Cezar Petrescu — Plecat fara adresa

Cezar Petrescu 


Cezar Petrescu 


Plecat fâra adresa 


CUPRINS: 

Prefaţă 5 

Cuvânt înainte (1932-1941) 41 

Dublu cuvânt înainte (1932-1947) 57 

PLECAT FĂRĂ ADRESA. 

Prolog: Prietini 107 

Partea întâia: CAIETUL CU SCOARŢELE ALBE. 

Capitolul 1 Mă numesc Enric Sântion. Enric Ştefan. 

Sântion 141 

Capitolul II Nu vă plecaţi în afară. Il est dangereux de se 
pencher en dehors 150 

Capitolul III Plecat la drum, odată cu veacul 156 

Capitolul IV Modern-Style 165 

Capitolul V Fapte diverse 185 

Capitolul VI Şi diverse tălmăciri 197 

Capitolul VII Mort fără înviere 212 

CapitolulVIII. 

Liliana 240 

Capitolul IX Collogium sub tei 205 

Capitolul X Tapirul şi puiul de vultur 289 

Adenda. 

Partea a doua: CAIETUL CU SCOARŢELE NEGRE 321 


PREFAŢĂ. 

Soarta acestui roman al lui Cezar Petrescu este în multe 
privinţe deosebită de a celorlalte pe care ni le-a lăsat, scrise 
şi publicate în perioada interbelică. Mai întâi, este singurul 
rămas neterminat, şi anume neterminat în latura 


fundamentală, în chiar substanţa lui. Avem, în Plecat fără 
adresă, începutul unui destin uman, care promitea să fie de 
un patetic tragism; descumpănirea, dezechilibrul, 
falimentul moral la care ajunge un om, păstrându-şi 
integrale însă luciditatea, capacitatea de observaţie, 
inteligenţa, spiritul critic, dar plonjând într-o disperare, 
care-l determină să-şi ia viaţa. Un mal de siccle din epoca 
de vârf a capitalismului, ucigându-ţi personajele cele mai 
reprezentative, purtătoarele emblemelor supreme ale 
speţei. 

În al doilea rând, nu ni se păstrează nimic concludent 
asupra continuării propriu zise a romanului, asupra epicii 
lui, deşi avem, programatic, titlul: Sosit fără adresă; în 
schimb, prefața lui, cuprinzând schema ideatică a ce 
trebuia să fie subiectul, o avem în trei variante mereu mai 
amplificate, totalizând cu mult mai multe pagini decât va fi 
trebuit să aibă romanul însuşi. 

Că şi alte romane ale lui Cezar Petrescu au avut o soartă 
asemănătoare, aceasta e adevărat. Taina a şasea, Cadavrul, 
Pământul, mare cotidian independent, Madala, ciclul de 
şapte cărţi ale frescei Neamul Vardarilor, apoi Junimea, 
Căpitanul Hartular, şi altele n-au trecut, în general, de 
proiect, nici chiar acelea declarate de scriitor a fi fost gata 
scrise, cum e cazul şi cu urmarea romanului de faţă, Sosit 
fără adresă. 

E cu putinţă ca, pentru unele, materia epică să fi fost 
convertită, filtrată în alt chip decât cel propus iniţial şi care 
impusese titlul; e cu putinţă deci, ca unele, cel puţin, dintre 
lucrările în cauză sa se fi scris, totuşi. De exemplu, 
începutul romanului Tapirul, cu un telefon sunând obsesiv 
în camera unui om aflat la graniţa între somn şi trezie, pare 
să indice că acesta e cel anunţat sub titlul Căpitanul 
Hartular, căci între manuscrisele lui Cezar Petrescu există 
mai multe începuturi cu un telefon terorizând somnul unui 
personaj, şi pe toate e scris drept titlu: Căpitanul Hartular. 


O astfel de mărturie nu lipseşte nici în cazul continuării 
romanului Plecat fără adresă - a noului roman, Sosit fără 
adresă; manuscrisele scriitorului ne oferă trei pagini cu o 
indicație de titlu înrudindu-le pe acestea cu romanul 
apărut. Ciudăţenia nu stă însă aici, întrucât, s-a văzut, mai 
sunt cărţi anunţate de Cezar Petrescu şi rămase pentru 
totdeauna pierdute; ea stă în faptul că Plecat fără adresă e 
declarat de scriitor drept axul operei sale de romancier, „pe 
acest roman se centrează aproape toate cărţile tipărite 
până acum, cele câte stau în sertar începute şi aşteptându- 
şi rândul, cele câte vor veni.” Iar acest „ax” a rămas frânt la 
jumătate. 

Explicaţia, indispensabilă, privitoare la sensul acestui ax 
central, prin raport cu opera sa, ne-o dă autorul în chiar 
prefața - sau prefeţele - romanului de faţă: cartea e un ax, 
în înţelesul de legătură interioară - motiv literar am zice 
noi, „cheie” spune Cezar Petrescu, însă „cheia” unei 
legături „mult mai fragilă şi ascunsă primei priviri” decât 
simpla traducţie a identificărilor care se pot face între 
personajele şi întâmplările literaturii şi modelele lor reale, 
din viaţă. 

Plecat fără adresă e cartea care „centrează” o întreagă 
operă, însă e o carte întreruptă, rămasă fără urmare, deşi 
desnodământul personajului principal ne e cunoscut, căci 
cu sinuciderea lui începe romanul. 

De fapt, acuma, când ştim desăvârşit că nu vom avea 
niciodată continuarea intitulată Sosit fără adresă, putem 
formula totuşi câteva propoziţii lămuritoare pentru cititor, 
cu prilejul primei reeditări a acestui roman, în a cărui 
prefaţă scriitorul şi-a expus, contrar practicilor sale de până 
atunci, o adevărată teorie asupra epocii, a societăţii, a 
psihologiei veacului, definind în acest chip coordonatele 
ideologice ale operei sale, una din cele mai vaste din proza 
noastră. Mai mult chiar, geneza şi procesul lui de elaborare 
sunt cu deosebire concludente pentru toată opera 
scriitorului, şi chiar această incertitudine, suspensia 


desfăşurării epice a romanului, în latura esenţială, sunt 
simbolic paralele cu ale întregului şantier literar declanşat 
de scriitor, tot mai larg, tot mai cuprinzător şi rămas apoi 
secţionat brusc într-un moment crucial. Un adevărat 
roman-portret al lui Cezar Petrescu este Plecat fără adresă, 
nu prin asemănări între autor şi personajul central, ci prin 
paralelisme cu biografia cărţii, în felul cum s-a scris şi s-a 
articulat în configuraţia ansamblului unei întinse opere. 
Tocmai de aceea devin folositoare şi interesante câteva date 
de istorie literară privind romanul Plecat fără adresă. 

A fost scris în iarna 1931-32, mai întâi romanul şi apoi, în 
primăvară, prefața, aşa cum se poate vedea şi din 
numerotaţia celor două manuscrise, dar şi dintr-un corp 
epistolar, scris chiar în acest moment, şi având certe 
conexiuni şi proiecţii în evoluţia subiectului. 

Venit după Întunecare, Calea Victoriei, Comoara regelui 
Dromichet, Aurul negru, Baletul mecanic şi Oraş patriarhal, 
după La Paradis general şi cinci volume de nuvele, Plecat 
fără adresă plasa în centrul acţiunii cărţii un personaj care 
circulase şi până atunci în proza lui Cezar Petrescu, dar 
numai în roluri de al doilea şi al treilea rang. Un anumit 
cinism caracterizează acest personaj, o judecată rece, 
neînduplecată şi de o ciudată precizie, o inteligenţă rea, 
dominatoare, o vocaţie a cuceririi locurilor prime în 
societate, la care nu aspiră totuşi, pe care le ocupă fără să-l 
fi atras şi le părăseşte fără nici un regret, ba chiar cu 
voluptate, un dar divinatoriu ce echivalează cu puterea 
absolută de a citi exact în semnele vieţii sociale, de a revela 
psihologii şi destine după simpla privire a fizionomiilor. 

Astfel de personaje sunt admirate fără a putea fi iubite, 
însă declanşează drame de iubire; individualiste la extrem, 
personalitare fără ca individualismul lor să fie egoism, 
dimensiunea lor este totuşi mereu socială, capacitatea lor 
de afirmare este exclusivă în sfera vieţii celorlalţi oameni; 
par mai puternici decât toţi şi în ei se adună mai dureros 
nefericirea celorlalţi, numai ei îi măsoară toată 


dezastruoasa ei intensitate; biografia lor, deşi ei trăiesc în 
văzul şi mijlocul mulțimilor, atrăgând atenţia tuturor, e mai 
ignorată decât a celui mai obscur necunoscut; sunt în 
conflict cu familia, dacă o au, în virtutea aceleiaşi atracţii 
către un individualism extrem, care e de fapt expresia 
personalităţii şi, prin extensie, sau prin restricţie, a 
geniului. Oricum, ei sunt excepţii, dar întrunind în ei cu 
maximă pregnanţă nu doar categoria lor socială, ci 
sublimând epoca şi umanitatea. 

Aceste personaje sunt, în adevăr, factorul comun cel mai 
expresiv al operei lui Cezar Petrescu, obsesia ei, „cheia” ei. 
Ele reprezintă, judecând din unghiul gândirii scriitorului, 
pe omul veacului, acela care pleacă la drum „odată cu 
veacul” atunci când demarează acesta, şi care soseşte 
odată cu ella o tragică scadenţă, „fără adresă, în neant” - 
întocmai cum, de fapt, pornise: tot fără adresă, către neant! 

Toate calificările din paragrafele de mai sus îl 
parafrazează sau îl interpretează pe scriitor, fie după texte 
ale prefeţelor la romanul Plecat fără adresă, fie după 
interviuri, articole sau formulări din alte romane şi nuvele. 
Ele definesc însă portretul acestor personaje ciudate, 
întruchipând „omul” generic - abstract - al secolului XX, cel 
a cărui biografie Cezar Petrescu a întreprins-o în opera lui, 
intitulată Cronica românească a veacului XX. De fapt, e mai 
puţin personaj şi mai mult un caracter, în termenii lui 
Teophrast sau ai lui La Bruyere; o fiziologie, în termenii 
clasicismului nostru. loate romanele ţi nuvelele lui Cezar 
Petrescu, care-l conţin, îi dau conturul, profilul, fără ca el să 
devină om viu, ca alţi protagonişti ai celorlalte subiecte. 
Plecat fără adresă trebuia să-l facă şi pe acesta un erou 
veritabil de roman, dar se opreşte, abia la primul lui stadiu, 
la promisiunea de personaj. În fond, prima variantă a 
romanului, cea din 1932, ni-l arăta pe Sântion. 

— Atunci Adrian, acum Enric - în câteva episoade ale 
copilăriei şi adolescenţei, abia pregătitoare ale unei 
evoluţii: contactul cu un profesor inteligent; apoi tripla 


confruntare: cu o amantă a tatălui său, cu copilul acesteia şi 
cu propria mamă; apoi cu o fată pe care o iubeşte, dar de 
care se rupe; apoi cu patru colegi de generaţie. Intervin pe 
parcurs un lung dialog despre o crimă „gratuită” şi multe 
consideraţii despre omul „slab” şi omul „tare”. 

Varianta nouă a romanului adaugă prea puţine 
componente epice noi, deşi sporită cu pagini numeroase. 
Esenţiale sunt o incursiune teoretică a personajului, cu 
subiect de filosofia istoriei. 

— Comunicându-l însă pe Cezar Petrescu însuşi din 
Cuvântul înainte, în continuarea dizertaţiilor ţinute de 
congenerii lui Sântion despre civilizaţie, tehnică, maşinism 
etc. Se poate spune, fără a greşi, că avem în Cuvântul 
înainte al romanului un eseu succint despre toate temele 
enunțate, eseu dezvoltat şi amănunţit în textura epică a 
romanului, constituit şi el numai în chip de cadru epic, de 
pretext, de liant pentru a conecta între ele cele câteva 
excursuri eseistice de filosofia istoriei, civilizaţiei, societăţii, 
maşinismului, culturii, dragostei, personalităţii etc. 
Componente ale lor sunt semănate peste tot în proza şi 
publicistica lui Cezar Petrescu; aici, în Cuvântul înainte şi în 
roman, se află închegate într-un sistem de gândire. Încă un 
motiv pentru care această carte este axul unei opere, 
„cheia” acesteia. 

Care sunt personajele în speţă, acelea sintetizate, 
sublimate în personajul Enric Sântion? 

Cel mai vechi poartă numele Ion, într-o schiţă din ciclul 
Scrisorile unui răzeş, publicată în Hiena, însă nereprodusă 
în volumul din 1922. Paralelismul dintre schiţă şi romanul 
Plecat fără adresă este evident: acest Ion e şi el prăbuşit 
dintr-o culme a evoluţiei în scara socială, nu însă punându- 
şi capăt vieţii, ci ajungând în balamuc; tot ca şi în Plecat 
fără adresă, un prieten măsoară tragica ruină în care a 
plonjat personajul, nu compătimindu-l, ci mai curând 
condamnându-l. Schema e, cum se vede, aceeaşi; identică e 
şi lipsa oricărei sugestii asupra cauzelor care au dus la 


prăbuşirea celor doi eroi - din schiţă şi din roman - în afara 
acelei determinări fatale, ca o pedeapsă zeiască, pe care o 
notează scriitorul în Cuvântul înainte: „Niciodată omul n-a 
fost mai nefericit decât astăzi (autorul se referă la 
momentul 1930, n.n.), fiindcă niciodată nu s-a găsit atât de 
înalt suspendat în vid, fiindcă niciodată nu s-a aflat ca 
astăzi, fără reazem interior, într-o societate în lichidare, 
care se autodevoră”; „. Înverşunat să pună stăpânire pe 
planetă, să-şi creieze o fericire planetară, de animal 
planetar, omul a pierdut sensul cosmic al vieţii”. 

Lipsa reazemului interior, pierderea sensului cosmic al 
vieţii, ca şi „plecarea” sau „sosirea” fără adresă, în neant, 
eşecul sau revanşa maşinismului, falimentul progresului. 

— Astfel de formule sau idei nu spun de fapt nimic concret, 
dar creiază atmosferă în sensul cuvintelor fatidice de pe 
zidul ospăţului biblic: Mane, Tekel, Fares - măsurat, 
cântărit, împărţit; o atmosferă în care totul apare guvernat 
de un implacabil destin, pe care Cezar Petrescu nu întârzie 
să-l accepte, dar dându-i dimensiuni şi determinări sociale. 
Totuşi, întreaga terminologie pluteşte nu în istorie sau 
sociologie, ci în metaforă; ambiția scriitorului, de a 
radiografia un moment al evoluţiei societăţii izbuteşte să 
realizeze numai o viziune literară, chiar când componentele 
epicii sunt reduse la scheme. Participant, în adevăr, la 
agonia unei anumite lumi, la apusul societăţii instituite de 
ea, la ruina unei mentalități specifice, scriitorul intonează 
un prohod întregii umanităţi civilizate, omiţând faptul că 
toate orânduirile (societăţile) au avut perioade de înflorire 
şi apoi de reflux - ceea ce Gianbatista Vico numise „corsi e 
ricorsi”, creştere şi descreştere; Montesquieu vorbise 
despre „grandeur et decadence”; Cantemir analizase 
istoria „incrementorum atgque decrementorum” (ale 
împărăției turceşti); Grigore Ureche, mai înainte, 
comparase mersul istoriei cu „şuvoiul” unei ape, care mai 
întâi „se adaugă” şi apoi „scade şi îndărăptează”. Toţi 
analizaseră ştiinţific fenomenul şi nu ajunseseră la ideea 


despre crepusculul omenirii întregi, ci doar al unor formaţii 
social-economice sau puteri politice. 

Analiza socială a lui Cezar Petrescu generalizează, după 
„legea artei”, observaţiile unui gazetar atent şi - în limitele 
gazetăriei - ale unui sociolog-literat; romancierul îl 
surclasează deci pe ziarist şi, ceea ce e firesc în activitatea 
de gazetă: reluarea obsesivă a unei probleme, a unei 
discuţii, a unei polemici. 

— Trece şi în practicile romancierului. Este elocvent că 
scriitorul, care se referă îmbelşugat la mari vizionari 
străini, în susţinerea tezelor sale, recurge aproape exclusiv 
la literați: Paul Valery, Joseph de Maistre, Paul Morand, 
Katherine Mansfield, Alexis Carrel, Georges Claude, 
Eugene Dabit, Charles Peguy - nu la politicieni, economiţti 
sau sociologi. Singura excepţie este Nikolai Berdiaev, la 
care, de asemenea, elogiul absolut al „actului creator” 
atribuie difuz sens existenţei omului nu prin observaţie şi 
cunoaştere, ci prin revelaţie, experienţă interioară, ceea ce 
rătăceşte gândirea acestui filosof mai curând în perimetrul 
artei decât al filosofiei propriu zise, bunăoară ca la Blaga. 

Este legitim să insistăm întrucâtva, în acest punct al 
discuţiei, asupra foarte strânsei corelări pe care şi-o 
declara Cezar Petrescu, în acest Cuvânt înainte, cu Nikolai 
Berdiaev - dar numai aici, numai reluându-i tezele, în timp 
ce toate ideile despre cronica veacului, despre fantasticul 
interior, despre „societatea în lichidare care se autodevoră' 
şi altele, vor reapare mereu ulterior. 

Cuvântul înainte publicat în 1932[] are autonomia lui, 
prezenţa lui distinctă în opera scriitorului, de aceea, alături 
de roman, trece de asemenea prin modificări şi revizuiri nu 
o dată contradictorii, paralele cu ale romanului, în 1941, 
1944 şi 1947. După 15 ani, fascinat încă de propria 
construcţie ideologică în care-şi încadra literatura - sau pe 
care şi-o extrăgea din literatura proprie - scriitorul nu ţine 
seamă de o serie întreagă de fapte, se abstrage masiv din 
istoria concretă şi declară a rămâne ancorat la vechile sale 


y 


teze, pretinzând că istoria l-a confirmat, când ea îl 
dezminţea activ. De unde şi nevoia supraargumentării 
vechilor afirmaţii, cu exemple noi. Cu acest prilej, iese mai 
limpede în lumină nu darul profetic al prozatorului în 
materie de evoluţia istoriei, ci „predilecţia” sa pentru o 
anumită categorie (sau pentru câteva) ale vieţii sociale, 
generalizate pe planul continental, exact categoriile pe care 
însuşi le defineşte în Cuvântul înainte: „dezarmaţii vieţii,... 
Obsedaţi, cei osândiţi capitulărilor”, învinşii, cei aparent 
„predestinaţi unei monotone scufundări”. 

Reducţia umanităţii la această categorie (sau categorii) 
era seducătoare pentru scriitor, căci ea susţinea mai bine 
filosofia trebuitoare unui tragism indispensabil 
construcţiilor realiste şi mai ales unei anumite linearităţi şi, 
cum spune scriitorul, chiar monotonii în construcţia 
personajelor. Argumentarea e ulterioară în mare măsură 
operei esenţiale, e mai mult o concluzie teoretică obţinută 
prin însumare, decât expresia unei filosofii proprii a istoriei 
- însă, nu mai puţin, chiar în prima dintre „scrisorile unui 
răzeş”, din 1920, se enunţa programul acestora, care 
seamănă, în linii mari, cu tonalitatea Cuvântului înainte al 
romanului Plecat fără adresă. lar acest program era - cum 
s-a văzut şi în schiţa Ion şi în aproape toate care i-au urmat 
- copleşit de tragism, de conştiinţa că nu va putea comunica 
în scrisul său decât întâmplări triste, cu oameni înfrânți şi 
descurajaţi în lupta cu viaţa, sau direct suprimaţi. 

Exista aşadar la Cezar Petrescu un teren favorabil 
finalurilor decepţionate, când s-a ivit în sfera cunoaşterilor 
lui, lucrarea lui Nikolai Berdiaev, fost un timp, la începutul 
secolului, chiar discipol al revoluţionarilor marxişti ruşi, 
îndepărtat însă mereu mai mult spre ortodoxie, spre o 
filosofie pe care o va contesta în formele ei administrative, 
sinodale, acceptând-o definitiv în baza ei mistică. 

EL va fi, în toiul primului război mondial, autorul unui eseu 
despre actul creaţiei şi justificarea existenţei omului, 
conchizând în sfera direct creştină, despre acţiunile umane 


fundamentale („actele creatoare”) ca prelungiri sau 
expresii ale actului primordial al creaţiunii lumii, mereu 
reluat în substanţa şi sensul său. A relua actul creaţiunii, a-l 
repeta şi continua, spunea Berdiaev, înseamnă întoarcerea 
către el, aşadar omenirea este într-o neîntreruptă 
întoarcere spre esenţa divină, pe măsură ce se depărtează 
tot mai mult de ea, în timp şi în esenţa manifestărilor sale 
determinate (de progres, civilizaţie, cultură etc.). 

Că lumea nu s-a ivit „desăvârşită” (din mâinile divinității), 
ci că ea „se creează” mereu - deci se desăvârşeşte - dar că 
omul are mereu tentaţia regresiunii inverse (către matricea 
divină primordială), aşadar tentaţia primitivităţii, această 
teză conţine o contradicţie fundamentală, deloc singura în 
sistemele de explicaţii ale sensului lumii pornind de la 
sursele biblice şi de la divinitate. Însă ideea „întoarcerii” 
(spre ipostaza genezei biblice) e localizată într-o nouă 
lucrare a sa, cea de mai largă circulaţie în occidentul 
interbelic, Un nou ev mediu (1924), cea cu care Cezar 
Petrescu se obstinează să caute explicaţii şi ilustrări ale 
propriilor teze de sociologie contemporană. 

Pentru Berdiaev din această lucrare, omul e definitiv 
condamnat, pentru că a ajuns să se autodivinizeze, datorită 
încrederii absolute în propria creaţie, devenită obiect la 
dispoziţia şi în slujba maselor. Este, în fond, alarma religiei 
în faţa ştiinţei, când aceasta devine bun tot mai larg şi 
revoluţionează viaţa omului şi a societăţii. Imensa 
cunoaştere a omului şi a naturii îl îndepărtează pe om de 
divinitate dar şi de sine însuşi, spune Berdiaev. Ideea - 
metaforă şi nu teză filosofică - poate fi captivantă nu prin 
adevărul ei, ci prin textul, formula ei, astfel că Cezar 
Petrescu, iubitor de antiteze gigantice şi cu aer de tragism 
universal, o exprimă într-o simetrie identică: „Înverşunat să 
pună stăpânire pe planetă, să-şi creeze o fericire planetară, 
de animal planetar, omul a pierdut sensul cosmic al vieţii”. 
Sursa nenorocirilor - a crizei spirituale, spune scriitorul - e 
maşina. Citarea amplă a lui Paul Valery şi invocarea lui 


Berdiaev alături, cad pe o realitate exprimată simbolic de 
Cezar Petrescu însuşi, în romanul anterior cu puţin, Baletul 
mecanic, unde un grup de păpuşi create şi dirijate de un 
iscusit inginer, scapă o clipă de sub controlul său şi se între- 
nimicesc, distrugându-l şi pe el. E viziunea tragică a criticii 
maşinismului, pe care, de exemplu Karel Capek o 
dezvoltase în termeni asemănători în romanele fantastice 
Krakatit (1921) sau R. U. R. (1926). Mitul acesta, derivat 
oarecum din acela al genezei, e vechi, de la greci, şi 
Galateea lui Pygmalion e o maşină sui-generis, concretizând 
aspiraţia către o creaţie care să echivaleze cu cea atribuită 
divinității. Timpii moderni o realizaseră miraculos, fără să 
poată crea permanent, în paralel, echivalentul în ordinea 
socială, o societate la fel de perfecționată, dimpotrivă, 
făcând şi mai vizibile contrastele de tot felul. Insatisfacţiile 
de ordin social (politic, economic), transferate în planul 
spiritului, descopereau drept factor sau origine a 
inegalităţii şi contradicţiilor sociale - maşina; aceasta fiind 
pentru om ceea ce, în termeni biblici, e omul pentru 
Dumnezeu - aşadar, creaţie supremă - devenea cauza a 
toate, imensa insatisfacţie în domeniul social concretizându- 
se în adversitatea faţă de maşină. Chiar Cezar Petrescu, în 
Cuvântul înainte, ajunge la maşină şi la ideea pierderii 
sensului planetar al existenţei omului, întrebându-se cu 
privire la cauza eşecului social pe care-l constată, de altfel 
foarte exact pentru orânduirea în care trăia el şi, după ţara 
sa, tot restul occidentului european. „Realitatea, spune el, 
rămâne neclătinată: niciodată omul n-a fost mai nefericit 
decât astăzi, fiindcă niciodată nu s-a găsit atât de înalt 
suspendat în vid, fiindcă niciodată nu s-a aflat ca astăzi, fără 
reazăm interior, într-o societate în lichidare care se 
autodevoră”. Simptomele crizei erau exact constatate de 
scriitor - el formula acestea în plină criză economică 
generală a sistemului capitalist; diagnosticarea cauzelor, 
descoperirea surselor acestor simptome într-o criză tot 
generală a spiritului uman nu mai sunt la fel de exacte, dar 


metafora în care se comunica totul era atracţioasa. Şi astfel, 
scriitorul nostru prelua ideea „noului ev mediu” a lui 
Berdiaev, spaţiu istoric incert, numit de Cezar Petrescu „era 
nocturnă”, aparentă omului ca o necesitate din nevoia 
reculegerii, a regăsirii de sine întru spirit, dacă s-a pierdut 
pe sine în latura existenţei materiale. În ultimă instanţă, e o 
chemare la meditaţie, exprimată însă în termenii tragediei. 
„Eră nocturnă” - care vine spre noi, sau noi mergem spre 
ea - înseamnă, la o primă lectură, o sugestie de apocalips, 
profetizarea întoarcerii la caverne. Însă scriitorul nu 
preconizează decât solitudinea, numai terminologia e 
catastrofică, nu şi substanţa frazei sale, care constă indirect 
într-un îndemn: de vreme ce, din cauza pierderii sensului 
cosmic - sau numai planetar - al existenţei, omul a ajuns să 
se autodevore (sa se întredevore) în societatea care se 
distruge pe ea însăşi, e necesar ca omul să caute (în 
meditaţie solitară nocturnă), soluţia regăsirii, recâştigării 
acestui sens cosmic (sau numai planetar). 

— Ceea ce, tradus atent, în expresii curente, nu poate 
însemna decât afirmarea necesităţii de a se descoperi (sau 
redescoperi) solidaritatea între oameni, coordonatele 
convieţuirii între indivizi sau grupări de indivizi. Substratul 
tonic al formulărilor pesimiste ale scriitorului poate fi 
descoperit, oricât de adânc şi de pierdut printre simboluri 
de tot felul şi formule sonore; adversitatea faţă de o 
societate falimentară („în lichidare, care se autodevoră”), 
este reacţia unei conştiinţe lucide, chiar când protestul sau 
condamnarea sunt tragice. Criticismul social al operei lui 
Cezar Petrescu aparţine acestei atitudini de spiritualitate 
ultragiată într-un sistem social neacceptat, faţă de care e 
inaderentă fără soluţie, iluzionată sau obstinată în a găsi cel 
puţin o explicaţie. 

De aceea, toată ampla expoziţie de falimente ale 
societăţilor - în forma din 1947 a Cuvântului înainte - nu 
întăreşte argumentarea soluţiei (necesitatea reculegerii 
nocturne), nici a explicaţiei cauzalităţii (pierderea sensului 


cosmic, a sensului planetar), însă e o interesantă 
exemplificare a simptomelor concrete ale falimentului social 
la care ajunsese sistemul economic, cu societăţile (ţările) 
intrate în conflict. Din punctul de vedere al conceptului 
omului abstract, biblic sau creştin, sau biologic pur („animal 
planetar”) înfruntarea putea părea autodevorare a 
umanităţii; însă erau contradicții sociale antagonice, care-şi 
căutau rezolvarea pe cale politică. 

Astfel de consideraţii se pot face în continuare, permiţând 
concluzia că observatorul social-politic atent, care era 
Cezar Petrescu, mergea în marginea ştiinţei cu teoria sa, 
despărţindu-se de ea atunci când definea cauzalităţile, 
pierzându-se aici într-un nebulos fatalism al istoriei, într-o 
mistică a ei - şi aici apar viziunile împrumutate simbolurilor 
lui Berdiaev - dar întretăind cert cursul principal al ştiinţei, 
atunci când înregistra faptele istoriei - şi aici este 
indiscutabila parte valoroasă a literaturii, a gândirii sale, 
realismul lor. 

Revenind la tipologia esenţială a lui Cezar Petrescu, la acel 
Ion, magma primă a lui Enric Sântion, vom observa că el 
reapare palid în romanul Întunecare, în comportarea finală 
a eroului principal, Radu Comşa, în insurgentul Vasile 
Mogrea, înfrântul fără a fi fost vreodată şi un triumfător, 
aşa cum fusese Ion şi cum va fi Sântion. Mai expresiv avem 
tipul în La Paradis general, în cinicul şi tiranicul Maximilian 
Ştaic; îl avem în Grigore Panţăâru, pomenit şi în Plecat fără 
adresă, după ce apăruse anterior în Oraş patriarhal şi 
Greta Garbo, iar ulterior în ciclul 1907; în Ioachim Grult din 
Duminica orbului; în Spartacus din Calea Victoriei; în 
ciudatul „critic vienez” din Romanul lui Eminescu; în Paul. 
Năgară din Cheia visurilor; şi, la sfârşit, în Vladim din 
romanul care se intitulează cu numele personajului. 

Ca o curiozitate, merită semnalat faptul că opera lui Cezar 
Petrescu numără şi o carte nediscutată de nimeni, căci nu 
are nici un fel de legătură cu opera scriitorului: o 
prezentare a traiectoriei lui Alexandru Macedon, nu roman 


sau nuvelă, ci un fel de eseu istoric. Celebrul cuceritor al 
antichităţii prefigura, în felul său, destinul viitorului om al 
secolului XX, care se prăbuşeşte în plină glorie. Apariţia 
acestei ciudate cărţi în peisajul operei lui Cezar Petrescu e 
anterioară Întunecării, dar ulterioară tuturor Scrisorilor 
unui răzeş, între care deci şi istoriei lui Ion. Radiografiindu- 
şi singur opera din unghiul tipologiei căreia îi aparţine 
Sântion - apropiere trebuie făcută chiar şi între nume: Ion 
şi Sântion - scriitorul alătură categoriei şi alte personaje: 
pe doctorul Nicolae Bantaş şi pe profesorul Honoriu 
Farunga din Ochii strigoiului, pe Dinu Grinţescu din Aurul 
negru, pe Dimitrie Petreanu din 1907, pe Ion Burdea- 
Niculeşti din Omul care şi-a găsit umbra, pe meşterul 
Coppelius din Baletul mecanic, ba chiar şi pe un anonim 
comentator din Carlton - nu şi pe Alexandru! 

Cu toate că înrudiri există, între eroii numiţi de scriitor, 
toţi fiind „oameni ai secolului XX”, care răzbesc odată cu 
veacul, se luptă cu el etc., totuşi, familia strictă a lui 
Sântion, aşadar cea care e triumfătoare şi apoi se frânge 
inexplicabil, sau renunţă inexplicabil la putere, avere, 
dragoste, activitate, este cea reprezentată de Ion, Enric 
Sântion, Ioachim Grult şi Vladim. Alţii, ca Nicolae Bantaş 
(Ochii strigoiului) sau Ion Lenş (Adăpostul Sobolia), Grigore 
Panţâru (Oraş patriarhal, 1907), Maximilian Ştaic (La 
Paradis general), Dimitrie Petreanu (1907), criticul vienez 
(Romanul lui Eminescu) chiar Eleazar şi Coppelius (Baletul 
mecanic) sunt nişte boemi de o inteligenţă sceptică, nu 
lipsită de cinism, şi de aici mizantropia aparentă sau reală, 
dar şi efuziunile de umanitarism ale unora. Aceştia din a 
doua categorie, cărora le putem spori mult numărul 
(Zaharia Duhu din Aurul negru, Radu Comşa din 
Întunecare, povestitorul din Scrisorile unui răzeş, prietenul 
Jan din nuvela Prietenul meu Jan, Hrisanta Murgu din Ochii 
strigoiului, Alexandru Stoican din Vladim etc.) au o 
inteligenţă adesea superioară primilor, manifestarea lor e în 
sfera spiritului, în timp ce filosofia celorlalţi e practică, 


lucrativă. Ei dirijează industrii, bănci, afaceri de tot felul, 
trag profituri, conduc oameni, sunt persoane publice - în 
vreme ce categoria lui Panţâru, Petreanu, Bantaş, Lenş, 
Stoican, Duhu, Ştaic sunt solitarii-artişti (termenul „boem” 
li se potriveşte), intelectualii puri, absenţi de la orice 
afirmare socială, de la orice intenţie de parvenire. Ei sunt 
candidaţii neîndoielnici la scufundare lentă - în vreme ce 
categoria cealaltă se prăbuşeşte spectaculos. Înfrânţi şi unii 
şi alţii, categoria primă se salvează moral, cedând fără luptă 
sau chiar de la începutul înfruntării, în vreme ce a doua îşi 
măsoară mai ales ruina morală, după eşecul unei lupte pe 
care a dat-o şi a câştigat-o. Radu Comşa din Întunecare 
este, într-o privinţă, sinteza acestor două tipologii, întrucât 
şi el ratează, dar după o luptă, iar atunci când îşi dă seama, 
ca Sântion, că a eşuat, îşi ia viaţa. Se vede, prin urmare, că 
personajul acesta l-a preocupat pe scriitor, ca ilustrarea 
maximă, din unghiul sociologiei sale literare, a „omului 
veacului XX”. 

O subliniere trebuie făcută: aceste personaje măsoară în 
felurite chipuri „fantasticul interior”, la care adesea trimite 
Cezar Petrescu, drept determinantă a falimentului lor 
moral. Scriitorul a declarat nu o dată că investigarea 
„orizontală”, în fenomenul social, e cea care îl interesează 
mai puţin; pasiunea sa era investigația „verticală”, în 
conştiinţă, ceea ce ar fi tocmai „fantasticul interior”. 
Romanul Simfonia fantastică, dedicat ciudatei obsesii a 
profesorului Grigore Stolnicu, nuvelele Aranca, ştima 
lacurilor, Omul din vis, Păianjenul negru, Pallace, Omul care 
şi-a găsit umbra, Somnul, Fereastra, sunt analiza aceluiaşi 
caz ca al lui Sântion, Ion, Grult, Năgară, dar în ipostaza 
insului lipsit de dimensiuni sociale; Vladim, proiecția 
aceluiaşi caz, este singurul prăbuşit nu din cauza unui 
cataclism interior, ci a unuia social, care nimiceşte brusc 
soluţia lui de viaţă, îi smulge cuceririle, posesiunile, nu-l 
aşteaptă să renunţe singur la ele. 


Cezar Petrescu este, prin aceste serii tipologice ale prozei 
sale, unul dintre redutabilii inovatori moderni în roman şi 
nuvelă, de la noi, creator de literatură a absurdului, a 
conştiinţelor aflate în criză, turmentate de obsesii, tributare 
unor tare biologice, victime ale unor turburări petrecute în 
zone ale sufletului adânci, nesondabile. Putem descoperi 
aici una dintre tentaţiile între care scriitorul a oscilat, cea a 
unei literaturi a absurdului şi cea realistă, de frescă socială, 
de studiu psihologic întemeiat pe raporturi logice între 
oameni, între componentele diverse ale realităţii. Viaţa, 
spunea Cezar Petrescu, este absurdă, ea nu are obligaţia 
veridicităţii, a similitudinilor, se dispensează de ele, 
conducându-se adesea şi după arbitrariul pur - însă 
prozatorul nu poate fi absurd atunci când descrie 
absurdităţile vieţii, el nu are voie să fie arbitrar. 

Şi totuşi, pasiunea scriitorului era, după cum se vede, 
pentru ilogicul şi absurdul, imprevizibilul „fantastic 
interior”, specific - după opinia sa - în cel mai înalt grad 
secolului XX. Stadiul dezvoltării noastre literare, sau 
pasiunea gazetăriei care l-a însoţit permanent, dublându-i 
sau circumscriindu-i vocaţia de scriitor, i-au imprimat mai 
multe caracteristici din seria balzaciană, a promotorilor 
frescei sociale, a marilor serii tipologice. Cazuistica 
„fantasticului interior” este, chiar după nomenclatura 
acestui concept, la distanţă de pânza amplă, socială, a 
marilor colective şi categorii umane; dimpotrivă, ea are în 
vedere indivizii, unicatele, excepţiile absurde, chiar dacă 
ele prefigurează serii tipologice mai largi. lar frecvenţa atât 
de mare a acestor personaje în opera lui Cezar Petrescu - el 
însuşi înscriindu-se pe sine în rândurile lor - dovedeşte ceea 
ce s-a spus mai sus, anume că e, în adevăr, o tipologie 
intenţionată să fie şi fiind chiar axul operei scriitorului, 
indicând „personajele-cheie” ale romanelor şi nuvelelor 


sale. 
* 


x X 


Împrejurarea face să ne fie cunoscute câteva detalii din 
timpul când se redacta acest roman şi care sunt ele însele 
un fel de cheie pentru scrisul lui Cezar Petrescu, legitimând 
afirmaţia despre paralelismele între existenţa sa şi 
biografia, destinul personajului său. 

Se păstrează din acel moment, care începe cu iarna 1931 
-1932, un corp de scrisori ale sale, cu răspunsurile primite, 
din care urmărim foarte îndeaproape procesul complex al 
elaborării la un prozator, modern în accepţia epocii, 
constructor de romane cu largă audienţă şi utilizând 
numeroase formule originale din proza europeană 
contemporană. 

Problema priveşte, prin urmare, nu numai romanul de 
faţă, dar şi întreg laboratorul intim al lui Cezar Petrescu, de 
obicei mai greu de pătruns la un prozator. 

Pe lângă datele de istorie literară, inerente unei 
corespondențe, scrisorile amintite urmăresc surprinzător 
de minuţios, s-ar zice: anatomic, felul cum anumite 
componente ale vieţii scriitorului însuşi se transformă în 
substanţa unei cărţi, cum o problematică de ordin cu totul 
intim e ridicată la treapta de motiv literar şi investită cu 
semnificaţii ample, de etică socială. 

Scrisorile încep la sfârşitul lui decembrie 1931, pe când se 
scria Plecat fără adresă, şi sfârşesc în iulie 1932, când 
romanul era apărut. În timp ce ele se înşirau, 38 la număr, 
de mai mari dimensiuni şi la intervale foarte apropiate până 
în martie, când are loc şi elaborarea romanului şi a prefeţei 
- prozatorul a lucrat mereu la Plecat fără adresă, la Greta 
Garbo, Nepoata hatmanului Toma şi Floarea de agave 
(acestea două se publicau în foiletonul zilnic al ziarului 
Curentul, de asemenea în acest interval) şi Fram, ursul 
polar. A lucrat în sensul cel mai propriu, a scris pagini şi 
capitole întregi. lar romanul Duminica orbului, ulterior cu 
puţin, avea să cuprindă, sublimat, episodul care a stat la 
baza scrisorilor, integrat într-un principiu de construcţie 
proiectat mai demult, atunci când citise pe Ulysse al lui 


James Joyce (nu gândurile unui singur om într-o singură zi, 
ca la Joyce, ci faptele petrecute, pe parcursul a 24 de ore, 
unui grup de oameni). 

Pentru a se înţelege şi mai bine importanţa pe care-o 
conferim acestei corespondențe, repetăm că ea este scrisă, 
în cea mai mare parte a ei, în săptămânile când Cezar 
Petrescu elabora romanul Plecat fără adresă, despre care 
autorul spune că şi-l consideră „cheia tuturor celorlalte 
romane” ale sale, întrucât „centrează aproape toate cărţile 
tipărite până acum, cele câte stau în sertare începute şi 
aşteptându-şi rândul, cele care vor veni”, şi când a scris, de 
asemenea, Cuvântul înainte. 

Există în scrisorile amintite scene şi situaţii evident 
paralele ca unele din Plecat fără adresă, despre care nu 
putem şti dacă au trecut din corespondenţă în carte, sau nu 
cumva, după ce au fost mai întâi realizate ca episoade de 
roman, scriitorul le-a aplicat în împrejurările reale care i-au 
prilejuit corespondenţa, dându-le acestora un curs 
asemănător aceluia din carte. Cel puţin câteva momente, şi 
anume dintre cele mai semnificative ale romanului, credem 
că verifică a doua alternativă. Ele sunt, deci, proiecția - se 
va vedea: brutală - a literaturii în viaţa reală, 
experimentarea directă de către romancier a propriilor 
invenţii literare. 

Care sunt faptele, în curgerea lor cronologică? 

La 17 decembrie 1931 s-a prezentat la biroul lui Cezar 
Petrescu, de la redacţia ziarului Curentul, o necunoscută, 
solicitându-i o jumătate de ceas pentru a-i arăta un număr 
de traduceri ale ei din Eminescu, în limba franceză. 
Autoarea lor se adresa însă nu ziaristului, ci scriitorului, 
care luase în acea vreme iniţiative legate de numele lui 
Eminescu, lansase ideia unor subscripţii pentru ridicarea 
unui bust în bronz al poetului, pentru restaurarea casei de 
la Ipoteşti. (Romanul lui Eminescu avea să se scrie abia mai 
încolo, după 1932). De ce iniţiatorul unor astfel de acţiuni 
trebuia să fie şi cel mai potrivit judecător al traducerilor 


poemelor eminesciene în franţuzeşte - aceasta e o 
chestiune care interesează mai mult psihologia şi literatura 
propriu zisă decât istoria literară! Faptul va fi pus mai 
târziu de scriitor pe seama unui „destin”, care potrivea el, 
pe deasupra voinţei oamenilor şi după raţiuni numai ale 
sale, lucrurile în lume - deci ca în Plecat fără adresă, ca în 
Cheia visurilor şi în Duminica orbului. 

Cezar Petrescu locuia în această vreme singur, în Aleea 
Progresului nr. 2. A doua sa căsnicie se desfăcuse de mai 
înainte, când ineditul ei îşi consumase atracțiile. Situaţia se 
pare că nu-l nemulţumea, şi pentru că anii 1930-1931 se 
dovediseră cei mai fecunzi din toată activitatea sa de până 
atunci. Copilul, acum licean în vacanţă, se afla într-o familie 
de prieteni, undeva în afara Bucureştilor. Singurătatea pe 
care o mărturiseşte în aceste scrisori pare să fie deci o 
realitate întrucâtva greu resimţită, dar convenabilă 
scriitorului, literaturii, de aceea începutului - real - de 
pasiune pentru necunoscuta vizitatoare el îi dă numaidecât 
cursul unuia din romanele sale, transformându-se pe el 
însuşi, şi schimbând-o şi pe corespondenta sa, în eroul şi 
eroina unui fapt mai mult de literatură decât de viaţă, cu 
toate efuziunile lirice directe, foarte personale, care vor 
abunda, încă de la prima scrisoare, în cuvintele scriitorului. 

Cine era necunoscuta? Cititorul va înţelege de ce e firesc 
să nu-i dezvăluim numele, de vreme ce ea însăşi a păstrat 
până în prezent o totală tăcere asupra întâmplării. 
Scriitorul, la rândul lui, a fost zgârcit în lămuriri cu acest 
episod. Prea puţini cunoscători dintre cei mai apropiaţi ai 
vieţii sale în perioada respectivă şi după aceea, au avut 
ştiinţă despre întâmplare. Lucrul a fost cu putinţă mai întâi 
pentru că întâlnirile, puţine la număr totuşi, s-au consumat 
în câteva zile, când atenţia celor posibil interesaţi era 
îndreptată în alte direcţii, prea personale - era momentul 
sărbătorilor de iarnă; apoi, toată povestea a avut o 
desfăşurare epistolară, eroina întâmplării a plecat la Paris, 
iar scrisorile - cu excepţia câtorva, aşternute în cabinetul 


redacţional - au fost compuse în singurătatea locuinţei din 
Aleea Progresului 2; în al treilea rând, se pare că şi 
desăvârşita puritate a episodului, ca şi stingerea lui cu bună 
ştiinţă, înăbuşirea lui de către el însuşi, în primul rând 
mutarea lui în planul construcţiilor literare proprii, l-au 
afectat mai mult decât se aştepta, atât sub raport uman, cât 
şi literar. Dovadă că numaidecât va scrie Dumineca orbului, 
romanul vinovâăţiei a doi tineri ce-şi strivesc cu inconştienţă 
o fericire posibilă, tocmai încercând să şi-o întemeieze mai 
bine. În roman problema va fi văzută într-o determinare 
socială mai amplă, care în scrisori e semnalată în chip 
abstract, ca un fel de soartă implacabilă, ca un destin al 
intelectualului în secolul XX, împiedicând pe oameni - şi pe 
el însuşi, pe scriitor în acest caz - de a fi fericiţi. Este chiar 
sensul din Plecat fără adresă. Din punctul nostru de vedere, 
considerăm romanul Dumineca orbului drept autocritica 
ulterioară, regretul tardiv al scriitorului faţă cu felul cum s- 
a încheiat episodul consemnat de scrisorile la care ne 
referim - în timp ce Plecat fără adresă, şi în deosebi 
episodul cu Liliana Medoveanu, este chiar transcripţia 
momentului când această dragoste era conştient reprimată 
de scriitor. Că e aşa, că şi nefericirea lui Sântion vine de la o 
dragoste sfărâmată, ne-o va sugera clar pretextul din 
Caietul cu scoarţele negre păstrat între hârtiile scriitorului 
(reprodus în addenda prezentului volum). 

Eroina întâmplării, pe care s-o numim convenţional Olga, 
reprezenta o categorie de femei mai răspândită în acea 
vreme, care urmăreau realizarea lor pe plan cultural, lucru 
încă privit cu destul scepticism, cu toate că în ţara noastră 
Hortensia Papadat-Bengescu ilustrase strălucit genul, iar în 
Franţa exemplul celebrei Collte era în vogă, populara 
scriitoare având, în 1931, 58 de ani şi creând o adevărată 
modă de intelectualitate feminină. Spunem în treacăt că 
„destinul” ulterior al eroinei va fi paralel cu al categoriei de 
înfrânți din opera lui Cezar Petrescu, care strălucesc o 
vreme, apoi cad definitiv; scriitorul va fi intuit de pe atunci 


paralelismul cu traiectoriile eroilor săi - ceea ce e sigur, e 
că a condamnat cu anticipație şi pe corespondenta sa, la 
deznodământul lui Sântion, al lui Năgară şi al lui Grult. 

„Romanul” pe care-l construieşte scriitorul începe odată 
cu plecarea Olgăi din Bucureşti. Până atunci, scrisorile lor 
sunt simple bilete, în care-şi fixează întâlniri, îşi cer o 
lucrare etc., înlocuind convorbiri telefonice. 

Discuţiile directe, aşa cum va reieşi mai târziu, în deosebi 
din scrisoarea a patra a lui Cezar Petrescu, par să fi fost un 
fel de dueluri ciudate, pe cât de sincere pe atât şi de 
ipocrite, fiecare căutând să îndepărteze de la sine 
eventuala bănuială a celuilalt că ar fi capabil de o pasiune 
curată, adâncă, supralicitându-şi pesimismul cu privire la 
viitorul propriu, la viitorul societăţii, al umanităţii întregi. 
Cu alte cuvinte chiar materialul din Plecat fără adresă şi din 
Cuvântul înainte, Olga o făcea - se va vedea curând - din 
cochetărie feminină, amestecată cu jocul, cu teatrul, 
deprins pe scenele pariziene - fusese acolo actriţă; Cezar 
Petrescu, din interes în primul rând literar: în solicitatoarea 
sa el descoperise cu surpriză şi satisfacţie una din făpturile 
foarte aidoma cu cele plăsmuite de el însuşi în romanele 
proprii, un om care vede totul negru în jur, descoperă 
numai răul din viaţă (scrisoarea a doua, nedatată, probabil 
24 dec.). 

Dialogurile lor au fost - o spune ea în franţuzeşte „plutât 
des monologues”, aşadar confesiuni, material documentar 
brut, foarte util romanului care se scria. 

Singurătatea e ceea ce caracterizează viaţa lor - ca a 
omului din veacul XX, afirmă el, în termenii romanului şi ai 
Cuvântului înainte. Nu ai pe nimeni, îi scrie Cezar Petrescu 
Olgăi, trăieşti într-o „infricoşătoare singurătate” şi de aceea 
alergi „în vasta lume” în căutarea unei axe în viaţă, a unui 
scop, pentru a te realiza, a-ţi justifica existenţa pe planetă - 
deci „omul planetariar Cezar Petrescu se declară şi pe el 
însuşi un reprezentant al aceleiaşi tipologii, în portretul pe 
care şi-l face în scrisoarea amintită. Dezechilibrul interior 


este la fel scos în relief ca rezultantă paradoxală - însă la el 
firească - a succeselor dobândite. „Am scris 15 cărţi şi am 
bătut recordul succesului într-o ţară microscopică aşa cum 
e Româniaspune scriitorul, măsurând cu o lipsă de modestie 
ironică afirmarea sa pe plan naţional, spre deosebire de 
ceea ce urmărea Olga pe coordonate planetare. Dincolo de 
ironie însă şi de afirmaţia cam exagerată despre „recordul 
succesului”, îşi face loc concluzia: inevitabila prăbuşire 
interioară, atât de caracteristică operei lui Cezar Petrescu. 
„Ştiu să lupt în viaţă cu arme bărbăteşti, am răsturnat 
obstacole bărbăteşti - experienţa mea de viaţă e aspră şi, 
cum vezi, am fost victorios, deşi victoria a fost r la Pyrus. Eu 
am murit sufleteţite pe drum...” 

Dar biografia scriitorului, publicistica sa politică şi chiar 
alte cărţi ale sale ne atestă pentru acea epocă o vitalitate 
admirabilă, un optimism total, de om care se opune absolut 
acestei imagini sumbre, când se autoportretizează ca 
scriitor. Atunci să fie o simplă poză, cam ieftină, pentru a o 
epata pe conlocutoare şi a o atrage către o corespondenţă 
amoroasă? Puțin probabil. Ne rămâne deci să admitem 
tocmai ceea ce spuneam mai sus, adică îndrumarea faptului 
real către o desfăşurare literară, ca în cărţile scriitorului, 
mutarea episodului în sfera construcţiilor literare, cu 
convingerea intimă, reală sau numai de circumstanţă 
literară, că în adevăr, omul veacului XX s-a pierdut pe sine. 
Că autorul scrisorilor îşi dă seama perfect de jocul literar 
pe care-l face intenţionat, rezultă şi din începutul scrisorii 
următoare (28 dec.); el realizează un fel de elaborare 
anticipată, prin scrisori, a capitolelor din roman, o 
verificare a tezelor - ce vor fi tratate epic în roman - într-o 
corespondenţă cu un om care se dovedeşte receptiv la rolul 
atribuit, chiar se confundă cu rolul. O astfel de procedare 
originală, destinată strict să slujească procesului literar, îl 
subjugă pe scriitor. E şi acesta un cinism, de felul aceluia al 
lui Sântion în raport cu prietenul său Ion şi cu Liliana 
Medoveanu. 


Scrisoarea din 29 dec., care e şi cea mai interesantă dintre 
toate cele 38 existente, conţine în esenţă principalele teze 
ale Cuvântului înainte la romanul Plecat fără adresă. Care 
din ele a fost scrisă mai întâi? Scrisoarea sau Cuvântul 
Înainte? Ţinând seamă de felul cum lucra Cezar Petrescu, 
putem fi aproape siguri că scrisoarea este anterioară 
Cuvântului înainte. Şi apoi, acesta e datat: aprilie 1932. 

— În timp ce scrisoarea e din decembrie 1931. 

Accentul ei cade numaidecât pe identitatea de categorie 
tipologică a celor doi parteneri, deveniți eroii „romanului” 
întrevăzut de scriitor, şi începe să se manifeste cinismul lui 
Sântion din episodul cu Liliana: „După ce s-a pus între noi 
distanţa în spaţiu şi se aşterne acum distanţa în timp, mă 
întreb în această dublă perspectivă, dacă nu cumva vrând 
să fim foarte naturali, prea naturali, dacă nu cumva ne-am 
artificializat puţin. Ştii că orice exces conţine în el 
sâmburele contrariului. Ne-am ascultat unul pe altul 
vorbind. Şi ne-am ascultat vorbind şi pe noi înşine. Poate 
furaţi de propriile noastre vorbe, la un moment dat tu nu 
mai vorbeai pentru mine, ci pentru tine; eu nu mai vorbeam 
pentru tine, ci pentru mine. lar unul pentru celălalt n-am 
fost decât un pretext pentru a evada din noi înşine, fiindcă 
fiecare eram în felul nostru comprimaţi până la asfixie în 
teribila noastră singurătate - tu în cea de la... (satul natal al 
Olgăi, n.n.); eu în cea încă mai înfricoşătoare, din mijlocul 
mulţimii, unde trebuie să-ţi impui o figură, să-ţi impui un 
Tol, să-ţi aşterni pe obraz o mască. O purtam, întrucât mă 
priveşte, de atâta vreme, încât se identificase cu obrazul, 
mă acomodasem cu ea, mă temeam că se va suda atât de 
perfect, încât n-aveam s-o mai pot smulge decât cu carne cu 
tot.” 

Omul care nu găseşte audienţă la vecinul din faţă, masca 
adoptată devenită adevărată natură a omului (care deci 
trăieşte fals, în continuă contradicţie cu sine însuşi) - iată 
motive frecvente în opera lui Cezar Petrescu, dar pentru 
prima oară teoretizate amplu în Cuvântul înainte la Plecat 


fără adresă şi în personajul central al acestei cărţi, Enric 
Sântion, personajul cu filosofia sa de fiară, care-şi neagă 
umanitatea, specia, nimicind „animalul” din el - deci omul 
din el - în favoarea raţiunii, a calculului rece, egoist. Scopul 
pe care vrea să şi-l realizeze prin făptura sa proprie, acest 
Enric Sântion, va fi „exterminarea animalului teluric din 
mine. Un bust! Capul dominând lucid instinctele şi 
sentimentele şi pasiunile. Voința înfrângându-le, aservindu- 
le”. 

Evident, nu se poate stabili o echivalență între masca pe 
care scriitorul declară că şi-o „impune” în viaţa de toate 
zilele şi această cinică poziţie a personajului din roman. 
Dar, în relaţiile cu Olga, deosebim şi o continuă preocupare 
- nu numai la Cezar Petrescu, dar în destule scrisori şi la 
Olga - de a-şi înfrânge sentimentele şi de a face ca voinţa să 
domine lucid sentimentele, să şi le anihileze. Căci, oricât ar 
acţiona invenţia literară, oricât scriitorul ar urmări 
experimentarea pe un caz viu, real, a unui profil literar 
imaginat de el, nu se poate nesocoti un element de 
afectivitate propriu-zisă, care apare evident în scrisori şi 
care era veritabil, de altfel. Acest sentiment, amândoi caută 
- Şi izbutesc! 

— Să şi-l reteze. Enric Sântion procedează în chip 
asemănător cu frumoasa Liliana Medoveanu. Când aceasta 
îl vizitează în camera de student singuratic şi sârguincios, 
situată undeva pe lângă Cişmigiu (Cezar Petrescu locuia, 
cum s-a spus, pe Aleea Progresului, de asemenea la doi paşi 
de Cişmigiu!), şi când îşi vede pe hârtia de pe masa lui 
numele scris de nenumărate ori, Sântion îi replică brutal că 
în viaţă, lui a intervenit altă femeie - o face sfâşiindu-şi 
sufletul, căci, în fond, el o iubea pe Liliana. De ce 
procedează el în acest mod? Pentru ca să-şi dea sie însuşi o 
dovadă şi o lecţie de voinţă. Pentru ca să-şi scoată din viaţă 
definitiv una din acele manifestări despre care credea că 
înseamnă slăbiciuni ale „animalului” şi să-şi elibereze astfel 


raţiunea spre țeluri de altă natură, din domeniul 
practicului. 

Autocaracterizarea pe care scriitorul şi-o face în 
continuarea scrisorii este, dacă se poate spune, o critică 
adusă personajului Enric Sântion (la care lucra în acele 
zile), o critică îndreptată tocmai împotriva acestui fel de a fi 
al eroului. 

De ce toată masca pomenită mai sus - se întreabă Cezar 
Petrescu în scrisoarea către Olga. „Este? Nu este? Poate? 
De ce e aşa? De ce nu e altfel?... Împărţirea firului de păr în 
patru. O mizerabilă introspecţiune, care nu-mi dă voie să 
trăiesc viaţa direct, să mă bucur de ea sălbatic, să trăiesc 
numai în prezent, fără să scormonesc trecutul şi mai ales 
fără să sondez viitorul. Şi-o descopăr aceasta tocmai după 
ce-ţi dădeam sfaturi să trăieşti ca mine..."în prezent, să te 
laşi dusă de val”. 

Că e o „poză” sau mai exact, că e imaginea despre sine 
însuşi, în postura de personaj literar din propria operă, nu 
din viaţa reală, o atestă numeroase fapte asupra cărora nu 
e nevoie să discutăm. Nesinceritate? Într-o măsură, desigur, 
nesinceritate - dar, privită în planul întregului episod şi 
după avertismentele repetate, că el nu o poate socoti 
„marea lumină a vieţii lui”, că totul e literatură şi încă „nu 
din cea mai bună” etc. 

— Toată această atitudine e rodul procesului de 
configurare a unui erou literar, pornit de la profilul propriu 
şi nerămas la limitele modelului. Aura tragică era cea care 
convenea mai bine propriei opere, dar care nu era deloc 
aceeaşi cu comportamentul cotidian al scriitorului însuşi. 
Totuşi el spune în continuare - şi aici se produce acel 
amestec între real şi închipuit, acel joc între sinceritate şi 
nesinceritate (considerată literar), care face ca, totuşi, să 
nu se poată deosebi clar la un scriitor unde se sfârşeşte 
reproducerea aidoma a modelului din viaţă şi unde începe 
elaborarea artistică: „Cu tot felul meu zeflemist de a fi, am 
pus şi ceva din sufletul meu acolo.” Este dat însă acestui tip 


de corespondențe ca latura lor pasională, chiar mai precară 
şi cu echivocuri, să primeze asupra celeilalte - lucide - la o 
lectură dominată de pasiune! 

Olga s-a prins tare în joc, permițându-i originalului creator 
de roman trăit să-şi conducă acţiunea pe căile cele mai 
sinuoase, experimentându-şi în primul rând cartea la care 
scria, adică Plecat fără adresă. Mai întâi, pornind de la o 
vorbă aruncată la întâmplare în cursul discuţiilor din care 
rezultă că el se comporta ca un urs - termen frecvent apoi 
în scrisorile Olgăi - Cezar Petrescu compune porecla cu o 
anumită observare a biologilor sau numai invenţie proprie 
şi alcătuieşte prima dată schema romanului Fram, ursul 
polar. Scos din elementul său natural şi mutat în lumea 
citadină, ca actor de circ, eroul povestirii, ursul alb Fram, 
îşi reînvie obsesiv în minte decorul vieţii anterioare, dar, 
odată revenit în gheţurile arctice, tânjeşte după mediul 
adoptiv, fără de care nu mai poate trăi. Fram proiectează 
într-un regn lipsit de raţionabilitate, ci călăuzit numai de 
instincte, o situaţie dramatică din lumea umană - drama 
dezechilibrului datorit poziţiei suspendate la o răscruce a 
destinului: o viaţă de care individul s-a rupt şi o râvneşte în 
continuare, şi alta căreia nu i se poate adapta, fără să mai 
poată veni pe de-a-ntregul nici către una, nici către alta. 
Considerată strict social, este tocmai poziţia povestitorului 
din Scrisorile unui răzeş, cartea de debut a lui Cezar 
Petrescu. 

Însă, privită mai larg, din perspectiva întregului destin al 
umanităţii, cartea exprimă şi ea parabolic tipologia lui 
Sântion, a omului rupt de matricea vieţii naturale, „dresat” 
de circul civilizaţiei în care se simte saltimbanc şi străin, cu 
biologia denaturată, incapabil să se readapteze stadiilor 
pure ale existenţei sale şi nefericit în societatea umană 
modernă - în circul modern! 

EI şi-a compus un profil pe măsura societăţii în care trăia 
şi adecvat cu scopul urmărit de el - parvenirea în scara ei 
de valori, prin metodele ei. Întors între oamenii normali, 


dar păstrând apucăturile şi mentalitatea din lumea cealaltă, 
căreia se adaptase, Sântion apare anacronic - şi, desigur, 
constatarea acestei suspendări ia în mintea personajului 
proporţii catastrofice şi el se sinucide. Ioachim Grult din 
Dumineca orbului, un alt Sântion, e socotit nebun 
primejdios, băgat la balamuc de cei dintre care s-a smuls, şi 
e privit cu rezervă îngăduitoare - deci ca un fost nebun, 
vindecat întrucâtva - de oamenii „cu mintea întreagă”. 
Scriitorul - triumfătorul r la Pyrus dintr-o scrisoare 
anterioară - se socotea deci şi pe sine drept unul dintre 
aceia care au obţinut succesul cu un preţ grozav: „eu am 
murit sufleteşte pe drum...” (scrisoare din 27 dec. 1931). 

Şirul corespondenţei cu Olga este sinuos, plin de 
suspiciuni din partea scriitorului, sub care se ghiceşte însă 
bine convenţia literară. O vesteşte odată că scrisoarea 
respectivă e cea din urmă, şi o face în termenii finalelor din 
romanele sale sau din articole: „Ce comic sfârşit şi ce banal! 
Ne credeam altceva. Am fi meritat altceva!... De-acum nu 
mai poate fi decât o agonie... Vorbim amândoi două limbi 
atât de neînţelese unul altuia.” (6 ian. 1932). E interesant 
să aflăm aici chiar o formulă care trimite direct la 
încheierea din viitorul roman Dumineca orbului. În 
scrisoare se spune; „Pentru atât (pentru curmarea 
corespondenţei, n.n.) nimic nu s-a schimbat în univers” (6 
ian. 1932); în roman aflăm un paragraf care dezvoltă 
aceeaşi concluzie tragică: „Începe viaţa să curgă ca ieri şi 
ca mâine. Nimic nu-i schimbat şi nimica nu-i nou. În fiecare 
casă a fost şi va fi un mort, o amăgire, o nădejde, o înşelare. 
Nimica nu-i nou. Iotula mai fost”. 

În acelaşi chip întâlnim şi motivul iniţial din romanul 
Dumineca orbului, după care eroii principali Sergiu Miclăuş 
şi Gina Alimănescu s-au presimţit unul pe altul, un destin i-a 
apropiat, i-a întâlnit pentru raţiuni numai de el ştiute (6 
ian., 8 febr. 1932), ca apoi să-i despartă, prăbuşindu-i - ca 
pe Sântion. Motivul insulei fericite de la capătul 
curcubeului, care va fi dezvoltat apoi în Cheia visurilor, 


peste doi ani, îl găsim de asemenea în corespondenţa cu 
Olga: „Scrisorile acestea trag pentru noi puntea între real 
şi ireal. Arcuiesc un drum magic, spre-o altfel de lume decât 
aceea dintotdeauna. E ca şi cum ar merge la celălalt capăt 
al curcubeului... Nu ţi s-a părut că dincolo, unde e celălalt 
capăt al curcubeului, trebuie să fie altfel de lume, cu mai 
mult soare şi cu florile purtând cercei de picături în urechi? 
Dar nu ţi-e scumpă tocmai din această pricină, fiindcă e 
stupidă şi dezlegată de orice substrat al materiei?” (4 ian. 
1932). (Şi în Dumineca orbului apare un ostrov fericit, 
depărtat de lume, râvnit de cei doi tineri eroi: platoul 


Pamir!). 
* 


XX 


Câteva date de istorie literară vor explica mai lămurit felul 
cum s-au desfăşurat scrierea, apoi refacerea romanului. 
Ceea ce va rezulta în principal va fi, surprinzător, ceva 
despre soarta celuilalt roman, Sosit fără adresă, despre 
care azi se ştie că Cezar Petrescu nu l-a scris. 

Manuscrisul iniţial, din 1931-1932, care s-a păstrat, 
conţine Cuvântul înainte (20 pagini), apoi, cu altă 
numerotaţie, pornind din nou de la 1, textul romanului. E 
clar, prin urmare, că prefața a fost scrisă după roman, cum 
era de altfel şi firesc. 

Prologul din forma actuală, care poartă titlul Prieteni, 
iniţial era Partea întâia a romanului, dar specificaţia aceasta 
nu apare decât în forma tipărită, nu şi în manuscrisul prim. 

Urma apoi ceea ce a devenit acum: Partea întâia - Caietul 
cu scoarţele albe. Şi această specificaţie, cu titulatura ei cu 
tot, apar numai în forma tipărită a cărţii din 1932, nu şi în 
manuscris. Manuscrisul numea toată această parte a 
romanului. 

— Până la capitolul VII, cu Liliana Medoveanu, inclusiv 
acesta - Spovedania lui Adrian Sântion, la sfârşitul căreia 
autorul însemnase cu litere capitale: „Aici sfârşeşte caietul 
cu scoarţele albe”. 


Continuarea, care în forma tipărită din 1932 era capitolul 
VIII şi se numea Colocviu sub tei, iar în forma de faţă i-am 
spus provizoriu capitolul IX, păstrându-i vechea titulatură - 
o avem de asemenea, în manuscrisul prim, dar cu o nouă 
numerotaţie a paginilor, pornind din nou de la 1. Din 
păcate, ne lipsesc de aici primele două pagini, care ar fi 
clarificat, fără îndoială, că acest Colocviu inaugura, de fapt, 
Caietul cu scoarţele negre, adică a doua parte a ciclului, 
aşadar urmarea romanului Plecat fără adresă - deci tocmai 
Sosit fără adresă. 

Putem face câteva presupuneri, în lipsa celor două pagini 
edificatoare. Mai întâi, că intenţia primă a scriitorului n-a 
fost să dea două romane, ci unul singur, în care Caietul eu 
scoarţele albe să fie partea corespunzând „plecării fără 
adresă”, iar Caietul cu scoarţele negre să reprezinte 
„sosirea fără adresă. În adevăr, capitolele I-VII din forma 
tipărită în 1932 (actualele capitole I-VIII, deci, în ambele 
forme, inclusiv acela cu Liliana Medoveanu) privesc 
procesul de formare a lui Sântion, „extirparea animalului 
din om,, cum zice personajul, desăvârşirea solitudinii sale 
interioare („ca să fii tare, fii singur”). El îşi ucide fără 
regrete, deşi cu suferinţă, dragostea din suflet, îşi 
desfiinţează puterea sau disponibilitatea de a iubi. Voința 
înfrângând sentimentul, creierul înfrângând inima - în acest 
chip îşi reprezintă eroul pe omul veacului XX, înarmat în 
acest chip porneşte el la drum odată cu veacul. Dragostea 
lui e ucisă în tripla ei ipostază - dragostea filială, dragostea 
pentru prieten, dragostea pentru femeie. Pentru toate 
aceste trei ipostaze ale dragostei ucise se dau dovezi 
multiple. Despre retezarea legăturilor de dragoste faţă de 
părinţi sunt aduse mărturie antecedentele înfrângerii lui 
Ştefan Sântion, beţiile lui, abdicările lui de la umanitate, 
deci, în fapt, ultragiile aduse de el fiinţei umane; acestea 
justifică răscoala interioară a fiului, spiritul lui de 
răzbunare, mocnind un timp, apoi explodând în cel din 
urmă act al procesului, atunci când e pus faţă în faţă, chiar 


de către mama sa, cu progenitura nelegitimă a tatălui său, 
cu propriul frate, în vârstă de câţiva ani. Mama lui Enric, 
ultima ultragiată a lui Ştefan Sântion, iartă totuşi, din milă 
creştină pentru copil, sau tot dintr-o dragoste dezarmată 
pentru bărbatul adulterin. Cele două femei, în mod logic 
rivale în situaţia creată, se conciliază, iubindu-se, în 
amintirea dragostei lor comune pentru acelaşi bărbat. În 
adevăr, împrejurarea poate fi de natură să declanşeze ura 
fiului - care descoperă trădarea tatălui, laşitatea mamei - în 
orice caz hotărârea lui tragică de a-şi exclude pentru 
totdeauna din suflet sentimentul de dragoste filială. 

Ion îl oboseşte, îl irită, cu prietenia lui lâncedă, pasivă, 
lipsită de dinamism. Portretul acestui prieten e făcut din 
două unghiuri - şi al lui însuşi, şi al lui Enric Sântion. 
Ambele perspective îi sunt tot pe-atât de potrivnice: e 
prietenul supus, umil, fără opinie decisă, prietenul-umbră, 
nu prietenul-tovarăş. Eroarea lui Sântion e de a crede că 
prietenia e numai aşa - dar o astfel de prietenie poate ucide 
într-un om însuşi sentimentul sau ideea de prieten, unica 
reacţie care să i se pară logică fiind ispita de a-l umili şi mai 
mult, de a-l răni şi domina. E ceea ce se întâmplă în discuţia 
despre ucigaşul Candiano-Popescu şi în raporturile cu 
Liliana Medoveanu, pe care Enric i-o „smulge” fără 
scrupule prietenului său, nu pentru a şi-o păstra pentru 
sine, ci pentru a nu i-o lăsa lui. 

În sfârşit, în latura atitudinii faţă de femeie, scena în care 
îşi exprima iubirea pentru Liliana rămâne esenţială, dar ea 
e precedată de solidarizarea cu sadicul act al lui Candiano- 
Popescu, care, dincolo de bestialitatea faptei, ucide în 
realitate femeia, desfiinţează incitaţia animalului prin 
instinct şi atracţia noroiului prin dragoste. 

Acestea sunt cele trei stadii ale fortificării interioare a lui 
Sântion - ale desumanizării lui, nu lipsite totuşi de o 
anumită legitimitate - cele trei momente epice ale 
romanului; la consumarea lor, etapa de pregătire a 
personajului pentru a porni la drum „odată cu veacul”, 


pentru „a pleca fără adresă” - e terminată, aşadar aici 
trebuia să sfârşească şi Caietul cu scoarţele albe, cum şi 
sfârşeşte în primul manuscris, din 1932. 

Manuscrisul refăcut, din 1941. 

— Desigur „definitivat” în vederea tipăririi în seria 
„definitivă” a editurii „Cugetarea”, din care au apărut mai 
multe volume ale lui Cezar Petrescu în perioada 1940 - 
1944 - îşi opreşte tot în acest punct intervenţiile, socotite 
indispensabile, la Caietul cu scoarţele albe. Şi aici se 
întrerupe şi numerotarea noii forme de „manuscris”, 
rezultat prin adaosuri, eliminări şi transformări ale textului 
apărut în 1932, încă o dată, deci, capitolul cu Liliana 
Medoveanu încheia materia epică a ceea ce era propriu zis 
Plecat fără adresă. 

O menţiune la pagina 10 din manuscrisul capitolului 
Colocviu sub tei aduce o precizare interesantă: ca un titlu 
marginal, e consemnat aici: „Plecat fără adresă - sfârşit”. 
Este desigur încheierea intenţionată a primului roman, 
când scriitorul l-a trimis la tipar. El şi-a dat seama că 
materia Caietului cu scoarţele negre se oferă pentru un al 
doilea roman - sau, simplu, n-a mai vrut să ţină în sertar o 
carte a cărei desfăşurare ulterioară nu-i era conturată. 

Pentru ediţia definitivă, în 1941, intenţiona însă 
terminarea ei, motiv pentru care nici n-a mai dat acum 
editurii partea pe care o încheiase de revizuit, înainte de a 
o fi scris şi pe cealaltă. 

Mergând mai departe cu presupunerile, la care ne obligă 
substanţa romanului apărut şi ni le confirmă paginile de 
manuscrise iniţiale şi cele refăcute, vom afirma despre 
capitolul Colocviu sub tei că el putea fi prologul celuilalt 
roman, Sosit fără adresă, deci al Caietului cu scoarţele 
negre. Sinucigaşul Sântion era scrupulos să realizeze o 
construcţie de o bună simetrie arhitectonică, în confesiunea 
sa, preliminară funestului gest! 

Ne putem închipui că, în noul roman, rămas nescris, dar 
desigur configurat în linia sa generală, Sântion îşi verifica 


succesiv eşecul în toate cele trei direcţii, unde avusese loc 
insurecția sa iniţială, deci îşi măsura înfrângerea în materie 
de prietenie, de dragoste filială şi de iubire pentru femeie. 
Poate, deci, se dădeau episoadele trădării unuia sau a 
tuturor celor patru prieteni din „colocviul de sub tei”; poate 
se verifica un act al adevăratei prietenii a lui lon, ceea ce ar 
fi explicat de ce tocmai la el îşi găseşte Sântion ultimul 
refugiu interior, chemându-l şi lăsându-i totuşi Caietele cu 
spovedania, destinate iniţial nimicirii. În latura privind 
relaţiile materne şi paterne, poate că descoperea fapte de- 
ale lui Ştefan Sântion, sau ale progeniturii acestuia, Fănuţă, 
de natură să marcheze o înfrângere a primelor sale porniri 
de vindictă. Sau, ca Nicolae Apostol lui Andrei Colibăşianu 
din romanul Apostol (care se afla sub tipar în timp ce se 
scria Plecat fără adresă, în 1932) îi descoperea justificarea, 
legitimarea prăbuşirii fizice şi morale. 

Despre toate acestea nu putem afirma nimic sigur, dar, 
cunoscând sensurile şi tiparele prozei lui Cezar Petrescu, 
imaginăm lesne cursuri ale întâmplărilor şi deznodăminte 
ca acelea de mai sus. 

Adaosul cu care autorul prelungeşte „colocviul de sub tei” 
şi care e intitulat, ca un nou capitol: Tapirul şi puiul de 
vultur, aparţine tot prologului presupus al celui de-al doilea 
caiet, cel „cu scoarţele negre”, el e tot un capitol de 
preliminarii, ale momentului „plecării fără adresă”, anume 
detaşarea de trecuta generaţie, aceea care-l dăduse pe 
Coco Dimitrescu, reprezentant - existent în realitate - al 
intelectualităţii înzestrate moral dar dezarmate pentru noul 
veac, din care fac parte eroi ai lui Cezar Petrescu ca 
Grigore Panţâru (Oraş patriarhal, 1907), Dimitrie Petreanu 
(1907), Alexandru Stoican (Vladim), lon Lenş (Ochii 
strigoiului, Adăpostul Sobolia), Alexandru Opriş (Comoara 
regelui Dromichet) etc. Faţă de această generaţie de 
„tapiri”, oameni capabili dar opriţi din cursa veacului, 
încovoiaţi la pământ, Sântion e un „pui de vultur”, care 
asaltează piscurile, domină înălțimile. Nu e doar procesul 


generaţiei vechi, de fapt nici nu e o acuzaţie lansată 
împotriva ei, ci doar delimitarea de maniera ei de reacţie 
prin raport cu veacul. Suntem, aşadar, tot în zona 
preambulului, tot în pregătirile „lansării” în competiţia 
veacului, nu în desfăşurarea ei propriu zisă. Romanul Sosit 
fără adresă, aşadar Caietul cu scoarţele negre, abia după 
această afirmare de programă putea să înceapă. 

Ce avem, în mod sigur, din acest Caiet? Este tragica 
lamentaţie din cele două pagini şi jumătate de coală (format 
mare, cum nu obişnuia Cezar Petrescu), este plânsul 
neputincios al unui om care-şi aminteşte de o iubită moartă, 
pe nume Elena, se visează alături de ea, o regăseşte în 
somn, ca Arald pe logodnica lui din Strigoii lui Eminescu, 
merg alături, dorind ca visul să nu se mai sfârşească - dar 
el se încheie sfâşietor, aducând coşmarul vieţii zilnice şi mai 
ales al singurătăţii. Dezastrul interior al lui Sântion 
suprapune şi el singurătatea, peste dezastrul vieţii false pe 
care a dus-o şi pe care cele trei file o evocă palid în cadenţe 
ritmate (aşa cum, iarăşi, nu obişnuia Cezar Petrescu). 

Nu avem nici o indicație despre moarta Elena. Pe soţia lui 
Sântion o chema Ana, şi el o iubea mult şi pe ea (aşa cum 
fusese iubită Elena din acest bocet); dragostea lui primă 
fusese însă Liliana. Deci, în prima elaborare a acestui 
pseudo-bocet, nu despre ele e vorba, exista deci, în mintea 
scriitorului, un alt personaj feminin care însorise sau putuse 
însori viaţa eroului. 

Opera lui Cezar Petrescu ne mai aduce o Elenă moartă, 
într-o ipostază relativ identică - anume în mica schiţă 
Căsuţa de nisip din volumul Drumul cu plopi (1924). 
Personajului masculin de acolo, fără nume - sinucigaş şi el 
în cele din urmă, dar înecându-se, ca Radu Comşa - îi 
rămăsese de la această Elenă (soţia lui) un copil de trei ani, 
care „priveşte cu ochii miraţi şi gravi, cu ochii trişti ai 
Elenei... Ochii Elenei din cele din urmă zile ale ei, când 
numai atât mai trăia în figura albă ca perinele” 


În clipele când descoperea privirea moartei în ochii 
copilului, „toate se ruinară brusc; cerul îmi apăru întunecat, 
marea posomorâtă. Am strâns trupul mic lângă piept, cu 
deznădejde. Din nou pentru mine nimic nu mai fu pe lume 
decât vietatea aceea fragedă, în care regăseam sufletul 
moartei”. 

Personajul uită o clipă „firele albe care mi-au nins 
tâmplele”, încearcă o evadare. O găseşte în tânăra Sabina, 
o fetişcană care face castele de nisip cu copilul, pe plajă. 
Iluzia e zadarnică însă. Sabina îşi are iubitul ei, un bărbat 
tânăr ca şi ea, „cu dinţii puternici şi cu râsul îndrăzneţ”. 
Viaţa, tinereţea îşi au legile şi îşi cer drepturile lor. „Când 
încep viorile sus, la Cazino, mă ascund departe, să n-aud 
geamătul coardelor - notează nefericitul. E un mal surpat, 
de lut galben fără ierburi. Apa clipoceşte jos, înfiorător de 
adâncă. De-acolo, ziua, urmăresc delfinii săltând deasupra 
valurilor, ca nişte uriaşe jucării mecanice. 

Noaptea, apa nici nu se vede dedesubt. Se simte numai 
chemarea misterioasă. 

Astup urechile să n-aud melodiile aduse pe aripi de vânt. 
Fiecare cânt a fost al ei, şi din amintire nu-mi pot alunga 
atunci umbra Elenei, albă, aşezată, ca în viaţa de odinioară, 
înaintea clavirului. 

Era aşa de caldă căsuţa noastră, cu glastre în geam, cu 
masa de cărţi, unde Dan răsfoia albume cu privelişti 
decolorate. Acum, acolo sunt perdelele trase, uşile ferecate 
şi numai vedenia celei ce nu mai este cutreieră încăperile. 

Moartea copilului, ai cărui ochi priveau „trist, ca ochii 
Elenei de dincolo de viaţă”, declanşează dezastrul - 
sinuciderea. 

Melopeea cadenţată apare, mai rarefiată însă, şi în această 
schiţă, ca şi în cele trei file manuscrise, înrudindu-le. Ea 
apare şi în prologul - neîntitulat - al volumului Drumul cu 
plopi, unde este vorba de asemenea de o soţie moartă: 
„Când trenul mă poartă astăzi singur, în ţinutul unde cu un 
chiot locomotiva vesteşte valea cu râu pe prunduri, drumul 


cu plopi, târgul cu albe adăposturi între livezi - întorc capul. 
Simt drumul cu plopi la spate şi nu vreau să-l văd. Ştiu unde 
duce. Este acolo un cimitir mic, verde şi rânduit în straturi 
de morţi, ca o grădină împrejmuită numai pentru flori şi 
arbuşti, nu pentru un sfârşit groaznic şi fără explicare.” 

