Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1940_049_0042

UNIVIDSUL LIIDAL 


PROPRIETAR: 


ABONAMENTE: 
SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI, BREZOIANU 23 atei id Aida 1005 îl REDACȚIA ȘI ADMINISTRAŢIA 
a siitu 
DIRECTOR ȘI AD a zip sd STELIAN POPESCU rațiile Si0. 3UCUREȘTI 1 Str. Brezoianul 29-25 
Inscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov particulari 250 | TELEFON 3.3019 








APARE SĂPTĂMÂNAL 


ANUL XLIX e Nr. 42 


SAMBATA 12 Octombrie 1940 


Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU 


PREŢULS5LEI 








Poezie „consacrată“ Bejenie ( Hans Carossa) 


de MIHAI NICULESCU 


O tititoare din provincie a „Universului literar” ne irimile 
un poem, încredinţată că el va găsi „dacă nu un loc printre 
poeziile consacrate. poate un colţișor la rubrica începăto- 
rilor”, 

Mărturişim că expresia „poezie consacrată” ni se pare 
enigmatică, lipsită de sens. Să însemne, care, consacrarea, 
un fel de a definitiva o judecată, un gest de opinie publică, 
asemănător celui care memorează în bronz, pentu posteri- 
tate, fapta excepțională a insului creator de istorie ? Dar 
bronzurile ştim că se lăbă:țează pa toate piețele și în grădi- 
nile publice, cu o profunzime surprinzătoare față de ancni- 
matul absolut al celor mai multe din modelele inspiratoare ! 
Fără ezitare, preferăm bronzurilor, grădinile care le adăpos- 
leac... 

Să încercăm totuși a desluși sensul enigmei, întrebându-ne 
înainte de toate, cine consacră poezia și pe meșteșugarii ei: 
revistele literare, criticii ? Dar — vorba lui Caragiale — „pe 
controlori cine-i controlează ?" 

O revistă literară este ceva care se iace — se face și se 
preface fără astâmpăr, prin necontenita verificare a cititorilor 
şi colaboratorilor, între ei. Aduce, iără'ndoială, o seamă de 
principii călăuzitoare şi criterii de prețuire a operelor artei 
şi literaturii dar întrun fel care nu numai că nu respinge re- 
plica, ci o st&rneste și o alimentează. Autoritaiea unei reviste 
literare — atunci când i se recunoaște una, din faptul că se 
cumpără şi se citește — îi vine dela experiența lucrului lite- 
rar și artistic mărturisită piin aclivitiatea celor cari o scriu. 
Și dela r&vna lor pasionată, fără odihnă şi — vă asigur — 
fără glorie, pentru lucrul bine .făcut. pentru lucrul „frumos“ 
despre cn:e spune Kea:s, întrun vers celebru, că e veşnic 
prilei de bucurie. 

Poezia nu o conzacră nimeni, dar se <cnsacră întrucât asta 
poezis, adică se alege din ceea ce o simulează dear, fără să 
fie cu adevărat, Și ea este nu în felu! spaţial şi definitiv al 
bronzului monumentul dintro piată publică sau al crisiali- 
xării în forma fixă a sonetului dintr'o carte, dar este c exis- 
tență, o ființă, ceva viu adică, — putând fi oricând actuali- 
zată prir particig.area oricui o s:mte, o trăeşte. Poezia se naşte 
din prileiul unei colaborări, care o însuflețeşte, Să precizăm, 
în treacăt, că prilejul este unul sărbătoresc, duminical şi el 
repetă, oridecâleori se înfățișează, acea insufiure a duhului 
din ziua a șaptea, încoronarea supremă a creației. 

Dar cine este chemat să participe la această comunicare 
în duh ? Intrebarea ascunde un dram de pertidie, totuşi nu 
o vom ocoli. ci răspundem : nu osicine. Fără'ndoială, nu citi- 
torul care caută în leciură un fel de a ze disira, pe lângă 
altele multe, — de a-şi îndreptăți față de el însuşi tendința — 
mărturisită sau nu, a fiecăruiu — către f:agmentare şi îm- 
prăşliere. Ispila de a se lăsa trăit, în loc de a trăi cu toate 
pulerile suflsteşti adunata laolaită, 


Faţă de acest cititor, distrat și întâmplăior, recunoaştem 
categoria restrânsă a cititorului pa care-l vom numi „cali- 
ficat”. Noţiunea implică o experiență a poeziei și a scrisului 
literar, o trăire personală. Pentru cititorul calificat, exprima- 
rea în scris — literatura — este aparența concretă și stilizată, 
din afară — singura semnificativă şi necesară — a vieții lui 
lăuntrice. Când acest cititor scrie despre alţii, deşi nu înce. 
tează dz a se exprima el însuşi, îi zicem critic literar, Dar el 
nu consacră, ci propune. Propune atenției altora ceea ce pe 
el l-a interesat în literatură, din punctul de vedere care i-a 
prileiuit lui comunicarea în spirit rslevală mai înainte. Dacă 
i se întâmplă totuși să dea note și să schiţeze ierarhii, o face 
mai mult pentru a orienta în peisajul sluloa al lite:aturii. Nici 
un critic literar n'a consacrat vreodată un sszriitor, peniru mo- 
tivul că nu are nimeni autoritatea sacrală de-a proclamă 
„uns” pe cineva. Oricare ar îi sorgintea „harului” poetic, re- 
cunoaşterea lui are întotdeauna un vădit caracter plebisci- 
tar. Votul rămâne mereu deschis.., 


Nu însă, desigur», pentru întreagă clientela manualelor di- 
dactice de literatură, a« căror așa zisă consacrare este si îlu- 
zorile și uzurpaloare. 








Singurătăţi între urale 


“de COSTIN 1. MURGESCU 

Primesc gândurile şi tris- mă lăsase astă-vară: singur. 
teţea unui prieten care a ră- Dar, în durerea mea că nu 
mas singur. Eri, eram amân- mai sunt părtaşul singură- 
doi — singuri. Fiecare, pe Lăţii care ne unea — m'arn 
parapetele credinței noastre, bucurai că nu mă aplaudă. 
la depărtare egală de câm- Şi i-am inţeles şi tristețea 
piile în care cei mulţi, cei (pentru mine) şi 
mulţi și entuziaşti, de eri şi (pentru el). 
de azi, îşi strigau veșnicia 


mândria 


Pentrucă iubesc destinul 
bucuriei şi elanului lor dis- singuraticilor. Destinul celor 
ponibil. care cred în anumite cu- 


Am trăit deci şi eu — ru mandamente morale; care 


Războiul pâlpăe tot mai aproape |! 

Vă arde grâul! Ostaşii vi s'au dus! 
De-acum să pribegiţi spre miazănoapte! 
S'o luaţi pe valea începuiului în sus! 


Proectil de-ociravă a căzut, 

Albe văluri blând adie tum,. 

Cine'şi deschide gura, acolo pică mut. 
Iute la drum! Iute la drum! 


Cu mâni hotărite, cinstite, 
Deschid laviţe zugrăvite, 
Se'mbracă în portul de sărbătoare 
Cu cisme 'nalte, largă cingătoare. 


Straniu un singur copil 

Seamănă în porumburi boabe tiptil, 
Cânlând le presară pe frunte de vite, 
Prin coarne frumos arcuite. 


icoana străveche, 
In care în aur Prunc siânt se mai vede, 
O strânge'n coioc după ce o sărută, 


Privelişte natală 
(ans Carossa) 


Temple frânte 'mprăştiate 
Galben ard în soare drag. 
Prin coloane 'nalte, aur 
Din nisip fierbinte trag. 


Mândri fluturi stau podoabă 
Marmorei statuilor. 

înflorește mușchiul verde 

În a zeului subsuori. 


Sarpe sur cum e argintul 
Stă prin praf îmbucăţit. 
În genuchi plecaţi copiii 
Cu îrunziș l-au învelit. 


Și grăbiţi din sânul gliei 
Vin gândacii tăvălug, 
Trupul mort să-l prindă viața 


mănunchiul meu de fraţi ai 
singurătăţii — apăsarea și 
liniştea seninătăţii  piscuri- 
lor — unde nu pot urca fa- 
naticii aplauzelor ce nu an- 
gajează cu nimic. „Et în Ar- 
cadia ego'. aş putea să strig 
triumiător. Da, cunosc vo- 
luptatea  singurătăţilor si-i 
port de-atâtea ori nostalgia. 
în mijlocul prietenilor cu u- 
vale pe buze. 

Şi prietenul mcu o cu- 
noaşte. El  trăeşte astăzi 
chiar, singur; deaceea mau 
durut priviriie în care i-am 
ghicit părerile de rău că nu 
m'a regăsit eri, tut aşa cum 


pot rămâne în veşnică luptă 
cu ei înșişi, dar mereu drepți 
şi curaţi în faţa propriei ior 
conştiinţe. Nu este aici locul 
să vorbim despre toată dra- 
ma acestui destin (şi poate 
chiar, deprimanta lui ina 
tualitate) din momentul în 
care am acceptat să-l ur- 
măm fără şovăire, până la 
capăt. 

Dar, dacă pentru singură- 
tatea lui -— el ştie că nu-i 
pot trimite decât înţelege- 
vea de frate — pentru tris- 
iețile din privire. îi sunt da- 
tor un răspuns. 





(Urmare în pag. 5-a) 


Tăcuţi se tot duc pe câmpia tăcută. 


românește de ION PILLAT 





in fierbintele ei crug. 


românește de ION PILLAT 


m e a a a 


HANS CAROSSA-ROMANISCHES TAGEBUCH 


Ce. ce ar deschide cartea lu Caros- 
sa „Tagebuzh im Kriegs-Rumaănis 
ches Tagebuch” cu gândul de a 
găsi c precisă  decumentare asupra 
războiului trezut, ar fi desamăgiţi. Nu 


sunt nici însemnările unui tactician, : 


rici acelea ale unui răsboinic înăsprit 
ue neîncetata prezentă a suferinții şi a 
morţii, 

Hans Carossa este mediz, — şi în 
această calitate inscțeşte convoiurile 
militare ce străbat Ardealul, până în 
svre Carpaţii Moldove: în toamna a- 
rului 1916 ; notările lui zilnics nu sur- 
orind decât esiompat vârtejul răsboiu- 
lui şi al operaţiunilor militare. 

Ceecca distinge acest „jurna. de 
răsboi” de multe altele ce poartă a- 
celosi titlu, este tocmai nota umană, 
delicat artistică, ce îi însulieteşte pa- 
ainile. 

Răbojul acesta zilnic, făzui pe apu- 
cate, în condiţii vitrege -— câtecdată 
comice, -— are ceva eroic în râbdă- 


isarea, ssnina lui desiâsurare: este 
par'că o supremă silință, în mij:ocul 
prăbuşirii ce-l înconjoară, a încreme- 
nirii, a individaalităţii, în roluri stricte 
şi Emitate, — de a salva s-ânteia de 
spiritualitate ce face prețul unsi vieți 
cu adevărat umane. „Moartea fizică 
nu e totul” — par a ne zice slovele 
sale — cu gândul şi vecinătatea ei, 
s'au cbişnuit oamenii : nai este un fe: 
de a muri, — acela ni duhului: amu- 
tirea sufietului, înăsprirea sensibilită- 
ţii, reducerea ei la reacții automate, - - 
sunt dușmani nevăzuţi ce te încătu- 
şsază ps negândita, carii lasă suile- 
ia! stors de vlagă, scos din făgașul 
cbișnuit al vieţii, deși continuă a trăi. 
Peregrinarea continuă a convoiului 
sanitar, deplasări!e al căror rost ls ră 
mâne e«scuns, perindările agrăbite ale 
rămiţilor, puținui ajutor ce li se poate 
ca, toate se adună şi răsare din ele o 
tXinuită impresie de deșeri&ciune a 
tuturor sforțărilor, . - de oboseală și de 





_ ALEXANDRU BASSARAB 





Si. Eustațiu 


de ANINA RĂDULESCU-POGONEANU 


renunțare. Siabilitate, bmp ae gândire, 
cântărire a rostului permanent al lu- 
crurilor, toate sunt azum cu neputinţă. 
„Pierdut st& spiriiu! în pragul casei 
sale, neîndrăznină a păsi înăuntru . 
Atunci ?... Atunci orice intățișare, că! 
de neinsemnată, orice întâmp.are, cât 
de măruntă, dar cars să poarte seliu 
unui sens, a unei semnificaţii, va fi bi 
revenită. O floare încadrată intro fe- 
reostră, întâia pasăre ce se cratu, 
sprințară, în pădursa încă ingheială, 
iată tot atătea semna că viața îşi 
urmează cursul, neştiuioare şi birui- 
oare, pests prăpădu: omenesc. 

Ceeace atrage insă mai presus de 
icate sensibilitatea poetului Carossa, 
este cerul, --: cerul mereu gansres în 
spectacolu! măreț, nicicdală repetat 
aintru începuturile lumii, ale epusului 
de soare. Când totu! se dărâmă pe pă- 
mânt, ce-i mai rămâne alt de făzui 
decât să priveşii ceru! ?! 

— „Vârful muntelui părea un vu- 
can kuminat de rachete și cbuze ; toiul 
inu însă doar o clipă, munitela deven: 
cenușiu, la fe! cu ceilalți dimprejur. în 
jurul lui însă, ultima rază de soare 
țesea o lumină vrâjită. Umbre verzui se 
aşterneau pe zăpcaă, un mesisacăn 
gingaș părea schițat din strâsături de 
smarald, 

„Cerul cenușiu, brăzdat de 
ergintii, pare apăsător de jos”. 

Ce paradoxală, neașteptată răstur- 
nare de valori, aduc vremurile aspre 
ale răsboiului, azesiui sufiei însetat 
ce alte tărâmuri decâ! acelea în cari, 
conştiincios, își îndeplinește misiunea! 
Cu bărbătească si:mpiitate, irece peste 


dunai 


lipsurile vieţii materiale, peste sufe- 
rințele răniților a căror griie o are. A- 
cesiea sun: acum lucruri curente, -- 
nu ele îi iniereszază, nici îi smulg ac- 
centele cale mai ernoţionante. Irde- 
ling privitor se opreşte însă în lața 
unei porți ţărăneşti : semeaţă și muiă 
covadă a strădaniei omeneşti, se îna!- 
iă pe stâlpii ei minunct împodebiţi cu 
tăeturi în lemn ce înzhipuese laghioa- 
nele și roadele pământului, impletite 
în stranii învolburări. Ca intro pictură 
Slandeză, răsare, mai departe casa 
de curând părăsită de stăpânii e tu- 
gari, puriâna încă pscetia caldei pre- 
zențe umane : pe masă arde o lampă, 
pe războiu: de lesul aşteaptă o bucată 
de pânză, din 'ăziie grele, pe jumătate 
desfăcute, se revarsă vaturi de pânză 
spumoasă şi de cămăsi  înilorate cu 
cusături. Fără apărare sunt toate lă- 
sate, în fața orisărui gând prădalnic ; 
un tăle ascuns pare însă 2 le străju. 
totuşi. „...Nopţi:e lungi d2 iarnă, 29p- 
ție de veghe şi me tors, le ştii tu care, 
streinule ? Cu ce drept le-ai atinge de 
vestmintele bunilor şi străbunilor, 
=ci aşteaptă doar cămăsile vieţii și ale 
morţii pe stăpânii lor... 

Această casă va căpăta semnifica- 
ta unui simbol, pe care, plin de bucu- 
rie, îl va vedea rezistând im mijlocui 
distrugerilor dimprejur. „Știu bine că 
nu înseamnă mare lucru, ca între euii 
de case dărâmate, aceasta să rămână 
sinaură neatinsă. Dar spiritul nesiru 





(Urmare în pag. 2-a) 


Un chip al 


eroilor lui 
Caragiale 


de C. N. NEGOIŢĂ 


Este un fapt recunoscut că 
in marile creaţii literare, tre- 
cerea dela particular la gene- 
ral se săvârşeşte în mod neîn- 
doios și că dacă artistul re- 
curge la început la unul sau 
mai multe „cazuri“, întâlnite 
îm viața de toate zilele, până 
ia sfârşit izbutește să le to- 
pească întrun Singur t2par, 
unde se zămisleşte personagiul 
ale cărui caractere străbat a- 
poi veacurile. Dar nu este mai 
puţin adevărat că anumite ti- 
puri, culese dintro epocă sati 
alta, mai să le mai regăseşti 
in viaţă. Literaturu va înscrie, 
ca şi istoria, pentru eternitate, 
figuri ce au  uparținut unor 
societăţi ucum dispărute. 

O asemenea cyustatare se 
desprinde din cercetarea 0pe- 
rei lui Caraigale, cu deosebire 
din producţia risipită în zia- 
rele sau publicațiile Literare. 
cu 40—3U de ani în urma, pro- 
ducţie pe care ustăzi 9 aveni 
la îndemână. Această Cerce- 
tare, desigur că ne desluşeşie 
jormuţia lui Caragiale, cum pe 
arept cuvânt afirmu biograful 
și editorul său: „Întreg Cara- 
giale, cu ugerimea criticului 
social, poate fi surprins acolo 
in crisalidă, cu calități mai Li- 
bere de fantazie, totodată. li 
lipsa articolelor, am fi pierdut 
fizionomia literară a debutan: 
tului, în spontaneitatea se, atit 


de supravegheată mai târziu” 
(Șerban Cioculescu, în Prefață 
la „Opere de 1. l.. Caragiale” 
vol. IV, pag. XI). 

Dar nu numai atât. ba ne 
siujieşte şi la o altii cunoaşte- 
re, a psihologiei unei societăți 
care dela patriarhalismul con- 
tinuat până în a douu jumăta- 
te a secolului al XIX-lea, (lu 
sat, cum deopotriră în târ- 
guri șin Cupitală) trece deo- 
dată la un semi-urbanism de 
civilizație superticială. In a- 
ceastă societate se întâlnesc 
toate acele lorme, [ie de viață 
familială, fie de preocupări 
publice, fie de limbaj, din care 
în deosebi: teatrul și proza 
umoristică a maestrului se tor 
hrăni din bzlșug, 

Să desprindem, de pildă, ca- 
lambururile, uscare sau naive 
pentru timpul nostru, de a că- 
vor strângere în volun Sun- 
tem indutorați tot d-lui Ciocu- 
lescu. KW vorba de acel proio- 
tip al bucureșteanului, la care 
pospăiala de cultură și mai de 
les pretenţiile de rivicare dela 
mahala către centre sunt mai 
accentuate. Mitică, --- așa se 
numea pânii acum douăzeci şi 
ciuci de ani, — funcţionar la 
domenii. la cuite sau regie, 
ducea o iati fără prea multe 
griji. IN această privință, 
documente asupra standardiu- 
lui său de trăir» ne înfățişea- 
ză, însuşi Caragiale, în atâtea 
din schițele şi mometele sale 
nemuritoare. Despre  accastă 
„vreme idilică' penthu cei de 
aslăzi, sa mai scris, după câte 
ştim noi. Să vedem cum, pe 
lângă o oarecare ironie, au- 
'orul „Scrisorii  piertute“ ne 
prezintă un buget îndesiutător 
pentru un trai tihnit si uneori 
pentru gesturi foarte largi: 

„Vedeţi pe acest mie impie- 
gat. Știţi câtă leafă nare tână- 
rul pe lună? 150 lei... adică 
150 în stat; în mână capătă 
125; care ma să zică, 1620 de 
le: pe un; prin urmare, are 
venit, din munca ui, câte 4 lei 
şi 44 de bani fără ceva pe zi, 
în anii comuni, în anu  bisea- 
ril, câte 4 lei şi A2 de bani și 
reva. 

„E cam preu puțin, ce 
drept; dar pentru un tân dr fără 
viţii şi cu socoteală, poule s'a- 
jungă'“. (Opere, col 17, pay. 
15—16). 

Și nu este numai iruuie aici; 
e un tablou precis ul econo- 
mici româneşti de acum putru 
decenii, care ilustrează și ca- 
ructerul „idilic al sovietății 
noastre de atunci. 


DO a i 


(Urmare in paz. 2-a) 





—— 2 





In literatură, România L.e- 
gionară va avea totdeauna 
trei fețe. Prima faţă este 
cea politică şi morală, ce se 
împlineşte sub ochii tuturor 
şi care, în desfăşurarea sa 
revoluţionară aparţine lumii 
văzute. Este legiunea tăptui- 
toare, în marş, manifestând 
puterea fizică şi morală, a 
muncii şi a justiţiei. Firește, 
această faţă văzută este mai 
evidentă, ea este prima reu- 
litate legionară, deoarece pe 
temeiul ei se deduce exis- 
tența celorlalte două. Dea- 
ceea socotim plin de sens 
începutul poemului Țară, al 
d-lui Aron Cotruş, cu impe- 
rativul familiar şi atât de 
propriu ontologiei românești: 
„Uite-i“, (p. 5). 

Să ne închipuim cele două 
silabe, pronunţate spontan 
de un cozii, de un bătrâu, 
sau de o mamă, -— care ar 
vedea defilând pe stradă că- 
mășile verzi!  Exclamaţia 
„dite-i“, produce ctectul ime- 
diat, al umplerii fiinţei mo- 
vale cu realitatea energetică 
a legiunei văzute. 

