E. Lovinescu — Aquaforte — Memorii (1941)

E. LOVINESCU 


AODUAFORTE 


EDITURA CONTEMPORANĂ 
www.dacoromanica.ro 


PREFAŢĂ 


Sub titlul de Aquaforte adun elementele celui de al 
patrulea volum al Memoriilor mele. Prin cuprins el 
conlinuă volumul al treilea, adică nu urmează firul 
întrerupt cu volumul al doilea al unei autobiografii 
spiriluale împletite în însuși materialul omenesc în 
sânul căruia se desfășoară, cu evoluții și etape, ci se 
revarsă într'un memorialism cu obiecte foarte felu- 
rite, ambianță domestică și animalieră, prin urmare 
faună adevărată, ambianță literară, prin urmare 
faună figurată, portretistică, și,la urmă, chiar o faună 
de idei, strânse la un loc prin caracterul lor de notații 
pe bază de observaţie nu lipsită de oarecare incizivi- 
tate, — de unde și titlul. 

Dacă împrejurările vor îngădui şi apariția celui de 
al cincilea volum, el va relua firul întrerupt cu vo- 
lumul al doilea povestind, astfel, luptele literare, tot 
memorialistic și portretistic, ale ultimilor zece ani, — 
după care contribuția mea la cunoașterea epocei lite- 
rare dela 1900—1940 ar putea fi privită ca încheiată. 


E. L. 


Oct. 1941. 


www.dacoromanica.ro 


FAUNA DOMESTICĂ ȘI PROVINCIALĂ 


I 
Intoarcerea fiului înstrăinat 


Cu toată lipsa de legătură cu trenul local, vin deo- 
biceiu în târgul natal cu rapidul; cele două ceasuri 
de oprire la Dolhasca îmi pregătesc starea sufle- 
tească a fiului risipitor întors la un cămin părintesc, 
fără părinţi. Zi încă, şi în clipa ei cea mai poetică, 
a cernerii funigeilor fumurii pe zări; trenul gâfâie 
adânc printre holdele în plină sevă, în zigzaguri 
brusce cași cum ar vrea să-și muşte coada, în scurte 
opriri neaşteptate în fața vreunui drumeag de țară. 

Astăvară, silil totuşi să iau acceleratul de după a- 
miază, am ajuns, în puterea nopţii la Dolhasca, abia 
putând să beau la repezeală o bere caldă sub teiul 
umbros și să zăresc silueta chipeşă, marțială, înflă- 
cărală de şapca roşie a şefului staţiei şi alintul şol- 
durilor rotunde ale mult plimbăreţei lui „servante au 
grand coeur”, cu treacăt des de fâşneaţă pe peronul 
rustic al staţiei cu tei. 

Singur în compartimentul întunecat, îmi rumegam 
sentimentele întoarcerii în casa mare, neaşteptat de 
nimeni, cu o strângere de inimă şi cu o presimţire de 


www.dacoromanica.ro 


8 E. LOVINESCU 


gol, de pustiu. Nu mă uitam afară pentrucă nu era 
nimic de văzut în tăciunele nopții fără lună. In gara 
sumbră, încurcat în geamandane, mă trezii în fața 
stației cu şase birje rutoase, ocupate repede. Din fund, 
de departe, din noapte, un birjar îmi făcu cu amân- 
două mânile semne de recunoaştere şi de intimitale; 
înainte de a-i răspunde, birja fu însă luată cu asalt 
de patru tineri „intelectuali” locali, ce se mistuiră 
zoriţi într'însa, cu toate semnele bătrânului, care, 
la urmă, îmi strigă din mers: 

— Aşteaptă mata că mă întorc în data mare şi 
le iau... 

In bătrânul de pe capră, în lumina ştearsă a îeli- 
narelor oarbe, recunoscusem pe Herşcu, din vechea 
antrepriză de trăsuri şi de diligenţe a lui Iancu Pidălă, 
vecinul nostru de odinioară, cu câteva zeci de perechi 
de cai, ce băteau toate meleagurile ținutului; în lan- 
dourile lui arhaice, trase de patru telegari cu zurgălăi, 
străbălusem în verile copilăriei, cu părinţii, drumu- 
rile mănăstirilor sau ale „muntelui” şi de pe capra lor 
adulmecasem toate aromele fânețelor văii Moldovei. 
Mi-aduc şi acum aminte de emoția cu care îl văzusem 
odată pe Iancu ieşind din casa plină de vaere şi de 
țipete, în urma morții soției lui. Tulburat, înebunit 
parcă, el mă rugase să trimit o telegramă către pă- 
rinţii ei, la Târgul-Neamţ, pe care mi-o dictase sin- 
gur, laconic. Scrie mala: „Ida mort”. Sub impresia 
emoțţiei, i-o redactasem întocmai, fără să-mi dea prin 
gând că i-aş fi putut schimba gramatica. „Ida mort”, 
şi cu moartea ei, printr'o serie de nenorociri și împre- 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 9 


jurări, după ce avusese patruzeci de birje şi de lan- 
douri, bietului om nu-i mai rămăsese decât una, de 
pe capra căreia, trist, îmi făcea semne de recunoaş- 
tere afectuoasă în vacanțele adolescenţei. 

A murit şi Ida, cum a murit apoi, în mizerie, şi 
Iancu Pidălă şi atâţi alţii; şi iată că acum sub dealul 
oraşului, de unde de sus se aude zarva iarmarocului, 
cu jalnice caterinci şi stridenţe de voci ieşite din 
pâlnii, prin care ţăranii sunt poftiţi la panorame şi 
la comedii, prin zumzet de norod, într'o beţie de lu- 
mini stau singur lângă geamandane, şi mă gândesc 
la timpurile de acum cincizeci de ani, la zurgălăii 
landourilor bătrânului birjar, şi la semnele braţelor 
lui triste de geambaş nenorocil, reapărule o clipă 
în cele ale lui Herşcu, ultimul supravieţuitor al graj- 
durilor lui... Stelele sclipeau, dealurile târgului ho- 
hoteau de viaţă, iar eu mă primblam prin piaţa pustie 
a gării cu gândurile întoarcerii triste... 

După vreun ceas sosi şi Ilerşcu, voios și plin de 
amintiri. Trăsura lui era însă o ruină rufoasă iar 
caii scheletici abia o urneau din loc. La pieptul dea- 
lului, se opriră; mă scoborii şi eu cu o valiză mică în 
mână; Herşcu înşfăcă alta mai mare şi printre poc- 
niluri de bice, îndemnuri din gură, amintiri despre 
timpurile de odinioară, hai, hai, osteniţi, nădușiţi, cu 
muli după miezul nopţii, ajunserăm, însfârşit, în capul 
dealului, în uliţa largă a târgului şi în faţa casei mari, 
scufundată în noapte şi în brazi, unde nimeni nu mă 
mai aștepta cu viţelul gras. 


www.dacoromanica.ro 


II 
Bunica și nepotul. 


In locul viţelului gras, întârziat cu un ceas pestle ora 
aşteplării, fiul înstrăinat fu primit cu porţile curților 
închise, cu bâjbâieli, în noapte, pe la uşi şi pe la 
geamuri, fără ca măcar bătrânul Ursu să-i onoreze 
sosirea cu lălratul lui principial. 

Pe biroul camerei inele pustii găsii deschis un nu- 
măr vechi al „Revistei Fundațiilor Regale” cu una 
din cele mai bune schiţe ale lui Anton Holban: Bu- 
nica se pregătește să moară... Artă lipsită de invenţie, 
de fanlezie, de organizaţie; artă de notații mărunte, 
dar bine alese, pregnante, evocatoare a atmosterii 
casei familiale, în care maică-mea, bătrânică de opt- 
zeci şi cinci de ani, circulă cu pulerea unei prezenţe 
materiale. Ochii îmi căzură peste rândurile din urmă: 

„Eu şliu că bunica se teme de moarte cu toate că 
ceilalți se prefac că nu pricep sau nu le place să 
facă astfel de observaţii, căci ar fi obligaţi la conso- 
lări anevoiase. Dar eu îi spun bunicăi odată când 
suntem numai noi, buni prieteni — bunica şi ne- 
polul: 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 1 


— „Bunico, sunl bolnav rău. Oricât s'ar părea de 
ciudată această mărturisire dela tinerețea mea și ori- 
cât nu sar vedea, e adevărat. Cei care bănuesc ceva, 
cred că e numai o stare de nervi. Am dureri mari, 
precise şi niciunul din atâția doctori însemnați nu 
înţelege de ce sufăr. Reţetele şi consultaţiile lor mă 
costă bani mulţi şi nu-mi sunt de niciun folos. Nu 
am putinţa unei clipe de nădejde, căci zilnic, la 
fiece oră, sunt forțat să-mi aduc aminte de tragedia 
mea. Unul mi-a spus că fac echilibristică cu moartea. 
Aşa sunt oamenii de nepricepuţi, incapabili să ghi- 
cească ceva. De o bucată de vreme nu mai sper ni- 
mic. Au trecut destui ani la fel de sumbri, am epui- 
zat şi doctorii şi reţetele. O să se termine totul cu- 
rând, nu mai am nici o îndoială. Și de alifel nici eu 
nu mâi pot trăi în felul acesta. Mam deprins puţin 
cu aceste gânduri şi-mi închipui că nici o hotărîre 
nu mi-ar fi prea grea. Cu tine odată, oricât de ciu- 
dată ar părea tovărăşia, o bătrână şi un tânăr. A- 
mândoi, ca în grădină, bunica şi nepotul prin cer şi 
nouri, mai departe, la bunicul...”. 

La recitirea acestor rânduri, emoția îmi strânse 
gâtlejul, emoție, pe care mo încercasem totuși la apa- 
riţia lor. Fiecare îşi presimie moartea sau numai şi-o 
închipue, şi-o evocă în sensul său, cu spaimă sau cu 
sentimentul unei eliberări; sensul nu capălă însă 
fiorul emoliv decât alunci când presimţirea sa rea- 
lizat cu adevărat. 

In cadrul familial al casei părăsite brusc şi de 
„bunică” şi de „nepot”, pe balconul, de pe care anul 


www.dacoromanica.ro 


12 E. LOVINESCU 


trecut slăteau zilnic de vorbă, ea „pregălindu-se să 
moară”, iar el cu presentimentul destinului apropiat, 
pagina aceasta găseşte în mine ecouri profunde... 
Lucrurile s'au desfăşurat după cum prevăzuse. „Totul 
s'a terminat curând” — el întâi, şi după vreo două 
luni și ea „bunica”, „amândoi, ca în grădină, bunica 
şi nepotul prin cer şi nouri, mai departe, la buni- 
cul...”, a cărui imagine mi se arată în fiecare seară 
de atâţia ani, cu o rară realitate, străbătând vasta 
peluză a curţii, până ce, la rândul meu, mă scobor 
şi eu de pe balcon pentru a o tăia de nenumărale ori 
cu aceiaşi pași înceţi, cu aceeaşi spinare încovoiată, 
cu aceleaşi mâni aduse la spate, aşa cum a făcut-o 
el de când l-am cunoscut. 


Moartea bătrânei cădea în ordinea nalurii, şi nu era 
toamnă, în care să nu plec fără strângerea de inimă 
de a n'o mai găsi în vara viiloare; şi moarlea tână- 
rului meu nepot se bănuia prin atâtea semne surde 
ale unei sănălăţi în continuă alarmă — succesiunea 
lor rapidă le leagă însă întrun destin comun prevă- 
zut de schiţa scriitorului. Intâi „nepolul”, şi numai 
după vreo două luni şi „bunica? — şi, printr'o ciu- 
dată coincidenţă, urna lui funerară adusă din Bucu- 
reşti e îngropată în sicriul ei pentru a îi așezați a- 
mândoi în cavou, alăluri de „bunicul”... 


Sar părea că există comunicaţii misterioase între 


oameni pe căi neexplicale încă de ştiinţă. Puțin după 
moartea lui Holban la Bucureşti, moarte tăinuită 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 13 


„bunicăi”, cu cea mai mare pază, lăsând-o singură 
numai câteva minute, soru-mea o găsi abătută, toro- 
pilă de o fulgerătoare durere de cap. 

— Nu mai pot, suspină ea sfârşită. A fost aici un 
om, care mi-a spus că sa întâmplat o nenorocire în 
familia noastră. 

— Ce om? 

— Acum a ieşit pe uşă şi mă mir că nu l-ai în- 
tâlnit. 

Omul m'avusese pe unde veni. Bătrâna fusese vic- 
tima unei halucinaţii. Sdrobită, căzu apoi întrun 

- somn adânc. Scena se repelă la fel la o lună dela 
moartea nepotului. Acelaş om misterios i se arătă 
în vis, veslind-o că-i murise unul din „copii”. Numai 
după ce i se adusese probe materiale că trăesc cu 
toții se potolise ori păruse că se pololise. Nu mai 
pomeni apoi de nenorocirea ce-i izbise familia. 

După altă lună se afla ea însăşi în agonie, o agonie 
de alifel lucidă. Cunoscându-i marea-i afecție pentru 
„nepot”, soru-mea îi propuse; 

— Ce ai zice, dacă i-aş scrie lui Anton să vină să 
te vadă? 

Bătrâna dădu din cap: 

— Nu-i scrie... Bucureșşti-s departe... Cheltuială 
mare... Am cilit în ziare că s'au scumpit iarăși tre- 
nurile,.. 

După o lungă tăcere, plină de înţelesuri: 

— Şi de ce să mai vină el? Nu mă duc eu la 
dânsul peste două-trei zile? 

Omul misterios îşi făcuse deci datoria şi-i vestise 


www.dacoromanica.ro 


14 E. LOVINESCU 


moartea nepotului. Bătrâna şliuse probabil dela în- 
ceput că de el fusese vorba: se prefăcuse totuşi că 
nu şlia nimic, din delicateţă poate peniru durerea 
mamei nepotului. 


La cilirea acestei întâmplări cu „semne”, un prie- 
ten îmi povesti şi el o întâmplare. 

Nu-i ceva rar şi minunat ci o mică întâmplare, 
fără însemnătate pentru alții; mie mi-a deschis 
însă o perspectivă nouă. Imaginaţia nu cunoaşte 
frână; ea poale născoci orice. Alături de fantastic stă 
însă pililă emoția, care, cu cât e mai simplă şi mai 
sinceră, cu atât e mai zguduitoare. 

Mutat de curând în Bucureşti, îmi cumpărasem o 
casă şi îmi făcusem, în sfârșit, un cămin. 

Din tundul lui de moşie îndepărtată, bătrânul meu 
lală, care slăruise -mereu să mă aşez locului odată 
din rătăcirile mele, n'avusese prilejul să-o vadă. Nu 
mai venise în Bucureşti de câţiva ani, iar când ve- 
nise împrejurările nu-i îngăduiseră să-mi lreacă pra- 
gul. Doar în. drum spre sanaloriu, mă rugase să-l 
duc pe dinaintea geamurilor cu flori, după cum şi 
la întoarcere făcuse acelaş ocol. Bietul bătrân ră- 
măsese, astfel, cu ochii aţintiți spre casa, pe care n'o 
putuse vedea. Bolnav şi poate fără nădejde de a mai 
trăi, îşi luase rămas bun dela ea pentru totdeauna 
printr'o lacrimă tremurată în genele-i stuioase. 

— Am să mor, fără să-o fi văzut, murmură el, în 
limp ce trăsura cotise pe altă stradă. 

'Trecuseră câteva zile dela plecarea lui la ţară şi nu 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 15 


mai aveam nici o şlire dela dânsul, deoarece la 
Căpreni nu e telegraf. Eram deci îngrijorat. Intr'o 
dimineaţă, pe când răsăritul abia se tivia cu aur, mă 
deșteptă uşoara lovitură în geam a unci păsărele ce 
ciocănia încet ca şi cum m'ar fi chemat; o lovitură, 
două, trei, apoi nai multe, inteţile. Cățărându-se de 
geam, pasărea se înălța câlva spre a cădea din nou. 
Am crezul la început că era vreun biet pui ce nu 
ştia să sboare, dar, când mă apropiai, pasărea sbură, 
pentru a se reîntoarce isbind în geam cu ciocul şi 
chiar cu capul, ca şi cum ar fi voit să-l spargă. Sa 
frământat, astfel, mult, până ce, dând jos stolurile, 
musafirul nepoftit mă lăsă, în sfârşit, să mă odihnesc. 

Când trecui în birou, oaspele sosi însă din nou cu 
acelaș bun venit sgomotos, isbindu-se de fereastră 
până ce începură să. i se împrăștie fulgii de pe pieptul 
lovil. Apropiindu-mă, pasărea nu fugi; când deschisei 
tereuslra, ea îmi sbură ca o săgeală deasupra capului, 
descrise un larg cerc în jurul odăei, slrăbătu în ca- 
mera de alături şi dispăru apoi prin geamul deschis. 

Pe seară primii o telegramă dela frale-meu că tata 
murise tocmai în acea dimineaţă. 

Cum nu cred în supra-natural, o pun pe seama în- 
tâmplării. Sbuciumul pasării la ferestrele inele m'a 
înduioșal lotuş; de truda ei de a intra nu pot să nu 
leg dorinţa tatei de a-mi vedea casa înainte de a 
muri; din lacrima vărsată în trăsura sanatoriului în 
fața geamurilor înflorite, a ieşit poate acest sol ma- 
linal, care voia cu orice preț să pătrundă înăuntru... 


www.dacoromanica.ro 


III 
Femeia cu nouă copii. 


„A doua zi dimineaţă, aruncându-mi ochii pe fe- 
reastra dinspre partea de din dos a curţii şi a de- 
pendinţelor, de acolo de unde bătrâna își trăia viaţa 
spectaculară, privind şi ascultând larma orătăniilor 
înfomelate, regăsii peisagiul știut al vietăţilor strânse 
în jurul unei femei rotofee, cu burta dusă la gură, în 
care recunoscui numaidecât un vechiu, deși intermi- 
tent, element al ambianţei domestice. Bucovineancă 
robace, româncă, deşi cu nume de familie rutean, 
Dochiţa s'a integrat colțului acestuia al casei de mai 
bine de ireizeci de ani, de pe când era fată. 

Mărilându-se apoi cu un brutar, şi-a durat o casă 
pe o bucală de loc din fundul îndepărtat al grădinii 
şi s'a pus să zămislească. La întoarcerea din fiecare 
vară o zăream prin curle, robotind suplimenlar pen- 
tru atâtea rânduri de musafiri, cu burta mereu la 
gură. Punct îix al unei tradiții domestice, prezența 
ci nu-mi mai păru vremelnică, ci încrustată pentru 
mai mult în peisagiul ferestrei dosnice. Ieşind să cer- 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 17 


cetez situația, mă văzui brusc înconjurat de nouă 
suflete. 

— Cine-s ăștia? mă mirai prefăcut. 

— D'apoi cine să fie? Ia copiii mei, săru'mâna, co- 
naşule. 

— Numai atâţia? zâmbii. 

— Apăi ceilalți o murit, că-o fost cinsprezece, răs- 
punse naiv, că la oamenii săraci intră moartea iute 
pe uşă. De unde doftori? 

Dochiţa cu brutarul ei mau stal, aşa dar, cu bra- 
ţele în sân, în căsuţa din fundul grădinii, ci au să- 
miănat viaţă în brazda neamului... Omul n'a frământat 
numai aluatul brutăriei, 

— Şi... şi ce caută cu toţii aici? îngăimai oarecum 
îngrijorat şi încurcat. 

— Apăi şi-o făcul milă şi pomană duduia de noi şi 
ni-o primit pe toţi să te slujim pe vară cât îi fi mata 
pe aici, şi, pe urmă, să păzim casa, pe iarnă. 

— Bun... Dar bărbatul ce zice? Nu-l văd în curte. 

— Bătu-l-ar păcatul de beţiv, ce să caute? că ne-o 
alungat pe toți de acasă, de-o trebuit să ne mutăm 
amu trei luni într'o odăiţă în sat,’ până ce ne-o adus 
duduia aici la moartea coanei mari. 

Cwn putea să-și lepede un om nevasta şi nouă copii, 
isgonind-o dintr'o căsuţă făcută împreună, aşa, cu 
ce era pe dânsa şi cu tradiționala burtă dusă iarăși 
până la gură? Aflaţi că se putea, pur şi simplu. 

— Apăi să vezi mata, se vâri în vorbă Nuţa, fata 
cu {rei dinți din față rupţi, cu ochi vioi şi cu şapte 
clase de școală primară, să vezi mata, când îl auzeam 

2 
www.dacoromanica.ro 


18 E. LOVINESCU 


pe tala venind boncăluind în puterea nopţii, noi o 
sbughiam cu toţi pe uşă, ascunzându-ne care încotro, 
în pod, în grădină, la vecini, că, altfel, după ce spărgea 
ce mai era în casă, ne bălea de ne sminiea, aşa, 
peniru nimic. Până ce într'o zi o zis că lui nu-i lrebue 
fumeie şi alâţia plozi şi ne-o lual pe goană şi nu ne-o 
mai primit în casă. De atunci bea singur tot ce câştigă 
la chitărie. 

Nu-mi puleam reveni în fire. 

— Şi voi cu ce vă hrăniţi? 

— Cu banii ce ne trimite duduia, cu laplele dela 
vacă, cu tot ce e în grădină, zarzavaturi, fructe. 

— Dar pâne? 

— Până amu o lună ne dădea lata câle o pâneipe zi 
din cele două ce le are dela chilăria, unde lucrează, dar 
amu o zis că mai bine o bea el şi nu ne-o mai dă... 
Mâncăm şi noi mămăligă, că făină de popuşoi ne-a 
lăsal deajuns duduia. 

— Şi carne? 

— Dg’ ce omul trăeşte numai cu carne? se vâri în 
vorbă Tulia, codana mică de zece ani, cu ochi galeși. 

— Apoi şi carne mâncăm, se făli femeia, şi încă 
de porc, când ne irimile duduia câte lrei chile de ziua 
morţii coanei mari și a lui cuconașw Anton dela 
Bucureşti. Să vezi mata ce bucurie e pe copii când 
vine ziua cărnei! 

O văzui. Nu cred că ar pulea fi un spectacol mai im- 
presionant decât lupla celor nouă suflete aplecate 
lacom deasupra unei strachini cu varză cu carne 
de porc. 


www.dacoromanica.ro 


IV 
Serviciul de etape. 


Mă credeam revenit într'o casă pustie bântuită doar 
de mari umbre prin toate colţurile ei familiare, de 
mersul mărunt al bătrânicăi cu zâmbetul ajuns ne- 
vinoval, de ţăcănitul ritmic al mașinii lui Anton 
Holban, în care vara trecută îşi „tapase” romanul, 
rămas postum, Jocurile Daniei, — şi iată în peisagiul 
curţii dosnice văzul prin fereastra, pe unde îmi arunc 
deobicciu privirile, se desprindea acum silueta în- 
greuială a temeiei rotofeie ajutată sau încurcată în 
treburile casnice de furnicarul celor nouă suflete, 
printre coteţe, printre dependinţe, în şură şi în grajd. 
O realitate, de care trebuia şă ţin seama şi în cadrul 
căreia urma să-mi organizez viaţa. 

Dela şase dimineaţa luai contact cu tânărul Ion, 
flăcău de optsprezece ani, băiatul mai mare al femeiei 
rotofeie, subţirel ca un cioban grigorescian, plăpând 
şi moale; mânile lui s'au mânjit câţiva ani cu aurul 
literelor unei mici tipografii locale, dar pulberea de 
plumb nu-i pria plămânilor delicaţi. Acum se rusti- 
ciza, se viriliza, scoțând apă din fântâna adâncă, 


www.dacoromanica.ro 


20 E. LOVINESCU 


îngrijind de vacă, hălăduind prin imensa grădină 
după treburi sau aţipind în dogoarea amiezilor pe 
patul aromitor al ierbei cosite. El îşi luă asupra-şi 
sarcina de a-mi aduce la fereastră, odată cu primele 
raze ale soarelui) şi primele misive de civilizaţie bu- 
cureşleană ale ziarelor. 

Grija ordinei salonului meu, bivuac de vară, o are 
Nuţa, fala de paisprezece ani cu aparenţe de opt- 
sprezece, năltuţă, cu o faţă expresivă dar urâţită de 
lipsa celor trei dinţi dinainte, căzuţi dintr'o isbitură, 
cu ochii vioi, deştepţi; la o vârstă când îelițele se 
joacă, ea e demult o adevărată gospodină, ce-i dreplul, 
cam uilucă, cililoare de cărți de poveşti şi cotrobăi- 
toare. Cafeaua cu lapte mi-o serveşte Iulia, fetița de 
zece ani, singura frumușică din tot neamul, cu un 
mare instinct de feminitate tradus în gesluri lente, 
graţioase, cu priviri galeşe, într'o decenţă de expresie. 
La masă, ele formează un serviciu de etape, la care 
se adause şi Gheorghiţă, calmucul, băiat de vreo 9 ani, 
cu figura boţilă și ingrată. Când, printr'o indiscreţie, 
aflai că puiul dela fiecare masă trecea îndărăt prin 
acelaş serviciu de elape, într'o cercetare amănunţită 
de guri dornice de carne, începui, din sfială, să las 
neatinse în farfurie, întâi o aripă, apoi cealaltă, în 
sfârşit, şi un picior, după numărul copiilor prin mâi- 
nile cărora irecea farfuria cu rămăşiţe. Cafeaua mi-o 
aducea în verandă Valerica, dar o ridica Protiriţa, — 
fiecare cu serviciul separat, stimulat, fireşte, de o dăr- 
nicie tot alâi de separală şi de progresivă. Tudorel 
îmi ducea corespondenţa la culia dela o sută de metri 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 21 


de casă; Gheorghiță mergea la poştă cu recomandatele; 
Ștefănel mă aproviziona cu timbre, ţigări, hârtie dela 
tutungerie sau dela librărie. 

In camera mea, unde nu intra nimeni înainte, afară 
de maică-mea, ce se strecura discretă cu câte o pară 
sau o caisă, „cele mai frumoase”, cea dintâi și din 
primele zile, apăru printr'o adevărată intuiţie de fată 
isteață, Nuţa, ştirba, cu o farfurioară de „pomuşoară”. 
Ii dădui un ban mai mare pentru atenţie, punct de 
plecare al unui lanţ de adevărate serviluţi: toate fruc- 
tele marii grădini trecură, astfel, în cursul verii pe 
biroul meu, în exemplarele cele mai vrednice de 
luat în seamă, fiecare copil luându-şi o specialitate, 
la agrişe, la caise, la zarzăre, la prune, la pere, ba 
uneori chiar şi cu compelințe limitate: o fetiță la 
„părul din vale” şi alta la „părul din deal”, până ce 
într'o zi mă trezii și cu Măriuca, fetița pântecoasă 
de doi ani, sgâriindu-mi la uşă, ca o pisică, şi ţinând 
de coadă o pară pentru a mi-o oferi. 

Eram un adevărat Guliver debarcat în Liliput, 


www.dacoromanica.ro 


V 
Porcul. 


Inaintea războiului, bătătura curții forfotea de svo- 
nul unci lumi înaripale și policrome, lacomă de 
gestul de semănălor al bătrânei bucălărese, slabă ca 
un Sslâlpnic, pulin cam vrăjitoare, care, de cum se 
slrângea norii negri dinspre Suceava, se şi repezea 
să împlânte în inima pământului un cuţil mare și, 
despletilă, cu o mână, cu câteva degete relezale cândva 
de un salâr, îndreptată ameninţător spre văzduh, în- 
cepea să morlolească prinire gingiile fără dinţi, lungi 
descâniece de solomonur, prin care lega puterile înlu- 
nericului şi împrăștia balaurii spre alte destine; graj- 
durile erau pline de lot felul de vaci elveţiene, rase 
plenare, peniru întreținerea cărora ţipa strident loală 
ziua sub şopron „şişca” dumicându-le hrana, într'o 
parle mai ferită din dosul curţii se bălăceau în fața 
adăposlului lor, în mlaștini săpate anume, zece scroaie 
de mare rasă, magolițe cu arbore genealogic în re- 
gulă, uriaşe baloane priponile, acoperite cu peri mari, 
lungi, mălăsoşi, răsuciţi, — malrone inamovibile în 
zulufi şi „bigudiuri” de ajun de bal... 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 23 


Timpurile de prosperitate animală au dispărut de- 
mult; dobitoacele curţii sau redus la exemplare cu- 
rente şi utilitare; puicuţele par „fete în uniformă” 
ieşite la plimbare în curtea şcoalei, cu mânecare re- 
glementare. Din neamul strălucit'al scroafelor, din 
rasa slăvilă a turmelor porcarului Eumeu, perindate 
în cocina demult dispărută, n'am mai găsit decât un 
porc fără strămoși, de proporţii mediocre, ediţia de 
buzunar, prescurtată, a uriaşelor tomuri în folio de 
odinioară, imposibil de foiletat în vremurile noastre 
precare. 


Il cheamă Ghiţă şi îşi merită numele. L-am cu- 
noscul vara cealaltă în toată strălucirea prunciei lui. 

Fără a crede în bunătatea utopică a omului primi- 
tiv detormală de civilizaţie, de viaţa socială, nalura 
a pus în leagănul tuluror dobitoacelor nu nunai fru- 
museţi şi gingăşii fizice ci şi graţii şi nevinovăţii su- 
tleteşti, pe care maturitatea şi bătrâneţea le distruge. 
Nu există dihunie lipsită de farmec când e pui. Atât 
de uricioase în obezilalea lor făfă echilibru static, 
când suni mici, numai lumină şi aur lopit, răţuştele 
par graţioase puluri galbene de pe haina Colombinei; 
puii de găină sunt nasturi solari, până și umilaţii, pu- 
ruleniii broscoi încep prin a fi mici arcuri deslinse, 
când, mormoloci, îşi fac vânt prin apa stătulă a 
bălții. Ghiţă a cunoscul şi el frăgezimea copilăriei; 
şi pe trupul lui suplu natura a aşternul candorile ne- 
vinovăţiei şi trandatiriul pudorii alarmale. Ghiţă, acest 
Ghiţă, în care nu mai există nici o urmă de rușine! 


www.dacoromanica.ro 


24 E. LOVINESCU 


Nu e prost; obezitatea nu l-a îngreuiat şi imobilizat 
încă; are o elasticitate de mișcări, cu care se con- 
fundă de obiceiu deşteptăciunea; elasticitatea îngăduie 
inițiativa şi chiar agresiunea; în micile lui harţe cu 
celelalte dobiloace ale curţii, Ghiţă le dovedeşte pe 
amândouă. Il distinge însă, ca pe întregul lui neam, 
lipsa de ruşine, în sensul absenței oricărei rezerve, 
oricărei discreții. „Dă înainte ca porcul”. e formula 
vieţii lui morale dictată de o lăcomie inexorabilă, de 
o foame blestemală, pe care nimic n'o poale stâmpăra. 
Nu refuză niciodată nimic; burta lui are: disponibi- 
lități nelimitate iar nesaţiul îi suprimă simțul cu- 
viinţii, al demnității personale. Il alungi, îl loveşti: 
el se întoarce îndărăt, fără gâlceavă, fără oslentaţie, 
dar slăruilor. Boul e îngust la minte; măgarul e in~ 
gral şi neprevăzut; catârul, încăpățânat; cânele rău; 
porcul e nerușinat. Atât de rumenă, cu carminuri de 
fecioară pudică în pruncie, pielea lui nu mai roşește 
demult; s'a învârtoşat şi s'a acoperit cu o bidinea de 
peri aspri şi ţepoşi — şi pentru ca să mo fulgere nici 
o umbră de emoție și de delicateţe cu reminiscenţele 
primelor zile, Ghiţă se bălăceşte în nămolul tuturor 
mlaştinilor curţii, isbulind astfel să-şi izoleze prin- 
trun strat gros de murdărie nu numai trupul de în- 
țepălurile mușielor ci şi sufletul de orice reținere 
morală. 


www.dacoromanica.ro 


VI 
Cocoșul. 


Casa de vară e în paragină... Dela fereastra din- 
spre curle nu se mai aude larma orătăniilor din 
bălătura bucătăriei; numai amintirea îmi evocă armia 
lor anonimă revărsată la soare pe câmpul de luptă, 
din care se desprinde şi seria precisă a atâtor ghine- 
rari vestiți, încărcaţi de podoabele comandamentului 
lor, cu decoraţii, cu eghileţi, cu ţignale legale cu 
şnururi colorate, cu coifuri sângerii, venerabili sau 
lineri cocoşi, plini de avântul războinic al rasei. 

Din şiragul umbrelor solemne, începând dela Ar- 
mașul 1 al copilăriei, bătrân încărcat de ani şi de 
glorie, puţin cam greoi, dar încă marţial, pe peluza 
curții nu mai stăpâneşte azi, dealtfel peste o oaste 
redusă şi uniformizală roşu-cărămiziu, decât Pinteno- 
gul. A trecut vremea balurilor mascate, cu orătănii 
lravestile în dominouri multicolore, cu şorțuleţe pa- 
storale, cu puicuţe decoltate, crețe la pene, ieşite 
peniru prima dată în lume, ori cu găini boghete, 
cucuete, matroane venerabile. De câţiva ani s'au ni- 


www.dacoromanica.ro 


26 E. LOVINESCU 


velat prelulindeni în partea locului înir'o singură 
rasă voinică, strict decentă, cărămizie; travestiurile 
de odinioară de mătăsuri lucioase sau de velururi 
sumbre, de creloane uşoare sau de baticuri pictate 
fantezist au dispărut. Ieşit pe peluza curţii, pensio- 
natul puicuţelor şi găinilor păşește, astfel, egal, sub 
conducerea pedagogică a Pintenogului cu nasturii uni- 
niformei încheiaţi până la gât. 


Cocoşul e cea mai simbolică expresie a curţii. Nu 
poate fi comparal curcanului, care, izolat pe o bu- 
turugă, se umflă, se sclifoseşte, se gargariseşte cu 
propriul lui elogiu, se miră proslește de lot ce face. 
Virilă şi reținută, naturală ca respiraţia, plină de 
demnitate şi de siguranţă de sine, mândria cocoșului 
sc vede şi din felul cum calcă solid, conştient de 
importanţa lui, fără să se sperie totuși de ea. In su- 
nelul goarnei lui matinale, unii au citit semnul con- 
vingerii de a aduce soarele pe cer. Convingere nu 
înseamnă însă spaimă admirativă. Crede în rostul 
actelor lui, cum trebue să creadă oricare; nimic nu 
se împlineşte fără credinţa în vocaţie. 

Dacă nu aduce răsăritul ca descâniecul solomona- 
rilor, alarma lui malinală îl anunţă omenirii ador- 
mile. Trâmbiţa lui sonoră, clară, holărită, afirmă 
şi nu disculă; îl crezi de vreme ce crede şi el; con- 
vingerea impune. 

Pururi gata de luptă peniru ce i se pare că i se 
cuvine, inteligența îi limitează loluși instinclul răz- 
boinic. Curcanul se sbârleşie fără motiv, se repede 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 27 


asupra oricui, asupra mânii care îi aruncă grăunţe, 
în timp ce cocoşul nu e războinic decât unde şi când 
trebue; nu atacă niciodată pe om, chiar când îl a- 
lungă. Peniru un viermuleţ, pentru farmecele unei 
puicuţe sau numai pentru a-şi dovedi sportiv destoi- 
nicia înaintea unei numeroase asistenţe feminine, el 
e loideauna gata de lupte singulare; nu se războeşte 
însă cu morile de vânt ci cu cocoşii. Ca şi la oameni, 
inslinclul lui războinic e unit cu galanteria. Nu e un 
maniac solilar şi ursuz, ci un gentleman: împarte cu 
găinile lot ce găseşte; le păsloreşte, le apără şi le 
iubeşte cu drepturi senioriale. Fără durată, dragostea 
lui pare a fi totuşi lipsită de voluptatea greutăţii în- 
vinse. Cantitatea răscumpără calitatea. 


Optimismul lui integral nu cunoaşte decât o ne- 
dumerire şi o singură mâhnire. Nedumerirea: sincer, 
deschis, clar, cu nimic acid într'însul, pentru ce a 
ajuns marcă de oţet? Mâhnirea: cu vers sonor şi 
binetăcător, crainic de bucurii şi de luminozilăţi, pen- 
lru ce a ajuns pseudonimul unui mâzgâlitor de tri- 
vialilăți rimate? 


www.dacoromanica.ro 


VII 
Rățoiul 


In capătul peluzei, sub un gard viu de carpeni tunșşi, 
moțăe pasările cu capul vârit adânc în pene. Arunc 
câteva bucăţi de pară mălăiaţă şi aştept, fără che- 
mare, fără mișcare. Impins de un resort, rățoiul 
Dumitrache îşi înalță brusc capul; îşi închide eco- 
nomic un ochiu iar cu celalt priveşte mai întâi la 
cer şi apoi spre fereastră; mi-a zărit gestul ori a adul- 
mecat hrana? Se ridică tiplil, cu grija vădită de a 
nu-şi trezi vecinii; îşi ia desagii târtiţei, de care nu 
se desparle niciodată şi, cumpănindu-se neplăcut, 
când pe o parte, când pe alta, vine ţintă spre mine. 
Rațele din jur i-au prins însă de veste plecarea, îşi 
strâng şi ele la repezeală desagii şi pornesc la drum, 
obeze şi împleticite. Mică larmă în pânza jucăușă a 
căldurii; cocoşul se scutură brusc de ţărână şi îşi 
scoală haremul cu drăgălăşii şi dojeni drăgăstoase: 
„hai, leneşo, că-i rost de mâncare, grăbeşte-te să 
nu-ți ia Dumitrache înainte”. Dumitrache a ajuns 
însă demult la faţa locului; a curăţat iarba de tot 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 29 


ce a găsit şi se uită cu ciudă la noii veniţi. Arunc 
iarăşi şi privesc la felul cum apucă fiecare. Cocoşul 
e dezinteresat, generos şi curtenitor; oferă tot găi- 
nelor, ciugulind doar puţin ca să le arate că-şi ştie 
preţui darul; le cheamă sgomotos pe cele întârziaie; 
sultan şi tată de familie, incestuos poale dar mă- 
rinimos, darnic, aliruist; îşi rupe dumicatul, cu scurte 
comentarii galante; găinile îl ascultă iar puicuţele 
se ţin departe; le e ruşine să mănânce în public. 
Izolal şi încrezul, curcanul se umflă în sine fără să se 
amestece în vâltoarea vieţii; privind-o de pe buluruga 
lui, toarce un vis inlerior măreț şi dispreţueşte ma- 
teria; gâsca e doar mâncăcioasă. Lacomă, dincolo 
de nevoile ci, rața e echivalentul porcului. Nimic nu-l 
opreşte pe Dumitrache de a se îmbulzi, de a-i călca 
pe toţi pe labe, nici solidaritatea cu specia, nici curte- 
nia cu sexul, nici obrazul, nici saţiul; fără frână, 
lăcomia lui lucrează dintr'un destin imperaliv. 


Soborul orătăniilor se împrăştie acum liniştil spre 
adăpostul de umbră al gardului viu de carpeni; unele 
sau trudit zădarnic; altele nici nau dorit. Cocoşul 
e încântat că a împărţit tot ce a putut scăpa de 
foamea nepololită a rațelor. Dumitrache e plin şi 
mulțumit; rămas la urmă, mai priveşte cu gâtul lungii 
spre mâna goală şi, numai când se convinge că nu 
mai e nimic de aşteptat, se hotărăşte, însfârşil, să se 
întoarcă sub gard. Sacul de merinde îi atârnă şi 
mai greu prin iarba arsă de soare. Păşeşte anevoe 
şi discumpănil; e rău făcul; natura i-a pus două labe 


www.dacoromanica.ro 


30 E. LOVINESCU 


scurle sub un corp prea lung şi inegal împărțit; 
plumbul târtiței îl trage îndărăt; mersul legănat îl 
pendulează laleral: se împleticeşle respingător. Tru- 
pu-i rolund şi gras mare decât două părți evidente 
şi esenţiale: pliscul lung, lat, ca să poată apuca la- 
com cât mai mult şi depozitul de alimente în descom- 
punere ce-i atârnă la coadă. 

La jumălatea drumului se opreşte ca să mai pri- 
vească odală spre fereasiră. Tot nu-i vine să creadă 
că ospăţul s'a sfârşit. Morăcănos, zăreşte o rață mai 
la o parte şi, fără nici o pregălire amoroasă, cu a- 
ceiaş vulgară lăcomie, o acopere fără plăcere şi o 
părăseşte fără recunoştinţă. 


www.dacoromanica.ro 


VIII 
Gâscanul. 


Răţoi evoluat, alb ca şi Dumitrache, gâscanul 'Tă- 
nase e mai mare, mai proporționat şi mai bine echi- 
librat pe nişte picioare încă prea scurie, dar mai 
înalte, împlântate pe un trup rototei, care, dacă pen- 
dulează puţin înainte şi înapoi, nu mai basculează 
şi lateral. 

Democratică şi chiar vulgară, gâsca nu e trivială ca 
rața; în competiţia vieţii din bălătura curții, nu arată 
nici o distincție sufletească; nu stă deoparte ca puicu- 
tele ruşinoase parcă de actul public al mâncării, dar 
nici nu se îmbulzeşte, călcând pe labele tuturor, ne- 
respectând sexul şi vârsta, mânală numai de bleste- 
mata foame a pânlecului; e mâncăcioasă, nu şi nesă- 
țioasă; înghite cât îi trebue şi fără alegere, dar nu şi 
mai mult. 

Rața îşi lâriie prin iarbă desaga de merinde a lâr- 
liţei; viaţa ei e acolo, în traista obscenă; mersul gâștei 
este mai liber de plumbul materiei. 


Gâsca irece drepti proastă, mai proastă decât găina 


www.dacoromanica.ro 


32 E. LOVINESCU 


sau decât rața; în faţa trăsurii sau a maşinii, fuge 
şi ea înainte, luându-se la întrecere în iuţeală cu mo- 
torul sau cu calul; nu-i dă în gând să se abată la o 
parte, 

Reputația prostiei vine poate din faptul că e gura- 
livă. Un cârd de gâşte e un sobor, un ceaiu de bine- 
facere, o şezăloare la ţară, o clacă de scărmănat 
lâna; pe când rațele şi găinile tac, gâştele au totdeauna 
să-şi spună ceva, impresii... dela serata unde au fost, 
dela vreo întâlnire galantă, dela o întrunire politică 
cu delegaţi din provincie sau pur şi simplu banali- 
lăți despre ploaie şi despre mlaştina proaspătă din 
fața magaziei de lemne. 

Sumar şi lipsit de modulaţii, în uniformitatea gå- 
gâilului lor trebue să se cuprindă totuşi destule 
nuanţe şi variaţii de ton pentru a fi în continuă vervă 
şi participare; se bârfesc, se iubesc, se destăinuiesc 
în murmure surde, de tusă nervoasă. Se sperie, cu 
deosebire, zgomotos; gâgâitul lor strident a scăpat, 
odinioară, Capitoliul. 


In claca lor neîntreruptă, Tănase are un loc de 
şci de orchestră activ şi atent. Curtenia lui nu merge 
ca la cocoş până la împărțirea hranei găsite; se arată, 
totuşi, un cavaler vorbăreţ, priceput, probabil, în 
complimente; are totdeauna ceva de povestit, dă tonul 
conversaţiei, trezind interesul şi veselia; cu un gu- 
raliv ca dânsul, gâştelor nu li se urăşte, chiar când 
încep să sufere de ficat sau pornesc să-şi scuture pe- 
nele ca platanii din poarta curţii, toamna. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 33 


Fals erou de epopee, dacă nu chiar în proporţiile 
curcanului, totuşi în linia lui; vrea să-şi sporească 
prestigiul prin fapte vitejeşti, fără ca natura să-i fi 
dal vreo armă ofensivă; mare pinteni, nare ghiare; 
laiu-i plisc de mâncăcios nu-i poate servi la luptă; 
marc coif, mare scut, ware lance; rău înfipt pe pi- 
cioare, e mereu gala să-şi piardă echilibrul; ca să 
pară paladin, se războiește totuşi imaginar cu forţe 
mult mai mari, cu omul chiar. Nu pot trece pe lângă 
cârdul de gâște, fără ca Tănase să nu se repeadă, 
cu pliscul bont şi cu pieptul pufos: 

— De ce eşti atât de nătâng? îl dojenesc. Nu vezi că 
mam nici un gând rău? De ce nu mă lași liniştit în 
primblarea de seară? 

Nu vrea să asculte; mi se vâră prinire picioare până 
departe; numai când i se pare că ma alungat, se în- 
toarce triumfător la gâştele lui, cărora le povesteşte, 
selilosindu-se ca o armonică desumflată, biruinţa cå- 
șligată. 

E rapsodul unei epopei lipsite de măreţia sumbră 
a epopeii curcanului, al unei epopei mai mult fami- 
liare şi didactice, pe înţelesul unui auditor prostănac 
şi uşor de mulțumit — auditor de gâște. 


www.dacoromanica.ro 


IX 
Curcanul, 


E poreclit „Solitarul” şi atitudinea nu-i desminte 
porecla. In viziunile paradiziace ale poeților antici 
dobitoacele cele mai învrăjbite apăreau împreună, 
potolite, împăcate, împerechiate poate, uliul şi tur- 
turica, tigrul şi antilopa, lupul şi mioara. Nimănuia 
nu i-a dat însă prin gând să împerecheze curcanul 
cu vreuna din orătăniile curții. Mare izolat al vieții 
sociale, el nu se întovărăşeşte în nici unul din mo- 
destele acte ale existenței; peniru dânsul, de altfel, 
nici nu există acte modeste; totul se amplifică şi se 
solemnizează. 

Cu ce mare preot încărcat de podoabe şi de o- 
dăjdii sacerdotale, dar totodată şi războinice, l-aş pu- 
lea asemăna? Ce stranii armuri i-a aruncat natura 
pe trupul încărcat de relicvii şi de talismane? La 
ce-i slujeşte costumul bizar de mare inchizitor, de 
cavaler cruciat întors dela locurile sfinte cu mărţi- 
şoare prinse de gât, plin încă de sângele necredin- 
cioșilor ucişi? Pentru ce se sgâeşte mereu pe picio- 
roangele lui goale, cărămizii? Pentru ce-i alârnă dea- 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 35 


supra pliscului viermele roş al apendicelui nasal ca 
un maţ desguslător? De ce i se umilă deodată gâtul 
de bube purulente, de ţurţuri, de mărgele când violete, 
când roşii de carminul crud al sângelui închegat? Ce 
forță diabolică îi sbârleşte la fiecare cinci minute 
pielea, îi înfoae penele, îi roteşte coada în evantaiu, 
slrecurându-i în glas o cascadă de sunete prăbuşite 
în sincope înjunghiate? Unii au căutat să reducă fi- 
gura omenească la anumite trăsături animalice. In 
centrul creaţiei, e mai natural să credem, că, pentru 
a-i da icoana intuitivă a defectelor lui şi groaza de 
ele, natura i-a înfățișat omului o colecţie de dobi- 
toace: lăcomia i-a zugrăvit-o în porc, rapacitatea în 
uliu, viclenia femeei în pisică, dar, mai presus de 
orice, orgoliul în curcan. Nu e poet sau filozof şi 
mare vreun sislem propriu de cugetare; izolarea i-a 
impus-o numai orgoliul. E mândru de nasul şi de 
lraisla de măcieşi ce-i atârnă de gâl. 

Treci pe lângă dânsul fără să-l bagi în seamă, caşi 
cum i-ai fi un duşman personal se înfoaie, se umflă 
monstruos, îşi sburleşte ghimpii penelor tarcate, îşi 
văpseşte cu roş tăgârţa bubelor, plin de lănci şi de 
strigăte de război. Te-ai depărtat de mult; din spate 
el îi mai povesteşte curcii în scâncele leşinate de 
harmonică dezumflată biruinţele imaginare repurtate 
împotriva la. Te-a învins şi te-a introdus, astfel, ca un 
simplu epizod în rapsodia unei /liade scârţâile în 
stridențe de cumpănă neunsă. 


Odinioară oblăduia peste un întreg cârd de curci; 


www.dacoromanica.ro 


36 E. LOVINESCU 


în paragina de azi a curții a rămas doar cu una 
singură, tot atât de bleagă ca şi celelalte. Intovărășirea 
cu o dihanie atât de orgolioasă şi de sgomotoasă a 
unei femele atât de şterse, atât de supuse, de umile, 
e o socoteală a naturii. Nu puteau trăi două voinļi 
într'o teacă; curcanul a absorbit toale forțele dispo- 
nibile ale mândriei speciei. Docilă, îl urmează în mi- 
cile lui peregrinări, în care, după patru paşi, se re- 
trage doi, pentru a se minuna de isprava împlinilă 
şi pentru a o vesti întregului univers. Se învârte acum 
brusc în jurul tovarăşei sale, dilatându-se important, 
sclifosindu-se, gargarisindu-se ca în pornirea unei 
mari acţiuni. Fără nici o cochelărie, modestă, curca 
se cuibăreșle în țărână. El nu se mulţumeşte cu ges- 
turi simple ci vrea publicitatea faptelor istorice. Se 
înfoaie ireptat, se roteşte, îşi scoate inutil armura sân- 
geroasă a marilor lui vitejii, bolboroseşte mereu, 
în scopul de a atrage atenţia întregei curți asupra 
gesturilor lui; somnoros, cânele iese din căsuţa lui 
ca să vadă ce sa întâmplat, de e atâta larmă afară; 
cocoşii privesc ironic; până şi Joiana îşi cască blânzii 
ochi caşti. 

După ce le-a răscolit tuturor curiozitatea, mulțumit 
de sine, dispreţuilor față de curca bleagă, curcanul 
se relrage pe o buturugă şi se îndeasă în ea, căci până 
şi plăcerea nu vrea s'o împărtăşească cu nimeni — ci 
o gustă solitar. 


www.dacoromanica.ro 


X 
Cânele. 


Nu mai țin minte când mi-a apărut întâiaşi dată 
de după fântână impunătoarea siluetă a lui Ursu, 
decanul de vârstă al întregei curți. Nu-și minția nu- 
mele: dacă nu era un urs, părea totuși un vițel aco- 
peril de o blană flocoasă, neagră. Cum m'a văzut din 
depărtare, ma lătrat scurt de formă, din simpla con- 
ştiinţă a împlinirii unui rol social, cu un lătrat gros 
de câne ciobănesc, deprins să se repeadă şi la lup. 
Aparenţă înșelătoare; Ursu nu e un dobitoc războinic. 
De îndală ce-şi dădu seama că e vorba de un stăpân 
înstrăinat îi arată repede o prietenie sgomotoasă, din 
care avea să i se tragă numai necazuri. De pe sârma 
lui ar fi putut lătra în voie, fără să mă supere prea 
mult; pus în libertate seara, după ce-şi destindea 
muşchii amorțiţi, alergând de nenumărate ori dela 
un capăt la celălalt al peluzei şi vânzolind frunzele 
şi ramurile gardului viu de carpeni — mă trezeam 
deodată cu două labe murdare pe umeri, cu un trup 
uriaş; de adevărat urs, grămădit peste mine şi cu o 
limbă fumegândă, trecută îrenelic pe haine, pe păr, 


www.dacoromanica.ro 


38 E. LOVINESCU 


pe obraz. Namila mă iubia, dar afecţia ei speria 
şi-mi tulbura liniştea serilor; nu mai puteam străbate 
peluza în lung şi în lat fără a-i simţi capul tăindu-mi 
picioarele sau limba aburindu-mi mâna. Urmă atunci 
drama intimă a tuturor dragostelor neîmpărtăşite: 
bietul câne nu mai fu liberat de pe sârma lui nici 
seara. 

Nu era, de altfel, cazul unei preferinţe ci al unei 
filantropii generale şi principiale: fiorosul lui lătrat 
nu-i întâmpina cu duşmănie decât pe câni; nu-şi 
iubea neamul. Un hoţ sar fi putut însă strecura în 
curte fără ca Ursu să dea de veste; el nu apăra casa 
de oameni ci... de câni. Curtea vuia, astfel, noaptea 
de hămăilul lui important de agent al siguranţei 
canine. 


Depăşindu-şi odată măsurile şi cu toate că ştianrcă 
nu-i la mijloc prezenţa unui om ci a unui confrate, lă- 
tratul lui prea impetuos mă făcu să ridic storul fe- 
restrei dinspre dependinţe şi grădină... O noapte de 
feerie, de lună plină cernută prin site de mătase şi 
ape de vis; totul plutea înlr'o irealitate, întrun decor 
înşelător de arătări. In dreptul căsuţei lui, cuprins de 
o demenţă frenetică de polemist, Ursu se sbuciuma 
convulsiv, căci pe dinaintea ochilor lui ca şi a lor 
mei, buimaci de somn, sburau în salturi aeriene 
două dihanii subțiri şi flexibile cu picioare înalte 
şi jucăuşe, ce intrau prin porţi, înşfăcau vreo rață 
sau vreo găină, şi, apoi înlr'o larmă de paseri 
speriale, şi întrun vârtej de pene sburătăcile se 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 39 


svârcoleau acrobatic prin văzduh caşi cum ar trece 
prin cercuri înalte, ținute de o mână invizibilă, 
dispăreau prin fața casei, departe, către gardul din- 
spre uliţă, pentru a se întoarce după câteva minute 
în acelaş scop. Mă credeam în prelungirea unui vis, 
nu puteam înțelege goana dihăniilor prin aer în 
larmă de sburătoare, la care şi Ursu se întovărăşia 
cu desperare. Abia a doua zi aflai că nu se întâm- 
plase mare lucru şi nici-o pagubă. Dihăniile apoca- 
liptice erau cei doi prepelicari ai bătrânelor doamne 
din casa de peste drum, care, din lipsă de exerciţiu, 
organizaseră pe socoteală proprie, din interes pur 
sportiv, o vânătoare de paseri. Inhăţau găinele şi 
rațele din poeţi şi le cărau în curtea vecină, pentru ja 
le aduce apoi îndărăt de unde le luaseră — sub pri- 
virea mea buimacă şi în indignarea fioroasă a lui 
Ursu, — care m'ar fi lătrat, însă, dacă ar fi văzut un 
hoţ furându-le. 


Au trecut mulţi ani de atunci. Ursul, amicul oame- 
nilor, a îmbătrânit; calitățile lui ofensive, slabe şi 
în tinerețe, şi-au pierdut până şi aparenţa. Nu numai 
că nu mai hămăie la oameni, dar nu se mai arăta 
războinic nici cu cânii. Vara trecută îl găsii în pragul 
ultim al decadenţei; venit nu ştiu cum din fundurile 
grădinii de pomi, un câne, o javră de nimic, se ră- 
lăci într'o seară prin dreptul grajdurilor; dând din 
întâmplare peste bătrânul paznic tolănit a lene în 
fața căsuţei lui, de spaimă sau de indignare, începu 
să hămăie la dânsul. Un câne străin, pripășşit, o javră 


www.dacoromanica.ro 


40 E. LOVINESCU 


vulgară să se repeadă la cânele casei — e cea din 
urmă treaptă a degradării! Bietul Ursu suieria, aşa 
dar, jignirea de a fi disprețuit în chiar domeniile lui 
de o potae venetică. Ședea în iarbă, ca un rege de- 
tronat, trecut la rezerva fără demnitate a vieţii. 


Deşi nu vedeam nimic deosebit prin curte, nici 
om, nici câne, îl mai auziam totuşi uneori hămăind 
desperat în plină zi. Ajunsesem să cred că e la mijloc 
— după normele noastre — un lătrat principial, o 
afirmare strict teoretică a destinului său de câne, 
care trebue să latre chiar fără motiv, ca o verificare 
cartesiană a existenţei: latră, deci există... 


— De ce latră? o întrebai odată pe o fetiță de vreo 
opt ani ce se juca în flocii nețesălaţi ai trupului său 
de uriaș. 

— Ii e sete, conaşule. Nu mai latră decât de foame 
şi de sete. 


www.dacoromanica.ro 


XI 
Pisica. 


Fără rasă şi genealogie, de un alb onest şi comun, 
ușor pălat; cap frumos, deştept, dincolo de tipul obiş- 
nuit al speciei. Pisica e desfătarea tuturor copiilor; 
practică jocul cu dezinteresarea artei pentru artă; 
flexibilitatea musculară îi dă putinţa mişcărilor elas- 
tice şi complicate, naturale și graţioase totuși. Presti- 
giul sprintenelei fizice trece asupra moralului: pisica 
e privită ca deşteaptă. Viclenia cu care își pândeşte 
viclima, mai ales păsările din copac, vegherea a- 
țintilă ceasuri întregi, luând imobilitatea locului, stră- 
bătută doar de tosforescenţa ochilor, scâncelul surd 
cu care le imită ciripitul, frenezia convulsivă a trupu- 
pului stăpânit, de poflă, mijloace mari puse în slujba 
unui singur ţel, le au şi alle dobitoace cu o inteli- 
genţă ce nu trece peste instinctele vitale. Pisica le 
depăşeşte însă prin disponibilitatea pentru joc. Nu 
prinde şoarecele numai împinsă de foame ci şi din 
nevoia sportivă a vânătoarei. Inainte de a-l mânca, 
îl vlăgueşte de puteri, desfătându-se cu o cruzime, 
grațioasă de alifel, cu victima terorizată de spaima 


www.dacoromanica.ro 


42 E. LOVINESCU 


morții, necunoscută de niciun animal, în afară de 
om, născocitorul circurilor, al luptelor de tauri sau 
de cocoşi, al „grădinii supliciilor”, întrun cuvânt, al 
voluptăţii scoase din durere. 

Cu toată elasticitatea ei fizică, pisica e un animal 
mai mult somnolent, leneş şi indiferent. Copiii o pre- 
feră totuşi pentru capacitatea ei de joc; femeile, pen- 
irucă le seamănă; cărturarii, găsesc într'însa un to- 
varăş lăcul, decorativ, podoabă hieratică a biblio- 
lecii. Seara se slrânge sub becul biroului aprins, răs- 
tățându-şi muşchiul alb al trupului pe albeaţa hârtiei, 
greu smulsă de sub greutatea ei inertă; mângâiată, rit- 
mează în torsul ei scârțâitul peniţei şi depănatul gân- 
dului. Dragoste de om, nevoe de tovărăşie, sentiment 
de recunoştinţă? Nu. Nevoe de căldură şi de răsfăț. 
Vara, se face nevăzută în răcoarea întunecoasă a 
divanului. 

Frumoase sau urâte, deşteple sau proaste, de rasă 
sau comune, blânde sau rele, pe toate le chinue la 
fel mizeria revoluției fiziologice. Crescultă de pui, fru- 
moasă şi indolentă, o Angora de rasă pură, şi-a 
primblat mulţi ani prin birou uriaşa-i coadă cenușie 
cu graţii solemne de sultană indiferentă; vara, în 
orăşelul nalal, era păzită să nu scape în jungla pe- 
luzii, a tuturor dobitoacelor naturii lăsate în libertate, 
a cânilor agresivi, a pisoilor ce se fugăreau acrobatic 
în vârful brazilor, a curcanilor înfoiaţi, a cocoșilor 
războinici; destinată leneşii pavane dintre birou şi 
divan, instinctul o mână totuşi într'o noapte pe fe- 
reastră, şi, izbăvită în sfârşit, îşi ispăşi imprudenţa 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 43 


prematură în ghiarele cânelui aprig din curte, ce 
nu-i înțelesese apariția exolică încurcată în volula 
cozii uriaşe. Dragoslea nu e o slare sufletească, o 
atitudine poetică, ci un instinct fioros, implacabil, o 
boală a irupului ce le scurmă măruntaele, le face 
să geamă, să plângă, să se rostogolească sub biciul 
demonic al freneziei: obiect de reflecţie şi de milă 
faţă de legile inexorabile ale feminilății. 

In afară de viclenia instinctelor şi de elaslicilatea 
mușchilor, pisica nu are adevărata inteligenţă şi nici 
însuşirile morale ale cânelui. Nu intră în intimitatea 
omului, dincolo de interes; nu cunoaște credinţa, 
atecția, recunoştinţa. Se lasă mângâiată dar fără ini- 
țiativă; narată nici o mulţumire pentru dragostea şi 
grija ce i-se poartă. Când stăpânul se întoarce după 
o lipsă mai îndelungală, cânele îi sare voios înainte 
şi-i dovedeşte sgomolos bucuria; pisica e indiferentă; 
în ochi nu-i tresare nici măcar semnul recunoaşterii, 
aşleaplă să i-se aprindă becul de pe birou ca să se 
înlindă la căldură; dacă o mângâi, toarce pentru a-şi 
îngâna somnul şi nu ca să legene ritmul gândului 
scriitorului, cum se crede. 


www.dacoromanica.ro 


XII 
Furnica. 


De cum mă instalez vara în odaia mea mă găsesc 
în prezenţa unui duşman devenit oarecum istoric: 
furnicile. Nu cunosc dedesupturile arhitecturii bă- 
trânei case părinteşti, refăcută şi sporită din timpuri 
mai recente, dar una din ramele de lemn ale podelei, 
neaderând bine într'un colţ, sa căscat cu timpul într'o 
crăpătură de lățimea unui deget, stabilind contactul 
cu temelia, unde se află instalat de vreo două decenii 
un mușuroi. Odată cu primele călduri ale lui Iulie, 
salut, aşa dar, şi apariţia primei furnici, care, prelin- 
gându-se de-a-lungul chenarului de lemn, se urcă 
pe zid ca să ajungă la ţinta râvnită demult a ferestrii 
pline de bucuria soarelui. O furnică înseamnă însă 
o mie de furnici; în câteva minute fereastra se umple 
de monacalul lor şirag de pelerini. 

Mici sau mari, unele din ele cu rudimente de aripi 
cu care simulează sborul, ele pornesc în lungi pro- 
cesiuni într'o agitaţie febrilă, fără alt scop decât ciu- 
gulirea boabelor de lumină, adevărate colonii de vară 
în expediţii sportive pe plaje de mare sau pe vârfuri 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 45 


de munte; numai când soarele se ascunde sub nouri 
sau scapătă spre apus, se întorc în tenebrele lor sub- 
pământene. 

Imi închipuisem la început că le-aş putea opri şu- 
voiul prin aplicarea de pedepse individuale: mai cu- 
minte m'aş fi pus să stăvilesc cu un deget proecţia 
apei ţâşnite dintr'un furtun sub presiune sau să abat 
vânturile prin persuasiune logică. Numai târziu, după 
încercarea diferitelor metode de represalii individuale 
şi chiar colective, ajunsei la sistemul exterminării 
masive prin benzină turnată în drumul marilor lor 
migrații şi în genuna probabilului lor muşuroi dela 
temelia casei. 

In inundația ei sufocaniă au pierit, astfel, mii de 
suflete placide, înecate sau înăbuşite; cu cât piereau 
mai multe cu atât se iveau altele şi mai numeroase, 
trecând nepăsătoare pe lângă tovarăşele lor moarte 
spre miragiul aceluiaş geam luminos şi înflăcărat, 
disprețuind moartea ce le secera în miros de benzină 
şi de amoniac; repetată zilnic, meloda exterminării 
masive nu părea că duce la o biruință decât spre 
sfârşilul verii, când pornea, dealtfel, şi moleşeala 
bolnavă a toamnei atât de premalură prin partea 
locului mai eficace decât benzina asasină. 

Fără să dispreţuim tenacitatea şi hărnicia minus- 
culelor fiinţe ce merg la o moarte anonimă, lipsită 
de glorie, putem, totuşi, trage concluzia unei reputaţii 
uzurpate. Mulţi observatori au închinat volume în- 
tregi inteligenţii, cu deosebire de ordin social, a fur- 
nicilor; unii au scos chiar și doctrine de organizarea 


www.dacoromanica.ro 


46 E. LOVINESCU 


socielăților omeneşti după normele şi tecnica mu- 
şuroaelor. Exagerări. Furnica nu ne poate servi ca 
model; din experiența musafirilor mei de vară m'am 
convins că ea e lipsită de forma cea mai rudimentară 
a inteligenţei: de instinctul de conservare. 

Furnica nu simle moarlea allora, aşa că nu 
ştie să se apere împotriva ei. Cu o intuiţie atât 
de ascuțită a transcendentalului cânele, de pildă, 
o adulmecă din vânt când e vorba de ființe iubite, 
urlă a pusliu şi desperare şi se lasă, uneori, 
să moară de foame pe mormântul stăpânului caşi 
calul: aşa cel puţin ne-a învăţat poezia cânelui Azor. 
Vitele mugesc jalnic în apropierea zalhanalei şi oile 
au acelaş fior în fața morţii apropiate. Furnicile, 
cle, nu-şi presimt moartea şi mau nici un fel de 
reacțiune în fața ei; mo înţeleg nici chiar când o văd. 
La fel şi muşiele se îndeasă pe panglica de hârtie 
unsă cu „sumurum”; cu cât se lipesc mai multe, 
cu atât se îmbulzesc mai frenetic; nu disting o to- 
varăşă moartă de una vje şi din prezenţa unui câmp 
funerar nu trag nici o concluzie asupra primejdiei 
personale. Inştiinţate de mirosul semnalizator al ben- 
zinei, furnicile trec şi ele pe lângă miile de lovarăşe 
moarte, fără să-şi tulbure procesiunea spre fereastra 
cu lumina înşelătoare; după atâţia ani de suferință 
şi de exterminare în masă, mau izbutit încă să a- 
jungă la singura concluzie posibilă a mutării muşu- 
roiului în allă parte spre destine mai prielnice. 


www.dacoromanica.ro 


XIII 
Vaca. 


Scăpală din grajdul ei, Joiana venia sburdând cu 
funia după dânsa, de-a-lungul gardului viu de car- 
peni, şi pe lângă cel mai mic de ligustrum, ce desparte 
curtea de grădina de flori, rupând frunzele şi chiar 
micile ramuri, cuprinsă de o neaşteptată şi inexpli- 
cabilă frenezie a distrugerii. Vijelie nepotrivilă cu 
natura ei stalică, hieratică. 

Vaca nu este un câne scăpat din lanţ, apucat brusc 
de nevoia fizică a destinderii muşculare; făptură a- 
şezată, ponderată, ruminantă, ea trezeşte impresia 
unei minţi gânditoare, filozofice şi, în orice caz, a 
unui echilibru sufletesc; nu strică niciodată, ci face 
numai binele, cu o delicată discreţie: nu te umilește 
cu binefacerile ei; în fulgerul alb al laptelui țâşnit 
din uger în şiştarul spumos se împlineşte unul din 
marile rituri ale vieţii universale, pe al cărui înțeles 
nu-l pulem pătrunde; cât trăeşte, finalitatea ei pare 
a fi să devină cafea cu lapte; pe urmă biftec; e un 
destin de neschimbat, ori câtă umanitate te-ar în- 
suilcți. 


www.dacoromanica.ro 


48 E. LOVINESCU 


Flăcăul din curte sau chiar o fetiță de vreo trei- 
sprezece ani se instalează fără teamă sub trupul ei 
masiv, roşcat, cu pete albe, şi se pune să-i maseze 
ugerul; placidă, docilă, vaca se lasă cu nepăsare să 
fie despoiată de rodul trupului în timp ce irumoşii 
ei ochi torc firul unei gândiri obscure sau chiar ab- 
senle. Participă fără murmur la destinul albinelor 
virgiliene de a lucra pentru alții nu pentru dânsele. 

Și iată că acest dobitoc atât de paşnic, de cuminte 
şi de echilibrat, bine înfipt în picioarele-i de bronz, 
scapă sburdând din grajd, dă iureş prin frunzele 
gardului viu, prăpădeşie frunzele delicate ale li- 
gusirului, ajunge până în capătul peluzei, şi se în- 
toarce în aceiaşi goană distrugătoare şi fără sens... 
Aliludine absurdă ce nu se încadrează în destinul de 
binefăcătoare docilă a celor ce pot spune: sic nos 
non nobis. O opresc din mersu-i nebunesc şi o mângâi 
pe fruntea siropită cu alb. Stă supusă o clipă. O ob- 
serv cu atenţie şi o văd deodată sguduită de mişcări 
convulsive, ca de niște ticuri nervoaşe: îşi flutură 
coada în vânt, apoi se loveşte cu ea peste pântece, 
pesle spate; ridică allernativ câte un picior, isbindu-şi 
pe urmă copita bisulcă în pământ; îşi tremură carnea 
de pe dânsa în văluraşe creţe; dă mereu din cap a 
tăgadă violentă; clipeşte convulsiv din frumoşii ei 
ochi junonici. 

Privită de aproape, sub aparenţa liniștii şi dem- 
nităţii ei slatornice, ea ascunde o continuă lrămân- 
tare. N'are o clipă de odihnă, căci e victima a mii, a 
zeci de mii de musculițe ce-i atacă cu o năprasnică 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 49 


stăruinţă cărnurile fragede ale trupului, ugerele moi, 
pline de umiditatea laptelui, pielea gingaşă din jurul 
ochilor. 

"Țintă nevinovată a atâtor roiuri de insecte, nu are 
armele necesare ale apărării; nare mâni, nici alte 
mijloace de deparaziiare; cu evantaiul sărac al cozei 
ei puţin flexibile se bate ineficace peste burtă şi peste 
spate fără să se ajungă bine; îşi tremură pielea sau 
îşi închide ochiul invadat de roiuri de musculiţe. 
Cum natura nu i-a dat mijloace defensive, ca să 
scape de chinul înțepălurilor ce o ţin într'o per- 
petuă neliniştire, de îndată ce vede uşa grajdului 
deschisă, se repede prin gardul mare de carpeni şi 
prin cel mic de ligustrum, îlagelându-se pentru a-şi 
nimici miile de duşmani ce o urmăresc fără încetare, 
singura armă găsită în desperarea ei neputincioasă. 

Mă depărtez... 

Joiana pare acum iarăşi liniştită în umbra grajdu- 
lui. Işi ia aspectul de totdeauna, fără să bănuim că 
sub liniștea ei hieratică e atâta sbucium şi suferință, 
fundalul implacabil al vieţii. 


www.dacoromanica.ro 


XIV 
Broasca. 


Seara mi-o petrec pe terasa scării casei cu opt largi 
trepte de piatră, al cărei orizont e tăiat de gardul viu 
de carpeni, pe care nu-i cine să-l mai tundă geome- 
tric; gardul mult mai mic de ligustrum — de lemnul 
cânelui — ce desparte grădina de flori de vasta pe- 
luză de dinaintea casei, a devenit şi el pe alocuri 
pleşuv. Ascult de aici alămurile înăbuşite ale serii, 
sunând stingerea şi dând semnalul sborului gândului 
în împărăţia visului. 


Din prima zi, pe la ora nouă, fui salutat dela pi- 
ciorul scaunului de un oaspe: de o broscuţă... Prin 
viscozitatea pielei verzi, cleioase chiar când nu e plină 
de bube purulente, prin lipsa de echilibru a întregii 
ei structuri, prin bulbucătura ochilor scoşi din or- 
bite, prin disgraţia saltului, broasca nu poate inspira 
decât desgust şi respingere; nu e un oaspe plăcut 
chiar la o oră când estompa serii şterge contururile 
şi le poetizează. Crezui la început că se rătăcise până 
sus, urcând în salt treptele destul de înalte; vizita-i 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 51 


se repetă însă în câteva seri de-a-rândul cu acelaşi 
ceremonial. N'o vedeam când şi pe unde venia ci 
mă trezeam deodată cu ea alături privindu-mă, ne- 
mişcată, atentă, un sfert de ceas, după care se avânta 
până la plimbul scării, pentru a se slobozi de-a alu- 
necuşul în iarba înaltă, unde îşi pierdea urma. So- 
sirea ei neprevăzută sfârşi prin a deveni un punct 
de program aşteptat la ceas anumit, şi din curiozi- 
tate şi din speranța miracolului. De ce să se supună 
unor sforțări atât de mari pentru a se urca până 
la mine? E poate o poetă şi sub labele ei invizibile 
aducea un manuscris; după ce pleca, nu găsiam însă 
nimic în urmă. Dacă şi-ar fi purtat versul în guşă, 
broscuţa ar fi orăcăit. Avea probabil într'însa cea 
mai înaltă poezie, poezia tăcerii, şi îşi ascundea sub 
limbă stihurile cele mai frumoase: acele ce n'au fost 
orăcăite încă. Orice taină ar fi avut, broscuţa îmi 
deveni, cu timpul, necesară. Mă hotării, aşa dar, cu 
lot dinadinsul să-i descifrez mesagiul.. Mă pusei să-i 
pândesc venirea; prin păinjenişul lunii pline făcui 
poliția treptelor de piatră şi a rampelor, — poliţie 
inutilă, deoarece la ceasul anumit mă trezii brusc cu 
dânsa lângă piciorul scaunului, privindu-mă docil şi 
tăcut, Misterul mă încorda şi mai mult. Strămutân- 
du-mi câmpul de investigație numai la terasa de sus 
îl deslegai în sfârşit. Nu urca plimbul şi nu se sălta 
anevoios pe treptele înalte, nu venia deci cu o solie 
de dincolo de domeniile mele, din stufosul tumult al 
ierbei tot mai puţin tunsă, ci se afla pe propriul ei 
domeniu, de unde se va fi întrebat ce caută musafirul 


www.dacoromanica.ro 


52 E. LOVINESCU 


înfipt tocmai lângă portița casei ei. Căci între cele 
două mari blocuri de piatră ale ultimei trepte rămă- 
sese necimentat un spațiu, ca un deget, prin care, ea 
reuşia să se vâre. Dând cu ochii de mine, se opria 
speriată pentru a-mi iscodi intenţiile. Numai când 
se convingea că n'am gânduri duşmănoase, sărea pe 
toboganul rampei pentru a-şi face preumblarea vespe- 
rală în iarbă. După câteva seri de observaţie, con- 
stalai că nu era singură şi îşi avea perechea; zece 
minute dela ieşirea ei apărea din gaura măruntă a 
pietrii altă broscuţă, care, după un timp de cercetare 
neliniştită, se mistuia şi dânsa în gazonul primitor, 
loc de preumblare sau junglă plină de hrană. Pentru 
a nu le tulbura rânduiala vieţii, mă siliam acum să 
stau câte un ceas nemişcat. Numai după ce dispăreau 
îmi îngăduiam şi eu primblarea nocturnă pe toată 
întinderea peluzei cu mare băgare de seamă, totuși, 
prin dreptul scării pentru a nu fi pricina involun- 
tară a cine ştie cărei nenorociri. 


* a * 

Pe terasă, cu melancolia plecării... După o lună şi 
jumătate; ziua s'a gâtuit uşor, dându-și sufletul, spån- 
zurată de brazii grădinii. De pe la opt cenuşiul îşi 
înfăşoară giulgiul în jurul copacilor. Noroc de luna 
plină înfiptă în creştetul unui plop îndepărtat... 

Mica gaură dintre cele două dale ale treptei de sus 
se lățeşte, acoperită parcă de pata neagră a unei 
frunze de viță. E felul în care îşi vesteşte apariția 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 53 


broscuţa, tovarășa verii întregi; culcată pe crăpătură 
câteva minute, îşi strânge apoi trupul, se saltă lângă 
piciorul scaunului, pentruca, prin dâra de var a 
lunii, să încerce să mă vadă mai bine. 

Ceva din duioșşia marilor despărţiri se strecoară 
în noi, dând glas tăcerilor îngrămădite, 

— Te duci? auzii scâncind subțire şi nici nu ştii 
încă cine sunt. 

— Cine să fii, decât o broscuţă? 

— Un broscoi, mă rog, mă întrerupse cu demni- 
tate. Eu sunt Orăcău al 299-lea. 

— Poftim? mă trăsei puţin la o parte cu scaunul. 

— Al două sute nouăzeci şi noulea urmaş al marelui 
Orăcău I, eroul războiului cu şoarecii, cântat de Homer 
acum trei mii de ani. Inarmat cu sulița unei igliţe, el 
a străpuns ficaţii şi prapurul viteazului Caş-prăpă- 
deşte; nici nu-şi dăduse bine sufletul voevodul şoa- 
recilor, când Orăcău şi smulsese din lăbuţele scutie- 
rului său Borborocete discul făcut cu meșteșug din- 
tro roliță de lampă şi-l aruncă în Voevodul Șuncă- 
sdreleşte, tăindu-i beregata. De astfel de isprăvi mi 
sa învrednicil străbunul... 

Era, aşa dar, de neam mare, cu vitejii cântate de 
poeţi, nu cum mi-o închipuisem. 

— Am auzit de faptele viteazului Orăcău; fără să 
ştiu încă cine eşti, demult mă minunez, cum de-ţi 
petreci viaţa în întunericul găurii tale, singură, fără 
cărţi, fără cerneală, fără hârtie, ieşind doar un ceas 
pe noapte prin jungla peluzei plină de vietăţi. Nu ți 
Sa urât să stai acolo fără rost? 


www.dacoromanica.ro 


54 E. LOVINESCU 


— Fără rost? îmi răspunse jignită. Cât ai clipi, se 
întoarse spre gaură, în care îşi vâri capul, ca şi cum 
ar îi spus ceva. Se trase apoi deoparte în aşteptare. 
Din gaură svâcni dintr'odată un dop aruncat de o 
sticlă desfundaiă, un fel de alună vie. 

— Fiul meu mai mare, Orăcău al lreisutelea, mi-l 
prezintă broscoiul, cu importanță. Ceilalţi șase sunl 
cu maica lor la vânătoare prin iarbă. 

— Aşa, da! mormăii cu uimire. Acum le înțeleg.’ 
Şi eu care te compătimeam! 

— Apoi ce credeai dumneata, că n'aveam nici un 
rost acolo... Dar ca să-ţi întorc vorba, demult mă tot 
chibzuesc cu nevastă-mea, ce vei fi făcând ceasuri în- 
tregi nemişcal cu ochii la stele parcă ai vrea să le 
mulgi şi la cașul lunii parcă ai voi-să-ţi tai o felie? 
Ditai omul, să-ți pierzi vremea cu brațele în sân! 
Ba nevastă-mea îmi spunea odată că nu-i fi poate 
în toate alea, Doamne fereşte; cap de muiere. Intr'o 
noapte ma îndemnat chiar să mă strecor după dum- 
neata în salon, să iscodesc dacă nu cumva şi acolo 
priveşti în tavan. 

— In tavan, nu, dar nu-i pe departe. Stau cu ochii 
pe o foaie de hârtie. 

— Aha, care va să zică Domnul scrie. 

De dala aceasta fu rândul ei să mă compălimească,; 
` în gaura ei urzia viaţa, pe când eu... 


www.dacoromanica.ro 


XV 
Greierul. 


Cri-cri! foşnetul de viață şi de poezie vesperală 
a târgurilor noastre moldoveneşti. Nevăzut, din pra- 
gul găurii lui, greierul îşi aruncă monotona-i notă ar- 
monizată în melancolia toamnei, suspin melopeic al 
pământului ridicat spre bolta înstelată. Se însufleţesc 
temeliile roase ale caselor, crăpălurile trotuarelor, 
pulregaiul gardurilor de ţipetul uscat al elitrei fre- 
cale de picior, a cărui stridenţă nu afirmă numai o 
prezenţă ci şi o duioşie, o dorinţă sau poate o obidă, 
topite în decorul târgului, caşi cum ar constitui o 
notă dislinctă, şi în peisagiul copilăriei, caşi cum şan- 
ţurile, gardurile şi temeliile caselor mar răsuna și 
acum ca atunci. 

Prin funcție şi destin, greierul e asemuit poetului, 
Noclambul, ziua doarme cu perdelele lrase şi cu 
dibla în cui; nu începe să trăiască decât odată cu 
primii licurici ai stelelor şi cu primii funigei ai ra- 
zelor de lună, când gardul calcinat al carpenilor din 
faţa casei, cu frunzele albile de praf şi vlăguite de 
soare, se trezeşte de ţipete scurte, pornite din rădă- 


www.dacoromanica.ro 


56 E. LOVINESCU 


cini şi bârne, dela un capăt al peluzei la celalt, ca o 
veste trecută de-a-lungul unei ţări de focul torțelor 
aprinse pe colini. 


Fabula a văzut în greier un cântăreţ neprevăzător 
şi în furnică o gospodină econoamă; preferăm ne- 
prevederea cânlăreţului hărniciei furnicii. De cum se 
deşteaptă la poezia naturii, la monodia ţârâitului lui 
ce dă viață şi zvon ruinilor, cioalelor, gardurilor, 
deslănțuit ca un foc într'o pădure uscată, copiii îl 
iubesc. Invitaţie la vis, la lene, la melancolie, nota 
lui scurtă, pârâitoare, se leagă cu cele mai adânci 
fibre ale vieţii lui emotive, sorocit „să cânte” într'un 
fel și el. 

Copil, taică-meu se plângea odată de apariţia su- 
părătoare a unui greier în dormitorul lui: 

— Măi Costică, se jelui el unui frate mai mic, îţi 
dau un leu dacă-l dibui şi mă scapi de dânsul. 

Inima îmi svâcni: să-l „dibue” şi să-l scape de un 
greier! de poetul nopţilor de August! Neînţelegător 
față de poezia micii gângănii, mă grăbii să-i ofer 
tratelui-meu, din puţinele mele economii, doi lei, 
pentru ca nu cumva să-l „dibue” pe nefericitul aed 
rătăcil în neprimitoarea noastră casă... 


Sunt mulţi ani de când am citit cu groază nuvela 
unui scriitor crud: neputându-şi afla liniştea din pri- 
cina unui greier, năucit, un bolnav se sculă în pu- 
terea nopții şi stărâmă cu toporul soba, în căutarea 
micului cântăreţ. Nenorocitul voia să ucidă un greier 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 57 


— mai nenorocit, scriitorul, care putea concepe o 
astfel de grozăvie pusă pe seama fie şi a unui om 
bolnav! Mi-am întors faţa dela dânsul ca dela cea 
mai vădită expresie a nesimțţirii: să omori un greier 
cu toporul! 


Sunt cu mult mai puţini ani, de când în răgazurile 
de vară în târgul natal, fetița mea, ea însăşi o gân- 
ganie mică, neagră, devorată de ochi, torcând în a- 
dâncurile ei o notă melodică ce va isbucni poate o- 
dată, cândva, se pasiona pentru dihania neagră ce 
tăia armonia serilor de August cu scurtul ei țipet, 
în a cărui notă melopeică ea nu distingea parada ero- 
tică sau elanul pământului cătră eternitatea albastră 
a bolţii, ci un strigăt de alarmă, o desperare. 

