Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1941_050_0041

PROPRIETAR: 


ABONAMENTE: 


SOC. AN. „UNIVERSUL!“ BUCUREŞTI, BREZOIANU 23 


DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 


Inscrisă sub No. 163 Trib. Iltov 


autorități și Instituții 1000 lei 
de onoare 


particulare 





500 
250 « 


Pi 
EEDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA 
BUCUREŞTI 1 Str. Brezolanu 23-2$ 


TELEFON 3.30.10 





APARE SĂPTĂMÂNAL 
PREŢUL 5 LEI 


P! Y 4 


.— 


sk. 


ANU pt 
Senei 





ANUL L e Nr. 41 


Areta a 


SAMBATA 4 Octombrie 1941 


Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU 








nu înțeleg de fel o enti- 
tate 
pur şi 
tere de transformare, pe care 


P RIN CUVANTUL „spirit“, 


metafizică ; înțeleg 


aici, simplu, o pu- 
o putem izola, 
toate celelalte, considerând nu- 
mai anumite efecte împrejurul 
nostru, anumite modificări ale 
mediului, pe care nu le putem 
atribui decât unei acțiuni foarte 
diferită de osle ale energiilor 
cunoscute ale naturii; căci ea 
constă dimpotrivă în a opune 
aceste energii date una alteia, 
sau să le împletească. 

Această opoziţie sau această 
coerciție este astfel încât rezultă 
sau un câştig de timp, sauc e- 
conomie a forţelor noastre pro- 
prii, sau o oreștere de putinţe, 
sau de precizie, sau de libertate, 
sau de durată pentru viaţa noa- 
stră“. (Paul Valery, La politique 
de I'seprit). 

lată o definiție foarte poziti- 
vistă şi care uită că spiritul nu 
produce civilizaţie (aici e rolul 
inteligenţei), ci cultură. 

îmtr'o aventură, care pare 


S să se  încăpățâneze a se 
îndepărta din ce în ce de con= 
dițiiile sale iniţiale de viaţă, ca 
şi cum speta aceasta ar fi do- 
tată cu un instinct paradozal,.. 
Stop! Evrika, strigă creionul co- 


distinge de 


PIRITUL a atigajat pe om 


piind fraza lui Valery: te-am 
prins: aici e problema: ce 
este acest instinct parudozal? 


Creator pozitivist de bunuri teh- 
nice? Dar să-l lăsăm să vorbeas- 
că pe autorul cimitirului 7narin: 


materni 


Come 


Intr'o convorbire avută zilele 
acestea cu-o bine pregătită dom- 
nişoară studentă dela Litere — 
mi-a mărturisit, vorbind despre 
Mircea Eliade, că nu-i apreciază 
romanele Intoarcerea din Raiu, 
Huliganii şi povestirile-i fantas- 
tice publicate 'n ultima vreme. 

Despre aceste povestiri fantas- 
tice, nefiind în intenţia artico- 
lului de faţă, n'am a scrie ni- 
mic. Vreau, numai, să însemn 
rânduri de 'nțelegere — preten- 
țiou, aşi putea spune: de expli- 
care — pentru ciclul Intoarcerei 
din Raju a cărei continuare 
(„Viaţa mouă”), scrisă mai de 
mult, a pribegit dimpreună cu 
autorul ei aici î ă şi 
i ză vaii a aaa 


»u.Era în anul... — unul, ori- 
care, de după răsboiu, 


Decor : România. 

Zi de zi intra mai 
pierzanie, 

Bătrânii câştigau argiuţi grei, 
uneltind să câștige şi mai mulţi. 
Dar nu asta era tot ce-i inte- 
resa. Splendoarea femeilor, fava- 
rurile privirilor filtrate printre 
gene, trupurile amare dar aro- 
mate alcătulau al doilea capitol 
pentruca, mai presus de toate, 
să-i pasioneze politica prin tot ce 
avea ea posibil de parvenire, de 
puternicie rău înţeleasă. 

In umbra lor o altă generaţie 
își trăia anii. 

Cum ? 

Discuţii sterile dar frumoase 
se 'nchegau în cluburi şi cafe- 
nele; redacțiile gazetelor semite 
ori doar filosemite se 'nfierbân- 
tau penţru democraţii şi bolşe= 
vismul care asaltează — în 1933 — 
printr'o îndrăsneaţă revoltă Sta- 
tul. Petrecerile se ţineau lanţ, 


prelungindu-se apoi în camere 
mobilate şi garsoniere. 


Tineretul îşi trăia vieaţa, 
Destin sodomie pe care se'm- 
pletea tragedia viitorului. 


P'ărea că de nicăieri m'avea să 
mai, vină mântuire. 


adânc în 


t 


Hi 





L INTRODUCE — continuă 

Valery —alături ge instinc- 

tele naturale, ale necesității 
vitale, o sumă de alte impulsii. El 
a creeat, mai ales, această nevoie 
atât de remarcabilă de a capita- 
liza experienţele, de a le reuni, 
de a le fixa, de a forma edificii 
de gândire, şi chiar de a le pro- 
iecta în afara prezentului, ca 
pentru a încerca să surprindă 
viaţa acolo unde ea nu este încă, 
de a o scoate de acolo de unde 
ea nu mai este“. (Idem). 

— Ei? ripostează creionul care 
notează: Ei ? Tot putere de tran- 
sformare a energiilor date, mai 
este atunci spiritul? El produce, 
În cazul acesta, transformă adică, 


Sau creează ? 
E, naturii, și acțiunea su este 
de natură să opună spiri- 
tul vieții”, 
inseamnă aceasta că spiritul e 
în slujba vieții, cum pretindea, 
pozitivist, la început? 


L lucrează deci împotrivă 


problema spiritului, conclu- 

zia e dictată de însuși 
obiectul refi'ezțiunilor — planui 
vieţii și planul spiritului nu se 
pot confunda. A supune viața 
spiritului, este posibil în măsura 
în care poţi înfrânge lanţurile 
protoplasmei materiale. A supune 
spiritul materiei este o utopie a 
unei clice de josnicie şi min- 
ciună. 

Pentru asta luptăm, pe frontul 
de Est, pe cel de Weost, şi pe cel 
intern, al întâlnirgi dintre Noua 
şi Vechea Europă. 

LAFCADIO 


D IN ORICE tabără ai atacă 





ț i] 

Stânga câştiga teren; judaismul 
era atotstăpânitor. 

Rezultatele n'aveau să înţârzie 
a se arăta în această atmosferă 
în care defetismul se'ncrucişa cu 
corupţia sufletească şi, uneori, 
oficială. 

Aceasta-i atmosfera şi faptele 
din Intoarcerea din Raiu şi Huli- 
ganii. 

Societatea română se identifică 
până la refuz cu cărțile suscitate. 
Compartimentele ei se descoperă 
în capitolele romanelor amintite. 

Literile acestor volume sunt 
amare ca drojdia vieţii pe care o 
includ în copertele lor. 


Este firesc ca ele să nu placă, 


să nu fie iubite. 

Cărţile astea nu adună'n ele 
iubire, ca Maitreyi, bunăoară; 
— însă, evenimentele şi oamenii 
care se grefează dealatul desti- 


nului Aniceţilor ori care se in- 
cumbă în şuvoiul vieţii lor alcă- 


tuiesc un material vast, minunat 
speculat pentru a ne descifra 
viaţa, în toată complexitatea ei. 


Intoarcerea din Raiu şi Huli- 
ganii nu sunt poeme. Nu suri fru- 


moase — dar ele au necontestate 
calităţi pur literare — dintre care, 
în primul rând, trebuie amin- 
tită realizarea condiţiei obiectivi- 
tăţii. Este imens de greu să ma- 
nevrezi cu acest material, când îl 
iubeşti, îl adori ori îl urăşti, îl 
dispreţuieşti şi, totuşi, să rămâi 
pe un plan de perfectă obiectivi» 
tate, când redai totul aşa cum 
este. 

In panorama deschisă ochilor 
noştri o generaţie dibuește pen- 
tru mântuirea ei... 

Aici se va descoperi el, Omul, 

II bănui a fi un om bun.. Neaş- 
teptat de bun, axat în credinţă 
şi încercând să lege viaţa lui de 
viaţa moşilor pătăsiţi de genera- 
ţiile ce-l premerg. 

Atunci, ştiu „altul va fi sorisul 
lui Mircea Eliade. 

O trăsătură, însă, va rămâne 
comună cu opera de astăzi; ea 
este mereu atestată în travaliul 
său literar; autenticitatea. 

Scrisul lui rămâne documen- 
tar de vreme. 

Ce-i adaugă el — şi asta-i ga- 
ramţia sigură a genialităţii crea- 
toare — se cheamă duhul vieţii. 

Volumele iscălite de Mircea 
Fiiade sunt cronici vii; eroii lui 
trăiesc. Sunt însemnările după 
care se poate scrie istoria con- 
temporanității. 


EUGENIU V. HARALAMBIE 


Odată cu deschiderea stagiunei noastre 
teatrale s'a vorbit despre lipsa autorilor dra- 
matici tineri de la datorie. Unde ne sunt 
poeţii dramatici, s'au întrebat melancolic 
chiar cercurile oficiale ale conducerii tea- 
irelor noaatre ? 

Intrebare legitimă, fireste, pentru cei ce 
n'au pătruns în „culisele“ vieţii noastre de 
teatru. 

Este un fapt sigur că teatrele noastre n'au 
mai înregistrat în ultimii ani nici un debut 
de calitate excepțională. Sctiitorii noștri de- 
butează ca poeţi lirici şi trec repede la eseu 
sau la roman. Care să fie cauza că în fiecare 
debulanl se ascunde un romancier. De ce 
poeţii noștri nu se îndreaptă căire dramă şi 
comedie? Fiindcă aceeaşi experiență de via- 
ță pe care o cere romanul, o preinde și tea- 
trul. Și oricât de precoce şi de genial ar fi 
poetul, el nu poate crea prin anticipație. El 
tebuie neapărat să trăiască intens și să 
cunoască adâncit viața, pentru a o putea 
reda, interpreta şi plăsmui din nou în opera 
sa, Pe urmă, teairul oferă atâtea subgenuri 
în care faniezia poate ține loc de experienţă, 
încât poeţii ar avea cu siguranță în dramă 
o mai mare libertaie de mișcare decât în 
roman, 

Cauza absenței poeților noștri din tea- 
tu trebuie să fie alta. Nu fiindcă poeții 
n'ar fi aiași de lumina ispititoare a rampei 
ei scriu rareori drame și comedii. Ci tiindcă 
teatrele își deschid atât de greu porțile aces- 
tor tineri, care ar fi gata să-și încerce no- 
rocul literar pe scenă. 

Nu mai departe decât prima noastră 
scenă, deşi există un Studio, a cărei me- 
nire este tocmai experimentarea talentelor 
tinere, se arată sgăârcită în ce priveşte în- 
curajareu talentelor tinere. Cel mai tânăr 
dintre debutanții teatrali, d. Andrei Cor- 
teanu — care slavă Domnului a trecut de 
șaizeci de ani — a astepiat trei ani pentru 
ca d. Liviu Rebreanu să-i joace o piesă 
bună şi interesantă. Nu este autor corsa 
crat care să nu fi fost pur şi simplu tor 
tarat până ce să-i vină rândul să i se joa- 
ce o piesă, care în nici un caz nu era mai 


“ proastă decât una din nenumăratele pie- 


se și comedii străine prin care se strică, 
alintându-se, gustul publiculuui nostru tea- 
tral. N'ași vrea să vorbesc despre mine, 
dar trebuie să mărturisesc că absolut toate 
piesele mele — afară de singura mea piesă 
neisbuiită „Femeia cu două suflete” — au 
fost refuzate sau şicanate de judecătorii mei 
temporari, din teatru, iar de la primire şi 
până la reprezentare au mai fost ţinute 
într'o lungă şi penibilă carantină. Din cau- 
za acestui regim de carantină teatrală, mulți 





Saar: 


ALEX. PHOEBUS 








y Autorii noștri tineri 


autori se lasă de această glorioasă dar to- 
tuşi chinuitoare meserie. Când autori con- 
sacraţi, cu relaţii şi cu autoritate în lumea 
culturală, trebuie să lupte ca leii paralei ca 
să-şi vadă opera reprezentată, să ne mai mi- 
răm că tinerii noștri poeți s'au speriat de pă- 
țaniile camarazilor lor mai vârstnici? Își în- 
chipuie oare cineva că e o plăcere ca pen- 
tru fiecare piesă să lupţi jumătate de dece- 
niu ca să găseşti o scenă care să ţi-o re- 
prezinte ? Şi atunci ce sens mai are să-ți 
pierzi timpul cu o meseria care din capul 
locului este o tortură tantalică ? 

Dar să zicem că autorul ajunge, grație 
norocului, relaţiilor sau talentului său până 
la premieră. După aceea vine ctitica. Și 
spre deosebire de critica lilerară, care e po- 
tolită și în cele mai dese cazuri fără patimă, 
critica dramatică este — sau mai bine a fost 
în anii din urmă — necruțătoare. Dacă bie- 
tul debutanti a făcut o piesă slabă, sau gre- 
silă, sau neînchegată — şi e normal să nu 
isbutească de la început din lipsă de expe- 
riență teairală — e judecat și condamnat ca 
pentru crimă. Mai-mai să fie pus în lanțuri 
şi trimis la închisoare... Bietul băiat iese cu 
totul flocăit din prima bătălie teatrală şi nu 
mai are curajul să dea piept cu Thalia, A 
intrat spaima în el şi se apucă de altceva, 

M'am întrebat adeseaori de ce atâta pri- 
goamă fiindcă un tânăr n'a fost în stare să 
realizeze, ceea ce talentul singur nu poate 
realiza, dacă nu are experiența scenei și 
confruntarea cu spectacolul? Intrun volum 
de nuvele ne mulțumim dacă găsim talent 
în descrierea unei întâmplări excepționale 
și dacă autorul a reușit să ne farmece cu 
un stil în care licărește o personalitate 
creatoare în miniatură. Întrun volum de 
poezii reținem câteva poezii frumoase 
şi-l promovăm pe poet, încurajându-l şi 
îndemnându-l la scris. Până şi cu produc. 
ţia destul de bogată a romanelor romă 
nești noi suntem îngăduitori şi nu punem 
la zid pe autorii care nu ştiu să construia: 
scă un adevărat roman. Numai pentru tea- 
tru poeții sunt supuși unui regim de o geve- 
ritate excepţională. 

Acestea mi se par a îi cauzele principale 
pentru care tinerii noștri literați nu se în- 
dreaptă către teatru. E o simplă chestiune 
de moravuri teatrale şi literare, care odată 
soluționată, va crea alte condiţii de viaţă 
dramei românești, 

În ziua în care aceste condiţii vor apărea, 
debutanții vor ieși și ei din ascunzătorile 
lor, iar tinerii scriitori vor urca încrezători 
treptele teatrelor noasire de atat şi particu. 
lare. 


LON SAN-GIORGIU 


name eee 


Români macedoneni 


MIHAIL KOGĂLNICEANU 


Sus, pe creastă de veac, ră- 
zimaţi în urcușul de plai mi- 
nunaţ, coborit din coapsa Ne- 
goiului măreț, îşi odihnesc u- 
riaşele lupte cei doi uriaşi 
meşteri clăditori de stat Ro- 
mânesc. Amândoi sunt :mici la 
stat şi unul mai plin decât ce- 
lălalt. E firavul Ion Brătianu 
și stâncosul Mihail Kogălni- 
ceanu. 

li grăi Ion Brătianu lui Mi- 
halache Kogălniceanu, în me- 
lancolia amurgului de opozi- 
ție odihnitoare : 

„Să-ţi mărturisesc un păcat 
săvârșit faţă de tine, dintrun 
sentiment de admiraţie a lim- 
pezimii curajului tău patrio- 
tic. Rodui păcatului îl port veș- 
nic cu mine, sub cămaşe, în- 
tr'o  punguliță de  borangie 
dela maică-mea, împreună cu 
cele mai sfinte odăjdi; ale 
neamului“. Și, desfăcându-şi 
cămaşa, scoase de lângă coap- 
se. legată cu beteală de mă- 
tase, minunata punguliţă. Din 
gura ei despătură un perga- 
ment subţire, îndoit cu grijă 
în zeci de muchi şi grăi: 

„E copia scrisorii tale de o 
îndrăsneală şi demnitate su- 
perioară adresată  Baronului 
de Lumini, prietenul tău şi 
mâna dreaptă a cancelarului 
Rusiei. Mi-am însuşit această 
copie, fără știrea ta, din care 
am subliniat următoarele : 

Corectă dela început, Romă- 
nia dorește şi ține să rămână 
corectă până la capăt. Totuşi; 
dacă ar refuza de a ceda pă- 
mânt românesc, dacă a nu se 
supune cu o bunăvoință u- 
şoară la jertfe, la care nu sar 
putea îndupleca nici o naţiu- 
ne şi nici un guvern care se 
respectă, dacă toate acestea 
înseamnă  duplicitate, atunci 
recunosc, mărturisesc, declar 
că învinuirea este dreaptă și 
că ţinem cu toată inima şi cu 
toată cinsiea, să o merităm. 

„Excelenţa voastră constată, 
și nimeni nu se gândeşte să 
conteste, că Rusia este puter- 
nică şi România slabă. Prin 
forță, ea poate lua mai mult 
decât Basarabia : ea poate lua 
țara întreagă. 

Dar mai presus de forță este 
legea dreptății eterne și a mo- 


de Z. SANDU 


ralei eterne și în acest dome- 
niu, din care nimeni nu ne 
poate cexpropria, noi ne întă- 
rim la rândul nostru cu a- 
ceeaşi putere ce îşi trage ca- 
racterul ei absolut din însăşi 
principiile care i-au dat naş- 
terc şi din care se nutreş.e. 
Freamătă marele meu prie- 
ten, în această frântură de 
scrisoare. sufletul sfânt al 





MIHAIL KOGALNICEANU 
Moldovei dc totdeauna; e chio- 
tul voinicesc după dreptatea 
veşnică, desprins din sufletul 
nebiruit al arcaşilor de pe ma- 
urile Nistrului, e graiul sfânt 
ai marelui Ștefan, baciul Mol- 
dovenilor din veac în veac, 
care e acelaşi cu graiul nea- 
mului întreg de pretutindeni, 

— Da, grăi ca prin vis Ko- 
gălniceanu. Mi-a sângerat, în 
clipa „raptului”, adânc inima 
alăiuri de a tuturor Moldove- 
nilor care au trudit şi au mu- 
rit luptând și apărând pămân- 
tul dintre codrii munţilor şi 
apele Nistrului. 

— Da, răspunse Brătianu, 
sufletul tău a vibrat  întot- 
deauna mai tare pentru dure- 
rea și mândria Basarabiei, ai- 
doma cum tremură în străfun- 
duri sufletul meu pentru Ar- 
dealul lui Decebal. 





(Urmare în pag. 3-a) 





Culoare și muzicalitate 
italiană 


De unde până acum străbă- 
team rândurile prozei din li- 
teratura italiană de astăzi, 
poposim acum în preajma Liri” 
cei unui poet de aleasă sub- 
stanţă, care răsfrânge în opera 
sa o sensibilitate modernă, în 
legătură strânsă însă cu marea 
traidiție clasică şi latină a poe- 
ziei din țara sa. 

Poezia ilui Corrado Govoni, 
în mișcarea literară dinainte 
de războiul mondial, este în- 
teresantă nu numai prin ino- 
vaţiile sale de prosodie, dar şi 
printrun curent ce a prins 


odată în influența lui toate 
revistele cu preocupări  este- 
tuce noui. 

Părăsind pentru mai mulți 


ani poezia, Govoni sa dedicat 
prozei. Cele câteva volume de 
nuvele şi apoi romanele aduc 
acelaș temperament liric, ace- 
leași perspective, şi mai ales 
coloritul sălbatec și exaltat al 
înspiraţiilor sale anterioare. 