Este, în afara oricărei îndoieli că ne aflăm în faţa unei 
reluări continui a aceluiaşi motiv, care avea să devină, 
poate, materia Caietului cu scoarţele negre, deci a 
romanului Sosit fără adresă. 

Rădăcinile acestui motiv, geneza lui, se află în viaţa reală. 
Nu e greu să bănuim că ele pleacă de la prima soţie a lui 
Cezar Petrescu, Marcela, sfârşită în plină tinereţe, la Cluj, 
lăsând în urma ei un copil de nici şase ani şi o amintire 
tragică. 

Celelalte patru căsătorii ale scriitorului n-au şters 
niciodată imaginea moartei. Trebuie să credem că 
substanţa acestei închideri într-o amintire a hrănit mult din 
configurarea lui Enric Sântion, cu care Cezar Petrescu îşi 
declară atâtea paralelisme. Romanul nescris putea fi, prin 
urmare, un fel de examen autocritic din unghiul unei 
tinereţi ultragiate de zdrobirea unei dragoste adânci şi apoi 
deturnate pe alte căi decât cele promise la început. 

Oricum, am socotit că, în lipsa desfăşurării epice propriu 
zise, pe care i-o intenţiona scriitorul, romanul Sosit fără 
adresă e, cel puţin în sensul lui de bază, sugerat prin cele 
trei pagini, care încheie definitiv această carte turburată a 
lui Cezar Petrescu. 

MIHAI GAFIŢA. 

CUVÂNT ÎNAINTE. 

O prefaţă echivalează mai întotdeauna cu o recomandare 
suspectă. 

Trădează îndoiala autorului în propria sa operă. 

Altfel, de ce-ar simţi nevoia să-şi prezinte volumul cu o 
carte de vizită? De ce atâtea explicaţii? 

— Când o realizare deplin rotunjită de artă, în orice 
domeniu, se explică şi îşi explică raţiunea de existenţă prin 


ea însăşi, dispensându-se de asistenţa lăturalnică şi tutelară 
a autorului? 

De la cel dintâi volum, apărut acum zece ani, până la 
acesta (care, dacă nu mă înşel, e al şaptesprezecelea) m-am 
abținut de la asemenea fastidioase comunicări directe cu 
lectorul. 

Nici o introducere, nici o prezentare, nici o dedicație - 
indicând o intenţie sau alta, o preferinţă sau alta. Am lăsat 
cărţile să-şi urmeze destinul; lectorul să le adopte sau să le 
respingă. Tot el, să le interpreteze. 

Dacă o singură dată mă abat de la o atât de strictă linie de 
conduită, o fac din mai multe pricini, pe cât de diverse, pe 
atât de inexorabil convergând spre această unică 
dezlegare. 

Enumăr, numai două. 

Cele mai însemnate: 

În primul rând, o fac, fiindcă pe acest roman se centrează 
aproape toate cărţile tipărite până acum, cele câte stau în 
sertar începute şi aşteptându-şi rândul, cele câte vor veni. 

În al doilea rând, o fac fiindcă atât cititorul cât şi 
cronicarul, dezorientaţi de absenţa unui plan vizibil şi 
organizat, în succesiunea romanelor mele; contrariaţi de 
diversitatea cu aparentă incoherenţă, a subiectelor, a 
mediului, a atmosferei şi a metodelor. 

— Au fost ispitiţi, pot recunoaşte: îndreptăţiţi, să-mi 
atribuie intenţii şi orientări străine de mine. 

Nimic mai firesc. Nimic nu dă mai mult impresia de 
anarhică dezorganizare, ca o construcţie în curs. Fațada e 
încă în cărămidă roşie, sacii cu beton alături, groapa cu var 
căscată, pretutindeni moloz; iar schelele neridicate, 
maschează o privire de ansamblu. Spre o asemenea 
construcţie de ansamblu tinde toată fiinţa mea 
scriitoricească, şi, numai articulate într-un asemenea tot, aş 
cere lectorului să-mi accepte indulgent sau să-mi respingă 
cu severă judecată, fiecare carte nouă sau veche. 


Numai aşa ar fi definitiv înlăturată ciudata soartă a 
romanelor apărute în anul precedent. Au fost trei: Comoara 
regelui Dromichet, Baletul mecanic şi Kremlin. Tustrele cu 
altă atmosferă, altă metodă, altă viziune, alt ritm. Destul, ca 
să fie tustrele interpretate pe rând, ca indicaţiile unei, noi 
orientări,; discutate şi judecate ca atare - deşi fiecare 
simptom de „nouă orientare, a fost anulat de cartea 
următoare. Pentru simplul fapt, că nu era vorba de nici un 
fel de orientare „nouă, sau „mai nouă”, cl de continuarea 
unui plan dinainte statornicit şi anunţat în linii generale, 
pentru cine a voit să vadă printre rânduri, în romanul 
Întunecare. 

În acest tot, pe care (desigur cu o exagerată ambiţie 
scriitoricească) îl întrevăd ciclic, într-o succesiune de 15-20 
romane ale epocii, unele de investigaţie orizontală, în 
realităţile şi în procesele sociale, altele de investigaţie 
verticală, în realităţile şi în procesele psihologice ale 
individului; romanele de la periferia preocupărilor 
permanente, ca La Paradis General sau Kremlin, au 
însemnat simple destinderi. Dacă voiţi: o recreare. O 
evadare. Şi cu atât mai totală mi-a fost surpriza, să 
descopăr că un roman cu atât de evidente intenţii parodice 
- de dublă pastişă: a aventuroasei actualități şi a romanelor 
de aventură - cum a fost Kremlin - a apărut unora, ca o 
căutare neizbutită de drum nou. Chiar un alarmant pas 
îndărăt. Totuşi, nimic nu fusese omis pentru a sublinia o 
intenţie parodică de roman polițienesc, aşa cum au făcut-o 
de atâtea ori Tristan Bernard în Mathilde et şes mitaines, în 
Hirondelles de Plage, în Le Roman d'un Mois d'Ete sau în 
Le Voyage imprevu, G.- K. Chesterton în Părintele Brown 
sau Bernard Shaw în romanul unui funambulesc boxeur, 
persiflând pasiunea compatrioţilor săi pentru peripeţiile 
ringului. 

Arbitrara prezentare simetrică a personagiilor, artificiala 
logică a acţiunii, neantul ficţiunii, banal stereotipate după 
cele mai curente reţete ale genului; nici platitudinea 


mijloacelor utilizate, nici capitolele de directă parodie, n-au 
împiedicat unii cronicari să vadă în acest divertisment 
altceva, decât o regretabilă orientare spre un drum 
primejdios. N-aveam stofa de romancier polițienesc! 
Scriseseră mai bune: Edgar Wallace, Maurice Leblanc, 
Conan Doyle, Georges Simenon... Ca şi cum spre acest 
sfârşit, cu persuasiune de sinucigaş, mi-aş fi îndreptat 
aspiraţiile mele de romancier! 

Un asemenea succes total, n-am mai întâmpinat în cariera- 
mi de literator, de vreo zece ani, de când într-un număr al 
revistei Gândirea, apărut la un 1 april, şi coincidând nu 
numai cu o comemorare a lui Caragiale, dar şi cu tradiţia 
mistificărilor, am plăsmuit o postumă a marelui dispărut, 
intitulată: „2 Aprilie”. Totul avertiza destul de străveziu 
cititorul: titlul, amintind o cunoscută schiţă a lui Caragiale, 
atmosfera, exagerata acumulare a tuturor caragealismelor 
curente... Era un divertisment inocent; o plăsmuire dictată 
într-o oră, ca să evadez din sumbra captivitate a patului de 
ghips, unde mă aflam țintuit de şase luni. Recenzenţii 
timpului au neglijat restul materialului din acel număr al 
Gândirei, de o excepţională valoare - Blaga, Adrian Maniu, 
Ion Pillat, Nichifor Crainic - pentru a discuta cu toată 
gravitatea, valoarea literară şi importanţa acestor pagini 
„inedite” ale lui Caragiale. Ba, un editor mi-a cerut şi textul 
manuscrisului, pentru a-l introduce cu toate garanţiile de 
fidelă respectare a ortografiei, într-un volum de postume, 
sub tipar... Oricât de mare era ispita, nu mi-am îngăduit 
cruzimea să anulez o ediţie întreagă, pentru o simplă glumă 
de întâi april. Ajungea unanima ratificare a cronicarilor, 
atât de circumspecţi în toate prilejurile, dar atât de facile 
victime ale maliţioaselor curse, în tradiţia, tocmai, a lui 


Caragiale, a lui Haşdeu, a lui Anton Bacalbaşa... 
* 


x X 


Experienţa de atunci, şi experienţa mult mai recentă, a 
romanului Kremlin, mi-au dovedit cât de uşor lectorul e 


ispitit să cadă în eroare. Când e vorba de o premeditare a 
autorului, spectacolul devine numai amuzant. Când e vorba 
însă de o denaturare a intenţiilor, pe care cu bună credinţă 
le-ai înmormântat între scoarţele unei cărţi, e mult mai 
dificil să te resemnezi unui aventuros şi riscat destin, lăsat 
la capriciul întâmplării. 

Pentru a înlătura asemenea confuzii; de interpretare, pe 
de o parte, de intenţii, pe de alta; am socotit necesar să mă 
abat de la o regulă pe care mi-o hotărâsem de la prima mea 
carte. M-au îndemnat întrucâtva şi mi-au făcut sarcina mai 
uşoară, precedentele unor scriitori de altă măsură: un 
Thomas Hardy şi un Joseph Conrad, un Romain Rolland şi 
un Jules Romains. Pe lângă toţi, ce înseamnă un mărunt 
romancier moldo-valah? Şi totuşi, şi aceia, s-au aflat nevoiţi 
să explice intenţia unei cărţi, raţiunea ei de existenţă, 
semnificaţia ei şi mai ales situarea ei într-o operă ciclică, de 
mai vast cuprins, în spaţiu şi în timp. 

Romanul de faţă, conceput în două volume: Plecat fără 
adresă (1900) şi Sosit fără adresă (1932). 

— E, dacă se poate spune, cheia tuturor celorlalte romane 
în care năzuiesc să redau imaginea unei cpoci; fie urmărind 
un suflet şi un destin individual, într-un grup restrâns; fie 
sufletul şi destinul unei categorii sociale, traversând epoca. 
Nu cheie, în înţelesul titlului pus de Aldanov, pe coperta 
unui roman inaugurând un ciclu, unde o societate e văzută 
prin prisma unui individ ca în Jean-Christophe al lui Romain 
Rolland, ori a unei familii, ca în Buddenbrooks al lui Thomas 
Mann, Les Thibault al lui Martin du Gard, Forsyte Saga al 
lui Galsworthy, Les Hauts Ponts al lui Jacques de Lacretelle, 
Jeunesse du Siccle al lui Maurice Betz. Nici cheia unui 
personagiu ca Salavin, pe care Georges Duhamel l-a 
analizat cu răbdarea unui adevărat entomologist, în 
Confession de Mânuit, Deux Hommes şi în Journal de 
Salavin. Legătura între toate romanele apărute până acum 
şi între cele viitoare, e mult mai fragilă şi ascunsă primei 
priviri. 


Orice romancier aspiră să redea lumea timpului său. Chiar 
acei, a căror operă n-a fost condusă de o vădită preocupare 
organizată şi unitară, spre deosebire de Balzac, în a sa 
Comedie Humaine sau de Zola, în a sa istorie a familiei 
Rougon-Macquart, cum foarte just remarcă Jules Romains, 
în copioasa prefaţă a vastului roman unanimist: Les 
hommes de bonne volonte, în curs de apariţie. Chiar ceilalţi; 
un Tolstoi şi un Dostoievski, un Dickens şi un Alphonse 
Daudet, un Giraudoux şi un Mauriac, un lacob Wassermann 
şi o Sigrid Undset (citez înadins nume atât de disparate), 
prin romanele lor cu subiecte, personagii şi atmosferă atât 
de diverse, oferă fiecare o operă unitară, o lume a timpului 
lor, prin simpla juxtapunere a romanelor separate, dar 
fuzionând într-o frescă de ansamblu. E atmosfera prin care 
circulă eroii, climatul mortal al epocii, unitatea în timp - 
deci forme şi probleme, realităţi de ordin social, istoric şi 
moral, fatal integrate în opera romancierului, alcătuind 
materialul cimentării unitare, indiferent dacă romancierul 
îşi ajustează ori nu opera unei teorii sau dacă se socoate 
complet obiectiv, în raporturile eroilor săi cu ordinea 
socială. 

Cu sau fără voinţa autorului, opera sa de romancier poartă 
pecetea epocii, e un document situat în timp, tot atât de 
precis cum e situat în spaţiu. Aceasta reprezintă aportul său 
particularist, în marea universalitate. 

În această măsură, romanul de faţă e cheia celorlalte 
romane, câte au văzut sau vor vedea lumina tiparului, pe 
linia mea ciclică. 

Disparate în aparenţă, diverse ca medii, atmosferă, 
personagii, probleme - sunt romanele unei epoci, care nu 
trece îndărăt peste piatra de hotar a veacului: anul 1900. 

De aci, acea identitate în deznădejde, acea unitate 
crepusculară, acel pesimism de atâtea ori imputat; de către 
unii cu un semn de întrebare, de către alţii cu precisa 
învinuire a unei premeditate predilecţii pentru dezarmaţii 
vieţii, pentru obsedaţi, pentru cei osândiţi capitulărilor. 


Ţărani sau latifundiari, intelectuali sau obscure personagii 
statistice recrutate din marele anonimat - toţi apar 
predestinaţi unei monotone scufundări. O psihologie de 
învinşi, o apologie a învinşilor. 

Dar care alta, e oare pecetea timpului? 

Ce altceva ne leagă, într-un comun destin, în anul 1932, 
indiferent de categorie socială, de patria etniceşte şi 
geograficeşte delimitată, de armele cu care am sosit în 
viaţă? 

Destinul nostru individual e depăşit, absorbit, târât într-un 
destin planetar, cum istoria n-a cunoscut precedent, nici în 
epoca lui Tiberiu când năştea creştinismul. Căci atunci 
evenimentele exterioare, acele care schimbă fizionomia şi 
condiţiile unei epoci, se desfăşurau într-un ritm mai lent, 
îngăduind adaptarea insului. Omul nu dezlănţuise forţe 
catastrofice, menite să-şi încheie ciclul într-un răstimp mai 
scurt decât durata unei vieţi de om. Născut într-o epocă, 
individul creştea, evolua cu epoca; se mişca în ea ca în 
mediul său natural: nu avea când să fie un dezrădăcinat, 
decât prin transferul de clase, prin depeizarea geografică, 
prin accidentele lui particulare, nu încorporat într-o 
tragedie de inadaptabilitate colectivă. Războaiele se 
încheiau printr-un fel de convenţie, cum spune Joseph de 
Maistre: „Erau pierdute numai fiindcă unul din combatanți 
le credea pierdute.” Masa noroadelor nu era atinsă de 
epuizarea reală a naţiunilor angajate. Omul social, omul 
economic, omul politic, omul pur şi simplu, n-au cunoscut 
niciodată o atât de alarmantă identitate în mizerie. Astăzi, 
se simte deopotrivă de mizerabil, fie că e conducătorul unei 
bănci new-yorkeze, şomeur în grădinile Londrei, arhivar la 
o percepţie din culoarea de galben, preşedinte de consiliu 
sau rentier fără de rentă. 

Că această mizerie ia diferite aspecte, că porneşte aparent 
de la cauze şi împrejurări particulare, că se încheie într-o 
convulsiune ori într-o apatică resignare - are prea puţină 
importanţă. 


Realitatea rămâne neclătinată: niciodată omul n-a fost mai 
nefericit decât astăzi, fiindcă niciodată nu s-a găsit atât de 
înalt suspendat în vid, fiindcă niciodată nu s-a aflat ca 
astăzi, fără reazem interior, într-o societate în lichidare 


care se autodevoră. 
x 


x X 


Incertitudinea este semnul timpului. 

Întrebaţi economiştii, financiarii, conducătorii politici, 
fabricanţii şi consumatorii, omul de pe stradă şi oricare din 
puţinii monarhi câţi au mai rămas cu o coroană. 

Totul s-a petrecut în mai puţin de un sfert de veac, atunci 
când lumea condusă de ingineri, părea că mai sigur se 
aşează pe realităţile precise ale cifrelor. 

Veacul a început prin încheierea unei operaţii de 
inventariere a planetei şi a cunoştinţelor omeneşti, care-a 
durat de-a lungul întregului secol trecut. Era o epocă de 
plin optimism, de religie a ştiinţei, a progresului, de 
certitudini, de raţionalism, de morală laică, de liberalism în 
marş, democraţie în marş, parlamentarism în marş. 

Rămânând sclav al rutinei şi totuşi sectant absurd al 
progresului. 

— Ca să uzez de o caracterizare a lui Paul Valery - s-a 
trezit odată cu veacul nou, beneficiarul tuturor straniilor 
născociri, la care predecesorii săi nici nu cutezau să viseze 
în cele mai temerare romane utopice. A învăţat să zboare, 
să circule sub apă; a asistat la apariţia unor miracole 
depăşindu-se de la zi la zi: transportul cuvintelor prin 
văzduh, fixarea lor pentru o aproximativă eternitate pe 
plăci de ebonită; tot ce-a putut plăsmui imposibilul din 
creierul omenesc., Astăzi - citez tot din Paul Valery - 
fabulosul e în comerţ. Fabricarea maşinilor de miracole face 
să trăiască milioane de oameni... Burghezul îşi plasează 
capitalul în fantasme şi speculează pe ruina simțului 
comun... Ludovic al XIV-lea, în culmea gloriei sale, n-a 
posedat nici a suta parte din puterea asupra naturii şi din 


mijloacele de a se îndestula, de a-şi cultiva spiritul sau de a- 
şi oferi senzaţii, de care dispun astăzi atâţia oameni de cele 
mai mediocre condiţii... Timpul, distanţa, libertatea, 
imaginea întregului pământ!... Un om de astăzi, tânăr, 
sănătos, nu prea bogat, zboară unde vrea, traversează 
lumea vertiginos, se culcă în fiecare seară într-un palat. 
Poate să adopte o sută de forme ale vieţii; să guste puţină 
iubire, puţină certitudine, puţin din câte ceva şi de oriunde. 
Dacă are puţin spirit (dar nu mai mult decât trebuie) se 
poate transforma în fiecare clipă într-un om fericit. Astfel, 
pentru plăcere, împotriva suferințelor, împotriva plictiselii, 
pentru a-şi alimenta curiozităţile de toate felurile, marea 
majoritate a oamenilor e mai înzestrată astăzi decât era, 
acum două sute cincizeci de ani, omul cel mai puternic din 
Europa.” 

Totuşi, nici beneficiarii privilegiați ai progresului, nici cei 
mai modeşti, (pentru moment victimele progresului), adică 
toţi cei vreo 12 - 15 milioane de şomeuri; nu sunt mai 
fericiţi, nu decât Ludovic al XIV-lea, dar nici măcar mai 
fericiţi decât ţăranii pe care îi zugrăveşte La Bruyere, 
apărând din colibele lor de lut, mai mizerabili ca troglodiţii 
începuturilor. 

De ce? 

Fiindcă înverşunat să pună stăpânire pe planetă, să-şi 
creieze o fericire planetară, de animal planetar, omul a 
pierdut sensul cosmic al vieţii. Maşina - cum o spune nu 
numai Nikolai Berdiaev în al său Un nou ev mediu, dar încă 
atâţia alţii - maşina a creat mituri şi fantasme, îndreptând 
omul spre ficțiuni care au dat o clipă iluzia unei realităţi mai 
reale ca realitatea. Materialismul economic, moştenire a 
veacului trecut, numea cu oarecare dispreţ, iluzie şi 
înşelăciune, viaţa spirituală a omului. Religia progresului a 
camuflat adevăratul scop al vieţii, după cum lupta pentru 
existenţă a absorbit complet omul, în risipirea unei energii 
cheltuită exterior, părăsind eu desăvârşire omul interior. 
Bursa - tot Berdiaev o spune - a devenit forţa stăpânitoare 


şi regulatoare a vieţii. Ioate revendicările timpului, sociale 
şi economice, tindeau şi tind încă, la liberarea omului în 
numele libertăţii de om, uitând că omul - omul politic, omul 
social, omul economic - nu poate fi finalitatea omului, 
raţiunea noastră de existenţă cosmică. 

Astfel, abandonat solitudinii sale interioare, omul s-a trezit 
la o răscruce catastrofică de timpuri, când toate 
„certitudinile” s-au năruit; când nu numai experţii 
economici şi financiari nu pot prevedea o siguranţă valabilă 
şase luni, dar când, chiar ştiinţa, nu mai socoate orice 
cunoştinţă decât tranzitorie, industria şi relaţiile materiale, 
provizorii. Realul nu mai e delimitat net. Relativismul a 
străbătut în cifre, în laboratorii; bunul simţ de astăzi va 
deveni puerila prejudecată de mâine; superstiţia de ieri a 
devenit realitatea provizorie de astăzi; iar siguranţa de 
mâine va deveni fără îndoială perimata eroare de poimâine. 

Misterul n-a fost exterminat din Univers. 

Şi-a lărgit orizontul, s-a multiplicat, tocmai când credeam 
că l-am alungat definitiv din noi. 

Ne apropiem - a treia oară invoc numele lui Berdiaev - de 
era nocturnă. 

Nu a beznei, chiar dacă aceasta va fi poate epoca 
tranzitorie. Ne apropiem de era nocturnă, când omul va 
descoperi, (a început să descopere) că lumina crudă a zilei 
a fost neprielnică meditaţiei, l-a sustras de la el însuşi, spre 
viaţa de suprafaţă; iar această viaţă epidermică, nu i-a dat 
nimic din fericirile făgăduite, din acea siguranţă de 
echilibru interior şi exterior, sub al cărui semn se deschidea 
veacul. Era nocturnă, va întoarce omul spre el însuşi, spre 
misterul creaţiei, spre rădăcinile fiinţei: o coborâre 
verticală în profunzime. 

Ne este indiferent dacă ne apropiem sau dacă se apropie 
de noi, un alt ev mediu. Nu credem că o operă literară îşi 
îndeplineşte destinul punându-se în slujba unei doctrine[]. 

Dar aci, la periferia occidentului şi a orientului, la punctul 
de intersecţie a două lumi, amândouă în antagonism şi 


amândouă în convulsie; mai presus de realităţile particulare 
nouă, suportăm pasiv, fluxul şi refluxul acestor tălăzuiri 
oceanice care se ating. 

Realităţile politice, istorice, sociale, economice, morale - 
sunt ale noastre, fireşte, dar sunt tot atât ale celor două 
lumi, ciocnindu-se permanent, din afară, peste hotarele ţării 
şi peste capetele noastre, ciocnindu-se mai demult încă, în 
fiinţa noastră. 

Orient-occident. 

lată singurul nostru diagnostic precis. 

Alternativ, oscilăm spre occident şi spre orient, după cum 
biruie într-o clipă, în lumea noastră interioară, o chemare 
ori cealaltă[]. Nu există echilibru. Echilibru în nemişcare. 
Căci nemişcarea e moarte. 

Poate să însemne acest dualism, un destin tragic. Poate să 
fie şi unul foarte fecund. 

Pentru romancier, soarta individului e covârşitor mai 
interesantă decât a societăţii. Acolo se află autenticul filon 
de aur. Altfel, în mod fatal lunecă spre studierea stereotipă 
a formelor şi proceselor sociale; acele sterile inventarieri şi 
documentări care au atins cu aripa morţii o bună parte din 
opera lui Zola. 

Un romancier ia contact cu realităţile sociale prin propriii 
săi eroi. Pornind de la individ, parcurge cu el societatea; nu 
purcede de la un moment social, pentru a ajusta pe măsura 
momentului, un individ reprezentativ. 

Că individul expiază el pentru societate; că drama unei 
epoci se lichidează în el, nu în entităţi abstracte, nu mai 
încape nici o îndoială. 

De aceea am stăruit atât, în această prea lungă, dar 
indispensabilă prezentare a romanului de faţă. 

Printr-o asemenea individualitate, care nu e numai copilul 
bastard al imaginaţiei de romancier, ci o existenţă reală 
abia romanţată; am încercat să parcurg epoca din 1900, 
când viitorul inginer-arhitect porneşte fără adresă, odată cu 


veacul, până în 1932, când soseşte odată cu veacul, odată 
cu noi toţi, fără adresă, în neant. 

Nu e o construcţie simetrică, pentru a ilustra o teorie. E 
jalonarea în timp şi în spaţiu, a micului univers în care se 
desfăşoară toate celelalte romane concepute şi articulându- 
se ciclic: Întunecare şi Calea Victoriei; Comoara regelui 
Dromichet şi Baletul mecanic; Simfonia fantastică şi Greta 
Garbo - cele în lucru: Oraş patriarhal şi Aurul negru; 
Apostol şi Cadavrul; 1907 şi Taina a şasea. În toate aceste 
romane, ideile timpului, problemele timpului, aspiraţiile 
timpului, ascensiunile şi năruirile timpului, sunt înregistrate 
parţial, fără premeditare, în măsura în care ca şi în viaţă, 
personagiile existau şi în funcţia lor socială, angrenate în 
realităţi depăşindu-le. Desigur, destinul tuturor 
personagiilor - sunt cel puţin vreo sută - îşi avea rădăcinile 
înfipte în trecut. Într-un trecut mai vechi decât cel arbitrar 
delimitat în anul 1900. Se căutau aceste rădăcini mai de 
demult subteran, se întâlneau, se împleteau... Toate au 
sfârşit într-un semn negru de întrebare, spre-un viitor unde 
se zvârcolesc stihiile apocalipsului. 

Nu era o obsesie, un tic sau un truc literar. 

A fost rezultatul unei observaţii. Ceea ce orice ochi mai 
atent, poate înregistra zilnic pe materialul uman viu, din 
jurul nostru. La incertitudinea epocii, la această teribilă 
lichidare a unei lumi la care asistăm, se adaugă condiţiile 
noastre particulare. Acele mai sus pomenite: dualismul 
occident-orient; conflictul interior occident-orient. Pe planul 
social, istoric şi politic, acest dualism şi acest permanent 
conflict, e exprimat în anarhia organizată, dacă se poate 
spune, în care ne complăcem, din care nu ne smulgem şi pe 
care o soluţionăm cotidian cu expediente de 24 ore. În fiinţa 
noastră interioară, dualismul şi conflictul sunt pricina şi 
adesea preţul, unor pierzanii mult mai frecvente decât 
îndrăznim să le recunoaştem. Nu v-aţi întrebat de ce 
suntem oare un popor, cu atât de strălucitoare şi 
îndreptăţite speranţe, şi cu atât de puţine realizări? De ce, 


de pe băncile şcolilor se anunţă atâtea glorioase cariere în 
toate domeniile, ca să dispară meteoric de pe firmament, 
înainte de a-şi fi ţinut făgăduielile? 

Titu Maiorescu socotea că nu rezistă celula nervoasă a 
intelectualului român, fiindcă majoritatea contingentului 
era recrutat din straturile de jos ale poporului, robuste, dar 
fără o tradiţie şi o disciplină a culturii. Făgăduieli epuizate 
prea repede; destine sterile. Noi credem că pricina sleirii e 
în nesiguranța din noi, e în permanentul dualism din noi, 
care ne rezervă pentru orice moment, o surpriză faţă de noi 
înşine. Pornim în viaţă cu armele precise şi lucide ale 
occidentului; ne răpune în drum atavicul fatalism al 
orientului[]. Societatea românească e populată cu mult mai 
mulţi Salavini[][] decât o credem, şi cu cât mai interesanţi! 
Căci sunt Salavini cu o consolare şi un refugiu, în spiritul 
nocturn al orientului. 

O concluzie? 


Viaţa nu pune concluzii, 
* 


XX 


Un amănunt, pe care nu-l pot omite: în parcursul său, 
personagiul de centrare al acestui roman, întâlneşte adesea 
anumite aspecte de epocă, frecvente în romanele şi 
reportagiile romanţate ale lui Paul Morand. Era inevitabil, 
deşi între un pitoresc orizontal, de suprafaţă şi de 
înregistrare pur optică, şi între o investigaţie în profunzime, 
deosebirea e atât de răspicată, măcar în intenţii. Cum n-aş 
fi semnalat însă aceasta, când lumea, chiar românească, din 
preajma anului 1900, nu e cu totul străină de acea a lui Paul 
Morand din „2900”? Când adolescentul român de la 
începutul acestui veac, a pornit şi el să cucerească în echipă 
lumea, ca ai săi Şampioni ai lumii? Şi când titlul 
penultimului capitol, din a doua carte a acestui roman, 
publicat acum doi ani într-o serie de foiletoane a ziarului 
Curentul, s-a întâlnit în intenţie şi într-o bună parte de 


atmosferă, cu cel mai recent roman morandian Fleche 
d'Orient, apărut de câteva săptămâni? 

Previn, înainte de a sfârşi, întrebarea lectorului: 

— Şi toate acestea: romane ciclice, proiecte infatuate, 
cuvinte ostenitoare de prezentare; toate acestea, de ce? La 
ce bune? 

Dau glas unei moarte. 

Acelei încântătoare povestitoare care a fost Katherine 
Mansfield. Câteva rânduri, dintr-o scrisoare: „Crezul 
lăuntric care mă face să trăiesc, e că oricât de 
înspăimântător de urâtă va fi fiind viaţa, oricât de mişei, de 
cruzi, de vrednici de dispreţ vor fi fiind adesea oamenii, se 
află totuşi ceva în dosul tuturor acestora. Şi dacă aş găsi 
atâta nobleţe pentru a înţelege ce se ascunde, aceasta ar 
preface totul, totul minunat, într-un chip indescriptibil. Nu 
te ajung decât luciri, presimţiri divine, semne... Îţi aminteşti 
ziua când am cules împreună braţul de levănţică? Şi când 
muzica rusească a răsunat deodată în această sală pe 
jumătate deşartă? Ah! Asemenea amintiri sunt cea mai 
bună răsplată pe care aş cuteza-o s-o cer”. 

Aprilie 932. 

DUBLU CUVÂNT ÎNAINTE. 

I. 

Aprilie 1932 

O prefaţă înseamnă mai întotdeauna o recomandare 
suspectă. 

Trădează îndoiala autorului în opera-i cu pricina. 

Altfel, de ce-ar simţi oare nevoia să-şi prezinte scrisele cu 
o carte de vizită grijuliu parafată? De ce atâtea explicaţii? 
— Când o realizare deplin rotunjită în orice domeniu al 
artei, se explică şi îşi justifică raţiunea de existenţă prin ea 

însăşi, dispensându-se de asistenţa tutelară a faurului? 

Un prunc cocoşat, nu-i mai puţin cocoşat, chiar dacă 
părintele în disperare de cauză invocă argumentele cele 
mai ingenios dibăcite, circumstanţele cele mai dramatice, 
cele mai înduioşătoare apeluri, pentru a te vicleni să nu 


bagi de seamă la penibilul ghem care scălâmbăie spinarea 
progeniturii. Nici dacă schimbând de tactică, într-o 
scânteietoare jerbă de sofisme îţi demonstrează că o 
cocoaşă e în definitiv cel mai de pizmuit privilegiu, de care 
doar prin excepţie se bucură numai arare exemplare 
umane, cum va fi existând desigur şi o astfel de teorie 
rezervată ad-hoc pentru uzul părinţilor de cocoşaţi, punând 
într-o demoralizantă inferioritate gloata comună a 
odraslelor cu vertebrele normal înşurubate pe verticala 
coloanei. Oare desenatorii care nu se învrednicesc a trage o 
singură linie pură, stihuitorii ai căror iambi se târâie şontâc- 
şontâc în sărmane aparate ortopedice, muzicanţii care nu-s 
capabili să înfiripe o armonie fără sughiţuri cacofonice - nu 
purced oare prin a contesta de-a valma un Yngres, Petrarca 
sau ]. Sebastian Bach, sub cuvânt că li s-a perimat arta? Şi 
improvizându-se cu de la sine autoritate vajnici deschizători 
de drumuri, nu-şi transformă oare în virtuţi regeneratorii 
jalnicele lor infirmităţi? 

O proclamă cu vehemenţa. Găsesc îndestui naivi şi snobi s- 
o creadă. Mai grotesc încă: o cred! 

Ei înşişi o cred. 

O cred, identificându-se cu Baudelaire, Wagner, Rimbaud, 
Manet, Debussy, Rodin, Picasso ori Rymski-Korsakov, deşi e 
cam depărtişor distanţă. 

De aceea, de la cel dintâi volum apărut acum zece ani, 
până la acesta (al cincisprezecelea îmi pare), m-am abținut 
de la asemenea fastidioase comunicări directe cu lectorul. 

Nu i-am solicitat indulgenţa, răbdarea, măsluita adeziune. 
Nu i-am aprins opaițe suplimentare pentru a ilumina într-o 
favorabilă şi mistificantă miză în scenă, tainele atât de ades 
torturante ale cămăruiei de lucru, cu ale sale patetice 
deznădejdi, revulzii de elanuri, târâşuri după luciola 
inspiratei năluci care fuge şi-ţi scapă, căderi, himerice 
înverşunări ale depăşirii de sine. Prin acestea toţi trecem. 
Toate rămân pudic ferite de ochii spectatorului, ca orice 
spasm, prin natură inestetic, al naşterii. 


Am lăsat cărţile odată apărute, să-şi urmeze destinul. 
Lectorul să le adopte ori să le respingă. Tot el să le 
interpreteze. 

Nici o introducere. Nici o prezentare. Nici o dedicație - 
indicând o intenţie sau alta, o preferinţă sau alta, o afinitate 
ori alta. 

Dacă o singură dată mă abat de la o atât de rectilină 
conduită, o fac fiindcă întru aceasta mă strâmtorează acum 
mai multe pricini, pe cât de complexe, pe atât de 
imperioase, cred. 

Mă opresc numai la două. 

Cele mai însemnate. 

În primul rând, pare-mi-se că a ajuns veleatul unor 
asemenea lămuriri, oricât ar violenta preocuparea unei 
sobre ţinute literare, departe de şcoli, cenacluri, manifeste, 
campanii ideologice, polemici şi schisme; întrucât pe acest 
roman se centrează mai toate cărţile tipărite până acum şi 
cele ce stau în sertar începute şi aşteptându-şi maturitatea 
definitivă; pe acest roman se vor centra fără îndoială şi 
cărţile câte vor veni cu anii, cristalizând din magma 
proiectelor. 

În al doilea rând, o fac, fiindcă lectorul şi cronicarul, prea 
s-au aflat dezorientaţi de absenţa unui plan vizibil şi 
organizat în succesiunea romanelor destul de numeroase, 
poate chiar prea numeroase după opinia unora. Romane 
care au întâmpinat când o soartă nemeritat prea bună, 
când alta mai meritat vitregă, în aceşti zece ani, de când cu 
o mână sfielnică de începător, dar în numele unui ferm şi 
nedesminţit crez, intitulam semnificativ prima carte 
Scrisorile unui răzeş. 

Atunci, am fost categorisit în pripă epigon întârziat al 
semănătorismului. Şi de-atunei încoace, în pofida acestei 
superficiale, poate numai comode etichetări, lectorul şi 
cronicarul s-au văzut mereu contrariaţi şi diversitatea cu o 
aparentă incoherenţă a subiectelor, de diversitatea 
mediilor, a problemelor, a atmosferei şi a metodelor, adică a 


tehnicii literare. Iar în concluzie, au fost uneori ispitiţi - aş 
recunoaşte, până la un punct: îndreptăţiţi - să-mi atribuie la 
al zecelea ori al doisprezecelea volum, intenţii şi orientări 
străine de mine, după cum intenţii şi afiliaţii străine de mine 
au crezut că-mi discern de la întâia cărţulie a debutului. 

Nimic mai firesc. 

Căci nimic nu dă mai desăvârşit impresia de anarhică 
dezorganizare, ca o construcţie în curs. Fațada e încă în 
cărămidă roşie, sacii cu beton alături, ghiara armăturilor de 
fier crispată sub viitoarele bolți, dincoace groapa cu var, 
pretutindeni moloz, praf, grunji de tencuială; pe când 
schelele neridicate încă, maschează o privire de ansamblu. 

Totuşi, spre o asemenea construcţie de ansamblu 
năzuieşte toată fiinţa mea scriitoricească. Şi numai 
articulate într-un asemenea tot, aş cere lectorului să-mi 
accepte indulgent ori să-mi respingă cu un sever verdict, 
fiecare carte nouă sau mai veche, dincolo de ale lor 
inerente şi omeneşti inegalităţi. 

Fiecare din aceste volume, indiferent de subiect, de obiect, 
de personagii, de mediu, de atmosferă, indiferent de 
realizarea lor mai izbutită ori mai mizer naufragiată, nu va 
să înfăţişeze cumva în cronologia apariţiei sau în cronologia 
epocii în care se desfăşoară acţiunea; nu va să înfăţişeze ori 
să jaloneze o etapă de orientare spre cine ştie ce modă 
trecătoare a timpului. O renegare sau o înregimentare. O 
convertire. Nu exist scriitoriceşte din asemenea şi pentru 
asemenea convertiri vuietoase. 

Nu cred în ele. 

În sinceritatea lor. În rodnicia lor. În trăinicia lor. 

Din anii cei mai neîmpâcliţi de scepticism ai adolescenţei, 
mi-a rămas săpată în cuget ca un sacru îndreptar de viaţă, 
melancolica reflecţie a lui Alfred de Vigny, care se 
proiectează cu atât de nobil, de discret şi mândru profil, 
printre contemporanii săi de-un romantism agresiv şi 
emfatic, gesticulând cabotin pentru a ului ori a scandaliza 


galeria: La vie est trop courte, pour que nous en perdions 
une partie precieuse î nous contrefaire. 

Un scriitor este organic predestinat cutărei sau cutărei 
optici şi interpretări a lumii, cutărei sau cutărei fatalităţi 
temperamentale de creaţie, din care, ca dintr-un cerc 
magic, nu poate evada. 

Orice tentativă de evadare e un început de trădare faţă de 
destinul său scriitoricesc; o tentativă de sinucidere. 

Piruetele acelor scriitori de după războiul seminţiilor din 
1914-1918, care s-au rătăcit după cum sufla vântul 
diferitelor expresionisme şi dadaisme, suprarealisme, 
simultaneisme, zenitisme, ultraisme şi alte puerilisme; toate 
aceste giumbuşlucuri, oportunisme şi mimetisme, i-au 
expulzat din orbita literară când vântul a suflat aiurea. Câte 
promisiuni n-au fost astfel înşelate, numai fiindcă scriitorul 
lipsit de centru de gravitate şi de criteriu interior, sclav 
snobismului de ultima oră, atent la reţeta efemerului succes 
de ultimul minut, se lăsa fascinat de proclamaţiile acestor 
improvizate şcoli literare, replica altor şcoli plastice, cu 
senzaţionale manifeste de-un superfuturism iconoclast şi 
vandalic, exterminând radical trecuturi, tradiţii, biblioteci, 
muzee, dar fără jalonarea unei singure opere care să 
supravieţuiască fulgurantelor manifeste? 

Se perimau toate, înainte de a se zbici cerneala 
manifestelor. Se demodau într-un an, mai teribil decât 
faimoasele veste roşii ale romanticilor de-acum un veac, la 
bătălia lui Hernani. 

Primul deceniu de după războiul din 1914-18 e presărat 
de asemenea cadavre ale promisiunilor neîndeplinite. De 
cadavrele destinelor literare şi artistice eşuate, căzute în 
rebut, fiindcă, lipsite de consistenţă fiind, lipsite de, 
densitate interioară, s-au înregimentat în batalioanele de 
asalt ale oportuniştilor inovatori cu orice preţ - şi adesea cu 
preţul ridicolului prin absurd - în loc să se caute şi să se 
găsească pe sine, în loc să creeze opera durabilă care să-i 
exprime. 


Nu poate fi vorba, aşadar, de nici un fel de orientare 
„nouă” telescopată de alta „mai nouă” în cronologia cărţilor 
mele, ci de continuarea perseverentă a unui plan dinainte 
statornicit şi anunţat în trăsuri generale (pentru cine a voit 
să citească printre rânduri), încă din romanul Întunecare. 
În acest prim roman de proporţii, vădeam lectorului că nu 
atribui literaturii o vocaţie diletantistică de precioase 
meşteşugiri sub semnul artei pentru artă, ci o misiune, un 
pact de profundă conştiinţă, şi artistică, şi omenească. Fără 
a cădea în erezia artei care demonstrează şi pledează, 
stăruiesc în credinţa că arta nu se poate opri la suprafaţa 
virtuozităţilor sterile. Cată a străbate adânc în taina 
sufletelor şi a vieților individuale sau colective, pentru a 
surprinde ceva din complexele misterioase care decid 
soarta acestor indivizi, a societăţii şi a unei epoci - mai larg 
apoi: a umanităţii. 

Romanul Întunecare, cu dimensiunile sale de roman fluviu 
într-o vreme când literatura europeană nu era invadată 
încă de afluxul acestui gen, nu se înfăţişa totuşi decât ca un 
fragment, un capitol defalcat dintr-un tot. lar acest tot, pe 
care (desigur cu o prezumţioasă ambiţie scriitoricească) îl 
întrevăd ciclic, într-o succesiune de 15-20 romane, în unele 
cărţi se mărgineşte la o investigaţie orizontală a realităţilor 
şi proceselor sociale: Calea Victoriei, Comoara Regelui 
Dromichet, Aurul negru, Apostol; în altele încearcă o 
investigaţie verticală, mult mai subtilă, în realităţile şi 
procesele psihologice ale individului dezaxat de epocă sau 
copleşit de epocă: Simfonia fantastică, Baletul mecanic, 
novelele cu natură de mici romane comprimate: Omul din 
vis, Omul care şi-a găsit umbra, Somnul, Adevărata moarte 
a lui Guynemer, etc. 

Amintesc câteva numai, din cele tipărite. Nu pomenesc pe 
cele în lucru sau în nebuloasa intenţiilor. 

Evident, distanţa între ele e mare. Raporturile par cu totul 
vagi. Lectorul înşelat de-o premeditată diversitate de mediu 
şi de atmosferă, de ton, de timbru, de procedeu şi de ritm, e 


ademenit să ignore caracterul de unitate, acel fir nevăzut 
dar permanent, care circulă în meandrele atâtor destine de 
eroi, de familii, de grupuri, de clase. 

Pe deoparte, aşadar, ca să înlătur odată pentru totdeauna 
asemenea confuzii ale lectorului; pe de alta, ca să contest 
anume etichetări arbitrare ale unor anume critici, nărăviţi 
să-ţi ceară într-o operă ce-ar fi vrut dânşii să pui, în loc să-ţi 
admită dreptul de a exprima ce ai tu de spus, judecându-ţi 
scrisele numai ca atare - încalc o rânduială riguros 
respectată vreme de zece ani. M-au îndemnat întrucâtva şi 
mi-au uşurat calea, precedentele unor scriitori de altă 
măsură: un Thomas Hardy şi un Maxim Gorki, un Joseph 
Conrad şi un Tolstoi, un Romain Rolland şi un Jules 
Remains, un Thomas Mann şi un Galsworthy. Şi vai! Uriaşul 
între toţi, Balzac, care-şi prezenta fiecare nou volum cu o 
savantă şi intransigentă prefaţă în ediţia originală, încât 
astăzi s-ar putea alcătui măcar două tomuri compacte 
numai din reeditarea acestor autointerpretări balzaciene. 

Pe lângă toţi, ce înseamnă un mărunt romancier moldo- 
valah, al unei adolescente literaturi, care abia îşi dibuie 
tradiţia romanului său naţional? 

Totuşi, şi aceia, cât de mari şi de universali vor fi fiind, s-au 
aflat nevoiţi să explice intenţia unei cărţi, semnificaţia ei şi 
mai ales situarea ei în truda de-o viaţă întreagă, când 
veleitatea acestei trude e o operă ciclică de mai vast 
cuprins, în spaţiu şi în timp. 

Romanul de faţă, conceput în două părţi: Plecat fără 
adresă (1900) şi Sosit fără adresă (193?); Caietul cu 
scoarţele albe şi Caietul cu scoarţele negre - e dacă se 
poate spune cheia tuturor celorlalte romane, în care 
năzuiesc să redau imaginea unei epoci, fie urmărind un 
suflet şi un destin individual într-un grup restrâns, fie 
sufletul şi destinul unei grupări umane traversând epoca. 

Nu cheie în înţelesul titlului pus de Aldanov pe coperta 
unui roman, inaugurând un ciclu unde societatea e văzută 
prin prisma unui individ, cum au mai realizat-o şi Romain 


Rolland în Jean Christophe sau Maxim Gorki în Viaţa lui 
Klim [Samghin]. Nici societatea percepută prin destinele, 
interesele şi reacţiile unei familii, ca în romanele 
Buddenbrooks de Thomas Mann, Les Thibault de Martin du 
Gard, Forsyte Saga de Galsworthy sau Chronique des 
Pasquier, romanul lui Georges Duhamel. Nici cheia unui 
personagiu ca Salavin, pe care acelaşi neîntrecut şi maliţios 
analist, Georges Duhamel, l-a pus sub observaţie cu 
răbdarea unui adevărat entomologist, studiind o gâză ce-şi 
simte crescând aripi de pajură. 

Legătura între toate romanele-mi apărute până acum şi 
între cele viitoare, e mult mai fragilă şi ascunsă primei 
priviri. E permanentă, dar subterană. Asemeni şuviţelor de 
apă care ies la suprafaţă o clipă, se afundă în nisipuri, 
lunecă între straturile impermeabile de argilă, parcă s-au 
pierdut, se caută, se găsesc, se multiplică, se amplifică, 
până se înmănunchează într-o matcă alinată de fluviu. 

Să încerc o explicare a acestei temerare asemuiri. 

Orice romancier - nu este aşa? 

— Aspiră să redea lumea timpului său. 

Chiar scriitorii a căror operă în aparenţă n-a fost condusă 
de această vădită preocupare organizată şi unitară, cum 
foarte just o remarcă Jules Romains în copioasa introducere 
a romanului său unanimist în curs de apariţie: Les hommes 
de bonne volonte. Nu numai Balzac cu a sa Comedie 
Humaine sau Zola cu a sa istorie a familiei Rougon- 
Macquart ori Marcel Proust cu a sa R la recherche du 
temps perdu, ca să mă menţin în hotarele literaturii 
franceze. Chiar ceilalţi: un 'Tolstoi şi un Dostoievsky un 
Dickens şi Henry James, un Mauriac şi un Turgheniev sau 
un lacob Wasserman, un Pirandello şi John Dos Passos, un 
Johan Bojer şi un Sinclair Lewis, un Gorki şi o Sigrid Undset 
(citez dinadins nume atât de disparate în timp şi-n spaţiu), 
chiar aceştia, prin romanele lor cu subiecte, personagii, 
atmosferă şi viziuni atât de diverse, au închegat fiecare o 
operă unitară, o lume a timpului lor, prin simpla 


juxtapunere a romanelor separate, dar articulându-se, 
fuzionând, într-o vastă frescă de ansamblu. 

E atmosfera în care circulă eroii. Climatul moral al epocii. 
Unitatea în timp - deci forme şi probleme, realităţi de ordin 
social, istoric şi spiritual, fatal integrate în opera 
romancierului, alcătuind materialul care cimentează 
mozaicul multicolor şi multiform, indiferent dacă 
romancierul îşi ajustează ori nu opera unei dogme sau 
dacă, iluzoriu, se socoate strict obiectiv în raporturile 
eroilor săi cu ordinea socială, politică, morală. 

Cu sau fără vrerea autorului, opera sa de romancier 
poartă pecetea epocii. E un document situat în timp, tot 
atât de precis cum e situat în spaţiu. 

Aceasta reprezintă aportul său particularist în marea 
universalitate. 

Şi în această măsură, sub acest semn, romanul de faţă e 
cheia celorlalte romane care au văzut ori vor vedea lumina, 
pe linia-mi ciclică. 

Disparate în ordinea apariţiei, diverse ca subiect, medii, 
atmosferă, personagii, probleme - căci unitate nu înseamnă 
omogenitate - sunt însă romanele unei epoci, care nu trece 
îndărăt peste piatra de hotar a veacului: anul 1900. De aici, 
acea identitate în deznădejde, acea unitate crepusculară, 
acel pesimism de atâtea ori imputat, de către unii cu un 
semn nedumerit de întrebare, de către alţii cu învinuirea 
precisă a unei prea sistematizate predilecţii pentru 
dezarmaţii vieţii, pentru cei osândiţi capitulărilor. 
Latifundiari sau ţărani, intelectuali sau obscure personagii 
statistice recrutate din anonimat - toţi apar predestinaţi 
unei monotone scufundări. 

O psihologie de învinşi. O monografie a învinşilor. Unii au 
pretins: - „un panegiric al învinşilor!”. 

Dar care, alta, e oare pecetea timpului? 

Ce altceva ne leagă oare într-un comun destin, în acest an 
1932, indiferent de categorie socială, de patria etniceşte şi 


geograficeşte precar circumscrisă pe hartă, de armele cu 
care vom fi sosit în viaţă? 

Destinul nostru individual e depăşit, absorbit, târât într-un 
destin planetar, cum istoria n-a cunoscut precedent nici în 
epoca lui Tiberiu când năştea creştinismul. Căci atunci în 
micul univers mediteranean al culturii şi civilizaţiei greco- 
romane, evenimentele exterioare, acele care schimbă 
fizionomia şi condiţiile unei epoci, se desfăşurau într-un 
ritm mai lent, mai normal, adecvat ritmului fiziologic şi 
psihologic uman, îngăduind deci adaptarea insului. 

Omul nu dezlănţuise forţe catastrofice, menite să-şi 
încheie ciclul într-un răstimp mai scurt decât durata unei 
vieţi de om. 

Născut într-o epocă, individul creştea, evolua cu epoca. Se 
mişca în ea în mediul său natural. 

N-avea când şi cum să fie dezrădăcinat, decât prin 
transferul de clase, prin depeizarea geografică, prin 
accidentele sale particulare - nu incorporat într-o tragedie 
de inadaptabilitate colectivă. 

Războaiele se încheiau printr-un fel de convenţie, cum 
spune un istoric şi moralist de pe la începutul veacului 
trecut: „Erau pierdute, numai fiindcă unul dintre 
combatanți le credea pierdute.” Masa noroadelor nu era 
atinsă de epuizarea totală a naţiunilor angajate. După cum 
şi pe timp de pace, în ruptura de continuitate a unei crize 
economice, sociale sau politice, suferea ca victimă a unei 
drame localizate - şi atât! 

Omul social, omul economic, omul politic, omul pur şi 
simplu, n-au cunoscut astfel niciodată o mai alarmantă şi 
deprimantă identitate în mizerie. Astăzi, ar trebui să se 
simtă, şi se simte, îndeopotrivă de mizerabil, fie că e 
conducătorul unei bănci din New-York, şomer în parcurile 
Londrei, arhivar la o percepţie din culoarea de galben, 
interpret al lui Platon, preşedinte de consiliu sau rentier 
fără rentă. Că această mizerie ia diferite aspecte, că 
porneşte aparent de la cauze şi împrejurări particulare, că 


se încheie într-un spasm de revoltă ori într-o apatică 
resignare - are prea puţină importanţă. 

Realitatea rămâne neclătinată. 

Niciodată omul n-a fost mai nefericit decât astăzi, fiindcă 
niciodată nu s-a găsit atât de înalt suspendat în vid, fiindcă 
niciodată nu s-a aflat ca astăzi, atât de fără sprijin lăuntric, 
într-o societate în lichidare care se autodevoră. 

Incertitudinea este semnul timpului. 

Întrebaţi economiştii, financiarii, conducătorii politici, 
fabricanţii şi consumatorii, omul de pe stradă şi oricare din 
puţinii monarhi care au mai rămas cu o coroană. 

Totul s-a petrecut în mai puţin de un sfert de veac, atunci 
când lumea condusă de ingineri părea că se aşează mai 
vârtos şi stabil pe realităţile precise ale cifrelor. 

Veacul a început prin încheierea unei seducătoare operaţii 
de inventariere a planetei şi a cunoştinţelor omeneşti, 
testimoniul întregului secol trecut. 

Era o epocă de plin optimism, de religie a ştiinţei, de 
apologie a geniului inventiv; de certitudini, de raţionalism, 
de morală laică, de liberalism în marş, de parlamentarism în 
marş. 

Rămânând sclav al rutinei şi totuşi fanatic sectant al 
progresului - ca să uzez de-o caracterizare a lui Paul Valery 
- omul s-a trezit odată cu veacul nou, beneficiarul tuturor 
straniilor născociri, la care predecesorii săi nici nu cutezau 
să viseze în cele mai abracadabrante romane utopice. 

A învăţat să zboare. Să circule sub apă. Să parcurgă 
distanţele cu viteză vertiginoasă. A asistat la apariţia unor 
miracole depăşindu-se de la zi la zi: transmiterea cuvintelor 
prin văzduh, fixarea lor pentru o aproximativă eternitate pe 
plăci de ebonită - tot ce-a putut născoci creierul omenesc, 
suprimând în acest domeniu noţiunea de imposibil. 

„Astăzi - citez tot textul lui Paul Valery - fabulosul e în 
comerţ. Fabricarea maşinilor de miracole face să-şi câştige 
existenţa milioane şi milioane de oameni... Burghezul îşi 
plasează capitalul în fantasme şi speculează pe ruina 


simțului comun. Ludovic al XIV-lea, în culmea gloriei sale, n- 
a posedat nici a suta parte din puterea asupra naturii şi din 
mijloacele de a se îndestula, de a-şi cultiva spiritul sau de a- 
şi oferi senzaţii, nici a suta parte din ceea ce dispun astăzi 
atâţia oameni de cele mai mediocre condiţii... Timpul, 
distanţa, libertatea, oglindirea mereu prezentă a întregului 
pământ!... Un om de astăzi, tânăr, sănătos, nu prea bogat, 
zboară unde vrea, traversează lumea vertiginos, se culcă în 
fiecare seară într-un palat. Poate să adopte o sută de forme 
ale vieţii să guste puţină iubire, puţină siguranţă materială, 
puţin din câte orice şi de oriunde. Dacă mai are şi puţin 
spirit (dar nu mai mult decât trebuie), se poate transforma 
în fitece clipă într-un om fericit. Astfel: pentru plăcere, 
împotriva suferințelor fizice, împotriva plictiselii, pentru a-şi 
alimenta curiozitatea de toate categoriile, marea majoritate 
a oamenilor e mai privilegiată astăzi decât era acum două 
sute cincizeci de ani, omul cel mai puternic din Europa”. 

Ciudat, însă! Şi în afară de orice tăgadă, însă! Nici 
privilegiaţii beneficiari ai progresului tehnic şi ai confortului 
împins la extremul rafinament, nici mai mărunta şi 
numeroasa glotime statistică (pentru moment roboții şi 
victimile progresului); adică toţi cei vreo 18-20 milioane de 
şomeri ai Apusului şi alte vreo 18-20 milioane de burghezi, 
proletari intelectuali, salariaţi, liberi profesionişti sau 
rentieri ai anului 1932, rămaşi fără salarii, fără profesie sau 
fără rentă pe urma devalorizărilor monetare şi pe urma 
crahurilor financiare, nici unii, nici alţii, departe de a fi mai 
fericiţi decât Regele Soare, nu sunt nici măcar cu mult mai 
fericiţi decât ţăranii pe care-i zugrăvea La Bruyere 
zbucnind speriaţi şi hirsuţi din colibele lor de tină, la 
trecerea auritelor carâte cu surugii în fireturi, mai 
mizerabili ca troglodiţii cavernelor primordiale. 
Prosperitatea nu le prieşte. Abundenţa îi persecută cu un 
spectru ameninţător. Sufăr de mizerie într-o lume asfixiată 
de supraproducţie. De mizerie materială şi de mizerie 
morală. 


De ce? 

Fiindcă înverşunat să pună stăpânire pe planetă, să-şi 
creeze o fericire de animal planetar, dezlănţuind forţele 
materiale şi aşteptând o mincinoasă fericire numai şi numai 
de la ele, omul a pierdut sensul cosmic al vieţii. 

Până să-şi dea adevărata, deplina şi pacifica sa contribuţie 
la ameliorarea condiţiei umane, contribuţie care se va 
organiza şi se va normaliza fără îndoială în timp, 
deocamdată maşina a creat mituri şi fantasme, îndreptând 
omul spre ficțiuni care au plăzmuit o clipă iluzia unei 
realităţi mai reale decât realitatea. O constata prea bine, 
deşi nu întotdeauna prea obiectiv, un filosof rus din primele 
decade ale veacului. Moştenirile idolatriei tehnice din 
celălalt secol considerau viaţa spirituală a omului cu 
oarecare dispreţ: iluzie şi înşelăciune! Această idolatrie 
exclusivistă camufla adevăratul scop al vieţii, după cum 
lupta pentru existenţă absorbind complet omul în 
măcinarea unor energii cheltuite exterior şi silindu-l să 
părăsească omul interior cu desăvârşire, nu i-a mai îngăduit 
să examineze şi raţiunea de existenţă a... existenţei umane. 
Bursa - acelaşi filosof o spune - a devenit forţa regulatoare 
a vieţii. Eu aş adăuga: forţa despotică, forţa strangulatoare. 
Toate revendicările timpului, sociale şi politice, tindeau şi 
tind încă mai pretutindeni la eliberarea omului în numele 
libertăţii de om social, economic şi politic; uitând că omul 
acesta, omul politic, omul social, omul economic, reprezintă 
numai faze şi aspecte ale omului în căutarea şi în lupta 
pentru cele mai prielnice condiţii de viaţă, nu reprezintă 
însă şi nu pot reprezenta finalitatea omului, raţiunea 
noastră ultimă de existenţă cosmică. Încă odată, mijloacele 
au fost luate drept scop; partea, drept tot; efectele, drept 
cauze. 

Astfel, abandonat solitudinii sale interioare, omul s-a trezit 
la o răscruce catastrofică de timpuri, când toate 
„certitudinile” s-au năruit; când nu numai experţii 
economici şi financiari nu se învrednicesc a proclama o 


siguranţă valabilă şase luni; dar când chiar ştiinţa redată 
modestiei, nu mai socoate orice cunoştinţă decât 
tranzitorie; industria şi relaţiile materiale, provizorii. 

Realul nu mai e delimitat net. 

Relativismul a străbătut în cifre, în laboratorii, în legile 
fizice; bunul simţ de astăzi va deveni mâine o puerilă 
prejudecată; superstiţiile de ieri au devenit realitatea 
provizorie de astăzi doar altfel etichetată; iar siguranţa de 
mâine va deveni fără îndoială perimata eroare de poimâine. 

Misterul n-a fost exterminat din Univers, cum se afirma cu 
infatuare. 

Şi-a lărgit orizontul, s-a multiplicat, tocmai când credeam 
că l-am alungat definitiv din juru-ne şi din noi. 

Ne apropiem de era nocturnă, cum a fost numită de unii. 
Nu a beznei, chiar dacă această beznă fi-va poate faza 
tranzitorie. 

Ne apropiem de era nocturnă, când omul va descoperi (a 
şi început să descopere), că lumina crudă a zilei a fost 
adesea neprielnică meditaţiei, că l-a sustras de la el însuşi 
exclusiv spre viaţa de suprafaţă; iar această viaţă 
epidermică nu i-a dat nimic din fericirile făgăduite, din acea 
siguranţă de echilibru interior şi exterior, sub al cărui semn 
se deschidea veacul. Numindu-se aşa ori altfel, indiferent 
eticheta, era aceasta va întoarce omul spre el însuşi, în el 
însuşi, spre misterul creaţiei, spre rădăcinile fiinţei: o 
coborâre verticală în profunzime. 

Simptome sunt destule. Destule avertismente. 

Iar o operă literară, nu cred că-şi îndeplineşte menirea, 
punându-se automat în slujba cutăror sau cutăror dogme, 
servindu-se de premize apriorice pentru a demonstra ceea 
ce viaţa îndeobşte se grăbeşte să dezmintă. Ajunge să 
înregistreze fenomene şi raporturi, să sensibilizeze un 
proces dramatic pe care omul de toată ziua îl parcurge, îl 
trăieşte, îl suportă, fără a presimţi şi fără a intui ce forţe 
gigantice, fatale, îl rostogolesc ca o infimă pietricea pe 
povârnişul destinelor colective. 


A izbuti să descifrezi aceasta şi s-o fixezi măcar 
aproximativ într-o carte ori într-un ciclu de cărţi, este 
îndestul pentru a justifica trecerea unui scriitor printr-o 
epocă de-o atât de teribilă şi cataclismică semnificaţie ca a 
noastră. Înseamnă a pune la dispoziţia contemporanilor un 
autentic document uman în care să-şi regăsească 
atmosfera, climatul, pătimirile, analizate şi decantate într-o 
sinteză expresivă şi esenţială; în care să se regăsească. 
Înseamnă a oferi şi doctrinarilor prezenţi sau viitori 
materialul consemnat şi triat obiectiv în opera de creaţie, 
atât cât un om şi un artist poate fi obiectiv, pentru a-l 
confrunta cu dogmele sale, a-l tălmăci şi a-i afla sensul, 
adesea altul decât cel bănuit ori intenţionat de autor. Dar 
aceasta e o altă poveste. 

Iar aci, la periferia occidentului şi a orientului, la punctul 
de intersecţie a două lumi, amândouă în antagonisme şi 
amândouă în convulsie, asemenea identificare e încă mai 
anevoioasă şi mai confuză, fiindcă procesul e mai complex. 

Criza e dedublată. 

Mai presus de realităţile epocii, mai suntem şi victimile 
unei realităţi particulare nouă. Victimile zbuciumate 
încoace şi încolo de fluxul şi refluxul acestor tălăzuiri 
oceanice care se ating. 

Realităţile politice, istorice, sociale, economice, morale, pe 
care le traversăm, sunt ale Europei, fireşte, ale epocii, 
fireşte, ale unei culturi şi civilizaţii ajunse la o criză crucială, 
fireşte: - dar tot atât sunt încă mai vechi, ale celor două 
lumi ciocnindu-se permanent, din afară, peste hotarele ţării 
şi peste capetele noastre; ciocnindu-se mai demult încă, din 
veacuri, lăuntric, în fiinţa noastră. 

Orient-occident. 

lată singurul nostru diagnostic precis. 

Alternativ, oscilăm spre occident şi orient, după cum biruie 
într-o clipă ori alta, în lumea noastră interioară, o chemare 
atavică ori alta. Nu există echilibru, desigur. Echilibru în 
nemişcare. Căci nemişcarea e moarte. Dar dacă şi pentru 


oricare european în genere, orientul nu mai înseamnă 
demult numai o regiune a planetei pa hartă, ci, cum atât de 
subtil o disociază Maeterlinck, un lob al creierului; dacă şi 
pentru oricare european, acest lob al creierului este un 
element al disputei între homo-faber al lui Danzel şi al lui 
Bergson, omul occidental, şi între omul contemplativ, 
fatalist, magic, al orientului şi al lui Tagore; dacă acest 
conflict interior a devenit în sfârşit subiect de reflecţie şi 
pentru cugetătorii din apusul Europei, apoi pentru noi, 
geto-romanii dela Dunăre şi Carpaţi, conflictul e, mult mai 
acut şi permanent. E ecuaţia noastră psihologică de toată 
ziua. De totdeauna. 

Poate să însemne acest dualism şi un destin tragic. Poate 
să însemne şi unul foarte fecund. De ce n-ar fi şi unul de-un 
foarte fecund tragism? 

Pentru romancier, soarta individului e covârşitor mai 
interesantă decât a societăţii fără contur şi cu o mie de feţe 
anonime. lot aşa cum examenul cel mare al pictorului e 
portretul. Acolo, în individ, se află autenticul filon de aur. 
Acolo, nesăcătuitul izvor de surprize, de zbucium, de reacţii 
mereu altele şi mereu sub alt aspect prezentându-se, deşi, 
didactic, tipurile umane sunt reduse la câteva scheme 
arbitrare, cu o arbitrar de redusă gamă a reflexelor 
psihologice. 

Omul e obiectul şi subiectul romanului, prin el romancierul 
investigă şi înregistrează pulsul marilor mulţimi; altfel, 
lunecă inevitabil la studierea stereotipă a formelor şi 
proceselor sociale - acele sterile inventarieri şi documentări 
care au atins cu aripa morţii o bună parte din opera lui 
Zola[|], deşi animată de o formidabilă forţă de creaţie, deşi 
concepută cu atât de lăudabile intenţii. Naiva credulitate de 
neofit al dogmatismului ştiinţific, nu i-a anulat adesea 
tumultuoasa respiraţie epică? Nu l-a împins prin demonul 
sistematizării, la opere care voind să demonstreze ceva, s- 
au născut moarte sau de-o palidă, fantomală, anemie 


pernicioasă, faţă de alte măcar zece cărţi de-o tânără 
vigoare şi astăzi? 

Un romancier ia contact cu realităţile sociale şi istorice, 
prin propriii săi eroi. Pornind de la individ, străbate odată 
cu el societatea; nu purcede de la un moment social pentru 
a ajusta pe dimensiunile momentului un individ 
reprezentativ. Stendhal ne-a oferit un magnific exemplu cu 
al său Julien Sorel din Le Rouge et le Noir, roman pe care l- 
a subintitulat „Chronique de 1830” - urzind personagiul şi 
intriga pe-un fapt divers din cronica judiciară a anului 
1828: crima şi ghilotinarea asasinului Antoine Berthet, fost 
seminarist din Dauphine. Astfel, Julien Sorel e mai puţin 
creaţia lui Stendhal, cât e un individ simptomatic, 
caracteristic începutului de veac trecut, identificat de autor 
cu o prodigioasă pătrundere. 

Că individul expiază el pentru societate, că drama unei 
epoci se lichidează în el, nu în entităţi abstracte, nu mai 
încape îndoială. 

De aceea am stăruit atât la rându-mi în această prea 
lungă, dar indispensabilă prezentare a romanului de faţă. 

Printr-o asemenea individualitate, care nu e numai copilul 
bastard al imaginaţiei şi al observaţiei de romancier, ci într- 
o apreciabilă măsură doar sinteza a două-trei existenţe 
reale, contopite într-un tip unic, caracteristic epocii noastre 
şi societăţii noastre, am încercat să parcurg epoca începând 
din 1900, când viitorul inginer porneşte fără adresă odată 
cu veacul, până în 193? Când soseşte odată cu veacul, odată 
cu noi toţi, fără adresă, în neant. 

Nu e construcţie simetrică pentru a ilustra o teorie. 

E jalonarea în timp şi în spaţiu a micului univers, în care se 
desfăşoară toate celelalte romane concepute şi articulându- 
se ciclic: Întunecare şi Calea Victoriei; Simfonia fantastică şi 
Oraş patriarhal; Comoara Regelui Dromichet şi Aurul 
negru; Cheia visurilor şi Apostol. Unele tipărite. Altele sub 
tipar ori în lucru. În toate însă, înregistrând parţial şi 
succesiv, ideile timpului, problemele timpului, conflictele 


timpului, pasiunile, aspiraţiile şi iluziile timpului, 
ascensiunile şi năruirile timpului, în măsura în care ca şi în 
viaţă, personagiile existau şi în funcţia lor socială, în 
grupurile lor sociale, angrenate în realităţi ce le depăşeau 
cu mult. 

Desigur, destinele tuturor personagiilor - sunt cel puţin 
vreo sută de primul plan - desigur, îşi aveau rădăcinile 
înfipte şi în trecut. Într-un trecut mai vechi decât epoca, 
poate printr-un prea schematic artificiu, hotărnicită de la 
anul 1900 înainte. Dar şi aceasta e altă poveste. Poate va 
deveni cândva obiectul altui ciclu. 

Destul că toate aceste destine îşi au sfârşitul într-un semn 
negru de întrebare, spre un viitor unde se zvârcolesc 
stihiile Apocalipsului. 

Nu era o obsesie. Un tic sau un truc literar. 

A fost rezultatul unei observaţii probe, fidele, punctuale, 
ca notaţiile temperaturii pe-o fişă clinică. Ceea ce orice ochi 
mai atent va fi înregistrat zilnic pe materialul uman, viu, din 
jurul nostru. 

La incertitudinea epocii, la această spasmodică lichidare a 
unei lumi, pe care o trăim, se adaogă condiţiile noastre 
particulare. 

Acele fatalităţi exterioare şi lăuntrice mai sus pomenite: 
dualismul occident-orient; conflictul interior occident- 
orient. 

Pe planul social, istoric şi politic, acest dualism şi acest 
permanent conflict e exprimat de anarhia organizată, dacă 
se poate spune. Anarhie în care ne complăcem, din care 
câteodată simulăm fără nici o convingere că ne-am smulge 
la periodice schimbări de regim şi la care revenim automat, 
pentru a o soluţiona cotidian într-o fantastică şi naturală 
promptitudine, cu ingenioase expediente de 24 ore, menite 
să îngheţe de stupoare autenticul occidental, logic, 
pozitivist şi consecvent. 

În fiinţa noastră interioară, acelaşi dualism şi conflict, se 
transformă în pricina, nu arar în preţul, unor pierzanii mult 


mai frecvente decât îndrăznim să le recunoaştem. 

Nu v-aţi întrebat oare de ce suntem un popor cu atât de 
vioaie însuşiri, cu atât de strălucitoare şi îndreptăţite 
speranţe şi cu atât de puţine realizări individuale la 
înălţimea promisiunilor? De ce, de pe băncile şcolilor se 
anunţă atât de glorioase cariere în toate domeniile, ca să 
dispară meteoric de pe firmament, înainte de rodnicile 
înfăptuiri ale maturității? Pe un ton glumeţ, mascând într- 
un surâs amărăciunea constatării, descopeream într-o 
conferinţă că suntem patria, băieţilor de viitor”. Băieți de 
viitor care durează ca atare până la şaizeci de ani, până ce 
le-au căzut dinţii şi le-au năpârlit coamele leoniene, până la 
sorocul pensionării. Pensia şi somnolenţa molcuţă, 
resemnată, comodă, au sosit: viitorul a rămas undeva, în 
urmă, pe drum. 

Titu Maiorescu, socotea că nu rezistă celula nervoasă a 
intelectualului român, fiindcă majoritatea contingentului s- 
ar fi recrutând îndeobşte din straturile de jos ale poporului, 
robuste, dar fără nici o tradiţie şi disciplină a culturii. 
Făgăduieli istovite prea repede, destine sterile. 

Explicaţie simplistă. Şi inexactă. 

Câte personalităţi ale culturii universale, câţi creatori 
intraţi în imortalitate, au îndărăt un stufos arbore 
genealogic de tradiţie şi disciplină a culturii? 

Pricina sleirii pretimpurii e ceva mai complexă şi mai 
specific românească. E de condiţii geografice şi istorice, 
etnice, nu de prea grăbit transfer de clasă, de capilaritate 
socială. Pricina sleirii e în nesiguranța din noi, în milenarul 
dualism din noi, care ne rezervă pentru orice moment o 
surpriză faţă de noi înşine. Acum două mii de ani, elementul 
romanic, occidental, poate în majoritate iberic, extrem 
occidental, a fost altoit pe tulpina getică, autohtonă. 

Să nu spună nimic aceasta? 

Mai luând act încă şi de alte aluviuni care s-au adaos la 
matca geto-romană în negura evului mediu, să nu explice 
îndestul toate de ce pornim în viaţă cu armele precise şi 


lucide ale occidentului, ca să ne răpună în drum atavicul 
fatalism al orientului? Nu în darn, dintre toate noroadele 
antichităţii, geții se credeau cei mai indiscutabili 
nemuritori. Nemurire, înseamnă compensarea în altă viaţă, 
eternă, a vicisitudinilor din viaţa ceastălaltă, efemeră. Şi în 
consecinţă, românul se comportă ca un incurabil... 
Nemuritor, cu rezerva celor mai fantasmagorice 
despăgubiri într-o himerică viaţă viitoare, de câte ori îl 
încolţesc prea hain realităţile terestre. „Greu îi e să se 
hotărască el la treabă, că de lăsat, uşor se lasă!” - declară 
cu auto-ironică filosofie consângenii lui Creangă. 

Societatea noastră e astfel populată cu mult mai numeroşi 
Salavini de cum o credem, şi cu cât mai interesanţi! Căci 
sunt Salavini în care palpită nălucile fosforescente ale unei 
fermentaţii interioare, inegalităţile, contrastele, 
discontinuitatea unui dezechilibru transmis în sânge de 
încrucişările de neam, la răscrucile de lumi; Salavini cu 
aspiraţiile cele mai temerare în prima jumătate a vieţii şi cu 
o consolare, un refugiu de-a gata în spiritul nostru nocturn 
de totdeauna, când aripile prea înaltelor zvâcniri s-au 
jumulit repede şi degrabă, târându-se ciunge pe pământ, în 
pulberea nimicniciilor cotidiene. 

O concluzie? 

Viaţa nu pune concluzii... 

Nici literatura. 

Previn, înainte de a sfârşi, previn întrebarea lectorului: 

— Şi toate acestea?... Romane ciclice, proiecte infatuate, 
ostenitoare cuvinte de prezentare, toate acestea, de ce? La 
ce bune...? 

Dau glas unei moarte. 

Acelei plăpânde şi delicioase povestitoare de obârşie 
australiană, rătăcită în Europa, care a fost Katherine 
Mansfield. 

Câteva rânduri dintr-o scrisoare a sa intimă, nu mult 
înainte de moarte. 


„Ceea ce mă face să doresc a trăi, oricât de spăimântător 
de urâtă va fi fiind uneori viaţa, oricât de mişei, de cruzi, de 
vrednici de dispreţ se vor fi arătând uneori oamenii, e 
credinţa că totuşi se află altceva în dosul acestor hâzănii. Şi 
dacă aş găsi în mine atâta nobleţe pentru a înţelege ce se 
ascunde, ce magic s-ar preface totul în altceva, nespus de 
altceva! Nu te ajung însă decât licăriri, presimţiri tainice, 
semne... Îţi aminteşti ziua când am cules împreună braţul 
de levănţică şi când muzica rusească a răsunat brusc în sala 
pe jumătate deşartă? Ah! Asemenea amintiri sunt cele mai 
blânde alinări pe care m-aş încumeta să le mai cer vieţii...” 

II. 

Octombrie 947 

lată o prefaţă la o carte, care îşi aşteaptă de cincisprezece 
ani încheierea. 

Când în april 1932, se tipărea prima ediţie a întâiului caiet 
din acest roman, socoteam că în orice caz, Cuvântul înainte 
avea să rămână şi cel de pe urmă. O explicaţie definitivă cu 
lectorul, pentru orice ediţie şi orice continuare. 

Era - vă mai aduceţi aminte? 

— Era epoca legănată de iluzii a pactelor de neagresiune, 
a conferinţelor cu alaiuri de reporteri fotografici şi 
cinematografici aţinând calea atotputernicilor zilei de 
atunci, ca să le eternizeze pe pelicule surâsul glorios şi 
satisfăcut; epoca senzaţionalelor discursuri de la Societatea 
Naţiunilor, pe ţărmul lacului Leman, unde astăzi în albul 
cavou al himerelor mai cutreieră doar fantomele oratorilor 
frenetic aplaudaţi de-atunci. Era într-o Românie pe care o 
numeam şi-o credeam nouă, într-o Europă, pe care n-o 
înfiora nici un presentiment al spăimoaselor evenimente la 
pândă. Vă mai aduceţi aminte? Posturile de radio-emisiune 
vesteau în fiecare zi alt nou record de viteză sau de înălţime 
în cristalicul gol irespirabil al stratosferei; anunțau lansarea 
altui fabulos transatlantic, grandioase palasuri plutitoare; o 
altă născocire ori experienţă a laboratoriilor, alt plan 
economic, altă comemorare a victoriilor, alt banchet, alte 


toasturi. Nu este aşa că acum încep a se lămuri amintirile? 
A se situa în timp? 

Ce căutau sinistrele cobiri ale acestei cărţi cu o asemenea 
sumbră prefaţă, în toiul ospeţelor? 

Chiar mă admonestase atunci, în 1932, între două 
prăznuiri ministeriale, după nu mai ştiu ce succese 
electorale, chiar mă admonestase un foarte optimist şi 
scandalizat cronicar, un scandalos de optimist cronicar, 
pentru rândurile care-l iritau îndeosebi: Niciodată omul n-a 
fost mai nefericit decât astăzi, fiindcă niciodată nu s-a găsit 
atât de înalt suspendat în vid, fiindcă niciodată nu s-a aflat 
ca astăzi, atât de fără sprijn lăuntric într-o societate în 
lichidare, care se autodevoră”. 

Şi pentru următoarele rânduri, încă: „Destul că toate 
aceste destine îşi au sfârşitul într-un semn negru de 
întrebare, spre un viitor unde se zvârcolesc stihiile 
Apocalipsului. 

Unde vedeam oare semnul negru de întrebare? Unde? În 
ce fumegos viitor plăsmuit de-o bolnavă închipuire, se 
zvârcoleau stihiile Apocalipsului? De unde mi se năzărise 
acea societate în lichidare, care se autodevoră? 

— Ficțiune macabră de romancier? Recidivist, de ce 
continuam cu aceeaşi cerneală de catran a romanului 
Întunecare, pe care avusesem lipsa de tact să-l intitulez atât 
de lugubru, când nopţile noastre erau străluminate de 
focuri bengale şi de lampioanele aniversărilor victorioase? 
Mă prigonea o obsesie? 

Întrebările cam acestea erau. Urmate de altele, în aceeaşi 
notă. Sincer scandalizate, toate. 

Sincer scandalizate, fiindcă atunci, în 1932, într-adevăr 
spectaculoasa paradă a recordurilor tehnice, împiedica 
încăodată ochilor să întrezărească tot ce mocnea cu rânjet 
hâd în dosul decorului pavoazat cu ghirlănzi şi drapele şi 
lampioane. Atâtea inaugurări, solemnităţi şi colosale planuri 
economico-politico-financiare; atâtea orgolioase statistici, 
diagrame şi tablouri sinoptice; atâtea euforice toasturi, cu 


atâtea miragii palpitând în irizarea spumoaselor cupe ale 
festinurilor, întreţineau din nou idolatria tehnicii-panaceu. 
Fusese uitată vama amară a celui dintâi mare război 
mondial, când târându-se pe brânci în zloată şi în smârcuri, 
soldaţii învăţaseră cu o cruntă experienţă că deocamdată 
minunile veacului culminează în meşteşugirea celor mai 
ingenioase şi năprasnice maşini de ucis, de nimicit, de 
spulberat în neant moştenirea celorlalte veacuri bătrâne şi 
lamura proaspetelor generaţii, care înainte de a apuca să 
se bucure de huzurul miracolelor, au căzut secerate de 
ravagiile lor. Toate erau acum departe. Uitate. Toate se 
făgăduiau iarăşi sub semnul nesaţiului, sub semnul 
abundenței, sub semnul unei cloroformizante păci corcolită 
pe culcuş de vată în conclavurile diplomaticeşti. 

Unde erau aşa dar avertismentele fatidice, atunci, în april 
1932? 