— Li-e foame, li-e foame, repeta îngrijorată şi ho- 
tärîtă să nu-şi amâne mila pe la iarnă. 

— Să le dăm atunci de mâncare, îi propuneam ca 
să o ispitesc. 

Işi umplea buzunăraşele cu fărimiluri de pâne şi 
cu bucățele de ciocolată şi plecam prin mahala după 
greieri. 

— Pst... Unul ţipă chiar la stâlpul porții. Să în- 
cepem cu dânsul. 

Scotea câteva fărimituri şi le arunca în presupusa 
lui tainiţă. 

— Uite, greieraşule, ţi-am adus de mâncare. 

— Cri-cri! 

— Aşteaptă o clipă; nu te grăbi. Ei, ai găsit acum? 

— Cri-cri! 


www.dacoromanica.ro 


58 E. LOVINESCU 


— Nu vezi că tot ţipă? o necăjeam eu. 

— Spune că a găsit şi-mi mulţumeşte în limba lui. 

Nimeria răspunsul. 

— Cri-cri! se auzia dintr'o tufă mai depărtată. 

— Las'că vin şi la line; am eu grijă. 

Arunca şi în tufă câteva fărîmituri. Colindam ast- 
fel un ceas mahalaua, traşi de Scripetele sonor al 
greierilor din toţi stâlpii gardurilor, din toate pie- 
trele temeliilor dărăpănate, până ce se isprăvea în- 
treaga zaharea din buzunăraşe; ne întorceam apoi 
acasă bucuroşi de ispravă. 

— Cri-cri! se auzia din urmă. 

— N'aveţi grijă că venim mâne seară. 

— Cri-eri! 

— Aha, vi-i frică de iarnă... V'a speriat furnica... Nu 
vă temeţi; o să las eu pe cineva aici ca să vă dea de 
mâncare şi la iarnă. 

Inima îmi creştea în faţa solidarităţii dintre fărâma 
fetiţii cu ochi mari şi mica gânganie neagră, a cărei 
larmă umplea văzduhul. 


Sosind astă vară la miezul nopţii în târgul natal, 
când slinsei lumina, din rama parchetului se auzi o 
băliaie discretă în uşă: 

— Cri-cri! 

Un greier mă saluta de bun venit. L-am primit cu 
bucuria cu care ai primi copilăria, dacă ţi-ar bate 
în geam. Sunet melalic, uscat, îngemănat; scurtă tă- 
cere şi apoi aceeaşi ciocănilură repetată. I-aşi fi spus: 

— Intră. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 59 


Dar greierul era înăuntru şi nu împlinia decât un 
gest de prevenire. Mă ridicai întrun cot: sta încă 
la uşă. Aştepta oare să fie poflit? 

— Poitim! 

Făcu un sall în subterana. ramei, ascuţindu-şi din 
nou coasa glasului de o gresie dură, Pe treptele scâr- 
țâitului său începură să se ridice amintirile din stră- 
fundurile irecutului: primele zvonuri ale nopţilor de 
August străbătute de pumnalele invizibile ale micilor 
făpluri lărmuitoare, primblările fetiţei cu buzunăra- 
şele pline de merinde, popasurile tinereţii prin Atica 
şi Provanţa, prin ierburile uscate ale humei crăpate 
şi printre capitelurile de marmură ale templelor pline 
de gângănii săltărețe. Mă legănau duioşii personale 
şi reminiscențe mitologice. Când mă reculesei din .de- 
părlări, peste un ceas, greierul îşi ascuţia încă glasul 
pe lama de oțel a coasei. Prezenţa lui în acelaş loc şi 
cu acelaş țipet nu mai era o punte aruncată peste 
limp ci o realitate ce insista prea mult. Cri-cri! Pa- 
radă amoroasă — dar câtă deosebire de cascada de 
sonorități a privighetorii, pe care o auzeam uneori 
căzând din copacul din faţa casei! Netulburat, meto- 
dic şi fără variaţii, greierul meu îşi prelungi scurla-i 
şi uscata-i elocință de dragoste un ceas... două... o 
noapte întreagă. Supărarea talei, care voise să scape 
de greierul ce nu-l lăsa să doarmă îmi apăru în 
altă lumină; avea poate dreplate. Sleit de oboseală, 
scos din răbdare de încăpățânarea ciudatei făpturi 
de a sparge văzduhul timp de o noapte cu pumnalul 


www.dacoromanica.ro 


60 E. LOVINESCU 


cântecului său âscuţit, devenii mai înțelegător față 
chiar şi de bolnavul nuvelistului, care, năuc, înebunit, 
se aruncase cu toporul ca să dărâme soba pentru a 
scăpa de urgia gângăniei monocorde. 


A doua seară, când inirai pe întuneric în camera 
mea de dormit, auzii într'un colț şoaptele înfundate 
a doi din cei zece copii ai femeiei din curte. 

— Pst, ascultă, mă, Ionică. 

Din rama duşumelei se desprinse, în adevăr, un 
țignal metalic de vardist. 

— Dă repede cuțitul de bucătărie; — tu îndeasă cu 
vergeaua. Ai adus-o? 

— Uite-o... 

— Bun! Aici e, mă. Zi-i! Loveşte vârtos! 

Se auziră bubuituri în măruntaiele temeliei. 

— Isbeşte, mă, nu- lăsa, că l-am găbijit şi nu ne 
poale scăpa. 

Pisară îndelung, colrobăiră cu nuiaua, râcâiră go- 
lurile şi, pe urmă, îşi ţinură răsuflarea. Nici un 
sgomot. 

— L-am turtit, măi Mitruţ, şopti mulțumit Ionică. 
I-am tăiat nebunului pofta să mai scârțâie. 

Iar tăcere prelungă cu suflarea oprită. 

— Hai, mă, că i-am făcut de petrecanie. 

N'apucă însă să isprăvească şi la un pas de dânşii 
se auzi clar şi biruitor: 

— Cri-cri! 

— Păcătosul! ne-a scăpat din labă, mârâi îurios 
Ionică. 


1 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 61 


— Dă-mi mie cuțitul. Tu îndeasă vârtos cu ver- 
geaua. 

Frământară iarăși măruntaiele pământului, cu lungi 
tăceri şi speranțe gâfâite. 

Copiii se trudiau, astfel, înjurau pe înfundate, fä- 
ceau pe morții ciulindu-și urechile, dar pumnalul ți- 
petului scurt spărgea mereu dușumeaua ceva mai în- 
colo, 

Scos din fire, Mitruţ se necăji: 

— Ei, las că-l învăţ eu! Rămâi tu aici. Eu mă duc 
la mălușa Marina şi vin numaidecât cu o oală cu 
apă fiartă. 

Dădu să se ridice, când, ruşinal de tăcerea mea 
complice cu astfel de crimă, mă strecurai din odaie, în 
noaptea luminată şi sonoră. Nu știu ce i sa mai 
întâmplat greierului de sub dușumea; cel din mine a 
murit însă cu siguranță pentru totdeauna. 


www.dacoromanica.ro 


XVI 
Racii. 


In mâlul bălții de devale, deşi vechi prieteni, doi 
raci, Tom şi Bob, se tolerau, se iubeau, dar nu se 
înțelegeau. Ghiituiţi de hoitul unui câne aruncat în 
apă, în loc să privească cu un ochiu egal întâmplă- 
rile şi zădărniciile lumii, ei se luară la ceartă: lui 
Tom i-ar îi trebuit și carne de om, pe când Bob se 
mulțţumia cu hoitul cânelui. 

— E o adevărată pacoste pentru noi că balta sa 
nimerit departe de câmpurile de luptă, mormăi mo- 
răcănos Tom. 

— Şi pentru ce, mă rog? se osteni să-l întrebe Bob. 

— Cum, pentru ce? Nu vei pretinde doar că nu-i 
mai dulce carnea de om? 

— Nici cânele nu-i rău, molfăi Bob. 

— Uf! Aşa te-am cunoscut de mic. Suflet de rob 
şi mulțumit cu orice. Mi-e silă de tine; mă duc să 
mă răcoresc puţin prin baltă. 

Și cum vorbi aşa şi făcu: o luă vijelios prin apa 
turbure, dar n'ajunse departe, de vreme ce se în- 
curcă în nişte fire de aţă. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 63 


— Ce o mai fi şi asta? pufni Tom. Vino şi tu, 
dragă, strigă el prietenului său scufundat în hoitul 
cânelui. 

Bob se apropie şi privi şi dânsul cu ochii lui miopi. 

— Păi, ce să fie? răspunse el blajin. Ia nişte mä- 
lase a broaştei. 

— Mălase a broaştei? îi sări muştarul lui Tom. 
Bine, mă, tu nu vezi că-i o plasă de năvod? 

— Ei, asta-i acum! Ce să caute plasa în balta 
noastră? 

— Dar ce, ai vrea să fie în vârful copacului? Ştii 
că ai haz! Hai, mai bine, să vedem, dacă n'o putem 
roade cu foarfecele. 

Incercară, dar truda le fu zădarnică. 

— Să ştii, mă, că ne-am curăţat, gemu Tom. 

— Nu văd de ce ne-am curăţat. La dreptul vorbind 
nu-i nevoe să umblăm hai-hui prin baită, când avem 
aici de mâncare cel puţin pentru două săptămâni; 
dacă ne urnim din loc, te pomeneşti că ne şter- 
pelesc alții merindea. 

— Bine, mă, dar tu-ţi închipui că plasa ne-a a- 
ruucat-o Dumnezeu, așa, ca să ne apere mâncarea 
de dușmani? 

— La urma urmei, de ce să nu mi-o închipui? 

—- Nătâng mai eşti, mă! Ea are alt tâlc: înseamnă 
pieirea noastră. Aşteaptă şi ai să vezi. 

— Tii! se cruci Bob, grozav mai cobeşti, că doar 
wo să rămânem aici cât lumea! 

N'apucă să-şi termine însă vorba, şi se simţiră 
deodată sguduiţi şi aruncaţi în aer de o isbitură cum- 


www.dacoromanica.ro 


64 E. LOVINESCU 


plită. Când îşi veniră în fire din spaimă se treziră 
în iarbă. 

— Ce-ţi spuneam eu, frate-mgu? 

— Ce-mi spuneai? 

— Că plasa aia avea alt tâlc. 

— lar o iei razna! Nu crezi doar că o să putem 
lrăi pe uscal...? 

— Cine îţi spune că o să rămânem aici, în iarbă? 
Omul care ne-a aruncat mavea de ce să ne scoată 
din baltă ca să ne dea drumul pe uscat. Altul trebue 
să fie tâlcul, mă. Ai puţină răbdare, și o să vezi cum 
o să ni se lămurească lotul ca la carte. 

Abia sfârşi de vorbit, şi cei doi prieteni se simţiră 
din nou înșfăcaţi şi aruncați într'o găleată cu apă 
plină de raci. 

— Ei, ce-ţi spuneam eu, dragă? Iată-ne iarăşi în 
apă! isbucni biruitor Bob. 

— Adică tu te simţi bine în găleată? pufni Tom, 

— Găleata fireşte că nu-i baltă, dar e apă. La urma 
urmei nici nu-i nevoe să o ducem boereşte în baltă; 
ne ajunge şi o găleată; principalul e că trăim. 

— Găleata ca găleata, bombăni Tom, dar crezi tu 
că o să rămânem mult într'însa? Ce haz ar „avea ţă- 
ranul ăsta ca să ne hrănească pe degeaba în gă- 
leată? Noi nu suntem doar ca peștișorii ceia mici şi 
roşii, de care am auzit că-i hrănesc “ucoanele în 
borcane. Ai să vezi că o să siârşim rău. 

— Iarăşi cobeşti! se oțări Bob. 

Țăranul le curmă cearta, înșfăcând găleata şi apu- 
când cu ea peste câmp spre bordei. 4 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 65 


— Uite, Catinco, ţi-am adus nişte raci, îi strigă el 
nevesli-si din prag. 

— Bine, loane, tot vine măluşa Maranda deseară 
la masă şi-i plac racii... 

— Da' mie îmi trebue găleata, ca să dau apă vi- 
ţicăi, răspunse ţăranul, aruncând racii după cuptor. 

— Ei, ce-ţi spuneam eu, neghiobule? Credeai că o 
să ne lase cât lumea în găleată... 

— Dar nici după cuptor; doar mau nebunit Ru- 
mânii ăştia, ca să ne ţină ca pe copii după cuptor! 
Gândeşte-te şi tu. 

— Cu tine wo mai scot la capăt. 

Cât ai clipi din ochi gospodina îi luă de pe vatră 
şi-i aruncă într'o cratiţă cu apă. 

— Ei, vezi că am avut dreptate! isbucni voios Bob. 
Cum avea să ne lase acolo, ca să murim? 

— Hi, dar ce strâmt e aici, mă înăbuş; nu mai încap 
de atâta răcărie, mormăi Tom. 

— Moltluros le-a mai făcut maică-ta! Nu poţi trăi 
fără confort; ei, dragă, la nevoe se mai strânge racul. 
Vremuri grele, ce vrei? Nu le mai înfoi şi tu atât 
şi să vezi că încăpem cu toţii. 

Mai diretică ce mai diretică gospodina prin casă 
şi pe afară şi pe la chindie aprinse focul în vatră 
şi aşeză craliţa pe pirostrii. 

— Hiîu! ţipă scurt Tom. 

— Ce-i? 

— Tu nu simţi nimic? 

— Nimic. 


www.dacoromanica.ro 


66 E. LOVINESCU 


— Cum nu simţi, mă, nimic, când din verde ai în- 
ceput să devii roș? 

— Se vede că e zăduf în casă, îşi făcu vânt Bob. 

— Nu-ţi spuneam eu, nătângule, că nu era a bună 
cratița în care ne-a pus? 

— Iarăşi cobeşti...! 

— Hîu! Hîu! ardem, mă. 

— Ți se pare. 

— Yierbem, mă. 

— Exagerezi. 

In clipa asta intră un copilaş în bordei. 

— Ce-i, mă, Nică? îl întrebă femeia. 

— M'a trimis mămuca să vă spun că nu poaţe veni 
astăzi la masă, da o să vină mâne sară. 

— Bine că mi-ai spus-o la timp, încuviință gospo- 
dina, scoțând repede cratița de pe foc. 

— Ei, nu-ți spuneam eu, dragă, că prea cobeşti? 
Nu-i viaţa chiar aşa de rea cum o bârieşti tu, încheie 
Bob voios că fusese lăsat pe a doua zi. 


www.dacoromanica.ro 


XVII 
Domnul Frumosu. 


Viaţa lârgurilor mici se desfăşoară, de obiceiu, pe 
o singură uliţă — ulița pe care te-ai născut: punct 
de plecare al tuturor. explorărilor copilăriei. Cu de- 
clinul vârstei, ea devine şi punctul de întoarcere şi 
de reculegere, în jurul căruia orizonturile se strâng. 

„Uliţa copilăriei” mele, cum a numit-o poetul, e 
mare, largă şi „domnească” penirucă duce la vechea 
capitală a Sucevei, la distanță numai de o poștă; 
acum o jumătate de veac îmi părea însă depărtată, 
misterioasă, inaccesibilă în ţara ei străină, cu gra- 
niţa păzită de finanţi austriaci, subțirei, aducând prea 
puţin cu rasa germanică, mai mult bruni decât blonzi, 
strânşi în uniforme turnate pe trup, rasă corcită, me- 
diteranizată. i 

Spre seară, scobor, ca și acum cincizeci de ani, pe 
lângă curţile cu brazi ale caselor învecinate, pe ulița 
povârnită brusc printre mari grădini de fructe şi de 
păduri de popuşoae foşnitoare, uliţă ridicată prin 
adaosuri succesive deasupra nivelului caselor din 
dreapta, rămase în genunchi, în vale, privind prin 


www.dacoromanica.ro 


68 E. LOVINESCU 


feresire la înălțimea străzii, ca sub ştreaşina unei 
mâni puse pe ochii cercetători ai pândarilor din 
tranșee. Cunosc de atâția ani fiecare casă, fiecare 
copac, pe toţi locuitorii, funcţionari tihniţi şi pluto- 
nieri harnici, pensionari, mici negustori, întrun cu- 
vânt, viaţa întregei uliți, urmărindu-i vară cu vară 
variațiile modeste şi degradările imperceptibile a- 
duse de timp în sânul imuiabilităţii înseși. 

De un sfert de veac ochii mi se opresc cu plăcerea 
identităţii, puţin înainte de sfârşitul trotuarului, la 
o căsuţă îngrijită, cu o latură îngustă spre uliţă din 
pricina curţii strimte, dar înfundată adânc în vale, 
căsuţă cu o verandă tot atât de lungă ca şi ea, şi cu 
ferestre zâmbitoare de muşcate, printre care zăream 
totdeauna o pereche inseparabilă. El, domnul Scumpu, 
funcţionar comunal, desprins din literatura lui Ilogaș, 
din rasa lui Eremia Honcu, adică un fel de uriaş 
lung, nemăsurat de lung, cu încheieturile trupului pu- 
ternic legate, cu nişte mâni ce ar fi fost în stare să 
umile în braţe un munte şi să-l aşeze binişor peste 
altul, cu un piept „cât o faţă de arie”. Un uriaş „în 
pantalonii căruia, ar fi putut intra de-a-binelea doi 
brazi gemeni, iar în cămeşa lui cu bibiluri, o moară 
de vânt”... 

Poate că în pantalonii domnului Scumpu mar fi 
intrat doi brazi ca în pantalonii lui Eremia Honcu, 
şi nici în cămaşa lui o moară de vânt, dar era un 
Rumân spătos, un mal de om, „o cruce de voinic”, 
cum ar fi spus Creangă — proporţionat chiar, şi, cu 
toate dimensiunile lui prea falnice, armonic, arătos.. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 69 


Nevasta lui era tot înaltă, chipeşă, cu forme firește 
mult mai reduse, cu cărnuri mai moi, cu o înfăţi- 
şare, totuși, dulce, galeșă, feminină... 

Veşnic împreună în lunga verandă a casei, ascultau 
în amurg plăci de gramofon sau, acum în urmă, emi- 
siunile aparatului de radio; alteori jucau table în 
curlea înguslă, pielruită, cu câteva ronduri de flori 
câmpeneşti. Intr'un larg halat de casă, albastru cu 
flori negre, ea părea veşnic speriată, de cum mă 
vedea scoborînd din deal, cu o feminitate alarmată de 
teama de a nu îi surprinsă într'o îmbrăcăminte su- 
inară, gala să dispară în dosul casei; el, cu capul gol, 
sau cu o pălărie mare de pae, înir'o cămaşă de noapte 
ca şi cea a lui Honcu, țărănească şi cu bibiluri, ca 
să poată respira în linişte după zădutul zilelor cani- 
culare. Pereche fericită, în jurul căreia plutea un 
duh de pace, iubirea tihnită a căsniciilor automati- 
zale în gesturi tradiţionale, neclinlite, 

Acum câţiva ani, mergând la cimitir din prima zi 
a sosirii în târgul natal, dădui peste un mormânt nou, 
împrejmuit cu un gard de fier, cu o grădiniță plină 
de florile verii, cu un monument: de marmoră neagră, 
cu două minialuri de email, una reprezentând chipul 
doamnei Emilia Scumpu, moartă de trei luni, cu o- 
valul dulce, galeş, profund feminin, cu o moliciune 
puţin cam buhavă, cu ochi de catifea, clătiți în ape 
de pudoare; cealaltă, chipul domnului Scumpu, soțul 
nemângâiat ce-şi sculptase în aur data naşterii, lă- 
sând-o în gol pe cea a morţii — data eliberării, cum 
spunea tot în litere de aur, mult așteptată, când se 


www.dacoromanica.ro 


70 E. LOVINESCU 


va putea odihni lângă aceia ce-i fusese un sfert de 
veac tovarăşe credincioasă, cu care i se irosise plă- 
cerea vieţii. Dragostea bărbatului o urmărea, astfel, 
dincolo de mormânt, dragoste tradusă, dealtfel, în 
toate amănuntele materiale ale grijei postume, ce-mi 
trezi dinaintea ochilor peisagiul odihnitor al partidei 
de table a voinicului în cămaşe de noapte cu bibiluri 
şi a femeii galeşe cu palori morbide. 

Mişcat de moartea necunoscutei mele prietene, sco- 
borîi prin părţile mărginaşe ale târgului spre ulița 
domnească a Sucevei, la vale. In dreptul casei dom- 
nului Scumpu, strânsoarea inimii mi se prefăcu brusc 
în spaimă. La măsuţa din curte, cu faţa spre uliţă, 
în aceiaş cămaşe țărănească cu bibiluri şi cu vechea 
lui panama pe ceafă, ca de obiceiu, domnul Scumpu 
juca table cu răposata, întoarsă cu spatele spre ulița 
mare, trupeșă, moale, cu haina ei de casă albastră 
cu flori negre. 

Sugrumat de spaima răsturnării legilor naturii, în 
faţa stafiei femeii pe care o crezusem moartă în ci- 
miltir, mă oprii fără 'să vreau, brusc, la portiţa casei, 
cu ochii halucinaţi spre grupul dela măsuţa cu table, 
pe care-l vedeam acum ca şi în fiecare vară de un 
sfert de veac. 

Inchipuindu-şi poate că vreau să-i vorbesc, domnul 
Scumpu se ridică repede dela masă, veni la portiță 
şi, scuzându-se că e în cămaşe de noapte, mă pre- 
zentă nouii lui soţii, o văduvă din Galaţi. — care, 
„înţelegeţi dumneavoastră, mare încă de unde să vă 
cunoască”, 


www.dacoromanica.ro 


XVIII 
Solomonii. 


Acum câţiva ani, în timpul unor alegeri făcute în 
Iulie, ca în zile de sărbătoare, curgeau, pe 'nserate, 
pe ulița Sucevei, la vale, spre satele dela vechea gra- 
niță căruțele pline de oameni, de data asta, singuri, 
fără femei, ca unii ce puseseră la cale treburile ţării. 

In faţa unei cârciumi, se opriră vreo patru-cinci. 
Din felul cum mergeau. clătinându-se se vedea că 
se „răcoriseră şi prin oraş; după ce-şi împliniseră da- 
toria de cetăţeni, mai poposiseră puţin și la Herşcu, 

— Io, vere Ionică, se sculă în picioare cu paharul 
de vin un Rumân cu plete şi cu musteţi de Dac, io 
una ştiu: liberalii ni-o dat pământ şi vot. 

— Ba, vere Dumitre, ni le-am luat noi în tranșee, 
că de nu luptam noi, nu mai erau nici vot, nici pă- 
mâni, nici liberali, i-o tăie aprins, Ionică. 

— Să zicem adicătele că noi, îngădui celalt, care 
poate nu fusese la războiu. Bun. Da’ şcoala din sat 
cine-o făcut-o? Tot noi? Ori conu Ştefan? 

— Ca să-şi pună numele sus pe ea, pufni celalt, 
răutăcios. 


www.dacoromanica.ro 


72 E. LOVINESCU 


— Şi dacă și l-o pus? De ce să nu şi-l pue, dacă a 
făcut-o el!... Şi clopotul la biserică cine l-o făcut? 
Spune şi tu, Grigore, că amu suntem cu toții gos- 
podari şi vorbim pe sfântă dreptate. 

— Aşa-i de aceia, mormăi Grigore, dând îngădui- 
tor din chica lui căruntă. 

— L-o pus ca să i-l tragă, când ne strânge la pri- 
mărie, se înverşună Ionică. 

— Şi „despensarul” nu l-o pornit tot conu Ştefan? 
nu se lăsă bătut Dumitru. 

— la mai lasă-mă, vere Dumitre, cu liberalii şi cu 
conu Ștefan al mnealale! Şi ce-i dacă o făcut școală, 
clopot şi „despensar?” i-o făcut mneatale vreun 
bine?... Ce, şcoala: e a mneatale ori se mănâncă? Ehei, 
conu Petrică ne-o spus că, dacă vin ai noştri, țără- 
niștii, ne împarte şi moşia Armeanului şi ne dă şi 
pădurea toată să o tăiem. 

— O spus, o spus! Aieste-s vorbe, nu fapte, că doar 
o fost şi ei la putere şi n'am auzit decât de „oţii” şi 
nu de împărțeala pământului. 

— Aşa-i de aceia, mormăi din nou Grigore, scutu- 
rându-şi filozofic pletele cărunte. 

— Nu i-o lăsat să facă; n'o avut timp; că ciocoii o 
şi tăbărît pe ei ca să-i doboare. Da şi aşa cât o stat, 
tot ne-o scutit de bir. Spune şi mneata, vere Grigore, 
dacă ai plătit vreun bir cât o fost ei la putere? 

— Aşa-i de aceia, încuviință iarăşi Grigore, tremu- 
rându-și pletele. 

— Ce tot vorbeşti şi mneata, vere Ionică, şi mneata, 
vere Dumiiru, de liberali şi ţărănişti, de conu Ştefan 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 73 


şi de conu Petrică, se vâri altul în vorbă, sumbru, 
întunecat. Toţi o apă... Alta ni-i buba, alta ni-i aleanul. 

Și, încruntat, Niţă, un plăieş cât un mal, bătu cu 
pumnul în masă. 

— Herşcu! Vino odată, Jidane, mai adă un „şip” 
de vin, ca să-mi sting amarul. Jidanul, fraților, el 
ne omoară; el e viermele ce ne roade. Nu-i aşa, ju- 
pâne? Aiastă-i lipitoarea ce ne suge sângele din noi, 
spune şi mneala, vere Grigore. 

— Aşa-i de aceia, încuviințţă din nou Grigore în- 
fiorându-şi pletele, la gândul lipitorii ce-l sugea. 

— Aşa-i de aceia, aşa-i de aceia, se înfurie Ionică; 
te dai cu toţi, da mneata cu cine ai votat, vere Gri- 
gore? 

— Păi, eu am votat, cum no povăţuit conu Virgilă, 
prefectul, că mi-o spus că guvernul ista nou o să-i 
mănânce fripţi pe jidani şi o să m'ajute şi pe mine 
să-mi vâr băetu', pe Costică, la şcoala de meserie, și 
pe Măriuţa la profesional. 

— Atâta rău că-i mănâncă, se oţări badea Niţă, 
naţionalislul; spune, mă ludă, te temi tu de guvern? 

— lu? făcu speriat Herşcu. lu nu mă tem decât de 
domnul Timofte, care mă bate toată noaptea cu 
pielre, de nu pot închide ochii. 

— Zi bogdaproste, ludo, că scapi încă cu viaţa, că, 
de-om veni noi la putere, te spânzurăm de cumpăna 
fântânii dela crâşma lui Timofte. 

— Bade Niţă, mă vârii nepofltit între dânşii, cum 
vine însă vorba că, până să-l spânzuri, beai la jupân 
Herşcu, şi nu la domnul Timofte de alături, care e 


www.dacoromanica.ro 


74 E. LOVINESCU 


naţionalist ca şi dumneata? 

— Ira, coane, da vinul lui Timofte e vin ori po- 
șircă? pufni Niţă cu indignare de cunoscător, dar 
fără să-şi dea seama că rezolvase o mare problemă 
economică. 

— Da’ mata cu cine ai votat, coane? mă iscodi el 
apoi. 

— Apoi eu nici nu votez. 

— Cum vine vorba aiasta, coane? mă măsură ciudat 
Rumânul. 

— Vile, aşa: dela război n'am mai votat. 

— Aiasta înseamnă, adicătele, că de când volăm noi, 
prostimea, dumnealui nici nu mai vrea să voteze, făcu 
el cu ochiul celorlalți. 

— Ba asta înseamnă, bade, că nu mam dumerit 
încă cine sunt mai de ispravă: liberalii, ţărăniștii, na- 
ționaliștii lui badea Niţă, ori poate guvernul lui badea 
Grigore. 

Oamenii se uitară pieziş la mine; simţeam că o 
scrintisem cu politica şi că trebuia să schimb vorba. 

— Cald, mă șlersei de năduşeală,. 

— Cald, boerule, prăpăd! răsuflă din greu Niţă. 

— Nu plouă, se vede, de mult? adăosei eu ca să nu 
mă risc în controverse. 

— De o lună, coane, se porni Dumiiru, nici un 
strop de apă. Grâul s'o ars tot, şi, dacă nu mai plouă 
o săptămână-două, se prăpădeşte popuşoiul şi se 
ofileşte şi iarba; o să ne moară vitele de foamete. 

— Şi popii mau ieşit cu rugăciunile? spusei şi eu 
ca să spun ceva. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 75 


— Ba o ieşit; da’ cum să se luple ei cu necuratu'? 

— Ce necurat, bade? 

— Las că ştim noi cine-i de vină, mă fulgeră cu pri- 
virea ageră Niţă naționalistul. 

— Cine? mormăii eu cu jumătate de glas, căci mă 
aşteptam să-mi spună că-s de vină tot Jidanii. 

— Nemţii, coane! slobozi el ca din puşcă. 

— Cum vine vorba asta? mă mirai eu. 

— Apăi nu vezi, mata, coane, că-i cu ochi și cu 
sprâncene. Plouă tătă ziua la Ilişești, la Bosanci, la 
Buneşii, la Petia, ba şi la Târgu-Neamţ, şi la noi nu 
cade strop de o lună. Bate la ochi că-o legat Nemţii 
ploaia cu farmece. 

— Care Nemţi? 

— Nemţii de devale, dela cărămidărie. 

— Ce slai de vorbeşti, bade? 

— D'apăi numai ei au nevoe să lege ploaia ca să 
li se usuce cărămida, mă întruntară toţi într'un glas. 

— Dar ce, dumneavoastră, oameni buni, mai cre- 
defi în solomonii? 

— Ira, coane, exclamară cu toţii, da' de unde ai 
picat şi mata? Da’ anv’ trecu n'o prins oamenii dela 
Giurgeşti pe trei Nemţi tocmai când legau ploaia, 
de l-o ucis în bălae pe unu, iar ceilalţi doi abia o 
scăpat cu fuga? 

Nu era chip să-o scot la capăt, căci dacă pe prin- 
cipii politice avea fiecare altă părere, pe chestia so- 
lomoniei formau un front unic. 


www.dacoromanica.ro 


XIX 
Memorial ieșean. 


Inlrucât nu există oraş românesc care, într'un ca- 
dru răstrâns, să ne prezinte o culie de rezonanță mai 
sonoră a unor amintiri seculare, Iaşul a fost numit 
pe drept cuvânt „orașul amintirilor, 

Intre anii 1896—1899 am fost elev al Liceului 
Internat, adică al unei şcoli de aparenţă monumen- 
tală, care, în lăudabila intenţie a lui Take Ionescu, 
trebuia să se numească şi să fie un liceu model, cu 
un corp profesoral îngrijit ales, cu un material di- 
dactic bogat şi cu toate celelalte cursuri complemen- 
tare, posibile numai într'o viaţă de internat. Școala 
şi-a schimbat repede programul iniţial, devenind o 
școală ca oricare alta. Nu despre aceasta e însă 
vorba, ci de prezența unei grave lacune în sistemul 
nosiru de educațţie,cel puţin în epoca studiilor mele. 
După părerea noastră de azi, înainte de toate, şcoala 
trebuie să creeze un raport între mica gânganie șco- 
lară şi poporul din care face parte; ea trebuie să în- 
tărească într'însul o conştiinţă naţională prin studiul 
limbii, al trecutului, și al consideraţiilor de viață pre- 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 77 


zentă; în afară dē această solidaritate mai mult teore- 
tică şi abstractă, ea mai are datoria de a căli o soli- 
daritate mult mai concretă şi limitată cu însuşi locul 
unde îşi desvoltă acțiunea sa educativă; iar când locul 
este Iașul, adică o cetate plină de amintiri istorice, 
solidaritatea nu se opreşte la suprafaţa prezentului, 
a peisagiului şi a zgurei arhitectonice, ci se scoboară, 
prin rădăcini adânci în trecut, în roca istorică dela 
obârşiile vieţii noastre de neam şi de stat. 

Un oraş ca laşii nu e o simplă aglomeraţie urbană 
de străzi şi de oameni cu probleme edilitare, ci un 
album istoric, un mare muzeu de antichităţi naţionale, 
o carte intuitivă de istorie a neamului, care, mereu 
deschisă ochiului elevului, trebue mereu răstoită și 
pătrunsă. 

Iaşul are una din cele mai pitoreşti aşezări; în 
deosebire de câmpenescul Bucureşti, el râde prin 
toate colinele lui însorite; aşezare asemănătoare celei 
a Florenței. Pentru percepţia naturii, ochiul ajunge, 
pe măsura capacității lui estelice, cu o educaţie puţin 
extensibilă; s'ar putea spune chiar că relativa lui vir- 
ginitate îl face să înregistreze şi mai proaspăt formele, 
culorile... Cu toţii ne-m pătruns, aşa dar, din pri- 
mele zile, de dulcea armonie a colinelor din față, 
dela Cetăţuia, dela Socola, cu fundalul sumbru al 
Repedei şi al Bârnovei; cu toţi ne-am primblat triste- 
țile vârstei prin aleele singuratice cu arbori cente- 
nari ai Copoului şi ne-am lăsat duşi de paşi mai de- 
parte, spre păduricile vechiului Pester, din jurul 
Şcoalei Normale de Invăţători. 


www.dacoromanica.ro 


78 E. LOVINESCU 


Pământul, copacul, iarba şi floarea sunt un abe- 
cedar universal descifrat numai prin sensibilitate; 
nu-i nevoie să ne înveţe cineva a-l silabisi; pe coar- 
dele acestui violoncel sufletul copilului adie ca o 
boare de vânt şi scoate sonorități suave; marea ne- 
linişte a pubertăţii lui se amestecă şi sporeşte în 
îreamătul naturii renăscute. 

Au trecut patruzeci şi cinci de ani şi vibraţiile sufle- 
tului de atunci îmi tremură şi acum în amintire. 
Meritul de a îi descoperit și trăit pitorescul Iaşului 
nu-i revine însă şcoalei ci sensibilităţii proaspete, 
emotive, entuziaste şi prematur ostenite de atâta far- 
mec, — căci nimic nu osteneşte mai mult decât pu- 
bertatea ce se sbate între două lumi, a copilăriei şi 
a tinereții. 

Iaşul nu este însă numai un abecedar mâzgălit cu 
gâze, flori, arbori seculari şi coline înverzite, ci şi o 
mare carte de istorie, poate cea mai mare, în care 
buchile nu sunt scrise numai cu flori şi cu tei ci şi cu 
ziduri de cetate şi catedrale, cu ruine şi cu monu- 
mente. Relativa întindere a oraşului face ca toate 
aceste vestigii glorioase să fie pe suprafaţa unei palme 
deschise sau pe evidența unei coline, care, dintre 
copaci şi verdeață, îți zâmbeşte şi prin crenelurile 
unor ziduri voivodale. 

Dacă natura îţi vorbeşte nemijlocit prin însăş pre- 
zenţa ei, piatra nu spune nimic ochiului direct; ea 
nu ne poate pătrunde în conştiinţă decât prin amin- 
tire şi evocare, prin stabilirea anticipată a ceea ce 
reprezintă; ea trebuie aşezată în epoca din care vine 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 79 


pentru a ajunge la noi încărcată de semnificaţia vre- 
milor; e un imens uric cu grele sigilii domneşti. Pen- 
tru a vorbi imaginaţiei, aruncându-ne în suflet un 
ferment de solidaritate cu trecutul, ea trebue integrată 
în timp, luminată prin toate împrejurările ce au în- 
fipt-o în pământ, semn al continuității istorice. Pri- 
vilă cu un ochiu mort şi fără sondagii în epocă, pia- 
tra rămâne şi ea moartă ca oricare alta, incapabilă 
de a trezi în noi emoția, cea mai înaltă, aceea a 
retrăirii unui trecut îndepărtat, şi mai nobilă, când 
este propriul nostru trecut. 


Puțin înaintea celuilall războiu, urcam într'o di- 
mineață călduroasă de August colina palatină; întâm- 
plarea făcu să mă aflu alături de o pereche de Ro- 
mâni: un bătrân senator din Iaşi cu nevastă-sa... 
Păşeau încet şi greu, el răzimându-se întrun băț de 
corn, ea făcându-şi vânt cu batista, amândoi toro- 
piți de soare; se opreau din când în când din urcuş. 
Nu-i conducea nimeni şi n'aveau nici o carte roşie 
care să le tălmăcească rostul pădurii de pietre; in- 
trau în imensitatea milenară a istoriei romane, nă- 
duşiți, el cu un băț de corn dela Iaşi, ea cu o umbre- 
luță şi o batistă luate pe strada Lăpuşneanu... Ca să 
poată răsuila, îşi umpleau minutele de răgaz cu ad- 
miraţia priveliştii unice în lume dela poalele Pala- 
tinului. 

Bătrânul senatòr arătă spre un punct anumit: 

— „Uite, dragă”, rosti el sentenţios, „nişte ruine”. 

Ruinele erau forul roman! 


www.dacoromanica.ro 


80 E. LOVINESCU 


Bătrâna îşi puse atent face-ă-main-ul. 

— Da, ai dreptate, nişte ruine, răspunse ea, cătând 
apoi cu mirare către bărbatu-su cu aerul de a spune: 
„Cum de le ştie Nicu pe toate!” 

— Uite, colo, un arc de triumf, îşi continuă el, grav, 
explicaţiile. 

Era arcul lui Septimiu Sever! 

— Da, da, repetă bătrâna, admirativ, punându-și 
din nou face-â-main-ul. 

— Şi mai priveşle colo nişte coloane. 

Erau coloanele templului lui Saturn... 

— Da, da, ai dreptate, nişte coloane... 

— Uile, colo, o biserică ruinată, colo o hardughie ca 
circul Sidoli dela noi, pe jumătate dărâmată. (Era 
Coloseul). Uite ce biserică chipeşă. (Era Lateranul)... 

Bătrâna nu se mai putea ţine de erudiţia arheolo- 
gică a bătrânului. 

— Opreşte-te, Nicule, că-mi faci capul calendar. 

Am râs de felul acesta de a explica monumentele 
şi de a înţelege limba pietrelor milenare. Mam gândit 
însă mai pe urmă, că, dacă, după trei ani de studii 
liceale, şi la o vârstă, când curiozitatea tinerească se 
deschide tuturor veştilor lumii şi ale timpurilor re- 
volute, când disecam broaște pentru a le studia apa- 
ratul digestiv sau cercetam monștrii de granit ai 
monumentelor asiriene sau arhitectura templelor hi- 
pogee tebane, am fi stat să privim de sus, dela 
dormitor, priveliştea minunală ce ni se deschidea în 
față a cetăţii încununate de coline pline de ziduri 
vechi şi a vegetației de biserici şi de palate istorice, 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE si 


după trei ani, repet, de contact cu această carte des- 
chisă a trecutului, nu am fi fost în stare să explicăm 
monumentele Iaşului decât ca bătrânul de pe Palatin: 

— Aici e o ruină, colo e o biserică mare, colo o co- 
lină cu nişte ziduri, colo o hardughie părăsită (adică 
palatul domnesc...). 


N'am fi recunoscut precis şi pe nume decât doar 
gara, care, din vale, ne trimetea, zilnic, pumnalele 
sirenelor sale pentru a ne aminti că mai sunt multe 
săptămâni până la vacanţă! 

A cui e vina? 

Mai întâi a lipsei de direcţie națională a educaţiei 
noastre din acele vremuri, şi, în special, a dascălului 
de istorie. Nu mă pot gândi nici astăzi decât cu in- 
dignare la jalnicul nostru dascăl, expresia mediocră 
a unui club politic, deputat, absenteist inveterat, cu 
luni de concediu, în afară de cursurile perlate pe 
care le practica fără nici o conștiință profesională; 
trei ani a stat printre noi fără să ne ştie cine sun- 
tem, îngăimând, când venea, după niște galbene no- 
tife, un sarbăd pomelnic de date şi evenimente, în 
care singura figură literară, ca să zicem aşa, era cea 
„a cazanului social ce fierbea”, pentru a ne reda fi- 
gurat convulsiunile sismice ale revoluţiei franceze. 


In trei ani de zile nu ne-a deschis odată fereastra 
ca să ne arate colina din față a Cetăţuiei, pe care nici 
mo cunoşteam pe nume, ori să ne ducă acolo, sus, 
la palatul domnesc al lui Gheorghe Duca Vodă, pă- 

6 


www.dacoromanica.ro 


82 E. LOVINESCU 


strat aproape intact, la biserica Cetăţuiei, ridicată de 
acelaş domnitor, la frumoasa sală gotică, atât de bine 
conservată; ceva mai jos nu ne-a arătat biserica Ga- 
lata din 1584 (a lui Petre Şchiopul), multă vreme re- 
şedinţă domnească; ori şi mai jos mănăstirea Fru- 
moasa, ridicată de Grigore Ghica Vodă la 1730, cu 
părăsirea vechii arhitecturi moldoveneşti în favoa- 
rea stilului clasic italian, înconjurată de curți dom- 
neşti şi de grădini minunate; nici wam ştiut de e- 
xislenţa bisericei Sf. Niculai domnesc, paraclisul curţii 
din veacul al XV-lea, în stilul moldovenesc al epocei 
lui Ștefan cel Mare, unde dela Alexandru Lăpuş- 
neanu se ungeau Domnii; nu ne-a arătat nici Mitro- 
polia veche ridicată de mitropolitul Gavriil Calimah 
la 1760, nici biserica Golia din veacul al XVI-lea, 
ameslec de stil bizantin cu alte stiluri occidentale și 
orientale, cu coloane „renaissance” — pe care a admi- 
rat-o şi Petru cel Mare câni a venit la Iaşi, împreună 
cu Trei Ierarhii lui Vasile Lupu; nici biserica Bărboi, 
din 1615, cu turnul în formă de campanilă italiană; 
nici biserica Sf. Sava din veacul al XV-lea, unică prin 
amestecul de stiluri: oriental, bizantin, turcesc; nici 
biserica Sfântului Spiridon din veacul al XVII-lea. 

Am stat trei ani la Iaşi fără ca dascălul de istorie 
şi cel de română să ne evoce câtuşi de puţin din tre- 
cutul istoric sau literar al acestui oraş, în care vântul 
învolburează numai amintiri grăitoare sufletelor ti- 
nere; mam ştiut că Seminarul Veniamin Kostake a 
fost vechiul palat domnesc al lui Mihai Sturdza, şi 
am trecut de nenumărate ori pe strada Lăpuşneanu, 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 83 


pe lângă palalul Creditului Urban, fără să fi aflat 
că a fost ullima locuinţă domnească a lui I. Al. Cuza, 
dela 1859 la 1862; n'am cunoscut casa lui Gh. Asaki 
şi locurile trudei lui, casa unde a locuit Vasile A- 
lecsandri de pe strada Alecsandri, ori a lui M. Ko- 
gălniceanu, n'am văzut bojdeuca lui Ion Creangă 
şi nici casa unde a locuit Titu Maiorescu şi din care a 
pornit mișcarea „Junimii”; Beilicul unde a fost ucis 
Grigore Ghica Vodă, apărătorul Bucovinei, nici n'am 
bănuit importanţa vechiului palat domnesc, pe atunci 
mai mult ruinat, admirat de atâţi călători prin cele 
o mie de camere; n'am știut că Universitatea veche 
a fost reşedinţa lui Alexandru Moruzi şi Scarlat 
Calimachi și, deşi sub teiul lui Eminescu dela Copou, 
am privit ceasuri întregi coloana de piatră cu cei 
patru lei, n'am ştiut niciodată ce reprezintă şi nici 
nam pulut descifra inscripția sturdzească: utrogue 
clarescere pulchrum... 

Dela fereastra clasei noastre am avut, așadar, sub 
ochi întregul letopiseţ al Moldovei, scris întrun ma- 
terial mai durabil decât hârtia: în piatră, în zid, în 
marmură. Nimeni nu şi-a dat însă osteneala să ne 
înveţe să-l citim, aşa că după trei ani de studii teore- 
tice, în care „cazanul social” a fiert cât a voit, puleam 
arăla şi noi cu mâna vraişte ca şi bătrânul senator 
ieşean de pe colina palalină: 

— Aici e o biserică, acolo o ruină, dincolo un zid 
de cetate, dincolo un palat... fără ca dintre ele să 
se ridice fantoma timpurilor revolute pentru a ne 
contopi într'o adâncă solidaritate naţională. 


www.dacoromanica.ro 


FAUNA VIETII LITERARE: 
SCENE ŞI PORTRETE 


I 
Cavalerul balt. 


Cu toate că mau trecut mulți ani de atunci, nu pot 
totuşi fixa pe ecranul mobil al zilelor momentul pre- 
cis al venirii ei la mine. Sosia dela râpa convulsivă 
a Nistrului, — dar neamul i se trăgea demult mai de- 
parte, din septentrionul baltic. Era letonă, lituană sau 
poloneză; după înfăţişare, părea însă meridională: 
tip brun luminat de albeața mată a pielii, oval ro- 
tund sub aripa albăstrue de corb a părului; ochi negri 
cu flacări întunecate; contururi curbe şi forme pline 
de femeie, ce urcă pe măgăruş cărarea de măslini a 
dealurilor siciliene ori cadână din gineceele esca- 
lelor levantine. Unul din strămoşii ei se pogoriîse, 
totuşi, acum opt sute de ani, călare şi bărbos, dela 
Baltica natală, cu o lată cruce pe piept, printre nea- 
murile necreştinate încă ale Poloniei, se lăsase pe 
valea Vistulei sau a Bugului, spre Marea cea mare, 
în căularea oștilor apusului în drum spre Mormântul 
Mântuitorului. In apa ochilor lui albaştri, tremurase 
năluca zidurilor îndepărtate ale cetăţii sfinte şi pe 
cerul de amelist se proieclase umbra crucii. Cronica 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 85 


veacurilor nu ne spune însă dacă sa adăpostit sub 
dânsa ori şi-a lăsat oasele prin luturile ţării noastre 
sau întrun fund de temniţă sarazină. 

Strănepoata bărbosului cruciat se născuse poate la 
Odesa, dar îşi trăise — tot poate — copilăria pe Ri- 
viera Franţei; scria versuri franțuzeşti şi româneşti, 
trecuse prin întâmplările catastrofale ale vremurilor 
de acum, păstrase încă în priviri reflexele paradisului 
pierdut al unei mari împărăţii prăbuşite, în jarul că- 
rora mizeriile vestimentare se poleesc şi sub stofele 
roase se proiectează fireturi de aghiotanţi imperiali 
şi brocaruri de doamne de onoare. In vâlvătaia atâtor 
dezastre îndepărtate şi incontrolabile, şi a moșiilor 
de dincoace de Nistru expropriate pe nimic şi a câ- 
torva milioane de rentă rurală risipite numai cu ono- 
rariile avocaţilor, totul începe să devină cu putinţă şi 
tremură ca pânza albăstrue a flacării de alcool, fără 
să mai poţi deosebi mitul de realitate. 

Poeta, cu priviri de foc şi cu glas întunecat de ghe- 
turi nordice, scrisese un roman — taină păstrată nu- 
mai între noi; pentru ceilalţi, manuscrisul sosise prin- 
tro serie de lunecări şi înstrăinări, copil adus de 
barza întâmplării, în mânile albe, rotunde ale poetei; 
erau memoriile „autentice” ale arhiducelui Rudolf, 
ținute până în ultima clipă ce a precedat sinuciderea. 
Deşi totul se grupa pe dramă, viaţa de curte şi ițele 
politice îşi găseau un loc în multe din paginile me- 
moriilor; inteligent şi destul de informat şi de viril 
în latura politică, scrisul poetei devenia feminin, 
sentimental şi exaltat în tratarea celebrei idile. In 


www.dacoromanica.ro 


86 E. LOVINESCU 


dezbaterea mereu actualizală a enigmei dela Mayer- 
ling, ea aducea încă o dezlegare: pe acea a eroului 
însuşi cu care se identificase. Versiunea merita un 
destin şi cartea un editor. 

Prinsă în văpaia propriei ei imaginaţii, perspecti- 
vele destinului cărţii i se lărgiră dintr'o viziune ce 
nu pornia dela un punct de plecare absurd. Drama 
dela Mayerling e încă centrul atenţiei lumii; sinu- 
ciderea din dragoste a moștenitorului unei mari îm- 
părăţii conţine într'însa mari posibilităţi de interpre- 
tare; problema e și umană şi istorică. In cazul acesta, 
pentru ce să apară în româneşte memoriile „auten- 
tice” ale arhiducelui, când ele ar pulea să aibă o 
circulaţie universală, ca atâtea alte romane şi filme — 
la capătul căreia lucea de departe poleiala gloriei 
şi a aurului ca o turlă de biserică ortodoxă? Ideea 
nu era exlravagantă şi exaltarea putea deveni reali- 
tate. Cu sacrificii peste puteri, din rămășițele hecta- 
relor expropriate, memoriile fură traduse în îranțu- 
zeşle şi în englezeşte şi multiplicate în numeroase e- 
xemplare, lrimise spre oraşe îndepărtate, la Varşovia 
şi la Riga, la Berlin şi la Amsterdam, la Londra, dar 
mai ales în America, în ţara editorilor cu zgârie-nori, 
şi întovărășite în drumul lor de imaginaţia înflăcă- 
rată a strănepoatei cruciatului. Indărăt, spre râpa 
convulsivă a Nistrului, nu s'au întors însă, în schimb, 
contracte editoriale cu zloți, cu lire sterline, cu co- 
roane olandeze, cu franci elveţieni sau cu dolari, ci 
scrisori amabile, binevoitoare, dilatorii: — „o să ci- 


tim”, „o să vedem”, „să socotim”, „să aşteptăm mo- 


>» >» 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 87 


mentul oportun”, „vă vom răspunde mai târziu” — 
fără ca refuzul învelit în formele de politeţe să poată 
stinge incendiul dezlănţuit în ochii femeii: toate i se 
păreau făgăduitoare; — „Și apoi nu cer mult: zece 
mii de dolari — şi zece mii de dolari nu reprezintă ni- 
mic pentru Americani, dar pentru noi înseamnă două 
milioane de lei. Ah, cum aș vrea să scap de Basarabia 
şi să mă duc pe Riviera” — suspină ea cu priviri în 
care gonea sirepul cruciatului balt spre năluca locu- 
rilor sfinte, 

Intr'una din zile, îmi arătă un álbum de fotografii, 
făcute de curând, în costume și atitudini studiate, cu 
coafura schimbată, stilizate, trucate. 

— Ei? ei? mă întrebă febril. Nu spui nimie? 

— Ce să spun? 

Scoase atunci altă serie de fotografii, în aproximativ 
aceleaşi atitudini şi costume, tăiate din publicaţii 
ilustrate. 

— Dar de astea? 

— Sunt fotografiile Ducesei de Windsor. 

— Şi nu găseşti nimic? 

— Ce vrei să găsesc? 

— "Nimic? nimic? Nu vezi asemănarea extraordi- 
nară cu mine? 

Uluit, amuţii o clipă; mă uitai la anglosaxona înaltă, 
subțire, plată, cu fruntea enormă, cu figura cavalină, 
— şi la femeia din fața mea, meridionala cu linii 
curbe şi pline: nu găsii nici o asemănare, dar, când 
îi zării în ochi exaltarea: 

— Parcă e ceva, murmurai ruşinal de mine. 


www.dacoromanica.ro 


88 E. LOVINESCU 


— Enorm! întări ea categoric. 

Incepui să mă clatin; poate, cine ştie? 

Mai ciudat e că a convins pe alții. 

Notiţe, articolașe, mici interviewuri, dar mai ales 
fotografii comparative porniră să apară prin obscure 
ziare provinciale şi chiar prin publicaţii ilustrate din 
Capitală, zvonind că poeta basarabeană, a cărei a- 
semănare cu ducesa de Windsor era uimitoare, se 
afla în posesiunea memoriilor autentice ale arhidu- 
celui Rudolf. Slabilită mai mult la Bucureşti, ea purta 
acum cu dânsa, oriunde, prin redacţii, o geantă cu 
albume pline de tăieturi de ziare şi de fotografii do- 
veditoare. Nu-i înţelegeam totuşi intenţia. 

— Ei, şi? o întrebai odată. 

— Cum, ei şi? 

— Chiar dacă aş admite asemănarea, nu văd im- 
portanţa. 

— E capitală. 

— Explică-te. 

— Am de gând să-i dedic cartea ducelui de Windsor; 
îi voi trimite textul englez şi cu un album cu foto- 
grafiile mele, — îşi dezveli ea brusc bateriile. — Idila 
ducelui de Windsor, reluă febril, reproduce fără văr- 
sare de sânge drama dela Mayerling, punând aceeaşi 
problemă: dreptul capetelor încoronate la iubire; 
cartea mea pledează pentru egalitatea tuturor în fața 
dragoslei; ea trebue să intereseze în gradul cel mai 
înalt pe un rege ce şi-a părăsit coroana pentru un sen- 
timent, mai ales când autoarea seamănă atât de mult 
cu eroina romanului lui de dragoste. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 29 


In ochii exaltaţi ai poetei, cavalerul balt își gonia 
tot mai năprasnic sirepul spre năluca lui... 

Altă agitaţie, altă așteptare înfrigurată. 

Ducele ma răspuns, fireşte, dar notițele din ziare 
continuau să mai apară din când în când; o tăietură 
a unei foi din Vilno sau o politeță evasivă a unui 
editor din Haga ajungeau ca să întreţină flacăra ciu- 
dată a exaltării. 

— Nu mi-a dat totuși ceva prin gând, îmi mărturisi 
ea, întoarsă în Capitală după câteva luni de așteptare 
în provincie. Ca să pot cuceri străinălatea, ar fi tre- 
buit să-mi cuceresc mai întâi ţara. M'a şi întrebat un 
editor din Filadelfia, cum a mers cartea în România 
şi n'am avut ce să-i răspund. 

Apucă, astfel, drumul mai anevoios al editorilor 
români, cu lungi explicări asupra ingeniozităţii ideii, 
cu tăieturi de ziare, cu fotografii comparative, cu 
perspectiva câştigului realizabil cu o carte de interes 
mondial, cu participări la beneficiul traducerilor în 
toate limbile pământului — totul prezintat volubil cu 
accentul întunecat de ghețuri nordice, pe care le 
topea însă flacăra incandescendentă a ochilor. Nici un 
editor n'a consimţit să-i citească manuscrisul, dar 
nici ma izbutit să-i ucidă himera. A trebuit, totuși, 
să se întoarcă în târgul de pe râpa convulsivă a Ni- 
strului, bolnavă, ruinată poate, dar plină încă de 
năluca ei: mai aștepta o scrisoare dela un editor din 
New-York, ce-şi rezervase încă răspunsul. 

Abia peste un an primii din târgul basarabean o 
mizeră cărțulie: De la Mayerling la Fort-Belvedere, 


www.dacoromanica.ro 


90 E. LOVINESCU 


închinată Ducelui Eduard de Windsor, tipărită în 
localitate pe o hârtie cenuşie.. Destinul „memoriilor 
autentice” ale arhiducelui Rudolf fusese să apară în- 
trun umil târg provincial. 

Pe autoare n'am văzut-o decât .peste câteva luni; 
mă așleptam să o găsesc pământie, doborilă sub lo- 
vilura destinului; intră totuşi cu o fanfară de bi- 
ruinţă în ochii exaltaţi, în care mă temusem să nu 
văd leşul cavalerului balt la marginea unui drum din 
ținuturile noastre. 

— Ai.văzut? îmi pălmui ea scepticismul. 

Işi lipărise romanul într'o mie de exemplare cu 
bani proprii, adică cu vreo zece mii de lei luaţi de pe 
nişte bijuterii amanetate. 

Plecai umil ochii în pământ şi o întrebai cu jumă- 
tate de glas: 

— Şi merge? 

— Cum să nu meargă? Fireşte că merge! iscăli ea 
un buletin de victorie pe câmpul Austerlitzului. Las 
că se vinde şi aşa prin partea locului, dar mi-a venit 
o idee ingenioasă (era cuvântul ei preferat). La noi 
sau creal nişte cooperative de coloniale, pe credit 
plătit în rale săptămânale; unde plasează o cutie de 
ceai, m'am înţeles ca agentul să strecoare şi câte un 
volum din Drama de la Mayerling: cinci lei pe săp- 
tămână nu e greu de plătit. E ingenios, nu așa? 

— Mai vorbă, mormăii învins, convins, pentrucă din 
vâlvălaia ochilor înţelesei că cruciatul balt nu-şi lä- 
sase oasele în luturile țării noastre sau în lemniţele 
sarazine, ci ajunsese în locul nălucii lui. 


www.dacoromanica.ro 


II 
Tânăr de viitor. 


In forfota unei zile de Ianuarie, vijelioase ca şi gu- 
vernarea ce se instalase de curând, întâlnii pe tâ- 
nărul ziarist Andrei Georgian, un vlăjgan roşcovan, 
simpatic, băgăreţ şi categoric. 

— Imi pare bine că vă întâlnesc, voiam tocmai 
să-mi iau rămas bun înainte de plecare, mă opri el 
înfrigurai şi grăbit. 

— Dar unde pleci? 

— La Paris. 

— Intro excursie de plăcere? 

— Ei aş! Plec pentru totdeauna. 

— La Paris? îmi repetai întrebarea, uluit. 

— Nu vedeţi ce timpuri grele au căzut peste noi? 
Mă expatriez. 

Acum câţiva ani tânărul Andrei Georgian, pe a- 
tunci Rosenstock, era elev în clasa a cincea a unui 
liceu din provincie; intrat în conflict cu direcţia 
şcoalei din pricina unei colaboraţii premalure la zia- 
rele bucureştene, tânărul descălicase în Capitală, co- 
Jaborator a trei din ziarele cotidiane, prin care for- 


www.dacoromanica.ro 


92 E. LOVINESCU 


fotea ca la el acasă, ascunzându-și doar chipiul de 
licean în buzunar, ca să nu piardă respectul porta- 
rului şi al oamenilor de serviciu; mai practic, pre- 
para acum în particular clasa a opta; putea umbla 
deci cu fruntea sus prin birouri, ministere şi pe la 
oamenii de seamă, pe acasă. Semnătura lui circula 
zilnic în josul a fel de fel de anchete, interviewuri 
și articole vioaie. 

L-am sfătuit să treacă mai întâi clasa a opta pentru 
a se pulea înscrie apoi la Facultate, la Paris. N'am 
reuşil; confratele era grăbit. „Acum ori niciodată” re- 
pela mereu; avea, se pare, o ocazie unică, produsă 
de panica ce cuprinsese pe toți. Mi-a scos din bu- 
zunar un teanc de documente: paşaport, carte de 
ziarist, scrisori de recomandare dela biroul presei şi 
dela legația franceză; devenia corespondentul pa- 
rizian al unui ziar din Capitală abia apărut şi își 
propunea să ajungă informatorul ziarelor franceze 
asupra stărilor din ţară. Era în febra marilor deve- 
niri; pleca plin de încredere şi nu era de abătut dela 
drumul apucat. Nu se poale opri cu vorba vijelia. 
S'a dus. 

Puțin după aceea, i-am văzut semnătura în josul 
unor reportaje telefonice pariziene de câte o coloană 
două şi anunţarea a zece anchete cu zece mari per- 
sonalităţi literare; în două-trei săptămâni liceanul 
nostru stătuse de vorbă cu Jouvet, Bernstein, Cecile 
Sorel, Elvira Popescu, Bourdet, Baty, etc. Tânărul 
se adapta. Care nu mi-a fost totuşi mirarea când 
l-am revăzut prin Mai în biroul meu. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 93 


— Te-ai întors? l-am primit cu ton superior de sfă- 
tuitor neasculiat. 

— Pe câteva luni. In Septemvrie plec îndărăt. 

— Atunci pentruce ai mai venit? 

— Aţi avut dreptale. Nu trebuia să mă duc înainte 
de a-mi lua clasa a opta şi bacalaureatul în țară. Le 
iau şi plec. 

— Se vede totuși că nu ţi-a prea mers ușor pe a- 
colo, slăruii în acelaşi ton superior. 

Mă înșelam,; îi mersese foarte bine; încasase chiar 
o subvenție dela Quai d'Orsay ca ziarist român 
„francofil”; făcuse cunoșştinţi uluitoare. Buzunarele 
lui erau pline de bileţele, scrisori, invitaţii; îl văzuse 
şi pe Yvon Delbos şi fusese şi pe la primul ministru 
Blum. 

— Blum? făcui neîncrezător. 

— Blum, fireşte că Blum; ce vă miră? Iată cartea 
de invitație acasă. M'a primit în birou, în pijama, 
uite ca dumneavoastră, mă luă el subțire. Mai erau şi 
două dactilograie. 

— Şi ce ai vorbit cu dânsul? 

— Ma înlrebat de cele ce se petrec în România; 
i-am dat informaţii despre mişcarea antisemită şi 
despre guvernul Goga. 

— Cum văd i-ai acordat un interview în regulă. 

— Când să-l întreb şi eu, a picat peste noi mi- 
nistrul de finanțe Vincent Auriol; a rămas pe altă 
dată. 

Liceanul nu-și pierduse vremea la Paris, voia să-şi 
ia clasa a opta şi bacalaureatul peniru a se înscrie 


www.dacoromanica.ro 


94 E. LOVINESCU 


apoi la „sciences politiques”; naturalizându-se francez 
mai târziu, spera să intre în diplomație. 

— Cum ai să iei însă clasa a opta, când partea întâi 
a examenului a avut loc în Februarie? 

— Tocmai de asta am şi sosit dela Slatina, pentru 
a obţine o sesiune specială, aşa ca să pot da şi partea 
a doua lot la sfârșitul lunii. 

— Şi cum ai să obţii o astfel de sesiune specială? 

— Cum am so obţin? Am şi obținut-o, pufni el, 
scoțând din buzunar un document, prin care „elevul 
Rosenstock” era autorizat să treacă amândouă părțile 
examenului în aceeaşi lună. Am învârtit, prostit, hâr- 
lia şi pe o parte şi pe alta. 

— Şi cum de ai căpătat o astfel de aulorizaţie? Il 
cunoşti pe Ministru? 

— Nu-l cunosc. E din ăştia noi, ullimă emisiune, 
aruncă dispreţuilor. Am trecut pe la alt Ministru, 
vechi cunoscut dela ziar; i-a fost de ajuns să pună 
mâna pe telefon şi când am trecut pe la Educaţie, 
hârtia era făcută. La noapte mă întorc la Slatina, 

— Dar cum ai răzbit ca elev, tocmai acum când e 
alâta străşnicie pe la intrările ministerelor? 

— Ca elev? cum ca elev? nu-şi revenia în fire. Am 
pătruns cu carnetul meu de ziarist, ca Andrei Geor- 
gian, cum mă cunoaşte ministrul şi ca Andrei Geor- 
gian am intervenit pentru un cunoscut al meu, elevul 
Rosenstock, împiedicat de boală de a se prezenta la 
examenul din Februarie. Inţelegeţi? 

Cum să nu înţeleg! Nici acum nu mi-am revenit 
din admiraţie”. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 95 


* id * 

Inir'o formă mai sumară, rândurile acestea au a- 
părul acum vreo doi ani într'o foaie bucureșteană; 
îmi rămânea să văd reacţiunea tânărului meu con- 
frale. In toamnă, mi se spusese că se arătase iritat, 
cu acea nuanţă, în care nu se poate deosebi bine 
sinceritalea de poză şi salisfacţia de formele apa- 
renle ale supărării; protestase chiar la directorul zia- 
rului: „cum i-o făcuse tocmai lui asta, să mi se pu- 
blice foiletonul?” 

Pe la sfârşitul lui Septemvrie îl întâlnii, în sfârşit, 
prin fața Teatrului, puţin cam stânjenit, neştiind cum 
s'o urnească; l-am scos din încurcătură, întrebându-l 
de rezultatul examenului de clasa a opta. Il trecuse, 
fireşte, fără să se fi pregătit. 

— Chiar şi la limba latină? . 

— Mai ales la latină; n'am deschis nici un text, 
Dar de ce mă întrebaţi tocmai de limba latină? 

— Mi sa spus că Tomescu e foarte sever. 

— Tomescu? puîni superior. Tomescu? Poate, dar 
i-am găsit leacul. A scos în tinerețe un volum de nu- 
vele; am scris câteva rânduri despre el la gazetă şi 
i-am cerul și un răspuns la o anchetă în privința 
bacalaureatului. 

— Și? 

— Cum şi? dădu din umeri. Mi-a oferit o masă la 
Modern. 

— Aşa, da, mă dumerii. Dar cu bacalaureatul ce-ai 
făcut? 


www.dacoromanica.ro 


96 E. LOVINESCU 


— Inchipuiţi-vă că nu l-am trecut în Iulie, ci în 
Septemvrie. 

— Nu erai pregătit? 

— Parcă de pregătire e vorba. Am fost invitat ca 
ziarist pentru o lună jumătate în Polonia şi a trebuit 
să plec, dar nici acolo mam stat degeaba; am făcut 
un turneu de conferințe despre literatura română 
modernă la vreo şapte posturi de radio, la Cracovia, 
Lemberg, Varşovia ba şi prin ţările balte la Tallinn, 
la Klaipeda, la... 

Se întrerupse şi cu un fel de curtenie protectoare: 

— Am pomenit şi de d-voastră. 

— Se vede că pe atunci nu-mi citiseşi articolul, — 
glumii. 

— Care articol? roşi el gata să tăgăduiască, dar 
când văzu că ştiam, se răzgândi. 

— A, articolul d-voastră? Dimpotrivă, îl citisem. 

— Am auzit că te-ai supărat. 

— Eu? eu? se bâlbâi o clipă, dar se reculese re- 
pede. Să mă supăr? Se poate, maestre? Nici nu există 
o cinste mai mare pentru mine: să am la vârsta mea 
o biografie romanțaiă şi încă de d-voastră! făcu el 
cu gestul darnic al omului ce întinde un cec de un 
milion unei opere de binefacere. 


www.dacoromanica.ro 


III 
Poveslea lui Nessir și a celor opt cocoșați. 


Teheran, 15 ale lunii Zilcade. 

Te primbli, Usbek, prin țările apusului, ca să vezi 
până la ce limite au împins oamenii de acolo civili- 
zația primită totuşi din răsărit, din Iranul nostru; 
de ani de zile rătăceşti din oraş în oraș, din biblio- 
tecă în bibliotecă, din muzeu în muzeu; ai uitat de 
noi; nu ne mai crezi în stare de a creia ceva care 
să-ți poată îndestula dorinţa de noutate... Vorbele lui 
Zarathustra din versetul LXIX din Vendidad Sadeh: 
„Fiţi credincioși lui Ormuzd şi feriţi-vă de Ahriman, 
ai cărui ochi strălucesc în toate ispitele şi poftele 
pământului” — nu ne împiedică totuşi de a deschide 
drumuri noui, de a plăsmui concepţii originale. Nu 
este, aşa dar, nevoe să te duci atât de departe pentru 
a găsi inițiative; vechile fargade ne puteau îndemna: 
„să lăsăm pe necredincioşi şi încercările nelegiuite 
lui Ahriman”, dar mintea Persanilor noştri sa des- 
robit de mult de „Jachtul liturgic” şi a îndrăznit lu- 
cruri mari, pe care nu le-au îndrăznit nici apusenii 
pe a căror lumină o cauţi, lăsând pe Fatme, pe Ze- 


: T 
www.dacoromanica.ro 


98 E. LOVINESCU 


lida, pe Roxana, pe Zachi şi pe atâtea alte hurii pe 
seama eunucilor negri, în care ai putul ucide efectul 
palimii dar nu şi pricina ei. Ca să-ţi dovedesc că te 
înşeli, Usbek, îți voiu da o pildă proaspătă, luată 
chiar din ordinea socială, unde apusenii par a ne îi 
întrecut atât de mult. 


Cunoşii starea jalnică a poeţilor şi cărturarilor 
noştri; nici în apus mar fi poate mai bună, dacă 
poeţii mar consimţi acolo să se încadreze într'o 
muncă disciplinată şi remunerată. „Fii ai aceluiaș 
pâniec sunteţi toți şi toți deopotrivă dinaintea lui 
Ahura”, a grăit Zarathustra, dar poeţii noştri cred 
că nu sau născut din acelaș pântec, ci sunt de e- 
sență dumnezeească, bântuiţi de o inspiraţie venită 
de sus, vremelnică cele mai adese dar care îi ri- 
dică pentru totdeauna deasupra celorlalți muritori 
şi le îngădue să-şi pelreacă restul vieţii vlăguite pe 
divanele catenelelor Teheranului, goi de gânduri, bâr- 
findu-se unii pe alţii, pismăiareţi şi frământaţi de 
ideea persecuției în sânul unei societăți smulse din 
tăgașurile poeziei. Siguri de harul lor, ti nu vor 
să-l săvârşească în munca măruntă a birourilor... 
Căci, în această privință am rămas încă la con- 
cepția unei arte nerăsplătite decât prin însăşi desfă- 
tarea ce produce; după ce a cântat, privighetoarea 
nu-şi întinde talerul ca lăutarii la ospeţe. Mulţi din 
cărturarii noştri au împiedicat ei înşişi cu vorba şi 
cu pilda să se dea vreo răsplată poeţilor tocmai 
pentru a le pune în și mai multă lumină caracterul 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 99 


divin al harului poelic. Pe lenea lor firească s'a altoit 
astfel orgoliosul sentiment al unei nedreptăţi sociale. 
Prin găurile mantiei lor ochiul tău le-a văzut desigur 
adesea trufia, după cum o vedea şi Socrate sub 
zdrenţele cinicului Antistene. Nu-mi rămâne acum 
decât să-ți aduc la ştiinţă — prin ce am depășit li- 
mitele civilizaţiei, pe care cu încăpățânare o cauţi 
numai în apus. 


Iată că într'o bună zi i-a dat în gând unuia din cei 
mai tineri sfetnici ai Giavidan-Kiradului, adică ai 
„înţelepciunii eterne”, compus numai din bătrâni as- 
trologi, cărturari în toate învăţăturile, şi anume iste- 
tului nostru Mirza-Chan ca să vină în ajutorul poe- 
ților îmbătrâniţi. Fiecare Persan râvnește în tinereţe 
la o slujbă şi o are; iar la bătrâneţe la o pensie şi 
o are; ne asemănăm şi noi în aceasta cu apusul. 
In milenarul pământ al Persiei noastre ideia pen- 
siei de acolo a încolţit însă sub o formă nouă, ce ne 
arată că navem de partea noastră numai vechimea 
şi tradiţia ci şi putinţa împrospătării şi a regene- 
rării. Pensia în Europa e o formă de asigurare so- 
cială, produsul esenţial al propriei depuneri şi eco- 
nomii; iai la bătrâneţe ce ai depus forțat la tinereţe, 
la care se adaugă fireşte şi o contribuţie a statului. 
Ingeniozitatea ideei tânărului nostru sfetnic a con- 
stat în a-i încadra pe poeţi într'o ordine socială şi 
în a le acorda, astfel, greierilor neprevăzători o răs- 
plată la bătrâneţe, fără ca ei să fi contribuit la dânsa, 
dar şi fără să fi recurs la visteria împărătească; 


www.dacoromanica.ro 


100 E. LOVINESCU 


ușoare sarcini puse pe cărţile venite din apus vor 
putea, astfel, acoperi nevoile unei bătrâneţi ce n'a 
fost în stare să agonisească la tinereţe. Mă îndrept 
către tine, Usbek, cu rugămintea să cauţi în legiui- 
rile țărilor din care vrei să iei lumină, spre a vedea 
dacă s'a gândit vreuna din ele cu mai multă bună- 
voinţă la soarta bătrânilor cântăreţi. Mi s'a pomenit 
de o ţară uriașă, în care poeţii constitue un punct din 
politica statului; dar care poeţi? Acei ce se pun în 
slujba lui; poeţii devin astfel propagandişti şi sunt 
răsplătiți ca atare şi nu pentru creaţia lor liberă; 
la noi ajunge să cânte, şi uneori chiar să scârție nu- 
mai. Spune-mi, Usbek, unde găsești în Europa ta, 
o instituție atât de largă şi de mărinimoasă, care 
să-ți îngăduie să culegi ceeace mai semănat şi care 
să vadă în vers o valoare ce nu se cântărește numai 
ci se şi numără? 

O legislaţie atât de îndrăzneață nu putea să nu pro- 
ducă o explozie. Explozia ma venit însă din partea 
mulțimii necunoscătoare de esența divină a poeziei, 
ci din partea poeţilor înşişi, printre care a produs 
numai nemulțumiri şi scrâşniri. Penlru a li se pro- 
porţiona pensia cu meritul, a fost necesară ierarhi- 
zarea de către un divan anume orânduit. In con- 
ştiinţa lor, suflarea divină nu este însă decât una şi 
egală: ea nu poate fi cântărită de balanţele murito- 
rilor. Poetul poate răbda de foame şi de îrig, dar nu 
îngăduie să fie considerat cu o treaptă mai jos decât 
altul; scufundat în propriul lui geniu, el îi dispre- 
țueşte pe ceilalți ori nici nu-i vede. Iți voiu povesti, 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 101 


ca pildă, o singură întâmplare din multele prici- 
nuite de legea mărinimoasă a bunului nostru sfetnic 
Mirza-Chan. 


Il cunoşti ca şi mine de atâţia ani pe bătrânul no- 
stru poet Nessir. Zic bătrân, deşi n'a trecut de 
60 de ani; era însă bătrân şi la douăzeci şi cinci; 
umeri aduşi, spate încovoiat de Atlas purtând în cârcă 
globul; barbă mare până în brâu, albă înainte de 
vreme, cu floci suri ieşiţi chiar din scoica palidă a 
urechilor; ochi iscoditori pe jos ca după ceva pierdut, 
pe care-l caulă mereu deşi nu-l va găsi probabil 
niciodată. Cărturar de slove vechi, cu gândul prins 
numai între versurile nemuritoare ale lui Abul 
Quasim Firdausi, el a dus totuşi o viață umilă de 
slujbaş al împărăției, suspinându-şi în barbă cu re- 
semnarea poporului nostru: „Alah e mare şi Maho- 
met e profelul lui”, fără ca totuşi nevoia şi umilinţa 
să-i fi înăbuşit flacăra credinţei în divinitatea inspira- 
ției lui — ci, dimpotrivă, întărindu-i-o şi dându-i o 
vigoare agresivă. A scris în tinereţe poezii tot atât 
de umile ca şi dânsul, cu stridenţe proletare, ver- 
suri cu plumb în aripă şi cu câlţi în sunete; a scris 
apoi destul de multe povestiri, pentru a preamări 
munca cu mâini bătătorite şi cu miros de sudoare; a 
adunat pietroae peste pietroae, materiale îngrămă- 
dite unele peste altele fără ciment, dar mai ales fără 
ştiinţa selecţiei, a eliminării. O astfel de literatură 
nu putea avea circulaţie; proletarii scăpaţi dela truda 
manuală nu citesc literatură sau caută în ea altceva 


www.dacoromanica.ro 


102 E. LOVINESCU 


decât propria lor mizerie, iar ceilalți, cărturarii, um- 
blă numai după elementul estetic, în adulmecarea 
unei viziuni, a unei rezonanţe sufletești dincolo de 
materia brută... Oricât de puţină circulaţie ar fi avut, 
Nessir a cunoscut totuşi în tinereţe şi binefacerea 
admiraţiei. Dela cele dintâi versuri de câlți a primit 
o scrisoare dela o admiratoare necunoscută ce iscălea 
Zelima. Scrisoarea i se păru atât de neașteptată şi 
de minunată, încât dori să-i cunoască autoarea, o 
lucrătoare cocoşată dela fabrica de tutun; din re- 
cunoştinţă ori voind să-şi sporească inspiraţia la căl- 
dura unei admiraţii familiale, Nessir o luă de ne- 
vastă, câștigându-și astfel o soţie credincioasă, dar 
pierzându-și unica-i admiratoare, căci admirația nu 
se păstrează în sărăcia colectivă a unei cocoşate şi a 
şapte copii cocoşaţi, veniţi unul după altul, la rând, 
ca surelele Coranului. Lipsa de răsunet în public 
a scrisului său mâlos, umilința unei vieţi sdrenţuite 
de nevoe, munca insalubră de al zecelea diac la masa 
a zecea a unui birou — nu i-au sdrobit însă credinţa 
în esența divină a inspiraţiei lui ci i-a întărit-o; prin 
dreapla echilibrare a forțelor comprimate, ideea de 
persecuție constitue o supapă şi chiar o perină de 
puf a mizeriei... — „Eu sunl cel mai mare poet al 
țării” — mi-o spune de oricâteori îl văd, ce e drept 
cu un glas șovăilor, dar şovăirea nu vine din lipsa 
de convingere proprie, ci din sentimentul lipsii de 
răsunet în sufletul meu obișnuit cu altfel de artă. 
— „Eu am creat romanul muncii manuale, adică al 
unei arle cu mai multă transpiraţie decât inspiraţie, 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFỌRTE 103 


adaogă apoi, crezând că mă poate convinge încă, 
dar când îmi întâlneşte privirea absentă din ochii 
de statue, sfârşeşte înjunghiat: — „Nu mă citeşti... 
văd că nu mă urmăreşti... waţi înțeles cu toții să 
treceţi peste mine, eu care...”. Bea astfel paharul a- 
mărăciunii, pe fundul căruia e totuşi şi licoarea unei 
satisfacţii: satisfacția de a se simți un persecutat, 
ca toți marii mucenici ai inspiraţiei divine. Legiuirea 
bunului nostru sfetnic Mirza-Chan nu i-a tulburat 
totuşi seninătatea sufletească; a privit-o ca ceva da- 
torat anume lui. 

— Ca poet mi se cuvine pensia cea mai mare — 
douăzeci şi cinci de mii de ţechini. Este? mă întâm- 
pină stăpân pe sine. 

Mă uilai la umerii lui aduși, la puţinătatea fiinţii 
lui roase de nevoi mărunte și de cei opt cocoşaţi din 
casă şi la credința netulburată în divinitatea geniului 
său; închisei ochii şi răspunsei cu răsuflarea tăiată: 

— Este. 

— Pentrucă am cântat munca manuală în povesti- 
rile mele, mi se cuvin alte douăzeci şi cinci de mii 
de ţechini pe lună. Este? 

Din fundul puţului, în care lunecasem, nu putui 
decâi aproba. 

Mă reculesei totuşi din ameţeala unei aritmetici atât 
de fantastice. 

— Adică cum vine asta? 

— Vrei să spui: cât vine? Cincizeci de mii de ţe- 
chini pe lună. Găseşti că e mult pentru câte şi ce 
cărți am scris eu. 


www.dacoromanica.ro 


104 E. LOVINESCU 


— Nu... dar legea nu îngădue decât douăzeci și 
cinci de mii de ţechini pe lună, şi aceasta ca cea mai 
mare pensie. 

— Ştiu, răspunse amar. E încă una din formele de 
vrăşmășie împotriva poeţilor inspirați. 


In atmosfera de persecuție, în care sa sbătut toată 
viaţa, şi cu toată încrederea în meritul lui neasămuit, 
un om de bine, meşter în şuruburi, prietenul nostru 
Ibben se duse la tânărul sfetnic Mirza-Chan ca să-i 
atragă bunăvoința față de Nessir: familie grea, opt 
cocoșaţi în casă, el, slujbaş cu patru mii de ţechini 
pe lună, nevasta lucrătoare la fabrică, bătrâneţe ne- 
ajutorată... E o faptă bună. 

Mirza -Chan îşi mângâie barba-i neagră, dând 
din cap: 

— Aşa va fi. 

In ziua cercetării situaţiei la divanul înţelepţilor, 
orânduil anume pentru a cântări meritul fiecărui 
poet bătrân, când se rosti numele lui Nessir, un în- 
țelept mai tânăr şi mai mucalit, Solim, dădu din 
umeri: 

— Nessir? mam auzit niciodată de numele ăsta. 

Falnicul Mollak Mehmet Ali, din locul dintâi al 
divanului, lăsă să-i cadă cu indulgență: 

— Ce înseamnă tinereţea neștiutoare! 

— Nessir? se minună Rhedi... Mai trăeşte? Care va 
să zică mai trăeşte bietul Nessir! 

— Trăește, cum să nu trăiască, i-o tăie Ibben, prie- 
tenul lui Nessir. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 105 


— Mă bucur şi eu că e în viaţă, dar oare mai scrie? 
întrebă Nersit. 

— Ce are aface? i-o scurtă Ibben, care nici el nu 
mai scrisese de douăzeci de ani. Ajunge că a scris. 

— Ce a scris? îl întrerupse tânărul Solim. 

— Ce-a scris? se grăbi să-i răspundă Rhedi, fără 
să găsească ceva la îndemână... Auzi, mă întreabă ce 
a scris? 

— Da, te întreb. 

— Asta e bună! se necăji Rhedi, fără să-şi aducă 
aminte de titlul vreunei cărți. - 

Falnicul Mollak Mehmet Ali trebui să-i împace; 
recunoscu că şi el nu-şi aducea aminte în clipa aceia 
de nici un titlu, dar asta nu înseamnă nimic, de- 
oarece cărților le e dat să se păstreze în bibliotecă, 
unde le găsesc cei ce au nevoe de dânsele, şi nu să le 
citim noi, care ne vedem de scrisul nostru. 

— Inţelept a grăit marete nostru Mollak Mehmet 
Ali, interveni Ibben; dacă nu e o carte vie, prietenul 
meu Nessir reprezintă o realitate dovedită de biblio- 
tecă şi de cataloage. In tinereţea lui a avut cititori: 
a avut chiar şi o admiratoare, pe Zelima cea coco- 
şată, pe care, din recunoştinţă a luat-o de nevastă, 
dând împărăției şapte copii cocoșaţi şi ei; l-a apucat 
astfel bătrâneţea, fără nici un sprijin. 

— Atunci se schimbă lucrul, se înduioşă Solim, cel 
care nici n'auzise de numele lui Nessir. Dacă e atât 
de împovărat de nevoi şi are o nevastă cocoşată şi 
şapte copii cocoşaţi, să-i dăm un ajutor de două mii 
de ţechini pe lună. 


www.dacoromanica.ro 


106 E. LOVINESCU 


— Două mii? Se poate? Ar fi să ne batem joc de 
bietul om, isbucni Ibben. ` 

— Atunci cât? 