Al doilea aspect al vieţii 
legionare, a fost numit de 
insuşi Căpitan chipul nevt- 
zut, şi structura sa este foar- 
te bogată, aici intrând toate 
elementele care despart doc- 
trina totalitarismului româ- 
nesc de  național-socialism, 
fascism și cu atât mai mult 
de comunism. Este vorba de 
finalitatea faptelor în cadrul] 
vieţii unei naţiuni. Scopul 
pentru care se strădueşte un 
neam să existe și să triumfe 
in istorie, este trecerea din- 
colo de istorie, în viaţa a 
doua a învierii. Doctrina le- 
gionară are aşadar funda- 
mente adânci de natură me- 
tafizică, şi în articolele noa- 
stre precedente am căutat să 
arătăm, analizând gândirea 
Căpitanului şi a lui lon Mo- 
ţa, prin ce iniuiţii s'a ajuns 
la fixarea principiului me- 
tafizic. Inţelegerea justă şi 
în amplitudine a suportului 
metafizic din doctrină, este 
esenţială, pentrucă pe ea se 
reazimă consecinţe impor- 
tante de ordin moral şi is- 
toric. Literatura nu va ne- 
glija, fireşte, chipul nevăzut 
al legiunii, dar ca îl] va ex- 
prima în diferite moduri, 
după manifestările sau le- 
găturile lui cu istoria, pre- 
cum şi după dotația particu- 
lară a autorilor ce încearcă 
exprimarea ideilor prin mij- 
oacele artei. La d. Aron Co- 
truș, constatăm de pildă, ca- 
racterul viitorist al legiunii 
nevăzute, poetul adică intu- 
eşte puternic partea din 
viața naţiunii care totdeau- 
na aparţine viitorului şi care 
îşi ascunde valoarea în sim- 
bolismul verde, ca principiu 
al necontenitei creșteri. Din- 


a i a a i 


CRONICA 
ARON COTRUŞ: Ţară, poem 


ION PILLAT: Balcic, monografie lirică 


irun anumit punct conside- 
rată, faţa viitoare este totuşi 
mereu prezentă, existența ei 
în viitor constând în speranța 
noastră de acum, după cum 
învierea din morţi participă 
la prezent prin credinţa 
noastră de acum în acest a- 
devăr creştin. D. Aron Co- 
truş spune: „flăcăi dârţi, pe 
brânci, drum spintecă "n 
stânci, către cea mai bună, 
mai îsbăvitoare pâine: că- 
tre ziua de mâine“. (p. 23). 
Tinând în seamă că poemul a 
fost compus în 1935, „isbări- 
toarea pâine“! a zilei de 
„mâine** o putem accepta şi 
numai în sens istoric, refe- 
rindu-ne la substanţa cre- 
dinței în victoria politică a 
legiunii. Dacă ne-am mul- 
țumi totuşi numai cu sensul 
istoric, am pierde din vedere 
caracterul general profetic 
al mişcării, ceeace ar fi o 
lipsă în înţelegerea doctii- 
nei, dai fiind că profetismul 
stă în strânsă legătură cu 
principiul ei metafizic. Tot- 
deauna vom putea înțelege 
în sens profetic „isbăvitva- 
rea pâine“, fiindcă totdeau- 
na sufletul nostru va hrăni 
speranțe mai mari, în ce pri- 
veşte mărirea neamului. jar 
dacă ne gândim că suntem 
aşezaţi în planul al doilea 
față de marile puteri, dacă 
prinurmare ţinem seama de 
numărul rornânilor mai mic, 
decât al altor naţiuni îie 
prictene sau neprietene, sen- 
sul profețismului nostru este 
singura sursă.a refacerii e- 
chilibrului şi a înlăturării 
primejdiei unei  asimilări. 
Există un echilibru al pute- 
rilor prin număr, dar în ce 
ne priveşte pe noi, acest e- 
chilibru este o chestiune a 
viitorului, care, prin duta ei 
neprecisă sc contopeşte cu 
profetismul despre care am 
vorbit. Mai există însă, între 
popoare, şi un echilibru de 
natură spirituală, realizabil 
Sie prin cultură, fie prin 
eroismul jertfei şi el e latura 
foarte adâncă a doctrinei le- 
gionare, cu aplicabilitate în 
numeroase domenii de pro- 
ductivitate. Echilibrul prin 
cultură, ca şi croismul jstt- 
fei, se desprind tot din 
profetism, pentru atât cul- 
tura cât și eroismul surit 
concepute doctrinar ca sim- 
ple semințe îngropate în is- 
torie, spre a rodi totdeauna 
în timpul ce va veni. Prin 
dimensiunea ce-i măsoară 


potențialul productiv în vii- 
tor, cultura şi eroismul par- 
ticipă la realitatea nevăzuti, 
iar prin manifestarea ei ne- 
întreruptă şi prin continua- 
rea numelui şi duhului nea- 
mului, participă la istorie. 
Despre această istorie a pa- 
tențialităţii, d. Aron Cotruş 
are viziunea de apoteoză: 
„creşte peste mine, peste 
timp și 'ntuneric, sub fulgere 
— un mâine feeric“,  Iarăş 
menţionăm că, spus în 1935, 
acest „mâine feeric“ se re- 
ferea la victoria politică a 
legiunii, dar totdeauna 
vom putea vorbi profetic, de 
viitorul feeric al ţării, 

Al treilea chip al legiunii 
îl definește experienţa ace- 


eace se cheamă  „mlaştina 
desnădejdii“.  N'am putea 
preciza cărei realități apar- 
ține mai mult, celei văzute 
sau nevăzute. „Mlaştina des- 
nădejdiei“ este de esenţa 
răului pe care îl producem 
sau pe care îl îndurăm. şi 
răul are ontologia sa şi se 
defineşte metafizic ;  dialec- 
tic, el este în continuă luptă 
cu binele. Nu ştim ce desvol- 
tare va lua în literatura le- 
gionară dialecţica de esență 
pur creştină, a binelui tri- 
umfător; întrucât ea se în- 
temeiază pe libertatea indi- 
viduală şi pe harul îecundi- 
tății spirituale, credem că 
ea va fi isvorul profund al 
unei experienţe dramatice 
din cele mai interesante. 
Din „miaștina desnădej- 
dei'* d. Aron Cotruş circum- 
scrie în primul rând ca- 
drul celor ce o produc: „pâi- 
ne ca de piatră... lenea stră- 
veche-i latră... strigoi fără 
nume şi vatră, din scârnava 
lor şatră, îi hulesc, îi latră'. 
(p. 28). Să se observe natura 
pervertitoare a răului care 
transformă pâinea în piatră, 
îndeplinind dorinţa tentaio- 
rului mai în adânc, dându-i 
adică mai mult decât se aş- 
tepta, măcar că a cerut doar 
transformarea pietrelor în 
pâini. Cât despre celălait 
mod al „mlaştinei desnădej- 
dei'*, care este suferința în- 
durată, d. Aron Cotruş îi are 
cumplitul presentiment  ex- 
primat prin dramatica in- 
terogaţie ce însoţeşte tot- 
deauna gândul paharulu e 
otravă: „timpul al cuie? 
al cui e? cine ne bate bra- 
ţele 'n cue? ce nenţeles, n2- 
ghiob nenoroc, putea-ne»ar 


UNIVERSUL LITERAR 


vreodată opri iar pe loc: pa- 
şii de foc, gândul. de foc?'“. 
(p. 31). Trebue să fie o so- 
Juţie și pentru mlaştina des- 
nădejdiei. Ea nu poate îi în- 
să decât tot de natură pro- 
fetică, adică soluţia constă 
în credința eroică în victoria 
finală. Ideia aparţine tot 
creştinismului care uneşte 
cele două virtuţi teologale, 
credinţa și speranța, dându- 
le puterea de a mântui pre- 
zentul. Este sensul bisericii 
creştine, ca navă a credinței 
isbăvitoare „din valul ce ne 
bântue“, — dar şi loc de în- 
semânţare a speranţei. Până 
la sfârşit, nava nu se va în- 
neca; ea va ancora teafără, 
ete... D. Aron Cotruş, după 
ce are intuiţia tragică a bi- 
ruinţei temporâre a răului, 
concepe imediat cealaltă bi- 
ruință, în eternitate, a bine- 
ui: „vremea uriașe. izbăvi- 
toare biserică, de blid şi şo- 
văeli îi desferică... din ace- 
leaş străvechi, oloage cuvin- 
te, îi îmbrânceşte înainte în 
o altă limbă... țara se şterge 
la ochi și pașii şi-i schimbă“ 
(p. 31). 

Orişice schimbare la faţă, 
nu are decât un singur sens: 
al viziunii chipului etern; al 
asemănării divine, ceeace în 
concepţie pozitivă însemnea- 
ză însumarea tuturor puteri- 
lor pentru creaţia de sine 
maximă. 

Modelul schimbării la îaţă 
al unei țări e deci în poten- 
țialul său spiritual, şi schin- 
barea are caracterul pereni- 
tăţii în sensul în care un pom 
posedă darul perpetuu de a 


produce flori, roade şi s€- 
minţe — factori ai vieţii în 
eternă întoarcere. In sens 
creştin, schimbarea Ja faţă 


depăşeşte ca adâncime con- 
cepţia eternei întoarceri, de 
oarece ea se produce prin 
răscumpărare.  Intr'un fel, 
mlaștina desntdejdei isbăve- 
şte de păcate și răscumpără. 
Poate aceste idei, se vor a- 
dânci din ce în ce mai mult, 
pe măsura descoperii lor în 
în diferite planuri vii. 


Numele „Balcic“ derivă 
dintr'un cuvânt turcesc, care 
insemmează „colină“ sau 
„pământ alb, râpos“. Ape- 
laţiunea reteritoare la culoa- 








rea albicioasă a sclipitorului 
țărm de mare, a primit-o o- 
rășelui dobrogean după ce 
probabil nimeni nu mai înţe- 
legea numele său elen; 
Dionysopolis. E şi greu de 
înțeles cuvântul grecesc, în 
care nu se mai face aluzie la 
pitorescul humei oglindite în 
ape, ci se comunică doar în- 
formația să oraşul este al 
zeului Dyonisos. Ca să prin- 
dem argumentul pentru care 
un colț de mare se considera 
domeniul zeului vinului, să 
să amintim că numele Dio- 
nysos  însemnează „colina 
sau țărmul lui Zeus“, dând 
însă ideii de colină sensul de 
isbucnire a forțelor vegetale 
ale pământului. Intr'adevăr, 
ceeace făcea, la antici, ca 
„dealul“ să se bucure de un 
cult special, era deosebirea 
dintre pământ şi mare, ce) 
dintâi având privilegiul ve- 
getaţiei, i 
Cu spiritul tor atent la de- 
limitări, grecii au observat că 
apele mării au pretutindeni 
aceeaș înfăţişare, şi că pro- 
teismul lor provine numai 
din capriciul vântului sau 
culoarea țărmului; ce se răs- 
frânge în unde. Cu pământul 
lucrurile stau altfel, de oare- 
ce căldura, lumina, ploile, 
acţiunea oamenilor îi schim- 
bă cu totul relieful, iar ve- 
getația produce deosebiri 
fundamentale între regiuni. 
Ca zeitate a vinului, Dio- 
nysos personiiica forţele ger- 
minative,  sevele  fecunde 


şi modificatoare. Reamintim 
contrastul uluitor între po- 
dişul dobrogean împietrit şi 
secetos, şi între vegetaţia s- 
bundentă din vâlcelele şi 
coastele țărmului dela Bal- 
cic. Fie călătorului pe mare, 
care a remarcat pantele go- 
lage în alte părţi ale malu- 
rilor, fie celui ce venea de 
pe uscatul veşted, țâşnirea 
bruscă a verdeţii din gura 
micului golf, îi pricinuia o 
stare de uimire, şi-i da uşor 
convingerea că favoarea a- 
ceasta se datorește unui zeu. 


De aci numele, dim pietate 
față de bunăvoința divină. 
Esenţialul era însă să se 


remarce frumusețea fără pe- 
reche a țărmului, pentru ca 








imaginația să intre imediat 
în activitate. lar dacă mai a- 
mintim că zeul vinului era şi 
al artei, — cultul sevelor 
fiind un cult al inspiraţiei, 
înțelegem. şi mai lesne zeiti- 
carea acestui țărm mitic de 
către limpedea minte gre- 
cească. Nu știm cât va fi du- 
at interesul grecilor pentru 
răsăritul neașezat definitiv 
în tihna civilizaţiei. Ne cu- 
prinde însă o deosebită emo- 
ție la gândul că sutletului 
artiştilor români i-a fost de- 
stul scurtul răstimp de două 
decenii spre a observa dra- 
gostea unei divinităţi revăr- 
sată asupra Balcicului. Şi nu 
trebue să uităm primii ochi 
fascinaţi de frumusețea albă, 
ai Reginei Maria. 

Astfel de consideraţii, în 
care punem riguros accentul 
pe spontaneitatea în inspira- 
ţie a artiștilor români, ni ie 
prilejuește volumul d-lui Ion 
Pillat, „Balcic“, tipărit re- 
cent la „Scrisul Românesc! 
şi reprezentând culegerea 
compozițiilor cu tema Balci- 
culu:, apărute în diversele 
volume de până acum aie 
autorului.  Bleganta tipărire 
a editurii craiovene, oferă c- 
dată cu versul d-lui Ion Pil- 
lat un număr de aproape v 
sută de reproduceri din acele 
lucrări trecute de acum în 
limbajul plastice; cu denu- 
mirea „„Balcicuri“. Ilustraţia 
se datorește d-nei Maria 
Brateş-Pillat. 

Mulţumim d-lui lon Pillat 
pentru ideia plină de demni- 
tate de a întocmi 0 mono- 
grafie a  Balcicului, cu un 
material adunat oportun, din 
ceeace este mai demonstra- 
tiv: poezia și pictura. Re- 
flecţiile noastre șovăesc pai- 
că să se îndrepte asupra 
versurilor în sine, — a că- 
ror valoare cititorul o știe, 
de altminteri, — și gândul 
încearcă să se adâncească, 
spre a spune astfel, în spa- 
țiul absent de acum al Bal- 
cicului nostru. Că este al 
nostra demostrăm pe calea 
atât de simplă a evidențelor: 
înainte de a fi al nostru, nu 
era al nimănui, fiindcă nu 


Un chip al eroilor lui Caragiale 


(Urmare din pag. I-a) 


Dar să revenim la acel pro- 


totip social din care lucudlul 
comediograf va scoate spu- 
moase şi minunate scene de 


umor. Spuneam că Mitică por- 
nește dela mahala; că uscen- 
siunea sa a fost foarte ușoară; 
că apare pe urmă în centrul 
Bucureştilor, într'o lume unde 
prea puţini inşi se ridică la un 
alt nivel spiritual decât dân- 
sul. Aici Mitică trona cu ade- 
vărat, printr'un oarecure ci- 
nism,  printr'o oarecare ușu- 
rință, care-l făcea, cum se 
spune, Să nu ia nicioilată lu- 
crurile în serios... Dar Mitică 
este și spiritual. De ce oarear 
ți el ridicol, când spre a-i face 
pe prieteni să petreacă, le o- 
ferea mostre de divertisment 
in felul acesta ? 


— „Unde mergi de vară, 
Mitică ? 

-— La munte... 

„— În ce loc? 

—: Da  muntele-de-pietate, 
monșer. 


+ 
Pe stradi. E înbulzeală. Mi- 
Lică, cu un prieten, face dru- 
mul dela Bulevard la Teatru, 


Dim greșală, prietenul îl calcă 
pe Mitică pe gheată: 

— Pardon! se grăbeşte u 
zice Mitică, te-am călcat sub 
talpă. 

+ 

In tren. Mitică, având bilet 
de clasa întâia, intră în clasa 
a doua, să vorbească cu un 
prieten. Conductorul cere bi- 
letele. Mitică, prezentând pe 
al său, şi cu un zâmbet către 
conductor : 

— Cât 
diferenţa ? 


vine să-mi plăteșt: 


La, cafenea. 

Mitică. — Băiete, un juarţ.... 

Chelnerul pleacă să execute 
comanda. 


Mitică, — Băiete!? 
Chelnerul se întource. 
Mitică. — Să fie mai ne. 
gru 7... 
+ 


In trenul de plăcere. Vaygo- 
nul este plin de lume. O doum- 
nă, intrând : 

— Nu mai e niciun loe li- 
ber pentru mine... 

— Ba, da, doumnă, mai este 


unul, cel mai comod... 
— Unde? 


— In inima mea“. (Op. cit., 
pag. 404—405), 

Pe tânărul nepăsător, cu ver» 
va-i  îndrăcită în cercurile 
sale, și l-a apropiat, în toată 
opera, marele Caragiale. Sa 
folosit, prin urmare, în nenu- 
mărate rânduri de el. Mitică 
nu este decâţ rareori un vicios. 


El se pasionează, cum am spu- 
ne noi azi, de lucrurile gra- 
tuite, de politică, de chestiuni 
sociale... 


[i cunoaşteţi pe „teribilul“ 
Lache (aici numele i-a fost 


schimbat numai pentru diver- 
sitate) din O lacună. In schi- 


fa aceasta, el se indignează 
până la furie că în Codul nos- 
tru penal nu există pedeapsa 
cu moartea. Pasiunea, dusă 
până la exces, pe lângă comi- 


cul urmărit de Caragiale, face: 


din Lache (sau Mitică) un tip 
foarte simpatic. Omul nostru 


este un idealist. Generozitatea 
lui creşte mereu. Când cei mai 


mulți dintre prieteni rămân 
indiferenți în jața problemei 
deschise  suu sunt. preocupaţi 


de amănunte banale (— ,„,„Aide, 
Lache, e târziu, ne aşteaptă 
damele!“], marele generos ştie 
numai de lacuna juridică, pe 


care o constatase, și la carenu 
poate renunța. 


In alte împrejurări a fost 
bine dispus; acum, iată că este 
grav. Se angajează, bunăoară, 
în discuţii asupra crizei, asu- 
instituțiile publice, asupra ra- 
piței, a cărei recoltă a fost dis- 
trusă, asupra „bozerilor” din 
China, etc. 

Mitică însă este delicios în 
raporturile lui cu amicii, Spre 
deosebire de alţi camarazi, ce 
se dovedesc a fi niște lichele 
sadeă, el are un singur rost: 
să înveselească prin prezenta 
și causticitatea sa de limbaj 
sau prin purtările sale. Mitică 
se plimbă cu tramcarul, cu 
tramvaiul, cu orice, dar ştie 
s'o îa razna la şosea și cu tră- 
sura : 

— Paidom gaspadin! 

„Unde ?... 


„Asta e! N'o să meargă o- 
mul cu muscalul să mănânce 
rahat la cişmeaua lui Canta- 
cuzino dela Filaret... La șosea! 
Unde merge toată lumea bu- 
nă“. (Idem, pag. 16). 

Prejacerile sociale care au 
urmat au făcut să dispară, prin 
urmare, acest tip minunat, 
care s'a ivit la noi parcă spre 
a alimenta din plin strălucita 
operă caragialescă. Dar ne va 
înfățișa mereu epoca de civi- 
lizare şi mai ales începutul de 
urbanizare a târgurilor româ- 
neşti. 

C. N, NEGOIȚA 


12 Octombrie 1940 =—— 


LITERARĂ 


«zista. Fiinţa lui am SCOS-0 
din nimic, adică din ascunsul 
matricei noastre stilistice, 
aşa cum florile ies din as- 
cunsul germinator al părnân- 
iului. Ne întrebăm cum 
se va simţi poezia şi pic- 
tura românească fără Bal- 
cic? Intrebarea de natură 
oarecum tehnică, vrea să su- 
blinieze că sa închis, poa- 
ților şi pictorilor, printr'a 
ciudată interdicţie a istoriei, 
contactul cu o sursă a inspi- 
ției lor, ce le aparţine prin 
dreptul descoperirii. 