Cu un singur declic, butoanele aparatului de radio îţi 
aduceau în cameră tumultul sincopat al jazzului de la 
antipozi. Paginile gazetelor frunzărite cu indolenţă (ce 
stranie senzaţie să le mai răsfoieşti şi astăzi!) ofereau la 
rubrica publicitară pe preţuri derizorii toate miracolele 
nou-nouţe: ultimul tip de automobil cu o linie încă timid 
aerodinamică şi cu plata în rate pe lungi eşalonări, 
înconjurul lumii în cele mai falnice şi luxoase vapoare, 
aparate, maşini, o profuziune de născociri ale geniului 
industrios pentru a ne complica confortul, a ne economisi 
energia, a provoca şi a satisface inedite nevoi, inedite 
desfătări, inedite voluptăţi. Apăruse şi se perfecționa filmul 
sonor. Primele experienţe de televiziune. Un june şi zănatec 
american, uscat şi înalt ca un harag, înarmat cu o simplă 
pălărie de pai, traversase Atlanticul în zbor. Alţi aviatori, 
Pacificul. Marconi aprindea lămpile din Melbourne, dacă nu 
cumva din Sidney, apăsând pe-un buton, într-o sală de 
banchet la Londra, între două cocktailuri. În izolarea unui 
consens general, U. R. S. S. Îşi strămuta uzinele de 
industrie grea dincolo de Urali. Savanţii catalogau relicvele 


din mormântul lui Tut-Ankh-Amon. În fiecare zi, o nouă 
aclamaţie a mulțimilor în delir, pe-un alt aerodrom, un alt 
record, alte uluitoare pronosticuri, ale altor vraci, pregătind 
alte miracole. Vă mai aduceţi aminte? Toate aceste 
miracole, banalizate, vulgarizate, comercializate, 
prostituate, ne împresurau, ne asaltau, ne sustrăgeau 
atenţia şi desminţeau - nu este aşa? Victorios! 

— Semnele fatidice îngropate într-o prefaţă de carte, 
scrisă de-un romancier mizantrop. 

Pe urmă...? 

Pe urmă, nu mult pe urmă, şase ani semnele au fost scrise 
pe cerul spintecat de zborul escadrilelor de bombardament. 
De păsările într-adevăr cu plisc de fier ale Apocalipsului, 
care înconjurau rotundul planetei de la cercul polar până la 
atolii de mărgean din oceanele calde, înşirându-se peste 
munţi, fluvii, ţări, continente, în stoluri mirific ordonate, ca 
să-şi lepede în vâlvoarea pârjolurilor ouăle ucigaşe de 
schijă. 

Iar astăzi, în octombrie 1947, semnele sunt pretutindeni 
prezente, consumate, pe hărţi hrentuite; în cetăţile năruite 
unde supraviețuitorii flămânzi şi goi scurmă cu unghiile în 
molozul fastelor sălaşuri; pe pajiştile unde dedesubt au şi 
putrezit demult soldaţii celui de-al doilea război cu ţestele 
strivite de teascul scrâşnit al gigantelor tancuri, bestiale 
pachiderme mecanice - şi adânci sunt semnele, săpate 
adânc, în fiecare inimă, care e un mormânt. 

Astăzi, multe din cele ce păreau atunci absurde şi sadice 
închipuiri, s-au îndeplinit. Şi mai stau încă a se îndeplini, 
poate ca să ne aducă mai grabnic la acel examen de 
conştiinţă, despre care pomeneam în april 1932; era 
nocturnelor reculegeri, încovoindu-ne grumazul prea trufaş 
ieri, pentru a privi în noi, să cercetăm în noi, ca să ne 
regăsim pe noi. 

De altfel, nopţile camuflate pe care le-am trăit în 
aşteptarea morţii oarbe şi stupide de orice clipă, n-au fost 
oare un exerciţiu de iniţiere, pentru a ne familiariza cu 


această confruntare? Vi le mai amintiţi şi acestea? Ori poate 
le-aţi alungat din amintire cu oroare? Maşinal ne repezeam 
la butonul aparatului de radio, ignorând de astădată 
programul jazzurilor dinamice şi concertele nostalgice de 
violă din veacul pudrat al lui Mozart, pentru a afla lacom de 
la cutare undă călătorind în bezne, dezlegarea 
deznădejdilor dureroase din noi, prin providenţiale 
succesiuni ale evenimentelor din afară de noi. Evenimentele 
au venit. S-au succedat providenţial, aşa cum le era 
Providența. Ieri, erau comunicatele de la marile cartiere 
generale. Azi, dezbaterile de la O. N. U.; Lake Succes; 
controverse şi variaţii pe tema Chartei Atlanticului. Până ce 
osteniţi vom fi abandonat butonul aparatului, cu făgăduieli 
veşnic remaniate şi dezminţite a doua zi şi cu asaltul 
undelor sabotân-du-se reciproc în râgâieli de rinocer; 
descoperind cu soldaţii anilor 1914-1918 şi 1939-1945, că 
adevărata mântuire va s-o căutăm aiurea, nu în trădalnica 
Providenţă a tocmelilor exterioare. Căci ce ne-a adus 
această Providenţă, care a luat chipul şi asemănarea 
veacului, materializându-se în miracole tehnice şi 
ocârmuind lumea după cum dicta concurenţa fabricanţilor 
de miracole? O altă alarmă aeriană, la al cărei sinistru 
muget de sirenă populaţia metropolelor se îmbulzea să 
intre sub pământ pe esofagul hrubelor în panică de dihori. 
O altă escadrilă care năruia de-a valma vestigiile veacurilor, 
cu sărmanele lăcaşuri omeneşti, în amestec de cărămidă, de 
sacre vitralii, de schijă, viscere şi sânge, toate trecute mai 
apoi prin văpaia purificatoare a bombelor cu fosfor. 

Fost-a oare alta, altfel, Providența evenimentelor din afară, 
timp de atâţia ani? Fost-au altele, miracolele care veneau 
implacabil către noi, încă din anul 1932, dacă semnele 
vremii ar fi fost descifrate de cei ce-aveau căderea a citi în 
ele şi a le opri în cale de-atunci? 

Este, desigur, o tristă şi mizerabilă deşertăciune, 
constatarea că intuindu-le acestea cândva, presimţindu-le 
cândva, nu te-ai sfiit să le rosteşti răspicat într-o lume în 


euforic delir, pentru ca tâlcuirea ta să se confirme 
îndeaievea înainte de a se încheia ciclul celor şapte vaci 
grase. Tot aşa, cum în romanul Întunecare, nu pregetasei a 
pune în gura unui preot de ţară, avertismentul celui de-al 
doilea război al noroadelor ca o expiere fatală şi tot aşa cum 
încheiai acel roman al victoriosului nostru război naţional, 
într-un epilog crepuscular, anticipând vama cea neagră pe 
care mai aveam încă s-o plătim Istoriei. 

Înseamnă vreun merit deosebit asemenea silabisire a 
zodiilor care ne erau dinainte slovenite cu litere de foc? 
Asemenea intuire a destinelor colective, care nu ne-au 
cruțat şi nu ne puteau cruța? 

Înseamnă numai că logica elaboraţiei de creaţie, întrevede 
ea mai clar realitatea de cum o prevăd oamenii care deţin, 
zice-se, monopolul realismului lucid: conducători politici, 
doctrinari economici, gravi pontifi ai diplomaţiei; specialiştii 
realităţilor consemnate la rece, în cifre, legi, formule. 

Aceştia sunt prizonierii cifrelor, legilor, formulelor. 

Sub cifre, legi, formule, consemnând o realitate inertă şi 
congelată, se mai ascunde încă altceva, imponderabil, dar 
decisiv, care scapă specialiştilor şi nu face parte din 
domeniul lor. 

Elementele germinatorii ale viitorului. 

Necunoscutul latent îngropat sub crusta răcită a 
realităţilor de ieri, care va irumpe eliberând prin proaspete 
cratere realitatea de mâine. „Oamenii - mărturisea între 
cele două războaie tocmai un savant din tagma 
economiştilor - oamenii şi mai de mirare, specialiştii, când 
judecă evenimentele la care sunt martori, par cuprinşi de-o 
stranie miopie. Caută cauzele catastrofelor în faptele care 
le preced imediat... Dar nu i-ar veni nimănui în cuget că 
adâncile pricini ale unui război, bunăoară, pot să fie 
anterioare naşterii celor care au purtat războiul. Aceasta 
fiindcă măsurăm evenimentele contemporane după scara 
propriei noastre vieţi, ca şi cum viaţa popoarelor nu s-ar 
întinde de-a lungul, unei serii de veacuri. Fiecare generaţie 


acceptă mai întâi instituţiile şi ideile testate de generaţia 
precedentă. Ea se adaptează lor, mai mult decât şi le 
adaptează... O invenţie tehnică, o descoperire geografică, o 
metodă de guvernare, nu-şi desfăşoară îndeobşte efectele 
decât peste douăzeci ori cincizeci de ani, de la data când 
Istoria le-a înregistrat apariţia. Şi soldaţii care se 
masacrează pe-un câmp de bătălie, joacă uneori al cincilea 
act dintr-o tragedie al cărei prim act a fost interpretat de 
bunicii lor...” 

lar când o asemenea miopie stăruie chiar în tălmăcirea 
trecutului celui mai apropiat, pe fapte petrecute sub ochii 
noştri, cum a fost cazul războiului celui dintâi, cum s-a 
repetat într-o demoralizantă monotonie şi cu cel de-al 
doilea război; de ce ne-am aştepta oare ca omul de 
laborator, de bibliotecă, de arhivă, de statistică, de ştiinţă 
pozitivă, exactă, experimentală, să întrevadă cu un mai 
lucid discernământ viitorul, care e vag, insesizabil, în afară 
de orice legi ale fenomenelor de repetiţie, ascuns în 
sâmbure, nu în fruct? Viitorul e sâmburele, devenirea; 
fructul e trecutul realizat, consumat, devenitul. Şi numai 
devenitul aparţine ştiinţei. Când Oswald Spengler, în 
Declinul Occidentului, numind odinioară metoda de 
investigaţie ştiinţifică a universului, metoda sistematică, 
adică acea care descoperă şi organizează legile naturii şi 
raporturile cauzalităţii; când astfel numind-o îi tăgăduia 
capacitatea de a citi viitorul, nu era departe de adevăr. 
Domeniul acesta aparţine celuilalt mijloc de investigaţie, 
tactului fiziognomic, care într-o mare măsură e de ordine 
artistică, intuitivă, misterioasă. 

Acelaşi tact fiziognomic, ce îngăduie pictorului să extragă 
dntr-o figură substanţa unei vieţi întregi şi s-o redea într-un 
portret-sinteză; aceeaşi intuiţie înlesnind scriitorului să 
descifreze din aspectul unei epoci, aspectul şi destinul 
epocii ce va să vină, fără arbitru, fără legi, fără a recurge la 
metodele experienţelor cauzale. N-a anticipat oare Balzac 
în opera sa, o societate care s-a realizat aidoma, în toată 


deplinătatea, cu toate tipurile, caracterele, moravurile, 
pasiunile, conflictele, freneziile sale, abia după o generaţie, 
abia sub al doilea Imperiu? 

Exact când oamenii de ştiinţă sau oamenii de stat, ca 
faimosul său contemporan, Mr. Thiers, istoric, membru al 
Academiei Franceze, preşedinte de Consiliu şi preşedinte 
de Republică, declara ritos de la tribună întru hilaritatea 
posterităţii, că născocirea drumului de fier n-are nici un 
viitor, fiindcă roţile vor luneca pe şine şi nu vor înainta 
niciodată,,; iar mai târziu, că „telegraful va rămâne un 
amuzament curios pentru persoanele amatoare de jucărele 
fizice.” 

Isteţ o mai nimerea Mr. Thiers, atât ca savant în 
specialitatea Istoriei, cu această imbecilă opacitate la 
fenomenele destinate să modifice aşa de rapid şi profund 
istoria viitorului; cât şi ca om de guvern, chemat a pregăti şi 
a preveni acest viitor! De altfel, cum a trăit vreo opt decenii, 
a avut vreme să-şi verifice inepţia oracolelor. Ceea ce nu l-a 
împiedicat să continuie îndoita şi glorioasa sa carieră, 
politică şi savantă, într-o lume desăvârşit metamorfozată ca 
aspect, ritm, probleme şi condiţii, de calea ferată care nu 
putea să existe fiindcă roţile nu puteau să înainteze şi de 
amuzanta jucărea fizică, telegraful. 

Balzac, mort la cincizeci de ani, n-a avut parte să vadă 
realizată lumea şi societatea care îi copia, îi plagia cărţile. 
Un viitor, o lume şi o societate, intuite prin tactul 
fiziognomic, prin misterioase antene, nu prin disciplinele de 
elev al lui Cuvier, Geoffroy Saint-Hilaire, Lavater sau Gali, 
cum o proclama plin de candoare şi de entuziasm 
autodidact, eca urmaşul său de peste o generaţie, Zola. 

Că ştiinţa şi politica n-au întrevăzut cele ce pândeau 
omenirea în amândouă războaiele, n-ar fi deci de prea mare 
mirare. Dar că ştiinţa, aservită politicii de agresiune şi de 
cuceriri a devenit instrumentul principal al exterminărilor, 
de aci începe trădarea cea monstruoasă. 


În 1934, la doi ani după apariţia primului tom al acestui 
roman valah, un foarte ilustru filosof apusean, şef de şcoală 
şi amic al lui Paul Valery, confirma într-un fulminant 
rechizitoriu opiniile exprimate în termeni mai mult 
moderați, în câteva pasagii din prefața precedentă: „Tot 
prestigiul popular al ştiinţei provine din încrederea în 
capacitatea sa nelimitată de previziune, superioară tuturor 
oracolelor şi altor expediente tradiţionale, oculte sau nu, 
pentru a se adapta dinainte viitorului - capacitate 
superioară chiar Providenţei divine, fiindcă aceasta nu 
avertizează niciodată oamenii asupra intenţiilor sale. Dar 
ştiinţa şi politica mereu pretinzând că se inspiră din ştiinţă, 
n-au prevăzut nimic din toate evenimentele catastrofice ale 
acestor ultime două decenii, n-au făcut nimic pentru a se 
împotrivi urgiilor care aveau să se abată asupra mult mai 
multor milioane de fiinţe omeneşti, decât au decimat 
vreodată orice catastrofă a naturii. Dimpotrivă, ştiinţei a 
făcut totul pentru a agrava catastrofa! În aceste condiţii, 
dacă vreun zeu şi-a văzut vreodată misiunea ocrotitoare şi 
puterea ocrotitoare mai total dezminţite de realitate, apoi 
zeul acesta a fost tocmai cel la care se închina veacul.” 

Glas, nu singuratic. Glas, la care, după alţi doi ani, în 1936, 
avea să se adauge mărturia unui celebru exponent, chiar al 
ştiinţei experimentale, doctorul Alexis Carrel: „Oamenii de 
ştiinţă ignoră unde merg. Sunt cârmuiţi de hazard, de 
raţiuni subtile, de-un fel de iluminare. Fiecare din ei 
reprezintă o lume aparte, guvernată de propriile sale legi. 
Din vreme în vreme, lucruri obscure pentru alţii, devin 
clare pentru dânşii. În genere, descoperirile sunt făcute 
fără nici o previziune asupra consecinţelor. Dar aceste 
consecinţe sunt ceea ce au dat forma civilizaţiei noastre. 
Printre numeroasele descoperiri ştiinţifice s-a făcut evident 
o alegere. Însă această alegere n-a fost determinată nici 
când de considerentele unui interes superior al umanităţii.” 

Deprimant examen de conştiinţă! Cu atât mai deprimant, 
cu cât în cel de-al doilea război al patriei sale, orientarea 


celebrului savant, cel puţin după vagi informaţii, nu pare să 
fi fost din cele uşor de împăcat cu examenele de conştiinţă. 
lar mărturia aceasta, m-a dus cu amintirea la alt document, 
tipărit în revista franceză Plans, din Iunie 1931, număr 
închinat campaniei împotriva războiului sub egida fraţilor 
Heinrich şi Thomas Mann, cu o excepţional de erudit 
susţinută contribuţie a savanților, scriitorilor, artiştilor şi 
tehnicienilor din Franţa şi de aiurea. Documentul e de-o 
tragică semnificaţie, precum se va vedea. 

Redau dintru-ntâi textul, în versiunea originală, cu 
neputinţă de tradus îndestul de fidel, în toate rezervele şi 
torturatele întrebări, îndoieli, temeri, răspunsuri: „Ce ne 
şont pas seulement de redoutables problemes de 
surproduction et de châmage qui se posent - et qui ne şont 
pas d'ailleurs sans comporter sans doute des solutions 
conformes au bien commun du producteur, du travailleur et 
du consommateur -: pour que tout savant puisse jouir de 
son oeuvre sans restriction et sans remords, îl faudrait en 
effet que, d'abord, il fut sur que le progres industriel et 
scientifique est toujours et en tout reellement utile au 
bonheur de lhumanite - et bien des signes nous font 
malheureusement douter qu'il en puisse etre ainsi; îl 
faudrait, d'autre part, qu'il ne sache pas ce qui est 
pourtant, d'evidence, la terrible verite - f savoir que la 
puissance destractive de la science l'emporte de beaucoup 
sur son pouvoir constructif, et que, les appetits et les 
rivalites humaines s'en melant, il n'en doive resulter 
quelque jour de terribles catastrophes şi notre sens moral 
ne s'elevait pas lui-meme î la hauteur, chaque jour plus 
grande, de nos responsabilites - et il ne pârait qucre qu'il 
en prenne la chemin. 

Puisse l!'humanite, dans - l'orgueil exagere de son savoir et 
de sa fallacieuse puissance, ne pas faire flamber un jour 
notre terre comme flambe dans le ciel, certaines nuits, 
l'incendie gigantesque et tragique d'une Nova...” 

Şi semnează, cine? Semnează Georges Claude. 


Prodigiosul şi venerabilul savant care a izbutit să lichefieze 
aerul, care a proiectat utilizarea mecanică a diferenţei de 
temperatură din straturile de apă marină şi căruia, între 
alte zeci de invenţii şi descoperiri puse în slujba veacului, i 
se datoreşte şi aspectul fulgurant al nopţilor noastre, 
brăzdate de parafele incandescente ale tulburilor cu neon. 
Georges Claude, una din cele mai pure glorii ale Franţei 
până în anii 1942-43... 

Rândurile sale n-au nimic din stilul de cleştar al lui Voltaire 
ori Anatole France, transparent, echilibrat, esenţial. 
Rânduri întortocheate, reţinute, incidentate, deviate, care 
încă din anul 1931 gâfâiau tortura unei sufocări de 
conştiinţă. O împleticire anxioasă de paşi, dibuind în 
beznele labirintelor fără ieşire. Darmite de-atunci încoace? 
Căci acelaşi Georges Claude chinuit de întrebări şi îndoieli, 
de-atunci încoace a contribuit pare-se decisiv la construcţia 
şi perfecţionarea avioanelor rachetă V1 şi V3, în timpul 
ocupaţiei germane din Franţa[|. Împrejurările sunt tulburi, 
poate nu toate exacte, poate exagerate. Le va limpezi 
istoria acestor timpuri pe care o ignorăm încă, cu o mare 
parte din date puse la carantină în arhivele secrete ale 
diplomaţiei, statelor-majore, secţiilor de spionaj şi 
proceselor de leshumanitate. Orice comentariu, chiar pe 
date precise, ar deveni însă literatură deşartă. 
Confruntarea documentului sufletesc de mai sus, cu 
mizerabila colaborare fie voită, fie silnică, la plăzmuirea 
uneia din cele mai teribile şi halucinante arme de 
exterminare ale războiului abia încheiat, nu ilustrează 
îndestul zădărnicia proceselor de conştiinţă într-o lume 
condusă de tirania altor legi şi de conspirația altor forţe? 

După eclipsa anilor de camuflaj, multicolora feerie a 
tuburilor cu neon, continuă iarăşi a scălda noaptea în văpăi 
festive oraşele veacului, unde pe-alocuri se întrezăresc 
crispate, fațadele în ruină ale edificiilor distruse de VI şi 
V3. Somnul lui Georges Claude, dacă mai trăieşte undeva şi 


dacă adevărate sunt toate, somnul acela cum va mai fi fiind 
oare? 

Cam târziu deci, după finalul celui de-al doilea război în 
apoteoza torpilelor zburătoare şi a bombei atomice, astăzi 
nu mai scandalizează pe nimeni constatarea că ştiinţa îşi 
trăda demult misiunea, punând satanicile iscuseli ale 
tehnicii la îndemâna celor mai barbare instincte ale 
omenirii şi celor mai abjecte interese ale trusturilor de 
arme. 

E acum o axiomă răsuflată. O banală luare de act. 

Omul, animal agresiv prin definiţie şi prin educaţie, s-a 
găsit pe linia sa veche. Cu 250 ani înainte de Christ, îi 
dădea zor să utilizeze catapultele şi oglinzile arzătoare ale 
lui Arhimede în isprăvi de răszboi, lăsând în adormire de 
veacuri principiile şi celelalte născociri ale genialului 
geometru şi fizician din Siracuza, deşi trăim şi astăzi sub 
imperiul lor. 'Tot aşa de firesc, în veacul lui Ford şi Georges 
Claude, omul s-a aflat mai dispus să dea întrebuinţări 
distructive tuturor descoperirilor şi invențiilor recente, 
amânând pe mai târziu sorocul să le mai folosească şi întru 
binele obştesc. Invențiile şi descoperirile se schimbă. 
Natura omului rămâne. Şi de astădată, ce descoperiri, nu 
glumă! Ce invenţii, nu jucărele! 

Urmând această osândă, evul metalic al umanităţii care 
ambiţiona să creeze supra-oameni, a atomizat deocamdată 
omenirea populând planeta cu sub-oameni. Şomeurii anului 
1932, cu vreo douăzeci de milioane catagrafiaţi de 
statisticile timpului, n-au mai murit de foame din pricina 
crizei de supra-producţie şi supra-abundenţă provocată de 
maşină. Înarmaţi până în dinţi, au murit pe câmpurile de 
bătălie, ucişi direct de maşină. 

De maşina care în treacăt, fără alegere, mai ucidea şi 
femeile, bătrânii şi copiii, glotimea satelor şi oraşelor 
dezarmate. 

Astfel, cel de-al doilea război al veacului, nu se mai 
înfăţişează aşa de simplist. N-a fost nici un efect exclusiv al 


antagonismelor de interese ori de ideologii şi al coaliţiilor 
precar înjghebate în ultima oră. Nu este nici cauza 
exclusivă a mizeriilor materiale şi morale care ne chinuiesc 
astăzi, după a doua pace ce nu e o pace[]. În perspectiva 
timpului se înfăţişează ca inexorabila continuare a unui 
proces în curs al omenirii contemporane, acţionat de 
elemente germinatorii mult mai complexe şi mai 
îndepărtate îndărăt. A fost a doua convulsie tectonică a 
omenirii dintr-un ciclu care durează de decenii şi va mai 
dura poate decenii, poate o jumătate de veac, poate mai 
mult, după cum s-ar putea întâmpla să ia capăt mâine. Şia 
fost numai proiectarea în afară a unui dramatic proces 
exteriorizat pe planul politic şi social, adică orizontal; 
proces însă înainte de toate lăuntric, al dezordinii lăuntrice 
care se zbuciumă în om, în realitatea verticală a omului, 
până ce-şi va găsi împăcare cu stihia urzită de el: maşina. 
Până ce va afla o soluţie, un echilibru de convieţuire între el 
şi maşină. Între el şi promisiunile universului până acum 
sofisticat de maşină. 

Mai este nevoie de subliniat? Nu e vorba de endemicele 
convulsii economice, sociale, politice, pe care le-a provocat 
apariţia maşinii de la Jacquard, Fulton şi Stephenson 
încoace, precipitând societatea omenească într-o 
succesiune de adaptări, când relativ paşnice, când mai ales, 
sângeroase. Nu e vorba de materialitatea acestor fenomene 
de adaptare, cu ale lor crize şi reacţii, aşa cum au alimentat 
o vastă literatură încă de la mijlocul veacului trecut, de 
când unii scriitori au început a face apologia maşinismului, 
alţii a condamna maşinismul. Această literatură este o 
realitate, fireşte; precum realităţi au fost şi rămân toate 
evenimentele ce frământă de-un veac şi mai bine planeta 
industrializată, cu greve, cruciade sindicale, revendicări 
proletare, prăbuşiri de sisteme economice, politice şi 
sociale, coaliţii de trusturi, crackuri financiare, revoluţii, 
epice lupte de clase şi degenerarea lor în caţavencisme 
electorale, agonii şi dispariţii de clase. În Comoara Regelui 


Dromichet, Aurul Negru, 1907, Cheia Visurilor, parţial le- 
am consemnat şi eu, pe dimensiunile noastre şi în hotarele 
noastre, cu variantele noastre specifice. 

E vorba însă şi de altceva. De criza spirituală declanşată 
de apariţia maşinii şi de modificarea concepţiei de existenţă 
prin maşină. Prin maşina care treptat, subtil, macină cu 
dinţi de vârcolaci rezistenţa statică a naturii omeneşti, 
reazămul ancestral pe elementele de durată, de memorie, 
de stabilitate, de loc, de timp; fără a le suplini cu alte 
elemente deocamdată. 

Dinamismul maşinii a asaltat brutal şi vertiginos realităţile 
exterioare, impunându-le transformări într-un ritm la care 
încă n-au ştiut să se adapteze factorii economici, politici şi 
sociali. Handicapaţi de viteza scamatorică a transformărilor, 
aceşti factori au suportat pasiv fenomenele în loc să le 
prevină şi să le dirijeze; când nu s-a întâmplat mai jalnic, să 
încerce a se opune lor, negând evidenţa în numele unor 
anacronice concepţii. Dar pe lângă asemenea pricini 
exterioare ale exterioarelor dezordini şi mai vârtos decât 
ele, dinamismul maşinii a dezorbitat realităţile interioare 
ale omului, care se regrupează şi se centrează mult mai 
anevoie, fiindcă ritmul nostru fiziologic şi psihologic, este 
incomparabil mai recalcitrant la modificări, mai lent, mai 
COSMIC. 

Homo sapiens din noi, nu-l mai poate urma pe homo faber 
în acelaşi pas. Între sapiens şi faber s-a căscat o 
discrepanţă de ritm. Poate chiar în această nepotriveală de 
cadență, în această asimetrie a facultăţilor şi a funcţiilor 
interioare, s-ar rezuma diagnosticul dramei contemporane 
a omului, şi e de mirare că n-a fost până acum obiectul unei 
mai judicioase examinări. 

La temelia tuturor crizelor politice şi economice şi sociale, 
care se soldau periodic cu revoluţii ori războaie, dăinuieşte 
astfel de-un veac, poate de-un veac jumătate, o permanentă 
criză morală. 


Veacul trecut a însemnat faza de incubație a acestei crize. 
Veacul acesta e al lichidării. 

Revoluţiile şi războaiele au exprimat şi exprimă crizele 
lăuntrice ale omenirii, în deviații sau în accese de fixaţii, 
care apar uneori şi unora remedii salvatoare, cu toate că 
sunt numai etape, faze. Căci neliniştea de care sufere 
omenirea şi care e de ordine metafizică, nu-şi va afla pace 
numai printr-o nouă ordine socială[|], printr-o nouă ordine 
economică, prin atât de efemerele rectificări ale 
fruntariilor, încât hărţile ţărilor au devenit un joc mobil şi 
capricios de puzzle. O nouă ordine socială, o nouă ordine 
economică şi politică, vor fi valabile numai în măsura în care 
vor pregăti climatul omului nou, un om în sfârşit împăcat cu 
maşina, dominând maşina, nu dominat de maşină. 

Abandonat însă necunoscutului, într-o lume dusă spre 
necunoscut, care e soarta individului eu vechile stele 
cardinale şterse de pe cer? Miracole de unde să mai 
aştepte? Şi de ce-ar crede în ele, când toate, automat, după 
scurta amăgire a prosperităţilor şi a răgazurilor de acalmie, 
s-au transformat de două ori, la distanţă de două decenii, în 
două hecatombe? 

Că omul se va regăsi, e sigur. Că privind în el, va afla o 
nouă şi mai reconfortantă rațiune de existenţă, fără 
îndoială. Însă cu ce dureros preţ! După ce îndelungi rătăciri 
în pustiuri, cu buzele arse de arşiţi şi cu albele oseminte ale 
nerăbdătorilor voioşi tovarăşi de la plecare, astăzi 
semănate în urmă - cale presărată cu albe oseminte de-a 
lungul veacului! 

Romanul prezent, aşadar, aspirând să înfăţişeze dualitatea 
unui destin specific românesc şi universal omenesc din 
pragul veacului XX, poartă prin aceasta mai apăsat decât 
toate cărţile-mi de până acum, pecetea epocii. 

Parcurge himerele, erorile, ispăşirile epocii. 

Va să zugrăvească îndeosebi drama lăuntrică - nu 
exterioară, în raporturile sale cu presiunea societăţii - 
drama lăuntrică a generaţiei de la începutul veacului, 


reprezentată printr-un exemplar excepţional înarmat cu 
armele veacului. Un exemplar excepţional dotat, dar curent 
ea tip expresiv al acestui veac de metal. 

Pentru cronica anului 1828, Stendhal a decupat după 
natură un tip reprezentativ, Julien Sorel, alias Antoine 
Berthet, dându-i a treia dimensiune şi conţinutul interior; 
un al doilea tip, Fabrice del Dongo, din altă familie umană, 
de altă substanţă, cu alte orizonturi şi alt destin. Amândoi 
însă concretizând cultul energiei, al voinţei, al acţiunii 
brutale sau subtile - cum se vor fi aflat mii şi mii de tineri în 
acea vreme, magnetizaţi, galvanizaţi, exaltaţi de exemplul 
lui Napoleon. (A se vedea notaţiile contemporanilor. Alfred 
de Vigny: Il me semble que la moue de Bonaparte et celle 
de Byron ont fait grimacer bien des figures innocentes. Şi 
consemnul lui Chateaubriand: Etre le Napoleon de quelque 
chose!) Pentru începutul veacului al XX-lea, tipul 
reprezentativ a schimbat de conţinut, de profil, de idolatrie, 
în locul cultului napoleonian - energia, ambiția, acţiunea, 
lipsa de scrupul - cultul maşinii şi al tehnicii. Idolul: Edison 
sau Ford sau magnații construcţiilor gigante. 

Aşa mi se proiecta eroul meu principal între anii 1930 - 
1932, când romanul a fost scris. Şi cred că nu greşeam. Că 
încă nu greşesc. 

Totuşi, atunci, în 1932, romanul a rămas fără sfârşitul 
făgăduit în ultima pagina a primului tom, cu toate somaţiile 
editorului. Ba încă, după epuizarea revelator de rapidă a 
ediţiei originale, am refuzat a mai da bunul de tipar şi 
pentru o nouă ediţie, în vreme ce alte cărţi de o mai amorfă 
semnificaţie îşi urmau liber soarta în tiragii primenite cu 
fiecare an. Nu fiindcă îi renegam sensul. Nu fiindcă nu mă 
încumetam să-l închei, acest sfârşit. (Era gata încheiat, 
întru cât priveşte viaţa eroului principal.) Ci fiindcă nu mă 
încumetam să-l dau tiparului aşa cum a fost scris pe 
nerăsuflate în prima şi fierbintea versiune, îmi era încă 
teamă - mai just: încă speram - că realitatea în curs îmi 
rezerva o netă dezminţire. Un eveniment ori un ciclu de 


evenimente, care să dovedească triumfal că m-am înşelat şi 
că dreptatea fusese de partea scandalos de optimistului 
recenzent din 1932, cel cu sarcasticile dojane pentru prea 
sumbra-mi viziune scriitoricească. De ce nu? Paralel cu 
nefastele miracole tehnice la care se prosterna cu 
platitudine şi fără nici un presentiment mulţimea, 
adorându-şi după vechea datină Molohul ce-avea s-o 
dumice; personal mai credeam şi în altfel de miracole, de 
altă natură, care nu se exclud. Miracole de ordine 
spirituală. Mai blânde. Izbăvitoare. În natură oare 
dezlănţuirea: cicloanelor nu e neutralizată câteodată de 
anticicloane? De ce n-ar fi încăput deci loc pentru un om 
providenţial, o ideie-forţă covârşitoare, alt mit mai uman, 
cine ştie ce iluminare pe drumul Damascului, cine ştie ce 
zguduire a conştiinţelor, transmisă instantaneu pe întreaga 
planetă, cu mijloacele fantastice de difuziune ale veacului, 
dezlegând omenirea de blestemul celui de-al doilea război 
cu tot ce-avea să-i urmeze şi reabilitând veacul? De ce nu? 

Într-adevăr: de ce nu? 

Atunci, eroul meu cu al său sfârşit în neant, ar fi rămas un 
caz singuratic, nereprezentativ, de nihilism moral - iar 
romanul nul şi neavenit, faţă de intenţia mult mai 
cuprinzătoare de a sublima într-un individ complexul unei 
crize morale a epocii. 

Era, îmi spuneam, era poate prea negru acel caiet cu 
scoarţele negre, unde-şi încredinţase confesiunea un alt fiu 
al veacului - al veacului acestuia, nu al lui Musset, al lui 
Napoleon, Byron, Stendhal, Balzac, Dickens, Poe, 
Dostoievski, 'Tolstoi, cu galeria atâtor eroi literari, de altă 
structură, cu alte aspirații, drame şi naufragii, de la Rene la 
Dorian Gray, de la Peciorin la Dinu Păturică, de la Rastignac 
la Bazarov şi alţi o duzină de duzini. Poate prea inhuman de 
fără nădejde apărea sfârşitul unui victorios, care luptând cu 
armele recente ale veacului şi cucerind o victorie a veacului 
cu aceste arme ale veacului, descoperise la capătul victoriei 
neantul. 


Neantul veacului. 

Şi fiindcă alt sfârşit nu-i vedeam decât aşa cum îl dictase 
prima intuiţie; şi fiindcă totuşi de veracitatea, de 
valabilitatea lui mă îndoiam sub presiunea unei prea 
imediate şi mobile actualități - manuscrisul a rămas cu 
acest sfârşit în sertar. 

Îndoială, vai! Fără nici un temei. Căci toate, realitatea, 
timpul, epilogurile celui de-al doilea război, toate s-au 
grăbit a depăşi searbăda imaginaţie a unui simplu 
plăsmuitor şi analist de destine omeneşti. 

Veacul a înaintat cu încă un deceniu şi jumătate în destinul 
său abisal. 

Nimic nu mai pare acum prea negru. Îndestul de negru. 
Poate chiar cerneala bietului manuscris zvârlit în sertar 
acum cincisprezece ani, poate că e prea pală; poate că 
scoarţele acelea negre, sunt prea puţin negre faţă de 
negrul nopţilor pe care le-am trăit, orbecăind spre hrubele 
subpământene la mugetul sinistru al alarmelor. 

A fost nevoie să rectific ceva? Să adaug ceva? Să suprim 
ceva? 

Să transcriu cartea întreagă, da, prelucrată în slova 
literatorului de-acum, care n-a rămas aceeaşi după 
cincisprezece ani. Poate mai ternă, mai uscată, mai rece. 
Eheu! Fugaces labuntur anni... Dar fără nici o schimbare în 
esenţa ei şi în semnificaţia iniţială. Abia o inadvertenţă 
cronologică rectificată aci, o pitorească mărturie 
documentară adaosă dincolo, abia o simetrie restaurată 
acolo unde acum un deceniu şi jumătate nu îndrăzneam s-o 
schiţez îşi pe care realitatea mai cinic curajoasă a precizat- 
o ea, răspicat, sigilând-o cu parafa faptului istoric, trăit, 
consumat. 

Încolo? Această prefaţă de-a doua, la a doua ediţie a 
romanului, de astă dată întreg. Şi un epilog; după caietul cu 
scoarţele albe şi caietul cu scoarţele negre, al treilea caiet 
cu scoarţele cenuşii: culoarea scrumului. 

Da! Culoarea scrumului. 


Răsfoiesc foile galbene, cu litere pale, vechiul manuscris. 
Întorc ochii la raftul cărţilor scrise şi tipărite de-atunci 
încoace, mărturia generaţiei mele, străbătut de melancolia 
generaţiei mele. 

Fericite popoarele fără istorie! Fericite generaţiile fără 
istorie! 

Să fie însă atât de îndreptăţită această pizmuire a 
destinelor călduţe, molcuţe, confortabile, în care nu s-a 
petrecut nimic? 

N-aş crede-o. Deşi carnea generaţiei mele muşcată de 
două războaie, cele mai formidabile ale tuturor veacurilor, 
de atâtea rostogoliri şi atâtea incertitudini, deşi protestează 
în numele cărnii care are nevoie de odihnă şi pace - n-aş 
crede-o. Fiindcă mai există ceva - Ceva care e totul. 
Sufletul. lar climatul salubru al sufletului nu e cel molcuţ şi 
călduţ, în care aţipeşte şi se descompune. Sufletul are 
nevoie de vămile văpăilor, prin care mistuindu-se, se 
eterizează. 

Acesta a fost destinul generaţiei noastre la răscrucea 
lumilor şi a schimbărilor. Plătindu-le lor vamă, din arderea, 
din cenuşa acestei generaţii, nu-i cu putinţă să rămână totul 
pierdut. Cum se vede, pesimismul de care am fost acuzat, 
nu-i nici el chiar atât de incurabil, de vreme ce ştiu că viaţa 
se înalţă din moarte pre moarte călcând! Veacul acesta în 
care am deschis ochii şi care ne-a târât cu el printre morţi 
şi morminte şi prăbugşiri şi ruini, lichidează o lume. Va 
elibera alta. Viaţa continuă. Omenirea se va ridica dintre 
ruini şi cenuşă după ce va fi isprăvit de scurmat cu degetele 
însângerate în surpăturile de ieri şi poate că mâine va înălța 
iarăşi ochii la cer, nu pentru a mai scruta ca noi zările să 
vadă sosind alte şi alte stoluri de bombardiere blindate, ci 
pentru a descoperi dincolo de vechile constelații o nouă 
stea cardinală. 

Că noi nu vom mai fi, ce importă? 

Şi că în romanele mele de până acum, nu întrezăream 
aceasta, foarte firesc. N-ar fi permis-o intuiţia, instinctul, 


siguranţa interioară că încă nu sosise ceasul. Sentimentul 
că lumea mai avea a trece şi prin acest ultim holocaust, 
care să-i pregătească dezmeticirea, renunţarea la fetişismul 
miracolelor exterioare mereu întorcându-se împotrivă-i, o 
nouă căutare de sine. Atâţia o presimţeau în sfârşit, atâţia o 
spuneau în sfârşit, numai cu puţină vreme înainte de 
toamna anului 1939! Nu mai eram singur. La un glas de 
cobire, se mai adăogiseră treptat altele, de la un capăt al 
continentului european la celălalt. Scriitori, bine înţeles. 
Gemeni întru aceeaşi intuiţie a sensului tragic al vieţii, bine 
înţeles. Nu automaţi compulzori ai cifrelor şi legilor 
inanimate; nu prospectorii realităţii investigate după 
tipicuri sistematizate în lugubre laboratorii, care atât de 
prompt, după prima canonadă, s-au transformat în 
cavourile viitorului. 

Am sub ochi, jurnalul intim al lui Eugene Dabit, scriitorul 
francez ce se vestea mare ţi a murit în plină vigoare a 
tinereţii şi a creaţiei, la Sebastopol, în vara anului 1936. 
Sunt ultimele pagini de carnet, nouă zile înainte de moarte, 
purtând data de 17 august 1936, când lua capăt călătoria 
sa în U. R. S. S. Împreună cu un grup de scriitori francezi şi 
pe urmele atâtor altora din toate ungherele lumii, de la 
Wells la Duhamel. Dar spre deosebire de notele de drum ale 
celorlalţi, însemnările acestea nu erau aşternute pentru 
tipar, nici pentru alţi ochi, nici pentru ochii celui mai bun 
prieten ori ai iubitei. Jurnal intim, în cel mai strict şi avar 
înţeles al cuvântului, pentru o strictă confruntare a 
autorului cu el însuşi, după o lună, un an ori un deceniu. 

Şi cum să nu pară geamănă cu deznădejdea eroului meu, 
confesiunea aceasta a unui om strivit de oroarea epocii, în 
prezilele morţii? Desprind un singur pasagiu: „Peste 
douăzeci de zile voi fi în Franţa. Probabil. De azi, până la 
întoarcere, ce catastrofe însă? Primejdia ameninţă, pare 
inevitabilă. Dacă va fi să mă surprindă războiul când voi 
ajunge în Franţa, fie. Aproape sunt ispitit să scriu: va fi mai 
bine! Căci mi-am jucat destinul, am încercat imposibilul, 


renunţ să-mi salvez viaţa. Manevre, calcule, toate, tot atât 
de deşarte. Suntem fugăriţi din urmă. Suntem pierduţi. 
Viaţa, în această lume devine de neînțeles şi de netrăit; nu 
mai este, nu mai poate fi decât la discreţia hazardului. 
Ordine, frumuseţe, fericire, virtuţi care vor dispare. Pentru 
mult timp, poate. Ah! Cum aş vrea să mă înşel! Dar nu-s 
pornit pe amăgiri. Rămân lucid şi aş spune: indiferent chiar. 
Desprins de tot. Ne mai crezând nici în artă, nici în glorie, 
nici în eroism: toate măreţele cuvinte s-au găunoşit. Totuşi 
îmi simt inima încă şi încă pentru totdeauna dogorind de 
tinereţe şi de iubire. Helas! Lumea aceasta e prea crudă şi 
dezolantă şi stupidă. Ordinea şi fericirea nu se pot întemeia 
- să fie posibil oare în vecii vecilor? 

— Decât pe ruini? Decât în sânge? Şi va trebui să trăiesc 
aceste evenimente. Să trec însă prin ele, să ies din ele, n-o 
pot crede. Adio! Prieteni, rude şi toţi... Vom fi risipiţi de 
vânturile furtunilor. Ne vom mai aduna oare iarăşi 
vreodată? Care dintre noi se vor mai regăsi atunci? Şi 
cărţile mele? Şi gândirea mea? Şi eu? Ah! Ce sinistră 
rânjire! Şi acest carnet, în ce mâini prietene sau indiferente 
va ajunge atunci? Totu-i pierdut - şi ce mai importă soarta 
unui carnet! Fatalitate? N-am loc în inima mea pentru 
resemnare. Pentru mine însumi nu dezarmez, nu renunţ. 
Dar de la un hotar înainte, viaţa nu mai depinde de mine... 
În câteva săptămâni, voi citi poate aceste pagini la adăpost, 
într-un sătuc, pe ţărmul mării sau la Paris. Nu voi surâde 
însă. O, nu! Dacă nu-s a se împlini toate anul acesta, vor fi 
pentru anul ce vine, de vreme ce catastrofa care ne 
ameninţă e fără scăpare. Războiul. Cu el noaptea, hâzănia, 
moartea. Aş fi vrut să trăiesc - şi mult! lubesc viaţa, mi-e 
drag să cânt viaţa, bucuriile şi tristeţile ei. Peste câteva zile 
voi împlini 38 ani; încep a prinde conştiinţă de mine însumi, 
de însuşirile mele, de puterile mele. Abia de-acum înainte aş 
începe să fiu eu cel deplin, pentru încă douăzeci de ani pe 
care i-aş dori să-i trăiesc, pe care aş voi să-i trăiesc, pe care 
am dreptul să-i trăiesc, fiindcă destinul mi-a dat viaţa; 


aceşti douăzeci de ani, oamenii mi-i vor acorda oare? 
Răspunsul meu este: mă îndoiesc că mi-i vor îngădui. Sau 
atunci, numai din an în an, cum a fost mereu de la 1912 
încoace. Am ajuns să nu mai trăiesc decât în prezent. Iar în 
unele ceasuri chiar şi aceasta e cu neputinţă de suportat: 
prezentul este tot aşa de negru şi fără ieşire ca şi viitorul...! 
Eugene Dabit n-a mai supravieţuit acestei surpări 
interioare, acestei deznădejdi de vânat fugărit de ogarii 
destinului, care confirmă pe-un caz concret şi atât de 
sfâşietor, nu? Diagnosticul formulat în prefața din april 
1932: „Niciodată omul n-a fost mai nefericit decât astăzi, 
fiindcă niciodată nu s-a găsit atât de înalt suspendat în vid, 
atât de fără reazăm interior într-o societate în lichidare 
care se autodevoră.” 

O confirmare, desigur nu izolată. 

Dabit n-a mai supravieţuit. Nu şi-a luat zilele ca eroul meu 
de care era îndepărtat prin toate, însuşiri, carieră, vârstă, 
aspirații, natura victoriilor; dar de care era apropiat prin 
aceeaşi conştiinţă a neantului în climatul mortal al epocii: 
„Ne mai crezând nici în artă, nici în glorie, nici în eroism; 
toate măreţele cuvinte s-au găunoşit... Şi cărţile mele? Şi 
gândirea mea? Şi eu?... Ah! Ce sinistră rânjire!” N-a mai 
rezistat la climatul mortal al epocii. A murit prin 
abandonarea voinţei de a trăi. Şi-a pus capul pe pernă şi a 
murit. Boala care îi întrerupsese călătoria, după cum o 
declarau medicii, era banală şi inofensivă, uşor de biruit, 
când pacientul e cu resortul vital intact. Chestie de două 
sau trei săptămâni. Dar pentru Dabit a fost un pretext al 
evadării din acest veac atroce: „Adio! Prieteni, rude, şi 
toţi!”[] 

Timbrul acestui deznădăjduit geamăt, îmi mai era de 
undeva cunoscut şi nu ştiam de unde. Am răsfoit cărţi. L-am 
regăsit. Aproape identic. La Charles Peguy, care şi acela a 
mers înaintea morţii, căutând moartea de glonţul mântuitor 
al inamicului, în fruntea companiei, pe-un prozaic ogor de 
sfeclă, în celălalt război: „Mon Dieu, mon Dieu, qu'est-ce 


y 


qu'il y a done? De tout temps, helas, dans tous les temps, on 
s'est perdu, mais depuis quarante ans, helas, on ne fait plus 
que se perdre. Qu'est-ce qu'il y a, mon Dieu, qu'est-ce quiil 
y a...?7” 

Încă două destine, aparţinând celor două generaţii 
succesive din prima jumătate a veacului nostru, acestea 
ucise îndeaievea de veac. Destine devorate de conştiinţa 
zadarnicelor împotriviri singuratice, zădarnicelor speranţe 
de izbăviri singuratice, într-o, lume împresurată de 
incertitudini, asaltată de întrebări fără răspuns, gonită de 
spectrul catastrofelor amânate cu un an, o lună, o zi. 

Dar prin această factură sufletească, prin această asfixie 
morală, prin această panică metafizică, prin acest tragism, 
destinul generaţiei noastre nu era oare mai vrednic de 
consemnat în cartea vremilor, decât acele treceri prin viaţa 
fără tresăriri din epocile de somnolenţă istorică? Din 
epocile de egoism pus la adăpost? De scleroză? De 
orizonturi mărunte? De mlaştini; stătute? De acea 
aromitoare şi putridă douceur de vivre, după care suspină 
de atâtea ori animalul ostenit din noi? 

Veacul se anunţa pe la 1900, în cea mai vicleană torpoare 
a trăirii, cu toată suficiența de parvenit numărându-şi 
agoniselile din ajun şi pregătindu-se pentru hălăduirile de a 
doua zi, într-un ferice paradis alimentar. 

Îl apucă jumătatea deceniilor, în zvârcolirea celor mai 
spăimoase expieri. În spaţiul de timp care cuprinde aproape 
cinci decade, am situat toate dramele eroilor mei, din cele 
vreo patruzeci de volume, novele şi romane, îndeosebi 
romane. Unitatea lor crepusculară, nu este aşa că acum se 
precizează a fi mai mult a epocii, decât a unor morbide 
predilecţii scriitoriceşti? 

Cărţile vestite în prefața din anul 1932, s-au alăturat în 
raftul bibliotecii an cu an. Şi s-au adaos altele, la care nici 
nu gândisem, dar dormitau în crisalidă şi s-au cerut scrise: 
1907 şi Apostol, Ochii strigoiului şi Carlton, Adăpostul 
Sobolia, Războiul lui lon Săracu, Dumineca orbului sau 


Tapirul. Altele aşteaptă în sertar forma definitivă. Altele 
plutesc în fumegoase proiecte. De atunci ciclul s-a limpezit, 
cărţile s-au orânduit de la sine pe grupări: Rodul 
pământului; Război şi Pace; Târgurile unde se moare; 
Capitala care ucide; Fantasticul interior; Satyricon. Toate 
sub un titlu generic, aşa cum îl anunţam ca intenţie în 
prima prefaţă, a primei părţi din acest roman: Cronica 
românească a veacului XX. Nu mi-am luat cuvântul în 
deşert. Nici n-am schimbat de atitudinea omenească şi 
scriitoricească în faţa vieţii, în faţa hârtiei. De la întâia carte 
de modeste povestiri, Scrisorile unui răzeş, din 1922, titlul 
şi cuprinsul prefigurând rostul cărţilor de mai târziu. 
Semănătorism”? Paseism? Pur şi simplu o discernare a 
destinelor româneşti; în spaţiu, aci, la intersecţia 
occidentului cu orientul; în timp, la intersecţia lumilor. 
Consemnarea unui proces istoric. Şi moral. Investigarea 
destinelor individuale pe acest dublu plan: spaţial şi 
temporal. Titlul: Scrisorile unui răzeş în antiteză cu titlul 
romanului Calea Victoriei, proclama de la început un crez. 
Acela în valoarea culturii de origină ţărănească, vie, 
organică, mutilată de civilizaţia citadină, pripită, suprapusă, 
exotică, desaxantă, care, aglutinându-ne în asfaltul sterp al 
parodiilor noastre de oraşe aşa-zis occidentale, ne-a rupt 
tonica legătură cu pământul. (Vezi legenda lui Anteu). Nu 
era o apologie a ţărănismului, o idealizare a ţăranului 
grigorescian şi vasilealecsandrian. Ci o simplă opoziţie a 
noţiunilor de cultură organică şi de civilizaţie deocamdată 
anorganică, repet mereu, deocamdată... Mâine va fi poate 
altfel. Dar mâine!... Prin titlu şi prin cuprins, prima carte, 
acele Scrisori ale unui răzeş, cuvântau în numele unei 
realităţi organice româneşti, cu zăcămintele ei de cultură 
autohtonă însă departe de a fi ajuns la libera sa 
desăvârşire, fiindcă totul i-a stat împotrivă, fiindcă 
ocârmuirile nu i-au dat decât făţarnice înlesniri pe hârtia 
constituţiei şi a legilor inoperante şi fiindcă pe de altă parte, 
a fost prea repede desfigurată, ruinată, spulberată de 


transplantarea unei hibride civilizaţii occidentale - mai mult 
forme parodice - o civilizaţie apocrifă, cu aspecte 
tragicomice, aşa cum i-au zugrăvit la timp toate fazele şi 
consecinţele indigenării, un Eminescu şi un Caragiale, un 
Alecsandri şi un Creangă, un Iorga şi un Dobrogeanu- 
Gherea, un Ibrăileanu şi un Stere, un Sadoveanu şi un 
Arghezi, indiferent de nuanțele opiniilor politice şi sociale, 
indiferent de simpatiile pentru o şcoală literară ori alta. Nu 
era paseism. Nu suspinam după trecut. Nu înaintam cu faţa 
răsucită la ceafă ca osândiţii celui de-al douăzecilea cânt 
din Infernul lui Dante, care merg de-a îndărătelea udându- 
şi cu lacrimi călcâiele şi urmele paşilor. Era numai 
înregistrarea unei stări de fapt: adâncirea, am pretenţia s-o 
spun, a acestui fenomen specific românesc, care să 
sensibilizeze o fatalitate de destin strămutată pe planul 
individual, de pe planul colectiv, istoric şi politic şi social. 
Drama românească de un veac şi jumătate e în antiteza 
orient-occident, sat-oraş. Antiteză accentuată de la 
începutul veacului nostru, fiindcă accentuată de atunci e şi 
criza civilizaţiei occidentale, fiindcă accentuat e şi conflictul 
sat-oraş în toată viaţa contemporană[], cu deosebirea că 
aiurea oraşele sunt realităţi seculare, susţinute de tradiţii 
citadine şi de îndelungi generaţii citadine, pe când la noi 
oraşele sunt doar sate care s-au lăbărţat urbanizându-se 
aproximativ pe Uliţa mare şi populându-se mereu cu alte 
contingente rurale, ce-şi aduceau de-acasă cățelul, purcelul 
şi duhul satelor hibrid transplantat. Nu explică aceasta 
toate? 

Oricum, aceasta am căutat s-o iluminez din interior, în 
majoritatea cărţilor mele. lar paralel cu analizarea unui 
proces acut românesc, zugrăvind drama individului situat în 
epocă, cum oare aş fi ignorat surparea provocată de epocă 
prin contaminare şi prin principiul vaselor comunicante, în 
toate destinele omeneşti din Europa anilor 1900 - 1947? 
Veacul se inaugura în strălucirea Expoziţiei Universale de la 
Paris sub semnul maşinismului; la mijlocul său se zbate sub 


semnul lui Cain. Un sumar calcul. De la 1914 până la 1947, 
zece sau unsprezece ani de războaie efective, cinci sau şase 
ani de armistiţii, tratative de pace, ocupaţii, protectorate, 
restul: revoluţii, răsturnări de regimuri, războaie 
economice şi vamale, devalorizări monetare, într-un an 
criză de producţie, în celălalt de supraproducţie - şi 
planând asupra tuturor veşnicul necunoscut de mâine. Prea 
mult pentru o singură viaţă de om. Cum aş fi dat întâietate 
altor preocupări şi viziuni literare, când realitatea 
generaţiei noastre şi a lumii noastre a fost înţărcuită între 
sârmele ghimpate ale celor două războaie? Atât şi nimic mai 
mult. 

Poate că romanele de mâine altfel vor fi, fiindcă altfel va fi 
poate epoca de mâine. 

De ce nu? 

Până atunci, în personagiul central al acestui roman care 
mă obsedează de două decenii, Enric Sântion, am vizat o 
sinteză după observaţii şi cazuri răzlețe; un tip uman de 
altă structură, dar măcar tot atât de valabil pentru ecuaţia 
psihologică românească şi de caracteristic pentru ambianța 
noastră socială, ca Dinu Păturică şi lănase Scatiu, 
Caţavencu ori Trahanache, eroii lui Caragiale sau ai lui 
Sadoveanu. Nu-s numai aceştia. Nu suntem numai aceştia. 
Pentru prima jumătate a veacului nostru, eroii din familia 
lui Enric Sântion mi s-au părut că reprezintă o faună de-o 
altă densitate şi într-altfel mai actuală. Fauna personagiilor 
episodice destul de numeroase din celelalte romane şi 
novele ale ciclului meu: inginerul Dinu Grinţescu din 
Comoara Regelui Dromichet şi Aurul negru; Paul I. Năgară 
din Cheia visurilor; profesorul-inginer Dimitrie Petreanu din 
1907; dascălul de matematici Grigore Panţâru din acelaşi 
roman şi din Oraş patriarhal; doctorul Niculae Bantaş şi 
profesorul Honoriu Farunga din Ochii strigoiului; lon 
Burdea Niculeşti din Omul care şi-a găsit umbra; anonimul 
monologului interior din Carlton; meşterul Coppelius, 
fabricantul de automate din Baletul mecanic, roman care în 


zona fantasticului interior anticipa cam tot prin preajma 
anului 1930, conflictul dintre maşină şi faurul ei, cu 
simbolica moarte a creatorului ucis de propriile-i născociri - 
oarbe instrumente substituite destinului - cum aveau să 
devasteze omenirea din arhipelagurile Pacificului, până în 
cetăţile vechei Elade. N-a fost şi acela un roman al 
scadenţelor de expiere, sub o străvezie, prea străvezie 
afabulaţiune? 

Ca orgoliosul Nemrod, oamenii acestui veac au îndreptat 
săgețile arcului spre cer iar săgețile sale şi cele ale 
veacului, s-au întors din văzduhuri asupra-i pline de sânge. 

Aceasta a fost tot. 

PLECAT FĂRĂ ADRESĂ. 

Prolog. 

PRIETINI derriere le coteau, „L'un emportant son masque 
et l'autre son couteau”. 

Victor Hugo. 

[. 

Birja era hodorogită. Calul schilod. Birjarul bărbos. 

Totul alcătuia un grup străvechi şi barbar, uzat, de hâdă şi 
tristă mizerie. 

Îndată mi s-a părut că am păşit în alt veac, pe alt tărâm, 
într-o lume adormită de-o vrajă rea, să nu cunoască nimic 
din neastâmpărul lacom şi vuietos al vieţii de unde venisem, 
şi unde cu trei zile în urmă, într-un miting monstru, 
aclamam cot la cot şi glas în glas cu zece mii de spectatori, 
nebuna întrecere între aparatele zburătoare de 
duraluminiu şi oţel cromat. 

Acolo, glasul de ventrilog din pâlnia megafonului vestind 
sutele de kilometri pe oră înscrise în aparatul înregistrator; 
lanţul de automobile aşteptând aliniate cu emailul sclipitor 
în soare ca elitrele de cărăbuş; an-tenele postului de radio 
culegând ştirile planetei de peste pustietăţi şi oceane, 
crahurile de bursă, suspinul de violină, concerte şi trilul 
sopranei cu mutra căţelului popularizată de ilustrațiile 
revistelor, cum n-a cunoscut faimă niciodată chipul lui 


Platon. Acolo, păsările de sprinten metal spintecând cerul 
vertiginos, tumultul spasmodic al marilor capitale. 

Aci, birja hodorogită. Calul schilod. Birjarul bărbos. 

Dar era singurul vehicul adăstând în dosul clădirii atât de 
pustie şi încremenită în torpoarea după-amiezii de august, 
încât nici fata şefului de gară (cum sunt o mie de fete, într-o 
mie de gări), nu mai ridicase perdeaua să vadă sosind un 
călător enigmatic. Poate prinţul din basm, galopând peste 
munţi, codri şi râuri, să deştepte domniţa din somnul 
letargic şi să rupă vraja cea rea. Poate celălalt prinţ, al 
Cenuşăresei, să-i încerce pantoful de aur şi s-o înalțe în şa, 
mireasă, în ciuda surorii vitrege, bogată, fandosită şi leneşă. 

Perdeaua nu s-a ridicat. Nu eram eu cel aşteptat. N-arăt 
ca nici un prinţ de basm. 

O gară pustie. Birja hodorogită. Calul schilod. Birjarul 
bărbos. 

Nu aveam de ales. Am lepădat geamantanul pe perna de 
piele răscoaptă. 

Birjarul a dat bici. Gloaba s-a opintit. Birja a purces într-un 
neaşteptat şi sonor scrâşnet de fiare, de arcuri şi roţi, gata 
să se desfacă la cel dintâi hop, într-o movilă de hârburi 
mâncate de verde cocleală şi de rugină roş-cată. 

M-am uitat încă o dată pe plic şi am strigat adresa. 

— Atunci trecem pe Uliţa mare!... S-a lămurit omul, 
răsucind spre mine jumătate de barbă. 

— Bine! Fie! Treci şi pe Uliţa mare!... Ani încuviinţat 
nepăsător şi am început să privesc. 

Casele erau scunde, calice, leproase. Dugheni cu 
obloanele trase. Uşi zăvorite. Belciuge şi lacăte fere-cate. 

Am înţeles că e un oraş cu repausul duminical foarte sever. 

Câţiva indigeni singuratici. Bălăbănesc paşii fără de ţintă, 
încolo, încoace, cu morocănoasa deznădejde a pensionarilor 
care n-au ce face cu timpul. Se opresc şi se uită la străinul 
din birjă, ca la un animal fabulos coborât din lună. Pe urmă 
se târâie înainte, îndărăt, oriunde... 


Este şi un afiş de film, din vremi imemoriale. Îl citeşte 
silabisind un rândaş învoit, cu strai inutil de sărbătoare. 
Poate ar fi vrut mai degrabă un circ. Dar ce circ, cu clovni 
oricât de bătrâni şi cu oricât de reumatică trapezistă, mai 
poposeşte vreodată într-un asemenea târg? 

Un câine flocos e culcat de-a curmezişul străzii. Abia se 
urneşte şi se întinde alături, pe asfaltul torid, cu o privire de 
mustrare fiindcă i-am turburat siesta. 

— Aista-i câinele lui conu Chirică! Glăsuieşte informativ 
birjarul. Aşa doarme el! Îl chiamă Coltuc. 

— Bine! Fie şi al lui conu Chirică! Cheme-l Coltuc! Mai 
bine dă biciu...! 

Tăcerea birjarului devine şi ea acum o mustrare. Sunt fără 
îndoială cel dintâi călător, care n-a arătat bucuroasă 
surpriză că pe câinele lui conu Chirică îl chiamă Coltuc şi că 
doarme-n amiaza mare, pe-o stradă unde nimeni nu trece. 

Din înalt, razele soarelui cad vertical. E o zăpuşeală în 
care toţi morţii se descompun. 

— De ce a ales tocmai ziua aceasta şi oraşul acesta?... 
Întreb iritat şi privesc la plicul din mână, de unde ştiu bine 
că nici un răspuns nu mai poate veni. 

Niciunul! 

Tot ce-a avut de spus, stă aci, în câteva pagini: „Poate nici 
nu-mi mai recunoşti scrisul. Deşi n-am fost numai doi 
camarazi întâmplători de şcoală. Priete-nia noastră a durat 
zece - ce spun eu? 

— Cincisprezece ani, după aceea. De atunci, fără pricină 
precisă îmi pare, ne-am căutat deodată tot mai puţin şi mai 
rar. De ce mă adresez în ceasul acesta, tocmai ţie?... 
Trebuie să ştii că sunt foarte singur şi că nu mai am de 
multă vreme pe nimeni. Aceasta am descoperit-o abia ieri, 
când m-am gândit cui să adresez scrisoarea de faţă. Acum, 
de vreme ce ai primit-o, înseamnă că nu mai reprezint 
decât un fapt divers. Poate ai timp. Tu n-ai avut niciodată 
prea mult ce face cu timpul. E vacanţă. Pentru tine toată 
viaţa a fost o vacanţă de leneş. Lasă toate şi vino în oraşul 


acesta, unde sunt cu desăvârşire străin, să împlineşti cele 
din urmă forme pentru un mort tuturora necunoscut. Mai 
ales aceasta doresc: să rămân tuturora necunoscut, măcar 
până în ceasul îngropăciunii. Să mă lase în pace; să mă lase 
singur! Aşa e că te miră dorinţa aceasta, când câteva şire 
mai sus mă plângeam de singurătate? Am să-ţi explic. Ai să 
înţelegi. Îţi aminteşti nopţile noastre de adolescenţă? 
Spuneam că viaţa e un dar divin; un coş cu fructe 
savuroase, din care să muşti cu dinţii. Ce dar perfid! Când 
ai muşcat, mai vrei şi mai vrei... lar de sub fiecare fruct 
mustos, scoate limbă ascuţită şi dinţi înveninaţi, un pui de 
vi-peră încolăcit! Ne mai încânta atunci, în mintea noastră 
copilărească şi însetată de toate aventurile, ne mai încânta 
un proiect absurd. Călătoria cea mare - îi spuneam noi, sau 
aşa ceva. [ii minte? Tu ai născocit-o, găsind-o vrednică 
pentru subiectul unui roman. Un om oarecare, un ins 
mediocru se înspăimântă într-o zi de cătuşele care-l ţin 
prizonier mediocrităţii. Închide uşa. Nu-şi ia rămas bun de 
la nimeni. Evadează din urbea lui şi evadează din el. Pleacă 
în călătoria cea mare. În vasta lume, să cucerească tot ce 
poate fi cucerit. Pleacă cu alt nume; e un alt el. Şi într- 
adevăr, cucereşte tot ce-a poftit. Scrisorile pentru celălalt, 
pentru insul mediocru care altfel ar fi fost osândit să 
tânjeaseă în mediocra lui urbe, se adună cu inscripţia 
stângace a factorului: plecat fără adresă. Ce importanţă? 
Ce-i pot aduce alt, acele scrisori, decât mrejele plasei care 
să-l captureze din nou mediocrităţii? Adune-se! Cel plecat 
fără adresă, în călătoria cea mare, nu mai priveşte îndărăt. 
Mereu alte orizonturi, altă luptă, alte biruinţi... Sfârşitul? 
Nu-mi amintesc sfârşitul tău, care desigur era un sfârşit de 
literator, cum te devorau pe tine ambițiile adolescenţei. Ai 
scris cartea? Poate ai uitat-o. Eu am trăit-o! Plecat fără 
adresă, în călătoria cea mare. Ha-ha! Călătoria sfârşeşte 
aci. Sau poate de abia începe de aci. La deznodământul 
acesta nu te-ai gândit? Iată-l, trăit! Pentru toate cheltuielile 


de înmormântare, se află în buzunarul meu bani numărați. 
Te rog să mă ierţi.” 

Te rog să mă ierţi...! 

De ce m-a ales tocmai pe mine şi oraşul acesta în care n- 
am fost niciodată, şi ziua aceasta de arşiţă, când toate 
cadavrele se descompun? 

Am răspuns la chemare şi totuşi, ciudat! În loc de mâhnire 
şi milă pentru un mort, simt dezmorţindu-se aci, ca „un pui 
de viperă cu dinţi veninoşi”, o veche şi mizerabilă îndârjire. 

De ce, tocmai pe mine, şi de ce, tocmai oraşul acesta 
străin? 

Uliţa pe care ei o numesc mare, s-a sfârşit. Birja a apucat 
pe-o cale cu tei şi salcâmi. Casele sunt şi aci tot atât de 
pustii. Încă mai scunde. Cu storuri trase şi uşi zăvorâte. 

În după-amiaza cu soarele învâlvătat pe acoperişuri de 
tablă, desigur toţi dorm în camere răcoroase, la umbră, în 
cămăşi subţiri. Toţi oamenii necunoscuţi, din târgul acesta 
necunoscut. Oare nu ştiu toţi, că toţi vor fi peste un an sau 
peste un deceniu sau trei, cadavre care se descompun? 

La o fereastră, o copilă cu pieptul mic şi crud în bluza 
străvezie, alungă muştele eu un fular roşu. S-a plecat pe 
pervaz şi a surâs trecătorului necunoscut. A dat apoi 
drumul storului răsucit în resort. 

Aşa. 

Acum înăuntru, e semi-întuneric; nu bâzâie nici o muscă. E 
miros copt şi bun, de fructe. Copila s-a întins pe divan cu 
mâna rotunjită sub cap: vrea să adoarmă ca într-un oraş 
plicticos şi pustiu ca acesta, unde ceasurile trec în 
eternitate mai încet ca oriunde. Să adoarmă şi să viseze 
poate călătoria cea mare, în vasta lume, cu ameţitoare 
piscuri şi povârnişuri perfide... 

Călătoria cea mare? 

Toate sfârşesc aci. Nici ea nu presimte oare că în toată 
tinereţea, ei proaspătă, nu-i decât un cadavru care se 
descompune? Că viaţa din ceasul dintâi al celui dintâi 
gângurit, nu-i decât drumul irevocabil spre moarte? 


— Este un mort! Spune birjarul cu barba întoarsă pe 
jumătate spre mine. 

— Ce zici? Am tresărit... A da!... Este şi un mort. Pentru el 
venisem. Pe mine mă aşteaptă! Fireşte că este şi-un mort...! 

În uşă se află o cârpă neagră, urâtă şi aspră. O cârpă cu 
negrul roşcat, care-a slujit la toţi morţii din acest oraş. 

Aşadar e adevărat! 

Mai aşteptam o deslegare absurdă. Mai aşteptam să-mi 
iasă în cale. Să-mi scuture mâna voios şi să-mi spună 
hohotind, cu râsul lui insolent dintotdeauna: 

— A fost o glumă macabră. O prostie! Voiam să te văd. 
Ştiam că altfel n-aveai să vii. Viaţa ne-a depărtat atât în 
ultimii zece ani! Ai început să cheleşti. De ce nu-ţi iei toate 
măsurile? Îmbătrâneşti prea repede. Nu ştii să glumeşti. 
Eşti prea posac. Eu am rămas cum mă vezi; totaşa!... 
Trăiesc, lupt, ştiu să doresc şi ştiu să-mi împlinesc toate 
dorinţele. Pe urmă, din când în când, ca să mă odihnesc, 
născocesc câte o farsă ca aceasta stupidă, pentru mahmuri 
ai vieţii ca tine... 

În uşă se afla o cârpă neagră, urâtă şi aspră. O cârpă care- 
a slujit la toţi morţii din acest oraş. 

Iar pe fereastra deschisă, se vede înăuntru flacăra 
lumânării de mort, decolorată şi fumegoasă. Nimic mai 
sinistru ca o flacăre de lumânare în plină zi, în dogoarea 
învâlvorată a unei după-amiezi de august. 

Acum stăm singuri, faţă în faţă. 

Am rămas numai noi. 

Cum să te recunosc în obrazul acesta imobil, cu ochii topiţi 
în orbite, cu buzele subţiri şi uscate - în cadavrul acesta cu 
mâini nemişcate pe piept, tu care-ai fost numai neastâmpăr 
şi agitare? 

Arde o căâţuie cu răşini aromate. 

— A început să miroase!... A explicat baba cea cocârjată, 
cu plisc de pasăre, înainte de a pleca pe uşă. A început să 
miroase, sărăcuţul de el, de aceia am aprins... 

Ai început să miroşi. 


Cum să te recunosc, în cadavrul acesta care se 
descompune? Odată... Îţi aminteşti? 

Dar ce mai întreb? Acolo unde eşti, nu mai străbate nici o 
amintire, nu te mai ajunge nici un cuvânt. Să-mi amintesc 
aşadar pentru mine... 

II. 

Să-mi amintesc aşadar, pentru mine. 

Odată, acum aproape treizeci de ani, treceam într-o zi ca 
aceasta, cu mult soare şi multă lumină, pe-o stradă unde se 
afla o casă şi-un mort. 

Erai de şaptesprezece ani, poate de optsprezece - şi în 
turburea noastră vârstă, cele dintâi mijiri neliniştitoare de 
iubire, se amestecau cu neliniştitoarea obsesie a morţii. E, 
după cât se pare, o boală ca oricare a adolescen-ţei: vârsta 
ingrată când vrem absolutul în toate. În viaţă, în moarte, în 
iubire, în transcendent, în revoluțiile sociale, absolutul 
complet, rotunjit ca o sferă. 

Tu ai spus că moarte nu există. Că nu poţi crede în ea: n-o 
admiţi! Ai râs, încordânduc-ţi pieptul tău frumos şi elastic, şi 
m-ai asigurat că suntem nemuritori. 

Ca să-mi dovedeşti cât de puţin te impresionează un mort, 
ai intrat înăuntru să-l priveşti ca o provocare. 

Te-am aşteptat afară. 

Asa am fost întotdeauna. Laş şi molâu. 

Tu cutezai; eu aşteptam! 

Întotdeauna aşteptam, ca să-ţi admir după aceea 
cutezanţa şi să-ţi invidiez biruinţile. 

Când te-ai întors, erai dezgustat. 

Dădusem peste un mort care mirosea. Cadavrul unui 
bătrân. 

Mi-ai spus că mirosea, numai fiindcă fusese atât de bătrân 
şi fiindcă începuse să se descompună încă din viaţă. Nu te 
impresionase lacrimile rudelor în haine cernite; feciorii şi 
nepoţii care jeleau poate un bătrânel bun şi sfătos, un bunic 
din cei cu glasul blajin, cu ochi râzători, cu hâtrele-i snoave, 
ce lasă în urmă un iremediabil pustiu. Ce tare erai! Tu n-ai 


văzut pe catafalc, decât un cadavru de moşneag care se 
descompune. Te-ai indignat că natura e prea generoasă cu 
asemenea stârvuri. Că le tolerează prea mult şi inutil, să 
împiedice viaţa cea vie. Şi mi-ai zugrăvit cu exaltare, 
obiceiul atât de înţelept al sălbatecilor din nu ştiu ce insulă 
hiperboreană, unde în fiecare an, într-o zi de sărbătoare, 
copiii îşi urcă părinţii şi bunicii într-un pom, ca să-i scuture 
ca tot atâtea fructe uscate. Cei slabi sunt puşi la frigare şi 
consumaţi în festinul familial. Ceilalţi, aşteaptă până la anul. 

Totul se petrece simplu, logic şi brav. Ca într-o sărbătoare 
a vieţii, care nu admite moarte prin decrepitudine. 

Aşa înţelegeai tu viaţa. 

Aşa mergeai împotriva ei, s-o înfrunţi, fără înconjur şi fără 
şovăială. Cei slabi să cadă. Viaţa e numai pentru curaj, 
biruinţă şi neîndurare. Lotul cutezătorilor. 

Pe urmă, am vorbit despre copila aceia cu ochi atât de 
straniu violeţi, căreia i-ai dat cam în acea vreme un volum 
de stihuri. 

Îmi amintesc bine. 

Era un volum de Samain. Prin ce întâmplare, volumul 
acela a ajuns la mine? 

L-am căutat şi l-am găsit ieri, când am primit scrisoarea. 
Se mai află însemnările pe margini făcute de mâna ta. Şi n- 
am uitat, nici ce mi-ai spus atunci. Nu-ţi plăcea Samain! Nu 
te interesa. Era prea plângăreţ şi molcuţ. 

Dar ai subliniat cu premeditare, tot ce ştiai că poate să 
turbure inima unei copile cu cosiţele încă pe spate. Râzând, 
mărturiseai că aşa îţi pregăteşti o cale mai repede şi 
dreaptă, până la ea. Am vrut să te opresc şi n-am îndrăznit. 

Am vrut să-ţi arăt că e o faptă urâtă şi crudă, de vreme ce 
înspre dânsa nu te purtau decât îndemnuri vulgare: 
curiozitate, poftă deşartă, orgoliu. 

Timid, ţi-am dat să înţelegi că eu simţeam altceva, altfel. 

Aproape te-am implorat din ochi, milog, să o vezi mai puţin 
şi mai rar, s-o cruţi, „să mi-o leşi”. Căci aşa a fost prietenia 


noastră întotdeauna. Îmi rezerva resturile tale, lepădate 
când nu-ţi mai trebuiau. 

Ai strâns din umeri. Ai lăsat cartea dispreţuită de tine şi 
versurile demult demodate acum, să ţese pânza de păianjen 
pentru tine. Ai aşteptat cu răbdare savantă, până ce gâza 
fără putere sub ochiul tău magnetic, a încetat să se zbată. 

Pe urmă n-a mai fost nimic. 

Poate atunci am început să te urăsc. 

Cartea există. E un volum cu hârtia scrumită, cu li-tere 
şterse, cu flori desfoiate şi fără culoare, presate între file. 
Dar copila, copila cu ochii atât de ciudat violeţi, unde mai 
este oare? Şi dacă mai este, unde-i sunt oare ochii atât de 
ciudat violeţi? 

Acum ai început să miroşi. 

Pe mâinile tale imobile, de ceară, se află un braţ de flori. 
Sunt flori simple, cu numiri rustice, flori pentru iubire şi 
sănătate, nu pentru morţi. 

Baba cea cocârjată mi-a explicat. Le-a adus şi ţi le-a pus pe 
piept, o vecină, deşi nu te văzuse niciodată. A auzit că este 
alături un necunoscut care şi-a luat viaţa. A adus flori, 
fiindcă erai strein, singur şi mort. 

Recunoaşte că m-ai minţit. 

Ai scris că eşti singur, într-un oraş unde ai călcat întâia 
oară. Şi iată că mort chiar, ai izbutit îndată să nu mai fii atât 
de strein şi de singur, până şi într-un oraş atât de 
necunoscut ca acesta! 

Era alături. Vă despărţea o grădină mică de trandafiri şi 
zorele. Cum de nu te-ai gândit? De ce n-ai presimţit şi n-ai 
căutat-o? Ar fi fost, înainte de ceasul acesta înfricoşat când 
ţi-ai trecut hotărârea în faptă; ar fi fost o ultimă sfruntare 
de om puternic şi lucid, în care încă o dată te-aş fi 
recunoscut, ca încă o dată să te invidiez. 

Pentru tine era uşor. Arătai încă tânăr, erai încă frumos - 
mai întorceau şi acum femeile capul să te vadă, când treceai 
prin viaţă cu paşi avântaţi de biruitor şi cu firele cărunte la 
tâmple ca o uşoară pudră cochetă. De ce n-ai făcut-o? 


Mâine, înainte de plecare, am să mă duc să-i mulţumesc 
pentru tine. Poate e singură. Poate e frumoasă. Poate e 
tânără şi sentimentală. 

Am să-i vorbesc despre tine, şi pe nesimţite, am să-i 
vorbesc despre mine, dacă e singură, tânără şi frumoasă. 
Aşa cum m-ai învăţat tu, de câte ori mă mustrai că sunt 
prea timid şi molâu. Nu povesteai întotdeauna, că-ţi plac 
aventurile fără urmare, aşa, într-un oraş străin şi 
necunoscut, cu o femeie pe care n-ai s-o mai vezi niciodată? 
E ceasul să încep a folosi învăţăturile tale. Târziu, e drept; 
dar nu mă simt atât de decrepit şi chel, cum mă vedeai tu. 
Da-da! Încep să folosesc învăţăturile tale. Fii sigur că n-am 
să te uit! Între dânsa şi mine are să fie prezentă imaginea 
ta. 

Prezenţa unei fantome, dă un scrâşnet mai desnădăjduit 
voluptăţii. 

Tot tu o spuneai. Ar fi un prilej unic să verific. 

Dar poate e o vecină urâtă, bătrână şi plângăreaţă? 

Atunci nu se va întâmpla nimic. Mă voi grăbi să plec, după 
ce-am zvârlit câteva cuvinte gheţoase de mulţumire, din 
picioare, de la uşă, cu pălăria în mână, ca un drumeţ grăbit 
ce mă aflu. 

Uitam... 

Poate ar fi bine să încing pălăria cu pânză cernită, când te 
voi întovărăşi la cimitir, singur în urma dricului, în oraşul 
acesta unde n-ai cunoscut pe nimeni. Vor crede toţi că sunt 
cineva din familie. Un frate... Sau poate prietenul cel mai 
bun şi inseparabil. Am să fiu şi eu măcar o singură dată în 
viaţa-mi obscură, un personagiu interesant. Mă vor 
compătimi trecătorii. Voi primi condoleanţe de la 
necunoscuţi. Va fi întâia oară când eu am să vorbesc şi tu ai 
să taci; când eu am să răspund la strângerea mâinilor şi tu 
ai să aştepţi. 

Dar tot tu ai să mergi înainte şi eu am să te urmez. 

Ce voi răspunde celor care vor întreba de ce ai făcut 
aceasta? 


Nu celor de aci. Pentru dânşii rămâi încă un anonim, vreun 
nefericit din toată lumea sosit să-şi curme zilele din cine ştie 
ce necaz intim, pentru cine ştie ce boală incurabilă, 
strâmtorat de cine ştie ce mizerie. 

Ai întocmit bine lucrurile. 

Când vor afla cine eşti, cine ai fost eu adevărat, cu numele 
tău cunoscut şi invidiat, va fi prea târziu ca să-ţi mai 
turbure singurătatea ta voită, acolo în cutia morţii, cu tot 
pământul greu pe piept. Până atunci, vor socoti toţi că e la 
mijloc o potriveală de nume, între doi oameni fără nici o 
apropiere. Atât şi nimic mai mult. Iar eu, şi într-un fel şi în 
altul, tot anonim rămân căci n-am făcut nimic în viaţă să 
însemn mai mult decât un număr statistic - „un vierme în 
viermuiala cea mare”, cum ne numeai îndelaolaltă. 