— Eu zic să-i dăm trei, se amestecă Rhedi. 

— Prea puţin! pufni Ibben. 

— Atunci patru, se mărinimi Nersit. 

— E încă prea puţin — stărui Ibben. 

Numai vorba înţeleaptă a lui Mollak Mehmet aa 
isbuti să-i potolească: 

— Să nu ne precupeţim cu un bărbat vrednic, care 
a scris multe cărți şi a dat împărăției şapte cocoşați, 
eu propun să-i acordăm cinci mii de ţechini. 

— Cuminte ai grăit, se grăbi să-i ia vorba din.gură 
Ibben, şi după dânsul şi ceilalți încuviințară mări- 
nimia şi înţelepciunea lui Mollak Mehmet Ali. 


Tocmai atunci intră în sala divanului şi Mirza- 
Chan, sfetnicul şahului din Giavidan-Kiradul „înţe- 
lepciunii eterne”. După ce i se ploconiră cu toţii, el 
cuvântă mângâindu-şi barba neagră: 

— Unde aţi ajuns cu chibzuiala voastră, cinstiţi 
înţelepţi ai divanului meu? 

— Hotărîserăm tocmai asupra cererii bătrânului 
Nessir, îi răspunse Mollak Mehmet Ali, ca cel mai 
de frunte; dar hotărîrea din urmă rămâne tot la în- 
țelepciunea Luminăţiei tale. 

— Cât? aruncă scurt Mirza-Chan. 

— Cinci mii de ţechini. 

— E vorba de tălmăcitorul cărţii noastre divine 
Şah-Nameh şi de cântăreţul muncii manuale — se 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 107 


grăbi să-l apere Ibben, în nădejdea de a mai scoate 
ceva. 

Dar cum Mirza-Chan tăcea, adaose pe nerăsuflate: 

— Casă grea, plină de cocoşaţi... bătrâneţe neaju- 
toraiă. 

Mirza-Chan tresări din cugetarea lui adâncă, şi, 
mângâindu-și barba neagră, cuvântă liniştit: 

— Câţi cocoșaţi zici că sunt? 

— Opt: Zelima şi şapte copii. 

— „Cocoaşa vine din răzbunarea lui Ahriman, a 
grăit Zarathustra în versetul LX din Vendidad Sadeh, 
dar Ormuzd i-a răstălmăcil răzbunarea: aduce ne- 
noroc celui ce o are şi noroc celui ce o atinge”. 
Să împlinim deci scripturile. Lui Nessir, cocoaşele 
din casă nu-i pot fi decât de folos. Opt sunt: opt mii 
de ţechini să-i dăm. Mia şi cocoașa. 

Cu toţi se închinară în faţa înţelepciunii lui Mirza- 
Chan, tălmaciul cărţilor sfinte. 


— Opt mii? se îngălbeni gâtuit de ciudă Nessir când 
află. Opt mii! 

S'ar fi rostogolit pe rogojinile odăei, dar crezu că 
e mai nimerit să se trântească pe divan, cu ochii 
sgâiţi în pod. 

— Opt mii! Cuvintele îi ieşiau cu greu din fălcile 
încleştate şi din gâtul înfundat. El care scrisese ver- 
suri inspirate de Alah şi cântase povestea asudată 
a palmelor bătătorite să fie aruncat de la locul de 
frunte ce i se cuvenia lui mai întâi în Persia. Soarta 
îi persecutase întotdeauna; alții i-o luaseră înainte, 


www.dacoromanica.ro 


108 E. LOVINESCU 


îi călcăseră în picioare, ajunseseră în fruntea tre- 
burilor, Numai el îşi închinase viața artei fără nici 
un gând la bunurile pământului, 

— Nu, nu primesc! Nu se poale să primesc o aşa 
înjosire. 

Se ridică deodată în picioare, lovind văzduhul cu 
pumnii încleştaţi. 

— Să nu dai rufele jos, se răsti mânioasă Zelima 
cea cocoșală, — căci lovise, în adevăr, funia pe care 
întinsese rufele la uscat. 

— Atât ar trebui să nu primeşti! Cum o să-ți dea 
mai mull când eşti un hodorog bătrân fără rost şi 
căpălâi? 

Nessir nici n'o ascultă, De când o luase de ne- 
vastă nu numai că-şi pierduse o admiratoare dar 
îşi vârise şi un duşman în casă. Trânti uşa şi se 
duse praștie la Ibben. 

— Asta ţi-a fost prietenia? Astea i-au fost făgădue- 
lile? Opt mii! Atâta preţuesc în ochii tăi versurile și 
povestirile mele, fala Persiei? 

Ibben îşi şterse fruntea de sudoare. Cum să-i spună 
cele întâmplate şi cât se luptase pentru a-i obţine 
cele opt mii. de ţechini? 

— Pololeşte-te, Nessir; nu e nici vina noastră nici 
lipsa ta de merit. Aşa a hotărît Luminăţia sa Mirza- 
Chan şi nu-i puteam ieşi din poruncă, 

— Luminăţia sa...? Dar ce are Luminăţia sa cu 
mine? 

— Nu ştiu. 

Uluit de cele auzite, Nessir colindă năuc şi pe la 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 109 


toți ceilalţi înţelepţi ai divanului, care, văzându-l 
scos din fire, căutară să-l potolească: 

— Aşa a voit-o Alah, Nessir, şi voinţa lui ne-a trans- 
mis-o Luminăţia sa Mirza-Chan. 


Ce-i făcuse, ca să-l umilească aşa? Il persecuta, 
după cum îl persecutau toţi. Cu hotărîrea omului des- 
perat, se duse la palatul Luminăţiei sale şi ceru să 
fie primit. Bucuros de fapta lui bună şi mângâindu-şi 
barba-i neagră, Mirza-Chan își zise: „vine să-mi mul- 
țumească” şi porunci să-l lase să intre. 

Nessir păşi întunecat şi fără să se ploconească se 
opri cu braţele încrucişate pe piept: 

— Ce ţi-am făcut de mă dușmăneșii aşa? 

— Eu? se minună Mirza-Chan. 

— Da, Luminăţia ta; ai venit anume la divan ca 
să mă despoi de drepturile mele. 

— Cine eşti, omule? se răsti Mirza, crezând că a 
înebunit poate de bucurie. 

— Eu sunt Nessir, poetul pe care l-ai umilit cu po- 
mana a opt mii de ţechini. 

— Pe ce te bizui să crezi că te am despoiat de drep- 
turile tale? 

— Pe versurile mele, care sunt pe buzele tuturor 
Persanilor. 

Mirza zâmbi la atâta încredere în sine. 

— Și în afară de versuri, ce slujbă mai ai la îm- 
părăţie? 

— Robesc ca diac pentru patru mii de ţechini pe 
lună. 


www.dacoromanica.ro 


110 E. LOVINESCU 


-- Și eşti nemulțumit dacă divanul ţi-a mai dat pe 
deasupra opt, la care nu te-ai aşteptat niciodată? 

— Asta e altceva, se trufi Nessir. Poezia e darul lui 
Dumnezeu; oamenii pot să n'o răsplătească de loc, 
dar dacă se hotărăsc să o facă, atunci trebue să-mi 
dea răsplata cea mai mare. Știu însă că divanul nu e 
de vină ci numai Luminăţia ta. 

— Eu? 

— Luminăţia ta, îl înfruntă el încăodată. 

— Cine ţi-a spus-o? 

— Toţi. 

— Cine anume? 

— Şi Ibben, și Solim şi Nessir, până și Mollak Meb- 
met Ali. „Am voit să-ţi dăm răsplata cea mai mare 
ce ţi se cuvenia, dară Luminăţia sa a spus: opt mii 
de ţechini... Puteam noi ieşi din porunca împără- 
tească?” Am venit acum la Luminăţia ta să te în- 
treb: ce ai cu mine de mă duşmăneşti aşa? 

Pricepând cum se petrecuseră lucrurile, înțeleptul 
Mirza-Chan îşi mângâie barba-i neagră şi-i vorbi 
blând: 

— Ascullă, Nessir, nu numai că n'am nimic cu tine 
dar nici nu te cunoșteam din nume până ce n'a venit 
la mine Ibben ca să mă roage să te sprijin pentrucă 
ai o nevastă şi şapte copii cocoşaţi şi o bătrâneţe 
necăjită şi neajutorată. M'am dus anume la divan 
când ţi se discuta cererea: unul din înţelepţi spunea 
că ma auzit de tine; altul că ai murit de mult, altul 
propunea să ţi se dea două mii de ţechini; cu mare 
greutate Mollak Mehmet Ali obținuse cinci. Atunci eu 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 111 


le-am adus aminle de vorbele lui Zarathustra: „cQ- 
coaşa aduce nenoroc celui ce o are şi noroc celui 
ce o atinge”. Nimeni nu e deci mai vrednic de răsplata 
noastră decât tine. Opt cocoșaţi ai în casă, opt mii de 
țechini să ți se dea: mia şi cocoașşa. 

* E + 

Cu ochii rătăciţi, absenţi, Nessir ieși ca un nebun 
din palatul Luminăţiei sale. Se năruise într'însul tot 
ce crezuse despre sine, singurul lucru penlru care 
trăise. Nu-i răsplătiseră versurile ci cocoaşele Ze- 
limei şi ale copiilor. 

Se întoarse acasă în odaia cu rufele întinse pe 
funia ce o străbătea dealungul. Când intră, Zelima 
le găsi împrăștiate pe jos. N'apucă însă să ļipe la 
el ca deobiceiu, făcându-l „hodorog bătrân” căci de 
sus, din funia prinsă de belciugul lămpii, Nessir îşi 
scotea limba la dânsa, bucuros că scăpase, în sfârșit, 
de gura ei şi de vrăşmășia oamenilor. 


www.dacoromanica.ro 


IV 
Două metode. 


In hallul unui minister, după priviri de recunoaş- 
tere, un domn de vreo şaizeci de ani, veni spre mine 
cu prietenie. 

— Ce mai faci? 

Il privii lung, îl măsurai; figura i se desprindea 
parcă din ceţe îndepărtate, fără să pot pune totuşi un 
nume pe ea, nici stabili un punct de orientare. 

— Bine. Şi dumneata? răspunsei şovăitor, la în- 
tâmplare, 

— Tot bine. 

— Cum a trecut vremea, şi cât ne-am schimbat, 
de când nu ne-am mai văzut, suspină el din nou, ca 
şi cum ar fi voit să scormonească în cenuşa stinsă 
a amintirii mele. 

Trece vreme şi ne schimbăm, ce e drept, şi noi cu 
ea, mă gândii eu încurcat, dar nici chiar aşa de re- 
pede, şi cu o acţiune de descompunere atât de mare, 
încât să nu ne mai recunoaştem după un număr de 
ani, căci îmi era cu neputinţă să-mi amintesc de 
domnul cu atenții prietenești. Mi-ar fi fost lesne să 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 113 


înădesc un crâmpei de conversaţie vagă. M'ar fi în- 
trebat desigur ce mai scriu şi i-aş fi dat, la întâm- 
plare, un litlu de carte; situația sar fi rezolvat cel 
mult cu un echivoc. Pusei totuşi ochelarii şi-l privii 
mai slăruitor... nu, nu-mi aduceam aminte. Din ne- 
cazul de a vedea cum imaginile trecutului se supra- 
pun şi se confundă unele cu altele fără a reuşi să o 
desprind pe cea necesară, din sentimentul de a fi 
ajuns o bibliotecă fără catalog şi bibliotecar, pierdui 
supravegherea de sine şi-l întrebai deci brutal: 

— Mă rog, dar d-voastră cine sunteţi? 

Tavanul hallului nu s'a prăbuşit, dar eu îmi muşcai 
limba cu vehemenţă. Prea târziu: greşeala se mistuise; 
îmi împlântasem pumnalul în pieptul unui nevinovat, 
ce mi se arălase alât de prietenos. Domnul era de- 
canul unei facultăţi din provincie; nu-l cunoscusem 
personal niciodată, dar ne întâlniserăm uneori acum 
vreo treizeci de ani în cafenelele Bucureştilor, schim- 
baserăm înainte de război un ziar românesc înir'o 
cafenea din Viena, unde era pe atunci ataşal comer- 
cial, ne încrucişaserăm chiar cu vagi aere de recu- 
noaşlere acum vreo zece ani în hallul aceluiaș mi- 
nister — şi iată că chipul i-se ştersese din amintire 
tocmai când se holărise să facă primul pas de apro- 
piere. Jignil, probabil, de întrebarea mea fără rost, 
lovit poale ca de o minge de tenis sărilă peste plasă, 
el se înțepeni înir'o atitudine preocupată, absentă. 

— Trebue să plec, sunt aşteptai la alt Minister. 
Știi, noi provincialii, când venim la Bucureşti, avem 
multă alergătură. 


www.dacoromanica.ro 


114 E. LOVINESCU 


Imi întinse mâna moale, indiferentă, ca pentru ul- 
tima dată. 

— Atunci, bună ziua. 

— Bună ziua. 

Umilit, nu mă putui mişca din loc câteva minute. 
Că nu-mi adusesem aminte de chipul lui, — era încă 
de iertat; „timpul schimbă”, vorba lui şi apoi hallu- 
rile ministerelor se estompează într'o penumbră în- 
şelătoare. Ce mă făcuse totuşi să-l întreb cum îl 
chiamă? Cum putusem arăta o lipsă de tact atât 
de jignitoare? Ar fi fost aşa de lesne să mă îngră- 
desc într'o conversaţie de generalități, din care poate, 
la urmă, i-ași fi stabilit chiar şi identitatea. Micşorat 
de situaţia, în care-l pusesem, îmi lăsai baltă irebu- 
rile dela Minister şi ieşii să mă răcoresc în stradă, 


Din susul bulevardului, se scobora tocmai atunci 
precaut, cercetător, un tânăr rotofei, de vreo treizeci 
şi cinci de ani, bine îmbrăcat, cu un fular alb în 
jurul gâtului; se uită la mine, şovăitor la început, cu 
priviri ce pipăe, apoi cu mai multă încordare, ca 
la o veche cunoştinţă pierdută de câtva timp din ve- 
dere. Mă recunoscuse, dar amintirea mi se arătă şi 
de data asta încăpățânată; nu ne mai aflam totuşi 
în întunerecul unui hall, ci la lumina crudă a a- 
miezii, pe un bulevard larg. Să-mi fi slăbit oare me- 
moria vizuală întru atât încât să mi se amestece ima- 
ginile? Să fie semnul apropierii bătrâneţii? Bătaia ei 
în uşe? Nu ştiu, dar faptul că tânărul din față mă cu- 
noştea fără ca eu să-l pot identifica, mă amputa din 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 115 


nou de unul din elementele esenţiale ale vieţii. O 
hotărîre îmi dădu toluşi liniştea necesară. Memoria 
poate slăbi pentrucă aşa e destinul lucrurilor ome- 
neşti; ea. poate fi însă ajutată şi lipsa ei mascată; 
ceea ce umileşte e declinul pus sub ochii tuturor. 
Experienţa cu decanul mă umilise îndeajuns pentru 
a_n'o mai repeta ; îmi venia să râd de stângăcia cu 
care îl întrebasem „dar d-vs. cine sunteţi?”, ca şi 
cum era nevoie să-i subliniez că nu-mi aminleam de 
dânsul. Nu, nu, aceasta nu se va mai întâmpla nici- 
odată. 

Necunoscutul — desigur, un vechiu cunoscut — 
făcu un pas direct spre mine; eu făcui doi, hotărît, 
dintr'un sentiment de răscumpărare, de uşurare a 
conştiinţei, dar şi de apărare a demnității mele, ca 
să-i plătesc cel puţin lui ceea ce refuzasem atât de 
nerod decanului. Ii întinsei deci mâna cu prietenie. 

— Ce mai faci? 

— Ce să fac? Bine, îmi răspunse el calm şi fără 
neliniştea cercetătoare, pe care i-o zărisem la în- 
ceput în privire. 

— Nu te-am mai văzut de mull, stăruii în osten- 
tația mea cordială. 

— Cum să mă vezi, dacă am fost concentral? 

— Aha, care va să zică ai fost concentrat? Atunci 
se înţelege. 

— Ce vrei, mizerii; concentrări ne mai trebuiau 
acum? 

— Te pomeneşti că chiar pe zonă? 

— Ba bine că nu. Şi ce zonă! La Hotin. 


www.dacoromanica.ro 


116 E. LOVINESCU 


— Oho! tocmai acolo! 

Il trăsei atunci de o parle şi-l întrebai confiden- 
tial, cu priviri circulare spre trecătorii de pe bulevard, 
ca să nu audă: 

— Spune-mi, te rog, cum stăm cu lucrările de for- 
lificație de pe Nistru ? Se lucrează serios, aşa cum 
scriu ziarele? 

— Se lucrează, cum să nu se lucreze! Ce treabă au, 
făcu el puţin cam nepăsător față de entuziasmul ce 
i-aş fi dorit... Dar să-ţi spun drept, eu n'am stat de ele. 

— Nu? Dar ce făceai dumneata? 

— Aveam allă treabă. 

— Ce treabă? mă vârii nepoftit în intimitatea o- 
mului. 

— Am susținut moralul soldaţilor noştri. 

Mă uilai la el nedumerit; nu auzisem încă de ocu- 
paţia aceasta militară; din ce armă va fi făcând parte? 

— Şi cu ce ai susținut moralul soldaţilor? 

— Cu versuri patriotice! 

Cu versuri palriotice! Iată un răspuns neaşteptat. 

In orice caz, domnul cu îularul alb era un poet şi 
ca alare mă vizitase, desigur, îmi cilise poate versuri 
şi le apreciasem într'un fel sau altul. Cazul era și mai 
grav decât îmi închipuisem. Uitasem numele unui 
scriilor, cu care mă întreținusem ; siorțându-mă, 
chipul lui începuse totuşi să se desprindă mai deslu- 
şit din umbră, fără a-l putea însă localiza în spațiu 
şi în limp; câţi ani să fi trecul de când mă vizitase? 
Oricât mă trudeam, îmi era cu neputinţă să precizez. 
Trebuia deci să mă silesc să nu par că l-am uilat; 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 117 


nu voiam să păţesc cu dânsul ce păţisem cu decanul. 

L-aş fi cercetat mai îndelung asupra fortificațiilor 
dela Nistru, dar nu părea bucuros să mă lumineze. 

— O să scăpăm curând şi de beleaua asta, făcu el 
cu mâna, ca și cum şi-ar fi scuturat un fir de păr 
de pe haină. 

— De care belea? 

— De război. 

— Crezi? 

— Apoi ce, dumneata nu vezi că vine pacea? 

— Pacea? 

— Pacea. 

— Ai aflat-o cumva pe zonă? încercai să glumesc. 

— Lasă zona. 

— Apoi atunci? 

Poetul mă privi superior. 

— Se vede că nu urmăreşli cele ce se întâmplă în 
lume? 

— Urmăresc şi eu cât pot. 

— Apoi atunci, pufni el iarăşi biruitor. 

Tăcui vinovat. 

— Când îţi spuneam că se face pace cu Finlanda 
nu mă credeai. 

— Mi-ai spus mie?. 

— Dumitale sau altuia, ware importanţă. Dar am 
spus-o şi sa făcut. Ascultă-mă şi acum pe mine. Se 
face pace generală. Nu vezi că a intervenit și Ame- 
rica? Ce înseamnă alta călătoria lui Veles?) ăla, cum 


1) E vorba de Sumner Welles, ministrul adjunct al afacerilor 
străine din Statele Unite, 


www.dacoromanica.ro 


118 E. LOVINESCU 


îl cheamă, decât că bate pacea în uşă. Și cu America 
nu-i de glumă. Nu-i o ţară, ci un continent. 

Aş fi încercat să-i mai potolesc puţin din entuziasm, 
dar nu părea bucuros să mă asculte; se arăta grăbit 
şi nu ţinea să-mi cunoască opiniunile asupra răz- 
boiului. 

— Să lăsăm chestiile astea și să-ți dau mai bine 
ultima mea carte de poezii. 

Ce-i şi cu poeţii! Poate să piară lumea şi revin 
tot la versurile lor, mă gândii eu, recunoscându-i în 
unul pe toţi. Mă bucuram totuşi că-i voi afla numele; 
voi scăpa şi de obsesia asta. 

Necunoscutul scoase atunci din buzunarul palto- 
nului o broşură de două foi, una servind de copertă 
acoperită cu litere mari albastre: 


Inchinarea eroilor 
Neamului românesc 
Versuri eroice 
Din repertoriul artistului cupletist 
Ionel Mironescu 
(Mironel) 


Căscai ochii mari, uluit; nu cunoșşteam pe d. Ionel 
Mironescu-Mironel; nu-l putusem cunoaşte; n'avu- 
sese cum să mă viziteze. Il privii din nou: chipul lui 
îmi părea totuşi întâlnit; să-l fi văzut în vreo gră- 
dină de vară? într'o societate? E cu pulință; oarecum 
venise la mine ca la un vechi cunoscut. 

— Deschide, mă rog, deschide, mă luă el grăbit, 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 


Deschisei. Pe cele două pagini interioare se aflau 
trei poezii tipărite tot cu cerneală albastră. 


— Citeşte şi convinge-te; nu fii sceptic. 
— Nu-i nevoie, mă bâlbâii... 


— Citeşte să vezi, cum se ridică sufletele soldaţilor 
prin poezii şi care-i opera, pe care o împlinim noi 


pe zonă fără să o cunoască cineva. 


Aruncai ochii pe prima strofă a primei poezii, inti- 


tulată 2/4 Ianuarie: 


— Esie? mă privi el cu ochii scânteietori de mån- 


drie. 
— Da. 


— Spune, unde ai găsit rima „buza-Cuza"”? Asta-i 


E ziua cea mai sfântă azi 
A visului ce sa 'mplinit, 
Spre care neamul românesc 
Atât de mult a năzuilt, 
Aminte să ne-aducem toți, 
Sfințită să ne fie buza, 
Rostindu-i numele pios 
Lui Alexandru loan Cuza 
Nemuritoare peste veacuri 
Să-i fie pururi amintirea — 
El cel dintâi a pus temeiul 
Infăpluind pe veci Unirea. 


rimă, domnule! 
— In adevăr e o rimă rară. 


— N'ai să o găseşti nici în Radu Cosmin. 


www.dacoromanica.ro 


120 E. LOVINESCU 


— Nu uita că Radu Cosmin a fost un precursor; 
d-voaslră tinerii îi duceţi inspiraţia mai departe. 

— Care va să zică îţi plac versurile mele? 

— Da, făcui cu jumătate de gură. 

— Alunci dovedește-o. 

— Cum? mă speriai, crezând că-mi cere să scriu 
ceva despre dânsele. 

— Cumpără-mi cartea... 

— A! atât putui exclama înăbușil. 

La asta nu mă gândisem; poetul își vindea cânte- 
cele palriolice pe stradă; ambulant, susținea astfel 
şi moralul sedenlarilor. 

— Cât? izbulii să îngân, luat pe neașteplale. 

— Cål doreşti. 

Scosei din buzunar un pumn de monede ameslecale 
şi alesei o piesă de cincizeci de lei. Când văzu banii, 
mulţi, el îi privi cu o lăcomie aprinsă în ochi. 

— Hai, nu te mai calici, scoate sularul, că versu- 
rile mele merilă măcar atât. 

Ii oferii „sularul”; îmi strânse mâna şi, dând să 
plece, se înloarse brusc spre mine. i 

— Uilasem să te înlreb, cum te numești d-ta? Văd 
că ești iubitor de poezie. 

— Nu-i nevoie. Prefer să rămân admirator anonim, 
îi răspunsei bucuros că scăpasem de o obsesie şi con- 
vins, în sfârşit, că tot metoda întrebuințată cu decanul 
era şi cea mai cinstită şi cea mai economică. 


1940 


www.dacoromanica.ro 


Vy 
Fân în coarne. 


Pe tânărul vizitalor de astăzi — tânăr de vreo 33 
de ani, — îl cunosc de mult, dela poşta târgului meu 
natal, pe când făceam cenzura bietelor cărţi poştale 
ale soldaților de pe front şi ale felelor îndrăgoslite 
încă de Angelo Scafarello. Cu ajutorul unui anunț la 
mica publicitate, fără rude şi cunoştinţe în tară, dornic 
de o vorbă bună dela cei rămași la căminuri, tânărul 
„luptător” deschisese zăgazurile unei vasle vorespon- 
dențe sentimentale; sute de scrisori de femei asallau 
zilnic cenzura bucureşteană cu îndemnuri şi mân- 
gâieri. Un an după aceea, în fundul Moldovei muti- 
lale, corespondența sentimentală continua încă cu 
fete din mahalaua chiar a târgului meu, — deşi afla- 
sem de mult că eroul nu era nici Angelo, nici Scafa- 
rello ci Anghel Scăfârlie; că nu era italian, ci papu- 
giu de ai noştri; că nu era luptălor pe front, ci foto- 
grai, întrebuințat la serviciul folografic al armalei. 

Tânărul vizitator de azi era pe alunci un copil de 
vreo 9 ani, mai mult decât dolofan, bălucii pe toate 
părțile, cu precoce semne de diformilate fizică, cu 


www.dacoromanica.ro 


122 E. LOVINESCU 


luna feţii devorată de doi ochi negri, vioi; cu mişcări 
greoae de pui de elefant „băiatul domnului şef” se 
strecura cu tăblița la masa noastră; alături de suspi- 
nele sentimentale adresate de fetele târgului falsului 
erou italian şi de cărțile poştale împodobite naiv cu 
„despre mine să ştii, Marando, că sunt bine sănătos 
şi-ţi doresc şi ţie la fel, că mult mi-e dor de tine” — 
își făcea şi el lecţiile silabisind în abecedar „o-i=oi; 
b-o-i=boi” şi scrijilindu-şi tăblița. Iată-l acum, după 
aproape un siert de veac, un flăcău, cam uriaș, dar 
fără diformitate, proporţionat pe vasta lui schelă, 
cu aceiaşi ochii vii, negri, puțin cam băgăreţ, dar 
pe calea simpatiei şi a unei vorbe prompte, meliflue, 
cu insinuante mlădieri moldoveneşti. E magistrat în 
provincie de vreo zece ani, și felul cum a intrat în 
magistratură îl zugrăveşte şi pe dânsul şi epoca. 

Isprăvise Universitatea, ieşise printre cei dintâi şi 
se opinlia să-şi capete un post undeva, ori unde ar 
fi. Intrun început de Iulie plecam tocmai în târgul 
meu cu un tren de miezul nopții, când îi zării umbra 
uriașe pe peron. 

— Pleci şi dumneata în Moldova?, îl întâmpinai. 

— Nu. Am venit doar să vă salut la plecare. 

— Pe mine? 

— Da. 

— Dar de unde ştiai că plec? 

— Mi-a spus-o azi d. X, cu care m'am întâlnit pe 
Calea Victoriei. 

Pe-domnul X, — un fosi ministru — îl cunoscuse 
la lecturile noastre literare. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 123 


— Aha! mâriii eu nedumerit încă asupra rostului 
venirii lui. 

— Să vedeţi, se insinuă el plăcut. Umblu de câteva 
săptămâni să intru în magistratură şi m'am gândit 
că d. X trebue să-l cunoască pe Ministrul de Justiţie. 
Aş îndrăsni să vă solicit o scrisoare de recomandaţie 
cătră dânsul. 

Se putea oare refuza dorința unui tânăr concetă- 
jean, care te conducea la gară la miezul nopţii? Nu. 

I-o trimisei deci chiar de a doua zi. 


Nu-l mai văzusem apoi de vreo şase luni, când se 
prăbuşi într'o după amiază de iarnă în birou, trans- 
figurat de o mare bucurie. 

— Am fost, însfârşit, numit la Hănceni în Basara- 
bia, şi dumneavoastră sunteţi primul căruia țin să 
vă mulţumesc, 

— Mie? Aha! — mi-adusesei brusc aminte de scri- 
soarea de recomandaţie solicitată la miez de noapte 
în gara de Nord. 

Mă umflai puţin în pene, dar povestea numirii lui 
nu era atât de simplă. Se dusese cu scrisoarea la 
un liceu, unde X prezida o comisie de bacalaureat; 
pe când aştepta într'o bancă din fundul sălii, iată că 
sosise în inspecţie şi primul ministru. Ocazia era 
unică, îşi zisese; la ieşirea lui se repezise după dânsul 
şi-l ajunsese tocmai când se urca în mașină; l-ar fi 
putut lua drept un atentator; figura lui rotundă și 
simpatică nu inspira însă nimănui temeri asasine; 
limba lui deslegată şi dulce, ştiuse, dealifel, să-i ex- 


www.dacoromanica.ro 


124 E. LOVINESCU 


pună repede siluația de tânăr sărac, cu studii se- 
rioase, în nepulință de a-şi căpăta un post în ma- 
gistralură, din lipsă de sprijin. Câştigat, înduioşal, 
cu un picior pe scara Lincolnului, învăluindu-l într'o 
apă de simpalie, primul ministru îi aruncase peste 
umăr: 

— Ştii că-mi ești simpatic, tinere; treci pe la mine 
acasă. 

Marea; i se umiflase brusc în piept; isbulise dintr'o- 
dală!... De a doua zi avea însă să știe ce înseamnă o 
invitație „acasă” la un om al zilei... In zadar încer- 
case de nenumărate ori să se strecoare cu moldove- 
neasca lui insinuanlă („m’a chemat, domnule”; „suni 
invilat”; „chiar domnul prim ministru m'a poftit”); 
vardiștii, uşierii, şefii de cabinet erau granitici. Ne 
aflam, de allfel, într'o epocă de prefaceri când uli- 
tele caselor particulare ale miniştrilor erau barale 
de mulțime de solicitatori ce aşteptau zi şi noapte ca 
să poată pătrunde. Tânărul înţelesese, însfârşit, inuli- 
litatea demersurilor şi apucase alt drum; îi aţinuse 
calea primului ministru la Radio, la Academie, îl 
urmărise întrun orăşel de munte sau în altul dela 
mare. Primul ministru îl cunoştea acum: 

— A, dumneata? Mi-aduc aminte.. cum să nu-mi 
aduc aminte ? Imi ești simpatic. Adu-mi o petiție. 

Data următoare îi scria câteva vorbe de recoman- 
dare pe dânsa ori îi dădea o carte de vizită pentru 
colegul dela Justiţie ori îşi trimitea chiar şeful de ca- 
binet să vorbească în numele lui. 

Rezultatul rămânea acelaş: nu mai erau locuri. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 125 


— La prima mişcare pe ţară fii sigur, tinere, că 
vei fi numil. Eşti atât de bine recomandat! încheia 
stereotip ministrul. i 

Mişcări nu se făcuseră însă de câteva luni. Despe- 
rat, rămas fără mijloace pe străzile Bucureştilor, 
tânărul se acățase de toate ocaziile ce i se prezintau. 
+Auzise de un prieten de copilărie al ministrului, co- 
mandor, tip romantic, care de un sfert de veac îşi con- 
ducea vasul dela proră, cu părul blond revărsat în 
bălaia vântului şi cu ochi albaştri pierduţi în infinitul 
zărilor. Ajuns la dânsul prin scrisoarea de recoman- 
daţie a unui prieten al lui din provincie, îi câştigase 
repede simpatia. Il luase deci în cabinetul Ministrului. 

— Dragă Costică, declamase el patetic, nu ţi-am 
cerul niciodată nimic de când eşti Ministru; îţi cer 
acum pentru tânărul acesta meritos, pe care, dă-mi 
voe să ţi-l recomand. 

— Să mi-l recomanzi? Mai degrabă ți l-aş reco- 
manda eu ţie pentru o călătorie în Orient. Eu îl 
cunosc. N'ai nici o grijă; va fi cel dintâi pe primul 
tablou de mișcări în magistralură,. 

— Nici nu mă aşteptam la alta dela tine, dragă 
Costică; nu uita că e fiul celui mai bun prieten al 
meu, e licențiat magna cum laude, şi ware mijloace, 

— Am înţeles; s'a făcut. 

„Sa făcut” — dar nu se făcea de loc! Tabloul cu 
numiri și înaintări nu mai apărea. Intrun tramvai 
tânărul reuşise odată să atragă atenţia şi simpatia 
unui arhimandrit foarte băgăreț şi deci cu multe re- 
laţii. 


www.dacoromanica.ro 


126 E. LOVINESCU 


— Hai cu mine, îi zise. 

Scena din cabinetul Ministrului se desfăşurase în 
aceleaşi condiţii ca şi cea cu marinarul. Ministrul îl 
va avea în vedere la prima imişcare în magistratură. 

Tabloul tot nu apărea. 

Intinzându-şi piciorul pe scăunelul unui lustragiu 
de pe o aripă a Poştei, băgase de seamă că venise 
după dânsul un bătrân. 

— Vă rog, domnule, după d-voastră. 

— Se poate, tinere? Ai venit înaintea mea. 

— Dar d-voastră aţi venit pe lume şi mai de mult 
şi vă datorez tot respectul. 

Bătrânul îl privise cu simpatie; tânărul găsise, de 
altfel, loc pe scăunelul vecin devenit liber. Intraseră 
în vorbă; îi povestise repede peripeţiile lui cu nu- 
mirea; banii îi erau pe sfârşite; maică-sa, săracă şi 
ea, îl aştepta în provincie ca pe un salvator. 

Totul în cuvinte calde, convingătoare, demne, şi 
cu dulce glas moldovenesc. 

— De unde eşti d-ta, tinere? 

— Dela Tecuci. 

— Eu sunt dela Panciu. 

— Moldovean, aşa dar? 

— Moldovean. 

Isprăviseră. 

— Ştii ce? Vino cu mine la Minister. 

Bătrânul era membru la Curtea de Casaţie. Scena 
din cabinetul Ministrului se desfășurase însă cu ri- 
tualul obişnuit. 

— Dacă-l cunosc? făcu Ministrul pe jumătate cu 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 127 


haz, pe jumătate iritat. Il cunoaşte tot ministerul. 
I-am spus că-l voi avea în vedere la prima mişcare. 
S'a făcut vreo una până acuma, tinere? 

— Nu. 

— Apoi atunci? 

Mişcarea nu se mai făcea. Tânărul se instalase în 
anticamere, la căldură, mereu în calea Ministrului, 
doar nu-l va uită. Slăbise, dar şi răcise; abia se 
ținea pe picioare, cu temperatură. 

— Ce-i cu dumneata, tinere, de arăţi aşa de rău, îl 
întâmpinase odată Ministrul. 

— Sunt bolnav, domnule Ministru. 

— Du-te de te îngrijește, domnule. Nu mai sta pe 
scări şi prin anticamere. 

— N'am bani de drum până la Tecuci. 

Dispusese să i se dea pe dată două mii de lei. 

Se dusese la Tecuci, unde căzuse lovit de congestie 
pulmonară. Sănătos, peste trei săptămâni, era în an- 
ticamera Ministrului. 

— lar dumneata pe aici? 

— M'am însănătoşit, domnule Ministru, şi am venit 
ca să nu mă uitaţi. 

— Ai văzut vreo mişcare în ziare? 

— Nu, dar... 

— Apoi atunci. 

Numiri individuale apăreau, fireşte, multe; uneori 
chiar şi în mici pachete; dar niciodată vreun tablou 
de câte o pagină de ziar cu o mişcare în întreaga 
țară... 

Aşteptarea se prelungea de săptămâni prin cori- 


www.dacoromanica.ro 


128 E. LOVINESCU 


doare şi anticamere. Îl cunoşteau toţi şi intra oriunde. 

Pe când se odihnia odată la biroul unuia din şefi 
trecut în altă cameră găsise o telegramă desfăcută, 
pe care o cilise din întâmplare. Judecătorul din Hăn- 
ceni făcea cunoscută moartea subită a ajulorului, 
Ivaşcu, şi cerea numirea urgentă a aliuia „pentru ca 
lucrările să nu sufere”... Străfulgerat de o idee, dă- 
duse buzna în cabinetul Ministrului. 

— Domnule Ministru, a murit Ivaşcu, ajutorul dela 
Ilănceni. 

— Şi ce mă interesează pe mine asta? se ferise Mi- 
nistrul. 

— A rămas un loc liber. 

— Ei şi? A! 

Inţelesese. Se încruntase. 

— De unde ştii dumneata asla? 

— Am văzul telegrama judecătorului. 

— Unde ai văzut-o? 

— La şeful de birou Georgescu. Adică... eram acolo 
când a sosil, se bâlbâi. 

Ministrul îl chemase pe funcționar. 

— De ce nu-ţi ţii hârtiile în regulă? Nu ştii că sunt 
confidenţiale? 

Funcţionarul voise să dea lămuriri. 

— Nu-i nevoe; e prea târziu, i-o tăiase Ministrul 
cu convingerea că i se înfundase, în sfârşit, că nu 
mai putea amâna numirea sub pretextul „mişcării în 
magistratură” — când nu se mai făceau mişcări ci 
numai numiri individuale şi cât mai pe ascuns, fără 
publicilate. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 129 


— Fă numirea dumnealui de urgenţă şi să fie cu 
noroc, tinere. 

Iată cum isbutise să intre în magistratură. Mai 
stătea acum două zile în Capitală înainte de a pleca 
în Basarabia. 

— Vreau să mulțumesc comandorului, consilierului 
dela Casaţie, arhimandritului, d-lui X, la vreo patru 
deputaţi şi senatori, şi chiar primului Ministru, dacă 
voi putea pătrunde la el; dacă nu, prin şeful de ca- 
binet. 

— Şi peniru ce să le mulţumești? 

— Pentrucă m'au numit. 

— Cum te-au numit, când te-a numit numai întâm- 
plarea cu lelegrama? mă nedumerii eu. 

— Bine, asta nu face nimic, îmi răspunse el cu 
dulceaţă moldovenească în glas. Eu n'am să rămân 
doar la Hănceni toată viața; peste câteva luni am 
să încerc o mulare în ţară, apoi mai târziu o înain- 
tare. E bine ca fiecare să creadă că ma numit el. 

Trecuseră zece ani de atunci; tânărul magistrat 
înainlase de mult în grad, în tribunalul unui târg mol- 
dovenesc, se însurase, avea un copil, se plângea de 
leafa de mizerie şi de greutățile vieţii; ar fi părăsil 
bucuros magislralura, dacă ar fi găsit o înirebuin- 
tare mai fructuoasă. Multe se schimbaseră de atunci, 
dar nu şi pasiunea lui liicrară; îmi citia odinioară 
mici schițe satirice din viaţa provincială, apoi, de 
când era magistrat, epigrame cu sare şi aluzii lo- 
cale, pentru hazul colegilor în sala de chibzuire, 
la o cafea, unde împricinaţii își închipue deobiceiu 


i 9 
www.dacoromanica.ro 


130 ` E. LOVINESCU 


că se consultă numai codul şi se ciocnesc numai teo- 
riile juridice. ` 

— Am făcut şi trei poezii, — sau, mai bine, poe- 
zioare, mă luă el cu obişnuita lui modestie insi- 
nuantă. 

— A! Nu ştiam că faci şi poezii. 

— Nu-i mare lucru de ele. N'o să vă placă. Știu eu 
ce vă place dumneavoastră. Sunt cam „tradiționa- 
liste”, se rușină el ca de o faptă urâtă. 

— Nam nimic cu tradiția; te înșeli; spune-le re- 
pede. 

— Nu... nu... wo să vă placă. 

Se lăsă puţin rugat. Işi dădu apoi ochii peste cap 
şi recită cele trei poezii, în adevăr „poezioare”, cu 
stele, cu dalba lună, floricele și alte blânde izvoare. 

— Sunt cam aşa cum le-ai zis dumneata, „tradi- 
ționaliste”, mormăii eu consternat. 

— Dar sunt şi publicabile? 

Omul aştepta „un bilet de voe”. 

— Fireşte; trebue numai să alegi locul potrivit; 
sunt în provincie zeci de reviste bucuroase să le 
publice; poate chiar în târgul dumitale, 

— A, nu; aş voi într'o revistă din Capitală. 

Ii datoram o despăgubire; i-o dădui, indicându-i 
câteva nume de reviste bucureştene, potrivite pentru 
„specia” poeziei lui. 

In clipa aceasta intră un scriitor matur de mare 
autoritate literară. Il prezeniai. Pentru a ni se face 
plăcut, tânărul îşi arătă pe dată intenţia de a ține o 
conferință despre Ştefan Petică, pe care-l admira ca 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 131 


poet „modernist”;: era vorba chiar de un bust la 
Tecuci. Voia să se pună bine măcar așa cu ,„moder- 
nismul”, 

La pomenirea numelui lui Ștefan Petică, ima- 
ginea lui îmi reveni într'o scurtă dar hotărîtoare vi- 
ziune de acum patruzeci de ani. Intr'o zi călduroasă 
de Iunie intrasem din întâmplare în sala, în care 
Maiorescu îşi ținea examenul de sfârşit de an la 
logică. Candidaţii şedeau înşiruiți în banca întâia, 
în faţa căreia Maiorescu, surd de o ureche, îşi primbla 
singur scaunul pentru a pune întrebări. In momentul 
acela se oprise în faţa a doi studenţi mai maturi; le 
luă carnetul și le citi numele. 

— Aha, d. St. O. Iosif, bun și aha, d. Ştefan Petică... 
care va să zică poezia se pune în regulă cu logica, 
frumos... 

Pe Iosif îl cunoşteam din versuri; de Pelică au- 
zisem numai. Iosif înlemnise trist, adormit și plân- 
gător ca o salcie. Petică avea ceva donchișotesc în 
el, o bărbiță caprină neverosimilă, pete ruginii pe 
umerii obrazelor. 

— Buun, mormăise Maiorescu, mângâindu-și bar- 
bişonul. Nu vom fi pretenţioşi... nu așa? poeţi, mă 
rog. Aşa dar, domnule Iosif, să începem cu începutul; 
spune-mi ce e o noţiune? 

Caşi cum n'ar fi auzit întrebarea, Iosif nu clintise; 
salcia dintr'însul plângea. deasupra apei lacului. 

— Atunci să ne spună domnul Petică. 

Omuleţul slab, numai oase, cu obrajii înfloriţi de 
ftizie, începuse a mișca brusc din mâni, ca o paiaţă 


www.dacoromanica.ro 


132 E. LOVINESCU 


dezarticulată, repezindu-se în vorbe mari, bătând fără 
pudoare câmpii... Uluit de atâta risipă verbală, Maio- 
rescu îl măsurase rece. 

— Aha, care va să zică n'aţi studiat chestiunea 
asta. Se întâmplă. Să ne spună atunci d. Iosif ce 
este o judecată? 

Iosif stăruise în acelaş mutism, scuturându-și frun- 
zele pe luciul bălții; nici un cuvânt, nici o mişcare, 
caşi cum mar fi fost vorba de dânsul, pe când Petică 
se risipise din nou într'o frenezie de gesticulaţie şi 
de vorbe goale fără legătură cu chestiunea. Enerval, 
Maiorescu se încruntase din nou. 

— Atunci, cunoaşteţi poate mai bine teoria silo- 
gismului? 

Iosif rămăsese egal cu sine într'o tăcere integrală, 
iar Petică într'o vorbărie insuportabilă. 

— Doamne, exclamase Maiorescu, poezia nu prea 
are nevoe de logică, dar aici e vorba de logică şi nu 
de poezie. Să o lăsăm să se coacă pe la toamnă. 

Işi mutase apoi scaunul la candidaţii următori. De 
atunci nu pot înlătura de la Petică (redactor al unei 
reviste sociologice şi autor de articole filozofice) ima- 
ginea omuleţului cu cioc atât de zadarnic agitat. 

In entuziasmul lui, tânărul magistrat începu să 
declame versuri din Petică, întrerupându-le mereu 
cu reflecții: 

— Cât e de modern în expresie, — parcă-i deacum 
— nu așa? în timp ce eu mă gândeam, dimpotrivă, 
la prefacerile nemiloase ale timpului. Pe când tâ- 
nărul recita fără întrerupere, mă chemă ţipetul te- 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 133 


lefonului; trecui în camera de alături patru-cinci mi- 
nute numai. La întoarcere, tânărul recita încă din 
Petică. 

Când rămaserăm singuri, prietenul îmi spuse: 

— Simpatic şi vioi tânăr, — dar versurile lui sunt 
cam slăbuţe. 

— Nu-s versurile lui ci ale lui Petică. 

— Nu-i vorba de versurile lui Petică ci de cele ale lui. 

— Dar de unde le cunoşti? 

— Mi le-a recitat. 

— Când? mă mirai din nou. 

— Când ai trecut dincolo şi-a întrerupt declamaţia 
din Petică şi, gâfâind ca un asasin în clipa sosirii 
momentului prielnic pentru a da lovitura, m'a apos- 
lrofat: „Şi eu fac versuri; o să vă recit trei poezii 
noi. — Nu-i plac dumnealui (şi arată spre camera 
alăturată), dar ştiţi ce literatură îi place dumnealui! 
Ascultaţi-le. Pe nerăsuflate mi-a recitat apoi (cu ochii 
holbaţi spre ușă cu grija să nu se deschidă înainte 
de timp) nişte versuri cu blânda lună, cu stele şi 
floricele. Când a simţit că te întorci, şi-a reluat reci- 
tarea din Petică. 

Isbucnirăm în râs. Râdeam însă chiar de desti- 
nul nostru de scriitori, aşa cum ni l-a zugrăvit Ho- 
rațiu acum două mii de ani: tuturor ar trebui să ni 
se pună fân în coarne, ca boilor împungători, ca să 
se ferească oamenii de noi de a nu le citi tam-nesam 
isprava noastră 1). 


1) Versurile au apărut în broșură: Pompiliu Peneuş, Cântec și 
spadă. 


www.dacoromanica.ro 


VI 
Cămașa fericitului. 


Descălical în Capitală acum palruzeci de ani, prin 
nu ştiu ce întâmplare, pornii în căutarea unei ca- 
mere prin strada Enei, de o notorietate pe atunci 
destul de proaspătă din pricina ciocnirilor din Dumi- 
nica de 28 Martie 1899, care aduseseră căderea gu- 
vernului Sturdza şi venirea la putere a conservato- 
rilor... 

Nimerind într'un gang şi apoi în curte, fui condus 
de o boanghenă șchioapă la „cucoana” în cerdacul 
etajului: o namilă imobilizată de obezitate şi poate 
şi de boală pe un divan, înconjurată de o droaie de 
câni din toate rasele, lărmuitori și rău mirositori. 
După o sumară convorbire maghiaro-română, între- 
ruptă de lătrături şi de încercări de agresiune, mă 
trezii în singura cameră disponibilă, dela parter, în 
fundul curţii, mai mult pe temeiul sentimental al re- 
comandaţiei că într'însa locuise odinioară şi Emi- 
nescu. 

Am debutal astfel în viaţa bucureşteană — pro- 
babil din prefiguraţie literară — sub auspiciile ma- 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 135 


relui poet, într'o odae umedă şi întunecoasă în care, 
în miezul zilei, nu puteam citi decât cu ajutorul lăm- 
pii. După o săptămână, forțele rezistenţii provenite 
numai din entuziasm poetic erau sleite... Voiam să 
mă mut, dar mă intimida cucoana obeză din cerdac 
şi cânii ce mă hămăiau de sus de câte ori încercam 
să mă urc pe scara păzită. Și, pe urmă, eram din cale 
afară de timid şi nu întâlnisem încă nici un cunoscut 
în Capitală care să mă poată ajuta. Cum ne aflam 
întrun sfârşit de Septembrie, din fuiorul vremii se 
desprindeau încă minunate zile aurii; rătăceam, ast- 
fel, la soare prin faţa casei, prin Cişmigiu, pe la 
Şosea, în aşteptarea iniţiativei ce mă va scoate din 
văgăuna camerei întunecoase pline de amintirea lui 
Eminescu... Pe când desperasem de a isbuti să mă 
urc în cerdacul Unguroaicei obeze străjuite de câni 
răi, mă întâmpină într'o dimineaţă silueta unui vechi 
cunoscut din târgul meu, Mitică, pe nume, cu bar- 
bişon negru, cu o frunte bombată, dominată de o 
coamă de păr uşor râurată pe ceafă, cu o figură 
deschisă, bucuroasă de a trăi, optimistă, cu un trabuc 
integrat definitiv în personalitatea lui fizică. 

— Ce mai faci, mă? mă întâmpină el cordial, caşi 
cum ne-am fi văzut şi eri, deşi ne despărțisem de 
mulţi ani. 

Ii expusei situaţia pe nerăsuflate şi destul de pa- 
tetic pentru a-l putea interesa. 

— Da? tăcu el cu compătimire de vechiu bucu- 
reştean față de timiditatea mea de provincial. Te 
pierzi cu firea numai pentru atât? Vino cu mine. 


www.dacoromanica.ro 


1% E. LOVINESCU 


Intrarăm în curte; în câteva minute ne aflarăm 
sus în cerdacul Unguroaicei şi, cu toată larma câ- 
nilor, în puţine cuvinte, îşi exprimă nemulțumirea în 
ton ce nu îngăduia replica. Peste o jumătate de 
ceas eram cu geamantanul într'o trăsură, iar după 
un ceas mă aflam instalat într'o superbă cameră a 
unei mari case de pe Sfinţii Voivozi, în fund de 
curte, la etaj, la un foarte cum se cade funcţionar, 
prieten al lui. 


După pairuzeci de ani, Mitică a rămas aşa cum 
l-am văzut în acea după amiazi de toamnă când mi-a 
apărut atât de tutelar. Ciocul, fireşte, i-a înflorit; 
coama leonină i se revarsă tinereşte pe guler ca la 
poeţi; chiar pe frig iese numai în haină cu o floare la 
cheutoare ; doar în timpul înghețurilor poartă o 
scurtă blăniță; totdeauna, fără excepţie, cu trabucul 
între dinţi, respiră mulţumirea de a trăi. Pensionar 
lipsit de ocupaţie, se prăjeşte la soarele tuturor le- 
raselor cafenelelor bucureştene. 

— Ce mai faci, Milică? 

— Ce să fac? Sunt fericit. 

Nu era nevoe să o spună, deoarece, din toţi porii 
fiinţei lui satisfăcute,i se vede fericirea. Fericire ve- 
nită nu numai dintr'o stare de spirit înăscută ci şi 
rezultat al unei voințe, al unui sistem, căci omul cu 
trabuc şi-a reglementat acţiunile vieţii după norme 
ce-i aparţin; lucrează, doarme, mănâncă și iubește 
pe baza anumitor principii; practică gimnastica sue- 
deză, cura lui Kneipp; e vegetarian, deşi Dumineca şi 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 137 


Joia se hrăneşte cu un cocoş fiert, — cocoş şi nu 
găină — după anumite cercelări personale asupra 
efectelor cărnii de pasăre; doarme patru luni afară 
pe o terasă, calendaristic, oricare ar fi temperatura; 
are şedinţe de pocker la zile şi ceasuri fixe; joacă, 
de altfel, cu sistem şi pentru plăcere dar şi pentru 
câştig; sistemul nu i-a dat greş niciodată. Vara, la 1 
August (şi nu la 31 Iulie sau la 2 August) pleacă la 
Constanţa, unde stă până la 15, la acelaş hotel şi 
în aceiaş odae; face băi de mare după metod pro- 
priu şi cronomelral. Pe vremea Cazinoului, „siste- 
mul” îi permilea un beneficiu modest, dar sigur. 

— Pun douăzeci de lei pe bandă; dacă pierd, dublez 
miza, plus cinci lei; dacă pierd şi de data asta, o 
dublez iarăşi, adăugând cinci lei şi tot aşa, mereu, 
la dublu plus cinci lei. Pot pierde de zece ori în şir; la 
primul câştig mă acopăr dintr'odată cu un beneficiu 
de câţiva lei, cu care încep din nou după acelaş 
sistem. In chipul ăsta, oricât de rău mi-ar merge, 
tot culeg două trei sute de lei pe seară... Imi acopăr 
şederea la Constanţa; un înţelept nici nu poale cere 
mai mult dela jocurile de noroc. 

Totul este, astfel, la Mitică, rânduit, sistematizat, 
măsurat; e fericit pentrucă mare altă ambiţie decât 
de a se prăji la soare; cu trabucul între dinți, filozo- 
fează cu oamenii de vârsta lui, pensionari, prin Ciş- 
migiu sau pe terasa Cercului militar, îşi expune „sis- 
temul” de viață, sau mai bine, sistemele, penirucă nu 
e un gest cât de indiferent, pe care să nu-l fi în- 
cadrat înir'o normă, după lungi experienţe; ştie cum 


www.dacoromanica.ro 


138 E. LOVINESCU 


să-şi aşeze perina ca să doarmă bine şi cum să-şi 
reglementeze fiziologia ca să trăiască mult!... Simţin- 
du-se sănătos, poate cocheta și cu moartea. De câtva 
timp arată o îngrijorare asupra felului celui mai 
nimerit de înmormântare: se cumpăneşte între în- 
gropare şi incinerare; îmi expune argumentele de 
ordin sentimental, tradiţional, religios, estetic, èco- 
nomic ce-l înclină când într'o parte când într'alta; 
mă consultă, dar nu se hotărăște; nu şi-a găsit încă 
„sistemul”; în marele „fişier” al vieţii lui numai o 
cutiuță e provizoriu goală: cea a morţii. li simt ne- 
liniștea şi nemulțumirea de sine: la ce bun să cu- 
noști rostul cărnii de cocoş dacă nu ştii cum trebue 
să mori? 


Ingrijorarea lui Mitică n'a ţinut totuşi prea mult; 
fruntea lui nu e făcută pentru a se încreţi şi nici op- 
timismul lui vital pentru a se adumbri. Zilele trecute 
l-am regăsit luminos în amurgul plin de rugină al 
Cişmigiului, printre obişnuiţii lui adepţi peripatetici, 
cu trabucul voios de odinioară în colţul gurii. 

— Ştii, mam hotărît, îmi trâmbiţă el de departe; 
mi-am şi luat un loc la Sf. Vineri şi îmi zidesc mor- 
mântul, căci e mai bine să vezi tu de dânsul din 
viaţă, decât să-l laşi pe seama altora, după moarte. 
Urna cu cenuşa prea pare a scuipătoare!... 

Işi găsise „sistemul” și putea, deci, reintra în circui- 
tul fiinţii lui armonioase şi optimiste de om fără alte 
griji decât grija ca să nu-i lunece trabucul dintre 
dinți... 


www.dacoromanica.ro 


VII 
Timidul. 


Puțin înaintea plecării în orășelul natal, un glas 
uscat la telefon: 

— Aş dori să vă citesc un caet de poezii şi nu în- 
drăsnesc. 

— Indrăsneşte. 

— Sunt Moldovean, ceia ce înseamnă timid.’ 

— Cu atât mai bine. Moldovenii au un cusur: timi- 
ditatea ; şi o calitate: taleniul. Dacă ai cusurul, te 
pomeneşti că nu-ţi lipsește nici calitatea. 

— Aş avea atunci o rugăminte. 

— La voia dumitale. 

— Aş dori să nu asiste nimeni la lectură. 

— Cum ar veni asta? Dacă sar întâmpla să mai 
fie cineva de faţă, să-l dau afară din pricina du- 
mitale ? 

— Nu; dar cum sunt timid..., ştiţi... se poticni Mol- 
doveanul. 

— O să-ţi înfrâni timiditatea. 

— Şi, pe urmă, n'am publicat nimic până acum, aşa 
că e mai bine să fim singuri. 


www.dacoromanica.ro 


140 E. LOVINESCU 


— Literatura nu e o taină. N'avem secrete de îm- 
părţit, şi nici nu-i o rușine, ca să fugi de prezența 
altora. 

— Bine, îngădui silnic glasul uscat. Atunci când aş 
putea veni? 

— Oricând: timpul dumitale e mai prețios decât 
cel al meu. 


După amiază mă lrezii cu un tânăr, de tot tânăr, 
cu o geantă plină subsuoară. Privi circular la cei 
doi scriitori mai maturi, aflați întâmplător la mine 
şi rosti uscat, categoric, cu un ton de imputare con- 
descendentă încă: 

— Nu aşa ne-a fost vorba. 

— Am avut o vorbă cu dumneata? 

— Parcă ne-am înţeles să fim între patru ochi şi 
suntem în opt, — ca să nu zic zece, căci domnul 
poartă ochelari, încercă să fie şi spiritual. 

— Domnilor, mă adresai celor doi scriitori, tânărul, 
după cum vedeţi, un poet timid, ar dori să vă dau 
afară ca să-şi poată citi dumnealui versurile. 

— Nam vrul să spun asta, însă..., încercă el, dar 
se poticni din nou. 

— Nu-i nici un însă; nu-ţi rămâne decât să-ţi des- 
chizi geanta şi să pornești. 

Tânărul nu se mai codi; înşfăcă hotărît şi sigur 
de sine un caet şi se puse să citească un ciclu de 
poezii de o mare stridenţă voită. 

— Sunt „noi” se comentă singur în fața tăcerii 
noastre. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 141 


— O noutale de acum zece-cincisprezece ani dela 
750 H. C. sau dela Integral; noutatea, tinere, e anul 
acesta mai simplă. 

— Găsiţi? făcu el superior. 

— Găsesc. 

— Chestie de apreciere. 

— Dar cum te numești dumneata? îl întrebai deo- 
dată fără legătură aparentă. 

— Mladă. 

— Pseudonim? 

— Se vede. 

— Rău; pseudonimul nu trebue să se vadă. 

— Găsiţi? îşi repetă scepticismul. 

— Care ţi-e numele adevărat? 

— Imporlă? 

— Intrucâtva. 

— Rozeanu, aruncă nepăsător. 

— Şi ce studii faci? 

— Şi asta importă? 

— Ceva mai mull. 

— Prepar a cincea în parlicular. 

— Bun! ne minunarăm cu toţii de precocitatea mo- 
rală a tânărului. 

— Şi totuşi e un timid, interveni împăciuitor scrii- 
torul cu ochelari, versat în psihologie. Caz de refu- 
lare; se sileşte să-şi ascundă timiditatea prin aroganță. 

— Dar pe dumneata cine te-a poflit să te amesteci 
în vorbă? îşi slobozi puşca glasului său uscat timidul, 
ca să aibă ultimul cuvânt. 


www.dacoromanica.ro 


VIII 
Vânt de Primăvară. 


Un glas subțire, pițigăiat de fată cu răsfăţ îmi ceru 
la telefon autorizaţia de a veni să-mi citească lite- 
ratură. 

— Iarăşi! îmi zisei puţin cam stingherit de atâta 
îmbulzire prematură. 

— Câţi ani ai, dudue? 

— Nouăsprezece; mi-am trecut bacalaureatul, şi 
m'am înscris la Universitate. 

După glas şi după răsfăț mi-o închipuisem de 
14—15. Nouăsprezece ani şi studenţia constituiau un 
început de acoperire morală; se afla într'o fază „pre- 
literară”, ce motiva pierderea câtorva momente. Pri- 
mii deci solicitarea. 


După amiază îmi intră în bibliotecă o „dudue”, a 
cărei înfăţişare îmbina vârsta ce i-o presupusem cu 
cea pe care o avea: un cap mare, frumos de femee 
aproape, brună, cu 0 cunună de păr negru, îmbel- 
şugat, cu ochi negri, focoşi, trăsături largi, dar cu 
glas subţire alintat de copilă; capul de femee se afla 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 143 


împlântat pe un trup mic, aş zice de fetiță, dacă mar 
fi fost mai mult un trunchiu scurt, cu rotunzimile 
feminităţii destul de pronunţate cu mult peste vârstă. 
Avea în mână un manuscris, pe care îl frământa 
febril ca o batistă. 

O invitai să citească, dar întâmpinai rezistența 
alintării, a emoției, a apăsării inimii cu palma. 

— Nu, nu pot, isbuti în sfârşit să spună. 

— De ce, dudue? 

— Sunt emoţionată. 

— Bine, înţeleg emoția oricărui debutant, dar nu în 
proporţia asta. 

Fata îşi comprimă din nou bătăile inimii, îşi şterse’ 
tâmplele de năduşeală, se silia vădit să-şi curme pa- 
nica, dar nu reuşia, toată firea ei impetuoasă şi vo- 
lubilă gata să-şi circumstanţieze „cazul”. 

— Pune caetul pe birou, dudue, şi explică-mi de ce 
eşti atât de emoționată? 

— Pentrucă dela lectura asta depinde existenţa mea. 

— Existența dumitale? Ce legătură e între un ma- 
nuscris şi existența dumitale, dudue? De ce între- 
buinţezi cuvinte atât de mari? 

— Voi afla dacă am talent sau nu, rămase ea la 
punctul ei de vedere. Şi asta e enorm. 

— Să zicem că ai putea afla ceva, cu ce i-ar ajuta? 
Păstrează-ţi calmul; gândeşte-te că nu joci în clipa 
asia nici o carte mare. 

— Ba încă ce carte! insistă ea, 

— Cartea cea mare ai jucat-o astă vară, la baca- 
laureat, când succesul era important pentru viața 


www.dacoromanica.ro 


144 E. LOVINESCU 


dumitale, pentru carieră, mai ştiu eu? Acum e cu 
totul altceva. Ce ţi sar putea întâmpla mai rău? 
Să-ţi spun că bucata nu e bună. Ei, şi? A scrie nu-i 
o obligaţie pentru nimeni; nu-i nicio ruşine să n'ai 
„talent”; cu experienţa mea îţi pot spune că nu e 
nici vreo pierdere, dar asta ai s'o înţelegi mai târziu. 
Nu treci un examen necesar, ci faci un act absolut 
voluntar şi relativ indiferent. Să lăsăm însă vorba 
de prisos şi să trecem la fapte. Ce fel de literatură faci 
dumneata dudue: versuri sau proză? 

— Proză... 

— A!l.. bun, hm... 

— Am scris şi-o poezie, se grăbi ea să-mi abată 
încruntarea, pe care i se păruse că mi-o văzuse pe 
frunte. 

— Lasă poezia şi citeşte-mi proza. 

Fata înțelese că trecuse vremea alintării şi a emo- 
ției, se puse să citească cu glas copilăresc, febril, dar 
muzical. Era un fragment vag, de poem în proză, 
descriind o stare emoţională de iubire poetică, plin 
de imagini abuzive şi de expresii căulat poetizante... 

— Ei, ce spuneţi? se uită la mine, înfrigurată, aş- 
teptând. 

— Ce să spun? Mă încurcă spaima d-tale; mă pri- 
veşti cu ochi mari, speriaţi, ca şi cum viața dumitale 
ar depinde de „sentinţa” mea. 

— Depinde, fireşte depinde. 

— Iarăşi începi cu povestea asia! 

— Oricum, depinde viitorul meu literar. 

— Nici atât. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 145 


— Am talent sau nu? mă devoră ea cu ochii mari, 
focoşi şi tot mai înfriguraţi. 

— 'Ţi-aşi putea spune şi eu ca Pilat din Pont: ce-i 
talentul? Dar să admitem că ași şti; ai aerul că-mi 
pui sub ochi o poliţă şi-mi ceri să-o girez; semnă- 
tura mea e fără acoperire; nu deschide ghişeul nici- 
unei bănci. 

— Da, da... bine... îşi mototoli ea manuscrisul, fe- 
bril, dar chestia e, am talent ori nu? 

Ideea ialentului o obseda... 

— Deşi e greu să te pronunţi după o lectură atât 
de scurtă, naş putea spune că ceia ce scrii e lipsit 
de îndemânare; ai dispoziţii dar se vede bine că. nu 
ştii ce e literatura. 

— Cum asta? îngălbeni brusc. 

— Eşti încă în faza lirică — de altfel potrivită 
vârslei — în care literatura se confundă cu efuziunea 
poetică, cu beţia de imagini, cu abundența de com- 
paraţii. 

— Asta am şi căutat. 

— Ai căutat şi ai găsit; numai că e prima fază a 
iniţierii. 

— Nu înţeleg. 

— Unde locueşii dumneata „domnişoară? 

— Eu? făcu uluilă de întrebare. Pe la arcul de 
triumf. 

— Foarte bine; ca să ajungi până la mine ai schim- 
bat două tramvae. Dacă ai „ochi” cu siguranță că ai 
văzut multe lucruri în tramvai; dacă ai şi „talent” 
cum spui d-ta, vei şti să le notezi ca să interesezi şi 

10 
www.dacoromanica.ro 


146 E. LOVINESCU 


pe cititor. In orice caz, nolându-le, vei fi pe calea 
literaturii adevărate. 

— Care va să zică, n'am talent!? făcu ea cu des- 
perare alinlată în glas. 

— N'am zis asta, dudue; scrii bine şi ai imagini 
frumoase. Ţi-am spus numai că nu ești încă pe dru- 
mul cel bun, 

— Atunci să mă las de scris? se desperă ea şi mai 
mult. 

— Nici asta nu ţi-am spus; bucata dumitale nu : 
putea fi în nici un caz bună; nu se scrie bine în 
proză la nouăsprezece ani; proza cere o foarte lungă 
ucenicie; eu nu pot decât să-ți dau îndicaţii de 
viitor, să-ţi spun dacă ai posibilități sau nu. 

— Da? făcu ea cu necaz copilăresc, dar eu aşi vrea 
să public acum. 

— Aha! Aici e aici. Toate apele tind spre mare şi 
toate manuscrisele spre tipar. Datoria mea e să te 
previn că dorința dumitale e prematură şi nici re- 
vistele nu sunt prea numeroase. 

— Apoi nici nu vreau să public în reviste, isbucni 
ea cu oarecare dispreţ, mototolindu-şi manuscrisul; 
nu ţin să fac literatură pură, inutilă, ci să intru la 
vreun ziar, la Universul, la Curentul sau aiurea... De 
ce părere sunteţi? 

— Sunt de părere că scrisul dumitale nu dă niciun, 
fel de indicație în această privinţă; el sufere de lite- 
raturită şi e prin excelenţă antiziaristic. Ar fi fost mult 
mai nimerit pentru edificarea mea, dacă ai îi venit 
cu filmul unei călătorii în tramvai dela d-ta la mine. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 147 


Mă gândii totuşi că problema „talentului” pusă cu 
atâta febrilitate se rezolva poate, în fond, într'o pro- 
blemă a existenței materiale, şi atunci punctul de 
vedere se schimba puțin şi graba emotivă a fetei îşi 
avea explicarea. 

— Dar nici ca să intru la un ziar nu mar mul- 
tumi — se înflăcără ea — aşi vrea să fac eu un ziar, 
să-l conduc eu, să... 

— Da? mormăii uluit, văzând că nu e o chestie de 
existență materială ci de aspirații ideale. 

— Da, se aprinse ea tot mai mult; sunt atâtea de 
spus în țara noastră, de schimbat în şcoală, în edu- 
caţie, în situaţia femeei... 

Deşi vărsa foc din îrumoșii ei ochi meridionali 
wo mai văzui. Imaginea i se risipise în odae cu a- 
roma unui must care fierbea. 


www.dacoromanica.ro 


IX 
Nodul Gordian... 


In doamna apărută în biblioteca mea într'o căldu- 
roasă după amiază din Iulie trecut regăsii o domni- 
șoară cunoscută acum vreo douăzeci şi trei de ani, 
de pe vremea războiului, când, cu suspendarea şco- 
lilor publice, deschisesem un liceu particular mixt 
în târgul meu natal... 

Prin cârdul fetelor „elitei” oraşului, se ivise tem- 
porar și domnișoara Dora, fata „tăbăcarului de de- 
vale”, o podoabă locală: mare, gros, cu un caftan 
lung pânăn pământ, cu o tichie rotundă de catifea 
căpluşită cu blană, cu splendizi perciuni naţionali ră- 
suciți pe lumânare în zulufi şi revărsaţi pe umeri, 
vorbind toldeauna idiş. Deşi nu ştia româneşte, se 
pricepuse totuşi să-şi administreze bine avutul; trecea 
drept om bogal. 

Rămasă tot domnişoară, Dora devenise acum o 
femeie cu nuri biblici, cu ochi vineţi. Trăise, după 
cum mi-a spus, mulți ani în slrăinătale, mai ales la 
Londra, se oprise vreo trei ani şi în Palestina, iar de 
câtva timp se instalase, cu ce-i mai rămăsese din fa- 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 149 


milie, la Cernăuţi. Lungia şi acum silabele ultime 
ale cuvintelor într'o melopee orientală ca şi când sar 
jeli în faţa zidului plângerilor. 

Schimbarăm obişnuitele curtenii. 

— Ce te aduce la mine, domnişoară Dora? 

— Am venit ca la un concetăţean să-ţi cer un ajutor. 

— Ajutor? făcui prepuelnic. Ce fel de ajutor? 

— Literar, fireşte, mă linişti. 

— Literar! Ei, ei, nu cumva te-ai apucat de lite- 
ratură, domnişoară Dora?! glumii. 

— Şi de ce” să nu mă apuc? Mă opreşte cineva? 

— Nici vorbă; nu te opreşte nimeni, căutai s'o îm- 
blânzesc... Şi în ce limbă scrii? 

— In ce limbă? Cum, în ce limbă? se jelui din nou, 
ca şi cum ar fi vrut să se bată cu pumnii în piept. 
Nu-i spune doar că nu știu româneşte 

— Nu spun, doamne fereşte. Dar cum ai trăit atâţia 
ani prin străinătate, credeam că te exprimi poale 
într'o limbă mai răspândită. 

— Ba să ştii dumneata că am scris şi în englezeşte. 
Am compus şi scenarii de filme, care nu s'au realizat 
pe ecran, numai din cauza războiului. De când sunt 
în ţară mi-am tradus în româneşte o piesă de teatru, 
scrisă întâi în englezeşte. 

— O piesă de teatru? mârâii ostil. 

— Ce-i de mirat, mă rog? Au citit-o şi criticii dela 
Londra şi ce-au spus de ea nici nu se şede să vă re- 
produc, isbucni ea, aplicându-şi palma admirativ pe 
obraz ca în faţa unei minuni. Aşa o piesă! Aşa un 
subiect! 


www.dacoromanica.ro 


150 E. LOVINESCU 


— Da, dar, vezi dumneata, subiectele nu interesează 
pretutindeni la fel, încercai să-i frânez entuziasmul. 

— Subiectele? Apoi eu am ales un subiect care se 
poate reprezenta şi aici şi la Londra şi la Buenos 
Aires şi în Alasca, dacă e teatru pe acolo. 

— Cum se vede e un subiect universal, subliniai. 

— Nici nu bănueşti ce bine ai zis; e universal. L-ai 
ghicit? 

— Nu-mi trece prin gând, 

— Eroul meu e Isus Christos, trâmbiță ea cu ochii 
plini de focul biruinţei. Ce spui de aşa „erou”? 

— Ce să spun? E, în adevăr, un „erou” de actuali- 
tate ori unde. Dar e la mijloc un cusur: tradiţia o- 
preşte punerea pe scenă a Mântuitorului. 

— Opreşte, pentrucă nimeni n'a făcut-o cum trebue. 
Să vezi numai cum l-am pus eu! 

Avea răspuns la toate, fiindcă în loc de argumen- 
tare vorbia încrederea oarbă în sine. 

— Acum, subiectul ca subiectul, domnişoară Dora, 
dar limba? Limba e principalul; arta nu e subiect ci 
formă, expresie, revenii la vechea obiecţie... 

— Limba? îşi tărăgănă ea silabele, profund jignită 
de insinuarea mea; limba? da ce eu nu ştiu româ- 
neşte? 

— Da, da, fireşte, mormăii, dar, vezi, ai trăit atâţi 
ani în străinătate şi sunt nuanţe ce se uită. 

Răsfoii manuscrisul la întâmplare, în primele pa- 
gini, la o scenă, în care o bătrână intră în casa mamei 
Fecioarei Maria. 

— Unde e Maria? spunea bătrâna. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 151 


— Maria? Maria a compus aseară niște poezii şi 
s'a dus la Zaharia, la templu, ca să vadă dacă nu-i 
primeşte vreuna. 

O privii uluit. 

— Mai bine se ducea la Revista Fundațiilor Regale, 
încercai să glumesc, 

Domnişoara Dora nu auzise însă de revista aceasta, 
după cum nici eu nu ştiam că Fecioara Maria „com- 
punea” poezii. 

— Cum se vede că nu cunoşti în amănunte Evan- 
ghelia! mă compătimi ea. 

Cu îndemânare deschise apoi Sfânta scriptură la 
Evanghelia lui Luca, cap. I, versetul 46, la pasa- 
giul, când, în urma îndemnului arhanghelului Gavril, 
Fecioara Maria se duce la Elisabeta ca să-i facă urări 
pentru apropiata naştere a unui prunc. Citi cu patos 
vorbele poetice ale Fecioarei. 

— Dacă asta nu-i poezie, izbucni biruitoare domni- 
şoara Dora, atunci nu ştiu ce mai e poezie! 

Ruşinat, răsfoii mai departe manuscrisul spre sfâr- 
şit, la scena când Isus îşi ducea din greu crucea pe 
drumul Calvarului. 

— Doamne, îi spuse Simon din Chirene, ce se ţinea 
după dânsul, îţi vine greu să o duci, lasă-mă să o 
preiau eu. 

— Preia-o, răspunse Mântuitorul. 

— Am preluat-o deacum, încheie Simon. 

Prea isbucniră în râs persoanele aflate de față, 
pentru a nu mă simţi obligat să intervin cu câteva 
rezerve de formă. 


www.dacoromanica.ro 


152 E. LOVINESCU 


— Domnişoară Dora, crucea lui Christos nu se 
„preia” ca tăbăcăria tatălui dumitale, odihnească-l 
Domnul! Și apoi „de acum”, pe care-l întrebuinţezi 
mereu, nu e româneşte ci evreeşte. 

— „De acum” e evreeşte! sări de pe scaun fata, 
clătinându-și capul între palme. Ce mi-a fost dat să 
aud şi tocmai dela mata! 

Autoarea îmi dădu un răgaz de o săptămână ca 
să-i citesc manuscrisul. Din discreţie profesională nu-i 
voi divulga subiectul. In răstimp alte nenorociri, mai 
cumpliie, se revărsară asupra ţării: ultimatul Rusiei. 
şi exodul populaţiei din Basarabia şi nordul Buco- 
vinei, Cum ne aflam în ziua a doua a exodului, o bă- 
nuiam plecată la Cernăuţi; domnişoara Dora veni 
însă exact la întâlnire. 

— Te credeam plecată, dudue. 

— N'am plecat, m'a apucat nenorocirea aici, unde 
wam venit decât cu ce-i pe mine și cu manuscrisul 
piesei. 

— Mai ai încă timp să te întorci la familia dumi- 
tale, la Cernăuţi. 

— De două zile și de două nopţi mă tot sbat în di- 
lema: să plec ori să rămân? Mam hotărît „de acum” 
definitiv: rămân. 

— Şi de ce rămâi? 

— Cum, de ce rămân? Nu mi-ai făgăduit mata că 
ai să faci să mi se joace piesa la Naţional? îmi răs- 
punse cu încredere în sine domnişoara Dora, con- 
cetățeana mea, care rezolvase dilema, tăind nodul 
gordian. 


www.dacoromanica.ro 


X 
Tonul. 


Acum câţiva ani se introduseseră nişte noi auto- 
buze Renault, ce inspirau încredere prin soliditatea 
lor, de adevărate vagoane cauciucate, cu o galbă ele- 
gantă. Nedesmeticit încă de inovaţia taxării chiar la 
uşă, tocmai când mă pregăleam să plătesc, mă văzui 
brusc proectat în celalt capăt al platformei, gata să 
mă prăbuşesc; cu o suspensiune nefericită, cu o ple- 
care şi oprire bruscă, frumoasele şi lungile autobuze 
păreau unul din cele mai moderne instrumente de 
tortură inventate în apus sau vreun nou sistem de 
Luna-Park, ce ţine să ofere călătorului benevol plă- 
cerea violentă de a se vedea maltratat, isbit şi prins 
ca o minge la fiecare din numeroasele staţii. Revenit 
în fire, nu-mi mai rămânea decât vaga satisfacţie 
lăuntrică de a privi cum oricine se urca suferia caşi 
mine aceiaş brutală proectare. La una din staţii un 
poet cunoscut, îmi oferi însă diversiunea unui bolid 
intrat prin faţă, deşi regulamentul obligă urcarea 
prin dos, unde se plăteşte şi taxa. Poetul, trebue să 
adaug, e un om deosebit de delicat, studiat la Paris, 


www.dacoromanica.ro 


154 E. LOVINESCU 


cu o sensibilitate şi discreţie ce-i acordă dela primul 
contact un aer de distincţie şi de rezervă. Abia intrat 
şi vesel de a se fi văzut într'o parte a autobuzului 
cu mai puţin tangaj și rău de mare, poetul fu a- 
postrofat de taxator dela celalt capăt: 

— Ei, domnule, intrarea nu-i pe acolo! 

— Nu fii obraznic! îi replică brusc şi lapidar sua- 
vul meu prieten. 

— Pentru ce-l faci obraznic? i-o tăie un călător a- 
poplectic, îndesat, cu niște pachete pe. genunchi, a- 
devărat tip de mahalagiu bucureştean. 

— Ce, n'a fost poate obraznic? îi răspunse dârz 
poetul, jucându-și ochelarii de indignare. 

— N'a fost; şi-a făcut numai datoria să-ți spună că 
nu se intră prin față, 

— Dar dumneata în ce calitate te vâri în vorbă? 

— În calitate de cetăţean indignat că faci obraznic 
un funcţionar, ce-şi împlineşte datoria, replică omul 
injectat, cu o vehemenţă capabilă şi de acte. 

Urmă apoi, ca de obiceiu, o discuţie însufleţită, cu 
participarea şi a altor călători arbitri şi supraarbitri. 
Câtă vreme aglomeraţia nu era mare, susținea poe- 
tul, el nu luase locul nimănui. Regulamentele nu-s 
făcute decât pentru caz de îmbulzeală şi se gândia, 
probabil, că numai pentru proşti şi nu pentru poeți... 

La stația următoare, în momentul scoboririi, pu- 
nându-i mâna pe umăr — căci nu mă văzuse — îi 
şoptii la ureche: 

— N'ai avut dreptate. 

Stânjenii poate de a fi fost surprins într'o situație 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 155 


neplăcută, poetul îmi făcu o vizită în chiar după a- 
miaza acelei zile. Discutarăm cazul, şi, deşi recu- 
noştea la rece că nu era în dreptul lui să calce regu- 
lamentul, nu-şi regreta apostrofa de „obraznic” arun- 
cată taxatorului, pretinzând că i-ar fi spus: 

— Ce, n'ai mai mers cu autobuzul de te urci prin 
față? — necuviinţă ce merita să fie înfierată. E drept 
că eu nu auzisem decât: „Ei, domnule, intrarea nu-i 
pe acolo!” dar în astfel de momente e greu de resta- 
bilit adevărul istoric. 

Ori care ar fi fost însă nuanţa de expresie a ta- 
xatorului, greșala principală cădea asupra poetului: 
prins asupra unui delict, nu trebuia să rostească o 
vorbă atât de gravă ca „obraznic”. 

— Gravă? De ce, mă rog? Codul n'o prevede prin- 
tre injurii. 

— Nu tot aşa credea şi vecinul dumitale, cetățea- 
nul indignat, destul de congestionat şi de atletic ca 
să ţi-o dovedească şi prin fapte. 

— N'avea cum; ţinea pe genunchi atâtea pachete 
încât nu se putea mişca... Mi-am luat măsurile dintr'o 
privire, adause el mucalit. 

li aprobai precauţia dar nu şi brutalitatea apo- 
strofei. 

— Dar tonul? La urma urmei, nu importă ce-a 
spus, ci tonul, nuanța, insistă el recitându-mi cu- 
noscutele versuri ale lui Verlaine. 

Fiind vorba de „ton” şi de „nuanţă”, nu mai în- 
cercai să-l conving. 

Peste câteva zile din acelaş autobuz urmam să mă 


www.dacoromanica.ro 


156 E. LOVINESCU 


scobor la aceiaş staţie. Care nu-mi fu mirarea când 
văzui că mașina continua să meargă fără oprire; nu 
băgasem de seamă că staţia era facultativă şi că de 
data cealaltă se mai scoboriseră acolo câteva persoane 
care îl averlizaseră pe watman. 

— De ce nu sa oprit mașina? îl întrebai necăjit. 

— N'ai ochi să citeşti pe tăbliță că staţia e facul- 
tativă? De ce nai anunţat la timp, dacă voiai să te 
opreșşti? mă isbi cravaşa watmanului. 

— Nu fii obraznic! i-am răspuns şi eu tot atât de 
scurt, sensibil ca şi poetul suav la ton. 


www.dacoromanica.ro 


XI 
Knock-out. 


Fostul meu camarad de şcoală Vlad Dumbravă- 
Roşie — care nu e nici Vlad, nici Dumbravă, nici 
Roşie, — străluceşte printr'o elocință naturală ornată 
şi cu podoabe literare. 

Sunt multe isvoarele ascunse ale fenomenului atât 
de pregnant şi de învăluitor al elocinţei, cu o acţiune 
atât de directă asupra maselor, oricare ar fi ele, 
penirucă însăşi prezența masei nivelează; dar, de 
oricâte ori îl aud pe prietenul meu, mă conving că 
elementul ei esenţial, pot zice generator este îndrăs- 
neala de a fi banal. Elocinţa trăeşte din locul comun 
şi din sinceritatea de a te menţine înir'însul dârz ca 
într'ân habitat firesc; oratorul pluteşte în banalitate 
ca peştele în apă; el se complace în desvoltarea lentă 
a tuturor adevărurilor primare, susține cu argumente 
nenumărate binefacerile ştiinţii sau poezia lunii, i-o 
dovedeşte apăsat şi retoric caşi cum te-ai îndoi, ad- 
miră frumuseţile naturii sau înfierează cu vehemenţă 
stârpiciunea morală, decadenţa şi conrupţia. Camara- 


www.dacoromanica.ro 


158 E. LOVINESCU 


dul meu Vlad Dumbravă-Roşie este una din cele mai 
tipice expresii ale acestei forțe native de entuziasm 
şi de indignare: vibrează egal în fața unui apus de 
soare sau a unui câne mort pe o uliţă a Capitalei. 
E în continuu freamăt. 