Dar, revenind la preferin- 
țele noastre teoretice, vom 
spune că putem găsi o im- 
portantă consolaţie în anui- 
cul mit despre Dionysopolis. 
Căci dacă am făcut din por- 
tu minuscul al bărcilor de 
pescari turci şi al taitasurilor 
tătăroaicelor împodobite cu 
şiraguri de scoici, — orașul 
ab al picturii şi al inspiraţiei 
lirice, aceasta însemnează că 
simțul de vecinătate cu divi- 
nitatea il avem astăzi mai 
proaspăt decât multe popoare 
din Europa. Foarte just gân- 
deşte d. lon Pillat când con- 
sideră Balcicul „cheie“, în 
cele câteva cuvinţe intro- 
ductive ale monografiei: 
„Sub cerul însorit, în străve- 
chea Dionysopolis, închinată 
de către Greci zeului viței, 
echilibrul se naşte firesc în- 
tre beţia dionisiacă și seni- 
nătatea lui Apollo. Astfel in 
mine avântul nomadului scit 
se potoleşte în aşezări geto- 
romane, pe un tărim de vis 
ancestral.  Adâncirea prive- 
liștei odată cu arheologia su- 
fietului chiamă pe buze fiin- 
ţa pură a cuvântului şi rit- 
mul armonic al lumii, pentru 
care Balcicul ne poate fi 
cheie și prilej“. (p. 10). Nu 
mai că această cheie, nu 
ne-au aruncat-o apele mării. 
întâmplător, la picioare, ci 
noi am găsit-o după delibe- 
rată căutare. Am căutat şi 
„beţia dionisiacă“ şi „seni- 
nătatea lui Apollo“ şi „avân- 
tul nomadului scit“ şi „rit- 
mul armonic al lumii“, — şi 
pentru domeniul ascuns al] 
acestor lucruri am găsito 
cheie, atunci când am avut 
prilejul. Dar acum, când spre 
a spune astfel, nu mai avem 
„prilej“? Suntem iarăș în 
căuţarea unui domeniu. lar 
drept încheiere un proverb 
al nostru, potrivit aici, pen- 
trucă ne dă încrederea în 
noi: „Omul sfinţeşte locul“. 


CONSTANTIN FÂNTANERU 





Hans Carossa-Rumanisches Tagebuch 


(Urmare 


zre nevos de asemenea popasuri ae- 
vea: scut și pavăză îi sunt, deaceea 
stărue împrejurul ior. Ştie el oare, pen- 
tru cine veghează ? Poate pentru ace- 
la ce încă în leagăn este, acela căruia 
îi va fi dat să preschimbe în cântece 
ș imnuri de slavă, toată durerea ș 
obida de asum...” 

Locurile şi așezările omenești aie 
Ardealului capătă astfel sub pana lui 
un nou relief. lată însă că nici cameni: 
ru i se perindă pe dinaintea ochilor 
fără a-i lăsa o adâmză impresie. 

E întâia oară când întâlneşte popu 


nal” : 


lație românească, — bătrâni, femei şi 
ieste; ceeace îl isbeşte indată, este 
„mersul lor ușor, liber și mândru... 


chipul sănătos și rotund, străluminat 
de spiritul rassei; la întâia privire, 
aândul ţi se duce spre Italia; şi totuși 
NU, — mai e ceva: un aer de biân- 
dețe instinctivă, — dar şi ceva tainic, 
în suiiei zăvorit, o ascultare parcă de 
c poruncă lăuntrică, — o sălbatecă, 
străveche mândrie... Când trec trupe- 
le, niciuna din ele nu adaste în loc, 
cum fac de obicei cei dela țară, să-și 
piardă vremea în vorbe deşarte, Se 
simte începând o ţară în care oamenii 
sunt dârii, lor înşile chezaşi, — o ţară 
in care destinele se împlinesc firesc 
și limpede”, 


din pag. I-a) 


Impresia de înaltă, autentică spiri- 
tualitate ce o lasă aceste însemnări, 
t-pite întrun 
este întărită şi de prezența prinire rân- 
duri, a gândului şi slovelor unui prie- 
ten plecat dintre cei vii, ce-şi strecoară 
sin paaină 
spre o viaţă nouă, 
nind vădit în imnul d> laudă și încre- 
dere cu care se sfârșește acest „ur 


lirism simplu, natural, 


în pagină îndemnul lui 
luminoasă, isbuc- 


„Fericit cel ce aripile îşi întinde în 
prăbușiri de lumi şi veacuri! Din ra- 
nă, el creează vindecarea. Când lumi 
ze nărue și alteie nouă ies la lumină, 
atunci se arată o clipă, albasiră ca ce- 
rul, solia de libertate şi transfigurarea, 
rezind duhuriie spre 
Pe cel ce, adânc legat de trecut, ră 
mine înrădăcinat în cele vechi, sub- 
pământene, cercetaţi-l, strigaţi-i minu- 
rata chemare a vietii noastre pline de 
primejdii... 

De pe tărâmuri de umbră şi lumină, 
vă apropiați cântând, cel pe care-l în- 
IGiniţi în drumul vostru își preface ca- 
lea vieţii... Fiţi gata. Fiţi treji. Fiecare, 
n alt glas, îşi va primi porunca dela 
Domnul. Drum drept, drum întins, aste 
calea voastră ; lungă zi de muncă, ra- 
ră și de sărbătoare, vă așteaptă... ve- 
gheaţi fără incetare |“ 


ANINA RADULESCU.POGONEANU 


zbor învietor... 


== 12 Octombrie 1940 








Proza lui Alecsandri 


Alecsandri a scris proză ocazional şi la 
mari intervale de timp, de cele mai multe 
ori fără intenţia să facă „literatură”. Poate 
tocmai de aceea, eiiberată de formulele li- 
terare curente, această parte a operei serii- 
torului comemorat acum are o prospeţime 
remarcabilă, inmănunchind însușiri de stil, 
observațiuni pisihologice, descrieri de un co- 
lorit viu, caracterizări sugestive, care o fac 
plăcută la cetit şi astăzi, _ 

Mai toată proza lui Alecsandri pleacă 
de la un real substrat autobiografic. Ab- 
stracţie face „Istoria unui galbin”, pentru 
care  Bogdan-Duică a identificaţ modelul 
înti'o traducere din limba germană apă- 
iută în „Mozaicul” dela Craiova al lui 
Lecca, la 1838, sub titlul „Moneda”. Alâtu- 
rarea celor două texte e concitudentă, totuș 
nu se poate vorbi de a transeriere. Aleesan- 
dri, ca şi în comediile lui construite după 
tipare franceze, a naționalizat fondul, în 
aşa, fel incât aproape nici nu mai intresează, 
modelul dela care a plecat. | 

In ceea ce privește „Buchetiera din Flo- 
rența”, apărută în „Dacia Literară” a lui 
Kogălniceanu la 1840 (scriitorul avea a- 
tunci 19 ani), s'a crezut multă vreme că 

tobiografic. In 
are un punct de plecare au gra: n 
realitate „Buchetiera” este construită după 

i : i i lipsindu-i ni- 
tiparul nuvelei romantice, nelir i 
ii din elementele caracteristice genuiui 
Pe de altă parte, cum sa dovedit nu de 
mult, descrierila monumentelor și aspec- 

itali ă neori cu 
telor utbane italiene sunt făcute uneori U 
fraze întregi luate dintr'un ghid. Alcătuită 
ă i e că „Buche- 
după, aceste rețete, se înțelege că ,, | 
pa din Fiorenţa” nu are nicio valoare, 
nici măcar pe aceea de document autobio- 
j insă ă ă tă pentru 

ratie. E insă o dovadă conc'uden 1 r 
peniță ri noastră că influențele străine, in 
cazul de faţă influenţa romantică, l-au im- 
piedecat pe scriitor să dea realizări va1o- 

î z ii ie. Ceea ce râ- 
roase, în proză, ca şi in poezie 
mâne din „Buchetiera” este limba de o im- 

j inzătoi e it de fluidă, 

ezime surprinzătoare, „deosebi! de ă, 
E aresta de zplobie”. Și mai rămâne ceva: 
descrierea peisajului, descriere căreia il dau 
viaţă, culoarea, mișcarea şi sunstul. Iată un 
pasaj convingător: E 

„Priveşte norii aceștia văpsiți de pur- 
pura razelor, cum se ridică spre ceruri 

j ă a pămâniului făcută în siava 
ca o jertiă a păman.uli i „S 
puternicuiui ziditor. Uitâ-te şi te miră Re 

i isi ele: i aţa nozsira 
frumusețile patrisi mele: în fata ş 
poeticul Arno șerpuește prin câmpii vasele 
şi prin lunci misterioase și malurile sai€ 
vuese de cântece'e pasărilor; în dreapta, 
i ui i rădini şi pa- 
verzile coiine acoperite de gră și, pa 
laturi de marmoră ce zâmbesc una alteia ca 
nişte copile ce s'ar uita în oglindă; în stânga 
se intinde o câmpie plină de li zii, i ue 
mă-ne se clatină un zid de copaci tufoşi, z e 
cprește vuetul orașului d> a veni pâna 
la noi; numai murmura tristă a lui Arno 

ă, tă âncă impregiură”... 
turbură tăcerea adâncă ca ne impresiure 

Descrierea aceasta, e drept, păstrează, și ca 
ceva, din peisajul romantic. Precizia pioiu- 
rală, imaginile care dau impresia de imen 
sitate, atenţia, pentru sunet și mişcare, nota 
de adorare a dumneztirii, sunt calităţi 

j amartine, dar mai 
care ne amintse pe Lamartine, „n 
ales pe Chateaubriand. Mai târziu, deserie- 
rile lui Alecsandri vor deveni mai ecici'e, 
schiţate in trăsături precise, realiste chiar. 

„In o plimbare la munţi” povestire natu- 
ală, plină cn avint, de umor și tinerețe, pei- 
sajul e sobru, lipsit de amănunte inutile 

i i i ână nu a re- 
şi sentimentalism. Tânărul autor 
nunțat totuş, la romantism și intercalează 
câteva pagini care se alătură „Buchetierei 
şi, „Muntelui de foc”. 

9 

: A i PR ORE Pe 

Ciaritatea şi conciziunea stilului, Tigo 
rea descrierilor, ascuțitul spirit de observa- 
ție, grija pentru amănuntul sugesiiv, pă- 
trunderea psihologică, Sate 04 atâtea a 

i ăsi 
sușiri de prozator pe care le vom £& i 
jurnalul de călătorie“ ad lui Alecsandri. 


Jurnalul acesta a fost pregătit de aite des- 
serieri de locuri și deprinderi, ca aceea â 
„Iașilor în 1844“, a „Borsecului“ și a „Bălţii- 
A be”. In cea dintâi scriitorul caracterizea- 
ză admirabil capitala Moldovei, cu aspectul 
ei cosmopolit de pe la jumătatea veacului 
trecut, Este interesant că această caracte- 
tizare nu se oprește numai la exterior, ci 
explorează și psihologia, societății ieşene a 
vremii. 

Aşa dar, descrierilor arhitectonies și vesti- 
mentare e corespund  caracterizări psiho- 
logice dintre cele mai interesante. Pentru 
Aecsandri, Iaşul, oraș alcătuit numai din 
contrasturi, este „un teatru curios, decorat 
cu palaturi şi bordee lipite împreună i 
actorii lui sunt luxu. și sărăcia, iar comedia 
co se joacă in toată ziua pe scena lui poartă 
deosebite titluri, precum : 

„Cine-i mare îi și tare: cine-i mic, tot nimici 
„Șlieul şi pălăria, sau idei vechi și idei nouă”. 

Aceaş contrast dintre două 'umi alătau- 
rate stnaniu îl va înfățișa scriitorul și în 
„Borsec“, ca şi în „Balta-Alpă“. Aceste „re- 
portagii“ desvăluesc amintita însușire a 1DI0- 
zatorului Alecsandri: un spirit de observa- 
ție, căruia nu-i scapă nimic din priveliştea 
văzută, chiar numai o singură dată, 

Peisajului schițat în toate amănuntele 
lul îi corespunde o tot atât de minuțioasă 
descriere a oamenilor cu aspectul şi psiho- 
Mogia lor : 

Bolnavii dela Borsec „seamănă cu niște 
vinovați duși Ia lecul osândei. Pe fața lor e 
zugrăvită o înfiorare comică, ce se mărește 
cu cât se apropie mai mult de izvor ; dar 
mai ales când se hotărăsc a duce la gură 
cel dintâi pahar plin cu buzeut, tabloul ce 
se înfățișează este vrednic de penelul vesti- 
tuui Gamarni. Muschii obrazuluj se sgâncesc 
sprâncemee se încreţese, ochii se dau peste 
Cap, buzele se strâng ca pentru o dulce să- 
rutare şi toată fizionomia se preface înta*o 
nevinovată, şi nepreţuită caricatură“. /Pro- 
2, 1876, p. 250-251). 


L 

In ultimele trei scrieri în proză, Alecsan- 
dri, eliberat cu totul de romantism, devine 
aproape reatisi. Nimic convenţional sau 
dulcezag in pagini'e acestea. Totul este tra- 
sat în linii sigure, chiar amănumbele neplă- 
cute ochiului „dar caragtenistice pentru un 
lec său o împrejurare. Peisajul și panorama 
se meliefsază în contururi simple dar evoca- 
toare. Nimic nu-i scapă acestui prozator, în 
care nici nu mai recunoști pe „bardu deta 
Mirceşti''. Spre deosebire de Boimtimeana 


de ION ROMAN 
și ehiar de Grigore Alexandrescu, el ştie să 
vadă tot ceeace poate interesa pe ur călă- 
tor şi nu se adânceşte în consideraţiuni isto- 
rice, arheologice sau arhitectonice. Bolinti- 
heanu, povestindu-și călătoriile, a făcut o 
aperă de erudiție, în care vom întâlni date, 
amănunte științifice, daa în care nicăeri nu 
vom 'eunoaște lucru! văzut. Cartea de câlă- 
torii a lui Bolintineanu putea fi scrisă la 
biroul lui de lucru cu informații tuate din 
alte cărți. Căci este într'adevăr Surprinză- 


„tor să găsim deserieri ca aceasta, : 


„Smirna este un oraș ca toate oraşele din 
Turcia. Partea locuită de francezi e mai 
frumoasă, și întrece, sub toate raporturile, 
Pera din Constantinopol“. Cât de concret 
ni se înfăţişează, în schimb, un oraș descris 
de Alecsandri : 

„Orașul Tangen, numit de Arabi Tangia, 
prezintă un tab'ou foarte original Prin clă- 
dirile sale albe, care se ridică treptat pe 
coastele a două culmi apropiate. Impreju- 
ru-i se însiră un brâu de ziduri îmalte cu 
metereze ruinate, iar în mijlocul lui se 
înalță două minarele patrate, ale căror că- 
rămizi smâălțuite formează, felurite  ara- 
bescuri, Toate casele sunt coronate cu :te- 
rase, pe care locuitorii petrec nopţile de 
vară, şi din depărtare ele înfățișează aspec- 
tul unei scări gigantice lipită, de coasta cu- 
milor. Albeaţa ferestrelor și lipsa de gea- 
muri produc o uniformitate care ar osteni 
vederea, dacă acea unitormitate nu ar îi 
intreruptă prin câţiva copaci, prin coloritul 
minareleăor și prin locuințele consulilor Ru- 
Topei, vopsite în galben, vânăt, pembe şi 
verde“. „Proză, 1876, p. 391), 

Asemenea descrieri sunt întregite printr”o 
serie de amănunte pitorești, privinq obi- 
ceiurile, ocupațiile, jocurile imâigenilor. 
Alecsandri nu vede peisajul static, ci într'o 
necontenită mișcare, culorile, aumbrele și du- 
minie inp'etindu-se, imprăşștiindu-se, lup- 
tându-se : 

„S3arele stobora spe apus întrun ocean 
de ilacări și razele lui străbăteau ca miște 
săgeți de dur printre frunzele capaicilor. 
Munţii Pirinei se învăluie treptat cu o 
mantie roșietică, iar vânturile, acoperite ae 
omăt, păreau încununate cu diadermuri stră- 
lucitoare. Umbrele se luptau cu lumina şi 
s9 ridicău pe pozlele dealurilor; cerul lim- 
pede și transparenţ se intindea deasupra 
ncastră ca un văl subțire și albăstriu, prin 
care se zărea, ca prin vis, ucirea, argintie 
„Un singur NOr, ce avea 
foma unui vultaar uriaș, se îndrepta spre 
culinea munților şi părea că sbura 
căibul său, ascuns în naltele stânci ale Pi- 
rineilor.. + (Proza, 1876, p. 300). 

Descrierea orașuiui este, la rândul ei, in- 
sulleţită de participarea omului, văzut nu 
numai ca element decorativ, ci caracterizat 
ȘI in resorturile lui psihologice. S'ar putea 
cita pentru exemplificare descrierea, pieţii 
din Tanger. Mai ales în jurnalul său de că- 
lâtorie, A-ecsandri se arată un bun psiholog 
care știe să rotunijească admirabil portretul 
Moral a] eroilor săi. Vom cita astfel portre- 
tul evreului din Tanger, care „precum și 
acel din toate orașele Africei, este ființa 
cea mai ingrijorată dim lume; pentru & 
chiar umbra unei pâsări trecătoare este un 
motiv de spaimă ! El nu grăește, ci șopteşta, 
nu râde, ci zâmbește, nu caică, ci alunecă 
pe pământ, căci nu are -ourajul ființe; sale; 
vecinie prigonit, vecine umilit, e! își răz- 
bună insă Prin violenie, speculând lenea 
apăsătorilor Săi şi parvenină încet, încet, 
a mmonobpoliza tot comerțul orașelor“. '/Proză, 
186, p. 400). Portretului psihologic trasat in 
linii atât de sigure îi corespunde unul fizic 
de un realism surprinzător la Alecsandri 
Ubid,, p. 390 și 414). 

kb 

Bun psiholog, Aleesânari intuește micile 
drame iale oamenilor cu care vine în contact 
şi ni le înfățișează cu multă, pricepere. Iată 
drama intimă a surorilor Ashton: 

„Salonul... îl găsim ocupat de două dom- 
nișoare palide, fetele Doamnei Ashton, care 
imbătrânind în simgurătate, se sting sărma- 
ue.e de dorul Europenilor. Flori exotice ȘI 
nscate de soarele Africei, ființe predestinate 
a trăi,şi muri în haine da vestale, ele poar- 
tă zuluti ce atârnă dealungul obrajilor, dea- 
lungul gâtului și dealungul sânului până, la 
mijloc. Ochii lor de un azur spălăcit pri- 
vesc cu melancolie prin ferestrele salonului 
munții ce se 'nalță dincoo ae baia Tange- 
rului și marea ce se intinde spre țărmurile 
Spamiei, dar în zadar! tot în zadar)... nică 
o umbră ds mire nu se zăreşte în funktul 
orizontului !!“ (Proză, p. 395). 

Mai mult îl atrag pe Alecsandri situaţii:e 
hilare. Un umor fin, fără sarcasm, dă un 
co-orit plăcut întregului său jurnal. Po. 
vestea căpitanului Campbeil, a consulului: 
Reade, înfățișarea familiei de englezi îm- 
tâlnită în Africa, întâmplările hazlii de pe 
vapor, sunt numai câteva din pasajele a- 
trăgătoare prin amintita însușire. 

Am putea duce analiza noastră mai ae 
parte, ocupându-ne de pitorescul și cu'oa- 
rea locală, a povestirei și de alte elemente 
vrednice să fie relevate. Nu ne îngădue, 
insă, spaţiul. 


UNIVERSUL LITERAR 


(> aleidoscop 


Când durerea nu e 
Inimii îndemn, 

Fă luminii semn 
Şi cântecul sue. 


Nu întinde palma: 
Roua nu se-adună — 
Ascult-o cum sună 
Cu dorul deavalma,.. 


Chiar dacă-i noroi, 
Mâna să frământe 
Lumini mereu noi, 


Nu orele frânte, 


„„Simţi tot mai departe, 


Ca o fiuturare, 


Cântecul — mirare. 


— Ai trecut în moarte. 


NICHITA TOMESCU 





( gândire ortodoxă 


Am putea spune că prote- 
sorul Nae Ionescu „n'a fost 
din lumea aceasta“. Viaţa lui 
adevărata lui viaţă, n'a fost 
una strict biologică. Pentrucă 
chiar acolo unde se părea că 
el trăește intens plăcerile 
vieții, trăia în realitate ex- 
perienţele iui spirituale. Cău- 
ta mereu să se zmulgă din 
timp, adică din ceea ce este 
pământesc şi lumesc, pentru 
ca pe aripile albastre ale spi- 
ritului, să se urce cât mai sus 
și să cunoască tot ce i se pă- 
rea lui ascuns de către Dum- 
nezeu. 

Nu se împăca cu acea „cen- 
zură  transcendentă“, deși 
era un supus smerit al lui 
Hristos, Pentru el cunoaște- 
rea, adică trăirea și în special 
trăirea pe plan metafizic, era 
esențialul în viață. A bate la 
porţile încuiate ale Necunos- 
cutului, a tulbura liniștea de 
paradis de dincolo, nu era 
pentru el o simplă morgă, ci 
autentica lui viaţă spirituală 
și în același timp suprema jui 
dăruire. Să cunoască, să tră- 
iască orice dramă spirituală, 
pe care de multe ori el sin- 
gur şi-o căuta, asta era pen- 
tru el totul. Viaţa, fără acea- 
stă trăire, fără această dă- 
ruire totală, care te scotea 
din tiparul mărginit al tim- 
pului, era după el, obscură. 
Cunoaştere, suferință, jertfă, 
erau pentru el etape necesare 
unei autentice trăiri prin care 
se putea ajunge la dăruirea 
totală, adică ja adevărata 
viață. De altfel, viaţa lui din 
ultimii ani și până la moarte 
a fost, în această privinţă, o 
tragică şi dureroasă confir- 
mare. 