Răsfoesc acum una din ulti- 
mile lui culegeri de versuri. 
Aceeași atmosferă de evocare 
a vieții câmpenești şi un va” 
gabondaș poetic, în care per- 
sistă parfumul trecutului, ală- 
turi de elemente ultra moder- 
ne, automobilele sau mu- 
zica simfonică, — trecute prin 
sensibilitatea vremii noastre, 
cu o întoarcere suprinzătoare 
către bucuriile simple, către 
pacea căminului patern și a 
mediului provincial. 

Versurile lui Govoni reali- 
zează, din cuvinte simple, ra” 
reori căutate, o muzicalitate 
proprie, o îmbinare de sunete 
care mumai prin sugestie dau 
farmec poeziilor sale. Culoarea 
este totdeauna în primul plan, 
jie redată direct, fie numai 
sugerată. 


Pe tema unei ode închinate 
Ducelui şi renașterii sociale 
şi politice a Italiei, Corrado 
Gowvoni a scris astfel cel mai 
frumos imn al epocii sale, Plin 
de muzicalitate, rafinament și 
forță totodată, este una din 
cele mai îmaripate poezii în- 
făptuite sub steagul revoluției 
fasciste, Este un salut roman. 
dacă se poate spune așa, atât 
prin construcție, cât şi prin 
amploarea sentimentului; un 
„Carmen -saeculare“, în care 
gloria antică se uneşte cu cea 
modernă, neforțat, în ritmul 
inspiraţiei adevărate. Asistăm, 
pare-se, la o sărbătoare a na- 
turii, unde toate tăriile firii 
se întrunesc pentru cinstirea 
Italiei reînoite. Poemul se mu” 
meşte Salut lui Mussolini şi ar 
merita să fie citat în întregime. 
In acest caz, un fragment ar 
fi meîndestulător să redea în- 
treg suflul liric pe care-l cu- 
prinde. Căci, precum spunea 
um critic din patria lui Govoni, 
„citirea fragmentelor nu dă 
decât o palidă idee, şi poate 
falsă, despre un cântec care 
îşi are calitea esențială în ce” 
lelalte părţi ale motivelor sale, 
ce se topesc întro viziune 
unică“. 

Sub aspectul uneori grăbit 
al transpunerilor lirice dim 
poezia lui Corrado Govoni apa- 
ve vădiță sinceritatea, împreu- 
nă cu marea lui sensibilitate, 
care brodează stele, fluturi şi 
licurici, pe verdele pur al câm- 
piilor Padului, Cântecele sale 
sunt când disperate, când cos" 
mice, când mistice. Versul este 
spontan, original şi îvminat 
de muzicalitatea profundă a 
unui poet de rasă. 


C. N. NEGOIŢĂ 





Ei Ponemmaot rentei 
a 2 


2 


UA TADEDICOL Os A MDA 





UNIVERSUL? LITERAR 








Cronica dramatică MUZICĂ şi HOTARE 


STUDLO TEATRUL NAŢIONAL: 
„COPIII PĂMÂNTULUI“ — 
piesă în 3 acte de ANDREI 

CORTEANU 


Iniruna din cronicile numă- 
rului trecut, spuneam că, pe când 
o piesă mediocră este privită cu 
o indiferenţă, câte-o dată biae- 
voitoare, a publicului şi a cri- 
ticei dramatice, operele superioa- 
re dau, în schimb, uaştere, la 
numeroase şi aprinse discuţii în 
contradictoriu. 

Se găsesc intotdeauna oameni 
cari să se ridice cu înverşunare 
împotriva pieselor excelente dar 
ceva mai curajoase, contestân- 
du-le orice fel de calitate. 

Deo pildă, la premiera pie- 
seci „Copiii pământului“, am pu- 
tut asista, în foyer, la exploziile 
de indignare a câtorva cetăţeni 
convinşi că qoar în poemele lui 
Coşbuc sau in literatura semă- 
nătoristă pot fi întâlniți adevă- 
raţii noştri ţărani. 

S'a spus, astfel, că piesa d-lui 
Corteanu este inoportună. Cașşi- 
cum inoportun ar fi ca, în acea- 
siă epocă de improspătare prin 
care trece ţara noastră, să se 
vorbească cu mult curaj despre 
toate lacunele de cari au suferit 
trecuteie regimuri politice. 

Bine înțeles eroii d-lui Andrei 
Corteanu nu mai sunt păpușile 
îmbrăcate în costum naţional. 
din poemele sau nuvelele cine 
ştie cărui coconaş, care scrie 
inainte „literatu; Cu-u ţărani“. 

Preotul de la sat, nu mai este 
prezentat în chip de doctor al 
sufietelor, blând şi înţelegător 
al nevoilor semenilor săi. 

D. Corteanu ne prezintă un 
preot, astfel cum puteau fi întâl- 
niţi mulţi, acum vreo 3—4 ani, 
cu sufletul pervertit de politică 
şi de vise la deputăție. 

Invăţătorul, de asemenea, nu se 
gândește în piesa d-lui Corteanu 
decât la o eventuală mărire, gra- 
ție aceleeaşi atât de comode po- 
litici. 

Asttel de dureroase adevăruri 
i-au revoltat pe mulţi dintre 
speotatorii dela premieră, cari 
se gândesc încă, cu un ușor 

sentiment de melancolie la mă- 
- moasa epocă a partidelor politice. 

D. Corteanu me prezintă apoi 
ţăranul, într'o postură — e drept 
— nu mera poetică, dar plină, 
totuși, de adevăr, 

Cu capul îmbâcsit de toate 
promisiunile trecuților agenţi e- 
lectorali, văzând că nimie din 
ceeace se spunea nu se realiza, 
țăranii înțelegeau să-şi facă ei 
dreptate, aşa cum credeau ei că 
e mai bine. 

Cazul Leanei Târziu, din piesa 
„Copiii pământului“, este conclu- 
dent, din acest punct de vedere. 
Ea ştie prea bine că are drep- 
tate. A gonit-o bărbatu-său de-a- 
casă. Mai mult chiar, sfătuit de 
maică-sa, a născocit povestea că 
atunci când sa măritat, nu era 
fată mare. A făcut-o de râs în 
tot satul. Şi Ja judecată, nimeni 
nu i-a dat drentate. 





La prima vedere acest „happy- 
end“ pare uşor exagerat. 

„Vodevil!* vor spune unii 
„Nişte țigani de operetă au re- 
zolvat o tragedie!“ 

Alţi spectatori s'au intrebat; 
„De ce susținea mereu, bătrâna 
că a omorit copilul câna era mai 
simplu, și pentru ea, și pentru 
iata ei, să recunoască doar că 
l-a dat la ţigani?“ 


Răspunsul, tot ei l-au găsit: 


„D. Corteanu a vrut să ofere 
spectatorilor o lovitură de tea- 
tru!“ 





MARIETA SADOVA 


Ei bine, noi suntem de altă 
părere. Ajunge, doar, să urmă- 
rim atenţi, textul a-lui Corteanu 
și să încercăm să înţelegem con; 
cepțiile eroilor săi, 

Atunci voim vedea că pentru 
bătrână, mult mai firesc, mult 
mai puțin rușinos este omorul 
fetiţei, decât darea ei pe mâna 
țiganilor. Copilui jrebuia omorît 
peniru a fi ferit de ruşine, de 
batjocura satului. Or, fiind cres- 
cută de ţigani, fetiţa risca să fie 
mai mult batiocorită, s'o bată 
jandarmii. 

lată pentru ce bătrâna preferă 
să fie trimeasă la oenă, decât 
să-și mărturisească păcatul. 

In cadrul restrâns al unei cro- 
nici nu pot fi remarcate toate 
calităţile acestei piese pe care 
d. Carandino are marele merit 
de-a o fi remarcat înainte ca ea 
să fi fost prezentată comitetului 
de lectură al Teatrului Naţional. 

Vom spune doar că ne aflăm 
în faţa unei minunate fresce a 
vieței dela ţară, a. Corteanu 
isbutind, chiar și în dauna con: 
fiictului dramatic, să schiţeze, 
din câteva linii, tipuri cari vor 
rămâne în literatura noastră 
dramatică, 

Din distribuţie, o vom remarca 
în chip special pe d-şoara Eliza 
Petrăchescu, câre în rolul Leanei 
Târziu, a dat dovada unui auten- 
tic talent. Cu un ioc lipsit de 
artificii, d-şoara Petrăchescu a 
izbutit să exteriorizeze minunat 
durerea de animal fugărit 2 
erionei sale. 

Rolurile cari nu cer neapărat 
rochii elegante și frumuseţe or- 
bitoare, ci, mai ales, talent, și-au 
găsit, în sfârşit o interpretă 
ideală în această foarte înzps- 
trată actriță, venită de curând 
dela Teatrul Naţional din Iaşi. 

In actul I, d-şoara Petrăchescu 
a avut de repetat o replică din- 
tre acelea despre cari se poate 
spune că „stau pe muche de 
cuţit“. 

Trebuia să-l înterhbe, cu dis- 
perare în glas, pe bărbatul ei: 
„Cum, mă? N'am fost eu fată 
mare?' Ne întrebăm câte actrițe 
ar fi putul interpreta această 
replică, fără să smulgă hazul ga- 
leriei dornice, întotdeauna, să se 
distreze. 

D-şoara Petrăchescu n'a tre. 
zit nici măcar un zâmbet. Şi a- 


cesta este un mare merit. 


1. ANASTASIAD 


Atunci când şi-a dat seama că 
a rămas însărcinată, Leana Târ- 
ziu n'a mai spus nimic. Nu s'a 
mai dus la bărbatu-său să cer- 
şească milă. 

Dar când trupul ei a adus pe 
lume o fată, atunci s'a hotărit 
Leana Tâtziu s'o omoare. 

Cât de simplu, cât de uman. 
motivează Leana Târziu hotări- 
rea ei: dacă era băiat il lăsa să 
trăiască. Ajungând bărbat, ar fi 
veusiţ să-și croiască un rost îi. 
viaţă. Dar aşa? Să-şi râdă satul 
de fata ei, cum şi-a râs de ea? 
Mai bine să nioară fata! 

Pusă în faţa nedreptăţei unui 
sat întreg Leana Târziu a hoţărit 
să-şi facă singură arepiate. Şi 
moraliştii gin sală au acuzat-o 

Finalul piesei a qat naştere de 
asemenea la multe discuţii: la 
sfârşit, se află că fata Leanei 
n'a fost omorită, ci, în loc Să 
vie aruncată în râu, a fost dată 
de bunică-sa la o șatră de ţi- 
gani. Copilul este găsit şi, mai 
malt chiar, Leana se impacă cu 
hărbatul ei. 


D-na Marietta Sadova ne-a 
dat o adevărată lecţie de inter- 
pretare, în rolul, doar la prima 
vedere uşor. al doctoriței ener- 
gice, poate singuruj personaj cu 
adevărat simpatic al piesei. 

D-na Sorana Ţopa este o ac- 
triţă excelentă. In rolul Mariei 
Târziu, dânsa a sugerat toate 
stările sufietești prin cari trece 
o mamă îndurerată. A omis to- 
tuşi un lucru: Maria Târziu era 
țărancă, Şi aceasta nu s'a prea 
văzut, excepţie făcând doar 
foarte impresinanta scenă o co- 
paiei. 

D-nele Sonia Cluceru şi Ana 
Luca au găsit două roluri cari 
se potriveau de miiune cu apţi- 
tudinile lor. Au isbutit astfel să 
schițeze donă reuşite tipuri de 
țărănci, în realizarea cărora d. 
Corteanu a întrebuințat şi multe 
elemente culese din mahalaua 
bucureşteană. 

D-şoara Cella Dima, în rolul 
farmacistei, a fost  precipitată, 
părând oarecum exagerată în 
scena  schimbărei de atitudini 
din faţa bolnavi. 


D. Ion Anastasiad a fost în- 
terpretul ideal al plutonieru- 
lui Țăruş. Nu găsim nicio obiec- 
ţie de făcut, în ceeace pri- 
veşte interpretarea sa. Fiindcă 
cele 2—3 bâlbâeli sunt normale 
la o premieră, mai aleş întrun 
rol de importanța, aceluia deți- 
nut de a. Anastasiad. 

D. “Theodor Păunescu merită 
felicitări pentru faptul că a evi- 
tat şaria întrun rol care se 
preta la exaserări, Suntem con- 
vinşi că după succesul dobândit 
în rolul Bulibaşei, d. Păunescu 
va fi, anul acesta, distribuit ceva 
mai des decât anul trecut. Este 
un element cât se poate de în- 
zestrat care naşteaptă altceva 
decât să fie valorificat în roluri 
pe măsura talentului său. 

In rolul preotului, d. Baldovin 
s'a luptat cu principiile moraliş- 
tilor, câștigând bătălia cu mare 
succes. 

Notăm cu bucurie, interpreta- 
rea reușită a d-lui Ene Dobre. 
Suntem primii mulțumiți că ne 
putem contrazice, de oarece, în- 
tr'o cronică din anul trecut, a- 
tirmam că d. Ene Dobre mare 
talent. 

In roluri de câteva cuvinte au 
dobândit succes mai ales d-nii: 
Gr. Mărculescu (familiarizat cu 
rolurile de prefect), Balaban (do- 
bândind aplauze la scenă des- 
chisă înir'un rol de exact 8 cu- 
vinte), Holban (excelent în rolul 
ţăranului demagos), Pereanu (un 
autentic „Vlăduţ al mamei), P. 
Dem. Dragoman și N. Făgădău. 





CC ILOIR 
GR. MARCULESCU 


D. Sahighian, deținând direc- 
ţia de scenă a spectacolului, a 
isbutit să redea piesei atmosfera 
câna hazlie, când sumbră ce i 
se potrivea. 

Repetăm: Piesa d-lui Corteanu 
este un document impresionant 
şi usiurător pentru unii, al unor 
moravuri trecute. 


TRALAN LALESCU 


Din pricina abundenței de 
material din această pagină, 
ne vedem siliți să amânăm 
pentru numărul viitor publi. 
carea cronicei la noua pre- 
mieră a Teatrului Naţional: 
„Doamna Bovary“, în drama- 
tizarea lui Gaston Batty, in- 
terpretată de doamna Agep- 
sina Macry Eftimiu. 


Alt trecut, alt traiu, alte 
locuri... şi altul este sufletul, alta 
este muzica... Pentru un om şi 
pentru un neam, muzica e o tăl- 
măcire a vieţii lor însăși. 

Câmpii mângăiate de un soare 
binetăcător, ţărmuri de ape al- 
bastre pe care se pierde privirea, 
stânci negre care ameninţă cerul, 
fiecare dau alte svâcniri inimii... 
Neguri triste şi mesfârșite, col- 
țuri de păduri pierdute suh un 
cer senin, întinderi pustii şi do- 
goritoare sau înghețate şi bles- 
temate de hohotul vânturiior... 
atâtea locuri unde au trăit po- 
poarele şi şi-au înfiripat vicaţa 
dela începutul veacurilor. Şi tot 
atâtea feluri de a simţi şi de a 
visa. 

Cei care au cântat in zănpăni- 
tul armelor și tropotul cai:or nau 
cântat la fel nici cu cei ce_şi 
chemau vitele în asfinţitul tim- 
puriu al munţilor, nici cu cei 
ce-şi întindeau pânzele la un 
vâni liniștit din larg, nici cu cei 
ce-şi duceau plugul cântând în 
pasul lui încet. 

Alte meieaguri, alte obicaiuri, 
alte credinţe... alţi oameni şi altă 
muzică. Au pribegit neamurile şi 
Sau amestecat. Cântecele spa- 
niole au mult, ca şi cele slave, 
din melancolicele melopee arabe, 
cântecele Bascilor amintesc de- 
seori de unele din cele românești. 
Doine:e noastre au păstraţ şi ele 
o asemănare cu modulaţiile cal- 
me ale melodiilor slave; unele 
cântece dela noi au ritmuri şi 
forme ce pot fi apropiate de cele 
ale vechii muzici indiene sau de 
cele ale folclorului corsican. Dar 
toate asemănările privesc numai 
forma muzicală propriu zisă, a- 
numiţe aspecte me:odice sau to- 
nalităţi. Expresivitatea şi tim- 
brul, frazarea, liniile melodice și 
imperecherile lor cu ritmul dau 
toate împreună atmosfera şi În- 
țelesuj caracteristic. Or, această 
atmosferă nu se poate confurda 
niciodată. Poezia specifică a ar- 
tei unui autor sau a ui popor 
nu seamănă niciodată fcu altele. 

Un acelaş şir de note dintr'um 
dans maghiar sau spaniol poate 
să dea, cu valori şi accente 
schimbate, un motiv ce nar mai 
aminți nimic din aspectul ungu- 
resc sau iberic. Există anumite 
configurații muzicale speciale 
care, în ansambiul lor, caracte- 
rizează fiecare autor sau fiecare 
popor (un autor colectiv). 

Ce are atât de caracteristic en_ 
giez începutul unei piese atât de 
ctasice ca Fantazia în Do major 
de Haendel? Ce e atât de spe- 
cific italian în Rossini, Cimarosa 
or Mangiagalli, german în Wag- 
ner sau Brahms, francez în Cou- 
perin sau Debussy, scandinav în 
Grieg ? Cu forme străine, sau 
mai exact universale şi conven- 
ționale, fiecare a creat ceva spe- 
cific personalităţii lui. (Persona- 
litatea e atâț de mult un produs 








ARO: Dansaţi, fetelor, dansaţi 


Imcercând a ne explica subiec- 
tele recentelor filme americane 
am putea conclude că majorita- 
tea femeiior de peste ocean nu 


visează în una din multele lor 
tinereţi altceva, decât de-a de- 
veni artiste celebre, sau soții de 
miliardar. 

Regisovii americani,  crijân- 
duse în reeducatori ale acestor 
ființe, după unii rătăcite, după 
alții adaptate timpului, au înce- 
put să ne servească o serie de 
filme înspirate de tomanele sau 
nuvelele în cari autorii se silesc 
să combată această „modă“ a se- 
colului. 

„Dansaţi, fetelor, dansaţi“ pare 
a fi realizat cu acelaș scop. 

Actualul film e superior Qin 
multe puncte de vedere superii- 
cintității prezentărilor anterioare. 

In orice caz fetele cari visează 
Feți Frumoși „de bani gata“ își 
pot face încă iluzii asupra felului 
de a ji ai acestora. Explicatia ar 





regia  d-ne; Dorothy 
Arzner, bună cunoscătoare a fe- 
meilor ale căror iluzii caută să l2 
menajeze. 


putea fi 


Deşi, în tipicul happy-end fata 


săracă nu se mărită cu omul 
„desgustător de bogat“ și,  re- 
nunțând la îmbrăţişerile acelui 


miliardar, își „îmbrățișează“ cu 
pasiune arta coreogrufică, ce-i 
va da satisfacţii de-o natură su- 
peTioară. 


SCOALA: Preludiul dragostei 


Acest film polițist, cu vugi 
tendințe romantice, ne-o readu- 
ce pe ecran pe Olga Tchekova., 
a cărei stea păreau a fi apus oda- 
tă cu ivirea filmului sonor 

Deși acțiunea se petrece în zi- 
lele noastre, Olga Tchekova ar 
borează diverse rochii. u căror 
modele bizare şi încărcate nu 
plac, ele aducând vagi atnintiri 
din timpul  fimulă mut, când 
multe dintre noi eram mult mai 
tinere. 

Lăsând deoparte capitolul 
„Mode' subiectul iese oarecum 
din comun prin cele câteva si- 
tuații amuzante, ceva mai deo- 
sebițe de cele cu cari ne obiș- 
nuisem. 

Georg Alexander formează o 
reuşită pereche comică cu Erika 
Tellman, excelentă interpretă a 
robului pi 


ADRIANA NICOARA 


al vremii, al pământului, al me- 
diuiui în care se formează şi 
produce... poantă pecetea veacu- 
lui, a patriei, a neamului). Fie- 
„care a asimilaț însă elemente 
formale variate dar comune şi 
altora, pentru a le da un conţi- 
nui, un aspect și un efect estetic 
specific lui. 