Geniul banalităţii nu ajunge însă; scriitor fiind, 
elocvenţa lui se ornează și cu podoabe literare, adică 
cu imagini, reminiscenţe şi chiar cu citaţii, din care 
sunt isgonite cu îngrijire noutatea și originalitatea; 
citatul trebue să fie de aceeaşi valoare ca şi textul 
în care se încadrează; unitatea tonului nu se cuvine 
să fie alterată prin trăsături de altă calitate. Chiar 
şi în rapoartele lui oficiale, el isbutește să introducă 
o boare de literatură didactică; trimis în inspecţie 
întrun fund de provincie, îşi începuse odată ast- 
fel raportul său oficial: „Domnule Ministru, conform 
însărcinării dumneavoastră am ajuns la Soroca în 
dimineaţa zilei de 12 Decembrie. Ningea. Ningea ca 
întrun pastel de Vasile Alecsandri: 


Ziua ninge. Noaplea ninge. 
Dimineața ninge iar. 


Şi aşa mai departe, într'o armonie de ton literar ce 
defineşte însăşi personalitatea fostului meu camarad, 
impregnată de literatură până în cele mai mici mani- 
festări ale lui. Virtuozitatea lui își ajunge însă punc- 
tul extrem de realizare în citatul latinesc, la care co- 
laborează, fireşte, paginile roşii ale Laroussului, în 
ce au ele mai comun; e ușor, de sigur, să memorezi 
lacuţiile celebre din dicţionare, dar e neînchipuit mai 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 150 


greu să le foloseşti cu oportunitate tocmai la mo- 
mentul potrivit, cu dezinvoltura geniului banalității. 
Și în aceasta stă arta supremă a elocinții prietenu- 
lui meu. 

Vicisitudini literare ne-au despărțit acum vreo zece 
ani; maş putea spune că ne-au şi învrăjbit, întrucât 
nu ne-am certat niciodată; ne separau totuşi câteva 
baricade; prietenul meu este un scriitor moralist şi 
eu sunt, se vede, mai puţin. 

Ne ocoleam, așa dar, fără ostentaţie dar destul de 
sistematic; circulam: prin Capitală fără să ne întâl- 
nim, paralel, şi mai ales cu o artă de a nu ne vedea 
mai desăvârşită decât cea a omului „invizibil” al lui 
Wells; era poate alcătuiți şi unul şi altul pentru a ne 
stima din depărtare, fără fricțiunile, care, odată por- 
nite, nu fac decât să se înteţească. Nu aşa a socotit, to- 
tuşi, până la urmă şi Vlad Dumbravă-Roșşie. 

Ne-am întâlnit într'o dimineaţă prea fățiș ca să mai 
putem „dispărea”, aşa că nici nu ştiu cum se brodi 
că mă trezii cu mâna prea fierbinte a camaradului 
meu în mânile mele şi apoi cu un gest oratoric, 
urmat de apăsarea patetică a pieptului: 

— Nu cred să mor — căci am să mor, simt că am 
să mor cât de curând, deoarece am început să sutăr 
de palpitaţii, — nu cred să mor, își reluă el suflul în- 
cheindu-și paranteza cu virtuozitate oratorică, înainte 
de a fi reluat legăturile noastre prietenești, aşa cum 
au fost odinioară... 

Pus în faţa „morţii”, nu ştiui cum să-i potolesc 
îngrijorările şi să-l asigur de sentimentele mele cele 


www.dacoromanica.ro 


160 E. LOVINESCU 


mai bune, mai camarade. Ne-am reluat, astfel, „rela- 
tiile”, care nu mai puteau avea însă spontaneitatea 
de odinioară, lată pentru ce, involuntar, devenirăm 
iarăși „invizibili”, până ce într'o seară, prin fața Pre- 
fecturii Poliţiei, tocmai când eram gata să traversez 
pe partea dinspre pasagiul Villacros, îmi simţii dru- 
mul tăiat de următoarea proecţie de elocinţă senti- 
mentală, indignată: 

— Quousque tandem abutere, dragă prietene. Adică 
ce-ţi închipui că n'am băgat de seamă că erai gata să 
treci pe celălalt trotuar? Ți-o spun dela obraz: amicus 
Plato sed magis amica verilas. Mă cunoşti... Apoi eu, 
când în dimineaţa aceia în fața Palatului Regal ţi-am 
întins mâna, mi-am zis: alea jacta est/... am aruncat 
zarul... Să fim prieteni ca mai înainte, prieteni adevă- 
raţi dar nu de... risum teneatis, amici, cum spune Ho- 
rațiu... 

Mărturisesc că niciodată expresia franceză „j'ai 
perdu mon lalin"... mi-am pierdut latineasca, nu mi-a 
părut mai adevărată. Am voit să bâigui şi eu o re- 
plică în felul sublim al apostrofei, dar la repezeală 
nu-mi trecură prin gând decât: vox populi, vox dei, 
nihil sine deo, ubi bene ibi patria, mutatis mutandis, 
ab ovo, aşa că-mi dădui iute seama de starea de infe- 
rioritate în care mă aflam. 

Uluit, copleșit, ridicai mâna pollice verso, ca gla- 
diatorul roman învins, care cere grație publicului şi 
sirigai: Knock-out ! 

Consiaiai, astfel, că, dacă în anumite situații, îmi 
uit latineasca, îmi regăsesc totuşi englezeasca. 


www.dacoromanica.ro 


XII 
MYRINA 


Pe prietena mea Myrina, artistă dela Teatrul Na- 
țional, am avut prilej să o prezint de mai multe ori 
cititorului, legat fiind de ea de o admiraţie afectuoasă, 
de care nu reușesc să mă desfacă multiplele incidente 
ale unei vieţi atât de tumultoase ca cea prezentă, când 
cvenimentele se înregistrează confuz în conştiinţile 
noastre turmentate. Cu glas cald, cu o flacără perpetuă, 
cu elocință muzicală, Myrina e o cutie de rezonanţă 
a lot ce se întâmplă, şi nu se poate spune că ne lip- 
sesc întâmplările. Vibrează melodic şi profund, dar 
are şi conştiinţa de a ne întrece pe toţi în emotivitate; 
se exallă, aşa dar, şi asupra catastrofelor naţionale, 
dar şi asupra sensibilităţii sale croite pe măsura lor. 
Are nevoia continuă a singularizării în sensul de a fi 
plurală şi reprezentativă; nu se crede un ins ci ex- 
presia sonoră a conştiinţei umane; se revoltă împo- 
lriva suferinţilor, bolilor, nedreptăţilor universale, că- 
rora le transmite un mesagiu de mare solidaritate şi 
de milă fraternă. Trăeşte din sublim cum trăim noi 
din pâne şi apă, în chip natural; numai cei- ce n-o cu- 


: 11 
www.dacoromanica.ro 


162 E. LOVINESCU 


nosc bine îşi pot închipui că e într'un continuu efort 
de a părea mai mare decât natura, în înţelesul pla- 
stic; faptul de a o vedea mereu la baricadă îi face 
so creadă împinsă de resortul ambiţiei de a fi su- 
blimă, chiar şi în contratimp, căci nu e niciodată de 
partea biruitorilor ci a învinşilor, pentru care ple- 
dează şi se prezintă la curțile marţiale, oricât sar 
fi purtat ei de ingrat cu dânsa... Marea ei pasiune 
e de a fi şi de a se arăta dezinteresată; nu revendică 
niciodată ceva pentru sine; îşi închină întotdeauna 
elocința nevoiei altora şi cu deosebire cauzelor pier- 
dute. Se înalță sus fără să ajungă la ţintă şi nu-i de 
vină dacă nimereşte adese alături... Sublimul nu iese 
din rezultate ci din intenţii; săgeata căzută acum în 
noroi are încă dreptul să fie mândră de a îi spintecat 
cândva văzduhul... 

Firea ei îndreplată în chip natural spre sublim şi 
actava largă a elocinţei sale melodioase şi încântate 
de sine o pun adese în conflict cu realităţile şi cu cei 
ce se identifică cu ele. Sublimul ia aspecte literare 
şi reflexe teatrale. Dăunăzi, de pildă, dinaintea unor 
prieteni, ne-a descris scena rebeliunii din faţa Sigu- 
ranţei Statului, lângă care locueşte, scenă văzută de 
sus, dela un etaj aerian. | 

— Veniau în valuri, sublimiza Myrina, cu ochii pier- 
duţi în zare şi cu glasul scăzut de emoție, în valuri 
verzi de băeţi şi de fete, tot ce e mai pur în naţia 
asta, veniau cântând „Garda, căpitanul!” şi umplând 
văzduhul de fiorul fervoarei lor mistice, când deo- 
dată: „Rrrraappp!” un lătrat de mitralieră sfâşie cân- 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 163 


tecul sublim ce se scutura rând pe rând... în Garda 
căpila... Garda căpi... Garda că... Garda gar... gar... 
până ce se stinse şi ultima silabă a cântecului ciuruit... 
Moartea trecuse prin văzduh şi secerase snopi de 
vieţi tinere într'o tăcere lugubră, când iată că alte 
valuri verzi de băeţi şi de fete începură să înainteze 
în aceiaş ordine în cântecul proaspăt al credinţei lor, 
până ce iarăşi interveni alt lătrat de „Rrrraapp” şi 
din văzduh se scuturară alte sdrenţe de cântec... 
Garda, căpitanul... garda căpi... garda că... garda... 
gar... şi cu ullima silabă se prăbușşiră iarăşi alți snopi 
de tinereţe în aceiaş tăcere lugubră, când alte va- 
luri... 

Și ar fi continuat să descrie prăpădul întregei ti- 
nerimi a României, în fața Siguranței Statului, în ad- 
mirația ascultătorilor, cu melodia înaripată a glasului 
ei exaltat de viziunea teatrală a unor asalturi simbo- 
lice pentru o credință politică (deși, umanitaristă şi 
considerând excluzivismul național ca o îngrădire; 
Myrina se exaltă dinaintea oricărei credinţe, privind-o 
în forța ei originară şi creatoare), şi-ar fi conti- 
nuat, zic, patetica descripție a acestor masacre ima- 
ginare, dacă maş fi întrerupt-o: 

— Bine, dar în fața Siguranţei Statului n'a fost nici 
o luptă şi n'a murit nici un tânăr... 

Balonul aerian al viziunii plesni şi sub ruini îmi 
găsii prietena supărată... 

— Aşa ai fost mata totdeauna sceptic (e de prisos 
să spun că Myrina e Moldoveancă). 


www.dacoromanica.ro 


XIII 
Bronzul 


Zilele trecute primii vizita unui scriitor, adică a 
unui relativ scriitor: cu o profesie precisă, omul are 
şi o activitate scriitoricească intermitentă, cu o voință 
de putere nesatisfăcută; de aici un fel de lipsă de 
echilibru în toată alcătuirea lui morală. E o forță 
ce nu şi-a găsit expresia; ar vrea şi crede că ar putea; 
nu i-a îost însă dat să realizeze ceia ce e în stare să 
facă; sporadicele lui poezii au trecut sub o discretă 
ignorare a publicului cititor; până şi prietenii îl pri- 
vesc ca pe un diletant, motiv de continuă crispare; 
pare a purta în gură o zăbală, pe care o muşcă şi 
o înspumează: și-ar da drumul, se cabrează, îşi lo- 
veşte copita de pământ, scapără flacări pe nări; — 
totul se rezolvă însă într'o combustiune intimă, ne- 
tradusă în fapte, în acţiune; neîncrederea altora îi 
curmă încrederea în. sine, vizibilă totuşi în pufniri, 
într'o uşoară înfoire de curcan ce ameninţă fără să 
sperie. Mă vizitează, dealtiel, foarte rar şi numai în 
chestiuni literare. 

— Actele poate sunt prea multe dar e îmbucurător 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 165 


că te mai ocupi cu literatura în vremuri tulbure ca 
cele de azi. 

— E scrisă mai de mult. 

— Nu e cumva piesa de acum cinci ani? 

— Ba da. Dar de unde ai auzit de ea? 

— Am auzit! E tot piesa cu subiectul luat dintr'o 
cronică venețiană ce se petrece în veacul al patru- 
sprezecelea la Veglia? 

— Extraordinar! De unde îmi cunoşti subiectul? 
Apoi după o clipă, lovindu-se peste frunte. 

— Tiii, dar uituc mai sunt! Ţi l-am povestit chiar eu. 

— Povestit?... Mi-ai citit piesa. 

— Eu? 

— Dumneaia, uite în fotoliul ăsta, şi nu dintr'o- 
dată ci în trei şedinţe... 

Scriitorul se dezumilă brusc: 

— In adevăr, e ciudat, cum de am putut uita că 
ţi-am citit-o. 

Işi recăpătă însă repede siguranţa: 

— Dar am schimbat-o complect. E altă piesă, n'ai 
să o mai cunoşti. 

— Ai transformat-o poate în proză? 

— De unde ştii? îngălbeni el. 

— Nu ţi-am spus că ar fi bine să o prefaci în 
proză, întrucât versul nu se justifică decât prin lirism 
şi panaş, şi cum piesa dumitale ware nici una, nici 
alta, e inutil să-ți mai pui haina de sărbătoare a 
versului. 

Scriitorul se dezumilă, de data asta, deabinelea. 


www.dacoromanica.ro 


166 E. LOVINESCU 


Fiindcă mai veniseră însă şi alte persoane, lectura 
versiunii „în proză” nu mai avu loc. 

Discumpănit în ceea ce-i privia dramaturgia, scrii- 
torul deveni elocinte în legătură cu evenimentele. 
Cele întâmplate la sfârşitul lui Ianuarie îl umpluseră 
de spaimă; vărsa pe nări văpăi. 

— Ar fi o carte de scris, o carte care să rămână 
posterității ca un document și ca o sinteză a psihozei, 
prin care a trecut şi mai trece încă poporul nostru. 
Dumneaia ai fi în stare să ne-o dai; ne-o datorești 
nouă şi ţi-o datoreșşti şi dumitale ca încheiere de ca- 
rieră. 

— Eu n'am făcut politică niciodată şi nici n'am 
scris polemici şi pamflete de caracter politic. 

— Nu e vorba de polemici şi-de pamflete, ci de o 
lucrare de sinteză... 

1 se părea, într'un cuvânt, că aş îi indicat să scriu 
această carte, prin faptul, probabil, că, din allă ge- 
neraţie şi cu structura ei sufletească, nu pot concepe 
limitarea libertăţii de cugetare şi de scris, decât doar, 
ca o concesie, în caz de primejdie naţională, adică de 
război, când toate forțele sufleteşti trebue subordo- 
nate conservaţiei naţionale. Vizitatorul meu scotea 
însă văpăi pe nări şi pe gură; stigmatiza un regim, 
care plănuia să suprime generaţiile de după treizeci 
de ani şi se arăta duşmanul intelectualității bizuin- 
du-se pe teroare. Cita fapte — şi cum vorba atrage 
vorbă, fiecare din cei prezenţi începu să povestească 
cazuri de jaf şi de terorism, adevărate sau imaginare. 
Nu trebui mult pentru ca biroul să se împânzească de 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 167 


cadavre mutilate, de mădulare aruncate pe fotolii, 
de răpăit de mitraliere, de devastări, de jafuri, de in- 
cendii. Cel mai înfierbântat împotriva doctrinei şi a 
oamenilor, era dramaturgul cu piesa italiană din vea- 
cul al XIV, dar pe când perora mai înfocat, îmi ţâşni 
de dincolo de pragul conştiinţii „cum ar fi spus Maio- 
rescu, un amănunt cu totul uitat: un prieten îmi des- 
lăinuise de mult că antilegionarul de acuma se afla 
cu dânsul în cuib. 

— Iartă-mă, te rog, îi lăiai vorba, dar îmi aduc 
brusc aminte că mi sa spus că şi dumneata erai 
într'un cuib. 

— Apoi să vezi... 

— N'am ce vedea. Da sau nu? 

— Intr'un fel, da, trebue să recunosc... Dar să vezi, 
eu eram numai ca să mă iniţiez, să-i studiez... 

— Da, da. Înţeleg. Chestiunea experienţei dumi- 
tale e o chestiune personală şi n'am nimic de obiectat; 
dacă evoluezi, le priveşte. Nu admit însă să exercitezi 
asupra dumnealor un abuz de încredere. 

— Cum asta? 

— Să-i atragi într'o discuţie înainte de a-ţi fi pre- 
cizal situaţia personală, pentru ca fiecare să ştie cu 
cine vorbeşte; nimeni nu discută bucuros cu oameni 
mascaţi. 

A doua zi unul din cei prezenţi îmi spuse: 

— Ştii că aseară am ieşit cu domnul cu discuţia. 
Cum a ajuns pe scară a pufnit: „Dumnealui se face 
că apără libertatea şi individualismul, dar ia să-l 
îi căpătuit legionarii, să vezi cum se dădea cu ei!” 


www.dacoromanica.ro 


XIV 
Mâni nemernice. 


Intro zi de Sfântul Dumitru, se revărsaseră asu- 
pra noastră limpezimile cerului în pânze călduţe şi 
transparente ca în miezul primăverii. Când nu tragi 
din el valori pozitive de viaţă, excesul de frumos 
inutil se suportă greu; în loc să mă întind la soare, 
ca poeţii şi ca haimanalele, pe o bancă în Cișmigiu, 
mă gândii aşa dar la feeria mării sub văpaia mola- 
lică a neașşteptatului soare dăruit în plină toamnă. 
Părăsind frumuseţea avută la îndemână, în căutarea 
unui miragiu, mă urcai în rapidul de Constanţa. 

In compartiment nimerii pe vechiul meu camarad 
de studii la Paris, pe care, deşi fost ministru, îl voi 
numi Pierrot, aşa cum îl numeam atunci. Vioi, des- 
gheţat, plin de planuri mari sociale şi culturale încă 
din vremea aceea, vorbind mai mult de cooperative, 
sindicate agricole, de cultură raţională a pământului, 
de ridicarea ţăranului prin şcoală şi biserică decât 
de femei; în mijlocul unei febre religioase, dovedia 
un spirit socotit, ordonat de gospodar. Aşa e şi 
acum: a realizat ceeace făgăduise. Pe Bărăgay, prin 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 169 


dreptul unei staţii depăşite de rapid în goană, îmi 
arăta domeniul fiului său rămas dela bunic: două 
mii opt sute de hectare, 

— Uite colo, casa aia mare e o şcoală de agricul- 
tură, clădită de bătrân; colo coșşarele, hambarele. 
Uite conacul, uite parcul nostru, uite şcoala, uite bi- 
serica, toate ridicate de mine. 

Mă uitam uluit la Pierrot, la micul nostru Pierrot, 
şi la mâinile lui grăsuţe, ce au ridicat şcoli, biserici, 
conace, cooperative, așa cum plănuia la Paris, când 
îl credeam mai mult flecar. 

— Să nu-ți închipui că sa făcut aşa de uşor. La 
moartea lui socru-meu a rămas o datorie de o sulă 
șaplezeci de milioane; înţelegi tu, ce înseamnă o da- 
torie de o sută şaplezeci de milioane? 

N'am încheiat niciodată acte comerciale şi maş 
mai putea dormi de aş avea o datorie de o sută 
de lei — iar Pierrot mă întreba, dacă îmi dădeam 
seama de importanţa unei datorii de o sută şaplezeci 
de milioane de lei! 

— In ultimii ani ai vieţii lui, socru-meu îşi pier- 
duse conirolul de sine şi iscălia, iscălia... A trebuit 
să pornesc procese... să reduc creanţele la vreo cinci- 
sprezece milioane, să le achit, rămânând azi de plată 
vreo două. Unsprezece ani de procese nenumărate. 
Inţelegi tu, ce înseamnă unsprezece ani de procese? 

Eu, care n'am avut niciodată procese de afaceri, 
să nu înţeleg ce înseamnă unsprezece ani de procese 
nenumărale... Tot ce spunea Pierrot mă uluia şi mă 
umilia. 


www.dacoromanica.ro 


170 E. LOVINESCU 


— Uite colo, își întinse iarăşi mâna grăsuțţă Pierrot, 
vezi o pată cenuşie... sunt oile mele. Trei mii de oi 
şi o mie de porci. Uite am, lângă şine, douăzeci de 
hectare de vie plantată de mine, o îngrop chiar acum 
şi dincoace alte douăzeci, pe care le replantez, căci 
via, dragă, după cum ştii... 

Nu ştiam nimic; nu vroiam să ştiu nimic. Mă uitam 
la mâinile lui Pierrot, ca la nişte mâini de mag, în 
timp ce mi le ascundeam pe ale mele, cu rușine. 

Trenul mergea gâfâind spre Feteşti. 

— Ne oprim aici, încheie el, te iau patru ceasuri 
cu maşina; în loc să ajungi la Constanţa la cinci, 
vii cu acceleratul de zece. Aici am o proprietate in- 
diviză de cincisprezece mii de hectare de pământ de 
baltă, din care am îndiguit până acum două. O să-ţi 
arăt totul, vino. 

—. Nu, îi răspunsei sugrumat de emoție, privind 
fascinat spre mânile care au plantat douăzeci de 
hectare de vie, duc grija a trei mii de oi şi o mie de 
porci, au oprit prăpădul unei datorii de o sută şapte- 
zeci de milioane, au purtat procese unsprezece ani. 

— Nu, mă reclamă la Constanţa nişte afaceri ur- 
gente. 

Minţeam. Nişte afaceri urgente? N'aveam nici o afa- 
cere; veneam să mă prăjesc la soare. Voiam doar să 
rămân singur. Şi numai după ce Pierrot se cobori 
ła Feteşti, încovoiat de povara ce mă înăbușşia de 
mult, îmi scosei mânile din buzunar, le privii cu 
dispreţ: 

— Şi voi, nemernice, ce ați făcut în tot timpul ăsta? 


www.dacoromanica.ro 


XV 
Lovitura prin bandă. 


Eri pe la orele 11 jum. dimineață, pe când vroiam 
să jes în oraş — zilnica mea ieşire — mă trezii cu vi- 
zita fostului meu camarad de Universitate Vlad Dum- 
bravă-Roşie. 

— Treceam tocmai prin fața casei şi... încercă el 
să-şi explice vizita la o oră atât de nepotrivită pentru 
dispozilivul imutabil al timpului meu, pe care îl cu- 
noştea dealtfel şi el prea bine. 

Explicația era de prisos: nu-mi rămânea decât să 
mă resemnez de a mă lipsi de obişnuita vizită prin 
librării. Camaradul meu e foarte volubil şi elocinte 
chiar; îi e de ajuns să vadă un bec aprinzându-se pe 
birou pentru a se revărsa într'o patetică pleduarie a- 
supra binefacerilor civilizaţiei şi asupra miracolului 
descoperirii ce i-a dat veacului nostru privilegiul 
de a fi numit „veacul electricităţii”; bibelourile, ta- 
blourile, cărţile sunt tot atâtea puncte de plecare ale 
unor cuplete lirice sau incursiuni istorice. 

Totul îl excită; ia foc numai când a văzut chibritul, 
fără altă fricțiune. Oricât aş fi încercat deci să as- 


www.dacoromanica.ro 


172 E. LOVINESCU 


cund lucrurile de pe birou, de teama elocinţei lui, 
soarta dimineţii mele era pecetluită. 

După un schimb obişnuit de curtenii sentimentale: 

— Apropos, ce mai face X? 

X e alt fost camarad al nostru, om isteţ şi ascuţit. 

— Ce să facă? Bine. A trecut pe la mine chiar a- 
seară. 

— Ce vorbeşti! Eu nu l-am văzut de cel puţin șase 
luni. Cum o mai duce? 

— Potrivit, 

— Şi ce mai spune? 

— Ameslecat. 

O lumină îmi fulgeră prin gând; zâmbii interior 
şi-mi ascuţii o săgeată. 

— A venit aseară pe la 7 jum.; răstoiam „Straniul 
interludiu” al lui O'Neill în traducerea lui Petru Co- 
marnescu. 

— Ce citeşti? mă întrebă el. 

— O piesă de teatru. 

— Aha! Piesa lui O'Neill... N'o cunosc. Cum o gă- 
seşti? 

— Nici nu ştiu ce să-ţi spun, dragă. Dacă mi sar 
cere să scriu despre dânsa, mvaş preface că nam 
citit-o. Ție îți pot însă spune în toată sinceritatea — 
ştiu că rămâne între noi — de trei ori am început-o 
în răslimpuri şi n'am isbutit să parcurg decât patru 
acte din cele nouă şi nici nu cred să isbutesc să merg 
mai departe. Rar am văzut o banalitate mai prezum- 
țioasă şi mai lipsită de interes literar şi de ştiinţă 
teatrală. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 173 


— Nu mai spune! 

— E purul adevăr şi sunt consternat. Mărturisesc 
că am ajuns să mă îndoesc de judecata mea critică. 
O'Neill a luat premiul Nobel iar piesa se bucură 
de o introducere a lui P. Comarnescu de nu mai 
puţin de 70 de pagini. „Straniul interludiu”, declară 
d-sa, aduce literaturii poate cea mai monumentală 
porlretizare a femeii, cea mai adâncă şi demonică 
oglindire a existenței omeneşti în funcţie de dragoste, 
cea mai grandioasă înţelegere a destinului pasiunii o- 
meneşti”. Intr'un cuvânt, pe șaptezeci de pagini piesa 
lui O'Neill e cea mai... şi cea mai... Şi dacă ar fi nu- 
mai P. Comarnescu! Dar iată ce spune şi dr. Otto 
Koischwiiz: „din punctul de vedere al teatrului pur 
e poate cea mai mare puternică lucrare a nouei poc- 
zii dramatice, lucrarea cea mai bogată şi mai rea- 
lizată tehnic, poate din toată literatura universală”... 

Nici mai mult, nici mai puţin! Iată pentru ce manı 
lăsat de critică. Debiteze alţii păreri atât de extrava- 
gante, eu prefer să am dreptul de a închide cartea 
la jumătate şi de a o pune la locul ei în raft; fac 
critică numai confidențială, căci îmi închipui că mai 
să mă spui nimănui. 

— Mai vorbă! 

— Dar nu lipsa de valoare a „Siraniului interlu- 
diu” mă jigneşte atât, cât pretenţia noutăţii tehnice. 
Noutatea constă în a dedubla pe fiecare erou, în 
ceia ce gândeşte cu adevărat şi ceia ce spune con- 
venţional. Fiecare ţine un monolog interior — expri- 
mat totuşi în lungi tirade, — urmat de un dialog: 


www.dacoromanica.ro 


174 E. LOVINESCU 


lectura devine astfel insuportabilă iar reprezentarea 
irealizabilă; vai de bieţii ascultători! 

— Nu înţeleg bine; lămureşte-mi printr'un cxem- 
plu inovaţia lui O'Neill. 

— Foârte simplu. Să jucăm o mică scenă în ma- 
niera lui. Să presupunem că tu intri pe uşă (şi-l dusei 
la uşă) şi-mi spui din prag: 

— Bună seara, dragă. 

Eu şed în fotoliu, mă uit la ceasul depe masă şi în- 
cep să vorbesc de unul singur, întrun „aparteu” ce 
ține trei rânduri sau trei pagini, fără ca tu să-l auzi, 
dacă se poate una ca asta. 

— Șapte ceasuri şi jumătate... Ca de obiceiu, bunul 
meu prieten X nu se desminte; toi târziu... Și doar 
ştie bine că eu sunt un om plin de reguli și de ticuri 
şi că mânânc normal la ora opt seara şi numai în 
cazuri excepţionale la opt jumătate; el vine totuși 
târziu şi rămâne până la 9; îmi strică rosturile şi 
socotelile. E drept că are motive; iese dela birou la 
7 şi până la mine trece jumătate de ceas. Știu că-i 
face plăcere să stăm de vorbă; mărturisesc că şi eu 
sunt bucuros de conversaţia lui totdeauna isteaţă şi 
informată; avem şi multe atitudini comune faţă de 
chestiunile zilei, aşa că ne înţelegem foarte adese. 
Totuşi, de ce până la 9? Pentru că el mânâncă la 
nouă şi nu ţine seamă că eu mănânc la opt! E incon- 
testabil un egoism de a-l supune pe cineva condi- 
țiilor tale de viaţă, în loc de a i le respecta pe ale 
lui. Cum ar putea proceda altfel? Să nu vină? Åsta 
nu; plăcerea de a ne vedea e mult mai mare. Atunci? 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 175 


Ştiu eu? Să caute ceva; să se acomodeze; să mai rupă 
din ora biroului, să găsească, în sfârşit, un mijloc, ca 
să împace limpul lui cu timpul meu... măcar pe ju- 
mătate. 

Şi aşa mai departe, pagini întregi de consideraţii 
mintale de forţa aceasta, debitate totuşi fără ca tu să 
le auzi, dacă e cu putinţă! Și apoi, deodată, direct 
şi în auzul tuturor, convorbitor şi public: 

— A! bunăseara, dragă... Cât de bine îmi pare că 
ai venil; mi-era dor de tine. Ia loc. Am să-ţi po- 
vestesc ceva... 

Iată invenţia lui O'Neill şi nu i-o invidiez. E o 
simplă naivitate... 

Fostul meu camarad Vlad Dumbravă-Roşie se ţinu 
de coaste ca să nu râdă exagerat. 

— [I-ai făcut tu farsa asta lui X? 

— „Farsă?” E prea mult zis. O glumă de camarad 
şi poale cu oarecare tâlc. 

— Şi el nu sa supărat? 

— Cum să se supere! E doar om deştept. A râs şi 
el, — a râs fireşte de naivitatea psihologică a lui 
O'Neill. 

— Şi atât? 

— Ce să mai fie alia? E drept că pe la opt jumă- 
late şi-a adus aminte că-l aşteaptă nevasta acasă mai 
de vreme, având musafiri la masă... 

— Are haz, bombăni camaradul meu Vlad Dum- 
bravă-Roșşie, întunecându-se totuşi puţin ceva mai 
târziu, ca şi cum, în definitiv, lucrul nu ar avea poate 
chiar atâta haz... 


www.dacoromanica.ro 


176 E. LOVINESCU 


Mai răsfoi o carte îmbrăcată în piele de porc, pe 
care o admiră cu lirismul lui obişnuit, fără să-mi 
facă totuşi istoricul întrebuinţării pielei de porc ca 
învelitoare de cărți în decursul veacurilor. Se uită 
apoi brusc la ceas. 

— Tii! douăsprezece; cum trece timpul cu tine, 
dragă; şi eu care trebuiam să fiu la tribunal la ora 
asla!... O şterg... 

Iar la uşă: 

— Şi aşa cu amicul X! I-o îfăcușşi... Ştii că are haz 
povestea ta. 


Iată dece la ora douăsprezece şi jumătate eram 
ca de obiceiu în turneul meu cotidian prin librării. 
Conversaţia demonstrativă cu X, e de prisos să adaug, 
era imaginară; am isbulit totuși să ating bila prin 
bandă, pentru a mă folosi de limba jucătorilor de 
biliard. 


www.dacoromanica.ro 


XVI 
Confuzie. 


— Cunoşti pe Arnoteanca? mă întrebă Scutaru. 

— Arnoteanca? Pe cea din Crai de curtea veche? 

— Nu. Pe cea de curtea-nouă. 

Dădui din umeri. 

— Trebue să fi auzil de ea. 

— Poate. 

— Ştii că trăeşte încă; am întâlnit-o pe Academiei; 
îmbătrânită dar încă pe picioare; cu obrajii fleşcăiţi 
dar încă vopsiți cu fel de fel de dresuri. Cred că a 
trecut de şaptezeci şi cinci de ani. 

— Şi ce e cu ea? 

— Nu cunoşti, se vede, celebrităţile de dinainte de 
război; pe vremea mea o ştiau toți Bucureştenii; fu- 
sese nevasta unui colonel, mort demult. Era pe atunci 
o temee de peste cincizeci de ani, lumea spunea că se 
ţine bine, semn că nu mai era „bine”. Particularitatea 
ce-i dăduse celebritatea e că făcea irotuarul în jurul 
cafenelei Capşa impreună cu cele două fete ale ei. 

— Nu mai spune! mormăii dând din umeri, cu in- 
diferenţă, dar Scutaru avea poftă de vorbă. 

12 
www.dacoromanica.ro 


118 E. LOVINESCU 


— Ascultă să vezi cum am cunoscut-o. Era pe la 
sfârşitul lui Octombrie 1916, armatele noastre în- 
cepeau să se retragă din munţi. Proaspăt ieșit din 
Facultate, mă aflam medic ajutor la un regiment în 
retragere din Oltenia. Fusesem însărcinat cu evacua- 
rea unui spital într'un tren de ambulanţă ce ne aș- 
tepta de două zile în gara Craiova. 

— Ce facem cu dom’ sublocotenent Arnoteanu? mă 
întrebă sergentul Buţă. 

Il examinai; o bucată de schijă îi sfredelise coapsa 
la Jiu; doctorul crezuse că va scăpa și nu-i amputase 
piciorul la timp; se produseseră semnele gangrenei 
gazoase. Stătui câteva clipe la cumpănă. Sublocote- 
neniul Sandu Arnoteanu, fiul răposatului colonel 
Toma Arnoleanu şi al „Arnotencei”, tânăr blond, cu 
ochii mari visători, se purtase ca un viteaz; în frun- 
tea resturilor companiei îmbărbătate de dânsul, se 
înloarse din nou pe câmpul de luptă şi, atacând la 
baionetă, cucerise două tunuri. Auzisem fireşte şi de 
Arnoleanca; din tulpina ei putrezită ieşise totuși şi 
un vlăstar sănătos, tânărul erou cu mari ochi al- 
bașştri. Soarla voia însă să se piardă neamul colone- 
lului. Mă gândii că era păcat să-l las să moară la 
Craiova, unde nu avea pe nimeni; ori câte ştiam de 
Arnoteanca, se putea să aibă şi o inimă de mamă; era 
bine să-l îngroape cu mâinile ei. 

— Il luăm cu noi, răspunsei scurt sanitarului ne- 
dumerit că nu mă hotăram mai repede. 

La gară începui să am scrupule; măsura mea nu era 
reglementară; n'aveam dreptul să transportăm ina- 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 179 


perabili, muribunzi, în nişte trenuri neîncăpătoare 
nici pentru cei ce puteau fi încă scăpaţi. 

— Domnule doctor, veni într'un suflet sanitarul, 
domnul sublocotenent Arnoteanu a muril. 

Mă urcai repede în tren; băiatul, în adevăr, se stin- 
sese; îl aşezai pe o parte ca şi cum ar dormi şi sco- 
borîi pe peron. Lucrurile se încurcaseră; în privința 
morților, dispoziţiile erau formale. Nu puteam să-mi 
iau asupra-mi o răspundere atât de mare... Mă dusei 
deadreplul la colonelul regimentului, Balotă, ce se 
plimba pe peron. 

— Domnule colonel, sublocotenentul Arnoteanu 
trage să moară (nu îndrăznii să-i spun că murise). 
Ce facem cu dânsul? 

Colonelul rămase pe gânduri. 

— Sublocotenentul Arnoteanu s'a purtat ca un vi- 
teaz. Eu am servit sub ordinul lui tată-său, colone- 
lul, om de ispravă. Merită să fie îngropat la Ghencea, 
lângă colonel... Mai e şi Arnoteanca, ştiu, dar poate 
că are şi ea suflet de mamă. Ia-l doctore, pe răspun- 
derea mea, se decise el. 

După câteva minute trenul plecă. 

La Tilu, oprire mai mare; scoborând pe peron, mă 
plimbam prin forfota de lume, de soldaţi, infirmieri, 
țărani, refugiaţi cu boarfele răsiurnate pe ciment; 
la o masă, printre alte epave ale războiului, zării 'o 
femee, pe care mi se păru că o recunosc: Era Arno- 
teanca ori nu? 

Altă femee, adusă din umeri, uşor scofâlcită, cu 
obrajii fleşcăiţi, cu ochii storşi de nesomn şi durere; 


www.dacoromanica.ro 


180 E, LOVINESCU 


ținea în mână o mică geanlă de drum şi se uita ner- 
vos în susul şi în josul peronului, ca şi cum ar aş- 
tepta ceva. Aşlepta, probabil, sosirea unui tren. Inţe- 
lesei situaţia; i se telegrafiase că se afla grav rănil 
întrun spital din Craiova şi plecase cu ce putuse, 
în grabă, ca să-şi vadă fiul. Era, aşa dar, mamă!... Se 
vedea după chipul stins cu febra în priviri; nu mai 
semăna cu Arnoteanca din colțul cafenelei Capşa. 
Se trezise în suflet dragostea de copil. Prima mea 
mişcare fu să mă duc spre dânsa ca să-i spun să 
nu mai plece în zadar la Craiova; drumurile erau 
cumplile. Pe urmă mă reţinui; aş fi trebuit să-i măr- 
turisesc moartea lui Sandu; nu îndrăzneam să-i co- 
munic o veste atât de năpraznică. Nervos, neștiind 
ce să fac, începui să mă învârt prin faţa mesei, tră- 
gând cu ochiul la femeie, căutând momentul potrivit 
ca să-mi iau inima în dinţi. Mă hotărisem şi iar mă 
răzgândeam. Dela un timp insistența mea îi alrase 
atenția. Arnoteanca mă privi cu coada ochiului; când 
îşi dădu seama că, în adevăr, mă uitam la dânsa, 
se înălță parcă din umeri; dădu la o parte şuviţele 
de păr căzute pe frunte, îşi scoase din poşetă puful 
trecându-și-l pe fața obosită, nu uită să-şi împrospă- 
teze buzele cu „ruj”. Se trezise în ea femeia. Inpe- 
lesei eroarea; nu-i mai puteam comunica prezenţa 
fiului mort în vagonul din faţă. Poate că nici mar fi 
interesat-o. Căulat să mă strecor în lumea ce forfotia 
pe peron; când mă întorsei brusc, mă lovii de dânsa; 
se ridicase dela masă şi se luase, se vede, după 
mine. Mă privi zâmbind ademenilor. Noroc că ne 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 181 


despărți un :camion de bagaje venind în goană; mă 
strecurai prin mulțime; din când în când, dela dis- 
tanță, o mai zării totuşi, dibuindu-mă cu ochii cu a- 
celaș zâmbet profesional... Jignit, îmi venia să-i spun 
că băiatul era alături, mort; nu isbuleam; se produ- 
sese în femee o confuzie de sentimente, pe care n'o 
mai puteam risipi. Mă simţeam chiar vinovat de a 
o fi provocat fără să vreau. 

Trenul sanitar, din fericire, era gala de plecare; 
cu necazul de a o lăsa să se ducă la Craiova, deşi 
ştiam că oraşul va cădea înainte de sosirea ei, mă 
urcai în vagon. Intrai, grăbit, în compartimentul unde 
îl izolasem pe Sandu; dădui cearșaful puţin la o 
parte şi privii la chipul palid, fin, cu fruntea arcuită, 
cu părul culcat pe spate; deschizând apoi fereastra, 
privii pe peronul prins în convulsiunea plecării. In 
mulțime o zării pe Arnoleanca gonindu-şi privirile 
în toate părțile; vagoanele începură să huruiască din 
fierăriile lor. După muliă cercetare mă descoperi, în 
sfârşit, la fereastră şi, când trenul se puse în mişcare, 
îmi trimise cu vârful degetelor o sărutare de drum 
bun şi de revedere la Bucureşti... Ruşinat, învelii fața 
mortului, pe care o uitasem descoperită. 


www.dacoromanica.ro 


XVII 
Substiluirea. 


Pe la sfârşitul lui Septembrie reapăru la o şedinţă 
duminicală o doamnă, pe care n'o văzusem de foarte 
mulţi arii. Deşi îmi reaminti cu expansiune lirică e- 
moţiile şedinţelor de odinioară, ea nu venia totuşi cu 
scopuri literare ci pentru că se interesa de soarta 
unui candidat la bacalaureat. 


Trebue să se fi împlinit cincisprezece ani de când 
îniro după amiază de toamnă, ca acum, primisem 
vizita a două eleve de conservator. Una subțirică, fru- 
mușică, cu profil fin, blondă, elegant îmbrăcată, nu- 
mai volane şi panglicuţe, păpuşică graţioasă în miş- 
cări, şi, pentru a părea şi deşteaptă, fără altă nevoe 
decât de a zâmbi şi de a-și arăta dinţii mici şi bine 
înfipți în gingii. Cealallă, — doamna ce se interesa 
acum de candidatul de bacalaureat — nu-i sămăna 
prielenei sale: destul de mică ,„bondoacă, chiar gră- 
suță, cu ochi mici turanici adânciţi în fundul capului, 
aproape invizibili, cu părul vâlvoi şi cu o dezordine 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 183 


boemă în toată înfăţişarea ei. Deşi pretinde acum că 
era timidă şi .se simţia foarte emoţionată de oricâte 
ori urca la mine, nu mi se păruse: mi-a lăsat, dimpo- 
trivă, amintirea unei fete volubile cu o îrenezie gesti- 
culată a contradicţiei; avea opinii şi nu se lăsa uşor 
convinsă în discuţie. 

Oricât de paradoxal „ar părea, dintre dânsele dom- 
nişoara cu graţii de pastorală era scriitoare, pe când 
cealallă venise numai ca să-i susțină moralul cu pre- 
zenţa ei. După o conversaţie preliminară de caracter 
autobiografic, necesară oamenilor ce nu se cunosc, 
fata cu panglicuţe îşi deschisese, în adevăr, poşeta 
elegantă, din care scosese un manuscris, adică un 
caet şcolăresc, cu un scris mare, repede, vehement, 
şi mai ales neîngrijit, plin de pete de cerneală. Intre 
porumbiţa cu panglicuţe şi caetul dezordonat nu era 
nici o legătură. Aproape o iarnă întreagă din poşeta 
elegantă ieşiseră apoi manuscrise la fel de sumare 
ca prezentare dar nu fără interes literar, ale căror 
subiecte se desfăşurau într'o lume vulgară şi pro- 
miscuă: de camere mobilate sărăcăcioase, de mizere 
turnee teatrale, de moaşe practicând avorturi. 

— Ai cunoscut, dudue, lumea, pe care o descrii? o 
întrebam mercu, mirat de discordanţa dintre serii- 
toare şi literatura ei. 

Fata cu panglicuțe dădea nepăsătoare din cap: 

— Nu; mi sa povestit. 

Aş fi voit să-i iscodesc motivul preferinţii pentru 
aslfel de subiecte nepotrivite, dar ea rămânea, ab- 
sentă spiritualiceşte, ca o mioară. Zâmbia opac. 


www.dacoromanica.ro 


184 E. LOVINESCU 


N'avea nici o aderenţă cu ceia ce citia, cum pare 
păunița cu mormanul de gunoi, pe care din întâm- 
plare sa urcat. In schimb, fata cu ochii în fundul 
capului era numai vorbă; explica, apăra opera prie- 
tenei cu o stăruință agresivă, şi, dupăce plecau, se 
întorcea singură pentru a insista în felul ei obişnuil 
cu gesturi: 

— Am venit ca să-mi spuneţi numai mie dacă nu- 
vela ce v'a cilit Zozo e bună; poate că faţă de dânsa 
wafi voit să vă exprimaţi părerea adevărată. Să mai 
scrie? să nu se lase mai degrabă de lileratură? Spu- 
neți-mi drept are talent? N'am să i-o comunic, vă jur, 
zoria ea, procedând cu mine ca familia bolnavului 
față de doctor, când îl prinde singur. Voia să ştie 
tot adevărul, atât de nuanțat în materie literară. 


— Ce mai face prietena dumitale? o întrebai acum, 
după cincisprezece ani. 

— Care prietenă? 

— Fata blondă cu panglicuţe albastre, care scria 
o literalură cu subiecte atât de crude. 

— Zozo? râse doamna. Sa măritat, are şi copii; 
şa schimbat de mați mai recunoaște-o. 

Se puse apoi să râdă cu sgomot ca la amintirea 
unui lucru de haz. 

— De ce râzi, doamnă? 

Doamna conlinuă să râdă din toată inima. 

— Chestia e: avea sau mavea talent? 

— Avea; dar mare nici o însemnătate, din moment 
ce nu şi l-a cultivat. Talent fără vocaţie nu ajunge. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 185 


Doamna nu contenia cu râsul. 

— N'am înţeles niciodată cum mioara aceia cu pan- 
glicuţe putea face o literatură atât de realistă, îmi 
reluai vechea nedumerire. 

Doamna râdea mereu şi, fiindcă râsul începea să 
devină puţin cam nelalocul lui în asistenţă, se hotărî 
în sfârşil, 

— Mult mam mirat cum vaţi putut închipui că 
Zozo era autoarea nuvelelor ce vă citea? Ele erau 
ale mele; ne-am schimbat doar rolurile. 

— A! făcui luminat, 

Era destul să privesc la doamna cu ochii în fundul 
capului, plină de vervă gesliculată, pentru ca să nu 
mă îndoesc o clipă de adevărul siluației. Mă înşela- 
seră o iarnă întreagă. 

— Explică-mi, te rog, motivul psichologic al a-~ 
cestei substiluiri. 

Doamna dădu din umeri râzând: 

— Așa... 

— Nu, aşa! E un teatru, pe care mi l-aţi jucal 
prea mult pentru a fi fost o simplă întâmplare. 

Doamna râse din nou. 

— Explică-l, căci altfel încerc să-l explic eu. 

Doamna se codi puţin, apoi conveni: 

— Duminica viitoare am să vă povestesc totul. 

I-am acordat răgazul cerut, dar cum până atunci 
iânărul său candidat reuşise la bacalaureat, ședin- 
tele noastre literare n'o mai interesau. A rămas, aşa- 
dar... pe seama cititorului să caute cheia unei atitudini 
numai în aparenţă ciudată, 


www.dacoromanica.ro 


XVIII 
Diplomație. 


Acum vreo cinci-șase ani primii vizita unui licean, 
strâns în tunica lui reglementară şi încurcat de pre- 
zenţa chipiului în mână. 

— Cum ie numești d-ta? îl întrebai. 

— Winter. 

— Ai venit probabil cu poezii? 

— Nu, făcu el acoperindu-şi buzunarele cu mânile 
şi cu chipiul, ca şi cum sar fi temut să nu i le sco- 
tocesc, cu o spaimă, pe care am cunoscut-o şi eu 
acum vreo patruzeci şi cinci de ani. 

Debarcasem de curând în internatul unui liceu dela 
Iași şi, auzind într'o dimineaţă orchestra şcolii în 
sala de muzică, mă furişasem înăuntru făcându-mi 
lreabă la un dulap de cărţi, trăgând în realitate cu 
urechea la repetiţia serbării şcolare, ce urmă să 
aibă loc la Crăciun. 

— Domnul e dilelant? mă surprinsese deodată pe 
la spate dirijorul, un om cu o frumoasă barbă cănită 
cafeniu şi duhnind a vopsca. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 187 


— Nu, făcusem eu speriat, scăpând cartea din 
mână, şi sbughind-o pe uşă afară. 

In vremurile acele fericite nu știam încă ce în- 
seamnă un „diletant” şi mă temeam câ dirijorul să 
nu mă pună la vreun instrument, căci aveam pe con- 
ştiinţă vreo trei-patru ani de lecţii de piano cu o bă- 
lrână guvernantă elvețiană, dela care nu învățasem 
aproape nimic. 

— Nu, făcu la fel şi tânărul Winter, speriat că-i 
scol cu sila versurile din buzunare. 

— Apoi atunci ce te aduce la mine? 

— Am citit foiletonul d-voastră de ieri... 

Apăruse tocmai un articol al meu despre prozatorul 
Bogdan Amaru, ce se stângea în Vâlcea de tubercu- 
loză şi de mizerie, prin care vream să trezesc bună- 
voinţa ctiitorilor pentru a-l putea transporta într'un 
sanatoriu din Capitală. 

— Am cilit apelul d-voastră, reluă tânărul, şi vam 
adus două sute de lei din micile mele economii. 

Liceanul Winter răspundea cel dintâi la chemarea 
ziarului. Bănuii în el un poet. 


Acum câteva zile primii vizita unui tânăr. 

— Parcă după înfăţişare te-aş cunoaşte, îl întâm- 
pinai. 

— Se poale, căci am mai fost odată la d-voastră. 

— Aha, nu cumva d-ta ești liceanul Winter, care 
a venit acum cinci-şase ani cu niște bani pentru 
Bogdan Amaru? 

— Chiar eu, — dar ce memorie! făcu el curtenitor. 


www.dacoromanica.ro 


188 E. LOVINESCU 


— Când scrii „memorii” trebue să ai și puţină me- 
morie, glumii. 

Liceanul cra acum student în chimie: un tânăr 
subțirel, fin, delicat, discret, ceea ce-i cu totul rar 
pentru rasa lui. Nu se îmbulzeşte. 

— Şi ce te aduce la mine? Te pomeneşti că ai venit 
iarăşi cu bani. 

— Nu. Acum am venit cu poezii. 

Care va să zică nu mă înşelasem: era poet. 

— Spune drept, dacă acum șase ani nu aveai şi 
poezii în buzunar lângă cele două sute de lei? 

— Aveam, fireşte că aveam, zâmbi el fin. 

— Și de ce nu mi le-ai cilit alunci? 

— Nam îndrăznit. După ce mă arătasem „filan- 
trop”, aş fi părut indiscret, dacă vaş fi citit şi poezii. 
M'aţi lăudat ca „tânăr de inimă” şi nu vroiam să 
constatați că sunt şi un poet fără talent, ori poale să 
vă simţiţi obligat la câteva aprecieri de polileţe. O- 
bolul meu trebuia să pară cu totul dezinteresat. 

— Delicaleţa dumitale îţi face cinste, 

Tânărul roşi de plăcere, dar în ochi îi licări şi-o 
uşoară ironie amuzală. 

— Ce aţi spune însă, dacă v'aş mărturisi că n'aveam 
poezii, penilrucă pe vremea aceia nu scriam şi că 
vam spus că n'am, exagerând spaima, tocmai pentru 
ca să credeţi dv. că am?... 

— Ce să spun? Aş spune că localizezi anecdota atât 
de cunoscută a celor doi voiajori comerciali. 

— Ce anecdotă? Eu n'o cunosc. 

— Goldenberg şi $milovici, agenţi în aceiaşi branșă, 


www.dacoromanica.ro 


AQUATORTE 189 


se întâlnesc în tren. 

— Unde te duci, Şmilovici? 

— La Bacău. 

— De ce minţi? 

— Nu mint. Mă duc la Bacău. 

— Ştiu eu că te duci la Bacău, dar îmi spui că te 
duci la Bacău, ca eu să cred că te duci la Roman şi 
să mă scobor acolo. Așa că ai minţit că te duci la 
Bacău. 


De față se afla şi Myrina, artistă dela Teatrul Na- 
țional. Aş zice o tânără şi frumoasă artistă, — dar 
wo spun, pentrucă toate artistele sunt... tinere şi fru- 
moase, şi apoi, pentrucă prietena mea sar supăra. 
De câţiva ani sa scuturat de deşertăciunea linereţii 
şi a frumuseţii, — aş putea afirma chiar şi a femini- 
tăţii. Deşi e atât de carnală în rustica și blonda ei 
înfăţişare de fiică a stepei, nu mai acceptă să fie 
decât spirit, — spirit pur, pentru a accentua pleo- 
nastic o situaţie, din care nu vrea să iasă de câţiva 
ani. A părăsit toate vanităţile sexului şi ale artei sale; 
sa spiritualizat cu desăvârşire. E drept că nu învârte 
deocamdată mesele şi nu crede în reîncarnări; în- 
trun cuvânt, nu e teozoafă dar e Krișnamurthistă. 
Crede în valoarea absolută a sufletului universal a- 
celaş în întreaga scară a existenţii umane, animale, 
care trebue eliberat de toate cătușele, ale familiei, ale 
societății, ale naţiunii, ale religiei, ale prejudecăţilor 
de tot felul ce înăbușe personalitatea omenească, li- 
beră, egală şi înfrățită cu tot ce e viaţă; ea nu iu- 


www.dacoromanica.ro 


190 E. LOVINESCU 


beşte un om, ci omenirea întreagă şi mai ales ome- 
nirea care are nevoie de asistență; mâna ei care te 
strânge, cu jumătate de ceas înainte a strâns mâna 
sau a închis pleoapele unui canceros ori tuberculos 
din spitalele pe care le frecventează; e vegetariană şi, 
dacă ar bănui că într'un fel de mâncare e untură în 
loc de unt, sar scula îngrozită dela masă ca de o 
crimă, ceiace la mine nu i se întâmplă niciodată, în- 
lrucâi sunt şi eu de părere că untul e... mai gustos 
decât untura. Foarte inteligentă, bună dialecticiană și 
cazuistă chiar, biblioteca mea se simte adesea umilită 
de a nu-i putea oferi hrana de care are nevoe; vrea 
numai cărţi de filozofie, în orice caz de cugetare înaltă 
şi de conlemplaţie; deşi a scris piese de teatru și 
poezii cu lalent, dispreţueşte „arla pentru artă” ca 
o frivolitate a spiritului; vrea numai cărţi, în care 
să se exalle umanitatea, spiritualitatea, morala al- 
lruistă, viaţa, animismul universal, desrobirea de ma- 
terie, e setoasă de o solidaritate cu suferinţa, într'o 
egalitate şi dreptate implacabile; deşi a interpretat 
cu talent şi realistic perversiunea carnală a multor 
eroine, acum, de câţiva ani, le spiritualizează și pe 
dânsele, făcându-le să ciripească de pe vârful bu- 
zelor cu ochii îndreptaţi în sus spre spectacolul pur, 
descărnat al vieţii universale, fără nervi şi fără sânge. 


Tânărul Winler ne cili câteva poezii bătule la ma- 
şină dintrun sul mai mare: poezii din acele, pe care 
obişnuesc să le număr „posibile” sau „inteligente”: 
mici construcţii verbale şi imagistice, cu fel de fel de 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 191 


echivocuri şi cu simulacre de trape, la marginea că- 
rora le ţii cu teamă să nu cazi în cine ştie ce adân- 
cimi, deşi obscuritatea e numai o aparenţă de adân- 
cime; poezii din acele, despre care n'ai nimic de spus, 
în dubiu fiind asupra amestecului de „inspiraţie”... 
de „aplicaţie”... şi chiar de farsă. Mă cumpăneam toc- 
mai să-i formulez câteva aprecieri potrivite cazului 
nelimpezit încă, dar fui chemat la telefon... 

Telefon prelung... Când mă întorsei peste un sfert 
de ceas din camera de alături, găsii pe tânărul Winter 
în picioare, gata de plecare, cu un morman de hâr- 
liuțe în patera de bronz din fața lui de pe birou. 

— Dar ce s'a întâmplat? Ce-i cu poeziile dumitale? 
îl întrebai mirat. 

— Ce să fie? Le-am rupt. M'am lăsat de poezie. 

— Cum aşa? 

— Apoi să vezi, interveni cu nevinovăție prietena 
mea, i-am spus tânărului că acum, când toate conli- 
nentele sau încăerat înir'un măcel universal, când 
toată omenirea a în convulsiuni sismice pentru a crea 
o nouă ordine, o nouă spiritualitate, alt rost al vieţii, 
când rasa lui — nu le superi, tinere...? — se sbate în 
cumplite amenințări de moarte pe tot spaţiul Europei, 
ce haz are ca dumnealui să se țină de mici nimicuri 
poelice, să cânte mici dureri, mici neplăceri, că iu- 
bita îl înşeală, sau' i se pare numai, în care nu res- 
piră preocupările tragice ale întregei omeniri, în care 
nu, bale... 

Abia îmi putui reține un zâmbet. 

— Şi d-ta ce ai răspuns, tinere? 


www.dacoromanica.ro 


192 E. LOVINESCU 


— Răspunsul meu e în talerul ăsta. Doamna m'a 
convins. Mam lăsat de poezie... Imi daţi voe acum 
să mă retrag, adaose el cu o atitudine modestă, sim- 
patică, amuzată, fin luminată de un surâs indesci- 
frabil. 

Când îl condusei în vestibul, căutai să-l încurajez 
puţin, explicându-i cazul doamnei. 

— Ei asta-i! Nu trebuiai, tinere, să-ţi distrugi poe- 
ziile... 

— Apoi le-am distrus ca să-i fac plăcere; am doar 
acasă altă copie, îmi răspunse el cu acelaş zâmbet 
discret de tânăr bine crescut. 


. www.dacoromanica.ro 


XIX. 
Consilierul. 


Vara trecută, în primele zile ale lui Iulie, pe o 
căldură caniculară, mă văzui oprit în faţa ministe- 
rului de justiţie, de un domn desprins dintr'un grup. 
Un om înalt, chipeș, cu frumoase trăsături fine, in- 
vadate totuşi de o obezitate placată, trecut, desigur, 
de cincizeci de ani; capul gol, nădușşit, desvelia o 
frunte largă, inteligentă. 

— Să mă iertaţi că vă opresc în stradă, mi se a- 
dresă, deschis, cu uşurinţă curtenitoare de expresii, 
eu sunt consilierul X şi aş dori să ştiu dacă va ajuns 
cartea mea apărută acum trei ani. 

De bună credinţă, îi răspunsei că n'o primisem, 
deşi, după cum am controlat în urmă, o primisem ca 
atâtea altele, fără să o fi citit. Aflasem, de altfel, de 
ea şi şliam că avusese un relativ succes într'o epocă 
fără interes literar. Consilierul își propuse să mi-o 
ofere din nou şi ținea să mi-o aducă singur. A doua 
zi, pe seară, îi primii vizita; trupului lui uriaş îi era 
anexată o servietă proporţionată, din care scoase o 

13 
www.dacoromanica.ro 


194 E. LOVINESCU 


adevărală bibliotecă de cărți legate, pe care mi le 
înşiră pe birou... 

— "Ţin să vă dovedesc că nu vam opril în bulevard 
din întâmplare şi că vă cunosc. 

Şi, în adevăr, pe dinaintea ochilor defilară vreo 
zece volume de ale mele, legate albastru-azuriu. Mă 
rugă să i le iscălesc. Omagiul mă măgulia dar mă 
şi neliniştea puţin. Imi prezintă şi volumul lui de a- 
mintiri de pe timpul debutului în magistratură, acum 
vreo treizeci de ani, însoţit în ediția a doua, sub 
formă de prefață, de o serie de recenzii adunate din 
ziare, de scriitori divers calificaţi, dar din acei ce 
nu fac crilică profesională, deşi unii cu mare situaţie 
literară. La oarecare insinuări piezișe, consilierul îmi. 
afirmă dezinteresarea criticelor; nici nu-i cunoștea 
personal pe semnatari... Era, de altfel, un vorbitor 
foarte plăcut; un povestitor, mai de grabă, de în- 
tâmplări revolute, cu farmec; în şiroae de nădu- 
şeală, cu care umpluse două batiste puse pe marginea 
bibliotecii, îmi evocă timpurile lui A. Bădărău, T. 
Maiorescu, Toma Stelian cu anecdote expresive... Abia 
după vreo două ceasuri plecă, dându-ne întâlnire 
pentru săptămâna următoare. 


Fără să împlinească condiţiile unui scris literar 
propriu zis, cartea era, toluşi, opera vioae a povesti- 
torului, pe care îl auzisem, două ceasuri, cu un dar 
natural de a istorisi, de a înlănţțui lucrurile, de a 
crea o ambianţă. Micile peripeții ale unui tânăr bu- 
cureșlean debarcal ca ajutor de judecător de pace 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 195 


întrun mizer sat din fundul Moldovei, în timpul unei 
cumplite ierni, cu felurite tipuri de auxiliari ai jus- 
tiției, erau prinse cu umor într'un înșşiră-te mărgărite 
de scene. Cartea își merita succesul, dar și consilie- 
rul după informaţii luate în răstimp, îl ajutase cu 
multe colindări prin redacţii. 

In clipa când consilierul își anunţă la telefon vi- 
zita, săptămâna următoare, se afla întâmplător la 
mine un prieten, căruia îi comunicai de ce era vorba, 
exprimându-mi şi teama că autorul mi-ar putea cere 
un arlicol identic celor adunate în prefața ediţiei a 
doua a cărții. Nimic nu mă jigneşte mai mult decât 
taptul de a mi se cere un articol. 

— Acum e acum, spusei prietenului, când auzii so- 
neria. Il refuz scurt. 

Consilierul sosi tot atât de protocolar şi de năduşit. 

li amănunțţii toate observaţiile ce aveam de făcut, 
asupra cărții, de care se arăta încântat. Cu acelaş dar 
al povestirii, ne lăsarăm apoi în prada amintirilor 
unei epoci, pe care o trăisem amândoi în limp ce 
batistele pline de năduşeală lăcrimau molcom pe 
marginea bibliotecii mele. La plecare, în pasta unor 
fraze foarte măgulitoare şi alambicate, își exprimă 
dorința şi rugămintea de a-mi aşterne pe hârtie pă- 
rerile ce-mi exprimasem despre carte. Nu greşisem: 
acesta era scopul. Primii, brav, lovitura în piept, şi 
fără să-l privesc în ochi răspunsei: 

— Domnule Consilier, dumneavoastră ca magistrat 
trebue să ştiţi că opinia critică şi expresia ei este 
un act de conştiinţă strict personal... 


www.dacoromanica.ro 


196 E. LOVINESCU 


Când mă uitai însă la dânsul, omul mare, uriaș, 
nădușit, mi se păru că se prăbuşeşie; îmi pieri bra- 
vura dela început şi mă îndulcii: 

— Nu văd, de altfel, oportunitatea unui articol 
în plin Iulie şi despre o carte apărută acum trei ani. 

Consilierul se repezi asupra vorbelor mele: 

— Negreşit, negreșşit; aveţi toată dreptatea. N'ar 
avea nici un rost acum, dar la toamnă scot ediţia a 
treia, aşa că articolul d-voastră ar fi atunci foarte 
bine venit. 

— A! îmi muşcai eu buzele. 

Apoi ca să mă arăt împăciuitor. 

— Bine, domnule consilier; mai vorbim noi la 
toamnă... 


Prietenul, care păruse că ascultase cu interes a- 
mintirile noastre, dădu din cap: 

— Mi-a plăcut rezistența dumitale dela început, dar 
am văzut apoi că eşti slab. Ai amânat totul... pe la 
toamnă! i 

Imi recunoscui slăbiciunea parțială și-i povestii a- 
tunci o istorioară orientală, cunoscută desigur, dar 
oportună în astfel de împrejurări. 

— Condamnat la moarte, Ali se aruncă la picioa- 
rele sultanului, implorându-l să-i lase viaţa timp de 
un an, până ce-şi va învăța măgarul să citească în 
abecedar. Inminunat, Sultanul acordă răgazul cerul. 

— Bine, bre Ali, se repezi prietenul lui, Selim, ești 
nebun? Cum ai să-ți faci măgarul să citească în 
abecedar? 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 197 


— Mare prost mai ești, bre Selim. Ce nu se poale 
întâmpla într'un an? Poate mor eu, poate moare sul- 
tanul, poate moare măgarul, poate — de unde mai 
ştii? — învaţă să citească. 

— Aşa şi acum, până la toamnă poate mor cu, poate 
moare consilierul, — dar, mai probabil, poate nu a- 
pare ediţia a treia a cărții. 

Prietenul dădu din umeri, neconvins de filozofia 
istorioarelor orientale. 


In Septembrie, un telefon al consilierului îmi a- 
nunța apropiata lui vizită şi apropiata apariţie a edi- 
ției a treia a cărţii. Prietenul avusese dreptate; toamna 
nu confirmase învăţătura istorioarei orientale. 

Ii aşteptam deci vizita cu vaga teamă a unor noui 
explicaţii, când, într'o dimineaţă, acum câteva săp- 
tămâni, auzii glasul prietenului la telefon. 

— Ai citit ziarele? 

— Nu. 

— A murit consilierul, aşa că prevestirea dumitale... 

— A, nu; a, nu! ţipai, scurt, cuprins de panică. 
N'am prevestit nimic... 

Isbii telefonul, hotărît să nu mai povestesc nicio- 
dată, în împrejurări la fel, sinistra istorioară orientală. 


Intâmplarea n'avea să se oprească aici — chiar 
după moarte. Pentru aceasta e nevoe de prezentarea 
altui personagiu. 


www.dacoromanica.ro 


198 E. LOVINESCU 


Acum câţiva ani primii vizila unui fost dregător, 
destul de însemnat ierarhic, un om legat la trup şi 
deslegai la limbă, cald, insinuant şi persuasiv, cu 
ochi visători de artist. Cum se agita pe vremea aceia 
programul de după amiazi în şcoli, el voia să orga- 
nizeze o mare discuţie contradictorie în sala Ateneu- 
lui, cu reprezentanţi din diferilele categorii ale celor 
interesaţi: ai autorităților publice, ai profesorilor, 
ai părinţilor şi chiar ai elevilor. Ar fi doril să iau 
şi eu parle în numele nu ştiu cui, ceea ce nu 
puleam primi. Ochii melancolici, orientali şi glasul 
cald, voalat, indicau, totuşi, nu numai un părinte de 
familie — căci în calitatea aceasta se prezenlase — 
ci şi dispoziţii artistice şi — intenţia organizării unei 
astfel de complicate: manifestări “publice — aptiludini 
spectaculare. Era, în adevăr, un scriitor, autor de 
piese de teatru, zădărnicile de a ieşi la lumină de 
„incompelenţa” şi „spiritul de gașcă” al celor dela 
leatru, autor de poezii varii, flautist şi organizator 
eminent de producţii publice, domeniu în care îşi 
dovedise, pare-se, de mult însuşirile şi inventivitatea. 

— Am organizat câteva spectacole pe o formulă 
nouă, de care trebue să fi auzit, se recomandă singur 
cu simplicitate şi firesc. 

— Unde? 

— In diferite săli din Bucureşti şi provincie şi 
chiar în Sala Fundaţiei Carol. 

Din fericire, nu auzisem încă. 

— Formula mea pleca dela constatarea psihologică 
a necesității de a susține atenţia ascultătorului prin 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 199 


schimbare. O conferință, o lectură, o audiție muzi- 
cală dintr'un singur instrument timp de un ceas, un 
ceas jumătate obosesc. Atenţia nu se întreţine decât 
prin variaţie. Oul lui Columb, nu aşa? Iată deci cum 
procedam. Mă prezentam în faţa publicului şi ţineam 
un „speech” de cinci minute, nu mai mult, ca intro- 
ducere. Citeam apoi, după aceeaşi lege psihologică, 
o poezie, două — iarăşi cinci minute. Bun. Cum ler- 
minam, scoteam flautul şi începeam să cânt zece 
minule; muzica rezistă mai mult, înţelegi? După o 
arie din Mozart, venea rândul unei schiţe, vesele, 
dacă se poaie; publicul are nevoie de destindere, ne 
recomandă psihologia; apoi iar o poezie, un „speech” 
şi iarăşi puţină muzică, şi tot aşa mai departe, schiţă, 
poezie, „speech”, muzică, schiţă, poezie... Ce să vă mai 
spun? Nici nu se băga de seamă când trecea un ceas 
jumătate. Bun. Dar vezi că nu ajunge numai atât: 
trebue să faci şi pe public să participe înir'o oare- 
care măsură la spectacol. De aceea, la sfârşit îi 
spuneam: „Domnilor, bucăţile de versuri şi de proză 
pe care le-aţi ascultat, am de gând să le adun în 
volum; aş dori să aflu dela dumneavoastră, dacă 
ar fi bine să le public la un loc, ori proza de o parte 
şi versurile de alta. Voi face deci un plebiscit. Le îm- 
părțeam apoi buletine de vot ca să-mi răspundă: 

1. Să le public separat sau la un loc? 

2. Dacă le public la un loc, ce titlu să-i dau volu- 
mului? şi le propuneam trei titluri de unde să aleagă. 

3. Dacă le public separat, ce titluri să-i dau fie- 
cărui volum? şi le propuneam iarăşi alte trei. 


www.dacoromanica.ro 


200 E. LOVINESCU 


Nu vă puteţi închipui ce succes aveau aceste ple- 
biscite, ce însufleţire produceau în tinerimea din sală. 

— Ba îmi închipui foarte bine. Se poate! 

— Păcat că nu le-am mai putut continua la Fun- 
daţie... 

— De ce? 

— De ce! zâmbi fin, melancolic. Noutatea formulei? 
Succesul ei? Nu ştiu nici eu ce să mai cred; la al 
treilea spectacol mi s'au făcut însă dificultăţi cu sala. 

Şi după o scurtă tăcere, cu resemnare: 

— Aşa-i la noi; invidia, probabil, împotriva origi- 
nalităţii. 

— Mai e vorbă. Asta trebue să fie. 


L-am mai revăzut apoi pe organizatorul „,specta- 
colului complect” pe principiul ştiinţitic al „atenţiei 
prin variaţie”, în febra unei organizări şi mai inge- 
nioase, a „teatrului celui mai mic din lume”. Afişele 
lipite pe stradă explicau punctele esenţiale ale ino- 
vaţiei. Era vorba nu numai de „teatrul cel mai mic” 
— ci şi de un teatru fără scenă, fără actori, fără su- 
fleur, fără decoruri, ce-și propunea să joace numai 
piese refuzate de Teatrul Naţional, probabil ale or- 
ganizatorului, într'o sală înjghebată din două odăi 
ale propriei lui case, cu prețuri după topica scau- 
nelor, adică: locuri cu „vizibilitate? şi „auzibilitate” 
complectă, să zicem, patruzeci de lei; locuri cu „auzi- 
bilitate” complectă şi fără „vizibilitate”, douăzeci; lo- 
curi cu „auzibilitate” și „vizibilitate? parţială... şi aşa 
mai departe, pe o scară descrescândă. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 201 


— Inţelegeţi inovaţia, îmi explică cu galeşi ochi o- 
rientali şi glas cald şi persuasiv. La ce bun decoruri 
proaste, actori care nu-şi cunosc rolul, snfleur care 
zbiară mai tare decât actorul... Eu procedez mult 
mai simplu. Apar în fața publicului şi întrun mic 
„speech” îi lămuresc subiectul; părțile secundare, ne- 
cesare, dar de un interes limitat, le expun apoi ver- 
bal, pe când scenele mari, puternice le citesc cu pa- 
tosul cuvenit, şi iarăşi „speech”, şi iarăşi rezumat şi 
iarăşi lectură... și iarăşi... Atenţia e reţinută prin va- 
riaţie; printre acte le cânt niţel şi din flaut. Specta- 
colul e astfel complect, fără decoruri, fără rampă, 
actori şi sufleur. Faptul că piesele au fost refuzate la 
Naţional e o dovadă mai mult că sunt bune. Căci 
ştiţi d-voastră cum e la noi, mai ales la teatru? 

— Cunosc cabala împotriva talentului. 

Pesle câtva limp, băgai de seamă că afişele aveau 
indicaţia „intrarea gratuită”. 

— Ne-am democratizat, îl complimentai, cu gândul 
însă că publicul nu prea se îmbulzia la casă. 

— Ei, aş. Chestie de fisc. Unde nu-şi vâră Statul 
coada, când e vorba să persecute arta? Are pretenția 
să perceapă impozile pe biletele de intrare... Dar 
i-am tăiat şi eu ghiarele hrăpăreţe: intrarea e gra- 
tuită, garderoba e însă obligatorie, cu acelaşi tarii 
gradat după vizibilitate şi auzibilitale. Inţelegi?... 

Am înţeles, mai ales că organizatorul „spectaco- 
lului complect” şi al „celui mai mic teatru” fără scenă, 
fără decoruri, fără actori, fără sufleur, avea şi inge- 
niozităţi fiscale apreciabile. 


www.dacoromanica.ro 


202 E. LOVINESCU 


Pierdusem cu lotul din vedere întreprinderile spec- 
laculare ale organizatorului meu, când îl întâlnii 
într'o zi abătut. 

— Ei, cum mai merge teatrul cel mai mic din lume? 
îl întâmpin, sigur că o să aflu numai vești bune. 

— L-am închis, își lăsă brusc capul sub secera lunii 
de oţel a înfrângerii. 

— Cine l-a închis? mă speriai. Fiscul poate? 

— Ei aş! Poliţia, domnule... Poliţia... 

— Cum poliţia? Ce legătură poate fi între poliţie și 
„teatrul cel mai mic din lume”, fără scenă, fără de- 
coruri, fără actori, fără sufleur — dar, desigur, cu 
public... 

— Apoi de aici mi se trag poate toate, se resemnă 
el cu filozofie: dela succes. 

— E desigur o consolație, dar tot nu-mi explic, 
cum de a pulut interveni poliţia? 

— Foarte simplu. Mi-a postat vardişti la poartă şi 
a îimprăştiat publicul, sub cuvânt că odăile mele nu 
întrunesc condiţiile impuse de Consiliul Sanitar să- 
lilor de spectacole... Inchipuiţi-vă, până unde merge... 

— Persecuţia... Aşa e la noi. 

— Dar nici eu nu mă las, curmă el, ameninţător, o 
situaţie care l-ar fi doboriît pe altul. 


Uilasem de omul ingenios şi nedoboriît de hotărîrea 
poliţiei de a-i închide teatrul din propria-i casă, sub 
cuvânt că localul nu întrunea condiţiile cerute de 
serviciul sanitar sălilor de spectacol. Ne despărţisem 
pe cuvintele: 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 203 


— Dar nici eu nu mă las! 

Câteva luni după aceea, pe o aprigă vreme de iarnă, 
mă trezii citat ca „inculpat” în faţa tribunalului co- 
recţional. Necunoaşterea trebilor judiciare îmi pre- 
făcu slovele citaţiei în limbi de foc şi în „săbii trase”, 
fără să pot bănui, totuşi, pricina nenorocirii. Cu 
inima strânsă de închipuiri, mă prezentai, aşa dar, 
la parchet, unde găsii în scoarţele unui dosar portre- 
tul meu tăcut „consilierului” şi o petiție a organi- 
zatorului de „spectacole complecte”, prin care îmi 
cerea condamnarea pentru „defăimarea” rudei sale. 

Câteva zile după apariţia foiletonului, redacţia zia- 
rului primise o întâmpinare din partea organizato- 
rului „speclacolului complect”, prin care prolesta şi-mi 
punea fel de fel de înirebări de ordin general; în- 
tâmpinarea apăruse cu adaosul meu: „nu recunosc 
nimănui dreptul de a-mi pune întrebări în public”. 
Intâmpinarea ce urmase, mai înverşunată şi mai 
circumstanţiată, apăruse şi ea cu apostila: „mare e 
grădina lui Dumnezeu!” Peste câteva zile, sosise însă 
un nou răspuns de câleva coli bătule la maşină și 
cu o somaţie prin portărei. Socotind, se vede, că spec- 
tacolul avusese destulă „auzibilitate”, redacţia cre- 
zuse de cuviință să nu-i mai publice scrisoarea. 

Uitasem de întâmplare, când citaţia parchetului mă 
aduse la realitate. Este oare cu putință un astfel de 
abuz procedural? Este; fără nici un control prealabil, 
prin procedura acţiunii directe, oricine te poate târi 
în faţa justiţiei corecţionale, pentru motive fie şi ima- 
ginare. După ce voise să organizeze cu mine o dis- 


www.dacoromanica.ro 


204 E. LOVINESCU 


cuție contradictorie la Ateneul Român asupra unor 
chestiuni didactice; după ce născocise ingenioasa for- 
mulă a „spectacolului complect” cu „speech”, proză, 
poezie, flaut şi plebiscit; după ce realizase „teatrul 
cel mai mic din lume”, fără scenă, fără rampă, decor, 
actori, sufleur, galeşul meu vizitator pusese acum la 
cale un spectacol şi mai ingenios pe scena tribunalului 
corecţional, pe tema defăimării postume a unei rude. 
Până la soroc, se şi grăbise să organizeze, ca simplă 
antrenare, şi un „proces literar” pe aceeaşi temă, în- 
trun Ateneu instalat în domiciliul său particular, cu 
apărare, acuzare, martori, juriu — şi, poate, şi cu 
un concert de flaut între acte şi cu un plebiscit la 
urmă, printre ascultători. 

Nu m'am prezentat în instanță, dar doi avocaţi au 
trebuit să-mi susțină totuşi puritatea intenţiilor; spec- 
tacolul s'a desfăşurat, astfel, cu magistrați autentici 
în robă şi cu avocaţi tot atât de autentici, pe o scenă 
unde se aude de obiceiu vâjâind în văzduh sabia 
vindictei publice. Acuzatorul cu visălori ochi orien- 
tali şi-a apărat singur pricina. Nu-şi mai putea găsi 
odihna nopţilor, se jeluia el, de când defăimasem a- 
mintirea rudei lui, a cărei umbră cerea răzbunare. 
Organizatorul „spectacolului complect” pe baza susţi- 
nerii atenției prin variaţie şi al.„teatrului celui mai 
mic din lume” cu piese refuzate, a izbutit, aşa dar, 
un spectacol mult mai important. I-a lipsit doar un 
singur element, dar esenţial: auzibilitatea. Respinsă, 
acţiunea lui judiciară nu s'a bucurat de nici un ecou 
în presă. 


www.dacoromanica.ro 


XX 
Noi, artiştii. 


Inalt, voinic, umflat, cauciuc „bibendum”, cu chipul 
luminat de un foc interior, uriaş. Cam mălăeţ, dar 
cu glas bubuilor. 

— Murim de foame, maestre, îi fură primele cu- 
vinte; geamurile se cutremură, ca de uruilul unui 
camion încărcat. 

Privind la namila cu coardele vocale sonore, re- 
cunoscui într'însa un fost actor al Teatrului Naţional, 
pe care l-am văzut acum un sfert de veac în rolul 
unui voevod răzimat întrun buzdugan ca Hercule 
Farnese. 

Il măsurai cu o privire înveselită de contrastul 
dintre volumul omului şi-al glasului şi de pretenția lui 
de „a muri de foame”. 

— Exagerezi puţin, glumii. 

— Să nu credeţi că exagerez, bubui el. Deşi sunt 
alât de voinic, dar să vedeți... 

Văzui: arta mergea rău, muriau de foame bieții 
aclori fără angajament; mizerie cumplită. Totul se 
mai putea încă remedia cu ajutorul a două bilete 


www.dacoromanica.ro 


206 E. LOVINESCU 


peniru o reprezentaţie în beneficiu la un Ateneu 
popular din periferia Capitalei. 

— Dar de ce nu mai eşli la Naţional, căci te-am 
văzut la debulul dumitale când ai apărut cu buzdu- 
ganul în mână? îl întrebai ca să-i arăt că-l cunoş- 
team. 

— Dar cine mai poate trăi la Naţional de intrigă şi 
persecuție. 

— Te-a persecutat cineva? 

— Directorul. Nu-i plăceau ochii mei. 

— Directorul? Se poate? 

— Apoi să vedeţi. Jucam un servitor în costum; 
nu ştiu cum mă sucii de-mi plesniră chiloţii în scenă 
şi publicul se puse să râdă. Ce eram eu de vină? 

Zâmbii, căci viziunea chiloţilor plesniţi mi se părea 
mai pe proporţia vizitatorului meu decât pretenţia 
„de a muri de foame”. 

— Peste câteva zile altă nenorocire. Cum eram 
într'o seară prin culise, la /nstinctul, mă prinde Ian- 
covică: „Ascultă, mă Buzdugane, (căci aşa-mi spun 
toți de când am jucat în piesa lui Eftimiu) bine că 
te găsesc; avem nevoe de tine. Lipseşte actorul care 
face pe servitorul; ai să duci o scrisoare. Bultu are 
să dea un răspuns. Tu să nu iei numai plicul ci masa 
întreagă. El o să ţipe: „Ce faci, nebunule?” Tu să 
nu-i răspunzi ci să porneşii cu masa în spate. Nici 
o vorbă, auzi, mă? Aşa-i în piesă. De aceia te-am 
şi ales pe tine, că eşti voinic”. Aşa şi făcui. Cu toate 
protestările lui Bulfu umflai masa şi ieşii cu ea pe 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 207 


ușă, în hohotele sălii. A doua zi directorul mă dădu 
afară. 


Arta n'a mers însă mai bine, ci poate, dimpotrivă, 
deoarece la câteva luni primeam regulat vizita acto- 
rului, care „nu mai muria de foame” dar o ducea tot 
rău. Alte două bilete pentru vreo reprezentaţie în 
beneficiu nu puleau rezolva decât momentan o criză 
artistică mai gravă; vizitele luând o cadență ritmică, 
creaseră chiar o atmosferă de obligaţie şi de înti- 
mitate. 

Mai lunile trecute mă irezii din nou cu omul mare, 
voinic şi luminat de o pară lăuntrică. 

— Rar ne mai vedem! mă întâmpină el cordial. 

Il privii zâmbind uşor. 

— Crezi? 

El se roşi pe cât îi mai era cu putinţă... 

— Ei şi dumneata! Dar la cine vrei să vin, dacă 
nu la oameni cu inima largă? 

— Ce păcat că oamenii cu inima largă n'au şi punga 
largă, suspinai cu înţelesuri. 

Arta mergea tot rău; se prăpădiau artiștii de mi- 
zerie; trebuia să-i sar în ajutor. Cerui un bilet. 

— Cum un bilet? făcu el uluit. Uite două; le-am şi 
desprins din cotor. 

— Numai unul, căci sunt singur. 

— Dar de ce ești singur? îmi aruncă mustrător în 
obraz. 

— Aşa s'a întâmplat, plecai ochii vinovat, 

— Rău, bombăni nemulţumit. 


www.dacoromanica.ro 


208 E. LOVINESCU 


Primi totuşi suta de lei. Il condusei până la ușă. 

Peste câteva minute mă trezii cu dânsul din nou 
în birou. 

— Uitasem; mai trebue doi lei, pentru timbru. 

Mă scotocii în toate buzunarele fără să dau de cei 
doi lei; aş fi rămas foarte încurcat, dacă mar fi in- 
tervenit tot el cu un gest larg, mărinimos, indulgent. 

— Dacă n'ai, las'o pe altădată, nene, căci între noi 
artiştii, trebuie să ne mai trecem cu vederea unul 
altuia. 


www.dacoromanica.ro 


XXI 
Un personagiu în căutarea autorului. 