Nu vom face aici un por- 
iret al complexei şi compli- 
catei  spiritualități a profe- 
sorului. Așa ceva nu stă în 
putinţa noastră. Şi poate ni- 
meni nu va putea face acest 
portret așa cum se cuvine, 
Ceea ce vom însemna aici, 
pe scurt, va fi doar o mo- 
destă încercare de a spune 
câteva cuvinte despre cre- 
dința profesorului În orto- 
doxie. 

Ce era pentru profesorul 
Nae Ionescu ortodoxia ? 

O spune el singur cuo 
precizie matematică : „orto- 
dozia este învățătura lui 
Hristos rodită în noi“. For- 
mula profesorului este de 
concepţie pur românească. Şi 
e valabilă, poate, în acelaș 
timp, pentru întreaga creș- 
tinătate, Bulgakof, filozotul 
creștin rus, astăzi exilat la 
Paris, o formulează spunând 





Casa lui Alecsandri la Mircești 


de AL. AL. LEONTESCU 
că „ortodoxia e însăși viața“, 

Hristos, dăruindu-se lumii 
prin suferință și jertfă, adică 
prin ceea ce era omenesc în 
ființa Lui, a tăcut legămân- 
tul între Om și Dumnezeu 
Tatăl, De aceea Biserica or- 
todoxă, care e un organism 
viu, prin comunitatea de dra- 
goste și de jerttă pe .care o 
practică cu ardoare, este pe 
linia cea adevărată trasaţă 
de Mântuitorul lumii. 

Profesorul Nae Ionescu 
credea în această comunitate 
de dragoste și de jerttă, din 
toată inima, fapt pentru care 
el se simțea fericit în  fa- 
milia spirituală care se cre- 
iase în jurul său la Univer- 
sitate sau la „Cuvântul“. 

Viața Mântuitorului, așa 
cum ne este dată de Evan- 
ghelii, era pentru profesor 
singura viaţă adevărată pe 
care omul, în calitate de 
creatură a lui Dumnezeu, o 
are de urmat, în afara vori- 
cărui sistem de filozofie care 
nu-ți poate arăta calea cea 
dreaptă. Hristos era pentru 
el cheia tuturor neînțelesu- 
rilor şi tuturor tainelor : era 
adevărata măsură a vieții și 
în special a vieţii româneşti. 

Mi-amintesc de-o Joi a Pa- 
timilor, Sunt de atunci vre-o 
cinci ani. L-am întâlnit 
pe profesonul Nae Ionescu, 
Singur, spre iseară, indrep- 
tându-se înspre o biserică. 
L-am salutat și et mi-a făcut 
semn să-l însoțesc. Mi-a spus, 
aproape absent : 

— Mă duc să ascult pro- 
hodul... 

Eu nam răspuns nimic. 
Nici nu știam ce să răspund. 
Il însoţeam, tăcut. Târziu 
l-am întrebat : 

— Domnule profesor, Dv. 
credeţi cu adevărat în Invie- 
rea Domnului ? 

A întors spre mine ocliii 
lui afredelitori, umbriţi de 

sprincenile negre, mari și 

stutoase. Păru mirat de în- 
trebarea mea. Mă privi o 
clipă şi cu glas scăzut și amar 
îmi răspunse: 

— Nu eu trebuie să cred 
aceasta, ci întreaga mea făp- 
tură vie mărturisește acest 
lucru... . 


Mi-am dat seama că.între- 
barea mea n'a fost la locul ei. 

Crezând în comunitatea de 
iubire şi de jertfă a Bisericii 
ortodoxe și „mărturisind 
aceasta cu întreaga lui ființă 
vie“, profesorul își dădea 
bine seama de ce însemnează 
pentru lumea creștină mă- 
sura vieții lui Hristos ca în- 
dreptar de viață. In această 
privinţă, el a fost un mărtu- 
risitor atât pentru Biserica 
noastră, cât şi pentru Neamul 
nostru. In fața lui Hristos, el 
venia gol de orice învățătură, 
căci numai astfel se putea 
încărca cu învăţătura Mân- 
tuitorului lumii. „Hristos se 
înțelege cu inima, nu cu 
mintea“ — îmi spunea ade- 
sea. Hristos trebuește trăit 
aevea, căci EI însuși şi-a trăit 
credința, prin fapte. Fără a- 
ceastă trăire, fără această 
dăruire în Hristos și pentru 
Hristos, nu poți fi cu adevă- 
rat creștin. Esenţialul nu este 
să crezi numai în Hristos, ci 
să şi trăești faptele Lui. 

Oprim aici însemnările 
noastre. Fiinţa profesorului 
e acum în preajma noastră 
cu acelaş zâmbet amar din 
acea neuitată Joi a Patimi- 
lor. 








E fegie 


Cum ar implini gîndurile 


Ş Sa 


Cuvinte pentru viaţă şi pentru moarte, 


Cînd în toate singurătăţile 


Suntem numai tremurate oglinzi 


Ale nedumiririlor ? 


Mi-ar fi cu putinţă, în jurul meu, să nu aud 
Nimic alt decât crescutele de amuțiri tristeți, 


Cînd cuvintele într'atiţ 
Unul cu altul seamănă — 
Şi cînd 

Văd cum de fiecare lucru 
Lumina se frînge negrăit, 


Ca și avîntatele-mi spre crunt adincite zări, 


Amare cîntece ? 


Ierni, 
Pretutindeni, ierni. 


Nu ascultați cum somnul 
Incepe fără valurile, 


— Fără unduioasele încremeniri ale adommirii — 


Şi cum visele sunt 


Numai prelungirile cumplitel 
Peste și mai cumplitele zile? 


Aceleași nopţi și aceleași zile, 


Pentru sufletele-corăbii 


Plecări mai departe nu sunt... 


Dece, 
In numele vieţii şi al morții 


or nopţi 


Și în acela gîrbov, al uitărilor, 
Să mai cerşim darnice aduceri aminte, 


E] 


Nestrăbătutelor de. anotimpuri peisagii 
Ale prea întârziatelor presimţiri ? 


Pentru sufleţele-corăbii 
Plecări mai departe nu sunt 


Iată, 


Ne-mai-auzitul şi-a dibuit melodia 


In trăite răstigmiri, 


De aici, poate începe tihnita salbă de grădini 
Din a căror ştiută nemărginire 


Nici-un înger 


Nu se va încumeta să ne alunge... 


COCA FARAGO 


Să fim fanatici 


Carmen Sylva o să vie me- 
reu în mintea noastră, pentru- 
că acolo, mai mult ca oriunde, 
Căpitanul sa aplecat asupra 
omului şi î-a spus cum trebue 
să fie. 

A Prima dată, omul românesc, 
începe să înveţe şi să trăiască, 

Cele mai mari tabere ale 0 
mului nou“ acolo au fost. Ni-s 
scumpe locurile acele pentrucă 
ele ne-au învățat cum să me 
mişcăm, cum să trăim într'o 
lume complet străină. 

Şedinţele ţinute de Căpitan, 
multora din noi le-a pecetluit 
atunci, viaţa. 

Simplu, ca Socrate sau 
Domnul Hristos, ridica din a- 


dâncuri de neștiut o „lume 
nouă“, 


La Bucureşti erau intrigile, 
erau înţelepţi, cari nu price- 
peau cum o să transforme 
omul Acesta ţara, cărând pia- 
tră din mare, zidina şcoli, bi- 
serici, etc. Noi eram nebunii 
țării acesteia. 

Lumea nu înțelegea nimic — 
cum nu l-a înțeles — cândva 
nici pe Sf. Ap. Pavel — când 


spunea : „Noi suntem nebuni 
pentru Hristos“, 


Dar este adevărat ; starea 


„Omului nou'“ este o stare de 
nebunie. Pentrucă ea nu mai 


aderă la canoanele omului 
vechi și vrea să-şi clădească 
altele. Omul cuminte, acel om 
pentru care Emil Cioran a 
scris „Pe culmile desperării“, 
încearcă şi azi o explicaţie : 
„Dar bine, bine, chiar eu care 
sunt cu un picior în groapă şi 
cu unul afară, tot mai sunt bun 
de ceva“, O spune înțeleptul, 
adică a spus-o în polemica pe 
care a avut-o cu acel uluitor 
de viu, Nae Ionescu. 

De altfel, un fost ziar libe- 
tal — ce termen preţios — 
spunea pe vremuri, în „glumă“, 
Mesia şi Profetul Lui. Cât ar 
da acum să nu o fi spus! 

Oricum. noi ne îngăduim și 
azi să săpăm drum în stâncă. 

Să isbim cu târnăcoapele în 
somnul poporului român — şi 
să-l trezim la o conştiinţă. 

Deaceea încă o isbitură : „Să 
fim fanatici“, Nu te cutremura, 
omule, pentrucă valul acesta 
no să te înnece. Cel multo 
să-ţi dovedească că nu exişti. 
Cu eşti mort de mult, şi că inu- 
til te mai mişti, fără să ştii 


dece!! 
Și eu am fost, prețios — să 
zicem mort — dar... 


Un legionar — ştie, cum 
l-am îndemnat, înfrigurat, la 
una din şedinţele de atunci, 
să-l întrebe pe Căpitan, ca să-l 


de ION A. BUCUR 


prind în păcat, să-l prind cum 
calcă Legea: „Legionarul să 
fie fanatic, sau să aibă o idee 
flacără, etc. !» 

Imţelegeţi ? ! Personalitatea, 
eul acela, pe care nu-l pot su- 
jeri azi la alţii, eri vroia să se 
vândă pentru o idee flacără 
Dar Căpitanul n'a vroit târgul 
şi a tunat::„NU! Legionarul 
trebue să fie fanatic“. Și apoi : 
„cum te numeşti, din ce orga- 
nizaţie faci parte“, 

Ştiţi sentimentul cu care au 
venit jidovii cu femeia prinsă 
în preacurvie — ca să-l întrebe 
pe Hristos: „Nouă ne-a spus 
Moise... tu ce zici ?” 

Când răspunsul a fost dat, 
s'au îndepărtat umiliţi, înfânți. 
O lume era sfărâmată, se pră 
bușea o lege şi se năştea o alta. 

A sosit vremea — ca nea- 
mul românesc să creadă, o sin- 
gură dată în istoria sa, să crea- 
dă nețărmurit în misiunea, în 
destinul lui. Trebue să fim fa- 
natici, pentruca să aruncă 
peste o mie de ani dorul nostru 
de împărăție românească. 

Să fim daţi cu totul, orbeşte, 
acestui neam, ca să-l salvăm 

Acestea sunt cuvinte rămase 
în memorie și sunt destui le. 
gionari, cari îşi amintesc la fel. 

Dar cine nu se cutremură şi 
azi, când se gândeşte — cât de 
nemaipomenit şi-a iubit Căpi- 
tanul țara, veşnicia românea- 
Sscă, când a spus: „Prefer să 
mă duc, eu, în Iad, dar să sal- 
vez neamul românesc“... 

Nebunia Lui, iubirea de 
heam, nu a avut margini, 

Cât de sublim explica la PTo- 
ces, dece a ridicat la cel mai 


inalt grad legionar pe Ni- 
cadori, 


O istorie întreagă stătea să-l 
inăbuşe, toate trădările veneau 
să-i ceară socoteală : „Cum de 
a îmdrăsnit să-i onoreze pe cei 
ce o pedepseau“... și El a vor- 
bit de pertfa lor, de jerfta Ni 
cadorilor. 

Ehei, om comod, noi plân- 
gem, — lacrămile acestea nu 
le înţelegi — totuşi te chemăm 
pe un drum care e al neamului 
și al lui Hristos. 


Cât despre fanatismul nostru, 
despre nebunia noastră pentru 
neam, pentru Dumnezeul ace- 
stui neam: despre dragostea 
nostră de Căpitan, Țară şi 
Cruce, citeşte bine şi reflec- 
tează la fanatismul Sf. Ap. Pa- 
vel: „nici moartea, nici viața, 
nici îngerii, nici stăpânirile, 
nici puterile, nici lucrurile de 
acum, nici cele viitoare, nici o 
altă făptură, nu vor fi în stare 
să ne despartă de dragostea lui 
Dumenzeu, care este în lisus 
Hristos, Domnul nostru”. 





12 Octombrie 1940 =——= 











UNIVERSUL LITERAR 


VASE A A 








nuvelă de MIHAIL ȘERBAN 














Pe Florea Dencea l-am cunoscut în anul 1927... 

Bram de cinci ani elevii aceluiași liceu și, fără în- 
doială, că 'n acest timp ne intâlnisem în fiecare zi în 
jocuriie recreaţiilor, ne vom fi fugărit, ne vom îi cioe- 
nit și ne vom fi fulgerat cu privirile. A fost să fie însă, 
ca ziua cunoașterii să se amâne mereu și abea peste 
mulţi ani să scapere în sufletui meu scânteia la lumina 
căreia, într'o clipă, două suflete se cunosc, se înțeleg 
și se apropie... ; 

Când sa întâmplat minunea asta, era o zi melanco- 
lică detcammă, cu soare obosit, care-și resfira pleteie 
de aur prin teii din curtea liceului. Era una din pri- 
mele zile de şcoală, când sutietul ți-i plin de regretul 
după libertatea, și jocurile vacanței care s'a terminat 
şi ţi-l învălue, ca un abur, teama de necunoscutul zi- 
ielor ce vin... 

Pentru mine, întâplări'e vacanței care trecuse, de- 
schiseseră o poartă spre altă lume, cu o viață nouă, 
pe care n'am apucat s'o inteleg și cu care nu mă obiș- 
nuisem încă, și vacanţa se termină. Şi m'am trezit în 
faţa porţii închise, privind-o cu ochi speriaţi și n tră- 
săturiie feţei simțind o tremurare a plânsului de re- 
voltă, stăpânit. Am crezut apoi c'a fcst numai o amă- 
gire, dar neputând alunga din mine farmecul ei, am 
inceput să cred în ea și s'o aştept să. se întoarcă... 

Mulţi ani am purtat în mine urmele acelei amăgiri: 
Anişoara, arzând, la început, în mine, ca un soare, 
cara când apare alungă intunerecul și schimbă fața 
iumii și care apoi şi-a pierdut din lumină și a rămas 
doar o scântee.., Astăzi scânteea aceasta doarme sub 
spuza rece a trecutului... 


In zilele acelea, insă, ea ardea în mine cu toată pu- 
terea şi cu credeam cu tărie că'n ea e izvoru. vieţii 
mele. Când s'a terminat vacanţa şi Anișoara a plecat, 
fiindcă era și ea elevă și venise doar să-și: petreacă 
vacanţa la bunitii ei, în orașul nostru, — am îcst cu- 
prins de desnădejde ca de-o ameţeală și-am speriat 
părinţii cu apucături care contraziceau firea mea de 
până atunci... Nu-mi vine să râd nici acum de dor- 
dura pe care au tras-o din cauza mea. A fost cumpănă 
mare în viaţa liniştită de până atunci a tamiliei mele... 

Când a inceput școala, nu mă trezisem încă din 
ameţeală. Imi părea bine la gândul că voi fi ocupat, 
preocupat, ca să-mi treacă timpul mai ușor. Nu ca s'0 
uit. Nu voiam s'o uit. Cât de dulce era prezența ei 
în mine, când uitam că a piecat și câț de dureroasă 
devenea când imi aminteam că ma veci mai vedea 
atâta timp sau poate niciodată... 

La, şcoală m'am întâlnit cu colegi: din anii trecuţi, 
pe care-i cunoșteam după nume. după figuri, dar ce 
mirat eram că nu-i mai recunoșteam în purtări, în ati- 
tudini. Atunci nu-mi dădeam seama că mă schim- 
basem mai mult eu și că schimbarea din mine făcea 
să-i văa pe ei, alţii. Căutam în privirile lor ca să de- 
scopâr o taină, la fel cu cea pe care o ascundeam în 
suflet. Am crezut, de mai multe ori că am descoperit-o, 
W'am apropiat, dar vorba care duce la spovedanie nu 
s'a legat. Mam isbit de indiferență, de bănueli. Atunei 
nu posedam meșteșugul cuvintelor... Poate că și altul 
impins spre mine Qe aceiași necesitate sufletească, ar 
[; fost la fel întâmpinat: cu răceală, cu bănui... 
Parcă fiecare avea ceva de ascuns... Dar mu fiecare 
iși învelea taina în liniștea, de ghiaţă, în singurătate, 
în tristeţe... Cei mai muiţi se mai lăsau furaţi de dis- 
cuții aprinse, de jocuri copilăreşti, de farse... Pe unele 
chipur:, lumina râsului sgomotos lăsa îoc, în altă, clipă, 
umbrei gândului ascuns. In priviri umbrele tristeţelor 
se învăluiau cu luminile surprizelor și ale bucuriilor... 

Voiam să fiu mereu singur, fiindcă numai așa ea era 
mereu în sufletul și în gândui meu. Mă, lăsam înșelat. 
Când razele soarelui cădeau de sus, prin fereastră, 
cidicam mânile deasupra pe bancă şi lăsându-le să-și 
facă culcuș în pumnii mei deschişi, simţeam în palme 
părul ei mătăsos și buclat. Ridicam privirile ca să mi 
!e răcoresc în frânturile de cer aibastru care se vedeau 
„prin pătratele ferestrelor și-atunci vedeam cchii ei 
umplându-se de lumină și bucurie. Inchideam ochii şi'n 
căldura plăcută a toamnei, care curgea de-afară înă- 
untru, mă cuprindea o toropeală ca un somn p-ăcut al 
simțurilor. Ea se întruchipa și lua loc iângă mine, în 
bancă și toată clasa se umplea ca de o lumină de vis... 
__Vuia surd și îndepărtat murmurul clasei. Din răstimp 
in Tăstimp _Sauzea glasul profesorului strigând un 
nume, Tresăream, deschideam ochii, dar nu eram eu 
cel strigat și reintram în, vis... 

Așa au trecut mai multe zile deia inceputul noului 
an. Bram intr'a șasea... 

In altă zi am auziţ un nume, care mi s'a, înfipt în 
minte și în suflet ca o săgeată de foc... 

Florea Doncea| 

„Poate il mai aupisem! Poate il şi cunoșteam după 
figură. pe cel care-l purta! Până în clipa aceea, însă. 
nu reținusem numele, nici nu știam care era elevul 
pe care-l chema. astfei. Dar atunci, când am auzit pro- 
runțându-i-se numele, am ţresărit. Eram în recreatie. 
Aproape toţi elevii erau în curte. Unii repetau lecţiile, 
alții se jucau, se fugărsau. Am scoborii scările, între ei 
și pe primul care era mai aproape, l-am întrebat: 

— Care-i Florea Doncea? 

Cel intrebat, părea că se gândește la ceva foarte im- 
portant, fiinacă, l-am văzut absent la ce se petrecea 
in jutui lui și întrebarea mea îl făcu să tresară. In 
pr-virile lui se aprinse brus o lumină, dz care, abea 
astăzi îmi dau seama că era reflexul” scânteei care 
s aprinde când se întâlnesc doi oameni a căror drumuri 
sunt îndreptate din altă lums spre acelasi punc. Când 
am Văzut lumina, aceea în privirile lui, sau poate cu o 
slipă mai inainte, chiar în clipa când am fost unui în 
fața altuia și ne-am privit în adâncui ochilor, am simţit 
căvala, sângelui spre inimă și căldura trupului trans- 
formându-se într'o adiere plăcută, ca pulsația nouă a 
vieţii, care readuce primăvara... i 

—EBu Sunt Florea Doncea! mi-a zis, cu chipul lumi- 
rat de un zâmbet, care părea, un refiex al unai bucurii 
ascunsă in adânc. Parcă, ar fi fost legat strâns de al 
lui ȘI pronunțându-l l-ar fi tras și pe al meu, afară. 
Mi-am spus numele, mașinal. Zâmbetul îi lumină şi 
mai tare chipul. 

— Ştiu! îmi zise. 

Atunci, depe chipul meu, dispăru: zâmbetul, şi l-am 
intrebat mirat. 

— De unde ştii? 

— Ei, de unde... De-aici, deia școală... Te cunosc de 
mai bine de cinci ani.., 

— Mă cunoști?... Am vorbit vreodată? 

— Odată, Acum cinci ani când ai dat admiterea. 
Când am trecut din clasa întâia într'a doua, am avut 
o corigenţă, la limba română. 

Râse ma: tare şi eu n'am ințeles atunci dece râde. 
Mai târziu, mi-am dat seama că avea dece să râdă... 

— Ei? am insistat. 

— Ne-am întâlnit, când 's'au afişat rezultatele, Atunci 
am vorbit. Mi-a: spus să-ţi vând cărţile de clasa întâia. 
Eu am 2is că ţi le vând, deși nu aveam de gând să le 
vând. Le păstrez și-acuma! Probabil! că nici tu nu erai 
hotărât atunci să începi liceul cu cărți vechi... 

'Râse, Râsui lui mă'mnvălui și m'am simţit cuprins de o 
ușoară, timiditate lângă el. 

— Și ţii minte toate! m'am mirat, 

— 'Tot! Nu știu dece, asta n'am uitat niciodată... 

— Curios că n'am mai vorbit pe urmă.., 

— Nu-i curios) T:: vedem aprcape zilnic, Când nu te 


vedeam câteva zile, te căutam. Simțeam nevoia să tt 
văd. îmi erai prieten... Cel mai bun prieten. 