Poporul, autor colectiv cu ge- 
niu desăvârșit, a procedat la fel, 
şi elemente similare s'au trans. 
format în mod diferit, după ne- 
voile neamului care le-a luat, în 
creațiuni neîndoe!nic proprii. 

Numai la cei gdeprinși să tră_ 
iască singuratici în natură, o- 
bișnuiţi cu contemplarea cerului 
şi pământudui, s'au putut naște 
cântece care să dea atât de pu- 
ternic sugestia de „spaţiu“, mai 
mult decât una de dinamism, de 
vieaţă activă: „Dumka“ slavă, 
Doina românească, „Ammanes“- 
ul grecesc sau „Briolages“ din 
Berry sunț mărturie. 

Cântece de leagăn nau putut 
să aibă acei ce-şi cărau copiii în 
spate sau şi-i lăsau în paza câ- 
nilor, iar cântece de joc şi pe- 
trecere au avut cei care au avut 
Şi răgaz pentru ele, Muzica reli- 
gioasă sa mlădiat după zeii că. 
rora li se adresa: sălbatecă gi 
războinică, plină de dragoste, de 
respect, de frică 'sau de ură. 

Originea, obiceiurile şi traiul, 
nevoile, dorințele şi credinţele au 


modelat şi făcuț unitatea nea- :: 


mului, sufletul şi muzica lui. 

Doinele sunt zilele de singu- 
rătate ale Românului, iar horele 
şi jocurile sunt ceasurile qe săr- 
bătoare, când coboară din taina 
şi liniştea desișuri:or. 

De seamănă adesea cu altele, 
la haine, muzita noastră poartă 
un alt suflet, numai al ei, în so 
noritățile ei vrăjite. Şi cine o 
simte şi o înţelege o recunoaște 
îndată... e a aceluiaș neam paş- 
nic şi muncitor, risipit în poeni 
şi în holde, cu gândul la Ca de 
Sus şi la aspra zi de mâine. 


Duhul de vieaţă al oricărui i: 


popor trăeşte întreg în muzica 
lui, Hotarele lui sunt hotarele 
între care viețuește arta şi crea- 
țiunea lui... până acolo unde 
trăește muzica lui 
deosebit de altele. 
rești ale unei naţiuni sunt cele 
între care răsună glasul muzicii 


trăi un Neam. 
DORIN SPERANTIA 


trăeşte şi ei, ! 
Hotarele fi- !.. 





GO 


TREI ACTORI TINERI, 





pe nume: Toma Dimitriu, N. 


Făgădaru și Cella Dima — vor 
beneficia săptămâna aceasta de 
încrederea d._lui Liviu Rebreanu 


care, obicinuit să-și ţie toate fă- 
săduelile, a acordat acestor ac- 
tori prilejul să se valorifice în 
cele mai bune condiții, pe prima 
noastră scenă. 

Critica dramatică şi Majesta- 
tea Sa Publicul „au cuvântul. 

Toma Dumitriu işi încearcă 
puterile în Vlaicu Vodă; N. Fă- 
gădaru în Mircea Basarab şi 
Celia Dima în rolul Domniței: 
Anca. 


RECORDUL 


de încasări pe care-l realizeaza 
Teatrul Alhambra, cu revista 
Bucureşti-Moscova și Teatrul 
Comedia, cu farsa „Prostul din 
bae“, dovedește că publicul nu se 
simte prea stingherit de întunc- 
rec sau de lipsa mijloacelor de 
tocomoție, atunci când își poa- 
te afla o desfătare la teatru. 


FERNANDO DE CRUCIATTII 
ei... Acolo țrăeşte, a trăit şi va pune în scenă la „Teatrul Naţio- 


nal“ piesa lui Pirandello „Astă 


seară se Joacă fără piesă“ 








Cro 


ASTEPTĂRI PREA 
INDELUNGATE 


Astiel se pot califica, fără nici 
o teamă de exces, așteptările pes- 
te care au trecut anii, unul după 
altul, ale unei orchestre de ca- 
meră şi al unui quartet de coar- 
de, permanente, ale căror lipsă 
pricinuese muzicii dela noi un 
ol cât se poate de regretabil, 

În materie de concerte simfo- 
nice de cameră, fără vizitele dela 
depărtări de mii de kilometri ale 
orchestreltor germane de specia- 
tate, n'am fi înregistrat în ulti- 
mii ani o singură manifestare. 

In ceeace privește muzica de 
cameră propriu zisă, este de no- 
tat activitatea curagioasă şi lău- 
dabilă a gaartetului Alexandru 
Teodorescu. Ji /atribuim curaj 
pentrucă a cutezat să slujească 
muzica sub o formă care, atât de 
străină de publicul nostru, nare 
darui să-l strângă tocmai lesne 
în săli, Credem că iniţiativa a- 
cestui concert a fost şi lăudabilă, 
atât prin străduințele de serios 
aport instrumental depuse, deși 
fiecare din membrii auartetului 
erau absorbiți de alte ocupaţii 
muzicale continue şi pentru 
desinteresarea ce înseamnă în a- 
celaș timp un astfel de gest care 
vu-i menit să găsească altă mul- 








MIHAI POPESCU 
interpretul pieselor „Vlaicu 
Vodă“ şi „Doamna Bovary“ 








nica muzicală 


de ROMEO ALEXANDEESCU 


țumire decât aceea de a fi fost 
făcut peniru muzică, 

Totuşi, prin însăşi obligaţiile 
din alte părţi ale quartetului 
Teodorescu, prin riscurile bă- 
neşti pe care le întâmpină astfel 
de întreprinderi ae „exploratori” 
muzicali şi prim lipsa de sprijin 
oficial al activităţii sale, quarte- 
tul Teodorescu n'a putut face, 
decât operă răsleaţă şi în conse- 
cință na putut împlini cu ade- 
vărat lacuna aceasta atât de pe- 
nibil de mărturisit a vieţii muzi_ 
cale româneşti, 


O ideie ingenioasă a maestru- 
lui Georgescu, comunicată nouă 
nu de mult, pe când deplângeam 
de comun acord această stare de 
Inaruri, ar merita să fie aplica- 
tă, cât de cnrâna, dacă este po- 
sibil. Ea consistă în programa- 
rea în mijlocul unui concert 


simfonie, a unui quartet de 
coarde, Alegându-se de prefe- 


rință un concert simfonic de 
„„mâre public” cu solist celebru 
sau execuţie cu darul de a „face 
sală”, masele de auditori vor fi 
obligate să ingurgiieze și quar- 
tetul şi, fără îndoială, că în 
scurt timp îi va deveni adept și 
va înțelege şi aprecia substan- 
țialitatea şi idealnl artistic supe- 
rior pe care îl reprezintă genul. 

Inovația este destui de îndrăs- 
reață sau mai bine zis, ar deveni, 
în momentul aplicării, pe care 
noi îl dorim cât mai apropiat. 

In ceeace priveşte orchestra de 
cameră, lucrul nu poate fi cerut 
tot orchestrei „Filarmonice” care 
și în împrejurările actuale înde- 
plinește două servicii grele: con- 
cert simfonie și operă. Direcţia 
Filarmonicii îşi poate crea totuși 
o formațiune aparte, fiind siguri 
că elemente disponibile se vor 
găsi. Cât despre dirijorii noștri, 
suntem iarăşi siguri că noul 
câmp de activitate i-ar atrage și 
le-ar stimula resursele de reali- 
zare, obținându-se pentru publi- 
cul nostru rezultate în educarea 
esfetică, în formarea gustului şi 
spiritului, din cele mai alese și 
mai rodnice, 

Momentele snt grele, v ştim cn 
toții. Cu atât mai mari vor fi 
meritele de a crea formele de 
interpretare muzicale ce ne lip- 
sesc, sub îndemnul exemplului 
dat de Germania și Italia care, 
deși depun cel mai uriaş efort 
de războiu, străluceso cu cea mai 
vie, şi admirabilă intensitate și 
inaintează toţ atât de victorios 
şi în toate domeniile artelor, ca 
pe nenumăratele fronturi unde 
se acoperă de glorie. 


4 Octombrie 1941 =————= 





N G 


Numai că această generoasă 
participare a publicului la efor- 
tul teatrelor bucureştene, s'ar 
cuveni să fie un îndemn către 
înfăptuiri de un nivel artistic 
mai puțin jicnitor pentru „gQus. 
tul acestui public, pe nedrept 
detăimat, 








Pestru că publicul ştie să a- 
plaude în revista „București- 
ioscova“, de pildă — cu mai 
mult entuziasm — apariția d-lui 
Const. Lungeanu, în „Ediţia spe- 
cială“, decât unele scene de mare 
haz din această revistă. 

Și „Ediţia Specială" este, ca 
idee și ca realizare — un moment 
de artă. 

După cum se vede... publieui 
e calomniat pe nedrept. 


„AMOR SOVIETIC“ 


usiurătoarea satiră a lui Kataiet, 
reprezeniată cu frumos succes, 
acum câţiva ani, pe scena tea- 
trului Majestic, a fost aleasă de 
d. Tudor Mușatescu, pentru des- 
chiderea stagiunii d-sale în sala 
Roxy. 

Și pentrucă începerea repeti- 
țiilor, a prilejuit o animată întâi. 
wire a oamenilor noștri de tea. 
tru, În jurnal unei mese îmbe)- 
șugate — socotind de bum augur 
acest început — ne place să cre- 
dem că „Amor Sovieiic” va aduce 
succes și belşug teatrului „Tudor 
Muşatescu”. 


STAGIUNEA RADIOFONICA 


se vestește, anul acesia. deosebi! 
de interesantă. 

Prezența d-lui Profesor Ion 
Petrovici la conducerea postului 
nostru de radio ca şi grija 
permanentă a d-lor G, Mugur şi 
Dr. V. Voiculescu, la alcătuirea 
programelor — ne îndreptățese 
vele mai bune speranţe. 


Direcţia serviciului teatral, 
unde activitatea d-lui Dem. 
Psalta, se bucură de  meritată 
preţuire, a întocmit un reperto- 
riu din care notăm: 

„ODedip-Rege“ de Sophocles, în 
adaptarea d-lui dr. Y. Voiculescu 
cu d- Tony Bulandra şi ana 
Marioara Zimniceanu, în roluri- 
le principale. 


(8 Octombrie) 
„Hamlet“ de Shakespeare, în 
adapiarea d_lui V. Bumbești, cu 
d-l V. Valentineanu și d-na Lilly 
Cavrandino. 
(2 Octombrie) 
„Cidul“ de Corneille, în adap- 
varea d-lui Al. Hodoș cu d-! 
Brancomir şi d-na Marietta Anca 
„Faust“ da Goethe, în adapta. 
rea d-lui Al. Hodoș, cu d- G. 
Vraca (Faust) și d-i Ion Mano: 
tescu (Mefisto). 





KARL ALO*S SCHENZINGER: 
„ANILINĂ” 


Litetatura germamă conitem- 
porană e foarte puţin cunoseu- 
tă la noi, Apariţia romanuini 
„Anilină” de K. A, S:henzinger 
in traducere românească e, desi, 
cu atât mai îmbucurătoare. E- 
ditura „Gorjan”, care şi-a: pro- 
pus să tipăreasză o întreagă 
serie de lucrări germane în tra- 
lacere, E și-a câștigat un inare 
merit. Versiunea, românescă, 
prelusrată într'o limbă literară 
din cela mai alese de a. Ion :Dio- 
banu după traducerea Gui. 8. 
Hoch, se prezintă în optime ron. 
diţii tehnice, , 

Romanul lui KA, Sohen- 
zinger tratează evoluţia chinfei 
germane. În paginile cărții tră- 
iese figuri newitate, ca potțtul 
Ad. von Chamisso, autotul tro- 
manuui despre Peter Schlesh- 
mil, chimistul Liebig, Rurage. 
ete. Viaţa eroică, deși anonimă, 
a atâtor pioneri ai ştiinţei e awvo- 
caţă magistral de K. A. Sehtan- 
zinger, care a știut să tratitze 
într'un stii aderat și peirsoi hal 
unul din cele mai captivanție 
suibieia te. 


ama 4 Octombrie 1941 


Încercăm aici a înțelege, prin 
intuiţie, și, dacă vreți, prin spe- 
culaţie, o lume, în care intrăm, 
nu pentru prima oară, cu inten- 
ţia de a-i stabili legile și desti- 

Considerăm, deocamdată, poe- 
sia, ca altă lume suprapusă a- 
cesteia, sau paralelă ei. Creaţia o 
socotim, ca un exod spre un alt 
pământ al făgăduinţii. lar crea- 
torul, magul celei de-a doua naş- 
teri, întru umanitate, despărțind 
în două, cu toiagul „apele, care 
despart cele două lumi. 

Două lumi cu-aceleaşi legi, în 
fond, în aparență, cu structuri 
deosebite. Două lumi identice, 
dacă nu analoage. Identice, comu- 
nicând una cu alta prin aceleași 
elemente ontologice  fundamen- 
tale (aceleași substanţe), nu im- 
portă, qacă realitatea unora se 
verifică prin existența lor ma- 
terială, iar realitatea  celorialte 
depinde, ca un reflex de linii și 
culori, de conținutut atribuit, 
prin contemplaţie, formelor ce (e 
organizează. Admitem, aşa dar, 
că elementele lumii dintâi sunt 
acoperite ontologic şi nu ne în- 
doim de existența materială dis- 
cutabilă (vezi Fichte) a lumii a- 
cesteia. Ințe:egem, că lumea de-a 
doua N'aâre acoperire decât în 
cea dintâi, pe care întrun sens 
sau altul, o continuă, adică o pre- 
lungeşte. Sau, îi imprimă, dacă 
vreţi, o altă ordine în spaţiu, eie- 
vaţia fiind o consecință a con- 
templaţiunii, 

Dar, paralelismul celor două 
iumi (fiecare păstrându-și inde- 
pendența, fapt care urmează a se 
discuta) crează între ele un ra- 
port de simultaneitate. Şi de- 
aici rezultă un complicat sistem 
de interferenţe, sub presiunea 
cărora, o lume de cealaltă nu se 
mai poate despărţi. 

Să ignorăm, deocamdată, gene- 
za universului. Și, dincoace, pro- 
cesul creaţiei. Să discutăm poe- 
zia, în raport cu lumea asta aşa 
cum există. Trecând peste ştiinţă 
și teologie, filozofia ne propune 
anumite instrumente de cunoaş- 
tere, prin care, contemplăm 1u- 
mea lui Dumnezeu. 

Considerână poezia (în genere, 
literatura) ca alt univers ocupând 
un loc în spaţiu (chiar dacă nu-i 
atribuim o existență materială) 
sa un fel de iume ideală a lui 
Platon (nu propunem această in- 
terpretare) recunoaștem, că şi 
cărțile se populează, ca şi lumea 
tenomenologică. Singura  deose- 
bire, interesând aici: Poetul îm- 
prumută lumii noastre un subs- 
strat material, precum, la rân- 
du-i, Dumnezeu, împrumutese 
haosul, spre a-l ordona, în cele 
şapte zile, care-au fost întâi... 

Lumii noastre, poetul îi atri- 
buie o altă ordine. Ceeace va să 
zică, o altă structură... Efectul 
unei personale orientări în spa- 
țiul concret... Poetul (şi roman- 
cierul) se mişcă altfel prin tume 
sau elementele lumii dintâi cir- 
culă altfel prin organismul lui. 
De-aici, o viziune proprie, efectul 
unei noi organizări. interioare: o- 
riginalitatea... 

Ințelegând, aşa dar, prin struc- 
tură conformaţia internă, în ul- 
timă analiză, sensul acordat, rea- 
lităţilor constituite, introducem 
aici noțiunea de esenţă, stabilind 
între structură şi esență un ra- 
port de implicaţie. 

Esenţa reclamă structura, care 
o implică. 

Lumea-și are e la început şi 
până azi aceeași structură, are- 
leaşi legi fundamentale aplicân- 
du-se aceloraşi fenomene. Aceeași 
formă, aceleiaşi materii. Nu con- 
testăm (nici nu ne-ar contrazice) 
progresul şi evoluţia, căci ace- 
leași sunt coordonatele, pe care 
se înscriu variațiile universului 
în timp. 

In cazul poesiei, pe lângă lap- 
tul, că fiecare creator trădează un 
stil propriu, construiește, în acest 
sens, o aită lume. Multiplicitatea 
acestor lumi adiționale, ca să le 
numim cumva, determină, pe un 
anume plan, confuziile și incon- 
secvențele omului din lumea 
noastră. Sunt lumi succesiva con- 
trare, care ateniează la certitu- 
dinea elementară. Dacă vreti, 
poeţii turbură pacea lui Dumne- 
zeu. Dezordonându-i universul. 
Introducându-se în lumea Lui, 
intruşi rebeli, ca şi cum i-ar u- 
zurpa temeliile... 

De-aici, o sumă de concluzii. 
Universul, în veșnic dinamism şi 
prefacere  necontenită, rămâne 
statornic, în alcătuirea lui esen- 
țială. Aceleaşi elemente primor- 
diale, — nu importă, dacă sunt 
patru, «ca la antici, două, ca la 
dualiști, cum dovedise Lavoisier 
(Principiul conservării materiei) 
dintru început în veșnicie... 

Lumea poeţlior, expresia unei 
structuri diferenţiate permanen- 
tizează în veșnicie, dacă vreţi,o 
anumită ordine, oricând egaiă 
sieși, deci nestrămutată. Acolo nu 
se mai schimbă nimic. Poetul 
schimbă ordinea din univers, fi- 
xându-i altă ordine, care-şi ră- 
mâne definitivă, ca atare. Fanto- 

„me circulând prin culoare lungi, 
proectând pe ziduri umbre ne- 
mişcate. 

Ne turbură ca nişte Case cu 
strigoi, afurisite şi păreinice. Pe 
cei :ce periculos instalați în Dum- 
nezeu, confortabil. lar pe cei de- 
vălmășiţi aici, în dorm de Dum- 





nezeu, ne împlinesc, reconstruin- 
du-ne... 

Nu vrem să dovedim că poe- 
sia-i rugăciune. Poezia este infi- 
vit mai mult. Prin rugăciune, nă- 
zuind spre Dumnezeu, stăm tot 
aici. Prin poesie, traversăm din- 
coio, instalându-ne fără nici un 
ritual, aiurea, pe pământ. Sche - 
matizând, prin poesie, ne depla- 
sâm orizontal, — lateral, =- prin 
rugăciune, avem iluzia că ne 
m:șcăm în sus. Dar, pe lespezile 
reci ni-se rod genunchii, în iner- 
ţia forțelor universale. Prin poe- 
sie, trecem apa dincolo, pentru 
că magul o desparte. E poate şi 
nici țot o iluzie, dar, efectiv, sun- 
tem o clipă Edgar Pot, sau Ro- 
dion Rascoinicof, cum nu suntem 


prin rugăciune niciodată Dum- 
nezei. 
De-aici,  reluăm problema. 


Aplicând şi poesiei TEORIA cu- 
noașterii... Structura aparţine, în 
fond, antoiogiei. Dar, n'o ssesi- 
zâm decât epistemologic. Ca să 
cunoaştem lumea, uzăm de per- 
cepţii. Ca să 'nţelegem poesia, fa- 
cem uz de apercepţie. Unei :umi 
material constituite, îi aplicăm 
optica ce-i corespunde. Universu- 
lui poetic îi aplicăm, prin con- 
templaţie, structura lumii  COs- 
mice. de care niciodată nu pu- 
tem face abstracţie. Pentrucă nu 
putem intra în lumea poeților 
înainte de-a răsbate tragedia iu- 
mii, de care ne despart, Până ce 
crdinea divină nu ne turbură... 


Arhitecturii severe a Divini- 
tății poeţii îi opun conspectul al- 
tor aşezări, în care ne instalăm, 
ca într'o ţară de surghiun. Sub 
presiunea legilor de-aici, trecem 
hotarul... 