Dar ce voi răspunde celorlalţi, celor puţini care ne-au 
cunoscut pe amândoi şi ştiu cum ne-a legat pe vremuri, 
prietenia celei dintâi tinereţi? 

Cum am să le răspund? Ce ştiu? Ce-am aflat? Ce-am 
înţeles? 


A fost într-adevăr, un ultim spasm de orgoliu în chipul 
teatral şi enigmatic cum ţi-ai împlinit hotărârea. Aci te 
recunosc întru totul. Ai rămas acelaşi. Vanitos, egoist, 
sfruntând orânduielile cuminţi, chinuind pe cei din juru-ţi, 
chiar într-un ceas hotărâtor ca acela când mi-ai zvârlit 
scrisoarea la cutie. Puteai să-mi explici! Un om nu se 
leapădă de viaţă ca de-o haină prea veche, fiindcă s-a 
săturat de dânsa şi nu-i mai vine pe trup. 

Scrisoarea ta nu lămureşte nimic:...„Ce dar perfid! Când 
ai muşcat, mai vrei şi mai vrei... lar de sub fiecare fruct 
mustos, scoate limbă ascuţită şi dinţi înveninaţi, un pui de 
viperă încolăcit...” 

Aceasta nu e o explicare. E literatură - iar tu dispreţuiai 
literatura! 

Bănuiesc că e altceva şi nu înţeleg ce. În întâlnirile noastre 
rare din ultima vreme, oricât de grăbiţi ne aflam amândoi şi 
oricât de puţin ne-am vorbit, mi-a fost uşor să pricep că 
întreprinderile tale prosperau strălucit, că sănătatea-ţi era 
de fier, că nimic din ce-ai dorit vreodată nu întârzia să se 
înfăptuie. Erai scandalos de satisfăcut. Mă băteai pe umăr 
cu palma protectoare. Mă întrebai cu milă de ce mă las 
scufundat fără împotrivire în mediocritatea din ce în ce mai 
miloasă. Nu observai cât mă ofensa palma aceea pe umăr, 
cuvântul tău de compătimire, sfatul pe care nu ţi-l cerusem, 
ajutorul de care n-aveam nevoie. 

Şi n-ai înţeles cum te uram. 

III. 

Îmi pare inexplicabil şi astăzi, cum tu, atât de lucid, n-ai 
înţeles cât te uram. Cum te pândeam. Cum aşteptam să-ţi 
văd zdrelită platoşa, să te aflu odată răpus, căzut, 
zvârcolindu-te în ţărână, ca să-ţi întind mâna ca o făţarnică 
înduioşare. Să ţi-o întind, fiindcă ştiam că mândria te-ar fi 
oprit s-o accepţi. 

N-ai ştiut-o aceasta. N-ai presimţit-o. Acuma ţi-o spun. Şi 
doar era atât de uşor să înţelegi! 


Mă îndemnai, mulţumit de tine, să iau învăţătură de la 
exemplul tău. Tu, care biruiai toate obstacolele. Tu, cel 
temut, admirat, invidiat! Tu, cel care izbuteai să rămâi 
mereu tânăr şi cu acelaşi nesaţ neogoit, după trei-zeci de 
ani, întindeai spre toate îndestulările lumii mâinile tale 
avide şi tari. 

Le întindeai şi recoltai. 

Tu, mereu tu... 

Toate ale tale... 

Toate pentru tine. 

Tu! 

Cum de-ai ajuns totuşi în oraşul acesta necunoscut şi calic, 
într-o casă străină, mort fără identitate, ca un vagabond? 

La ce ţi-au folosit toate? Şi mai ales de ce? Când? Cum? Ai 
descoperit că nu-ţi mai foloseau? 

De ce trufia împinsă până la sfârşit, nu te-a lăsat să-mi 
spovedeşti taina aceasta pe care o bănuiesc teribilă şi de 
care sunt însetat ca de-o apă tare a vieţii? 

Păreai atât de tânăr, erai atât de frumos, de voinic, şi 
radiai o atât de provocătoare încântare de a trăi, atunci 
când ne-am văzut ultima dată! 

Acum ai început să miroşi. 

Mă gândesc că de la această întâlnire din urmă, ţi-am 
rămas dator un răspuns. 

Cum să-l auzi, acuma? 

Aş da jumătate din viaţă, să ţi-l pot face auzit şi ştiut. lar 
tu, mai bine decât oricine şi decât oricând, te afli în măsură 
să înţelegi ce dar nemăsurat de scump, e o jumătate dintr-o 
viaţă de om. Un an numai, o zi, poate un singur ceas... Ce 
zici? Pentru un cadavru în-tins imobil, cu mâinile cruciş pe 
piept şi cu osul frunţii răcit, pentru un cadavru care a 
început să miroase - ce dar înfricoşat de minunat şi nespus, 
ar fi un singur ceas de viaţă! Întoarcerea la ce-ai fost: 
mâinile începând a mişca, sângele a curge fluid, ochii 
întrezărind încăodată lumina bălaie ca mierea de dincoace 


de întunericul cel mare, gândul desmorţindu-se sub osul 
frunţii din nou încălzit. Ce zici? 

N-ar plăti aceasta mai mult ca tot ce-ai avut; ca tot ce alţii 
admirau; temeau, invidiau - dar astăzi nu mai înseamnă 
decât un trecut uscat şi mort, nimic, neantul? 

Ţi-am spus că-ţi datoram un răspuns. 

De aceasta poate, am şi sosit atât de grăbit la chemarea 
ta. 

Aseară când ţi-am recitit scrisoarea, astăzi în tren, în birja 
hodorogită, aci chiar, când am intrat, nu eram încă lămurit. 
Ştiam că vin să-mi împlinesc o datorie. Dar nu ştiam care 

şi cum. 

Îţi datoram un răspuns. 

Era, revăd precis, era pe peronul unei gări de încrucişare. 
Tu plecai spre oraşe depărtate şi luminoase. Eu spre 
Capitală, unde mă aştepta mucezeala dintr-un birou cu 
miros de leşie, de încălțări grosolane şi de tutun prost. O 
clipă ţi-ai aruncat ochii peste hainele mele sărăcăcioase, 
pălăria pleoştită, bărbia nerasă, pleoapele moi, privirea 
coagulată. lar examenul acela feroce şi mut, m-a usturat ca 
o palmă. Cum te uram! Cum te-am urât în clipa aceea! 

M-ai întrebat, deodată: 

— De ce-mi ocoleşti casa de zece ani? Exact de zece. De la 
moartea Anei... E o coincidenţă ori mă ocoleşti înadins? 

Dacă ai fi privit mai omenos, fără examenul tău crud şi 
arogant, ar fi fost uşor să vezi cât de vinovat îmi adunam 
toată voinţa să nu roşesc. Aşadar ai bănuit ceva? Ai înţeles 
ceva? 

De aceasta m-am temut şi mă pregăteam să îngăimez o 
explicare, oricare. 

Dar fusese o părere şi nimic altceva. Răspunsul meu îţi era 
cu totul indiferent. Nici nu l-ai aşteptat. Ai vorbit îndată 
despre întreprinderile tale, despre ţările luminoase unde 
plecai şi pe care eu n-am să le văd niciodată. 

Pe urmă ne-am despărţit. 


Tu ai urcat treptele vagonului tău cu jilţuri capito-nate şi 
cu patul desfăcut. Eu m-am îndreptat spre vago-nul meu 
sărac, murdar şi întunecos, unde am călătorit toată noaptea 
cu ochii deschişi în besnă. 

Ţi-am rămas dator un răspuns. Pentru aceasta am venit - 
ca să ţi-l aduc, până ce nu este prea târziu. 

Da! Ai socotit bine. Exact de zece ani îţi ocoleam casa. 
Exact de la moartea Anei. Şi n-a fost o întâmplare. Cum de 
n-ai înţeles mai demult? Ar fi fost atât de uşor pentru ochiul 
tău ager, să vadă, şi pentru mintea ta ascuţita, să priceapă! 

Ţi-am ocolit casa, când a rămas deşartă, fiindcă nu mai 
aveam pentru cine veni. 

Trebuie s-o ştii acum. Nu veneam pentru tine. Ea o ştia. 

Mă mulţumeam cu atât. 

Tu treceai între două călătorii, între două lansări de 
întreprinderi, între două mese, între două contracte de 
iscălit, între două întâlniri cu alte femei, între două biruinţi 
de ale tale.[] 

Eu rămâneam fidel, în jilţul din umbră. Confident şi 
consolator. Acesta mi-a fost destinul în toată prietenia 
noastră: acesta nu s-a desminţit până la sfârşit. Ea suferea 
din pricina grabei cu care soseai şi plecai, trântind uşile, 
aducând şi lăsând în urmă ceva din frenezia vastelor spaţii 
şi marilor bătălii. Suferea din pricina nepăsării de la fiecare 
despărţire, de-o lună, de-o zi ori de-un ceas. Despărţirile 
voastre erau întotdeauna aceleaşi. O piruetă, un surâs, uşa 
izbită în încuietori. Cum să nu te simtă înstrăinat? Cum să 
nu înţeleagă că erai prins numai de izbânzile tale? Aci, 
numai aci, aveai dreptate în scrisoarea de adineauri: „când 
ai muşcat, mai vrei şi mai vrei...” Mereu mai voiai! 

Alergai să-ţi potoleşti nesaţiul, încă şi încă. 

Ea rămânea în jilţul de la fereastră făcând faţă cu jilţul 
meu din umbră, şi aştepta să ajungă până la noi zvon 
despre întâmplările furtunoase, prin care ştiai întotdeauna 
să te strecori, lamă flexibilă de oţel, ca să apari a doua zi cu 
acelaş surâs triumfal. 


Buzele tale albe şi subţiri, s-au scufundat acum ca într-o 
tigvă de mort bătrân. 

Cât ai îmbătrânit într-o singură zi de la moarte! 

Ai început să miroşi. 

Ce-aş fi vrut întotdeauna să-ţi spun, n-am cutezat 
niciodată. Eram osândit să stau, să aştept, să ascult - şi vezi 
laşitatea? 

— Să te apăr! Cuvintele mele erau menite să adoarmă 
toate îndoielile şi să sfarme toate bănuielile. Cum le aştepta, 
biata Ana! Cum le sorbea, ca o băutură tămăduitoare! Ar fi 
fost o singură dată destul să înclin fruntea la pământ, să 
tac, să recunosc temeinicia îndoielilor - şi după aceia, să 
întind mâinile pentru a sprijini făptura ei firavă şi 
deznădăjduită, să plec buzele pentru a usca şuroiul de 
lacrimi. 

Ar fi fost de altfel, ceea ce de atâtea ori mă învăţai tu când 
era vorba de alte femei şi n-am ştiut să învăţ. 

Dar laş, am minţit apărându-te, deşi te uram. 

Treceai, între două uşi deschise: 

— A! Eşti aci? Perfect! Rămâi cu Annie! 

Te întorceai, între două uşi trântite vraişte: 

— Am întârziat? Mă iertaţi!... Însă ştiam că eşti tu aci, ca 
întotdeauna, să ţii de urât lui Annie... 

Niciodată nu te-ai întrebat de ce sunt întotdeauna prezent. 
Erai atât de deprins în prietenia noastră, cu rolul meu 
subaltern! 

Ce-ai făcut oare să meriţi îndelaolaltă toate fericirile pe 
care viaţa, avar, nu le împarte decât cu dramul, un strop 
aci, unul dincolo? Şi eu ce blestem aveam de ispăşit, ca 
întotdeuana să exist numai în umbra ta, din rămăşiţele 
lepădate de tine? 

Tot ce am iubit, pe tine te iubea. Tot ce doream, ţie ţi se 
împlinea. 

Eu rămâneam întotdeauna martorul, confidentul, 
auditoriul, spectatorul. 

Tu, mereu tu! 


Te-ai mirat de ce ţi-am ocolit casa, când jilţul din faţa 
ferestrei a rămas pentru totdeauna deşert? 

Pentru ce-aş mai fi venit? Pentru cine? 

Jilţul a rămas gol. Ai fost neconsolat o săptămână, o lună. 
Pe urmă, treptat ai îndepărtat din haine tot negrul care 
putea să-ţi amintească în fiecare clipă, că te urmărea 
mustrarea mută şi blândă a unei moarte. Ai uitat, fiindcă ai 
vrut să uiţi sau poate fiindcă nici nu aveai ce uita. Şi din nou 
ai fost acelaşi, tânăr şi tare, avid alergând după alte 
îndestulări care se cereau cucerite, aşa cum numai tu ştiai 
să le smulgi. 

Eu am rămas cu amintirea jilţului gol de la fereastră şi cu 
desnădejdea inconsolabilă, că n-am rostit niciodată 
mărturisirea expirată pe buze. În acest întuneric mă 
cufundam. 

Ai prins de veste că te-am ocolit. N-ai ştiut însă cât te 
uram. 

Tu, mereu tu! 

Prin ce minune, toate obstacolele se surpau numai 
înaintea ta? Pentru ce tinereţea eternă, era numai pentru 
tine? 

Tu n-ai ştiut ce înseamnă aceasta. Ce supliciu intolerabil 
înseamnă să doreşti tot, să vrei tot, să simţi că şi tu ai 
dreptul la tot în viaţă: - iar toate să fie pentru altul, 
dorinţile tale, ambițiile tale, speranţele tale, să le realizeze 
altul. Să rămâi martorul silit a aplauda mereu cu mizerabilă 
făţărnicie, să te bucuri mincinos şi să te zvârcoleşti noaptea 
în somn; fiindcă fiecare biruinţă a celuilalt e pentru tine o 
măsură să-ţi cântărească neputinţa şi frica de viaţă şi 
trecerea anilor, într-o pustietate unde nu se află şi pentru 
tine o oază umbroasă, c-un singur strop de apă răcoritor. Tu 
n-ai ştiut ce înseamnă aceasta. 

În nopţile mele de zvârcolire, mai mijea o singură alinare. 
Gândul că toate, odată, măcar o singură dată, se plătesc. 
Dar nu cutezam să nădăjduiesc, că totul va fi atât de 
repede, de neaşteptat şi total. 


Ai început să miroşi. 

Să-ţi spun şi aceasta? E un miros întăritor, bun, un elixir 
de viaţă pentru mine. Cu ce voluptate îl aspir! 

Mai este o dreptate pe lume. Mai este o răsplată. 

Un singur lucru regret. Că nu voi şti niciodată cum de-ai 
ajuns în oraşul acesta necunoscut şi calic, într-o casă 
străină, mort fără identitate, ca un vagabond. 

Ar fi o ultimă satisfacţie. Mi se cuvenea. O meritam. Ca 
dreptatea să fie întreagă şi să-mi elibereze din gâtlej, un 
chiot sălbatec de bucurie. 

lată, sosesc cioclii! 

Au adus o cutie lungă şi grea, de stejar; un coşciug. 

Acuşi au să te strămute acolo, ţeapăn şi inutil, mai 
întârziind de prisos să incomodezi viaţa altora - un cadavru 
care se descompune. Au să pună capacul deasupra şi au să 
bată ţintele. Au să te acopere înăbuşit în întu-neric. Obrazul 
tău n-are să-l mai vadă nimeni. Ochii tăi n-au să mai vadă 
lumina bălaie şi dulce ca mierea. 

Te privesc şi încă mă tem. 

N-ai să te ridici neaşteptat? N-ai să izbucneşti în hohot de 
râs? 

Dar ce gând stupid! Ce teamă de laş, până la sfârşit! Nu 
eşti decât un cadavru care se descompune. 

Ai început să miroşi. 

Pot să te privesc acum atent, fără nici o cutremurare. Cu o 
simplă şi rece curiozitate. Ce duci cu tine? Pentru ce ai 
făcut aceasta? Cum de s-au îndeplinit până şi acestea tot 
prin tine, numai prin tine - aşa cum eu îţi doream cu toată 
drojdia puterilor mele, dar nu îndrăzneam să ridic un 
singur deget pentru a conjura duhurile negre s-o facă în 
locul meu? 

N-am fost vrednic nici de atât. 

S-au petrecut toate în afară de mine, peste mine. Dar cum 
le-aş fi vrut! 

Răspunde odată! Erai într-adevăr atât de singur? 

Ai ajuns în sfârşit atât de singur? 


Obrazul acesta nu mai înseamnă nimic, pentru nimeni? Nu 
va dura în nici o amintire? 

La ce ţi-au folosit atunci toate? Unde mai este 
înţelepciunea ta, curajul tău, luciditatea ta; ce fel de fericire 
şi ştiinţă a vieţii au mai fost acelea pe care mi le dădeai 
pilduire, dacă aveau să aducă aci, să sfârşească aci? 

Călătoria cea mare... Plecat fără adresă!” 

Haha! Râd, cu râsul tău, care şi din scrisoarea ta ultimă, 
m-a pleznit în faţă, Haha! Tot ce născocisem eu, de mult, 
aproape acum treizeci de ani, a fost numai închipuire 
neputincioasă de literator ratat, cum am ajuns, cum sunt. 
Viaţa m-a depăşit; realitatea a dovedit o mai crudă şi mai 
arzătoare şi totuşi mai logică fantezie, de vreme ce te-a 
adus aci, la desnodământul pe care n-aş fi avut cutezanţa 
să-l imaginez. Să-l doresc. Să ţi-l doresc. 

— Sunteţi gata? Lăsaţi să-l mai văd. 

Bine! Acoperiţi-l acum! 

A început să miroase. 

IV. 

Acum e tăcere. E noapte. 

Noapte înstelată şi mută, pustie, într-un oraş străin unde 
toţi dorm, fiindcă n-au ce face cu timpul. 

Până mâine dimineaţă nu pleacă nici un tren. Am rămas 
prizonier în camera scundă, cu masa de la fereastră unde ai 
stat privind cerul în ultima noapte, cu patul unde te-ai întins 
calm, cu faţa în sus, cu ţeava la tâmplă, s-apeşi trăgaciul. 
Mai durează mirosul de tămâie amestecat cu duhoarea de 
mort. 

Eşti sus, în ţintirimul necunoscut, printre necunoscuţi, 
întâia ta noapte cu tot pământul greu pe piept. 

Bucuria a căzut. O pânză atârnând moale în vintrele, când 
vântul a stat. 

Privesc, de trei ceasuri cu coatele pe masă, privesc mersul 
stelelor pe cer, aşa cum le-ai privit tu. Sunt aceleaşi, drumul 
lor acelaşi. Pentru nemărginirea în spaţiu şi-n timp, nu s-a 
întâmplat nimic. Ce-ai fost tu? Ce sunt eu? E o mare şi 


imobilă tăcere, în cea mai senină noapte de august, cu 
efluvii voluptuoase de parfum vegetal, de frunze, de fructe, 
de flori. 

De ce-ai crezut că viaţa nu mai merita să fie trăită? 

Chiar aşa singur şi mizer trăită; chiar aşa necunoscut şi 
fără nădejde, cum sunt eu aici, faţă în faţă cu universul 
stelar; râma, faţă în faţă cu universul nostru galactic. 

Efluviul nopţii de august e pentru toţi. Se dăruieşte chiar 
pentru râme. Numai în groapa de sus, sub ţărână, ai rămas 
doar cu mirosul tău de cadavru care se descompune. 

De ce nu m-ai chemat la timp, să te opresc de la nebunia 
aceasta? 

Te-aş fi înţeles şi m-ai fi înţeles. Întâia oară am fi fost 
prieteni cu adevărat, egali în desăvârşita noastră mizerie, 
deşi am ajuns la dânsa pe căi atât de îndepărtate şi ocolite. 
Ţi-o jur, n-aş fi arătat nici un orgoliu, dovedind că eu am fost 
cel înţelept şi tu rătăcitul. 

O spun - fiindcă acum ştiu. 

Caietele cu scoarţele lor albe şi negre, stau aci, închise pe 
masă, sub cot. Le-am citit pe nerăsuflate până la ultima filă. 
M-au învăţat ceea ce n-am ştiut. Şi uite, acum, bucuria cea 
rea s-a năruit; o pânză atârnând în vintrele, când vântul a 
stat. 

Mă ierţi? M-ai iertat? 

De unde puteam să cunosc? Păreai atât de tare şi înfruntai 
viaţa atât de sumeţ! 

Vasăzică erai şi tu tot atât de şovăielnic şi slab ca mine, tot 
atât de nefericit? Eram fraţi şi n-o ştiam? 'Tovarăşi de 
osândă silnică, legaţi cu aceeaşi ghiulea de picioare, şi nu 
ne-am bănuit. 

Aseară, după ce m-am întors de la cimitir, am venit să-ţi 
scotocesc lucrurile puţine aduse cu tine aci, şi o făceam cu 
lăcomie crudă - de ce ţi-aş ascunde? Încă mă mistuia 
curiozitatea însetată să aflu. 

Era o revanşă a mea. 


Tot aşa pe câmpurile de bătălie, după ce ultima pocnitură 
de armă a muţit, apar jefuitorii de cadavre, târându-se tiptil 
în crepusculul livid să buzunărească stârvurile, să fure inele 
şi ceasuri, să zvârle scrisori şi imagini naive, fotografii 
decolorate: o mamă, o soră, o iubită, o soţie, un copil - tot 
ce lega un mort de viaţă. Cu această lăcomie cinică m-am 
repezit să-ţi scotocesc în valiza ta de drumeţ plecat fără 
adresă. 

Dar nu căutam ceea ce fură jefuitorii de morţi. 

Căutam taina. Dezlegarea! Un semn să mă lămurească. O 
mărturie. 

Am sfârşit iritat. Încă odată îmi scăpai. Valiza ta nouă şi 
fără nimic al tău, apropiat de tine, nu-mi aducea nimic. Ca o 
valiză de bancher care-a trecut fraudulos frontiera în ajunul 
bancrutei, din orice roman poliţist. Am înţeles că ai 
cumpărat-o dinadins, de la cel dintâi magazin în drumul 
spre gară, ca să arunci înăuntru de-a valma câteva obiecte 
anonime, fără iniţiale, fără adresă, fără viaţă: două câămâăşi, 
două gulere, haina de noapte, costumul de înmormântare, 
pastă şi apă de dinţi. 

— Ce-i trebuia unui mort, atâta apă şi pastă de dinţi?... Mă 
întrebasem singur, rânjind, când am sfârşit. 

Am trântit capacul cu îndârjită mânie şi am împins valiza 
înciudat, cu piciorul. 

Încă odată îmi scăpai. 

Taina o luaseşi cu tine. Ce tare şi stăpân mi-ai părut până 
în ultima clipă! Şi cum te invidiam în ura mea oarbă, pentru 
calmul suveran care-ţi îngăduise să-ţi premeditezi atât de 
lucid toate măsurile, ca să rămâi anonim în moarte, plecat 
fără adresă, în călătoria cea mare! 

Atunci a zgâriat în uşă, cu degetul osos, baba cea cocârjită 
cu pliscul de pasăre. 

Aducea caietele tale. Caietul cu scoarţele albe; caietul cu 
scoarţele negre, de muşama. 

— Toată noaptea scria, maică!... Aici, la masă, toată 
noaptea a scris. Zicea să-l las în pace... Cică scria o carte şi 


de asta a venit, să fugă de huietul lumii ca să scrie în pace. 
Eu l-am crezut, proasta!... Ce ştie o babă beteagă şi 
proastă, ca mine?... I-am închiriat odaia, am primit banii pe- 
o lună. Şi l-am lăsat în pace să scrie. Toată noaptea a scris, 
la masa asta, de la fereastră. Şi noaptea a doua şi a treia 
noapte... O săptămână... Pe urmă, înainte de zori, în 
dimineaţa de-a şaptea când am auzit pocnetul şi l-am găsit 
întins, am ascuns caietele... Zic: poate-i o taină! Poate s-a 
spovedit de-un păcat. Altfel, de ce să-şi răpună zilele, un om 
voinic şi frumos, nalt cumu-i bradul?... Le-am dosit de ochi 
iscoditori şi răi... Mă cugetam să le dau în foc, să piară taina 
cu dânsul! Nu ştiu ce scrie înlăuntru... Eu sunt o babă din 
vechi şi nu cunosc slova... Acuma, dacă te-a chemat şi-ai 
venit, înseamnă că i-ai fost prieten. Poate-i eşti frate, 
măicuţă, şi-ţi vine greu s-o spui lumii? Aşa mă socot! 
Prieten, frate; dacă te-a chemat, înseamnă că n-avea ce-ţi 
ascunde. Poate pentru dumneata a scris el, şapte zile şi 
şapte nopţi... Poate spovedania era pentru dumneata... Aşa 
mă socot. Poftim caietele şi poftim înapoi banii pe-o lună! 
Nu-i drept să mă bucur de bani pe degeaba, de la un mort... 

Cum m-am repezit şi i-am smuls caietele! Cum le-am 
răsfoit cu nesaţ, primele file! În sfârşit, îmi rezerva şi mie 
providenţa, o bucurie totală în viaţă: mi se împlinea o 
dorinţă până la capăt. 

— Păstrează banii şi mai ţine colea, nu te codi!... Să fie de 
sufletul răposatului! 

Mi-a trebuit mult până am silit-o să primească. 

Mi-a trebuit mult apoi s-o împing de umeri, pe uşă, până 
am silit-o să plece. Ca să rămân mai repede singur, aci la 
masa de la fereastră, faţă în faţă cu spovedania ta. 

Mă ierţi? M-ai iertat? 

Acum e tăcere. Noapte înstelată şi mută, pustie, într-un 
oraş străin unde toţi dorm - şi unde vor rămâne în veşnicie 
să doarmă şi oasele tale, cum ţi-a fost dorinţa, printre 
străini, acolo sus, cu tot pământul greu pe cutia pieptului. 

Am sfârşit caietele. Uite-le colea, sub cot! 


Mă ierţi, dacă întâia oară, nu pot rezista ispitei să trag şi 
eu un câştig din prietenia noastră? 

Tu ştii cât de arzătoare mi-a fost dorinţa să-mi văd numele 
tipărit pe-o scoarță de carte. Din adolescenţă, de acum 
treizeci de ani, am râvnit-o cu toată înverşunarea. Şi nu m- 
am învrednicit să scriu niciodată o carte. Poveştile mele 
plăsmuite de închipuire, îndată ce coborau pe hârtie 
apăreau uscate şi moarte. Nu odată m-ai îndemnat să 
renunţ. Nu odată mi-ai lăsat să înţeleg că-i o ambiţie peste 
puterile mele, atunci când mă sfătuiai să încerc altceva, să 
urmez pilda să trăiesc viaţa în loc să mi-o pierd plăsmuind 
năluciri. Ai avut dreptate. De ce m-aş încăpăţâna să o neg? 

Şi iată, cartea aceia ai scris-o tu! 

Tot tu. 

Fără nici un gând. O eliberare. O singură dată - în ce ceas, 
Doamne! 

— Ai deschis foile albe înainte, ai aşternut şirele dintr-o 
suflare, iar cartea s-a scris singură. 

Caietele - o spui - nu erau pentru mine. Nu erau pentru 
nimeni. Baba cea cocârjată cu plisc de pasăre n-a ghicit. 
Erau menite focului. Dar de ce nu le-ai ars? În ultima clipă, 
de ce o singură dată ţi-ai pierdut cumpătul şi nu te-ai 
îndurat să le scrumeşti! Sau le-ai uitat? Sau ai vrut să le 
arzi şi ai crezut c-ai făcut-o? Acum sunt la mine. Lasă-mi-le 
mie pentru totdeauna! Rămână o taină numai între noi! 

Mâine, am să le caut un titlu. Am să fiu şi eu odată sfruntat 
în viaţă, am să pun şi eu pe existenţa altuia, pe avutul altuia, 
pecetea mea, semnătura mea. [ie ce-ţi pasă? Lasă-mi 
această consolare! Această amăgire, măcar. M-ai iertat? 

Ştiu. Pentru altceva te-ai aşezat în tăcerea înfricoşătoare a 
nopţii, la masa aceasta de la fereastră, faţă în faţă cu 
caietele acestea cu scoarţele albe şi negre. 

Pentru altceva le-ai aşternut din scoarță în scoarță, cu 
scrisul tău neadresat nimănui. 

A fost o viaţă care s-a recapitulat. Un bilanţ. A fost răfuiala 
ta cu destinul. Ce tragică încheiere de socoteli! 


Dar ochiu-mi pervertit de literator nenorocos, care n-a 
putut aşterne pe hârtie un singur rând viu, a văzut îndată 
prilejul unic. lată romanul pe care l-am visat! Pe care tu l-ai 
trăit. Şi pe care tot tu l-ai scris. 

Mai ştiu şi aceasta. E o faptă mizerabilă. La fiecare filă 
apari tu, luânduc-te pieptiş cu viaţa, căutânduc-te într-un 
întunecos şi întortochiat labirint. 

Ce mizeră, ce jalnică deformare a ochiului, ce mişelnică 
uscăciune a sufletului, că în toate, eu n-am mai văzut 
palpitarea umanităţii, convulzia ultimă din preceasul 
agoniei - ci numai literatură, un subiect, o carte. O carte a 
nimănui, pe care s-o fur. 

Ce vrei? 

E mai puternic ca mine. 

Gândeşte! O viaţă întreagă să-ţi vezi poftele tale, 
împlinindu-se altuia; drumurile croite de închipuirea ta, 
străbătute de altul; viaţa la care ai aspirat tu, trăită de altul 
şi femeile iubite de tine, iubindu-l pe altul. Să te consolezi 
de toate, amăgindu-te că tu lucrezi cu alt material, al 
eternității; să mâzgăleşti hârtia nopţi şi nopţi, ca să 
descoperi a doua zi o jalnică îngăimare a neputinței 
desfigurânduc-ţi tot ce vir în închipuirea ta atât de limpede, 
patetic ţi durabil; iar pentru încheiere, după ce-ai pierdut 
toate nădejdile, cartea visată de tine s-o afli scrisă de altul - 
cum să rezişti ispitei? Cum să te mai gândeşti la adevărul 
din ea, să mai fii sensibil la drama umană din ea? Cum să 
mă mai doară ce e dureros în ea? 

Adineaori, da, numai o clipă, am fost înduioşat şi mă aflam 
numai om, prieten, un frate în vasta singurătate a lumii, 
plângând alt frate pierdut. 

Adineaori, când te întrebam de ce nu m-ai chemat la timp, 
să te opresc de la desnodământul acesta. Spuneam că te-aş 
fi înţeles şi m-ai fi înţeles. Că întâia oară am fi fost prieteni 
cu adevărat, egali în desăvârşita noastră mizerie. O 
regretam sincer. Nu mă îndoiam că te-aş fi convins. Că ai fi 
căzut cu fruntea pe umărul meu, să-mi accepţi religia mea 


laşă şi mediocră, după care viaţa merită să fie trăită oricum, 
chiar aşa singur şi mizer, chiar aşa necunoscut şi fără 
nădejde, cum sunt eu aici, faţă în faţă cu universul stelar, 
râma faţă în faţă cu universul nostru galactic. 

O rosteam sincer, cu tot sufletul. 

Dar ce suntem altceva, decât o sumă de sincerităţi 
succesive? 

Căci iată, sinceritatea de acum câteva clipe, a şi devenit 
minciuna făţarnică din clipa aceasta. 

Nu e adevărat. Adevărul de adineauri, nu mai e adevărul. 

Acum, nu-ţi mai jur că era mai bine să mă fi chemat. Nu 
mai regret că n-am ajuns la vreme aici, să te fi în-tors poate 
de la drumul tău fără întoarcere. 

Nu se mai potrivesc socotelile. 

lar dacă aş fi făcut-o, dacă aş fi izbutit, mi-aş muşca 
degetele până la os. Fiindcă atunci, n-ai fi scris cartea, 
caietele acestea cu scoarţele albe şi negre - nu le-ai fi scris 
şi nu mi-ar fi rămas mie, unic testament, cel mai preţios 
testament, să mă scoată din anonimat şi din mediocritate, 
să-mi împlinească visul dezmierdat de-o viaţă. 

Că le-ai scris tu caietele acestea şi că le-ai scris pentru 
altceva, decât pentru ambițiile mele deşarte, ce importă? 
Sunt aci. Sunt ale mele. Atâta e destul! 

Nu e aşa, că n-are să ştie nimeni? Nu poate s-o afle 
nimeni. Rămâne o taină numai între noi doi. 

Uite! Am pregătit hârtie. Am ascuţit creionul. Voi transcrie 
răfuiala ta cu viaţa, cu veacul, cu tine; cuvânt cu cuvânt, 
rând cu rând, filă cu filă. N-am să adaug nimic. N-am să 
şterg nimic. Păstrez chiar permanentele salturi de la 
prezent la trecut şi din nou la prezent, cu tot disprețul tău 
pentru cronologia unei naraţiuni meşteşugite după 
canoanele sacre ale genului. Va fi poate mai pitoresc şi mai 
original aşa. Mai autentic. Eram să spun: mai potrivit 
pentru a da iluzia vieţii trăite direct! Am şi început să uit că 
e viaţă trăită îndeaievea. Atât de total mi-am însuşit 
spovedania ta; atât de mult îmi trebuia ca să-mi umple în 


sfârşit golul vieţii mele deşarte! Nu! N-am să adaug nimic, 
n-am să suprim nimic. Doar am să despart ici-colo capitole, 
am să le aplic câte-o etichetă în frunte, căci oricum, trebuie 
să recunoşti că n-ai învăţat cum se confecţionează un 
roman. 

Pe urmă ard scrisul tău, caietele acestea cu scoarţele lor, 
albe şi negre, să nu mai supravieţuiască nici o mărturie. Nu 
era dorinţa ta ultimă? Ţi-o îndeplinesc. Ce bine se potrivesc 
măcar odată dorinţele noastre! 

Mă ierţi? M-ai iertat, pe mine jefuitorul de cadavre? 

Mă gândeam să-i descopăr un titlu. 

La ce bun? La ce-ar folosi truda? 

Tot tu l-ai găsit: „Plecat fără adresă...” 

Fie! Rămână cum l-ai voit. 

Dar lasă-mi, te rog, lasă-mi numele meu înscris pe copertă. 
Atât am dorit-o o viaţă întreagă! Îţi respect tot, până şi 
paginile unde pomeneşti crud despre mine; unde mă 
zugrăveşti ca pe-o nemernică râmă, mirându-te că încă nu 
m-a strivit nimeni, sub talpă. Ce importă? N-are să 
înţeleagă nici un lector că e vorba de mine, într-o carte 
scrisă de mine, semnată de mine. Aşa m-ai văzut tu, în 
orgoliosul tău dispreţ de toate şi tot. Ce importă că nu-i 
adevărul? Aceasta interesează mai puţin. Destul că în carte, 
creatura aceea situată de tine alături de adevăr, pare 
adevărată şi vie. Vezi cât de obiectiv judec? 

E târziu. Să nu pierdem timpul. Spune că m-ai iertat şi că 
n-ai nimic împotrivă. 

De altfel, morţii, de-acolo unde sunt, nu pot protesta. 

Morţii tac. 

Morţii rabdă. 

Morţii nu mai au ce aştepta de la nimeni. 

Iar tu, tu cel temut şi puternic cum te-am crezut; slab şi 
înfrânt cum numai tu singur te-ai ştiut, oricum vei fi fost, nu 
mai eşti decât un cadavru care se descompune. 

Acum retrage-ţi umbra în lumea ta de strigoi. Mă 
incomodează. Lasă-mă singur. Lasă-mă să încep a jefui 


caietele tale, viaţa ta, moartea ta, cadavrul tău, câte au 
încăput toate în caietul acesta cu scoarţe albe; în celă-lalt, 
mai ales în celălalt, cu scoarţele negre. 

Somn bun! Somn veşnic! Ţărâna-ţi uşoară. 

PARTEA ÎNTÂIA. 

CAIETUL CU SCOARŢELE ALBE 

„Si vous n'etiez pas sorti et que vous n'eussiez pas 
entendu quelque bruit du monde, vous seriez demeure 
dans cette douce paix; mais parce que vous aimez r 
entendre des choses nouvelles, il vous faut supporter 
ensuite le trouble du coeur.” 


(Imitation de ]. C.[] I, xx) „Acolo e fericirea. O asculţi? E 
asemeni ecoului. O chemi? Răspunde, dar nu vine. Te duci 
după ea, s-o cauţi? Nu mai este... E mereu mai departe, 
întotdeauna dincolo...” 


(Dintr-o scrisoare fără semnătură) 

CAPITOLUL 1. 

Mă numesc Enric Sântion. Enric Stefan Sântion 

— Răspunde tu, cel de colo, cu cap de premiantul întâi, tip 
B...! 

Arătătorul gălbejit de tutun se oprise asupra mea, după 
ce-a ocolit jumătate de clasă. 

Iar în ochii dascălului de pe catedră, scăpărase o scurtă 
lucire de ironie, de dispreţ şi de compătimire, rostind, 
epitetul cu înţeles de batjocură. O clipă numai lucise şi 
îndată s-a stins. 

M-am ridicat din bancă sumeţind fruntea agresiv. 

Am răspuns întrebării limpede, rotunjit, perfect; un 
adevărat răspuns de premiantul întâi, dacă n-ar fi fost tăios 
ca o provocare. 

— Bine!... Încuviinţase dascălul cu surâsul lui de blajină 
zeflemea, înălţând o singură sprinceană în semn de 
exagerată surpriză. Mai mult decât bine! Excelent! Nota 


zece, fireşte!... Cred că eşti mulţumit? Trebuie să fii un 
mare amator de nota zece. Cum zici că te chiamă? 

Mi-am pronunţat numele răspicat, cu un glas ascuţit din 
gâtlej, ca o altă provocare: 

— Enric Sântion. Enric Ştefan Sântion...! 

Am adăugat înadins, numele şi pronumele tatei, întreg, ca 
să nu mai încapă nici o îndoială. 

Numele odios între toate, al omului nărăvit şi hulit. 
Faimosul Ştefan Sântion, care după ce a scandalizat un oraş 
întreg cu viaţa-i netrebnică, a dispărut într-o bună zi fără 
urmă şi fără adresă, în lumea vastă, lăsând fără sprijin o 
femeie bolnavă şi un copil compătimit îndelaolaltă, de 
cunoscuţi şi de necunoscuţi. 

Mai ales această compătimire mă ofensa. N-aveam nevoie 
de ea. De-atunci încă, n-aveam nevoie de nimic şi de nimeni. 
Era o durere precoce şi crudă. Nu odată se întâmplase să 

simt în urma mea, pe stradă, trecătorii întorcând capul şi 
clătinându-l cu milă. Odată, doi bătrâni, cu straie demodate 
şi cu umbrele; pensionari desigur. Altădată, o doamnă 
necunoscută, cu un copil de mână. De atâtea ori jupânul, 
care venea cu căruţa lui verde de franzele. Toţi parcă s-au 
fost înţeles, să-mi pălmuiască obrazul cu înduioşarea lor. 
Căci întotdeauna, le ghiceam gândul sau cuvintele rostite: 
„Sărmanul!... E copilul lui Ştefan Sântion. Al lui Sântion, cel 
de pomină, cu ticăloşiile şi beţivăniile lui. 

Aş fi ridicat o piatră să le-o zvârl între ochi. M-aş fi oprit să 
le strig: „Căutaţi-vă de voi! Lăsaţi-mă pe mine... N-am 
nevoie de nici un fel de milă. Da! Sunt copilul lui Ştefan 
Sântion. Ei şi? Mă vedeţi că nu arăt nici mai rupt, nici mai 
leneş, nici mai murdar, decât copiii voştri...” 

N-am strigat-o niciodată. O strigasem însă acum! Şi îndată 
încleştasem fălcile cu ciudă, fiindcă glasul subţiat fără voie, 
îmi trădase emoția. 

Aşteptam în picioare răspunsul dascălului: un verdict, 
verdictul! 


Bătrânul şi-a încălecat ochelarii pe nasul socratic şi m-a 
cercetat mai atent. În ochi îi luci altă lumină, bună şi tristă, 
cerându-şi iertare. Am înţeles-o îndată privirea aceea, şi m- 
a încălzit gândul că şi el îndată a ştiut că am înţeles-o. 

A fost între noi, ca un început de complicitate. 

— Bine, Enric Sântion! Enric Ştefan Sântion... Fiindcă 
pricep că nu eşti amator de nota zece, am să-ţi pun numai 
nouă! E mai bine aşa? 

— Vă mulţumesc, domnule profesor. 

M-am aşezat cu obrazul luminos, destins, fericit. Cineva 
mă înţelesese. 

Numai camarazii din bănci priveau nedumeriţi, când la 
mine, când la catedră, torturându-şi priceperea lor bleagă 
să afle sensul ascuns al acestui dialog între un profesor care 
scade un punct din notă fără motiv, ca o supremă graţie, şi 
între elevul care mulţumeşte recunoscător pentru această 
pidosnică ofrandă. 

Era într-adevăr un profesor ciudat, acest celebru Grigore 
Panţăru. O făptură bărboasă, cu fruntea accidentată de 
bulbi asimetrici, chel şi hirsut, scurt pe picioarele arcuite, 
desmăţat întotdeauna, cu straiele desperechiate şi cu 
buzunarele deformate ca două desage, atârnând doldora. 
Doldora de cărţi, carnete, cutii de chibrituri, pachete de 
tutun, pipe, capete de creion reduse la ultima expresie ca 
sâmburii de măslină, bucăţi de cretă, fărâmituri de pâine şi 
inseparabila sticlă turtită de rom. 

Câteodată, în timpul orei, răsturna acest bazar pe catedră, 
să încheie un inventar. Atunci începea să arunce prin 
unghere cutiile goale, fărâmiturile de pâine, capetele 
inutilizabile de creion. Îşi lua seamă. 1 se părea că mai 
poate fi vreunul bun la ceva. Mormăia: 

— Alexandrescule, Donţule, ia caută-l şi adă-l înapoi...! 

Băieţii se înghesuiau, întrecându-se să smulgă unul altuia 
privilegiul de a prezenta plocon, fosila unui fost L.. & C. 
Hardmuth No. 3. 


Dar niciodată n-a cutezat nimeni să râdă, deşi niciodată 
Grigore Panţâru n-a pedepsit pe nimeni. 

Mai târziu, am ştiut că şi în cancelaria liceului era tot aşa 
de iubit, admirat şi temut, cu toate că viaţa-i destrăbălată, 
constituia o permanentă jignire pentru demnitatea corpului 
didactic. 

Am aflat că-şi petrecea noaptea prin cârciumi, în tovărăşii 
ticăloase. Am aflat că fusese prieten cu tata. Atât ar fi ajuns, 
ca să-l claseze printre oamenii cei mai căzuţi. 

Dar era tobă de carte, atotştiutor pe toate tărâmurile, 
salutat până la pământ de inspectori, căutat ca un fenomen 
de Excelenţele în treacăt, foşti pe vremuri colegi de studii în 
Universitate sau la Sorbona. Îi tutuia; îi numea cu poreclele 
de-atunci, când nu erau Excelenţe şi apelau la dânsul să-i 
ajute la teze, la examene şi la concursuri; le arunca în faţa 
adevăruri usturătoare. Îşi îngăduia totul, chiar şi luxul 
acesta de a împroşca adevăruri îndeobşte ignorate cu 
făţărnicie, printr-un laş şi tacit consimţământ general. O 
făcea fără să clipească din ochi, brutal şi cu o zeflemistă 
compătimire, fiindcă mintea-i sclipitoare şi fină, erudiţia 
vastă, spiritul viu, depăşeau strictul capital profesional al 
colegilor croiţi pe aceiaşi măsură mijlocie, ca manechinele 
bazarelor populare de haine gata, cu preţ redus şi plata în 
rate. 

Se spunea că, după o noapte întreagă petrecută în taverne 
de mahala cu salahori şi birjari, sau la unicul varieteu al 
garnizoanei, cu ofiţeri deochiaţi şi cu femei urlând răguşit 
cântecele deşănţate ale vremii; după o asemenea noapte 
cum erau şapte într-o săptămână, se spunea că, ajuns 
acasă, în zori, dezbrăcat de surtuc, cu bretelele spânzurând 
ca o pereche de hăţuri, cu un ciob de cretă scos din 
buzunar, dintre ghemotoace de scamă, pipe, cărţi şi 
cârmojuri de pâine, se spunea că-şi limpezea drojdia vinului 
din cap rezolvând pe tabela bătută în perete, înalte 
probleme de trigonometrie, de algebră şi mecanică, 
accesibile doar câtorva duzini de matematicieni din Europa. 


Un elev din cursul superior adusese la şcoală şi făcuse să 
circule din mână în mână o revistă ermetică de specialitate 
în limba franceză, unde numele lui era citat alături de al lui 
Poincare. De veste prinsese şi un profesor mai tânăr, care a 
dat buzna în cancelarie, fluturând agitat publicaţia şi 
proclamând evenimentul ca o dată epocală în istoria 
liceului, a târgului, a Moldovei, a ţării. Rivalul lui Poincare 
era cu harţag, mahmur şi posac. Strângând din umeri, a 
zvârlit tipăritura afară, în stradă, pe fereastra deschisă. 
Apoi, burzuluit, mormăind după năravul său păroase şi 
neinteligibile sudălmi, a început să înşire pe masă 
conţinutul buzunarelor, ca să-şi aleagă pipa din acea zi, 
printre alte două sau trei. 

În eteroclitele relicve de muzeu ambulant răsturnate 
vraişte deasupra catalogului, ochii indiscreţi ai colegilor de 
cancelarie, au surprins şi câteva fotografii de femei goale, 
dintre cele care se colportează clandestin, la colţuri de 
stradă, în Sodoma şi Gomora marilor capitale. 

Acesta era profesorul nostru cel mai iubit, mai temut, mai 
admirat - prietenul tatei! Fostul tovarăş al lui, de desmâăţ şi 
orgii. 

Atunci încă nu ştiam. Am aflat mai târziu, ca să-l 
îndepărtez de la inimă şi pe dânsul, în acelaşi oprobriu cu 
memoria tatei. Atunci, ştiam numai că e un profesor ciudat, 
care nu iubeşte premianţii întâi. 

Îi împărţise în două categorii, ca două specii vrednice de 
studiat şi de etichetat în galeria de monştri. 

Tipul A: premiantul întâi cu cap de hidrocefal, cu ochii 
coagulaţi de buchireala nopţilor nedormite, cu coatele 
roase şi cu petec în fundul pantalonilor. Chircit, anemic, 
timid, urât şi virgin, e gata să recite şi prin somn, pe 
nerăsuflate, orice regulă, orice formulă, orice axiomă, orice 
pasagiu din Tacit, Herodot, Sueton, Racine, Mommsen, 
Kant, Neculce; orice înşirare de date, orice bătălie, orice 
cifră de populaţie a oricărei capitale: paralaxa unei stele de 
a unsprezecea mărime din constelația Oficus şi 


temperatura de fierbere a Dimetilului 2,3 butan, frecvenţa 
undelor calorifice şi aplicarea curenților termoionici. De 
obicei, pentru încununarea carierei, sfârşeşte grefier la 
tribunal, arhivar la primărie, copist supranumerar la 
prefectură. 

Tipul B: premiantul întâi cu straiele întotdeauna periate şi 
călcate, cu părul tuns corect, spălat, săpunit, cu unghiile 
retezate, isteţ nevoie mare, prinzând mai mult cu urechea 
decât cu cugetul, scriind citeţ, răspunzând volubil, culegând 
notele cu graţie, fără aparentă sforţare, lepădându-se de 
amici compromiţători, cultivând servil bunăvoința 
dascălilor, minţind dacă apare ocazia, trădând dacă e 
nevoie - premiantul întâi fotografiat în albumurile de 
familie, cu vrafurile de cărţi subsuoară şi cu cununa de 
stejar aşezată în evidenţă pe mesuţa de mesteacăn. De 
obicei, pentru încununarea carierei, sfârşeşte ministru care 
nu înfăptuieşte nimic; profesor universitar care tipăreşte 
broşurele de-o spălăcită valoare, cu bibliografia mai 
voluminoasă ca textul, ignorate de autenticii specialişti; 
diplomat care se mulţumeşte să recolteze decoraţii cu şi 
fără marele cordon; conferenţiar cu sălile goale; medic fără 
pacienţi sau avocat fără procese, strămutându-se cu 
specialitate cu tot în jungla politică, unde tocmai se cer şi 
sunt puse la preţ competinţele pregătite din auzite şi 
vorbitoriile pe negândite. 

Clasificare poate arbitrară. Dispreţ, desigur exagerat. 

Dar intenţia de la prima noastră întâlnire de a mă 
categorisi printre premianţii întâi predestinaţi, tipul B, mi- 
ar fi rămas cea mai atroce jignire din viaţă, fără lucirea 
bună din ochi, de mai apoi, retractând şi cerându-şi iertare. 

Căci nu aceasta... Eram! Nu aceasta voiam să fiu. 

Întâiul, fără îndoială. Dar întâiul după măsurătoarea mea. 
Nu în întrecere cu alţii. Întrecându-mă pe mine! În fiecare 
zi, depăşind etapa de ieri, biruindu-mi o şovăială, 
galvanizându-mi o slăbiciune, cucerind o victorie faţă de 
mine însumi: o cursă cu mine însumi, feciorul lui Ştefan 


Sântion, cel plecat în lume fiindcă n-a ştiut să fie altceva 
decât rob slăbiciunilor, rob poftelor, rob şovăielilor, rob 
vieţii. 

EI, cel din urmă dintre oameni. 

Eu? 

Eu, şi aşa mă simţeam printre cei dintâi, încă din vârsta 
când un omuleţ în bancă, îmi dominam camarazii, alţi 
omuleţi. Nu-i dominam, nu voiam să-i domin prin vreun 
farmec, flatându-le micile lor vanităţi, câştigându-i prin 
acea căldură animală a simpatiei, pe care o emană orice 
secătură amabilă. Şi tata fusese simpatic! Toţi câţi l-au 
cunoscut, câţi pomeneau despre el, îl condamnau, dar 
cădeau de acord, recunoscând că a fost om extrem de 
simpatic şi că nu-i rezista nimeni. Aceasta nu voiam să fiu. 
Învăţam să-mi domin camarazii, să mă încrustez în 
consideraţia profesorilor, să-mi spintec drum vieţii, cu o 
inflexibilă luciditate, cu o aproape monstruoasă cunoaştere 
şi stăpânire de mine. 

De aci, da, de atunci, a început pierzania. 

De la lupta din mine, cu mine, cu celălalt eu, feciorul lui 
Ştefan Sântion, carne din carnea lui Ştefan Sântion. 

Pe acela trebuia să-l răpun. Pe acela l-am răpus. 

Astăzi, după atâţia ani, găsesc explicarea. Nu eram o 
excepţie. Nu eram un monstru. Debutam în viaţă, printr-o 
luptă care avea să-mi organizeze, să-mi justifice, să-mi 
orienteze, toată viaţa de mai târziu. Şi e rizibil, să o afli 
aceasta, lămurită simplu, comod, indiferent, rece; enunțată 
ca un diagnostic curent, al unei boli care te-a devorat. S-o 
afli după ce te-a devorat, când ciclul e irevocabil închis şi nu 
mai există nimic reparabil. 

Acum două săptămâni, în tren, când Simplonul străbătea 
peisagiul monoton al Iugoslaviei de douăzeci de ori 
cunoscut, ca să-mi alung plictiseala, am deschis un volum 
care aştepta de mult cu foile netăiate pe mesuţa cabinei. O 
carte de psihologie. De ce cumpărasem, ce mă îndemnase 
să cumpăr o carte de psihologie? Am citit primele foi 


distrat, în silă. Ce lacom le-am parcurs pe celelalte! De câte 
ori am întors, să-mi întipăresc numele de pe copertă! 
Adler[]. Un Adler, între atâţia alţii. Şi cum am tresărit când 
am găsit, când m-am regăsit, când am descoperit cheia 
secretă a vieţii mele! Voința oricărui om este comandată de 
o nevoie centrală, care este aceea de a compensa o 
inferioritate a copilăriei. Exemplu: Byron e tare prin 
propria lui infirmitate, Dostoievski şi Flaubert, prin 
epilepsie, Napoleon prin adolescenţa lui nefericită, Disraeli 
prin origina ovreiască... 

Cu cât mai just, decât toate exagerările şi năzdrăvăniile 
freudiene! Feciorul lui Ştefan Sântion este mai în mă-sură 
ca oricine altcineva, să priceapă de ce încă de pe băncile 
şcolii, unica ţintă i-a fost să răpună amintirea lui Ştefan 
Sântion, să şteargă din carnea lui stigmatul unei asemenea 
moşteniri odioase. A fost o luptă de-o viaţă. Şi a fost, fără 
îndoială, o victorie. 

Dar câmpul victoriei a rămas gol, devastat. 

Un mort care s-a nimicit, nimicind alt mort. 

CAPITOLUL II. 

Nu vă plecaţi în afară. 

Il est dangereux de se pencher en dehors. 

Ieri, când am intrat în oraşul acesta al copilăriei mele, ca o 
fiară lovită, târându-se să moară şi să-şi lingă rănile de 
moarte în vizuina de naştere, aşteptam o tresărire de 
emoție, o chemare bună, de departe, din trecut. 

Poate veneam şi cu o nădejde. Nu mi-o mărturisisem, dar 
preexista în mine. O alinare. O împăcare. Atâtea 
imponderabile sunt, care decid într-un ceas când totul 
părea sfârşit, totul pierdut, şi deodată descoperi că mai 
există o căldură de viaţă! 

Se putea întâmpla să mă regăsesc. Ceva din văzduh, din 
sicriul suvenirilor; un tei care m-a umbrit cândva, o casă pe 
lângă care treceam cu ghiozdanul subsuoară, casa noastră 
săracă şi bătrână, o figură blândă, un glas prietenos, un 


surâs, o vibraţie de clopot, toaca bisericii din uliţa noastră - 
mai ştiu eu ce? 

— Poate de orice m-aş fi acăţat, în crispaţia deznădăjduită 
a naufragiatului să-şi salveze viaţa de-un pai; de orice m-aş 
fi acăţat, să mă împingă îndărăt, la limanuri. 

În afunduri ascunse, mai adânc decât raţiunea mea aspră 
şi rece, poate nădejdea aceasta pirotind tăinuit, m-a 
îndemnat să vin aci şi nu în altă parte, fiindcă numai aci şi 
nu în altă parte, mai era un sorţ de armistițiu cu viaţa. 

Oraşul copilăriei întâmpinându-te ca pe un prieten vechi! 
Primindu-te fără dojană, ca pe fiul rătăcit şi întors... 

N-a fost nimic! 

Un oraş străin. Cel mai străin oraş, cu cea mai lugubră 
indiferenţă, din câte ani întâlnit de când cutreier oraşele 
lumii. 

Copilul acela a mai existat cânclva? 

A fost într-adevăr aievea, aşa cum îl ştiam, cu prematura 
lui gravitate bătând cu paşi mărunți şi cuminţi, drumul la 
şcoală şi îndărăt, pe străzi pe care nu le-am recunoscut, pe 
lângă case şi livezi pe care nu le mai ştiu, printre oameni 
care au dispărut de mult? 

La gară m-a întâmpinat un birjar bărbos, cu birja 
hodorogită, cu gloaba schiloadă. 

Am străbătut Uliţa mare, în zgâlţăiala icnită, sub arşiţa 
încropită, jucând apa morţilor pe asfalt! 

Aceeaşi stradă. Nimic schimbat. 

Şi cu cât alta! 

Cum au scăzut casele, cum s-au chircit pomii, cum s-au 
împuţinat oamenii! Ce urât şi întristător oraş, mort înainte 
de a fi trăit; ruini devastate în care nu s-a petrecut nimic! 
N-aş îndemna pe nimeni să se întoarcă vreodată, în oraşul 
de unde a pornit să înfrunte pieptiş viaţa. 

Drumul să-i fie întotdeauna înainte. Nu are de ce privi 
înapoi. 

De ce mi-am închipuit absurd, că ţintirimul acesta putea, 
tocmai el, să-mi mai dea un strop de băutură întăritoare? 


Morţii chiamă morţii: moartea chiamă moartea. 

Chiar tare, când mă ştiam tare, când mă credeam tare, 
acum şapte sau opt ani, încă ar fi fost destul să mă aducă 
vânturile pe aci, ca totul să-mi pară deodată gol şi zadarnic, 
anticamera neantului. 

Se afla culcat de-a curmezişul străzii un câine flocos. Cu 
greu s-a descleiat de pe asfalt, să facă un pas şi să se culce 
alături. 

— Aista-i câinele lui Conu Chirică!... S-a simţit dator să mă 
lămurească birjarul. Aşa doarme el! Îl chiamă Coltuc...! 

Cine poate să fie acest conu Chirică? Atâţia s-au născut, au 
trăit, au murit, în oraşul acesta, unde totuşi nu s-a petrecut 
niciodată nimic[]! Atâtea ambiţii. Atâtea celebrităţi de 
buzunar în micul lor univers! Aici a devenit un personagiu 
acel Conu Chirică, fiindcă are un câine care doarme în 
mijlocul Uliţei mari. Sau poate am greşit: câinele Coltuc e 
un personagiu cu drept privilegiat să doarmă în mijlocul 
Uliţei mari, fiindcă e dulăul lui conu Chirică. 

Dar dincolo, în lumea de unde veneam, de unde reveneam, 
orânduielile au fost vreodată altele? 

Pe-o măsură mai mare, doar. Pe o deşertăciune mai mare, 
doar. Atât şi nimic mai mult. 

Am oprit la capătul uliţei principale. M-am dat jos şi am 
pornit singur, cu valiza în mână. 

Parcă pe aci? Sau parcă dincoace... Am regăsit strada. 
Uliţa copilăriei. Dar strângerea de inimă, emoția? De ce n-a 
tresărit nimic? De ce n-a mers înainte o umbră, păşind 
cuminte şi mărunt, cu micul ghiozdan subsuoară, cu 
seriozitatea-i precoce şi înduioşătoare? S-o ajung tiptil pe la 
spate. Să-i prind braţul. 

Să-i spun: 

— Lasă acestea! Pentru numele Domnului, lasă acestea!... 
Hai şi te joacă! Copilăria nu merită altceva. Viaţa nu merită 
altceva!” 

De ce n-am întâlnit umbra? 

Nimic. 


Stradă pustie, livezi pustii, case pustii. Totul străin şi atât 
de bătrân, atât de bătrân! 

lar ca totul să fie deplin, să nu-mi mai lase nici o putinţă de 
răzgândire, de scăpare, o singură casă n-am mai găsit-o. 

Casa noastră. Casa mamei. 

În locul ei, alta. Dreptunghiulară şi slută, cu pretenţii de 
clădire rafinat urbană, în ciubuce înflorite, cu marchiză 
meschină la uşa din stradă, ca un cozoroc prea mic la un 
cap prea mare, cu iniţiale şi anul reliefat în ghips. 

Citesc anul şi nu-mi vine să cred. Aşadar douăzeci de ani? 
Sunt douăzeci de ani de când s-a înălţat casa aceasta, doi 
ani după moartea mamei. Ce simplu socotesc cu zecile de 
ani, eu care spuneam că la treizeci un om e sfârşit, un stârv 
în drumul spre cimitir! 

M-a privit un străin, duşmănos. Şi o femeie văpsită hidos, 
de după perdea. 

Acolo era nucul nostru cu banca şi masa de lemn, unde 
întârziam până ce mama striga din uşă: - „Haide, Enric! 
Intră în casă. E târziu. Ai să-ţi strici ochii, nu mai citi...” 

E acum un hangar; magazie de lemne. Iar în locul 
grădiniţei noastre cu flori simple, de mănăstire, ce straturi 
dezgustătoare, cu plante de prost gust, ca nişte 
mahalagioaice ale florilor! 

Am trecut mai departe. 

Poate dacă regăseam casa, aşa cum a fost, scundă sub 
streşina de şindrilă neagră, cu nucul de atunci, cu florile 
simple de atunci, aş fi trecut peste orice mândrie. Străin m- 
aş fi adresat unui străin, să-i cer ospitalitatea de-o noapte. 
Şi poate, cine ştie? A doua zi, s-o cumpăr, s-o răscumpăr, să- 
mi regăsesc vizuinea aici, eu cel întors din călătoria cea 
mare, eu cel plecat fără adresă, de mult, să cuceresc toate 
îndestulările lumii; atât de demult plecat, încât şi anii se 
numără de atunci cu decadele. 

Dar aşa? O casă străină şi respingătoare! Totul străin, 
ostil, mai mort decât o ruină, iremediabil pierdut. 

Am trecut mai departe. 


Am căutat casa cea mai bătrână şi mai săracă. 

Uşor mi-a fost să născocesc un basm. Scriu o carte. Caut 
linişte. O lună, poate două. Plătesc cât alţii pe-un an. 

O bătrânică de-o ignoranță înduioşătoare, cerându-şi 
iertare că-i atât de calică şi casa că-i atât de veche, mai 
veche ca ea, mai veche ca toţi oamenii din acest oraş! 

Şi ce-are să spună mâine dimineaţă, poimâine dimineaţă, 
peste două zile, peste trei ori o săptămână cel mult, în zori, 
când are să descopere în patul cu aşternutul curat, scos din 
sipetul zestrei de-acum cincizeci de ani; ce-are să spună, 
când are să descopere un stârv lungit, cu rotocoala de 
sânge la tâmplă? 

E singurul gând care mă întristează. 

Mustrarea ei. 

De ce tocmai la ea, cea mai bătrână şi singură din acest 
oraş? Mai erau atâtea case unde se poate muri! 

Dar am ales casa aceasta, fiindcă mi-a amintit-o pe-a 
noastră. 

Mă întreb: din ce afund turbure şi necunoscut s-a 
deşteptat înverşunarea aceasta, să regăsesc măcar iluzia 
casei de unde am pornit doar de bună voie, unde n-am mai 
voit să mă întorc niciodată; a casei pe care am înstrăinat-o 
înadins, de departe, pe nevăzute, numai ca să rup orice 
legătură, oricare? 

Pentru ce tocmai acum, privesc îndărăt, numai îndărăt; eu, 
cel plecat în vasta lume, în călătoria cea mare, plecat fără 
adresă, să evadez din acest oraş şi să evadez din mine, să 
mă eliberez? 

Nu sunt tot eu acela? 

Nu mai supravieţuieşte nimic din acela? 

Atunci, în anii de atunci câţi se numără cu zecile; în ziua 
plecării, îmi făcusem un jurământ pe care nu l-am călcat 
niciodată. 

Cu hotărârea bravă a vârstei, mi-am ales linia de conduită 
a vieţii după inscripţia de la fereastra vagonului cu care 


plecam, repetată înadins în toate limbile, ca să se înfigă în 
toate minţile: 

E primejdios a se pleca în afara. 

Il est dangereux de se pencher en dehors. 

Nicht hinanslehnen. 

E pericoloso sporgersi. 

Opasno je van se nagnuti. 

CAPITOLUL III. 

Plecat la drum, odată cu veacul „E primejdios a se pleca în 
afară!” 

E primejdios a privi îndărăt! 

Cu învăţământul acesta, cu hotărârea aceasta, am plecat 
când începea veacul, în una mie nouă sute. 

Să nu mă aplec în afară, ca să nu-mi sfarme fruntea 
obstacolele presărate perfid, deoparte şi de altă a drumului. 
Drept înainte! Numai drumul meu. 

Să nu privesc îndărăt, ca să nu mă prefacă blestemul în 
stană de sare. Ca să nu rămân împietrit, cu faţa întoarsă 
spre vieţile moarte! Cicluri încheiate. N-aveam de ce privi 
îndărăt. Numai înainte - odată cu veacul. 

Pe atunci, planeta era mai mică şi noi mai fericiţi. 

Nici un avertisment nu îndreptăţea presimţirea 
neastâmpărului deznădăjduit, care avea să ne zvârle la 
răscruce de timpuri şi de lumi. 

Vremuri cuminţi, optimiste, de prosperitate şi de apoteoze, 
de expoziţii universale şi de inofensive teorii sociale, de 
romane anticipând exaltat şi naiv noua religie a ştiinţei, 
victoria maşinii: omul cel nou, în idolatria lui nouă. Nu 
ameninţa nici un defetism al civilizaţiei, zămislită după 
chipul şi asemănarea şi poftele noastre - sub semnul 
nesaţiului. Nu apăruse nici un trădător. Furtunile se 
dezlănţuiau într-un pahar cu apă. Alarmele sunau de-o 
copilăroasă exagerare, pentru proporţiile atât de modeste 
ale universului nostru de-atunci. 

Îmi amintesc cu oarecare duioşie. Atâta naivitate! Atâta 
optimism! Exploratorii mai descopereau încă ţinuturi 


necunoscute. Se arunca în discuţii, ca o năzuinţă himerică, 
probabilitatea că vreun excentric vreodată, va izbuti să facă 
aievea înconjurul pământului în 80 zile, ca eroul unui roman 
de Jules Verne. Absurdele şi ridicolele biciclete, reprezintau 
un rafinament al progresului tehnic. Se numărau câteva 
automobile în ţară. Se povestea cu însufleţire despre 
ultimele transatlantice, care parcurg oceanul în 
cincisprezece zile. Într-o piesă de teatru, un autor 
îndrăznise să introducă pe scenă un telefon. Inovația a dat 
loc la dezbateri aprinse. Au fost unii pentru, şi alţii contra. 
Când recapitulez suvenirul acestor inocente vremuri, îmi 
par mai îndepărtate de noi, după treizeci de ani, ca de 
epoca lui Anaxagoras, care era să-şi piardă capul fără 
intervenţia lui Pericles, fiindcă în plină splendoare a 
civilizaţiei ateniene, cutezase să afirme că soarele era ceva 
mai mare decât Peloponezul. 

Şi totuşi, poate că acela era paradisul pierdut. 

Desigur, acela a fost paradisul a doua oară pierdut! 

Blândeţea vieţii nu prevestea nimic din ciclul pe care noi îl 
pregăteam. Pe care l-am deslănţuit singuri, ca ucenicul 
vrăjitor uitând formula magică pentru a cuminţi din nou 
elementele. Ciclonul ne-a depăşit, ne târâie pe fiecare, fir 
de pulbere în coloană de pulbere, ca să ne lepede, nimeni 
nu ştie unde, nimeni nu ştie cum, nimeni nu ştie când - şi 
mai ales nimeni nu ştie de ce. 

Aşadar, am plecat la drum odată cu veacul. 

Un copil aproape; abia trecut de pragul adolescenţei. 

N-a fost o hotărâre năzărită într-o noapte. N-a fost 
cutezanţa de-un ceas, pândită de remuşcarea şi de regretul 
şi de capitularea de-a doua zi. N-am fost fiul risipitor, plecat 
după poftele lumii, ca să mă hrănesc cu roşcovele porcilor, 
să mă întorc ostenit, rupt şi flămând; aşteptând ca un drept 
biblic înjunghierea viţelului celui mai gras. 

A fost o hotărâre premeditată îndelung, pregătită pe 
îndelete; un sfârşit şi un început; o cauză şi un efect; a fost 
viaţa care se cerea trăită, care nu putea fi altfel trăită. 


Feciorul lui Ştefan Sântion avea drept la aceasta: avea 
datoria aceasta. 

Chiar acum, când simt gustul coclit în gură, cenuşa răcită, 
sângele putred şi mort - chiar acum, când ştiu unde m-a 
zvârlit hotărârea de-atunci - încă nu-mi pot găsi nici o vină. 
Sau una prea mică. Dacă ar fi să reîn-cep în acelaşi ceas, în 
aceleaşi împrejurări; dacă printr-o magie s-ar răsuci firul 
vremii îndărăt, ca să pot purcede din nou la drum, nu ştiu 
dacă aş putea alege altul, în alt întortochiat labirint. 

Căci destinul nu e în afară de noi. E în noi. Toate drumurile 
nu sunt în afară de noi. Sunt în noi. 

Am plecat smulgând toate rădăcinile vegetative, să mă rup 
de târgul natal, de amintirea tatei, de patul grijuliu pregătit 
în fiecare seară de mama, de casa bătrânească, de amintiri 
bune şi rele, de prejudecăţi, de conspirația legăturilor 
parazitare; m-am rupt de toate, fiindcă eliberându-mă de 
ele, mă eliberam de mine. 

Poate ceasul acesta l-au trăit şi alţii. Nu mă socot de fel o 
excepţie. Numai că alţii uită. Numai că alţii, dau mai târziu 
totul pe socoteala întâmplării. 

„S-a întâmplat... Dacă.” 

E refrenul auzit de o sută de ori într-o zi. E scuza şi 
consolarea noastră. 

Dar nimic nu se întâmplă la întâmplare. Şi nu există nici un 
„daca” în afară de noi, în afară de logica imu-abilă a vieţii. 
Totul e scris, nu într-o carte a destinelor catagrafiate de zei, 
în Olimp, cum puteau să creadă contemporanii lui 
Anaxagoras; ci în fatala angrenare a cauzelor şi a efectelor, 
slobozite de la un fapt în aparenţă divers - actul iniţial. 

E greu de reconstituit? 

E greu, numai fiindcă memoria ne trădează; fiindcă reţine 
nimicurile şi leapădă ca un lest netrebnic, tocmai ceea ce a 
fost decisiv într-un ceas al vieţii. Uităm acest ceas decisiv. 
Poate nici n-am luat seama la el, ca să măsurăm cum ne-am 
jucat singuri destinul. Când totul sfârşeşte bine, ne atribuim 
nouă virtutea de a fi descoperit drumul binelui. Când totul 


sfârşeşte într-o catastrofă, ne dăm în lături şi aruncăm toată 
răspunderea pe fatalitatea exterioară: „S-a întâmplat!... 
Dacă... Dacă... 

Laşitatea aceasta n-o vreau. 

Am privit viaţa în faţă. 

Privesc moartea în faţă. 

E singurul meu orgoliu supraviețuind într-acest ceas. 

Pentru a mă lămuri pe mine, pentru a mă judeca pe mine, 
pentru a mă condamna pe mine - am deschis caietele 
acestea cu scoarţele lor albe şi negre, să le încredinţez ceea 
ce nimeni nu ştie, ceea ce am tăinuit tuturora. Mă povestesc 
mie însumi. Aceasta are să-mi dea tărie până la sfârşit, să 
nu-mi tremure mâna când voi apăsa trăgaciul şi voi executa 
verdictul. Ca mai bine să mi se înfigă în conştiinţă evidenţa 
că altfel nu poate fi, că alt desnodământ logic şi just, nu 
există. 

Pe urmă am să ard foile. Cui altcuiva, la ce altceva, ar 
folosi? 

Unii îşi scriu memoriile. Ce sete deşartă să te 
supravieţuieşti! Ar avea vanitatea aceasta o singură 
justificare: atunci când într-adevăr experienţa ta ar putea 
sluji altora. Plăteşti tu, dar cruţi pe alţii. 

Viaţa fiecăruia e însă un drum singuratec, într-o 
înspăimântătoare solitudine - acea din mijlocul mulțimilor. 
E experienţa ta, numai a ta. Drama ta, numaia ta. lar 
nimeni, nu învaţă nimic de la nimeni. Adesea nu învaţă ceva, 
nici pe propria lui socoteală. 

Deci le voi da foc acestor caiete cu scoarţele lor, albe şi 
negre. Să rămână un pumn de scrum, cum pumn de scrum 
se spulberă în vânturi orice viaţă. 

O clipă, numai o clipă, m-a ispitit gândul să le las lui Ion. 
Aşa zisului meu prieten: Ion. 

Când va sosi mâine, poimâine, peste două zile, o 
săptămână; când va sosi aci, după ce va rânji cu toată 
satisfacția sa de ratat la descoperirea că şi alţii şi-au trăit 
viaţa deşert, să-i rămână lui acest dar de dincolo de moarte. 


De atâta vreme îl simt pândindu-mă ca un spion, 
aşteptându-mi o şovăială, torturându-se să-mi afle o 
articulaţie şubredă în armură! Ar însemna caietele acestea 
pentru dânsul, bucuria cea mai desăvârşită din viaţă. Îmi 
pare că-i şi văd rânjetul, că-i şi aud gemătul de uşurare. Dar 
el e ceva încă mai rău decât un prieten care te aşteaptă să 
cazi, ca să-ţi privească zvârcolirea ca o justă expiaţie a 
tuturor îndestulărilor, lui interzise. E ceva încă mai rău. 

E scribul mistuit de vanitatea unei vieţi întregi, să scrie o 
carte, să plăsmuiască o existenţă verosimilă, să concureze 
starea civilă. Un demiurg - el, râma! 

Şi ar fi o revanşă sinistră. 

Să mă mai ucidă încăodată. Să asasineze un mort. Să-mi 
toace confruntarea aceasta cu mine însumi, în bucăţi 
mărunte, s-o gătească cu sosul literaturii lui zemoase, să-i 
presare mirodenii stilistice şi s-o servească lectorului plat 
du jour, în lista lui de bucate. 

Aceasta, mai ales aceasta, n-o vreau. 

E răfuiala mea cu viaţa; numai a mea. Dreptul meu. 

De aceea l-am minţit cu premeditare, chemându-l, în 
scrisoarea pe care o ţin gata, de-aseară, cu plicul lipit 
aşteptând să i-o trimit în ziua din urmă. L-am minţit, 
ascunzându-i adevărul întreg. 

I-am spus în scrisoarea gata lipită de-aseară, că oraşul 
acesta rni-e cu desăvârşire străin. N-a ştiut niciodată de 
unde veneam. Un vag târguşor din Moldova, cu numele 
mereu schimbat în rarele noastre confidenţe reciproce din 
adolescentă, eschivând răspunsul precis cu stratageme 
glumeţe. Când că nu importă de unde venim, ci unde 
mergem. Când că m-am născut dintr-un neam de nomazi. 
Poate fiindcă aşa îmi dicta firea-mi secretă, avară cu 
destăinuirile intime. Poate mai ales ca să nu dea cumva de 
urmele tatei, de memoria odioasă a tatei, stigmatul meu şi 
spectrul obsesiilor mele de-atunci. N-a ştiut-o în anii 
adolescenţei, când tot ne mai apropia ceva. La ce i-ar fi 
folosit s-o ştie acum? I-am scris deci numai atât, cât să-i 


aţâţe curiozitatea de prieten pândindu-ţi cu ură drumurile 
primejdioase şi lui inaccesibile; atât cât să-i seducă fantezia 
de literator ratat: „Ce dar perfid! Când ai muşcat, mai vrei 
şi mai vrei... lar de sub fiecare fruct mustos, scoate limbă 
ascuţită şi dinţii înveninaţi, un pui de năpârcă încolăcit...” 
Parcă aşa i-am scris. În orice caz, cam aşa. 

Pentru dânsul ajunge. 

E destul atât, ca să sosească aci cu primul tren. Avid, să 
mă vadă în sfârşit întins fără glas şi fără viaţă: în sfârşit el 
să vorbească şi eu să tac; în sfârşit el să mă privească cu 
milă şi eu să-i suport mila băloasă - o altfel de ură mai 
odioasă ca ura loială şi tare, Atât îi ajunge! 

Am fost încă mai precaut. l-am lăsat o consolare. Morţii 
sunt generoşi. I-am lăsat consolarea că deznodă-mântul de- 
acum, deznodământul vieţii trăită cu o însetare cum puţini 
vor fi trăit-o; i-am lăsat amăgirea că-şi poate găsi 
interpretare într-o născocire a lui. Interpretare şi, dacă 
vrea - originea. l-am lăsat amăgirea că el, cu fantezia lui 
puţină, stearpă, meschină, cu bagajul acesta nevoiaş, că ela 
putut imagina o întâmplare aproape identică. O viaţă alături 
de a mea, în care a văzut numai un subiect de roman, bine 
înţeles condamnat să nu fie scris niciodată. E în stare s-o 
creadă! Sunt sigur că o crede. Călătoria cea mare! Plecat 
fără adresă! Evadarea din urbea ta, din plasele care te 
capturaseră, evadarea din tine; călătoria spre vastele 
orizonturi, aventura cea mare după care tânjesc toate 
destinele mediocre... „Plecat fără adresă!” - scrie factorul 
pe plicurile adunându-se vraf. Nimeni nu ştie unde ai ajuns, 
nimeni nu ştie cine eşti acum, ce eşti acum. În vremea 
aceasta, tu cel plecat fără adresă, strâbaţi orizonturile, 
escaladezi piscurile, respiri aerul proaspăt al marilor 
înălţimi, te îndestulezi din toate îndestulările lumii. Pe urmă 
sfârşitul? Sfârşitul rămânea de aflat, de descoperit, de trăit. 

Aceasta, cam aceasta era întâmplarea. 

Iar el, atunci, în jalnica lui mărginire, a văzut îndată „un 
subiect”. Un subiect de roman. Plăsmuire de literator. 


Era altceva decât născocire. Era viaţa închipuită de mine, 
plănuită de mine, îndreptarul meu; cursa mea în întrecere 
cu viaţa; viaţa aşa cum mi-o hotărâm s-o trăiesc. Cum şi 
începusem s-o trăiesc; cum o şi trăisem în primul ei capitol, 
atunci când ne-am cunoscut şi am legat prietenia noastră 
inegală, din anii adolescenţei. 

Îmi amintesc limpede. Eram proaspăt sosit în Capitală. 
Schimbasem şcoala de-aci pe alta de-acolo, de teamă să nu 
mă împotmolească moleşeala muribundă a urbei acesteia, 
natală. Plecasem să scap de memoria tatei, de jalea 
resignată a mamei, îmi smulsesem rădăcinile, rupsesem 
punţile îndărăt - eram în drum, în călătoria cea mare, în 
aventura cea minunată. Eu eram plecatul fără adresă, după 
tata. 

Pot spune: împotriva lui! 

El plecase pe drumul său, să-l ducă unde l-a dus. 

Eu plecasem pe drumul meu, să mă aducă unde m-a adus. 

Atunci s-a legat amiciţia noastră. Nu ştiu de ce. Nu ştiu 
cum. Nu ştiu ce ne-a putut apropia pe amândoi. Poate 
eterna lege a contrastelor. Poate ceva încă mai inferior, 
întrucât mă priveşte. Ai nevoie întotdeauna de un spectator, 
de un auditor. lar spectatorul, auditorul predestinat, apare 
singur, fără să-l cauţi, ca în automatele legi ale naturii care 
nu suportă vidul, cerşindu-ţi graţia să te laşi ascultat şi 
privit, admirat şi pismuit. Aşa a rămas mai bine de treizeci 
de ani, prietenul meu Ion. Aşa a fost prietenia noastră. 

La început, s-a înfipt ca vâscul să sugă sucul vieţii de la 
viaţa mea. Poate fără să ştie, fără să-şi dea seama, împins 
de instinctu-i de parazit. Pe urmă, când drumurile mele au 
fost prea înalte şi repezi, abrupte, s-a tupilat în umbră, 
spion, să mă urmărească tenace, cu toată ura şi invidia 
neputinței. Credea că n-o ştiu. Că n-o văd. La ce bun, să-i fi 
răpit această amăgire? 

EI era spectatorul vieţii. 

lar eu eram pentru el viaţa, paroxismul vieţii. 


De atunci, încă de atunci, când credea că-mi împărtăşeşte 
o plăsmuire a lui, fără să observe că-mi repeta spusele 
mele; adevăratul plecat fără adresă eu eram, călătoria cea 
mare pentru mine era. Mă aflam în drum. Trecusem de cele 
dintâi răspinteni. Răsturnasem cele dintâi obstacole. Calea 
era deschisă înainte. Numai dez-nodământul, ah! 
Deznodământul acesta, numai el germina ascuns în 
sâmburele viitorului. 

Plecasem odată cu veacul. Mergeam cot la cot cu veacul. 

Ce drum admirabil! Ce bun tovarăş veacul acesta, nou şi 
tânăr şi încrezător, ca mine! Cum ne înţelegeam amândoi, 
cum ne îndemnam amândoi, cum ne întreceam amândoi! 
Cine-ar fi spus că aveam să ne poticnim amândoi aci, pe 
buza abisului: că drumul ducea aci? 