— Curios!... 

— Iar cuvântul acesta! Nu-i nimic curios. Câte prie- 
tenii n'am legat de-atunci! Pe toate le-am pierdut... 
Numai cu asta am rămas... Am voit eu să fie aşa... 

Râdea mereu, parcă prin râsul lui ar îi voit să as- 
cundă o taină, Voiam să aiung bănuiala ce începuse să 
mă roadă, că poate-și râde de mine... 

— Ia spune-m: drept — imi zise apoi — niciodată nu 
mi-ai reţinut numele, nu m'ai văzut până acum?... 

— Nu! am răspuns repede şi am văzut că a crezut, 
fiinăcă n'am avut timp să caut răspunsul care să-i 
placă. 

— Asta-i curios! zise, 

— Da, dar adineaori, când ţi-am auzit numeie în 
gu:a unuia, am tresărit și nu știu dece, am şi plecat să 
te caut. Ai fost primul căruia m'am adresat ca să mi-l 
arate pe Flcrea Doncea.., 

Ridică mânile amândouă și mă prinse de braţe, aproa- 
pe de coate și imi zise: 

— Poate vom fi şi de acum înainte prieteni... 

— Vom fi! i-am răspuns cu glas sigur... 

Ne-a despărţit sunetul clopoțelului, care anunţa ter- 
minarea, recreaţ:ei. In ora aceea, în bancă, mam gând:t 
mai mult la dânsul decât la Anișoara. Și nici nu mi-a 
trecut prin minte să-l asung pe el din gând ca s'o reca- 
păt numai pe ea. Prezenţa lui in mine, era tot atât de 
vaminoasă și acaparatoare... 

Aşa l-am cunoscut pe Florea Dencea şi prietenia care 
sa, legat, n'ar fi putut fi: comparată nici cu frăția Era 
aiteeva și mai mult, o căutare neincetată a fiinţelor 
noastre, pentru care nu mai era altă bucurie decât în- 
tâinirile noastre, fără sfârș.t,.. 


N'a trebuit să treacă mult timp, ca să-mi dau seama 
că'n jurui lui P.orea Doncea se inchega un mit, pe care 
eu l-am ignorat. Acum, când îl cunoşteam și pe el şi 
când mitul acesta mă cupr.ndea și pe mine în nimbul 
iui de lumină și mister mă miram și mă, întrebam me- 
rzu, cum de a fost cu putinţă să nu-i sezizez apropierea 
3: să nu-i simt prezenţa în școala în care eram împreună 
ae mai bine de cinci ani?! 

Incă din clasa a treia, dela, primele ccmpoziţii. Fla- 
vea Doncea, surpr.nsese pes profesorul de limba română 
prin talentui lui literar. Apoi, în anii cari trecură, da- 
vedi că, cu aceiași limbă, a tuturor, el poate tălmăc: în 
cuvinte, simţiri pe cari cei din jur nu le puteau expri- 
ma, sau le exprimau stângaci. Și, prin potrivirea cu- 
vintelor, el reușea să închege melodii, care sunau în 
urechi ca murmurul apalor, ca foșnetul frunzelor, ca 
zumzetu! întregei naturi. Prin cuvânt, el picta imagini 
din natură şi din viaţă, încât cei cari citeau sau as- 
cuitau, li se părea că se plimbă prin locuri minunate 
şi aud o muzică divină... 

Așa, dar, de a reda în cuvinte simţiri şi imagini, nu 
mai avusese decât un ccpil al școlii, cu vre-o jumătate 
ce veac înainte și acela ajunsese cel mai mare vrăjitor 
ai limbii românești... 

Când profesorul îi dădea un sfat lui Florea Doncea, 
acel nume de vrăjitor îl evoca şi Florea Doncea simţea 
intrinsul avânt de a porni pe calea azurată. Toţi îi în- 
conjurau cu dragoste și admirație, toţi îi căutau prie- 
tenia şi el, fire delicată, îi lăsa pe toți să creadă că, le 
este prieten, Niciunul nu putea, însă, pătrunde dineclo 
de o limită, pe care <l c stabilise: viaţa lui de școlar, 
Dincolo de ea nimeni nu știa ce-i, fiindcă Doncea nu 
lua, nic:odată vreun coieg, la gazda la care stătea. El 
nu făcea parte niciodată din grupurile de elevi cari se 
plimbau, într'amurguri, pe Strada mare, sau, care, se 
aventurau, înainte de a se deschide porțile şcolii, spre 
iiceul de fete, în recunoașteri sentimentale. Nu vorbea 
nimănui despre ceace fărea acasă, Drumurile lui legau 





școala cu casa, atât, și rar dacă se ducea după vre-o 
uvreabă în oraş. E! divulgase gazda pr.n vecini că o să/'ne- 
bunească de atâta cetit, de-atâta scris, „nu mai ştiu 
ce scrie atâta” zicea, și vcrba se răspândise în tot ora- 
şui. La şcoală se bănuia că serie vre-o carte ş: misterul 
în jurul lui creștea. Când cineva îl întreba, râdea şi zi- 
cea că nu-i adevărat. Acelaşi răspuns îl dăduse și pro- 
fesorului lui de limba română. Toţi, însă, credea ce le 
trscea, prin cap şi când apărea pe poarta şcolii, cape- 
tele saplecau unele spre altele, sauzeau şoapte. Uite-i 
pe Doncea! Ce figură obosită are. O fi scris toată 
noaptea!.., 

Mitul se inchega, creştea, 

Mă simţeam cuprins în frenezia generală, creștea în 
mine orgoliul când, în recreaţii, rămâneam singur cu 
=] şi privirile ne urmăreau gesturile, mişcările buzelcr. 
Vedeam pe toate fețele curiozitatea să știe ce vorbim. 
Vedeam, în toţi, nedumetirea că se iegase o prietenie 
atât de strânsă între mine şi el! Unii m'au și intrebat: 
Cum de-ai devenit așa de bun prieten cu Doncaea? Am 
dat răspunsuri vagi, am ridicat din umeri şi am zâm- 
bit misterios fiindcă voiam să sa creadă că este la mij- 
loc un motiv extraordinar... Eram invidiat pentru prie- 
ienia lui Doncea. și mă simțeam măgulit..,. 

Apoi prietenia aceasta imi aduse şi ceeace aşteptam 
zu nerăbdare. 

II chemasem de mai multe ori la mine. Mă refuzase 
delicat, că are de învăţat sau de terminat lectura unei 
cărți împrumutate, că, trebue să plece la ţară, la mama 
lui, să-şi aducă merinde, bani. Eram prieteni vechi și 
prietenia noastră se reducea la întâinirile dela şcoală, 
dimineaţa la scsire și'n recreaţii, cu discuţii întrerupte 
de clinchetul clopoțelului, cu dorința mereu înăbușită 
d: a rămâne odată singuri... Asteptam ziua aceea cu 
nsrăbdarz, stăpânit de curiozitate, de îndoeli, de neli- 
nişti... In pristenia noastră nu era un echilibru, fiind- 
că Florea Doncea mă, copleşise prin bogăţia sufletului 
iui, prin sinceritate, dar mai aies prin admiraţia care 
curgea din toate părţile spre el, ca spre un ales... Trăiam 
in mitul lui... 

Şi ziua pe care o aşteptam veni. Târziu. Aproape p2 
sfârşitul anului şzolar. El era în clasa a șaptea şi te:- 
mina. Nici acum nimeni nu știa mai mult, decât se 
știuse la începutul anului, despre ei, despre munca lui 
Gin nopțile nedcrmite, dar mitul din jurul lui se îm- 
plinise. Cu câteva zile mai inainte profesorul de limba 
română adunase tot liceul în amfiteatru, ca Doncea să 
citească o compoziţie, o descriere a unei călătorii în 


munţi. Erau de faţă taţi profesorii. Și, după ce Doncea 
si-a cetit minunata lui deszriere, toți eievii au izbucnit 
in strigăte: „Brave, Doncea” șin aplauze. Profzsorul 
de limba română s'a apropiat de el, l-a îmbrățișat și 
! a sărutat şi alte aplauze şi urale au făcut să răsune 
in sală, ca o furtună. Toţi profesorii l-au. felicitat. El 
era roşu ca purpura şi trupul iui mare, greoi, se învâr- 
tea stângaci printre ei. Il priveam cu admiraţie şi ini- 
ma îmi bătea, parcă tot entuziasmul acela pentru mine 
sar fi deslănţuit.., 

Apoi profesorii, l-au luat pe Doncea între ei și l-au 
cus în cancelarie. Crezusem că'n clipa aceea va reveni 
lânsă mine și acum, când eram singur. am simţit cum 
nă cuplinde p amărăciune, parcă ași fi rămas pe iu- 
mătate. 

Am ieșit în curtea liceului. Se scurgeau valurile de 
e.evi pa lângă mine, grupuri-grupuri, discutând, fre- 
mătând. M'am rezemat de zid, absent. Mă gândeam la 
minunea pe care Creatorul o sădise în Flcrea Doncea! 
E! nu era ca noi toţi! El nu simţea ca noi toţi! EI trăia, 
varale! cu viaţa obişnuită, o v.aţă de vis, de poezie! 
Visul lui era, dăruit de Dumnezeu! Bra ceva sfânt în 
ființa lui... 

In clipa aceea Florea Doncea crescu în mine, in pro- 
porție de uriaș... 

Ma trezit din visare atingerea mânei lui şi întreba- 
rea blândă, înduioşată: 

— Mă așteptai? 

— Da, te aşteptam... 

L-am privit in ochi și-am simţit fiorui eternității care 
tromura în ființa lui, trecâna în mine prin atingerea 
prietenească şi recuncscătoare a mânei lu;.., 

Am ieşit amândoi pe poartă. Am mers până în fața 
casei gazdei lui, fără să ne mai spunem o vorbă. Abea 
când m'am oprit, a z:s: 

— Hai la mine! 

Nu mă mai aşteptam demult la invitația acsasta şi 
acum, cand 0 auzi, eram: SA Zic „Nu pol Merge, caci ma 
așteaptă acasă”. Dar braţul! lui Doncea îmi și luase 
bzaţul şi mă împingea spre poartă. Am intrat. Imi bă- 
tea iar in:ma, mai tara, tot mai tare, parcă m'ași îi dus 
spe un altar ai unei religii, ale cărzi taine abea acum 
aveam să le cunosc... După ce-am străbătut o ogradă 
ingustă, am urcat câteva trepte, şi-am ajuns într'un 
cerdac. Nam intrat pe ușa mare din faţă ci am făcut 
ia stânga, am trecut prin faţa câtorva ferestre, dela alte 
odăi şi-am ajuns în fața unei uși înguste, 

— Aici, zise Florea Dencea. 

A scos cheia şi a deschis. Am intrat. Era o odăiţă cu 
o singură fereastră mică. Un pat, o masă, un scaun. Pe 
masă, p2 jos, maldăre de cărţi, reviste, hârtii. Pe pereţi 
câteva tablouri vechi: Regela Carol I, cel dintâi dintre 
Brătieni, un ca'endar al plugarilor. Mirosea tare a mă- 
lai copt pa frunză de brusturi, Şi, în adevăr, când m'am 
întonz, am văzut pa plita acoperită cu ziar a sobei, o 
jumătate de mălai rumen, în culcaraa lemnuiui de nuc, 
da p2 care încă nu era deslipită frunza pe care fusese 
dat in cuptor. Tenvăluia o răcoare plăcută, cu miresme 
de alt ierburi și mirodenii... 

După, ce intră, Doncea inchise ușa şi deschise fereas- 
tra. 

— Stai... îmi zise arătându-mi patui, apoi se intoarse 
și luând jumătatea de mălai mi-o întinse,,. 

— 'Ţi-o fi foame și altceva n'am... 

Am rupt o bucată bună şi-am început să mănânce cu 
poftă. Mâncând, priveam în jur cu atenţie, spre fiecare 
ctolţişor, spre fiecare lucru. Deşi era atât de simplu mo- 
bilată, odaia iu: Dencea era totuși simpatică, cu aspec- 
tul ei desordona' şi te simţeai intr'insa o inimă care 
bate viu şi pulsând o minte care lubraază, care gânde- 
şte. Prin fereastra deschisă intra o fâşie de lumină pa- 
idă, ca un surâs trist pe care i-l trimitea prietenului 
ei după amiaza de Iunie... 

L-am rugat să mai citească, odată, compoziția pe care 
o citise în după amiaza aceea la școală. S'o citească nu- 
mai pentru mins... 

— Iţi voi citi altceva,.., mi-a zis, Altceva, ce n'am citit 
cimănui... O poveste... La iaz, la Nimerceni..., așa i-am 
ZiS,.. 

Ceva a început să se agite în adâncu! fiinţzi mele. 
Mam simţit înfiorat can fața unei taine a naturii, care 
se divuigă. i 

El a căutat într'un sertar al meszi, a scos vn caiet, 
i-a desch:s. A tras un scaun mai aprcape de mine. Imi 
atingea genunchii cu caietul. Voia să sitească numai 
pentru mine, să nu-l audă cumva nici liniștea odăiţei... 

Lumina de aur a dupăamiezii incepuse să se amestece 
cu cenuşa înserării. In odaie apăruseră umbra. Liniştea 
casei deveni deodată şi mai adâncă. Totul plutea în a- 
csiași taină, de care eram cuprins. 

Florea Doncea, ridică ochii spre mine. In negura pri- 
virilor lui am văzut crăpându-se un mugure de lumină. 
Şi. din el, ca dintr'un izvor al vieţii, au început să curgă 
imaginile unei lumi pe care mo văzusem niciodată în 
cuiori atât de vii. 

A fost ca un vis... Florea, Doncea, citea aprcape în 
ioan și urechea mea asculta vrăjită melodia glasu- 
ui lui... 


Se iutunecase de titi. SĂ ta oridecâteori îmi aduc 
aminte de seara aceea mă'ntreb și mă, mir cum de ochi! 
ui au putut urmări în întunerec, rândurile scrisului mă- 
cunt şi încâleit, pe hârtie? Atunci nu mam mirat, 
iindcă nu mi-am pus întrebarea aceasta, fiindcă și 
prezența mea în camera lui mă stăpânea cu puterea de 
vrăjire a visului, așa cum vis și poveste mi sa părut în- 
tâmplarea pe care Florea Doncea mi-o citise, Am cre- 
zut atunci, mai degrabă, că ochii iui, ca și sufletul lui, 
care simțea ce alţi oameni n'ar fi putut să simtă, — 
văd ceeace alţii n'ar fi putut vedea și pătrund intune- 
recul ca şi lumina zile.! Paginile pe care mi le citise, 
nu erau oare frânturi din sufletul lui? Sau poate erau 
scrise cu o cerneală, ale cărei litere de fce numai ochii 
[ni aveau facultatea de a ie citi și la intunerec!.. 


— Oare nu-i adevărată povestea asta? l-am întrebat, 

— Nu! Nu-i nimic adevărat! a zis el repede şi liniștea 
şi întunerecul s'au închis şi mai tainice în jurul nostru. 

Am mai stat un timp așa, fără să schimbăm vre-o 
vorbă, şi-i simţeam ființa plutind în jurul meu ca un 
inister, apoi am spart tăcerea şi l-am rugat: 

— N'ai vrea să-mi dai mie manuscrisul acesta? 

M'a privit lung, s'a încruntat, a dat d.n cap şi-n mâ- 
râit ca un urs supărat... 

— Nu-u-u-u... 

— Să am şi eu o amintire dela tine... 

— Nu-u-u-u... mârâi iar şi am simţit un fior în mine 
ca şi cum ași fi fost un vânător in fața unui urs ade- 
vărat, căruia glontele numai îi sgâr-e urechea și-. iîn- 
tărâtă... 

— Mă aduc, m'o fi așteptând acasă! m'am ridicat gră- 
vit şi-am ieșit, fără să-l aştept, să mă conducă până, 
la portiţă... j | 4 

Când am ajuns acasă, m--am dat seama că vraja ma 
stăpânea, încă... Mam arătat mamti ca să vadă că ve- 
nisem, i-am cerut să-mi aprindă lampa în camera cza 
mai retrasă, mai liniștită, mi-am pregătit cele necs- 
zare de scris şi m'am așezat la masă, vrând să recon- 
stitui povestea, pe care c ascultasem... i 

Am stat un timp încremenit în fața paginii albe. pri- 
vindu-o prin sita genelor, țesută de pleoapele apropiate 
și pe patratul alb ai filei de hârtie, ca pe un ecran ci- 
nematografic au început să apară lumini şi umbre și 


să se inchege forme, și-am privit întregul film al imagi- 
ilor acelei povestiri, ca și cum aşi fi fost de faţă la 
petrecerea faptelor... i 

Când am deschis ochii mari, vâriul creionului era în 
acelaşi punct și pagina e ra tot albă... Am vrut să mă 
reîntore în reverie, dar vraja mă părăsise şi lumea ei 
sa indepărtase, fugind, aiunscânăd ca umbra pe pămân- 
tu! inscrit a unui nour mic, dus de vânt... 

Am încercat să încheg o frază şi n'am fost în stare 
să-i leg cuvintele. Ce straniu suna fiecare cuvânt! Cum 
li se bătaau cap în cap iînţelesurile!... ; 

Am inchis ochii şi mi-a venit să plâng de neputința 
mea... 

In clipa aceza am crezut că nu mai sunt stăpân nici 
pe facultatea, de a vorbi, nici pe judecată,.. Şi nu-mi 
pot închipu: ce gânduri mi-ar mai fi venit, ce s'ar mai 
fi intâmplat dacă n'ar fi venit mama să mă cheme la 
masă... 

— Vin îndată! i-am răspuns și m'am şi ridicat, lu- 
minat de-odată de o bucurie nouă: că puteam vorbi, 
că mă scotea din incurcătură, că mi se cu:ma calvarul 
unei ambiţii deșarte... 

Apoi, ia interva'e mai mari sau mai mici de timp, am- 
biţia de a transcrie povestea dela iazui Nimercenilor, 
mi-a revenit... Am retrăit ispita dulce a credinţei că voi 
reuși s'o reccnstitui, apoi am simţit tristetea visului 
neimpi:nit... Imaginile povestirei pluteau în mine şi erau 
tot atât de vii | Dar, la inercarea mea de a le prinde şi 
fixa in tiparul vorbelor, ele mi-au scăpat mereu din 
cleştele fraze'or, aşa cum îţi scapă din cieștele degetelor 
moluscele flasce și umede ale apelor stătute.., 

Au țrecut mulţi ani... Unele imagini s'au stins şi-au 
intrat în amintire. Altele sau pierdut cu totul. Din po- 
vestea lui Florea Doncea a rămas numai schzietul. 
Mi-am dat seama în acest timp că. ceeace scrizaşe s:m- 
urile lui, cu cuvintele lui, mar fi putut seri simţurile 
mele, cu cuvintele mele. Sin sufletul meu a sălășluit 
de-atunci resemnare, cu împăciuirea și filosofia ei... 

Mă gândeam, însă, adesea, ia viaţa lui Mcş Dragomir, 
morarul dela moara de pe iazul Nimercenilor, la viaţa 
lui furtunoasă de haiduc, care prăda boesrii şi diligen- 
ţele poştelor pe drumu! Broștenilor; la anii de pușcă- 
rie prin care trebuise să-și ispășească fărădelegile; apoi 
la cumințirea iui... Spunea lumea că-și desgropass bani; 
din prădăciuni şi-şi cumpărase iazul ş câteva fălcii în 
jurul lui, făcuse moara... Alesese loc bun... 

Apoi, după un timp, apăruse la moară Dcehia... Avea 
vre-o doisprezece ani... Un vis! Apariție de basm!... De 
unde o adusesz morarul, nimeni nu putea ști... El spu- 
nsa că-i copila lui. Unii l-au crezut, alţii nu!... ă 

Fata creştea, ca, din apă, — minune| Aprinsese foc în 
multe inimi de fiăcăi din satele vecine... Dar ochii ei; 
sau oprit asupra unuia singur... Voicu! Ă 

Mai de mult, însă, lui Voicu i se pregătea alt destin. 
Fusese dat la învăţătură... Trăia mai mult d: jumătate 
de an la oraş... 

Il văzuse într'o vară, la moară. Venise cu c căruţă 
cu saci plini de grâu şi popuşoi, la măcinat... Se privi- 
seră... Ba avza atunci şasesprezece ani, ei optsprezece... 

A început să ve mai des pe la moară... A inceput [e] 
poveste... Povestea tuturor tinereţelor... Se întâlneau și 
noaptea. sa i 

Pe chipul ei iluminat, în sufletul ei, în zilele de pri- 
măvară, ale fericii lor, — stăruia o umbră. Era reflexul 
temerii că intr'o zi el o va părăsi, o va uita... Când ră- 
mânea singură, plângea. i 2 a A 

Intr'c zi i-a spus și lui teama ei. Parcă i-ar fi învă- 
iuit un nour şi-ar fi gemut tunetul furtunii în sufletul 
lui. „Nu!” a zis... Orice s'ar întâmpla, tu vei fi a mea... 