Dar (destinui tragic al omeni- 
rii) nu putem ieşi definitiv nici 
odată din lumea care sa făcut, 
în șapte zile. Poesiile rămân sim- 
ple proecie vizionare şi utopice, 
desvelind panorama nesfârșită a 
arumului nostru, prin vanitate. 
Structurii implacabile a univer- 
sului îi opunem în zadar altă 
structură. Din acest punct de ve- 
dere, poesia n'are structură. Unei 
lumi definitive, structura! inva - 
riabile nu-i putem aitera consti- 
tuţia, fără riscul de-a-i ialsifica 
în esență. Poesia nu poate ignora 
structura universului, chiar da- 
că-i cutremură construcția. Meta- 
îora, operând cu elemente apar- 
ținătoare universului, nu ne poate 
sustrage universului, ci me in- 
troduce aiei în univers. Cum t0- 
tul aparține în acest caz episte- 
mologiei, ontologic nu se schimbă 
nimic, Poesia suprapune structu- 
rii lumii noastre, o structură, în 
ultimă analiză, identică acesteia. 
Poeşia, prin sine, nu poate trăi 
(din lipsă de categorii apriorice 
proprii) n'are aşa dar indepen- 
denţă, şi de-aici ajungem la con- 
cluzia, că lumea, care o creează 
e, final, un aspect sau altul al 
acestei lumi... 

AL. HUSAR 





Mihai Kogălniceanu 


(Urmare din pag. l-a) 


Şi aici ne întregim minunat, 
închinându-ne smeriţi aceluiași 
aliar în vatra căruia sfintele 
aspirații de vieţuire veşnică 
ale neamului cum ne-am în- 
tregit o viaţă întreagă în lup- 
tă şi trudă pentru neam şi de- 
venirea lui glorioasă. 

— Da, grăi Kogălniceanu 
pierdut în reverii de vraje, a- 
mândoi am visat o Românie 
care să acopere plenar hotarul 
Daciei imperialului strămoș. 
Am visat şi am luptat şi cre- 
dem nezdruncinat în credinţa 
întru realizarea ei. Sus în nor- 
dul Germaniei, în inima Pru- 
siei, dela cărturarii înflăcăraţi. 
de naționalismul lui Fichte am 
luat lumină, învăţătură şi cu- 
rajul demnităţii de-a lupta 
tără şovăire pentru unirea tu- 
turor Românilor în hotarele 
strămoșești. Mândria mea veş- 
nică va fi, şi eu spun fără tea- 
mă de a mi se putea imputa 
trufie, de a fi încetățenit cu 
ce] dintâi în limba şi în lite- 
ratura franceză şi cea Germa- 
nă cuvântul de „Român şi Ro- 
mânia”. 

Anul 1840 visa o turmă şi 
un păstor, iar eu fremătam cu 
sufletul pentru Dacia cezari- 
lor strămoşi. Celor din Berlin 
le-am semănat credința că ța- 
ra visurilor mele va fi şi în 
viitor ce-a fost întotdeauna în 
trecut, zid de neînfrântă apă- 
rare a Apusului cu civilizația 
şi cultura lui și o piedică de 
nebiruit împotriva  pornirilor 
rusești înspre miazăzi, Cunos- 
cător al realităţilor m'am ferit 
să lupt pentru himere, multu- 
mindu-mă smerii să realizez 


ION BRĂTIANU 


mai întâi Dacia prin literatu- 
vă, în care scop am întemeiat 
revista „Dacia literară” ca un 
simbol al celei ce va să vină. 
In ea nădăjduim să se vadă, 
ca într'o oglindă, seriitorii 
moldoveni. munteni și  arde- 
leni, bănăţeni, fieştecare cu 
ideile sale, cu limba sa, cu ti- 
pul său, doream să creez din 
ea organul cel mai roditor al 
unităţii noastre naţionale prin 
limbă şi cultură, ca Românii 
de pretutindeni să aibă o lim- 
bă şi o literatură comună pen- 
tru toți. Am înlăturat orce 
imitație, deoarece ea ucide în 
noi duhul naționai și am pri” 
gonit fără milă traducerile ca- 
re nu pot clădi nici când o li- 
teratură națională, ci mai în 
grabă ucid gustul original, în- 
sușirea cea mai prețioasă a u- 
nei lițeraturi. Şi am îndreptat 
gândul tuturor scriitorilor spre 
istoria noastră care are destu- 
le fapte eroice, spre frumoa- 
sele noastre ţări care sunt dos- 
tul de mari. copleşite de far- 





mecul frumuseţilor şi bogă- 
țiilor, către obiceiurile noastre 
care sunt atât de pitoreşti și 
de poetice.: In felul acesta 
m'am frământat fără odihnă 
să trezesc pretutindeni râvnă 
şi dragoste pentru virtuțile 
strămoşeşti, clădind un  nea- 
dormit cult pentru ele şi re- 
născându-le în ființa neamu- 
lui spre a-i ridica din ţărână 
în strălucirea nemuritoare de 
strănepoţi ai marelui Cezar. Şi 
îmi mai însușesc o mândrie 
personală, aceea de a îi desco- 
perit eu în lumina învăţături- 
lor culese din gura şi cărţile 
cărturarilor din Berlin minu- 
nata putere de educaţie şi de- 
venire a istorici naţionale. 
Îrima mi se bate când auz ros- 
tind numele lui Alexandru cel 
Bun, tu: Ştefan ce! Mare, lui 
Mihai Viteazul, şi nu mă ruși- 
nez a vă zice că aceşti bărbaţi 
pentru mine sunt mai mult de- 
cât Alexandru cel Mare, decât 
Anibal, decât Cezar: aceştia 
sunt eroii lumii, în vreme ce 
cei diniâi sunt eroii patriei şi 
neamului meu. Pentru mine 
bătălia dela Războeni are mai 
mare interes decât lupta dela 
Termopile şi izbânzile dela 
Rahova şi dela Călugăreni îmi 
par mai strălucite decât acelea 
dela Maraton și Salamina. 
pentrucă sunt câștigate de că- 
tre Români! Chiar locurile Pa- 
triei mele îmi par mai plăcu- 
te, mai frumoase decât locuriie 
cele mai clasice. Suceava şi 
Târgoviştea sunt pentru mine 
mai mult decât Sparia şi Ate- 
na! Baia, un sat ca toate sa- 
tele pentru străini, pentru Ro- 
mâni are mai mult preț decât 
Coriniul, pentrucă în Baia. va- 
nul Riga al Ungariei, Matei 
Corvinul, viteazul  vitejilor. 
craiul crailor cum îi zicea Sixt 
al IX, rănit de sabia moldo- 
veană fu pus pe fugă și uită 
drumul patriei noastre. De a- 
ceea. toată bunăvremea m'am 
trudit cu osârdie religioasă să 
trezesc şi să desvolt în inima 
generaţiilor dragostea pentru 
istoria patriei, sporind intere- 
sul pentru lot ce este al nea- 
mului, țesut minunat în pânza 
istoriei acestui neam. Ea ne 
păstrează puterea naţiunei, nc 
arată ce am fost, de unde am 
venit. ce suntem şi ce avem să 
tim. Ea, is:oria neamului este 
cartea cărţilor care îmbrăți- 
şează întâmplări şi eroi, nici- 
decum mai prejos decât eroii 
lui Omer şi care așteaptă în- 
cununarea aureolată a geniu- 
lui poetic naţional. 

Brătianu, îmbujorat de însu- 
fleţire la față, cu barba coli- 
lie şi  inelată, neastâmpărai 
să-i arate admiraţia care îl co- 
pleşeşte, îl întrerupe  grăin- 
du-i: 

— Da, mă închin măreţelor 
săvârşiri ce vor trăi peste vre- 
muri şi sunt mândru şi eu c'am 
avut norocul să te asist în ttoa- 
te asemenea cum ai asistat şi 
tu în toate gândurile și planu- 
rile mele; privind înapoi, se 
înalță înspăimânător de uriaş 
înfăptuirile noastre pentru 
neam şi ţară. Privind înainte, 
ne înfiorăm și îmi vine a crede 
că suntem un Ianus. tu cu faţa 
spre răsărit, spre Basarabia lui 
Ştefan cel Mare, eu cu faţa 
spre apus. spre cetatea de 
munți a lui Horia și a lui lan- 
cu, strănepoţi ai lui Deceba) 
cel veșnic neîmpăcat. 


Z. SANDU 


UNIVERSUL LITERAR 


'am înăliit cu un filosof 
care nu a trăit niciodată. Pare 
un neadevăr, dar aşa este, Nu 
a trăit niciodată, deşi stă traaz 
;a roate corurile vieţii noas- 
tre. Nu propovăduia nici docta 
neștiință a marilor dascăli ai 
cugetării, nu avea idee despre 
idei, nu aproba și nu desa- 
proba. Nu avea nimic din So: 
crate sau Platon, nimic din A- 
ristotel sau Plotin. Sfântul 
Augustin şi Toma Aquinatul 
nu i-ar fi prețuit. Scundul 
Kant i-ar îi ocolit prăpăstiile 
iar Nietzsche dioniziacul ar fi 
plulit în zboruri lente deasu- 
pră-le. 

Mă aştepta liniștit când gă- 
dui pentru prima dată peste el. 
Credeam că vrea să-mi ceară 
niscaiva deslușiri asupra abs- 
consului sau a spaţiilor încă 
nenumite. Nu m'a întrebat în- 
să nimic. Mă sfredeli numai cu 
ochii-i, profund: dureros de 
profună, și propriile mele 
gânduri începură să cânte le- 
gânate ca de o beţie stranie. 

— „Dece; — mă întrebară 
ele, — te preocupă numai ceea- 
ce nu are nici o legătură cu 
brazdele doldora de  eveni- 
mente ale imediatului? Dece 
te pierzi în  sofisme sterile? 
Dece vânturi pleava cuvinte- 
lor și așa goală de orice grăun- 
te al înţelepciunii? Eşti dator 
să o faci? Te mânțuiesc întor. 
tochierile şi stâlcirile  ameţi- 
toare ale graiului pe care-l 
maj poarță viu cei ce-şi spun 
păsurile şi dorurile? Dece gre- 
șitele tentaţii ale filosofării şi 
dece postulata plictiseală a lu- 
crurilor care pu există până 
ru le vrăjeşti. cu undiţa gân. 





Structura poesieiUN FILOSOF 


apropierea lui. Te vei căi a- 
mar. Crezi că sporindu-ţi is- 
cusinţele „cugetări; cu tot di- 
nadinsul“. adaogi măcar un 
bulgăre de moloz la măreaţa 
clădire pe care alţii te-au în- 
vățat să—spui măreaţă şi să o 
vezi as:fcl? Câtuşi de puţin. 
Nu. Nu! Să nu crezi că sunt 
sceptic. Dimpotrivă. Vreau 
să-ţi arăt doar o metodă, Dară 
metodele duc, toate, numai 
până într'un loc. Deacolo îna- 
inte se descurcă cine poate. 
De acolo înainte e aventură. 
Da, şi aventurile sunt un fei 
de metodă. Tu însă ascultă- 
mă pe mine. Sun! păţit. Sus- 
pendă, pentru câteva minute 


numai, comoda logică în pân-. 


zele căreia te-ai încurcat. 
Presupune că toale conţinu- 
turile de până acum ale lu- 
mii s'au risipit. Presupune că 
ponderile de mcta| preţios şi 
pietre rare câte 'atârnă. ca o 
brumă, pe aripile avânturilor 
noastre, nu ar fi gecât refle. 
xe pe mocirle ale unui soare 
nevăzut. Ce a mai rămas din 
judecățile tale? Vezi, există 
sau este cu putință şi o filo- 
sofie a negaţiei. Dece să negi 
şi să nu afirmi? ȘI, touşi, 
presupune că oamenii poartă. 
legate de gât şi umeri, poveri 
ruşinoase, tare moştenite şi 
dobândite dealungul unei 
vieți mărunte cu voia sau fă. 
ră de voia lor. Toate acestea 
ii țin cu faţa în jos, asemeni 
dobitoacelor şi asemenea jivi- 
nelor câte  bâjbâie  neputin- 
cioase prin pulberile  lutului 
din mărnutaiele căruia zădar- 
nic încearcă să se ridice. Gân. 
dește-te că toate bunurile 


3 De o ee 
em e 


Pârăsi 
Nu, nu voiu mai învia niciodată. 
Din cetate în cetate 

Din înviere în înviere, 


Oamenii nu m'au cunoscut și anereu am rămas 
Singur în marea mea singurătate, i 


Pe drumuri și în cetăţi 

Sunt atâtea semne 

Şi biserici numite Casele Domnului 
Unde nimeni nu mă caută. 
Si nimeni nu vrea, 

Invierea mea adevărată. 

Nu, nu voiu mai învia niciodată. 


De la Getsemani la Golgota, 
Cerul, tot cerul m'a. auzit, 

Nu, nimeni pe acest pământ 

Nu m'a iubit, 

Și nimeni nu visează 

Invierea mea adevărată, 

Nu, nu voiu mai învia niciodată. 


Nici la porţile greie ale cetăților 

Nu voiu mai bate, 

Unde despre moartea şi învierea mea 
Penele cărturarilor, închipuiese arabescuri 
Şi unde se stinge orice stea — 

Sting prin trecerea mea, — 

Chipul meu din crucea troițelor, 

să se uite, aminţirea mea adevărată 

Și iau cu mine chipul meu 

Din visările oamenilor. 


Și vreau, vreau să rămân 

Pentru totdeauna fum — 

Nu, nu voiu mai trece pe nici un drum 
Şi nu voiu mai învia 

Pentru nimeni, niciodată. 


VICTOR STOE 
Din volumul „Chipul lui Dumnezeu”. 
a a a a a pa PR aan. 


pe o suferință netrecătoare. 
lară tu nu oo ai. Și altul, ia. 
văși, umblă, ca un pândar, în 


Ce înseamnă insă ştiimța pene 
tru ştiinţă? Anumite lucruri 
trebuie să le simţi, nu să le 


dului ciudat, din beznele tutu- aşa zise şi aşa 
ror îngăimărilor posibile? Te 
îmbogățește slova aruncată la 
intâmplare? Uite, întreg fur- 
nicarul acesta de oameni din 
jurul tău trăieşte, ca și până 
acum, după străvechile legi 
aie tăcutei iobicinuințe. Se naş. 
te din obicinuinţă, crește. vie- 
țuieşte şi-și dă sufleiul din o- 
bicinuinţă. Ştiu, obiectezi că 
așa sunt inexorabilele porunci 
ale lumii: Eşti însă cu desă- 
vârşire convins de ceeace te 
tace să mi te opui? Cugcetul 
este o hrană mult prea 'subţire 
pentru a fi transformat în 
pâine. Cu atâia mai vicleană 
este beţia-i. Fereşte-te cât mai 
e timp și nu te deprinde să-l 
bei Dacă nu-l poţi preface în 
leac adormitor pentru cei îm- 
bolnăviţi de marile nostalgii 
ale lucrurilor  netireşti, sau 
dacă nu-l poţi preface în du- 
mină pentru cei rătăciţi în 
întuneric, nu te deprinde cu 


SAL ecfinox 


Purtam mândri stema tinereţii şi ne sunau anii 
ca într'o aurărie stelele ori banii. 

Ne răscoleau vânturile până în geruni 

dar nu se vedea: la faţă eram limpezi şi buni. 


și groase, 


mă toată 





Și de câte, de câte viscole plini-mi 

erau anii. Şi de câna prin inimi 

cutreerau viespare cu otrăvuri agere 

să ne 'mbolnăvească dragostea din pagere. 


Mergeam alături, cuplu liniştit, 

nu găseam însă cântecul cel potrivit, 
nici culoarea cu mai multă stea 

doar lumina din ochi întreba, întreba ! 


O oră insă ne-a adus ineditul fierbinte 
când n'am mai avut lipsă de vestminte. 
Trecea pe sub păduri de umbră luna 

și-a isbucnit prin sânge liberă furtuna. 


In urmă am fost alţii, dar cei adevăraţi, 
de-atâtea inutile podoabe scuturaţi, 

Chipul altfel ni-l] întorceau apele tăcute — 
alături două măşti se odihneau căzute. 


GEORGE POPA 


Trepte metafizice 


Din nou trudim pe căi necunoscute 
Și sângerăm cu gândul în ciuliui; 
Purtăm în moi dureri meincepute 
Și-o râvnă mare pentru înălțimi, 


Și nuci uşor să-ți iei vecia'n spate 

Și să sfărâmi zăvoare de mister, 

Căci moștenim din vremuri vechi păcate, 
Să nu putem străbate pân: ila cer. 


Şi zi de zi trăim în iîmplihirea 
Unui amar şi crâncen destin mut, 
Să cuibărim în noi nemărginirea 
Și setea mare pentru absolut. 


10N BUCONDU 


Si no să-ți jie zarea... 


De-aşi ști că 'n clipa albă, vreodat' ai să te strângi 
Cu ilutul ia picioare, şi 'n gândurile 'ncete i 
Ruina unei lacrimi nestăpânit so plângi, 

Făcând din zile duse atâtea vii buchete. 


Din umede isvoade te rog întâia oară 

Cu sşoapte prinse 'n stihul viu dătător de grai, 
Tristeţea toarsă 'n spaţii, prea mult să nu te doară 
Far amintirea albă, să-ţi pară putregai. 


Și mo să-ţi fie zarea peste iristeţi o poartă 
inchisă în rugină de anii cei amari, 

Ce îngropară 'n vremuri mireasa'n visuri moartă, 
Cu veșnicia prinsă în pumnii reci şi tari, 


MARIA CONSTANTINESCU - PITEŞTI 


prețuite nu 
sunt decât piedici în lumino- 
sul tău drum de pelerin al vie- 
ţii libere. Ei sunt, ca închiso- 
rile, îmbrăcaţi în ziduri negre 
iară tu ca o plajă 
deschisă cătră ocean, Ei sunț 
ca labirintu) hrubelor subte- 
vane prin cari se aciuiază nu- 
mai fiinţele nopții, iară tu eşti 
vârf de munte de pe care pri- 
virile rotesc orizont nesfârşit, 
Gândeșie-te că altul îşi razi- 
existența de apele 
unui înc! pe care-l! poartă ca 





jurul elucubraţiilor cerebrale 
pe cari. cu mândrie şi dispreţ, 
le-a grămădii, ceas de ceas, 
cu nestinsă sete de sa prinde 
ceeace nu poate fi prins în 
realitate. Pe el il striveşte 
multa greutate a propriilor 
lui gânduri, iară ţie îţi cade 
in faţă  prieteneşie, vântul 
câmpiilor şi al munţilor, — 
făptură liberă rcătră făptură 
liberă.  Priveşti  senin' spre 
toate marginile lumii şi nu 
trobuie să dai socoteală nimă- 
nui. Te atrag alte meleaguri ? 
Nimeni şi nimic nu te oprește 
să le cauţi. Ai îndrăgit cul- 
mea albastră ca însuşi alba. 
sirul cerului? Nimeni și mi- 
mic nu te împiedecă să o urci. 
Vreai să te odihnești în um- 
bra binefăcătoare a dumbră- 
vii? Nimeni şi nimic nurţi 
stă împotrivă, — căci tu nu 
ai avuturile pe cari le au cei- 
lalţi şi nici piedicile lor. Aici 
e înțelepciunea. Toţi o şliu. 


ştii. Și anumiie Jucruri trebuie 
să le făptuiești, nu să le ştii. 
Oare nu e mai presus de ori- 
ce metafizică  livrescă  jerita 
de sfânt a -oşteanului ce moare 
pentru eternele drepturi ale 
patriei? Vezi? Anumite lucruri 
trebuie să le simţi, nu să le 
șiii. Dar ascultă-mă, Suntem 
nişte orbi şi niște  besmetici. 
Trăim din obicinuinţă și cu- 
getăm din  obicinuinţă. Nu 
însă obicinuit. Căci ceeace ne 
atrage mai ales sunt extrava. 
ganţeie, neverosimilul, inexis- 
tentul. Și acuma taci. Bate 
inima pământului și curge 
sângele lui. Acolo înainiează 
făptbuitorii unei realităţi mai 
mari decât uriaşele noastre 
probleme de o zi. Făptuitorii 
zilei românești de mâine, În 
încordarea lor zace, renăscu- 
tă, întreaga filosotare a nea- 
mului. Și tu te încurcaseși în 
tentaţii şi plictiseli. 