Căci poate deznodământul acesta, socoteala aceasta 
ultimă şi verdictul, nu sunt numai pentru mine. Nu-mi 
aparţin numai mie. 

Sunt ale veacului. 

Să fi fost şi veacul plecat fără adresă? Fără destinaţie? 

Dar atunci e altă poveste. 

Şi nu pot accepta laşitatea să milogesc aiurea răspunderi, 
să mă înşel pe mine însumi cu circumstanţe atenuante de 
împrumut; nu scriu o pledoarie, cum nu mi-a stat în gând, 
să dresez un rechizitoriu. 

Povestesc. Mă povestesc. 

Acum pot să mă aplec în afară, când am ajuns lă staţia 
Terminus; pot privi îndărăt. 

Nu mai am frică să nu mă prefacă blestemul în stană de 
sare. 

Ştiu prea bine în ce, numai în ce, se poate preface un 
cadavru. 

CAPITOLUL IV. 

Modern-Style 

— Trei sau patru bucăţi? 

— Două, domnişoară Liliana... 

— Lămâie sau rom? 


— Şi una şi alta, domnişoara Liliana. 

Liliana Medoveanu depuse cu furculiţa minusculă de 
argint, în ceaşca mea de ceai, o rotiţă de lămâie mai subţire 
şi mai transparentă ca foiţa de ţigare. 

Picură rom, dintr-o sticlă bizară şi convulsionată. Cea mai 
nouă creaţie. Fund lat; rotundul cărăfii inegal di-latat ca un 
obraz în plină inflamație a unei măsele cariate; gât prelung 
şi încovoiat de lebădă. Iar cristalul montat cu ornamente de 
staniu, imitând nuferii pe apă, spiralele de rochiţa 
rândunelei şi cârceii de viţă. Toate; metal şi cristal, vopsite 
în culori opace de cel mai subtil rafinament - verde 
degradat în mauve, cafeniu în albastru, purpuriu în poleială 
coclită şi mată. 

Asemenea orori se mai găsesc şi acum, în camerele 
închiriate cu luna studenţilor nevoiaşi şi mobilate ieftin, cu 
vechiturile cumpărate la hale; epavele unei epoci perimate. 

Atunci îmi apăreau tot atâtea simbolice juvaere ale 
veacului nou-născut. Admiram serpentinele de cositor, cum 
admiram mâna care turna, vinele albăstrii sub pieliţa de 
patriciană transparenţă. 

Admirând, am prins de veste prea târziu că romul picura, 
picura... 

— O! Ajunge, domnişoară Liliana! Exagerezi, domnişoara 
Liliana! 

— Te rog, nu-mi mai spune, domnişoară!... Suntem acum 
destul de vechi prieteni, ca să-mi spui pe nume. 
Camaradereşte!... Ador aceasta... 

Invitaţia fusese rostită mai încet, aproape în şoaptă, ca să 
nu mai ajungă la urechile celorlalţi. 

Am răspuns tot aşa, numai pentru noi: 

— De când aşteptam!... Aşadar, îmi dai voie? Uite ce 
repede mă execut: Liliana, Liliana, Liliana...! 

Liliana roşi, mulţumindu-mi complice. O mulţumire mută, 
din tremurul genelor! Aşeză sticla cu gât de le-bădă pe 
tablaua ovală de argint, vastă ca un velodrom. O aşeză, să 


nu observ că-i tremură mâinile. lar privirea mi-o ocoli, 
lăsându-mă singur şi trecând la celelalte grupuri. 

Într-adevăr, da, era o copilă cu ochii ciudat violeţi! 

El mi-a atras luarea-aminte; el, Ion. Şi îndată, din înecarea 
glasului, din uitătura lui miloagă - am înţeles. 

A fost destul atât, ca să-mi pară mai puţin banală, mai 
gingaşă, de un mai ispititor mister, decum o evaluasem, o 
clasasem şi o etichetasem la prima noastră întâlnire. 

Liliana. O chema Liliana, cum se numeau eroinele cele mai 
diafane ale romanelor la modă pe-atunci; cum celelalte 
prietene ale ei, se numeau: Nora, Ada, Mab, Flora, Vivian. 

Mai există oare undeva? lar dacă mai există, ce va mai fi 
rămas oare din ochii atât de ciudat violeţi? 

La patruzeci şi opt, la patruzeci şi nouă de ani, ce mai 
poate supravieţui din cea mai spelbă copilă cu ochii cei mai 
ciudat violeţi, într-o femeie care e poate bunică? 

Ce mai supravieţuieşte? 

— Nu din catifeaua dogorâtoare a obrazului care s-a fost 
lipit alintându-se de obrazul tău; nu din răcoroasa 
frăgezime a buzelor pe care le-ai strivit sub buzele tale, 
dacă ai cutezat să le săruţi cumva. La această alterare te 
mai resemnezi. Un trup mai poate fi elastic încă, arcada 
sprincenelor, privirea învăluitoare, palpitarea nărilor, mai 
păstrează uneori ceva din suvenirul zveltei adolescenţe, 
chiar după treizeci de ani. E un pastel scuturat sub sticlă. 
De sub pulberea fină şi estompată, se mai animează uneori, 
reînviată, făptura ce-a fost. 

Dar ce mai supravieţuieşte oare din candoarea de-atunci, 
din frăgezimea aceia imaterială şi totuşi coruptibilă, a 
tinereţii de gând, de elan, de reverii? 

Moartea aceasta înainte de moarte, e mult mai atroce şi 
inadmisibilă. Decrepitudinea nevăzută, uzura sufletului, 
capitularea. Substituirea unui suflet cu totul străin şi 
mizerabil, împuţinat de mocneala resemnărilor, în locul 
celuilalt, izgonit. Mă întreb, ce vor fi făcând după treizeci de 
ani, fiinţele pe care le-am iubit acum treizeci de ani; care 


înfăţişau atunci graţia, duioşia, râsul zglobiu, căldura de 
viaţă, miracolul? Le văd în jilţul de la fereastră, împletind 
ciorapi pentru tombola societăţilor de caritate. Le văd 
aşteptând în nopţi de insomnie, bărbatul care a întârziat 
iarăşi la club, cu toate implorările din ajun. Lampa de pe 
mesuţa de noapte mereu aprinsă şi stinsă. Perna întoarsă 
pe faţa mai răcorită. Ceasornicul a zecea oară consultat: 
Unu şi un sfert, unu jumătate... Două... Două-şi-un sfert... 
Trei. „Numai de-ar fi într-adevăr la club! De nu s-ar fi dus 
iarăşi cine ştie unde, în cine ştie ce companie, cine ştie la 
cine...!”. Patru... Patru-ju-mătate. Au început să treacă 
încărcate şi grele, căruțele zarzavagiilor spre piaţă... 
Cinci... Cinci-jumătate... Primul tramvai, paşii grăbiţi ai 
lucrătorilor de fabrică, tusetele răguşite de dimineaţă... 

Sau încă mai crud. Văd degetele acăţându-se, ghiare 
crispate, de umerii amantului care se leapădă de-o femeie 
prea trecută cu anii şi ostenitoare. Plânsul cu şiroaie de 
lacrimi, spălând fardul pe-un obraz stacojiu dedesubt. Şi 
replica feroce a acestui amant, sătul de amanta crampon, 
ca în nu ştiu ce piesă de teatru: „Et enfin adieu, tu ne vas 
pas m'empecher de commencer Fr vivre, sous pretexte que 
tu commences fr mourir!” 

Sfârşitul fecioarelor pe care le-am iubit acum treizeci de 
ani e acesta, ori celălalt, ori unul nu prea departe. 

O chema Liliana, cum se numeau eroinele romanelor la 
modă pe-atunci. 

Avea şaptesprezece ani. Citea poeţii de avangardă ai 
timpului. Poeţii blestemaţi, stigmatizaţi şi denunţaţi 
oprobriului public de Max Nordau, în a lui Degenerare de 
curând apărută şi circulând din mână în mână, ca orice 
carte de efemer dar senzaţional scandal[]. Citind şi recitind 
versuri de Laforgue şi Verlaine, Klingsor şi Moreas, Rollinat 
şi Renee Vivien, anticipa cu oarecare îndrăzneală 
admiraţiile autohtone, în Capitala noastră încă mai 
balcanică decât astăzi, cu muscali şi cu grătare de mititei, 
cu tarafuri de lăutari şi cu bătăuşii electorali din gropile lui 


Ouatu, cu carnetul monden al lui Claymoor şi cu Voi sunteţi 
urmaşii Romei? Sau Pui de lei, declamate la festivalurile 
studenţeşti. 

Trăiesc după-amiaza aceea. 

Unde-a stat pitulată amintirea? O credeam scrumită 
pentru totdeauna, neantizată în cele patru vânturi. O 
purtam totuşi în mine, fără s-o ştiu. Şi adineaori, îndată ce- 
am scris numele Lilianei, s-a deschis magic, ca trandafirul 
înflorit în mâna fachirului, învolt, parfumat şi aievea, acolo 
unde o clipă înainte era nimicul. Atât a fost destul! Să-i scriu 
numele, Numele a dezlegat vraja. Ca s-o învie cu ochii ei 
ciudat violeţi, cu atmosfera de-atunci, cu anii de-atunci, cu 
eu cel de-atunci. 

Era o după-amiază de toamnă, în salonul Medovenilor, cu 
mobile proaspăt aduse de la Paris, avangarda Modern- 
Stylului, ca şi albumele de la Expoziţia Universală, ca şi 
serviciul de ceai, stampele japoneze de pe pereţi, desenele 
în creion colorat ale lui Boldini şi La Gandara, cupele 
Lalique şi Galle, ramele cu colţuri curbe, oglinzile cu flori 
pictate - lotuşi şi crini. Din această patrie pariziană a 
mobilelor, Liliana Medoveanu, dar mai ales părintele său, 
celebrul Jack Medoveanu, importaseră şi subiectul 
discuţiilor noastre de-o arzătoare actualitate. Sar Peladan şi 
Bjornson Lode Fullerţ] ţi cupletele lui Polin, Wagner ţi 
Tolstoi, afacerea Dreyfus ţi Anatole France, Bourget ţi 
Ibsen, desenele lui Caran d'Ache ţi romanele lui Gabrielle 
d'Annunzio, naturalismul lui Zola şi ultimul număr din 
Mercure de France, cu epilogurile lui Remy de Gourmont, şi 
cu scoarţele mauve: culoare atât de scumpă simbolismului 
şi atât de apropiată de ochii Lilianei. 

Intram a treia oară în casă şi îndată am pus stăpânire. Am 
fost centrul de gravitate al preocupărilor şi al atenţiilor. 
Micul tiran. Succesul - cel dintâi succes într-o lume nouă şi 
altora prohibită! 

— Îmi strecurase în vine o uşoară, o delicioasă ameţeală. 


Numai că eu ştiam să mi-o stăpânesc. S-o ascund. Pe când 
Liliana nu-şi năbuşea încântarea, de-o nevinovată vanitate, 
că măcar o singură zi pe săptămâna, poate juca rol de 
amfitrioană. 

Se achita cu o adorabilă gravitate. Obrazul se învăpăia de 
emoție şi de recunoştinţă, când în ochii noştri citea o 
îndreptăţită admiraţie. 

Copila răsfăţată a unor oameni răsfăţaţi de destin, 
obținuse de la părinţi ziua aceasta a ei, cum Jack 
Medoveanu şi Cora Medoveanu nu ştiuseră să-i refuze, cu 
puţini ani în urmă, orice capriciu, orice păpuşă, orice joacă 
a păpuşilor. 

Se întâmpla ca aceşti Medoveni, să fie într-adevăr o 
pereche foarte modernă, vieţuind jumătate din an peste 
hotare, la Paris şi la Nisa, în staţiunile balneare ale Boemiei 
şi pe ţărmul lacurilor italiene. Pentru dânşii, celelalte şase 
luni, din ţară, constituiau un mizerabil şi obligatoriu exil. Îl 
îndulceau, Cora Medoveanu patronând reprezentații de 
binefacere; Jack Medoveanu, crescând cai de curse. 
Amândoi, deschizând salonul luptelor surde din acea vreme, 
pentru şefia partidului conservator. 

Şase zile pe săptămână, oglinzile vedeau şi pereţii auziau 
cu totul altceva, decât ceea ce putea să le ofere puerila 
noastră societate. 

La ceaiurile unde se adunau comitetele filantropice ale 
doamnei Cora Medoveanu, domnul Jack Medoveanu apărea 
meteoric, cu floarea la butonieră şi cu acel surâs de 
compătimire zeflemistă, pe care spiritele superioare îl 
acordă făpturilor condamnate la o viaţă pozitivă şi de-o 
jalnică mediocritate cotidiană. Plasa o glumă răutăcioasă. 
Iar gluma nu izbutea să descurajeze doamnele bătrâne, cu 
pelerini de mărgele negre şi cu capele de dantelă neagră, 
aşezate în cerc pe scaunele ultramoderne dar incomode, 
atente, nemişcate şi tăcute, ca broaştele în jurul unei 
băltoace. 


Cora Medoveanu împlinise patruzeci de ani. Pe timpuri, 
pentru o femeie, vârstă a tuturor renunţărilor. 

Predispusă la incurabilă obezitate, îşi acceptase cu egală 
seninătate deformarea fizică şi aventurile extraconjugale 
ale soţului. Îl socotea un copil teribil şi cam iresponsabil. Cu 
acelaşi surâs tolerant şi blajin, îi asculta şi aforismele 
destinate să discrediteze nobila pasiune filantropică. Aceste 
aforisme făceau înconjurul cluburilor şi erau citate 
răzbunător, de toţi soţii puşi la contribuţie pentru a rotunji 
fondurile „Vetrei luminoase” sau ale societăţii „Obolul”. 

După zeflemistele definiţii rostite cu o perfidă candoare şi 
pe cât îmi imaginez, expropriate mai mult sau mai puţin din 
cronicile bulevardiere ale revistelor cu desene de Leandre 
şi Willette, Lautrec şi Petitjean; săruta cu graţie de paj 
mâinile cu pieliţa zbârcită pe încheieturi, deformate de 
gută. Apoi, cu pălăria pe ceafă, cu floarea la butonieră, 
alerga spre alte orizonturi, învârtind bastonul morişcă şi 
fredonând ultima romanţă, cu aerul încântat al perfectului 
seducător. 

Mult mai activ se prezenta la ceaiurile celelalte, politice, 
unde prezida discuţii mult mai animate, deşi era considerat 
un amator lipsit de pasiune serioasă şi cu o condamnabilă 
înclinare spre extravaganţe ghiduşe. Răsunau atunci 
numele Cantacuzineştilor şi Lahovăreştilor; Tache Ionescu 
şi Filipescu, Nicolae Fleva, tribunul poporului şi Oculta, 
rezultatul alegerilor parţiale şi discursul lui Barbu 
Delavrancea. 

Prin această lume, trăind numai pentru politică, 
răsturnându-se pe rând de la guverne, intrigând pentru 
şefii, organizând manifestaţiuni la „Dacia”, purtând 
manşete şi gulere tari, mustăţi, favorite şi barbă, ghete cu 
gumă, şi redingote solemne, Jack Medoveanu reprezintă 
altceva. Mai rar şi mai de preţ. 

Era pionierul occidentalismului, arbitrul ideilor 
progresiste, un precursor. Printr-un paradox, de altfel 
caracteristic vremii, combatant conservator la el acasă, îşi 


scandaliza contemporanii şi compatrioţii cu simpatii când 
anarhiste, când antisemite, când plebiscitare; invoca 
autoritatea lui Bakunin şi povestea cu animaţie asediul 
Fortului Chabrol, cumpăra cămăşile de la Londra dar jura 
pentru preşedintele Kruger; n-ar fi întins mâna unui vechil 
şi nu şi-ar fi poftit un arendaş să ia loc pe scaun, dar fusese 
cel dintâi bucureştean care-a cumpărat un fonograf şi a 
introdus lumină electrică în casă; ştia să uzeze cu 
naturaleţe de telefon, dar îşi pălmuia creditorii când 
deveneau prea exigenţi. 

Personagiu pitoresc şi unic, acumulase din tinereţe, 
capitalizând an cu an şi eveniment cu eveniment, un lung 
pomelnic de porecle, fără de care nimeni nu-i mai rostea 
numele: 

Medoveanu - Edison. 

Medoveanu - Ravachol. 

Medoveanu - Fonograf. 

Medoveanu - Modern-Style. 

Medoveanu - Spadasinul. 

Medoveanu - Burul. 

Medoveanu - Derby. 

Medoveanu - Kimberley. 

La patruzeci şi cinci de ani, înalt şi zdravăn legat, purtând 
monoclul atârnat cu panglică lată ca principele de Sagan, 
vesta de fantezie descheiată la ultimul nasture ca principele 
de Galles, cioc agresiv şi mustață răsucită în spirală 
cuceritoare, pălărie cu boruri gigante şi înălțate într-o 
parte, după moda închinată generalului bur Cronje; duelist 
şi autor de celebre cuvinte de duh, transplanta şase luni pe 
an de pe ţărmul Senei pe ţărmul Dâmboviţei, tipul 
bulevardierului parizian, popularizat de caricaturi, de 
cronicari şi de dramaturgi, impertinent şi adulat de femei, 
amator de buchetiere şi amic al actriţelor de operetă şi de 
cabaret, finanţate cu buget lunar. O femeie întreţinută de 
Jack Medoveanu, era asigurată de-o viitoare carieră 
strălucită. De altfel, nu se oprea la dânsele decât fiindcă aşa 


cerea tradiţia. Făceau parte dintr-o anumită obligaţie de 
rang, cum erau caii de curse, echipajul de zi şi cupeul de 
seară la scară, loja la teatru, abonamentele la Gil-Blas. 
Îndeobşte îşi rezerva aptitudinile cuceritoare, pentru lumea 
sa şi a lui Claymoor, unde făcea ravagii şi unde nu odată, 
replicase soţilor şi fraţilor ultragiaţi cu vârful de spadă sau 
cu tăiuşul de sabie, în dueluri de pomină. 

Căci precum Liliana înfăţişa pentru vârsta şi prietenele ei, 
tipul femenin ideal al romanelor la modă, tot aşa Jack 
Medoveanu corespundea altui ideal după care suspinau 
visătoare cititoarele. 

În timpul acela, toată Capitala era scandalizată, nu fără 
oarecare pismă şi admiraţie, de ultima sa aventură. 
Compromitea stăruitor şi public, o prea frumoasă văduvă, 
care apărea în fiecare dimineaţă la Şosea, într-un docar 
galben pe două roate, cu pernele capitonate în marochin 
TOşu, O cravaşă cu sfichiu de mătase, hăţuri cromate şi un 
poneu scoţian. Jack Medoveanu sosea călare, cu pulpele 
strânse în cisme de lac, cu jachetă neagră şi pălărie tare, 
galopa pe aleea călăreţilor la deal şi la vale în jurul iubitei; 
poposeau aproape de ultimul rond, unde un om trimis 
înainte rămânea să păzească echipagiul şi calul; continuau 
plimbarea pe jos; o terminau acasă la prea frumoasa 
văduvă. Calamburgiii timpului, născocind un joc de cuvinte 
pe care aveam să-l întâlnesc mai târziu, cu aproximaţie, la 
nu ştiu ce humorist francez, botezaseră docarul: „Le 
tonneau de Madame Diogene” (Văduva se numea, într- 
adevăr, Diogenide). lar la multiplele lui porecle, Jack 
Medoveanu mai căpătă un supliment: Medoveanu-Diogene. 

L-am văzut deunăzi, la Şosea. 

Strâns într-o jachetă demodată, cu ghetre albe şi cu 
mustaţa încovrigată, cu aceeaşi panglică lată la monoclu, la 
şaptezeci şi opt de ani părea conservat prin metode 
frigoriferice. Ţapăn şi păşind cu articulaţii ruginite de 
reumatism, salutase cu un gest larg, desuet, o doamnă în 
vârstă, topită pe perinele unui echipagiu antediluvian, cum 


mai apar încă din nu ştiu ce muzee retrospective, unele 
vehicule, pe străzile Bucureştilor. 

Echipagiul cu cai fantomatici, s-a oprit; Jack Medoveanu s- 
a apropiat cu pălăria în mână, a rezemat un picior pe 
scară... 

Poate era ea. Femeia de atunci. 

Poate altcineva. 

În orice caz, doi contemporani, doi supraviețuitori, într-o 
lume străină de ei, grăbită, insultându-i agresiv cu guiţatul 
clacsoanelor. 

Automobilele cu carapacea metalică şi joasă, alergau 
bolide vertiginoase pe roţi de gumă. Sus, pe cer, rotea 
bâzâind o escadrilă de avioane. Un haut-parleur împroşca 
tumultuoasa muzică a unui jazz, cu explozii de cimbale şi 
suspine sincopate de saxofon. Ce va fi gândind, ce va fi 
spus, cum va fi acceptat această lume, pionierul de acum 
peste treizeci de ani, Medoveanu-Edison, Medoveanu- 
Fonograf, Medoveanu-Modern-Style? 

Atunci, intimida prin ideile sale avansate şi baroce. Era 
tachinat pentru ele, cu simpatie şi cu admiraţie, iar 
poreclele şi le purta cu bravadă, ca tot atâtea glorioase 
titluri de precursor. 

Când sosea din călătoriile de peste graniţă, evenimentul 
era anunţat cu trei-patru zile înainte de Claymoor, în 
Carnetul High-Life din L'Independance Roumaine. 
Răspundea triumfal la saluturi, din fundul trăsurii de casă 
cu cei doi superbi troteuri Orloff suri-rotaţi, ca un proscris 
întors din exil şi primit de popor cu aclamații. Se ştia îndată 
că va mai fi un duel nu peste multă vreme, că vor mai 
circula câteva proaspete cuvinte de duh, câteva farse de 
pomină, o mascaradă la Şosea sau o altercaţie la Capşa. 

Prietenii de club îl căutau ca iarba de leac, să afle ce se 
mai spune, ce se mai poartă, ce se mai pregăteşte într-o 
anumită lume a Parisului; ce stele au mai apărut la Moulin 
Rouge sau Maxime, în locul celor în declin: la Goulue, la 
M6me Fromage şi Nini Patte en l'Air. La ceaiurile de acasă 


se îmbulzeau invitaţii nerăbdători să cunoască amănunţit 
cum s-au prezintat Sarah Bernhardt, Duse, Susanne 
Desprez, Coquelin, Mounet, în ultimele piese; ce 
extravagantă născocire mecanică sau ce suav portret de 
Hellen a transportat trofeu în bagaje. Opiniile lui aveau 
putere de lege, chiar când contrariau prin cutezanţa sau 
paradoxul lor, sau poate tocmai din această pricină., A spus 
Jack... Ce sacre Jack!... Întreabă-l pe Jack... Ma foi!... Ştie 
mai bine ca toţi, fiindcă nu-i din cei pe care-i lasă timpul în 
urmă. O ia întotdeauna înaintea timpului cu trei lungimi de 
cal, le bougre d'original!...” 

Îl imaginez astăzi, într-un club, unul din cele două cluburi 
ermetice, unde trei decenii a fost arbitrul decisiv. 

Îl imaginez intrând, cu paşii lui ţapeni şi cu jacheta 
demodată, neagră-verzuie şi lucie, de rentier supraviețuind 
exproprierilor şi rentelor volatilizate. Îl văd căutând cu 
privirea împrejur să descopere un singur, un ultim strigoi, 
cu care să se aşeze la o masă într-un ungher, să 
repovestească întâmplările de-atunci, să evoce celebrităţile 
de-atunci, să repete cuvintele de duh de-atunci. 

Nu mai există nimeni. Niciunul. 

Iar ceilalţi, cei care n-au şaptezeci sau optzeci de ani, ci 
numai treizeci şi patruzeci şi cincizeci, îi văd ocolindu-l, 
dându-şi coate, făcând gol. „Ce mai pisălog şi papa 
Medoveanu, ăsta!” Ori mai odios, îi văd adunându-se cerc, 
aţâţându-l să istorisească un episod de o sută de ori 
istorisit, zădărându-l cu întrebări de-o sarcastică ignoranță 
sau dând cu neîncredere din cap, când invocă autoritatea 
unor contemporani dispăruţi de mult din viaţă şi din orice 
amintire... Îi aud izbucnind în hohot şi văd privirea senil 
nedumerită a lui papa Medoveanu: „Ce găsesc oamenii 
aceştia de râs?” 

— Lăsaţi-l, monşer! Nu-l ştiţi că ăsta e de pe vremea 
fonografului? Medoveanu-Fonograf...! 

Liliana purta o rochie ca elitrele lăcustei, cu multe volane 
şi volănaşe, cu jabou de dantelă. O rochie lungă până-n 


pământ, care abia lăsa să se vadă vârful minuscul al 
ghetelor de şevro negru, cu nasturi şi cu tocuri Louis XV, 
gâtuite la mijloc ca mânerele de sigiliu. Părul pieptănat r la 
Liana de Pougy, îi umbrea vioriu ochii ciudat violeţi. 

Îmi simţi privirea urmărind-o, chemând-o. Răspunse 
distrată unei întrebări pe care n-o ascultase şi veni lângă 
mine. 

— Cum? N-ai băut ceaiul, Enric? 

Îmi spunea întâia oară pe nume. 

— Nu, Lilian! Uitându-mă la tine, am uitat de el... 

— Nu minţi! Nu te-ai uitat nici la mine, nici la nimeni. Erai 
absent. 

Am mărturisit adevărul: 

— Nu l-am băut, fiindcă ai pus prea mult rom. Nu pot 
suferi alcoolul...! 

Poate nu era adevărul întreg. Gustasem ceaiul. Dar ceaşca 
n-o golisem, nu fiindcă nu puteam suferi alcoolul, ci fiindcă 
feciorul lui Ştefan Sântion, nu avea dreptul să se lase ispitit 
de gustul alcoolului, ca să nu calce pe urmele lui Ştefan 
Sântion. 

— Şi de ce n-ai spus, Enric? Lasă-mă să-ţi torn altul 
fierbinte. Vrei, Enric? 

Întrebările erau numai un pretext ca să-mi repete numele. 
Îl pronunţa, desmierdându-l. 

Am aşteptat să-mi toarne apa clocotită din samovar, să-mi 
dozeze esenţa din ceainic, bucăţile de zahăr, felia de lămâie, 
o singură linguriţă de rom: operaţie îndelungată de chimie 
postmeridiană, în care vreme îi admiram mijlocul subţiat de 
corset, mişcările mărunte, alintate, feline. 

Se aşeză lângă mine: 

— Ce crezi despre Lucian?... Papa pretinde că a început-o 
mai bine ca anul trecut... Nici nu-ţi închipui cât m-ar 
bucura, Enric, să-l aducă prietenia ta pe calea cea bună...! 

Am confirmat că într-adevăr, Lucian începuse anul cu note 
mai bune. Dar am exagerat spiritul de jertfă, cu care mă 
ofeream să-mi duc misiunea până la capăt - adică până la 


sfârşitul anului. Căci pentru mine nu însemna nici o jertfă. 
Însemna o plăcere, un exerciţiu, şi prilejul rar, preţul cu 
care mă aflam aici. 

Lucian era fratele Lilianei, camaradul nostru de ultimă 
clasă liceală. 

Prin el străbătusem, eu şi Ion, în lumea aceasta altfel 
închisă unor băieţandri cu originea obscură şi cu tocurile 
tocite. 

Mogştenise toate cusururile lui Jack Medoveanu, fără să-i 
moştenească decât rămăşiţele însuşirilor. Predestinat unei 
vieţi de-a gata, la optsprezece ori nouăsprezece ani, era 
foarte iniţiat în grajdul de cursă patern, în repertoriul 
şansonetelor, în romanele lui Willy şi cronicile lui Jean 
Lorrain, completate însă numai cu foarte vagi şi eretice 
noţiuni de trigonometrie, de sintaxa latină sau de chimie 
organică. Altfel bun camarad, loial, fălos fără să ofenseze, 
anunţa de pe atunci bravura simplă şi citată în ordin de zi 
pe armată, a maiorului de rezervă Lucian Medoveanu, care 
avea să cadă în fruntea batalionului, după şaisprezece ani, 
în luptele de la Caşin. 

Deocamdată, această soartă, ce l-ar fi îndreptăţit să se 
dispenseze de cunoaşterea logaritmelor şi de excepţiile 
conjugărilor latineşti, era ascunsă în germenul viitorului, 
Elevul Lucian Medoveanu lupta la fiecare sfârşit de an, cu o 
bravură mult mai moale, să-şi înalțe notele la limita unui 
nivel onorabil. 

Iar eu, la încheierea trecutului an, îi fusesem de-un ajutor 
providenţial. Debarcasem numai de câteva luni din oraşul 
meu de provincie. Destul atât, ca să-mi înscăuneze faima de 
tânăr fenomen: întâiul din şcoală, nu din clasă, întâiul din 
multe generaţii câte s-au perindat. 

Jack Medoveanu între două voiajuri, ceruse directorului de 
liceu să-i caute progeniturii un tutore, cum înfig 
pomicultorii, un stâlp zdravăn de sprijin, altoilor tineri şi 
şubrezi. Îmi îndeplinisem datoria peste aşteptări. O 
reluasem în anul acesta nou, din vreme. Şi astfel, îmi 


strămutasem prerogativele de june fenomen, odată pe 
săptămână, din zona limitată a liceului, la ceaiurile Lilianei 
Medoveanu. 

Nu m-am simţit stingher. Nu m-am simţit niciodată, 
nicăieri, stingher. Poate aci, nici n-aş fi avut de ce; n-aş fi 
avut faţă de cine. 

Prietenele Lilianei erau copilandre sfioase şi romantice, 
intimidate de sentinţele mele prompte, universale şi fără 
recurs. Cu ani neisprăviţi de pension, cu o dublă lec-tură, 
una autorizată: Octave Feuillet, Daudet, Bourget şi Andre 
Theuriet; cu alta clandestină: Zola, Marcel Prevost, Octave 
Mirbeau, Oscar Wilde sau Gyp. 

— Roşeau la gândul că am citit aceleaşi pagini, că 
imaginaţia ni s-a putut întâlni la acelaşi pasagiu, unde 
vicontele de Tremeur începe a desface cu degete nervoase 
agrafele de la corsajul Theresei d'Estcve, ţi unde autorul, 
rotind ţi el, a terminat capitolul cu trei rânduri de puncte- 
puncte... 

Iar prietenii lui Lucian, nici nu cutezau să-mi ţină piept. Îşi 
proclamau chiar cu oarecare fanfaronadă ignoranţa şi 
incompetenţa în toate domeniile. 

Naşterea şi veniturile părinteşti îi scuteau de prea multă 
risipă a materiei cenuşii. Se mulţumeau cu o vagă diplomă 
de care n-aveau să uzeze prea des în viaţă. 

Până atunci, îşi dădeau toate silinţele să realizeze 
pretimpuriu tipul dandyului blazat şi devorat de spleen, cu 
ochii cerniţi, crăvăţi bizare, pieptănături lăţoase şi inele cu 
pietre fatale, după chipul şi asemănarea lui Dorian Gray, 
Des Esseintes şi Monsieur de Phocas. 

La prima întâlnire, socotiseră că mă pot pune la locul meu 
cu altă superioritate. 

Mă invitaseră, schimbând semne complice din ochi, să ţin 
locul unuia dintre dânşii la clavir. O făcusem mai mult decât 
onorabil. Puseseră pe una din prietenele Lilianei să mă 
invite la dans. Valsam şi bostonam mai desăvârşit decât 
aproape toţi ceilalţi. Eram universal. Îi dezarmasem. lar 


simplitatea lipsită de agresivitate a acestor superiorităţi, îmi 
câştigase toate simpatiile. 

Devenisem şi aci un arbitru; un mic satrap care nu abuza 
de prerogativele mânuite cu atâta măsură şi graţie, 
Înţelegeam mai bine proporţiile acestei victorii 
nepremeditate şi totale, după privirea lui Ion. 

Se afla în ea extaz şi pizmă, admiraţie şi reproş. Acaparam 
tot. Nu-i lăsam nimic - măcar satisfacția unei sentinţe 
literare, într-un domeniu unde lecturile şi veleităţile lui de 
viitor romancier în germene, i-ar fi dat oarecare drepturi de 
întâietate. Ca întotdeauna, molâu şi intimidat, se 
împotmolea în consideraţii confuze, roşea până în vârful 
urechilor, cu un tic nerod chinuia cele câteva tulee de 
mustață gălbuie, îşi trecea mâna prin pletele sleite. Îmi 
implora ajutor cu privirea speriată. Interveneam cu o 
formulă pe care o dibuia de un sfert de oră, recoltam toate 
aprobările şi, în loc de recunoştinţă, citeam în ochii lui de 
albastrul stupid al ochilor de gânsac, revolta şi invidia. 

Spusesem exact ce voia să spună el şi întocmai cum ar fi 
vrut el să o spună. 

Această privire mă urmărea şi acum. Lărgită de panică şi 
de ură. 

Înţepenit pe scaun, într-un ungher, cu chica enormă şi cu 
lavaliera neagră, care însemnau în acea vreme un soi de 
insigne corporative ale breslei literaro-artistice, uitase 
prezenţa celorlalţi. Nu mai existam decât Liliana şi eu. Ştia, 
mă rugase cu câteva zile înainte, să nu-i dau Lilianei, mistic 
gaj amoros, nu ştiu ce volum de Samain cu versurile 
dinadins subliniate. Milog, mă rugase să „i-o las lui.” Ca şi 
cum Liliana s-ar fi uitat vreodată la dânsul! Ca şi cum 
merita o privire a Lilianei! 

— Am citit, am recitit de atâtea ori versurile subliniate de 
tine, Enric! 

— Spuse Liliana - încât aş putea să ţi le recit aci. Vrei...? 

— Nu, Lilian! Ce oroare, aci!... Samain e pentru altă 
atmosferă. Intimă... Într-un parc, pe-o bancă unde se 


scutură frunzele de castan, lângă un avuz, într-o seară de 
toamnă, violetă, ca ochii tăi violeţi... 

Cine-mi dicta cuvintele? Erau limonădoase ca versurile lui 
Samain. 

Dar erau ca pentru o fată de atunci. 

Liliana plecase ochii în jos, cu obrajii învăpăiaţi. 

Cineva se instalase la pian. 

Începuse un cântec creol din Luiziana, de curând adus în 
Europa, de nu-mi amintesc ce cântăreaţă faimoasă: „Oh! 
Tell me that you love me... 

„It's the sweetest, the sweetest story ever told!” 

Liliana fredonă cuvintele şoptit. Ridică ochii, încă mai 
învăpăiată în obraji. 

— Îţi plac cuvintele...? 

— Da, Lilian! Am minţit cu sfruntare, nevrând să-i 
mărturisesc că încă eram prea puţin familiarizat cu limba 
lui Shelley şi Keats. Sunt cuvinte ca pentru tine, Lilian. Sunt 
pentru tine!... Am adăugat la întâmplare. 

— Adevărat, Enric...? 

Şi repetă, parcă pentru a-şi întipări mai bine în minte, 
cuvintele imnului de iubire: „Oh! Spune-mi că mă iubeşti... 
„E cea mai dulce, cea mai dulce poveste care-mi poate fi 

spusă...” 

— Adevărat, Enric? E cântecul meu... De-acum, e cântecul 
meu... 

Banal şi incolor dialog, pentru un preludiu amoros. Dar 
atât îngăduia epoca în care iubiții îşi încleştau mâinile pe 
furiş, cu săptămânile şi cu lunile, până la îndrăzneala celui 
dintâi sărut. 

Ion, de pe scaunul lui din ungher, ne asasina cu privirea. 

Am început să vorbim despre soarta lui Samain, mort nu 
de mult, undeva în apropierea Parisului. Despre soarta lui 
şi, din nou, despre versurile subliniate, pe care le lăsasem 
să-mi deschidă drum spre inima Lilianei. 

Atunci a intrat Jack Medoveanu, în treacăt, cum venea 
întotdeauna la ceaiurile Lilianei, în camarad protector. Îl 


aştepta afară trăsura cu celebrii troteuri Orloff. 

Urcase desigur, numai să-şi schimbe costumul. 

Aruncă pălăria, mănuşile, bastonul cu mâner de fildeş, pe- 
o măsuţă. Venea să ne dea o lecţie de adevărată viaţă. 

Într-o clipă, covorul fu răsucit sul. Scaunele trase lângă 
perete. Rolurile distribuite. Lucian trecu la clavir. Răsună 
unul din acele cântece cu o Dunăre albastră cum există 
numai în valsuri şi poate la izvoare. 

Jack Medoveanu cuprinse mijlocul Lilianei. Tatăl şi fiica, 
alcătuiau o superbă pereche. Dar ochii ei reveneau mereu 
la mine şi pe mine mă aşteptau. 

Înainte de a pleca, Jack Medoveanu, s-a aşezat alături, să 
deşarte un pahar de lichior. 

Mă socotea o onorabilă şi consolatoare excepţie printre 
ceilalţi copilandri, vorbindu-mi de la egal la egal, cu o 
imperceptibilă nuanţă de simpatie ocrotitoare. 

— Nostime, aceste prietene ale Lilianei!... Spuse, 
scuturându-şi cu unghia bombată şi lungă ca o unghie de 
mandarin, un scrum invizibil de pe reverul jachetei. Numai 
că la vârsta aceasta, au un suflet prea nou, prea gol, ca o 
casă care miroase încă a tencuială! Adevărata femeie apare 
la treizeci de ani... Atunci capătă rasă, se stilează, are 
conştiinţa unui tip feminin, învaţă să se îmbrace şi mai ales 
să se dezbrace... le sfătuiesc pentru debut, să te opreşti la 
aşa ceva... Tu comprends? Cette femme-lr, c'est la femme... 
Et c'est rien que ca qu'elle demande... La garce! Nu căuta 
altceva. Fiindcă aceasta lasă urme mai apoi, pentru toată 
viaţa... Şi nici nu e nevoie să fie prea frumoasă. Nu femeile 
cele mai frumoase merită întotdeauna să fie şi cele mai 
iubite! 

— Îmi imaginez. Frumuseţea perfectă e o monotonie, ca 
oricare alta... 

Jack Medoveanu mă privi peste umăr, mai atent. 

— Cum ai spus? „Frumuseţea perfectă e o monotonie ca 
oricare alta...!” Dar ai spus ceva admirabil! A la bonne 
heure, mon petit gars!... Se cunoaşte că eşti de altă rasă, 


decât toţi râncacii ăştia pe care n-aş paria un napoleon la 
cursa lor din viaţă. 

Am înţeles că în ochii lui Jack Medoveanu crescusem, şi că, 
la cea dintâi ocazie va repeta, fără să citeze, sentinţa de 
condamnare a frumuseţei perfecte. 

Pe urmă dispăru, răsucind bastonul între degetele 
înmănuşate, spre atâtea grave datorii câte îl aşteptau. 

Noi am rămas. Am dansat al doilea vals cu Liliana. Şi al 
treilea şi un boston şi o mazurcă poloneză. Ion îşi rodea 
unghiile, cu ochii micşoraţi în văgăunele orbitelor şi cu 
fruntea săpată de creţuri. 

Drumul l-am făcut împreună, pe jos, în înserarea albastră, 
tăcuţi şi izolaţi fiecare în universul nostru. 

Se întorceau echipagiile de la Şosea, în fâşâitul mat al 
roţilor de cauciuc, în cadenţa ritmică a copitelor. Femei cu 
pălării încărcate de flori, de pene de struţ şi de păsări 
minuscule cu ochii de sticlă, răsturnate pe pernele elastice, 
priveau cu ochi pierduţi în gol, cu un surâs extenuat pe 
buze. Câte-un docar înalt şi rapid, mânat de stăpân, trecea 
atingând pietonii de pe bordura trotuarelor cu aripile late. 
Toţi se cunoşteau, se salutau, îşi strigau cuvinte din goana 
cailor. Făceau parte din aceeaşi strânsă şi restrânsă familie. 

Erau cu toţii viitoarele lor fantome, şi aceasta n-o ştiau, şi 
de aceasta nu se înfricoşau. 

— Ce ţi-a spus Liliana?... Îşi luă Ion însfârşit curajul să 
întrebe. 

— Nu ştiu. Copilării! Am strâns din umeri, fiindcă într- 
adevăr, Liliana era departe din gândul meu în clipa aceea. 

Ne-am despărţit fără alte cuvinte. lon s-a dus să treacă pe 
dinaintea ferestrelor de cafenea, unde putea să întrevadă 
înlăuntru, la câteva mese cu ceştile golite de şfarţ, idolii lui 
pletoşi, cu pălării gigante, cu lavaliere şi cu pipe de 
cioplitori italieni. 

Eu am grăbit paşii spre o anticărie, să cumpăr două 
dicţionare: unul englez-român şi altul român-englez, o 
gramatică şi un manual de conversaţie. 


„Oh! 'Tell me that you love me... 

„It's them sweetest, the sweetest story ever told 

În cântecul creol din Luiziana, nu auzisem suspinul 
deznădăjduit de dragoste. 

Nu mă interesa. 

Feciorul lui Ştefan Sântion, n-avea dreptul să dea 
ascultare acestor slăbiciuni care-au ruinat viaţa lui Ştefan 
Sântion. Pentru mine fusese numai prilej să-mi constat o 
inferioritate care trebuia să dispară. Şi începând chiar din 
seara aceea, două ceasuri pe noapte au fost consacrate 
studiului limbii engleze. 

„Oh! 'Tell me that you love me... 

„It's the sweetest, the sweetest story ever told 

De unde-au răsărit, unde-au dormit până acum, stihurile 
acestea, să deştepte umbra unei umbre? 

CAPITOLUL V. 

Fapte diverse. 

Anul acela, 1901, sfârşea sub semne dramatice. 

S-ar fi spus că-i dădea zor să lichideze păcatele veacului 
trecut. Şi că veacul cel nou mai avea încă a stârpi vechea 
prăsilă de rogoz şi de măsălariţă, mai avea încă a mătura 
drojdia miazmelor vechi de pe putrede smârcuri, ca numai 
după aceea să-şi poată deschide drumurile sale, altele, 
neumblate; să-şi poată limpezi zările sale, altele, primenite. 

Criză de guvern. Criză în finanţe. Aspre reduceri 
bugetare. Biruri întărite cu zece la sută. Ţinuturi devastate 
de secetă, răzvrătiri pe-alocuri la sate, ciocniri de trenuri cu 
morţii sfârlogiţi în vâlvătăi de petrol, clopotniţi năruite din 
senin, crime, incendii, dueluri, adultere, toate luau 
proporţia bântuirilor biblice. 

În micul univers de-atunci, pe măsura evenimentelor de- 
atunci, aveam sentimentul că trăim un moment epic. Un 
sfârşit de lume şi un început de altă lume. 

Cifrele din calendar ne hipnotizau cu a lor convenţională 
delimitare, precis scrisă negru pe alb. Anunţau veac nou. 
Voiam cu nerăbdare veac nou. Ne şi închipuiam intraţi în 


LLA 


LLA 


veac nou. Departe de a bănui că sumbrul ciclu al 
împlinirilor biblice ne pândea cu sorocul amânat doar 
pentru vara anului 1914, căutam simptomele lumii ce va să 
vină în searbăde întâmplări şi fapte diverse. 

Îmi amintesc, astfel, ridicola îmbulzeală a glotimii de gură 
cască, pe cheiul gârlei, la cea dintâi experienţă a unor 
vaporaşe sortite mai apoi să ajungă de râsul şi ocara 
rubricilor umoristice şi a cupletelor, sub pompoasa 
denumire de Flotila Dâmboviţei. Nişte tigăiţe absurde, 
meschine, instabile, înguste de trei paşi, cu coviltire de 
pânză vânătă şi cu un motoraş strănutând astmatic; dar 
secţionate bineînţeles în două clase de pasageri, boierimea 
de-o parte, plebea de alta. O demnă replică pe apă, a 
tramcarelor lui Toma Blându pe uscat. Cu tot comicul 
naufragiu al experienţei, evenimentul era focos comentat ca 
un semn al apropiatei occidentalizări. Şi simptom al unei 
altfel de occidentalizări, ni se părea şi dezbaterea de la 
Curtea cu juri, unde începuse procesul asasinatului din 
Strada Icoanei. 

Acum e uitată multora şi această poveste. Atunci a fost 
senzaţia anului. 

Un băiat din protipendala Capitalei, cu neamuri suspuse, 
ucisese o femeie fără nici un motiv. Caz tipic de crimă 
gratuită, destinată să intre de-a dreptul în arhivele lui 
Andre Gâde şi anticipând bizar isprava pe care avea s-o 
săvârşească după treisprezece ani eroul său, Lafcadio, nu 
ca un precursor, ci ca un întârziat discipol al precocelui 
pionier valah. Pe Candiano-Popescu îl cunoscusem 
întâmplător, fiind din casta lui Lucian Medoveanu şi de-o 
vârstă cu noi. lar nimic nu vestise în tânărul vesel, gureş, 
puţin cam halucinat, eroul crimei inutile, al crimei pentru 
crimă, din artă pentru artă. 

Am asistat la dezbateri, mai pasionaţi ca spectatorii unei 
drame la Teatrul Naţional cot la cot cu Ion. 

— lată pentru tine, literatură! Literatură modernă sadea: 
Barbey d'Aurevilly, Villiers de L'Isle Adam, Oscar Wilde... 


— Taci!... Mă rugă Ion. 

Am tăcut, ascultând amândoi actul de acuzare, în vreme ce 
la spatele nostru femeile cu binocluri şi lornete, se înălţau 
în foşnet nervos de evantaie să examineze eroul crimei. 
Candiano privea impasibil judecătorii şi juraţii, cu ochii 
ironici şi superiori ai lui Lafcadio, cel care-şi educa nervii să 
reziste la durere, împungându-şi carnea cu vârful 
briceagului. Dar pe atunci nu exista încă nici un Lafcadio, 
poate nici în imaginaţia lui Gâde.[] 

Declaraţiile de la primul interogator, citite odată cu actul 
de acuzare, păreau într-adevăr desprinse din materialul 
colecţionat cu atâta grijă mai târziu, de părintele sufletesc 
al lui Lafcadio: 

— M-a poftit la masă. Dar am refuzat. Cum să mănânc şi să 
beau, când atât ar fi fost destul să-mi pierd poate curajul? 

„Am lăsat-o pe ea să mănânce şi am evitat s-o privesc, Îi 
era foame. Mânca bestial. Când a sfârşit, am invitat-o să se 
dezbrace: 

— Scoate rochia! Vreau să-ţi admir corpul tău frumos. Tu 
ştii cât îmi plac formele tale divine!... Scoate-ţi rochia şi 
cântă-mi goală, la piano...! 

„Ea s-a executat pe dată. Şi-a scos rochia şi s-a aşezat la 
clavir. A început să cânte. Îi priveam spinarea rotundă şi 
grasă. Corpul divin. Creştea, ardea în mine dorinţa să-i înfig 
mai repede pumnalul... M-am dus în vârful degetelor până 
la pardesiu. Am scos stiletul din buzunar. Am lăsat teaca pe 
masă în sufragerie şi m-am apropiat tiptil. Ea continua să 
cânte... Eu m-am plecat să aleg locul cel mai bun... Am 
ridicat pumnalul, m-am năpustit asupra ei; cu stângă am 
apucat-o de ceafă, cu piciorul am fixat-o peste mijlocul 
trupului şi cu dreapta am înfipt pumnalul adânc. Când s-a 
smucit, mânerul pumnalului s-a rupt; dar n-am slăbit-o din 
mână... Am trântit-o cu faţa în jos, m-am pus cu genunchiul 
pe ea şi i-am tras cu stiletul o lovitură atât de puternică, 
încât a intrat până în celălalt capăt... Îmi era teamă să nu 
strige. Atunci i-am descleştat gura cu mâinile, i-am apucat 


limba şi am tras-o până ce n-a mai mişcat. Am aşteptat să 
nu mai dea nici un semn de viaţă...” 

La confruntarea cu cadavrul, procurorul îl întrebase ce 
impresie simte. 

— On dirait que c'est une vache egorgee...! 

— N-ai avut nici un raport cu ea înainte de a lovi? 

— O nu!... Puteam să fiu atât de imprudent? Aceasta m-ar 
fi moleşit şi n-aş mai fi avut destulă energie...!” 

Răspunsurile din şedinţă, nu erau mai prejos. 

— De ce crezi că nimic nu este imposibil? 

— Pentru că totul se poate gândi! ' 

— Explică-te! 

— De exemplu e imposibil cu mijloace materiale să mă 
transport în lună! Cel puţin deocamdată! Ei bine, eu mă 
transport în lună!... Cu ochii închişi, cu gândul, destul să te 
întinzi în pat şi să te gândeşti că te urci în lună ori să cobori 
luna la tine. 

— Şi ce vezi în lună? 

— Ce-mi pofteşte inima şi ce-mi făureşte imaginaţia! Case 
de ciocolată sau cai de pesmeţi, dacă vreau... 

— Spuneai că te-ai gândit mult asupra universului. Care e 
religia cea mai bună după dumneata? 

— Religia osmană! Osmanul e mai logic decât creştinul. 
Uită-te la Christos! Şade acolo ca o barză. Ne închinăm la 
două bețe. La zugrăveli stupide de pe icoane. Osmanul se 
închină la lună... Cred că e mult mai logic aşa...! 

— Admiţi, Candiano, că prietenul dumitale de aci a jucat 
un rol? Că ela fost autorul intelectual? EI, capul, şi 
dumneata mâna? 

— Ce idee!... Admit că dacă eu aş fi pământul şi că dacă în 
acest pămfnt s-ar arunca sămânță, admit că ar rodi 
stricnină...!” 

Astfel de răspunsuri insolente, făcuseră nu cu mult înainte, 
vâlva procesului lui Oscar Wilde. 

Departe de Dâmboviţa cu flotila sa, de tramcarele lui Toma 
Blându, de mustăriile noastre naţionale şi grătarele cu 


mititei. Într-o altă, mai rafinată lume. În occidentul de unde 
venea; şi unde pleca Jack Medoveanu. La cafenelele cu 
absint şi în cenaclurile simboliste de la Paris, Londra, 
Bruxelles, Berlin. 

Ştiam ceva, dar nu deplin pe-atunci. Atât cât putea să 
cunoască un licean de la Dunăre, avid de cărţi, reviste şi 
ziare apusene. Un adolescent cu atenţia mai ager 
sensibilizată decât îndeobşte - acum aş spune: mai 
alarmant şi funest sensibilizată! 

— La toate aspectele, evenimentele şi simptomele vremii 
sale, fără vreo predilecție deosebită pentru literatură. 

Dimpotrivă chiar. 

Aveam oroare de fervorile literare. Nu mă pasionau 
frumuseţile unei pagini, cadenţele, frăgezimea imaginilor, 
armonii, emoţii. Eram un lector feroce. Cele mai faimoase 
romane mă interesau strict documentar, util, ca un text din 
Suetoniu ori Tratatul quadraturii curbelor de Newton, doar 
în măsura în care mă ajutau să-mi lărgesc orizontul lumii 
din afară şi să-mi sondez necunoscutele din mine, ca să le 
pot domina mai lucid. 

Ca fapt divers deci, divers dar categoric demonstrativ, 
ştiam că mult adulatul şi mai apoi mult hulitul Petronius al 
veacului răposat, îşi isprăvise o osândă grea în temniţa din 
Reading, după un proces scabros. Ştiam că din carceră 
trimisese contimporanilor două mesagii, poate sincer 
dureroase, poate numai meşteşugit sincere, Ballad of 
Reading Gaol şi De profundis, ridicate în slavă de unii şi de 
alţii ca un răsunător caz de umilitate umană şi de căinţă. Şi 
mai ştiam că răsunătorul caz de câinţă şi de umilitate nu-l 
ţinuse mult. Că înainte de-a ajunge ziua reabilitărilor de- 
apoi, abia eliberat, pe dată se şi afundase din nou în mai 
mârşave abjecţii, milogind raţia cotidiană de absint şi 
pomana unui prânz unde se achita cu vechile-i râncede 
bufonerii, cerşind gologanii ţigărilor în dreapta şi în stânga, 
alcoolizându-se ca un Ştefan Sântion oarecare, până ce în 
1900, cu un an în urmă, murise la Paris, sub numele de 


Sebastian Melmoth, într-o mansardă lugubră de hotel şi 
într-o hidoasă decrepitudine trupească, putred de viu. 

Acestea le ştiam. 

Iar soarta sa, n-avea de ce să-l înduioşeze pe feciorul lui 
Ştefan Sântion. 

Mi se părea justă, logică, meritată. 

Mă uimea numai şi mă indigna comparaţia cu Petronius, 
celălalt, contemporanul lui Neron, stăruitor prizărită în 
cronicile publicaţiilor înaintate de la Paris. Toate din mine 
respingeau orice indulgență pentru asemenea vieţi sterpe, 
robite simţurilor, frivole. Dar oricât de neînduplecat şi fără 
excepţie le osândeam cu toptanul, trebuia să recunosc că 
adevăratul Petronius arbiter, cum îl numea însuşi severul 
Tacit, sfârşise într-altfel, cu totul într-altfel. 

Mult mai demn, mai consecvent, mai nobil. 

Arbiter. 

Nu abdicase. Nu milogise. Nu voise să primească milogeli. 
Întru aceasta îl înţelegeam. Îl absolveau de multe. 

Din pagina celebră a Analelor lui Tacit, aflasem încă din 
clasa şasea liceală, minuţiozitatea calmă şi savantă de 
nedesminţit regizor al voluptăţii, cu care îşi pregătise 
moartea, când amicul său Neron ameninţa să-i ia viaţa din 
meschină invidie de cabotin şi când el a decis să şi-o ia 
singur, fiindcă numai lui îi aparţinea. Mai întâi lichidarea 
amănuntelor triviale, cu precauţii şi surprize maliţioase, 
vrednice de autorul Satyriconului. Vasul cel mare şi rar, 
preţăluit la câteva sute de mii de sesterţi şi la care de ani şi 
de ani râvnea Neron, sfărmat în hârburi mărunte ca să nu i- 
| mai poată expropria postum. Sfărmat şi sigiliul inelului, 
pentru ca nu cumva să-l mai folosească slugile împărăteşti, 
despoind pergamentul cu supremele-i voinţi şi pecetluind la 
loc cine ştie ce alte apocrife adausuri. Apoi, acestea odată 
isprăvite, ospăţul ultim cu ultimii amici fideli. Vinele 
deschise şi închise după capriciul său între două cupe şi 
două dialoguri despre imortalitate, petale de trandafiri 
presărate în sala festinului, stihuri şăgalnice alternate cu 


acorduri de strune în surdină, evocarea amintirilor din anii 
tineri şi plimbări agale pe aleele grădinii cu popasuri la 
umbră de platani, baie, nard, mirodenii, sclavii eliberaţi, şi 
în a doua noapte, somnul din urmă, ca încheierea cea mai 
uşuratec zâmbitoare a unei vieţi care n-a fost altceva. 

Cam teatral. Cam spectacol de Opera-mare, actul final, 
ultima scenă. Nu se cam potrivea cu moartea lui Socrate, 
bunăoară. Însă peste veacuri, se potrivea şi mai puţin cu 
hâda agonie a lui Oscar Wilde, arbitrul impostor. Aşa 
judecam atunci, în juvenila mea instransigenţă, refuzând să 
admit paralela improvizată superficial de revistele de la 
Paris. Nu luam aminte la compensaţia unor asemuiri mult 
mai apropiate şi mai certe. Nu-mi dădeam seama de strania 
înrudire dintre unele episoade ale procesului Wilde de la 
Londra şi alte episoade ale dezbaterilor de la Curtea cu juri 
de pe ţărmul Dâmboviţei, unde ne toceam noi pingelele şi 
asudam într-o îmbulzeală sufocantă, lungind gâtul să nu ne 
scape nici o replică. De altminteri nu luau aminte pentru a 
trage vreo concluzie, nici juraţii şi martorii, nici acuzarea şi 
apărarea, nici medicii experţi. lar mie avea să mi se 
lămurească asemănarea mult mai târziu, abia în 1910, pe-o 
mică şi încântătoare plajă de pe coasta bască, lângă Saint- 
Jean-de-Luz, când toate erau foarte departe, Dâmboviţa, 
Candiano, lon, pasionantele dezbateri de la proces şi 
pasionantele noastre dezbateri după ce ajungeam în stradă. 
Şi numai printr-o întâmplare, e adevărat. Numai 
întâmplarea mi-a pus în mână cartea unui prieten al lui 
Oscar Wilde, unde zugrăvea amănunţit peripeţiile 
procesului de la Londra. [|] Văd cerul, oceanul, plaja, zborul 
pescăruşilor albi, mă văd culcat la picioarele scaunului de 
pânză unde citea Annie şi mă văd deschizând cartea... Pe 
urmă acestea se împâclesc. Se sting. Poate nu le-a venit 
vremea. Acum absurd de clar, inutil de clar într-asemenea 
ceas, mi se aştern pe hârtie din amintire, răzleţele dialoguri 
aşa de straniu înrudite în insolenţa lor. 

— Novela în discuţie e după dumneata imorală sau nu? 


„Oscar Wilde a înveselit auditoriul cu răspunsul dezgustat. 

— Mai rău decât imorală! E prost scrisă... 

— Dumneata vorbeşti despre un bărbat care îl adora pe 
altul. Ai adorat vreodată un bărbat? 

— Nu! Răspunse placid, Oscar Wilde. În afară de mine 
însumi, n-am adorat niciodată pe nimeni!” 

Candiano răspundea cu acelaşi dispreţ faţă de poveţele 
apărării, afişând acelaşi dandysm agresiv: 

— Mă rog, dumneata plângi vreodată? 

— Foarte rar! Pentru un bărbat plânsul e dizgraţios! 

— Bunăoară, când ai plâns? 

— Când a murit Verdi! 

— Aşadar, şi n-ai plâns de remuşcare nici după ce-ai văzut 
nefericita victimă întinsă la picioarele dumitale, în balta de 
sânge? 

— Ce întrebare! De ce-aş fi plâns? Spectacolul m-a scârbit 
pur şi simplu. V-am mai spus o dată. Era oribilă! Une vache 
egorgee! 

— Ce cunoşti despre lume? 

— Atât sigur! Că eu sunt nimic. Ca şi voi toţi de altfel 

Sala a izbucnit în hohote. 

Nu mi-am stăpânit zâmbetul nici eu. Râdea bleg şi Ion, cu 
palma la gură. 

Prea multe nu ştiam atunci despre amănuntele de la 
procesul lui Oscar Wilde, cu răspunsurile sale care tot aşa 
au stârnit hohote şi aplauze, pentru ca să-i pecetluiască 
soarta mai fără îndurare, când juraţii după ce s-au amuzat 
bine au trecut în camera gravelor chibzuinţi. Dar ştiam 
ceva despre romanele lui de-o suspectă obsesie a crimei. 
Făcând numai aceste apropieri, m-am întors către Ion, 
împărtăşindu-i gândul în şoaptă. 

— Te pomeneşti că-l va fi citit pe Oscar Wilde?... Ar fi 
pentru avocaţi un argument admirabil, cea mai 
indiscutabilă! Circumstanţă atenuantă. Eu l-aş prezintă ca o 
victimă a lui Wilde. 


VW 
! 


— Wilde?... Candiano e victima lui Wilde? De unde s-a mai 
înhăitat şi cu ăsta, nenorocitul...? 

— Da, Wilde! Şi chiar dacă nu-i aşa, eu tot l-aş trece pe 
socoteala lui... Ar fi singura ocazie să contribuie de dincolo 
de mormânt, la o faptă caritabilă... 

— Care Wilde, bre?... Întrebă Ion, tot aşa de întârziat în 
asociaţiile de idei, ca şi în literatura timpului. 

— Care!... Cărţile lui Oscar Wilde, unde e vorba numai de 
crime! Portretul lui Dorian Gray! Crima lordului Arthur 
Savile! Portretul domnului W. H., fatalul Willie Hughes, din 
sonetele lui Shakespeare! 

— Nu mă mai lua la sigur cu erudiţia ta!... Dacă e 
contemporan cu Shakespeare, e cioarsă veche. 

— Cu Shakespeare contemporan?... Contemporan cu noi, 
cu mine, cu tine, bastard făt-frumos al Muzelor! 

— Ei, nu mai spune?... Vorbim atunci în pauză... 

— Ssst! Linişte! Ce-i, cafenea aci?... Ne-a ţistuit publicul. 

Noi am tăcut. Recunoşteam contrariat că lon cam avea 
dreptate. Erudiţia mea se întemeia mai mult pe informaţii 
indirecte, de-a doua mână, cum nu-mi stăteau în fire. 
Fugare recenzii, cronici şi bibliografii din revistele 
pariziene. Volumele pomenite le frunzărisem fără să mă 
atragă şi le pusesem la loc în biblioteca Lilianei Medoveanu. 
Dar în aceeaşi clipă m-am şi hotărât să le cumpăr şi să le 
integrez lecţiilor de limba engleză, cu toată repulsia pentru 
omul care-şi isprăvise cariera de al doilea Petronius, într-o 
mansardă lugubră de hotel. Ion, mult mai grav atins de 
morbus litterarius, ciulise urechea. Prea îi sunau fatal 
titlurile! Sunt sigur că mi-ar fi dat ghiont să mai întrebe 
ceva, dacă nu s-ar fi ridicat atunci în picioare şi dacă n-ar fi 
trecut la bară Barbu Delavrancea. 

Îndată a rămas cu ochii de gânsac fascinaţi de aspectul 
leonin şi tumultuos al vestitului orator. Apărătorul lui 
Candiano şi autorul atâtor cărţi de un pitoresc mai indigen 
şi mai pe înţelesul tuturor, îşi drese glasul şi umplu sala de 


vaier şi suspine. Acum Ion îi ţistuia pe ceilalţi, încruntându- 
se la dânşii să tacă şi să nu-şi scârţâie tălpile. 

Dispăru în pauză după maestru, urmându-l ca o umbră, 
pentru a-i copia gesturile şi ticurile. Nu târziu s-a întors 
roşu-sfeclă de emoție, trecându-şi mâna prin părul cânepiu 
şi zburlindu-l întocmai ca idolul său ambulant. 

— Ştii tu că mi-a vorbit Delavrancea? 

— Ei, cum?... M-am mirat. 

— Uite-aşa! Foarte simplu. 

— Glumeşti? 

— Parol! Să-mi crăpe ochii dacă te mint! Mi-a vorbit, cum 
vorbim noi acum... 

— Şi ce ţi-a spus?... Am stăruit incredul. 

— Mi-a făcut semn: June simpatic... 

— Fugi de-aic-i!... Ţi-a spus ţie june simpatic?... 
Delavrancea e un om deştept... 

— Ascultă şi aşteaptă!... Dacă mă întrerupi... Mi-a făcut 
semn şi mi-a spus: June simpatic, fii atât de amabil te rog şi 
strigă aprodul să-mi aducă un şpriţ la pahar mare, în loc de 
apă chioară...! 

Stăpânindu-mi zâmbetul, am continuat să-l ispitesc cu o 
prefăcută invidie. 

— Ce noroc pe tine! Aceasta va rămâne o dată memorabilă 
în viaţa ta, Ioane! 

— Te cred... Se înfoi Ion, tot canonindu-şi pletele lăţoase, 
să le aducă la o învolburare mai romantică. Delavrancea! 
Închipuieşte-ţi! Barbu Delavrancea, adresându-se unui 
băieţandru, cu o cordialitate de mai bătrân camarad. 

— Faci concurenţă grenadirului lui Napoleon!... Am 
insinuat. 

— Care grenadir? Nu cunosc... 

— Care Wilde? Care grenadir? Eşti prea monoton pentru 
un aspirant la succesiunea lui Barbu Delavrancea!... Uite-l 
aci!... Grenadirul din desenele lui Caran d'Ache!... Am spus, 
întinzându-i revista franceză din buzunar, unde 
caricaturistul plin de duh şi de talent, astăzi uitat, zugrăvea 


cu urmare în episoade săptămânale, o hâtră epopee 
napoleoniană. Uită-te bine! Desenul, ca desenul... Nu-i 
chiar leit cu tine. Dar textul?... Aidoma, tu şi Delavrancea! 

Nu născoceam nimic. Legenda desenelor aidoma. Un 
grenadir îşi uluieşte camarazii în bivuac, pretinzând fălos că 
împăratul a stat la taifas cu dânsul. Ceilalţi nu cred. 
Grenadirul se jură. 

— Oui, l!!Empereur m'a parle! 

— Qu' est-ce quiilt'a dit? 

— Il m'a appele imbecile! 

Mototolind foaia, Ion şi-a lungit botul şi mi-a aruncat o 
privire mai asasină decât va fi fost a lui Candiano, când îşi 
măsura victima din spate, înainte de a-i înfige stiletul între 
umeri. 

Pe urmă, dezbaterile ne-au țintuit iarăşi în încordare şi 
incidentul a fost uitat. Pe mine mă pasiona cazul Candiano 
pentru pricini secrete şi încă turburi; pe Ion, pentru pricini 
literare şi pentru delirul dezlănţuit de pledoaria vulcanică a 
lui Barbu Delavrancea. 

CAPITOLUL VI. 

Şi diverse tălmăciri. 

Patru zile am sacrificat şcoala, ca să nu pierdem nici o 
şedinţă. 

În seara de-a patra, după verdictul care l-a trimis pe 
Candiano la temniţă pe zece ani, am cutreerat străzile cu 
Ion, până târziu, în bura măruntă de octombrie. 

Toamna se înăsprise brusc. 

Un vânt subţire desprindea frunzele ude, împingea în pale 
mişcătoare perdeaua sură a ploii, făcea să tremure în clipiri 
muribunde luminile felinarelor cu gaz aerian. Prăvăliile îşi 
trăgeau obloanele. Trecătorii păşeau sub umbrele, în 
băltoace murdare, cu un mers istovit şi fără speranţă, de 
osândiţi la muncă silnică. Capitala era urâtă şi tristă. Câte- 
un cupeu, ne împroşca până în creştet. Tramvaiele hâde, cu 
cai, duruiau sinistre ca dricuri de sinucigaşi în noaptea 
ostilă, cu lămpile lor pâlpâinde, de ulei. 


Ne gândeam amândoi la omul de tinereţea noastră, dus 
între baionete, să lipsească zece ani de la viaţa noastră, să 
lipsească pentru totdeauna de la orice adevărată viaţă. Şi 
era destul gândul acela, ca toamna deodată să nu ni se pară 
atât de câinoasă, străzile atât de posomorâte, ploaia atât de 
îngheţat pătrunzând până la os. 

Am ridicat în acelaşi timp, cu aceeaşi mişcare, obrazul să 
primim stropii în faţă. 

Era şi aceasta o libertate. 

Învăţam să o preţuim, fiindcă fusese altuia interzisă. 

— În orice caz. 

— Am spus. 

— Nu e un criminal de rând! Mi-a părut de o mie de ori 
mai interesant, decât toţi cei care l-au judecat, l-au 
condamnat sau l-au apărat!... 

Ion, care vedea viaţa numai prin literatură, fu de altă 
părere. 

Confruntă crima lui Candiano-Popescu, cu a lui Julien 
Sorel, cu acele din Discipolul sau Andre Cornelis, cărţile lui 
Bourget, pe atunci mult slăvite. Acolo vedea un mobil, un 
act de revoltă, o dramă de conştiinţă, o răzbunare pe 
ipocrizia şi legile societăţii. Aci, o crimă absurdă şi 
scabroasă, fapta unui iresponsabil. Cită într-ajutor, pasagiul 
din Le Rouge et le Noir: „Nu există drept natural, acest 
cuvânt nu e decât o veche nerozie demnă de procurorul 
care m-a acuzat cu atâta asprime mai alaltăieri, şi al cărui 
bunic a fost îmbogăţit printr-o confiscare, de către Ludovic 
al XIV-lea. Nu există drept, decât atunci când există o lege 
pentru a te opri să săvârşeşti cutare faptă sub ameninţarea 
pedepsei. Înainte de lege, nu este naturală decât forţa 
leului sau nevoia vietăţii care suferă de foame, care sufere 
de frig, nevoia într-un cuvânt... Nu! Oamenii pe care 
societatea îi onorează, nu sunt decât tâlharii care au avut 
norocul să nu fie prinşi în flagrant delict. Acuzatorul pe care 
societatea l-a năpustit asupra mea, s-a îmbogăţit printr-o 
infamie... Am comis un asasinat, sunt condamnat pe drept, 


dar în afară de această singură faptă, Valenod care m-a 
condamnat, este de-o sută de ori mai dăunător societăţii...” 
— Pe Julien Sorel, îl înţeleg, îl justific! Continuă Ion. Ca şi 
pe toţi eroii lui Bourget, câţi s-au ridicat rebeli sau victime 

în faţa societăţii şi expiază o vină care nu e a lor... Dar 
acesta de ce-a ucis? Ce-a răzbunat? Ce-a avut de plătit 
vieţii? Un degenerat crescut şi trăit în huzur, asasinând pe 
la spate o femeie fără apărare... Şi tot cinismul răspunsului: 
„N-am vrut s-o am, fiindcă-mi era teamă să nu mă moleşesc 
şi să nu mai am destulă energie...!” 

— Şi aceasta nu-ţi spune nimic? 

— Ce poate să-mi spună? O brută...! 

— N-o pui în legătură cu celălalt răspuns? Când l-a 
întrebat Delavrancea: „Ai mai avut vreodată relaţii cu Iulia 
larcu?” A răspuns: „Da, de două ori. Mai demult. Şi mi-a 
lăsat întotdeauna o impresie de dezgust!” Nu e oare unul 
din mobilele crimei aici? În acest dezgust al masculului 
după ce-a avut o femelă: drama noastră, cea dintâi dramă a 
adolescenţei... lubeşti, doreşti o femeie, aspiri ceva încă 
nemaitrăit de nimeni. Şi aspiraţia ta se rezumă la ceeace-ţi 
poate oferi orice femeie care se vinde, invitându-te cu 
ochiade la colţ de stradă... Candiano a simţit-o aceasta mai 
crunt decât noi toţi. N-a ucis-o pe Iulia Iarcu. A ucis 
femeia!... A ucis aspiraţia prin care te socoţi o vreme 
înnobilat şi care nu e decât un instinct animal, al speciei, 
condamnat să sfârşească în dezgust... Ispita degradării! 
Unealta pierzaniei! 

— Acestea sunt paradoxe! Rosti Ion. Crima rămâne crimă 
şi e cu atât mai odioasă, cu cât n-are nici o justificare. 
Omori de nevoie, de foame, de frig... Omori din pasiune; o 
femeie care te-a înşelat sau care nu va fi niciodată a ta, ca 
să nu fie nici a altuia... Omori din răzbunare!... Pe când 
eroul tău?... Obreja avea dreptate. 

Un degenerat ereditar. Poate pe tema aceasta, da, ai putea 
să-l aperi! În loc să-l fi trimis la temniţă, merita să fie trimis 
la balamuc. N-ai ascultat răspunsurile? 


— Care răspunsuri? 

— Acele cu imposibilul şi cu luna... 

— lar acestea sunt răspunsuri de iresponsabil, de 
degenerat? „Cred că nu există nimic imposibil, fiindcă totul 
se poate gândi”. Acesta îţi pare răspuns de nebun? Eu cred 
că nu s-ar fi lepădat de el, nici un discipol al lui Platon ori al 
lui Socrate. 

— Şi celălalt? „Admit că dacă eu aş fi pământul şi în acest 
pământ s-ar arunca sămânță, ar rodi stricnină!” E un 
răspuns tot demn de discipolii lui Platon ori ai lui Socrate? 
Delir fără febră, de nebun, şi nimic altceva... 

Am început să râd. 

Ion se întoarse: 

— Ce găseşti de râs? 

— Faci exact ca procurorul general! Invoci tocmai 
argumentele de care ar trebui să te fereşti... Acele care 
dovedesc că e vorba numai de un dispreţ de viaţă. 

— S-ar spune că eşti gata să-l găseşti victimă. Tot pe el, 
victimă! 

— Cu argumentele tale, da!... Ai mărturisit adineauri, că 
eşti exact de părerea lui Obreja. Un degenerat ereditar. 
Deci o victimă a eredității. Expiază o vină a altora, sau a 
nimănui. A fatalităţii dacă vrei, a vieţii!... Căci din nefericire, 
nu noi ne alegem părinţii, şi în consecinţă nu noi suntem 
vinovaţi când ispăşim păcatele părinţilor, ale bunicilor, ale 
străbunilor... Cum însă eu nu sunt avocat şi tu nu eşti 
procuror general, renunţ la argumentele pe care mi le oferi 
de-a gata cu atâta imprudenţă... 

Ajunsesem în faţa unei cafenele de a doua mână. 

Pe ferestrele aburite, se întrevedea înăuntru mizeria 
somnolentă a acestor localuri, când afară e frig, ploaie şi 
vânt. 

Lumina împuţinată şi tristă a lămpilor cu gaz aerian. 
Casieriţa, dormitând la pupitrul înalt. Câţiva clienţi 
singuratici, înaintea paharelor goale de ceai sau a ceştilor 
cu drojdie de cafea. 


Dar bura ne pătrunsese prin pardesiile subţiri, picioarele 
abia le mai simţeam amorţite în ghetele ude. 

Vântul ne zvârli în obraz o pală îngheţată de ploaie. 

Aceasta ne-a decis pe-amândoi să intrăm. 

Ne-ar fi înăbuşit pustiul din camerele noastre 
sărăcăcioase, cu răceala neînsufleţită a mobilelor străine, a 
portretelor de necunoscuţi din pereţi, cuverturile uzate, 
scaunele care se clatină pe picioare, ligheanul şi cana cu 
smalţul aşchiat, soba goală de fier, lampa cu miros de gaz şi 
cu sticla afumată; toată ostilitatea încăperilor închiriate de 
nişte văduve bătrâne şi calice, unor băieţandri încă mai 
calici, ca noi. 

M-am simţit poate întâia şi ultima oară, atunci, solidar într- 
aceeaşi soartă cu lon. 

Eram amândoi străini, căzuţi din toată lumea, într-o altă 
lume în care tinereţea noastră nu găsea nimic din căldura 
unde s-ar fi cuibărit ca puii de pisică în culcuş, pe-o 
asemenea vreme vrăjmaşă. Câteodată mă cuprindeau 
accese de-acestea, de laşă istovire. Mă scuturam, să le- 
alung pentru totdeauna. 

Abia ne-am aşezat la o masă din cel mai obscur ungher, n- 
am aşteptat să-mi aducă paharul de ceai, şi am continuat 
discuţia de-afară, cu o îndârjire împrospătată, care nu se 
adresa lui Ion, ci însemna o altfel de luptă cu îndoielile din 
mine. 

— Ca să revin... Eu nu văd în Candiano o victimă, cum aş 
putea să demonstrez, folosind tocmai argumentele tale! Văd 
altceva. Cum am mai spus... Un disperat de viaţă, care 
lucid, cu premeditare, cu deplină şi, aş adăuga, cu 
superioară conştiinţă, a încercat să înfrunte viaţa. Să o 
biruie. Să se biruie. Să se depăşească! 

— Tu faci aşadar apologia crimei!... Observă Ion, pipăindu- 
şi lavaliera la gât. 

În surâsul stupid şi opac, am măsurat îndată cât de 
departe eram. 


Pe figura lui se citea un fel de vanitoasă încântare, că 
discută probleme mari şi generale, într-o cafenea 
mizerabilă, ca eroii romanelor ruseşti. 

Jucătorii de biliard, din fund, care înconjurau masa cu 
tacurile în mână, numărau punctele şi întorceau spatele să 
le înscrie cu cretă pe tabela neagră; casieriţa cu grăsimea 
palidă dormitând la pupitrul ei; chelnerul jegos şi 
nebărbierit adresându-se familiar clienţilor; cele două lămpi 
cu agonica lumină spectrală; mirosul ud al duşumelelor; 
mesele, cu murdăria sleioasă - toate dădeau pentru el nu 
patetic literar conversaţei noastre. Poate îşi spunea în 
ceasul acela, că peste douăzeci de ani, celebru şi adulat, va 
cobori de pe soclul celor zece volume pe care avea să le 
scrie, ca să arate admiratorilor pe fereastră: „Uite, două 
zile după ce mi-a vorbit Delavrancea, la masa aia stăteam 
cu un prieten şi discutam... Un oarecare Enric Sântion. Încă 
o promisiune a generaţiei mele, care nu s-a realizat.” 

I-am descifrat gândul plin de sine, în spălăceala albastră a 
ochilor, satisfăcută şi auto-admirativă. Cu un aer în acelaşi 
timp stânjenit şi cutezător de băieţoi emancipat, aprinse o 
ţigară ieftină. 

— Asta faci tu! Repetă, slobozind fumul pe nări şi tuşind 
înecat. Apologia crimei...! 

— Ba, absolut deloc! Am protestat (nu pentru el, ci pentru 
mine). Că a ajuns la crimă, că aceasta l-a dus la crimă, e 
singura lui eroare. Şi numai pentru atât, merită cei zece ani 
de temniţă! Asemenea erori nu sunt permise... Nu se cuvine 
să rămână nepedepsite. Accepţi sancţiunea, cum de altfel a 
făcut-o cu atâta simplitate: „Nu am de adăugat nimic. Am 
meritat pedeapsa. Vă mulţumesc! Declar că nu fac recurs.” 
Dar făcând abstracţie de crimă... 

— Cum poţi face abstracţie de crimă, când crima a existat? 
Când despre ea vorbim...! 

— Nu mă întrerupe!... Am început să-mi pierd răbdarea. 
Aşteaptă să sfârşesc. Crima, recunosc, a fost eroarea 
iniţială! Nu din punct de vedere moral. Nici din acel al 


societăţii, care e în dreptul ei să se apere, să pedepsească 
sau să izoleze indivizii care îi calcă legile... A fost o altfel de 
eroare, de premiză. O eroare faţă de el însuşi. Cu sau fără 
ereditate încărcată, Candiano, s-a deşteptat ca tine şi ca 
mine, la optsprezece ani, într-o realitate interioară, pe care 
adolescenţa noastră o suportă mai greu ca la treizeci sau la 
patruzeci de ani, când omul s-a „cuminţit”, adică s-a 
resemnat jugului, merge în turmă fără să turbure ordinea 
turmei... 

— Acum faci din el şi un revoltat social?... Candiano e 
fecior de bani gata! N-avea de ce să poarte duşmănie 
aşezărilor sociale... 

— Dar nici nu vreau să ajung aci? Nici n-am spus aceasta... 
Candiano a deschis ochii la o realitate fatală, inevitabilă, 
care nu are nimic de-a face cu acea socială. Insurgenţi în 
societate, rămân unii până la sfârşitul vieţii... E cu totul 
altceva. Sunt cu totul de altă calitate. Acţionează pe alt 
plan. Eu merg mai departe! Dacă e vorba de feciori de bani 
gata, tocmai prin aceasta Candiano s-a aflat într-o poziţie 
mai defavorabilă şi mai primejduită ca a noastră. Adevărata 
problemă a vieţii, ţi se pune atunci când nu eşti obligat să-ţi 
câştigi pâinea. Câtă vreme robeşti pentru aceasta, ţi se 
strâmtează, dar ţi se precizează, orizontul!... Ai găsit vieţii 
un obiectiv concret şi inferior; de aceea, uşor de atins... Să- 
ţi asiguri pâinea de mâine. Şi dacă eşti revoltat, eşti numai 
fiindcă nu ţi-o poţi câştiga uşor şi fiindcă munca ta nu-ţi este 
îndestul de plătită. Atunci întrevezi viitorul fericit al 
omenirii, într-un ideal concret, într-o organizaţie 
economică, perfectă şi hai! Să zicem, mai echilibrată ca 
aceasta de astăzi, unde toţi indivizii vor avea dreptul şi 
datoria să lucreze, şi nu vor avea drept să primească decât 
plata potrivită pentru munca lor... 