Și așa a fost. Până la urmă, el s'a intors la pâmân- 
tul lui şi a luat-o de nevastă. Vieţile lor sau legat 
a20i0, la iazul 'Nimercenilor şi-a început pentru ei o via- 
ță nouă, binecuvântată de pronia Cerului... Ă 

— Oare nu-i adevărată povestea aceasta? l-am în- 
rebat atunci... 

— Nu! Nu-i nimic adevăraţi... a zis el repede. 

L-am crezut... Nedumerirea s'a ridicat ma: târziu îi 
mine, ridicând şi întrebări cari mă tuiburau, dar pe 
care mult timp n'am reușit să le desleg, să la dau vi:zun 
răspuns... 


* 

A fost prima și ultima oară când am intrat în camera 
lui Florea Doncsa... Nu m'a mai chemat la el. Când ne 
intâlneam pe stradă, după plimbări indelungi, ei ştia 
să se desfacă, și să sa despartă de mine inainte de a a- 
jange la pcarta gazdei lui; de câte ori l-am căutat aca- 
să, nu l-am găsit. Mă revoltam din această cauză, il 
bănuiam că se ascunde, i-am spus-o şim faţă, el sa 
arătat jignit, tot eu am căutat să-l împac, dar el tot 
alât de ușor reuşea să plece singur acasă, sau să nu-l 
găsesc când îl căutam... Ne intâlneam des și mai în fie- 
care zi iiberă ne duceam pe câmp şi hoinăream ceasuri 
intregi. Imi plăceau mai puţin aceste plimbăr;, fiindcă, 
de cum intram în câmp, Florea Doncea devenea altul, 
Fiecare vorbă i-o scoteam cu  cleștele din gură, nici nu 
se mai uita la mine, privea mai mult în pământ Şi vor- 
ba-i parcă era un mârâit. După ce iuptam un timp ca 
să-l scot din muţenia, aceasta, renunțam să-i mai adre- 
sez vre-un cuvânt şi mergeam așa. pe cărări, peste 
câmpuri, unul după aitul, conduși de cărare, de vre-o 
urmă prin ianbă, de-un șir de copaci sau de firul unei 
na... Pcate c'ar fi trebuit să învăţ atunci mai mult 
din atitudinea aceasta a iui Florea Doncea, care nu etâ 
siiită, dar pe care n'o înţelegeam, n'o aămiteam și une- 
ori mă, exaspera, _ 

Am început să crea că prietenia ce se legase atât de 
natural, atât ae idealistă, îl obosea... 

Nu l-am mai căutat și atunci m'a căutat ei pe mine. 
T.-am cunoscut mai prietenos, mai vorbăreț. Ne-au prins, 
zdssea, zorile, plimbându-ne şi discutând pe străzile 
mărginașe ale oraşului... Cât de complexă şi de minu- 
nată era fiinţa lui Doncea, pentru mine, în aceste cli- 
ps!... Cum vibram ia strângerea brațuiui lui, care parcă 
voia să întărească astfel arzumentrul în discuţiile noa- 
sfre înfccate... i ip aul en di 

Despre ce n'am discutat în nopțile acelea, în intâini- 
cle noastre! Despre toate! Şi totuşi nu! 

Tocmai despre neeace, la vârsta noastră, era mai na- 
tural să discutăm, despre acea chestiune n'am discutat 
niciodată... Dacă, am început vreodată să-: vorbesc, m'a 
lăsat până ce-am terminat nu m'a contrazis, n'a comen- 
tat, nu și-a spus părerea. Dacă i-am cerut părerea, a 
Gat din cap, a zis: „De, știu eu” și a tăcut. M'a lăsat să 
mă spovedese, m'a aszuitat în reculegere, dar sinceri- 
tatea mea n'a reuşit să-i deslege limba, să-l provoace 
aevoia Ge a se spovedi. Nu credeam că la vârsta — iui, 
ființa lui vibrantă nu trăise emcțiile cars mă stăpâ- 
neau. Dar tăcea mereu, evita spovedania prin tâcere şi 
tăcerea lui mă întărâta și mai mult să aflu... 

La spovedanie nu mi-a răspuns cu spovedanie. N'am 

reuşit să desleg, cceace acum era un secret, prin vicle- 
sug, Mi-am dat seama că, tăcerea și liniştea lui erau 
arme mai puternice decât întrebările mele iscusite. Câte 
bănueli nu mi-au trecut prin minte! L-am bănuit chiar, 
că, poate, o cunoscuse pe Anișoara, că o iubea in taină 
s: asta îl făcea să se ascundă de mine. 
- “Terminasem demult școala. Ei, care, deobiceiu, pieca 
imediat acasă, după închiderea cursurilor, ca să-i mal 
fie de folos mamei lui văduve, la munca câmpului, în 
anul acesta întârziase, oprit de bacalaureat și, poate, 
după aceea, de prietenia mea. 


(Ummare în numărul viitor), 


i 
„Pap Doe a 


12 Octombrie 1940 


PTA ADI DINLOL O DECT a. MDA 





UNIVERSUL LITERAR 


Cronica dramatică De vorbă cu d. Radu Gyr, 


directorul general al teatrelor și operelor 


TEATRUL STUDIO: ORAŞUL 
NOSTRU, PIESĂ IN TREI 
ASTE. DE THORNTON WuL- 

DER 


O cronică dramatică cere, de 
obicei, cât mai multă obiectivi- 
tate. Și sunt totuși situaţii când 
această obiectivitate ar fi pre- 
judiciabilă umei adevărate expu- 
neri. Intmrastte! sar prezenta 
starea noastră de spiriv voind să 
ne exprimăm părerea sinceră 
asupra piesei „Oraşul nostru“, 
Poate ca majorităţii publicului 
să nu fi plăcut. Și, desigur, mulţi 
recenzenţi au făcut unele obser- 
vaţii aspre. Voim chiar să subii- 
niem una făcută de un distins 
şi priceput admirator al  tea- 
vrului, care reprezentând pâre- 
rea, sa, pejorativă, în ceeace 
privește importanța piesei, pen- 
tru noi este chiar un punct de 
originalitate și valoare. 

Dommia-Sa a subliniat cu în- 
treaga competenţă dăruită de 
experiență şi un gust necontes- 
tat, că ideia lipsii de decoruri, 
regiei intervenind pentru a 
expiica publicului decursul ac- 
țiunii, simulaerului dus la exces 
prin lipsa obiectelor de  știută 
necesitate cari să permită acto- 
tilor un sprijin în acțiunea lor, 
toate acestea n'ar fi chiar atât 
de noui 

Părere, fără îndoială, autori- 
zată și putând fi susținută cu 
argumente foarte valabile, Dar 
noi credem dimpotrivă şi sun- 
tem dispuşi să vedem în chiar 
primitivibatea acestui fel de a 
concepe teatrul, ideia iîngitoare. 
Nu faptul că autorul a între- 
buințat, eliminând construcția, 
scemică, o metodă uzată și de 
aiții, este partea de noutate, ci 
faptul că pe această cale se a- 
hungs la adevăratul progres în 
teatru. 

Mentările obișnuite, pe înţele- 
sul tuturor, ca să spunem așa. 
ne vor produce întotdeauna 
nespusă plăcere, prin divertis- 
memtul ce ne procură, însă ads- 
vărata artă o vom găsi doar în 
acele înscenări cu tendinţe a- 
dânkita spre rădăcini, spre prin- 
cipiile fundamentale și nu în 
realizări spectaculoase, de 
formă. 

Primitivitatea este mult mal 
nouă decât orice altă subtilizare 
2. domeniului cultural existent, 
Fiindcă din primitivitate putem 
mult mai uşor găsi o „cale nouă“ 
decât din drumul căii deja apu- 
cate. Orașul nostru poate aduce 
unele principii întrebuințate în 
trecut, Lipsa decorurilor a mai 
fost exploatată şi de a'ţi autori, 
lar în vremile de mult scurse, pe 
vremea de început al acestei 
arte, doar astfel se juca. Cu 
atât mai mult, suntem dispuși 
să apreciem călduros ideia. Toc- 
mai din cauza tendinței de a 
renaşte originile. In ele vsdem 
posibilitatea umor noui aru- 
muri, repetăm. 

In ceeace priveşte acum, ideia 
care mână întreaga acţiune, nu 
ne putem reține admirația pen- 
tru simplitatea ei, şi tocmai de 
aceea măreţia ei. Viaţa pur și 
simplu. (Ce banal și ce intere- 
sant). 

Autorul n'a avut nevoe să 
caute vreo întâmplare oarecare 
specia'ă. Vreun conflict cu a- 
numite rezonanţe. Nici un ta- 
biou rupt din viaţă. A tăiat bu- 
câţi, bucăţi, din viaţa unui oră- 
şe! și le-a așezat pe scenă. Orân- 
dulrea sau legătura lor ? Nu 
piesa are importanţă. Tocmai 
din cauza  conicluziei finale — 
oamenii nu ştiu, câna trăesc, să 
aprecieze viaţa. Așa cum este 





MAŢA:N SAC 


de George Voinescu 


ea, in banalitatea ei, şi plicti- 
seala şi puerilitatea care o ca- 
racterizează,. | 

Piesa nu poate 'fi povestită, 
ci trebue văzută, și avem sps- 
ranța ca publicul să aprecieze 
ideia autorului american, care 
merită mai mult . decât calde 
elogii. 

Interpretarea teatrului Stu- 
dio şi-a dat intreaga oste- 
neală pentru o cât mai penteciă 
reușită. Subliniem dela inceput 
arta doamnei Marietta Sadova. 
care ca întotdeauna a țintuit 
ochii publicului şi i-a atras su- 
fragiile prin fineţea şi  intell- 
genţa jocului dommiei sale, 

In celelalte roluri, d-nele Ma- 
rietta Daculescu, cu foarte mul- 
tă voioșie, și Silvia Hodoș, 

D-nii Antoniu, Balaban și £. 
A. Manolescu au adus da rândul 
lor o frumoasă contribuţie an- 
samblului scenic. 

D. Finteșteanu, am putea 
spune în rolul „supra numerar'* 
a dramatizat poate prea mult 
jocul, Ş 

Nu putem aduce însă nicio 
imputare nimănui, din cauza 
reușitei și coeziunei spectacolu- 
lut, care a dovedit întreaga în- 
țelcgere a unei interpretări pre- 
gătite. : 

VICTOR POPESCU 


Hotărit, ritmul de viaţă nouă 
— rodnică și dreaptă — s'a im- 
primat definitiv de când, prin 
„Minunea Arhanghelului”, ni s'a 
fost arătat că jertfa rodeşte. 

Și, dincolo de ceea ce ne-a fost 
lăaat de martiri, îndemnul la jert- 
fă este mai actaj ca oricând. 

Munceşte! 

Pentru Legiune, pentru Ţară! 

„Am pornit aceste fireşti con- 
sideraţiuni, citind anunţul pe care 
l-am aflat la Cabinetul Directici 
generale a teatrelor şi operelor. 

Sobru şi tăios. 

Invitaţie la muncă, — la cinste: 

„Dela d-ta aştept întâiul exem- 
plu. 

Nu mă tulbura dela lucru 
pentru chestiunile care nau nici 
v legătură cu instituţiunile pe 
cari le comiuc. 

Aici trebue să lucrez şi nu po: 
sta de vorbă despre lucruri inu- 
tile. 


Nu interveni pentru nimeni. 


Se va. face numai dreptate... 
Semnat: Comandanţ legionar, 
Radu Demetrescu-Gyr 
Ar fi mai mult decât inutil să 
schițăm portretul fiului marelui 
actor COCO DEMETRESCU, 


Am aşteptat răbdător, într'una 
din zibele acestei toamne româ- 
neşti, până când toţi cei cari au 
avut de lucru cu d. Director ge- 
neral al teatrelor şi operelor, au 
plecat, 

Am așteptat, neindrăznind să 
tulbur un om care muncea, care 
cerea să nu i se răpească din 
timpul închinat înfăptuirilor. 

Intr'un târziu, — era aproape 
ora 3 p. m. — S'au desfăcut uşile 
capitonate ale cabinetului şi, în- 
cadraţ de şetul și directorul ca- 
binetului, d. Radu Demetrescu- 
Gyr, voios şi cu aceiaşi bunătate 
oglindită în privire, a ieșit. 





Singurătăți 


între urale 


(Urmare din pag. I-a) 


Aş vrea să-l strâng de u- 
meri, să-l privesc în ochi şi 
să-mi urc sufletul pe buze, 
când acestea îi vor mur- 
mura : 

— Să nu fii niciodată sin- 
ur, între cei mulți! Este 
mult mai limpede, rai u- 
soară, mai senină singurăta- 
tea pe vârfuri de munte. In 
schimb, te  striveşte atunci 
când ţi-o descoperi între mii 
de oameni care te strigă, în 
gura mare, cu indecenta 
vânzătorului din hale: Frate! 
" Şi încă ceva. Singurătatea 
noastră: și-a mea şi-a lui, ne 
era veghiată de camarazii 
care păzeau alături aceleași 
flăcări de pe cer. Eram câţi- 


va oameni singuri. Probabil 
că și prietenul meu, la fel. 
lar faptul că aveam camara- 
zii alături de mine, chiar de 
reduceau proporţiile dramei 
mele, o făceau oricum su- 
portabilă. 

Astăzi, au venit cei mulţi, 
cei care-mi strigă: Frate, 
deși ştiu că nu-mi sunt astfel 
ei, care știu că spunându-mi 
așa, râd de naivitatea cu 
care le ofer sufletul — cu 
credințele și curăţeniile lui. 
Am venit și ne-am răzlețit! 
Sau am coborit noi la ei ca 
să le ducem vestea seninu- 





ION MINULESCU : 
„Răspunde-mi da, 
„Răspunde-mi nu. 

„Tot una mi-e, ştii tu dece... 
(„Nu sunt ce 


par a îi 


rilor descoperite de noi ne 
vârfuri de munte. 

Și ne-a năpădit gloata. 
Gloata care-mi strigă: frate 
ca să mă despartă de fratii 
mei de pe piscuri. Innotăm 
toți şi ne luptăm cu valurile 
entuziasmului. Eri, înfrun- 
tam numai ţara revolvere- 
lor; azi  înfruntăm urletul 
entuziast al fățarnicilor. 

Eri, eram camarazi și stă- 
team singuri pe un pisc de 
pe care nu ne putea ciinti 
nimic. Azi ne-am rătăcit cei 
mulţi şi singurele noastre 
bucurii ne-au rămas tot nu- 
mai întâlnirile noastre. Nu- 
mai clipele când ne regăsim 
noi, cei de eri, cei de totdea- 
una. Sunt bucuriile, dar şi 
tristeţile noastre.  Pentrucă 
azi nu mai aducem vestea 
viforniţelor care ne întâl- 
neau eri; astăzi aducem ur- 
mele eniuziasmului celor de 
pe câmpii. Ne regăsim hâr- 
țuiţi, sfâşiați de  clocotul 
„fierbinte“ și „darnic“ al 
celor care clocotesc mereu; 
de teama de a nu rămâne 
singuri. 

Priveşte în ochii mei prie- 
tene şi ghiceşte acolo, ceva 
ce nu se strigă. Și gândeş- 
te-te că poate tristeţile de- 
acolo sunt tot ale singură- 
tăţii. 


„Te 
„Şi 


Nu te înșela când mă vezi 
alergând, luptându-mă; caut 
camarazi şi găsesc entuziaşti 
care mă aprobă grăbit per- 
irucă nu mă înţeleg, găsesc 
„fanatici“ de eri, de azi şi 
—— dac'ar fi posibil, dar nu 
este — de mâine care mă a- 
plaudă repede ca să nu le 
spun nimic din „cele de pe 
munte“' — de care se tem. 

Pentrucă ei nu au urcat 
pe munte, ci noi am coborit 
la ei. Şi dacă totuși nu fug 
de aici, nu mă întorc înapoi 
— ca să ne privim şi să ne 
înţelegem — nu credinţele, 
ci singurătatea — (îţi gni- 
cesc întrebarea aceasta!), ca- 
ută să vezi motivul în con- 
vingerea că sunt anumite 
existențe care de mult nu 
ne mai aparțin nouă, ci unor 
umbre care ne așteaptă pe 
piscurile credinței lor. Aş- 
teaptă să ne vadă învățând 
şi pe alții să urce potecile 
colțuroase care duc până 
la „ei“. 

Poate voi duce pe cineva. 
Poate voi face pe cineva din 
cei cei care strigă, să nu mă 
mai strige: îrate, ci să mă 
știe şi să mă simtă frate. 

Atunci, desigur, nu voi 
mai fi singur. Dar, astăzi, 
ghiceşte prietene în ochii 
mei și-ai camarazilor de eri: 
tristețile acelorași  singură- 
Llăţi. Singurătăţi între urale! 


COSTIN 1. MURGESCU 


Convorbirea începe la Teatrul 
Naţional, e întreruptă pe Calea 
Victoriei de câţiva camarazi, cari 
sc grăbeau 'să ureze „spor ia 
muncă” d-lui Radu Gyr, și este 
continuată americănește — în 
mașină, până acasă la d-sa, 

Limpede şi sobru, „maestrul” şi 
prictenul nostru, păstrând același 
ton ca la depănarea unui fuior 
de amintiri, ne spune: 


AVEM AUTORI DRAMATICI 
DE MARE VALOARE, și ar fi 
păcat, deci, să continuăm a juca 
pe scenele teatrelor naţionale, 
unele piese, care nu aveau alt 
merit, în afară de faptul că nu 
erau românești. 

Dar, pentru Dumnezeu, este 
știat că această Ţară are Fii cu 
cari ne putem mândri. Și multi 
din ei îşi închină vremea lucră- 
rilor dramatice. Ar fi păcat, pen- 
tru aceasta, să-i  năpăstuim ţi- 
nându-le piesele în arhivă sau 
dându-le la coş, pentru simplul 
motiv (criteriu, altădată), că alt- 
ceva decâţ ce-i românesc e... su- 
perior. 

Pentru a uşura accesui acestor 
piese, am abrogat și modificat 
câteva  dispozițiuni din  legca 
pentru organiznrea teatrelor na- 
ionale, operelor române și spec- 
tacalelor printre care şi art. 39. 

Astfel, pentru toate teatreie na- 
ționale figurează un singur co- 
mitet de lectură, având urmă- 
toarea alcătuire: Directorul gene- 
ral ai teatrelor şi operelor româ- 
ne, ca preşedinte, — toţi direc- 
torii teatrelor naţionale din ţară, 
— un director de scenă numit de 
ministru, la propunerea directo- 
rului general a! teatrelor — şi o 
personalitate culturală (un profe- 
sor sau conferenţiar universitar). 

Nu credeţi, că în modul acss- 
ta, o piesă supusă ia un examen 
în faţa acestor oameni compe- 
tenți și drepți va fi promovată 
numai şi numai pe merit? 


NU URMARIM REȚETE, CI 
„ARTĂ”, căci scena teatrelor na- 
ţionale este amvonul cel mai 
sfânt, De-acolo poate porni ade- 
vărata lumină, dar poate să se 
strecoare şi îndemnul la rău. 

Nu vom avea, deci, în vedere 
numai partea materială. Teatrul 
Naţional nu e o „asociaţie”. Nu 
urmărim aşa dar, câștiguri. 

Vrem educarea publicului, nu 
specularea lui. 


TURNEELE 
Mai ne gândim şi la publicul 


care aşteaptă cu sfințenie un 
spectacol, cum numai copiii în- 





cearcă să înșele somnul în nop- 
ţile de-Ajun, pentru a vedea pe 
Moşul cu darurile. 

E vorba de pubiicul din oraşeie 
de provincie. Se făceau atâiea 
turnee înainte. Şi nu odată am 
avut ocazia să merg în oraşele 
pe unde tocmai trecuse o astfei 
de caravană, 

Ascultam, mirat şi neputinctus, 
tânguirile oamenilor de bună 
credinţă, care sc tot duceau la 
fiecare spectacol dat de trupele 
în turneu, cu speranța că odată 
şi-odată var vedea şi asculta o 
picsă bună. 

Ei bine, de-acum inainte, tur- 
necie vor fi oficiale, cu piese ro- 
mâneșii, bune. jucate cu echipe 
ale Teatrului Naţional. Turneul 
nu va mai îi apanajul unui singur 
actor, care-şi lua cu el — în 
schimbul unei remunerații me- 
diocre — actori de umplutură. 


ACTORUL TREBUE SA 
TRAIASCA 


Desigur, cel care țrebue să râ- 
dă și să plângă pe scenă la co- 
mandă, precum îi cere rolul, este 
om ca toţi oamenii. Cu bucuriile 
lui, cu tristeţile lui, Şi cu nevni- 
le lui. Să nu ne mai faceam ilu- 
zia că pot trăi cu himers, 

Actorii fac parte dintr'o arma- 
ţă la fel de însemnată ca şi aceea 
care ne păzeşte fruntariile, Ar- 
mata accasta ne păzeşte sufletele. 