'PRAIAN CHELARIU 





CANTECE NOUI 





Cuvânt pentru toamnă 


Până astăzi, cântecele noas. 
tre au trecutț printr'o primă- 
vară, și printr'o vară, împli- 
hnindu-se şi rotunjindu-se în 
paginile revistei — nu ca un 
univers de sine stătător — 
ci ca un organ trainic și 
firesc. Prin ele am cercat în 
totdeauna, să punem în tipar 
avântul numelui nou, alături 
de certitudinea tinerilor poeți 
„Cconsacraţi”. Dar iată că 
acum păşim întrun alt ano- 
timp, rotindu-ne cu ornicele 
solare, încercând să spunem 
„prezent” şi în această toarm.- 
nă, literară, care prin bucu- 
riile și tristeţile ei nu sea - 
mănă cu nici una de până 
acum. 

Actul ae prezenţă pe care-l 
incereăm și pe care făgăduini: 
să-l ducem până la ultimele 
sale limite, are ceva din îfar- 
mecul marilor lucruri necu- 
noscute. Fără să vrem numai 
perpetuarea unei „tradiții“, 
vom încerga să întreținem — 
cât tmp şi pe cât ne va ti în- 
găduit și posibil — o flacără 
și un elan, pe care îl aduce 
cu sine fiece înczput de Oc- 
tombrie. 

Nu ştim câte reviste lite- 
rare și câte volume sau pla- 
chete de versuri ne vor ajunge 
sub ochi si pe birou. Ba ar 
fi chiar cu putinţă ca înpre- 
jurările pe care le trăim, să 
aducă o de mult așteptată 
limpezire în poezie și în ros- 
turile ei, adică tocmai acolo 
unde până în clipa în care 
scriem, şi încă dincolo de ea, 
stărue ca o calitate inculțura 
şi elanul pur tineresc, fără 
nici un atribut al altor cail- 
tăți. Poate că această toamnă 
ne va da mai multe învăţă- 
turi, mai mulţe sugestii şi 
mai muit „material de gân- 
ait“, ge cât ne-au aat atâtea 
alte toamne, cu nsliniștile dor 
metafizice şi inţelectualiste. 
Oricum ar fi însă toate aces- 
tea, ne gândim cu drag și cu 
o camaraderească afecţiune 
(nu de sfătuitor, ci de frate) 
ia toate planurile, elanutrile 
Şi Ta nouile sboruri care s2 


pregătesc în aceste zile în 
toate unghiurile țării, de 
acolo de unde ne vin plicurile 


albe și galbene plesnind nu 
de poesie în totdeauna — ci 
de versuri, 


Ne gândim cu bucurie la 
mesagiile tipăriţe pe. care 
timpul ni le va înfățișa, ne 
gândim la truda pa care atâţi 
tineri or s'o depună şi în 
acest straniu început ae ano- 
timp, nu numai pentru a nu 
tăcea, ci și pentru a nu des- 
minţi o zicală,. Cărţi tinere ce 
vor ieși de sub teascuri, foiţe 
litere tremurând  fec'orelnie 
sub stampilă, oricât ae stân- 
gace și de inutile aţi fi, noi 
nu vom precup?ţi să vă cer- 
cetăm cu băgare de seamă, 
pentru aflarea bobului de aur 
în căutarea căruia ostenim, 

Cei mulți cari s'au alătu- 
rat convoiului nostru, să ră- 
mână cu noi; avem încă de 
umblat şi de cântat, pentru 
durerile şi izbânzile de mâl- 
ne. Din pragul acestei toam- 
ne, le tr:mitem tuturor me- 
sagiul frăţisi de condei și de 
vis. lar cei ce or să mai vie, 
pot fi încredinţați că urechea 
noastră se va apleca şi asu- 
pra melodiilor lor, în aștep- 
tarea POETULUI, pe care i 
pândim din zi în zi, pentru 
a-l arăta tuturor, așa cum 
doreau în cei dintâi cursiv al 
acestei republici poetice. Cu 
toţii împreună, vom avea 
bucuria marilor regăsiri şi nu 
va mai trebui să ne căutăni, 
dibuind prin besne. 

Vom fi! 


ȘTEFAN BACIU 


N. B. — Manusciisele se trimit 
la Braşov, Ştefan Baciu, str. Dr. 
Baiuiescu 9. Și cuvintele de răs- 
puns: Claudiu Vela, Somara, N 


" Grăâin., Eugen Sec., M. D. Ghind. 


N. Chir., iuliu Cr., Bogădan C.: 
Nu. 1. On: Da. Mulţumiri. Boldur 
M.: Ceva da. Scuzaţi încurcă- 
tura. IL. N. Voic., FI. Dtr., Vasile 
1. L B., N. Veron, Mircea Ser, 
George Manolescu: Alte.e. Em. 
Ppz.: Da. St. A. D., Radu Pir: 
Idom. 





4 








UNIVERSUL . LITERAR 








4 Octombrie 1941 mmm 


Tinereţea mea in amurg 


- Şapte zile cu sufletul intors spre moarte. Rânile mele, lacrămile 
„Bate inima, Petre Ion“ 


— Carnet de războiu— de 


Am așteptat cu multă mne- 
răbdare ziua asta. In fiecare 
an am aşteptat-o altfel, cu alt 
exces, cu altță pasiune. Deaceea 
chiar astăzi mi se pare aşa de 
ciudat! Ziua mea onomastică. 
Nu mi se pregăteşte nimic ex- 
traordinar şi totuşi trebue să 
se întâmple ceva. Intotdeauna 
am crezut în neprevăzutul zi- 
lelor mele mari. Oricum, ai 
simțământul unei schimbări 
extraordinare. Aşa cum ai re- 
cunoaşte în fiinţa ta apariţia 
spontană a altui om. Un necu- 
noscut sau o umbră, care ade- 
sea te-a obsedat fără să ştii 
cine este anume. 

M'am sculat de dimineaţă cu 
sentimentul unei treziri în altă 
viață. Peisajul, formele, cama- 
razii sunt în fond aceiaşi. Dar 
în conștiința mea se pregăteş- 
te apariţia altor iluzii. Mă în- 
treb, de pildă, cu cine aș vrea 
să-mi petrec ziua asta? Şi nu 


mei. — 


acelea mi-au fost dăruite, tot 
pentru întregirea simbolului 
»Mult-Așteptatei”. Căci mult 
după aceea făptura fetiţei se 
pierde — şi-mi apare un chip 
straniu de fată, dela noi din 
România. 


LUNI 


Până eri, Divizia noastră 
făcea parte dintr'un Corp 
german. Axul de înaintare era 
lampol-Balta-Kiew. Ruşii se 
pare că fac o retragere strate- 
gică rapidă. Nu luptăm alături 
de germani decât până la punc- 
tul de înarucişeri Savatowea. 
Faţă de situaţia extremă a ex- 
ploatării succesului, urmărirea 
trebuind să se facă fără indul- 
genţe — rămânem cu 80 de 





Infanteria în marș de noapte. 


pot răspunde. Incerc să fiu e 
goist şi să-mi spun: cu o carte 
(dar n'am la mine nicio carte). 
Cu fratele meu. de pildă (dar 
aici n'am decât camarazi). Sin- 
gur (niciodată nu sunt însă 
singur. Am atâtea fantasme şi 
atâtea gânduri, că mereu mă 
uit pe mine însumi). Atunci? 
Cu cine? Cu cine ar trebui să 
fiu aici? Simt necesitatea de a 
vedea acum un om strein şi 
să-i spun clar: azi e ziua mea; 
vino şi petrece cu mine! — 
mai simt în dimineaţa asta ne- 
voia de a mă destăinui cuiva, 
dar mi-e cu neputinţă. În cri- 
zele acestor incertitudini, mă 
străbate totuși dorul după o 
streină. o necunoscută. Dece 
dorim, la festivalul sărbători- 
lor noastre anuale, să fim în 
preajma unei femei? Dece în 
ceasul acesta matinal, pe vasta 
stepă a Ucrainei nu-mi găsesc 
alt echilibru decât în imaginea 
„Mult Aşteptatei'-? 

Cineva mi-a spus odată că 
sunt omul aşteptărilor. Nu ştiu 
ce înțeles trebue să dau aces- 
tui. atribut. Am convingerea 
însă că miracolul acestei zile 
depăşeşte mult așteptarea, 
pentrucă nu mi-e spaimă de 
absența ei — ci de enigma e- 
xistenţei ei, în care eu însumi 
mă simt atras. 

Și iată că lucrul acesta îns- 
păimântător s'a petrecut. Ba- 
talionul mostru se găsește în 
deplasare, depe o poziţie pe 
alta. Acum trecem  printr'un 
sat. Toate satele din Ucraina 
sunt la fei: mizere, primitive; 
cu oameni speriaţi şi necivili- 
zaţi. Parcă nici n'ar fi Dumi- 
nică. Acelaș aspect de 20 ani, 
fără niciun fast, mediocru şi 
vulgar. La început ne înfio- 
rau, ne scoteau din sărite. Eu 
n'am avut niciodată milă de 
oameni, dar astăzi am. Mi-e 
scârbă şi mi-e milă de aceşti 
sclavi ai regimului roșu. To- 
tuși, iată că dintr'un grup de 
femei obscure — apare o feti- 
ță impecabil de blondă şi în 
sălbătăcia ochilor ei neprihă- 
niți, în această făptură minus- 
culă și gingașă, cred că se sba- 
te o frumuseţe prea trudită şi 
poate destul de nemângâiată. 
Fetiţa îmi dărue, zâmbind, un 
buchet de flori. Sunt nişte 
simple flori de câmp, culori 
variate, roşii, mauve, albastre, 
galbene' — dar în totalitatea 
lor recunosc inocenţa sufletu- 
lui ej vestal, precum și acelaş 
sentiment de sclavie — impus 
de sosirea noastră acolo. Am la 
început senzaţia unei înălţări, 
extazul unui excelsior cucerit 
cu multă trudă. Şi mă uimeşte 
atât de mult, încât nu-mi dau 
seama cât de repede o iau în 
braţe şi îi sărut obrajii. Copi- 
lul nu se sperie. li place să ră- 
mână încă, aci lângă prietenia 
mea exaltată şi să mă privea- 
scă cuminte ca pe un stăpân. 

Păstrez şi acum florile. 
Le-am aşezat frumos între foi- 
le carnetului şi adesea când 
îmi amintesc că ziua mea nu 
s'a sfârșit, le scot tremurând. 
Au un parfum aparte, caracte- 
ristic. In clipa aceea cred că le 
'ador ca pe nişte fiinţe vii. 

Nu ştiu dece cred că florile 


- mantaua pe mine şi 


km, în urma  motorizatelor 
nemţeşti Atunci ni se fixează 
alt sector, care corespunde cu 
o rezistenţă înaintată exact pe 
axul Odessei. 

Aşa dar, iată-ne în marş 
spre portul dela Marea Neagră 
M'a pasionat întotdeauna ora- 
şul acesta. Imi amintesc că Ja 
plecarea pe front, îm; plăcea 
să visez la şapte mii de fecioa- 
re care mă vor primi la porțile 
cetăţii şi nu ştiu dece mă agă- 
țasem de Odessa ca de un mi- 
raj Întervine aici alt element: 
acela al evadării mai departe, 
sentimentul  expediţionarului 
care nu se astâmpără şi care 
se sugestionează mereu după 
alte tărâmuri. Simţul meu de 
aventură triumfă. Suntem ase- 
menea acelor căutători de co- 
mori, care se complac în fastul 
riscurilor şi sfidează moartea. 

Toată noaptea am mărşăluit. 
Nu există o rațiune a etapelor 
pentrucă trebue să ajungem 
cât mai iute la limita primului 
obiectiv. Iar de câte ori coloa- 
na se oprește pentru câteva 
minute, dacă ai inspirația ne- 
fastă să te aşezi, le plecare 
constaţi că te doare tot trupul 
şi parcă ţi se scurge sângele 
din vine, atât de obositor e 
drumul. Sunt mulți soldaţi ca- 
re merg dormind şi-mi închi- 
pui că sunt foarte fericiţi. Am 
încercat şi eu exercițiul aces- 


Dormisem atâtea ore, neştiut 
pe cel mai colțuros pământ din 
lume. Colo în fund, Petre R. 
Ion se grăbeşte să încălzeastă 
un fel de mâncare, probabil 
sleită şi ne mai fiind bună de 
nimic. Perfect: astăzi postesc. 
Dar adorm din nou. 


MARŢI 


Mi-e dor de Țară, Simpto- 
mele sunt aceleași : amintirile. 
Am încercat de multe ori să 
scap de amintiri, dar mi-a fost 
cu neputinţă. Biografia mea 
prezintă prea multe incertitu- 
dini şi prea superbe culmi- 
nanţe, ca să le uit. Și-apoi 
sunt - ceasurile acelea, în care 
parcă te găseşti. izolat într'o 
lume foarte deosebită; o ipo- 
stază de falsă existenţă, de gol 
şi de nimicire. Nici iluzii nu-ţi 
poț iface, nici în realitate nu 
poţi fi prezent. Și-atunci în- 
tervin umbrele, formele, pei- 
sagiile trecutului. In această 
de a doua -făptură (făptura- 
umbră) afli mai întâiu apari” 
țiile tale cele mai ideale din 
amintire. Aşa de pildă aş vrea 
să mai fiu odată prin grădina 
publică a Chișinăului şi s'aud 
deodată sunând clopotele din 
Sobor. Această amintire hie- 
ratică şi muzicală mă uimește, 
mă sanctiţică. Mă pierd ime- 
diat în cea mai curată nostal- 
gie, dar încă pătrunzătoare. 
Recunosc, amimitirile mă umi- 
lesc — dar nu renunţ la ele, 
pentrucă mă readuce pe un 
plan unic: acela al trăirii ne- 
definite şi improprii. Aparţin 
cmintirilor şi umbrelor. 

Eu n'am avut niciodată simt 
geograţic, şi când afirm că 
mi-i dor de țară — nu mă 
gândesc la granițele ei natu- 
rale, ci la acele marginalii ale 
Țării rămasă în imaginaţia fie- 
căruia dintre noi. Copilăria, a- 
dolescența, existența mea per- 
sonală — o Țară ocultă care 
cuprinde toate alegoriile anilor 
mei din urmă, în care se refu- 
lează înspăimântător toate vi- 
sele nerealizate şi toate dispe- 
rările consumate, Asta dove- 
deşte că mi-e frică de îm- 
bătrânire. Căci ea este cauza 
determinantă -a acestui dor 
violent. 

Fireşte, aş vrea să mă în- 
torc, să văd numai odată Ciș- 
migiul, biblioteca Fundaţiei şi 
colțul dela „Cartea Românea- 
scă” unde. răsfoiam zilnic al- 
bumele lui Gauguin. Vedeţi, 
în fond sunt simple lucruri, 
impersonale, streine de mine 
— dar acestea formează o bio- 
gajfie. Deşi ele nu caracteri=- 
zează un complex proces de 
psihologie, totuși conştiinţa 
mea le absorbea. 

Ori poate am presimţirea. 
morţii mele apropiate, şi în- 
cerc altă evadare spre înapoi? 
Oare asemenea crispări au toţi 





Grupa curăţă 


ta, dar a trebuit să renunţ: e 
incomod somnul  perpendicu- 
lar. Totul durează aşa, orbă- 
căind prin beznă şi neorientat, 
cam până spre ora 3. Cum ră- 
sar zorile, nu mai simţim ni- 
mic. Durerile sunt anihilate în 
carne. 

Totuşi trebue să ne oprim 
undeva. Intr'adevăr se fixează 
o etapă de odihnă în marginea 
păduri; dela Nordul satului E- 
caterinoslav. Nu mai vrem ni- 
mic. A fost deajuns ordinul, 
pentru ca să nu mai rămână 
nimeni în: picioare, Caut o celi- 
pă. să-mi echilibrez durerile, 
însă mă prăbușese pur şi sim- 
plu în cel mai adânc somn. 

Mi-aduc aminte că m'am 
trezit târziu, în spre ora 2 du- 
pă amiază. Ardea îngrozitor 
soarele. Sunt încă încins, «cu 

cu mănu- 
şile în mâini. ! j 





un sat cucerit 


cei ce galopează spre sfârşit? 
Dar nu m'am gândit încă la 
moartea mea. 

Şi totuşi, toată ziua am ră” 
tăcit ca un halucinat, prin lWa- 
nuj de floarea-soarelui, întrun 
fel de extaz, într'un fel de de- 
menţă — caşicum ceremonia” 
lul acesta euforic ar fi o pre- 
gătire pentru primirea 
priei mele morți. 

Dorul de Țară rămâne însă, 
nu se poate 'şterge. 


MIERCURI 


Din toate chipurile lăsate în 
urmă, mi-a rămas unul alături. 
Necontenit i-am simţit prezen- 
ţa, din ce în ce mai sfâșietoare 
şi din ce în ce mai pașnică — 
aşa cum mi-era sufletul — a- 
mar sau limpezit 

Lucrurile s'au întâmplat, aşa: 
în seara plecării mele pe front, 
mă întorceam dintr'o plimbare 


„DTo-, 


singuratecă pe străzi. Era una 
din acele stări imprecise şi in- 
coherente, când nu-mi puteam 
înţelege uimirile inimii. Şi- 
apoi amurgul acesta patetic în 
urmă și neverosimil aproape. 
Uitasem de mine întru totul, 
când auzii paşii urmăritori ai 
cuiva. În singurătatea mea in- 
tervenise cineva strein. Ezitai 
o clipă, crezând că va trece 
mai departe. Dar necunoscuta 
se opri exact în fața mea, pri- 
vindu-mă insistent. Nu ştiu 
dacă o mai văzusem undeva. 
Totuşi prin întunericul clar o 
puteam asemăna cu unul din 
chipurile iluziilor mele, Visa- 
sem de multe ori o atare fiin- 
ță, care-mi intră în viaţă fără 
niciun ceremonial — ci cu toa- 
tă această simplitate prețioasă 
si, patetică. 

-—— Dece ești mâhnit? mă în- 
irebă .ea, şovăind. M'a surprins 
mai întâiu glasul. Il mai au-. 
zisem aevea? Şi dulcea ei pri- 
vire, bună, iubitoare! De unde? 

— 'Trebue să plec, răspun- 
sej vrăjit, supus şi schimbat 
deodată. Nu știu dacă mai mă 
voiu întoarce. Aici n'am pe 
nimeni, n'am pentru cine re- 
veni. Ea stăruia să mă  pri- 
vească zâmbind, Apoi îmi vor- 
bi calmă: 

— Vrei să te întorci pentru 
mine? Eu te aştept! 

M'am abandonat revelaţiei 
din clipa aceea. Și am recu- 
noscut în această necunoscută, 
pe ;,Mult-Aşteptata”. Așa mi 
sa întâmplat. Știu că şi alţii 
doresc apariția acestei fiinţe 
scumpe şi prezentă în imagi- 
naţia noastră. Dar acum ea. nu 
mai reprezintă pentru mine un 
exil al spiritului meu, căci e o 

îată vie, obsedantă. 

Mi-aduc bine aminte cum a- 
rată: de o frumuseţe tot mai 
stranie și mai particulară — 
asemenea madonelor exaltate, 
la care visăm cu toată nebunia 
inimilor înflăcărate. 

Toată ziua m'am gândit Ja 
ea, cu un dor imens, aproape 
inexplicabil. Trebue să mărtu- 
risesd că am câteodată sen- 
zaţia unei mari rupturi: aceea 
de a fugi, de a mă dedica în 
întregime lubitei. E distrugă- 
tor acest ridicol spasm, acea- 
stă nebulozitate barbară. 