Evocasem odinioară 1) silueta unei foarte tinere fete 
venită să-mi ceară concursul pentru organizarea unui 
„proces-literar” în sala „Dalles”, unde primul pre- 
ședințe ale Curţii de Casaţie, preşedintele Academiei 
Române, decanul Baroului, preşedintele S. S. R.-ului 
şi alte persoane consulare — cu excepţia Patriarhu- 
lui şi a Şetului Statului Major — aveau să discute în 
public „Cazul Dorei Moraru”. adică problema avor- 
tului studiată întrun roman pe care voia să şi-l lan- 
seze în chip cu totul original. „Procesul literar” n'a 
avut, fireşte, loc, dar, mai pe urmă, auloarea îmi 
prezintase pe câţiva tineri, cu care, deşi nu păreau 
a îi Preşedintele Curţii de Casaţie sau Preşedintele 
Academiei, se putea discuta, negreşit, mai normal pro- 
blema avortului, 

După apariţia foiletonului, n'o mai văzusem de a- 
proape un an pe autoarea Cazului Dorei Moraru, când 
într'o dimineaţă dădui peste dânsa în fața Cercului 


1) Memorii, vol, III, p. 164. 


14 
www.dacoromanica.ro 


210 E. LOVINESCU 


Militar: tot micuță, subțirică, cu ochi visători şi ab- 
senţi, cu glas pueril şi tărăgănat, dar cu un ghiozdan 
greu subsuoară ce însemna poate o luare de con- 
tact cu realităţile vieţii. 

— Vai, maestre, mi-i şi ruşine când vă văd. Am citit 
portretul şi m'aţi lecuit definitiv. Ce zăpăcită eram 
ca să vă necăjesc cu lecturile mele. Imi făcusem atâtea 
iluzii cu romanul meu! Imi închipuiam că o să răstorn 
tot Bucureștiul cu problema avortului. Ce bine aţi 
făcut că mi-aţi deschis ochii la timp! 

— Sunt încântat, dudue, să întâlnesc, în sfârşit, un 
„personagiu” al scenelor mele mulțumit de felul cum 
l-am tratat. 

— Ba, încă foarte mulțumită, şi, ca dovadă, să şiiţi 
că m'am lăsat definitiv de literatură. M'am convins 
şi eu că n'am încă experienţa vieţii pentru roman. 

— Bravo, dudue; asta îmi face plăcere. Văd însă 
că duci un ghiozdan; ai căpătat, probabil, un ser- 
viciu. E mai sănătos. 

— Serviciu? făcu ea oarecum vexată. Imi pare rău. 
Am deschis un birou de import-export. 

— Dumneaia? 

— Eu; ce credeţi? Vin tocmai dela Primar; am în- 
cheiat două noi contracte cu Primăria. Mergea greu, 
ce-i dreptul, la început, dar acum, slavă domnului, au 
venit vremuri mai bune. Vam urmat sfatul; ce be- 
neficii putea să-mi aducă literatura? 

— Şi ai deschis dumneata biroul, dumneata sin- 
gură? mă tot miram eu neîncrezător, privind la flea- 
cul de fată cu ochi galeși şi absenți. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 211 


— Fireşte; mi-ați face chiar mare cinste de aţi 
veni cu mine să-mi vedeți instalația; nu-i departe, 
aici în Smârdan. Am mai mulţi funcționari şi func- 
ționare, ba am şi un technician, un inginer. 

— Dar pe Preşedintele Curții de Casație şi pe Pre- 
şedintele Academiei nu-i ai? — glumii. 

— Vai, mă luaţi peste picior. Aveţi dreptate. Eram 
atunci atât de nebună să cred că tot ce sboară se mă- 
nâncă; acum am devenit fată serioasă; lucrez numai 
în cifre şi realități. Viața îți deschide mintea. 

— Ştii ce, dudue — deşi nu mai e vorbă de litera- 
tură şi mă vâr poate unde nu mă pricep, dar tot 
ți-aş da un sfat. Trece biroul pe seama inginerului. 
Vremurile sunl grele şi aste-s treburi de bărbați, din 
care n’ai să te poți descurca lesne; dumneata, mai 
bine, intră ca funcționară, ca dactilografă la inginer; 
leafă mai mică, dar sigură; o încasezi, ori că merg 
treburile ori că nu. 

— Vai, se poate, să-mi meniți aşa de urât? Eu 
funcționară? eu dactilografă? Imi pare rău, se sburli 
fata luându-și rămas bun. 

Din ordinea literară, mitomania ei trecuse, aşadar, 
în ordinea afacerilor. 


După vreo doi ani, mă trezii din nou cu „,persona- 
giul” venit în căutarea autorului. 

— Unde ţi-e ghiozdanul, dudue? 

— Care ghiozdan? 

— Ghiozdanul cu contractele Primarului, cu hâr- 
tiile biroului de import-export. 


www.dacoromanica.ro 


212 E. LOVINESCU 


— Vai, aveaţi dreptate; nu erau treburi de femee; 
criza economică e îngrozitoare; mi-am închis de mult 
biroul. 

— Era de prevăzut; şi acum ce faci? 

— Scriu. 

— Iarăşi vreun roman? 

— O, nu. M'aţi lecuit de romane. Ce experienţă de 
viață pot avea eu ca să scriu romane? 

— Atunci? . 

— Redactez cronica externă la ziarul X. Uite vam 
adus chiar câteva numere din ziar ca să le citiți 
şi dumneavoastră, 

— Cronica externă, dudue? Și crezi că ai mai multă 
experiență în polilica externă decât în roman? mă 
uitai uluit la fata cu ochi galeşi şi absenţi şi cu glas 
tărăgănat. 

— Acum m'am făcut serioasă; nu mai sunt cu capul 
în nori; mă documentez când scriu. 

N'apucai să-i răspund, deoarece intră în birou un 
prieten, un avocat, care, dând cu ochii de domnişoară, 
scoase un: 

— A! 

Domnișoara roşi puţin şi exclamă şi ea: 

— A! 

— Nu ştiam de unde te cunoşteam, dudue, dar se 
vede că tot aici te-am întâlnit. 

— Nici eu nu-mi aduceam aminte, unde te-am cu- 
noscut, 

Făcui prezentările; se întâlniseră, în adevăr, odată 
la o şedinţă literară acum trei-patru ani... Se priviră 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 213 


apoi cu înţeles şi complicitate până ce prietenul îmi 
explică situaţia. Cu câteva zile înainte, aflându-se 
într'un local de noapte, cu două doamne, în spre zori, 
sosise şi domnişoara însoţită de patru tineri, printre 
care şi un ofițer. Se aşezaseră la o masă; zărindu-l, 
domnișoara venise direct la dânsul şi-l rugase, con- 
fidenţial, la ureche, să-i trimită la masa ei un buchet 
de flori şi apoi să o invite la dans. 

— I-am trimis florile şi am dansat cu duduia, deşi 
nam înțeles bine ce voia anume. 

— Lucrul e foarte simplu; veneam dela alt bar cu 
domnii aceia, şi eram indignată că nici unul nu-mi 
oferise flori; am voit să-i fac geloșşi. 

— Bravo, dudue, râsei eu. Și ţi-ai ajuns scopul? 

— Mai vorbă; de atunci ofiţerul îmi trimite în île 
care zi flori acasă. 

La plecare, domnişoara îmi întinse câteva ziare. 

— Vam adus patru articole asupra hitlerismului. 

— Eu aş crede, dudue, o întrerupsei, că nu e treaba 
femeilor să se ocupe cu chestii de politică externă... 

— Bine; m'aţi sfătuit să nu scriu romane și vam 
ascultat; nvaţi sfătuit să nu mă lansez în afaceri de 
import-export şi vam ascultat; acum mă sfătuiți să 
nu mă ocup nici cu politica externă. Atunci ce-i ră- 
mâne unei fete să facă cu diploma ei de bacalaureat? 

Stătui puţin pe gânduri. Privind apoi visător pe fe- 
reastră, ca şi cum nu i-aş fi auzit întrebarea: 

— Ştii că mi-a plăcut istoria aia cu florile... Il în- 
vârtişi bine pe ofițer! Aşa istețime, înţeleg şi eu! 


www.dacoromanica.ro 


XXII 
„NOTRE GRAND ARGHIROPOULOS” 


Văzut din perspectiva curgerii timpului, un sfert 
de veac e o fărâmă neînchipuit de mică; raportat la 
vârsta noastră, este o bună parte a vieții, şi, ținând 
seamă de epocă, cea mai bună... 

Sa împlinit şi a trecut chiar sfertul de veac de 
când, împreună cu câțiva prieteni, am plecat în Sep- 
tembrie 1914 dela Paris, Parisul războiului, pentru a 
ne face loc spre țară, prin Marsilia, Roma, Brindisi, 
Pireu, Constantinopol, într'o călătorie de trei săptă- 
mâni plină de peripeții. 

La Brindisi ne-am îmbarcat pe un vaporaş gre- 
cesc, care, după un încântător popas la Corfu, ne-a 
dus prin golful Corintului spre Pireu; pe vapor am 
făcut cunoștința unui tânăr grec, cam de vreo treizeci 
de ani, simpatic şi dornic de a ne fi de ajutor în 
scurtul popas ce aveam să-l facem la Atena. Se numia 
Focion şi era proprietarul sau coproprietarul unui 
mare otel unde am şi tras... Prietenos, volubil, cu acea. 
inflație verbală specific grecească, şi chiar elenică, 
autentificată prinitr'o atât de ilustră ascendență, au- 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 215 


rind totul în pulberea fină a poeziei. Intr'o seară, pe la 
miezul nopţii, mă aflam cu prietenul meu X, poet bu- 
cureştean, şi cu Focion pe terasa unei cafenele de pe 
plaja Falerului, la vreo zece-cincisprezece kilometri de 
Atena. Insufleţit, el începu să facă deodată semne de 
chemare spre un domn ce-şi tăia loc printre mese; 
când necunoscutul se apropie: 

— Permettez, rosti el cu solemnitate și emfatic, que 
je vous présente notre grand Arghiropoulos... 

„Notre grand Arghiropoulos” — nu era nici Pericle, 
nici Sofocle, nici Demostene ci un adevărat Arghiro- 
poulos, adică un tânăr măsliniu, spânatic, volubil 
fireşte, cu o prietenie puţin cam protectoare față 
de tovarășul nostru, otelierul... Era muzicant şi poate 
compozitor; nu cânta din nai sau din sirinx ca stră- 
bunii său Pan; nu avea glasul lui Caruso și nici 
nu compusese cele nouă simfonii sau Tetralogia; 
debita „canţonete” făcute de dânsul sau de alţii şi se 
acompania la pian sau la acordeon, nu ştiu; era, ceia 
ce am spune azi, un „diseur” mai mult sau mai puţin 
„monden”,. 

Rostit în acea noapte minunată de Septembrie, în 
fața calmei mări egeice pline de amintiri milenare, 
cuvântul lui Focion plesni în aerul liber, sosit din 
străfundurile rasei şi ale istoriei. „Notre grand Ar- 
ghiropoulos” — marele miragiu, marele fond de ilu- 
zie, din care isvorăsc, egal, minciuna şi arta. Mi- 
ragiu care a prefăcut, prin meşteşugul poeţilor şi 
al artiştilor, încăerările modeste în luple homerice, 
rămase în amintirea multiseculară a popoarelor, 


www.dacoromanica.ro 


216 E. LOVINESCU 


care a prefăcut soldaţii lui Xerxes în armia de 
cinci milioane a lui Herodot, cu neputinţă de numă- 
rat, îngrădilă doar în farcuri ca turmele de vite, 
care a prefăcut sărăcăcioasa panglică a Ilisului, pier- 
dută pe alocuri sub pământ, în râu năvalnic, pe ale 
cărui valuri spumegoase le-au auzit totuşi Sofocle şi 
Socrate, plimbându-se cu şcolarii săi pe sub laurii şi 
plalanii ţărmurilor, care a prefăcut cişmeaua ce-și 
aruncă astăzi firicelul de apă pe limba fumegândă 
a măgăruşilor însetaţi, în vestita fântână „Eneacru- 
nos”, — fântână cu nouă guri, proslăvită de atâţia 
poeţi ai antichităţii, care a prefăcut bunăvoința lui 
Cimon de a lăsa publicul să se preumble prin gră- 
- dina lui într'o mărinimie silabisită şi astăzi după 
două mii de ani de copii la şcoală în grecește şi 
în lalineşte — şi care făcuse cu câteva zile înainte 
pe un grec de pe vapor să-mi afirme că în „Zappion” 
(adică la Onetul lor) se puteau adăposti trei sute de 
mii de oameni!... 

„Notre grand Arghiropoulos” îmi dispăru astfel din 
ochi ca individ şi se încadră în însăşi rasa grandi- 
locventă sau numai fanfaronă, potrivit împrejură- 
rilor şi punctului: de vedere, după cum rămâne în 
cadrul relaţiilor zilnice, unde se cere preciziune, ori 
se îmbracă în vălurile diafane, vaporoase ale artei. 
Dacă Focion ar îi fost un aed inspirat, „notre grand 
Arghiropoulos” ar fi putut deveni cu adevărat o mare 
personalitate muzicală; fiind numai un otelier, el sa 
strâns în găoacea micului său personagiu, adică în 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 217 


unul din miile de „diseurs mondains” ce se acompa- 
niază singuri la piano sau la acordeon. 


Aminlirea „marelui nostru Arghiropoulos” ar fi 
trebuit să dispară ca un fir de praf în vârtejul atâtor 
ani şi al atâtor evenimente; el a rămas totuşi ca un 
semn al rasei. De nenumărate ori în decursul sfertu- 
lui de veac am evocat cu prietenul meu scena de pe 
terasa cafenelei de pe plaja băilor Falerului, a apa- 
riţiei „marelui nostru Arghiropoulos”, identifticându-l 
nu numai cu rasa ci şi cu breasla noastră fanfaroană 
şi emiatică, plină de îeluriţi Arghiropoli impunători; 
de câte ori întâlneam un poet înfoiat în importanta 
lui persoană, ne făceam cu ochiul zâmbind: 

— Notre grand Arghiropoulos... 

Când acum o lună prietenul meu a plecat într'o că- 
lătorie în Grecia, i-am spus în glumă: 

— Transmite-i din parte-mi complimente şi ma- 
relui nostru Arghiropoulos. 

Contopeam într'însul întreaga boemă ateniană, în- 
tregul miragiu meridional, care poleeşte pistrele şi 
sună din trâmbiţele faimei peste realitatea mizeră; 
nu mă gândeam la persoana fizică a cântărețului 
monden întâlnit acum un sfert de veac la miez de 
noapte pe o plajă egeică, de mult descărnat şi trecut 
în eternitatea simbolului său: fel qu'en lui même, cum 
ar fi spus Mallarmé. Peste două săptămâni prietenul 
meu mă înştiință pe o ilustrată: 

— Şlii că sunt pe urmele lui Arghiropoulos... 

I-am interpretat cuvintele în sensul lor figurat: 


www.dacoromanica.ro 


218 E. LOVINESCU 


după cum pământul Aticei vueşte de fârîitul greierilor, 
cafenelele Atenei sunt pline de svonul Arghiropou- 
lilor. Acum câteva zile, primii însă o ilustrată cu fo- 
tografia prietenului meu în tovărăşia unui necunoscut 
cu următoarele rânduri în îranţuzește: „După 25 de 
ani m'am întâlnit cu d. Arghiropoulos şi-ţi trimitem 
amintirea noastră cordială”. Iar mai jos: „Sunt fe- 
ricit de a vă putea trimite salutările mele sincere”. 
Iscălit manu propria: V. Arghiropoulos! 

„Notre grand Arghiropoulos” n'a devenit, aşa dar, 
o ficțiune şi un simbol, ci e încă o realitate vie: după 
un sfert de veac, în care sau întâmplat atâtea tra- 
gedii, în care Grecia a trăit câteva războaie şi câteva 
revoluţii, a răsturnat câţiva regi şi câţiva dictatori, 
s'a umflat ca dobitocul din fabulă, și sa strâns apoi 
ca o piele argăsită, ducându-şi o viaţă precară cu 
sufletul la gură, în ameninţare şi panică, sar îi putut 
crede că s'au petrecut schimbări şi în destinele indi- 
viduale. Dimpotrivă, după acest sfert de veac de con- 
vulsiuni mondiale, prietenul meu l-a regăsit intact pe 
„marele nostru Arghiropoulos” plimbându-se liniștit 
la umbra... micei Acropole... 


www.dacoromanica.ro 


XXIII 
Instinctul de conservare. 


Sfârşilul acesta de August nu ne-a revărsat numai 
aurul de totdeauna, pălit de incendiile verii, aurul me- 
lancolic al bucuriilor în declin, ci şi îngrijorări şi 
spaime neprevăzute; muria anotimpul şi cu dânsul 
soarele pogora în zări roșii apropiate; fulguiau veşti 
sumbre prin volbura norilor negri ridicaţi la capătul 
tuturor văzduhurilor. Toamna se lăsa sângerie peste 
rugina grădinilor, în care nu mai puteai găsi liniștea 
toamnelor de odinioară, somptuoase și grele de vi- 
suri; din însuşi adăpostul Cișmigiului picura ploaia 
sonoră a undelor aruncate de difuzorul debarcade- 
rului; sprijinit de un copac, întrun grup de fantome 
strânse în jurul „buturugii” aveam să văd mai lârziu 
sosind porumbelul alb al neutralității Italiei, în lina 
lui cădere de balerină. 

Nu eram, deocamdată, în faza hotărîtoare a fapte- 
lor, ci numai în cea a amenințărilor; viaţa rămăsese 
atârnată de svonul undelor venite de pretutindeni, 
în toate limbile pământului, la ore ştiute, așteptate 
cu înfrigurare; se ciocneau, se contraziceau, trezeau 


www.dacoromanica.ro 


220 E. LOVINESCU 


o speranţă repede sugrumată şi ne explodau în su- 
fetele nimicite în lucrul lor zilnic, în echilibrul ne- 
cesar activităţii intelectuale susținute; la orice zbâr- 
nâilură strideniă a micului aparat, cădea tocul din 
mână în fața demenţei colective ce cuprindea uni- 
versul. 

Istovit de nopţi fără somn şi de dimineţi fără alt 
rol decât cel al învârtirii unui comutator în căutarea 
undei mângâietoare, ieșind la amiază pe bulevardul 
cu plaianii plini de aurul sacerdotal al toamnei ex- 
pirânde, întâlneam zilnic, la același ceas, un cunoscut 
din timpul celuilalt război; un om de vreo șaizeci de 
ani, trecut prin studii universitare, dar lunecat demult 
în întreprinderi: o fermă în jurul Bucureştilor, o 
exploatare forestieră pe lângă Cluj, participări în afa- 
ceri petrolifere rămase de pe urma unei moșşteniri 
încurcate. Pe firul unei astfel de întreprinderi, răz- 
boiul îl aruncase în refugiul orășelului meu natal. 
Doi ani, într'un grup de generali pensionari, al unor 
magistrați refugiaţi din Muntenia, al câtorva local- 
nici cu greutate, am făcut, astfel, pe sub teii Uliţei 
mari sau pe băncile grădiniții comunale, înaltă stra- 
tegie şi politică, am comeniat firavele ştiri ale comu- 
nicalelor noastre, pe o vreme când undele nu ne 
puteau invada cu lumina venită din toate părţile pă- 
mântului; uneori primeam şi vizita vreunui aeroplan 
cezaro-crăesc fără ca să ne turbure din discuţiile 
noastre înfrigurate. Sătul de pâinea integrală a refu- 
giului, omul nostru nu doria decât să se întoarcă la 
căminul lui, în liniştea păcii, oricare ar fi ea. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 221 


După aproape un sfert de veac, iată că întâmplarea 
mi-l scotea în cale aproape zilnic, la o oră anumită, 
în împrejurări ce ne aminteau pe cele de odinioară, 
pentru a discuta câteva minute între două răscruci, 
ştiri tot atât de uluitoare şi spaime tot atât de pa- 
tetice. Omul îmi părea atins de vârstă, mai mult decât 
trebuia, mistuit de o boală interioară, ce-i înmuia 
glasul şi-i îmbujora obrazul sleit, într'o lâncezeală de 
priviri obosite. Nu credea în război; aceeaşi generaţie, 
susţinea el, nu-i poate suporta de două ori grozăviile. 
Avea dreptate; dar undele îşi întețeau amenințările 
pretutindeni peste prevederi şi cuminţenie. 

— Să nu le crezi, că mint. Intimidări — doar or ieşi 
foloase din simple discursuri şi note diplomatice, a- 
tirma el calegoric. 

Aducea, fireşte, exemple recente, destul de înte- 
meiate; situaţia trecuse însă, din nefericire, de limita 
manifestărilor verbale şi evenimentele închiseseră po- 
sibilitatea retractărilor. El nwo credea totuși, ci izbia 
disprețuitor cu unghia degetului arătător foaia întinsă 
a ziarului proclamat mincinos. li împărtăşeam unele 
informaţii inedite după comunicatele străine, pe care 
le întâmpina cu neîncredere. Se obișnuise chiar să 
mi-o ia înainte cu ton superior: 

— Ei, ce mai spun undele dumitale? 

Undele deveniseră „ale mele”; Nemţii erau „ai mei” 
Polonezii erau şi ei „ai mei”; — numai bunul simţ era 
al lui: nu avea să se prăpădească civilizaţia lumii 
pentru nişte lucruri de mult mai mică valoare. Imi 
înghițeam, aşa dar, (undele, cu ruşine. 


www.dacoromanica.ro 


222 E. LOVINESCU 


— De ce le mai asculţi? mă înfrunta. 

Când în ziare răpăia mitraliera ştirilor alarmante: 

— De ce le mai citeşti, domnule? Tot nu înţelegi că 
e operă de ațâțare şi de speculare a naivităţii citito- 
rilor? 

Credea în pacea lumii şi avea, de altfel, solide argu- 
mente ideologice, umanitare, economice, strategice. 
Norii se strângeau din toate părțile fără să-l clatine. 
După discursuri şi note, veneau acum faptele; aero- 
planele începuseră să se arate pe cerul Poloniei, dar 
el rămăsese tot neclintit. 

— Ei, şi? dădu din umeri; ai văzut vreo declaraţie 
de războiu? Se poate război fără declaraţie? Nuu. 
Apoi atunci? puinia peremptoriu. 

— Recunoaşleri de aeroplane, şi una, alta, reveni el 
a doua zi; cel mult o încăierare în văzduh, dar numai 
în Polonia; o chestie locală; în apus se stă încă de 
vorbă şi judecata dreaptă va învinge. 

Trupele germane inirară în Polonia şi oraşele por- 
niră a arde şi armatele a se destrăma. 

— Simplă rectificare de front, încuviinţă cl; nu se 
pot apăra mii de kilometri şi una, alta, fără fortifi- 
caţii. Inţelegi? 

Inţelegeam; mai înțelegeam însă că în ochii lui în- 
cepeam să mă identific cu veștile rele ce veneau zil- 
nic; Germanii erau pe Vistula, dar pentru dânsul răz- 
boiul nu exista încă... El îşi închipuia că-mi dădeam 
aere de învingător pentrucă mi se împlineau temerile. 
Neconvenindu-mi rolul, căutam să schimb conver- 
saţia, interesându-mă de fiu-său, despre care îmi vor- 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 293 


bise odinioară — de pe când era elev de liceu, sludent 
în filozofie, apoi licenţiat, tânăr distins, serios, stu- 
dios — dar şi poet. 

— Inchipuieșşte-ţi, îmi spusese el odată, că am dat 
peste nişte caete de poezii ascunse. O să ţi-l aduc ca 
să-l descoşi şi să vezi ce-i cu versurile lui. 

Tânărul filozof şi poet nu venia însă. Era timid. 

— Las că-l conving eu şi una, alta, mă asigurase el 
mai târziu. 

Nu-l convinsese însă, se vede. 

— li e ruşine şi vrea să vină cu ceva bun. 

A rămas tot ruşinos ori nu scrisese încă ceva bun? 
Nu ştiu. Nu l-am văzut nici până azi. Mă căznii să 
prind totuși firul poetului fantomă. Subiectul ne scăpă 
însă ca şi poetul. Jumătate din Polonia era invadală şi 
cazul tânărului care nu se decidea nici acum să-şi 
arate poeziile nu prezinta prea mult interes. Incercai 
atunci să ne întreținem despre sănălate. 

— Cum mai stai cu analizele? îl întrebai cu gândul 
ascuns că e mistuit de o boală lăuntrică, de diabet 
poate. 

— Hm, aşa şi aşa. Ceva glucoză. Regim şi una, alta. 
Dar dumneata? Nu-mi place că slăbești şi te tragi la 
față, mă măsură el bănuitor şi cu gânduri, poate, 
identice. 

Lunecarăm pe planul mărturisirilor inlime; discu- 
tarăm diverse regimuri alimentare pentru diabet, al- 
bumină, ficat, rinichi. Dar și interesul pentru aceste 
preocupări se destrămă repede în faţa obsesiei unice 
a războiului. 


www.dacoromanica.ro 


224 E. LOVINESCU 


A doua zi, îl văzui de departe însufleţit; nu mai 
dispreţuia ziarele, deoarece îmi făcea semne cu unul 
din ele transformat în steag de biruinţă. 

— Ei, ai văzut? Când îţi spuneam eu! 

— Ce să văd? 

— Plouă la Varşovia. 

— Cu bombe? 

Dădu din umeri nervos: 

— Ei şi dumneata! Cu apă; e o adevărată inundație. 

— Şi dacă plouă? 

— Cum dacă plouă? Credeau adică domnii ăia că 
au să înainteze mereu aşa pe timp uscat și frumos; 
pan! pan! cu aeroplanele înainte şi apoi paradă de 
infanterie cu steagul regimentului în frunte. Să te ţii 
acum prăpăd când s'or pune ploile şi una, alta. 

— Poate că au venit şi cu umbrele, glumii. 

Mă privi compătimitor de sus până jos. 

— Cum se vede că ţi-e teamă! 

— Mie? 

— De ce-i fi atât de fricos, domnule? insistă în 
iacea 1ui. Crezi în toate svonurile, în toate undele, 
numai în rezistența morală şi una, alta, nu. 

Fusesem „alarmist” şi devenisem acum „fricos”; si- 
tuația de continuă inferioritate nu-mi convenia. 

Peste două zile, nu mai ploua; Varşovia era în fla- 
cări; rezistenţa ei trezi totuşi în prietenul meu entu- 
ziasm și nădejde. 

— Eu întotdeauna i-am iubit pe Polonezi, apăsă 
el cu sensul unei învinuiri personale; în familia mea 
am şi o străbunică poloneză. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 225 


Imi făcu apoi un curs de istorie asupra patriotis- 
mului polonez în trecut, asupra eroismului revoluții- 
lor lor; nu uită fireşte nici pe Kosciusko, nici pe Pil- 
sudski. Mă privea injectat ca şi cum m’aş îndoi de 
cele ce-mi spunea, ca şi cum aş fi fost un duşman al 
Polonezilor. 

— Şi, la urmă, rectificările de front sunt necesare; şi 
noi ne-am retras şi una, alta, pe linia Siretului; pen- 
tru ca apoi din sâmburele Moldovei să iasă copacul 
României Mari; purgatoriul nu e numai în cer, ci şi 
pe pământ, conveni el îngăduitor. 

Bucuros că pomenise de refugiul din Moldova, 
căutai să abat discuţia într'acolo şi să scap de pri- 
virea lui bănuitoare prin evocarea unei întâmplări. 

Pe când grupul nostru de „strategi”, în care se afla 
și el, se plimba pe Uliţa mare, comentând ultimul 
comunicat şi completându-l cu alte veşti din „izvor 
sigur”, — adică dela vreun soldat picat proaspăt de 
pe îront sau dela cine ştie ce persoană oficială din 
Iaşi, — ne întâmpină unul dintre membrii „grupului”, 
un general pensionar, refugiat din părţile Olteniei, cu 
figura palidă şi îngrijorată, lăsată mort pe clapele 
roşii ale mantalei. Sosise chiar în dimineața aceea 
dela laşi şi îşi găsise în cămaşă... un păduche. Orice 
călătorie cu drumul de fier era pe atunci plină de 
riscuri morlale. Cu o lună înainte îl întâlnisem la 
fel pe medicul primar al judeţului abătut pentrucă 
luase şi el un păduche din tren; peste trei săptămâni 
exantematicul îl răpusese. Ingrijorarea generalului 
era deci îndreptăţită. 


i 15 
www.dacoromanica.ro 


226 E. LOVINESCU 


— E foarte uşor, domnule general, să ştii dacă-i 
vreo primejdie, glumi un magistrat din Iaşi, mobi- 
lizat căpitan la gară. 

— Cum? se grăbi generalul palid. 

— Simplu: examinează păduchele cu lupa; dacă 
e octopod, adică, dacă are opt picioare, e de-ai noştri, 
autocton, fără pic de răutate într'însul, moldovean, 
ce mai vorbă, căci Oltenii sunt mai iuți şi mai răi; 
dar, dacă e exapod, adică cu șase picioare, atunci 
se schimbă socoteala; e păduche muscălesc, cu exan- 
tematicul într'însul. 

Şi ca să îngroașşe gluma: 

— Eu când îi văd că sunt de ai noştri, îi pun, să- 
racii, la loc, ca să mă apere de cei muscăleşti. Lupta 
pentru existență, mi rog! Și văd că-mi merge bine; 
nu s'a prins boala de mine. 

Zâmbirăm cu toții la ideea unui păduche specializat 
şi nu a unui simplu transmițător şi ne căutarăm de 
drum spre „băncuţa”, primblarea noastră zilnică, fără 
să băgăm de seamă că generalul dispăruse dintre noi. 
La întoarcere, ne aştepta prin dreptul Primăriei alt 
om, vesel, cu degetele răsfirate de departe. 

— Octo! octo! ne strigă el păsăreşte, făcându-ne 
semne. 

Uitaserăm de gluma căpitanului. 

— Inchipuiţi-vă, îl păstrasem pentru orice înlâm- 
plare; l-am examinat la lupă; e de cei cu opt picioare; 
e mă rog de ai noştri, încheie el, fără să ne înţeleagă 
hohotele de râs față de calitatea SDplUOven cusca a 
păduchelui. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 297 


Râserăm atunci cu toţii de întâmplare, dar priete- 
nul meu nu mai voia să râdă acum, după un sfert de 
veac, cum făcuse odinioară. Se scutură, trecându-și 
degetul prin vestă, ca şi cum ar fi căutat ceva. 

— Brr... şi dumneata ai vrea să reîncepi povestea 
păduchilor muscălești? 

— Eu? 

Nu-l puiusem descreţi; mă despărții deci în grabă la 
primul colț de siradă. 

Peste câteva zile Varşovia căzuse, armata priete- 
nilor noştri fusese risipită; vecinii din răsărit năvă- 
liseră şi ei. Polonia fusese ocupată în întregime. 

L-am ocolit cu multă băgare de seamă, ca să nu par 
că „mă bucur” de lipsa lui de prevedere. Intr'una din 
zile îmi aţinea totuşi calea prin Piața Kogălniceanu. 
Il credeam abătut, distrus. Era dimpotrivă, vesel, uşu- 
rat de o povară. 

— Bine că sa isprăvit odată şi cu ăştia! izbucni el 
ca o goarnă dela pompierii apropiaţi. 

— Care ăştia? îngălbenii. 

— Cu Polonezii. 

— Cu Polonezii? Parcă... 

Incercai să-i amintesc de patriotismul, de eroismul, 
de vitejia de care dăduseră dovadă în cursul veacu- 
rilor, de dragostea lui pentru dânșii, de străbunica 
lui poloneză, de forța lor, de armament, de avioane, 
de eroica rezistență a Varşoviei şi a peninsulei Hella... 
Zadarnic; nu mă asculta. 

— Dacă nu ştiu să se lupte, de ce sau vârit, dom- 
nule, în război? mi-o tăie categoric. 


www.dacoromanica.ro 


228 E. LOVINESCU 


— Dar... 

— Nici un dar... 

— In orice caz, nu văd de ce te bucuri de dezastrul 
aliaților noştri? 

— N'ai înţeles încă? 

— Nu. 

Mă privi superior şi se revărsă într'o lungă expli- 
caţie politică, din care reieşea că, odată Polonia dis- 
părută, încetase orice motiv de război în Orient. 

— Dacă vor să se lupte dumnealor în Apus, să se 
lupte; slobod, cât vor pofti; în Răsărit nu mai au 
de ce; au pus mâna şi pe Danzig şi pe Coridor şi pe 
cărbunii din Silezia, ba pe deasupra şi pe Varşovia. 
Dar îmi vei spune: vor petrol, — „poftim petrol”; vor 
pâne, — „poftim pâne”; vor şuncă, — poftim şuncă”, 
Unde mai pui că plătesc şi una, alta. 

Ar fi trebuit poate să-l las în optimismul lui, dar nu 
rezistai ispitei de a-i arăta în câteva cuvinte primejdia 
sporită ce se îngrămădise în jurul nostru prin dis- 
pariţia Poloniei. 

Incercașe el la început să mă întrerupă: 

— Şi astea tot pe undele „dumitale” au venit? — 
dar lama îndoielii i se împlântase în sufletul atât de 
rezistent până acum. Se clătină o clipă ca o vită în- 
junghiată. 

+— Bine, nene, — mi se acăţă de nasturele hainei, 
cu ochi sleiţi, cu glas sfârşit, prăbușit, — bine, dar 
de ce vrei dumneata, domnule, să fie numaidecât 
război? 

— Eu? mă speriai. Eu? 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 229 


— Nu vezi ce bună-i pacea? Fiu-meu, poetul, uce- 
nicul dumitale, îşi face stagiul; de ce vrei, domnule, 
să-l arunci în prăpăd? De ce să nu ne cătăm mai bine 
de trebuşoarele noastre; abia s'a pornit ferma să-mi 
renteze; abia a răzbit o sondă la Buștenari, la care 
am şi eu câteva puncte şi una, alta, dar dumneata ţii 
morțiş să mergem la război şi să ne întoarcem la 
păduchii din Moldova — izbucni el, scuturându-se 
de insectele nevăzute şi implorându-mă, ca şi cum 
pacea şi războiul ar fi depins de mine, 

— Apoi, dacă e aşa, dece nu mi-ai spus-o dela în- 
ceput, ca să nu ne mai pierdem vremea cu strategia? 
îi răspunsei. 


www.dacoromanica.ro 


XXIV 
Comandorul. 


Puțin după război, pe vremea editurii „Ancora”, 
răsfoiam o carte la un colţ al biroului lui Benvenisti, 
când intră un ofiţer de marină, mort acum, pe care 
îl voi numi Comandorul. Nu reprezenta, de sigur, 
tipul clasic al lupului de mare, cu ochi albaștri, cu 
un colier de barbă pe dedesubtul unei bărbii altfel 
rasă, şi cu o pipă în colţul gurii, ci avea o arătare 
debonară, ușor ventripotentă. şi apoplectică, cu uni- 
forma destul de accidentat lăsată pe trup, cu un rebel 
păr cărunt și cu o musteaţă bleagă căzută pe oală; 
nici înfăţişarea, nici glasul nu porunceau valurilor 
şi furtunilor. Nu mi l-ași fi putut închipui la prora 
unui vas, cu chica vâlvoi, cu gest imperios, sfidând 
deslănțuirea forţelor naturii. Dacă nu-l oţelise, viaţa 
de mare îi dase totuşi răgazuri literare, căci Coman- 
dorul venise în biroul editurii ca poet. Cu glas astma- 
tic şi scâncit, în orice caz, stânjenit de împrejurarea 
în care se afla, cerea să i se publice un volum de 
poezii şi, în fața rezervei fireşti a editorului, se 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 231 


pierdu într'un interminabil elogiu al propriilor sale 
versuri, care erau aşa şi mai puteau fi şi aşa. 

— La urmă, ce să vă mai spun, le-a citit şi Lovi- 
nescu şi le-a găsit admirabile. 

Editorul se uită discret la mine; auzindu-mi rostit 
numele, mă uitai şi eu la dânsul — zâmbind. Cum 
nu mă cunoştea nici din vedere, Comandorul putu, 
astfel, fără remușcare, să-mi reproducă elogiile în- 
chipuite, cu care îi încărcasem versurile... 


Cunoştinţa i-am făcut-o mai târziu, peste mai multe 
luni, când mă trezii într'o după amiază în biroul 
meu, tot aşa de rigid, pe nişte picioare prea subțiri 
pentru pântecele proeminent, copt de congestie, cu 
respirația astmatică tăiată de cele 57 de trepte ale 
casei mele de atunci, pe care el prefera s'o explice 
altfel întrucât pretindea că urcase în trei rânduri 
până la mine dar că de emoție nu îndrăsnise să sune. 
Pentru un lup de mare era prea mult; e drept că ve- 
nise ca poet şi nu ca marinar. Imi adusese ma- 
nuscrisul zărit la editură... Mă rugă să i-l citesc, lă- 
sându-mi toată libertatea de a-i îndrepta gramatica, 
rimele, ritmul, imaginile, pe ici pe colo, de a-i disci- 
plina versificaţia,. din credinţa că la un critic se vine 
ca la un atelier de reparaţie. li făgăduii moale şi-i 
fixai o zi. Cum îmi aruncai însă ochii prin manuscris, 
îmi dădui seama de ce era vorba și nu mai stricai 
„nimic din ordinea rimelor şi a imaginilor. 

La ziua hotărîtă, Comandorul nu veni, ci-mi tri- 
imise doar o scrisoare printrun om, cu rugămintea 


www.dacoromanica.ro 


232 E. LOVINESCU 


să-i restitui manuscrisul însemnându-i pe o hârtie 
observaţiile ce aveam de făcut. Mă scuzai la repe- 
zeală cu creionul de a nu-i fi făcut îndreptări deoarece 
rimele erau valide, ritmul normal, imaginele la locul 
lor şi că, întrun cuvânt, toate regulele prozodice și 
gramaticale erau scrupulos respectate... 

„Peste câteva luni, primii din provincie un volu- 
maş de versuri cu o prefață de mine. Poeziile erau 
ale Comandorului; drept prefaţă serveau rândurile 
mele cu creionul asupra păzirii regulelor prozodice 
şi gramaticale. 


Peste un an-doi, într'o dimineaţă de Iulie, pe vre- 
mea bacalaureatului, pe când rânduiam lucrările 
scrise de limba latină, pentru a merge la adunarea 
comisiei, mă trezii cam pe la şapte şi jumătate cu 
Comandorul, gelatinos pe picioarele lui subțiri, cu 
respiraţia şi mai tăiată de astmă şi emoție, descom- 
pus la față, leoarcă de apă şi incapabil de a lega 
două cuvinte clare, demne. Atât putea doar îngăima: 

— Domnule profesor, domnule profesor... 

După apelativ înţelesei că nu mai venise ca poet ci 
ca tată. 

— Luaţi loc, domnule Comandor. 

— Nu, nu, nu șed. Sunt prea emoţionat... Vin la 
d-voastră ca un părinte la alt părinte... Viaţa mea e în 
mâna d-voastră... Vă rog, vă implor... 

Patetismul rugăciunii luă un aspect penibil, în dez- 
armonie cu realitatea... Examenul unui fiu nu poate 
fi chiar o chestie de viaţă pentru un părinte, Il rugai 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 233 


să se liniștească; în zadar. Ii făgăduii tot sprijinul 
cu putință; nu se mulțumia numai cu vorbe... Gică 
sar sinucide, dacă ar cădea. Totul depindea de re- 
zultatul dela teză, care e eliminatorie. Ii arătai lucră- 
rile ce-şi păstrau strict secretul anonimatului — dar 
cu ochii rămaşi fascinaţi pe tezele împrăștiate pe 
birou, Comandorul nu mă mai asculta. 

— Acolo e viaţa lui Gică și a mea, înţelegeţi d-voa- 
stră, domnule profesor. 

Şi fără să mai ţină seama de mine, se repezi la 
vraful de pe birou; voia să afle cu orice preţ rezul- 
tatul. Febril, gâtâind, se puse să le foileteze în pre- 
zența mea, paralizat de extraordinara lui emoție... 
Una... două... trei... cincizeci... o sută. Teza lui Gică, 
nicăeri! Incercai să i le iau, el le acoperi cu trupul 
ca o comoară, pe care mar fi lăsat-o pentru nimic 
în lume din mână. Le foiletă din nou... una... două... 
douăzeci... Sudorile îi curgeau pe întreaga lui figură 
congestionată... Douăzeci şi cinci... Nimic... Teza lui 
Gică, nicăeri... Treizeci... Treizeci şi cinci... Patruzeci... 

Şi atunci, de încordare, buzele începură a-i merge, 
în neştire, frenetic, odată cu foile întoarse. 

— Copil nemernic care scrii aşa că tatăl tău nu-ţi 
poate recunoaşte scrisul... Patruzeci și cinci... Cinci- 
zeci... Cincizeci şi cinci... Şaizeci: 

— Tată denaturat, care nu recunoști scrisul fiu- 
lui tău. 

— Şaizeci şi cinci... optzeci... 

— Tată denaturat... copil nemernic... tată denatu- 
rat... optzeci şi cinci... copil nemernic... nouăzeci... tată 


www.dacoromanica.ro 


234 E. LOVINESCU 


denaturat.. .nouăzeci şi cinci... copil nemernic... o 
sută... tată denaturat! 

Se isprăvise. Nimic. Comandorul se răzimă de birou 
iau tezele, fiind aştepiat de altfel la comisie. 

— Trebue să fie, domnule profesor, trebue. Nu se 
poate să se fi rătăcit. A făcut-o bună; mi-a spus că 
a greşit numai într'un singur loc... a luat pe aequus 
drept equus şi a tradus cal în loc de drept. 

— Atunci e foarte simplu; greşala asta am notat-o 
pe lucrarea unui candidat. 

Ii luai teancul de foi din mână ca să le cercetez; 
cercelarea nu fu lungă, deoarece lucrarea lui Gică 
era deasupra. 

— Asta e, se repezi pe ea, mai mult leşinat... 

Emoţia mea nu fu mai mică decât a lui, când văzui 
că avea nota de trecere... 


www.dacoromanica.ro 


XXV 


„Poetul absolut" 
Pe „poetul absolut” îl cunosc de câțiva ani. Un 
bărbat înalt, bine legat, elegant, cu figura brăzdată 
de farurile mari ale ochelarilor; oriental în toată în- 
făţişarea, în privirea languroasă a unor ochi de un 
verde vegetal, în glasul moale, tărăgănat, efeminat, 
încleiat, de convalescent. Căci „poetul absolut” e veş- 
nicul convalescent al unei grele boli ce nu iartă: 
literaturiia. De ori unde ai porni, dela constatarea 
vremii de afară, dela evenimentele zilei, dela Hitler 
sau dela Berilă și Brandabura, dela o gripă ce le 
chinue sau dela războiul din Abisinia, pe căi nesim- 
țite dar implacabile, în mai puţin de cinci minute 
conversaţia cu dânsul lunecă la artă, la arta lui, 
fireşte, la ce a scris, scrie, sau va scrie, la lortura 
cu care compune, la înaltele lui concepții asupra fru- 
mosului, la eternitatea artei față de micimile zilei şi 
aşa mai departe. Oricât ai căuta să te scuturi, lianele 
ochilor vegetali te ţin strâns şi te trag la fund, în 
obsesia omului înveninat de propria lui literatură. 
Căci pentru acest vlăjgan, sportiv de altfel, ce nu se 


www.dacoromanica.ro 


236 E. LOVINESCU 


siieşte să apară în costum de skieur și pe ulițele 
Capitalei, nu există altă realitate decât cea a artei, 
și, în primul rând, firește, a artei lui. Scriitorul 
e, în adevăr, un artist, temutul artist al unei litera- 
turi obsedate de erotism și de căutarea noutății de 
situaţii şi de expresie; de aici o stridenţă a lipsei de 
gust fixată însă cu o peniță subțire și cu o „acura- 
teță” stilistică şi chiar cu „un finit” ce meritau o 
soartă mai bună, Disproporţia între truda lui artis- 
tică şi, mai ales, dintre conştiinţa lui despre valoarea 
ei şi lipsa ei de recunoaştere publică i-a produs un 
dezechilibru sufletesc ce i-a efeminat glasul, dându-i 
acel aer de etern convalescent, ce-ţi explică, la orice 
oră a zilei te-ar prinde, boala cumplită prin care a 
trecut şi leacurile pe care le-a luat — fără să uite 
a te ține în curent şi cu mecanica intestinelor lui. 
Cu acest suflet bolind de lehuză a unei capodopere de 
extracție dificilă, şi-a făcut şi prieteni, eu care îşi 
întrețin reciproc febra literară. Unul dintre dânşii 
era şi bietul meu nepot, Anton Holban, care, de ori- 
câteori mă vedea își exprima admiraţia pentru ta- 
lentul lui și mă sonda să vadă, dacă nu cumva aş 
fi dispus să scriu şi eu despre dânsul; la fel, după ce 
se admira pe sine, „poetul absolut” nu isprăvea cu 
laudele aduse talentului lui Holban. Când bietul băiat 
sa pierdut în condiții atât de dureroase, zile întregi 
sălile sanatoriului au vuit de durerea patetică a 
prietenului desperat ; iar la crematoriu, după dis- 
cursurile celorlalți, glasul lui de lehuză a acoperit 
jalea noastră a tuturor într'o erupție impresionantă, 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 237 


In clipa când cosciugul se scobora în incinta focului 
veşnic, în suspendarea răsuflării obşteşti, nau răsu- 
nat decât tipetele convulsive ale prietenului ce voia 
să se arunce şi el: 

— Aici sunt, Holban! Aici sunt, Holban! Nu te las! 
Nu te uit! Voi scrie despre tine! 

Şi, în adevăr, după vreo lună, moartea prietenului 
s'a prefăcut în literatură, adică întrun fragment de 
roman, publicat într'o revistă. Sub forma unei scri- 
sori trimise în veșnicie, Holban deveni „scumpul meu 
bidon de griş' — căruia îi amintia că-l văzuse când 
la auliopsie „i se scosese potroacele”. Iată ravagiile, 
pe care le poate face căutarea fără gust a noutăţii 
de expresie; ca să pară modernă, sensibilitatea cea 
mai patetică îşi dă aere de cinism. 


Acţiunea împotriva imoralităţii în artă a dat, în 
sfârşit, o notorietate de mult dorită şi „poetului ab- 
solut”. După arestarea unuia dintre scriitori şi o 
eclipsare de mai multe zile la Balcic, când lucrurile 
se mai potoliră, reapăru şi el în Capitală şi se pre- 
zentă judecătorului de instrucţie. Il văzui a doua zi în- 
trun grup la „Alcalay” povestindu-și întâmplarea, cu 
glasul lui legănat, leşinat, de lehuză sentimentală, 
răsfirând boabele de chihlimbar ale unor metănii, pe 
care şi le trecea dintr'o mână în alta. 

— Mi-a dat drumul, fireşte... Cum să nu-mi dea 
drumul, când i-am explicat totul... că doar i-am spus: 
domnule judecător, viaţa mea e arta, sângele meu e 
artă, prin artă trăesc... prin toţi porii mei nu respir 


www.dacoromanica.ro 


238 E. LOVINESCU 


decât artă... Și ştiţi dumneavoastră, domnule jude- 
cător, ce e arta? Arta e o plantă, o floare cu rădă- 
cinile în băligar şi cu corola luminoasă în azur... arta, 
domnule judecător, e nufărul cu cotorul împlântat 
în mâlul lacului şi cu candoarea imaculată a peta- 
lelor întoarsă spre razele soarelui... Cunoaşteţi, de- 
sigur, domnule judecător, parabola lui Oscar Wilde 
„Privighetoarea și trandafirii”, în care, înduioşându-se 
de dragostea unui student pentru o fată ce-i cerea să-i 
aducă un trandafir roş, o privighetoare, ca să facă 
să rodească o tufă stearpă, își apasă pieptul pe spinii 
ei şi cântă la lună până ce, cu ultimul tril, spinul îi 
străpunge inima şi înroşeşte, însfârşit, trandafirul... 
Privighetoarea, domnule judecător, e poetul, e ar- 
tistul, sunt eu, care îmi dau sângele pentru opera 
de artă... 

Omul părea a recila un discurs învăţat pe de rost. 
Il oprii dela un loc: 

— Le-ai spus toate astea judecătorului? 

— Dar de ce să nu i le spun? 

— Şi el ce a răspuns? 

— L-am convins; mi-a dat drumul... 

— Eu, dacă eram ca dânsul, nu te trimiteam la 
puşcărie, ci la balamuc, glumii. Nu ţi-a dat drumul 
privighetoarea lui Oscar Wilde, ci spiritul de com- 
prehensiune revenit, însfârşit, în drepturile lui. 

„Poetul absolut” păru la început a conveni. Crezu 
totuşi că irebue să se mai încăpățâneze asupra succe- 
sului său. 

— Lucrul n'a fosi însă aşa de simplu. Judecătorul 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 239 


sa dus apoi la procurorul general, cu care a discutat 
„trei ccasuri jumătate” cazul meu... 

— Cazul dumitale? Mai degrabă rezultatul matchu- 
lui de foot-ball cu Cehoslovacia. 

O săptămână de liniște... Intro după amiazi un te- 
lefon... 

— Da... eu sunt... „poetul absolut”... Mi-a dat din 
nou mandat de aducere... Am venit cu avionul dela 
Balcic... mâine trebue să mă prezint... Ce mă fac eu? 
ce mă fac? — şi în glasul lui de lehuză se sbătea 
imensa panică a unei inimi sărite brusc din locul ei. 

— Ce să faci? Să te prezinți. 

— Şi dacă mă arestează? şi dacă mă duce cu duba 
la Văcărești? şi dacă...? 

— Dar de când ai ajuns aşa de sperios? Spune-i 
şi d-ta că arta e o îloare care... e nufărul cu cotorul 
în mâl şi cu corola în azur... Nu uita să-i mai istori- 
seşii odată parabola Privighetorii și a trandafirului 
a lui Oscar Wilde... 

Cum îl chemase numai peniru îndeplinirea torma- 
lităţii de deschidere a acţiunii publice, a doua zi avui 
plăcerea să-l aud povestind unui grup la „Alcalay”, 
cu glasul lui moale și plângător de lehuză a unei 
capodopere: 

— Apoi cum să nu-mi dea drumul... că doar eu i-am 
spus judecătorului: domnule judecător, arta e sân- 
gele vieţii mele... arta e floarea care... cunoaşteţi, de- 
sigur, domnule judecător, parabola Privighetorii și a 
lrandațirului, ei bine, domnule judecător, privighe- 
toarea sunt eu, care... 


www.dacoromanica.ro 


XXVI 
Biruinfa Occidentului. 


La isbucnirea răsboiului mondial, ca atâți Români, 
mă aflam la Paris, în căutarea, cu alți prieteni, a 
posibilității de a ne întoarce cât mai repede în țară; 
ne adunam, astfel, seara la o cafenea, expunând fie- 
care rezultatul demersurilor sale de peste zi; dimi- 
neața constatam, uimiți, plecarea câte unuia din cei 
ce, în ajun, participaseră cu noi la stabilirea mijloa- 
celor de plecare colectivă. 

Pe lângă demersurile cunoscute, aceşti pristeni, în 
genere, după cum s'a dovedit pe urmă, viitori oameni 
politici, jucau, aşadar, şi pe alte tablouri, cu rezultate 
ne prezentate la masa comună. Numai după vreo 
cincisprezece zile de trudă, reuşirăm, însfârşit, să în- 
jghebăm un grup de vreo şapte, obținând permisele 
necesare. Nu voi povesti aici peripeţiile unui drum 
de trei săptămâni dealungul Franţei, Italiei şi Gre- 
ciei, prin vagoane de clasa treia, în nopţi de nesomn; 
mă voi opri numai asupra unei scene petrecute la 
Constantinopole, unde furăm primiţi de un „june 
turc”, fiul ministrului de instrucţie, prieten al nostru 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 241 


dela Paris. 

Intr'o seară, pe când ne întorceam cu vaporul dela 
Terapia spre Cornul de aur, ne surprinse deodată 
discuţia isbucnită în spatele nostru, unde, pe o 
bancă, se afla un prieten din grup cu soţia lui, de 
curând căsătoriţi. Un turc mai în vârstă le aruncase 
câleva vorbe în limba lui; fiindcă, deşi oriental, prie- 
tenul nu le înţelesese, interveni conducătorul nostru. 

Intre bătrân şi tânăr se încinse atunci o polemică 
însuileţită, cu gesturi largi, şi cu întorsătura bizară 
a lucrurilor, pe care nu le înţelegi; în discuţie se a- 
mestecară apoi şi alți tineri şi bătrâni, făcând cerc 
în jurul prietenului şi al soţiei lui, perorând, certân- 
du-se... Oricât ne rugarăm de conducătorul nostru 
să ne explice molivul discuţiei, nu obținurăm nimic. 
Nu voia să ne spună sau poale era silit să țină piept 
la prea mulţi. Mobilul ei părea, totuşi, prietenul şi 
soţia lui, fără să ne putem dumeri prin ce putuseră 
ațâța o controversă capabilă să transforme într'un 
sfert de ceas vaporul în două partizi ce se aposlrofau, 
se amenințau cu gestul, şi în care sar îi putut preciza 
geosebirile de păreri după vârstă: deoparte tinerii şi 
de cealaltă bătrânii. Cu toate insistenţele noastre con- 
ducătorul continua să peroreze, să se agite frenetic, 
fără să ne dea vreo explicare. 

Discuţia dură, astfel, până la debarcare, unde câţiva 
agenţi de poliţie aflaţi pe vapor, îi invilară pe prieten 
şi pe nevastă-sa să-i urmeze la „agie” — adică la Pre- 
fectură. Neputându-i lăsa în ghiarele poliţiei turceşti, 
îi întovărăşirăm, firește, şi noi în grup, urmaţi și de 


z 16 
www.dacoromanica.ro 


242 E. LOVINESCU 


un alai de tineri şi de bătrâni, ce se apostrofau încă 
între dânșii pe drumul abrupt al Perei... Furăm aslfel 
introduși cu toţii, într'o cameră mare, unde, în fața 
Prefectului, controversa porni din nou între cele două 
tabere tot atât de învrăjbite. Bătrânii erau foarle a- 
prigi, dar nici tânărul nostru conducător nu se lăsa 
mai pre jos. La un moment dat, situația nu ni se 
păru, totuşi, destul de favorabilă deoarece, ne mai 
putând răzbi cu argumentele, încolțit de câţiva şi 
chiar de privirea încruntată a Prefectului poliţiei, 
tânărul nu găsi altă replică decât să-și scoată cartea 
de vizită şi să i-o prezinte omului autorității, după 
care urmară imediat un salut până în pământ, cum 
se cuvenia unui fiu de ministru, scuze poate, întovă- 
răşindu-ne până la ușă cu fel de fel de temenele 
orientale. 

Abia în curtea Agiei, ruşinat încă, conducătorul no- 
stru ne explică întreaga întâmplare. In lună de miere, 
prielenul îşi trecuse braţul pe după mijlocul tinerii 
lui soţii, iar ea îşi lăsase probabil capul pe umărul 
lui. Indignat de călcarea vechilor moravuri ce nu 
îngădue producerea în public a unui gest de afecţie 
sau de intimitate față de o femee, bălrânul protestase; 
cu studiile făcute la Paris, mai mult poate în grădina 
Luxemburgului, unde, pe toate băncile se adăpostesc 
perechi îmbrăţișate, tânărul se ridicase împotriva pre- 
tenției bătrânului, care, după cum susținea el, avea 
acasă zece cadâne ce-i dansau numai lui din buric, 
dar nu voia să admită în public o mână bărbătească 
trecută după mijlocul unei soţii de curând luate. In. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 243 


câteva minute întregul vapor se împărţise apoi între 
„junii turci” şi „bătrânii turci”, partizani ai mora- 
vurilor occidentale sau ai ipocriziei orientale, — răz- 
boi civil ce ne adusese pe toţi la Agie, unde civilizația 
apuseană ar fi ieşit poate înfrântă, dacă n'ar fi in- 
tervenit cartea de vizită a conducătorului nostru, în- 
tâmplător fiu de ministru. Numai astfel, adică tot 
prin procedee orientale, biruise occidentul. 


www.dacoromanica.ro 


XXVII 
Strigoiul. 


In drum spre Fălticeni, astă vară, la Buzău, intră 
în compartimentul unde mă aflam, un necunoscut, 
cam rotund, cam chel, figură blândă şi moale, moldo- 
venească; de cum se aşeză, mă învălui în plasa unor 
priviri de recunoaştere, ca întrun laț ce se strânge 
progresiv până la captura definitivă. 

— Deşi nu vam văzut de vreo treizeci şi opt de 
ani, vă recunosc totuşi, îmi spuse întrun târziu. Nu 
sunteți d. X? 

— Negreşit. 

Pe când eram prin clasele ultime ale liceului In- 
ternat din Iaşi, necunoscutul, azi doctor la Galaţi, 
se afla în primele lui clase. Era, aşadar, firesc să 
nu-mi amintesc nici de figura, nici de numele lui, 
după cum era la fel de firesc ca el să mă recunoască 
chiar şi la o distanță atât de mare de timp, mai ales 
că-l ajutaseră poate şi fotografiile de prin ziare. Cu 
totul rară, uluitoare, îmi păru însă puterea lui de 
aducere aminte şi de evocare a celor mai neînsem- 
nate amănunte ale vieţii noastre şcolare de odinioară, 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 245 


nu ale claselor mici, pe care nu le cunoşteam, ci ale 
noastre, celor mari. 

Dela Buzău şi până la Paşcani, adică destule cea- 
suri de drum, necunoscutul îmi trecu, astfel, pe di- 
naintea ochilor modestul dar viul film al vieţii de 
internat, cu fel de fel de precizări, în parte uitate 
de mine şi trezite acum la bagheta lui magică. Cu 
mult mai mic decât noi, ochii lui priviseră în sus, 
spre „cei mari” şi ne surprinseseră în variate atitu- 
dini, în curtea şcoalei, în sufrageria lui moş Alecu, 
prin interminabilele coridoare ale dormitoarelor, pe 
unde se arăta, de după colțuri, figura severă a unui 
director cu mari aptitudini administrative şi poli- 
tiste. El îmi cunoştea succesele şi neplăcerile şco- 
lare, ale mele ca şi ale tuturor camarazilor, fie chiar 
şi mai mari decât mine, incidentele petrecute între 
patru pereţi, ce nu-mi închipuiam că putuseră să se 
strecoare şi prin sălile vaste pentru a se propaga la 
umanitatea măruntă a mormolocilor anonimi ai pri- 
melor clase. Ochii şi urechile lui înregistraseră şi 
reţinuseră uimitor; priveam înmărmurit şi mă ve- 
. deam circulând astfel, pe ecranul povestirii lui în 
mişcări, recunoscute exacte şi mă gândeam cu oare- 
care îngrijorare la indiscreţia memoriei contempora- 
nilor ce te poate fixa în momente trecătoare şi ne- 
plăcute şi nu uită ce ai uitat şi ce ar merita de mult 
să fie. 


La Paşcani, doctorul trebuia să ia autobuzul pentru 
Mănăstirea Neamţ, iar eu să schimb trenul pentru 


www.dacoromanica.ro 


246 E. LOVINESCU 


târgul meu natal: mai aveam de petrecut un ceas îm- 
preună pe peronul gării, în fața unei sticle cu bere 
caldă. Filmul vieţii şcolare continuă să se depene.a- 
bundent şi nu ştiu cum se făcu că doctorul se opri 
luminat: 

— Dar de Sgabercea îţi aduci aminte? 

Fireşte că mi-l aminteam. Sgabercea era porecla 
absurdă a unui camarad din clasa a cincea, băiat de 
bună familie locală, care, eliminat din şcoală pentru 
nu ştiu ce motive pe vreo zece zile, se introdusese 
într'o noapte prin repetitoare, spărsese lacătele pu- 
pitrelor câtorva camarazi şi îşi însuşise câteva mo- 
deste obiecte. Faptul produsese printre noi o legitiină 
senzaţie, iar lui îi adusese eliminarea pe totdeauna din 
liceu. Deşi nu se afla decât în clasa întâia, doctorul 
îmi reînvie dinaintea ochilor toate amănuntele is- 
prăvii memorabile. Nimic nu se şterge, nimic nu se 
uită: o greşală săvârşită acum patruzeci de ani trăia, 
astfel, materializată pe peronul gării din Paşcani, 
ca şi cum sar fi întâmplat eri... 

— Și ce a devenit Sgabercea? mă mai întrebă doc- 
torul. 

Aflasem că plecase la New York şi că ajunsese 
acolo un onorabil cetățean american, făcând chiar o 
carieră administrativă destul de importantă. 

— Da? da? dădea din cap mereu doctorul, pri- 
vind din ce în ce mai atent peste mine, cu ochii tot 
mai iscoditori, tot mài mari, tot mai fixi, până ce 
deveniră halucinanțţi. 

— Uite-l! explodă el dintr'odată. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 247 


Speriat, întorsei capul. De pe una dintre băncile 
peronului se ridicase un domn, uşor adus de umeri 
făcuţi parcă anume pentru povară, care, cu o mică 
valiză în mână, se îndrepta domol spre un tren in- 
irat tocmai atunci în staţie. 

Era, într'adevăr, camaradul meu de clasă Sgaber- 
cea, pe care, după patruzeci de ani, evocarea magică 
a doctorului îl adusese din New York pe peronul 
gării Paşcani, după cum vrăjitoarele aduc morţii prin 
văzduh călare pe mătură... 


www.dacoromanica.ro 


XXVIII 
Sirategie. 


Războiul mondial din 1914, cum am mai spus-o, 
mwa prins la Paris, de unde numai după câteva săp- 
tämâni am putut pleca cu mare greulate; după alte 
trei săptămâni, prin Italia, Corfu, Atena, Constanti- 
nopol, ajunsei în târguşorul meu natal din fundul 
Moldovei... 

Din întâia zi a sosirii mele, pe când treceam prin 
fața grădiniţii publice de lângă Primărie, mă auzii 
apostrofat dinăuntru: 

— Ehei! musteciosule, fă-te încoace pe la noi... 

In grădiniță, generalul Vîrtosu înconjurat de mai 
multe notabilităţi ale oraşului, pe bănci sau în pi- 
cioare, perora asupra ultimelor ştiri de pe fronturile 
războiului, le comenta şi-şi exprima părerile lui com- 
petente; după cum am înțeles îndată, generalul 
Vîrlosu devenise, după isbucnirea războiului, ma- 
rele strateg al orașului, agitat şi împărțit, ca toate 
oraşele româneşti, în două câmpuri intransigente. 

Om de peste 70 de ani, generalul era una din figu- 
rile cele mai pitoreşti ale târgului. Nalt, spătos, tuciu- 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 249 


riu peste cât e îngăduit, adică până în adâncul ochilor 
vineţi, indo-european, mai mult însă din India decât 
din Europa, cu o privire tăioasă sub nişte sprâncene 
stufoase, albe, adevărat mărăciniș, din care ochii îşi 
aruncau . spinii ascuţiţi, mare iubitor de culori ţipă- 
toare, cu clapele roşii ale mantalei albastre totdeauna 
bătăioase, generalul era totuşi bun de inimă, mucalit 
și slobod la limbă; vârsta şi firea lui deschisă şi 
cordială îi dădeau pulința de a tutui pe toți, cunoscuţi 
mai demult sau numai de curând, într'un fel de fa- 
miliaritate primită ca ceva firesc. Nu-i spunea ni- 
mănui pe nume ci dela prima cunoştinţă îi lipia fie- 
căruia o poreclă ca o etichetă pe un preparat farma- 
ceutic, — poreclă scoasă din amănunte fizice. Mie 
îmi spunea „musteciosul” pentrucă îmi răsesem toc- 
mai atunci musteţile, altuia îi spunea „urâtul”; unui 
judecător de instrucţie care avusese vărsat „ciupitul”; 
primarului „urechialul”; altuia „bubosul”; doctorului 
oraşului, „clăpăugul” şi aşa mai departe, fără supă- 
rare, întru atât tonul era de natural şi de mucalit. 

De când ieşise la pensie, era senator; campania lui 
electorală lăsase amintiri în judeţ; la o întrunire a 
partidului într'un târguşor, pe când „şeful” îşi ex- 
punea meritele față de orăşel pentru tot ce făcuse și 
avea de gând să mai facă, perorând: „Votaţi pe ge- 
neralul Vîrtosu şi o să vedeţi ce o să obținem pentru 
d-voastră... Să vă spună numai d. general de câte ori 
am fost cu dumnealui pe la minister ca să stăruim 
pentru aducerea unui regiment de cavalerie în târ- 


www.dacoromanica.ro 


250 E. LOVINESCU 


gul d-voastră” — se auzi deodată, chiar de pe estradă, 
vocea baritonată şi plină de haz a generalului: 

— Ei, asta-i, poftim; uite ce-i mai lipsia târgului: 
regimeni de cavalerie! 

Râse „şeiul”, râse întreg partidul de pe estradă, 
râse sala; nimeni nu se supără; iar Păşcănenii votară 
pe general pentru sinceritatea lui. 

— Ehei! musteciosule, fă-te încoace pe la noi! mă 
auzii, aşa dar, apostrofat în acea amiază de Septem- 
brie. 

Intrai în grădină; generalul susținuse că Nemţii vor 
fi înfrânți şi discutase până la sleire cu câţiva filo- 
germani. Căuta acum o diversiune. 

— Vii dela Bucureşti ;musteciosule? 

— Nu, direct dela Paris. 

— Dela Paris?! 

Vestea căzu ca o bombă printre cei prezenţi. Un 
concetățean, care sosia dela Paris în plin război, 
era un eveniment senzaţional. Fui cercetat cu dea- 
mănunlul asupra impresiilor mele; nu mai pridideam 
cu răspunsurile. 

— Dar Englezi ai văzut, mă? mă apostrofă din nou 
generalul, 

După cum înţelesei mai pe urmă, toate teoriile stra- 
legice ale generalului se răzimau pe invincibilitatea 
Englezilor, pentru care manifesta o admiraţie neli- 
miiată. Văzusem, fireşte, Englezi. Povestii atunci cum 
în fața Dardanelelor, în dreptul insulei Tenedos, în- 
dărătul căreia se ascunseseră acum trei mii de ani 
Grecii, pentru a se întoarce apoi ca să dea ultima 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 251 


lovitură Troei, vasul nostru de transport, francez 
de altfel, stopase în timpul nopţii şi numai a doua zi 
dimineața înțelesesem rostul opririi, când, din pei- 
sagiul morilor de vânt ale insulei, se desprinsese un 
crucișetor englez, care nu ne lăsase să plecăm până 
ce nu făcuseră o percheziţie amănunţită a vasului 
nostru. 

— Bravo, mă musteciosule, uite că le-ai umplut 
gura nemţofililor. De ce tăceţi, domnilor? Hai, nu 
vă convine. Aşa sunt Englezii, mă! Ce mai spui, 
urâtule? Te faci că mai auzit, hai! Să ţi-o mai repete 
atunci musteciosul... Mergi pe mare, și deodată te 
opreşte crucişătorul englezesc: halt! actele, domni- 
lor... Câr, mâr, actele! Control riguros... domnia mă- 
rilor — asta înseamnă a fi stăpân pe apă!... Contro- 
lezi lumea întreagă... Ascultaţi-mă pe mine; cine e 
stăpân pe apă câştigă războiul. Hai, nu mai zici ni- 
mic, ciupilule, ţi-a luat apa dela moară musteciosul... 

Şi așa, mă, care va să zică, îi văzuşi pe Englezi, 
cum operează la faţa locului. la mai spune-o şi dum- 
nealor (mai veniseră tocmai atunci încă doi „stra- 
tegi” ai oraşului) — ca să le piară pofta de a deveni 
şi ei nemţofili. 

Fui obligat să mai povestesc odată întâmplarea cu 
crucișătorul englez din fața insulei Tenedos, în ex- 
clamările peremptorii ale generalului: Asta-i popor, 
mă, ăştia-i vor înfometa pe Nemţi! Mai adăogai că 
la Constantinopol văzusem şi crucişătoarele germane 
Goeben şi Breslau, care, surprinse în Mediterana, 
după ce bombardaseră Oranul, se strecuraseră prin- 


www.dacoromanica.ro 


252 E. LOVINESCU 


ire vasele engleze şi se refugiaseră în Bosfor, lrecânăd 
de partea Turcilor, ce aveau să intre şi ei curând 
în războiu... Povestirea atrase doar constatarea dis- 
preţuitoare a generalului: 

— Fug Nemţii de rup pământul, când văd un vas 
englezesc! 

Nu-mi putusem închipui neplăcerile, pe care avea 
să mi le aducă povestirea mea; devenisem, fără să 
vreau, un fel de arbitru de partea Aliaților al con- 
troverselor notabilităţilor orașului împărţite în două 
tabere. Pe la colţuri de stradă, în grădinița comunală, 
în fața Primăriei, pe terasa cofetăriei sau într'o far- 
macie, pe vreme rea, generalul perora împotriva Nem- 
ților, şi, de câte ori mă zăria, mă apostrofa de de- 
parte sau chiar de pe celalt trotuar: 

— Hei, musteciosule, fă-te încoace de le povesteşte 
dumnealor ce ai văzut în fața Dardanelelor. 

Oricât aş fi dorit să scap, trebuiam să mă cxecut, 
începând istorisirea din nou, în comentarul biruitor 
al generalului. 

— Ăştia-s, mă, oameni! Ascultaţi-mă pe mine, ge- 
neral bălrân: cine stăpâneşte marea, câştigă şi răz- 
boiul. Bravo, mă musteciosule, uite cum i-ai pus 
cu botul pe labe! 

Situaţia de arbitru parțial nu-mi convenia; deve- 
nisem un fel de număr de bâlciu: omul şarpe sau 
Românul care-i văzuse pe Englezi operând în faţa 
Dardanelelor. N'aveam alt mijloc de apărare decât 
să-l ocolesc pe general, de cum îl zăream de de- 
parte perorând întrun grup. Mai trecură astfel câ- 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 253 


teva săptămâni fără să-l mai văd; războiul şi-a mers 
şi el drumul implacabil, 

Intr'o zi când îmi închipuiam totul uitat, intrai în 
cofetărie; generalul perora ca de obiceiu într'un grup; 
căutai să mă retrag dar el mă și apostrofă: 

— Ehei, musteciosule, vrei s'o ştergi; nu-ţi con- 
vine să-ţi mai scoţi capul în lume după ce-ai împuiat 
târgul cu povestea cu crucișătorul englezesc dela 
Dardanele... Povestea o fi ea adevărată, nu te con- 
trazic, dar cum de au trecut Goebenul şi Breslau pe 
sub nasul flotei engleze până în Dardanele? La asta 
nu te-ai gândit, hai? Ce fel de stăpâni pe mare sunt 
Eglezii tăi, dacă Nemţii pot străbate toată Medite- 
rana nesupăraţi de nimeni? Hai? Răspunde! Şi mai 
zici că vii dela Paris şi că eşti mintos! 

Generalul devenise în răstimp filogerman. 

Credeam, totuşi, că cu această ocazie scăpasem de 
rolul de arbitru al conflictului european, când peste 
câteva zile mă văzui din nou apostrofat: 

— Ehei, musleciosule, ia poftește aici şi povesteş- 
te-le şi dumnealor (din spirit de contradicţie, nemţo- 
filii dela început deveniseră de câtva timp filo englezi) 
spune-le, cum ai văzut la Constantinopol crucişătoa- 
rele Goeben şi Breslau, după ce au trecut nevătămate 
prin mijlocul flotei englezeşti. Nemţii sunt oameni, 
mă; invincibili pe uscat; incomparabili şi pe mare 
prin spiritul lor de inițiativă! iniţiativa e totul. 

Destinul meu era, aşa dar, să rămân până la urmă 
arbitrul războiului mondial, dar de data aceasta de 
partea Germanilor. 


www.dacoromanica.ro 


XXIX 
Colaboratoarele. 


N'a trecut anul de când o tânără scriitoare îmi 
aduse un roman proaspăt apărut, din partea auto- 
rului împiedicat să vină la „şedinţă”. Scriitoarea e 
miniaturală, numai graţie şi alint, cu tărăgănări o- 
rientale în vorbă; irită, dacă nu place. Deşteaptă, 
vioaie, dar cu o minie încă infantilă în tot ce e lo- 
gică, argumeniaţie, viziune clară a evenimentelor suc- 
cedate în timpul din urmă atât de îmbulzit. Pentru 
mine, încă demult, talentul literar al acesiei fate ră- 
mâne un fenomen inexplicabil. Am îost învinuit adese 
ori de a trage polițe în alb asupra talentelor tineri- 
lor; de a miza pe ei ca pe nişte cai de curse, care a: 
jungând la „potou”, mi-ar creia un merit sau mi-ar 
aduce un spor de prestigiu. Mai isteţi, alții au sus- 
ținut că-mi prelungesc cu dibăcie postumitatea prin- 
tro bunăvoință faţă de tineri care, oricum, ne vor 
supravieţui biologic... 

Cum scriitoarea miniaturală nu va mai publica 
poate niciodată, nu mă aştept dela ea la nici o re- 
ciprocitate. Actul meu este prin urmare gratuit; simt 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 255 


o sinceră admiraţie față de talentul ei stilistic, faţă 
de irupția multicoloră a imaginilor, de variaţia ver- 
bală, de cadenţele muzicale ale propoziţiilor, de jocul 
neobosit de lumini grațioase, de puterea descriptivă 
a peisagiilor vaporoase, de suspensiunea interioară 
a slărilor de conștiință în sufletul femeii şi uneori 
— cum a fost la lectura ultimă — de o putere de 
evocare apocaliplică a unor scene prinse întrun 
mediu realist dar proectat în proporţii halucinante... 
De unde scoate atâta forţă stilistică şi virtuozilate 
femeiuşca asta miniaturală, care se alintă ca un copil 
în tot ce spune, rămâne pentru mine o problemă, a- 
runcând talentul dincolo de noțiune şi prevederi. 

Iau romanul adus şi încep să-i tai foile. 

— D-ta l-ai citit? o întreb de formă. 

— Vai! se răsfăță fata cu un glas tărăgănat, dar 
totodată nemulțumit, jignit chiar. 

— Te întreb: l-ai citit? 

— Vai! făcu ea din nou ofensată... Se poate... să 
mă 'ntrebaţi aşa ceva? 

— De ce să nu se poată! Nu ştiu, dacă ai avut 
timpul să-l citeşti; ce e de mirat? 

— Cum să nu-l citesc? consimţi ea în sfârşit să-mi 
răspundă, uilând ultragiul ce-i făcusem... Cum să nu-l 
citesc când eu... cum să vă spun? îngână şi se în- 
găimă ea... Când îl cunosc frază cu frază, cuvânt cu 
cuvânt, cu puncte şi cu virgule cu tot... când eu l-am 
copiat... l-am bătut la maşină... când eu i-am făcut 
corectura... 

— Bine, bine... bine... îi curmai vorba ca să nu a- 


www.dacoromanica.ro 


256 E. LOVINESCU 


jungă cu explicaţiile prea departe. Nu ştiam, dudue. 
Iartă-mă, te rog, de indiscreţie. 

Mă uitai la păpuşica cu rumeguş în cap și cu viers 
de privighetoare în gâtlej, şi mă gândii şi la autorul 
romanului un scriitor de talent, un tânăr rural pornit 
spre maluritate, înalt, voinic, urs care calcă greoi, 
dar se vede că e şi bine înfipt solid în pământ, cu 
un frumos cap țărănesc, brun, cu ochi vineţi, cu ceva 
viril într'însul, timid până mapucă să fie violent. 

După vreo două-trei săptămâni la o oră nepotri- 
vilă, mi se anunţă că o doamnă doreşte să-mi vor- 
bească din partea autorului romanului. In câleva mi- 
nule avui în față o foarte tânără şi drăguță doamnă, 
copil aproape, deşi avea ea un copil. 

I se întâmplase scriitorului o nenorocire. Ne aflam 
într'o vreme când cetăţenii paşnici erau vizitaţi acasă 
de elemente autorizate sau nu, închişi sau deportaţi 
pentru motive nu îndeajuns de limpezite. Scriitorul 
fusese ridicat din zori pentru scopuri necunoscule. 
Tot sufletul alarmat, sbuciumat al tinerii doamne se 
alla boţit, viu pe faţa ei îmbujorală, mobilă în ex- 
presie, în ochii ei acum plini de lacrimi, acum lumi- 
noşi de speranţă. Era înlrînsa o agitaţie sentimen- 
tală atât de fragedă încât făcea plăcere prin nobleţa ei. 

— I-ai citit romanul ultim? o întrebai întrun mo- 
ment de răgaz, după ce-i aflai povestea. 

Romanul era chiar pe masă. 

— Vai! Se poate? se alintă ea cu un aer mirat, 
confuz, jignit chiar. 

— Te întreb dacă i-ai citit romanul? 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 257 


— Se poate să mă întrebaţi aşa ceva? stăruia ea 
în supărare. 

— De ce să nu te întreb? 

— Cum să nu-l citesc, dacă am colaborat la el? 


Abia atunci am înțeles, dece, de oricâte ori citeşte 


prietenul nostru vreo nuvelă, — întrun cerc sobru 
în laude — se aud totdeauna suspinând două-trei 
doamne: 


— Vai, ce genial e! 

Biblia a fixat situația scriilorului într'o imagine, 
pe care o dăm în latineşte: 

— Tantum se ostendit, et mulieres hinniverunt. 

Adică: i-a fost de ajuns să se arate şi femeile au şi 
început să necheze! 


17 
www.dacoromanica.ro 


XXX 
„Où vous allez?” 


Deşi e tot atât de aproape de mine, Cişmigiul mi 
se pare că se îndepărtează din ce în ce; a trecut vara 
şi nam fost decât doar de câteva ori în el. 

Ploile repetate şi amenințarea de alarmă la ora 
meridiană, fără vecinătatea unui adăpost, mă fac 
să-l ocolesc. Duminică mi-am luat totuşi vechiul obi- 
ceiu de a şedea o jumătate de oră pe un scaun al 
aleei laterale a Monte Carlului, citind un ziar. Vă- 
zusem pe afişul „Glumei” două schiţe ale lui Brăescu 
şi voiam să aflu cum se mai deapănă firul umorului 
scriitorului, ce ne-a înveselit zece ani şi pentru pă- 
trunderea căruia în mijlocul indiferenței publice față 
de literatură ne-am străduit atât. 

Abia îmi începusem lectura, când la vreo patru 
scaune departe de mine se aşeză o doamnă, deşi ar 
fi mai aproape de adevăr dacă aş numi-o o „femeie”. 

Cincizeci de ani, probabil, înfăţişare de mahala, 
mai mult rotundă, fără formă, cu un coc sărac şi 
sumar urcat după ceafă, dar cu o figură trandafirie 
de suliman proaspăt, şi cu ochii mici, mobili, scăpă- 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 259 


rând de încercări continui de graţie, de intenţii de a 
plăcea. Puțin cam agitată, coana moașă! îmi zisei, a- 
cordându-i o identitate. 

— Vă rog, domnule, ce oră e? 

— Douăsprezece. 

— Mulţumesc; atunci mai am un ceas. 

— La soru-mea nu trebue să fiu decât la unu ju- 
mătate. 

— Am tot timpul să ajung. 

— Stă cam departe, în Șoseaua Ștefan cel Mare. 
Ştiţi unde vine? 

— Da... 

— Am calculat că nu fac mai mult decât jumătate 
de ceas, cu corespondenţă, 

— „„Dejunez la ea în fiecare Marţi, Joi şi Duminică. 
Ce vreţi, e măritată, are bărbat, copil, gospodărie. 

— Eu trăesc singură; uneori nici nu-mi vine să-mi 
mai bat capul ca să fac mâncare; mai mare munca 
decât pofta... 

O văzui deodată mai agitată; privind la capătul 
îndepărtat al şirului de scaune libere, de unde se 
zărea taxatoarea. 

— Mă rog, domnule, se mai ia taxa pentru scaune? 

— Probabil. 


www.dacoromanica.ro 


260 E. LOVINESCU 


Cuprinsă atunci de panică, la apropierea taxatoarei, 
cu ochii febrili dar şi graţioşi şi promiţători: 

— Vă rog, domnule, eu credeam că nu se mai plă- 
teşte, şi nu mi-am luat decât bani de tramvai, nu 
sunteți bun să-mi dați trei lei... 

— Poftim, îi oferii eu cei trei lei, pe care îi pre- 
gătisem pentru mine. 

— Mulţumesc; uite, fetiţo, banii. Dar ce ce-i înca- 
sați când acuş poate sună alarma? 

Taxatoarea dădu din umeri şi plecă. 

Tăcere mai lungă; eu urmăream mai departe schi- 
tele lui Brăescu; simțeam totuşi, cum „coana moaşă” 
îşi primbla ochii sfredelitori dar grațioşi pe mine, 
evaluându-mă probabil, când întâmplător îmi ridi- 
cam privirile la întâmpinarea zâmbetului ademenitor. 
Se făcuse dealfel comodă, nu mai era agitată ca adi- 
neauri; cu locul plătit, nu se mai temea. 

— Dar de ce no fi cântând fanfara la „Monte 
Carlo?" 

— Poale că e pe front. 

— Ce belea şi cu războiul ăsta, nu poţi asculta şi 
tu o muzică, colea, în zi de Duminică, 


Mă afundai în lectură. Ea îşi răsuci gâtul, uitân- 
du-se la ziarul meu. 

— Citiţi Veselia? 

— Nu. Gluma. 

— Am înţeles după poze că e un ziar umoristic. 
Răposatului bărbatu-meu îi plăcea Veselia... Mai apare? 

— Nu ştiu. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE . 261 


— Acum sunt altele... Mai capăt din când în când 
dela vecini câte un număr din Gluma, din Mitică, din 
Păcală. Ce vreţi, când eşti singură (şi îşi muie ochii 
privindu-mă melancolic), dacă mare cine să-ţi ţină 
de urât, îți mai ucizi timpul cu câte un caraghiozlâc 
de astea, 

Trecuse o jumătate de ceas. Isprăvisem: cele două 
schiţe, îmi împlinisem misiunea; puteam pleca. Im- 
păturii ziarul cu îngrijire şi îmi făceam pregătirile 
de plecare. Vecina mă urmăria cu îngrijorare. Ar 
fi fost oare cu putinţă să plec? Mai bine şi-ar fi 
aruncat în balta Cișmigiului strategia şi grațiile iro- 
site numai pentru trei lei. Nu, nu. Nu se putea. Se 
uită pofticios la ziarul umoristic din mâna mea. 