Se revizuește, în momentul de 
față, şi se vor încadra toţi ucto- 
rii. Li se va da putinţa să joace 
roluri mari, celor cu posibilități 
mari, — și vor avea un sâluiiu 
cu care să poată face față sreu- 
iătilor prin care trecem. Pot să 
anunţ că minimum de salariu va 
fi de 6.000 lei lunar, iar maxi- 
mum de 22.000 lei. Căci nici cu 
mii de lei pe seară nu însemnea- 
ză că este echitabil remunerată 
iruda lor. 


NE MAI GANDIM LA FRA- 
ŢII NOȘTRI ROBIȚI și vom 





5 








căuta să le mai alinăm durerile, 
jucând piese în limba noastră, 
în teritoriile cedate. Fie că vor 
fi trupe în turneu, fie că vom 
face trupe speciale pentru acest 
scop. 

Precum toate mincritâțile au 
avut şi au dreptul să aibă teatre 
minoritare, credem că demersul 
nostru va fi încununat cu suc- 
ces, 

Situaţia trupelor şi teatrelo: 
minoritare 'trebue, însă, verifi- 
cată. In acest scop am dat azi 
o decizie (n. n.: 7 Octomvrie) 
care va reglementa  reperioriu! 
lor, personalul artistic, et. 

A BATUT CEASUL SFINTEI 

'TINEREŢI 

Repet, pentrucă ţiu să se ştie, 
că vom stimula tinerele elemen- 
te de valoare, angajându-le la 
Teatrul Naţional. Un nume pot 
să dau de acum, Este MIHAI 
POPESCU, 

Cei care au ialent şi o viaţă în 
faţă, pot da lucruri mari. Și noi 
nu urmărim altceva. 

DOINA, DOINA, CANTEC 


DULCE... 
Imi freamătă suiletul de câte 
ori aud un cântec românesc. 


Cum, dar, să nu-mi fie gândul și 
la ridicarea Operei Române? 

E drept, nu avem prea mulţi 
compozitori români. O recunosc 
cu multă strângere de inimă. Dar 
cei pe care-i avem, cred, işi vor 
îndrepta toate puterile lor de 
creaţie şi muncă spre înfăptuirea 
unui repertoriu “omânesc, cu 
care nu numai să ne tălim, dar 
să putem face cinste Țării şi pe- 
ste hotare.,, 

Interpreţi avem. Gândește-te 
numai că din rândurile acestui 
Neam s'au înălțat voci, care au 
ştiut de nenumărate ori să smul- 
gă lacrimi ascultătorilor. 

Şi mai gândește-te că Romănia 
e patria Doinei... 


NICHITA TOMESCU 





Cronica muzicală 





Ce trebuie să așteptăm 
dela „Opera Romană“ 


Pentru prima dată, Opera 
noastră națională de Stat îşi me: 
vită titulatura de „români“. Nu 
vom mai asculta în scena ei ver- 
bul românese scâlciat, nu ne 
vom mai vedea artiștii lirici ai 
țării exprapriaţi din drepturile 
lor fireşti de feluriţi venetici iu- 
daici, meșteri în acapararea ro- 
lurilor, deşi muit mai puţin meș- 
teri în interpretarea lor, în care, 
aportul rasial al nepoftiţilor oas- 
peţi se traducea, ca în toate do- 
meniile muzicii prin stridentă, 





Un spectacol de mare montare 


este noul spectacol al d-lor 
Kirițescu şi Vlădoianu, care e 
în acelaș timp și o nouă for- 
mulă: operetă românească. Şi 
e natural ca atunci când sce- 
ma e plină de cele mai super- 
be costume românești, spec- 
tatorii să izbucnească în a- 
plauze, Am văzuţi oameni 
blazaţi, care la acest specta- 
co] — poate pentru întâia 


oară în viaţa lor — desrope- 
vreau marile trumuseți 
costumului românesc. 
Trebue să vedeţi finalul a- 
cestei operete, şi care repre- 


NICHITA TOMESCU : 


superi că nu ştiu 
că'mdrăgese, 


mânui coasa, 
prea mult, hârtia și masa“, 


(„Scrisoare 


ale 


zintă o nuntă românească. 
Totul este original românesc: 
muzică, dansurile, costumele, 
strigăturile şi totul este atât 
de armonios, atât de elegant, 
încât bate de departe orice 
alt spectaculos final. 

lată deci că și prin operetă 
se poate face (atunci când 
intenţile sunt bune) operă 
culturală. 


e 2 
IN CURÂND 


PAIAȚEI 








tatii”, din vol. „Genuri”) 


de ROMEO ALEXANDRESCU 


efect vulgar, emotivitate factice 
şi mediocritate generală de coni- 
cepţie. 

Dar, după cum un corp străin. 
extras dintr'o rană, lasă în ur- 
mă impurități şi cere îngrijiri 
speciale pentru țesutul încă în 
suterință, tot astfel vechea stare 
de lucruri dela „Opera Română“, 
radical  înlăţurată astăzi de 
triumful năvalnic al românisniu- 
lui, recomandă actualilor călău- 
zitori ai instituției, aplicarea tu- 
turor măsurilor antiseptice nece.: 
sare  insănătoșirei depline ale 
organismului operei. 

O atmosferă de sănătoasă 
Greptate, de condamnare a ori- 
cărui protecţionism, de sinceră 
şi  reconfortantă  camaraderie, 
ceeace nu putea exista în marea 
familie a Operei de altădată, 
răscolită de nedorite mesalianțe, 
crearea unui ideal românesc de 
interpretare, ca supremă năzuin- 
ță de artă, îşi aşteaptă astăzi în- 
tăptuirile. Drumul către o aleasă 
ținută de artă, netezit de o nouă 
reîmprospătată energie moră, 
noi baze de organizare ale me- 
canismului intern care asigură 
echilibrul torţelor artistice și cea 
mai judicioasă şi rodnică tolosire 
a lor, sunt țeluri care vot astăzi 
deveni o realitate. Pentru a face 
din aceste deziderate un ideal 
cât mai apropiat, străduinţele 
conducătorilor nu mai pot cu- 
moaşte osteneală şi teamă. Peri- 
colul de a fi conştiincios, impar- 
țial, iubitor de adevăr, sa frânt 
odată cu timpurile întunecate ae 
eri, Tot ce ne-a rămas, din acea 
jalnică epocă. trebue sistematic 
spulberat. 

„Opera Română“ este de astăzi 
inainte a tuturor artiștilor cei. 
Asupra unora din ei, plunează 
poate încă neincredere,  necu- 
noaștere a adevăratelor lor re- 
surse, pentrucă n'au fost, prin 
credințele lor drepie și frumoa- 
se, pe placul atotputernicilor de 
altădată. Intrigi s'au ţesut, cu 
meşteşug urit și meschin în ju- 
rul altora. Umbra şi părăzinirea 
i-a învăluit pe alţii, pe nedrept. 

Toate eiementele trebue din 
nou încercate. Cei care cîntau 
de două-trei ori pe an, în timp 
ce ambițiile greşite şi intiuenţa 
unor aşa ziși „camarazi“, căci a- 
ceasta numai camaraderie nu 
este, permitea acestora dia u+ma 
să blocheze roluri, eşind de o 
sută de ori pe an in scenă, ac- 
cesul interzis la roiuri al atâtor 
cântăreți demni de atenţie, sunt 
rele care nu mai pot scăpa as- 
tăzi de extirpare. 

Reevalunrea tuturor, punerea 
la contribuţie a tuturor, irepta- 
tea dată tuturor, iată mareu 
chemare a „Operei Române“ din 
România reinviată. 


Directori,  îndrumători  artis- 
tici, mari şi mici, toţi cei Qe care 
depinde ridicarea artistică zi 
morală .a „Operei Române“, nu 
pot cruța nici o străduință, nu 
pot omite de a-și consulta con- 
știința nici în cel mai  mudest 
caz, nu trebue să-și săsească li- 
niște și mulţumire înainte de a 
face tot ce le stă în putință pen- 
tru a tămădui toațe năravurile 
și a şterge orice urmă, diatr'un 
amarnic şi definitiv demascat, 
trecut, pentru totdeauna stârşiţ. 


. 





Ca să fii tare, 


de ŞTEFAN MIHAIL LAZĂR 


Da, singur! Pentrucă te reazămi 
pe lucrări pământești — atinse 
de carența efemeruiui — te vei 
prăbuşi adaiă cu ese, Și atunci: 
decât să cazi prin altul, mai bine 
să cazi pentru tine s-agur. 

Aşa și România mea... Ea sa 
rezemat pe democraţie, lucru de 
mână omenească (şi încă de ce: 
mai scârnavă speţă); sa rezemat 
DC „Franţa eternă”, pe „unde e 
Anglia, acoio e şi victoria”; sa 
rezemat pe „visul împlinit”, a 
dormit pe noţiunea „Româ- 
nia Mare”. 

„Ca să fii tare, fii sizur! Pen- 
dacă eşti 


de 


trucă singur, dacă le 
singularizezi într'un temerar or- 
goliu, ca o supremă sfidare, ai 
mândria de-a îi căzut 
prin i:ne şi pentru tine, nu prin 
alții şi pentru alţii. 

Când eşti singur, chiar eleganta 
cădere ce un strigăt demiurgic 
lăcător de istorie. Pentrucă este 
deprimant să suferi nu 
să taci istarie. Pentrucă ce jainic 
să trăaști şi si cazi nesemnitica- 
tiv şi neînmatriculat măcar Ge 
istorie. 

„Dar tocmai pentrucă ești sin- 
gur, pentrucă vrei să fii singur, 
tecma: atunci nu vei fi singur. 
Pentrucă dacă renunţi la cele pâ- 
măântene şi nu mai vrei să te rea- 
7imi nici pe prieteni pământeni, 
Nici pe ide: de-ale pământenilor, 
atunci: prin renunțarea Ja cele 
pământene, ts reazămi pe Dum- 
nezeu. „Căci Moldova nu are alț 
upărător decât pe Dumnezeu şi 
sabia sa”. (Alexandru cel Bun că- 
tre ambasada bizantină). Mai ci- 
tiţi incă odată cuvintele Domnu- 
lui Moldovei! Nu-i aşa, că astăzi, 
cunt un teribil adevăr?! La 27 
lunie am fost singuri... 

Dar nu e de mirare! Orice om 
sau naţiune, care se roazemă pe 


Măcar 


isturie, 


lucruri pământeşti e singur, iar 
dacă vrea să fie singur, atunci nu 
c singur, ci e cu Dumnezzu. Și 
Dumnezeu e cu ei! 

* 

A fi nemulțumit, Du, avcasta e 
porunca. Nu fe rezema pe nimic 
pământesc. nici pe istorie prin 
umare, fiindcă e luu pămân- 
tesu. Nu te rezema nici măcar pe 
istoria ta! Nici Mărăşeştii, nici 
Mana nu-ți vor ajuta nimic, 
dacă eşti mulţumit, dacă nu mai 
vrei nimic. 

Şi omu! care nu mai vrea ni- 
mic, ce să mai facă? In mod la- 
tal se culcă. Si somnul e sinuci- 
dere, moarte. Adevăra: spun 
PR E a CT a a E d aa ta je Pta 


a at a E a 





AȘTEPTĂRILE 
INDELUNG RĂBDĂTOARE, 


meticulos chibzuite în vederea 
unui desnodământ care, oricât ar 
intârzia, nu poate lipsi totuşi dela 
sorocul supremei întâluiri, își gă- 
sesc în cele din urmă satisfac- 
ţia, dorită sau temută. 

Sunt destui care-şi tare viaţa 
pe firul unui singur gând, al aş- 
teptării unui cutremur catastro- 
tal, sau a unor convulsiuni s50- 
ciale de-o vehemență cu nimic 
mai prejes ca grozăvie a efecte- 
lor. 

Amatorii de sensaţii tari şi de 
spectaculos, din specia nemuri- 
toare a conului Leonida („hai şi 
noi pe la revoluție“) vor fi [osti 
desigur  dezamăgiţi că, după 6 
Septembrie nu li sa servit zilnic, 
măcar așă, câte-o ghilotinare pu- 
blică — dacă nu chiar o revo- 
luție sadeă, cu lupte de stradă 
şi ceva „primit palme cafine“i — 
care ar mai fi condimentat mo- 
notunia vieţii de toate zilele. Fi- 
intcă, oricât, munca e monotonă. 

Și ţara sa urnit pe muncă — 
slavă Domnului ! — muncă dârză, 
onestă, încordată şi — ceeace-i 
tără asemănare de surprinzător — 
dela csl mai de sus începână. 


GAZETA SĂPTAĂMÂNALA 
„REȘIȚA“ 


care apare în oraşul al cărui 
nume şi l-a pus pe froațisypiciu, 


inchină numărul dela 22 Sev- 
tembrie memoriei poetului bă- 
nătean Valeriu  Cărdea, ucis 


pentru credinţa-i legionară, u- 


cum un an. 


„ET APRES ? 


Acum  căţica uni, pe vremea 
când «desbuterile usupra poeziei 
pure erau în toi la Paris Clement 
Vaute! cure spunea că prețusşte 
poezia întrucât eu înscamnă ur- 
MONIE si ses, mărturisea că nu 


pricepe  inilăcărarea putadinilor 
„porziei pure” pentru aimosul 
vers al lui Racine: 


„l-a file de Minos et de Pusiphaă 


Iutrevat ce crede despre acest 
„aleaxandrin genealogic“ — cum 
Ș numeu ci — Vautel n răspuns 


irita: : 
„Cui. c'est ieur fille etunres?" 


MENALC 


ii singur! 


spaniolii : El sueno es la imagen 
de Ja muerte .(Somnul este ima- 
ginsa morţii). 

A fi nemulțumit de trecutul 
tău, de istoria ta şi să cauţi să-ţi 
faci o istorie mai mare, aceasta 
e cheia succesului, 

Democraţia sa caracterizat 
tocmai prin  mulţumirea. prin 
suficiența sa. Şi astfel sa culcat, 
a adormit, Şi unde e somn, acolo 
e moarte. Şi unde e moarte e vidă. 
Şi în fizică e legea că: acolo unde 
e vid, caută să pătrundă aerul 

pa 
neliniștit, nemulţumit. Și din a- 
ceastă mișcare se produce fur- 
tuna,,, Şi furtuna a venit. 

O, Neam al men, fii neliniștit 
fii nemulţumit, fii aer tare, nu 
vid! 

Fii nemuiţumit de cu adevă- 
rat glorioșii tăi Mărășești, Neam 
al meu, şi voeşte puternic să 
creezi un super-Mărăşeşti! Să 
faci o Românie Mare nu numai 
in lăţime, ci mai ales în înălțime! 

Și sub acest semn vei învinge! 





UNIVERSUL LITERAR 


„Stat Plurinaţional“ 


Un rezumat al împrejurărilor 
politice în care sa făcut cedarea 
Transilvaniei, dar un rezumat 
realizat pe baze strict documen= 
tare, fără a încerca să descopere 
substraturi morale faptelor de 
suprafață relatate, publică în ca- 
drul unei cronici politice semna- 
te „Romulus“, revista  bilunară 
de mare prestigiu „Nuova Anto- 
logia“. (An. 75, fasc. 1644, 16 Sep- 
tembrie 1940—XVIII). Statistica 
şi istoria diplomatică pot părea 
uneori oglinda exuctă a unei si- 
tuaţii care în realitate se prezintă 
cu totul altfel. Că ele pu sunt su- 
ficiente o simte însăși redactorul 
cronicei, care comentează pe ici 
pe colo îndeajuns de lucid. De 
Dildă : „Statul ungar e astfel, un 
stat piurinațional (din cinci mili- 
oane de supuşi  recuperaţi, 48% 
sunt maghiari, 43% Români şi 2 
și jumătate la sută Germani). 
Ceeace crează pentru el, impor- 
tante probleme, ce trebuesc pri- 
vite şi rezolvate cu spirit de com- 
prehensiune. „Rândurile ne pro- 
coacă melancolia amară a desilu- 


2iei  încercute  recenț. Contele 
Csaky şi-a exprimat dorința ca 
raporturile ungaro-române să in- 
tre într'o nouă eră“, scrie sec şi 
obiectiv redactorul, 


Era nouă a raporturilor ro- 
mâno-maghiare se caracterizează 
wrin violențele de neînchipuit să- 
vârșite de autoritățile noului stat 
„plurinațional”, asupra nneir 
populaţii care reprezintă, după 
expresia aceluiaş cronicar italian, 
„una forte massa di Romeni,i 
quali ai tempo dell 'impero aus- 
tro-ungarico si consideravano ir- 
vedenti”, şi mai. are, era nouă a 


raporturilor diplomatice priete- 
neşti ungaro-române, o altă ca- 
racteristică :  Răbdarea, sfânta 


mare răbdare a Românilor, care 
qăsesc în această virtute învățată 
de-alungul veacurilor vitrege de 
năvăliri şi jafuri barbare, laolal- 
tă ispășirea unor păcate de care 
se simt vinovați indirect, pentrucă 
au tolerat conducători ca acei ce- 
au făurit dezastrul de azi, — dar 
şi prilej de a-și acumula puteri 
Pentru răspunsul apropiat ce vor 
sâ-l dee istoriei. 

„Să nu se uite, a spus conducă- 
torul statului îmbrăcat în cămașă 
verde, că la drepturile coroanei 
Sfântului Ştefan, noi răspurdem, 
păşnici și. omenoși, cu drepturile 
pe care ni le dă cununa de lauri 
a marelui Traian“, 


lată un cuvânt care-și așteaptă 
comentariile; coroana Sfântului 





Ștefan e aceea a unui războinic 
năvălitor. Cununa de lauri — lau- 
rii păcii — împletită cu 8 veacuri 


înaînte pe fruntea împăratului 
Roman, justifică dece nu ne pu- 
tem socoti înfrânți. 

Vor trece cum au mai trecut 
peste Dacia Traiană, barbari răz- 
bunători şi nelegiuiţi, 

Laurii cununii acelui ce-a ridi- 
cât în centrul Romei columna 
mărturiilor noastre, sunt însă din- 
tre cei ce nu se vestejesc nicioda- 
tă. Asta o ştie tot așa de bine ca 
noi, cronicarul Roman al Nouei 
Antologii, care circulă de 5 ori pe 
zi prin forul columei Traiane. 


STRATEGIA TOTALĂ IN 
RĂZBOIUL TOTAL, e titlul pri- 
mului articol din Noua Antologie 
(No. citat). 

Oete Biatto aminteşte epitetele 
date de Ludendort acestei stra- 
tegii: „unificatoare şi însufleţi- 
toare”, a tuturor  capâcităților 
combative aie unei naţiuni. „Cu 
încă şi mai multă claritate, con- 
tinuă Oete Blatto. a reluat acest 
motiv fundamental propriu pre- 
gătirii războiului. amiralul fran- 
cez De Caitex, (,,0h, ironia dalla 
sorte”, nu se poate abţine Blatto 
să exclame) identificânăa strategia 
totală într'un sistem omogen de 
creaţiune şi de întrebuințare a 





Credem şi deaceia invingem 


de ar. ŞERBAN MILCOVEANU 


— Reproducem din ,,Buna Vestire“, acest excelent articol de edificare 
asupra doctrinei legionare — 


Este o tvideantă deosebire între 
notorietate şi competenţă. Noto- 


vietatea este reclamă, competen- 
ţa este cunoaştere. Publicistica 


crează notorietatea, şcoala craa- 
ză competența. Omul cunoscut, 
nu totdeauna cunoaște, Lumcă 
veche era bogată în notorietăţi, 
lumea nouă este bogată în com- 
petențe. Sistemul de elecţiune a 
valorilor în democraţie scoate la 
suprafaţă numai ceeace impre- 
sionează şi place mulțimilor, de- 
aceea nota dominantă a alegerii 
este senzorialul şi senzațiomalul. 
Moravurile dictaturilor poiiţiste 
alcg prin necesitate ceeace eat 
unealtă servilă. In lumea nouă n 
întreagă generație cu toate că- 
peteniile ei şi cu tat ceeace ar2 
mai bun se rânduește în mișca- 
rea 'eg:onară, 


FLANUL CREATOR : 
AL TINEREȚII 


Densemenea să nu uităm un a- 
devăr. Cel mai bun nu este omul 
ajuns la sfârșitul evoluţiei lui, 
omul bogat în cunoștințe şi ex- 
perisnţă, dar anchilozat în tra- 
cut şi lipsit de elanul tinereţii. 
La baza muncii constructive stă 
numai creaţia, iar creaţia cere 
imaginaţie şi elan, două însușiri 
ale vârstei tinere, Omul după 50 
ani nu trăeşte decât cu experien- 
ţa trecutului şi nu face altceva 
decât să aplice şi să prelucreze 
ceeace a imaginat la tinerețe. 
Vârsta imaginaţiei este sub 30 
ani, rareori se mai prelungeşte, 
iar vârsta realizărilor este în 
preajma a 40 ani. Trecutul este 
cel mMuiţ o recomandare şi un 
credit.  Interesează mai puţin 
ceeace ai fost şi interesează mai 
mult cecace vei fi şi vei puteai 
face, Treburile publice pe lângă 
organizaţie cer în primul rând 
elan crealor. Insuşirea majoră a 
unui conducător este să fie un 
animator. 