— Complici, Enric! Te-ai depărtat de la subiectul nostru! 
Îşi dădu părerea Ion, zvârlind ţigara şi începând să 
asasineze casieriţa cu ochiade seducătoare. 


— A simplifica, nu înseamnă a rezolva! Vorbim aceeaşi 
limbă şi nu ne înţelegem... 

— Crezi? Întrebă Ion ofensat, întorcând profilul spre 
casieriţa care, numărând tacticos bucăţile de zahăr, se 
arătase cu desăvârşire insensibilă la manevrele lui 
amoroase. De ce crezi asta? Ne înţelegem foarte bine, dar 
tu ai ieşit din subiect, ţi-o repet! Ce vrei să spui în definitiv? 
Toată lumea e nefericită... Nu există excepţii. Din 
nenorocire însă, lumea nu-şi dă seama cât e de nefericită. Şi 
aşa mergem înainte! Acesta e tot secretul... 

Ion mă privi triumfător şi încântat de asemenea secreție 
aforistică. 

Părea că se miră el singur, de adevărul etern pe care i l-au 
rostit buzele. 

— De acord! Am reluat. Numai că există nefericiri şi 
nefericiri. La vârsta noastră, noblețea noastră, e că nu ne 
doare numai nefericirea brută a animalului social... Nu ne 
ridicăm să luptăm numai cu o societate, care încă nu ne-a 
acceptat, nu ne-a încadrat. Nu ne identificăm numai cu 
obijduiţii societăţii, să cântăm Marsilieza sau Internaționala 
în cor cu dânşii!... Luptăm şi cu o altfel de realitate. Mai 
tragică şi mai permanentă, din noi. Aspirăm la un absolut 
uman, nu numai la o dreptate socială: egalitate, fraternitate 
şi alte expediente de raporturi în-tre om şi om, de la om la 
om. Fiecare individ matur, ajuns, poartă în el, un alt eu mort 
în timpul primei tinereţi... Adică un eu mort la vârsta 
noastră. Ca să-l uite pe acela, poate fără să-şi dea seamă, 
printr-un sofism instinctiv de conservare, îşi îndreaptă 
generozitatea, aspiraţiile, spre binefăcătoare reforme ale 
lumii în afară de el. E şi mai comod. Te-ai lepădat de tine şi 
nu mai poţi de suferinţele omenirii! Le cauţi lor leac, şi nu ai 
fost capabil să-ţi găseşti vindecare ţie! Câte orori, câte că- 
deri, câte abdicări, ce viaţă la unii oameni care n-au trăit 
totuşi decât pentru binele omenirii! Vorbesc de viaţa lor 
privată, familială: de copiii lepădaţi ai lui JeanJacques 
Rousseau bunăoară, ceea ce nu-l împiedica să dea norme 


pentru educaţia copiilor... Şi câte, câte! Câţi n-au voit 
sincer să facă fericirea omenirii, uitând că datoria cea dintâi 
de om, ar fi fost să-ţi faci o fericire a ta? Adică o perfecţiune 
a ta? O rotunjire? Să faci din tine un om adevărat, omul, 
care să nu roşească atunci când se confruntă cu propria lui 
conştiinţă...? 

— Şi acestora, le opui tu un Candiano-Popescu? 

— Exact! Acestora le opun eu un Candiano-Popescu. 
Fiindcă, iată cum ajung din nou la Candiano al nostru!... 
Tema apărării, a fost că e complet iresponsabil, nebun. Dar 
nebunia lui, nu e oare şi nebunia noastră, a tuturor, dacă 
aceasta se poate numi nebunie?... Ai auzit răspunsurile... 
Lucide! Răspunsuri care nu sunt nici de ignorant, nici de 
prost, nici de nebun... E regretabil însă că nici apărarea, şi 
nici el singur, n-au ştiut să explice originea crimei. Procesul 
interior... E un proces al nostru, al meu şi altău... 

— Mersi, pentru mine! 

— Bine! Te scutesc pe tine... Spun că e procesul multora 
de vârsta noastră, în orice caz, un proces, de pildă al meu... 
— Nu-ţi bănuiam porniri atât de criminale! Fugi! Departe 

de mine, Tropmann!... Râse Ion, şi cu o schimă de 
exagerată oroare, se trase înlături să nu atingă un atât de 
monstruos criminal. 

M-am oprit, privind la buzele cu tulee rare şi la dinţii 
dezveliţi într-un rânjet, care era atunci încă fără contur, dar 
avea să se precizeze mai târziu în viaţa noastră întreagă. 
Rânjetul de-o întristătoare mizerie fizică şi morală, al 
javrelor jigărite, când sunt încolţite de dulăi mai puternici. 
Un rânjet nehotărât, între ură şi frică, cercând în acelaşi 
timp să amenințe şi cerând milog îndurare. 

Îmi păru mai străin, pe scaunul de-alături, decât o 
creatură din altă planetă. 

Dar ce însemnătate avea aceasta? 

Am continuat pentru mine. În mine, aştepta ceva să fie 
limpezit. 


— Să lăsăm crima, loane! Fiecare om e un criminal mai 
mult sau mai puţin nerealizat. Unii o gândesc. Alţii trec la 
fapt. Aceasta e toată deosebirea. Ca şi deosebirea dintre un 
mare căpitan, un erou - şi dintre un asasin. Depinde de 
mobil. Şi depinde de timp, de epocă. Fapta în sine, pură, 
rămâne aceeaşi. Suprimarea unei vieţi omeneşti. Când 
lucrezi pe contul Patriei şi suprimi vieţile altora în doze 
masive, devii erou naţional. Când lucrezi pe cont propriu, 
înfunzi ocna sau eşti expediat la ghilotină, dacă ai şansa să 
te afli într-o ţară atât de civilizată, încât n-a suprimat 
pedeapsa cu moartea. Să lăsăm aceasta! M-ai adus fără 
voie, la Julien Sorel al tău şi mă sileşti să reiau argumentele 
lui, care n-au ce căuta aici... 

— Desigur! Ricană Ion. Julien Sorel „al meu” nu prezintă 
nici un interes. Tot interesul îl merită CandianoPopescu, al 
tău! 

— Îl merită şi unul şi altul! Amândoi reprezintă două feţe, 
ale uneia şi aceleeaşi drame de vârstă. Numai că sunt la 
altă distanţă situate în timp, şi la altă distanţă ca mobil 
interior. Nu vezi chiar o simetrie?... Citez, fără pretenţie de 
perfectă exactitate, deşi am recitit pasagiul de olteva ori. Îţi 
aminteşti?... „Julien se află la câţiva paşi în dosul băncii 
doamnei de Renal. Îi păru că se ruga cu evlavie. Vederea 
acestei femei care îl iubise atâta, făcu să tremure braţul lui 
Julien într-aşa măsură, încât nu-şi putu îndeplini hotărârea 
la început. Nu pot - îşi spuse către el însuşi - fiziceşte, nu 
pot! În acest moment, doamna de Renal cobori capul care, o 
clipă, se află astfel ascuns în întregime de cutele şalului. 
Julien n-o mai recunoştea atât de bine. Trase asupra ei o 
lovitură de pistol, care n-o nimeri. Trase a doua lovitură, şi 
ea căzu.” lar dincoace, la Candiano-Popescu, al meu: „Mă 
aflam la mătuşa mea. Am plâns ca un copil aflând că a murit 
Verdi şi am fost bolnav o săptămână. 

— De ce? 

— Mi-am adus aminte de Aida, de Lucia. 

— Îţi plăceau? 


— Mult, foarte mult. 

— Dar dacă Iulia Iarcu ţi-ar fi cântat acestea? 

— Dacă mi-ar fi cântat bine, ar fi trăit şi azi., Mă opresc la 
acest bine. Julien Sorel n-ar fi ucis, dacă Madame de Renal 
nu ţi-ar fi ascuns o clipă faţa. Candiano-Popescu n-ar fi ucis, 
dacă lulia Iarcu ar fi cântat bine. La unul, o laşitate fizică. 
La altul, un prestigiu al perfecţiei. „Bine” - dacă Iulia larcu 
ar fi reprezintat o perfecţiune, dacă ar fi cântat bine, ar fi 
fost cruţată de moarte. Nu-ţi spune nimic aceasta? 

Ion strânse din umeri, cuprins de o torpoare vegetală, 
lângă soba caldă de fier. 

Monologam acum. 

Dar n-aş fi renunţat pentru nimic în lume, la această 
lămurire cu mine însumi. 

— Mie îmi spune totul! Am continuat. Respectul acesta 
pentru perfecţiune, îmi dă cheia dramei. Respectul pentru 
perfecțiunea altuia şi, deci, aspiraţia la perfecțiunea ta. De 
fapt, lupta lui Candiano-Popeseu a fost lupta aceasta a 
adolescenţei. De aceea spuneam că mi-o însuşesc... La 
optsprezece-nouăsprezece ani, simţi că duşmanul cel mare 
din tine, e acea servitute emoţională de care trebuie să te 
eliberezi. Fiindcă eşti sentimental, nu poţi suporta lumea 
rece şi raţională a realităţilor. Ca să înfrunţi viaţa cu toate 
armele, mai întâi trebuie să suprimi inamicul acesta 
interior. Sau inamicii! Căci sunt mai mulţi... Sentimentul? 
Primul inamic! Pasiunea? Al doilea inamic!... Eliberat de 
dânşii, tot drumul ţi-e deschis. Toate obstacolele au căzut!... 
Căci tu eşti tare, într-o omenire slabă, condusă de 
sentimente şi de pasiuni. Ioate răspunsurile lui Candiano, 
dovedesc aspiraţia spre această perfecţiune. Chiar 
amănuntele odioase, care au indignat juraţii şi publicul, 
când a povestit cum a săvârşit crima. Refuzul de a mânca şi 
de a bea, ca să nu-şi piardă curajul. Grija să nu o lovească în 
faţă, tot ca să nu-şi piardă curajul. leama unei apropieri, 
care să-l moleşească şi să-i împuţineze energia... Toate, ce 
dovedesc altceva, decât înlăturarea lucidă şi premeditată a 


unui element funcţional, animal, sentimental sau pasional, 
care să-l abată de la hotărârea lui? Ucigând, Candiano- 
Popeseu a dat un examen faţă de el însuşi. Şi-a verificat o 
autoeducaţie mai veche şi conştientă. A subliniat-o de 
câteva ori în cursul dezbaterilor: „Când citesc ceva, am 
observat că mă pun în locul personajelor din scriere. De 
atunci nu mai citesc romane. De ce-aş citi, când în loc să fiu 
altul, pot fi eu, gândind? Şi gândind, nimic nu mai există 
imposibil! Dar totul devine posibil, cum gândesc eu, cum 
vreau eu, nu cum îmi sugerează altul. Vreau să mă sui în 
lună, mă sui în lună, sau aduc luna la mine...” Dacă această 
judecată şi această perfecţionare, această dominare a 
sentimentului şi a pasiunii, cele două elemente care ne 
dizolvă vlaga şi ne diminuiază posibilităţile noastre de 
realizare, ar fi fost puse în alt serviciu decât al unei crime, 
oare Candiano nu dovedea stofa unui mare om? N-ar fi 
ajuns un cineva? Căci e stabilit!... Crima lui n-a avut scop. 
Nu voia să jefuiască. N-a suprimat din gelozie. Fără nici un 
mobil altul, decât o verificare. Toată eroarea lui a stat aici. 
Viaţa îţi oferă un atât de larg teren să te verifici! Să te birui 
pe tine, ca s-o birui pe ea!... A pornit de la o premiză 
greşită. Ispăşeşte! Plăteşte! Nimic mai just!... Dar a meritat 
să ispăşească mai mult pentru eroarea faţă de el, decât 
pentru vina lui faţă de societate. Faţă de tine n-ai drept să 
greşeşti, mai ales când singur, te-ai înarmat atât de bine şi 
când armele ţi-ar fi fost atât de folositoare aiurea, în alte 
scopuri, ca să spun cum spune lumea - „mai nobile...!” 
Acum cred că ne-am înţeles... Aceasta e toată povestea...! 

Ion moţăia. Jucătorii de biliard terminaseră şi plecau. 
Chelnerul stinse lampa din fund. Cafeneaua rămase mai 
lugubră, în semiobscuritatea umedă şi mirosind fad, a leşie. 

Casieriţa dispăruse. 

Am plătit şi am ieşit în noaptea cu ploaie măruntă şi vânt. 

Dintr-o birjă cu coşul ridicat, cum treceam prin zona de 
lumină a unui felinar, ne strigă un glas. 

Birja se opri. 


Sări Lucian Medoveanu, cu gulerul pardesiului încheiat 
până sus, peste haine negre, de seară. 

Ne scutură mâmile, cu înfrigurare de neofit noctambul. 

— Vă confisc! Mergeţi cu mine!... L-am tapat pe Papa cu 
doi poli... Şi-am spus că vin la tine, Enric, să preparăm 
tezele pentru finele trimestrului. Uite corpul delict aici...! 

În buzunarul pardesiului, îmi arătă râzând un tom gros: 
vreun manual de trigonometrie sau de latină, cu care îl 
convinsese pe Jack Medoveanu că pleacă să-şi amelioreze 
mediile cu preţul muncii de-o noapte. 

— Mergem la Papaianopol, la Imperial. A adus grecul nişte 
franţuşte eu o mie de draci în ele. Cu două m-am şi făcut 
amic... Pe Cleretta mi-o opresc mie. Pe Dede v-o cedez 
vouă... Haideţi, ce staţi în ploaie? 

Ion fu gata, desmorţit din toropeală. Începu maşinal să-şi 
pipăie lavaliera, să-şi potrivească pletele sub pălărie, cu 
gesturile largi ale idolului său momentan: Delavrancea. 

Am spus că nu pot merge. Aveam de lucru. Mă aşteptau 
acasă, gramatica şi dicționarele engleze. 

— Şi de unde veniţi la ora asta? Ce-aţi făcut până acum? 
Întrebă Lucian Medoveanu. 

— Ne-am războit pe chestia Candiano! Spuse Ion. Păcat că 
Enric n-a pledat la juraţi... L-ar fi achitat la sigur! 

În glasul molâu străbătea o intenţie poltronă de sarcasm, 
apelând la alianţa lui Lucian. 

Dar Lucian Medoveanu îşi aduse aminte, în loialitatea lui 
fără ascunzişuri: 

— Ah! Uitam! Îi datorez trei poli... Păcat de el! Tip şic, 
bietul Candiano! Merita altă soartă... Mâine îi pun o torpilă 
lui Papa Jack, îi duc datoria şi un stoc de ţigări pe şase 
luni... Într-un timp îmi era cam antipatic, fiindcă părea 
afectat şi distant. Pe urmă, am început să-l iubesc... Ce 
idioţie să ucidă! Şi mai ales ce idioţie, să ucidă aşa ca să-lia 
ca din oală? Îl credeam mai deş-tept... 

Ion scuipă printre dinţi în ploaie, scârbit de promiscuitatea 
noastră morală. Dar se pregăti să se urce în birjă. 


Lucian se uită la ceas, nerăbdător: 

— Vasăzică nu mergi? Nu insist. Ştiu că şi tu eşti un alt 
tip... Când ai spus una, nu te scoate din ale tale, nici cu şase 
perechi de boi... 

De sub coşul trăsurii, îmi strigă: 

— În orice caz, nu mă trădezi acasă! Nici lui Papa, nici 
Lilianei. Am fost la tine şi-am lucrat până la 2-3 noaptea... 
Ora n-are importanţă. Tot am s-ajung mai devreme decât 
Papa, de la Club...! 

Birja a plecat spre centrul oraşului. Eu am pornit pe 
străzile pustii, în ploaia bolnavă şi mucedă, spre camera cu 
patul fără resorturi, cu ligheanul şi cana de tablă, cu lampa 
care mirosea a gaz. 

Păşeam acum fără nici o tristeţe, învigorat, înfruntând 
vrăjmăşia elementelor, gata să înfrunt singurătatea 
gheţoasă de-acasă, spre încă o luptă ce-avea să-mi mai 
călească încă puterile. 

CAPITOLUL VII. 

Mort fără înviere. 

Ceea ce n-am spus nici lui lon atunci, nici nimănui mai 
târziu, o scriu aci. 

Va explica, îmi va explica, poate mai limpede decât prea 
lunga noastră discuţie din ploaie şi din cafeneaua lugubră, 
de ce m-am simţit o clipă atât de aproape de autorul uitat al 
unei crime astăzi uitate. 

O! Cum îl înţelegeam! 

Nu se împlineau încă nici şapte luni, de când primisem o 
telegramă de la mama. 

Mă chema într-un oraş străin, fără nici o explicare. Adresa 
unui hotel şi atât. 

N-am stat la îndoială. M-am urcat în primul tren. 

Era în ajun de Paşte. Noaptea Învierii. O noapte fără 
sfârşit, în vagonul de clasa a treia, printre soldaţi, samsari şi 
ţărani încărcaţi de desage. Toţi obijduiţii vieţii care nu-şi 
găseau astâmpăr şi un liman tihnit, nici într-o asemenea 
noapte. 


Le revăd toate. Le trăiesc toate. 

Scândura tare a băncii; lumina gălbuie a lămpii cu ulei de 
rapiţă; tocul potcovit al cizmei cazone, izbindu-mă de câte 
ori jandarmul de-alături se răsucea prin somn, căscând 
ochii speriaţi, nedumerindu-se unde se află, înjurând singur, 
gemând şi pipăindu-şi carabina. Duhoarea de tutun prost şi 
de iuft; de sudoare omenească şi de sarică. Interogatorul 
negustorului decis să afle cu orice preţ, cine sunt, de unde 
vin, unde merg... 

N-am închis ochii toată noaptea. Priveam prin geamul 
murdar în funinginea întunericului de-afară, la haltele pustii 
unde trenul părea că s-a oprit pentru totdeauna, la satele 
mai întâi cu pâlpâitoare luminiţi licărind în jurul bisericilor 
de pe dealuri, unde se slujea Învierea, mai apoi, după 
miezul nopţii, la satele negre unde toţi au murit. 

Îmi închipuiam. Pe jumătate îmi închipuiam. 

Ca să mă cheme mama într-un oraş străin, ea care nu se 
mişcase douăzeci de ani din târgul nostru, însemna că s-a 
întâmplat ceva în afară de resignatele sale mizerii. Vreo 
ispravă de-a lui Ştefan Sântion. Vreo nouă ispravă! 

Clocoteau în mine hotărâri dârze şi vehemente. 

Eram acum destul de mare; trăiam prin mine; învățând, 
îmi câştigam singur existenţa; aveam dreptul să-i vorbesc 
de la om la om. Eu, fiul lui Ştefan Sântion, mă simţeam în 
drept să-i cer socoteală lui Ştefan Sântion, pentru faptele 
sale. 

Nu în numele meu. N-aveam nevoie de el. N-aveam nevoie 
de nimeni. 

Dar aveam datoria s-o fac pentru mama. Pentru femeia 
părăsită de zece ani cu un copil în braţe, după ce alţi zece 
ani o martirizase; cum am priceput, cu toată grija ei să-mi 
ascundă, de când mintea mea de copila început să 
înţeleagă ceva. 

Cu ochii pierduţi în bezna câmpurilor, insensibil la 
icniturile tocului potcovit de cizmă, îmi repetam începuturi 
de frază, imaginam rechizitorul neîndurat, căutam cuvintele 


crude care să-i strivească pe buze surâsul de sceptică 
indulgență, pentru el şi pentru toate slăbiciunile şi pentru 
toate netrebniciile altora. 

Surâsul acela îl uram. 

De copil, îmi rămăsese întipărit în ochi. Laş, flasc, sensual. 
Un surâs, reflectând toată devastarea lăuntrică a omului, 
toată capitularea. Surâs de sclav împăcat cu o îndoită 
sclavie: a netrebnicelor sale instincte şi a tiranicelor 
împrejurări exterioare. Nu se domina pe el. Cum ar fi putut 
oare domina conjuraţia evenimentelor din afară de el? 
Fiindcă se ierta, fiindcă ierta tuturor totul, implora şi 
pentru sine aceeaşi indulgență a tuturor. 

Am auzit încă de copil, spunându-se că prin acest surâs 
dezarma, cucerea; nu-i rezista nimeni. Apărea îndată 
propria sa victimă. „Bietul Ştefan! Bietul Fănică Sântion! 
Altfel, ce om simpatic!” 

Surâsul acela l-am căutat în oglindă pe buzele mele. 

Şi am fost fericit, când nu l-am regăsit. 

Semănăm acum cu fotografiile lui Ştefan Sântion de la 
aceeaşi vârstă. Fruntea ceva mai înaltă, ochii privind mai 
drept, o altă sumeţire de umeri. Dar aceleaşi trăsuri, aceiaşi 
linie a nasului, acelaşi desen al buzelor. M-ar fi înspăimântat 
şi m-ar fi descurajat o atât de alarmantă asemănare, cu un 
om căruia până şi în gând, refuzam să-i spun tată. 

Surâsul era însă altul. 

Chiar altul, decât în fotografiile lui din tinereţe, când nu 
căzuse atât de jos, când nimic nu anunţa căderile de acum, 
când era un adolescent seducător, plin de toate speranţele, 
îndreptăţind toate speranţele. Atât era destul, deosebirea 
dintre două surâsuri, ca să măsoare distanţa dintre Ştefan 
Sântion plecat în lume fără adresă, târât de patimile şi 
căderile lui, şi Enric Sântion, plecat şi el în lume, dar nu 
târât, ci cu piept deschis despicându-şi un drum al lui, ştiut, 
prevăzut, dinainte scris pe harta viitorului, drept ca 
săgeata, urcând ca săgeata. 


Când eram copil, mama mă purta uneori de mână într-o 
scurtă plimbare până la marginea oraşului. 

Întotdeauna acelaşi drum, până la acelaşi popas. 

Era un creştet pleşuv de deal, lutos şi arid, cu iarba roasă 
din rădăcină de păscutul vitelor, cu poteci bătătorite de 
copite. Un loc dezolat, cum văzusem în gravurile Bibliei, 
înălțimile din preajma Ierusalimului. 

Acolo se afla o cruce de piatră, veche, strâmbă şi cu 
inscripţiile şterse de vânturi şi de ploi. Poate o cruce 
amintind o întâmplare. Poate o cruce sub care a fost 
îngropat un om ucis. 

De pe culmea aceea mâncată de puhoaie, se vedea oraşul 
la poale, pe urmă depărtările în cele patru zări. 

Mama se aşeza pe un bolovan de la picioarele crucii, 
rămânea cu obrazul cuprins în palme, cu ochii acoperiţi. 
Când îi ridica, ochii erau umezi şi priveau întotdeauna în 
aceeaşi parte. 

Drumul înapoi, acasă, era tăcut. 

Noaptea o auzeam pe mama plângând înăbuşit în 
întuneric. 

Târziu, când a mijit conştiinţa în mine, am crezut că 
pricep. 

Am întrebat. 

Într-adevăr aşa era. 

Mi-a povestit, în picioare, lângă crucea aceea: 

Acolo a fost ultima lor plimbare. El părea că s-a pocăit. Că 
luptă cu el, pentru o îndreptare. De trei zile nu ieşise din 
casă. Îşi căuta de lucru, începuse să-şi amintească de 
straturile cu flori din grădină, plivea buruienile, uda 
răsadurile, lega trandafirii cu fire de rafie. Într-o dimineaţă, 
au mers amândoi până acolo. Au stat mai mult de un ceas. 
El aşezat pe acelaşi bolovan, cu obrajii ascunşi în palme, 
fără să spună nimic. Pe urmă s-a ridicat, a luat pălăria de 
jos şi a plecat, născocind nu ştiu ce poveste... Un prieten 
care-l aştepta la un canton de cale ferată, pentru nu ştiu ce 
măsurătoare inginerească sau altceva. 


A plecat să nu se mai întoarcă niciodată. Să nu mai dea 
nici un semn. 

— Uite! Pe poteca de colo a coborât! Încheiase mama cu 
mâna întinsă. M-am uitat după el, până ce nu s-a mai zărit... 
Nu s-a întors să privească îndărăt niciodată... Şi nici nu s-a 
mai întors... 

Mama privea într-acolo, cu ochii ei uzaţi de plâns. Poate îl 
aştepta să apară deodată pe-acelaşi drum, pe unde se 
depărtase până ce nu s-a mai văzut. 

Din ziua aceea, n-am mai urcat niciodată cu mama 
împreună la crucea de pe culme. Bănuiesc că se ascundea 
de mine şi făcea calea singură. 

Târziu de tot, în dimineaţa plecării mele, am rugat-o pe 
mama să mă întovărăşească fără să-i spun unde şi de ce. îi 
ascunsesem toate pregătirile; hotărârea să mă despart de 
târgul nostru, de şcoală, de ea, de tot ce-mi părea că mă 
ţine captiv cu rădăcini vegetale. 

Am urcat dealul, ne-am oprit la cruce. Cum a ajuns acolo, 
fără să-şi dea seama, a îndreptat ochii spre aceeaşi zare 
deşartă ca întotdeauna şi a înăbuşit un oftat. 

— Mamă, am început, te rog de-acum să priveşti şi încolo... 

Şi am arătat spre cealaltă zare. 

Prin ce subtilă înţelegere, a ghicit? 

N-a fost nevoie să termin. 

— ENric, şi tu? 

Fruntea i-a căzut pe umărul meu. 

— Mamă. Drumul meu e încolo. E drept. Şi e altul!... Ştiu 
unde duce. 

Ştiam unde duce... 

Îl vedem atât de limpede! Mă simţeam atât de pregătit! 
Eu, care ştiam unde pornesc şi unde-am s-ajung. 

Aşa a fost despărţirea noastră. 

Câteodată, mi-o închipuiam pe mama urcând acum, 
singură, povârnişul lutos. Oprindu-se lângă crucea veche, 
de unde se deschideau toate drumurile, spre toate zările - 


scrutând de acolo depărtările. Acum în două părţi... Ca să 
privească spre-o zare, trebuia să întoarcă spatele celeilalte. 

Şi mă gândeam că faţa, ochii aşteptând, caută acum mai 
mult şi mai îndelung spre drumul meu, decât spre celălalt, 
care duce în nimic, de unde nu se mai poate întoarce 
nimeni şi nimic. 

Am ajuns dimineaţa în târgul străin, la ceasul când în 
celelalte zile, lăptăresele, precupeţii şi slujnicile, se tocmesc 
cu aprindere în toiul pieţii. 

Acum obloanele erau trase, ulițele pustii; toată dezolarea 
târgurilor de provincie, în zi de sărbătoare, când urâţenia şi 
calicenia sunt încă mai fără mister. 

Mama mă aştepta în camera de hotel, îmbrăcată. 
Îmbrăcată în haine de doliu, cu văl gros. 

Mi-a căzut în braţe, izbucnind în plâns. 

Am înţeles şi n-am simţit nici o durere, niciuna. 

— Când? Am întrebat. 

— De două săptămâni, închipuieşte-ţi, Enric! De două 
săptămâni şi nu m-au anunţat. L-au îngropat fără mine!... 
Fără să-l mai văd încăodată... 

Nu ştiu ce-am spus. Indiferente cuvinte de consolare. 
Desigur atât de indiferente şi cu un glas atât de rece, încât 
mama s-a oprit din plâns şi a ridicat ochii cu o dureroasă 
mirare. 

— Aceasta găseşti tu să-mi spui, Enric...? 

Mustrarea era prea blândă ca să ajungă până la mine, să 
pătrundă în mine. A lunecat ca o picătură de apă pe luciul 
rece de sticlă. Am răspuns ceva tot atât de indiferent. Pe 
urmă, mi-am dat seama că pentru mama, nu pentru el, 
aveam datoria să-mi arăt alt suflet, de circumstanţă... Chiar 
cu preţul unei prefăcătorii. Şi am descoperit cuvintele 
potrivite, naive şi absurde, care pot însemna întotdeauna, 
fără greş, o consolare pentru cei avizi de consolare. 

Privirea mamei mi-a mulţumit. 

Un om de serviciu a intrat în cameră cu un braţ enorm de 
flori. 


Pricepeam cu ce destinaţie. 

Dar n-am înţeles ce vrea să spună când, la plecare, din uşă 
a vestit: 

— Am dus răspunsul, coniţă... Vă aşteaptă oricând, toată 
dimineaţa. 

N-am priceput cine putea s-o aştepte pe mama, în oraşul 
acela străin. 

Omul răsucea pălăria în mână. O pălărie nouă de Paşte, ca 
şi straiele sărbătoreşti de pe el. 

Se vedea bine că portul acesta înduminicat, îi dădea un fel 
de prestigiu în proprii săi ochi. Se simţea altceva decât 
sluga de toată ziua. 

— Dă-i tu ceva, Enric! 

I-am pus în palmă ritualul bacşiş. Servitorul a renunţat 
îndată la prestigiu, şi cu un oribil surâs de aviditate a pipăit 
monezile să le numere câte sunt, să le evalueze cât 
însumează. Nu-i venea să creadă. 1 se părea suma 
exagerată. Poate se temea că a fost o greşeală, că am să-mi 
dau seama, că am să-i cer ceva îndărăt. De bunăseamă, era 
un hotel unde călătorii şi bacşişurile se vedeau tot atât de 
rar. 

Cimitirul se afla aproape. Oraşul crescuse în jurul lui. 

Am mers pe jos. Eu, cu maldărul de flori în braţe. 

Mă simţeam ridicol sub ochii curioşi ai trecătorilor 
singuratici şi stânjeniţi în hainele lor de zi mare. 

Ştia. Mama cunoştea mormântul. Venea a doua oară; după 
ce cu o zi înainte îl căutase şi-l găsise singură. 

Un mormânt proaspăt, urât, sărac, la marginea cimitirului. 
O cruce de brad mânjltă cu inscripţii strâmbe de catran. Un 
mormânt ca pentru Ştefan Sântion. Ca pentru viaţa lui. 

Am lepădat florile din braţe fără nici o cucernicie. 

Mama a ridicat ochii dureroşi. 

— Enric!... Enric... 

Şi a îngenunchiat, să răsfire ea, cu mâinile ei, florile pe 
ţărâna zgurită. 

În picioare, priveam. 


Aşadar, se sfârşise! În fine, se sfârşise! 

Nici o milă, nici o înduioşare, nici o tristeţe pentru omul de 
sub movila de pământ. Pentru cadavrul care a fost tata. Ci 
mila toată numai pentru femeia cu mâinile slabe, presărând 
florile, orânduindu-le cu gingăşia minuțioasă pe care o 
punea ea în orice act al vieţii. 

Pe urmă, neaşteptat, s-a prăbuşit deodată cu faţa în 
ţărână, cu braţele cuprinzând movila de pământ şi 
izbucnind în vaiete de bocitoare. 

Destul ca mila să se prefacă într-un început de încruntată 
impacienţă. 

Am încercat s-o ridic de subsuori. S-a încleştat cu 
degetele, cu unghiile, cu toată drojdia de vlagă, în lutul 
mormântului. 

Am privit împrejur, să văd dacă nu ne observă nimeni. 
Eram singuri în cimitirul străin şi pustiu. 

Atunci am încrucişat braţele hotărât să aştept. 

Femeia aceasta cu obrazul îngropat în pământ, tăvălit în 
ţărână, cu zvârcolirile ei îndârjite caşicum ar fi vrut să-şi 
sape loc înlăuntru cu fruntea şi să ajungă la mortul de 
dedesubt; femeia aceasta cu gemetele întretăiate de 
cuvinte fără sens şi de chemări bocitoreşti de-o jalnică 
vulgaritate, necunoscuta aceasta era aşadar mama! Una şi 
aceeaşi fiinţă cu mama, mama? Cu mama care punea atâta 
discreţie şi măsură, în fiecare gest; cu mama care îşi 
stăpânea cu atâta oroare de spectacol şi de compătimirea 
altora, tot ce suferise cu resignare zece ani, după alţi zece? 

Din nou crescu mila în mine. Dar o milă rea, împuţinată, 
consternată, despuiată de vechea evlavie, umilitoare pentru 
vietatea care se degrada, căzută în liota mulţimii 
nevertebrate, de la înălţimea unde i-au fost plăsmuit nimb 
de lumină toate amintirile copilăriei mele. 

Ştiu. 

După douăzeci de ani, o modă stupid propagată de 
conversațiile superficiale ale saloanelor şi de pospaiul 
foiletoniştilor cu informaţiile culese din cafenea, ar fi 


transformat simţimintele mele de atunci, într-un banal caz 
de psihanaliză. E, şi această manie, încă o indicație a 
freneticei avidităţi cu care lumea s-a năpustit să-şi distrugă 
singură, de bunăvoie, toate orânduielile şi pacificarea 
vechilor aşezări interioare. Acum, gânguritul unui copil 
care-şi încolăceşte braţele în jurul gâtului matern, nu mai 
are nimic din inocenţa înduioşătoare a propriei noastre 
copilării. Îndată e transformat în complexul lui Oedip, 
argumentat şi explicat cu sinuciderea Jocastei. 

Puritatea anilor fragezi, dinainte de mijirile cugetului şi de 
problemele sale amare, mai rămăsese singurul ostrov 
paradisiac, unde să-şi mai caute refugiu amintirea. Ioate le 
regăseai cum le-ai lăsat. Cum au fost. Fără umbre. Scăldate 
în cristalină irizare de auroră. Acum s-au înverşunat 
oamenii să-şi scufunde şi acel ostrov albastru de dincolo de 
negură. L-au înecat în talazuri pustii, dezolate. În locu-i, au 
scos la iveală o altfel de insulă; o slută arătare a infernului 
cu ţărmuri blestemate, aride, unde se agită în lubrice 
spasmuri o viermuială de demoni pitici, toţi sadici, toţi 
perverşi, toţi incestuoşi, toţi pose-daţi de-o monstruoasă 
obsesie prelungită mai apoi dincolo de anii maturelor 
conştiinţe, ca să stigmatizeze orice existenţă până la moarte 
ori până la un voiaj retrospectiv în suvenirile copilăriei. 
Expediţie îndărăt, în timp, unde te-ar aştepta, ce? Păroase 
omizi încolăcite în potirul trandafirilor. Larve şi viermi 
spurcând izvoarele clare. O dâră de bale unde-ai lăsat 
azurul. Cum aş putea să accept răstălmăcirea aceasta, când 
îmi stă înainte, întreagă şi neclintită, explicaţia cealaltă? 

Acea de-atunci. 

Unica. 

Dispreţuiam omul de sub ţărână, fiindcă toată viaţa nu 
meritase altceva. Moartea nu-l absolvea. Nu răscumpărase 
nimic cu moartea. Continuase. 

Se infiltra însă acum disprețul acela şi în evlavia mea 
pentru mama, s-o învenineze. În locul făpturii de 
înduioşătoarea sa discreţie, măsură şi abnegare, mi se 


înfăţişase deodată altă femeie, străină. O femeie de 
faptdivers. O văduvă bocindu-se pe mormântul bărbatului 
care o lepădase şi plecase în lume, să moară precum i se 
cuvenea, într-un oraş necunoscut, zvârlit într-o groapă 
anonimă din cimitirul altor naufragiaţi. 

Fapt divers. Cel mai banal fapt divers, ca altele o sută, 
dintr-o sută de târguri la fel, cu văduve, morţi şi cimitire. 

Iar fiindcă mama era astfel încăodată victima lui Ştefan 
Sântion, chiar dincolo de moartea-i mizerabilă; fiindcă şi din 
mormântu-i nemernic chiar, o cobora până la dânsul într- 
asemenea ultimă degradare, văduvă abandonată şi 
bocitoare de fapt divers - cum să nu-i urăsc încă mai 
îndârjit? 

Stană cu inima împietrită şi cu braţele încrucişate pe piept 
la spatele ei, îmi scrâşneam în măsele clocotul cuvintelor 
crude din tren şi din noapte, când îl credeam în viaţă. Ah! 
Cum îmi scăpase! Cum i-aş fi pleznit în obraz năprazna 
cuvintelor ca sfârcurile de harapnic. Să-i strivească pe buze 
surâsul lui veşnic de veşnică indulgență cu toate şi tot şi toţi 
şi cu el! Surâsul acela dus cu dânsul în pământ. Ah! Cum 
îmi scăpase! Priveam de sus peste umerii mamei 
prosternată în straiul cernit: priveam peste umerii săi 
căutând să sfredelesc cu ochii stratul gros de ţărână, să 
străbat cu ochii prin scândurile de brad unde zăcea cu faţa 
în sus şi cu mâinile împreunate, să-mi simtă, să-mi ştie din 
privire, că eu nu-i iert toată copilăria mea umilită, că nu-i 
iert umilinţele mamei. S-o ştie, s-o simtă, înainte de-a 
putrezi deplin! 

— Enric, te rog... 

— Da, mamă!... Am tresărit. 

— Dă-mi braţul, te rog... 

Mama s-a ridicat istovită, tremurând, împleticindu-se. 

Am sprijinit-o cu braţul meu tânăr şi tare, care nu avea de 
ce tremura. 

— Cum calci, Enric?... Vai! Unde calci...? 

Călcasem peste mormânt. 


— N-am vrut, mamă. lartă-mă...! 

A fost cu intenţie? Fără? N-aş şti nici acum. Dar iertarea, 
dacă o ceream cuiva, era tot mamei, nu celui din mormânt. 
De trei ori, până la ieşire, a mai întors ochii uzi de plâns, 

să mai privească îndărăt. 

Eu priveam undeva înainte, în gol, cu ochii goi, printre 
mormintele cimitirului străin şi pustiu. 

Târziu, afară, la o încrucişare de stradă, a recunoscut 
calea spre hotel. Fără să rostească nimic, i-am simţit însă 
rezistenţa braţului. Nu acolo voia să meargă. 

M-am supus. M-am lăsat condus de paşii ei, nu ştiam unde. 

O stradă şi alta şi alta. 

Din ce în ce mai hâde şi mizere. Din ce în ce mai scund 
tupilate după zăplazuri de cătină; mai umil ascunzându-se 
parcă să nu pângărească dulcea lumină a primăverii, un 
zbor alb de fluturi şi înaltele stoluri de cocori vâslind 
dinspre alte nostalgice limanuri. Eu, la fluturi şi la cocori şi 
la albastrul străveziu al cerului priveam. Mă durea în piept 
sărmana mea primăvară. Ce căutam aci? Cât mai eram silit 
să rămân? 

Mama s-a sprijinit mai istovită de braţul meu. 

— Te rog, iartă-mă, mamă!... Am murmurat într-o învăluire 
de remuşcare. 

Ea a înţeles fără să întrebe ce-avea de iertat. 

Mă linişti cu simplitate. 

— Diseară, mâine, cel mai târziu, poţi pleca, Enric... Vezi şi 
tu!... Aveam nevoie de tine... 

— Rămân cât doreşti, mamă! 

— Dorinţele mele!... Suspină ea, pentru trecut pentru 
viitor. Spune: datoriile mele, Enric...! 

Apoi tăcu. 

Paşii ne-au purtat prin piaţa bărăcilor de măcelari. 
Obloanele închise. Nici o ţipenie. Numai un câine lingând 
petele de sânge închegat pe caldarâm. Şi pete de sânge pe 
trunchiuri, pe pereţii de scândură, pe uşi, sânge pe cârli- 
gile ruginite de fier. Am întors ochii, cu un nod în gâtlej. 


Închipuirea reconstituise pe dată forfota aceleeaşi pieţi 
străine, din târgul străin, cu o dimineaţă înainte, în ajun de 
Paşte. Stârvurile mieilor spânzurând în cuie. Pieile jupuite. 
Sângele picurând din nări. Cuţitele despicând şi împărțind, 
loviturile de satâr şi sunetul metalic al balanţelor, rumoare 
de glasuri, tocmeli, harţă, slugi şi ordonanţe cărând coşuri 
pline: toată nerăbdarea şi triviala ghiontire a pregătirilor 
pentru ospăţul cel mare al zilei de Înviere şi de împăcare. 
Pregătiri pentru ospăț de carnivori. 

Nu era o aberaţie din senin a închipuirii. Se amesteca şi o 
amintire. Se contopeau amândouă. Piaţa din târgul străin şi 
piaţa de-aidoma, din târgul nostru, de-acasă. Ajun de Paşte. 
Eu de mână cu tata, în cei dintâi ani ai copilăriei, înaintea 
vârstei de şcoală. El cumpărând, alegând, ştiind să se facă 
îndată servit şi cucerind bunăvoia tuturor, cu zâmbetul lui 
mieros şi irezistibil. 

— Îndată, coane Fănică! Ce-aţi poftit? De la rinichi?... Vă 
punem unul întreg! Cel mai gras şi mai fain! Aista-i băieţelul 
matale, coane Fănică? Să-ţi trăiască! La mai mare şi la mai 
mulţi... Îţi seamănă leit, coane Fănică... Ce-l facem? 
General? Ministru? 

— Auzi, Enric? Mă întrebase tata. Ce carieră ne-alegem? 

— General! Am răspuns. General, ca să mă salute toţi şi să 
defileze regimentul înaintea mea... 

— Bravos! General ne facem! Până atunci, mergem la 
cofetărie. Ce zici? Îţi surâde ideea? 

Îmi surâdea ideea. Am surâs şi eu. Ideii şi tatei. Pe atunci 
era încă tata. Îl iubeam. Îl admiram. Mi se părea cel mai 
fermecător om al târgului şi cel mai dulce părinte din 
univers. lar acum nu-mi iertam că l-am iubit vreodată şi că 
nu l-am cunoscut de pe-atunci. Nodul în gâtlej. Petele slute 
de sânge închegat, pe trunchiurile de lemn, pe uşi, pe 
cârligile ruginite de fier. Sărmana mea primăvară! 

De acolo înainte, ulițele au fost încă mai ticăloase. Margine 
de târg uitat de Dumnezeu şi de stăpânire, ca şi târgul 


acesta de unde-am fost plecat pentru totdeauna şi unde 
acum am ajuns îndărăt. Pentru totdeauna îndărăt. 

Vizuini omeneşti înjghebate din butuci şi din bârne. Pereţi 
de cârpici, lipiţi cu balegă. Acoperişuri de tablă, înădite cu 
bucăţi de bidoane, de cutii, de doage, funduri de buţi. Alte 
acoperişuri în coame de pământ, de paie şi de gunoaie, de 
unde se înălţau bălării. 

În mijlocul uliţei se jucau o droaie de ploduri, zvârlindu-şi 
praf în ochi. 

Erau desculți, în cămăşi despicate pe burţi de malarici şi 
erau veseli şi păreau fericiţi, nenorociţii! 

La o asemenea vizunie ne-am oprit. 

Un căţel flocos, dădu glas de după gardul de leaţuri 
putrede. 

Nu izbuteam să deschid portiţa, prinsă cu un cârlig 
complicat pe dinăuntru. 

— Lasă, Enric!... Ştiu eu cum merge încuietoarea... 

Mama strecură degetele înmănuşate în negru printre 
zăbrele, trase zăvorul, deschise şi intră. 

Am privit-o cu uimire. leri venise întâia oară în târgul 
acesta; iar astăzi şi cunoştea intrările sălaşurilor de 
troglodiţi. 

Căţelul se năpusti îndârjit, cu toată ostilitatea lui de corciu 
plebeu faţă de musafirii nepoftiţi din altă lume. Pe urmă se 
potoli brusc şi începu să se gudure. 

— Taci tu, Fidel! Cum? Nu mă mai recunoşti, Fidel...? 

Căţelul clătină din coadă; semn că da. Mama se plecase să- 
| netezească. 

Pricepeam din ce în ce mai puţin. 

Bojdeuca era în fundul ogrăzii. 

Până acolo, câteva scânduri pe căpătâie de cărămizi, 
însemnau fără îndoială puntea de trecere pe vreme de 
ploaie. Într-adevăr, cu tot praful din stradă şi cu toată arşiţa 
de sus, băltoacele verzui nu se zbiciseră încă. Mi-am 
imaginat îndată chichineaţa strâmbă şi scundă, 


transformată în locuinţă lacustră când începe potopul 
echinoxului de toamnă. 

Un copil în rochiţă de creton roz cu flori imprimate şi cu 
părul tuns chilug (băiat sau fată?) apăru în uşă, ţinând un 
ou roşu în mână. 

Apăru, se retrase un pas în tindă, apoi se hotări şi ieşi 
definitiv la iveală. 

— Mămico! Cucoana!... Strigă spre încăpere, avertizând 
pe cineva care stătea la pândă înlăuntru. 

O dată această datorie împlinită, veni să se gudure exact 
ca potaia flocoasă. 'Ţinea oul învrâstat în mână şi râdea 
răsfăţat la noi. 

Întâi am crezut că privirea nu-mi place. Nu! Nu era 
privirea! Surâsul acelea, în acelaşi timp viclean şi sfruntat, 
milog şi pofticios, fusese toată pricina. El înscria pe obrazul 
de copil, stigmatul precoce de care aveam oroare. 

— Mi-ai adus?... Întrebă. 

Mama exclamă cu o sinceră decepţie în glas: 

— Ah!... Unde mi-a fost capul...! 

Pe urmă, se întoarse spre mine: 

— Te rog, Enric!... Stai numai cinci minute aci. le repezi 
apoi până în oraş, la o cofetărie şi cumperi un ou de 
şocolată... Un ou cu surprize înlăuntru. Mare!... Cât mai 
mare. Nu te uita la preţ... Te aştept aci. Ai bani...? 

— Da, mamă!... Am răspuns resignat. 

Copilul aştepta, plimbând ochii de la unul la celălalt. 
Văpseaua de pe ou se întinsese pe mâini şi pe obraz. 

Mama îl mângâie pe scăfârlia tunsă, de recrut, cum 
dezmierdase adineauri cățelul. 

— Uite, acuşi are să plece domnul, s-aducă! Ai auzit şi 
tu!... Oul cel mai frumos din oraş... 

Şi amintindu-şi, cu o blândă dojană: 

— Dar aşa mă primeşti tu, dragă Fănuţă? Aşa se primesc 
oamenii în ziua de Paşte?... Cum se poate?... Nu te-a învăţat 
nimeni că astăzi se spune: „Hristos a înviat”? 


Recunoşteam intonaţiile din vocea mamei, blândeţea ei 
răbdătoare, când dădea aceleaşi învățături altui copil. Celui 
care fusesem eu cu zece, doisprezece ani în urmă. 

Mi-am muşcat buzele. 

Fănuţă, nu se prea sinchisea de Învierea lui Hristos şi de 
obiceiurile creştine. 

— Unde-i oul meu? Întrebă cu persistenţă. Vreau oul meu! 

Nu-l avea încă, şi era al lui. 

— Haide, Fănuţă! Stărui mama cu angelica sa răbdare. 
Spune frumos: „Hristos a înviat!” 

— Dacă-mi dai oul, spun! 

Era simplu. Instinctiv, puiul de om ştia de pe acum să pună 
condiţii. Poftea ceva. Înţelegea să plătească. Sau măcar 
făgăduia altora - poate şi lui - să plătească. Dar mai întâi, 
îndeplinirea poftei! Aceasta nu putea îngădui nici o 
întârziere. 

— Are nevoie de creştere! Suspină mama. Ce vrei? În 
condiţiile de aici... 

S-ar fi spus că îmi cerea mie scuze, pentru el. 

Am strâns din umeri. Îmi era cu desăvârşire indiferent, 
dacă plodul acesta al nu ştiam cui, are sau n-are nevoie de 
creştere. Priveam plictisit spre intrarea cavernei, 
întrebându-mă ce? Cine? Mai poate să apară de acolo. 

Se ivi o femeie cu bariz negru. 

O femeie încă tânără, mai tânără ca mama: scundă, 
vânjoasă, cu bluza neagră pocnind pe sânii abundenţi, 
sprâncenata şi cu o umbră de puf brun deasupra buzelor 
cărnoase. Tânără încă şi încă frumoasă. Una din acele 
frumuseți animale, fără mister şi fără viciu, care se dau cu 
naturaleţe şi fără emoție, uneori capabile de-o fidelitate de 
aceeaşi origine animală. 

Nu s-au privit în ochi. Am observat cum amândouă şi-au 
ocolit privirile. 

Mama a întins mâna. Cealaltă a făcut un gest, ca şi cum 
prima pornire a fost să sărute mâna întinsă, şi-a luat seama, 
şi a sfârşit într-o plecăciune stângace. 


— Poftiţi înăuntru ne invită, lipindu-se cu spatele de uşa 
întredeschisă. 

Mama o luă înainte, ca pe un drum cunoscut. 

— Dumnealui e Enric? Întrebă femeia, făcând un semn cu 
capul spre mine. 

— Nu v-am prezintat!... Păru mama că atunci îşi 
aminteşte, deşi dintr-o imperceptibilă nuanţă, a glasului, a 
mişcării de silită surpriză, am ştiut îndată că nu uitase şi că 
numai voise să evite această formalitate. 

Dădu capul puţin pe ceafă, aspirând aerul ca pentru o 
sforţare peste puterile ei. Apoi rosti, privind nu la noi; 
uitându-se afară, pe fereastră, la copilul cu ou. 

— Fiu-meu: Enric! Şi doamna Eufrosina... Eufrosina... 

— Băluţă! Completă femeia, venind în ajutorul mamei. 

Am atins mâna grăsulie, rotundă şi asudată. Căutam un 
scaun să mă aşez, pentru a curma nu ştiu ce senzaţie de 
jenă care plutea între noi, în aer, în încăperea încă mai 
sărăcăcioasă prin vulgaritatea pretențioasă a obiectelor de- 
un gust îndoielnic şi mahalagesc. 

Atunci am dat cu ochii de fotografia tatei. 

Pe-o mesuţă cu învelitoare de canava, printre elefanţi de 
porțelan, miniaturi de plumb văpsit şi mosoare de aţă, se 
afla rezemată în faţa unei străchini cu ouă încondeiate, 
prinsă într-o ramă lucrată la traforaj. 

Fulgerător a pătruns în mine înţelegerea. Totul se lămuri 
într-o dureroasă strângere a inimii. Totul: copilul de-afară, 
surâsul acela pe care îl recunoşteam, răspunsul adus 
desdedimineaţă de servitorul de la hotel, atitudinea 
stingherită şi de-o umilă suferinţă a mamei. 

Aşadar, nu se oprise la mijlocul povârnişului, Ştefan 
Sântion! Lunecase până în adâncul cel mai afund. 
Naufragiase aci, în casa aceasta de mahala, lângă femeia 
aceasta a cărei pornire dintâi, fusese să sărute mâna mamei 
ca orice spălătoreasă unei stăpâne - iar ca totul să fie 
încheiat deplin, îmi mai dăruise şi un frate. 

Fănuţă! Îl chema Fănuţă. 


Cum de nu m-am gândit de la început? Fănuţă, fiul lui 
Ştefan Sântion! Fratele lui Enric Sântion! 

Cu ce drept îmi dăduse un frate? Un asemenea frate ca 
larva omenească de-afară, cu râsul acela odios, cu scăfârlia 
lui tunsă chilug, cu rochiţa lui grotească de creton roz cu 
flori imprimate, cu oul lui încondeiat din mână? 

Tortura intolerabilă îmi crispase într-atât trăsurile, încât 
mama a citit în mine ca într-o carte deschisă. Mă imploră cu 
privirea. Mă implora ce? Să fac, ce? Sau să nu fac, ce? 

De la copilul de-afară, cu tidva rasă, chincit pe-o bâncuţă 
de lemn în poziţia scribilor egipteni, am întors încă odată 
ochii la fotografia tatei. 

O fotografie recentă, necunoscută, turbure şi apoasă, cum 
sunt fotografiile iefitine, executate la minut, în bărăcile 
bâlciurilor. Îmbătrânit cum nu-l ştiam, cum nu-l văzusem 
nici în închipuire. Cu mărul lui Adam enorm, ieşit din guler, 
cu straie de sărbătoare dar de stofă şi de croială ordinară, 
întocmai ca ale servitorului de dimineaţă, de la hotel. 

Aşadar aci, în aceasta, sfârşise plecatul lui fără adresă? 

Iar Ştefan Sântion, din fotografia palidă, surâdea! 

Placid, indulgent, surâdea împăcat cu el, cu viaţa, cu noi 
cei din jurul lui, cu încăperea mizerabilă, cu tot ce-a fost, 
ce-a ruinat în el, în jurul lui, cu moartea poate, pe care o 
ştia că se apropie. 

Atunci am simţit mai desăvârşit, dacă mai era nevoie, că e 
mort definitiv în mine, mort fără înviere, fără iertare. 

Şi mai mult l-am urât, pentru ceea ce omorâse mai 
criminal în mine. 

Femeia îmi surprinse privirea stăruitoare. Se înşelă asupra 
ei şi se ridică să-mi prevină ceea ce socotea o firească 
dorinţă. 

— Poate vrei mata să-l vezi mai de-aproape?... E o poză de 
acum un an. Ne-a tras la iarmaroc. Mai am una! Una cu toţi 
împreună... Cu mine şi cu Fănuţă... 

Îmi întinse cadra de scândură lucrată la traforaj, şi încă 
una identică, pe care n-o observasem, de pe altă mesuţă. 


Atât am întrevăzut în cealaltă: femeia alături, pe-o bancă de 
mesteacăn şi larva omenească de-afară, frate-meu, Fănuţă, 
pe genunchii lui Ştefan Sântion. Un grup de grotească 
mizerie, cum într-adevăr se văd numai în dulapurile cu 
sticlă ale fotografilor die bâlci. 

Prin ce misterioasă preştiinţă, a doua oară, mama a 
priceput şi mi-a paralizat intenţia? 

— Enric...! 

Mustrarea şi implorarea din glas, mi-au redat stăpânirea 
de mine. 

Altfel, pornirea firească îmi fusese să arunc pe fereastră, 
afară, departe de mine, de mama, aceste atroce mărturii 
ale scârbavnicei scufundări. 

— Vezi mata... Începu să povestească femeia, adresându- 
se mamei după ce aşeză cu pioasă atenţie fotografiile la loc. 
Vezi mata... Parcă ştia că i se apropie sfârşitul. Zice, anul 
trecut: „Froso, ia să mi-te faci frumoasă şi să-l faci frumos şi 
pe domnu Fănuţă! Să mergem la fotograf, ca să vă rămână 
şi vouă o amintire când n-oi mai fi...” Aşa îl apuca pe el, 
câteodată... Se întorcea la mine, la copil, când era în toane 
bune... Altfel, ce să spun? Că şi mata trebuie să fi pătimit!... 
Când îl apucau toanele cele rele, nimeni nu-i putea sta 
înainte! Se înhăita cu tot soiul de derbedei... Degeaba îl 
tocam eu că nu face pentru vârsta şi pentru fasonul lui, s- 
ajungă la ziuă acasă, hărtănit şi tăvălit!... Mă lua îndelicat, 
cu falstiţuri şi cât ai zice peşte, mă schimba după el... 

Femeia oftă şi îşi şterse lacrimile, cu o batistă mototolită. 

Mama privea drept, înainte, nemişcată pe scaun, 
împietrită într-o durere aridă. 

— Pe urmă, continuă femeia, astă iarnă a început a gogi!... 
Am fost cu ella doctor... L-o ciocănit, l-o întors, l-o răsucit... 
Numai după cum clătina din cap, am şi înţeles că-i gata de- 
acuma!... O boală de maiu. Din pricina vieţii pe care-o dus-o 
şi a băuturii. O boală cu nume străin, aşa ceva, ca de 
floare... Ciur... Cir... Scrie pe hârtia de la spital. 


Se ridică, scotocind dintr-o cutie de tablă, hârtia gălbuie şi 
împăturită. 

O desfăcu şi ne silabisi: 

— Ciroza ficatului!... Aşa-i spunea bolii. N-am mai auzit 
încă de dânsa. Sunt fel de fel de boli pe lume!... Şi cum 
spuneam, a început a gogi... Se trăsese la obraz, de se 
vedea de la zece paşi că i-a ieşit pământul în faţă... Am o 
poză de-acuma trei luni, că şi-o mai scos una pentru un 
act... Numai ca să vezi mata, cum se poate schimba un 
om...! 

Din aceeaşi cutie de tablă, scoase altă fotografie, mică şi 
pătrată. O întinse mamei. Mi-o întinse mie. 

Da! Era altul, acest Ştefan Sântion, cu pământul ieşit în 
faţă. Surâsul acela se prefăcuse într-o grimasă de panică. 
Poate era ceva sfâşietor în el, în căutătura fricoasă, în 
obrazul descărnat. Dar deznădejdea din chipul de pe 
carton, nu-mi descruntă fruntea. O socoteam o justă 
expiere. 

A suferit, vasăzică, în zilele lui din urmă? Cu atâta mai 
bine! O merita! 

— Mai dă-o la mine, Enric!... Ceru mama. 

Am întins fotografia. Rămase îndelung cu imaginea de 
carton în mână, privind-o de la distanţă, cu ochii ei puţin 
presbiţi. Lacrimile îi curgeau pe obraz. Am întors capul. 

— Şi să vedeţi!... Se răsuci femeia, când spre mama, când 
spre mine. De când a înţeles că nu mai este scăpare pentru 
dânsul, nici atâta nu s-a mai ţinut de spusele doctorului!... 
Pleca. Lipsea o zi... Două... Se întorcea şi cădea răpus în 
pat. Eu îl descălţam, eu îl desbrăcam!... Prin somn se 
chinuia şi se zvârcolea... Chiar când credeam că s-a liniştit, 
de stătea cu faţa în sus, tot mai mişca şi strân-gea din 
buze... Poate din pricina muştelor... Că de muşte trebuia tot 
eu să-l apăr... Se adunau în jurul gurei şi pe la coada 
ochilor. 

M-am ridicat. 


Mă hotărâsem. Nu mai putea dura aceasta. Pentru mine 
nu mai putea dura. Nu-mi rămânea decât să plec. Să las un 
bilet mamei la hotel, să-mi cer iertare şi să mă urc în tren, 
să fug, să nu mai văd nimic, să nu mai aud nimic, să nu mai 
ştiu nimic. 

— Enric, nu uita ce te-am rugat! Oul de şocolată pentru 
copil... Cât mai mare şi mai frumos. Şi vino repede, te rog! 
Te-aştept... 

Puteam să rezist rugării umile, de dincolo de cuvinte, din 
vocea dureroasă? 

Am ieşit. Copilul se ţinu după mine, până la poartă: 

— Bădie! Un ou mare, să nu uiţi, bădie!... Cel mai mare şi 
mai frumos din târg! Aşa a spus cucoana...! 

Lipăia cu picioarele goale pe poteca de pământ, iar după 
el alerga cățelul cu coada bârligată. 

— Bădie!... Mai strigă printre gard. 

Eram „bădie!” 

De la cofetărie, am plecat cu oul împachetat în hârtie, 
legat cu panglică. Am făcut douăzeci de paşi şi, cuprins de o 
furie nătângă, l-am trântit pe trotuar de s-a sfărâmat în 
bucăţi, ca vasul cel de sute de mii de sesterţi pe care l-a 
prefăcut Petronius în pulbere, să nu încapă cumva în mâna 
lui Neron. 

Un birjar mă privi curios, de pe capra lui strâmbă. 

Mi-a fost ruşine de el. Mai ruşine încă de mine. 

Ca să mă pedepsesc, m-am întors îndărăt. 

— Aţi uitat ceva? 

— N-am uitat nimic. Alt ou...! 

Abia atunci observă cofetarul, că nu mai am pachetul în 
mână. 

— Dar celălalt?... Ce s-a întâmplat, vă rog? 

— Ce-ţi pasă dumitale!... Am răspuns agresiv. L-am scăpat 
jos, s-a sfărmat. Asta e tot! Dă-mi altul, şi... 

— Ce păcat!... Aşa o splendoare de ou... 

— Domnule! Dumneata vrei să-ţi serveşti clienţii şi să-ţi 
vinzi marfa, sau ţii prăvălie ca să stai la conversaţie? 


Privirea cofetarului deveni tot aşa de mirată şi neliniştită 
ca a omului de pe capra trăsurii, din stradă. 

Avea de-a face cu un scrântit primejdios în plină criză. 
Socoti prudent să nu mai lungească vorba, supraveghindu- 
mă bănuitor cu coada ochiului, timp cât împachetă şi 
numără restul. 

— Mi-ai adus, bădie?... Mi-o adus!... Mi-o adus!... Dă să-l 
văd...! 

Copilul care stătuse strajă la portiţă, începu să ţupăie, să 
bată din palme şi să se acaţe de mâinile mele; 

— Dă să-l văd! Dă să-lvăd...! 

Iar cățelul, participând la această bucurie, sărea 
împrejurul nostru, agitându-şi amical coada bârligată. 

Mă acceptase şi el în familie. Făceam şi eu parte din 
familie, acum. 

— Bădie, dă să-l văd mai repede!... Bădie...! 

Cu vârful ghetei, am lovit cățelul în burtă atât de puternic, 
încât descrise o parabolă ca un proiectil scheiălăitor până-n 
perete. 

Nu era destinată câinelui, lovitura. Mi s-a părut că a 
înţeles-o şi copilul, frate-meu, Fănuţă, căci încetă subit cu 
săriturile şi cu întrebările lui. 

În încăpere, amândouă femeile plângeau. 

Stăteau pe scaun, faţă în faţă şi plângeau. 

Pe masă se aflau întinse câteva obiecte bărbăteşti: 
țigaretă, tabachere de metal, o scăpărătoare cu fitil galben, 
un carnet soios. 

Am priceput. 

Mama ceruse să le vadă, să le pipăie. Poate le împărţiseră, 
ca să păstreze fiecare ceva tocit de mâna lui, impregnat de 
fiinţa lui. 

Fără îndoială, în tot ce săvârşea mama de două zile, era o 
renunțare la sine, supraomenească şi sublimă. Atunci, mi s- 
a părut o degradare care-o punea alături cu Ştefan Sântion, 
cu femeia de mahala, cu larva de-afară care se înălța la 


fereastră în vârful degetelor să-şi vadă oul de şocolată; cu 
tot ce-mi părea în viaţă mai căzut, mai laş, mai respingător. 

— Ai adus, Enric?... Ar fi bine să i-l dai tu! Chiamă.-l... 

Îl chemă ea: 

— Fănutţă!... Fănuţă...! 

Înţelegeam şi aceasta. Voia să ne concilieze, după ce ea îl 
adoptase în sufletul ei, aşa cum mă acceptase cu câteva 
clipe înainte, cățelul de-afară. 

Am încleştat fălcile, iar a treia oară în ziua aceea, mama 
m-a ghicit din privire, fără să aştepte un cuvânt sau un gest. 
Suspină şi se ridică de pe scaun, despachetând oul şi 
îndreptându-se spre fereastră: 

— Fănuţă, ia vino tu!... Vino tu la... Vino tu la mama...! 

Se simţea acum şi mama lui, fiindcă bastarda creatură era 
sânge din sângele lui Ştefan Sântion! 

Copilul înainta cu mâna întinsă, surâzând, Surâsul acela! 
Stigmatul acela! 

Pe-o sută de sute de chipuri l-am recunoscut de-atunci. 
Gradat într-o sută de nuanţe, încercând să se disimuleze, 
neizbutind să se personifice, inegal dozat - când mai lacom 
la unii, când mai cinic la alţii, când mai milog, mai sfruntat, 
mai poltron indulgent, mai viclean sau mai plângăreţ. 

— Dar întotdeauna purtând acelaşi aer de familie. 
Înglobând în aceeaşi prea numeroasă familie, indivizii în 
aparenţă cei mai diverşi, de toate treptele şi de toate 
naşterile, cu toate pregătirile şi cu toate aspiraţiile, egali 
însă şi înfrăţiţi printr-un stigmat comun. Surâsul lui Ştefan 
Sântion, al profesorului cu fruntea socratică din cei dintâi 
ani de liceu, al prietenului meu Ion, al lui Jack Medoveanu, 
al lui Lucian, al femeii cu umeda privire animală, al fratelui 
meu Fănuţă, al servitorului de la hotel când a strâns lacom, 
în pumnul asudat, bacşişul prea generos, al mamei chiar; 
da! Chiar al mamei! Îl descoperisem acum şi pe buzele ei, 
când îmbia progenitura lui Ştefan Sântion cu oul de 
şocolată atârnat în funtă roşie. Cum mi-au părut toţi, dintr- 


odată, din aceeaşi familie, predestinaţi să se caute şi să se 
găsească! 

— Spune „sărut mâna”, cucoanei! 

Femeia sprâncenată surâdea. 

Mama surâdea de asemeni, uitându-şi o clipă suferinţa. 

Copilul surâdea, şi el. 

Tustrele surâsurile, erau din lumi atât de departe venite şi 
pentru atât de îndepărtate pricini, şi totuşi atât, atât de 
desnădăjduitor înrudite! 

— Spune „sărut mâna”, cucoanei! Repetă mama lui 
Fănuţă. 

O dată ce-avea acum îndestularea poftei asigurată în 
mână, cine-l putea sili însă să mai mulţumească cuiva? 

Fratele meu Fănuţă, fugi cu prada la loc adăpostit, pentru 
a deschide în tihnă carapacea jumătăţilor, să afle surpriza 
dinlăuntru, întocmai ca oricare. Ca toţi ceilalţi, cu poftele 
lor, pe măsura lor. Peste o clipă, a început să ne asurzească 
o ţâflâitoare piţigăiată de metal. 

Fostul meu profesor, Grigore Panţâru, fostul tovarăş de 
desmâţ al tatei, omul cu fruntea socratică şi cu inteligenţa 
mai tăioasă ca diamantul, mă luase într-o vreme sub 
ocrotire. 

Poate din simplă curiozitate, să mă studieze ca pe-un 
cobai. 

Mă interogase despre lecturi, despre preferinţele mele, 
despre planurile de mai târziu. Copil cum eram atunci, în 
cei dintâi ani de liceu, mi-am confesat aspiraţiile cu 
naivitate. 

Asculta gânditor, cu surâsul lui lucid şi sceptic. lar eu mă 
simţeam mândru de această privilegiată atenţie. Ştiam că 
după fruntea aceea învălurată, puteai urmări toată istoria 
lumii până la cele dintâi găâze din Silurien şi Carbonifer, 
apărute înaintea saurienilor şi păsărilor reptile în cele mai 
străvechi epoci geologice; puteai urmări îndărăt gândirea 
omenească de la tânărul pe-atunci Bergson până la 
astrologii haldeieni; nimic nu-i era străin, din tot ce-au 


inventariat cunoştinţile omeneşti şi din tot ce-a încercat să 
sistematizeze într-o sinteză, cugetarea omenească. Şi el 
stătea de vorbă cu un copilandru! Cum nu s-ar fi simţit 
mândru, elevul Enric Sântion? 

Odată, mă oprise la mijlocul unei peroraţii aprinse. 

Scuturând pipa, rosti mai mult pentru dânsul poate, decât 
pentru mine: 

— Toate bune!... Ioate ar fi bune şi posibile, dacă 
umanitatea ar fi alcătuită numai dintr-o galerie de busturi. 
Din nefericire, omul continuă şi de la buric în jos, numindu- 
se tot om!... Chiar personajele ilustre ale lui Plutarh, n-au 
fost numai busturi cum ni-i prezintă de obicei sculptorii, în 
marmoră... Vrând-nevrând, au trecut prin viaţă cu totul, cu 
buric şi cu celelalte... Haha! Băieţaşule, să vii şi să te aud 
vorbind peste zece, peste douăzeci de ani...! 

Am ridicat ochii atât de sincer şi de dureros indignaţi, 
încât el mi-a descifrat reproşul din privire şi mi-a pus mâna 
pe umăr: 

— Crede ce vrei!... Poate exagerez... Aş dori să exagerez 
şi, uite, pe mine nu mă scandalizează defel că din momentul 
acesta ai încetat să-mi mai acorzi vreo încredere. E 
pedeapsa scepticilor! Se îndoiesc de tot. Toţi se îndoiesc de 
ei. Sunt chit cu viaţa. 

Spunând, mătură scrumul cu palma de pe masă, ca şi cum 
ar fi şters, respingând, orice replică posibilă. 

Din ziua aceea, l-am căutat mai puţin. N-aveam nevoie de 
învăţătura lui corosivă. 

A înţeles şi nu m-a mai chemat la el niciodată, nici nu mi-a 
imputat în vreun fel, măcar cu apăsarea unei priviri, 
această ingratitudine de ucenic apostat. Dar scepticele lui 
reflecţii, s-au prelucrat în mine. 

Spre o singură ţintă s-a concentrat linia de viaţă. 
Amputarea acestei umanităţi inferioare. Exterminarea 
animalului teluric din mine. Un bust! Capul dominând lucid 
instinctele şi sentimentele şi pasiunile. Voința înfrângându- 
le, aservindu-le! Deasupra mesei de lucru, bătusem în ţinte 


o foaie albă, pe care copiasem o definiţie desprinsă dintr-o 
carte: „Voința e inteligenţa servită de organe” 

Iată de ce-i înglobam în aceeaşi compătimire dublată de 
dispreţ, pe toţi cei care purtau stigmatul iremediabilei 
slăbiciuni, sclavii poftelor, ai sentimentelor şi ai pasiunilor: 
Ştefan Sântion şi fostul meu profesor, Jack Medoveanu şi 
mama, prietenul meu Ion şi toată umanitatea amfibie. 

lată de ce l-am înţeles pe asasinul Candiano-Popescu şi de 
ce m-am simţit solidar cu el! 

Acela încercase să se domine, izbutise să-şi dreseze, să-şi 
aservească animalul inferior. Ce păcat, ce crimă faţă de el, 
că folosise totul pentru a executa un asasinat, când viaţa îţi 
oferă pentru asemenea arme călite, un atât de vast câmp al 
tuturor bătăliilor cu victorii dinainte asigurate! 

Pe mama n-am mai văzut-o de-atunci. 

Pentru câte ne mai aveam acuma de spus, ajungeau 
scrisorile rare, din lună în lună. 

CAPITOLUL, VIII. 

Liliana. 

De-un ceas, pe sub fereastră, în strada ninsă, se perindau 
toate glasurile matinale ale Capitalei. 

— Chiob! Chiop! Cărbuuuu...! 

— 'ornuri caaaldeee...! 

— Peş! Peş! Hai la peştiiii! 

De zece ori am ridicat şi am coborât ochii pe pagina 
neîntoarsă. 

Rândurile fugeau goale de sens. Am închis cartea, iar 
fiindcă prima pornire mi-a fost s-o zvârl departe, am aşezat- 
o înadins pe marginea mesei, cu o încetineală exagerată şi 
precaută, ca un obiect din cale-afară fragil. 

— Iaurt căimăcieluuuu! 

— Ouă de găâi!... Ouă de găi, ouăle! 

Privirea căuta duşmănos spre fereastră, unde răsunau 
dincolo, în stradă, strigătele nuanţate pe toate gamele; 
agresive şi plângătoare, irupând brusc ca să înceteze 
retezat sau prelungindu-se într-o melopee de jelanie până 


la a treizecea casă. Unii păreau că-şi anunţă marfa 
imperios; alţii că apelează deznădăjduiţi la un suflet 
caritabil, să se îndure şi să-i descotorosească de dânsa. 

O vociferare a străzii, care astăzi a dispărut, trece 
neobservată, e înăbuşită în tumultul permanent al durui- 
tului de tramvaie, în guiţarea metalică a clacsoanelor de 
automobil, în trepidaţia vitezei. Au rămas chemări 
înregistrate numai de urechea atentă a gospodinelor şi a 
bucătăreselor. 

Atunci, în tăcerea vătuită şi molcomă, în imobilitatea quasi- 
patriarhală a cartierului cu ritm de viaţă provincial, luau 
proporţii obsedante. Cel puţin mie, îmi sfredeleau timpanul, 
îmi vibrau în ureche stăruitor, chiar după ce-au trecut. 

— Portoca... Portocaaa... Mandarinele! 

— Speciala cu declaraţiile domnului Pepe Carp! Dimisia lui 
George Paladi! Ediţia cu declaraţiile lui Pepe Carp! 

— Gazuu! Hai la gaz-gazuuuu... Hai la gaz! Gazuuu... 

Eram aşa de încântat de camera aceasta nouă, mai 
arătoasă şi mai încăpătoare - şi în dimineaţa aceasta de 
duminică, mă deşteptasem atât de odihnit, clocotind de 
atâta poftă de lucru! 

Iar totul se măcinase într-un ceas. 

Dădeam vina pe glasurile străzii. Pricina era în mine. În 
neastâmpărul din mine. 

Stătea scrisă pe învelitoarea cărţii, pe scoarţele albastre 
ale caietelor, pe coala de hârtie galbenă prinsă cu piuneze 
pe masă; pretutindeni unde creionul dintre degete, 
repetase maşinal acelaşi nume. 

Lilian. Lilian. Lilian. 

Cu litere gotice, cu litere de tipar, cu litere umbrite, cu 
litere fantezist desenate din crenguţe împletite cu spirale 
de ederă; numele se repeta, orizontal, oblic, vertical, 
invadând fiecare colţ de hârtie liberă, cum invadase în 
mine: 

Lilian. Lilian. Lilian. 

Nu mai putea dura; aceasta nu mai putea dura! 


Am apelat la consiliul şi la reconfortarea inscripţiei de pe 
foaia bătută în perete, deasupra mesei: „Voința e inteligenţa 
servită de organe”. 

Mereu voinţa! Mereu stăpânirea de sine. Oare Bonald[] a 
iubit vreodată? „Fii hotărât, şi pune voinţa în locul 
dorințelor!” Oare profesorii de voinţă, cu atât de imperative 
precepte; în viaţa lor proprie, de toată ziua, oare le-au pus 
în aplicare cu tot atâta fermitate cum o pretind lectorilor? 
„Lumea e plină de bune intenţiuni; dar toate aceste bune 
intenţiuni strânse la un loc, nu preţuiesc cât o singură 
voinţă. Aş vrea nu duce la nimic; numai vreau e într-adevăr 
folositor. Aceasta o spune Vinet. „Cel care nu vrea când 
poate, nu va mai putea când va voi., O spune un proverb 
englez. „A nu hotărî nimic, este a hotări să nu faci nimic., O 
spune Bacon. „Cei nehotărâţi îşi pierd jumătate din viaţă; 
cei energici îşi dublează viaţa., O spune Gerfaut. „Nimic pe 
lume nu este cu neputinţă; sunt căi care duc la orice. Dacă 
am avea destulă voinţă, am avea întotdeauna şi destule 
mijloace., O spune La Rochefoucauld. „Nefericirea 
oamenilor provine din faptul că nimeni nu-şi dă seama de 
câte suferinţe s-ar cruța, printr-o singură abţinere, printr- 
un singur nu, răspuns cu tărie la chemarea ispitei., O spune 
Lavater. Până şi indecisul Horaţiu, nu s-a lăsat mai prejos: 
„Un lucru început este pe jumătate sfârşit; aşadar cutează 
să începi!” 

Câţi oare, din toţi aceştia, înainte de a da sfaturi, au dat 
exemple? Nu apar toţi, ca vânzătorii ambulanți ai biletelor 
de loterie, care-ţi oferă pe „garanţia lor” numărul tău 
câştigător, neştiind ce să răspundă, când îi întrebi de ce 
sunt rupţi în coate, şi de ce, dacă au acest dar al preştiinţei, 
n-au început prin a-şi căuta lozul lor câştigător? Nu 
seamănă toţi, cu frizerii care-ţi vând pe aceeaşi „garanţie a 
lor” remediul suveran al cheliei, şi ei rămân totuşi cu tidva 
lucie ca bila? Abia am gândit aceste întrebări şi am 
descoperit că recurg la mizere sofisme pentru a-mi justifica 


şovăiala laşă din mine, ruinând autoritatea preceptelor 
culese şi transcrise pe curat, în caietul din sertarul mesei. 

Am tras sertarul. Am răsfoit paginile. Am recitit 
aforismele, care de altfel îmi erau adânc săpate în memorie; 
le-am recitit cu oarecare deziluzie şi alarmă, cum descoperi 
întâia oară pe obrazuri scumpe, semnele încă ascunse ale 
decrepitudinii sau ale falsităţii. 

Sunau flasc, moarte, suspect deşertate de substanţa vieţii 
fluide. 

Artificiale flori de hârtie, prinse pe pieptul cel viu al vieţii, 
cu pretenţia să dea iluzia şi să înlocuiască adevăratele 
garoafe care se ofilesc, se scutură, putrezesc, dar au trăit. 

În mine suna altceva în dimineaţa aceea. Alt nume: 

Lilian! Lilian! Lilian! 

Încolo cu Marc-Aureliu şi Amyot şi Vauvenargues şi Seneca 
şi Carlyle şi Solon şi Erasm şi Bonald şi Gracian şi Franklin 
şi Joubert şi Chamfort şi de Maistre şi Lubbok şi toţi 
Prevoşti-Paradolii! 

Un singur nume îi extermina pe toţi: Lilian! Lilian! Lilian! 

A fost, fără îndoială atunci, primul avertisment obscur, 
care ar fi putut să mă întoarcă din drum. 

Dar îndată l-am respins cu oroare, ca nălucile trimise să 
ispitească virtutea sfântului Antoniu. 

Mi-am luat singur ligheanul de tablă, am ieşit în curtea 
îngustă, l-am umplut cu zăpadă şi, întors în cameră, m-am 
frecat îndelung pe obraz, pe ochi, pe frunte, pe păr, cu 
bulgări afânaţi. M-am frecat apoi cu prosopul aspru să 
biciuiesc sângele lenevit. Şi în picioare, în faţa ferestrei, am 
rămas privind fulguirea molatecă fără s-o văd. 

Creşteau în mine alte privelişti. 

Chipuri omeneşti, solidificându-se pe rând şi topindu-se pe 
rând, să facă loc altora. Chipul tatei. Al mamei. Al femeii cu 
sprâncenele îmbinate şi cu umbra brună de puf deasupra 
buzelor. Al fratelui meu bastard. Din nou, stăruitor, al 
mamei. Al profesorului cu frunte socratică, naufragiat fără 
speranţă într-un orăşel de provincie. Al lui Ion. Al lui Jack şi 


Lucian Medoveanu... Apoi chipuri de necunoscuţi, 
întrevăzute numai o singură clipă pe stradă, dar purtând 
acelaşi stigmat. Al cedărilor, al resemnărilor, al naufragiilor, 
al deznădejdilor... Cu surâsul lor trist de învinşi; indulgent 
şi laş, de sclavi care-au pierdut energia eliberării... Ioată 
omenirea, gloata cea mare, mi se înfăţişa ca o îndelungă 
procesiune de capete încovoiate pe piept, acoperindu-şi 
obrajii cu palmele să nu li se zărească stigmatul comun. 
Milioane şi milioane şi milioane, trecând cu feţele ascunse 
în palme, cu umerii zgribuliţi: cortegiul nesfârşit al morţilor 
dinainte de-a fi murit. 

Desigur toţi au început aşa! 

Un nume: 

Lilian! Lilian! Lilian! 

M-am întors la masă şi am deschis cartea, punându-mi 
caietul de notițe alături. 

Puteau de-acum înainte, să tot treacă pe sub fereastră 
săniile cu clinchet de zurgălăi; chemare nostalgică pentru 
un tânăr de optsprezece ani încelulat în zi de sărbătoare 
înaintea unei cărţi cu formule uscate de trigonometrie, 
când afară legănarea albă a fulgilor îndemna la hoinăreală 
fără ţintă. Puteau să tot răsune obsedant, toate glasurile 
matinale: Chiob! Chiop... Cărbuuu... Speciala cu declaraţiile 
lui P P Carp! Portocale! Portocaaaa... 