— Dacă l-aţi citit, daţi-mi-l mie. Mai am o jumă- 
tate de ceas. De ce o fi mâncând şi soru-mea aia aşa 
de târziu? 

— Cu plăcere. 

— Sunt şi „panseurile lui Gâcă?” 

— Probabil. 

Mai spera încă; dar când mă sculai, în loc de zâm- 
bete și graţii văzui o figură decepţionată, descompusă, 
funebră. Printo mare sforțare intelectuală, „coana 
moașă” îşi adună atunci toate cunoştinţele de limba 
franceză (îi părusem, se vede, un „domn bine”) şi 
îmi dădu acest ultim asalt eroic: 

— Où vous allez? 


www.dacoromanica.ro 


XXXI 
Efecte neaşteptate. 


In momentul când voiam să mă duc la un doctor 
mă întâmpinară pe scară doi tineri scriitori — ce 
mai fuseseră la mine. Era pe vremea mişcărilor na- 
ționaliste studenţeşti. Cu atitudini cuviincioase de alt- 
fel, cu laude plenare, aduseră vorba de colaborația 
mea la unele „foi democratice”... Nu că-şi permiteau 
să-mi dea sfaturi, se prefăceau ei mieros, dar îndrăz- 
neau totuşi să-mi atragă atenția că vremurile nu 
mai îngăduiau astfel de colaborări primejdioase... 
peniru un scriitor român care... pentru un om care... 
Tinerimea universilară se agită şi multe din palatele 
ziarelor ce se înalță azi truiașe se vor preface în 
ruine... 

— Pe ce vă bizuiţi? îi întrebai, 

»— Pe ce ne bizuim? Pe asta, îmi replică dârz unul 
dintre dânşii, întinzându-şi mâna spre dreapta 

Pe bulevardul Elisabeta treceau pâlcuri-pâlcuri de 
studenți, mai ales medicinişti, cântând cântece pa- 
triotice. 

Doctorul meu, un evreu, îmi făcea în acea vreme 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 263 


injecții zilnice intravenoase de naiodină. Il găsii puţin 
cam palid. 

— Ce mai faci, doctore? 

— Ce să fac? Mă uit pe geam de dimineaţă. Nu se 
mai isprăvesc mişcările astea antisemite. 

— Mulţi? 

— Ia priviţi-i. 

— Dacă-i lasă guvernul! 

— Ce să-i lase, domnule, că-i şi organizează. 

— Crezi? 

— De ce să nu cred? 

Ii povestii și eu întâmplarea cu cei doi tineri veniţi 
în misiune, oarecum, de intimidare. 

— Ne mai pomeniti! mormăi doctorul. Au îndrăznit? 

— Ba bine că nu. 

— Ce vorbiţi!... 

— Chiar aşa; ei, şi acum iată braţul şi fă-ţi dato- 
ria, gâde, glumii. 

Doctorul meu are o mare îndemânare: niciodată 
nu mi-a greşit puncţiunea vânei dela prima încercare... 

— Aşa, bun; imediat. 

Intorsei capul în altă parte, ca de obiceiu. 

— Ţac! 

— Uiu! De ce m'a durut, doctore? 

Doctorul îşi şterse fruntea de nădușşeală. 

— Vi s'a ascuns vâna și n'am nimerit-o... Daţi, vă 
rog, celalt braţ, unde vinele sunt mai vizibile. 

— lată-l şi pe ăsta. 

— Pregătiţi-vă... Şi aşa, care va să zică, au îndrăz- 
nit să vă amenințe? nu-şi mai revenia în fire. 


www.dacoromanica.ro 


264 E. LOVINESCY 


— In formă, nu era chiar o ameninţare; în fond, 
cred însă că era... Dar ce se aude afară, doctore? 

— Ce să se audă?... Trec. Ei, acum sunteţi gata? 

— Gata. 

— "Ţac! 

— Uiu! și de data asta ma durut. Ce sa mai în- 
tâmplat, doctore? 

— Ce să se întâmple? S'a ascuns și vâna asta; 
nam nimerit-o. 

— Auleu, mă strâmbai cu necaz prefăcut. 

— Mai încercăm odată? 

— De ce nu? 

— Şi d-voastră ce le-aţi răspuns? 

— Ce să le răspund? Nimic. Cu fanaticii nu se poate 
discuta. I-am lăsat să vorbească. 

— Ce îndrăzneală! Sunteţi gata? 

— Gata. 

— Ţac! 

— Uiu! scrâşnii din nou. 

— Nici acum n'am nimerit-o, bat-o pustia de vână, 
se bâlbâi doctorul, ruşinat, leoarcă de apă. 

Văzându-i emoția, mă ridicai zâmbind. 

— Ştii ce, doctore, să o lăsăm pe mâne, că tot 
vorbind de „rivoluţie”, au început să se ascundă și 
vinele de frică. 


www.dacoromanica.ro 


XXXII 
D. Evolceanu, critic literar *). 


Acum patruzeci şi unu de ani dând o lucrare 
scrisă pentru intrare în Facultatea de litere dela 
Bucureşti, îmi prezintai foaia de hârtie decanului 
cu vorbele: 

— Am gătit lucrarea. 

Decanul, I. Bogdan, cu un zâmbet înfundat în fi- 
gura lui înflorită, cu ochii albaştri, tăiați în orbite 
adânci, îmi răspunse: 

— Numai mâncarea se găteşte, tinere. 

Un examinator de lângă dânsul, şi el cu ochii alba- 
ştri-verzui, cu bärbuță şi cu înfăţişare aducând cu 
cea a lui Sienkievicz, mă bătu prieteneşte pe umăr: 

— “Trebuie să fie „un Moldovan” de-al meu. 

De la uşier aflai că tânărul profesor era D. Evol- 
ceanu, ale cărui cronice, cum îmi făcusem inițierea 
literară în paginile Convorbirilor, îmi erau cunoscute 
mai demult. 

D. Evolceanu mi-a fost apoi profesor 4 ani şi prie- 


1) Conferinţă citită la Radio la 1 Oct. 1941. 


www.dacoromanica.ro 


266 E. LOVINESCU 


ten foarte multă vreme după aceea. Nu puteam bănui 
că, patruzeci şi unu de ani dela întâmplarea din sala 
vechii universităţi, voi avea prilejul de a evoca amin- 
tirea activităţii literare a celui care, bătându-mă pe 
umeri, a recunoscut în mine „Un Moldovan” de-al 
lui, întrun moment când mă simțiam atât de în- 
străinat printre Bucureşteni. In el îmi găsisem o 
patrie. 


Pentru generaţiile mai tinere, D. Evolceanu ră- 
mâne fostul profesor de limba latină dela Universita- 
tea din Bucureşti, dispărut acum câţiva ani: pentru 
noi, mai bătrâni, el mai reprezintă și promisiunea 
nerealizată a unui critic literar. 

Deoarece activitatea i se rezumă la vreo douăzeci 
de scurte recenzii fără continuitate și fără merite care 
să depăşească cronica, peniru fixarea amintirii lui e 
necesară încadrarea în timp. 

Pe la sfârşitul veacului trecut, după marea epocă 
de creaţie a Junimii, literatura intrase într'o fază de 
înțelenire; pământului ostenit îi trebuia o pauză de 
10—15 ani pentru a răzbi, odată cu mișcarea sămă- 
năloristă, într'o nouă perioadă de creaţie, aceea din 
prima decadă a veacului nostru. 

Convorbirile literare, în deosebi, se aflau într'o 
criză de anemiere, de sleire, rolul lor istoric fiind, de 
fapt, sfârşit; generaţia convorbiristă dăduse tot ce 
pulea da din sâmburele ei, căci formele culturale au 
acelaș destin ca şi formele biologice: al expansiunii 
şi al decrepitudinii. Faţă de mișcarea nouă socia- 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 267 


listă, a materialismului istoric, a artei cu tendenţă, 
a artei proletare, Convorbirile literare nu puteau 
opune decât autoritatea lui Maiorescu, manifestată 
sporadic prin scurte polemici dispreţuitoare, de ca- 
racter mai mult logic şi formal. Rezerva lui tot mai 
pronunţată față de literatură impunea, aşa dar, o 
primenire la direcţia Convorbirilor; prima generaţie 
junimistă hotărî să facă loc celei de a doua generaţii; 
pregătirea de transmitere a puterii începu încă din 
1893 iar predarea steagului şi-a comandamentului se 
făcu în nr. 1 Ianuarie 1895 al revistei — adică 28 
ani dela apariţia ei — printr'un articol al lui Ne- 
gruzzi; direcţia trecu asupra unui comitet compus din 
Teohari Antonescu, I. Al. Brătescu-Voineşti, Mihail 
Dragomirescu, D. Evolceanu, I. S. Floru, P. P. Ne- 
gulescu, C. R. Motru, I. A. Rădulescu (pe atunci încă 
nu Pogoneanu), François Robin, — mai toți destinaţi 
carierei universitare, în afară de I. Al. Brătescu-Voi- 
neşti, în care se perpetua vechea inspiraţie lilerară 
junimistă. 

D. Evolceanu şi-a făcut, aşa dar, apariţia în publi- 
cistică în această nouă echipă a celei de a doua gene- 
raţii junimiste, mai mult de comentatori ai primei 
faze creatoare; ea urma să apere poziţia estetică idea- 
listă a vechii „Junimi”, adică a lui Maiorescu, îm- 
potriva criticei materialiste a lui Gherea, pe atunci în 
floare. Despre felul cum au fost apreciate debuturile 
lui Evolceanu chiar de Maiorescu, avem dovezi scrise. 
lată ce spunea criticul într'o scrisoare din 7/19 Fe- 
bruarie 1894, către Duiliu Zamfirescu: „Mişcarea noa- 


www.dacoromanica.ro 


268 E. LOVINESCU 


stră literară, înfiripată cu foştii mei şcolari univer- 
sitari creşte. Remarcă în Convorbiri dela Februarie 
finul articol de Evolceanu (un cap excelent) deşi ex- 
plicarea lui Fulger e prea lungă... Floru e aci, dar 
acest Antonescu şi acel Evolceanu au fost (Evolceanu 
este încă) împreună cu Dragomirescu şi Negulescu 
primăvara aceasta la Berlin şi au format acolo „Ju- 
nimea” generație a două, prin entuziasmul lor de 
bună credință pentru tot ce este aspirație curală, ne- 
materialistă (în deosebire de Vlahuţă, I. Slavici, Ca- 
rageale, care asupra acestei note caracteristice s'au 
desbinal de noi) în căutarea şi iubirea adevărului şi 
frumosului”. Iar peste câteva luni (17/29 Iunie 1894) 
îi scria tot lui Duiliu Zamfirescu: „Mişcarea noastră 
literară se întăreşte. La Septembrie se vor fi în- 
tors definitiv în țară Dragomirescu, Negulescu, finul 
Evolceanu, arheologul Teohari Antonescu din Atena, 
solidul Floru. Aceştia consolidaţi în poziţia lor mate- 
rială şi fixaţi la Bucureşti şi laşi, vor spori avântul”... 
Duiliu Zamfirescu, care în atâtea aprecieri (asupra 
lui Caragiale, Slavici, Vlahuţă, etc.), era în opoziţie cu 
Maiorescu, e de acord cu dânsul în ceea ce-l priveşte 
pe Evolceanu: „Un exemplu de această îndreptare, îi 
scria el din Bruxelles la 22/6 Martie 1894), sunt criti- 
cele din urmă ale tinerilor, scrise cu seninătate, cu 
moderare în expresie, cele mai multe fără persona- 
lităţi, în care se oglindește lucrarea, iar nu autorul. 
Evolceanu scutură puţin pe Lazu, dar cu sfială şi 
parcă numai fiindcă acesta a fost prea brutal cu 
Coşbuc. Nu cunosc pe niciunul din trei, dar până 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 269 
acum Lazu e cel mai puţin simpatic; Coşbuc e imo- 
bilizat de două forţe contrarii, iar Evolceanu e cel 
simpatic. Ce frumos lucru e să ieşi din umbra necu- 
noscutului, să te înfiripezi pe tăcute şi să spui lumii 
cu modestie ceea ce ai să-i spui!” 

Aprecierile converg, aşa dar, pentru a-i recunoaşte 
lui Evolceanu, chiar dela început, fineţea şi tactul; 
nu se putea însă prevedea că lipsa de vocaţie critică 
avea să înăbuşe aceste calități reale fără a le da pu- 
tinţa unei desvoltări normale. Urmează ca prin cå- 
teva exemple să arătăm în ce constă „fineţea” cri- 
ticei lui Evolceanu dar şi pricinile ce l-au redus la o 
foarte sumară activitate. 


In lupta întreprinsă împotriva aşa zisei critice ştiin- 
țifice de noua echipă convorbiristă, Evolceanu n'a 
jucat un rol pe plan principial; discuţia polemică a 
căzut asupra d-lor Mihail Dragomirescu şi P. P. Ne- 
gulescu „filozofii” echipei. Evolceanu nu era un cap 
teoretic şi nici n'avea o doctrină; el se manifesta nu- 
mai pe teren, în evaluarea practică, condus de bun 
simț şi de fineţea percepţiei estetice. Aşa sa arătat 
chiar dela început în articolul asupra broșurii lui 
Grigori N. Lazu „Adevărul asupra poeziilor lui Gh. 
Coșbuc”, apărută cu mult sgomot în 1893. Ciudată 
figură şi acest poet şi publicist provincial, care, pen- 
dulând între enciclopedism şi impostură, practica o 
francă grafomanie poetică şi o acerbă ură împo- 
triva scriitorilor de talent. „Scopul criticei mele, pre- 
ciza el în broşura sa, fiind de a pune bețe în roate 


www.dacoromanica.ro 


270 E. LOVINESCU 


plagiatorilor, prin urmare mediocrităţilor, proleta- 
rilor literari, cred că se vor împuţina poeţii în Ro- 
mânia şi în acelaşi timp se vor înmulți cismarii, 
croitorii români şi alte de asemenea bresle utile și 
onorabile; cu tot talentul său poetic, mai bine l-ar 
prinde pe Coșbuc, să ne facă ghete de Paris, decât 
să ne creadă pe noi Românii boi încălţaţi, că nu 
ştim, nu citim nimic!” 

Ca primă victimă el îşi alese, aşadar, pe Coşbuc, 
ale cărui Balade și idile constituiau evenimentul li- 
terar al momentului. Operația ar fi fost, desigur, mai 
fructuoasă, dacă l-ar îi scos din circulație pe Emi- 
nescu; dar, după ce aminteşte că nici Eminescu nu e 
fără pală sub raportul „plagiatului”, susținând, de 
pildă, că visul Sultanului din scrisoarea a treia e 
„plagiat 'după visul Rheei Silvia a lui Ovidiu, cu deo- 
sebirea că vestala visează că-i creşte din trup doi 
arbori, dă motivele pentru care-l cruță pe Eminescu: 
„căci aceste lucruri, scrie el, se numesc așa cum nu 
vă voi spune, din simpatie pentru Eminescu, pentru 
colegul meu ca practicant la tribunalul de Botoşani, 
la masa şefului de birou de pe atunci Hristache Pilat, 
fost preşedinte al aceluiaşi tribunal acum patru sau 
cinci ani în urmă şi cunoscutul antisemit”. Aşa că, 
dacă n'ar fi fost împreună colegi la masa şefului de 
birou Christache Pilat, e uşor de înţeles ce-ar fi 
devenit opera lui Eminescu sub pana tenebrosului 
detectiv literar, care se mulțumi atunci să caute is- 
voarele poeziilor lui Coşbuc în tot felul de modele 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 271 


dalmate, rutene, sanscrite, persane, în dialectele ger- 
mane etc... 

I-a fost uşor unui om de gust, de tact, ponderat, 
să reducă extravaganţele acerbului detectiv la pro- 
porţia lor adevărată, din nefericire existentă. Darea 
de seamă asupra Baladelor și Idilelor constitue sin- 
gurul studiu al lui Evolceanu, organizat oarecum în 
critică, păşind la analiza unora din poezii cu fineţe 
de gust dar şi cu un uşor caracter didactic; la el se 
referă aprecierea lui Maiorescu. In cel de al doilea 
articol despre Fire de tort găsim mai multe rezerve, 
constatând de pildă, „manierismul formei”, „între- 
buințarea multor întorsături de fraze familiare, mer- 
sul încet al cugetării”, şi dând ca motive ale acestor 
defecte: „puţin bogatul fond de idei şi sentimente, şi 
imposibilitatea exploatării acestui fond la infinit... 
lipsa de spirit critic, lipsa de disciplină”, Adică re- 
zervele ce începuse să se schițeze în cercul Convorbi- 
rilor şi aveau să fie formulate de însuşi Maiorescu în 
1898: 

„Relativ format, zicea el, căci la deplina formare, 
la acea înălțime a manifestării artistice, la care se ur- 
case Eminescu, nu a ajuns Coşbuc, şi nu credem că 
va putea ajunge vreodată. Coşbuc are prea puţină 
cultură generală, nu cunoaște destul nici istoria veche, 
nici societatea modernă şi citirea pe apucate a tra- 
ducerilor germane din limbi aziatice nu-i pot împlini 
lacuna: de aceia, adeseori diformităţi, lungimi şi re- 
petiții chiar în preţuita Moartea lui Fulger. De aceia 
şi pericolul clişeului. Se vede că-i lipseşte varietatea 


www.dacoromanica.ro 


272 E. LOVINESCU 


cunoştinţelor şi acea neobosită şi nemiloasă cizelare, 
care trausfigurează pe cei pătrunşi de sfințenia for- 
mei, precum a transfigurat pe Eminescu în epoca 
sa de maturitate”. 

La acest studiu asupra lui Coşbuc sar mai putea 
adăuga un articol din 1895 asupra volumului /ubire 
al lui Vlahuţă, în care am fi dispuşi să vedem o re- 
acțiune a Convorbirilor împolriva poetului ce-le pă- 
răsise şi trecuse de partea literaturii proletare a lui 
Gherea, dacă n'am găsi articolul judicios, precursor 
al acţiunii altor critici mai noi, care au dovedit ca- 
racierul mai mult didactic al poeziei lui Vlahuţă, de 
desvoltări retorice şi de analize psihologice, înlr'o 
formă echilibrată, clasicizată oarecum, dar fără ori- 
ginalitate. 

In colo, ieşind din sânul unei epoci de mare medio- 
critate,. articolele lui Evolceanu nu ne fixează inte- 
resul prin obiect: literatura lui Ciru Oeconomu, Virgil 
Oniţiu, Ion Bacalbașa, Ursachi, V. Prasin, Sofia Nä- 
dejde şi chiar Haralamb Lecca nu mai are azi nicio 
circulaţie; la înlăturarea ei va fi contribuit şi ironia 
recenziilor lui Evolceanu, care însă, răzbunare ima- 
nentă, sau prăbuşit sub ruina victimelor lor... Care 
e atitudinea acestor recenzii a unei literaturi evident 
mediocre? Indignarea? Vehemenţa? Tonul superior? 
Respingerea categorică? Nu. Moldovean blajin, Evol- 
ceanu a întrebuințat față de victimele lui cea mai 
elicace armă de distrugere: ironia; nu însă o ironie 
muşcătoare, energică, ci o ironie uşoară, domoală, pă- 
rând mai mult a consimţi decât a refuza: de aci ca- 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 273 


racterul de fineţe nu numai în judecata critică ci şi 
în expresie, împrăştiind o atmosferă de umor conci- 
liant, vechea şi esențiala calitate moldovenească. Ca 
model poate servi cu deosebire articolul asupra roma- 
nului „De vânzare” al lui Constantin Nottara, pe ale 
cărui elucubraţii crilicul le studiază cu falsă serio- 
zitate şi aplicaţie. Misticul erou al romanului trăia, 
după spusa autorului, adâncit în lectura sfinților pă- 
rinți ai bisericii: a sfântului Auguslin, a sfântului 
Toma din Aquino și a... lui Pelroniu, de unde vedem 
că autorul credea că cel mai realist şi sensual roman- 
cier lalin era un scriitor bisericesc. „Unui astfel de 
erou, încheia Evolceanu, cu greu i sar putea găsi 
pereche nu numai în celelalte literaturi dar nici chiar 
într'a noastră”. O frază ca: „Nu numai în celelalte li- 
teraturi, dar nici chiar într'a noastră”, dă măsura 
fineţii ironiei acestui om, care, din lipsă de vocaţie, 
şi-a părăsit după câţiva ani preţioasele scule ale bu- 
nului gust, ale măsurii şi umorului pentru a se dedica 
excluziv unei cariere didaclice fără postumilate. 


18 


www.dacoromanica.ro 


XXXIII 
G. Călinescu. 


Cu prilejul celui de al patrulea portret, pe care mi-l 
face d. Călinescu în cursul a şapte ani, în ultimul 
număr al Vieţii Românești (1937), mă voi mărgini de 
a reproduce din fiecare câte un scurt fragment. 

Amintesc doar cititorului că nu e vorba de niște 
articole critice despre cărţi diferite, care pot îi -în 
adevăr de tendinţe contrare, ci de aprecieri globale 
asupra întregei mele activităţi. 


PORTRETUL No. 1 


„D. E. Lovinescu e un spirit minor... 

D. E. L. e un critic cu receptivitate tardivă şi fără 
simţul proporţiei. Poate lămuri foarte bine condi- 
țiile externe ale unei arte, fără ca însuşi să o guste. 
Simulează cu gestul intelectual sensibilitatea absentă, 

„D. E. L. are pasiunea literară, dar nare pasiu- 
nea literaturii. In scrisul altuia se iubeşte pe sine cu 
posibilităţile de valorificare ale mijloacelor sale. Este 
indiferent și nu e obiectiv, e rece fără să fie drept, etc. 

(Gândirea, VII, 12) 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 275 
PORTRETUL No. 2 


„După cincizeci de ani de largă respirație, d. E.L. 
îşi încheie un ciclu de activitate cu publicarea Memo- 
riilor. Deşi cei care îi datorează inițierea în cultul li- 
terelor ar fi putut să ridice mai multe şi mult mai 
calde glasuri omagiale, d-lui E. L. nu-i va lipsi în 
cele din urmă recunoaşterea dreaptă a celor des- 
legaţi de orice recunoştinţă sau dușmănie. 

E pentru întâia oară când în literatura română 
apare o putere de muncă şi invenţie artistică, de aşa 
proporţii, unite cu o pasiune literară şi o dezinlere- 
sare de viaţă practică de neînchipuit. Ideolog, critic, 
şei de cenaclu, d. E. L. a creat un sistem ce se 
poate discuta, dar nu se poate tăgădui, a privit cu 
ochiul cel mai înţelegător până acum întreaga lite- 
ratură română şi a întărit primii paşi celor mai mulţi 
scriitori de după război. Ajutat de un talent literar 
până acum refuzat oricărui alt critic, d. E. L. stăpâ- 
neşte într'aşa chip arena criticei încât se poate spune 
că are duşmani nu şi adversari. Şi cum Titu Maio- 
rescu a avut o acţiune critică aproape excluziv cultu- 
rală, d. E. L. rămâne cel mai mare crilic, dacă nu 
unicul, pe care, până în prezent, l-a avut literatura 
română. 


PORTRETUL No. 3 


Cultura română contemporană se rezumă la trei 
măşti: aceea de aramă vicleană cu bărbi asiriene a 


www.dacoromanica.ro 


276 E. LOVINESCU 


d-lui N. Iorga, masca vânătă, de meduză a lui Vasile 
Pârvan şi efigia candidă a d-lui E. Lovinescu. A- 
ceste două din urmă alcătuesc o formă a liniştei în 
două potenţe opuse, ce explică ostilitatea congenitală 
a oamenilor. Liniştea lui Pârvan era sumbră, de 
Istru îngheţat. Masca sa încruntat încetul cu încetul 
şi când a atins limita incizivităţii sufletul a sburat în 
Hades. D. E. Lovinescu a venit cu masca făculă, idea- 
lizată dela început și de sub care nu va ieși niciodată. 
(Vremea, 1930) 


PORTRETUL No. 4 


„Lipsa oricărei idei, a oricărei capacităţi de specu- 
laţie, a oricărui element de cugetare din opera sa, 
confruntată cu repulsia sa orală invincibilă pentru 
orice dispută, fac indiscutabil acest adevăr... 

„Străin de orice preocupări istorice, departe a- 
proape de orice disciplină exactă, criticul s'a mărginit, 
numai la cultivarea literaturii române contemporane 
în legătură cu cea franceză, citind cu o lăudabilă lipsă 
de repulsie cele mai neînsemnate lucruri, cunoscând 
pe cel mai mărunt scriitor, prinzând din aer orice 
schimbare, adaptându-se cu ușurință şi graţie ori- 
cărui mod de expresie a superficialului. Insă între 
vasta erudiție a lui Maiorescu şi curiozitatea extra- 
ordinar de competentă a multor tineri, d. E. L. rå- 
mâne în ciuda aparențelor, unul dintre cei mai puțini 
cullivați scriitori, cu care nu pofi discuta decât ches- 
liuni de strictă actualitate literară, etc. 

(Viața Românească, Iulie 1937) 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 277 


Li = * 

In patru portrete literare succesive — în cursul a 
şapte ani — sunt: 

1) Când un spirit minor; cu „o receptivitate tar- 
divă şi fără simţul proporţiei“; „un simulant intelec- 
tual al sensibilităţii absente“. 

2) Când „cel mai mare critic, dacă nu unicul pe 
care, până în prezent, l-a avut literatura română”; 
un „ideolog”, „un creator de sistem ce se poate discuta 
dar nu tăgădui“. 

3) Când un om străin de orice idei; „unul din cel 
mai puţini cultivați scriitori”; „lipsit de orice element 
de cugetare“. 

4) Când, alături de N. Iorga și de V. Pârvan, sunt 
una din cele trei personalităţi dominante ale îniregei 
culturi române; „singurul şi cel dintâi critic al lite- 
raturii române şi este de prevăzut că orice vegetație 
viitoare de acest fel va apare în ţărâna trunchiului 
său”; întrun cuvânt „cea mai largă conștiință a li- 
teraturii noastre“. 

5) Când sunt „străin de orice preocupare istorică, 
departe aproape de orice disciplină exactă“, 

6) Când nu sunt „un simplu colecţionar ci un con- 
structor. De aceia când a fost să creeze un sistem 
ideologic, el a inventat de fapt o filozofie a istoriei“. 

„Spirit istoric sintetic, d. E L. sa aflat în proces 
continuu de descontemporanizare“. 

7) Când sunt „un scriitor izbutit numai pe jumă- 
iate” pornit pe ură împotriva „celor care au isbutit 


www.dacoromanica.ro 


278 E. LOVINESCU 


în întregime cu o mulțime de obsesii care agasează 
şi care vădesc o vanitate enormă, disproporţionată 
cu mijloacele şi lipsa lor de tact; cu „o insensibili- 
tate, sub care se ascunde o mare statornicie a duş- 
măniei, o implacabililate amară“. 

8) Când acest om plămădit din ură, obsesii şi va- 
nitale, e studiat în şase-şapte articole din Vremea 
sub titlul general de „Masca apoloniană a d-lui E. 
Lovinescu”, ca un model de severilate, imparţialitate, 
obieclivilale. „Istoria literaturii române conlempo- 
rane”, scrie undeva d. Călinescu, a ieşil tocmai din 
această insensibilitate la contemporan, dintro su- 
blimă indiferenţă istorică şi este o operă ascelică, 
întru cât este o goană febrilă în jurul unui paradis 
terestru circular pentru a ajunge sus, de unde nu se 
vede decât conlurul îndepărtat al unei furnicări ne- 
mişcalte... Critica d-lui E. L. e în continuă ascensiune 
obieclivă. Simpatia pentru oameni, prejudecățile, anti- 
patia sunt înghiţile şi armonizate de indiferența isto- 
rică, în fond ea însăşi simpatie pe un cadran mai 
larg“. 

9) Când opera mea „se reduce în realilate la un 
singur volum, la ultimul, căci cele zece volume de 
Critice (mai degrabă broşuri) sporite prin introdu- 
cerea lucrărilor de doctorat şi a felurite prefețe au 
fost toate trase în /storia literaturii române contem- 
porane şi în aşa zisele Memorii şi apoi totul anulat 
prin ultimul volum“. 

10) Când de odală opera mea „a îmbrățișat tot scri- 
sul românesc de treizeci de ani încoace şi toate vo- 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 279 


lumele de critică ale tuturor celorlalţi critici nu a- 
jung să egaleze un edificiu de așa proporții“. 

11) Când Memoriile mele reprezintă o simplă „ciu- 
dăţenie“, întrucât eu nu sunt factorul de seamă al 
unor “evenimente importante. 

12) Când într'însele: „Toate aceste patru aspecte aşa 
de contrare se topesc în chipul cel mai firesc într'o 
nobilă atmosferă de demnitate personală şi de răs- 
pundere istorică. Talentul a ajutat şi el la această 
îmbinare şi ne aflăm, astfel, în faţa unei opere so- 
lide, durabile, care e un fel de roman scris la per- 
soana întâi, subiectiv şi obiectiv toideodată. O apro- 
piere de Saint-Simon nu ni se pare nepotrivită”. 

13) Când „criticul trebue să fie poet”, dar „d. E.L. 
nu e de loc poet şi nu putea înlrevedea în pieptul 
lui greu nici o simţire” — incapabil fiind, deci, să 
între în „creaţia” scriitorilor. 

14) Când, ca să dea „o ultimă dovadă a extraordi- 
narului talent al d-lui E. L. de a exprima stări in- 
telectuale adică refracția de halo lunar al ideei în 
subconștient”, face lungi citaţii din Evoluţia prozei 
literare, pentru a încheea apoi: 

„Aceste fraze cu galop ideologic, dar răscolind în 
alergarea lor un nour de sugestii poetice, nau în- 
lăuntrul lor nici un element care să fie străin unei 
stricte caracterizări. Ficţiunea suprapusă care altă 
dată estetiza nucleul abstract, este aci absent. Cu 
toate acestea, printr'o abilă sinteză, organismul ab- 
stract dă o rezultantă fictivă şi fără să înceteze de a 
fi de completă significaţie critică, studiul devine o 


www.dacoromanica.ro 


250 E. LOVINESCU 


capod'operă de creaţie. Faţă de cumularea de refe- 
rinţe şi de mici tablouri decorative de altădată, aceste 
pagini străbătute de un patos direct, nelivresc, de 
mare limpiditate a concepţiei, reprezintă o formulă 
aşa de înaintată, încât va fi greu criticei noui să se 
întoarcă peste ea”. 

Şi citaţiile ar putea merge la nesfârşit pe linii pa- 
ralele, până a dovedi, de pildă, că acelaş fapt po- 
vestit în Memorii, III e comentat la o distanță numai 
de o lună în două chipuri diametral opuse (bucata 
Comisia medicală interpretată favorabil în Adevărul 
literar şi defavorabil în Viafa românească). 


Ială ce spunea d. G. Călinescu în „Adevărul literar” 
din 23 Mai despre acel capitol al Memoriilor: 

„Ne oprim la fragmentul Comisia medicală, care 
pune cu toală sinceritatea și brutalitatea problema în- 
săși a existenței morale a scriitorului în mijlocul so- 
cielății noastre. Simpatia noastră este întreagă pentru 
d. E. Lovinescu și scene ca acelea pe care le relatează 
suni cu totul penibile. Silit de starea sănătăţii, scriilo- 
rul s'a dus la Instituția de care depinde spre a »bţine 
un concediu medical. Deși persoană cunoscută și de 
alâte decenii stimată în lumea intelectualilor, a fost 
supus cu suspiciune examenului medical. Dar să dăm 
cuvântul chiar d-lui E. Lovinescu 

Urmează un lung citat din articolul meu 

lată acum şi comentariul diametral opus sugerat 
de aceiaș scenă în No. din Iulie al „Vieții Româneşti”: 

„Criticul care ironizează pe d. lorga de a fipa peste 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE SR 


tot: „Eu sunt Neculae lorga” strigă la rându-i, cu 
penibila circumstanță agravantă de a nu fi cunoscut: 
„Eu sunt E. Lovinescu, scriitorul notoriu...” Bolnav, 
având nevoe de un concediu, criticul merse la comi- 
sia medicală. 

— Desbrăcaţi-vă! zise doctorul cu un ton profesio- 
nal și absent. 

Criticul fu mirat de această pretenţie la care se 
supun și regii. — Eu sunt E. Lovinescu... Eu sunt E. 
Lovinescu scriitorul... eu sunt un om notoriu și de-o 
conșliință tot atât de notorie... 

Indiferen(a medicului dovedi scriitorului care nu 
avea filozofia vieţii că nu era notoriu. D. E. Lovi- 
nescu ieși cu lacrimi în ochi (?), un altul plânse și 
el și plânsul spori și mai mult sentimentul de gran- 
dioasă singurătate a criticului...” 

Elementele ce intră în compoziţia acestor patru 
încercări de portret sunt atât de contradictorii încât 
nu se pot raporta la acelaş model. Dar, dacă nu 
mi-a reuşit portretul, d. G. Călinescu şi l-a isbutil 
pe al său. Căci nu cred să fi cilit cineva aceste ca- 
racterizări fără să nu-şi fi făcut o idee definitivă des- 
pre incoerența judecăților critice ale portretistului. 


In faţa acestei demonstraţii prin simple citate, d. 
Călinescu a recurs la ceia ce crede că e o abilitate. 
Pretinzând că portretul No. 4 nu era isprăvit a con- 
tinuat al 5-lea portret în numerele August-Septembrie 
şi Octombrie ale Vieții românești, amalgamând în 
dozagii naive laudele cu critica din portretele mai 


www.dacoromanica.ro 


282 E. LOVINESCU 


vechi pentru a-şi da aere de imparțialitate; e caşi 
cum, prins asupra afirmației că hârtia e neagră, ţi-ai 
apăra-o prin constatarea unei pete de cerneală. In 
Istoria lileralurii române, d. Călinescu îmi zugră- 
veşte al 6-lea portret din fragmentele celui al cincilea, 
cu eliminarea unor consideraţii de ordin personal 
ce i sau părut poate că nu cadrează cu demnitalea 
istoriei literare. Nu e în intenția mea de a analiza 
interpretările fanteziste de care e plin şi acest por- 
tret. Voi da un singur exemplu: 

„D. E. Lovinescu, afirmă d. Călinescu la pag. 839 a 
Istoriei sale, constată că Vieafa lui Eminescu „a ob- 
ținut aprobarea tuluror”, însă: „prefer cele vreo șase- 
şapte articole scrise tot de d. Călinescu despre mine 
acum vreo câţiva ani, foarle frumoase, literar vor- 
bind, şi într'un adevărat plan de creaţie estetică”. 

Pusă sub semnul cilaţiei, legătura e atât de extra- 
vaganiă în cât ar echivala cu o propoziţie de felul 
acesteia: „Multora le place brânza cu smântână, eu 
prefer Simfonia a V-a a lui Beethoven”. 

Cilatul adevărat e: 

„D. Călinescu face o incursie năvalnică în toată 
activitatea mea literară şi chiar în domeniul atât de 
gingaş al psihologicului, ceia ce ar dovedi iarăşi o o- 
biectivitate prea excesivă. In această privinţă nu va 
părea exageral, dacă voi afirma că prefer cele vreo şase 
sau şapte articole scrise tot de d. Călinescu despre 
mine în Vremea, acum câţiva ani, etec., etc.”. Cu alte 
cuvinte, între cele 5—6 portrete ce mi-a făcut d. Că- 
linescu am dreptul să prefer unul dintr'însele, fără 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 283 


să mă refer la volumele asupra lui Eminescu în nici 
o legătură cu portretul meu. 

Pasagiul citat este din articolul meu Oiștea în gard 
a abilității critice din volumul III de Memorii, în 
care mă ocupam de specia aceasta de „abilitale”, pe 
care d. Călinescu vrea să o ridice la demnitatea cri- 
licei. Cililorul nu se va mira, deci, când va găsi în 
Istoria literaturii române: „Cele mai bune pagini li- 
terare ale d-lui E. Lovinescu sunt în Memorii I, II 
(volumul III trebue înlăturat ca fiind sub orice ni- 
vel)”. Cu alle cuvinte, de îndată ce mă ocup de d. 
Călinescu, cad sub orice nivel. 
„ Pentru a-şi scuza variațiile, d. Călinescu a dat ex- 
plicaţii în mai multe rânduri. Reproducem cea mai 
scurtă şi cea din urmă, luată din prefața Istoriei li- 
teraturii române. „Un foarte distins critic, mai mult, 
un mare critic, ne-a învinovăţit că am dat asupra-i 
câleva versiuni contrazicătoare. Il rugăm să nu creadă 
acest lucru. Fiecare articol se ocupa cu o altă lalură 
şi suferia de o parţială compresiune exterioară. De 
alifel critica cere o lungă perioadă de experienţă, în 
care cultul care exagerează şi maliţia care disociază 
sunt etape necesare spre a ajunge la o judecată ma- 
tură şi definitivă”. In împrejurări identice, Maiorescu 
a rostit o vorbă memorabilă: „slabă scuză, tristă 


scuză“. 


Deoarece în jurul Istoriei literaturii române s'au ri- 


dical mari discuţii de un caracter vehement negativ, 
voi exprima câteva păreri în lumina celor spuse mai 


www.dacoromanica.ro 


284 E. LOVINESCU 


sus. Nu se poate să nu recunoaştem în această lu- 
crare un caracter de monumentalitate nu numai tec- 
nică, iconografică, informativă, într'un cuvânt, nu nu- 
mai de muncă conjugată ci și de talent literar, în fața 
căruia nu poate rămâne neimpresionat ori cine are 
cât de puţină stăpânire de sine pentru a-și uila re- 
pulsiunile ideologice şi, ceia ce e mai greu, pentru 
a-şi întfrâna nemulțumirile personale față de autor 
în genere sau din pricina situației ce i sa făcut în 
cartea lui. Pentru întâiași dată considerabilul material 
al întregii literaturi române — privit în valoarea lui 
estetică şi nu culturală, cum au făcut alții — ne este 
prezentat ca un tot viu articulat, printr'un mare dar 
de însuflețire ce străbate pulberea amănuntelor în- 
volburând-o, organizând-o într'o alcătuire vastă, ae- 
rată, fără cotloane şi păinjenișuri. Un spirit latin 
de o mare claritate prezidează această organizare, 
în care oameni cu mai multe cunoştinţi istorice de 
cât dânsul sau pierdut în inextricabile mărăcinişuri 
ale erudiţiei pentru erudiție, fără a le fi putut în- 
sufleți. Nici una din nuanțele talentului literar nu-i 
lipseşte d-lui G. Călinescu: facilitatea graţioasă a unui 
stil fără sforțare, în care se îmbină modul liric cu 
modul ştiinţific într'o fuziune perfectă, dând mereu 
impresia calităţii, a sunetului plin şi nu găunos, re- 
marcabilul dar de observaţie, în ordinea morală şi 
fizică, ce-l înclină spre o portretistică colorată, plină 
de injustiţii, dar vie, pitorească, odihnitoare înir'o 
compoziţie prin natura ei abstractă, puterea de am- 
plexiune a unei percepții estetice foarte fine când nu 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 285 


e împiedecată de demonii interiori, a unei capacităţi 
de speculație, de asociaţie, de mobilitate de ideaţie, 
pentru care nu ne putem arăta de cât admiraţia — 
totul redat într'o îluenţă de expresie ce înlătură orice 
element de constrângere intelectuală ori de pedan- 
tism doctoral. 

Cu toate aceste mari însuşiri de expresie arlis- 
tică, de receptivitate estetică, de amplexiune a inteli- 
genţii, de putere de muncă, de adunător de uriaşe 
materiale şi de animator al lor prin simplul prestigiu 
al talentului, d. Călinescu nu era indicat peniru a 
scrie o Istorie a literaturii, din lipsa unei calităţi şi 
mai esenţiale de cât toate celelalte, cel puţin în a- 
ceastă categorie de activitate: obiectivitatea. Deşi o- 
biectivitatea înseamnă deobiceiu a îj de aceiaş pă- 
rere cu noi, şi e, prin urmare, o noţiune foarte varia- 
bilă, — există totuşi un minimum peste care nu se 
poate trece, fără a cădea în subiectivism frenetic, 
pamiletar. 

Orice istorie literară e vulnerabilă sub raportul 
obiectivităţii, mai ales când tratează materii vii, ne- 
fixate prin crilica succesivă a câtorva decenii ce lim- 
pezesc valorile. Plecând dela o concepţie ideologică 
sau dela o percepţie estetică determinată, e dela sine 
înţeles că istoricul va distribui, fatal, o lumină inegală 
asupra literaturii, lăsând nemotivat multe în umbră 
şi exaltând valori contestabile, numai pentrucă iese 
sau intră în unghiul viziunii lui estetice. Lipsa aceasta 
de obiectivitate este însă organică; ea afirmă însăşi 
originalitatea istoricului, felul lui de a concepe şi 


www.dacoromanica.ro 


286 E. LOVINESCU 


simți exprimat nu numai teoretic. O istorie concepută 
„estetic? ori „cultural” prin însuşi punctul ior di- 
ferit de plecare constitue un lung şir de injustiții. 

Plecând dela o concepție estetică, d. Călinescu se 
încadrează în întreaga noastră critică contemporană, 
pe care n'a desrădäcinat-o încă nimic; urmează dela 
sine că, pe baza acestui punct de vedere şi în cadrele 
unei sensibilități limitate, istoria sa va avea anumite 
preferinți şi va săvârşi anumite nedreptăţi. Nu e 
vorba însă de această margine de basculare natu- 
rală, ci de deformările judecăților sale din pricina 
unui temperament excesiv de mobil, în nici o legă- 
tură cu estetica. D. Călinescu este un anxios, un sus- 
ceptibil, stăpânit de mari ambiţiuni, un spirit bănuitor, 
tenebros şi extrem de combinaliv, cu o lamentabilă 
instabilitate de caracter, ceia ce ar fi numai o che- 
stiune personală, dar şi de judecată estetică, ceia 
ce-l înstrăinează dela condiţia esenţială a „istoriei” 
literare. De aici, acel aer de parti-pris, de romanţare, 
de paradoxală injustiţie, de omisiuni voluntare, de 
lrape şi de perfidii consecutive al multora din pa- 
ginile acestei istorii, mai ales în părţile vii, sânge- 
rânde, dând mai mult impresia unei foi de tempera- 
tură, buletin al schimbăcioaselor relaţii personale 
ale autorului, decât a unei încercări de imparțială 
supunere la obiect. D. Călinescu are un remarcabil 
talent de polemist, de portretist, de pamfletar, — în- 
sușiri literare valabile într'o critică vie, militantă, 
primejdioase însă înlr'o istorie, oricâtă vivacitate sti- 
listică i-ar da. 


www.dacoromanica.ro 


XXXIV 
I. A. Rădulescu-Pogoneanu. 


N'am uitat încă glasul părintesc al lui T. Maiorescu, 
cu care, acum vreo patruzeci şi câţiva de ani, ne-a vor- 
bit întâiaş dată la curs de un „eminent” fost student, ce 
se afla la studii în străinătate şi debutase în „Omagiul”" 
său, publicând „O scrisoare din Germania” în chestia 
ncologismelor. Era pe vremea când marele crilic 
îşi lansa discipolii prin mici citaţii binevoitoare la 
cursuri, adică pe vremea când loate apele curgeau 
la vale „după cum o dovedeşte eminentul nostru geo- 
graf d. S. Mehedinţi”. Tânărul cu neologismele se 
numia d. I. A. Rădulescu-Pogoneanu, având pre- 
tenția de a-şi impune atenţiei publice patru nume 
deodată când e atât de greu să reţii două. Prin con- 
trast, prietenii săi junimişti şi însuşi Maiorescu îi 
spuneau pur şi simplu „lonică”, în nici o legătură cu 
povestea. 

După vreo şaple ani de „studii” în străinătate, „e- 
minentul fost student” s'a întors, apoi, fără alte opere, 
după ştiinţa mea, decât doar scrisoarea cu neologis- 
mele, dar şi fără să-şi fi pierdut afecţia marelui critic, 


www.dacoromanica.ro 


288 E, LOVINESCU 


cu care făcea, se pare, interminabile partide de şah. 
Alte merite n'am auzit să-i fi atribuit nici chiar prie- 
tenii. O singură dată a intrat în lumina notorietății și 
anume când, publicând o broșură asupra chestiunii 
evreeşti la noi, el a dovedit printr'un articol în Epoca, 
pe calea clasică a celor două coloane, că broşura lui 
Ion Lahovary apărută după a lui asupra aceleiaş 
chestiuni conținea pasagii şi multe din elementele 
documentaţiei luate textual după lucrarea sa. Cum 
lupta între cele două ramuri conservatoare era în 
miezul ei, mare fu satisfacția în lagărul junimist, şi 
parcă-l aud şi acum pe Maiorescu frecându-şi mânile: 

— Bravo, Ionică! Ei, Doamne, de mult am prevăzut 
eu ce se ascunde într'însul... 

Făcându-şi cu ochiul, junimiştii mai mărunți se 
uimiau şi ei admiraliv: 

— Al naibei, Ionică! 

Salisfacţia na durat însă mult, căci spirit prolix 
dar onest, Jon Lahovary a dovedit că broşura lui nu era 
decât reproducerea unor articole publicate cu câţiva ani 
înainte sub pseudonim în l'Indépendance roumaine, 
şi că, prin urmare, d. Pogoneanu era plagiatorul lui 
Lahovary, pe care nu-l ştiuse identifica sub pseudo- 
nim. Dezolarea, ce a urmat în lagărul junimist, nu l-a 
împiedecat totuşi pe d. Pogoneanu să-şi conlinue 
partidele de şah cu Maiorescu iar, când sau deschis 
perspectivele unei cariere universitare, am avut pri- 
lejul să-l aud pe critic subliniind cu afecţie impor- 
tantă: 

— Ionică se pregăteşte; va publica o nouă lucrare. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 289 


Lucrarea se dovedia a fi traducerea vreunui capi- 
tol din Elica lui Wundt publicat în fruntea Convor- 
birilor lilerare, sub semnătura celor patru nume ale 
sale, pe când Wundt se mulțumia cu unul singur. 
Iar când mai târziu, Maiorescu fiind prim-ministru, 
concursul a avul loc, mi-a fost dat să asist la cea 
mai penibilă sforțare fizică ce am văzul vreodată 
în a lraduce o absolută insuficiență intelectuală prin- 
liro şi mai absolută — dacă se poate — insuficiență 
de expresie. 


De aproape un sferi de veac nu i-am mai zăril 
după aceia împătrila semnătură pe vreo carte origi- 
nală, iar din vagi svonuri am aflat doar că la Uni- 
versilate se ocupă, sever, cu eliminarea neologisme- 
lor din lucrările candidaţilo: şi cu combaterea „ru- 
jului”, a decolteului şi a ondulaţiei permanente la 
studente, când iată că anul acesta a apărut volumul I 
al Insemnărilor zilnice ale lui T. Maiorescu, publicate 
cu o introducere, note, facsimile şi portrete de I. A. 
Rădulescu-Pogoneanu. 

— Care va să zică Maiorescu avea dreptate. Ionică 
lucrează, mi-am spus. 

Inainte de a-mi publica studiul asupra psihologiei 
marelui critic pe baza acestor Însemnări în coloanele 
unui ziar, i-am cerul editorului autorizaţia de a re- 
produce ilustrațiile cărţii, acordată bucuros, cu re- 
zerva aprobării şi a d-lui Pogoneanu, căruia îi apar- 
țineau fotografiile. Obţinând-o şi pe aceasia, ziarul 
începu publicarea celor 16 arlicole, clişeele având 

19 


www.dacoromanica.ro 


298 E. LOVINESCU 


bine înţeles indicaţia locului de unde fuseseră luale. 
După câteva zile, editorul îmi spuse loiușşi: 

— Ciudat, nu ştiu ce are d. Pogoneanu... E nemul- 
țumit că. i se publică clișeele... Se teme să nu-i strice 
vânzării cărţii, şi doar i-am arătat că apariţia artico- 
lelor din ziar constitue, dimpotrivă, o mare re- 
clamă, după cum o dovedeşte vânzarea în Capitală şi 
chiar în provincie, dar nu pare convins. 

Zilnic îmi venia apoi ecoul nemulțumirilor d-lui Po- 
goneanu... Că el nu-şi aduce aminte să fi dat vreo 
aulorizaţie... că el n'a înţeles ca... Că se fac prea multe 
citaţii de pasagii întregi... Și, ca să nu mai lungesc 
vorba, acum admitea, acum revenia la telefon ca 
să spună că nu-i convine să i se reproducă clișeele. 
Câtăva vreme rămăsei nedumerit în fața acestei psi- 
hologii, fără altă explicare posibilă decât cea a unui 
interes material al cărţii, care, totuş, după cum mă 
asigura editorul, în măsură să aprecieze, nu numai 
că nu ieşia ştirbit ci sporia. Ca să încerc adâncurile 
sufleteşti și poate şi puţin în glumă îi spusei edito- 
rului: 

— Făgădueşte-i că la fiecare clişeu voi adăoga: „Re- 
producere după /nsemnările zilnice ale lui T. Maio- 
rescu publicate de I. A. Rădulescu-Pogoneanu”. 

Nimerisem punctul nevralgic. Din acru, omul se 
învioră dintr'odată: 

— Apoi, negreşit! isbucni el. Dar ce, Insemnările 
sau publicat singure? Ce, Maiorescu le-a publicat? 
N'a trebuit să mă căznesc eu să-i descifrez scrisul, ba 
în mare parte să traduc textul redactat în nemţeşte? 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE aj 


Se făcuse, în sfârşil, lumină! Omul care iscălise 
documentaţia lui Ion Lahovary asupra chestiunii e- 
vreești, acuzându-l totuşi de plagiat, şi îşi punea cele 
patru nume ale sale sub „încă un capitol din Etica 
lui Wundt’, ținea să-şi citească împătritul nume și 
sub fiecare clişeu luat din cartea lui Maiorescu. Când 
nu ţi l-ai văzut tipărit de un sfert de veac, oricât ar 
putea trezi zâmbetul, dorința era toluşi, omenește, 
explicabilă. 

Martoră mi-e redacţia ziarului de străduinţa de a-i 
satisface aspiraţia; de fiecare dată mă lovii însă de 
voinţa secretarului, care nu găsia estetic şi legitim să 
lungească textul clişeelor şi cu cele patru nume ale 
d-lui I. A. Rădulescu-Pogoneanu. Numai odată, prin 
nu șliu ce întâmplare, au apărut: e singura noapte, în 
care am dormit liniştit şi poate şi d. Pogoneanu. 


Uitasem de mult de această uluitoare întâmplare, 
când găsii pe masă următoarea notificare prin por- 
tărei : 

„Publicând în cursul lunii Aprilie 1937 în ziarul 
Adevărul o serie de articole asupra Insemnărilor zil- 
nice ale părintelui meu Titu Maiorescu, lipările sub 
îngrijirea d-lui 1. A. Rădulescu-Pogoneanu, ați găsil 
cu cale să reproduceți pasagii întregi din aceste In- 
semnări precum și mai toate facsimilele și portretele 
cuprinse în volumul editat de librăria Socec la în- 
cepulul anului 1937. 

După prevederile legii asupra proprietății literare 
şi artistice din 28 Iunie 1923, publicarea ce afi făcul 


www.dacoromanica.ro 


292 E. LOVINESCU 


fără autorizația mea aduce o gravă atingere a drep- 
tului meu de proprietate asupra scrierilor părinte- 
lui meu și asupra ilustraţiilor cuprinse în volum, 
Rezervându-mi dreptul a cere aplicarea sancțiuni- 
lor acestei legi, vă notific că în temeiul dreptului ce-mi 
garantează legea vă interzic să publicaţi în volum şi 
să puneţi în vânzare articolele d-voastră cuprinzând 
reproducerea pasagiilor și gravurilor a căror pro- 
prietate îmi aparține și vă atrag atenţia asupra pc- 
depselor înscrise în art. 48 și următorii din lege. 
Primiți, vă rog, asigurarea considerației mele. 


LIVIA DE DYMSZA 
născulă Maiorescu 


Cu domiciliul ales la d. I. A. Rădulescu-Pogoneanu, 
București, str. General Lahovary 1. 


Scoţând din cauză pe d-na Livia de Dymsza, care, 
trăind de 30—40 de ani departe de ţară, e pe atât 
de venerabilă, pe cât de neştiuloare de împrejurările 
vieții noastre culturale şi chiar de interesele morale ale 
memoriei ilustrului său părinte, Notificarea rămâne 
opera personală a d-lui I. A. Rădulescu-Pogoneanu. 

Nemângâiat de a nu-i fi putut reproduce numele 
- sub fotografiile articolelor mele, îi dau azi o satis- 
facție mai mare: alături de scrisoarea asupra neolo- 
gismelor, de broşura asupra chestiei evrecşti cu do- 
cumenilația luată din Ion Lahovary şi de... „încă un 
capitol din Etica lui Wundt’, — publicându-i-o, a- 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 293 
ceastă Notificare se adaugă la opera lui complectă! . 


— Nu vă spuneam eu că Ionică lucrează?! ar fi 
rostit părinteşte Maiorescu, dacă ar fi trăit să-i vadă 
isprava. 


1) D. I. A. Rădulescu-Pogoneanu, răspunzând printr'o sceri- 
soare publică în Adevărul că autorul notificării e d. avocat M. 
Antoniadi (unde duce meseria!), mă văd silit să-o şterg din 
lista operelor sale complecte. Articolele publicate mai întîi în 
ziar au fost integrate în cele două tomuri ale mele asupra lui 
T. Maiorescu, apărute în Editura „Fundațiilor Regale”, 1940. 
Până astăzi nu mi s'a deschis nici o acţiune publică. 


www.dacoromanica.ro 


XXXV 
Nichifor Crainic. 


Nam mai urmării de foarte mulţi ani poezia d-lui 
Nichifor Crainic pentru cuvântul că nici poezia nu 
I-a mai urmărit pe d-sa. Românul se naşte poate poel 
dar devine, cu siguranţă, om politic. In materie de 
ideologie literară şi culturală primul şi ultimul contact 
cu d. Crainic l-am avut acum vreo cinsprezece ani cu 
ocazia apariţiei Istoriei civilizației române moderne 
cu urme şi în Sburătorul din 1925; din acest contacl 
am rămas cu convingerea, exprimală în mai multe 
note, că d. Crainic nu numai că nu are o culiură 
generală necesară unei discuţii științifice dar nici ati- 
tudinea sufletească, ce i-ar face-o cu putință. După 
câleva mici încercări de caracter metaforic pentru 
a-şi teroriza tradiționalismul în schemalisme groso- 
iane şi a-şi da o aparenţă de disciplină ştiinţifică, 
omul îşi revenia repede la propria-i natură; teoriile, 
exemplificările istorice nu erau decât „poze” dictate 
de legea imilaţiei ab exterioribus pentru a da impresia 
unei pasiuni ideologice, întrucât, dela cea dintâi cioc- 
nire, întorcându-se la metodele sale ortodoxe şi autoc- 


www.dacoromanica.ro 


AQUAPORTE 295 


tone, se integra în admirabila continuitate a adevăra- 
tului tradiționalism românesc pamfletar, ce nu vine 
atât dela rasă, uneori prea oacheşă, iar alteori sus- 
pect semitică, ci dela lipsa de cultură, care, pentru a 
părea doctorală, începe cu citații din diferiţi cugetă- 
tori occidentali şi sfârşeşte prin a te trăsni cu inepţii 
băștinașe... Intr'un cuvânt, încă de pe atunci se pre- 
simţia în d. Nichifor Crainic predestinarea unei ca- 
riere politice, unde vulgaritatea cugelării se poate ex- 
prima în forme cât mai categorice. In această direcţie 
nu l-am mai urmărit însă, aşa că razele cugetării sale 
etnocratice au putut lumina „haosul”, fără să fi be- 
neficiat şi eu de ele. Abia după atâţia ani, iau din 
nou contact cu ideologia lui literară, găsindu-l exact 
la punctul în care îl lăsasem. Cum voi face o citaţie 
mai mare, reproducându-i în întregime un articolaș 
şi cum cilaţiile prea lungi nu se urmăresc, l-aş ruga 
pe cililor să o parcurgă totuşi în întregime. 


Gogomăniile d-lui E. Lovinescu 


„De multă vreme nu ne-am mai ocupat de critica 
d-lui E. Lovinescu. Nu ne-a interesat şi nu ne intere- 
sează. Părerile sale despre alții sau despre noi mau 
altă valoare decât acel sec „caţa-caţa” al coţofenelor 
ce sboară, din copac în copac, lăsând şi ele în urmă 
ceca ce pol. Asemenea secreţii cerebrale nu merită 
atenţie. Dar d. E. L. nu este numai un critic neputin- 
cios, care schimbă zece păreri contrare despre acelaş 
scriitor, nu e numai un biet scriitor ratat, care re- 


www.dacoromanica.ro 


296 E. LOVINESCU 


curge la măscări pentru a fi luat în seamă fie şi 
numai prin meritate injurii, d. E. L. e, pe lângă toate 
acestea şi un publicist neonest, fiindcă îi lipseşte sim- 
țul responsabilităţii. 

Intr'un foileton din Adevărul unde vrea să apere 
împotriva d-lui N. Iorga, pe d. T. Arghezi „cel mai 
mare poet contemporan”, care până mai deunăzi nu 
avea absolul niciun talent pentru acelaş d. E. L. — a 
scris-o doar sub semnătură în defunctul său Sbu- 
rător!) — criticul face afirmaţia că poclul în che- 
sliune „a schimbat faţa poeziei româneşti” şi sub 
înrâurirea lui s'a desvoltat toată lirica noastră, in- 
fluenţându-i şi ferlilizându-i pe toţi poeţii, fie ei şi 
tradiționalişti (Nichifor Crainic, I. Pillat, V. Voicu- 
lescu, elc.)”. 

Intâia oară iese o asemenea afirmație din condeiul 
unui gogoman! Chiar d. T. Arghezi, pentru care lo- 
vinesc, însemna până mai deunăzi baligă şi mai rău 
decât atât, se va fi scărpinând în ceafă citind aseme- 
nea năzbâlii. Ce-are aface poezia unui I. Pillat cu a 
d-lui T. Arghezi? Ce-are aface poezia d-lui V. Voicu- 
lescu? Şi ce-au aface versurile mele? Mi sa spus că 
în cărțile d-lui Lovinescu aceleaşi versuri ale mele 
sunt vlahuţiene. Acum iată-le argheziene! Sărmanul 
criticuţ! 

Nu e în obiceiul nostru să ne apărăm singuri pro- 
ducţiile literare. Odată date la lumină, fiecare le ju- 


1 Să citeze textul. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 297 


decă după cum poate. Iar noi nu suntem stăpâni pe 
judecata nimănui. 

Dar pentru respectul adevărului, un critic onest ar 
fi putut observa următoarele: 

D. T. Arghezi ne-a fost o vreme colaborator. Cu 
lucruri foarte decente. Și mai mult decât atât: cu lu- 
cruri modelate după crezul artislic, atât de definit, 
al revistei „Gândirea”. Altfel, war fi putut colabora. 
Faima poetului datează numai de câţiva ani. Crezul 
„Gândirii” datează însă dinainte de fundarea revistei 
şi anume: dela „Şesurile Natale”, apărute în 1916, 
și unde se găsesc toate elementele acestui crez! 

Un alt critic, d. G. Călinescu, recenzând la apariţie 
„Cuvintele potrivite” ale d-lui Arghezi, găsia în ele 
ecouri şi influenţe succesive din varialele faze și cu- 
rente literare afirmate de peste 30 de ani încoace. Şi 
îşi documenta afirmaţiile cu citate paralele. D. T. Ar- 
ghezi e un talent care se acomodează. Liber de orice 
crez, el le adoptă pe rând. Şi un capitol foarte in- 
teresant de studiat e influența spiritului gândirist 
asupra producţiei sale poetice. Ce-a dat mai bun d. 
T. Arghezi e scris în acest spirit şi nu seamănă cu 
ceea ce scrisese mai înainte, cum nu seamănă cu 
ceea ce scrie de câţiva ani încoace, de când compune 
modernist, adoptând tehnica versurilor libere. Raciliţi 
„psalmii” săi, reciliți frumoasa prefață a „Cuvintelor 
polrivite”, pentru a vedea cât de puternică a fost 
influența gândirismului asupra sa! 

Acesta e adevărul istoric. 

Și n'am fi avut niciun interes să-l spunem noi chiar; 


www.dacoromanica.ro 


298 E. LOVINESCU 


l-am fi tăcut cum l-am tăcut şi până acum, — dacă 
nu ne-ar fi scos din rezerva obişnuită gogomania a- 
firmaţiilor d-lui E. Lovinescu. E inutil să întrebăm 
dacă sărmanul crilicuţ poate să-și susțină măcar cu 
o iolă documentară gogomăniile!” 


Dacă am reprodus un arlicol atâl de lung, cititorul 
nu-şi va închipui, de sigur, că am făcut-o pentru a 
porni la o discuţie estetică sau măcar de istorie li- 
terară cu un om, al cărui nivel de cultură şi de €x- 
presie se precizează din primele cuvinte, ci pentru 
a-i da spectacolul, în adevăr rar, al unei inîlaţii, care 
impresionează întrun domeniu, unde inflația este 
obişnuită. Iată-l pe d. T. Arghezi, poet „de faimă re- 
tentă” inspirându-se din venerabilul abecedar poetic 
al Șesurilor natale, din 1916, — urde se găsesc toate 
elementele” crezulu gândirist, afară doar de talent! 
Nu e de mirat că, după această ispravă, d. Crainic 
anunţă pe coperta revistei un premiu de zece mii de 
lei pentru cel mai bun studiu asupra „gândirismului” 
conţinut în biblia Șesurilor sale, pe atât de mediocre 
pe cât de natale. 

In spaima ce-l va cuprinde, cititorul se va refugia 
şi potoli în calmul unui peisagiu de basm autocton — 
căci din dosul acestei lăudăroşii se proectează o frân- 
tură de legendă. Lângă scaunul domnesc al Impă- 
ratului, pe un divan, cocoţțat pe şapte perini stă bu- 
călarul. Nu e bucătarul vremurilor noastre, cu scufiţă 
şi halat alb, ci o namilă tuciurie, buzată și cu părul 
creţ, umilată de grăsime şi de trufie, lăbărțată şi 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 299 


unsuroasă, păroasă şi slinoasă, revărsată de nu-l 
cuprinde întregul divan. li povesteşte cu ifos Impă- 
ratului isprava uciderii balaurului cu şapte capete: - 

„Și unde să vezi, slăvite împărate, mânca-ţi-aş, că 
scoate un cap din fântână da' eu i-l retez cu paloşul 
de-i sbură cât colo, caşa ma făcut mama viteaz. 
Da’ nici el nu se lasă ci mai scoale unul şi eu hârşti! 
i-l şi retez, şi pe ăsta; da' el mai scoate unul şi eu 
i-l tai şi pe ăla; ce să mă mai laud? că mi-i silă. 
I le-am retezat, slăvite împărate, mânca-ţi-aş, pe toate 
şapte... să-mi sară ochii, dacă mint... şi să-ți spună 
şi ăl de Călinescu, că s'a nimerit și el de faţă... Și ce 
atâta vorbă, uite şi satârul dela bucălărie uns cu sânge 
de balaur şi uite în curte şi cele şapte capele ale lui... 
Și amu, barosane, după ce te-am scăpat de primejdie, 
pune vreun grămătic împărălesc — că-i dau şi eu din 
toată sărăcia mea zece mii de lei — să scrie şi pentru 
ăia de-o veni povestea isprăvii mele vitejeşti şi, ca 
vorba să fie vorbă, să-mi dai de nevastă pe fata Mă- 
riei tale...” 

Cumpănil, între haz şi indignare, Împăratul nu se 
putu opri de a nu-i striga: 

— Huo, cioară! 


www.dacoromanica.ro 


XXXVI 
Marcu Aureliu Melencovici - Polsk... 


Nu-mi aduc aminte când l-am cunoscut întâiu pe 
Marcu Aureliu Melencovici- Polsk. Trunchios, lătă- 
ref, mic, cu un cap mare mistuit de o frunte vastă, cu 
un păr ca mătasa porumbului, căzând în bucle rare 
lipite de craniu, cu ochi albaștri, cu o figură blond- 
roşcovană, spuzită de o acnee tenace, gură mare, dinţi 
laţi împlântaţi în gingii solide, umflate. Nu-i cunosc 
originea: rutean din Bucovina sau român din Șcheii 
Braşovului? Oricum, tip exotic; aparent, nordic. La 
bizarul lui nume, omul a mai găsit potrivit să adauge 
şi anexa de Polsk — adică Polonezul. Cunoştea lim- 
bile slave şi cele scandinave, şi cum trăise câtva timp 
în Polonia și îşi semnase articolele de acolo cu a- 
daosul de Polsk, i se păruse că irebuia să-l adopte. 
Petrecând mai târziu mai mulţi ani la Londra şi 
specializându-se chiar în studiul limbii engleze, a 
stat mult timp pe gânduri, dacă să nu-şi schimbe nu- 
mele în Marcu Aureliu Melencovici - English. Numai 
după lungi desbateri cu sine, a rămas tot la adaosul 
de Polsk, sub care se credea mai cunoscut. Avusese 


www.dacoromanica.ro 


AQUATORTE 301 


o oarecare aclivitale şi dinainte de războiu în mici 
foi culturale prin notițe, dări de seamă şi mai ales 
cronici muzicale. Poliglot, pulea fi mediocru în mai 
multe limbi. 

Cum în Anglia se specializase în fonetică, studiind 
excluziv, cu ajutorul a fel de fel de aparate, vibraţiile 
sonore ale fiecărei vocale în parle, ne având altă pri- 
cepere literară, la şedinţele Sburătorului se insera 
din când în când printre lecturile poetice cu experi- 
menlări făcute asupra adevăratei rostiri a cuvântului 
Shakespeare, după legile învăţate în laborator. 

Scoborându-mă odală prin Cișmigiu, îl văzui brusc 
adulmecând neliniștit văzduhul ca într'o aşteplare, 
până ce se hotărî, în sfârşit, să-şi exprime îngrijo- 
rarea: 

— Ce ar fi dacă am trece pe altă alee? 

— De ce nu? îi răspunsei crezând că se fereşte de 
vreun inoportun. 

Şi de aici mă atrase pe altă alee şi apoi pe alia, 
până ce-l întrebai de cine fuge atât de speriat. 

— Să vă spun drept mi-e frică de curente. 

In plin zăduf de Julie, omul se temea de închi- 
puite adieri de vânt şi se pilia după copaci, ca să 
nu... răcească. 


Biciuile de nevoia unei cariere universilare, sfor- 
țările lui intelectuale sau tradus pe încetul și în o- 
pere literare — adică într'o serie de broşuri de opl, 
de zece, de șaisprezece pagini, desbătând probleme 
vaste ca: „Imporianţa studiului limbii engleze” sau ca: 


www.dacoromanica.ro 


302 E. LOVINESCU 


„O privire asupra literaturii engleze” (în douăspre- 
zece pagini!) Traducând apoi un număr de poezii ale 
lui Eminescu în englezeşte (el tălmăcindu-le în proză, 
şi o englezoaică punându-le în versuri), care nu-mi 
fu mirarea când citii peste câtva timp pe cartea lui 
de vizită trimisă de sărbători: 


Marcu Aureliu Melencovici-Polsk 
Doctor dela „University of London”. 
Traducălor al lui Eminescu în englezește. 


şi oricât am încercat să-l conving că astfel de calități 
de ordin moral nu se indică pe cartea de vizită, a 
fost de prisos; peste câteva luni pe aceiaş carte omul 
mai adăugă şi: 


„Membru al ligii conira sgomolului”. 


li mai rămânea doar să mai adauge și: 
„Membru al ligii impolriva curentelor din Cişmigiu”, 


Pe unele din broşuri observai dela un timp că 
dedicaţiile mă boiezau „lon”. Intro Sâmbătă a 
Paştelor îmi lăsă din nou acasă o broşură cu aceiaș 
eroare de nume, aşa că hotării să-l scutur în glumă 
puţin. A doua zi chiar, în drum spre Salonul de pri- 
măvară, întâmplarea făcu să-l întâlnesc prin dreptul 
palatului Cantacuzino, înarmat cu câteva cărticele de 
ale lui, în căutarea casei lui Ramiro Ortiz (Aşa se pre- 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 303 


gătesc carierele universitare). Cum îmi era în cale, mă 
oferii să i-o arăt eu. In aşteptarea momentului priel- 
nic, făcurăm câţiva paşi, tăcuţi. In piaţa Victoriei o 
luarăm deadreptul, când, la ivirea îndepărială a unei 
trăsuri, îl văzui, deodată, palid, cu fruntea îmbrobo- 
nată de sudoare, tremurând din toate încheieturile şi 
trăgându-mă de braţ îndărăt. Ajunşi pe trotuar mă 
smucii din mânile lui. 

— Mă iertaţi, se bâlbâi el umil, dar eu nu pot tra- 
versa o piaţă. Sufăr de agorafobie. 

— Aha! care va să zică suferi şi de agorafobie! is- 
bucnii eu, în sfârşit. Şi de ce mai suferi dumneata, 
domnule? De zece ani mă târăști prin toate aleele 
Cişmigiului, pentrucă suferi de curentofobie! Mai su- 
feri şi sgomotofobie, şi o mai pui şi pe cartea de 
vizită, și mai mult decât orice, suferi de amnezie. De 
zece ani îți dau revista, articolele, cărțile mele, de 
zece ani mă obligi să-ţi rețin ceie patru nume şi d-ta 
wai nici delicateţa să ştii cum mă cheamă! 

Inmărmurit de apostrofa neașteptată, omul se clă- 
lină: 

— Nu înţeleg, se bâlbâi. 

— Da, da. Afirm că dumneata nu ştii nici cum mă 
cheamă, insistai eu cu o figură prefăcut amenință- 
toare. 

Stacojiu, cu plăci maladive de roşeaţă, leoarcă de 
apă, cu privirea rătăcită, sub stăpânirea panicei, fă-. 
când sforțări mari de memorie, el isbuti, în sfârșit, 
să-mi dibue numele adevărat. 

— Bine ca dat Dumnezeu! râsei. Ei, acum că ţi-ai 


www.dacoromanica.ro 


304 E. LOVINESCU 


adus aminte cum mă chiamă, apuci pe aici pe dreapta 
şi dai numaidecâi de casa lui Ramiro Ortiz; ceva mai 
departe locuiesc şi G. Murnu şi S. Mândrescu, căci 
drumul la Universitate duce şi pe la dânşii. 


De ce mi-au revenil în aminlire aceste scene? Mui 
săplămâna treculă, citii în darea de seamă a unui 
ziar asupra congresului ținut la Geneva al „Ligii îm- 
potriva pornografiei literare”, raportul delegalului 
secției româneşti, d. Marcu Aureliu Melencovici-Polsk, 
în care înfiera şi expunea răzbunării legii şi oprobiu- 
lui mondial mulţi dintre scriilori ascultați cu falsă 
devoțiune la mine; pe lângă titlurile de doctor „Of 
Universily of London”; „traducător al lui Eminescu 
în englezeşte”; „președinte al ligii împotriva sgomolu- 
lui”; „membru al ligii împotriva curentelor din Cişmi- 
giu”; „membru al ligii agorafobilor” — Marcu Aure- 
liu Melencovici - Polsk va putea să-şi adauge, în fine, 
cu legilimă mândrie şi tillul de „membru al ligii îm- 
poliriva pornografiei”... 


www.dacoromanica.ro 


XXXVII 


Din carnetul unui autor de „Istorie a literaturii 
române contemporane” 


Convingerea uşurinții ei e semnul sub care se îm- 
plineşle destinul crilicei în conştiinţa publică, deşi, 
ca să fie bine, orice lucru e greu. Când m'am gos- 
podärit întâia oară, d. Fritz, bătrânul vânzător de 
maşini de gătit, ma asigural că în tot Bucureştiul 
nu existau decât trei coşari — fireşte țigani — cunos- 
călori ai meseriei: unul era însă mai totdeauna beat; 
al doilea trebuia supraveghiat, căci avea obiceiul să 
fure; al treilea era greu de găsit, deoarece se băleau 
pe dânsul toți bucureştenii. 

Critica nu poate fi mai uşoară decât curăţalul co- 
şurilor. 


Nu despre greutatea ei va fi vorba aici — ci de 
greutăţile vieţii criticului de pe urma exercilării pro- 
fesiunii lui, privite, de altfel, doar lateral. Cu excepția 
cazului când nu devine ea însăşi pârghia unei ascen- 


siuni sociale, a unei cariere — şi atunci uzurpă un 
nume nemeritat, — crilica implică un fel de asceză; 
20 


www.dacoromanica.ro 


306 E. LOVINESCU 


independenţa morală, elementul ei esenţial nu se do- 
bândeşte decât în urma unei renunţări la nişte þu- 
nuri accesibile doar dependențţii şi complezenței. Dacă 
în grădina lui Academos nu se pulea intra decât ca 
geometru, pe poarta criticei nu poţi pătrunde decât 
cu loiagul şi desagii pelerinului spiritual, mâncălor de 
lăcuste prăjite. 


Rândurile de față nau scopul de a desfășura filmul 
unor peregrinări prin Tebaidele literaturii naţionale, 
în fapte şi în consideraţiuni generale, ci de a pune 
înaintea ochilor cititorului doar câleva modeste e- 
xemple recente, — pentru a-şi schița singur icoana 
sumară a pătimirii criticului român... 

Publicând o Istorie a literaturii române contempo- 
rane cu o anumită atiludine, e dela sine înţeles că au- 
torul trebuia să se aştepte la întrunlări ideologice 
ușor deviate în contestări şi chestiuni personale. Nu 
e, prin urmare, vorba de aceste polemici naturale, ci 
de nemulţumirile latente sau făţişe, ce tac şi se con- 
sumă uneori. în simple mâhniri, sau fierb mocnit în 
veninuri tari în aşteptarea momentului prielnic pen- 
tru a se infiltra în straturi nebănuite, împotriva inten- 
țiilor celor mai categorice, spre a dizolva cu acidul 
lor legături vechi şi gingaşe, iar alteori, devenind 
publice, se transformă în doleanţe, în vehemenţe sti- 
listice, după temperament, în insulte anonime, în re- 
clamaţii, niciodată pentru sine ci totdeauna... pentru 
alți nedreplăţiți sau, dacă au la îndemână o tribună, 
în atacuri publicistice foarte variate, pe departe, cu 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 307 


ocoluri greu de dibuit, ori direct şi fără nici o teamă 
de a se arăta sub propria-i înfăţişare. 

Ocupându-se de producţia a peste trei sule de scrii- 
tori, dintre care mulţi tineri neconsolidaţi încă, sar 
crede că o istorie literară a dovedit o largă genero- 
zitate pe calea satisfacţiilor premature. Nu se poale 
totuşi şti dacă le-a pricinuit cu adevărat, deoarece 
satisfacția de obicei tace sau chiar se ascunde. După 
ce a înghiţit viţelul, şarpele nu doreşte decât să-l 
digere în linişte, departe de ochiul indiscret; numai 
când e flămând, sărind la trecător sau la îmblânzilor, 
afli de starea lui de spirit. A extinde limitele bunei 
voinţi şi ale înţelegerii nu este însă o politică a cri- 
ticei; pentru un tânăr „mulţumit” care, de altfel, nwo 
mărturiseşte ca să pară că i se cuvine — sunt trei alţii 
nemulțumiți pe nedrept sau chiar şi pe drept, întru- 
cât, la valoare poate egală, ei pretind justiţiar, o a- 
lenţie egală — fără să admită că în infinitezimal omi- 
siunile sunt îngăduite şi, în orice caz, omeneşti. O 
metodă mai riguroasă, mai intransigentă cu vârsta, 
cu valoarea, cu activitatea, punându-i pe toţi, strict, 
în faţa neanlului ori a incertitudinii, e mult mai bine 
venită; trezeşte şi mai puţine nemulțumiri şi înlătură 
şi învinuirea spiritului partizan, deoarece, în infi- 
nitezimal, cunoaşterea criticului e fatal limilată la 
cercul experienţei sale. 


Din acest carnet voi desprinde trei cazuri: 


www.dacoromanica.ro 


308 E. LOVINESCU 
1. Corneliu Moldovanu 


Intr'o seară, pe terasa unei cafenele, pe un zăduf 
cumplit, mă abătui din fața grădinii Ateneului. La 
masă se mai aflau un prieten avocat, un doctor şi un 
tânăr romancier evreu. Pe când comentam suflul 
saharian abătut brusc asupra Capitalei, deodală, se 
aşeză lângă noi Corneliu Moldovanu... Camarad de 
liceu, doar cu vreo trei ani în urmă; poet cu debuturi 
sămănătoriste, pus totuşi în lumină de Convorbiri 
crilice; dacă nu scrie de vreo 15—20 de ani, în 
schimb administrează societăţi literare şi distribue 
premii naţionale. Carierele noastre literare evoluând 
în planuri deosebite, între noi na rămas decât o 
camaraderie limitată la un tradiţional schimb de cu- 
vinte: 

— Ce mai faci, coane Evghenie? 

— Bine, domnu' Corneliu, 

De data asta, cu masca subțiată, dar și frământată 
de cine ştie ce sguduire sismică, prietenul Corneliu 
nu mă mai întâmpină cu obişnuita întrebare asupra 
sănătății, ci, exploziv, agresiv aproape, crispat, mă 
înfruntă cu aceste vorbe fără introducere: 

— Uf! în sfârşit, am reuşit să-i dau premiul național 
de critică lui Mihalache Dragomirescu! Ce zici, coane 
Evghenie? 

Dacă discuția ar fi mers normal şi întâmplător spre 
premiul naţional de critică, poate că aş fi avut ceva 
„de zis”, In condiţii atât de bruscate şi de ostentative 
nu aveam însă nimic de obiectat. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 309 


— Păi ce să zic? Mă bucur că l-a luat el; putea. să 
se distribue şi mai rău. 

— Eu i l-am dat. In trei zile de manevră, am iz- 
butit să-l conving pe Rebreanu, pe Minulescu şi pe 
alții. Ce zici de asta, coane Evghenie? 

— Ce să zic! Zic că ai făcut foarte bine, Ai scris 
la Convorbiri crilice şi ai. fost totdeauna apărat de 
pana isteaţă a lui „Mihalache”, aşa că i-o şi datorai. 
Ai lucrat din cel mai frumos sentiment de recunoş- 
tință, cum se şi cuvenea, de altfel, ca şi Rebreanu şi 
I. Minulescu. — Vechea gardă, mă rog! 

— Te cred, Apoi pe Rebreanu l-a şi învăţat să 
scrie, căci la venirea lui din Ardeal nici nu ştia ro- 
mânește. 

— Ẹxagerezi puţin, încercai eu să-i rezist de formă. 
Rebreanu a publicat literatură şi înainte. 

— Crezi? Cum? Când anume? se încruntă el cate- 
goric, intolerani. 

— Frământări. 

— Eroare! Ha! îmi împlântă brusc pumnalul în 
inimă. Dumneata faci istoria literaturii şi nu cunoști 
evoluţia cronologică a scriitorilor! Află că primul 
volum al lui Rebreanu e Golanii, unde se află capo- 
doperele Coasa, Dintele, pe care le-a pus în lumină 
Mihalache... 

Golanii au apărut în 1916, pe când Frământările se 
publicaseră din 1912, dar gestul hotărît, definitiv, 
tonul dictatorial al prietenului meu îmi arătară ză- 
dărnicia reclificării. Ca critic, mă simții totuşi dator 
să afirm valoarea destul de relativă a Golanilor,. 


www.dacoromanica.ro 


310 E. LOVINESCU 


— Ştiu! ştiu! izbucni cu vehemenţă Corneliu, ştiu! 
Pentru dumneata Rebreanu începe cu /fic Strul, de- 
zertor. Nu-i aşa? Vezi că am ghicit? Pentrucă l-ai pu- 
blicat în Sburătorul! Asta e. Publicat de Mihalache, 
Dintele e mediocru. Ştiu. Egocentrism, coane Evghe- 
nie. Poveste veche... Sburătorul... Câmpineanu 40... 
Cincizeci de trepte până sus la dumneata... Sunt pline 
ziarele de moiturile astea... Nimic nu-i bun, dacă nu 
s'a citit la Sburătorul... Da... da... Nu protesta... 

Nu protestam de loc. Tot Corneliu se întoarse spre 
succesul campaniei lui în favoarea premiului lui Mi- 
halache. 

— A voit, ce-i dreptul, X. să mi se pună în cale, 
spunând: „Eu nu volez pe nerodul ăsta”, dar m'am 
uitat odată urât la dânsul şi nu ştiu cum nam reținut, 
de a nu-i răspunde: „Mai bine fără votul dumitale.. 
Nici nu se şade un premiu național ieşit cu concursul 
Sărindarului”. Nu i-am spus-o dar mi-a citit-o în 
ochi. A roşit. O să distrugem noi Sărindarul şi pe toţi 
jidanii, ţipă el agresiv apucând de nasture, instinctiv 
şi prieteneşte, dealtfel, pe tânărul romancier evreu. 

Apoi înduioşat: 

— Ştii că l-am sărbătorit pe Mihalache la Luzana... 
Tot scriitori unul şi unul: Rebreanu, Minulescu, Sor- 
bul... Ăştia, da, zic şi eu stâlpi ai literaturii nu ca 
Baltazar ori Voronca. Nici nu poţi să-ţi închipui cât 
de frumos a vorbii Mihalache. lar când a arătat că 
a lucrat patruzeci de ani la sistemul lui, fără să-şi 
fi dat seamă că în „integralism” pusese bazele filo- 
zofice ale legionarismului, ne-a podidit lacrimile. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 311 


Apoi tot mai admirativ: 

— Om şi Mihalache ăsta! De şapte ori îi citia 
Rebreanu câte o nuvelă până ce-l mulțumia, refă- 
când-o mereu... Nu mai vorbesc de Gregorian; el 
venia la Mihalache cu un blestem împotriva lui Dum- 
nezeu şi ieşia cu un imn de slavă. Aşa acțiune a 
criticului asupra scriitorilor, înţeleg şi eu. Și, pe urmă, 
el i-a învățat să scrie. 