IL întâlnesc pe Facco Gio- 
vanni şi-l întreb de departe: 

— Tu iubeşti vreo femee? 
Te-așteaptă cineva, dacă va fi 
să te întorci? 

Enigmele mele sunt câteo- 
dată şi al lui, căci Facco — 
ghicindu-mi parcă gândul — 
începe să recite febril: 


Je fait souvent ce râve Girange 
et penetrant 

Dune femme înconnue et que 
jaime et qui m'aime, 

Et qui n'est chaque fois, ni 
tout ă fait la mâme 

Ni tout ă fait une autre, et 
m'aime et me comprend. 


In seara în care am plecat 
pe front, m'am plimbat aproa- 
pe patru ceasuri cu iubita. Se 
făcea o seară .tot mai calmă 
şi-părul ei împrăștia un par- 
tum greu de trandafiri Păream 
două fantome întrun mister 
exaltant. 

Astăzi — o supremă durere 
m'a cuprins. De dimineaţă ne- 
contenit, pe oriunde, aud paşii 
ei obsedanţi în urmă. Și un 
plâns din vânturi, care mă 
soarbe. 

— Auzi? parcă ma chemat 
cineva. 

Stau frânt şi obosit între a- 
mintiri, ca între nişte imense 
abise. 

-. Fii liniștit îmi răspunde 
sufetul, nu ne-a chemat ni- 
meni! 

Și totuşi îţi simt din depăr- 
tări — zâmbetul şi mâmngâie- 
toare mâna stângă peste frun- 
tea mea 


j JOI 


Suntem aceiaşi trei, anul 
lângă altul: eu, Petre N. Ion şi 
Farco Giovanni, în cea mai 
blestemată împietrire.  Nicio- 
dată n'am crezut că pot fi ca- 
pabil de o atât de supremă li- 
niște. În faţa noastră, stau ali- 
ninte 30 de morminte, treizeci 
de căşti. Pe una din cruci, 
brancardierul a terminat să 
scrie stângaciu cu crelon chi- 
mim: ' „Soldat necunoscut din 
reşsimentul X”. 

Soarele începe să cadă. Un 
crepuscul violet — sângeriu. 


LAURENȚIU FULGA 


Şi în mnemişcarea firii de o 
clipă, sumt cum mă năpădeşte 
un violent dor de a trăi. Cu 
toate că o clipă gândul meu 
mă închipuie un mort necu- 
noscut. Imi place astfel să cred 
în eternitatea altei idențităţi. 
decâ cea pământească. Şi poa- 
te că soldatul acela, care şi-a 
pierdut cruciulița dela gât, e 
mai fericit decât morţii ceilalţi. 

Speranţele noastre devin ne- 
faste. Ambiţiile lipsite de orice 
sublim. Spiritele noastre — ob- 
scure. Şi totuşi există o armo- 
nie în contemplarea acestor 
oameni ascunşi. Nu numai sen- 
timentul de deşertăciune ne 
domină, -ci o anumită împăcare 
cu legile de sus. Şi când ne tre- 
zim din întunecarea asta de 


spaime, smucindu-l pe Gio- 
vanni, el îmi răspunde gâ- 
tuit: 


— Lasă-mă, du-te! Eu ră- 
mân să mă cuget! 

Intr'adevăr, dacă stai deo- 
parte şi încerci să creezi o re- 
laţie, între noi — oamenii vii 
— şi cei din morminte, îţi dai 
seama că e groasnică nepăsa- 
rea cu care te privesc crucile. 
De ele mi-a fost țeamă întot- 
deauna. de mila şi cinismul 
sufletelor care se sbat fantas- 
tice prin jur. 

Mă îndepărtez. Apoi mai îmi 
întorc odată ochii. Acolo, pe- 


4 ste mormântul necunoscutului 


acum joacă nişte flăcăr; înalte. 
Poate sunt strămoşii lui, so- 
siţi din neant să-l recunoască, 
Incepe o noapte de coşmar 
şi febră. 
In fund se aud 
bătând. 


tunurile 


VINERI 


Bombardament de artilerie: 
Stăm ghemuiţi în gropi, ca să 
se sfârșească. Unii dorm, alţii 
melancolizează. Indolența asta 
trufașă față de nebunia tunu- 
rilor ruseşti — şi pe mine mă 
încearcă, Astfel sunt foarte fe- 
ricit, să desfac nerăbdător pa- 
chetul trimis de Marica Luca. 
Impart frăţeşte cu ceilalţi dul- 
ceața, bomboanele, prăjiturile. 
Sergentul T.R. Ivaşcu așteaptă 
sticla cu cointreau St. Augu- 
stins. Se emoţionează şi reu- 
şeşte să roşească, dela primul 
pahar, el cel mai celebru al- 
coolic din compania noastră. 
Puica de caise o ţrec în bidon. 
Va fi bună pentru mai târziu. 
(Marica Luca, îţi mulţumesc!) 

Seara, până târziu, aviația 
incearcă să ne atace. Lansea- 
ză rachete luminoase, apoi mi- 
traliază sau aruncă bombe. 
Anti-aeriana întră în acțiune. 
Un avion cade, celălalt dis- 
pare. 

Dela Odessa, proectoarele 
luminează toată zona până 
aici. Ne ascundem în gropi. 
Incercăm să dormim. Dar în- 


-— „Bate, saude!“ — 


ție de beţie sau de sublimă 
înşelare, Iată că nesiguranța o 
înlătură sosirea altei scrisori; 
acelaş scris caligrafiat cu cer” 
neală verde: 

„Sunt aici! nu mă simţi ?* 
Așa dar asta așteptam ? 

Asta e sugestia care-mi ofe- 
rise atâta inegală exaltare ? 

Acum e altfel. Parcă mă 
străbate o mână streină şi-mi 
adună toate lacrămile. 

Apoi îmi amintese de o bo- 
gată tartină cu lapte conservat, 
un bidon întreg cu cafea şi 
două pipe fumate până la ul- 
tima substanţă. 

Ne vine ordinul! de atac. Plo- 
tonul 1 şi 2 în linia I-a. Imi 
umplu cartuşierele, îmi încarce 
arma, pun piedica. Mă orientez. 


soldaților 


aduce aminte de meterezele le- 
gendare dela Plevna. Ruşii în- 
cearcă un contraatac. Puşcaşul 
mitralior de lângă mine se 


rostogoleşte în şanţ. Trec eu. 


trăgător. Simt mâna încleștată 
pe ţeavă, dreapta fixând uimi- 
tor de repede  încărcătoarele. 
Ochesc, trag. Câţiva cad, alţii 
se. retrag. Imi place să mă joc 
cu mâna înfierbântată pe tră- 
gaciu. Ai o senzaţie de sfâşiere, 
dar şi de hipnoză: „De la dou- 
ceur, de la douceur”. - Deabia 
târziu — ne limiştim. 

Mai trec două ceasuri.: Ata- 
cul va reîncepe «egal pe tot 
frontul. O altă goarnă şi ne 
dăm drumul peste şanţ. Primim 
focuri și din faţă şi de flanc. 
Dar le ignorăm. Alt țipăt. A 
căzut şi celălalt comandant al 
Plotonului 1. Iar trec Ja mijloc. 
Incerc o manevră simplă: 


Unde Dumnezeu mă gândesc? » înaintarea eşalonată, ploton cu 





Bivuac, în preajma Odessei 


(Văd aevea un chip de fată 
zâmbitoare şi care-mi strigă 
mereu: „sunt aici, sunt aici!”). 
S'aude goarna.  Fiori;- mulţi 
fiori. Pornim. Grupa I-a, pa- 
trulă. Sunt în mijlocul solda- 
ților. Un pas, doi, trei... Pri- 
mele focuri mă trezesc însfâr- 
șit. Pe salturi, folosind orice 
cută de teren, culcându-ne, 
ocrotindu-ne singuri contra 
morţii. (O auzi? o auzi? — e 
pe aici, prin apropiere). Și 
iată-ne deodată în faţa unui 
imens şanţ anticar, la vreo 800 
de metri. Descoperim -chiar pe 
parapetul lui câteva posturi 
izolate de mitralieră. Aduc 
lângă mine două arme auto- 
mate, deschid focul. Aspru, 
violent, cu mâinile încleştate 
pe trăgaciu. Plotonul 1 înain- 
tează disperat. Şi noi câteva 
salturi. Cineva din dreapta mă 
strigă. 

— Ce este? 

— Veniţi Ja noi, suntem sin- 
guri. 

Intr'adevăr, comandantul plo- 
tonului 1, Sublt. D. V.. a căzut. 
Trec la mijlocul plotoanelor. 
N'am timp să raportez înapoi 
pierderea. Trebue sajung pe 
șanț. Atunci ordon ca toate 
puştile mitraliere să deschidă 
foc, până ce câţiva grenadiri 
se vor infiltra în șanț. Scoa- 
tem grenadele, ocolim focul, ne 
tupilăm prin grâu. Ruşii nu ne 
văd. Ne împărţim pentru fie- 


cepe să plouă. O ploae mă-care cuib inamic. Ne ridicăm 





Rănit transportat spre un post de prim ajutor. 


runtă şi subţire, care ține toa- 
tă noaptea. 

Și într'o noaptea ca asta 
sufletele noastre sau pregătit 
pentru moarte. 


SÂMBĂTĂ 


Nu ştiu ce se petrece cu 
mine. M?a inundat, încă din 
somn o fericire bizară. oare 
mă copleşeşte. Sunt asemeni 
copiilor, trăind prima zi de 
vacanţă. Mă absoarbe o necu- 
noscută speranţă, superbă, pen- 
trucă mă limpezește și crează 
în mine un climat incert de 
îrivolitate şi desmăţ. 

Imi amintesc perfect  ioate 
câte s'au întâmplat. In apro- 
pierea groapei se mai vedeau 
urme din ploaia de aseară. Mă 
ustură puţin genunchii. Apoi 
răsări soarele. Incetul cu înce- 
tul ne desmorţim. Caut ceva, 
aştepi ceva. Nu ştiu, nu pot 
să-mi explic. Totuşi e o senza- 


puţin pe vârfuri şi aruncăm 
grenadele. Totul decurge în 
regulă. Rușii rămân surprinși; 
desorientați nu ştiu de unde 
au venit loviturile. Fug. Atunci 
cățărându-ne unul pe spatele 


celuilalt, urcăm pe parapet. O : 


singură mitralieră rusească în- 
toarsă și folosită tot în contra 
lor — ne dă libertatea să ocu- 
păm imediat tot şanţul pe un 
front de 400 metri. 

Raportez la companie: „a- 
juns pe şanţ cu amândouă plo- 
toanele, Ja flancul imediat al 
unităţii din stânga. Compania 
5-a n'a ajuns încă. Am dat 
două grupe pe dreapta, pentru 
evitarea vreunui contraatac. 
Trimiteţi înlocuitor la coman- 
da plotonului 1“. 

Aproape un ceas e o fază de 
acalmie. Ruşii continuă să 
tragă încă. Sosește înlocuitor 
elevul-plotonier St. M. Pe pa- 
rapet se stă foarte bine. Imi 





ploton. Focul ruşilor devine 
din ce în ce mai vioent, dar 
parcă nu e făcut pentru noi. 

Totuși... Cred că mai sunt 
o sută de metri până în poziția 
lor. Alt salt, gata să pătrun- 
dem dincolo. când o rafală de 
mitralieră mă prinde în plin. 
Lovitura a fost așa de brutală, 
că m'am dat câiva paşi înapoi. 
Rezist totuşi. rămân în picioa- 
re, încerc să 'strig, mai îmbră- 
țișez odată toate panorama 
asta diavolească — şi mă pră- 
bușesc pe dreapta, cu gura în 
pământ. Ceasul se loveşte de 
armă, geamul se sparge şi bră- 
țara se rupe. Arată preis. 4 şi 
30 de minute. Simt multă căl- 
dură în gură, apoi o înăbușea- 
lă în tot pieptul, în clipa ur- 
mătoare începe să-mi curgă 
sânge pe gură şi pe. nas. Mai 
am puterea să-mi scot bluza, 
îmi pipăi pieptul — mâna mi 
se opreşte exact pe crucea tru- 
pului. La subţioară, în braţul 
stâng, jos în piciorul drept — 
la fel. Dintr'odată patru gloan- 
țe. patru răni. Petre N. Ion e 
cel dintâiu lângă mine. Sunt 
încă lucid, cu conştiinţa clară. 
Totuși e ceva care mă întune- 
că şi mă anulează. Il trimit pe 
caporalul Sprinceană să rapor- 
teze la companie, să vină alți 
doi înlocuitori, deasemenea o 
targă. Mă înec încă în sânge, 
respir din ce în ce mai greu. 
Pomenesc necontenit numele 
unei fete. Sau aș vrea să citesc 
ceva.. Din nou însă încântă- 
toarea amorțire şi dulcele somn 
care se apropie. 

Cineva în spatele meu şop- 
teşte speriat altuia, că voiu 
muri până la spital. Deacum 
m'am bandajat, par “ca o pă- 
pușă peticită. Mi-e sete. Mi se 
udă buzele cu ţuica de caise. 
Îl întreb mereu pe Petre N. 
Ion: ii 

— Mai bate inima? 

—Bate, s'aude, d-le subloco- 


tenent. 


Totuși. sar putea întâmpla 
să mor Sunt liniștit, sunt “pre- 
gătit pentru asta. E aşa de bine 
acum! nu văd în sus decât ce 
rul şi poate un drum ireal 
spre paradis. 

Trei ceasuri mai rămân încă 
aici în mijlocul câmpului. Târ- 
ziu vine targa. Băeţii m'aşează 
încet ca într'un sicriu. Pornesc. 
Rușii trag. Şi de câte 'ori gloan- 
țele fâşâe pe alături Petre N. 
lon se apleacă peste mine să 
mă apere. 

— Nebunule, vrei să mori 
pentru mine? 

li cade o lacrimă. Tace. A- 
jungem la postul de prim a- 
jutor. Doctorul la fel — nu 
spune nimic. Îmi leagă de bu- 


zunarul bluzei — biletul de . 


rănit, mă urc în mașină. Por- 
nim spre spital. 

E o seară splendidă. Nu mă 
gândesc la nimeni, nu mi-e dor 
de nimeni, totuși în singurăta- 
tea asta gravă, îţi simt din de 
părtări zâmbetul şi: odihnitoa- 
re mâna stângă peste rănile 
trupului meu. 

“Steaua mea licăre acum 
deasupra orașului nostru. 


Severinovca, August 1941. 








ca na tea ae E MI, 


pa 





—— 4 Octombrie 1941 





Cronica literară 








AL. DIMA: Sibiu, 


„Fundația regală pentru literatură şi artă“ 


Monografia, admisă de cri- 
tica didactică printre speciile 
genului epic, a cucerit un loc 
de seamă, în literatura mo- 
aernă. Faptul își găseşte justi- 
ficarea teoretică în concepţia 
unităţilor tipologice. 

In special, monograţia unui 
oraș, cum este Sibiul, verifică 
teoria „unităţii tipologice“, cu- 
noscut fiind că acest oraș, prin 
vechimea lui şi prin centrali- 
zarea unui anumit fel de viaţă 
ardelenească, rezumă un im- 
portant aspect al evoluţiei ro- 
mâmești. 

Preocupat să întocmească o 
Tucrae de „istorie culturală“ d. 
Al. Dina, a aşezai la începutul 
cărții, un ingenios capitol, des- 
pre „Numele străzilor“, menit 
să fixeze întrun singur cadru, 
întregul material descriptiv al 
orașului, 

Din ciudăţenia numirilor de 
străzi, se recunoaşte bunăoară, 
vechimea Sibiului. Mentalităţii 
oamenilor din alte secole, se 
datoresc unele nume, față de 
care citadinul modern rămâne 
nedumerit, precum arată d. 
Dima: „Fireşte o nomenclatură 
atât de bizară a stârnit tot- 
deauna, nedumeriri, nemulțur 
miri, ba şi aspre proteste. Nu 
e de loc plăcut să locuești, — 
să spunem, — pe strada Vi- 
țeilor, în Șanț, sau printre 
Rațe. Dacă stăpânirea nu le-ar 
fi înlocuit în parte, risca să 
lovească din greu pe proprie- 
tarii care şi-ar fi văzut casele 
părăsite de chiriașii prea sen- 
sibili... Astfel de nume alcă- 
tuesc focare de atracţii pentru 
streinii ce ţin neapărat să le 
vadă. 

La început ele mau expri- 
mat deloc glume, ci anume si- 
tuaţii reale. Strada sibiană a 
Șanțului, de pildă, botezată 
astfel abia la 1874 amintește 
posterităţii o întâmplare eroi- 
că: aci, s'au săpat tranșeele lo- 
calnicilor împotriva oștilor ma- 
ghiare, în timpul răsmiriţei de 
ja 1848—849. Mai puţin răs- 
boinică, desigur, strada Raţe- 
jor evocă totuşi un trecut do- 
mestic aproape patriarhal: pe 
întinderea ei se lăfăiau odi- 
niară în bălți nu prea rare, 
micul popor auriu al bobocilor, 
sau chiar cel alb al rațelor cu 
înot marţial. Incă dela 1590 e 
pomenită, mă rog, întrun 
„protocol“* această uliţă, care 
a devenit astfei fata! „isto- 
rică“. Strada Viţeilor la rân- 
du-i n'a îndrăsnit niciodată 
să-şi aplice numele înţelepți- 
lor ei locuitori. Ea voia nu- 
mai să amintească nevinovat 
cu totul — ca bietele animale, 
— că pe aici va fi fost un târg, 
cu menirea de a le vinde 
scump pielea“. (p. 17). 

Lectorul va găsi, fără îndo- 
ială plăcut şi viu duhul ace- 
sta al autorului de a „loca- 
liza“ și „colora“, epocile tre- 
cutului, cu oamenii şi activi- 
tățile lor. Este un: material do- 
cumentar pe care e bine că l-a 
folosit, mai ales că expunerea 
lui implică metoda grea a „hu- 
morului“. Prețuim dexteritatea 
cu care d. Dima, a învins difi- 
cultatea evocării, îmblânzind 
prin pitorescul patriarhal, zâm- 
betul evoluat al călătoru- 
lui modern. Dealtfel remarcăm 
în complicitatea autorului cu 








ARIPI FRÂNTE 


— E o sarcină grea... foarte grea, continuă coman- 
dantul. Dar de ea s'au legat nădejdile tuturor, de ea 
atârnă fer:cirea mamelor, a femeilor şi a copiilor de 
acasă. Nu vreau să numesc pe nimeni; rămâne la ale- 


gerea voastră. 


Din nou tăcerea se așternu aspră, umilitoare. Șue- 
rul vântului răsuna sinistru și valul de ploaie sguduia 
ferestrele, într'un freamăt surd. 

= Pe lângă d-ta nu însemnăm nici cât negrul de 
sub unghie, se adresă căpitanul lui Nel Petrescu. 

Nel își îmbrăcă combinezonul de piele. Afară se au- 
zea grohotul motorului, luându-se la întrecere cu vae- 
tele vântului. Mângâie pisoiul care se gudura la 
picioarele sale şi bău pe nerăsuflate un pahar cu rom. 

„Pe timpul ăsta am nevoe de ceva care să mă des- 


morţească!” se gândi el. 


Furtuna îi aruncă în faţă un val de apă; îl primi 
cu seninătate. Se ob:şnuise cu capriciile vieţii. 


“Croitorilor, a Dogarilor...; 


gustul cetăţeanului zilelor 
noastre, însăși lansarea mo- 
nografiei ca speță a genului 
epic, depășind sfera didactică 
şi corespunzând unei cerinţe 
a publicului cititor. Precum 
se vede, judecata trecutului și 
a vestigiilor sale, preocupă pe 
omul modern, și cartea naște 
din acest „criticism“, susținut 
pe diferența de mentalități. 