Căpitanul şi după moartea fi- 
zică este cel mai mare an':malor 
și răscolitor de energii. Cu ex- 
perienţa și înțelepciunea lor bă- 
trânii sunt mai preţioşi când în- 
țeleg să rămâie nişte Nestori a: 
unui nuceu de tineri eroi. Direc- 
ţia şi comandu să o aibs tinzrii, 
sfaturile 


iar bătrânii să vie cu 


lor. 


VIAŢĂ IN DEVENIRE 


Mișcarea lezionară este exilu- 
siv îndreptată spre viitor, De. 
acesa, în interiorul organizaţiei, 
marşui valorilor se precipită 
verțiginos. Un om bun astăzi, 
mâine este îniocuit cu altul mai 
hun. Nimeni; nu este pentru tot- 
deauna în funcţia lui. Oamenii şi 
energiile se primenesc anual după 
legea Căpitanului. Fiecare esie 
aşezat acolo unde poate da maxi- 
mum de randament. Nu indivi- 
dul, ci mişcarea contează, 

De aici cultul ce-l avem pen- 
1ru ceeace este germinativ, pen- 
tru ceeace este pata să crească şi 
se desvolte. Este căutat în 
primul rând legionarul suscep- 
tibil de evoluţie,  .egionarul cu 
potenţial şi posibilități de deve- 


nire. Ceeace este  nediferenţiat, 
neformat şi încă virgin, este ma- 
terialul preţios a] şcoalei legio- 
nare. Din acest material şi după 
o educaţie de fier, au ieșit desă- 
vârşilele exemplare de eroi cu 
care ne mândrim. Tăria mișcări) 
legionare stă tocmai în aceea că 
poscdă un material tânăr, care 
n'a fost ceva dar care va fi, şi că 
nervul ei motor esie acea ţen- 
dință spre desăvârşire. Dealtfel, 
vestea sunt calitățile a tot ceea: 
ec aspiră spre Dumnezeu. 


CARACTERUL 
CARE DĂ SIGURANȚA 


I.umea veche fiind prin esenţa 
=i materialistă. aprecia mai mult 
instrucţia decât educația şi com- 
pețența, dacă nu notorietatea, 
mai mult decât caracterul. Dar 
de când este istoria, virtutea di- 
rectorie în guvernarea bună a 
treburilor publice este prin ex 
lenţă caracterul. Poporul nu care 
conducătorului să-i arate cum va 
face binele, ci îi cere certitudinaa 
că el în calitate de conducător 
va face numai binele. Aceste vir- 
tuţi care înainte erau numite vir- 
tuţi mijlocii, au fost marile arme 
ate Căpitanului cu care sa im- 
pus şi a cucerit încrederea nu 
numâi a viilor, dar și a mortilor. 

Un am cinstit sufleteşte, chiar 
dacă nu este competent. îşi poate 
totuşi însuşi rompotenţa, peniru- 

ă aceasta este o materialitate 
care circulă şi se poate împru- 
muta. Dar un om necinstit sufle- 
tește, chiar dacă şi-ar vinde toa- 
tă competenţa, niciodată nu-şi va 
putea însuși cinstea. In viaţă 
sunt multe drumuri ireversibile. 
drumuri pe cari odată angajat, nu 
ie mai poţi întoarce și unul din 
acestea este drumul necinstei 
Aici nu poate exista nici măcar 
convertire. Ori, mișcarea legio- 
nară vine cu oameni cu totul noi, 
oameni cărora nu li se poate rz- 
proşa Nimic în trecut, oameni a) 
căror caracter a crescut organic 
la şcoala Căpitanului. Numai 
faptul că legionarii n'au fost ni- 
mic în regimul țrecut însemnea- 
ză că au găsit în ei tăria de a 
rezista tentațiilor și că şi-au ve- 
rificat însăşi caracterul, judecând 
drept, dela 1930 încoace, în țara 
noastră nu sa urmăriț altzzva 
decât să se lichideze şi să se 
comopromită orice forţă morală 
pe care o putuse injgheba naț'u- 
nea. Iar dacă este vorba să ajun- 
gem li definiţii, regimul trecut se 
definește drept ragimul Minciu- 


nii, iar regimul Legionar 3rept 
cel al Adevărului.  Intr'adevăr. 


toată străduinta mişcării leziv- 
nare este să descopere şi să im- 
pună Adevărul în toatțe sectca- 
rele vieții individuale şi colec- 
tive. Pornind cu adevărul în p'ept 
s având un suflet cinstit. ajun- 
gem să se însuşim orice comve- 
tenţă tehnică. 


ELITA RAZBOIULUI 
Treisvrezece ani de lupte grale 
și neincetate au selecționat prin 


mişcarea levionară o elită rasiaiă 
cu însuşiri de luptă, 


Această elită și însușirile ci 
sunt produsul războiului. Nicio- 
dată pacea şi mai ales lâncezeala 
burgheză nu le-ar fi putut crza. 
Aici au văzut marii vizionari ai 
istoriei necesitatea războiului şi 
rodnicia jertfelor înoitoare. 

Să enumărăm însuşirile pe care 
lupta le-a născut sau le-au des- 
voltat în legionari: 

1. Munca în echipă. Legiona- 
rul este o piesă articulată în an- 
grenajul unei armate. Ascensiu- 
nea la comandament se face prin 
puterea acţiunii. Interesează 
mai obiectivul și rezultatul. Lu- 
crătorii îşi completează însuşiri:e 
și-și însumă energiile. 

2. Simţul răspunderii şi al da- 
toriei. Legionarul care nu-şi poa- 
ti: îndeplini datoria suferă, iar 
cea mai mare fericire a lui esle 
să termine bine ceeace a început 
sau i s'a încredințat. Aceasta 
ventrucă are o conştiinţă evolua- 


nUu- 


ţă care îl face să-și iubească 
treaba. Conducătorul are toată 
răspunderea. El răspunde cu 
capul. 


3. Curajul iniţiativei şi puterea 
răbdării. Este o vorbă a Căpita- 
nului: aşteaptă până îl prinzi ta 
Podul Inalt. Mișcarea şi-a câş- 
tigat bătăliile tocmai pentrucă a 
stiut să aștepte momentul şi îm- 
prejurările favorabile. "Tactica 
napoleoniană cere să dai bătălia 
numai pe locul şi la timpul ales 
de tine. lar când mișcarea na 
ştiut să aștepie. a avut pierderi 
grele pentru care este ceraită. 
Prin jdezvoltarea personalităţii 
umane se merge cu inițiativa pâ- 
nă la îndrăzneală şi curajul în 
risc, Dacă iniţiativa reușește, te 
aşteaptă lauri, dacă nu reușeșie, 
pedeapsa. Această lege este ne- 
resară pentrucă numai cel în- 
Arăzneţ, curajos şi care riscă. 
poate reziza ceva mare, 

4. Viteza şi precizia. Legiona- 
rul acționează fulgerător. Căpi- 
ţanu! acordă n minut pentru 
gândire și un minut pentru exe- 
cuţie. Pentru odihnă mai puţin 
şi nimic pentru veselie. Vitezi 
este legea secolului nostru. Po- 
parul german a învins prin pre- 
cizie. 'Foți marii căpiteni au a- 
scciaţ viteza şi precizia. Astie) 
volumul acțiunii crește. dușma- 
nul este dezorganizat şi succesul 
exploatat la maximum. 

5. Geniul organizării. In orice 
acţiune sau întreprindere, totul 
atârnă de cum ai organizat. Mă- 
rimoea unui conducător se mă- 
soară după cum a organizat, nu 
după succes. Căpitanul şi d. ing. 
Gh. Clime sunt mari între ailsie 
pentrucă au avut geniul organi- 
zării. Ei au adus facultatea de a 
simplifica, viziunea de ansamblu 
şi simțul realităţii. Dealtfel toate 
geniile au simplificat, au văzut 
totul şi au stat pe pământ. Omul 
terenului este superior technicia- 
nului de birou. Toate ceiuiele vi. 
sunt dinamizate şi integrate in 
tot. Forţele nu se disporsează şi 
toate eforturile se concentrează 
asupra unui singur obiectiv, Du- 
pă biruirea unuia, vine altul la 
rând şi în totdeauna se prezintă 
altele noui, 

Acestea sunt însuşiriie luptă- 





torului pe care le-a selecționat 
războiul. Cine nu le-a avut sau 
a fost incapabitl să le aibe, a 
plecat din mişcâre. Cei care Je-au 
avut, şi-au cucerit drept de viaţă 
în. mişcare. Iar ierarhia interioa- 
ră a mişcării, înafară de credin- 
ță, are drept criterii însuşirile de 
mai Sus. 

In plus, Mișcarea 
vine cu un comandament 
pendent şi hotărît în actele 
ş cu o opinie publică legionară 
vigilentă şi severă in judecata zi. 


legionari 
inde- 
lui 


Comandamentul şi-a asumat 
toată răspunderea şi când co- 
mandă ştie cum reacţionează 


toate încheieturile, iar ostaşii le- 
gionari sunt până la absurd în- 
setaţi de unitate şi se întrec în 
a face cât mai bine şi a se 
devota câț mai mult cauzei, Cu 
toate pierderile grele, sunt încă 
în mişcare căpetenii crescute ia 
şcoala căpotenii:or jmari, astăzi 
martiri. Și chiar dacă trupele 
sunţ noi, nu este nici-o îngrijo- 
rare, pentrucă întotdeauna trupa 
valorează cât valorează coman- 
dantul. 


TEZAUR NAȚIONAL 
DE REFORME 


Până acum neamul nostru a 
fost conduş de o pătură supra- 
pusă, înstrăinată şi degenerată. 
O clasă lipsită compleţ de gene- 
rozitate şi altruism faţă de na- 
țiune, o clasă parazitară care a 
abdicat dela menirea ei de a ve- 
gehia la destinele coiective, De- 
aceea, a fost firesc ca aportul şi 
agitația acestei pături să nu ser- 


vească nația şi să nu constru- 
iască. 
Mişcarea legionară este insă 


cu totul altceva. Ea țâşneşte vi- 
jelios ca o dorință de viaţă din 
adâncurile naţiei şi din toate ce- 
Julele ei vii. Ea vine organic de 
jos în sus şi este însăşi nația. Ea 
aduce nu numai căpetenii vasiaie 
și sufleteşti, dar mai aduce drept 
hrană sentimente şi idealuri care 
până acum au zăcut ascunse în 
interiorul naţisi, iar astăzi, scoa- 
ze la lumină, se vor exprima şi 
înfăptui ca reforme. Nici cel mai 
abil technician, nici cea mai bo- 
gată competenţă nu ar putea 
realiza de sus în jos acest tezaur 
naţional de reforme. Ele nu sunt 
improvizate, ci sunt simţite 
gândite de sufletul naţiunii în- 
tun lung trecut. Şi orice lucru 
serios cere o preparaţie de gân- 
dire, iar când afeclivul naţional 
i mână, acest lucru iese desă- 
vârşit. Pentrucă să nu uităm că 
niciodată instinctul naţional nu 
pe-a înșelat şi totul valorează 
numa: în măsura în carc servește 
năţiunea şi d&stinele cei. 
BĂTĂLIA 
PENTRU REFACEREA "ȚĂRII 


si 


Rum” 
refacere 


Statului 
de 


Conducătorul 
dă mâine semna:ul 
a "Ţării. 

Mişcarea legionară răspunde 
cu însuşiri şi căpetenii pe care 
le-a selecționat 13 ani de nein- 
ceiat războiu. 

Refacerca Ţării este prima bă- 
tiălie mare pentru care Căpita- 


forţei, in serviciul unei singure 
voințe. 

Această strategie totală presu- 
pune atâtea alte strategii particu- 
lare. pentru fiecare din princi- 
pâlele aspecte ale vieţii naţionale 
ca preparaioatre a conflictului 
armat, şi neniru fiecare dinlre 
formele pe care lupta poâte even- 
tual să le ia. 

Este. în definitiv, o stratesie 
morală, cum e şi una politică, 
una terestră, una navală, ae- 
riană, colonială, economică, teh- 
nică etc.“ scrie autorul, 

Omologarea spuselor lui cu 
situaţia evident similară, pentru 
cine vrea să vadă iust. a ţărilor 
care, deşi nu se află în războiu, 
nu due mai puţin, intern, un răz- 
boiu moral în munca de reclădire 
şi vindecare a vieţii lor de stat, e 
o operaţie care se impune fără 
voia cititorului rândurilor Nouei 
Antologii. 

Războiul total modern, a cerut 
un sistem de previziuni si reali- 
zări care să îmbrățiseze toate 
domeniile vieţii sociale a pope- 
rului care-l poartă, amenințat 
de-o potrivă în existența sa pe 
toate căile pe care se manifestă, 
Războiul modern cere mai puţin 
generali iscusiţi de cât aceste 
instituţii sociologice la conducă- 
tori. Geografic. biologie. psihic, 
istoric, condulcătorul trebuie să 
fie avizat a răspunde moditică- 
rilor eventuale ale acestor deter- 
minante sociale, ca să nu stânje- 
nească activitățile constitutive 
ale societății: economicul şi spi- 
ritualul. La fel, juridic şi admi- 
nistrativ, activităţile coordonatoa- 
re trebuie să funcţioneze just. Ce 


imensă forță de intelegere si 
prevedere necesită un  războiu 
astăzi! 


Războiul c însă starea de pa- 
roxism a societăților. O societate 
câre nu poate dispune tot timpul, 
normal. si nu numai în cazuri 
extreme. de toate forţele gi. nu 
va fi in stare să reziste. 

Războiul total de astăzi e total 
şi în sensul că există dincolo de 
granițele lui în timp. Adică fără 
ca de fapt, starea de războiu să 
existe, prin adversităţi externe,— 
există totuşi intern tensiunea 
războiului. Nevoia de a fi perma- 
nenţ încordat, sigur pe toate for- 
tele şi posibilităţile tale, e pen- 
tru popoarele de azi tot asa de 
impetuoasă ca şi pentru indivizi. 


12 Octombrie 1940 








Viaţa unui popor depinde de 
felul cum o resimt, de intensita- 
tea cu care o vroese, indivizii 
componenți. Vor fi ei în stare 
să-și aplice „sirategia totală”, nu 
numai mobilizându.și forțele pen- 
tru luptă. dar inventariindu-şi-le 
si cumpănindu-le efiracitatea şi 
rezistenţa, — va fi în stare si 
neamul să vieţuiască. Se vor lăsa 
ei duşi de vremuri, într'o como- 
dă şi paradisiacă  apatie incon- 
știen'ă, se va desagrega şi colec- 
tivul social. 

Ducem războiui total, noi toţi, 
oamenii de astăzi, împatriva pri- 
mejidiei de a nu mai putea rână- 
va lupta. Pentrucă anularea Lor- 
țelor combative din on, inseam- 
nă annilarea vieţii lui. Determi- 
nismul mecanic e 0 datorie nu 
numai falsă, dar chiar criminală 
din punctul societății de vedere 
pentrucă chiar de am fi siguri 
de adevărul lui, ar trebui să-] 
ascundem, ca să nu anulăm for- 
țele vii din om, acele forţe care 
nu se pot păstra decât prin con- 
ştiinţa libertăţii noastre metafi- 
zice. Omut făuritor 2] lui însuşi, 
omul stăpân al lui înseși, omul 
în stare să aleagă, să devidă şi 
să voiască a făptui, nu se poate 
dispensa de conştiinţa — sau ilu- 
zia dacă vreţi. Tot ura e, ca rea- 
litate interioară, ca satisiacţie a 
nevoiei de certitudine — de con- 
ştiinţa libertății sale cosmice. 

Dece o revoluţie fie ca cu sca- 
puri simplu economice, cum do- 
riți dv., Domnilor îmbăcsiti de 
economia politică rnarxistă, nu 
se poate roaliza decât apelând 
la spiritul sociețarilor ? La prin- 
cipiul lui intim da libertate ? La 
disponibilităţile lui suileţești ? 

Incă odată: nu poți lega două 
capete de aţă, unul de altul, 
dacă n'ai certitudinea — fie ea 
și falsă, fie ea şi menţinută min- 
cinos, — certitudinea că eșşţi li- 
ber s'o faci ? Că ai adica puterea 
de a alege și posibilitatea opusă, 
dar că are motivele peniru care 
nu o alege, și mijloacele prin 
care: poate duce la capăt hotă- 
rirea. 


Oricum am privi problema, de 
felul în care se vor simţi sau nu 
„curele de transmisiune ale e- 
nergiei universale“, după vorba 
nu ştim cărui literat, indivizii 
vor putea determina sau n. vor 
pvtea determin:, o viaţă socială 
după normele strateziei totale. 


Nu se găseşte nimeni 


dintre istoriografii noştri tineri 
să răspundă cum se cuvine, a- 
meneşte şi verde în faţă, d-lui 
Ladistace Galdi, „libero dacente 
di filologia romanza alla Reale 
Universita di Budapest? care 


publică in „Meridiano di Roma”, 
din 15 Septembrie, un articol in- 
titulat „Italia e Transilvanie“, în 
care încearcă să arate perma- 


nentele influenţe culturale ita- 
lene asupra maghiarilor Arde- 
leni, de-alungul „mileniului: de 


dominație maghiară ? 

Nu se găseşte nimeni să-i în- 
veţe pe d. docent de filuiogie ro- 
manică, răspicat, că nu dela Mâ- 
ros-ul unguresc am numit noi 
Mureșul, Mureş, ci Ungurii i-au 
2is Mâros dupâ „Matrisus“. nu- 
mele latin pe care l-au găsit “a 
venirea lor pe  malurie acesici 
ape ? Atâtea și atâtea alte i- 
nexactităţi, nu se găsește nimeni 
să le pună la punct? 

Şi să-i răspundă la fel sâptă- 
mânalului italian care-! publică 
pe d. Galdi, dece Românii nu 
simt nevoia să stabilească in- 
fluența culturală a Italiei asu- 
pra civilizaţiei lor:  penirucă 
noi nu putem vorbi de o cxtra- 
ncitate a spiritului italian față 
de noi 








COSTIN |. MURGESCU 





0€ 





nul a creat Mişcarea Legionară. 

Mişcarea  L.egionară n'a fost 
învinsă. A dat multe bătălii, a 
avut pierderi grele. dar na fost 
învinsă pentrucă  nic'odată na 
depus armele şi niciodală în su- 


fletul ci nu sa considerat în- 
vinsă.  Trântită la pământ, cu 
genunchiul în piept, plină o 


lăsând mort: 
meieu su 
dată mal 


răni sângerânăds. 
nenumărați în urmă. 
reînălțat de  fiesune 
tate. 


SĂMÂNȚA CREDINȚEI 


Oare ce sămânță a pus Dum- 
nezeu pe pământul românesc, de 
a incolțit o aşa măreaţă mişcare 
au crezcuţ aşa măreţe roade? 
Ca o ultimă încercare, Dumne- 


Şi 








Suntem doar vițe ale aceleiași 
mari rădăcini, Desvoitarea noa- 
stră paralelă, are nevoie de re- 
apropiere. dar nici decum de 
metoda mecanică a înrâuririi, că 
să-şi revunvască afinităţile. 

Decă e vorba despre ltaiia şi 
Maghiarii din Transilvania, da! 
Se poate vorbi de influenţa cul- 
iurală prin catolicism. Dacă «e 
vorba însă de Italia — entitate 
spirituală și de Transilvania — 
entitate spirituală  românease 
nu se pot tace decât recunoașteri 
ale  profundei similitudini de 
trăsături esențiale, explicabile 
prin unitatea originară a acestor 
două medii de cultură. 


SORACTES 








Errată 


Ultimul rând gin articolul ,„Răs- 
cumpărarea din păcat”, publicat 
în numărul trecut al revistei, tre- 
bue citit: „ne-a răscumpărat din 
păcatul însingurării”, iar nu „din 
păcâtul însingerării”, — cum din- 
tr'o eroare de corectură a apărut, 
— ceea ce era lipsit de sens. 


e iri 


„IDI9HŢ msI2Aufi” pmiipy 


NOTE PENTRU 
STATUL TOTALITAR 





zeu a dat sufletului românesc 
sămânță cu nesfârșşite puteri, a- 
nume sămânța credinţei, Prin 
credinţă, legionarul este capabil 
de a iidealiza şi de a se devota. 
Legionarul este bărbatul un 
ideal şi cu v misiune. 

Mişcarea Legionură birue pen- 
trucă toate celulele ei sunt vii şi 
tină la desăvârşire, 

Mişcarea Legionară birus pon- 
irucă are un comandament vi- 
țeaz şi o elită a războiului. 

Mişcarea Lezicnată birue pan- 
tucă vine din adâncuri şi este 
însuşi neamul. 

Mişcarea Legionară birug pen- 
irucă ea creda în datorie, în Neam 
ş: în Dumnezeul ce ne croteşie. 

Credinţa ne dă nesfârşile pu- 
ţeri şi ne cucereşte Biruinţa. 


cu 





ŢIPOGBAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, STR. BREZOIAVU 23 Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. 1. T. Nr. 24464-938