— Mihalache? încercai eu să mă îndoesc. 

— Mihalache! Da, Mihalache. Pe vremea lui nu 
îndrăznia Baltazar să scrie „m'am îngerit”'. Auzi 
dumneata, domnul Baltazar „s'a îngerit!' Bine face 
Pizani..' Asta e româneşte ori jidoveşte? se adresă el 
din nou prietenos romancierului evreu. 

— Dela război, nu mai ştie nimeni scrie româneşte, 
conveni celalt, resemnat ori, poate, spiritual. 

Aşi fi avut să spun şi eu ceva — dar mi se păru de 
prisos; prietenul meu nici nu mi-ar fi îngăduit-o de- 
alifel, cu imperiosul lui flux verbal de om care se 
pregăteşte să ia posturile de comandă ale literaturii 
române, să acorde premii naţionale şi permise de 
calea ferată, să împartă burse, să decreteze talentele 
şi legile gramaticale, să deschidă puşcăriile, cu gestul 
scurt, deciziv, definiliv. 

Se făcuse ora unu din noapte. Mă ridicai cu senti- 
mentul marii mele nevrednicii şi inutilităţi, dar nu 
mă depăriai până nu primii şi ultima lovitură din par- 
tea nemilosului meu prieten: 

— Ştii, coane Evghenie, că ţi-am citit cartea aia a 
dumilale, Istoria aia..., cum îi zice? 


www.dacoromanica.ro 


312 E. LOVINESCU 


— Ştiu. 

— De unde ştii? 

— Din felul cum mi-ai vorbit. Cum credeai că te 
suportam altfel? Ţi-am înţeles suferința. Psiholog şi 
eu, cu voia dumitale, dragă Corneliu. 


2. Boeria nu obligă. 


Din întâia săptămână a apariţiei Istoriei literaturii 
române contemporane (1937) primii o carte poştală 
dela un semnatar necunoscut personal, destul de cu- 
noscut altfel, d. Th. Răşcanu, boer de ţară, moşier 
moldovean, publicist harnic, documentar şi beletri- 
stic, cu diverse titluri de respectabilitate. La o vârstă 
şi cu o structură socială care impun urbanilatea prin 
definiţie, mai ales faţă de necunoscuţi, boerul nostru 
crezu totuşi de cuviinţă să-mi trimită printr'o scri- 
soare deschisă părerea lui puţin măgulitoare, expri- 
mată în termeni familiari, prin nimic autorizați, des- 
pre cartea mea, încheind lapidar: 

— Ubi omnes, non ego! 

Adică: unde au încăput atâția, sunt bucuros de a 
nu mă găsi şi eu! 

Inţelepciunea vorbei latinești e minunată; ea izo- 
lează pe scriitorul nedreptăţit în cercul de foc al 
propriei lui conştiinţi. Dacă o ai, la ce bun însă mani- 
festaţiile epistolare, ce-i contrazic sensul orgolios? 

Morbul literar pustiește şi deformează, în realitate, 
nu numai vârsta ci şi arhondologia. Boeria nu mai 
obligă, 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 313 
3. Arama românească. 


De profesiune doctor, d. I. Biberi e de câţiva ami 
(1937) cronicarul literar al unui ziar redactat în 
limba franceză. Scriitor şi de literatură de imagina- 
ție, nu e locul să-mi exprim vreo părere despre dânsa; 
prefer să-i rămân justițiabil prin literatura mea. Din 
cele câleva dăţi ale venirii sale pe la mine, am rămas 
cu impresia unui om de cultură generală, cu o mare 
mobilitate asociativă în idei; volubil peste necesitate 
Și agrement, dar de o curtenie de raporturi cu ade- 
vărat plăcută, ce-i îndreptăţia preferința de a-și pu- 
blica literatura în îranţuzeşte. 


Nevăzându-se trecut printre scriitorii de care mă 
ocupam în Istoria literaturii române contemporane, 
d. Biberi nu mi-a trimis vreo orgolioasă carte poştală 
din orașul de provincie unde-și practică medicina, ci 
şi-a ascuţit pana în foiletonul critic al ziarului său 
monden peniru a-mi recenza volumul JTI al J/emoriilor 
apărul tocmai atunci. Iată tonul cu care îmi înfie- 
rează pornirea de a mă opri asupra unora din „de- 
feciele fizice” ale „eroilor mei” (să spunem: surzenia 
unuia, microfobia sau agorafobia altora, etc.): 

„A amesteca într'o discuţie publică persoana fizică 
a adversarului, şi, denunţându-i mizeriile fizice, de care 
la urma urmei nu este responsabil, aceasta nu e ati- 
ludinea unui om civilizat, pentru a nu zice mai mult. 
Am scris acest articol în speranţa că d. L. ne va cruța 
pe viilor de penibila lectură a diagnosticelor sale eli- 


www.dacoromanica.ro 


314 E. LOVINESCU 


nice. În acelaş timp dăm şi un sfat d-lui L., căci 
întro zi sar putea foarie bine ca un publicist in- 
discret şi de aceiași delicateță morală să-i pună, după 
singura lectură a articolelor sale, un alt diagnostic”. 

Nu voi încerca să-mi apăr portretistica; ea rămâne 
la discreţia de apreciere a d-lui Biberi; conştiinţa îmi 
spune toluşi că niciodată nu m'am oprit asupra „de- 
fectelor fizice” ale unui model, decât pe măsura re- 
percusiunilor de ordin psihologic, singurul lucru va- 
labil. Nu memorialistica mea e, aşa dar, în discuţie 
ci resorturile sufleteşti ale criticului; de sub hâr- 
tiuţa poleită a volubilei sale curtenii franțuzeşti, a- 
pare brusc elementul aulocton: dă sfaturi, speră, ca 
orice publicist naţional, că-l voi cruța pe viitor de 
„penibila lectură a diagnosticelor” mele şi, aducân- 
du-şi aminte că e doctor, mă ameninţă cu unul al 
său, care, de vreme ce ma cruțat, trebue să fie cu 
deosebire crud. _ 

Adunându-şi apoi cronicele întrun volum le-a în- 
soțil cu o prefaţă de idei generale asupra evoluţiei 
literaturii noastre contemporane. In viziunea lui ca- 
leidoscopică situaţia mea în critică nu putea fi decât 
neînsemnată, mediocră; se înțelege dela sine şi poate 
că aşa şi e; întrucât e vorba de timpuri revolute, 
sentința rămâne definitivă, fără posibilități de îndrep- 
tare. Cum activitatea mea se leagă totuşi de o epocă 
determinată şi de un moment în evoluția literaturii 
noastre moderniste, locul de exponent critic al acelui 
moment trebuia ocupat de altul. Domnul Biberi l-a 
şi găsit: 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 315 


„Adevăratul stăpân al epocii, scrie domnia-sa în 
prefața cronicelor adunate, unind prestigiul personal 
cu înălțimea gândirii, a fost însă Zarifopol care a do- 
minat această epocă de transiţie”, 

Zarifopol? Probabil Paul Zarifopol, adică: un om 
de culiură şi distincţie, un moralist şi un analist fin, 
dar paradoxal în domeniul ideilor generale, — fără 
nici o legătură cu literatura noastră, pe care n'a 
cunoscut-o pentru că a dispreţuit-o, iar când, din în- 
tâmplare, a făcut în ea două-trei incursiuni fugitive 
a dovedit că a avea preferenţi nu înseamnă a avea 
orientări şi, ceeace e mai de regretat, gust... Un astfel 
de om nu putea fi nici „stăpân”, nici nu avea cum 
domina o epocă literară, pentru faptul că no cu- 
noştea şi nu s'a integrat întrînsa sub nici o formă 
activă. 

De unde scoatem încheierea că, după cum nu o- 
bligă boeria, nu obligă nici curtenia poleită de șle- 
fuială franțuzească. 

Singura realitate e arama românească. 


www.dacoromanica.ro 


XXXVII 
Siluete feminine: 1. loana Postelnicu. 


— Domnul meu, mă sgärie la telefon o voce de fe- 
meie, puțin cam răgușită, domnul meu, când și cum 
aşi putea să te văd cu literatură? 

— Domnul meu? — adică domnul domniei voastre 
— nu am cinstea de a fi, răspunsei iritat şi de ex- 
presia nefirească şi de familiaritatea neașteptată. 

Glasul din telefon protestă; credea că se exprimase 
nimerit. 

— Aş prefera să binevoiţi a-mi spune simplu şi fără 
posesive, pe care limba noastră nu le întrebuin- 
tează. Cât despre literatură, vă sunt la dispoziție, cum 
sunt oricui, după amiaza. 

— Dar eu nu te cunosc... 

— O să mă cunoaşteţi. 

— Cum o să intru la dumneata? 

— Punând mâna pe ivărul ușii... 

— Dar dacă e şi altă lume necunoscută? 

— O să vă prezint, 

— Vreau să rămân necunoscută... 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 317 


— Atunci no să vă prezint; sau, dacă credeți de 
cuviință, puneţi-vă şi o mască. 

Necunoscula se arăta dificilă, pretențioasă şi mai 
ales familiară, 

— O să-mi găseşti literatura bună? se alintă din 
nou, răguşit. 

— Nu pot şti. 

— Atunci nu vin, 

— Poate că ar fi mai bine, Dar de ce trebue să o 
cred bună? 

— Penirucă aşa o cred şi eu şi simt nevoia de a 
fi întărită în convingerea mea. Literatura pentru mine 
e un imperativ al existenţei. 

— Să-mi daţi voie să mă îndoiesc. Literatura nu e 
în genere o vocaţie feminină ci bărbălească. La noi 
nu cunosc decât puţine cazuri de vocaţie feminină — 
dincolo de relaţii sentimentale. Deobiceiu e un sim- 
plu popas între două aventuri, o forță neîntrebuin- 
tată momentan în preocupări mai esenţiale. 

— Şi totuşi pentru mine aşa e. Scriu în mijlocul 
împoltrivirilor celor din jur şi mi-aş da bucuros exis- 
tența ca să pot face ceva bun. 

Vorbe, mă gândii. Era însă de prisos să mai in- 
sist, când, deodală, în glasul răguşit şi familiar, re- 
cunoscui glasul unei doamne în bune relaţii cu mine 
dar pierdută din vedere de mulţi ani. 

— Ia ascullă, svăpăiato, isbucnii eu de dala aceasta 
şi mai familiar decâl se arătase necunoscuta, mult 
ai de gând să mă fierbi la telefon cu invențiile astea? 
Crezi că nu te-am recunoscul? 


www.dacoromanica.ro 


318 E. LOVINESCU 


— Cum de mai recunoscut? râse ea zgomotos. 

— Cum aşi fi putut să nu te recunosc după glas şi 
familiaritatea cu care mi te-ai adresat ca unui vån- 
zător din Lipscani: „Ascultă, băete, dă-mi trei metri 
de voile Georgeite”. Lasă farsa, literatura şi vocația, 
pentru care ai fi în stare să-ţi dai existenţa, şi spu- 
ne-mi ce-ţi face băiatul? 

Glasul râse din nou în pâlnie. 

— Fetiţa, vrei să spui. 

— Băiatul. 

— Apoi eu nu-s svăpăiata, cu care m'ai confundat. 

-— Lasă gluma şi spune-mi ce doreşti dela mine? 

— Doresc să-ţi citesc un roman. 

— Nu le cred capabilă nici de o scrisoare. 

— V'am spus că mă confundați, schimbă ea tonul; 
eu nu-s „svăpăiata” dumneavoastră, după cum nici 
dumneavoastră nu sunteţi „domnul meu”, 

— Bine, doamnă, convenii fără convingere, dar, 
dacă nu sunteți „svăpăiata”, nu-mi pare rău că vam 
confundat. V'am putut exprima câteva aprecieri, pe 
care n'aş fi îndrăznit altfel să vi le comunic. Iar, dacă 
stăruiți a vă crede scriitoare, binevoiţi a veni mâne 
pe la cinci, curmai o conversaţie ce începea să mă 
încurce prin îndoiala asupra identității persoanei dela 
celălalt capăt al firului de telefon. 


Eram sigur că fusese „svăpăiata” obişnuită cu astfel 
de farse şi că, prin urmare, nu va veni. La cinci, mă 
trezii totuşi în birou cu o tânără doamnă, frumoasă, 
cu linia sveltă a lujerului trupului, cu păr ruginiu. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 319 


Urechea nu-i mai simţi asprimea gulurală a glasului, 
iar familiaritatea volubilă îmi păru un dar pe care 
mi l-ar fi făcut dintr'o atenţie personală. Primăvara 
frumuseții ei nu-mi dădea totuşi nici o presimţire priel- 
nică în privinţa literaturii celor câteva caete cu care 
venise. Dimpotrivă... Fără emoție, îmi citi apoi, bine, 
inteligent, vreo treizeci de pagini ale începutului unui 
roman: notații precise, ferme, fără sentimenlalism; 
viziunea Bucureştilor dela înălțimea unei terase sus- 
pendate ; scurt dialog tratând disonanţele sufleteşti 
ale celor doi eroi probabili: pregnantă materiali- 
zare a unor stări de conştiinţă produse de o bucală 
de muzică; întrun cuvânt, siguranța prezenţei unui 
scriitor de talent. 

— Doamnă, o întrerupsei, ajunge; opinia mea e 
tăcută şi nu mai e nevoie deocamdată să continuaţi. 
Romanul în sine, pentru moment, nu mă interesează; 
poate nu e bun, dar nare importanță. Mă intere- 
sează numai faptul cert că sunteţi o scriitoare, care, 
dacă n'a scris o carte bună, o va scrie. Am uitat lot, 
și impresiile turburi dela telefon, şi mă regăsesc cu 
bucuria, de oricând, pe care o simt în clipa descope- 
ririi unui talent. 

In timpul micului meu discurs, chipul femeii părea 
a se neliniști sub paiul canotierului,.. Era adevărat ori 
mi se părea numai? Rărindu-mi cuvintele, privii în- 
cordat. O lacrimă, două... şi apoi o ploaie de lacrimi, 
spasmodice... 

— Doamnă! Ce faceţi, doamnă? mă grăbii spre ea. 
Ce s'a întâmplat? 


www.dacoromanica.ro 


320 E. LOVINESCU 


— Ce să se întâmple? răspunse ea, când se potoli 
puţin. Plâng de bucurie. Am trecut prin toate emo- 
tiile de fată, de soţie, de mamă, dar niciodată n'am 
trecut printr'o emoție atât de puternică. Clipa aceasta 
reprezintă o mare bucurie a vieţii mele. 

„Vocaţia” şi viaţa jucată pe cartea literaturii nu 
erau, aşa dar, nişte vorbe uşuralice, aruncate în pâl- 
nia telefonului printre atâtea altele zadarnice. 

— Cum rămâne atunci, o întrebai, cu încrederea în 
literalura dumitale, pe care mi-o proclamai cu atâta 
convingere? 

— Incredere? Mă biciuiam eu însămi cu vorbe ne- 
socotite ca să înfruni o lectură ce mă înspăimânta şi 
îmi dădea insomnii. 

In timpul acesta biroul se umpluse de tineri prie- 
teni şi de câţiva scriitori mai maturi şi foarte gravi. 
Mă întorsei către dânşii: 

— Citesc de mult în ochii unora dintre d-voastră 
învinuirea că-mi pierd vremea de douăzeci de ani 
ascultând încercările tuturor debutanţilor. Poate; dar, 
dacă, în atâta mediocritate, mi se întâmplă la distanţe 
cât de mari să asist, ca acum, la momentul în adevăr 
rar al deschiderii la viață a unui talent, îmi ajunge. 
Lacrima de bucurie căzută din ochii doamnei mă 
despăgubeşte de toată truda. E un destin şi acesta... 


Doamna se numeşte astăzi în literatură Ioana 
Postelnicu şi a devenit autoarea romanului Bogdana, 
de o maturitate de expresie artistică destul de rară, 
întrun domeniu de exaltare a simţurilor. Substanţa 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 321 


epică a romanului e minimă; nemulțumită în sânul că- 
minului, deşi nu lipsită de realități sensuale împinse la 
violenţe plastice ce-i revoltau pudiciţia, Bogdana caută 
evadări felurite până ce-şi închipue a le fi găsit întrun 
necunoscut, cu care întâmplarea o pusese în legătură 
la telefon. Exaltarea acestei dragoste prelungite ab- 
stract o aduce după mari desbateri în casa necunos- 
cultului; dar şi de data aceasta pudoarea ei înăscută 
se revoltă. Se reîntoarce acasă în zorii zilei, bucuroasă 
de a se regăsi neatinsă în cearşafurile curate ale pa- 
tului ei, — dar şi cu vaga speranță că,dacă necunos- 
culul ar fi fost altfel, poate că sar fi împlinit marea 
izbăvire a fatalităţii ei organice, sar fi putut elibera 
din cătuşele trupului sterilizat de comandamente mo- 
rale venite de dincolo de dânsa, spre a se putea rea- 
liza într'o dragoste, ce o chinueşte cu atât mai mult 
cu cât o simte mai inaccesibilă şi poate chiar nerea- 
lizabilă. Atât: un fir subţire între doi stâlpi bine în- 
fipți de o liniaritate matematică, fără nici o abatere 
pe alături, în ambianța casei, în social. Nu există 
nimic decât tragica-i obsesie erotică. Pe un cablu 
izolat de toate presiunile din afară, se scurge un cu- 
rent de mare frecvenţă; cablul rezistă voltajului pu-- 
ternic al unei sentimentalilăţi ce creşte din propriile-i 
abstinențe. Romanul e de o puritate desăvârşită; el 
e tocmai romanul purității, ce ar voi să se elibereze 
din îalalilăţi venite din fiziologie sau psihologie, nu 
se ştie bine, din acel tulbure necunoscut frzudian, 
unde se amalgamează forțe ce scapă examenului con- 
ştiinţei ce veghează asupra ei însăşi, fără să poată pă- 
21 
www.dacoromanica.ro 


322 E. LOVINESCU 


lrunde dincolo, în obscuritate. Pe o atât de mică 
substanţă epică, scriitoarea a creat drama unei femei, 
nu prin analize abstracte sau prin acumulare de 
fapte, de amănunte, de experienţe erotice, ci limi- 
tându-şi materia la una singură: la dragostea absurdă 
cu un necunoscut la telefon, gradată, progresând până 
la exaltare, în care micul aparat de ebonit căpătă o 
personalilale apocaliptică, cu o gură, din care se 
revarsă şi în care intră o vâlvătae pasională cu atât 
mai mare cu cât sporeşte din propria-i substanță in- 
combustibilă. Romanul nu procedează prin succe- 
siune de amănunte, ci prin largi scene izolate, prin 
puncte culminante, tratate fiecare aparte, în de sine; 
momente puţine dar esenţiale descrise larg, precis, 
cu insistența analitică a unor degete ce ar căuta febril 
întrun morman de jăratec notația, sensaţia, cuvântul 
indispensabil. Scena trecătorului ce i se pare Bogda- 
nei că o urmăreşte, scena dansului cu Alexandru 
Priboianu şi scena ultimă a întâlnirii cu Val, iubitul 
ei dela telefon, sunt momente atât de puternic de- 
scrise, încât rămân în amintire în conturul lor defi- 
niliv; tehnica e acea a scenelor discontinui dar carac- 
teristice, nu a fluenţelor succesive de situaţii. 

Ceea ce impresionează în acest roman nu e atât 
tensiunea, febra, cu care ne-au deprins şi alte scrii- 
toare; nici capacitatea de expresie proaspătă şi de 
figuraţie imagistică, prezente şi aiurea, ci maturita- 
lea, gravitatea unei forme, care îmbracă cu o rigidi- 
late destul de suplă o sensibilitate uşor inflamabilă, 
flacără ce circulă fără să-şi mistuie cablul rezistent, 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 323 


fără lirism de cuvinte, deşi vehiculează însuşi li- 
rismul. Febra acestui roman trebue să-l facă unic, ca 
şi Tinerețe a Luciei Demetrius, — în sensul ca să nu 
se mai repete, ca tot ce e excepțional. Stăpânirea sti- 
lului, știința tehnică, cu care sunt izolate momentele 
esenţiale, şi apoi descrise cu o putere analitică, îm- 
pinsă până la virtuozitate luată aproape ca scop în 
sine, calmul, demnitatea expresiei cu care sunt cap- 
late efluviile lirice — constitue calităţile pozitive ale 
romanului de acum şi chezășiile celor viitoare, în 
care, după cum Bogdana caulă să se descătuşeze din 
tatalităţile ei psihologice, scriitoarea trebue să se eli- 
bereze din condiţiile sexului ei, ce ar condamna-o alt- 
fel perpetuu la lirism şi confesiune. 


2. Lucia Demetrius +). 


Romanul Tinerețe al Luciei Demetrius a fost reve- 
laţia unui talent de esenţă excluziv feminină. Prospe- 
țimea talentului scriitoarei a fost recunoscută atunci 
de aproape unanimitatea crilicei. Carle de înaltă febră, 
de un erotism aproape fără obiect, difuz şi universal, 
adevărată mizerie a sufletului, visare romantică, sen- 
limentalism, animism, având şi desperare mocnilă, 
tragică aproape, — şi, mai presus de orice, exaltare 
biciuită de nerealizare; scris feminin, impresionist, 
de notații uşor descusute, dar prinse în copcile aurite 


1) Despre această scriitoare, vezi: Memorii, III, p. 88 şi Ist. 
lit. rom. contemp., Socec, p. 314. 


www.dacoromanica.ro 


324 E. LOVINESCU 


ale unor imagini pregnante, poetice, originale, licurici 
sclipind prin verdele vegetal al prozei nuanţate. Carte 
de debut, ce trebuia să rămână unică, prin sinceritatea 
accentului, prin febra eroinei panerotice, prin incan- 
descența stilulti, şi a rămas. Lucia Demetrius ne-a 
mai dat apoi alte două cărți. Deşi reprezintă un pas 
de evoluţie în producţia scriitoarei, Marea fugă şi 
Destine wau mai fost primite cu unanimitatea debu- 
tului. Nu mai e vorba de un țipăt impresionant, ca tot 
ce e adânc, scurt şi unic, ci de un început de organi- 
zare. In Marea fugă organizarea e toluşi mai mult 
aparentă; scriitoarea nu caută încă, ci se caută în 
alţii; nu se mai exprimă direct, ci-şi sfarmă oglinda 
sufletului în cioburi, pe care le strânge apoi de pe 
jos; crezând că adună lucruri ce nu-i aparţin, ea îşi 
culege şi reconstitue propriu-i suflet aruncat în bu- 
căți. Eroina din Tinerețe a devenit zece alte frag- 
mente de eroină, de vârste şi situaţii sociale diferite, 
bătrâne sau tinere, bogate sau boeme, cabotine sau 
fete oneste, cu viţii numite sau fără nume, dar 'toate 
roase de aceeaşi obsesie erotică, imaginară şi senti- 
mentală, iar uneori trecută în simţuri, cu erupţiuni 
împinse până la crimă. Procesul ieşirii din sine e 
modest, dar individualizarea aceleiaşi psihologii în 
fiinţe diferite cere încă o sforțare de obiectivare, de 
stabilire a unor condiţii sociale felurite, a unor cli- 
mate de coexistenţă ce presupun un ochi treaz şi o 
observaţie dezinleresată. Lipsilă de strălucirea in- 
tensă a primului roman, Marea fugă constitue totuşi 
o etapă spre epicizare, iar volumul de nuvele al 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 325 


Destinelor se înscrie şi mai accentuat ìn aceeaşi di- 
recļie de maturizare. Fără să frângă cu totul linia fe- 
minină a scriitoarei, Ultimele zile ale Ioanei Lazăr, 
O zi plină, Destine reprezintă şi momente de evadare 
din sine, prin creare de ambianţe străine şi de mo- 
duri de existență dincolo de obsesia erotică. 


3. Cella Serghi. 


Talentul Cellei Serghi sa afirmat odată cu apa- 
riția romanului Pânză de paianjen. Talent numai par- 
țial şi chiar aparent feminin prin studiul Dianei, o 
fată de excesivă feminitate printr'un amestec de fri- 
volitate şi de sensibilitate. Caracterul ei este însă prea 
complex peniru a fi limitat în laturea lui erotică; ne- 
voia de a străluci, de a-şi cultiva micile ei succese 
școlare şi sociale se complică chiar dela început cu 
ipocrizia jocului dublu al unei vieţi duse pe cele 
două planuri, al realității şi al aparenţei. Erotismul 
ei se lărgeşte la experiențe de nuanţe mai variate, 
dela frivolitate şi instinct, la simțul adânc al unei 
stabilităţi, al unei așezări în confortul social; peste 
capriciile sensualității domină nevoia căsniciei cu tot 
ce cuprinde ea ca subordonare, ca fidelitate şi res- 
pect al căminului și tradiţiei. Există în Diana un simţ 
al familiei, al ordinei, un simţ moral, după cum e- 
xistă şi în scriitoare posibilităţi de a reda şi crea prin 
amănunte o ambianţă burgheză de resemnare şi de 
sforțare leală de încadrare în ordinea socială exis- 


www.dacoromanica.ro 


326 E. LOVINESCU 


tentă. Incidentele vieţii nu se mărginesc numai la ero- 
tism, oricât ar fi el de adânc simţit şi de izbutit rea- 
lizat; Diana are o familie prinsă în drama unor de- 
veniri maleriale şi a unei decăderi, din care se izo- 
lează figura limpede fixată a tatălui, a optimismului 
rămas intact în mijlocul ruinilor, a dragostei lui de 
băiatul, cu a cărui fotografie în uniformă de ofiţer 
moare pe un pal de spital; pagini de un realism vi- 
guros, slrâns pe firul de mătase al duioşiei şi al ome- 
niei. Diana intră apoi într'o căsnicie, şi se încadrează 
aslfel în altă familie, ai cărei membri sunt surprinşi 
în toale particularităţile lor pitoreşti, cu un ochi 
obiectiv de observator la rece; în ea e apoi un simţ 
moral şi (radițional ce-i cumpăneşte instinctele în 
acțiunea lor şi le dă importanța atitudinilor ieşite 
din conilictul forţelor contradictorii. Stilul, el însuşi, 
nu mai este strălucitor, cu sclipirile de aur ale imagi- 
nilor poetice; cartea nu e scrisă cu febră şi nici n'o 
comunică; nu e lirică; nu exaltă, ci procedează prin 
acumulare de notații mărunte. Stil dens, cenuşiu, din 
care se clădesc lucrări fără strălucire dar durabile, 
cu aspect de timpurie maturitate. 


www.dacoromanica.ro 


XXXIX 
Dan Petraşincu 


După apariția Omului gol, asupra valorii căruia se 
schițase un concurs aproape unanim de prețuire, ar 
fi fost de dorit ca Monstrul să-şi descrie singur de- 
stinul şi să-i fixeze autorului o situaţie, care să-i poată 
îngădui criticului şi cititorului orice nuanță în jude- 
cată, afară de una singură: tăgăduirea talentului, a- 
dică a unei forțe necontestabile 1). 


Destinul scriitorului român, tânăr sau bătrân, este 
însă altul: veşnic debutant, el lucrează în provizorat 
şi, deci, în amărăciunea instabilității sufleteşti, e la- 
pidat în piaţa publică nu numai de publicişti, fără 
simț estetic şi răspundere morală, ci contestat chiar 
de criticii profesionişti, de talent şi de gust. Pe lângă 
sărăcia, pe care nu știu ce ursită o leagă de talent, pe 
lângă dezordinea vieţii cu adaosul inevitabil al bolii, 
ieşit poate logic din talent, pe lângă umilința de a 
alerga, de a cere, de a 'aşiepta dela oameni îmbuibaţi 


1 Vezi Memorii, II, p. 98. 


www.dacoromanica.ro 


328 E. LOVINESCU 


şi nepăsălori, în care se macină forţele demnităţii o- 
meneșii, când nu se oţelesc ca într'o apă tare, pe 
lângă nenorocirea de a crea într'o ţară fără nevoia 
reală a literaturii şi în sânul unor pasiuni deslăn- 
țuite excluziv spre politică, în care i se mislue în- 
lreaga-i „spiritualitate”, — dela pragul porţii raiului 
literar îl aşteaptă suspiciunea, cercetarea biletului de 
voe, indiferența, neîncrederea, repetenţa până la „car- 
tea viitoare”. 

Nu este în intenția mea de a mă ocupa de Monstrul, 
în sensul unei analize critice. Se înțelege însă dela 
sine că am rezerve şi asupra metodei, şi asupra pro- 
lixităţii prin lipsa de control al epizoadelor de ine- 
gală valoare şi asupra stilului şi asupra limbii, re- 
zerve ce se pot amănunţi de orice cilitor normal de 
lileratură. Intenţia mea este numai de a proceda la 
afirmarea categorică a existenţei în scriitor, nu nu- 
mai a unui talent, ci şi a unei forţe creatoare, de care 
literatura română trebue să ţină seamă, şi dela care 
poale să aştepte. Talentul e de multe ori o tecnică, o 
geometrie, o arhitectură, un meșteșug; el lucrează a- 
desea în material uşor de măcinat, în grădinărie de 
slil franțuzesc, în comprimate elegante. Nu-i vorba 
să-l disprețuim, întrucât într'o năvală de vulgaritate, 
el reprezintă încă o floare de civilizaţie. 

Dincolo de tecnica scrisului şi măsura compoziţiei 
şi, mult mai presus, e însă forţa de creaţie, pe care o 
are şi voi încerca să i-o caracterizez. La baza ei stă, 
oricât de paradoxal ar părea la un tânăr, o bogată ex- 
periență de viaţă socială şu sufletească: născut şi 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 329 


trăit în Rusia țaristă, până la vârsta de zece ani, 
dintr'un tată italian şi o mamă româncă, transplantat 
în ţară, în medii foarte felurite, dar mai mult pro- 
vinciale şi periferice, fără cultură prin şcoli, dar cu 
o mare dorință de a se cultiva, cititor pasionat de 
literatură streină, şi chiar de cărți filozofice, cu toate 
meritele şi defectele autodidacticismului, scriitorul se 
prezintă dela început cu un amestec de sânge, de in- 
fluenţe, de culturi, cu marea experiență a mizeriei, şi 
cu unealta eficace a vocației precise. Din generaţia 
nouă scriitorul a dovedit chemarea cea mai sigură 
de sine, dacă punem alături punctul ei de plecare cu 
totul defavorabil — lipsa şcoalei, lipsa de orien- 
tare, nestăpânirea limbii — şi ascensiunea, prin toate 
mizeriile şi piedicile, prin singura armă a voințţii, a 
încordării, a muncii, a pasiunii literare şi a unei cre- 
dințe în propriul său destin artistic, nesdruncinate 
“de nimic, şi care, în mai puţin de zece ani, a dat li- 
teraturii române o rară valoare pozitivă. 

Plecând dela o experiență de viață cu ligamente 
implicate adânc în realitate, impresionează la tânărul 
scriitor — chiar dacă nu isbuteşte întotdeauna, — ne- 
liniştea sufletească ce-l proectează peste materie în 
probleme de conştiinţă, în aura de spiritualitate din 
jurul ei, atracția lui firească spre tot ce e.dincolo de 
normal, în morbiditatea trupească şi psihică, spre 
echivocul, spre tulburele din om, spre boală pur şi 
simplu şi moarte, şi tot ce o depăşeşte. E, desigur, o 
profundă influență rusească şi, în deosebi, dostoiev- 
skiană în această viziune a vieţii şi obsesie a patolo- 


www.dacoromanica.ro 


330 E. LOVINESCU 


gicului, precum e şi în însăşi construcţia fluvială a 
operei lui, debordate de fapte şi de analiza lor amă- 
nunţilă, fără claritate latină, prin galerii mai com- 
plicate, mai întortochiate ce sapă însă mult mai 
adânc în om — şi în soarta lui, în realitatea și în pro- 
iecția ei simbolică. Vigoarea viziunii, bazată pe capa- 
citate de analiză, originalitatea construcției acumula- 
live şi mai mult subterane, în sânul unei literaturi 
gospodărite geometric şi luminos, voinţa de creaţie 
marcală în popasuri sigure de sine — sunt elementele 
unui destin literar ce se va impune curând evidenţei, 
monolitic +). 
1937. 


1) Sau impus, d. Dan Petraşincu fiind astăzi expresia cea 
mai matură a prozei românești a generaţiei scriitorilor din jurul 
vârstei de treizeci de ani (1941). 


www.dacoromanica.ro 


XL 
Virgil Gheorghiu 


Primind vizita unui tânăr, fui atât de isbit de con- 
trastul dintre chipul violent smead, oriental, cu mari 
ochi negri, şi un păr roş de flacări crețe, încât, 
înainte de a-l fi întrebat cine era şi ce doria, îl in- 
terpelai dela uşă: 

— Ce e cu părul dumitale, tinere? 

Aşezându-se liniştit pe scaun, cu o candoare străbă- 
lută totuși şi de scăpărarea cinismului, tânărul îmi 
răspunse: 

— Ce să fie? Sunt şi eu... la lună şi mi sa roșii 
părul. 

Necuviinţa mă lovi atât de brusc, încât negăsind, 
asupra momentului, nici o replică, îmi înghiţii în mine, 
ca de atâtea ori, ruşinea slăbiciunii de a nu îi procedat 
la fel de brutal. Tânărul nu păru însă a-mi înțelege 
dilema, deoarece stărui în aceiaş nealterată candoare: 

— Il văpsisem întâi în verde dar nu mă prindea; 
vreau să văd cum îmi vine în roş. 

Cititorul va crede, poale, că aveam în fața mea un 
zăpăcit. Mai rău: un poet, şi încă un poet de talent, 


www.dacoromanica.ro 


332 E. LOVINESCU 


Virgil Gheorghiu, din care cunoşteam unele versuri 
apărute în Unu şi în Bilete de papagal, şi, poate şi mai 
mult, „poetul” în sine, privit în latura lui cea mai 
caralerislică, a irealităţii. 


Că îndrăsneala e una din armele timidităţii este 
un fenomen psihologic cunoscut; dar că ea poate lua 
aslfel de proporţii pentru a o masca, nu-mi puteam 
închipui. Pregălită de mult în vederea unor întrebări 
bănuite, replica nu răspundea, de fapt, firii poetului, 
care recita o lecţie şi atât, căci, după câteva minute, 
îşi intră în realitatea lui sufletească a unei totale, ab- 
solute limidităţi, rar întâlnite. Nu numai că n'aveam, 
așa dar, molive de a-mi regrela slăbiciunea, dar aş 
fi săvârşit chiar o eroare de discernământ psiholo- 
gic, dacă aş fi procedat sumar cum voiam. Intrat re- 
pede pe matca lui retractată, tânărul îmi apăru aşa 
cum era: osos, aproape numai oase, cu o figură 
lunguiaţă, brună-măslinie, orientală, cu un păr uşor 
cref, ce avea să revină, mai târziu la negrul lui na- 
tural, cu cărbunele ochilor adâncit în fundul orbi- 
telor, cu un aer de suavă candoare, de sfiiciune, de 
delicaieță răspândite pe întregul lui chip descărnat. 
Nu mă voi ocupa aici de talentul dovedit în cele două 
volume Febre şi Marea vânătoare şi nici chiar de 
excesul metaforic, spre care lunecă în noua serie de 
poeme citite pe urmă ci de o plămadă sufletească 
atât de caracteristică pentru o specie de poeţi şi poate 
peniru „poelul” în sine, în care viaţa interioară şi 
sfiiciunea, ce o traduce în contact cu lumea, iau pro- 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 333 


porţiile unei spaime, a unei panice. In marii lui ochi 
trec tot felul de năluci gonite; în fața unor chestiuni 
mai stricte, fălcile i se încleştează, ne mai lăsând să 
treacă sunetele. Intr'o seară, îl întrebai dacă a scris 
şi sonete. Răspunzându-mi afirmativ, îi cerui să-mi 
transcrie unul. Trebuind să plec, îl rugai apoi să 
mă aștepte în birou pentru masă. Peste un ceas, îl 
găsii, în adevăr, cu vreo trei doamne venite în lipsă. 
Ii comunicai atunci că fusesem la întrunirea comisiei 
premiilor Societăţii Scriitorilor Români, ce-i acor- 
dase o mie de lei pentru sonetul transcris cu un ceas 
înainte. Muşchii feţei i se contractară brusc într'o 
rigiditate de stricnină, gâtlejul i se sugrumă. Rămase, 
astfel, câteva minate lemnos, cu ochi halucinaţi de 
flacări în vâlvătae, până ce, la urmă, muşchii i se 
destinseră, i se muiară, şi lacrimi abundente începură 
a-i stinge flacările. Omul plângea, acum, tăcut, blând, 
învins, copil lipsit de apărare. Un ceas se trudiră 
doamnele să-l îmbărbăteze, să-l readucă la realitate, 
să-l cerceteze. Zădarnic. Poetul continua să plângă 
fără întrerupere, ușurat, molcom, satisfăcut. Mult mai 
târziu îi pului afla motivul emoțţiei. Oricât de extra- 
ordinar ar părea, îl dau cu scopul de a-i lumina firea: 
„pentrucă i se întâmpla întâia oară în viaţă ca cineva 
să-i facă un bine fără să i-l fi cerut”... 

Iată psihologia tânărului ce mă înfruntase atât de 
necuviincios în debutul prezentării lui. Il urmării 
apoi, de departe, fireşte, în traectoria unei vieți a- 
proape ireale, ascetice, spiritualizale, cu desăvârşire 
în marginea orânduirii sociale. Pianist dela Schola 


www.dacoromanica.ro 


334 E. LOVINESCU 


Cantorum, stă săptămâni în casă şi cântă câte zece 
ceasuri pe zi, trăind dintr'o vagă lecţie-două, pe bani 
puţini sau pe hrană, întrun fund de mansardă, cu 
spaima porlarului neachitat, pe lângă care se stre- 
coară ca o umbră pe ziduri, pentru a apărea apoi 
spectral prin redacţii de ziar, unde publică articole 
muzicale pline de competenţă şi chiar de vervă — el, 
care te priveşte, cu smoala fierbinte a ochilor, multe 
minute, înainte de a fi în stare să scoată o vorbă, 
şi rămâne încremenii, absent, tot timpul cât i se 
discută poeziile, după ce le-a citit sau le-a recitat atât 
de frumos. Ambrozia și nectarul sunt ficțiuni poe- 
lice, dar din prezenţa pe lume a unor astfel de făp- 
luri ireale, fantomale, fără trebuinţe trupeşti, simple 
fascicule de nervi în continuă vibraţie, trebue să fi 
fost născocite de fantezia antică, a cărei viziune a 
poetului era totuşi alta. 


www.dacoromanica.ro 


XLI 
Sorana Gurian 


— Mata eşti la aparat? Chiar mala? Aici e o fală 
care scrie... îhî... Scriu. Dar nu ştiu cum scriu... Aş 
dori să-ţi arăt matale dar nu îndrăznesc... 

Crâmpce de propoziții dezarticulate în cleiul unei 
insuportabile familiarități moldoveneşti, cu prelun- 
girea cântată a ultimelor silabe, trase în praful dru- 
mului, şi cu alintări, dincolo de răsfățul obişnuit al 
felelor. 

— Mai întâi, dudue, ce vârstă ai dumneata şi cum 
te numeşti? 

— Douăzeci şi doi de ani şi mă numesc Sorana 
Gurian, 

-— Aşa da, răsuflai, Nu-mi plac farsele telefonice 
ale vorbitorilor fără identitale. După glas şi felul 
cum te exprimi ai însă cochetăria de a nu-ți arăta 
vârsta. Te credeam de cel mult treisprezece-paispre- 
zece ani şi în cazul acesta nu te puteam primi. 

— Vai! Sunt licențiată în litere dela Iaşi şi am stu- 
diat la Sorbona. 

— Nu mai spune, colego! Ascunzi bine ceiace ai; 


www.dacoromanica.ro 


336 E. LOVINESCU 


sper că nu ţi-ai ascuns și literatura şi că au mai vă- 
zul-o şi alţii. 

— Da, a văzut-o un fost profesor al meu. 

— Şi ce-a spus de ea? 

— Hi, hî, se alintă ea din nou cu icniri puerile. O 
spus că e pornografică. 

— Ce vorbeşti! Dar altcineva nu te-a mai citit? 

— Ba, da. M'a citit şi Arghezi. 

— Şi ce-a spus? 

— Nu, hî... Nu-ţi spun, mi-i ruşine. 

— Te rog, dudue, nu prelungi conversaţia teleto- 
nică mai mult decât e necesar. 

— Să vezi mala, o zis, dar mi-i ruşine... o zis că am 
„un talent real”. 

— Numai să te fi citit, — scurtai conversaţia, scep- 
tic, invitând fata pentru a doua zi la şedinţă. 


A doua zi, duduia dela telefon, se prezintă în aşa 
chip încât, uluit mă văzui silit, drept bun venit, să 
o întreb dela ușă: 

— Cât cântăreşti, dudue? 

' Ea îmi dădu o cifră uşor exagerată, care nu putea 
însă depăşi prea mult treizeci de kilograme. Insist 
poate prea mult asupra unor amănunte fizice în pre- 
zentarea eroilor mei. N'o fac din rea voinţă ci numai 
din necesilate psihologică. Când e însă nevoe, trec 
peste orice consideraţii, ca în cazul de față — cu ris- 
cul de a-mi mâhni vizitatoarea. Un apendice de fată 
drapală într'o lungă rochie ca să-i acopere scurtimea 
unui picior ce-i dădea un mers scandat; figura, de 


www.dacoromanica.ro 


AQUALTORTE 337 


altfel, fină, umbrită de o pălărie lăsată pe dreapta 
pentru a masca o pleoapă adormită. Totul rămas in- 
fantil: membre gracile, gesturi de păpușă japoneză, 
glas de copil, aproape nearticulat, cu alintări şi pre- 
lungiri de silabe insuportabile. 

— Şi uite aşa! mormăii eu instalând-o în fotoliu, 
discumpănit, stânjenit, ca omul căzut într'o cursă. 
Aşa mică cum o vedeţi, duduia e licenţiată, doctoră 
woiam să-i dau oarecare autoritate) şi scrie. Da, scrie. 
Cum? O să avem răbdare să o aflăm cu toţii. 

Ascultătorii tuşiră puţin, neîncrezători dar resem- 
naţi. Fata avea un roman de vaste proporții, pe care 
îl înlălurai şi vreo Watru-cinci nuvele mai mari, din 
care o invilai să ne citească de încercare. 


Invoc mărturia celor de față, ce au stat încordațţi 
două ceasuri jumătate, ascultând lectura, de altfel 
destul de rău articulată, a acestui apendice de fală, 
fără nici o umbră de oboseală, cu continua bucurie 
a revelaţiei unui talent literar, categoric, indiscuta- 
bil, a bucuriei de a pulea pune mâna pe ceva afir- 
mând: asta e şi nimic nu poate fi altceva. Evidenţa... 
Fineţe stilistică, horbotă de fraze pline însă de sensul 
unei intelectualități mature şi al unei lecturi literare 
solide, vioiciune de dialog spirilual şi hrănit, cu tăe- 
tură arlislică, în felul lui Huxley, precizie, sobrie- 
late, cromatică bogată în fixarea peisagiului, înde- 
mânarea analizei psihologice exprimate mai mult prin 
fapte şi dialog, — pornită, dealtfel, dela un punct de 
plecare arbitrar: al facilităţii de abandon al femeii 


: 22 
www.dacoromanica.ro 


338 E. LOVINESCU 


în faţa oricărei ispite. Deşi îşi iubeşte soţul şi copilul, 
o tânără doamnă dela clasa atreia nu oferă nici un fel 
de rezistență morală propunerii unui călător dela 
wagon-lits, de a intra în cabina lui şi de a se lăsa 
posedată; călătorul se scoboară la stația următoare 
iar ea îşi continuă drumul în cabină, în dialectica pur 
formală a unei psihologii ce o aruncă, în sfârşit, în 
hotărîrea nesinceră a sinuciderii. Sbuciumul acesta 
relativ este remarcabil analizat; se va lăsa sub roțile 
trenului şi nu va fi recunoscută decât după medalion. 
N'are însă curajul, viața e mai tare în ea, şi emoția 
revederii bărbatului şi a copilului o readuce la rea- 
lilate. Incercarea de sinucidere îi servia doar ca sim- 
plă răscumpărare a uşurinţii cu care se dăruise. A- 
junsă la destinaţie, e chiar atât de grăbită să-şi să- 
rule soțul și băiatul, încât, din nebăgare de seamă, 
lunecă sub roţi şi nu mai e identificată, în adevăr, 
decât după medalionul dela gât aşa cum presimţise. 
Totul notat cu o mână sigură de scriitor matur +). 


A doua zi mă repezii asupra romanului compaci, 
unde sub cuvântul de a ne „prezenta filmul unui ti- 
neret condamnabil, dar care se face respectai prin 
curajul şi sinceritatea lui” — dădui peste fresca fi- 
xală, de altfel, cu talent şi cu vigoare stilistică, a unei 
galerii de tineri şi tinere cu unica preocupare a amo- 
rului. Lipsa de rezistență morală a femeii în fața is- 


:) A publicat între altele în „Revista Fundațiilor Regale” doua 
admirabile nuvele: Medalionul şi Narcoza. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 339 


pitei, întrezărită încă din nuvele, devine o normă 
absolută, totală; simplă femelă, ea cedează oricui 
dintr'o reacțiune pur fiziologică, Pansexualism fre- 
netic al unei întregi generaţii axate numai pe inslinc- 
iul genezic. Pretudindeni bachantismul femeii ca sin- 
gura psihologie posibilă şi obsesia unui erotism zu- 
grăvit cu un naturalism crud, fără cruţare pentru 
pudoare, dar cu o tecnică stăpânită, cu o ştiinţă a 
sensaţiei şi un talent literar ce mau clătinat tot 
timpul între uluire, indignare şi admiraţie firească 
faţă de ceeace e scris bine. 

Când o văzui, — birui mai mult indignarea... Nu-i 
cruțai nici o vorbă aspră copilului plăpând plin de 
o experienţă atât de neaşteptată, trăit într'o lume atât 
de promiscuă, cu un cinism atât de nefiresc miniatu- 
ralei ei fiinţe. Fata îmi primi morala copilăreşte, fără 
indignare ci bâlbâindu-se docil: crezuse că aşa trebue, 
că aşa e bine, că aşa se cere. Mă uilam, uluit, la micul 
ei trup mutilat, la toată gingăşia făpturii ei de libe- 
lulă, şi nu-mi puteam închipui cum de a trecut alâta 
luxură peste atâta fragilitate. Nu voiam să-i pun în- 
trebări indiscrete — dar contrastul mă sângera. Pro- 
blema morală îmi părea inexplicabilă. 


— Mi-a plăcut articolul „matale? de azi, se alintă 
jata într'un târziu, ca să schimbe vorba dela rechi- 
ziloriul vehement ce-i făcusem. 

— Care arlicol? 

— Epilogul intitulat „Geneza artei”. 

A! făcui, plin de o lumină neaşteptată. 


www.dacoromanica.ro 


340 E. LOVINESCU 


Trăsei saltarul, scosei numărul din ziar şi citii: 

„Pentru ca un sentiment să devină obsesie, e ne- 
cesar ca el să nu fie satisfăcut, realizat în chip nor- 
mal, adică tradus în acte, în descărcări fireşti, în po- 
sesiune, când e vorba de dragoste. Negăsindu-și o 
exteriorizare legitimă, el se reține şi invadează toate 
încăperile sufletului, răscolind, exaltând, înveninând; 
devenit astfel, încetul cu încetul, o obsesie, ajunge 
să paralizeze loate forțele sufletești prin întreţinerea 
unei febre continui, de care omul de rând nu poate 
scăpa decât doar prin „crimă pasională” iar artistul 
prin transtertul ei în ficțiune poetică, procesul cel 
mai obişnuit al creaţiei artistice”. 


Problema literaturii fetiţei plăpânde putea avea, 
astfel, o soluţie; ne fiind în stare să se libereze de ob- 
sesie prin „crimă pasională”, ea o isgonise în ficțiune 
poctică și, având şi talent, în artă. 


www.dacoromanica.ro 


XLII 
Bebs Delavrancea 


Bebs e Margareta Delavrancea. Din clipa cuvântării 
la căpătâiul catafalcului înalt, din care îi ieşia chipul 
dintre îlori, uşor fardat pentru prima oară, senin, 
de păpuşe de porțelan transfigurată de nu ştiu ce îm- 
păcare, postumă, cu sălbaticii ei cârlionţi, însfârşit 
potoliţi de atingerea morții izbăviloare, nu i-am mai 
evocat amintirea, lăsând pe alții să o facă, ei, care 
simţiau în ce adâncuri m'a răscolit moartea fetei în- 
crustate în măduva vieţii mele spirituale. Prezenţa 
ci materializată azi doar prin marea fotografie din 
dreapta cu o privire atât de ciudată de jos în sus 
spre cununa de zulufi înfioraţi şi printr'o lampă de 
masă americană, mobilă în toate sensurile, ce-şi 
proectează şi acum dunga de argint pe pagina hâr- 
tiei, a luat însă de câtva timp un caracter atât de ve- 
hement încât mă văd silit să caut în evocarea prie- 
lenei mele un mijloc de împăcare şi de eliberare din 
obsesie. Incă de astă vară, mai în fiecare seară, pe 
lerasa scărilor, sau pe banca de sub brazii grădinii, 
făptura ei mi se desprindea, material, aşa cum o vă- 


www.dacoromanica.ro 


342 E. LOVINESCU 


zusem anul trecut, debarcând din două maşini, cu tot 
neamul delavrancesc. 

Şedeam, pe înserate, pe o bancă sub brazi, cu octo- 
genara mea mamă şi cu Anton Holban, când îmi 
apăru deodată fărâma vie a fetei cu ochii luminaţi 
de afecţie sub vălul străveziu al pudorii. Ca şi tufa 
uriaşă de tuia de alături crescută din solul natal, 
i-am cuprins într'o singură privire afectuoasă pe cei 
trei, fără să bănuesc că în câteva luni vor fi cu toţii 
morţi. Nici nu apucai, de altfel, să-i simt pulsul mânii 
leale, camarade, că Bebs şi dispăruse cu Monica prin 
fundurile depărtate şi povârnite ale marii şi bătrânii 
grădini cu terase părăginite şi bănci putrezite. 


Odată cu Septembrie ce a venit şi sa dus, obsesia 
amintirii ei mi se împlântă şi mai mult; în istoria re- 
laţiilor noastre luna aceasta reprezinta punctul critic 
al reluării legăturilor într'un ritm strâns, ineluctabil 
de colaboraţie ajunsă aproape o servitute. 

Septembrie era pentru Bebs poate o încercare de 
eliberare, de rezistenţă în fața uzinei pregătite să o 
apuce sub curelele ei de transmisiune; instinctiv fe- 
minin, se refuza câtva timp. Deşi şedinţele noastre 
erau pornite, sub cuvântul unor excursiuni dumini- 
cale, ea nu se arăta decât spre sfârşitul lunii şi, pentru 
a nu-mi înfrunta vehemența în public, își preceda 
sosirea oficială printr'o vizită prealabilă, în care su- 
porta cu resemnare descărcarea afecției mele iritale 
şi nesățioase de absolut. După această primă cioc- 
nire, supusă destinului, prezenţa ei devenia o datină 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 343 


şi nimic nu începea, şi nimic nu se discuta până ce 
din fundul divanului cu doamne, nu se scuturau zu- 
lufii păpuşii cu fața prematur istovită, dar cu o pri- 
vire atât de ageră, și cu o claritate de expresie atât 
de adaptată bunului ei simţ viguros şi disponibilităţii 
dialectice neintimidate de nici un fel de prestigiu. 
Moştenise puterea de a expune, fără patos însă, şi 
avea o rezervă de lecturi felurite ce puleau umili pe 
oricine; dar mai presus, se simţia întrînsa o simpli- 
cilate de moravuri şi de atitudini şi o lealitate ce 
strălucia din toată mica ei făptură prea repede ofi- 
Uită. Cu dânsa a luat în mormânt misterul unei vieţi 
intime, pe care Dan Petraşincu a încercat să-l des- 
lege sau să şi-l închipue în nuvela Omul gol, citită 
înlr'o şedinţă chiar în faţa ei, cu o ficțiune atât de 
slrăvezic, încât dela un timp, îngrijoraţi, începuserăm 
să privim spre fundul divanului, de unde, netulburată 
de convergenţa privirilor, Bebs o analiza la sfârşit, 
cu lucidilatea obişnuilă, cu tact şi fără umbra unei 
supărări faţă de echivocul situaţiei. Peste misterul 
trupului şi al sufletului, ea a plecat şi cu misterul ne- 
realizării prin scris a atâtor însuşiri de discernă- 
mânt critic, de gust estetic şi de limpidilate de elo- 
cuţie. Rezistând până la urmă şi contagiunii mediu- 
lui familial şi al mediului nostru ca şi tuturor insis- 
lenţelor mele, a murit fără să fi lăsat un semn ma- 
lerial al existenţei ei. 

In vechea așezare a Sburătorului, timp de aproape 
douăzeci de ani, Bebs şi-a avut locul neschimbat în 
fundul divanului. 


www.dacoromanica.ro 


344 E. LOVINESCU 


Odată cu exproprierea casei, în Octombrie trecut, 
mulându-mă, dispozitivul apartamentului nou nu mai 
îngăduia ţinerea şedinţelor într'o singură cameră, 
biroul fiind într'una iar divanul în cealaltă, în fundul 
căruia, sub colţarul bibliotecei din zid, Bebs îşi re- 
luase locul fără a ne mai vedea, aşa că nu ne mai 
puteam încrucişa spadele decât când, după lectură, 
trecea pe un scaun iar eu întorceam fotoliul printr'o 
mişcare de rotaţie spre dreapta — operaţie complicată 
ce slânjenia rilmul vechiu şi normal al şedinţelor. 
Ori cât încercasem să o conving ca să treacă în birou 
pe un fotoliu din faţă, fusese zadarnic. Şase luni şe- 
dinţele se desfăşurară, astfel, într'o atmosferă de pro- 
vizoral enervant cu neplăcerea de a ne vorbi fără 
să ne vedem din faţă. Cu toată discreţia ființei ei mo- 
deste, Bebs îmi sugera schimbări radicale, rămase 
încă în proecl, până ce într'o Duminică, pe când o 
aşteptam ca de obiceiu, ne sosi doar vestea morţii. 
Părăsit de animatoarea lui ce nu-și găsise locul ma- 
terial în noua aşezare, divanul a ieşit, astfel, defini- 
tiv din viaţa Sburătorului. Spirit numai, fata sa refu- 
gial sub forma impalpabilei flăcărui albastre, pe care 
o simțim în fiecare Duminică prinlre noi, prezentă 
în fața mea, lângă lector, prezentă în minet). 


1) In “intenţia pamfletară a d-lui G. Călinescu, din Istoria li- 
teralurii române de a mă discredita, se pot găsi aceste rânduri, 
cu care se încheie cel de al șaptelea portret al meu... „Nu de mult 
muri Bebs (Margareta) una din fetele lui Delavrancea şi o gra- 
țioasă experlă orală a cenaclului. Sicriul era tocmai coborit în 
groapă şi cei de faţă aruncau țărâna deasupra, când o izbitură 


www.dacoromanica.ro 


AQUATFORTE 345 


cu limbru inedit făcu pe toţi să tresară și să întoarcă privirile. 
E. Lovinescu aruncase în groapă propriul său volum de Memorii”. 

Pentru a încadra faptul în ambianța lui, reproduc prima frază 
şi ultimul pasagiu al cuvântării mele, publicate într'o foaie a 
timpului: „Tocmai în clipa când scriam pe prima pagină al ul- 
timului meu volum de Memorii: „Minţii luminate a lui Bebs cu 
sufletul întunecat îi ofer această carte” mi se comunică moartea 
Margaretei Delavrancea, brusc răpusă de o congestie cerebrală”, 
Sufletul îmi era întunecat din pricina prigoanei pornite împo- 
lriva scriitorilor sub cuvâulul că ar fi imorali, 

„Când Dumineca trecută cineva citise un articol dinlr'un ziar 
specializat de mult în prigoana și ura faţă de tot ce e talent, 
ce se termina cu invectiva: 

— Să se isprăvească odată cu toți Arghezii ăștia! 

M'am întors atunci către fata din fundul divanului: 

— Ei, ce zici, Bebs, de isprava asta? 

Scuturându-şi cârlionţii uşor argintii, ea şi-a ridical expre- 
sivii ochii luminoși: 

— Toţi Arghezii ? Ciudat. Eu ştiam că nu există decât un 
singur Tudor Arghezi! 

Era punctul definiliv pus unei campanii de ură. Iu faţa ra- 
măşiţelor pământeşti ale acestei prietene, ale acestei Egerii cri- 
tice a acţiunii de dezimbecilizare a literaturii române, ne în- 
chinăm dar, cu sufletul și mai întunecat decât cel pe care ni 
l-au cernit aceste triste zile, pentru literatura noastră trimisă 
la puşcărie. Cer îngăduinţa familiei de a mă lăse să arunce 
printre bulgării de pământ ce vor cădea peste mintea luminată 
a prietenei şi exemplarul acesta de Memorii, ce-i era dedicat, cu 
sfâşierea intimă de a n'o putea întreba, pentru prima dată în 
aceşti douăzeci de ani din urmă: 

— Ce zici, Bebs?” 

Şi pentru a da şi o notă veselă într'o împrejurare alât de 
tristă, vom reproduce următoarele rânduri dintr'un arlicol al 
d-lui T. Pisani închinat lui Bebs Delavrancea: 

„Fire de artist, de o blândeţe şi bunătate fără seamăn, cu 
mintea veşnic iscodiloare, urmărind parcă în toate frumosul, nu 


www.dacoromanica.ro 


346 E. LOVINESCU 


pricepeam ce căula ea, cu aceste ale ei însușiri, la cenaclul d-lui 
E. Lovinescu. 

Am întrebat-o de multe ori. Am întrebat-o și în cea din 
urmă oară, când am văzul-o: 

— Cum se poale ca o fală inteligentă, fata lui Delavrancea, 
cresculă înir'un mediu de aleasă simțire, să meargă la cenaclul 
din strada Câmpineanu? 

A râs. Şi a râs cu poftă. Dar nici de data asta nu mi-a 
răspuns. A început să vorbească iar despre verbe. Corect e: 
ci suferă, nu ei sufăr. 

Mi-a [ăgăduil că-mi va scrie despre asia. 

Nu s'a ținut de cuvânt. N'a avut timp” . 

Cred că faptul că o fată „cu mintea veșnic iscodiloare”, râdea 
„cu poftă” când o întreba ce caută „la cenaclul d-lui E. Lovi- 
nescu” — constitue un răspuns şi încă unul foarte categoric. 
Cu d. Pisani, Bebs prefera să discute dacă e corect „ei suferă 
sau ei sufăr” şi nu chestiuni de literatură. 

Intâmplarea a făcut ca în momentul așteptării scoaterii coş- 
ciugului din capelă a admirabilei mele prietene să fiu alături 
de d. T. Pisani, ce stătea de vorbă cu un foarte cunoscut scrii- 
tor; în faţă, de cealaltă parte, se aflau în public două doamne. 

— Cine-i aia? întrebă cu glasul profund d. T. Pisani. 

— Jeana (îi schimb fireşte, numele , răspunse scriitorul. 

— Care Jeana? 

— Nevastă-mea. 

— A! Şi ailaltă? 

— Puica. 

— Care Puica? 

— Fata Jeanei. 

— A! Care va să zică Jeana e fata Puicăi... 

— Nu. Puica e fata Jeanei. 

— A! Şi cu colaboraţia cui a făcut Jeana pe Puica? 

Scriitorul a râs aşa cum trebue să fi râs şi admirabila Bebs, 
când o întreba ce căuta la cenaclul Sburătorului. 


Li 


www.dacoromanica.ro 


FAUNA IDEILOR: DISOCIATŢII 


Artistul şi ziaristul. 


Intre arlist şi ziarist e o deosebire esenţială: artistul 
trece pe lângă grădina împrejmuită a ziarislicei, se 
opreşte, îi păşeşte pragul porţii, o străbate numai de- 
alungul gardului, lăturalnic, şi mereu cu ochiul spre 
ieșirile, prin care ar putea-o părăsi la cea dintâi 
nostalgie a câmpului deschis, şi, în orice caz, fără a 
se afunda în desişuri, ca să nu se piardă. Atitudinea 
nu e personală, datorită unei aversiuni speciale, ci se 
integrează în însăşi esenţa artei în antagonism prin- 
cipial cu ziarislica. Printre disociaţiile de noțiuni 
ce-mi propun să fac în aceste pagini, e natural să 
încep cu disociația dintre ziaristică şi artă, oricât s'ar 
contopi adesea în acelaş om sub o formă egală. 


In contradicţie cu ştiinţa ce se ocupă cu generalul 
și tinde spre stabilire de legi, adică de însumarea 
a câtor mai multe fapte sub norma unor principii 
rectoare, obiectul artei e particularul, individualul; 
printr'o exemplificare elementară, pe când ştiinţa se 
ocupă cu „omul” în sine, arta are în vedere numai un 


www.dacoromanica.ro 


348 E. LOVINESCU 


om anumil; pe când știința studiază elementele co- 
mune ce-i reuneşte pe toţi înir'o noţiune unificatoare, 
arla nu se opreşte decât asupra elementelor ce-i dife- 
renţiază şi-i individualizează... Rămâne acum de văzul 
raportul dintre artă şi ziaristică. 

Deşi tratează individualul, scopul artei este totuşi 
de a-l ridica la general; în unda mobilă a vremelni- 
cului, ca scoboară reflexul veşnicului; individualul 
tinde să-l transforme în tipic, aşa cum făcea, mai ales, 
arta clasică. Diferenţa specifică, de care se preocupă 
— în deosebire de ştiinţă — reuşeşte, astfel, să se fi- 
xeze la rândul ei ca un element statornic, ca un model, 
obiect de comparaţie şi de clasificare. Societatea e 
plină de galeria eroilor balzacieni, moliereşii, stend- 
halieni, prouslieni, gidieni, grupaţi în jurul unor mo- 
dele literare, foarte individuale la început, şi devenite 
cu timpul tipice, puncte de plecare ale unei întregi 
genealogii umane. 


Fără a mai prelungi discuția în ordinea abstractă 
şi teoretică, oricât ar fi de puțin luminat asupra ten- 
dințelor artei sale, instinctiv, artistul are intuiţia de a 
lucra cu materiale fragile pentru scopuri eterne, de 
a-şi transcende instrumentele umile de care se ser- 
veşte. Deşi de cele mai multe ori se iluzionează nu- 
mai, rămânând, de fapt, în mâzga cuvintelor, peste 
care nu isbuleşte să sufle aura inspiraţiei, ce trans- 
formă şi elernizează, sau în lutul inert al atâtor statui 
ce dezonorează pieţele publice, noi nu ne ocupăm de 
cazuri ci de lucrul în sine. La baza conştiinţei ori- 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 349 


cărui artist stă ca o pialră unghiulară convingerea 
de a apleca veşnicia pe jghiabul fluxului său verbal, 
şi că într'o simplă înşiruire de cuvinte se îndeplinesc 
rituri măreţe şi fatale în felul riturilor mişcării armo- 
nice a astrelor prin văzduh. Pricină a mizeriei de a 
rămâne fascinat pe obiectul uneori steril al viziunii 
lui lăuntrice, ea îi acordă însă şi nobleţa unei ineniri 
demiurgice. 

Dacă în artist trăeşte această conştiinţă de a trans- 
forma materia, cotidianul, individualul în esențe, în 
modele, adică de a suprapune realilății o lume ideală, 
obiect de contemplaţie senină, împinsă, prin emoția 
estetică, dincolo de bine şi de rău, — ziaristul se fo- 
loseşie de aceeaş materie şi rămâne, conștient, vo- 
luntar, în ea. El no frământă pentru a o prelucra 
în forme ideale, poleile în jur de un nimb iluzoriu de 
elernilale, ci o înregistrează, o analizează, se scu- 
fundă în ea, fie din necesităţi informative, fie din ne- 
voia ulilului, căci la baza ziarislicei se află clementul 
didactic. Când nu reproduce numai faptul în sine 
pentru valoarea lui documentară, el scoate dinlr'insul 
cel mult o învăţătură. 

Deşi se folosesc, deci, de aceleaşi materialuri şi 
lrăesc din individual, între arlist şi ziarist e o deo- 
sebire de scopuri, şi, falal, un antagonism: totul pri- 
vit, fireşte, în planuri înalte, de pe creștele, în esențe, 
Iată pentru ce arlislul — sau cel ce se crede artist — 
trece pe lângă împrejmuirea ziaristicei sau, dacă in- 
tră, nu se rălăceşie în afundurile meserici, — de 
teamă să nu-şi piardă libertaleu creaţiei. 


www.dacoromanica.ro 


II 
Emoția estetică. 


Publicul, spectatorul sau cititorul, judecă în ge- 
nere o operă de arlă prin intensitatea şi nu prin ca- 
litatea emoţiei trezile, pe care nu le poate disocia. 
Faptul de a se vedea mişcat, răscolit, în profunzimile 
lui sufleteşti, în sentimente fără legătură cu arta şi, 
mai cu seamă, în a-şi traduce emoția prin elementul 
material, peremptoriu, al lacrimilor, constilue pentru 
dânsul măsura valorii estetice. „M'a zguduit. Am 
plâns”, ială formulele obişnuite ale criticei populare. 
Dacă emoția şi lacrimile ar fi adevăratul criteriu al 
percepţiei estetice, atunci femeile şi copiii s'ar dovedi 
mai sensibili decât noi față de artă, întrucât sălile 
de teatru și de cinematograf răsună de plânsul lor 
înăbuşit. Suspensiunea subită, a circulaţiei sângelui, 
siropul sălciu apărut în colțul ochiului şi chiar ba- 
lista udă mau însă, de fapt, nici o legătură cu arta. 
Melodramele celebre Cele două orfeline (cum se spu- 
nea în limba timpului) sau Curierul din Lyon, la care 
au lăcrămal generații întregi de spectatori şi plâng 
şi astăzi la nenumăratele lor reluări, nu sunt ultima 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 351 


expresie a artei dramatice, dincolo de Hamlet sau 
Bérénice. Valoarea spectacolelor nu trebue, aşa dar, 
judecată după manifestările emotive ale publicului, 
de ordin pur uman, izvorîte din prezentarea directă 
a unor situații mişcătoare prin sine, fără ajutorul 
arlei: găsirea unui copil pierdut după zeci de ani e 
un moment zguduitor ce n’are nevoie de o expresie 
artistică pentru a mişca. E, de pildă, situația din 
Zaïre şi din multe alte piese. Pe astfel de situații, ca 
să le zicem aşa, elementare, neprelucrale, destul de 
felurite, ca jertfa unei mame pentru copilul ei, re- 
paraţia unei erori judiciare, restabilirea nevinovă- 
ției unui condamnat la moarte, cazuri de devotament 
ale inferiorului față de superior şi, în genere, reinle- 
grarea în drepluri, în sentimente, restabilirea adevă- 
rului, demascarea minciunii sau pedepsirea crimei, 
pe astfel de situații generoase, cu soluţii ce răspund 
sentimentului nostru intim de dreptate, de omenie, 
au tost şi sunt construite toate melodramele şi toale 
comediile aşa zise lăcrimoase, ca şi toate filmele mo- 
derne de mare acţiune emotivă asupra publicului, 
oricare ar fi, dincolo de naționalitate şi de timp. Poale 
fi considerată această acţiune tradusă langibil prin 
lacrimi ca un element esenţial al emoţiei estelice şi 
pot fi privite aceste melodrame populare ca expresia 
supremă a artei? Exemple se pot da şi din alte do- 
menii. Vasile Alecsandri, de pildă, mărturisia im- 
presia puternică pe care i-o deştepla un regiment în 
marş : bătrân, îşi potrivia încă pasul după soldații 
ce scoborau câmpiile Elizee, în sunetul fanfarelor. Un 


www.dacoromanica.ro 


352 E. LOVINESCU 


drapel ciuruil şi glorios, fâltâind în bătaia vântului, 
un tropot viguros şi cadenţat de soldaţi tineri şi mar- 
țiali, o muzică militară sau nişte simple goarne deș- 
teapiă, în fiecare dintre noi, adânci răsunele emolivte, 
fără ca, prin aceasta, muzica marşurilor militare, 
desfășurate în ritmul de glorie al trupelor întoarse 
dela luptă sau pornind într'acolo sau evocându-ne 
numai posibilitatea, să poată fi pusă alături de mu- 
zica lui Beethoven sau a lui Bach. Puțin înainte de 
războiul mondial s'a jucal şi la noi cu mare succes 
o dramă a lui Henri Lavedan, Pour la Patrie, în care 
numai izbucnirea Marseillezei inlonate de trupele ce 
trec prin piața Școlii Militare sau apariţia fâşiei tri- 
colorului, la care se limitează ideea despre viață a 
colonelului Eulin sau conflictul dintre tată şi fiu în 
privința datoriei către palrie şi rezolvarea lui în sin- 
gurul sens cu putinţă, atunci când e pusă în joc 
însăşi existența patriei, prin decretarea mobilizării, 
ajung să trezească în noi emoţii violente prin simpla 
lor înfăţişare. La fel şi în piesa engleză Cavalcada, 
jucată nu de mult la Teatrul Naţional, în mijlocul 
unor scene mai mult cinemalice, fără mare interes, 
avântul cu care pornesc oamenii la război, cultul re- 
ligios al ţării, al Regelui, al neamului, al unor orbi 
dintr'un azil de mutilaţi de război, cult trecut peste 
suferinţa lor spre idealuri imateriale, înfiorau în- 
treaga sală, 


Reiese, aşa dar, cu destulă claritate că emoția, tra- 
dusă chiar sub forma vizibilă a lacrimilor, nu con- 


www.dacoromanica.ro 


AQUATORTE 353 


stitue un criteriu de judecată, când nu este efectul 
operei de artă luate în calegoria sa estetică, ci al 
unei serii întregi de elemente inlrale în compoziţia 
ei inlimă pe cale pur asocialivă şi lăturalnică privi- 
toare la umanilale, la palrie, la afecţiuni de ordin 
social sau personal, răscoiind intimitatea vieţii su- 
fleieşii. Prezenţa lacrimii nu exclude, fireşte, valoarea 
estetică, dar nu o condiționează; ea porneşte din 
aliajul obişnuil al artei, în funcțiunea ei umană și 
socială şi nu dinir'o puritate, de altfel greu de izolat 
şi de delerminat. Nimeni n'a plâns în fața unui apus 
de soare sau a făcut-o numai din evocarea unor sen- 
timente redeşteplale cu duioșia, de care se impreg- 
nează iot ce a dispărul fără reversibililate. Inlru câl 
arta smulge sufletul omenesc din propriile lui cătuşe, 
ale egoismului deci, ridicându-l la înălțimea contem- 
plaţiei, nalura emoţiei eslelice este mai mult de ordin 
abstract şi intelectual şi, deşi în elementul ei prim e 
efectul unei intuiţii, nu poale fi sporilă decât prin 
cullură şi posesiunea tecnicei artistice. Privilă în 
sine, nu se lraduce în lacrimi şi, cu atât mai puţin, 
în acţiune — a cărei negaţie, dimpolrivă, e. 

Ca şi melalul preţios, arta nu se prezintă însă a- 
proape niciodată genuină, ci într'o compoziţie de 
clemente străine, profund omeneşti, ce-i imprimă duc- 
lilitalea necesară peniru a-i da o circulaţie socială, 
aşa că se explică de ce, din incapacilatea disociaţiei, 
în ochii multora, emoția eslelică a ajuns să fie ju- 
decată prin intensilate şi nu prin calitate. 


23 
www.dacoromanica.ro 


III 
Avarul și risipitorul 


Am arătat aiurea că puricele, unul din cei mai 
crunți paraziți ai trupului omenesc, este privit cu 
destulă bunăvoință şi chiar, întrun fel, cu simpatie, 
în orice caz, e un dușman ce se mărturiseşte, și nu 
ca ploşnița sau ca păduchele, despre care nu putem 
vorbi decât prin aluzie sau chiar de loc. Părtinirea 
în favoarea acestui duşman diurn şi nocturn cu mult 
mai supărător din pricina ubiquităţii lui se explică 
prin transfertul unei calități de ordin fizic în ordinea 
morală. Sprinieneala lui extraordinară, capacilatea 
de a sări, așa că, dacă având dimensiunile omului, 
şi-ar păstra o elasticitate proporțională, ar putea sări 
în lună, se bucură mai întâiu de o simpatie acordată 
totdeauna agililății sportive, atletismului, deşi, în ca- 
zul de faţă, ea este dăunătoare omului; posibilităţile 
lui de manevră ne reduc mijloacele de apărare. 

Judecata noastră față de purice nu este, prin ur- 


1) Câteva din aceste teme au fost tratate şi în Critice, II, 
ed, definitivă. Aici au fost reluate și scrise din nou. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 355 


mare, nici interesată, nici utilitară ci numai estetică; 
îl privim aproape cu plăcerea cu care am privi un 
cal de curse sărind peste bariere sau un câine de 
vânătoare în volutele salturilor lui. In afară de a- 
ceasta, în simpatia noastră relativă, intră, instinctiv 
şi un transfert de valori, asimilând agilitatea fizică 
cu agilitatea intelectuală. 

Sprinteneala, dinamismul, sunt considerate drept 
expresia inteligenţei, pe când imobilitatea, placidita- 
lea, grăsimea sunt privite ca expresia prostiei; — de 
aci părtinirea faţă de purice, în dauna păduchelui, 
a ploşniţei, insecte odioase, imbecile, adevăraţi „para- 
ziți”, despre care nici nu se poate vorbi fără oarecare 
stânjenire. 

Astfel de judecăţi de ordin estetic, în contradicție 
şi cu interesul nostru strict şi cu ideile morale, mo- 
livate uneori şi prin transferturi de valori dintr'o ca- 
legorie în alta, nu se găsesc, fireşte, numai în felul 
cum apreciem unele dobiloace ci şi în felul cum pri- 
vim diferitele tipuri sociale. Vom lua un exemplu: 
avarul şi risipitorul. 

Intreaga literatură universală a consacrat tipul ava- 
rului ca odios, înlr'o galerie de exemplare devenite 
clasice; şi nu e vorbă numai de literatură (deși ea 
dă măsura spiritului public), ci şi de opinia curentă. 
Avarul e arătat cu degetul, ocolit, ridiculizat; pe soco- 
teala lui se pun tot felul de întâmplări legendare; 
copiii Romani băleau cu un cui în podea o monedă 
de aramă numai pentru plăcerea de a-l vedea aple- 
cându-se să o ridice, 


www.dacoromanica.ro 


356 E. LOVINESCU 


In realitate, în cele mai mulle cazuri, avarul e un 
om onest; cu simţul proprietăţii foarte desvollat, 
pentru ceia ce agoniseşte el — aceasta fiind unica lui 
pasiune — e natural să-l admită şi la alții. In prin- 
cipiu un avar nu râvneşte la bunul altuia, afară de 
cazul când îl poate lua pe căi legale; el este, prin 
urmare, un legalist, un păzitor al ordinei sociale, 
în cadrul căreia pasiunea lui se poale desvolta. 

Prin contrast, risipitorul e privit cu bunăvoință şi 
chiar cu simpalie, deşi, în realitale, începând prin a 
nu-şi respecla bunul său, ajunge repede a nu-l res- 
pecta nici pe cel al altuia. Pe când avarul nu-şi 
face rău decât sie-şi, risipitorul face rău luluror 
celor ce au încredere într'iînsul: se ruinează şi rui- 
nează, înşeală, iscăleşte fals, şi poate merge până la 
crimă. Impotriva evidenţei, opinia publică nu-l in- 
fiercază; în înlreaga literatură el este privit cu sim- 
patie; felul cum îşi bate joc de creditori în Molière 
sau în Alecsandri arală o preferință. Părtinirea este, 
aşa dar, neîndoiosă: risipitorul este puricele regnului 
uman; cu loale că în urmă nu seamănă decât de- 
zastru, mizerie şi crimă (o singură bancă falimentară 
din cauza datoriilor lui neplătile aruncă în ruină şi 
desperare un mare număr de oameni săraci), risipi- 
torul e răsfăţatul scriitorilor şi al publicului. 

Pentru explicarea acestei inegalităţi de tratament, 
trebue să recurgem tot la un transfert de valoare. 
Risipitorul e privit prin funcţia generozităţii, a inimii 
bune, de care, aparent, face dovadă, împrăştiind bani 
în dreapla şi în stânga, ajutând la nevoe. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 357 


Nimeni nu se întreabă însă de unde-i vin şi câte 
nenorociri a putut provoca procurarea lor fraudu- 
loasă; întrebuinţarea numai a unei minime părți în 
scopuri altruiste aruncă vălul uitării peste rest. Prin 
faptul că, deşi nu face nimănui nici un rău, în afară 
de lui însuşi, nu face însă nici un bine, avarul esle 
odios; primează astfel simpatia pentru generozitatea 
exterioară, fără nici un discernământ pentru latura 
morală ascunsă în dosul aparenţelor. E drept că sar 
mai putea da o interpretare acestei inegalităţi de ju- 
decată: instinctul social înclină spre risipitor, văzând 
în el un distribuitor de bunuri, pe când în avar, ua 
stăvilar al-circulaţiei lor. 


www.dacoromanica.ro 


IV 
Avariția, pasiune abstractă. 


Dintre pasiuni, avariţia este cea mai ușor de de- 
finil şi cea mai greu de înţeles şi de acceptat. Defi- 
niția e simplă: confuzia scopului cu mijlocul. A fi 
avar înseamnă a lua banul drept scop în loc de 
mijloc. Pentru fiecare din noi însemnătatea banului 
slă în posibilitatea procurării plăcerilor. El dă tot: 
femeie, lux, călătorii, situaţii sociale; nu dă doar ta- 
lent şi ceia ce se leagă de cele eterne, gloria de pildă. 
In colo, aproape nimic nu-i rezistă; şi dacă nu dă 
sănătatea, o poale ajuta... Pentru omul normal el 
esle, aşa dar, un vehicul, pe când scopul e plăcerea 
provocatoare de pasiuni: pasiunea pentru femei, pen- 
tru jocul de cărți, pentru vin, fără a mai numi altele 
de un ordin mai înalt, muzica, literatura, călătoriile, 
aşa zisele pasiuni intelectuale. Oricare le-ar fi devia- 
țiile şi dezastrele, întrucât râvnesc la bunuri neîn- 
doioase, iubite şi dorite de toţi, celelalle pasiuni sunt 
înţelese, dacă nu şi aprobate chiar şi în elementul lor 
de dezechilibru al forțelor sufleteşti. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 359 


Dacă admitem pasiunile existente embrionar şi în 
noi, deoarece pleacă dela bunuri şi plăceri precise, in- 
contestabile, nu admitem însă avariţia, întrucât ea nu 
pare a rezida în abuzul unei plăceri ci în lipsa ei. 
Lipsa, fireşte, este un fenomen foarte general; trei 
sferturi din oinenire sunt lipsite de cele mai elemen- 
lare plăceri, cu excepţia poate a celor sexuale, la în- 
demâna oricui. Paradoxul avariţiei stă în căutarea, 
ugonisirea prin orice căi a mijlocului, prin care se 
procură plăcerea şi apoi din abţinerea dela ea. La 
avar banul nu duce la nimic: din mijloc a devenit 
scop. Deşi ar putea deschide toale porțile bunurilor 
omenești, avariţia se opreşte în pragul lor, de unde şi 
aversiunea cu care este privită ca o deviaţie mon- 
struoasă şi o contuziune de valori. 

Intrucât avariţia e lipsilă de elementul plăcerii, 
aşa cum o înțelegem noi, materializată în ceva precis, 
femeie, vin, muzică, am pulea-o numi o pasiune pură, 
o pasiune fără obiect, un fel de artă pentru artă. Ori- 
cât l-am vedea pe avar reprezentat în literatură ca 
fascinat de obiectul material al pasiunii lui, banul, 
caracterul avariţiei rămâne, mai ales azi, indiscutabil 
abstracl. 

Ilarpagon îşi poartă, în adevăr, lădiţa cu aur sub- 
suoară şi mulţi alți avari literari îşi vâră mânile 
până'n coate în grămada de bani a casei de fier, — 
ca şi cum voluplatea lui ar fi de ordin sensorial, cum 
ar fi voluptatea unui colecționar de tablouri sau de 
culii de chibrituri ce se bucură prin ochi ori prin 
pipăit. Această formă de voluptate era posibilă odi- 


www.dacoromanica.ro 


309 E. LOVINESCU 


nioară, când bogăţia avea o expresie materială, aurul, 
o grămadă de aur, care să îmbete privirea şi să în- 
cânte urechea prin sonorilatea lui muzicală. 
Bogăția este astăzi o absiracţie, o simplă chitanță 
a unui depozit la o bancă din străinătate, ce scapă 
vederii sau n'o satisface, o coloană de cifre, hârtii, 
ficțiuni, calcule şi atât; avarul clasic cu mânile vå- 
rîte până'n coate în grămezile de aur ale unei hrube, 
a devenit, deci, un anacronism. Pasiunea lui nu mai 
poate fi privită ca o pasiune sensorială, legală de un 
obiect precis, ca toate celelalte pasiuni materializate. 
Obiectul dragostei lui a ajuns o abstracţie, o ficțiune. 
Categoria e atât de neașteptată, încât pare absurdă; 
fiind răspândită, trebue să corespundă totuși unei 
plăceri reale, profunde, identică plăcerii rece a ma- 
tematicianului de a lucra cu abstracţia cifrelor. Aş 
compara-o cu desfălarea omului ce sar mulțumi cu 
simfonia aromelor unor mâncăruri neatinse, dar şi 
aroma este încă o plăcere sensorială. Plăcerea ava- 
rului e de calitate pur abstractă şi se satisface, pro- 
babil, intelectual, prin excesul mintal al reprezen- 
tării plăcerilor devenite accesibile. Nevoind să ireacă 
la acte — avarul se abţine în posesiunea lor abstractă. 
Conchidem, aşa dar, că, pe când toate pasiunile au 
obiecte materiale, precise, dorite, într'o măsură, de 
fiecare din noi, avariţia constă în renunţarea volun- 
iară la dânsele şi la înlocuirea lor prin simple repre- 
zentări; ea este, prin urmare, un fel de beţie rece, 
abstractă ce se satisface într'o orgie de imaginaţie. 
Cheia unei lăzi de fer sau cifra unei sume depuse la 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 361 


o bancă au puterea de a-i trezi în gând, abstract, plă- 
cerile după care noi alergăm, spre a le gusta senso- 
rial. Inobilându-l, l-am putea proecta pe avar în ca- 
tegoria marilor contemplativi, a marilor poeţi, ce se 
îmbată de armonia mișcărilor astrale sau din frumu- 
sețile abstracte ale cifrelor, ale algebrei, fără sens 
pentru noi. 