Incetând să mai fie com- 
plice cu lectorul „criticist“, d. 
Al. Dima continuă cu alt ton, 
călăuzirea pe străzile Sibiu- 
lui: „Problema numirii stră- 
zilor sibiene e una din cele 
mai interesante, din punct de 
vedere cultural și istoric. Ori- 
gina lor e felurită. Câteodată 
înfăţişarea reliefului a dat su- 
gestia numelui: strada Dealu- 
lui, strada Livezii, strada Ci- 
binului, strada Râului; alteori 
felul economic al folosirii: 
piaţa Lemnelor, piaţa Cailor, 
etc...; breslele de altădată au 
botezat de asemeni uz că 

n- 
fățișarea răsboinică a orașului 
a dat Piaţa Cetăţii, Piaţa Ar- 
senalului...;  ordinile călugă- 
reşti şi confesiunile au dus la 
strada Franciscanilor, strada 
Bisericii...;  aşezămintele de 
cultură au dat strada Şcolii, 
strada Teatrului, Aleea Filo- 
sofilor...; instituţiile de sănă- 
tate: strada Spitalului, cartie- 
rul Lazaretului; strada Băii, 
strada Şcoalei ze Innot“... 

Ghidul orașului odată fixat, 
auorul plimbă pe lector, in- 
struindu-], treptat asupra tre- 
cutului şi urmelor lui; asupra 
prezentului și eforturilor -ro- 
mâneșşti de întemeiere aici a 
unui centru de cultură al vieții 
ardeleneșşti. 

Un important capitol acordă 
autorul problemei conlocuirii 
celor două naţiuni: săsești și 
românești, şi colaborării lor la 
prestigiul orașului. Prezenta- 
rea acestei stăpâniri duale, 





formează iarăși un aspect al 
monografiei cu îndemânare 
expus. Autorul face şi o inte- 
resantă analiză tipologică a 
păturii intelecțuale românești, 
după criteriul provenienţei: 
„Inteligența“ locală, — obser- 
vă autorul, — se ramifică și 
ea, după rădăcinile originei. 
Cărturarul regăţean se distin- 
ge astfel prin mulțimea şi 
varietatea cunoştinţelor, prin 
scăpărarea originalității, în 
timp ce ardeleanul impune 
prin adâncimea și sistematica 
gândirii. (p. 178). Caracteri- 
zând deasemeni populaţia să- 
sească, autorul subliniază a- 
mănuntul că, diferenţiaţi faţă 
de români, sașii „alcătuesc... o 
lume aparte, deosebită chiar 
de aceea a germanismului, din 
pricina  răsăritenei lor izo- 
lări“. In ce privește calea de 
colaborare a celor două nea- 
muri, o arată însăși întocmirea 
acestei monografii culturale: 
„Recunoscând aceste naturale 
diferențieri nu avem alta de 
făcut, decât a le accepta ca 
niște fatalităţi, şi a încerca 
să le reducem distanţele pe 
căile ocolite ale înțelegerilor 
culturale“. 

Imaginea Sibiului — centru 
de cultură — s'a impus dealt- 
îel şi stărue în memoria noa- 
stră, a celor veniţi din alte 
părți ale ţării cu gândul să-l 
recunoaştem după acest bla- 
zon. 

Portretul cărturarului de tip 
ardelean, „adânc şi sistema- 
tic“, s'a întipărit și se păstrea- 
ză în amintirea colaboratori- 
lor dela „Universul literar“, 
care sau apropiat de sufletul 
orașului, cu prilejul şezători- 
lor organizate de revistă. Ştim 
că Societatea Scriitorilor arde- 
leni, întemeiată de d. Victor 
Papilian, destășură aici o acti- 
vitate importantă de la care 
așteptăm frumoase rezultate. 

Revista „„Luceafărul”, adu- 
nă în paginile ei talente seri- 
oase, din categoria „gândito- 
rilor”, pe care îi revendică d. 
Al. Dima, pentru specificul 
culturii ardelene. 

Prestigiul unui oraş este a- 
sigurat, când scriitorilor ce 
locuesc în el, li se recunoaște 
titlul nobil de independenţă şi 
iniţiativă în literatură. Aștep- 
tăm în Capitală „noutăţi lite- 
rare“ din Sibiu, iată semnul 
clar care arată că orașul meri- 
ta monografia „culturală“. 


CONSTANTIN FÂNTÂNERU 





Pentru şcoli, părinți și elevi 


Cărţi de curs c 
pentru școalele secundare, se 
mai convenabile dela 


limentar şi toate manualele didactice 


pot procura cu preţurile cele 


Librăria „UNIVERSUL“ 


care este asortată şi cu rechizite şcolare de cea mai bună 


calitate. 

Librăria „Universul“ a ti 
cum și Hărți Murale legate 
tități de hârtie de calc, 
echere, teuri, 


părit noui hărți în culori, pre- 
pe pânză. 
ârtie de desen, hârtie feroprusiată, 
compasuri de precizie, ghiozdane, etc. 


Se găsesc orice can- 


Vizitaţi LIBRĂRIA „UNIVERSUL“ str, Brezoianu 23-25 








(Urmare din pag. 6-a) 


— Atenţie la decolare, Nel. Să nu-ţi frângă aripile 
furtuna, zise căpitanul. 
— Nicio grije, căpitane. Imi cunosc meseria ca pe 
mine însumi. 
Şi, înainte de a se ridica în carlingă, îi șopti stins, 
cu o devotaţie pe care comandantul o găsi bizară: 
— Dacă nu mă mai întorc, scrieți-i mamei să nu 
mă plângă. O mamă ca ea trebue să se bucure, să 
fie fericită. 
Făcu un gest cu mâna. Avionul ţâșni sprinten, se 
smulse dela pământ, se înfundă în faldurile cenușii 
ale ploii și se pierdu, ca un fulger, în întuneric. Sbura 
atât de jos, încât îşi zise că orice greșală ar fi în- 
semnat moartea. În realitate, nu se gândea la acest 
amănunt decât ca la un lucru de minimă importanţă, 
pentrucă vieaţa, pentru el, încetase de mult să mai 
„ aibă semnificaţia de altădată. Nu mori decât odată 
şi nu mori decât pentru tine. Iar e] avea sentimentul 











- 


INFORMAȚII LITERARE 


Aflăm cu plăcere că un cu- 
noscut scriitor, autor a 5 roma_ 
ne și a 8 volume de nuvele, şi-a 
luat în această toamnă bacalau- 
reatul. Ii transmitem felicitările 
noastre, 

p* 

Poetul Traian Lalescu cum- 
pără în fiecare zi două kilo- 
grame de lapte dela lăptăria 
Ehrmann. Viitorul său volum de 
versuri va fi intițulat: „Alcool“. 


INFORMAȚII TEATRALE 


Dramă: 

S'a închis cafeneaua Royal. 
Comedie : 

Domnul Mihai Popescu inter- 
pretează rolul lui Mircea Basa- 
rab în piesa „Vlaicu Vodă”. 
Balet : 

Cunoscutul milionar, domnul 
B. Ogatu, a încasat zilele acestea, 
chiria celor 5 blockuri pe cari 
dânsul le posedă în centrul Ca- 
pitalei, ă 


INFORMAȚII SPORTIVE 


Hi:ppism: 

Domnul Grigore Vasiliu Birlic 
dobândeşte un frumos succes în 
piesa „Prostul din bae” la Tea- 
trul Comoedia. 

D. G. Ciprian are, aproape 
terminată, o nouă piesă de tea- 
tru, 

Box: i 

Cunoscutul romancier, Mircea 
Damian, a isprăvit de cetit vo- 
lumul „Turnul Babel”, de Nea- 
gu Rădulescu. 


a 
ah 
Pan SE 


> mMiPisra 
P.VA Selv- siaiic,vEsrirur juc 
TD. Dc cv se „GBTINE- Ve rFavmos 
Succes în an E CA srEviŢAa TA». 


Curse de fond: 

Absolvenţii  Inaltei Academii 
de artă dramatică sunt în cău- 
tarea unor angajamente la 'Tea- 
trele particulare. 


MARE CONCURS CU PREMII 


Cetitorii noştri sunt rugaţi să 
răspundă la următoarele! între- 
bări: = 

1) Pe cine n'o să înjure dom- 
nul Șerban Cioculescu în revista 
Curentul Literar? 

(Nu se admite răspunsul: „Pe 
domnul Șerban Cioculescu”). 

2) In ce an n'o să serie dom- 
nul Ionel 'Teodoreanu nici- 
roman? : | ea 

3) Câna o ;să se deschidă 
Teatrul de reviste al domnului 
George Șoimu? 

Fiindcă ştim prea bine că nu 
se poate răspunde la aceste în- 
trebări, oferim premii cetitori- 
lor cari vor da răspunsurile e- 
xacte. 

Vom anunța premiile în nu- 
mărul viitor al revistei. 


LA TEATRU 


Reclama anunţă că piesa „Pro- 
stul din bae” dobândește un suc- 
ces imens, smulgână hohotele de 
râs a.e spectatorilor. 

Și cum spectatorul nostru cre- 
de orbește în reclamă, piesa 
„Prostul din bae” se prezintă în 
fața umor săli arhipline. 

Zilele trecute puteau fi numă- 
raţi printre spectatorii ain sala 

Teatrului Comoedia, doi scrii- 






rală din lume nu-l 








tori atrași la acest spectacol, 
atât de reclama făcută în ga- 
zete, cât, mai ales, și de bile- 
tele de favoare primite dela un 
prieten, actor în trupa lui Birlic. 





Cortina sa ridicaț şi cei doi 
scriitori au putut constata câ 
„Prostul din bae” nu smulge 
chiar hohote de râs, ci, dimpo- 
trivă subiectul piesei este foar- 


te banal şi, câteodată, chiar 
plicticos. ş 
După primele replici, .umul 


dintre gşcriitori, lămurit asupra 
calității piesei, a găsit că cel 
mai bun lucru de făcut este să 
eadoarmă. 

Celălalt scriitor, mai rezistent, 
a urmărit cu atenţie peripeţiile 
de pe scenă. 

La sfârşitul actului 1 aplau- 
zele l-au trezit pe primul scrii- 
tor. 

Pentru ca, imediat după pau- 
ză, replicile actului II să-l a- 
doarmă din nou. 

La sfârşitul actului II, scriito- 
rul treaz l-a sculat din somn pe 
cel adormit: 

— „Eu nu mâi 
Plec! Vii şi tu?” 

Calm, scriitorul somnoros a 
răspuns: 


pot rezista. 





Note ro 


P. ANDRONESCU CARAION: 
NOCTURNE. 


Am mai pomenit, nu odată, de 
surprizele plăcute pe care din 
când în când editurile din pro- 
vincie mi le fac — cărțile pre. 
zentate vădind un gust ales. 

Este cazul plachetei de ver- 
suri apărută la Buzău și datori- 
tă d-lui Andronescu Caraion. De 
data asta, în afară de înfăţişarea 
cu adevărat occidentală în care 
se prezintă placheta sus pome- 
nită, avem satisfacția de-a des- 
coperi și versuri bune. 

Iată, de pildă, începutul poe- 
ziei intitulată „Fecioara nopți- 
lor“ : 


Peste vârfuri de stejar 
Trece luna... Și habar 

N'are luna de ce vede, 
Căci nu crede 

Că în lume 

Să s'adune 

Pot tristeţi 

Atât de multe. 


în care autorul ne dovedeşte că 
ştie să mânuiască ușor condeiul. 


NECESITATEA 


cărții de specialitate, menită să 
difuzeze în cercuri cât maj largi 
un mănunchi de cunoștiinţe par- 
ticulare, care mu pot fi uşor la 
îndemâna oricui, s'a făcuţ mult 
simțită în mltimii douăzeci de 
ani. Toate bunele intenţii s'au 
isbit însă de dificultăţi, oridecâ- 
teori a fost vorba de real'zarea 
practici a proectelor tinzând 1a 
tipărirea unei astfel de lucrări. 

Pedeoparte,  maţerialul cerea 
anumite prelucrări spre a fi ac- 





că era o biată frunză moartă, căreia vântul vieţii îi 
dădea impresia că sborul prin văzduh ar fi fâlfâirea 
sănătoasă a ramurilor unui copac. Ceea ce-l preocupa 
cu adevărat şi-l făcea să tremure, era conştiinţa mi- 
siunii care i se încredințase, gândul că ţine în mână 
destinul a mii de oameni. In alte împrejurări, sborul 
ar fi fost ceva banal care nu merită nicio osteneală. 
Acum era în joc soarta atâtor oameni și nicio mo- 
îndreptățea să facă uz de ea. 
Ascultă sgomotul motorului cu o atenţie încordată 
şi ochii îi fugeau neastâmpăraţi pe aparatele de bord. 

Totul era în regulă. Inclină aparatul pe o parte şi 
privi jos. Se vedeau distinct golurile tranșeelor, 
păienjenişul reţelelor de sârmă şi forfota oamenilor, 
care se pitulau în găuri, 
Se lăsă deasupra copacilor, se strecură dealungul 
văilor, plană deasupra câmpiilor, ca şi cum sar fi 
pregătit să aterizeze. Se întoarse spre observator, cu 
fața plină de zâmbet, şi-l consultă din ochi. Străbă- 
tuse sectorul dela un capăt la cealălalt fără să întâl- 
nească nimic şi se gândea să se reîntoarcă, Dar ob- 
servatorul ridică mâna dreaptă înainte, ca şi cum 
l-ar fi sfătuit să continnue. 
Ploaia încetase, dar pe pământ apa se strânsese în 


Porni 





ca puii de potârniche. 


spre necunoscut. 


— „Nu! Eu mai stau să văd 
şi actul III!” 

Și l-a văzut la fel ca pe pri- 
mele două. 


CAFENELE 


Se știe prea bine că pe Calea 
Victoriei, vis-A-vis de Capşa, 
sunt două cafenele: „Royal“ şi 
„de la Paix“. 

Clienţii wredincioși 'ai „Roya- 
lului” sunt actori cari pot fi me- 
reu întâlniți la o masă, în faţa 
tradiționalelor schwartzuri arti- 
stice. 

In schimb cafeneaua „de la 
Paix” este ocupată de scriitori, 
cari se deosebesc de actori prin 
faptul că beau numai apă, nu şi 
schwartz, 

Acum o lună, „Caf& ae la Paix” 
a fost timp de 15 zile, „închis 
pentru renovare“, 

Scriitorii rămaşi fără adăpost, 
au găsit imediat găzduire la ca- 
feneaua vecină. 


ra aa 


Putea fi, astfel, admirat, bar- 
dul Teodor Scarlat sorbind ele- 
giac un pahar cu apă, la o masă 
alăturată de aceea a lui Timică. 

Acum h:crurile s'au schimbat. 
„Paix”ul s'a deschis şi în schimb 
sa închis „Royalul”. 

Scriitorii sau întors în cafe- 
neaua lor de baștină, 

Actorii însă... 





mânești 


cesibil unui număr cât mai mare 
de nein'ţiaţi, această muncă ne- 
fiind dintre cele mai ușoare. Pe 
de alia, învestirea unui capital 
într'o astfel de lucrare nu pre- 
zenia suficiente garanţii, deoa- 
rece numărul celor ce sar fi a- 
propiat cu încredere de ea este 
destul de redus. S'a recurs la un 
expedient: vulgarizarea ști nţei. 
Atunci când această vulgarizare 
a fost făcută de oameni compe- 
tenţi, publicul cit'tor, dornic de 
noutate, n'a avut decât de câş- 
tigat. 

Plecând dela constatarea acea- 
sta, editura „Universul” a înce- 
put de curând tipărirea unei 
culegeni intitulată „Biblioteca 
tehnică”. Au apărut, în condi- 
ţii grafice superioare, câteva vo- 
lume tratând probleme dintre 
cele mai diverse. Efortul pe care 
editura „Universul“ îl face în a- 
ceastă direcție este dinire cele 
mai lăudabile şi primirea făcută 
de public dovedeşte că s'a ajuns 
3: la noi să se facă distincţie în- 
tre cartea serioasă şi cea impro- 
vizată. E mun semn îmbucurător 
şi numărul important de aseme- 
nea lucrări ce vor vedea în 
curând lumina tiparulu: dove- 
deşte că editura „Universul” ştie 
să-l aprecieze. 


DAPHNE DU MAURIER: 
REBECCA 


Continuând seria începută cu 
o seamă de cărți literare din 
cei mai de seamă scriitori ame- 
ricani şi englezi, editura „Cultu- 
ra românească” a tipărit de cu- 
rând romanul Rebecca de Daphne 
du Maurier. 

Puțin, cunoscut la noi, numele 
acesta a trecut de mult oceanul, 
ajungând în scurtă vreme, atât 


crângurilor. 'Ttrecu pe 


pise ca un narcotic. 


Aici devin lucrurile mai ciu- 
date. 

Actorii, însă, rămași fără ca- 
fenea, sunt totuși credincioși 
Royalului. In fiecare seară pot fi 
văzuţi, în fața „Rovalului”, dâr- 
dâind de frig, Rolland de Jassy, 
Caimuschi şi alți actori bătrâni. 

Dacă-i inviţi la „Cafe de la 
Paix”, ei îţi răspund demni: 


— „Noi nu mergem la  scri- 
itori!” 3 
Şi cine spunea, mă  Tog, că 


scriitorii îi disprețuesc pe actori? 
CONSPIRAȚIE 


D. Bumbeșşti a pus în scenă, 
de curând, piesa Vlaicu Vodă. 
Nu vrem să ne facem dușmani, 
aşa că nu ne spunem părerea 
despre regia d-lui Bumbești. 

Vom povesti doar o discuţie 
auzită zilele trecute într'o cabi- 
nă a Teatrului Naţional. 

Cetitorii noştri știu prea bi- 
ne că în actul 1 al piesei, câțiva 
boeri  conspiră  într'o pădure. 
Conspirația pretinde, bine înţe- 
les, o oarecare atmosferă de 
taină, 

Un domn, străin de teatru, care 
venise în vizită la a. Calboreanu 
în timpul prezentărei lui Vlaicu 
Vodă, a auzit la un moment dat 
niște sgomote cari veneau de pe 
scenă. Speriat, vizitatorul a în- 
trebat: 

— „Dar ce s'a întâmplat? Ce 
sunt urletele astea?” 

Calm, 'domnul SCalboreanu a 
răspuns: 

Tari „Nu e nimic! Conspiră doar 
boerii. 

PUNCT ȘI VIRGULĂ 





pe Continent cât şi în America, 
să se impună ca unul dintre 
cele mai de seamă. Opera aces- 
tei scriitoare se impune prin di- 
versitatea de teme ce tratează și 
captivează prin cunoașterea celor 
mai ascunse cute ale sufletului 
omenesc. Lumea descrisă în 
„Rebecca”, deşi aparține unor 
straturi sociale diferite, formea- 
ză o mică familie spirituală, sin= 
gularizată în furnicarul imens 
ce-o înconjoară, reușind să-şi 
păstreze nealterat caracterul spe- 
cific pe care autoarea i-l impri- 
mă. 

Traducerea d-lui Constantin 
Apostol se dovedește la fel de 
bună ca şi cele precedente. 


UN REUȘIT PORTRET 


al lui Decebal, — bazat pe măr- 
turiiie obiective şi unanime în 
a-i recunoaște calitatea de pr:ce- 
put războinic și om de stat fă- 
cute de istoricii vremei — sem- 
nează d. Ion I. Rusu în ultimul 
număr (7 anul 12) al revistei 
Transilvania care apare la Sibiu. 

După ce reproduce părerile w 
nui îstoriograf a timpurilor asu- 
pra personalităţii covârșitoare a 
regelui dac, citează: „Cu aseme- 
nea virtuţi, el a fost an: îndelun- 
ţa un vrednic adversar al Ro- 
manilor”. Orice contribuţie cât 
de neînsemnată la. cunoașterea 
celui ce-a știut ani dearândul să 
înfrângă impetuozitatea Romei, 
este binevenită. Prin studiul a- 
cesta, d. Rusu îşi vădește dragos- 
tea pentru trecutul nostru şi pri- 
ceperea rară de a se păstra în 
realitate, ferindu-se de afirmații 
gratuite și dăunătoare. 