Puteau să tot treacă. 

Treceau, şi nu le mai auzeam. 

Formulele trigonometrice acopereau filă după filă, hârtia 
vânătă a caietului ieftin. lar creionul nu mai începea să 
înşire maşinal, acelaşi şi acelaşi nume: Lilian! Lilian! Lilian! 

N-am auzit aşadar, când s-a oprit sania cu zurgălăi sub 
fereastră. 

Nici n-am ridicat ochii. 

Am tresărit, întors de departe, din lumea abstractă a 
sinusurilor şi cosinusurilor, a paralaxelor şi a logaritmelor, 
numai când au sunat bătăile în uşă. 

„Desigur, Lucian sau lon! 


— Am gândit cu încruntare. În trei minute i-am 
expediat...!” 

Şi am strigat duşmănos: 

— Intră! 

Nu m-am întors să văd cine din doi a intrat: Ion sau 
Lucian? 

Voiam mai întâi să duc la capăt formula neisprăvită. M-am 
răsucit pe scaun, numai când paşii din uşa deschisă n-au 
mai înaintat. 

M-am răsucit şi îndată am zvâcnit în picioare: 

— Lilian! 

— Bună dimineaţa, Enric! Te deranjez?... Atunci plec. Am 
plecat. Pa!... La revedere...! 

Făcu o mişcare răsfăţată de copil care ameninţă, ştiind 
bine că nici n-are să-l creadă nimeni, nici n-are să-şi 
îndeplinească ameninţarea cumva. 

— Lilian!... Am continuat să exclam, să întreb, să mă mir, 
să mă bucur, cu toate fermele hotărâri duse pe-o undă de 
apă ameţitor de vicleană şi dulce. Lilian! Cum?... Tu? Tu 
aici...? 

— Precum mă vezi... [i-am adus cartea. 

Din manşonul de blană, scoase volumul de astă toamnă: 
versurile lui Samain. 

Nu înainta din uşă. 

Era îmbrăcată în blana până-n pământ, strânsă la talie, cu 
o minusculă căciuliţă de lutră pe sprâncene, cum era moda 
timpului. În blana pufoasă se topeau fulgii mari, cum se 
topeau şi în genele larg deschise, să-i dezvelească ochii 
ciudat violeţi. 

— Aşa mă primeşti? Mă dojeni, surâzând, stânjenită de 
nemişcarea mea. Mă aşteptam la altă primire...! 

Spunând, întoarse imperceptibil obrazul, îmbiind, 
oferindu-l. 

Am apropiat buzele, într-o uşoară atingere. Obrazul era 
proaspăt şi rece; ud de fulguirea de-afară, şi atât de tânăr! 
Şi atât de pur! 


— Am trecut, Enric... Încercă o explicaţie. Treceam pe 
aproape... Mi-am amintit ce mi-a spus Lucian: că te-ai mutat 
şi că ai găsit o cameră mai convenabilă. N-am putut 
rezista!... De atâta vreme doream să ştiu cum trăieşti tu? 
Unde lucrezi tu? Cum e la tine...! 

Măsură dintr-o singură plimbare a privirii, pereţii cu 
zugrăveala afumată, cu petele dreptunghiulari şi pătrate, 
mai albe, de unde-au fost scoase portretele de familie al 
gazdei; rafturile de cărţi; patul-divan cu urzeala învelitoarei 
decolorată; soba de fier cu burlanul de tablă neagră şi 
ruginită, întins în zig-zag pe zid. 

— E simpatic la tine!... Consimţi cu jumătate de glas. 

Mi s-a părut că străbate o intenţie pe jumătate de 
compătimire, pe jumătate de încurajare, în această 
exclamaţie deziluzionată. 

— Pentru mijloacele mele şi, pentru ce vreau eu să fac în 
viaţă, nu am nevoie de-o cameră simpatică!... Am replicat 
cu răceală. Un pat tare, o masă de brad, un scaun tare, o 
lampă... Îmi ajunge... 

— Nici nu e nevoie s-o spui... E admirabil ce faci tu! 
Admirabil, Enric! L-a impresionat şi pe Papa; l-a umilit şi pe 
Lucian...! 

Mi-a citit în ochi cât de puţin preţ puneam eu pe 
impresionarea lui Jack Medoveanu şi pe umilinţa lui Lucian. 
— De altfel, nu e aşa, Enric? Că dacă nu te interesează ce 

spun şi ce cred alţii; nu e aşa, că nu eşti tot atât de 
insensibil la ce spun şi ce cred eu?... Voiam să te surprind la 
lucru... Eram să intru tiptil: să deschid uşa încet-încet, să 
calc în vârful picioarelor... Să vin la spatele tău... Mi-a 
descris Lucian camera amănunţit şi ştiam că lucrezi la masă 
cu spatele întors spre uşă... Voiam să vin pe nesimţite şi să- 
ţi cuprind ochii în palme... N-ai fi ghicit cine e... Pe urmă, 
când am ajuns la uşă, n-am avut curaj. Dacă e cineva la 
tine? Dacă te supără copilăriile acestea?... Am bătut!... 
Când ai strigat „Intră!” atât de răstit, îmi venea să renunţ şi 
să fug îndărăt... Şi totuşi, iată-mă-s! 


Surâdea, stingherită, aşteptând. 

Dar nu făcuse un pas înăuntru şi nici eu nu schiţasem o 
mişcare, nu rostisem o invitaţie, să-i dau curaj. 

Deodată, îmi cuprinse amândouă mâinile, lăsând manşonul 
să cadă între noi, la picioare: 

— Enric! Am venit să-ţi vorbesc... Să vorbim. Tu nu simţi 
nevoie?... Am minţit adineauri, când am spus că trecând pe 
aproape, mi-am adus aminte de adresa ta... Am plecat 
înadins de-acasă, ca să viu direct la tine. Ca dovadă că am 
luat volumul lui Samain. Observi, că nici nu ştiu să mint?... 
Am plecat hotărâtă!... Ştiu că e un fapt nepermis. O fată 
singură, în camera unui băiat! Destul ca să rămân 
compromisă pentru totdeauna... Dar ce importă?... Pentru 
noi, ce poate să mai însemneze aceasta...? 

Vorbea repede, întretăiat, cu febră în glas, privindu-mă în 
ochi cu ochii ei ciudat violeţi, nedescleştându-şi degetele 
înmănuşate de pe mâinile mele. Mâinile mele, atârnând 
Moi. 

O ascultam şi un singur gând se preciza în minte: la 
seama, Enric! Ai ocazie să devii o canalie, şi nu trebuie să 
devii o canalie! Viaţa îţi trimite o ispită, şi nu trebuie să 
sucombi ispitei! Îţi trimite poate o victimă, şi nu trebuie să- 
ţi inaugurezi existenţa împovărându-ţi conştiinţa cu o 
victimă...!” 

— Ai dreptate, Liliano!... E nevoie să vorbim!... Am rostit, 
atrăgând-o spre scaun, cu mâinile care-au căpătat viaţă 
fiindcă erau acum comandate de o voinţă. („Voința e 
inteligenţa servită de organe!” - aruncasem o privire de 
recunoştinţă inscripţiei din perete.) 

Liliana îşi desprinse degetele din mâinile mele. Începu să- 
şi scoată mânuşile, păşind prin cameră ca să cerceteze din 
treacăt rafturile de cărţi şi să-şi dea astfel iluzia celei mai 
naturale şi degajate comportări. 

Tot din treacăt, pipăi din simplă şi desigur inconştientă 
curiozitate, soba de fier. O retrase repede, când îşi dădu 
seama că pot să-i surprind involuntara mişcare. 


Eu ridicasem manşonul de jos; am lipit uşa. Pe marginea 
mesei am zărit manualul elementar de conversaţie engleză 
şi l-am întors cu coperta în jos, acoperindu-l cu alte volume; 
cu volumele lui Dickens, Thackeray, Wilde. 

Într-o stranie şi lucidă, dar dureroasă dedublare, am 
înregistrat în acelaşi timp ambele gesturi, deopotrivă de 
inocente şi totuşi măsurând nu ştiu ce nemărturisită, 
nedefinită, lipsă a francheţei totale. Ea, de ce pipăise soba 
aproape rece, a unui sărac ca mine? Şi mai ales, de ce, când 
şi-a dat seama de curiozitatea inconştientă, a retras mâna 
să n-o surprindă privirea mea? Eu, de ce am ascuns cartea 
de conversaţie engleză? De ce-am socotit îndată o 
infirmitate, faptul că aşa cum fusesem crescut, fără 
guvernantă şi fără pensioane în străinătate, îmi completam 
cu puterile mele, cu munca şi cu voinţa mea singură, o 
lacună care nu însemna o ruşine? 

Da! Amândoi ne-am făcut reciproc vinovaţi cu un gest de 
mefienţă. Dar al meu, cu cât era mai culpabil! Liliana 
retractase mâna din delicateţe. Eu ascunsesem cartea din 
orgoliu. 

Minţisem o dată, tot din orgoliu, atunci când mă abţinusem 
a mărturisi că n-aveam cum să cunosc tălmăcirea cuvintelor 
din cântecul creol: „Oh! Tell me that you love me... 

„It's the sweetest, the sweetest story ever told!” 

Le tradusese ea, şi am repetat după dânsa, foarte firesc, 
ca o înţelegere venită de la mine. Iar fiindcă minţisem o 
dată, din acelaşi orgoliu, continuam şi acum să ascund, tot 
ce-ar fi putut să dezvăluie prima şi inofensiva minciună. 
Acum, când după câteva luni de studiu, fără nici un ajutor, 
citeam cu dicţionarul închis cărţile lui Dickens şi Thackeray, 
volumele lui Oscar Wilde procurate de astă toamnă, după 
procesul lui Candiano: The Picture of Dorian Gray; Lord 
Arthur Savile's Crime; Ballad of Reading Gaol; De 
profundis... Pe acelea le lăsasem în evidenţă; numai pe 
acelea. 


Lipsa mea de sinceritate era, aşadar, de-o calitate mai 
îndoielnică decât gestul Lilianei, dictat numai de-o delicată 
grijă să nu-mi umilească sărăcia. Această inferioritate nu m- 
a durut, cum s-ar fi întâmplat altădată şi cu oricine alt. 

Dimpotrivă, mi-o făcu pe Liliana mai scumpă. Era într- 
adevăr femeia, copila, vrednică de cea dintâi iubire. Poate 
de unica iubire dintr-o viaţă. 

Şi totuşi, în acea zi, trebuia să sfârşească nevinovata 
noastră poveste. Să sfârşească înainte de a fi prea târziu. 
Înainte de a lăsa să se deştepte în mine sângele, viaţa, 
fatalista pasivitate a lui Ştefan Sântion. Cu cât sacrificiul 
avea să fie mai dureros, cu atât victoria era mai definitivă; 
iar eu, în faţa mea şi a vieţii, mai crescut. 

— Ei, Enric? Se întoarse Liliana, părăsind rafturile de 
cărţi. Nu-mi spui nimic? 

— Aştept, Liliano!... Ia loc, aci. 

Împingeam scaunul de lemn: scaunul meu dur, de lucru. 

— Şi tu?... Căută cu ochii alt scaun, absent. A nu! Să ne 
aşezăm atunci aci... 

Se îndreptă spre patul-divan, târându-mă ea de mână. 

Îşi aminti: 

— Ce zăpăcită sunt!... Am uitat tocmai ce era mai 
important. Aşteaptă-mă o clipă... 

Îmi puse degetul pe buze: „Ssst! Fii cuminte! Aşteaptă!” Şi 
ieşi, dar fără să grăbească pasul. Căci pe atunci, înainte de 
apucăturile sportive, băieţoase, care au creat tipul nou al 
veacului de femelă-atlet; pe atunci femeile din neamul ei, ca 
femeile din castele superioare ale Indiei, ştiau că nu le este 
îngăduit să alerge. Iar la rândul meu, socotind că 
dominarea curiozităţii e o altă virtute a castelor superioare, 
n-am întors ochii spre fereastră, să aflu ce era „mai 
important” şi fusese uitat în sanie. 

Reveni cu braţul plin de trandafiri. 

— Din sera noastră, Enric!... Pentru masa ta de lucru!... 

Nu exista nici un vas de flori. O singură şi prozaică, foarte 
banală cană smălțuită. Însă în mâinile Lilianei, când florile 


au fost răsfirate, cana şi-a pierdut iremediabila-i urâţenie şi 
toată odaia s-a luminat. 

Se dădu un pas îndărăt, să le privească de la distanţă, se 
plecă să împerecheze mai just amestecul culorilor: roz, 
galben, alb, vişiniu. Astăzi mi s-ar părea monstruos acest 
amestec. Atunci, pe timpul buchetelor multicolore, era 
divin. 

Am văzut-o deodată roşind, ca trandafirul cel mai 
învăpăiat şi am înţeles că descoperise numele ei, scris cu 
creionul, de-o sută de ori, pe învelitoarea de hârtie a mesei: 
Lilian, Lilian, Lilian... 

Cum m-a alintat recunoscătoare şi plină de duioşie 
privirea, când a înălţat spre mine ochii ciudat violeţi, şi, cât 
de sfâşietor mi-a fost gândul că peste câteva clipe totul va fi 
sfârşit, pentru totdeauna sfârşit! 

— Aşa! Rosti încântată. Acum ai să lucrezi mai cu drag... 
N-ai să mai fii atât de singur, Enric!... Când ai să ridici 
privirea ostenită de pe carte, ai s-o odihneşti pe trandafirii 
aceştia şi vrând-nevrând, ai să te gândeşti la mine... Vezi? 
Sunt sinceră şi mărturisesc că ţi-am adus florile şi cu un 
sentiment egoist... 

„Totu-i pierdut - stăruia gândul meu cu deznădejde. Totu-i 
sfârşit! Numai să fiu destul de tare! Numai feciorul lui 
Ştefan Sântion să fie destul de tare... Aminteşte-ţi câte 
suferinţi îţi poţi cruța ţie şi altora, printr-o singură abţinere, 
printr-un singur nu răspuns cu tărie ispitelor.” 

Aşa ronţăia gândul, mărunt-mărunt, toată lumina adusă în 
camera mea sărăcăcioasă şi rece, de o fată şi de un braţ de 
trandafiri. 

Dar buzele rosteau mulţumirea de circumstanţă, mai 
fierbinte şi mai nesigur, decum o voia decizia-mi fermă... 

— Lilian! E prea mult!... Pentru mine e prea mult!... Tu nu 
ştii cine sunt eu; ce sunt eu!... Nu ştii cât de puţin le merit... 
Nu mă cunoşti încă... De ce-a trebuit?... Cum să-ţi pot 
mulţumi vreodată...? 


— E atât de greu?... Tu, cu veşnica ta grijă să nu datorezi 
nimic, nimănui! Uite! Ca să nu-mi datorezi nimic... 

Apropie obrazul, cu o alintată şi graţioasă simplitate, l-am 
simţit genele dezmierdându-mi pieliţa. M-am cutremurat de 
fiorul dureros de dulce. M-am smuls din magnetica 
învăluire care-mi topea hotărârea, am ridicat gura departe 
de gura Lilianei, de obraz, de ochi, şi abia i-am atins tâmpla, 
sus, cu buze inerte. 

Nu eram la întâiul nostru sărut. Dar toate au fost altfel. 
Altele. Arzătoare şi lacome, stângace şi pasionate; venite 
fără să ne dăm seama cum, când ne-am aflat de câteva ori 
aproape, singuri, în camera lui Lucian, în salonul 
Medovenilor, în sera lor, într-o plimbare cu sania lor, cu 
două săptămâni mai în urmă. Ne-a prins noaptea departe, 
spre Otopeni. Amurgul albastru, clinchetul argintiu al 
clopoţeilor, bulgării de zăpadă sfărmaţi în valtrapuri, 
strănutul cailor şi cea dintâi stea, licărind rece, lângă 
secera lunii, pe-un cer ireal de senin şi sticlos. 

Ne-am pomenit încleştaţi, căutându-ne gura. 

Sărut de copii care învăţam prin noi întâia oară iubirea; 
descopeream noi întâia oară, ameţitoarea şi delicioasa 
chemare a buzelor, să-şi soarbă respiraţia, să şi-o amestece, 
până când toate încep să joace împrejur şi să se înece în 
ceaţă. 

Acum a fost numai o fugace atingere. Sărut dureros 
pentru mine, fiindcă îl ştiam poate ultimul. 

Dar Liliana, ea, de unde i-a presimţit agonia din el? De ce 
i-a fost dureros? 

— Ce e cu tine, Enric? Se întâmplă ceva cu tine... Ce? 
Spune-mi îndată, ce? Mă întrebă cu nelinişte, aşezându-se 
alături, descheindu-şi blana şi apucându-mi mâna între 
degete, să mi-o pună pe genunchii ei şi s-o aline ca mâna 
unui convalescent. 

— Nu se întâmplă nimic... Insomnie! Poate puţin 
surmenaj!... Am inventat o banală justificare, cercând să-mi 
retrag pe nesimţite degetele. 


Şi îndată am gândit: „Nu aşa!... Nu da îndărăt cu 
laşitate!... Nu şovăi 

— Într-adevăr, lucrezi excesiv, Enric!... Păru Liliana că se 
mulţumeşte cu explicaţiile mele. 

Dar în aceeaşi clipă, instinctul precoce şi fin de femeie, îi 
spuse că nu e aceasta. Se plecă să-mi caute de aproape în 
ochi, cu ochii ei ciudat violeţi. M-am văzut ca în două lentile 
care micşorează: mic şi îndepărtat, ireal scufundat într-o 
lume ireală, înecat într-un întuneric violet. 

— Nu e aceasta!... Spuse, dându-mi uşor într-o parte, 
şuviţa de păr de pe frunte. Ai altceva, Enric!... Spune-mi, 
haide! Spune-mi cu de-amănuntul şi sincer, tot!... Ce se 
întâmplă cu tine...? 


Ca să amân încă o clipă, încă o clipă, hotărârea cea fără de 
seamăn sfâşietoare, ucigaşă pentru amândoi, am apelat la 
versurile subliniate din volumul lui Samain, citind cu un 
surâs afectat de autozeflemisire; „Le silence descend en 
nous, „Les yeux mi-voiles şont plus doux. 

„ Laisse mon coeur sur tes genoux... 

— Fiindcă eşti la Samain, Enric, vrei să-ţi spun care elegie 
mi-a plăcut mai mult? Ai subliniat-o tot tu... Îţi aminteşti? 

„Une douceur splendide et sombre „Flotte sous le ciel 
6toile. 

„On dirait que Ir-haut, dans l'ombre „Un paradis s'est 
ecroule. 

„Et de mon coeur vibrant encore „S'elcvent de vagues 
pities „Pour tous ceux-lf, sur la terre, „Par un tel soir 
tendant les bras, „N'ont point dans leur coeur solitaire „Un 
nom F sangloter tout bas”. 

— Toată elegia, reluă Liliana, dar mai ales cele două 
versuri: „On dirait que If-haut, dans l'ombre „Un paradis 
s'est ecroule.” S-ar spune că o suferinţă a ta, personală, se 
proiectează pe o năruire cosmică... Niciodată, Enric, 
niciodată, nu m-aş simţi destul de tare, să rezist unei 
asemenea suferinţi... Uite! Rid, vorbesc, citesc, cânt, 
dansez, fac planuri de viitor, mi-e dragă viaţa! Şi deodată, 
fără nici un motiv, în mijlocul râsului mă întrerup! Parcă 
presimt o ameninţare... Simt nu ştiu în ce, nu ştiu de unde, 
un avertisment misterios... Nu mai departe de adineauri... 
În faţa uşii! Pusesem mâna pe clampă, ca să intru fără să 
bat, încet, cum îmi făcusem planul... A început să-mi ticăie 
inima. Dacă nu eşti singur? Dacă e cineva la tine?... Vreo 
modistă, vreo midinetă, ştiu eu cine?... Am dus mâna la 
piept, ca să-mi apăs zvâcnirile inimii... Absurd, dar aşa este! 
O anxietate, o ameninţare necunoscută... 

Sărmana Liliana, nu bănuia cât de just era avertismentul, 
cât de aproape ameninţarea, cât de inevitabilă năruirea! 

Mi-am descleştat încet mâinile şi am vorbit. 


Am vorbit repede, sacadat, privind înainte, cu o încruntare 
între sprâncene, spre inscripţia din perete, ferindu-mă laş 
să caut în ochii ei. 

Nu i-am spus adevărul. 

Nu l-ar fi putut accepta! Oricui înafară de mine i s-ar fi 
părut ilogic, absurd, monstruos. 

Nu i-am spus că o rup din sufletul meu, tocmai fiindcă o 
iubeam prea mult. Că o smulg din vreme, cât nu e prea 
târziu, pentru ea şi pentru mine, ca să o cruţ, ca să mă cruţ. 
Unde putea să ne ducă asemenea iubire? Ea un copil; eu un 
copil. Căci nu eram altceva; nici eu, nici ea... Aveam înainte 
atâţia ani de învăţătură! Ce iubită îşi aşteaptă iubitul, cinci, 
şase, poate şapte ani? Aceasta se întâmplă numai în 
basme... Şi chiar dacă aşa ar fi, mai presus de voinţa 
Lilianei, va birui hotărârea lui Jack Medoveanu... Fata lui 
Jack Medoveanu, schimbându-şi numele cu feciorul lui 
Ştefan Sântion!... Eram mai puţin, mai suspect pentru 
lumea ei, decât feciorul unui argat de la ţară, care s-ar fi 
ridicat la cele mai înalte trepte prin învăţătură şi cine ştie 
ce daruri înalte. Eram feciorul lui Ştefan Sântion; al unui 
declasat, care a coborât în loc să ridice. Al unui beţiv, 
muieratic şi cartofor, care şi-a lăsat nevasta şi copilul; 
plecând să moară într-o mahala de târg, de urmările beţiei, 
ale vieţii de muieratic şi de cartofor... Mâine, sângele acela 
putred şi rău, poate să se deştepte în mine. Voi fi pentru 
totdeauna o surpriză, gata să izbucnească peste un ceas ori 
peste un an... Atâtea şi altele, îmi porunciseră hotărârea. 

Puteam să le dau glas? Substanţă? Contur? Le-ar fi 
acceptat? 

Îndată le-ar fi îndepărtat, şi mi-ar fi căzut în braţe, să 
plângă pe pieptul meu şi eu să plec ochii uzi pe umărul ei. 
Ar mai fi fost cu putinţă să rămân tare, crunt cu mine, până 
la sfârşit? O singură şovăială... O singură clipă de laşitate... 
Patul era sub noi, zăvorul la uşă - şi, până la dezlegările 
cele mai de departe ale vieţii, feciorul lui Ştefan Sântion 
avea toate şansele să devină o canalie! Să sfârşească în 


faptă de canalie, înainte de-a fi trăit nimic din viaţa rectilină 
pe care şi-o trăsese cu rigla pe harta viitorului. 

Am vorbit deci altfel. 

Nu i-am spus adevărul. 

Am născocit o monstruoasă minciună, care să mă facă 
odios şi să o îndepărteze pentru totdeauna de mine. 

N-o iubeam. N-o iubisem niciodată. Totul a fost o joacă 
răutăcioasă şi frivolă. lubeam pe altcineva. Şi mi-am 
zugrăvit iubita imaginară... Am zugrăvit-o poate estompată 
şi vagă, ca o ireală umbră din lumea umbrelor, ce era! Dar 
iubirea mi-am spus-o cu arzătoare cuvinte, fiindcă aceasta 
exista, fiindcă-mi mărturiseam cu unghiile crispate în 
genunchi, îmi strigam, îmi gemeam, iubirea mea cea 
adevărată. 

Priveam fix în perete şi îmi pronunţam singur osânda de 
moarte. 

Sunt râuri care-au pornit tumultuos din izvoarele reci ale 
munţilor, străbat pajişti înflorite, adună alte ape 
încrezătoare în destinul viitorului fluviu - şi deodată, fără 
pricină, se abat din drumul cel bun, ca să se înfunde în 
nisipuri. Drumul cel bun, rămâne pe undeva, pe aproape... 
Citisem că geografii englezi spun despre ele că sunt râuri 
care se sinucid. 

Cu acele râuri sinucigaşe mă asemuiam. 

Când am sfârşit, m-am ridicat şi m-am dus la fereastră, cu 
aerul că privesc nepăsător în stradă. Fugisem însă numai ca 
să-mi ascund ochii şi aşteptam să mi se zbicească lacrimile. 
Sinucigaş! Plângeam pentru mine. Mă plângeam pe mine. 
Eram de pe atunci un sinucigaş. 

— Şi atunci, de ce-ai făcut aceasta, Enric...? 

Nu era nici un reproş în glasul Lilianei. Numai o tristeţe, 
că am fost capabil de atât de nemernică şi inutilă laşitate. 

M-am întors, strângând din umeri şi plimbându-mă prin 
cameră cu mâinile înfundate în buzunări. 

— Ştiu eu? Am replicat cu prefăcut cinism. Poate ca să mă 
amuz! Poate fiindcă mi s-a părut că şi pe tine te amuza... 


— Cum poţi vorbi aşa? Cum poţi vorbi aşa, Enric?... Cum 
poţi?... Cum...? 

De data aceasta, glasul fu atât de dureros, încât n-am 
rezistat; arn ridicat privirea din pământ, s-o văd. 

Era mică şi zgribulită, pe marginea divanului meu urât şi 
sărac. 

Devenise mică şi zgribulită. Cu mâinile pe genunchi, ca o 
sclavă care-a pierdut tot şi a fost zvârlită, goală şi fără 
nimic, fără nimeni, în târgul unde se vând sclavele. 

Iar obrazul?... Faţa aceea? | 

O faţă a zilelor care vor veni: un obraz deodată devastat, 
obrazul zilelor de mâine, când va afla într-adevăr ce este 
trădarea, capitularea, uzura, moartea a tot, scufundarea a 
tot. 

De ce nu i-am căzut atunci cu fruntea pe genunchi, să-i 
mărturisesc adevărul, să-i strig înăbuşit în poalele rochiei: 
„Nu e adevărat! N-ai văzut că totul a fost o născocire?... A 
fost numai dovada că te iubesc prea mult!” 

Mi-am hotărât însă, să fiu tare până la sfârşit. Şi am fost 
tare până la sfârşit. 

Am coborât din nou ochii în duşumelele goale, privind în 
spaţiile dintre scânduri şi înverşunându-mă să par 
preocupat numai de joaca să păşesc din două în două 
despărţituri, din trei în trei despărţituri; potrivindu-mi 
pasul, răşchirându-l şi micşorându-l pe rând; enervantă 
obsesie de imbecil. 

Într-o vreme, am simţit că mă urmăreau ochii Lilianei. 
Ochii ei goliţi de lumină, goliţi de gând, seci de lacrimi. 

— Enric...! 

— Da. 

— Enric, nu te-ai întrebat niciodată ce ai însemnat tu 
pentru mine? 

— Nu. 

— Nu te-ai gândit ce rămân? Cui rămân?... Ce-are să fie 
de-acum viaţa mea pentru totdeauna? 

— Ştiu eu! 


— Ce-are să fie viaţa mea fără tine?... Tocmai venisem să-ţi 
spun... Am convins pe maman, pe papa, să mă trimită 
îndărăt în Elveţia... Ca să am un pretext şi să nu-mi mai 
pomenească de pe acuma de mariaj... lot mi-au spus 
medicii că am nevoie de aer şi de linişte... Mi-au găsit nu 
mai ştiu ce la piept... „Mai puţine serate!” mi-au spus. Cu 
atâta mai bine!... Mai puţine! Mă întorc la pension pentru 
doi ani... Numai pentru aer, pentru piano, pentru prietenele 
şi viaţa ordonată de.-...acolo. Aceasta le-am spus-o lor. Lui 
maman şi lui papa! Au acceptat... O făceam numai pentru 
tine... Ca să te aştept pe tine... Ştiam că are să fie o joacă 
pentru tine, ca să termini Universitatea mai repede decât 
ceilalţi... Veneam să-ţi spun. Şi joaca ta, Enric, aceasta era 
joaca ta!... Pentru ce să mai trăiesc? Pentru cine? 

— Nu este nimeni indispensabil, nimănui! Am rostit cu 
împietrire. Chiar dacă aş fi avut naivitatea să mă cred 
vreodată indispensabil, acum ştiu că viaţa poartă ea grijă să 
te înlocuiască... 

— De ce acest „acum”? 

Am strâns din umeri enigmatic, deşi nici eu nu ştiam de ce- 
am adăugat acest „acum”. Poate ca să mă conving pe mine 
că a doua zi, peste un an, aveam să descopăr cu uimire că 
într-adevăr, Liliana nu-mi fusese indispensabilă şi că viaţa 
îmi purta ea grijă s-o înlocuiască. Acestea le gândeam; dar 
buzele-mi rosteau altceva, ca să facă despărţirea mai 
ireparabilă: 

— Ai să-ţi aminteşti spusele mele, Liliano, mai curând 
decât crezi! Ai să descoperi că n-am fost indispensabil. Ai să 
mă înlocuieşti cu altul! Poate te-aşteaptă... Poate îl şi ştii! 
Poate îl şi aştepţi...! 

— Enric, nu-ţi dau voie să vorbeşti aşa! 

— Voie? Am izbucnit în râs dispreţuitor. Nu-mi dai voie? 
După cât ştiu, oricât voi fi fiind de nevoiaş, nu m-am tocmit 
slugă la Curțile Medovenilor, ca să-mi cer permisie când 
vreau să vorbesc...! 


Ce duh rău îmi dicta cuvintele? Depăşeam hotărârea. Mă 
identificam cu rolul. 

Liliana continua să mă privească. Intolerabila suferinţă din 
ochii ei dureroşi! 

— Ce străin îmi pari deodată, Enric...! 

— Vezi! Am exclamat triumfător. N-au trecut nici cinci 
minute şi am încetat să mai fiu atât de indispensabil! Am 
devenit un străin! 

Triumfam în aparenţă, surâzând cu superioritate, 
satisfăcut de inflexibila mea logică. Dar inima-mi, biata mea 
inimă, se zbătu sugrumată în fioroase ghiare de fier, la 
auzul mărturisirii că atât de repede, am devenit, într- 
adevăr, atât de străin. 

— Nu mă înţelegi!... Stărui Liliana, cu o răbdare plină de 
tristeţe. Îmi pari atât de străin! Atât de altul! Fiindcă nici 
judecata nu mai e aceea a lui Enric al meu!... Am spus 
adineauri: „Enric, nu-ţi dau voie să vorbeşti aşa...!”. Nu 
pentru mine, am spus-o. Cum nu m-ai înţeles, Enric?... Nu-ţi 
dau voie, pentru iubirea mea, pe care am crezut-o a 
noastră. Pentru ce am crezut că ai fost, că eşti pentru 
mine... Cel puţin amintirea să mi te păstreze cum ai fost, 
cum te ştiu... Şi tu, îndată!... Cum ai putut să răspunzi aşa? 
Enric celălalt, al meu, n-ar fi vorbit niciodată aşa... Ar fi 
înţeles dintr-o singură privire, numai din glas, ce-au vrut să 
spună buzele... 

— Foarte frumos, pentru acest Enric al tău! Îl felicit! După 
cum îl descrii, pare să fie un individ destul de binişor 
crescut... le rog să-i transmiţi complimente. 

— Enric... 

— La ordin! 

Jucam bine, ah! Prea bine, rolul imbecilului cinic. Parodiam 
cu toată aparenţa unei naturale vulgarităţi, indignarea care 
vrea să fie ironică şi nu izbuteşte să rămână decât numai 
grosolană, a individului ofensat fiindcă i s-a pomenit despre 
situaţia sa subalternă într-o casă cu prea înfumuraţi 


stăpâni. Lipisem călcâiele şi aşteptam cu o mutră de 
ordonanţă stupid mucalită, ordinul superiorului: - 

— La ordin!... Să trăiţi...! 

Liliana nu mai putu suporta. Renunţă la tot ce-ar fi voit să 
continue, cu o mişcare ostenită de mână. Totul era inutil. 

Se ridică încheindu-şi blana. Îşi butonă mânuşile. îi 
tremurau degetele. Căută manşonul cu ochii. Era pe masă, 
unde pe hârtia galbenă se afla de-o sută de ori, numele ei 
scris cu creionul: Lilian, Lilian! Lilian! Lilian! 

Privirea întârzie numai o clipă. Aceasta cum se explica? 

Dar renunţă să înţeleagă. 

Îmi întinse mâna. Am atins buzele de mănuşă. 

În prag, încă se mai întoarse: 

— O iubeşti aşa de mult, Enric?... Aşa de mult?... Ca să 
poţi fi atât de crud cu mine, înseamnă numai că o iubeşti pe 
dânsa prea mult... 

— Niciodată nu iubeşti prea mult, când iubeşti întradevăr! 

— Ce fericită trebuie să fie...! 

— O! Da!... Sper! 

— Ce fericită... Pe mine n-are să mă iubească ni-meni 
niciodată, aşa! De ce această nedreptate, Enric? 

— Aceasta numai lulia Poloneza, ghicitoarea, poate s-o 
ştie!... Mi-au rostit buzele batjocoritor, în vreme ce toată 
fiinţa mea striga: „Dar tu eşti aceia pe care o iubesc aşa!... 
Cum de nu înţelegi? Cum de nu simţi? Tu! Tu! Tu!” E o 
idee! Am adăugat. Poate tot treci pe aproape de lulia 
Poloneza... Ce-ar fi să te opreşti, aşa, în treacăt, cum te-ai 
oprit la mine...? 

Nici o mustrare, nici în glas, nici în privire: numai o 
tristeţe, o oboseală de viaţă. Şi o înduioşătoare încer-care 
să mai surâdă. Ce amar şi umil i-a fost deodată surâsul! O 
umbră extenuată de surâs, în care a apărut deodată, ca o 
altă umbră fugace, amintirea altor surâsuri cu stigmatul 
numai de mine cunoscut. 

Aşadar şi pe buzele ei, se scria pretimpuriu, se scrisese, 
semnul acela al sclavilor pe viaţă! Cum i-aş fi prins tâmplele 


în palme, să-i culeg capul strâns la piep-tul meu tânăr şi 
tare, s-o apăr de mâine, de toate amenințările de mâine, de 
trădările cele adevărate, de capitulările cele irevocabile, de 
mâine! Dar am rămas stană neclintită de piatră, tare ca 
piatra. 

— La revedere, Enric... 

— La revedere?... De ce ne-am mai vedea? Ce ne-am mai 
avea oare de spus...? 

— Ai dreptate, Enric! Consimţi cu blândeţe. Proiectam să 
plec peste o lună în Elveţia... Voi pleca într-o săptămână... E 
mai bine aşa, mai simplu!... Altfel, ne-ar obliga poate viaţa 
să ne mai întâlnim... Cum m-aş uita în ochii tăi? Cum te-ai 
uita în ochii mei?... Adio, Enric... Cel puţin pe ea să n-o faci 
să sufere... 

— În iubire, şi suferinţa e câteodată o voluptate mai... 

Sfârşitul nu-l mai aşteptă. Nu-l mai ascultă. 

Am tăcut, să-i aud paşii depărtându-se în antret. 

M-am repezit la fereastră. 

Am văzut-o înaintând, da, cu faţa ascunsă în palme, cu 
umerii zgribuliţi; împleticindu-se în zăpadă, până la sanie. 
Una, încă una din milioanele şi milioanele şi milioanele de 
umbre, din nesfârşita procesiune a robilor trecând dintr-un 
necunoscut în alt necunoscut, cu faţa ascunsă în palme să 
nu li se vadă ruina din ochi. 

Destul să deschid fereastra, să strig: 

— Lilian! Lilian? Lilian! Lilian! 

Dar stăteam neclintit, cu fălcile încleştate. 

Şi ea n-a întors capul. S-a lovit de sanie. A urcat. Şi numai 
acolo, după ce-a căzut pe pernele săniei, numai acolo s-a 
încovoiat ca o ramură frântă cu fruntea în manşon şi a 
izbucnit în plâns. 

Vizitiul, stilat, (era doar vizitiul Medovenilor!) n-a arătat 
nici un fel de mirare, nici o urmă de indiscretă curiozitate - 
nici o întrebare, în privirea fix aţintită înainte. 

A dat bici cailor. În promoroaca dimineţii a explodat vesela 
clinchetire a zurgălăilor de argint. Şi n-a mai fost nimic. 


Strada goală. Iarna goală. Camera rece şi goală. 

Nimic. 

M-am rupt de la fereastră. Am trecut la masă şi, fără nici o 
grabă, fără nici un semn de nerăbdare, de tristeţe, de ură, 
de ciudă, de deznădejde, ca un hipno-tizat care săvârşeşte 
un act poruncit de puteri în afară de el, am desprins foaia 
galbenă din piuneze, cu numele scris de o sută de ori: 
Lilian! Lilian! Lilian! Am făcut hârtia mototol, am ghemuit-o 
în soba de fier şi n-am întârziat să mă uit cum o sfarogesc 
de încet şi urât, fără flacără, tăciunii mocniţi de sub spuză. 
Am luat braţul de flori, l-am lepădat pe fereastră, afară, în 
stradă, şi n-am privit după el să văd dacă-l terfeleşte vreun 
trecător sub talpă ori dacă-l culege cineva minunându-se 
din ce cer al minunilor a căzut. 

Aşa. Acum totul era eliberat, gol. 

Ca să nu mă încerce nici o ispită de gând, de amintire, de 
regret. 

Mâine voi spune lui Ion că totul a fost o poveste cinică, o 
pânză de păianjen savant ţesută, aşa cum i-am spus-o 
Lilianei. Va crede-o, cum a crezut-o şi Liliana. O crede poate 
de mult. 

O altfel de crimă, a unui alt Candiano-Popescu. 

Îi voi zvârli lui în dar, volumul de Samain. Va socoti 
versurile subliniate, drept încă o dovadă a lucidei 
premeditări, ca să-mi deschid o cale mai repede şi dreaptă 
la ea. Poate i-am şi spus-0...? 

Nimeni, nu va şti nimeni, niciodată, că versurile acelea au 
cântat în mine, fiindcă şi sufletul meu avea nevoie de-o 
căldură, fiindcă şi fruntea mea avea nevoie de reazămul 
unor genunchi, când închizi ochii şi aştepţi dezmierdarea 
uşure a mâinii prin păr. Nimeni, nu va şti nimeni că în 
ceasurile acestea din urmă, dacă moartea nu mi se pare 
atât de înfricoşată şi rece, e fiindcă amintirea Lilianei mi-a 
alinat sufletul şi mi-a clătit ochii, ca o ultimă blândeţe a 
vieţii. 

N-o presimţeam în acel ceas. 


Am respirat. 

Cu o criminală uşurare, am respirat. 

Aşa! Acum totul e cum trebuie să fie. 

Am întins braţele tari, goale de orice cătuşe, cu 
simţământul că încăodată mă înfăţişez aşa liber înaintea 
veacului. Încăodată, să pornim alături, pas în pas, în drumul 
nostru geamăn. 

Iar fiindcă aşa era, aşa era drumul veacului, m-am 
aşternut la lucru, pe scaunul tare, la masa tare, dinaintea 
foilor cu formule şi cifre. 

CAPITOLUL. IX. 

Collogium sub tei. 

O adiere caldă înfăşură frunzele teiului. 

Am ridicat ochii chemaţi de foşnetul molatec, cu un dor 
deodată deşteptat; de câmp, de pădure, de lunci, de ape 
răcoroase în prunduri, de teii zăvoaielor, de cântecul 
pitpalacilor în fânețele jilave, de mirosul ierbii coapte. 

Pe urmă, din nou am coborât privirea în nisip, unde 
nestatornicul joc al frunzarului de sus, broda de-un ceas o 
fină dantelă de umbră mereu schimbătoare, după mersul 
oblic al soarelui şi după răsufletul vântului. 

De-un ceas nu mă clintisem de pe bancă. 

De-un ceas, cu bărbia în pumn, urmăream jocul fragil. 

Gol de gând, absent de la întrecerea echipajelor pe Şosea, 
de la zburdalnica goană a copiilor în jurul meu, voi fi părut 
trecătorilor orice altceva, în afară de laureatul examenului 
de absolvire liceală, cu media cea mai înaltă pe toată ţara. 
Orice altceva; oricine altcineva. Un candidat la sinucidere, 
un îndrăgostit nenorocos, un concurent respins, un 
băieţandru ruinat de epitropi infami înainte de a fi ajuns la 
vârsta majoratului sau de cine ştie ce pasiuni precoce; 
orice, oricine, în afară de campionul acestui record şcolar, 
cu numele înfipt în poarta liceului abia cu câteva ore înainte 
şi predestinat să rămână înscris cu litere de aur pe placa de 
onoare. 


A fost un presentiment după-amiaza aceea pustie. Încă un 
avertisment. 

Nu mă aşteptam, fireşte, la nici un fel de explozie 
bucuroasă. Eram de mult desprins de asemenea 
deşertăciuni. Nici nu trecusem pe la liceu să citesc cu ochii 
mei lista clasificărilor. Vestea mi-a adus-o Ion. Un Ion 
transformat pentru o clipă, transfigurat de sincer 
entuziasm, uitând pizmuirea dintotdeauna, mai mândru de 
amiciţia mea prin această ratificare glorioasă şi însuşindu- 
şi, ca o victorie personală, un eveniment care mă lăsa cu 
totul nepăsător. Mă descotorosisem de el. Mai greu a fost să 
scap de Lucian Medoveanu. 

Entuziasmul lui se dubla de recunoştinţă. De o 
recunoştinţă zgomotoasă, puerilă, agitată. O provocătoare 
revanşă zvârlită în nasul „tapirilor”. 

Tapirii erau dascălii coalizaţi să-l mai reţină un an, pentru 
a aprofunda studiul sintaxei latine şi al ecuaţiilor de gradul 
doi. Aşa îşi reprezenta el existenţa şcolărească de când 
intrase pe băncile primei clase. 

Un lung război de guerilă, cu inamici pândindu-l de pe 
catedră, hârţuindu-l, întinzându-i curse, atacându-l pe 
nevăzute, jurându-i pierzania. 

Intenţiile inamicului fuseseră dejucate. Tapirii mistificaţi. 

Îl târâsem după mine; cu mijloace permise, silindu-l tiranic 
să devore pe nesimţite în câteva săptămâni tot ce nu 
învățase în opt ani; dar mai ales cu mijloace nepermise, 
ajutându-l pe sub mână când rămăsese înspăimântat de 
vastitatea coalei albe, unde nu se simţea capabil să 
aştearnă un singur cuvânt. Fusesem providenţa lui. Se 
credea dator s-o strige la toate răspintenele. O striga acum, 
în vreo grădină de vară, în care după vechiul obicei al 
pământului, convocase toţi camarazii să îngroape o carieră 
de veteran şi totodată, în complicitate cu doi-trei amici mai 
iniţiaţi, să îngroape şi virginitatea puberilor în întârziere cu 
misiunea lor virilă. Aşa cerea tradiţia. Lucian Medoveanu n- 
avea stofa unui uzurpator de asemenea tradiţii. 


Mă eliberasem de dânşii. 

Căutasem singurătatea. 

Acum singurătatea mă apăsa. 

N-o simţisem niciodată atât de deşartă, căscându-se ca o 
anxietate absurdă de vis rău, când te afli căzut nu ştii cum, 
într-un oraş necunoscut unde toţi au murit, unde strigi şi 
nimeni nu răspunde, unde şi glasul tău moare fără ecou, 
într-o muţenie mată de vată. 

A fost, acum înţeleg, a fost încă un avertisment. 

Izgonisem din mine tot, rupsesem toate rădăcinile vieţii 
animale, tot ce putea însemna o ispită, o căldură, un 
simţământ moleşitor. Căutasem singurătatea, pentru a-mi 
dovedi astfel mie însumi că trăiesc o zi ca oricare alta, că 
jalonarea arbitrară a unui examen şi a unui rezultat oricât 
de glorios, nu poate însemna nimic faţă de linia mea de 
viaţă tăiată pe alt plan; plecasem să mă plimb, luasem cu 
mine o carte să citesc. 

Şi căzusem pe banca aceasta, să privesc de-un ceas, cu 
bărbia în pumn, jocul dantelei fragile de umbră pe nisip. Gol 
de gând. Apăsat de intolerabila singurătate, pe care doar 
eu 0 voisem, o pregătisem, o căutam. Eliminasem pe rând 
tandreţea mamei; camaraderiile păstrate la distanţă într-o 
temperatură arctică cu toate elanurile venind spontan spre 
mine; ştersesem amintirea fantomatică a Lilianei. 

Nici o căldură. Piscurile înalte sunt reci, pleşuve, cu stânca 
goală în aerul rărit, în soarele orbitor de lumină dar gheţos. 
Aşa mă voisem. Aşa eram! 

Aşa mă deşteptasem deodată cu inima strânsă, în 
singurătatea atât de atroce la nouăsprezece ani; când viaţa 
se cere trăită şi de la bust în jos; când trandafirii îşi scutură 
foile catifelate la cea dintâi adiere voluptuoasă de vânt, în 
grădini cu băncile complice adăpostite în boschete pentru 
amanți; când chiotul mulţimii străbate până la tine; când o 
gâză cu aripile punctate multicolor ca un delicat juvaer de 
email, amăgită de nemişcarea ta îţi coboară din zbor pe 
mână, circulă într-o inocentă siguranţă, te examinează 


sondându-te cu antenele fine ca pe-o neînsufleţită stană 
încorporată regnului mineral şi când descoperi că e singura 
vietate ce-a venit să-ţi ţină tovărăşie, tocmai fiindcă nu mai 
aveai nici o aparenţă de viaţă. 

Am ridicat mâna şi am suflat asupra măriuţei cu aripile 
punctate negru şi roşu. Gâza a zburat şi am rămas încă mai 
singur. 

De ce n-am înţeles oare avertismentul acela? 

Sau de ce i-am viclenit înţelesul, citindu-l tot cum îmi dicta 
o judecată dinainte şi irevocabil încheiată? 

„Am exagerat! 

— Mi-am spus. Am depăşit din exces de zel, strictul hotar. 
Poate mai e şi puţin surmenaj. O lună de vacanţă, undeva la 
munte, cu băi într-un râu rece, cu un ceas de înot pe zi, aer 
ozonat - destule toate acestea, ca să mă întorc călit pentru 
încă un an. Nu singurătatea e de vină. Nu singurătatea mă 
apasă. Ci dimpotrivă, de singurătate şi de linişte am nevoie. 
Altfel, de ce adineauri, când am ridicat ochii la foşnetul 
frunzelor, nu dor de oameni m-a încercat, nu dor de cineva, 
ci chemarea câmpurilor, a pădurilor, a apelor de pe 
prunduri, a fâneţelor cu iarba coaptă şi cu cântec de 
pitpalac?... [|] Peste două-trei zile bagajele, un bilet de tren, 
cât mai puţine cărţi...” 

Acesta mi-a fost diagnosticul şi leacul. 

Nu mă îndoiam că numai acesta e diagnosticul şi leacul. 

Pe urmă, pentru toamnă, îmi hotăram un regim de 
destindere, mai puţin schimnicesc. Căci tot ce săvârşisem 
până atunci, nu pornise dintr-o superstiție a virtuţii şi a 
abnegaţiei, dintr-o prejudecată a austerelor existenţe după 
modelul vieților ilustre din cărţile lui Plutarh. Fusese numai 
o educare îndelungă, o imunizare; lupta lui Enric Sântion să 
extermine din arterele lui orice picătură din sângele lui 
Ştefan Sântion, din sângele lui putred şi mort. 

Dar o dată animalul domesticit, stăpânit în zăbale, 
înţelegeam să-l redau, măsurat, şi îndestulărilor lui 
animalice. Puţină iubire, puţină desfătare, puţin timp 


pierdut, puţină glumă, puţină destindere... Toate dozate, 
pentru a păstra echilibrul între bust şi rest; toate acordate 
ca o necesară concesie animalului inferior; toate lucid 
dominate, distribuite, premeditate, ca o terapeutică 
preventivă pentru a mă apăra de dezordinea abstinenţelor 
şi comprimărilor, tot atât de mizere în consecinţe ca 
excesele, ca pierzania lui Ştefan Sântion sau a dascălului cu 
fruntea socratică. Un om întreg, perfect; un om căruia 
nimic omenesc să nu-i fie străin. Dar un cm pentru care 
pricinile de pierzanie ale altora - de pierzanie, de şovăială, 
de scufundare, de abdicare, de laşitate - să nu însemne 
niciodată, nici un fel de ameninţare. 

Să vină la ele mitridatizat. 

Să guste din ele, în măsura în care cele mai puternice 
otrăvuri savant dozate, intră în alcătuirea celor mai 
suverane medicamente. 

Pentru unii înseamnă moarte, fiindcă au pierdut controlul 
măsurii. Pentru alţii sănătate, vigoare, echilibru. Viaţă. 
Paroxismul vieţii. Fiindcă o neînduplecată voinţă 
supraveghează dozajul. 

Mă socoteam pregătit pentru aceasta acum. Mă seducea 
cuvântul şi îl repetam: 

Mitridatizat. 

Apărat pentru totdeauna împotriva perfidelor ispite de- 
afară; apărat mai cu seamă faţă de mine însumi, de 
necunoscutul din mine însumi, cel născut din sângele 
mamei şi al lui Ştefan Sântion şi din sângele atâtor 
necunoscuţi; străbunii care-au făcut legătura neîntreruptă 
între cel dintâi pitecantrop ridicat în două labe păroase din 
bezna peşterilor şi între feciorul lui Ştefan Sântion; sute şi 
mii de necunoscuţi, câţi au trecut prin viaţă dintr-un neant 
în alt neant, cu umerii încovoiaţi, cu faţa ascunsă în palme 
să nu li se vadă devastarea din ochi. 

Eu n-avean sub ce povară să-mi aplec umerii. Le 
scuturasem pe toate. N-aveam de ce să-mi ascund faţa. De 


ce să-mi acopăr ochii. Totul era limpede, decantat în mine 
de drojdia sângelui putred şi mort. 

În aceeaşi clipă, gândind cu sumeţie aceasta, mi-am dat 
seama că totuşi mă aflu de-un ceas pe bancă, privind în 
jocul dantelei de umbră din nisip, cu bărbia în pumn, cu 
umerii încovoiaţi. Fără nimic din înfăţişarea unui înfruntător 
de furtuni. 

Căzut pe o bancă, privind în pământul oamenilor culcaţi 
sub picioarele noastre ca să îngraşe ţărâna care ne 
hrăneşte şi să ne cheme despotic la destinul lor teluric. 
Întocmai cum vor fi rămas de atâtea ori, în ceasurile de 
scufundare să se confrunte cu ei înşişi răpuşii vieţii: un 
Ştefan Sântion sau dascălul cu fruntea genială şi cu 
sfârşitul obscur. Întocmai cum va fi rămas Liliana 
Medoveanu, astă iarnă, când a ajuns acasă; cum am văzut-o 
mică şi zgribulită pe marginea divanului meu sărac, ca o 
sclavă care a pierdut tot şi a fost zvârlită goală şi fără nimic, 
fără nimeni, în piaţa unde se vând sclavele. 

Descoperirea m-a umilit, în loc să mă înfricoşeze prin 
tainicul avertisment. 

Am încordat, trufaş, muşchii pieptului. 

Am ridicat ochii din pământ, spre cer şi spre soare, ca să 
rup rădăcinile invizibile care m-ar mai fi atras spre morţii 
din afund. 

Pe urmă, am privit împrejur. 

Şi atunci i-am văzut. Atunci mi-au răsărit întâia oară 
înainte. 

Desigur mă aşteptau. 

Mi-au spus chiar, că mă aşteptau. 

Erau patru; patru tineri de vârsta mea, unul purtând încă 
uniforma şcolii, ceilalţi stânjeniţi în straiele noi cu care 
inaugurau libertatea. 

Erau patru şi mă aşteptau, încă nesiguri dacă m-au 
recunoscut ori s-au înşelat - poate intimidaţi de faima 
depăşind zidurile liceului, poate sfiindu-se să tulbure o 
singurătate atât de vădit căutată. 


S-a apropiat, cel în uniforma liceului străin. 

— Enric Sântion, dacă nu greşesc? 

— Exact! Am încuviinţat cu răceală. 

— Dinu Grinţescu, de la Matei Basarab! Se prezintă, 
întinzându-mi mâna, iar din ochi chemându-şi tovarăşii să 
se apropie. 

Îi înfăţişă pe tustrei, cu o dezinvoltură silită, artificială, 
exagerată, cum se întâmplă de câte ori timizii îşi depăşesc 
intenţiile când vor să-şi biruie infirmitatea: 

— Bazil Râuţ, tot de la Basarab. Alexandru Balotă, de la 
Lazăr. Abel Block de la Mihai Bravul... Adică toţi, foşti de la 
Basarab, Lazăr şi Mihai Bravul. Acum absolvenţi... 
Contingent eliberat! 

Surâse stânjenit, apelând la ajutorul celorlalţi. 

Tăcerea şi neclintirea mea îi demontase cu desăvârşire. 
Din schimbul repede de priviri, am înţeles mustrarea 
tăcută. Fiecare arunca pe celălalt răspunderea unei 
asemenea aventuri. Se îndemnaseră reciproc. Se învinuiau 
reciproc. Nu păream de fel comod. Înţelegeam şi de unde-a 
venit hotărârea. Desigur, prin acea subterană 
francmasonerie care leagă pe toţi elevii şcolilor din acelaşi 
oraş, cunoscuseră faima fenomenului Enric Sântion, 
aflaseră rezultatul de acum câteva ore. Nu putuseră rezista 
ispitei să examineze animalul fabulos mai de aproape. M-am 
văzut expus după gratiile unei menajerii. Mai lipsea puţin să 
mă pipăie. Poate ar fi plătit o taxă suplimentară, să asiste la 
hrana bestiei. 

I-am măsurat deci din tălpi până-n creştet cu arogantă 
dispreţuire, înveselindu-mă interior de stinghereala înscrisă 
pe figurile lor simple, directe şi fără mister. 

Aşa a început legătura noastră, care avea să ne strângă 
cot la cot în asaltul începuturilor, avea să adune alţi tovarăşi 
vremelnici şi avea să dureze până ce anii, vârsta, 
îndeletnicirile diverse, osteneala, viaţa, ne-au semănat pe 
drum, fiecare în destinul nostru singuratec şi totuşi 
înlănţuiţi în cătuşele invizibile ale unui destin comun. Aşa a 


început. Cu o răceală bănuitoare şi ostilă din parte-mi, pe 
care numai tinereţea proaspătă din noi, franşă din noi, a 
ştiut să o risipească, îndată ce ne-am presimţit, îndată ce 
ne-am recunoscut, pipăindu-ne cu antene mai fine şi mai 
sigure decât ale gâzei ce mă încorporase regnului mineral. 

— E cam ciudată indiscreţia noastră... Îngăimă cel care se 
numea Dinu Grinţescu. Dar te-am recunoscut. le-a 
recunoscut şi Alexandru. Are un văr coleg de clasă cu 
dumneata. Gabriel Munteanu. De-un an, ne vorbeşte cu 
entuziasm... le-a arătat odată pe stradă. Eram împreună. 
Am vrut chiar să te cunoaştem atunci. Dar ai trecut 
preocupat, grăbit, şi Gabriel Munteanu n-a avut curaj să te 
oprească. Se pare că-ţi cam intimidezi colegii. Atunci am 
râs! Acum îl înţeleg... 

— Posibil! 

Rostisem întreruperea clănţănit, ca să curm toată 
povestea. 

Mă surprindea că un camarad ca acel Gabriel Munteanu, a 
putut să se arate entuziasmat pentru un cap de promoţie. 
Era un individ inconsistent, o nulitate jovială şi fericită, 
evoluând prin fundul clasei şi pe la coada clasificărilor. Nu 
schimbasem o sută de cuvinte într-un an. Îl înglobasem în 
gloata fără interes a umanităţii statistice. Mi-l închipuiam în 
momentul acela, în grădina de vară, în tovărăşia lui lon şi a 
altora ca dânsul, sub comanda lui Lucian Medoveanu; 
chinuindu-se să sărbătorească înmormântarea carierei 
şcolare cu o veselie factice şi vulgară; deşertând în silă 
pahar de vin după pahar; cioc-nind şi închinând cu glume 
idioate. Aceşti patru, de ce nu erau acolo sau într-o altă 
grădină de vară, cum prescria năravul pământului? 

— Posibil! Am repetat şi am dat să mă ridic. 

Dinu Grinţescu mă dojeni cu o atât de sinceră părere de 
rău în privire, încât am rămas locului. 

Vorbi repede, pe nerăsuflate, ca un om care s-a hotărât să 
închidă ochii şi să se arunce în apă gheţoasă, orice se va 
întâmpla pe urmă: 


— Te rog să nu pleci şi să mă asculţi... Să ne asculţi. Nu se 
poate să nu ne înţelegi. Suntem patru prieteni. Patru fraţi... 
Ne-am legat de când eram de doisprezece, de treisprezece 
ani... Ne-am înţeles. Ne-am completat... Planurile noastre 
de viitor le-am făcut împreună, au crescut cu noi. În ziua 
aceasta, când am încheiat un capitol de viaţă, ca să începem 
altul, ne-am căutat fără să ne fi înţeles mai dinainte. Ne 
despărţim pentru toată vara. Avem să ne regăsim la 
toamnă. Înainte de această despărţire ne-am examinat 
încăodată, ca să vedem dacă fiecare din noi îşi mai 
păstrează hotărârile de acum doi-trei ani, poate mai vechi... 
N-a renunţat niciunul. Şi ne-am bucurat! Ne-am bucurat 
fiindcă am descoperit o conştiinţă în noi, cum nu se prea 
află deplin definită la asemenea vârstă... Ne-am bucurat, 
fiindcă am descoperit că şi de data aceasta ne completăm şi 
fiindcă măcar doi din noi, au ştiut să reziste cu îndârjire 
ispitelor. Prietenul acesta al nostru, Bazil Râuţ. 

— Dinule! Îl opri cu mustrare, cel care se numea Bazil 
Râuţ. 

— Lasă-mă! Nu ţinu socoteală de întrerupere, Dinu 
Grinţescu. Lăsaţi-mă. Am început. Acum trebuie să sfârşesc! 
Ca să nu părem toţi nişte caraghioşi... Nueaşacănute 
plictisesc toate acestea? 

Întrebarea mi se adresa mie. 

În loc de răspuns, am făcut loc celor patru pe bancă. Eram 
acum strânşi, atingându-ne, comunicând prin aceiaşi 
căldură animală. Cinci tineri pe o bancă, sub tei, numărând 
toţi laolaltă mai puţin de o sută de ani. 

Cel încă în uniforma liceului Matei Basarab, reluă: 

— Prietenul acesta al nostru, Bazil Râuţ, de pildă, a intrat 
în conflict cu familia, ca să-şi apere dreptul de a alege 
cariera pe care o vrea el, nu pe care i-o vrea familia. 
Poate... Adică nu poate... Sigur, că ai auzit de numele lui 
Miţita Râuţ! Cine n-a auzit, cine nu-l cunoaşte în ţara 
românească? Marele avocat... De atâtea ori ministru. De 
atâtea ori deputat şi senator... Bazil e fiul domnului Miţita 


Râuţ. Şi domnul Miţita Râuţ a voit, ar vrea neapărat să-şi 
facă din băiat un succesor în cariera lui de avocat şi de om 
politic. Îţi imaginezi ce uşor i-ar veni lui Bazil, să se lase 
purtat de curent, cu un asemenea nume, cu un asemenea 
pilot... Carieră sigură, viitor strălucit!... O fată cu zestre - 
de altfel nici n-are nevoie de zestre, feciorul lui Miţita Râuţ 
- câteva procese celebre; la douăzeci şi şase de ani, un 
scaun de deputat. Un discurs pentru debut. La treizeci şi 
ceva de ani, un portofoliu ministerial... Totuşi, Bazil Râuţ se 
încăpăţânează să dea cu piciorul la toate acestea, ca să se 
resemneze unei cariere mult mai modeste şi ingrate, de 
chimist. Aceasta i-a intrat lui în cap... Chimia. Cum i-a intrat 
lui Alexandru Balotă, medicina, chirurgia. Altul care se află 
în conflict cu proiectele domnului Virgil Balotă, profesorul 
de filosofie, interpretul lui Kant. Domnul Virgil Balotă îşi 
vedea feciorul urmându-i la catedră. Luându-l în antrepriză 
bunăoară pe Nietzsche, instalându-se confortabil într-o 
carieră molcuţă de universitar. Sfârşind, pe urmă, în pace şi 
onor, la decanat, la rectorat şi la pensie, cu trei broşurele 
despre teoria supraomului, în manual de buzunar!... lar pe 
Alexandru Balotă nu-l interesează supraomul. Idealul lui e 
să întindă pe masa de operaţii, un om ca oricare altul, cât 
mai puţin supraom, un biet om care ameninţă să înceteze a 
mai fi chiar om pur şi simplu... Să-l întindă pe masă, să-l 
deschidă ca pe-un geamandan, să-i scotocească 
măruntaiele bolnave înăuntru, să le taie, să le înădească, să 
le coase şi să-l redea vieţii, dintr-un cadavru pe jumătate, 
din nou om teafăr şi întreg... Acesta e idealul lui! Cum al 
meu e ingineria. Ingineria de mine. Petrolul... Eu cel puţin 
n-am avut de luptat cu nici un fel de rezistenţă. Sunt fecior 
de popă. Popa Petrache Grinţescu din Tâlmaci, nu poate 
decât să se bucure că odrasla lui s-a hotărât să devină 
inginer, în loc să rămână la colivă. Cât despre Abel? El 
singur e în continuare. Banca Elias Block are să câştige din 
toate punctele de vedere, atunci când feciorul domnului 


Elias va prelua succesiunea cu o pregătire cărturărească a 
finanţelor şi economiei politice. Ce zici, Abel? 

Abel Block începu să râdă: 

— Tata mi-a pus o singură condiţie. Să nu mă întorc 
marxist! Zice că toţi ovreii când sunt tineri încep prin a fi 
marxişti şi când îmbătrânesc, sfârşesc prin a deveni 
diabetici. Ei e o excepţie. A ajuns diabetic, fără să fi fost 
marxist... 

Dinu Grinţescu îşi întoarse faţa smeadă spre mine, cu 
agitarea din ochi potolită: 

— Aceştia suntem... Ne întâlnisem înainte de despărţire, 
pentru a ne verifica dacă n-am renunţat vreunul, dacă nu s- 
a ivit vreun dezertor. Şi tocmai, descopeream cu acest prilej 
că, printr-o coincidenţă care poate nu e numai o 
întâmplare, toţi patru ne-am ales drumuri deosebite în 
aparenţă, dar predestinate să se încrucişeze. Chimie, 
inginerie, medicină, finanţe... Nu sunt toate acestea 
speranţele viitorului; nu vor pregăti ele lumii de mâine ceva 
mai bun decum a fost lumea de ieri? Vorbeam despre 
această coincidenţă, când te-am zărit pe bancă... Te-am 
recunoscut, eu şi Alexandru. Nu aveai defel înfăţişarea unui 
june emoţionat, exultând de satisfacţie că e fruntea 
promoţiei sale pe toată ţara... Înţeleg, după câte am auzit 
noi, că nu eşti croit pe această măsură măruntă. Şi am vrut 
să te cunoaştem. Te-am simţit unul, de-ai noştri. le-am 
văzut singur. Poate viaţa are să ne mai pună faţă în faţă 
vreodată. Nu se poate altfel, de vreme ce suntem de aceeaşi 
vârstă şi suntem condamnaţi să circulăm în micul univers al 
Ţării Româneşti. Ne-am spus: De ce n-am lua noi, înaintea 
întâmplării? De ce n-am anticipa hazardul de mâine?... 
Acum, îmi dau seama că poate suntem mosafiri inoportuni şi 
că poate toată vorbăria mea emfatică, te face să surâzi. Dar, 
ce mai puteam să fac? Măcar să explic, ca să nu părem nişte 
imbecili... 

Dinu Grinţescu tăcu, aşteptând un cuvânt de absolvire. 


Aşa a început legământul nostru. Erau într-adevăr 
tovarăşii pe care îi aşteptam. Mi-i trimisese viaţa fără să-i 
caut. Şi îndată ne-am recunoscut. Fuseseră patru, şi ne 
aflam cinci. Fusesem singur, pe-o bancă goală, într-o după 
amiază pustie, şi ne aflam cinci. 

Cu uimire, descopeream la aceşti necunoscuţi până mai 
adineauri, un suflet identic cu al meu. Vorbeam aceiaşi 
limbă. Ne înţelegeam dincolo de cuvinte. Pe drumuri 
întortochiate şi depărtate, sosisem cu toţii la acel popas 
comun, pentru a purcede mai întăriţi, cu puteri unite. 
Prietenul meu lon, rămăsese undeva în urmă, străin şi 
neputincios, nevrednic tovarăş de marş. Adevăraţii tovarăşi 
erau aceştia. 

A fost, pe banca de sub tei, o orgie de confidenţe şi de 
proiecte. 

Acum, după treizeci de ani, când totul e sfârşit, ciclul 
închis şi când, în inimă, sângele-mi e putred şi mort, încă 
mai durează amintirea acelei înserări exaltate, ceasuri 
unice, răscumpărând tot ce-a fost, răscumpărând mai ales 
tot ce n-a fost. 

Desigur, în juvenila noastră înfrigurare se amesteca şi o 
întrecere, o supralicitare firească vârstei, nevinovatul 
orgoliu de a deşerta dintr-o dată tot ce se afla în noi de mult 
adunat, tezaurizat, comprimat. Erau şi îndestule erezii. 
Fructul lecturilor incomplete, frenetice şi dezordonate; al 
raţionamentelor în vid, al simplificărilor sumare şi al 
intransigenţelor de la nouăsprezece ani. 

Alexandru Balotă, când prinse glas, se năpusti asupra 
profesorilor, a filosofilor, a istoricilor, a veacului trecut cu 
care socotea că s-a lichidat şi prejudecata metafizică şi 
metasocială. Mărunt şi nervos, cu ochii mici şi iscoditori, cu 
buze de-o feminitate contrastând bizar cu faţa tăiată viril, 
se ridicase în picioare ca să gesticuleze mai liber. (Mă 
gândesc acum la părul lui alb, la ochii osteniţi sub ochelarii 
bombaţi, la trăsurile destinse într-o apatică acceptare, la 
gura amară, la gesturile de-o moliciune bolnavă, la 


înfricoşătoarea luciditate cu care îşi urmăreşte de la zi la zi 
mersul cancerului fără speranţă de vindecare). Atunci era 
un pachet de nervi, explozibil ca un cartuş de dinamită: 

— Aceasta mai ales!... Cu aceasta trebuie să înceapă 
omenirea. Să renunţe la cultul teologic al raţiunei pure. 
Lumea a avut până acum nefericirea să încapă pe mâna 
metafizicienilor, a retorilor şi a profesorilor... Ce poate să 
înţeleagă un profesor din viaţa cea vie? Fiindcă prezentul e 
încă în geneză, confuz, îl resping, refuză să citească în el, îi 
par o istorie informă, brutală, incomodă. Nu pot admite că, 
sub aparenţă de continuitate istorică, se petrece ceva 
subteran, diferit şi încă necunoscut până acum. Inedit. Sau 
ceilalţi, filosofii!... Pretenţia că trăim visul unui vis, că lumea 
sensibilă e pur subiectivă şi fără realitate, că toate legile 
fizice sunt produsul hazardului!... Aş vrea să-l văd pe unul 
pe masa de operaţie, fără anestezie, mai susţinând după ce- 
a intrat cuțitul în el, că viaţa e visul unui vis, că lumea 
sensibilă e fără realitate... Pot înţelege aceştia, că se 
pregăteşte o lume nouă, peste capul lor, peste arhivele lor, 
peste metafizica şi mistica lor? O lume pregătită de cele 
câteva mii de căutători anonimi, care îşi consumă tinereţea, 
creerul, sănătatea, viaţa, în laboratorii, într-o muncă 
ingrată şi obscură; în laboratorii de fizică şi de chimie, în 
laboratorii de bacteriologie, în clinici... Descoperind în 
fiecare zi ceva nou, verificând o eroare veche, 
experimentând o născocire mecanică sau un leac, nu 
pregătesc aceştia oare omenirii o viaţă de oameni mai bună 
decât acea a supra-oamenilor, care înainte de a face 
paralizie generală au descoperit reţeta superiorității 
absolute afirmând negaţiile?... Când toată planeta va fi 
legată de linii ferate, de cabluri, de fire telefonice şi 
telegrafice, de linii de navigaţie, canale şi poduri; când va fi 
mai puţină foame, mai puţină suferinţă, mai multă 
siguranţă, când vor fi mai puţine molime: atunci întoarcă-se 
profesorii la formele lor încheiate, filosofii la visul unui vis şi 
la legile fizice, produs al hazardului!... Până atunci, cel care 


va descoperi leacul tuberculozei, va fi făcut pentru omenire 
mai mult decât Platon şi Kant şi Nietzsche împreună... Tata 
a căutat să mă ispitească la biblioteca lui de filosofi. Am 
descoperit numai că este o veche şi metodică duşmănie a 
filosofilor lui, pentru tot ce-ar fi putut să înlesnească într- 
adevăr omenirii un trai ceva mai bun, puţină îmblânzire a 
vieţii... Am descoperit că Platon îşi săpase pe peristilul casei 
inscripţia: „Nimeni nu intră aci dacă nu e geometru”; dar că 
îndată, s-a grăbit să învinuiască fizica şi ştiinţa aplicată, tot 
ce era experimental şi util, fiindcă îi corupea... Geometria, o 
făcea să-şi piardă demnitatea, coborând-o din regiunile 
abstracte în cele ale materiei. Tot aşa Socrate în Apologia 
lui. Tot aşa Aristot... Toţi îşi cer scuze, când sunt siliţi să se 
ocupe de fizică, de ştiinţele materiei, dispreţuite de filosofi 
şi de înţelepţi, slăvind epoca lui Pitagora în care oamenii de 
ştiinţă nu se ocupau decât de subiecte eterne, imuabile, 
pure. Ca şi cum subiectele eterne, pure, imuabile, au cruțat 
măcar o singură dată un singur om pe lume, de râie sau de 
guturai, ori i-au ţinut de foame, de cald, de durere...! 

Întrecerea a fost pe aceeaşi măsură. 

Astăzi, după treizeci de ani, încă nu o pot judeca în deplină 
asprime. Căci emfaza puerilă a tiradelor, conţinea o emoție 
reală, mai supraviețuind şi acum în drojdia amintirii. Ne 
apăram pe noi, apărând veacul cel nou şi osândind strigoii 
veacului mort. 

Cu instinctivă înverşunare dădeam asalt obstacolelor celor 
mai periferice, de prejudecăţi, de superstiții, de adevăruri 
prestabile, de tradiţii, de orânduieli - tot ce mi se părea că e 
moştenire a trecutului, menită să impieteze mersul liber şi 
sprinten al veacului. 

Îl apăram într-adevăr. 

Îl simţeam al nostru. Porneam cu el, credeam în el. 

Cu aceeaşi instinctivă nevoie de a-l justifica şi de a ne 
justifica, alegeam din trecut numai episoadele, epocile, 
faptele, oamenii, descoperirile, dovezile că drumul acesta a 


fost pregătit de mult. Că veacul nostru, a fost anunţat de 
mult. 

În piramidele Egiptului, aflam mărturia unei ştiinţi 
pierdute. Piramida lui Keops, înălţată sub a patra dinastie, 
cu două mii cinci sute de ani înainte de Christos, nu era 
oare un monument al proporţiilor, pentru a materializa 
noţiunile numerice şi raporturile matematice? Savanţii 
aduşi de Bonaparte pentru a efectua triangulaţia Egiptului, 
fixând piramida lui Keops ca bază a meridianului central, n- 
au descoperit oare cu uimire o serie de coincidenţe 
neliniştitoare, care nu mai păreau simple efecte ale 
hazardului? Orientarea laturilor faţă de polul ceresc, tot 
atât de exactă ca orientarea Observatorului din Paris. 
Meridianul divizând delta Nilului în două sectoare absolut 
egale şi devenind, tot odată, meri-dianul ideal al 
pământului, fiindcă traversează cele mai multe continente 
şi cele mai puţine mări, împărțind şi continentele iarăşi în 
două părţi egale. Nu însemnau, toate acestea, că egiptenii, 
dânşii, nu se sfiau să corupă geometria, coborând-o din 
regiunile abstracte în cele inferioare ale materiei? Romanii 
nu născociseră oare cele dintâi calorifere cu aer şi apă, nu 
tăiaseră drumuri, nu construiseră apeducte, nu 
organizaseră cele dintâi servicii regulate de poştă, de 
navigaţie, nu întrebuinţau oare un admirabil serviciu 
telegrafic cum îl descrie Polybiu? În Pneumatikonul lui 
Heron din Alexandria, nu se află oare descrise toate 
instrumentele de geodezie şi de matematică, întrebuințate 
până astăzi? Cu o mie de ani înainte de Christos, chinezii nu 
instalau oare prima tipografie, nu tipăreau oare cea dintâi 
gazetă oficială, nu introduceau hârtia monedă, nu aveau un 
serviciu de poştă care făcea legătura între Canton şi Peking, 
în zece zile? Totul mai fusese odată început - şi pe urmă 
pierdut, înăbuşit, tocmai de metafizicieni şi de retori, de 
superstiţia perfecțiunii morale şi politice; de mandarinii 
absolutului; de creştinismul care a strămutat omul de pe 
pământ în lumea ireală. Foamea, setea, suferinţa, 


abstinenţa, mizeria s-au transformat în tot atâtea voluptăţii. 
Moartea a devenit suprema aspirație a vieţii. S-au ridicat 
biserici şi s-au ruinat apeductele, s-au prăbuşit podurile, au 
crescut bălării în terme şi iarbă între lespezile şoselelor. 
Omul a căpătat cultul mizeriei. A pierdut un paradis 
pământesc, pentru făgăduiala altuia, himeric. 

Veacul cel nou, cu care porneam pas în pas, lega firul de 
două mii de ani întrerupt. 

Ne simţeam mândri că suntem copiii acestui veac, că de 
destinul său ne era indisolubil legat destinul nostru. 

— Cum admirabil ai spus-o în disertaţia dumitale de la 
bacalaureat, domnule Sântion! Declară cu însufleţire 
Alexandru Balotă. Au ajuns ecourile până la noi... Gabriel 
ne-a citat pasagii, le-a declamat, pentru a ne convinge că 
întrec paginile de antologie din manualele pe care, 
dezgustat de platitutindea lor după asemenea confruntare, 
le-a şi vândut la anticvar chiar în seara examenului. 

— Colegul meu Gabriel exagerează! Am zâmbit apărându- 
mă de copleşirea elogiilor, mai mult din orgoliu decât din 
modestie. 

Opiniile lui Gabriel! Entuziasmul lui Gabriel! Pasagii 
declamate de Gabriel! Ce-ar fi putut să înţeleagă un sclivisit 
superficial şi limbut, un Gabriel Munteanu, viitor pledant la 
juraţi, maestru-elector şi sforangiu deputat cum se visa şi 
cum a şi ajuns! Ce-ar fi putut să înţeleagă şi să simtă din 
această febrilă alocuţiune de bacalaureat, care într-adevăr 
uimise comisiunea de bărboşi dascăli şi stârnise aplauzele 
auditorului ca o sclipitoare conferinţă de la Ateneu a 
sclipitorilor mesageri pe care ni-i trimitea pe atunci Parisul 
de pe Sena, micului Paris oriental de pe Dâmboviţa, rostită 
doar cu prea juvenil patos? 

Dinu Grinţescu ripostă: 

— Ba n-a exagerat deloc vărul lui Alexandru! Cred numai 
că a greşit socotindu-le numai pagini de antologie. Sunt 
altceva... 


— O disertaţie şcolărească... Am continuat a subestima cu 
o zeflemistă detaşare oraţiunea-mi de acum trei zile. Nimic 
alt decât o disertaţie şcolărească, înainte de a-mi lua adio 
de la şcoală. 

— Nici dumneata n-o crezi! Mă dojeni grav Dinu 
Grinţescu, viitorul inginer petrolist, prospectorul care avea 
să descopere şi să pună în valoare imensele zăcăminte de 
ţiţei de la Piscul-Voevodesei. Pentru dumneata a fost 
altceva. Cum am înţeles îndată, că şi pentru noi, altceva 
înseamnă... Un catehism al generaţiei noastre. 

— Un manifest! Supralicită Alexandru Balotă. 

— Un prospect de emisiune, cum ar spune tata!... Rectifică 
Abel Block, cu ironia heiniană a rasei care-i tempera 
entuziasmul şi accesele sentimentale. Un prospect de 
emisiune a generaţiei noastre de la 1900-1901... 

— Ajunge! Mi-am astupat urechile hohotind biruit şi, într- 
un colţ infam al sufletului, trebuie să recunosc: flatat. 
Ajunge! Vreţi să mă alungaţi de-aci? 

Bazil Râuţ, bruscând raporturile încă tot ceremonioase de 
până acum, mi-a desprins cupele palmelor de pe urechi, cu 
amândouă mâinile puternice, dar fine şi agile de viitoare 
glorie a hirurgiei româneşti[] silindu-mă să-l ascult. 

Să-i ascult: 

— Nu aşa, Enric Sântion! Dă-mi voie să-ţi spun Enric... 
Îndeosebi pasagiul cu Lionardo da Vinci, precursorul 
tehnicii moderne şi al ştiinţei moderne, ni l-am însuşit... 
Lionardo da Vinci pictor, sculptor? Unul din cei mai mari 
pictori şi sculptori ai Renaşterii şi tuturor vremilor? Nu 
aceasta îl interesa şi nu la această faimă râvnea! Trecuse 
peste aceasta. Se depăşise. Nu s-a prezentat el Ducelui de 
Milano, cu o insolentă dar atât de justificată pretenţie: „În 
materie de pictură, afle Serenissima voastră Excelenţă, că 
pot picta nu importă ce, măcar tot atât de bine ca nu 
importă ce pictor...”?! Pentru el pictura era o gamă 
epuizată. Ca o amantă care nu te mai pasionează, fiindcă nu 
te mai ţine prin nici un mister...! 


— Vorbeşti ca Lucian şi Gabriel! Ricană Abel Block. Cu 
trimiteri în text de la „Leul şi Cârnatul!” 

— Lasă-mă, Abel! Se aprinse Bazil Râuţ. Nu-ţi fie jenă de 
ceea ce simţi şi gândeşti. Fiindcă şi tu, simţi şi gândeşti ca 
noi... Da! Lionardo da Vinci anatomistul, fiziologul, 
matematicianul, fizicianul, chimistul, arhitectul, 
constructorul, mecanicianul - acesta, nu pictorul, nu 
sculptorul, înfăţişa adevăratul om nou al Renaşterii, 
precursorul ştiinţifismului şi al epocii moderne... Cred şi eu 
că spunându-le acestea, mai ales aşa cum le-ai spus 
dumneata, Enric, ai încremenit până la brâu toţi tapirii cu 
bărbile lor mucigăite cu tot!... Păcat că n-am asistat la 
reprezentaţie! Să te ducem cu alai pe umeri, ca pe oratorii 
manifestaţiilor studenţeşti de la statuia lui Mihai Bravul. 
Numai că vorbitori de altă clasă, nu de speța Coriolan 
Drăgăneştilor... [] N-ai de gând să publici studiul? 

Am strâns din umeri: 

— Studiul!... Manifest, catehism, prospect de emisiune, 
acum studiu!... Să restabilim proporţiile. O disertaţie 
şcolărească niţeluş poate mai curăţică şi nimic mai mult... 