Totul rămâne însă în ordinea speculativă şi poetică, 
întrucât nu se poate pătrunde în psihologia avariţiei, 
decât cunoscând-o singur şi poate, chiar nici atunci, 
deoarece, ca toate pasiunile, avariția nu se recunoaşte 
pe sine. Avarul nu ştie că e avar. Pasiunea lui e o 
stare normală, organică, topită intim cu ființa lui, pe 
care n'o condamnă, pentrucă, n'o poate judeca. In 
ordinea psihologică, ea este ceiace în ordinea fiziolo- 
gică e respiraţia sau secrețiile trupului. In tinereţe am 
pătruns în intimitatea unui bătrân, de neam mare, cu 
nume istoric, şi cu foarte multe milioane, care trăia 
ca un poet sărac, într'o singură odaie a unei mari 
case părăsite, cu cearşafuri sau ziare întinse drept 
storuri cu un simplu Jighean de tinichea, şi cu o 
sanie, alârnată vara de tavanul odăei, pentru ca șinele 
de fer să nu se uzeze frecându-se de podea. Era un 
om crescul în străinătate şi cu rost la vorbă; judeca 
totul sănătos şi nici nu-i dădea prin gând că ar putea 
trece drept avar, deoarece pentru fiecare avariția în- 
cepe exact cu un grad mai jos. Dacă, de pildă, chel- 
tuește zece lei pe zi pentru întreţinerea lui, avariția 
nu începe de cât la nouă lei şaptezeci şi cinci de bani. 
Zece lei i se pare o sumă normală, ce-i dă o absolută 


www.dacoromanica.ro 


362 E. LOVINESCU 


libertate de spirit de a critica sever pe alţii. Asistând 
la reprezentarea piesei lui Molière, avarul râde sin- 
cer, deoarece nu se recunoaște în erou. Chiar dacă 
e şi mai rău, cazul lui i se pare totuşi altul. Ne având 
nici un servitor, de pildă, se crede superior lui 'Har- 
pagon, care-l transformă pe Maître Jacques din bu- 
cătar în vizitiu, Privit de mulţi ca o şcoală a vieţii, — 
teatrul nu vindecă pe nimeni de viţii. 


Dovada că e o pasiune pură, abstractă, ce se satis- 
face prin sine, în imaginaţie, prin simple reprezentări 
şi nu devierea unei virluți reale a spiritului de econo- 
mie şi de prevedere, stă și în faptul că avariţia spo- 
reşie cu vârsta. 

Dacă ar fi numai deformarea spiritului de economie 
şi de prevedere, avariţia sar arăta cu deosebire în 
tinereţe, când, în plină capacitate de muncă, ar fi 
nalural ca omul să se gândească și la bătrâneţe şi să 
slrângă, cum se spune, bani albi pentru zile negre. 
Deşi la bătrâneţe, în apropierea morţii, agonisirea, 
din prevedere, nu mai are nici un fel de molivare, 
avariţia se deslănţue totuşi până la proporții tragice, 
tocmai atunci, în pragul neantului, când banul devine 
cu desăvârșire inutil. Ea nu este, aşa dar, deformarea 
spiritului de economie, ci o pasiune pură, dezintere- 
sată, abstractă, nevalabilă prin plăcerile materiale 
ce le procură sau prin eventualele lipsuri ale bătrâ- 
neţii, pe care le evită, ci numai prin beţia rece a re- 
prezenlării plăcerilor, care, cu vârsta, prin exerciţiul 
unei vieți întregi, creşte nelimitat ca idropisia. 


www.dacoromanica.ro 


y 
Soțul şi amantul. 


Optica părtiniloare cu care e privit în societate 
şi în literatură risipitorul față de avar, deşi risipitorul 
e un ferment de descompunere morală, pe când ava- 
rul nu-și face rău decât lui însuşi — nu se limitează, 
cum e şi firesc, numai la acest caz special ci se gă- 
scșle şi în altele din felurite domenii. 

Examinând, de pildă, felul cum e privil clasicul 
triunghiu conjugal, al soţului, soţici şi amantului, de 
literatură şi mai ales de leatru, constatăm că simpalia 
scriitorilor şi a publicului merge spre amant în timp 
ce bărbatul e ridicol, când îşi ignorează situaţia şi 
odios când o primeşte. Nu e ncvoe de citații: litera- 
tura popoarelor e plină de bărbaţi încornoraţi, pre- 
zentaţi fie sub forma unui soț bătrân şi gelos, a unui 
tutore de specia lui Bartholo, sau pur şi simplu a 
unui soţ, care nu e nici bătrân nici odios din pricina 
gcloziei, ci mare altă vină decât de a îi soţ, adică 
vrednic principial de a fi înşelat. Ca factor esenţial 
al familiei, de la baza vieţii sociale, bărbatul repre- 
zinlă însă, în realitate, un element indispensabil or- 


www.dacoromanica.ro 


364 E. LOVINESCU 


dinei morale şi legale: el îşi ia asupra-şi toate neplă- 
cerile şi greutăţile familiei; îşi suportă soţia în toaie 
excesele unui caracter nu totdeauna egal şi uşor de 
suportat; e tatăl copiilor săi ori, în orice caz, îşi ia 
răspunderea lor în faţa vieții şi a legii; sarcina lui 
e pe atât de grea, din punctul de vedere al libertăţii 
lui personale, pe cât e de necesară progresului social 
şi continuității speciei. Oplica prin care e privit soţul 
înşelat îi este, cu toate acestea, întotdeauna defavo- 
rabilă; dacă nu ştie, este ridicol, deşi, în cele mai 
multe cazuri, ignoranţa lui vine din bună credinţă, 
din lealilate, din incapacitatea de a concepe înşelă- 
ciunea. 

E un om nevinovat, în sensul evanghelic al necu- 
noaşterii răului, — şi totuşi, nevinovăția lui e ară- 
lată cu degetul; abia şi-a întors spatele, şi cei rămaşi 
îi râd pe socoteală, povestind fel de fel de amănunte 
ale nenorocirii lui; nici măcar din solidaritate de sex 
ori din actuală sau viitoare confraternitate de neno- 
rocire, nimeni nu-l compătimeşte. De altfel, dacă 
bărbalul înșelat e ridicol, chiar când nu e din vina 
lui, nici soţia înşelată nu întâmpină mai multă în- 
țelegere şi compătimire. Nu e ridicolă, pentrucă na- 
tura şi societatea au acordat bărbatului mai multe po- 
sibilități de acţiune sexuală, dar mo urmăreşte sim- 
patia nimănui. i 

Simpatia opiniei publice merge aproape totdeauna 
spre cel ce înşeală şi nu spre cel înşelat: iată adevărul. 
Dacă soțul știe şi tolerează (şi în genere lumea crede 
că ştie, chiar când el e total neștiutor), el e odios; 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 365 


totdeauna i se presupune un interes material, îm- 
podobindu-l, nu se vede de ce, cu un epitet din lumea 
aquatică, şi nu legături sufleteşti greu de sdrobil sau 
prezenţa copiilor, piedică a divorțului. 

In faţa soțului discalificat e amantul, de cele mai 
multe ori un pierde-vară, cu disponibilități de timp, 
un profitor; din complexul vieții, nu culege decât plă- 
cerile; în locul întreținerii oferă numai flori şi bom- 
boane primite cu graliludine, caşi cum ar reprezenta 
cine ştie ce jerlfe materiale. Apare numai la timp 
oportun; distrează, se distrează şi atât; răspunderi 
nare; chiar când ţine locul berzei din basme, soțul 
stă la gura vetrei de primește darul adus în sculice. 
El e totuşi privit cu simpatie. 

In fața acestei inegalităţi de tratament, se simte ne- 
voia unci explicaţii. Opinia publică săvârşeşte, neîn- 
doios, nu numai o nedreplaie dar chiar şi o imorali- 
tale, ce surpă temelia oricărei vieţi sociale imposibil 
de concepul fără principii morale. Explicaţia, atât 
cât se poale da, e ceva mai complexă, dar, dela în- 
ceput, e vorba, probabil, tot de un transfert de va- 
loare. Ca şi puricele, ca şi risipitorul, amantul e văzut 
excluziv prin prisma linereţii, a libertăţii, a generozi- 
lăţii, a iubirii cu atributele romantice ale cavaleris- 
mului, intrepidităţii, agilităţii fizice şi isteţimii spi- 
rituale, al scării de mătase şi al madrigulului -— ai 
unui dinamism şi al unei poezii ce-l fac simpatic; 
pe când soţul e văzut tot atât de excluziv numai prin 
caracterul lui de obligativilate, de datorie, de proză 
cotidiană, prin placiditate. 


www.dacoromanica.ro 


yI 
Omul, inconformist veleitar 


Cazul amantului şi al soțului s'ar putea încadra şi 
într'o formă de revoltă împotriva ordinei sociale și 
morale venită dintr'un fel de inconformism de con- 
statat pretutindeni în spiritul public şi în literatura 
ce-l traduce, la noi ca şi aiure. Omul legii și al 
ordinii sociale a fost întotdeauna un punct de ură 
sau de satiră: de la teatrul de păpuşi, în care comi- 
sarul e bătut până la înalta literatură satirică, ordi- 
nea este atacată prin toţi-reprezentanțţii săi: vardistul, 
— obiect de satiră al întregii literaturi şi caricaturi 
franceze — jandarmul, comisarul, portărelul, ma- 
gisiratul, în ordinea legii de stat, popa în ordinea 
legii morale, sunt priviţi cu antipatie, cași cum nu 
sar răzima pe dânşii liniştea şi orânduirea societății 
în care trăim. In schimb, există o întreagă literatură de 
esență romantică, a cărei expresie mai înaltă de filo- 
zofie socială o reprezintă Victor Hugo, literatură fa- 
vorabilă vagabondului, răsvrătitului împotriva socie- 
tății şi chiar a moralei, a ceia ce se numeşte un 
out-law. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 367 


Nu e vorba, fireşte, de o producţie singulară, întru- 
cât astfel de producţii pot fi în orice sens fără a de- 
veni şi semnificalive, — ci de o producţie îmbelşugată 
și pe placul masselor... 

Peniru a putea înţelege o literatură, în care poli- 
țistul e întotdeauna odios, deşi el ne apără liniștea şi 
viaţa şi în care hoţul fie el şi amator sau detectivul 
de specia lui Sherlock-Holmes, Arsene Lupin, Rou- 
letabille sunt punctele de atracţie ale atenţiei sim- 
palice a milioane de cititori sau de spectatori de filme 
cinematografice, — explicaţia transferului de valoare, 
a ingeniozilăţii, inteligențţii, riscului, în sânul unei ac- 
țiuni imorale, nu ajunge. Problema trebue privită şi 
în cadrul unui inconformism rămas fireşte în or- 
dinea veleitară, protestatară. | 

Legea morală, ca şi legea socială sunt, negreşit, 
necesare vieţii în comun; cu toţi o adinitem şi cu toţi 
ne supunem comandamentelor ei, fără care umanita- 
tea ar fi redusă la animalitate. Cu toată necesitatea 
ei, ea nu reprezintă totuşi un element de constrângere, 
un rigorism, o rectitudine puţin simpatice. 

Vardistul dela reglementarea circulaţiei ne apără îm- 
potriva vehiculelor, dar ne împiedică de a trece, când 
ne închipuim că am putea totuşi trece fără primej- 
die; uitând semnul sigur ce ne face, de dânsul legăm 
numai noțiunea arbiirarului, a constrângerii, la care 
ne sileşte; din apărător, el devine un duşman. 

La fel cu vardistul, și jandarmul, comisarul, porlă- 
relul, magistratul nu mai sunt apărătorii siguranţei 
noastre şi ai bunurilor noastre, ci executorii unor 


www.dacoromanica.ro 


368 E. LOVINESCU 


măsuri ce ne par vexatoare şi ne stânjenesc în liber- 
tatea primordială — întrucât e anterioară ordinii 
sociale şi morale. Intâi a fost crima sau raptul şi 
pe urmă legea ce le pedepseşte. Nimeni nu se ridică 
împotriva legii, de vreme ce rațiunea ne dovedeşte 
că fără dânsa nar pulea exista viață socială; fiind 
însă aspră, riguroasă, ia repede aparența unei con- 
strângeri, a unei vexaţii; substanţialul se uilă şi ră- 
mâne numai elementul exterior al durității cu care 
e aplicată uniform. 

In loc de recunoştinţă, se trezeşte, astfel, în om un 
sentiment de proteslare, de revoltă, de inconformisni, 
ce nu se traduce în fapt, în acte împotriva societăţii 
sau moralei, ci rămâne sub “forma veleilară a unor 
alitudini pur inofensive. 

Se răsbună doar de câleori citeşte în romane sau 
vede în filme că polițistul e păcălit de un hoţ isteţ, 
jandarmul e bătut sau magistralul e prezentat ca un 
gângav imbecil. E singura lui salisfacție împotriva 
unui rigorism social, pe care îl admile ca o necesitate, 
nu fără a mârâi, retrăind în spirit edenul libertăţii 
şi al anarhiei preistorice, pe când frica de pedeapsă 
nu stabilise încă constrângerile vieţii sociale. 


www.dacoromanica.ro 


VII 
Evadarea din realitate. 


Inconformismul instinctiv față de tot ce reprezintă 
o constrângere se poate dovedi nu numai prin ceea 
ce urăște opinia publică ci şi prin ceea ce-i place. 
Ne pulându-i opune o rezistenţă aclivă, individul îi 
opune constrângerii sociale o atiludine de frondă şi 
de satiră: se bucură oridecâte ori principiul autori- 
tății sufere. 

Animal social, în sine, în inconştientul lui, nu i sa 
înăbușşil încă omului aspiraţia către o viaţă liberă 
fără obligaţiile legii, o viaţă, în care să i se întâmple 
lot ceia ce nu se poale întâmpla aeve. Preferinţa lui 
inlimă nu merge, aşa dar, spre o literatură scoasă, 
din realilate, copie a unei lumi, pe care el o cunoaşte, 
şi o detestă ca nivelaloare,ci dinir'o lume construită 
cu lolul altfel, în voia întâmplării şi a fanteziei lui 
cu valorile răsturnate ca pomii în apa unui lac. Na- 
luralismul strict nu răspunde, în nici un caz, aspi- 
rației mulțimii; nimeni nu vrea să regăsească și în 
literalură ceia ce ar fi bucuros să uite din viaţă. 
Gustul public cere, dimpotrivă, o evadare, o elibe- 


www.dacoromanica.ro 24 


370 E. LOVINESCU 


rare din rigorismul vieţii şi al legii, într'o lume arbi- 
trară, pe care scriitorul o plăsmueşte după voinţă, 
răspunzând tendinţii intime a mulțimii pururi ne- 
mulțumile de ce e şi năzuind spre ceea ce nu e. 
In acest sens, s'ar putea cita o serie întreagă de piese 
de teatru al căror succes se explică în bună parte, 
prin satisfacerea acestei aspirații latente a publicului 
de evadare din realitate într'o lume arbitrară, con- 
dusă de alle norme decât cele existente, într'o lume 
de fantezie, unde totul e cu putință. Formula succe- 
sului e simplă şi e de mirare că n'a fost mai des 
folosilă de cei ce caută numai succesul, întru atât c 
de evident că răspunde adevăratului instinct al mul- 
țimii. Punerea pe scenă, de pildă, a unei multimilio- 
nare care se mărită cu un tânăr funcţionar fără alte 
calități excepţionale de inteligenţă sau de frumuseţe 
ci cu însuşiri mijlocii la îndemâna oricui, salisface 
dorința intimă a spectatorului, bucuros că aslfel de 
minuni se pot întâmpla oricui şi deci şi lui. 

Cu puţină abilitate dramatică succesul e sigur. Am 
adus piesei Omului și mârțoaga şi obiecţia că, pentru 
a îndreplăţi apoteoza finalului, ar fi trebuit ca încă- 
pățânarea lui Chirică să se fi îndreplat spre un obiect 
mult mai demn de admiraţie, o descoperire, de pildă, 
o idee umanilară sau aşa ceva. Obiecţia i sa făcut 
de curând, cu ocazia reprezentării piesei la Paris, de 
Robert Kempi, în foiletonul ziarului Le Temps, care 
a citat, între altele, şi cazul lui Bernard Palissy, ce 
şi-a ars mobila pentru a-şi alimenta cuptorul, din 
care aveau să iasă minunatele lui faianţe. Din punctul 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 371 


de vedere ideal, al valorii, obiecția e întemeiată; din 
punetul de vedere al succesului de public autorul a 
avut dreptate. A-şi consacra viața unei mari desco- 
periri presupune o calitate intelectuală şi o sforțare, 
de care spectatorul nu se simte capabil; a te încăpă- 
țâna să crezi în valoarea sporlivă a unui cal e un 
lucru mult mai uşor. Crezându-se în stare să o facă, 
e, astfel, bucuros la gândul că şi lui i sar putea în- 
tâmpla minunata aventură a lui Chirică, — întrucât 
în fiecare mijeşte dorința de a evada din realitate şi 
de a se trezi, fără merit şi sforțare, altul decât e. 


www.dacoromanica.ro 


VIII 
Geneza satirei. 


In aceeaş ordine de idei, a atitudinii omului față 
de lume, trebue văzută şi problema atitudinii sati- 
rice caracteristice literaturii române, şi mai ales 
sub forma specifică a umorului, pregnante pentru 
fizionomia întregei literaturi moldoveneşti. Sar părea 
că satira este expresia unei atitudini violente, revo- 
luţionare, de inconformism exploziv faţă de societate, 
de anumite constrângeri sau de oameni; în realitate, 
violenţa sa esle pur verbală, lilerară fără alt scop de 
cât de a masca lipsa de reacțiune şi incapacitalea 
împotrivirii virile. Românul — şi cu deosebire, Mol- 
doveanul — e saliric, batjocoritor; literatura lui popu- 
lară e plină de ironie, de umor şi nu respectă pe ni- 
meni, nici pe Dumnezeu. 

Rând pe rând el şi-a bătut joc de boer, de ciocoi, de 
fanariot, imitându-i şi graiul, de Evrei, iscodindu-le 
fel de fel de porecle, şi făcându-i centrul unei adevă- 
rate literaturi umoristice, de ţigani, figură de epos 
“popular, întrun cuvânt de toţi stăpânii, şi de toți re- 
prezentanţii ordinei, de la „jandar” până la popă. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 373 


Pe temeiul acestei literaturi, Românul ar putea fi 
crezut un om dârz, greu de mânuit, veșnic nemulțumit 
şi revoltat împotriva stăpânitorilor, a legii. Din tot 
ce ştim din istorie şi din câte vedem cu ochii noştri, 
n'a existat, totuşi, neam mai blajin, şi care n'a răzbit 
decât prin singura armă a resemnării, a mlădierii şi a 
unui fel de impermeabilitate morală, ce l-a ţinut intact; 
străinii, impilatorii au trecut, dar el a rămas ca 
înainte, milenar neschimbat, după cum odinioară tre- 
cuseră şi roiurile de barbari fără să-l fi dislocat su- 
Heteşte... Atitudinea de satiră şi mai ales de umor 
ține locul lipsei de acţiune sau, mai degrabă, de re- 
acţiune ce se face prin gest, nu prin comentarii, prin 
ironie, prin glumă. Au venit turcul, fanariotul, cio- 
coiul, ovreiul, jandarmul; i-au luat tot ce a avut în 
bătătură. El şi-a încovoiat spinarea, dar după ce au 
trecut, sau chiar în timpul asupririi, i-a încărcat de 
porecle, de ironii, de o bogată literatură satirică sau 
umoristică, în care nu apar în rolul lor de impilatori, 
ci ridiculizaţi în defectele lor fizice sau cine ştie ce 
cusururi morale. Atitudinea satirică nu e o atitudine 
de luptător, ci o atitudine de contemplativ ce-şi as- 
cunde lipsa acţiunii printr'o superioritate morală, pe 
care poporul nostru a avut-o incontestabil asupra tu- 
turor celor ce l-au impilat; după cum o au, în genere, 
toți contemplativii asupra oamenilor de acţiune, în- 
grădiţi în bunurile materiale ale vieţii, 

Românul n'a impilat pe nimeni şi a fost despoiat 
de cine a vrut, dar a privit stelele, şi apele, şi munţii, 
a trăit în sânul naturii, a avut fiorul morţii și dia 


www.dacoromanica.ro 


374 E. LOVINESCU 


contactul cu cele eterne a scos poezie, arlă. In faţa 
duşmanilor din afară şi dinăuntru şi-a încovoiat spi- 
narea, a lăsat să treacă valul, şi de suferință s'a 
ogoit, aninându-le de haine scaiul batjocurei, al po- 
reclelor; împotriva biciului nu s'a luptat cu coasa ci 
cu gluma şi cu umorul împăcat în sine şi, în defi- 
nitiv, şi cu ceilalţi. Din suferinţă a făcut literatură — 
și, socotind bine, e încă ceiace rămâne mai vrednic 
de pe urma unui neam și a vieţii. 


www.dacoromanica.ro 


IX 
Morala în vacanfă. 


Am arătat prin câteva exemple ostilitatea instinc- 
tivă a opiniei publice față de tot ce e ordine legală 
ori morală, Publicul e împotriva vardistului, jandar- 
mului, portărelului, magistratului, preotului, și în 
unele țări, şi împotriva armatei, pentru a-şi acorda 
simpatia intimă vagabondului, răsvrătitului, hoţului, 
mai ales când e sportiv; în cadrul ordinii chiar, el 
preferă poliţistului pe detectivul amator, pentru că, 
şi sub această formă, îşi închipue că e împotriva or- 
dinii oficiale. Atitudinea rămâne, fireşte, întrun plan 
pur ideal, platonic, fără nici un fel de repercuţiune 
asupra realităţii. Nimeni nu tăgăduește valoarea re- 
ligici, a magistraturii, a armatei, a siguranţei publice, 
fără care n'ar putea exista viața socială; ele repre- 
zintă însă constrângeri unanim acceptate de rațiune 
dar intim dctestate de individualismul din fiecare din 
noi. Viața omenirii n'a început prin societate ci prn 
libertate absolulă; „animalul politic” sa născut mai 
lârziu şi, mai mult pe baze deliberative decât in- 
stinctive, 


www.dacoromanica.ro 


376 E. LOVINESCU 


Rămășiţă a unui inconformism faţă de ordinea so- 
cială şi morală, ostilitatea este expresia, sub formă 
numai veleitară de altfel, a instinctului de liber- 
tate, a vieţii primitive fără comandamente, adică 
fără jandarm, fără puşcărie sau fără agenţi de cir- 
culaţie. 


Mărginindu-ne la aceste exemple, rămânem într'un 
plan fără eficacitate în ordinea practică; e ca şi cum 
am deduce dela prezenţa sfârcului sânului inutil al 
bărbatului, existența anterioară a unei adevărate ma- 
mele şi, prin urmare, existența unei faze de nedife- 
rențiere a sexelor. Supravieţuirea amintirii libertă- 
ţii iniţiale nu se manifestă însă numai sub forma ati- 
tudinii de frondă faţă de autoritate, ci şi prin in- 
stituții recunoscute, în care anarhia este acceptată, 
organizată şi legiferată. Primul comandament al ori- 
cărei vieţi sociale şi morale este interzicerea omuci- 
derii şi, în mod general, interzicerea individului de 
a-și face singur dreptate, libertate, care ne-ar scoate 
din cadrul vieţii colective pentru a ne arunca în viața 
anceslrală, spre care instinctiv râvnira. 

La acest comandament fundamental, împotriva sen- 
sului existenţei ei, societatea însăşi consimte derogări, 
recunoscând cazuri, în care crima e tolerată. Am trăit 
multă vreme sub presiunea morală a așa ziselor crime 
pasionale — deși de cele mai multe ori sunt foarte 
lucide şi chiar calculate — care duceau nemijlocit la 
achitare, iar, când era vorba de crime politice, chiar 
şi la apoteoză. Neputând-o legifera, pentrucă nu e 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 377 


posibil să i se recunoască vreo motivare, fără a nu 
se ruina însuşi principiul vieţii sociale, crima pasio- 
nală fusese, totuşi, scoasă de sub rigiditatea codului 
penal şi trecută pe seama unei justiții populare, ne- 
tinute să judece după lege, ci după sentimentele ei 
intime. Cine împlineşte însă această justiție popu- 
lară? Omul mijlociu, în sânul căruia se ascunde sub 
formă larvară reminiscenţa libertăţii anterioare ma- 
nifestate prin atiludinea ostilă autorităţii, omul, care 
în literatură sau la cinematograf e împotriva var- 
distului, a jandarmului, a magistratului, a popei şi 
simpalizează cu tot ce rupe norma vieţii sociale pen- 
iru a-și afirma dreptul la libertate absolută. Rămasă 
Ja locul său, o astfel de atitudine e inofensivă; adusă 
pe banca jusliței populare ea devenia însă primej- 
dioasă societății: achita din inconformism față de 
constrângere şi de transierlul de valoare, de care be- 
neficiază pasiunea, prin aura unui presligiu unde se 
amestecă ideia de libertate, de dinamism, de depăşire, 
de evadare, — deşi, în fond, nu înseamnă decât o re- 
venire la o formă de viață preistorică, şi, deci, de 
barbarie, pe care achitarea masivă a justiţiei popu- 
lare tindea, inconştient, să o restaureze. Morala își 
lua vacanţă. 


www.dacoromanica.ro 


X 
Morala în dilemă 


Au trecut peste treizeci de ani, de când am asistat 
la o lecţie de deschidere a cursului de Morală al 
d-lui D. Drăghicescu, prezintat de cunoscutul pe vre-: 
mea aceea Const. Dissescu. Format la şcoala socio- 
logică franceză a lui Durkheim, conferenţiarul susţi- 
nuse, cu o elocinţă de altfel destul de sumară, că 
morala este un produs excluziv social, o armatură 
creată de viața în comun pentru a o face posibilă. 

O studentă de lângă mine umplea de zor pagini 
după pagini, cu argumentarea conferențiarului, la 
sfârşitul căreia luă însă cuvântul şi Dissescu. In a- 
fară de .multiplele lui curiozităţi ce i-au creat un fel 
de legendă încă din viaţă, deşi n'am avut ocazia să 
o constat, Dissescu avea şi reputația unui adevărat en- 
ciclopedist. Intro comemorare la Ateneu a poetului 
Grigore Alexandrescu, în calitate de ministru al in- 
strucțiunii publice, el a lungit aproape un ceas o în- 
găimare de locuri comune pentru a-l apăra de în- 
vinuirea de a fi fost un poet... erotic, Numai cu 
greu am pricepul că Dissescu nu cunoştea sensul 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 370 


precis al cuvântului, căruia îi acorda un înțeles pe- 
jorativ. Nu ştia că, oricât de suave, poeziile de 
dragoste se numesc tot erotice. Şi de data aceasta, 
el se lăsă în voia unei improvizații deslânate asupra 
moralei, susținând că, indiferent de constrângerea 
socială, e produsul unui instinct şi, ca argument su- 
prem, aducea faptul că el, Dissescu, mar face o mul- 
time de acțiuni numai din îndemnul intim al con- 
ştiinţei lui morale, chiar dacă ar şti că ele mar fi 
cunoscute de nimeni şi că sar sustrage, prin urmare, 
oricărei penalilăţi. Imoralitatea vieţii publice şi pri- 
vale a lui Dissescu, cunoscută de mulţi dintre ascul- 
lători, mi-a ridicat un zâmbet pe buze în faţa unei 
argumentări aiât de puţin convingătoare chiar prin 
pilda cuvântătorului. Mai interesant mi-a părut spec- 
tacolul studentei de lângă mine, care, după ce um- 
pluse multe pagini cu expunerea conferenţiarului, se 
pusese să reproducă şi replica lui Dissescu, până ce, 
dându-şi seama de contradicţia lor, se discumpănise, 
se oprise din scris, continuase să asculte contro- 
versa şi, la urmă, la ieşirea profesorului din sală, 
convinsă poale, nedumerită mai probabil, văduvită 
în sentimentul ei de famulus faustian, care vrea să 
ducă acasă ceva negru pe alb, sigur, odihnitor, — ne 
găsind altă soluţie decât de a-și rupe foile scrise, 
truda ei de un ceas, a plecat fără să ştie care este 
origina moralei. 


Rău a. făcut, deoarece argumentarea sociologică a 
conferențiarului era cea adevărată. Că există instincte 


www.dacoromanica.ro 


380 E. LOVINESCU 


morale, e posibil. Ele n'au însă valoarea de comanda- 
mente. Dacă ar fi avut-o, religiile nu sar fi văzul 
obligate să le prescrie atât de riguros. Morala e, în 
realitate, o armatură a vieţii sociale, creată anume 
de ea pentru a se apăra, secretată, am putea spune; 
de aci infinitele ei variații după epoci, după rase, 
după popoare, după clase sociale şi adesea după 
foarte mici distincţiuni geografice. 


Faptul că morala este una din funcţiile vieţii so- 
ciale, se vede, în prima linie, din dependenţa în care 
trăeşte şi se desvoltă; ajunge o fază de convulsie a 
vieții sociale pentru ca şi ea să fie sguduită de ace- 
leaşi mişcări sismice până la o abolire complectă. 
~Epocile de mari catastrofe, cum ar fi molimile, re- 
voluţiile, ocupațiile străine, etc. nu sdruncină numai 
societăţile ci și principiile morale, ale căror oscilaţii 
înregistrează toale variațiile temperaturii colective. 
In apropierea morții, frânele se rup, și se deslănţuie 
toate pasiunile într'o îrenezie de viaţă, notată de con- 
temporani şi la Atena ca şi la Milano şi în timpul re- 
voluției franceze, fără să mai pomenim de războiul 
în sine, care, prin faptul răsturnării vieţii sociale în- 
săşi, răstoarnă şi absolut toate valorile morale, nu 
numai prin vacanţă ci şi prin demisie. 


www.dacoromanica.ro 


XI 
Frumusețea, fenomen psihic 


Frumuseţea plasticei umane reprezintă un raport 
de linii, de forme, un raport care, dealtfel, nu e 
strict obiectiv, ci variabil după epoci, constituind 
un canon estetic impus uneori vremelnic de un 
mare arlist: canonul, de pildă, al sculptorului atic 
Scopas, cu arhitectonica trupului omenesc prea des- 
vollată față de micimea capului. Acum treizeci de 
ani, dinaintea unui tablou al lui Botticelli din Mu- 
zeul Luxemburg dela Paris, discutam cu un poct 
asupra marei preţuiri în acea epocă a pictorului flo- 
renlin. Lăsând la o parte valoarea lecnică a arlci 
lui, actualitatea lui Botticelli venia în larga măsură 
din faptul unei prefiguraţii estetice a tipului de fe- 
meie, gracil, sinuos, sul de fum învelit în pânze stră- 
vezii şi accidentate, ajuns la modă după câteva vea- 
curi. Toţi marii artişti au creat, astfel, modele fe- 
minine: plasticii mai mult în ordinea fizică, poeții 
mai mult în ordinea spirituală. 

Există un tip unic de madonă rafaeliană, după cum 
există un tip unic de frumuseţe rubensiană; canonul 


www.dacoromanica.ro 


382 E. LOVINESCU 


estetic al frumuseţii baudelairiene e altul decât cel 
fizic şi moral al femeei eminesciene. Deşi obiecliv, a- 
dică scos din studiul ştiinţific al formelor, dintr'un 
raport şi o armonie, conceptul estetic al femeii este, 
prin urmare, variabil, ca orice concept estetic prin în- 


săşi esenţa lui şi prin influența atâtor cauze din 
afară. 


Nu de frumuseţea obiectivă, demonstrabilă prin ra- 
porturi, e vorba aici, ci de forţa lăuntrică ce o pune în 
valoare, dându-i viaţă şi expresie, de frumuseţea inte- 
rioară, de sine stătătoare, fără a o asimila, totuşi, cu 
frumuseţea morală, prin confuzia a două valori deo- 
sebite, a două lumi diferite, între care se pot efectua 
transferturi, rămânând totuşi autonome: frumosul 
etic este altceva decât frumosul fizic. Frumuseţea o- 
bieclivă e statică şi ar părea moartă, dacă n'ar fi 
însufleţită de elementul dinamic al conştiinţei ei lăun- 
trice. In înţelesul limitativ al oricărui paradox, frumu- 
sețea e reflexul voinţii de a fi frumos. Expresivilatea 
îi vine dela căldura lăuntrică, dela dinamismul inte- 
rior al vieţii. Conştiinţa de a fi frumos nu este, după 
cum sar crede, efectul faptului de a fi frumos, ci, 
dimpotrivă, frumuseţea este un efect al conştiinţei ei, 
sau, mai precis, al voinţii și al dorinţii de a fi. Intru- 
cât forța interioară a iubirii iradiază în afară, trans- 
figurează liniile cele mai neregulate şi le dă un ca- 
racter, o expresie, luminând vasul ce o închide cu 
transparenţe moarte, altfel, în pastă mată, sar putea 
afirma că femeile iubite sunt și frumoase. Odată cu 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 383 


încolțirea unui senliment de dragoste, trădat prin 
loate valorile şi prin toate carminurile ce invadează 
şi subliniază trăsăturile figurii femeeşti, fizionomiile 
cele mai inexpresive se însuflețesc. Iubirea constitue 
un resort lăuntric, o dorinţă, o voinţă de frumuseţe, 
transmisă imediat maleriei, peniru a-i da expresie şi 
viață, adică adevărata frumusețe, dinamică, dincolo 
de canonul estetic, ieşit numai din raporturi geome- 
trice. Când acţiunea interioară a conştiinţei încetează, 
materia îşi pierde reflexul sufletesc şi devine inertă. 
Urîţenia începe odată cu încetarea voinţii de frumu- 
seţe. E urîtă femeia care nu mai doreşte să fie Pru- 
moasă — în dorinţă intrând, bineînţeles, totalitatea 
forţelor spirituale ce alcătuesc resortul intim al este- 
licului. 


www.dacoromanica.ro 


XII 
Sborul și căderea lui Icar 


N'a existat invenţie care să îi răspuns unei mai 
lungi şi mai frenelice aşteptări decât aviația. Apa a 
învins-o omul repede prin braţe și prin lopeţi, iar 
mai târziu, prin abur; îi rămânea aerul străbătul 
atât de măreț de paseri. Nu se pot concepe ochii 
omului preistoric decât râvnind la sborul lor impu- 
nător în siguranța şi în armonia lui. Fascinat de 
ispila bolţii albastre brăzdată cu atâta lesniciune de 
lopeţile lor fragile, omul istoric a încercat, din cea mai 
îndepărtată antichilate, să le afle taina. 

Legenda lui Dedal, meșterul Labirintului, şi a fiului 
său Icar, ce ne vine din fundul civilizaţiei egeice şi 
ne răsună şi acum în cadenţa versurilor lui Virgiliu, 
şi-a găsit expresia de marmură în grupul lui Canova, 
dintr'unul din muzeele venețiene, în care candoarea 
fiului, încercându-şi aripele de ceară şi viclenia bă- 
trânului, ce i le prinde de umeri, ispilindu-l cu ochii 
şi cu geslul spre văzduh, sunt atât de bine fixate, cu 
amestecul de avâni şi de teamă, încât realizează în- 
treaga fascinaţie a aerului asupra omului. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 385 


După milenii minunea au văzut-o cu ochii, în după 
amiaza unei Duminici din 1909, o sută de mii de Bucu- 
reșteni şi de oameni veniţi din toate unghiurile ţării. 

In moment când harabaia greoaie a lui Blériot, cu 
nimic din aripele de ceară ale lui Dedal sau de şin- 
drilă ale Meşterului Manole, s'a ridicat deasupra noa- 
stră şi a sburat într'o mişcare sigură de sine, cu o- 
rientare şi chiar cu graţie, n'a fost de cât un vaer 
de admiraţie ieşit din miile de piepturi faţă de o mi- 
nune ce înfăpluia o atât de veche aspirație şi întrun 
chip atât de neașteptat: plulirea în aer a unei maşini 
mai grele decât dânsul, 

Omenirea întreagă a salutat cu entuziasm invenţia 
aeroplanului, prin care, după pământ şi apă, era cu- 
cerilă cea de a treia stihie, aerul, nu numai ca o 
minune care frângea legile fizicei, ci şi pentru faptul 
că printr'însa părea a se porni o nouă fază a ci- 
vilizației omeneşti cu rezultate incalculabile pentru 
prosperitatea publică. 


In afară de principiu, tot atât de miraculos şi azi, 
speranţele puse în aviaţie sau dovedit însă înșelă- 
toare, întrucât n'a adus ca element de progres în evo- 
luţia omenirii — decât scurtarea timpului necesar 
transporturilor. A parcurge într'o zi ceea ce se par- 
curgea înainte în trei, reprezintă, negreşit, un câștig 
de timp şi, deci, un element de progres, nu însă şi o 
revoluţie în tecnica vieții economice a omenirii. Nu e 
vorba de riscurile “şi greutățile aviaţiei, întrucât nu 
ne raportăm la momentul de față şi admitem înlă- 

25 


www.dacoromanica.ro 


386 E. LOVINESCU 


turarea lor, ci de constatarea principială a nepulinţii 
ei de a schimba condiţiile existenței omeneşti pe 
măsura, de pildă, a descoperirii pulerii propulsive 
a aburului, care la vremea ei, n'a trecut, totuși, ca o 
minune. 

Alături însă de binefaceri relative, aviația a avul, în 
schimb, rezuliate dezastruoase pentru destinul ome- 
nesc, față de care avaniagiile se anulează. Am înţe- 
les-o cu toții, din clipa, când am văzul — din începu- 
turile războiului trecut — că păsările minunate nu 
lăsau din cioc solia prosperității viitoare, ci bombe 
distrugătoare; cuprinşi de panică, Bucureştenii, care, 
cu câţiva ani înainte, alergaseră entuziaști la Băneasa, 
nu știau cum să se ascundă mai repede la apariția 
păsărilor ucigaşe. 

Din primii ani ai aviaţiei, în ficțiunea unui roman- 
cier asupra destinului ei, un burghez parizian terori- 
zat de greutăţile de circulație ale Parisului, abia aş- 
lepta să se retragă la ţară, departe de iramvae, auto- 
mobile și autobuze; pe când îşi sorbia în sfârşit li- 
niştea bucolică, cultivându-și legumele grădinii, pră- 
buşindu-se, un aeroplan îl strivi cu stropiloarea de 
flori în mână; duşmanul îl urinărise, astfel, până în 
grădina de zarzavat. Viziune mediocră a celor ce 
aveau să se întâmple apoi, odată cu izbucnirea răz- 
boiului mondial, când, dinirun modest instrument 
comercial, aviația s'a prefăcut în cea mai mare cala- 
milate a civilizației omeneşti, cunoscută în erele isto- 
rice, dincolo de Greci şi de Fenicieni. 

Alături de uscat şi de apă, prin ea sa adăugal un 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 387 


nou câmp de luptă şi de distrugere, mult mai vast 
decât celelalte două, — aerul, cu riscuri mai mari 
şi în condiţii mai tragice. Nu e vorba de morţile pri- 
cinuile la fel cu cele de pe apă şi de pe uscat, ci de 
imensa lărgire a câmpului de operaţie, a ariei de 
distrugere întinsă acum asupra unei țări întregi, cu 
mult dincolo de zona de luptă; nu încăerarea a două 
armale pe un front limitat ci încăerarea nelimitată a 
două națiuni în voința de a se distruge total, nu nu- 
mai în soldaţi, ci şi în neluplălori, în întreaga popu- 
laţie, în totalilatea aşezărilor civilizației omeneşti, în 
oraşe şi sate; războiul a devenit, astfel, totalitar. Avia- 
ţia i-a răsturnat întreaga tecnică, per:ecţionând-o şi 
adăogându-i şi capitole noi, imense, cum ar fi răz- 
boiul chimic, prin care aglomeraţii mari ca cea a 
Londrei sau a Parisului pot fi distruse sau războiul 
microbian. 

Războiul este însă războiu şi, din fericire, deci, in- 
termiteni. Catastrofa aviaţiei nu se mărginește numai 
în epocile apariţiei lui ci a ajuns permanentă, legată 
intim şi profund de viața naţiunilor. Sarcina bugetară 
a omenirii pentru aviația militară se fixează la sute 
de miliarde de lei. Ea nu, e odală pentru toldeauna, ci, 
anuală, întrucât, în continuă perfecţionare, după doi- 
trei ani, întregul material aviatic se declasează şi 
trebue înlocuit cu altul nou. 

E lesne de închipuit imensa operă de asistenţă so- 
cială şi culturală ce s'ar fi putut obţine cu aceste mi- 
liarde aruncate în văzduh pentru a se întoarce apoi 
pe pământ sub forma distrugerii şi a morții. 


www.dacoromanica.ro 


XIII 
Formaţia şi deformația profesională 


Oricine a putut constata variațiile de atitudine ale 
unui prieten sub dublul aspect al inlimităţii şi al si- 
luaţiei lui oficiale, la ghişeul unui oficiu public sau 
îndărătul unui birou, în fața căruia defilează mul- 
liplele nevoi ale cetățenilor în raporturile lor cu 
statul. Omul intim e un modest, un timid poate, cu ra- 
porluri cordiale, pline de omenie: ai relaţii vechi cu 
dânsul şi mai fi bănuit niciodată că sub aspectul unei 
sociabilități egale s'ar putea ascunde durități de ca- 
racter şi de umoare. Nevoia te duce întrun birou 
de minisler, fără să ştii cu cine vei avea aface: 
printre dosare şi înconjurat de solicitatori descoperi, 
deodată, cu bucurie egoistă, prezenţa vechiului ca- 
marad de şcoală sau de raporturi sociale. Instinctiv, 
ai un gest de intimitate repede retractat în fața unei 
priviri prin ochelari, ce te-a zărit în masa solicita- 
torilor, cu indiferenţă, cu ochii goi ai statuilor an- 
tice şi, în orice caz, fără a-ți semnaliza recunoaşterea 
sau măcar mirarea de a te vedea acolo unde nu te-a 
văzut niciodată. Iţi înghiţi nodul din gât şi te topeşti 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 380 


în gloata celorlalţi, ce nu respectă rândul, ci ca în 
toate competiţiile vieţii, dau din coate şi îşi fac loc 
prin simpla îndrăzneală a unui „pardon” aruncat im- 
perios. „Pardon” pentru ce? Pentru ca să-i dai voe 
dumnealui să-ţi ia locul; și ţi-l ia, deoarece, timid 
sau inlimidat, presupui totdeauna omului grăbit un 
drept, fără să te'ntrebi de unde-i vine. Renan se 
plângea că wa putut prinde niciodată tramvaiul; tiot- 
deauna i-au luat-o alții înainte. Pe vremea lui nu 
exisla, se vede, numărul de ordine, cu ajutorul căruia 
le vine rândul și timizilor şi delicaţilor. La noi, în 
nici un domeniu, nu există număr de ordine: totul 
revine, deci, pe seama iniţiativei personale şi a în- 
drăsnelii. Inaintează cine poate brusca, aruncând în 
dreapla şi în stânga „pardon”, cași cum ar fi aş- 
teptat pentru rezolvarea unor chestiuni urgente de 
folos public și nu de interes personal. 

Deşi prielenul dela birou te-a văzut fără să te vadă, 
cu o privire abstractă căzută uniform pe masa amorfă 
a solicilanţilor, te lasă să-ţi fierbi acolo, nerăbdarea, 
până ce, numai în lipsă de alți petiționari, îţi vine, 
în sfârșit, rândul. Dacă ai nervi şi susceptibilităţi, 
renunţi, fireşte, repede la interesele ce te aduceau; 
dacă interesul e prea mare sau dominat de spiritul 
de observaţie, rămâi atent la cele ce se vor desfășura, 
în urma unei atitudini atât de distante, de abstracte. 
Primirea e normală, corectă, profesională — fără 
urma vreunei efuzii prietenești, fără vreo aluzie la 
mingea, pe care aţi bătut-o împreună în curtea școalei 
sau la lungile nopţi de spovediri sau de planuri co- 


www.dacoromanica.ro 


390 E. LOVINESCU 


mune. Nu te-a văzut de un an, şi nu se bucură; ai 
crede că s'a despărţil eri de tine la un colţ de stradă 
şi când alunecă àlături de scopul vizitei, reia o con- 
versație ruptă de multe luni îndărăl la punctul precis 
unde a fost lăsată; de cele mai multe ori se limitează 
însă, strict, la obiectul solicitării, fără să se mire 
de a te vedea unde nu te-a mai văzul; te priveşte ca 
pe un vechiu solicilator, un obişnuit al scărilor mi- 
nisterelor, iar, dacă cererea intră cumva într'un cadru 
de cereri generale, scoate un „iarăşi!”, caşi cum 
i-ai mai fi cerut şi eri ceva... 

Prietenul de relaţii afectuoase nu mai există; dacă 
vrei să-l afli trebue să-l cauţi acasă, la cafenea, la 
colțul străzii, pururi gata la efuziuni sentimentale şi 
la priviri retrospective. La minister nu-l găseşti însă; 
prezenţa unui birou sau a unui ghişeu între tine şi 
dânsul a stabilit o barieră, peste care nu se poate 
trece, peste care nu se poale arunca nici o punle: lu 
eşti un solicitator, pierdut în masa anonimă a celor- 
lalţi, iar el o părticică, oricât de neînsemnală, a au- 
torităţii publice. Psihologia i-au creat-o, firește, unele 
necesități şi metode salutare de lucru, care reclamă 
promplitudine, expeditivitate limilativă, taciturnitate, 
dar şi conştiinţa latentă de a reprezenta fie şi un alom 
al puterii, arbitrare şi nivelaloare, care înăbuşe ex- 
pansiuneu, prietenia şi chiar omenia. Exerciţiul func- 
țiunii aşterne, astfel, peste lava sufletului, o platoșe 
protectoare, de formaţie strict profesională. 


„Simţul răspunderii în deținerea unci părticele de 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 304 


autoritale ca şi însăși higiena birocratică, bazată pe 
economie de limp şi pe un fel de ncutralizare a per- 
sonalilății afective, secretează în chip firesc calcarul 
unei cochilii de protecție prezente în exerciţiul func- 
tiei şi depuse după uşă de îndată ce funcţionarul re- 
intră în viaţa privată. Nu trebue uitată nici suscep- 
libilitatea solicilatorului, care prin faptul că vine rar 
îşi închipuie că are dreplul la un tratament special. 
El nu ţine seamă, că în dosul biroului prietenul de 
acasă sa automatizal, a devenit un fel de maşină de 
înregistrare, fatal uniforimizatoare. 

In prima mea descindere la Paris, mă văzui într'o 
zi în plină Avenue de lOpéra, cu bagajele lăsate la 
gară, negru încă de fumul trenului, fără domiciliu, şi 
dezoriental în a mi-l găsi. Mare îmi fu deci bucuria, 
când văzui de departe un cunoscut destul de vag din 
București, mult mai în vârstă decât mine spre care mă 
aruncai cu elan sentimental ca spre un miînluilor, 
Omul mă privi' flegmalic, nu se miră de prezenţa 
mea la Paris şi după câteva cuvinte de circumstanţă 
se grăbi să se despartă. Oricât aş fi ştiul că el îşi fă- 
cuse studiile la Paris şi că venia în fiecare vară la 
cursele din Iulie, şi că, prin urmare, faptul de a în- 
tâlni un compatriot, de altfel, puţin cunoscut, nu-l 
pulea impresiona, nu i-am iertat multă vreme lipsa 
de interes, indiferența. 


La fcl, psihologia celor doi oameni despărțiți de 
birou e diferită: solicitatorul îşi închipue că face un 


demers unic şi se aşteaptă la atenţii speciale, la mi- 


www.dacoromanica.ro 


392 E. LOVINESCU 


rări, la prerogativele rarităţii, pe când, biazat, istovit, 
automatizat, funcţionarul nu vede dinaintea lui decât 
o gloală nedilerenţiată de solicitatori ce atentează la 
linişlea şi răspunderea lui şi în care nu mai are 
timpul să distingă prieteni de necunoscuţi, deopotrivă 
de inoporluni. 


Acesta e jocul sufletesc normal al funcţionarului în 
exercițiul îuncțiunii şi explicarea cochiliei calcaroase 
formale în jurul lui de îndată ce se află îndărătul 
unui birou sau ghișeu... 

Peste formaţia birocratică mai există însă şi-o „de- 
formaţie” tradusă în desvoltarea excesivă a abuzului 
de putere considerat ca singurul semn vizibil al pu- 
terii. Oricât ar părea expresia unei. siguranțe de 
sine, a unui voluntarism, a unei suficienţe autoritare, 
abuzul de pulere este, în realitate, efectul unei slă- 
biciuni, al unei nesiguranţe, al conştiinţei unei insu- 
ficienţe. Omul care se simte la locul lui e stăpân pe 
mijloacele lui şi nu se manifestă decât în cadrul le- 
galităţii; numai cine are îndoeli asupra meritelor 
lui personale, asupra valabilităţii situaţiei în care se 
află simte nevoia de a şi-o dovedi sie-şi nu prin ceia ce 
e îndrituit să facă — deoarece legalul n'ar constitui o 
dovadă suficientă — ci prin abuz. Numai astfel are 
iluzia puterii sale. Dela acest punct de plecare al unei 
nesiguranţe personale, al incapacității de a-şi găsi sa- 
tisfacţia în sine, porneşte procesul de deformare a 
psihologiei profesionale, care, dacă ne urcăm pe scara 
valorii sociale, poate duce la rezultate catastrofale: 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 303 


cu cât sunt mai nesiguri pe sine, cu atât tiranii devin 
mai sângeroşi. 

Şeful de birou în faţa căruia te prezinți anonim 
nu te tratează numai ca un element nediiferenţiat 
dintro masă de solicitatori, ci ca o victimă, ca 
un cobai experimental al puterii sale, care, dacă sar 
exercita legal, n'ar mai produce nici o sensaţie; pen- 
tru a o obţine, tocmai din conştiinţa latentă a insu- 
ficienţei sale, el recurge la abuz, adică la afirmarea 
voinţii lui arbitrare, care calcă legea sau, în orice 
caz, o îngrădeşte în restricțiuni şi amărăciuni. Princi- 
pial, el răspunde negativ oricărei cereri, rămânând 
ca obţinerea dreptăţii încetul cu încelul să pară e- 
fectul acțiunii lui personale şi discreționare. Văzând 
în dreptul de a vexa, semnul puterii sale, ţine înainte 
de toate să vexeze. 

„Vezez deci exist”, îşi zice, deşi, în realitale, vexa- 
rea este dovada unei insuficiențe morale. 


www.dacoromanica.ro 


XIV 
Miorița și psihologia etnică 


Anevoioase, studiile de psihologie etnică nu duc 
decât la rezultate parţiale şi contestate: chiar în pri- 
vinţa raselor vechi, cu trăsături caracteristice, şi fi- 
xale printr'o evoluţie istorică bine cunoscută — cum 
ar fi, de pildă, Evreii — rezultatele sunt controver- 
sate: studii recente tăgăduesc cu faple ceiace părea 
stabilit. Rasele reprezintă, în adevăr, un fascicul de 
atâtea clemente divergente sau răutopite, încât psi- 
hologia lor depinde adesea şi de punctul de vedere 
din care sunt studiate; grupând voluntar sau invo- 
luntar un număr de fapte fatal restrâns, generaliză- 
rile sunt parţiale. Popoarele nu reprezintă formaţii 
fixe ci formaţii. evolutive, frământate de împrejurări 
geografice, istorice, amestecuri şi influenţe străine; 
valabile acum, constatările pot fi inactuale peste o 
sută de ani. 


Şi asupra psihologiei poporului român sau făcut 


cercetări cu acelaş caracter de parţialitate, — cu atât 
mai grele cu cât privesc un suflet netixat încă într'o 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 395 


unitate psihologică şi abia fixat în unitatea lui po- 
lilică. Incertitudinea şi mutilarea adevărului este, aşa- 
dar, o condiţie inerenlă acestor cercetări, în care li- 
teratura populară constitue totuşi documentul cel mai 
autentic față de alte mărturii individuale, totdeauna 
conțestabile. Pe lângă valoarea estetică, adesea exa- 
gerată de misticismul cu care e privită capacitatea de 
creaţie artistică a poporului, folklorul lui conţine în 
el un element mult mai sigur: elementul psihologie 
care alcătueşte materialul cel mai important în stu- 
diul conjectural al psihologiei etnice. 


Pentru a sgâria mai mult decât de a săpa în ceața 
atât de problematică a sufletului poporului nostru, cu 
deosebire în ramura ci moldoveană, continuitatea 
prin lipsa de reacțiune faţă de forţele din afară con- 
slitue, credem, o notă caracteristică; mlădiindu-se 
până la trecerea valului, se regăseşte apoi pe sine, 
ca înainte, fără alterări structurale. După năvălirile 
milenare ale barbarilor, după atâtea războac, impi- 
lări, ocupații streine, asupriri lăunlrice de elemente 
eterogene, rasa noastră a rămas intactă. In sprijinul 
lipsei ei de reacțiune, al pasivităţii, al consimțţirii tu- 
turor loviturilor din afară, considerate ca fatale, se 
poate aduce și o mărturie literară, de o valoare mai 
sigură decât cazurile individuale cunoscute de fiecare 
din noi sau chiar din interpretările scoase din istorie. 
Cu toată existența a mai multor variante regionale, 
Mioriţa, în versiunea lui Alecsandri, trebue să fie o 
creație moldovenească, penirucă în ca găsim expresia 


www.dacoromanica.ro 


396 E. LOVINESCU 


cea mai adâncă şi mai autentică a lipsei etnice de 
reacțiune, Când oița bârsană îi destăinuește cioba- 
nului „Moldovan” complotul urzit de ceilalți doi cio- 
bani, îndemnându-l să-şi ia: 


„un câne 
Cel mai bărbătesc 
Și cel mai frățesc. 


Pentru a se apăra, Moldoveanului nostru nici nu-i 
trece prin gând că ar putea rezista, ci, înfrânt înainte 
de luptă, pregătindu-se de moarte, îi dictează oiţei 
dispoziţiile testamentare de o mare frumusețe poe- 
tică, dar fără nici un fel de reacțiune. Intregul etos 
moldovenesc trăeşte, astfel, în atitudinea nemurito- 
rului cioban. 

Lipsa de reacțiune față de forțele din afară este una 
din caracteristicile psihologiei etnice moldoveneşti, 
Resemnarea cu care primeşte tot ce-l impilă şi-l calcă 
în picioare a fost încadrată de obiceiu în esența unei 
concepții fataliste a vieţii, de provenienţă orientală. 

Dacă lipsa de reacțiune ar fi rezultatul unei insu- 
ficienţe organice, fără alte echivalenţe, situaţia rasei 
war îi de invidiat; ea ar fi semnul unei decadente, 
al unei descompuneri fără nici o utilitate, fără nici o 
contribuţie în toialul civilizaţiei omeneşti, pe când, 
dimpotrivă, ea este dovada unei vieți interioare, a 
unei bogății sufleteşti, care, dacă nu se traduce în 
tapt, se ridică, prin contemplaţie, la cea mai înaltă 
expresie artistică, 


www.dacoromanica.ro 


ANUAFORTE 397 


Arta e realizarea în ficţiune a unor forţe sufleteşti 
ce nu se pot realiza în acte; pentru a întrebuința ter- 
minologia lui Freud, ea e o sublimare sau un trans- 
fert de valoare din ordinea reală în ordinea ideală; 
o energie, care, nepulându-se mistui în afară, în 
descărcări maleriale, se refulează, adică se reţine, 
trece în inconștient, unde, fireşte, în sufletele în- 
zeslrate cu aptitudini artistice, se sublimează, sufe- 
rind o adevărată mulaţie, şi se eliberează sub forma 
literalurii, picturii, muzicii. Și principiul de „e- 
liberare” al lui Goelhe nu este, în fond, decât o pre- 
figuraţie schemalică a sublimării freudiene ca ori- 
gine, sau ca una din originile artei. Pustiit de o pa- 
siune, nu numai în epoca YVertheriană ci şi mai tår- 
ziu, în epoca bălrâneţii a Marienbadului, marele 
poet nu-şi regăsia liniştea decât prin eliminarea ob- 
sesiei sub forma arlei, trecând-o din realitale în fic- 
ţiune. Culcându-şi pasiunea în mausoleul creaţiei ar- 
lislice, omul putea redeveni, astfel, olimpian, deasupra 
vălmăşagului. 


Pentru ca un sentiment să devină o obsesie e ne- 
cesar, în cele mai multe cazuri, ca el să nu fie satis- 
făcut, realizat, în chip normal, adică tradus în acte, 
în descărcări fireşti, în posesiune, când e vorba de 
dragoste. Ne găsindu-şi o exteriorizare legilimă, el 
se reține şi invadează toate încăperile sufletului răs- 
colind, exallând, înveninând; devenit astfel încetul 
cu încetul, o obsesie, ajunge să paralizeze toale for- 
tele sufleleşti prin întreținerea unei febre continue, 


www.dacoromanica.ro 


398 E. LOVINESCU 


de care omul de rând nu poate scăpa decât doar prin 
„crimă pasională”, iar artistul prin transfertul ei în 
ficțiune poelică: procesul cel mai obișnuit al creaţiei 
artistice. 


La originea arlei este, aşa dar, — fireşte şi cu no- 
tabile excepţii — o nesatisfacere, o refulare. Dra- 
goslea 'satisfăcută — sufleteşte sau fizic — devine 
proză conjugală şi se transformă în copii; numai la 
temperamente cu totul excepţionale ea se ridică la 
imnul major al îndestulării. Pentru a deveni plâns 
nemurilor, ea nu trebue însă să se consume în rea- 
lizare ci în aspirație spre realizare, sensul ultimelor 
versuri ale poeziei lui Rainer Maria Rilke din „Caetele 
lui Malte Laurids Brigge”: 


In brațele mele: ce prăpastie ce se hrăneşte 
din pierderi... 
Ele nu te-au oprit și, mulțumilă acestui 
lucru, 
eu le fin pe vecie... 


Nesalisfucerea în ordinea materială dă, astfel, eter- 
nitate sentimentelor. 


Fără a avea pretenţia valorii universale a unei legi, 
procesul de refulare şi de sublimare este, în genere, 
la baza creaţiei artistice. Lipsa de reacțiune moldove- 
nească, evidenlă în cursul istoriei, şi dovedilă zilnic 
prin fapte şi atitudini concrete, putea rămâne, fi- 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 309 


reşle, o insuficiență, fără echivalență în alt plan; 
n'a rămas, totuşi, din pricina calităţii artistice a rasei 
dovedite printr'o întreagă literatură şi pe care nu 
ajung să o explice influenţele culturale. Lipsa ei de 
reacțiune vine dinir'un exces de viaţă interioară, de 
afectivitate. Abundenţa vieţii speculative, a contem- 
plalivităţii dace la o inhibiţie în faţa acţiunii, oa- 
menii practici nu se recrutează dintre cugetători şi cu 
atât mai puţin dintre poeţi; fără divorțul absolut al 
acțiunii şi al cugetării, amândouă reprezintă polari- 
zări deosebile ale sufletului, mai ales când cugetarea 
e de nalură speculativă sau e în simbioza unei bo- 
gale vieţi afective. 

Prin aceeaş lipsă de reacțiune în fața realității, am 
arătat că se explică și întreaga literatură satirică mol- 
dovenească. Reacţiunea omului sanguin, de acţiune, 
sar fi exprimat prin fapt, supunându-și impilatorii: 
sufletul moldovenesc i-a suportat, dar gestul mutilat, 
anulat, sa prefăcut repede în stare de conștiință, în 
afectivitate. In loc să se exteriorizeze, sub forma pro- 
iecţiei de sine, prinilr'un act de inhibiţie, de refulare, 
mânia s'a rezorbit înăuntru sub forma creaţiei ar- 
listice. De ceiace n'a putut face prin gest, omul s'a 
despăgubit printr'o literatură de atitudine superioară, 
ironică, satirică. 


Plecaţi dela Miorița, ne întoarcem la ea. Când oija 
bârsană îi destăinueşte complotul baciului Ungurean 
şi al celui Vrâncean, şi îl îndeamnă să-și ia în ajutor 
cânele „cel mai bărbătesc şi cel mai frățesc”, în loc 


www.dacoromanica.ro 


400 E. LOVINESCU 


să o asculte şi să-şi înfrunte tovarăşii, luându-le 
înainte, ciobanul „Moldovan” nu numai că nu reac- 
ționează prin fapt, dar nici nu se plânge. Dacă ar fi 
pus mâna pe baltag, pe lângă milioanele dispărute 
fără urmă în noaptea timpului, sar mai fi pierdut 
încă un cioban. „„Moldovanul” nostru nu se revoltă, 
nu-şi ucide duşmanii ci, fără luptă, îşi organizează 
propria-i moarte şi îngropare. Refularea actului nu 
se resoarbe nici măcar în literatură satirică, ceiace 
ar îi reprezentat încă o formă de energie verbală, in- 
tenţională, Trăit între cer şi pământ, dedat unei vieți 
pur contemplative, spectaculare, apropiata lui asasi- 
nare nu-i trezeşte nici un fel de răzvrătire. O primeşte 
cu resemnarea fatalistă a lui: 


Și de a fi să mor 


şi-i dictează oiţei ultimele dispoziţii funerare cu ru- 
gămintea de a le comunica „lui Vrâncean şi lui Un- 
gurean”. 'Treculă prinir'un suflet contemplativ elegiac, 
lipsa de reacțiune nu i-a acordat o biruință asupra 
tovarăşilor haini, ci o biruință asupra timpului. Prin 
simpla armă a geniului poelic, învinsul, asasinatul, 
a călcat, astfel, peste moarle în eternitalea creaţiei ar- 
listice. 


Omul care nu ştie lupta cu viclenia tovarăşilor îşi 
organizează înmormântarea şi viața postumă cu un 
rar simț poetic. Vrea să fie îngropat în strunga de 
oi, în dosul stânii, cu flueraşe de fag, de soc şi de os 
la căpătăi, prin care, când o trece vântul: 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 401 


Qile s'or strânge 
Pe mine m'or plânge 
Cu lacrimi de sânge! 


Să-i plângă dar să nu le spună nimic de omor; nu 
numai că nu se luptă, dar nu vrea nici să-şi întris- 
teze oile cu ideia crimei tovarăşilor lui deveniți acum 
şi ciobanii întregei turmi. Pe lângă măreaţa lranspu- 
nere alegorică a morţii în nunta cu a „lumii mireasă”, 
în cadrul naturii, infinita lui delicateţă morală se 
prelungeşte apoi şi mai adânc în distincţia celor două 
versiuni, după cum moartea e povestită oilor sau 
„măicuţei bătrâne”, care nu trebue cu nici un preţ 
să înţeleagă din alegorie adevărul. Din astfel de re- 
semnări, transpuneri şi delicateţe morale, iese ma- 
xea artă. 


26 


www.dacoromanica.ro 


XV 
Psihologia snobismului 


Limitată de obiceiu în ordinea socială, noțiunea 
snobismului e mult mai largă: admirația pentru tot ce 
e ia modă. Lumea snobă, în aprecierea populară, este 
lumea celor ce trăesc în atmosfera unor prejudecăți 
sociale, de castă, a unor precăderi cuvenite nașterii 
sau siluaţiilor, a unui cod de viață strict reglementat 
de ierarhii şi atitudini considerate ca nobile, fără dis- 
iincţie între cei ce sau trezit înăuntrul acestei vieţi 
de protocol şi cei ce o admiră, (ânjesc după ea şi se 
silesc chiar să-i exagereze disciplinile. Confuzie între 
obiect şi imitaţia lui. 

A trăi în cadrul în care te-ai născul nu e snobism, 
ci un fel natural de a fi întrucât există mai multe fe- 
luri de a trăi deopotrivă de autentice. In sânul micii 
burghezii, în viaţă periferică a mahalalelor, în ordinui 
naţional şi internaţional al apaşilor şi chiar în ceno- 
bitismul puşcăriaşilor domnesc anumite norme de 
conducere, un „cod” poate tot atât de strict caşi pro- 
tocolul curților regale, un fel determinat de a privi 
„onoarea” şi precăderile sociale, ale sexului, ale 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 403 


vârstei, ale situației, un limbagiu special, argotic; 
dacă este altul, mai simplificat, mai rudimentar, și, 
dacă, în parte, e al nostru, nu înseamnă că nu e în- 
țepenit şi el în durități protocolare la fel de rigu- 
roase. A trăi numai în recepții reglementate după 
ierarhii e tot atât de natural pentru unele clase so- 
ciale ca a petrece cu lăutari în umbrarele grădinilor 
de vară pentru altele. 

A numi „snobă” viaţa văzută de pe trotuarul înghe- 
tat prin geamurile sălilor de bal orbitoare de luminile 
policandrelor şi de juvaerurile femeilor reprezintă, 
în realitate, o formă de invidie. Snobismul nu e o 
siare naturală ci una simulată; el porneşte dinir'un 
senliment de admiraţie excesivă, ce caulă să se tra- 
ducă în fapt, adică în imitație, prin atitudini de îm- 
prumut, de aparenţe, de eleganţe ce ascund rău reali- 
tatea, de etichete forţate tocmai pentru a masca lipsu- 
rile, într”o notă cu atât mai stridentă cu cât i se simte 
mai mult absența autenticității. 


Snobisinul social e forma cea mai obişnuită şi mai 
vecunosculă de oricine; fiecare o poate arăta cu de- 
getul de pe trotuar pe perinile moi ale limuzinelor. 
Sfera noţiunii snobismului este însă, de fapt, mult 
mai largă; el se înlinde în toale domeniile vieţii, tot 
atât de prezent şi de tenace şi în domeniul vieţii in- 
telectuale, în literatură, în muzică, în pictură, şi chiar 
în filozofie. Toate formulele de artă sau conceptele 
filozofice, disparate, contradictorii, dela modernismul 
cel mai excesiv, până la primitivismul cel mai re- 


www.dacoromanica.ro 


404 E. LOVINESCU 


trograd, ce pusese nu de mult în circulaţia modei tam- 
tamul muzicei africane şi sculpturile în lemn ale ne- 
grilor, pot fi actualizate prin congruenţa anumitor in- 
fluenţe din afară, şi deveni cultul unei întregi cate- 
gorii de snobi, împrăștiați pe suprafața pământului, 
care laudă, exaltă, întrețin o atmosferă, și, dacă sunt 
artişti, imită, 


Atitudinea firească a omului simplu, rămas la starea 
lui naturală, nemolipsit de mode şi de molime so- 
ciale sau intelectuale, față de orice snobism este de 
ostilitate, atitudine firească dinaintea simulaţiei, a 
schimei, a maimuţărelii. Deşi mai mult de pe urma 
snobismului social sa îmbogăţit literalura salirică, 
nici celelalte forme n'au rămas nebiciuite. Les femmes 
savantes şi Les précieuses ridicules alcătuesc, de pildă, 
elementele unei satire a snobismului intelectual al 
femeilor. 

Prin lipsa lui de natural, snobismul nu putea fi, 
aşadar, privit decât cu ostilitate. Comicul ieşit din . 
contrastul dintre fond şi formă, mai ales în dome- 
niul socialului, constitue, după cum se ştie, materialul 
esenţial al literaturii noastre satirice, întrucât con- 
trastul e mai puternic la noi decât în Apus. A privi 
snobismul numai prin latura artificialităţii, a imitaţiei, 
cu evidenle accidente dela cea dintâi lipsă de supra- 
veghere, ca o barbă falsă deslipită în plină acţiune 
dramatică, poate fi o atitudine global îndreptățită, 
dar nu ţine seama şi de alte elemente importante 
în desbaterea procesului snobismului. 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 405 


Snobismul reprezintă, în realitate, un element apre- 
ciabil în dialectica progresului vieţii sociale dar mai 
ales în ordinea intelectuală, artistică. Progresul nu 
iese din repetiţie ci are la punctul lui de plecare un 
act revoluționar, fie el cât de mic, „o invenţie”, un 
salt, o soluţie de continuitate — pornite din iniţiativa 
unui reformator social, religios, a unui mare om de 
știință sau mare artist; el purcede, aşa dar, dela un 
act individual şi nu colectiv, care cu cât e mai ori- 
ginal, cu atât rămâne mai izolat de înţelegerea con- 
lemporanilor şi e mai ameninţat de a fi înăbuşit de 
ostilitate sau de inaderenţă. Micul grup al adepților 
înțelegători nu reprezintă de cele mai multe ori o 
forță destul de dinamică pentru a frânge blocul duş- 
măniei, format prin simpla dialectică a vieţii, dar 
mai ales imensa masă inertă a indiferenței ce nu 
vrea să fie tulburată din obiceiuri. Lăsat pe seama 
mijloacelor sale proprii, oricare i-ar fi forța de pro- 
pulsiune, actul original n'ar putea aproape niciodată 
să se răspândească fără intervenţia snobismului din- 
colo de cercul restrâns al iniţiaţilor. Pentru a lua un 
exemplu recent, dacă soarta teoriilor lui Einstein ar 
fi rămas numai pe seama celor în stare să le înțe- 
leagă în amănunt, relativismul ar fi fost redus la 
existența obscură a unor note din revistele savante. 

La nucleul specialiștilor a trebuit să se adaoge de 
timpuriu masa imensă a „snobilor”, a simulanțţilor, 
a celor ce sau mulțumit cu rudimentele vulgarizate 
ale teoriilor lui Einstein, pentru a le da o mare difu- 
zune şi a le scobori în public. Dacă intervenţia sno- 

www.dacoromanica.ro 


406 E. LOVINESCU 


bismului în probleme abstracte se limitează numai la 
notorielate, în domeniul artei devine mult mai eficace, 
prin difuzarea formulelor înseşi de artă. 

Studiindu-se procesul răspândirii tuturor inovaţiilor 
îh domeniul muzicii, al picturii, al literaturii, mai ales 
în veacul nostru şi, prin urmare, procesul oricărui 
progres artistic, mecanismul lui se poate reduce la 
trei elemente inegal de esenţiale dar necesare: actul 
individual al artistului original, Debussy, Mallarmé, 
Cezanne, Manet, Picasso, Rodin, Baudelaire, etc., prin 
care ce crează o nouă formulă estetică, individual 
sau din eforturile asociate ale unui grup, ale unei 
școli; numărul restrâns al cunoscătorilor şi al preţui- 
lorilor acestor formule, critici, colecționatori sau chiar 
artişti; şi însfârşit marele număr al „snobilor” ori- 
căror noutăţi, simulanţii inovaţiilor, pe care le pro- 
pagă apoi, creindu-le un climat şi dându-le o vitali- 
tate ce le-ar fi lipsit altfel. 

Deşi pe fundamentul unei simulaţii admirative, care 
prin însuşi faptul artificialităţii trezeşte şi ostilitatea 
şi atitudinea satirică a observatorului, snobismul repre- 
zintă, aşa dar, un element necesar în dialeclica pro- 
gresului, mai ales în domeniul artei. Nu e o valoare 
pozitivă, de sine stătătoare, ci se mulţumeşte să sta- 
bilească în jurul formulelor noi un climat prielnic 
inovației. Lăsală pe seama propriei sale forțe pro- 
pulsive, invenţia originală ar expira înainte de a-şi îi 
realizat destinul; trecând prin straturile bune con- 
ducătoare ale admiraţiei snobe, ea se răspândeşte pe 
o arie mult mai întinsă. Difuziune nu înseamnă, ne- 


www.dacoromanica.ro 


AQUAFORTE 407 


greşit, viabilitate şi multe din formulele răspândite 
de snobism se dovedesc caduce şi dispar după o 
scurtă notorielate. Valoarea stă în sine, în compoziţia 
interioară a formulei noi; snobismul nu e decât un 
element exterior de ajutorare, de difuziune, prezent 
la punctul de origine al tuturor marilor curente ar- 
tislice, impresionismul, pointilismul, cubismul, expre- 
sionismul, dadaismul, suprarealismul sau chiar la baza 
difuziunii muzicii wagneriene sau a impresionismu- 
lui muzical al lui Debussy, formule de valoare ine- 
gală, unele dispărute chiar, ajutate în propaganda lor 
de snobism cu profit peniru evoluţia civilizaţiei. 

Am formulat încă de mult o lege psihologică a 
simulării-stimulării, afirmând prin ea valoarea de sti- 
mulare și deci de progres a oricărei simulări. La 
Rochefoucauld recunoscuse în ipocrizie un omagiu al 
vițiului adus virtuţii, întrucât ca orice simulare, con- 
ține şi ea un element de recunoaștere a superiorității 
morale a obiectului imitat fie numai şi prin elementele 
lui exterioare. Prin însuşi faptul ipocrizici sale, Tar- 
tuffe dovedește recunoaşterea în virtute, în generozi- 
late, în dezinteresare, în pietate a unei valori. Nepu- 
tându-și-le însuși, el caută să le imite. Sub aspectul 
moral şi al progresului vieţii sociale, ipocrizia con- 
slitue, prin urmare, un pas dincolo de cinism, care 
neagă principial primatul virtuţii şi o înfruntă deschis. 
Dacă Tartuffe nu e numai ridicol ci şi odios, se dato- 
rește faptului că Molière a vrut să-şi împingă eroul 
până la ultimele lui concluzii; în genere însă, procesul 
psihologic al simulaţiei e altul. Deşi nu pleacă din 


www.dacoromanica.ro 


408 E. LOVINESCU 


fondul viu al sufletului, şi nu e, prin urmare, o rea- 
litate sufletească, deşi se mărgineşte la imitarea ele- 
mentelor superficiale, practicarea continuă a simu- 
lației aduce cu timpul contractarea unor deprinderi 
ce nu rămân fără repercusiuni sufleteşti ci se trans- 
formă în acțiuni, care, indiferent de realitatea de unde 
pleacă, nu sunt lipsite de utilitate. Cazul ipocriziei 
ce caută în simulare numai o armă mai puternică 
pentru a-şi ajunge scopurile egoiste există negreşil: 
e cazul tratat de Molière. Alături de dânsul şi cu mult 
mai răspândit e însă cazul ipocriziei ce se sileşte să-şi 
ascundă asperităţile de caracter, răutalea, calomnia, 
violența, lipsa de generozitate şi de omenie printr'o 
serie de atitudini onctuoase, prin gingăşii sentimentale 
mieroase, prin laude grăbile să se reverse, creind, 
astfel, o atmosferă, dacă nu plăcută, cel puţin supor- 
tabilă, prin prezența elementului convenţional, fără 
de care caracterele se ciocnesc prea brutal şi se ră- 
nesc, Simulaţiile succesive şi continui sfârşesc prin 
.a constitui aproape un climat moral, cu posibilităţi de 
a provoca şi stări sufleteşti reale şi acțiuni binetă- 
cătoare, 


www.dacoromanica.ro 


CUPRINSUL 


www.dacoromanica.ro 


TABLA DE MATERIE 


Prefaţă 


I. Fauna domestică și provincială. 


O © N O a a VNM 


e a E a a 
IPA PN 9 


Intoarcerea fiului înstrăinat 

Bunica și nepotul 

Femeia cu nouă copii 

Serviciul de etape 

Porcul 

Cocoșul 

Răţoiul 

Gâscanul 

Curcanul 

Cânele 

Pisica 

Furnica 

Vaca 

Broasca 

Grecrul 

Racii 

Domnul Frumosu E E 
www.dacoromanica.ro 


m t 
© œ 


[e] 
O O N PA m UP No mue âř Mm 


mi pt 
- © 


412 


Solomonii 


Memorial ieşean 


„ Pauna vieții literare: Scene și Portrete. 


Cavalerul balt 


Tînăr de viitor 


Povestea lui Nessier şi a celor opt cocoşaţi. 


Două metode 

Fân în coarne 

Cămaşa fericitului 

Timidul g a o oaao a a 
Vânt de Primăvară . . . aoaaa‘ ae 
Nodul gordian “ 

Tonul 

Knock-out 

Myrina 

Bronzul 

Mâni nemernice 

Lovitură prin bandă 

Confuzie 

Substituirea TERE 
Diplomaţie 

Consilierul 

Noi, arliştii i 

Un personagiu în căutarea autorului 
„Notre grand Arghiropoulos” 


www.dacoromanica.ro 


76 


84 

9L 

97 
112 
121 
134 
139 
142 
148 
153 

17 
161 
164 
168 
171 
171 
182 
186 
193 
205 
209 
214 


38 


39 
40 
41 
42 


413 


Instinctul de conservare 
Comandorul 

Poelul absolut 

Biruinţa Occidentului 
Strigoiul 

Strategic 

Colaboratoarele 

„Où vous allez?” 

Efecte neaşteptate 

D. Evolceanu, crilic literar 
G. Călinescu g 
I. A. Rădulescu-Pogoneanu 
Nichifor Crainic 

Marcu Aureliu Melencovici-Polsk 


Din carnetul unui autor de „Istorie a literalurii 
` române contemporane” 
1 Corneliu Moldovanu . 
2 Boeria mă obligă 
3 Arama românească 


Siluete femenine: 
1 Ioana Postelnicu 
2 Lucia Demetrius 
3 Cella Serghi 


Dan Petraşincu 
Virgil Gheorghiu 
Sorana Gurian 


Bebs Delavrancea . 


www.dacoromanica.ro 


341 


414 


. Fauna idejlor: Disociaţii. 


Artistul și ziaristul 
Emoţia estetică 

Avarul şi risipitorul 
Avariţia, pasiune abstractă 
Soţul şi amantul 

Omul, inconformist veleitar 
Evadarea din realitate 
Geneza salirei 

Morala în vacanţă 
Morala în dilemă 


„ Frumuseţea, fenomen psihic 


Shborul şi căderea lui Icar 
Formaţia şi deformația profesională 
Mioriţa şi psihologia etnică 


Psihologia snobismului . 


www.dacoromanica.ro 


347 
350 
354 
358 
263 
366 
369 
372 
375 
378 
381 
384 
388 
394 
402 


E. LOVINESCU: 
câteva din lucrările sale 


CRITICE 


Vol. I. — ISTORIA MIŞCĂRII SĂMĂNĂTORULUI” 


Ed. definitivă, „Ancora” 


Vol. II. — METODA IMPRESIONISTĂ, Ed. definitivă, 


Ancora” 

Vol. III. — METODA IMPRESIONISTĂ, Ed. definitivă, 
Ancora” 

Val. 1V. — METODA IMPRESIONISTĂ, Ed. definitivă, 
Ancora” 


Vol. V. — FIGURINE, Ed. definitivă „Ancora” 
Vol. VI. — REVIZUIRI LITERARE 
Vol. VIL— LITERATURA NOUA 
Vol.VIU.— Ed. „Ancora” 
Vol. IX. — Poezia nouă 
Vol. X. — Critică şi Istorie literară 
(Aproape toate aceste volume sunt epuizate). 


Lei 60. 


Lei 60. 


Lei 60. 


Lei 60. 


Lei 60. 
Lei 60. 
Lei 70. 
Lei 60. 
Lei 60. 
Lei 70. 


ISTORIA CIVILIZAȚIEI ROMANE MODERNE, Ed. „Ancora” 


1. Forţele revoluţionare 

2. Forţele reacționare 

3. Procesul formaţiei civilizației române 
(Toate epuizate). 


MONOGRATII CRITICE. 


Lei 60. 
Lei 60. 
Lei 60. 


1. Gr. Alexandrescu, viaţa şi opera lui, ed. III, Editura 


„Casa Şcoalelor” 


2. Costache Negruzzi, viața şi opera lui, ed. IJI, Editura 


„Casa Şcoalelor” 


3. Gh. Asachi, viața şi opera lui, ed. II, Editura 


„Casa Şcoalelor” 


Lei 70. 


4. T. Maiorescu, 2 tomuri, Editura „Fundațiilor Regale” 


1940 


www.dacoromanica.ro 


Lei 200, 


416 


ALEE STUDII MAI VECHI EPUIZATE 


1. J.-J. Weiss et son oeuvre littéraire, e une préface 


par Emile Faguet, Paris, ed. H. Champion. 

2. Les Vopageurs français en Grèce au XlĂ-e siècle, 
avec une préface par Gustave Fougères, Paris, 
ed. Champion. 

3. Pași pe nisip, studii critice, vol. I. 

4. Paşi pe nisip, studii critice, vol. II. 


ISTORIA LITERATURII ROMÂNE CONTEMPORANE 
editura „Ancora” 
1. Evoluţia ideologiei literare 
2. Evoluţia criticei literare 
3. Evoluţia poeziei lirice 
4. Evoluţia prozei literare 
6. Mutaţia valorilor estetice 
(Toate volumele epuizate). 


ISTORIA LITERATURII ROMÂNE CONTEMPORANE 
1900—1937 (ilustrată) Ed. „Socec” 
MEMORII 


Memorii, vol. I. Ed. „Cugetarea” 
Memorii, vol. II, Ed. „Scrisul Românescu” 
Memorii, vol. III. Ed. „Adevărul” 
Aquajorte Editura Contemporană” 


Lei 80. 
Lei 100. 
Lei 150. 
Lei 120. 
Lei 100. 


Lei 100. 


Lei 100. 
Lei 10. 
Lei 10. 


„CARTEA DE AUR“ S.A.R. INSTITUT DE ARTE GRAFICE - LUCACI 38 


www.dacoromanica.ro