Apoi, am adăugat, împins de acelaşi demon al vanităţii. 

— De altfel, mi-am debitat disertaţia fără nici, un plan, fără 
nici o notă... O improvizație; căci tot timpul pregătirii l-am 
consacrat amicilor Lucian Medoveanu, Gabriel şi alţii... Le- 
am furnizat planuri şi rezumate cu mare viteză, colegilor 
care-au tras la fit în timpul anului şi au vândut anticvarilor 
cărţile de antologie cu foile netăiate. 

Cei patru s-au căutat în ochi cu semne de admiraţie 
crescândă, dar m-au crezut pe cuvânt. Şi aşa era! 
Examenul nu fusese pentru comisiunea de ţapeni arbitri, în 
ţapenele lor redingote, plastroane, gulere şi manşete. Încă 
odată, un altfel de examen faţă de mine însumi, după cum 
cu zece zile înainte, surmenat de lecturi şi de insomnie, la 
trei după miezul nopţii, îmi mai dresasem cu o terapeutică 
feroce cultul stăpânirii de sine. 


Aţipisem cu un volum pe piept. Cartea lui Henri Poincare 
La Valeur de la Science[] din colecţia nouă şi atât de repede 
celebră, cu scoarţele cărămizii, de sub conducerea D-rului 
Gustave Le Bon: Bibliotheque de Philosophic scientifique. 
Pluteam între somn ţi trezie, lungit pe pat, sub lampa 
fumegoasă. Şi între somn şi trezie, într-un coşmar care-mi 
paraliza mâinile, luptam împotriva unei senzaţii 
dezagreabile. Un păianjen care explora obrazul meu. Nu 
izbuteam să ridic pe de-a întregul pleoapele, să ridic palma 
să mă scutur... lar păianjenul înainta, se oprea, se răsucea, 
pleca din nou. Ca mărunta gâzulie de adineauri, dar cât mai 
puţin gingaşă, cât mai oribilă!... Cu o înfiorare ancestrală, 
venită poate din alte ere, când arahnide enorme, păroase şi 
veninoase, băgau spaima în străbunii din colibele lacustre, 
în atmosfera umedă şi înmiasmată sub ferege cât brazii, 
lintiţe cât farfuriile, în colcăiala de infuzorii, melci băloşi şi 
larve înnodate, umbra diformă a păianjenului întrezărită 
printre genele toropite lua proporţii halucinant 
monstruoase, creştea, mă sufoca, îmi cutremura carnea, 
fusesem gata să strig... Coşmar de surmenaj şi de insomnie, 
de subalimentaţie, de intoxicarea lecturilor!... Am sărit în 
picioare smuls în sfârşit din somnolenţa torturată şi m-am 
năpustit să-l strivesc sub tartajul roşcat al cărţii... Îmi 
scăpa. Numai două-trei picioare, fire lungi şi subţiri rupte 
din articulaţie, se contractau respingător pe aşternutul alb. 
Şi atunci m-am surprins, dându-mi seamă deodată de 
ridicolul şi absurdul situaţiei. Enric Sântion, Enric Ştefan 
Sântion, junele supra-om care-şi anihilase toate tiraniile 
atavice, luptând în toiul nopţii cu un biet păianjen, într-o 
stupidă panică femeiască! Am lepădat cartea şi, ca să mă 
pedepsesc, am prins paingul - care de astă dată parcă se 
lăsase înadins capturat - l-am aşezat delicat pe obraz şi l- 
am aşteptat să se plimbe în voie pe pleoape, pe gât, pe nări, 
dominându-mi repulsia, silindu-mă să-l ignor, simţându-mă 
satisfăcut şi calmat numai când am izbutit să-l ignor. Un 
asemenea examen faţă de mine însumi, fusese şi acel tur- 


de-forţă al disertaţiei improvizate sub bărbile docte ale 
tapirilor şi întru câtva împotriva rutinei lor. 

Din subiectele afişate întru alegerea candidaţilor, unul mă 
atrăsese: Ştiinţa şi doctrinele luptei universale.[] 

Eram gata să-l rețin, încântat că se potrivea cu lecturile 
mele din urmă, coincidea chiar cu ultimul volum al lui Felix 
Le Dantec, îmi pare, devorat în noaptea din ajun. Dar graba 
cu care cedasem acestei ispite de ieftin succes, mă umilise. 
Şi ca să mă sancţionez, îmi rezervasem îndată alt subiect, 
mai puţin familiar; şi ca sancţiunea să fie mai desăvârşită, 
mi-am interzis folosinţa celor două ore de meditaţie şi de 
pregătire, consumând răgazul în confecţionarea textelor 
pentru colegii mai puţin înarmaţi, care mă imploraseră din 
ochi şi din glas: „Enric! Sântioane! Scapă-ne, Sânt-loane 
Gură-deaur!” 

De ce însă astăzi n-aş mărturisi că amintindu-mi vorbirea 
şcolărească de atunci, se desmorţeşte în mine o înduioşare 
pentru izbânda, vai! Atât de deşartă a junelui candidat la 
bacalaureat de-atunci? Desigur n-a fost o disertaţie banală, 
după tipicul programei analitice. A avut de ce uimi şi 
contraria oarecum tapirii lui Lucian Medoveanu, 
neutralizându-le orice veleitate de reacţie, numai prin 
prospeţimea tinerească şi numai prin erudiţia puţin 
obişnuită acelei vârste, deşi, fireşte, tot de premiantul întâi, 
de astă dată pe ţară; numai prin pasiunea torențială cu 
care-mi apărasem un punct sumeţ de vedere, transformând 
prelegerea obligatorie de-un sfert de oră, într-un soi de 
proclamaţie a generaţiei mele şi a veacului meu; ţinând 
încordată trei sferturi de ceas întreaga sală a amfiteatrului: 
bănci şi catedre. Pentru comisiune, subiectul ales era 
îndrăzneţ, prin vastitatea lui laconică: Renaşterea. Pentru 
mine şi ştiut numai de mine, era îndrăzneţ prin acea 
ameţeală a riscului gratuit, prin voita lepădare a altor 
subiecte întru care mă aflam cu mai solide cunoştinţe de 
domeniul precocelor mele preocupări ştiinţifice, 
experimentale, pozitive. Mai îndrăzneață se dovedi însă 


imediat răstălmăcirea acestei teme de către un flăcăiandru 
cu mustaţa abia mijindă. 

Nu ştiu dacă mă complac atât de îndelung în evocarea 
unui astfel de episod, dintr-o ultimă (dar cine-ar spune, 
culpabilă?) retrăire a începuturilor mele de viaţă atât de 
ropotitoare, ca freamătul unui mânz de rasă luptând cu 
frâul şi zăbala muşcată în spumă şi fire de sânge, sau dacă, 
prin asemenea evocare, am amăgirea că-mi voi explica mai 
lămurit, pe măsură ce înaintează confesiunea, orgolioasele 
erori de atunci. Şi de-ar fi una ori alta, sau amândouă, ce 
importanţă mai au acum, când viaţa e sfârşită, bilanţul 
încheiat, toate erorile ajunse la neîndurata scadenţă? 

Îmi pare că indulgentul Renan o spune în unul din 
indulgentele sale examene de conştiinţă: Tot rămâne o 
marcă de nobleţe să te absolvi aşa cum ai fost tânăr şi să 
rămâi fidel iluziilor prin care ai descoperit mai întâi viaţa, ai 
crezut că descoperi vieţii un sens... 

Poate de aceea şi suvenirul acestor erori, chiar fanatismul 
hiperbolic al acestor erori, încă îmi rămân o melancolie de 
dulce alinare. 

CAPITOLUL X. 

Tapirul şi puiul de vultur. 

Da! Fără îndoială că numai de aceea, chiar suvenirul 
acestor erori, chiar hiperbolicul fanatism al proclamaţiei cu 
care-am fluturat stindardul lor de pe baricada şcolărească 
sub barba tapirilor, încă îmi rămâne o melancolic de dulce 
alinare. 

Erorile, le expiez. Le plătesc într-asemenea ceas cu o 
întârziere de trei decenii. 

Cu neputinţă însă să le abjur. 

Au făcut parte din fiinţa mea de aci. Le duc cu mine în 
nefiinţa mea de dincolo. Haha! De dincolo?... De nicăieri. 

N-ajunge atât? 

Ţin minte, aşadar că, spre nedumerirea generală a 
tapirilor, pomenind cărţile prea puţin cunoscutului pe 
atunci comite de Gobineaul|, începusem prelungirea-mi 


asupra Renaşterii, evocând mările şi oceanele antichităţii 
pe care contemporanii lui Homer şi Herodot le priveau cu 
teroare ca un element misterios, nelimitat şi ostil. 

Spăimoase pustietăţi lichide cutreierate de cicloane, 
sfârşind în nimic, hăpăind smintiţii ce se încumetau să-i 
violeze tainele, aruncând la țărm numai hârburile 
naufragiilor şi vinete cadavre, adăpostind în străfunduri zei 
cu mâini formidabile şi nătânge, urzind din spuma valurilor 
zeițe de-o diafană dar fatală frumuseţe: veşnic furibundul 
Neptun, veşnic metamorfozatul Proteu, marmoreana Venus- 
Afrodita, răzbunătoarele Amfitrite, nestatornicele Nereide, 
fabuloasele Sirene atrăgând mateloţii irezistibil spre 
grotele de mărgean, de cleştar şi de alge, ce răspund pe 
celălalt tărâm, încât, pentru a lupta împotriva acestei 
funeste vrăji, tovarăşii lui Ulise îşi astupau urechile cu ceară 
şi se cereau cetluiţi cu otgoane de catarge. 

Nici o mirare că pe asemenea mări vrăjmaşe ale miturilor 
antice, galerele egipţiene, feniciene şi elene, triremele 
romane, chiar corabia legendară a Argonauţilor plecată sub 
comanda lui Jason să răpească lâna de aur, chiar nava 
vicleanului Ulise, înaintau cu prudenţă, dând târcoale pe 
aproape de ţărmuri, arar avântându-se în largul bântuit de 
duhurile necunoscutului. 

Pe urmă, populasem acest lac mediteranean cu greoaiele 
galere ale Bizanțului în putredă şi daurită splendoare a 
decadenţei, cu flotele cruciaților care purcedeau să 
elibereze Sfântul Mormânt, cu rapidele năvi ale piraţilor 
sarazini; în vreme ce pe continent, evul mediu îşi făurea din 
seculară migală catedralele cu turlele mistic zvâcnite spre 
cer, arcuite ogive şi stranii himere, rânjinde gargulii, 
castelele seniorilor feudali, burgurile, cetăţile de răspinteni 
cu masive donjoane, în tropotul de copite al hoardelor 
asiatice, în zăngănitul de suliţi, lănci, scuturi şi zale ale 
cavalerilor cu carapacea armurilor de crustacei me-talici, 
într-o furnicare de mulţimi în veşnică forfotă, călugări şi 
pelerini, neguţători şi jongleuri, mercenari şi zarafi, 


alhimişti şi trubaduri, proscrişi ai schismelor şi paji bucălaţi 
ai domniţelor castelane, ţărani, anahoreţi, stareţe, briganzi, 
menestreli, posedaţi, călăi, leproşi, bufoni, cerşetori, nomazi 
ucenici ai breslelor meşteşugă-reşti şi oculţi ucenici ai 
doctorului Faust, schingiuitori şi martiri, vraci şi prinți fără 
ţară, oameni ai divinelor sacrificii şi ai desfrâului, ai tuturor 
simoniilor şi celor mai suave suspine către infinit, 
propovăduind, conspirând, războindu-se, măcelărindu-se, 
prigonindu-se, îmbulzindu-se la bâlciuri, kermese şi 
procesiuni, într-un tumult pitoresc şi plin de larmă, de 
culoare, de neastâmpăr, în-tr-un amestec de tragic, de 
devotament, de grotesc şi de sublim, de naivitate, de 
pasiune şi de mister, ca în mişunătoarele tablouri ale lui 
Breughel, unde fiecare amănunt încărcat de ascunse 
semnificaţii îşi cere răbdarea încântată a unui cercetător cu 
lupa. Că în timpul acesta, într-o Carte a focurilor cu 
singurul exemplar păstrat la Biblioteca Naţională din Paris, 
un oarecare Marcus Graecus, sub numele de a „treizeci şi 
doua formulă” destăinuia secretul prafului de puşcă preluat 
de la chinezi unde slujise doar pentru focurile de artificii, că 
tot dinspre acea civilizaţie, a mandarinilor, împresurată de 
ziduri şi letargică de milenii străbătuse născocirea tiparului 
preluată şi ajustată la Mayenta şi Strasburg de-un oarecare 
lohann Gutenberg şi născocirea busolei adusă poate de 
tartari, poate de Marco Polo, ca să intre în folosinţa 
neîndemânatecă a navigatorilor portughezi alături de 
astrolaba mării - toate nu îndreptăţeau încă nici o 
prevestire a ceea ce avea încă să vină. Continuau războaiele 
şi kermesele, bâlciurile şi ciumele... [aici lipseşte o filă din 
manuscrisul original] Bartholomeo Diaz şi Vasco de Gama, 
genovezul Cristofor Columb şi Magellan. 

Nu începea astfel aventura cea mare a Europei şi a 
vremilor moderne, a unui duh primenit şi iscoditor? 

Fragile îmbarcaţiuni rostogolite de talazuri şi lunile între 
imensitatea apelor şi imensitatea cerului. Ochii descoperind 
cu uimire Crucea Sudului în locul Stelei polare; Păunul şi 


Centaurul, Scorpionul şi Licornul, în locul uzatelor 
constelații. Oameni care-au avut de biruit neîncrederea 
cărturarilor de-atunci, a geografilor, a curtenilor, a 
monarhilor, mergând să confişte pe socoteala Europei 
nemărginite imperii cu ale lor inimaginabile tezaure, fluvii 
gigante cum încă nu s-au văzut, dihănii şi păsări, flori şi 
reptile, arbori şi fluturi, care lăsau în urmă toate legendele 
mitologice. Ce însemna expediţia Argonauţilor, războiul 
Troiei pentru copilăroasa disputare a unei femei destul de 
bătrâioare, vagabondajul lui Ulise pe farfuria lunguiaţă a 
smârcului mediteranean, faţă de epica traversare a 
Atlanticului, când caravelele lui Cristofor Columb cu Santa- 
Maria în frunte, după ce-au străbătut Marea Sargaselor, au 
ancorat în marea Caraibelor şi când mateloţii au dat întâia 
oară ochii cu oamenii arămii despre care nici o legendă nu 
păstra nici o ştire? Prin contrast cu emfaza pletorică a lui 
Homer, glorificând în perspective însutit exagerate, nişte 
mărunţele încăierări sub zidurile unei cetăţi cât un taler şi 
nişte furtuni într-o tipsie - căci ce altceva fusese Troia? Ce 
altceva, Helespontul? 

— Cât mai impresionant de simplu şi uman era jurnalul de 
bord al lui Columb, notând ca într-o fidelă, obiectivă, avară 
foaie de observaţie, episoadele celui mai important şi 
fantastic eveniment din istoria lumii!... La 20 septembrie 
1492, marinarii capturează o pasăre ce li s-a părut 
rândunea de mare, dar se dovedeşte o pasăre necunoscută 
de râu cu apă dulce. La 24, calm plat. Mare acoperită cu 
alge. La 10 octombrie, marinarii, sătui de-o călătorie care 
nu duce nicăieri, ameninţă să se răscoale, şi să întoarcă 
botul năvilor cu velele spre Spania. În noaptea de joi spre 
vineri, între 11 şi 12 octombrie, numitul Rodrig de Triana 
(prin ce perseverenţă a memoriei mi-a survenit atunci şi 
mai rețin şi acum numele acestui obscur rival al lui Ulise, 
Ajax, Jason, Argos?); numitul Rodrig de Triana zăreşte în 
bătaia lunii o dună argintie de nisip şi nu-şi crede ochilor. 
Se năpusteşte la tunul de pe covertă, descarcă o răbufneală 


de pulbere fabricată după a treizeci şi doua formulă din 
Cartea focurilor a lui Marcus Graecus şi răcneşte din 
adâncul rărunchilor: Pământ! În sfârşit, pământul! 
„Echipajul a dat năvală pe punte şi toţi au aşteptat până în 
zori, eu ochii ţintă...” Cu astfel de strictă menţiune într-un 
jurnal de bord a fost întoarsă o foaie decisivă din istoria 
lumii, lăsând pe seama lectorului să reconstituie emoția 
celor ce se temeau să nu le fugă pământul cel nou de sub 
ochi ca o nălucire şi sugerând aceluiaşi lector să 
recapituleze, după veacuri, din succesiunea cauzelor şi 
efectelor, ce răsturnare în hronicul noroadelor europene 
era menit să aducă strigătul acela: Pământ! În sfârşit, 
pământul! Şi totuşi, celebrita-tea lui Cristofor Columb e 
întreţinută pentru posteritate în conştiinţa plebei mai mult 
prin anecdota stupidă cu oul turtit la vârf în pălăvrăgelile 
unui ospăț, decât prin acele însemnări, memorii şi scrisori, 
care sunt cea mai cutremurată mărturie a luptei purtată de 
geniu cu rezistenţa opacă a contemporanilor, după ce 
Columb călătorise pe jos, ca un vagabond, de-a curmezişul 
Spaniei, cerşind pita şi căpătâiul de-o noapte trapezelor 
mănăstireşti, până să ajungă la Hernand de Aragon şi 
Isabela de Castilia, ca să-i convingă cu implorări şi umilinţi, 
şiretlic, ispita şi nesaţiul aurului, că e vrednic să le aştearnă 
la picioare o lume care n-a fost încrisă încă în nici o hartă şi 
nici nu figura încă pe inventarul Genezei. Ce mititele şi 
sărace în substanţă, ca ieftinele mărgele de sticlă pe firul de 
aţă, se înşiră cânturile Iliadei şi Odiseii, rugăciunea 
Ifigeniei, cearta dintre Ahile şi Agamemnon, duelul dintre 
Paris şi Menelau, dintre Hector şi Ajax, moartea lui Ahile, 
calul Troian, Ulise şi ciclopul Polifem, giugiulelile nimfei 
Calypso, corăbierii prefăcuţi în porci de maliţioasa Circe; 
toate naivele băsmuiri, ce sărăcuţe în seva imaginaţiei şi în 
emoție, faţă de episodul unic, când Hernand Cortez, 
conchistadorul, răsare înaintea lui Montezuma, regele 
Mexicului, ca un demon descins din altă planetă cu oştirea 
lui de feţe palide în armuri strălucitoare, cu puştile care 


închideau trăsnetul în ţevi de fier şi cu escorta de 
necunoscute făpturi, câini şi cai - călăreţii care făceau un 
singur trup cu animalul ca adevărații centauri ai mitologiei! 
Ce confruntare a două lumi reciproc misterioase, care nu se 
bănuiseră, în clipa când Montezuma, însoţit de cortegiul 
principilor, calicilor şi preoţilor, înaintează în calea lui 
Hernand Cortez în lectica de aur, sub parasolul de pene 
verzi, înfăşurat în somptuoasa hlamidă de fir şi pietre 
scumpe! Şi ce magică irealitate de vis s-a desfăşurat sub 
privirea europenilor, când cortegiul, dându-se la o parte, a 
lăsat să apară, într-un grandios decor tropical, lacul 
Tezucuco şi ale sale grădini plutitoare, cetatea cu 
cincisprezece mii de turnuri şi cu şaptezeci de mii de 
pavilioane, parcuri, boschete, canale, poduri arcuite, 
temple, altare, palate! Cele şapte minuni ale antichităţii, cu 
templul Dianei din Efes cu tot şi cu grădinile suspendate ale 
Semiramisei cu tot, ce searbăde miracole pe dimensiunile 
micului univers de-atunci, strivite de prodigioasa cetate pe 
ape a lui Montezuma! 

Totuşi, fiindcă emisarii Europei aduceau cu dânşii uneltele 
şi accesoriile unei ştiinţe embrionare încă, dar 
incomparabile, fiindcă a lor civilizaţie era alta, diferită, 
feţele roşii n-au rezistat feţelor palide. Hernand Cortez 
cucereşte Mexicul cu patru sute de soldaţi, şaisprezece cai 
şi zece tunuri de bronz. Pizarro pune stăpânire pe Peru, pe 
construcţiile ciclopeene, pe toate odoarele civilizaţiei 
incaşe, cu două sute de oameni, şase cai şi trei tunuri. A 
existat în antichitatea epopeelor homerice, un moment 
trăit, unul singur trăit cu adevărat de omenire, ca 
stupoarea, freamătul, curiozitatea, nerăbdarea, răspândite 
în Europa la zvonul acestor descoperiri şi isprăvi ale 
conchistadorilor? Ca spectacolul galioanelor descărcând cu 
nemiluita în porturile Spaniei barele de aur ale odoarelor 
topite, perlele, safirele, smaragdele şi toate nestematele 
palatelor regeşti şi templelor aztece? Ca uluita încremenire 
a glotimii de pe cheiuri când, de pe corăbii au păşit pe 


uscatul european, cei dintâi indieni care nu erau totuşi 
Indieni ai Indiilor orientale, ci oamenii unui uscat 
nepomenit în nici o numărătoare a seminţiilor lui Sam, Ham 
şi Iafet: captivii cu multicolore pene încingându-le fruntea, 
foştii oşteni biruiţi ai lui Montezuma, cu profil de medalie, 
pielea de aramă şi buzele subţiri, pecetluind o severă 
gravitate, fără zâmbet, fără căinări de desnădejde? Şi Ulise, 
prea slăvitul iscoditor de vicleşuguri levantine, avut-a el 
curajul disperat al lui Cortez, când, pentru a fi silit să 
meargă înainte şi pentru a nu mai privi îndărăt, din buna sa 
voie dă foc brigantinelor, goeletelor şi caravelelor care l-au 
adus din patrie? Epopeea veacurilor ceaveau să vină, 
epopeea Renaşterii, purcede de atunci şi aşa, despicând 
vălul tenebrelor care astupa, despărţea lumile în spaţiu şi în 
timp, fiindcă ferfeniţea geografia lui Ptolomeu şi spărgea în 
ţâăndări cosmografia ptolomeică pregătind calea lui 
Copernic cu a sa De revolutionibus orbium coelestium şi a 
lui Galileo Galilei cu a sa nouă Mecanică cerească. Pentru 
acestea toate fusese nevoie de-o altfel de temeritate, decât 
acea a viteazului Ahile, a lui Agamemnon, Castor şi Polux, 
instrumentele zeilor. 

Omul începea să devină în sfârşit instrumentul său, al 
violenţei şi geniului său, nu al forţelor oarbe. 

Îmi îngăduiam o pauză, să respir. 

lar Preşedintele conclavului de arbitri, o celebritate a 
Universităţii şi a timpului, şopti ceva sub paravanul palmei 
către vecinul cel mai apropiat, cu un zâmbet de simpatică 
amuzare. Vecinul a transmis servil reflecţia din unul în altul. 
Am aflat-o după ce-am sfârşit, din chiar gura ilustrului 
dascăl de filosofic, psihologie şi estetică, Dimitrescu-laşi, 
Preşedintele comisiunii: „Aceasta e un fel de Columbiadă, 
contra Iliadei şi Odiseei!” 

Fără s-o aud, fără s-o ştiu încă, şoptirea m-a îndârjit numai 
după surâsul superior al magiştrilor cu plastroane, 
redingote şi ţapene ştaifuri la gât. 


Între toţi, doar pitorescul Preşedinte nu simţise nevoia 
unei solemnităţi vestimentare. 

Era şi acela un alt frate ceva mai norocos în ierarhia 
didactică, un alt frate al fostului meu profesor de 
matematici din urbea-mi natală: Grigore Panţâru. Tot aşa de 
inteligent, de înzestrat, de original, de a-multe-ştiutor, 
destinat să rămână doisprezece ani Rector al universităţii 
bucureştene - fenomen unic în analele învăţământului 
românesc! 

— Vorbitor fără fişe, întotdeauna nou, cu o mult mai 
diversă şi mobilă informaţie decât a sclerozatului 
Maiorescu[|, refuzând să-şi cronometreze ca el cursurile şi 
să le prepare în faţa oglinzii, se situase astfel la antipodul 
rigidului pontif junimist: prea puţin îi păsa de ce spune, ce 
crede şi ce îl crede lumea. Îmbrăcat într-un sacou de 
lustrin, cu pantalonii tărcaţi şi scofâlciţi la genunchi, cu 
barba focşilor sârmoşi de astăzi şi cu lavaliera stropită de 
buline înnodate strâmb îndeobşte, târa după el în 
restaurante de lux ca şi în grădinile de vară şi cârciumele 
cu mititei, la Iordache din Covaci şi la Andrei, la Capşa şi la 
Enescu, la Carul cu bere şi la Roşca, o ceată de boemi 
iluştri: Barbu Delavrancea şi Caragiale, căpitanul Lambru şi 
Iancu Brătescu, kneazul Moruzzi şi Nottara, Costache 
Bălcescu şi Liciu - continuându-şi de dragul lor, lângă 
bateriile la ghiaţă, prelegerile de pe catedră, cu încă mai 
îndrăcită vervă şi mai scăpărătoare jerbe de artificii. 
Prietenii, tovarăşii de noapte, colegii, elevii, îi spuneau: 
Coco. Se numea pentru toată lumea: Coco! Aceasta rezuma 
tot. Încă un fenomen de cumul al tuturor însuşirilor şi 
metehnelor naţionale, un exemplar care ar fi făcut mândria 
universităţilor apusene şi care n-a lăsat în urmă decât 
amintirea unui om fermecător şi două cărţulii să încapă în 
buzunarul vestei. 

Fireşte că nu-l puteam stima. Că atunci, nu-l puteam 
stima. 


În zâmbetul de sub mustăţile şi barba sârmoasă, am 
recunoscut zâmbetul de pe buzele fostului meu dascăl cu 
fruntea socratică, muşteriul tavernelor periferice, zâmbetul 
tatei, zâmbetele care cuceresc simpatia şi se mărginesc la 
atăt. 

Mi-am dres glasul şi, cu o pornire agresivă, am dat buzna, 
tropăind, în templul profesorului de estetică, de istoria 
filosofiei, de morală şi filosofia socială. Renaşterea, evident, 
mai însemna şi altceva. Arta, pictura, scluptura celei mai 
strălucite epoci din istoria Europei, după secolul lui Pericle. 

Cu un zâmbet, altfel de zâmbet, al meu, am luat aminte la 
mişcarea satisfăcută a tapirilor de la catedra amfiteatrului. 
În sfârşit! 

În sfârşit mă apropiam de tipicul programei analitice. 
Adoptând viclenia răbdurie a lui Ulise, am luat-o domol pe 
lângă ţărmuri, poposind mai întâi la premergătorii 
Renaşterii, la săpăturile din cel de-al cincisprezecelea veac, 
care dăduseră la iveală sculpturile zeiţelor şi zeilor de-o 
păgână frumuseţe, moştenirea uitată şi pierdută a 
antichităţii eleno-romane; am schiţat influenţa acestor 
descoperiri asupra zugravilor şi cioplitorilor de marmoră 
care, într-o frenetică stimulare, durau capodoperă după 
capodoperă, păstrate acum cu evlavie în muzee, capele, 
biserici, palate, lăsând înadins, pentru o apoteoză finală, 
figura enigmatică a lui Lionardo da Vinci. 

Semnele de aprobare ale tapirilor, clătinările din 
gâtlejurile de broască ţestoasă, tresăltarea pleoapelor pe 
bulbii globuloşi ai ochilor, mă aţâţau într-un fel de 
răutăcioasă febră. Aşteptaţi puţin! Numai aşteptaţi! 

Şi ca să-i câştig mai deplin, înainte de surpriza 
impertinentei mele concluzii, am stăruit cu o perfidă dozare 
asupra artei subtile din picturile lui Lionardo, asupra vieţii 
nomade, singuratice, neînţelese şi tragice, după descripţiile 
lui Văsari ori Michelet şi paginile lui Walter Pater, despre 
care fără îndoială toţi tapirii, cu excepţia a-toate-ştiutorului 
Coco, atunci auzeau întâia oară. Am trecut în revistă Cina 


cea de taină, Madonele, cele trei, Sfânta-Ana, Meduza, 
Sfântul Ion Botezătorul şi Bachus, pentru a mă opri la 
Mona-Lisa, la surâsul Giocondei. 

Aci eram pe tărâmul obsesiilor mele. 

lar tăgăduind toate legendele după care elevul lui 
Verrocchio ar fi întreţinut artificial, patru ani, celebrul 
zâmbet pe buzele modelului, înveselind-o cu măscările din 
Decameronul lui Boccaccio, cântându-i din flaut, din harfă, 
din liră, tocmind trupe de mimi s-o desfăteze, m-am socotit 
forte a susţine că zâmbetul acela nu era al soaţei unui 
negustor oarecare cu numele Francesco del Giocondo, ci 
era însuşi surâsul lui Lionardo da Vinci, proiectat pe buzele 
unei femei ideale, eterne, indescifrabile, afirmam, chiar 
imateriale, căci Lionardo o plăsmuise din el, din aspiraţiile 
lui nebuloase către altceva decât lumea înconjurătoare, 
oricât ar pretinde Văsari că Mona Lisa a existat în carne şi 
oase. Eu mă îndoiam. O contestam. Ah! Cu ce bucurie 
juvenilă am luat act de sprâncenele nedumerit circumflexe 
ale tapirilor şi de prompta lor aprobare, cu o slugarnică 
schimbare de front, numai când preşedintele conclavului, 
hilarul Coco, îşi trecu degetele prin barba sârmoasă a 
manifestare de încântată surpriză!... „Bravo, băieţaşule!... 
Interesant! Extrem de interesant!” El admitea; mă 
înţelegea. Un portret? Prea puţin spus... Adoptând lirismul 
lui Walter Pater, am zugrăvit chipul Mona Lisei pe care încă 
nu-l văzusem decât în reproducerile cărţilor poştale şi 
tratatelor de istoria artelor. Nu era o femeie. Ci femeia! De 
aceea Lionardo da Vinci se dispensase de frumuseţea 
convenţională, banală, carnală, a imaginilor cu care ne-au 
deprins pictorii, sculptorii, poeţii. Surâsul ei magnetic 
altceva spunea; altceva rezuma. Aşa cum priveşte neclintit 
din jilţul arhaic de marmoră, împresurată de stâncile 
fantastice ca într-o lumină de sub ocean, ca şi Walter Pater 
găseam că e mai veche şi indestructibilă decât lespedele de 
granit care o înconjoară. În surâsul ei supravieţuia 
experienţa tuturor femeilor de la Eva încoace, soţii, mame, 


surori, iubite, căci ca ele şi ca vampirii basmelor s-ar fi spus 
că a murit şi a înviat de nenumărate ori, reîncarnată în alte 
soţii, mame, surori, iubite; ca ele a simţit, a trăit, a cunoscut 
totul, pasiuni şi speranţe şi decepţii şi zădărnicii, toate 
acestea fiind lotul ei ca al tuturor femeilor - încât de aceea 
pleoapele îi sunt aşa de ostenite, figura ovală atât de fără 
vârstă, zâmbetul atât de enigmatic, conservat într-o lumină 
lividă ca fundul mărilor. Cum le-ar fi descoperit acestea, 
Lionardo da Vinci, pe chipul unei soaţe de neguţător? Le-a 
urzit din lăuntrul său, ca şi zâmbetul, care era al său, fără 
sex şi fără vârstă, secret, rece, dezabuzat, zâmbetul 
geniului înclinat deasupra abiselor pentru a descifra legile 
lumii. Căci aşa trebuie tălmăcit zâmbetul Mona-Lisei! Căci 
îndeosebi acesta a fost Lionărdo da Vinci! Acolo trebuie 
căutată taina vieţii sale, cheia geniului său. Precursorul 
epocii moderne, al cercetării şi cunoaşterii ştiinţifice, cum o 
dovedesc cele treisprezece tomuri de manuscrise, cu 
observaţii, experienţe, ipoteze, întrebări şi dezlegări, scrise 
cu mâna stângă, de la dreapta la stânga, încât numai prin 
oglindă pot fi citite, ca un testament secret, hărăzit unei 
minorităţi de iniţiaţi. Pictorii de mai târziu s-au extaziat de 
cunoştinţele sale anatomice, de compoziţiile atât de riguros 
supuse legilor numerelor, de experienţele şi principiile lui 
asupra culorilor; dar toate acestea, de mult nu se mai 
mărgineau la artele plastice - erau mărturia unui nesaţ 
multiplu al cunoaşterii ştiinţifice, rupând-o cu dibuielile 
alhimiştilor contemporani, hipnotizaţi de căutări absurde: 
piatra filosofală, elixirul de viaţă eternă, perpetuum 
mobile... Dacă şi acum legile perspectivei şi umbrelor sau 
principiul vaselor comunicante purced de la formulările lui 
Lionardo, încă mai numeroase, peste o duzină şi jumătate, 
sunt născocirile mecanice, aparatele fizice de precizie sau 
numai simplele invenţiuni practice datorite geniului său 
industrios, de la sticla de lampă la balanţa hidrostatică, de 
la micrometru la scripete şi draga de curăţat fundul apelor 
în estuare, fluvii şi porturi, de la maşina de vălţuit la culasa 


tunului, la strung, presa hidraulică, vaporul cu lopeţi, 
macara, mitralieră, proiectele fantasticelor maşini de 
zburat... 

Coco, Preşedintele cu lavaliera înnodată strâmb şi cu 
semiluni de sudoare la subsuorii surtucului de lustrin, s-a 
plecat iarăşi către vecin, şoptindu-i într-un zâmbet de 
aprobare amuzată, ceea ce aveam să aflu la ieşire, tot din 
gura sa: 

— Aceasta e un fel de Davinciadă! Meşterul strungar 
Lionardo, contra bietului nostru Lionardo da Vinci! 

Şi iarăşi reflecţia, fără s-o aud, numai bănuind-o, a şfichiuit 
demonul contradicţiei din mine, dictându-mi o focoasă 
peroraţie de încheiere în care îl proclamam precursorul 
veacului al douăzecilea, supremul ideal al unei generaţii 
destinată să reconstruiască o lume mai bună şi mai dreaptă, 
prin achiziţiile ştiinţei. Pictorul şi sculptorul îl lăsam în 
seama esteţilor. Realitatea, care-şi are o logică a ei, ascunsă 
priceperilor de rând, nu-şi rostise oare cuvântul când s-a 
înverşunat a distruge sistematic atâtea din capodoperele 
pictorului şi sculptorului: Cina cea de taină şi-a scorojit 
culorile şi a rămas o palidă imagine a ceea ce a fost; bătălia 
de la Anghiari, tabloul cel mai important ca dimensiuni, 
probleme de mişcare, de compoziţie, de distribuire a 
maselor, de perspectivă, dispărut; portretul Ceciliei 
Galetani, pierdut; statuia colosală a lui Francesco Sforza 
sfărâmată de arcaşii şi cadeţii gasconi când au ocupat 
Milanul, la 1498. Peste toate a suflat un vânt al morţii, poate 
înadins ca din cumpăna posterităţii să reducă aportul 
pictorului şi al sculptorului, ca mai greu să cântărească acel 
al inventatorului, al descoperitorului, al cercetătorului de 
legi, de cauze şi de efecte, care va să elibereze omenirea de 
ignoranță. Pe acela îl adoptam noi, generaţia veacului al 
douăzecilea. Pe acela îl consideram premergătorul genial al 
lui Edison. Căci pentru binele a sute de milioane de oameni, 
pentru a le uşura cazna lor de toate zilele, pentru a risipi 
bezna ce înfăşoară încă planeta şi ţine încă mulțimile în 


sclavia brută a vitelor de jug, mai mult decât surâsul 
enigmatic al Mona Lisei şi decât spectralele chipuri ale 
Cinei celei de taină, preţuiesc născocirile ingenioşilor 
anonimi care au inven-tat roata, pârghia, cea dintâi secure 
de fier, cea dintâi armă de bronz, cea dintâi luntre. Nu prin 
Rafael şi Michel Angelo trăim, nu prin Platon şi Kant, ci prin 
cei care s-au gândit şi au izbutit să folosească aburul, 
electricitatea, motorul cu explozie, primul vaccin: prin 
Arhimede, Newton, Denis Papin, Ampere, Jacgard, 
Stephenson, Pasteur, Charcot, Edison. 

— În sfârşit şi o Edisoniadă! A zâmbit Coco Dimitrescu, de 
astă dată rostindu-şi distinct reflecţia ca s-o aud şi eu. 

— Da! O Edisoniadă! I-am smuls vehement cuvântul din 
gură. Nu aceasta e epopeea veacului care începe? Şi nu se 
vesteşte măcar tot atât de grandioasă ca Iliada, ca Odiseea, 
ca Eneida, ca toate snoavele care întreţin cultul unor mituri 
perimate, defuncte, îngropate, pe când epopeea veacului 
nou, a veacului nostru, merge înainte cu viaţa cea vie, ne dă 
fiecăruia sentimentul că participăm la o eroică luptă cu 
duhurile întunericului? Ce tânăr de la începutul unui 
asemenea veac nu e înfiorat de o solidară emoție, la gândul 
miilor şi miilor de fraţi necunoscuţi, indiferent de ţară, de 
seminţie, de lege, care în laboratorii, în clinici, în uzine, se 
pregătesc a urzi omenirii alte condiţii de viaţă - de 
adevărată viaţă ieşită din animalitate? Peste sute de ani, 
când toate vor aparţine trecutului, când bunurile 
achiziţionate acum parcelă cu parcelă vor fi fost de mult 
intrate în patrimoniul umanităţii, se va vorbi despre 
generaţia aceasta măcar cu aceeaşi uimită evlavie cu care 
străbunii noştri pomeneau isprăvile lui Ahile, Agamemnon, 
Castor şi Polux! lar cele şapte minuni ale lumii vor fi atunci 
de şapte sute de ori mai numeroase şi de şapte ori câte 
şapte sute de ori mai fără de seamăn ca tot ce s-a încumetat 
a cugeta un Platon, Pitagora, Aristot, Socrate... Sfârşitul se 
adresa în nevăzut, nevăzuţilor mei tovarăşi de aceeaşi 
vârstă, care din toate ungherele planetei, fără să ne 


cunoaştem, dar ştiindu-ne, ne încredinţam veacului 
anonimele noastre puteri, voințe, speranţe, idealuri, să ne 
ducă înainte, cu dânsul. 

Semnalul aplauzelor l-a dat chiar scepticul Preşedinte, 
ridicându-se să-mi strângă mai întâi oficial mâna, mai apoi 
să-mi pună familiar palma pe umăr şi să mă prevină că fără 
să aprobe întru totul cele ce-am spus, l-a încântat îndeosebi 
felul cum le-am spus. 

— Dar eu cred în cele ce-am spus! Am şuierat printre dinţi, 
privindu-l ţintă în ochi. 

O clipă mi-a înfruntat privirea tânără şi tăioasă. Pe urmă, 
uitându-se în altă parte, cu zâmbetul lui Grigore Panţăru, 
cu zâmbetul tatei, vorbi mai mult pentru el: 

— La optsprezece ani ai dreptul să crezi atâtea! În 
atâtea!... 

— În acest caz, uzez de acest drept, domnule Profesor. Cât 
mai am timp! Am replicat tot cu un mârâit de harţag. 

— Uzează, dragă tinere! Uzează într-adevăr cât mai ai 
timp. Nu exagera însă!... [i nu uita: Qui veut faire l'ange 
fait la bete... 

— Adică, domnule Profesor...? 

— Adică, nimic, dragă tinere. 

— E o enigmă? Un test? O problemă de dezlegat, domnule 
Profesor? 

— Ai s-o dezlegi singur când va veni vremea, dragă 
tinere... Continuă a zâmbi, uitându-se în vid cu o bruscă 
înceţoşare de tristeţe. Ai înaintea dumitale destulă vreme 
ca s-o dezlegi. Deocamdată, te-aş ruga să mă aştepţi la 
ieşire. Mi-ar face plăcere să-mi ţii companie câţiva paşi... 

Primul gând a fost să nu răspund acestei chemări rostită 
pe-un ton confidenţial, amical, complice, la distanţa oficial 
respectuoasă şi discretă a celorlalţi tapiri. l-aş fi arătat 
astfel cât de puţin preţ pun pe plăcerea unui aseme-nea om, 
pe care-l socoteam un cinic trădător al vocației sale 
cărturăreşti şi al unor excepţionale însuşiri plasate păgubos 
de natură pe-un individ din soiul celor capabili să înţeleagă 


totul, dar incapabil să se sacrifice pentru ceva. [|] Nu-şi 
risipea oare talentul, cultura, verva, inegalatele virtuozităţi 
dialectice, în taclale de birturi cu o clică de cheflii? Prin ce 
se deosebea de Grigore Panţâru, de tata, de liota 
inutilităţilor simpatice pe care le osândeam, dispreţuindu- 
le? 

O clipă mi-am propus deci să mă strecor din amfiteatru, 
din şcoală, din curte, făcându-mă nevăzut şi savurând 
anticipat această nouă impertinenţă. Apoi ceva m-a 
îndemnat să cedez. Poate curiozitatea. Ce voia? Ce-avea să- 
mi spună? Cu ce să mă iscodească şi cu ce să mă ispitească 
în diletantismul său zâmbăreţ? Cu ce licheluţă, gata să se 
gudure, flatată de atenţia magiştrilor mă confunda? Poate 
îndeosebi jignit de-o asemenea bănuiala, am cedat 
imboldului sucit şi crud, să-i mai servesc şi alte necuviinţe 
de acelaşi calibru. Ca să-i fie de învăţătură. Ţineam eu să-i 
dau lecţii. 

De strecurat însă, tot m-am strecurat. Dezbărându-mă de 
zgomotoşii colegi cu ale lor lăbărţate efuziuni de entuziasm 
şi de recunoştinţă, dosit după un zid ca un rău făptaş ce mă 
pregăteam a fi, l-am privit coborând scările, despărţindu-se 
de ceilalţi dascăli în faţa birjei tocmite cu ora - altă fantezie 
de incurabil boem nărăvit să-şi volu-bilizeze inspiratele 
cursuri ca şi giumbuşlucurile benchetuirilor de pomină cu 
muscalul la poartă! 

— L-am pândit cum mă căuta nedumerit cu ochii. Şi numai 
după ce mi-a satisfăcut deplin consternarea că nu mă află 
de strajă, la o distanţă subalternă şi umilă în josul scărilor 
(aşa vedeam şi interpretam întreaga împrejurare); numai 
atunci am apărut din ascunzătoare. Îmi compusesem o 
înfăţişare emancipată, adresându-mă cu o exagerată 
degajare, ca unui unchi de-o zahariseală notorie: 

— Mi se pare că am întârziat?... M-au reţinut nişte colegi 
simpatici... Nu-i puteam lăsa! Abia am scăpat. 

Distratul Coco n-a luat aminte la intenţia mea de a-i pune 
de la început placul mai prejos de al unor colegi simpatici 


(şi inexistenţi), pe care nu-i puteam părăsi în drum de 
hatârul unui tapir. Sau numai, filosofic, s-a prefăcut a nu lua 
aminte. 

A schiţat un semn birjarului să ne urmeze la pas. Mă invită 
să-i ofer braţul cu o formulă lirico-aforistică: 

— Bătrâneţile au din când în când nevoie să se sprijine de 
tinereţe. 

Blândeţea ostenită şi simplă din glas, departe dea mă 
impresiona, mi-a sunat nesinceră. O tactică de şiret tapir, 
versat în răsuflate trucuri, ca să-mi câştige confienţa. „Ca 
să mă cumpere c-un pitac de zece!” - cum ar fi spus Lucian. 
Prea ieftină marfă, de duzină, mă preţăluia! 

I-am oferit braţul fără nici o căldură, rotind ochii cu 
îngrijorare să nu surprind cine ştie ce nepoftiţi martori la 
înduioşătorul spectacol: bătrâneţea târându-se sprijinită de 
tinereţe. Exact ca în tablourile murale şi morale. Sub nici 
un cuvânt n-aş fi dorit ca foştii camarazi şi foştii profesori să 
cunoască această subită simpatie pe care mi-o arăta un om 
celebru al vremii. Nu-mi trebuia. O respingeam. 

Am respirat. Norocul îmi era prielnic. Strada se golise. 
Arări trecători oarecare, toropiţi de zăpuşala sfârşitului de 
iunie. 

Omul celebru al vremii mozolea cartonul ţigării în dinţi. 
Încetinise paşii. Cu vârful botinei prelung ca un bot de rață 
mâna de-a-rostogolul o pietricică rotundă pe asfalt. 
Îndeletnicirea mi s-a părut copilăroasă. Îl despoia de ultima 
zdreanţă a prestigiului. 

Infatuarea inumană a vârstei îmi perdeluia ochii. Mă 
împiedica să desluşesc stinghereala atât de plină de 
gingăşie. Căci în realitate, celebrul om al vremii temut 
pentru muşcătoarele-i replici, nu ştia cum să înceapă, nu 
ştia, de unde să mă ia” - fără să-mi zădărască firea 
retractilă de arici pe care o pătrunsese prea bine. Împingea 
de-a dura o pietricică, întrebându-se ce secretă pricină îmi 
interzicea să fiu fericit, nu-mi îngăduia să mă bucur total de 
privilegiile la care mă îndrituiau anii, mintea ageră, 


aspectul robust şi puţin comun, precocea maturitate 
cărturărească, recentul succes. În pofida acestora toate, nu 
mă considera fericit. El, singurul dintre toţi, încă de pe 
atunci, nu mă considera fericit. Şi mă ştia osândit să nu fiu 
niciodată fericit. 

Strângându-mi braţul şi sprijinindu-se mai greu decât era 
nevoie, se destăinui, de astă dată cu o inflexiune aforistico- 
elegiacă: 

— Un fecior ca dumneata aş fi dorit să am. Aceasta o 
descoperi prea târziu. Numai la sorocul neconsolatelor 
regrete. Un fecior ca dumneata. De braţul lui să mă 
reazăm; el în mine să-şi afle reazăm... 

Găsise. A crezut că găseşte calea deschisă spre inima mea. 
Calea aceasta, însă, am zăvorât-o îndată, cu un râs 
strepezit: 

— N-aveţi ce regreta, domnule Profesor! N-aş fi fost de fel 
un fecior comod. 

— Îţi şi dai toate silinţele s-o dovedeşti... 

— Tocmai. 

Tăcerea a durat suspendată un timp. ÎI intimidam ca pe 
Ion. Celebrul om al vremii a mai împins piatra câţiva paşi, 
cufundat în aforisticele sale regrete. S-a întrerupt din 
inepta ocupaţie, când o foarte tânără şi zvârlugă cuconiţă, 
în toaleta albă şi foşnitoare a epocii şi a sezonului - rochie 
lungă de olandă cu pieptar şi volane de dantelă, talia 
gâtuită în corset, umbrelă ajurată de mătase gălbuie, 
pălărie uriaşă de pai elastic cu flori artificiale de mac - a 
traversat strada încercând să oprească trăsura: 

— Liber, birjar? 

Muscalul a arătat impasibil cu vârful cravaşei spre noi: 

— Nu suntem liber, coniţ! Suntem cu tomnul Rector, coniţ. 

— A, pardon!... Dădu să se retragă junicea doamnă, cu o 
delicioasă mutrişoară de decepţie. Credeam... 

Ce bruscă şi burlescă metamorfoză! Pe dată tomnul Rector 
s-a dezmorţit din letargica-i îngândurare, galvanizat. Cu un 
gest larg de muşchetar şi-a scos gambeta colbăită de pe 


chelia care a lucit în soare ca un glob de aur, a înaintat doi 
paşi remorcându-mă după el, şi, cu o curtenie teatrală s-a 
arătat gata a oferi birja, serviciile, viaţa, totul, agreabil 
surprinsei cuconiţe: 

— Aţi crezut foarte bine, frumoasă doamnă! Trăsura e la 
dispoziţia matale, o oră, două, trei... Până la miezul nopţii. 

Şi întorcându-se spre muscal: 

— Fiodor, conduci pe doamna! Când ai isprăvit cursele mă 
găseşti şi mă aştepţi la Flora. 

— Dar nu vreau să... A încercat să protesteze de formă 
cuconiţa, alintându-se sub umbrela ajurată care făcea să-i 
joace ochiuri de lumină şi de umbre pe pălăria cu maci, pe 
obraz, pe rochia de olandă, trăgând mai stăruitor cu ochii la 
holteiaşul cu braţul celebrului Rector, decât la tomnatecul 
cu barba sârmoasă. 

Coco Dimitrescu şi-a zmuls eroic braţul din sprijinirea 
mea, a mai înaintat doi paşi, cu autoritate a apucat degetele 
înmănuşate ale doamnei ajutând-o să urce scara şi 
poruncind: 

— Dă bici, Fiodor! Şi sărut mânuşiţa, frumoasă doamnă! 

Fiodor a dat bici. Doamna a clătinat grațios a mulţămită 
pălăria cu boruri elastice şi maci învăpăiaţi sub umbrelă. 
Din urmă răblăgitul muşchetar a mai salutat cu o grotească 
genuflexiune şi, revenind pe trotuar, a căzut din nou în 
indolenţa-i meditaţie. Astfel vedeam eu tot episodul atunci, 
cu greu stăpânindu-mi zbucnirea de râs. Adevărul e că 
„răblăgitul muşchetar” abia împlinise cincizeci de ani: 
vârsta mea de acum. Şi nu era mai grotesc decât oricare 
din oamenii acelor timpuri cu bărbile, costumul, politeţea 
lor desuetă. Însă jumătate de veac îmi părea atunci o limita 
matusalemică a existenţei. lar demonstraţiunile 
curtenitoare de paj senil îl mai pogo-rau cu încă o treaptă în 
ochii mei. N-a presimţit-o. Prinzându-mi din nou braţul, 
rosti: 

— Hm!... Nostimă şi cu picăţele. Nu? 

— Mnda... 


— Ce, îmnda? Chiar foarte da!... Eu s-o apreciez? De la 
dumneata aştepta omagiile, nu de la o fosilă ca mine. 

Făcu o pauză. Abandonase pietricica rotundă, rămasă 
locului, unde s-a oprit şi de unde a plecat birja. Poate 
aştepta sa obiectez cu energie împotriva epitetului „fosilă”. 
Zadarnică aşteptare. 

Întrebă: 

— Eşti cumva grăbit? 

— Nu, domnule Profesor. 

— Nu te-aşteaptă nimeni? 

— Nu, domnule Profesor. 

— Nici vreo soră mai mică a Evei de adineaori? 

— O, nu, domnule Profesor! 

— Hm! 

În exclamaţie străbătea o dezaprobare. Îşi urma însă 
gândul oarecum uşurat de-un scrupul de conştiinţă: 

— Dacă e aşa, mergem pe jos... O luăm la dreapta. E un 
cartier liniştit, aproape provincial... 

Era într-adevăr un cartier tihnit, aproape provincial, cu 
ulicioare adumbrite de tei şi castani. Numai la 100 de metri 
de Calea Victoriei, de la Universitate spre Capul Podului, se 
răsfira un labirint de asemenea molcome străzi. Spaţioase 
şi vechi locuinţe ale protipendadei bucureştene, alternau cu 
mai scunde şi tot atât de vechi case ale burgheziei înstărite, 
ale pensionarilor cu prevăzătoare chibzuieli pentru 
bătrâneţe, ale ofiţerilor în retragere şi neguţătorilor 
procopsiţi care şi-au predat prăvăliile ca să-şi trimită băieţii 
la Paris şi să-şi mărite fetele cu odraslele boiernaşilor 
scăpătaţi. Case cu lei de piatră în latura peroanelor, cu 
geamlăcuri, verande, pridvoare, chioşcuri de zid şi de 
mesteacăni în nestrâmtorate grădini, cu acarete rustice şi 
grajduri, hulubării, dulăi de stână în lanţ, cişmele, ronduri 
de mixandre şi poteci de nisip galben tivite cu tufe de 
stânjenei, de crini, de zambile. Nu lipseau nici păunii din 
unele curţi, rotindu-şi evantaiul cozilor cu ochi irizaţi după 
grilajuri de fier. Nu lipseau nici rândaşii care deschideau 


larg porţile caleştelor prăfuite, sosind de pe drumuri de 
ţară, cu stăpânii în mantale albe de doc şi cu maldărul de 
fân legat cărăuşeşte în spatele trăsurii carosate la Viena. 

Acum câteva zile, când parcurgeam cu automobilul 
bulevardele late de-a lungul Fundaţiei Dalles, de-a lungul 
înaltelor construcţii de beton, Carlton, Scala, Aro, cum de 
nici nu mi-au mai trecut prin amintire măcar, aşezările 
bătrâneşti, cuminţi, tihnite, pe unde-au rătăcit cândva, un 
dascăl celebru al acelor timpuri, la braţ cu un atât de rebel 
învățăcel? Era şters acel blând şi somnoros oraş, până şi din 
memoria unui martor care a asistat la moartea lui treptată. 
De unde să-l cunoască mulţimea cea nouă, grăbită şi 
lărmuitoare, foindu-se pe noile bulevarde, cu ochii la vastele 
vitrine, la spasmodicele firme luminoase de cinematograf, la 
automobilele precipitate din stop în stop, cu şuiet vertiginos 
de roţi şi icnituri scrâşnite de frâne? 

Atunci înaintam agale, pe trotuarele înguste şi strâmbe, pe 
ulicioarele în zigzag, la umbra rotaţilor castani. 

Dascălul celebru al vremii, mă examină pieziş cu ochii 
bombaţi. Trebuia să privească în sus, căci eram cu un cap 
mai înalt decât el. Vorbi cu o blajină şovăială: 

— Nu ştiu dacă mi-am precizat destul de clar intenţia, 
când am spus că aş fi dorit să am un fecior ca dumneata? 
Chiar aşa de incomod cum mă ameninţi că ai fi fost şi cum 
pari. Cum ţii să pari... 

— Cum sunt, domnule Profesor. Vă asigur! 

— Bine. Cum eşti... Aşa cum eşti sau cum crezi că eşti, mă 
interesezi. 

— Foarte mişcat, domnule Profesor. 

— Hm... Ce-ar fi, dacă ai lepăda crusta aceasta 
ghimpoasă? Ca să putem comunica de la om la om. 

— Comunicăm de la om la om, domnule Profesor. 

— Nu s-ar zice! În fine... Permite-mi câteva întrebări. 
Indiscrete, poate. Vei vedea însă că au un tâlc. Un scop... 

— La dispoziţie, domnule Profesor. 

— Ce fac? Ce sunt părinţii dumitale? 


— Mama, văduvă şi pensionară. Iata, mort anul trecut. Dar 
pentru mine, ca şi mort, de acum zece ani. 

— Ah! Aceasta era? 

Cu o precizie care m-a iritat, pusese degetul pe rană. Am 
regretat îndată mărturisirea izvorâtă fără voie pe buze. Şi 
ca s-o anulez, m-am grăbit să adaug apăsat: 

— Vă rog să nu mă asimilați cumva indivizilor cu o 
copilărie nefericită din specia lacrimogenilor Jack, Le petit 
chose, David Copperfield... N-am nimic a face cu dânşii. Cu 
această literatură miloagă. N-am avut a mă plânge de 
vitregia destinului şi sunt sigur că n-am să mă plâng nici pe 
viitor. Fericirea şi-o construieşte omul singur. Am pretenţia 
să mă prenumăr printre cei care vor şti să şi-o construiască. 

— la aminte însă. Adesea încercând să-ţi construieşti o 
fericire, cum spui dumneata, faci tot posibilul ca s-o 
distrugi. Nu-i mai simplu să te laşi a fi fericit? 

— Fericirea nu-i o pomană care se capătă, domnule 
Profesor. Eu o concep altfel. 

— Observ. 

— N-o aştept de nicăieri. De la nimeni. Exclusiv, numai de 
la mine. Ca s-o merit, trebuie să mi-o asigur prin mine 
însumi. 

— Hm... Nu-ţi pare o fericire cam refrigerentă, dragul 
meu? 

— Dar nu e de preferat refrigerentă şi netă, domnule 
Profesor? I-am întors întrebarea. Nu e de preferat soluţiilor 
călduţe şi moi, de concesii, de compromisuri, capitulări, 
care ne dezgustă de umanitatea nevertebrată din jurul 
nostru? Lumea aşa concepe fericirea! Se lasă a fi fericită în 
acest chip, cu acest preţ. E numai beatitudinea biologică a 
viermelui care se simte bine în hrean şi a limbricului în 
intestine. 

— O! O! Eşti foarte sever cu biata omenire! 

— Cu o anume omenire, domnule Profesor. Cea larvară. O 
apăraţi? 


— N-are nevoie de apărare. Se apără singură cu reflexele 
ei biologice. Mai sigure decât principiile noastre. Şi în ciuda 
principiilor noastre... Să revenim la chestionarul meu 
indiscret. Directorul liceului m-a informat că eşti sosit nu de 
mult din provincie. De când anume şi de unde anume? 

— De doi ani anume şi din Moldova, anume. Din Târgul 
Călimanului. 

Celebrul Coco a tresăltat la braţul meu cu o bucuroasă 
surpriză: 

— Din Moldova noastră, care va să zică? Din Căliman? 
Atunci ai fost elevul lui Grigore Panţăâru? 

— Mnda... Am confirmat cu indiferenţă. 

— Ce face Grigore, neînfricatul corsar? Ce mai face acest 
scump tovarăş şi prietin al tinereţii mele? 

Am strâns din umeri: 

— Ce cred că a făcut şi în tinereţe. 

— Atât găseşti să-mi spui despre dânsul? Se mâhni fostul 
său tovarăş şi prietin din tinereţe. Se vede că dumneata nici 
nu bănuieşti ce studii strălucite are la activ? 

— Nu bănuiesc. Ştiu. 

— M-ar mira, după tonul dumitale. Ştii ce lucrări? Ştii ce 
promitea? 

— Aţi exprimat exact gândul meu, domnule Profesor. Ce 
promitea!... Oricât vă miră, ştiu ce promitea. Dar mai ştiu 
că n-a realizat nimic din promisiunile tinereţii. Putea să 
devină o somitate... 

Abia m-am abținut să nu adaug: - „Şi a devenit un tovarăş 
de cârciumi cu tata!” 

El repetă silabisind, subliniindu-mi intonaţia: 

— Pu-tea să de-vi-nă o so-mi-ta-te!... A deveni o somitate, 
poate că nu este neapărat supremul ideal pentru un om. 

— "Totuşi avea datoria, domnule Profesor. 

— Datoria? 

— Datoria, da. Când te naşti cu aptitudini excepţionale, e o 
datorie să nu le trădezi. 


— Hm! Cum deduc, n-ai dus casă prea bună cu Grigore 
Panţăâru? Regretabil pentru amândoi. 

— Vă înşelaţi, domnule Profesor. I-am fost elevul favorit. La 
matematici, bine înţeles. Şi până la o vârstă, bine înţeles. L- 
am interesat fiindcă a descoperit din prima clasă că nu 
intru în nici o categorie de candidaţi la premiul întâi. Avea o 
teorie a premianţilor întâi: Tip A şi Tip B. 

Coco a zâmbit duios amintirilor: 

— În astea îl recunosc. Vechea lui marotă! Avea oroare de 
premianţi întâi, deşi pretutindeni era el întâiul. Era primul, 
dacă se poate admite, fără voia lui, împotriva lui... Croise 
din aceasta o teorie? 

— Da, domnule Profesor. Croise o teorie şi repartizase 
premianţii întâi pe categorii. Nu intram în niciuna din ele. 
N-aveam ambiţii de premiantul întâi. Aceasta l-a încântat. 

Celebrul Coco a repetat iarăşi spusele mele, cu îndoială, 
silabisind: 

— Nu a-veai sto-fă de pre-mi-antul în-tâi? Hm...! 

— În orice caz, nu din categorisirile sale tip A sau tip B. Cu 
această teorie m-am împăcat. Nu m-am împăcat ca altele, 
de mai târziu. Căci avea şi alte teorii... De pildă o teorie a 
busturilor... Ne-a demonstrat - de altfel, felul său de viaţă o 
demonstra destul! 

— Mi-a demonstrat că oamenii nu sunt busturi de 
marmoră. Că au drept să-şi satisfacă şi animalul de la buric 
în jos. lertaţi-mi expresia. E a sa. Cum o recunoştea singur, 
vorbea cam păros. Păros! 

— Altă expresie a sa. 

— Şi...? 

— Şi teoria aceasta ne-a cam despărţit. Am alt ideal al 
perfecţiei omeneşti. 

Surâzând cu zâmbetul lui Grigore Panţâru, cu zâmbetul 
tatei, mărturisi: 

— Când eram copil, îmi creasem şi eu un ideal al 
perfecțiunii. Aplicat la creioane... Tot căznindu-mă să ascut 
creionul perfect, îl reduceam la un beţigaş de trei 


centimetri. Ascuţit perfect, e drept. Dar nu mai era creion. 
Un perfect rest al celui mai perfect fost viitor creion, care 
însă n-a mai avut când să mai scrie... De atunci am 
renunţat. 

Am zâmbit şi eu, cu zâmbetul meu sarcastic şi superior, 
amintindu-mi capetele de creion ca sâmburii de măsline din 
buzunările fostului dascăl de matematici, când îşi deşerta 
bazarul pe catedră. Desigur că şi celebrul Coco purta în 
buzunările sacoului de lustrin cu semiluni de sudoare 
subsuori, tot asemenea cioturi marca Faber sau Hardtmuth. 
Am insinuat fără milă: 

— Acum chestiunea e simplificată, domnule Profesor! 
Puteţi reveni asupra renunţării. Au apărut maşini de ascuţit 
creioanele. Ascut perfect, ideal, din câteva răsucituri. Ori 
sunteţi contra lor? 

— De fel, dragă tinere. Nu sunt contra a nimic. Dumneata 
cugeţi, simţi, iubeşti, acţionezi, înjghebi şi îţi înjghebi teorii 
contra cuiva, contra a ceva. 

— Ce vă face să credeţi? Mă mirai, cu un început de 
îndoială, întrebându-mă în ce măsură are dreptate. 

— Multe mă fac s-o cred, dragul meu. Conversaţia noastră 
de acum. Dizertaţia dumitale de acum două ore... Dizertaţie 
în afară de serie. Nu de premiantul întâi, tip A sau B. Ceva 
mai mult. Altceva... Dar în fond, o Columbiadă dresată 
contra Iliadei şi Odiseei, o Davinciadă contra lui Rafael 
Sanzio şi Michel Angelo, chiar contra lui Lionardo da Vinci 
cel adevărat, căruia i-ai opus un Lionardo meşter strungar; 
o Edisoniadă contra prejudecăţilor noastre, a fosilelor. 
Aceasta o împărtăşeam colegilor mei, fosilelor. Căci nişte 
fosile îţi păreau, desigur. Nu ne numiţi fosile? 

L-am privit de sus în jos cu răceală şi i-am răspuns cu 
impertinenţă: 

— Vă înşelaţi, domnule Profesor. Între noi de obicei vă 
numim tapiri. 

Coco a izbucnit în râs sincer înveselit: „Haha! Tapiri? Nu-i 
rău spus... Bătrânii tapiri! Bărboşii tapiri!... Aceasta îmi dă 


idei a unei fabule, pe care am s-o trec amicului lon Gorun. 
El are specialitatea fabulelor revizuite. O fabulă cu titlul: 
Tapirii şi puii de vultur! Nu! Mai nimerit: Tapirul şi puiul de 
vultur... Sună mai Lafontainian... Fiindcă aşa vi se prezintă 
imaginea. Voi, puii de vultur, ridicându-vă în zbor spre 
clarele înălţimi cereşti. Noi, tapirii, târându-ne mormăind 
cu botul păros în pământ... Ce zici? 

— Nu zic nimic, domnule Profesor. De astă dată nu vă pot 
contrazice. 

— Hm!... Eşti de-o cruzime teribilă. Cu alţii, ca şi cu 
dumneata, de altfel. 

— Nu vă contrazic nici de data aceasta, domnule Profesor! 
Am început prin a fi intransigent cu mine. Ca să-mi câştig 
dreptul de a fi şi eu alţii. 

— Şi mai pretinzi că eşti fericit? Mai crezi că vei fi fericit? 
Că ai găsit cu aceasta reţeta infailibilă? 

— Sunt fel de fel de reţete, domnule Profesor. Fiecare îşi 
adoptă sau îşi făureşte una după chipul şi asemă-narea sa. 

Celebrul om al vremii, s-a oprit să-şi scoată pălăria tare şi 
să-şi şteargă cu basmaua popească broboanele de pe 
chelie. Năduşise. Îl exasperase asemenea rezistenţă de 
catâr la generoasele sale intenţii. Ca să nu-mi întâlnească 
privirea gheţoasă, se uită un timp într-o curte cu alei 
prunduite şi cu un avuz de piatră unde juca o minge roşie 
de celuloid săltată în văzduh de împroşcările apei. 
Spectacolul îl bucura copilăreşte cum copilăreşte mânase o 
pietricică de-a rostogolul. O clipă l-a transportat de lângă 
mine şi l-a consolat de stupidele mele replici. Era din familia 
oamenilor care se mulţumesc cu puţin. Îi ajungea 
desfătarea unei privelişti. O armonie a lumii vizibile. 

Suspină, cuvântând cu aceeaşi supraomenească iertare a 
rânjirilor mele: 

— Peste douăzeci, peste treizeci de ani, când vei trece pe 
aci tot într-o după amiază de vară ca aceasta, aşi dori să-ţi 
aminteşti cu altă stare sufletească reflecţiile bătrânului 
tapir... Poate curtea aceasta, clădirea aceasta, bazinul 


acesta cu jocul de apă, vor fi tot aşa cum sunt... Eu n-am să 
mai fiu... Omul e o creatură fragilă roasă de pasiunea să 
dureze construcţii materiale menite a supravieţui 
trecătoarei sale existenţe... N-au să mai fie nici stăpânii 
acestei case. Alţii, altă generaţie, alt bătrân, poate alt tânăr, 
se vor bucura de joaca unei mingi pe-o spumegare de ape... 
Îmi închipuiesc, sper, că şi inima dumitale va fi atunci alta, 
nu de quarţ, ca acum... lar abia atunci vor pătrunde până la 
ea, cele rostite astăzi de-un bătrân tapir... 

A aşteptat un cuvânt din parte-mi. Cuvântul n-a venit. 
Sărmanul Coco! Bunul Coco! Naivul Coco! În multe se 
înşela în acea după-amiază de vară! Casa cu bazinul de 
piatră şi mingea de celuloid roşu plutind jucăuş pe 
împroşcarea avuzului nu mai există. N-aş şti nici să-i mai 
regăsesc locul pe planul cel nou al Capitalei. Am mai trecut 
pe acolo? Nu? Oricum e cert că-mi dispăruse cu desăvârşire 
din amintire, într-o lume în care şi construcţiile materiale 
au luat un ritm de frenetică renovare, mai rapid decât 
durata existenţelor omeneşti. Dar într-o singură prezicere 
n-a dat greş. Tot ce-a spus şi nu găsea cale de pătrundere 
spre inima mea dură, de guarţ, de-atunci, îmi sună deodată 
cu totul altfel în auz după treizeci de ani şi-mi umezeşte 
abia acum, ochii reci, ochii orbi de lucizi ce se credeau 
atunci. 

Atunci, ochii aceia reci îl cercetau de sus în jos, de la o 
dominantă, olimpică altitudine. Ce tapir sentimental! Ce 
mizerabilă şi laşă cerşeală să capete o spuză de iluzorie 
supravieţuire în amintirea generaţiilor care vor făuri veacul 
cel nou, vor înfăţişa veacul cel nou! La aceasta se resemna. 
Măcar cu atât se mulțumea. De aceasta se acăţa cum îşi 
atârnase toarta cotului slab în bălămăli de braţu-mi tare şi 
dârz. 

Într-adevăr, din nou mi-a cuprins braţul şi a pornit mai 
departe. Ciudat! Cu palma slăbănoagă, cu degetele plate la 
vârf şi vânoase, el îmi netezea dosul mâinii, bătând-o uşor, 
ca într-o mângâiere de care are nevoie un convalescent. 


Priveam gestul şi degetele acelea din coada genelor. Mână 
de artritic! 

— Mi-am spus. Poate de diabetic. Poate de hepatic, cu un 
bine meritat început de ciroză pe urma exceselor de alcool. 
Manşetele tari şi circulare, cu mustăţi destrămate şi 
solidificate de scrobeală, erau prinse cu butoni laţi, din 
monede romane de argint. Eram mai. 

Când am sfârşit, am rămas privind visători, privind în 
tăcere, procesiunea echipagiilor pe Şosea. 

Erau multe. 

Treceau legănate în arcuri, în pasul cailor, în ritmul lin al 
vieţii de atunci. Soarele scăpătase la orizont, într-un asfinţit 
calm şi dulce, cu cerul decolorat. Treceau lin echipagiile. Pe 
perne se legănau strigoii veacului expirat, supraviețuitorii 
care nu presimţeau că nu mai au ce căuta aci, că de mult 
ciclul lor s-a încheiat. 

Aşa gândeam toţi, cu milă şi cu oarecare dispreţ pentru 
soarta lor. Ce înțelegeau din semnele timpului? Ce 
presimţeau ei din lumea care le venea împotrivă? Treceau 
cu ochii fixaţi în gol, cum se adâncesc toate privirile în 
ceasul asfinţitului, străbătute de o vagă şi gravă melancolie 
fără pricină. 

Atunci a apărut, venind dinspre Băneasa, cu pocnituri de 
motor, cu scrâşnituri de resorturi, înfăşurat într-un nor 
puturos de fum: a apărut un automobil barbar, grotesc şi 
zgomotos, cum erau cele dintâi automobile de-atunci. A 
irupt speriind caii trăsurilor, mergând în zig-zag nesigur, 
turburând cumintea orânduială, gâfâind şi icnind în sincope 
de pistoane: monstruos şi agresiv, abia născut şi 
impertinent ca orice parvenit. Conducătorul cocoţat pe 
capra înaltă, îmbrăcat în blană de urs alb la sfârşitul lui 
iunie, cu ochelari enormi devorându-i jumătate de faţă, cu 
trompeta vârând spaima în oameni şi în dobitoace, era tot 
aşa de străin în decorul şi în atmosfera aceea, ca şi 
vehiculul barbar, care nu mai era o trăsură, dar nu era încă 
un automobil. 


Nu ne-am mărturisit. 

Însă pe chipurile noastre, în privirile, plecate în jos, s-a 
lămurit stânjenirea contrariată, mai elocvent decât ar fi 
rostit-o cuvintele. 

Nu se afla încă la locul ei absurda apariţie. Nu se integra 
încă vieţii. Nu aducea nici o frumuseţe. Nu inspira nici o 
încredere. Nu deştepta nici un entuziasm. 

Ofensa ochiul, auzul, mirosul; ofensa un echilibru. 

Era atât de nou încât părea anacronic - căci mulţimea 
întorcea privirea să-l urmărească în mersul indecis, cu 
aceeaşi indulgentă milă, curiozitate şi ironie, cu care astăzi, 
după treizeci de ani, ar privi acelaşi automobil al 
începuturilor, scos dintr-un muzeu şi plimbat pe uliţi, 
mărturie a unei epoci preistorice. 

— Suntem de-abia la începutul industriei automobile! Păru 
că-şi cere scuze pentru el, Dinu Grinţescu. 

Apela la indulgenţa noastră, pentru acest prunc care nu 
învățase încă să se ţină copăcel, ambiţiona să schimbe faţa 
lumii, să alunge echipările în procesiunea lor elegantă şi 
armonioasă - iar deocamdată, era atât de urât, de stângaci 
şi de necâjit. 

N-a răspuns nimeni. 

Un copil fugi după cerc. Îl scăpă peste picioarele noastre. 
L-am ridicat şi am aşteptat băiatul. Era un copil de cinci- 
şase ani, în costum albastru, cu beretă de marinar şi cu 
părul retezat în breton pe frunte. Un copil de pe vremea 
jocului cu cercul, a basmelor cu Ilene-Cosânzene şi cu 
Sfânta Vineri; înainte de era jucăriilor mecanice, a 
cinematografului cu peripeții detective, a cataloagelor de 
motociclete şi a mărcilor de automobil cunoscute pe de rost, 
mai precis ca literele alfabetului, de la vârsta celor dintâi 
silabisiri. Nu îndrăznea să se apropie. Se oprise la distanţă 
şi aştepta. 

Apăsam cercul elastic de lemn în pământ, cu senzaţia 
plăcută a rezistenţei flexibile sub muşchiul palmei. 


Copilul deschisese ochii albaştri cu o speriată îngrijorare. 
Se temea să nu-i sfarm jucăria; să nu trosnească lemnul 
fragil. 

I-am făcut vânt rotund spre băiat şi m-am întors să 
împărtăşesc celor patru proaspeţi tovarăşi, o concluzie 
târzie şi temerară a cologiului nostru de sub tei: 

— În orice caz, dacă noi n-avem să apucăm aparatele, de 
zburat la cer, copilul acesta are să vadă minunea... 

— Poate! Încuviinţă cu o bruscă rezervă viitorul inginer, 
Dinu Grinţescu. Poate... Cine ştie?... Când va împlini 
cincizeci, şaizeci de ani. Nu este exclus. Şi dacă n-are să 
vadă el minunea, are s-o vadă copilul lui. 

Era numai un an înainte de experienţele secrete ale 
fraţilor Wright din America, numai patru ani înainte de 
recordul distanţei de douăzeci de kilometri străbătuţi în 
zbor, de Voisin, Bleriot, Santos Dumont, Delagrange, 
Farman, Esnault-Pelterie. Minunea se afla atât de aproape, 
venea înspre noi şi cu toată fanatica noastră încredere în 
semnele veacului, nu cutezam chiar noi să-i socotim 
miracolele atât de grăbite şi atât de întregi. 

ADENDA. 

PARTEA A DOUA. 

CAIETUL CU SCOARŢELE NEGRE. 

Câte odată am acest vis: 

E noapte de tot, târziu de tot. Eleno, mă auzi tu acolo? E 
noapte de tot. Şi nici o suflare şi nici un vuiet de paşi pe 
asfaltul ud, nu sună sonor, nu se apropie sonor şi nici nu se 
duce sonor, pe strada pustie, în întuneric, în ploaia 
măruntă, pe strada pustie, în ploaia măruntă, unde sunt 
singur, în întuneric. De când rătăcesc? Îmi aud paşii, mă 
opresc să-i ascult, sunetul lor mai merge încă, încă în 
noapte şi merg după el, în întuneric, în ploaia măruntă, pe 
asfaltul sonor. Mă auzi tu acolo, Eleno? De când rătăcesc? E 
un ceas? Sunt mai multe? O viaţă-i de-atuncea? Sunt singur 
şi strada nu mai sfârşeşte, şi noaptea e fără capăt; sunt 
singur, mi-e milă de mine. 


Mă simţi tu de-acolo, Eleno? 

Mi-e milă de mine. Şi ce nu mă doare? Acasă cămara e 
rece şi goală, şi ştiu un pendul c-un lanţ ruginit ce ronţăie 
timpul şi scârţâie aspru, clipă cu clipă, noapte cu noapte, şi 
câte de-acuma, fără sfârşit, fără sfârşit? 

Mă simţi tu acolo, Eleno? 

Ţi-e milă de mine? 

Ce nu mă doare? Pustiul şi geamătul ceasului noaptea, şi 
strada cu ploaie şi toate înşelările şi gândul la moarte şi 
gândul la tine. Îl simţi tu acolo, Eleno, flacăra albastră peste 
groapa ta, flacăra albastră lângă crucea plouată? Nimic 
înainte decât noapte şi ploaie şi nici un sfârşit. 

Mă simţi tu de-acolo, Eleno? 

Şi merg în neştire cu paşii sonori, pe asfaltul sonor, în 
noaptea cu ploaie; drum fără capăt, drum de vis râu. Aşa 
sunt de singur! Nici un prietin; toţi au murit; nici o femeie, 
toate mi-au râs; nici o nădejde, toate-au apus. Şi merg 
înainte, prin întuneric, drum fără capăt, în întuneric. 

Nici câinii nu latră, toate-au murit. 

Eleno, m-auzi tu acolo? 

Toate-au murit. Şi ziua de-acuma n-o să mai fie. Un dangăt 
de clopot, un glas de beţiv, un vuiet de roţi venind către 
mine; - cum le-aş dori, cum le-aştept! Ar fi o viaţă venind 
spre viaţă, om lângă om; lângă beţiv, o! Cum m-aş strânge 
să-i simt răsuflarea de om lângă om, să ne-acopere mila 
unul de altul, să ne-nfăşure noaptea, pe-o bancă udă, sub 
castanul ud, pe strada udă, în întuneric. Dar nici o fiinţă - şi 
noaptea, tăcerea, auind în urechi. Nici o fiinţă. 

Atuncea, Eleno, mă auzi tu acolo? Atuncea - îţi simt paşii 
venind către mine. le-apropii aşa de tăcută!... Te simt 
alături cu paşi nevăzuţi, îmi prinzi braţul mort, apropii 
părul tău ud de fruntea mea udă, şi mergem alături, şi părul 
tău ud pe genele ude înfioară uşor ca o desmierdare. Şi nici 
un cuvânt. Şi mergem alături. Şi nimic din aievea n-a fost 
aievea, şi nici o cruce plouată nu este, şi nici un mormânt. 

Mă simţi tu acolo, Eleno? 


Aşa de tăcut şi aşa de cuminte, mergem alături. Nimic din 
ce-a fost, n-a fost decât un vis. Aievea e asta; tu lângă mine, 
în noapte, alături; în ploaie, alături; cu părul tău ud pe 
fruntea mea udă. Aşa de cuminte, aşa de tăcut, alături de 
mine, alături de tine; de-acuma nimic nu ne mai poate ţine 
departe, totu-i uitat, totu-i sfârşit. Îmi râzi şi gura ta roşă o 
ştiu în noapte, şi dinţii tăi albi, şi părul tău ud, aproape de 
mine, de-acuma aproape de mine-n vecie, fără sfârşit. 
Eleno, atuncea ţi-e milă de mine, ţi-apleci capul tău mic cu 
părul tău ud, şi aud aşa de mărunt tictacul bătăii de inimă-n 
noapte, tictacul vieţii, Eleno, îl aud. 

Nimic nu-i pierdut. 

Şi glasul de clopot, prohodul de popi, lutul cel galben şi 
crucea din ploaie, Eleno, nimic n-a fost aievea, nimic nu-i 
pierdut. Cum mergem alături, pe stradă sonoră, în 
întuneric, îţi simt trupul cald, părul tău ud, tictacul din vine, 
şi mila ne strânge, alături de tot, pe strada sonoră, în 
întuneric, să nu ne despartă nimica de-acuma, nici un 
sfârşit, nici un prohod. Ţi-e milă de nopţile mele şi braţul 
tău cald mă strânge aproape, îţi simt pleoapa ta udă pe- 
obrazul meu ud, clipire tăcută, iubire tăcută aşa cum a fost. 
Şi noaptea nu mai sfârşeşte, nu vrem să sfârşească, în 
noaptea cea fără de capăt ne-am regăsit. 

Eleno, atuncea sufletul tău, pasăre albă, nu fâlfâie aproape 
de mine, în somn - desmierdare miloasă de-acolo de unde 
nici o întoarcere, nici o întoarcere n-a fost vreodată? 

Câte odată am acest vis. 

Dar geamătul când mă trezeşte în noapte, cămara e 
neagră, şi ploaia afară se zbate-n obloane, şi alături 
pendulul cu lanţ ruginit ronţăie timpul, clipă cu clipă, 
noapte cu noapte; câte de-acuma, fără sfârşit? 


SFÂRŞIT