In restul numărului colaborea- 
ză d-nii: Silviu Dragomir, Sabin 
Opreanu, Al. Procopovici, Emil 
Petrovici, Adrian Cristea, 1. Ver- 
bină, Ion Mușlea, P. Drăghici ete. 


C. POSTELNICU 





şiruri de cocoare, zări ceea ce căutase. Inaintau pe 
marginea şosel.i, la adăpostul pomilor, prin frunzişul 


deasupra lor cu o furtună, 


cabră, veni în picaj şi plană din nou. Se ghemuiseră 
în moroaie, ca broaștele, se tupilaseră la rădăcina po- 
milor, ca şi cum vântul de moarte care suflase pe 
deasupra lor le-ar fi tăiat respiraţia. Işi simţi sufletul 
plin de o mulţumire sinceră. Bucuria îi dădea aripi 
noi. Se răsuci spre observator și-i desveli un surâs 
irezistibil, plin de satisfacţie; apoi viră. Se înapoiau. 
Misiunea se terminase. Incepu să se gândească de- 
parte, la trecut, la vieaţa cea de toate zilele. Acum, 
când aflase ceea ce trebuia să afle, nu-l mai preocupa 
nimic dim toate acestea. 1 se păreau inutilităţi, lucruri 
care se petrecuseră cândva și care nu mai aveau 
decât importanţă istorică. Imaginea mamei î: răsări 
în minte, bună şi blândă, cu ochii înnecaţi într'o me- 
lancolie care parcă-l implora, cu vorba domoală și 
dulce. Iși aminti plimbările prin Iași, pe sub teii care 
amesteziau voinţa, când înserarea se îngâna cu noap- 
tea, își aminti pe Liana, frumoasă și mlădioasă ca un 
lujer de crin, de ceasurile în care voluptatea se to- 


băltoace enorme. Era linişte şi drumurile goale. Se 
hotărî să se înapoieze; dar în clipa aceea, ca lungi 





Erau din nou deasupra liniilor. 
| CAROL ANTON APOSTOLESCU 


——— 6 


Bă tie adevărat? Să fie oare adevărat? se întreba 
sublocotenentul Nel Petrescu, în prada celei mai 
profunde neliniști. 

Nimic din atitudinea ei, nicio pornire cât de vagă 
şi niki măcar presentimentul său nu-l făcuseră să se 
îndoiască o clipă de esenţa sentimentelor ei. Surpriza 
era cu atât unai mare și mai copleșitoare, cu cât nu 
se așteptase la un asemenea desnodământ. Ultima 
dată când o văzuse, Katia era așa cum o ştia, aşa 
cum se obișnuise să fie. O fată sinceră, mai deschisă 
chiar decât sperase că ar fi o femee în stare să fie 
şi pasiunea cu care-l iubea, cât și întreg felul ei de 
a fi, destul de elocvente. Crezuse în dragostea ei mai 
puternic şi mai nestăvilit decât în orice lucru de pe 
lume şi nicio voință omenească nu l-ar fi determinat 
să-și schimbe convingerea. 

Sosise în București de două zile şi toate încercă- 
rile de a o vedea rămăseseră infructuoase. Işi aminti 
cu amărăciune nădejdile pe care şi ie pusese în 
permisia aceasta și nerăbdarea, cu care Katia se pre- 
făcuse că așteaptă reîntoarcerea lui şi o teamă surdă 
îi cuprinse sufletul. Folosise toate mijloacele la care 
putea alerga un om în asemenea situaţii: îi trimese 
vorbă prin cunoștințe comune, îi scrisese scrisori 
lungi, pline de duioșie şi de dragoste. Katia îi fixă 
un rendez vous şi-i promise să se ţină de cuvânt. 
Refuză invitaţia unor prieteni pe care în alte împre- 
jurări nu i-ar fi ocolit şi rămase acasă toată ziua, 
ca nu cumva să sosească în lipsa lui. Orele se scurse- 
ră într'o aşteptare chinuitoare, dar Katia nu veni. 
li telefonă în câteva rânduri, dar niciodată nu o găsi 
pe ea. Li răspundea regulat aceeaşi voce prefăcută 
şi ostilă a fetei din casă, care-l asigura că-şi anun- 
ase stăpâna şi că desigur Katia îşi va aduce aminte. 
In seara celei de a doua zi, Katia se înduioșe de sbu- 
ciumiul lui de câine şi-i telefonă; îi vorbi, cu o com- 
vingere și un rafinament rar, mărturisindu-i că re- 
gretă cele ce se întâmplase și-i promise, cu aer so- 
lemn — totuși pocăit — că va şti să se pedepsească 
singură, pentru răutatea ei, care nu fusese decât co- 
chetărie. Şi ca un corolar al greșelii, pe care şi-o re- 
cunoscuse, îi spuse să o aștepte a doua zi. 

— Când? întrebă Nel Petrescu, cu inima aprinsă 
de emoție. 

— Ei, când?! răspunse ea, cu nervozitate. Nu mă 
mai iubești, iubitule ! E așa mult de când nu ne-am 
mai văzuțt încât să nu-ţi mai amintești nici orele 
noastre de dragoste? Incet, încet, vei ajunge să uiţi 
totul. 

Dar Katia nu veni. 

In intimitatea sufletului său, cu toată liniştea apa- 
rentă şi a voinţei de fier, în care fusese crescut, 
începu să se simtă cutremurat de un bizar și impia- 
cabil semn de întrebare şi îndoielile i se încrucişau 
prin minte, într'un haos «de nedescris. 

Devenise mai nervos, mai impulsiv și orice insis- 
tenţă îl nemulțumea şi-l umplea de violenţă. Se re- 
trăgea în liniştea camerei sale (situată într'un un- 
gher îndepărtat al clădirii) să trăiască între visurile 
pline de imaginea Katiei şi ceasuri întregi se muncea 
să găsească sensul tainic și inexplicabil al purtării ei. 

Intrwuma din zile, un prieten îi spuse că a văzut-o 
pe Katia la braţul unui colonel și că arăta foarte 
tandră şi bine dispusă, Se mărgini să zâmbească și 
schimbă cu amabilitate vorba. In cugetul său își zise 
că era desigur una din rudele ei, un unchi, bunic, 
sau așa ceva. Dar, după ce rămase singur, se întrebă 
dacă prietenul său nu avusese dreptate și îndoiala 
i se strecură în suflet, ca o otravă. Incercă să adoar- 
mă, ca să uite, dar somnul nu se prindea de el. Iși 
reaminti în amănunt toate ezitările Katiei de a-l în- 
tâlni, le cântări pe fiecare în parte şi se tnudi să 
le aprecieze cât mai obiectiv, le coondonă, ca să le 
dea un tâlc. Vălul care îi acoperise -vederea şi rațiu- 
nea se subţia, se făcea din ce în ce mai străveziu. 

Durerea îi creștea în suflet năvalnic, distrugătoa- 
re. O ura pe Katia, cu o ură cum nu mai urîse nici- 
odată. (Ce barbar şi incomştient e sufletul omenesc! 
își spuse el, cu dispreţ.) Se înspăimântă de lipsa ei 
de înţelegere, de cruzimea cu care călcase peste tre- 
cut, peste dragostea lor. Şi în neantul care-l înghiţea, 
îşi făcu loc în el convingerea că întocmai ca o mouă 
Iudita, Katia avea să-l piardă, cu obsesia dragostei ei. 

Imapoierea la escadrilă nu părea să fie atât de re- 
confortantă, cum sperase Nel. Işi închipuise că, de- 
parte de ea, avea s'o uite mai ușor, că preocupările 
de acolo îl vor acapara până într'atât, încât imagi- 
nea Katiei, care-l urmărea cu neclintită consecvență, 
se va ofili, pe zi ce trece, până se va stinge pentru 
totdeauna. 

Dar Rubiconul moral, pe care-i întâlnise în drum, 
deși era o apă liniștită, era foarte anevoios de în- 
fruntat, pentrucă întotdeauna apele liniștite sunt 
foarte adânri şi periculoase. 

Pe măsură ce timpul trecea, se gândea la Katia 
cu un elan și o pasiune, cărora, dacă nu vroia să le 
recunoască adevărata intensitate, nu însemna că nu 
existau și mu-l preocupau. Incercă să-și amintească, 
cu toate preciziunea, lucruri care se întâmplaseră de 
multă vreme, revizuia și căuta să-şi explice anumite 
amănunte, pe care le irecuse cu vederea altădată, 
convins că trierea şi introspecția aceasta îl vor con- 
duce la găsirea unei explicaţii reale şi fidele, care-i 
va ajuta să pună ordine în haosul din mintea sa. 
Dar, din nenorocire, procedeul acesta era însăși ceea 
ce ar fi trebuit să evite, deoarece reactualizând pre- 
zența Katiei şi întreținând-o vie, în inimă, își pri- 
cinuia o durere tacită şi chinuitoare, întreținea o 
apatie, care nu-i putea 'fi de niciun folos. Odată sau 
de două ori chiar, presimţi că acesta este motivul 
care-l făcea să fie atât de nervos și de abătut, dar 
își dete seama că i-ar fi peste putință să nu se mai 
gândească la ea, că-i lipsea și voința şi convingerea 
de care ar fi avut nevoe pentru o asemenea cruciadă 
împotriva destinului său. Avea senzaţia că este sola- 
vul unei forțe magnetice şi că orice împotrivire ar fi 
zadarnică, pentrucă imaginea şi parfumul dragostei. 
al trecutului, erau mai puternice decât voinţa lui şi 
că trebuia să se resemmeze. 

Speră să găsească limanul pe care-l căuta cu în- 
frigurare şi desnădejde în vin, dar se înșelă şi de 
astădată. Vinul îl exalta, îi stârneau în suflet flăcă- 
rile, pe care el se trudea să le stingă. 

Se părăsi în mâinile soartei. 

Intui, ca prin vis, că în întunericul de nepătruns, 
între gigantele fantome ale sufletului său, licăreşte 
undeva o luminiță a nădejdiei, că sub furia furtunii, 
care creștea și se ridica într'însul — ca un flux și 
reflux, se luptă, cu disperare, dar se înalţă dim ce 
în ce mai sus speranţa în destinul său, pe care fan- 
toma aceea îngrozitoare ce-l temoriza zile și nopţi în 
şir, nu reuşise s'o doboare. 

Simțea cum i se desface sufletul în sute şi mii de 
părţi, cum se macină şi se nimicesc şi că cineva în- 
tr'însul plânge cu hohote şi se împotrivește sbuciu- 
mului omoriîtar; dar, ca sub imperiul unei vrăji, asis- 
ta, neputincios şi plin de emoție, la jocul fantastic şi 











UNIVERSUL LITERAR 


QIP/ ERAI 


de CAROL-ANTON APOSTOLESCU 


nebunesc pe care-l urzise vieaţa în iabirintele ei ma- 
gice. (Odată şi odată se va sfârşi totul! gândi el. Și 
de vreme ce este aproape o absunditate să lupţi îm- 
potriva propriului tău suflet, n'am decât să-l las să 
se liniștească singur.). 

Dim inima de piatră a destinului, curse o lacrimă. 

Se înduioşase de chinul lui, care, fără să fie Pro- 
meteu, suferea aidoma. Incepu s'o urască şi senti- 
mentul acesta de neclintit îi dădu speranţa în care 
nu mai voia să creadă: nu va mai însemna nimic 
pentru el, o va uita; își va recăpăta însfârșit liniștea 
de care avea nevoe. Incercase să fie indiferemt. Dar 
indiferența nu este o armă; sau, în cazul cel mai 
bun, este o armă cu două tăiușuri. Pasiunea putea 
să isbucnească, pe neașteptate, şi mai răscolitoare. 
Acum nu se mai îndoia de nimic. Când ajungi să 
urăști pe cineva, totul este limpede: dragostea sa 
stins definitiv. Și el o ura pe Katia. O ura nu pen- 
trucă-l minţise şi-l înşelase în sentimentele cele mai 
sincere, căci, în fond, amănuntul ăsta nu i-l putea 
impume el; o ura mai mult dintr'o revoltă surdă a 
orgoliului care nu-i putea ierta, nici în ruptul capu- 


ao mam sim pr ei 








lui, greşala de a-l fi părăsit pentru altcineva, pentru 
o dragoste nouă. Admitea că nu era îndreptăţit să 
formuleze nicio pretenţie asupra simţămintelor ei, 
dar nu se arăta, sub niciun cuvânt, dispus să-i treacă 
cu vederea că se purtase incorect și murdar cu el, 
că sub aparența dragostei pătimaşe, cu care-l amă- 
gise, se ascundea im joc perfid, lipsit de cel mai 
elementar simţ, de omenie şi gândul acesta — cel mai 
impresionant şi mai chinuitor dintre visele pline de 
spaimă pe care fusese sortit să Je trăiască — se ri- 
dica acum năvalnic în suflet şi-l umplea de indig- 
nare oarbă, de ură. Găsea cu totul explicabil şi uman 
ca unei femei să-i placă un alt bărbat, de dragul că- 
ruia să rupă orice legătură cu trecutul, dar socotea 
mai mult decât infamie să te părăsească fără niciun 
memajament, după ce fe-a sedus, pur și simplu, după 
ce te-a făcut să crezi în iubirea ei ca în ceva mai 
presus de îire. 

O ura pe Katia pentrucă se prefăcuse că ţine la el 
şi-l îndemnase să creadă în dragostea ei, când în 
realitate se gândise la altul. 

Altădată, o asemenea prezumție l-ar fi înspăimân- 
tat. 

Acum îl liniștea. 

Era o inconsecvenţă. 

La fel se gândi şi Nel Petrescu, dar nu cu presen- 
timentul unei greșeli de neiertat, ci calm şi nepăsă- 
tor, ca şi cum ar îi fost vorba de un sofism pentru 
care nu trebuie să-ţi faci nervi. 

Vieaţa are bizareriile ei inevitabile cu care ești 
nevoit să te acomodezi, deși poate conștiința stă la 
îndoială. 

Pentrucă totul depinde de sensul pe care vrei să-l 
dai faptelor şi faptele nu sunt ceeace sunt, ci ceeace 
vrem noi să fie. 

= 

Nel Petrescu îşi reluase vechiul obicei de a face 
lungi plimbări prin împrejurimi, dar nu ca să scape 
de imaginea obsedantă a Katiei, ci pentru mulțu- 
minea deplină pe care o trezea în sine mireasma ier- 
burilor, aroma vânturilor și veselia exuberantă a pă- 
sărilor, Uitase totul. Acum avea o altă pasiune: flo- 
rile. Pentru ele risca orice. Ele se poartă mai fru- 
mos decât oamenii. Se căţăra pe costişe, cu o înde- 
mânare instinctivă, cobora văile, cu pas îndrăsneţ, 
cutreera pădurile, atras de o chemare magică, de 
chemarea irezistibilă a gingășiei și farmecului lor. 

Ţăranii se obişnuiseră cu el și-l priveau cu bună- 
voinţă. Fetele îi zâmbeau; camarazii îl necăjau. Dar 
el nu lua în seamă niciuna din manifestările lor. Nu-l 
interesau, Devenise un alt om; un amoral. Un om 
pentru care nu contează decât sentimentele şi raţiu- 
nea sa. 

Se întorcea acasă cu braţul încărcat de flori, dar 
niciodată nu răsplătise unul din nenumăratele surâ- 
suri cu o floare. O singură femee se putea mândri cu 
atenţia lui. O violetă, presată între rândurile unei 
scrisori de felicitare. Dar femeea aceea era mama sa. 
Restul și-l dăruia sieși,  pentrucă unicul cult, pe 
care-l mai păstra, era pentru el însuși. 

La escadrilă, vieața îşi continua mersul normal. 
Juca poker şi bridge de câte ori simțea plăcere şi no- 
rocul se agățase morţiș de el. Câștigă, în trei seri, 
solda care i s'ar fi cuvenit în șase luni de zile. Bănui 
să fie una din fanteziile soartei şi continuă jocul, cu 
presemtimentul că roata se va întoarce şi va pierde 
ceeace câștigase din simplă întâmplare și favoritism, 
Banii nu aveau pentru e] nicio valoare. Era prea 
cinstit şi prea desinteresat ca să-și ruineze camarazii. 

Trimese jumătate din sumă mamei, (deşi știa că 
rare nevoe) însoţită de o scrisoare, care pe el îl um- 
plu de mulţumire şi de haz, dar pe ea o întristă: o 
ruga să-i constitue ca legat pentru parastasele sale. 
Din rest, cumpără șampanie, pentru popotă. Ii plăcea 
şampania, pentrucă-l exalta cu o măestrie de curte- 
zană şi-i stârnea în suflet flăcările dragostei de sine 
şi a încrederii oarbe. Bea de câte ori pleca în sbor şi 
la înapoiere o lua dela capăt. Comandantul escadri- 
lei îl sfătui să renunțe la impuaudenţe. Prietenii își 
imară rămas bun dela el. Cel mai nefericit era ob- 
servatorul său, care nu greşise cu nimic, şi pătimea 
ca un 'Tantal. 

Avu unsprezece dueluri aeriene și dobori șapte 
avioane. Celelalte fugiseră. Ministrul Aerului îl de- 
coră „proprio manu“. Era un as. Câţiva dintre cei 
care-l compătimiseră îl imitară, atraşi de laurii ne- 
preţuiţi ai răsplatei. Aliaţii şi patria recunoscătoare 
le încununară abnegația și devotamentul „post mor- 
tem“. 

Obţinu o permisie, daz nu rămase cu mama sa 
decât între două trenuri. Ii era teamă de sentimen- 
talismul ei excesiv, pe care numai o mamă ca ea 
era capabilă să-l nutrească. Nu merita atâta risipire 
de suflet şi orice ceas în plus adăoga, la contul lui 
pasiv, sarcini pe care nu le-ar fi putut achita nici- 
odată. 

Restul zilelor îl petrecu la Iași, unde cunoscu o fată 
de o frumuseţe rară: Liana Nicolau. In timpul unui 





ceai, o curtă şi o seduse cu rafinament de Don Juan. 
Iși jucă rolul de îndrăgostit cu abilitate de star şi 
după întâlnirea următoare, Liana îi propuse să se 
căsătorească. Il iubea cu pasiune deslănțuită, de 
parcă i-ar fi promis împărăţia lumii şi dragostea lui 
Cupidon. Nel înlătură incidentul, cu o îndemânare 
de prestidigitator și amână răspunsul. Mai avea două 
zile de stat în Iaşi și avea intenţia să se distreze. La 
despărțire, îi mărturisi, calm şi cinic, adevărul. 

— Îmi ceri ceva care întrece puterile mele, Am 
iubit, dar dragostea m'a lecuit pentru totdeauna. de 
asemenea nebunii. 

— Nu crezi că vorbești prea solemn și că solem- 
nitatea d-tale nu e în firea oamenilor ? îl întrebă ea, 
cu sufletul aprins de emoție, 

— Despre morţi vorbesc în felul ăsta ori de câte 
ori am prilejul. Dragostea, pentru mine, e ceva pe 
care nu va mai reuşi nimeni și nimic s'o readucă la 
vidaţă, : 

— Mă voi lupta s'o irezesc în d-ta, să-i dau stră- 
lucirea din trecut şi atunci am nădejdea că va fi 
ceva muncit de mine și te vei îndura să nu mi-o mai 
refuzi ! zise ea, sdrobită de durere. 4 

— Vită-mă mai bine. Va îi mai uşor şi mai cu- 
minte pentru d-ta. Nu vreau să te mint, pentrucă 
sunt prea cinstit. Să admitem, prin absurd, că lucru- 
rile sar petrece aşa cum presupui. Dacă ai isbuti 
să-mi înmoi sufletul, ţi-ai face cel mai mare rău şi nu 
m'ai ierta în vecii vecilor; aş distruge, cu un cuvânt, 
două sutlete: pe al d-tale și pe al meu, care ar reîn- 
cepe să sângere şi să mă doară, aşa cum cred că n'a 
suferit nimeni. Pentrucă maş iubi îm tine pasiunea 
pe care mi-ai arăta-0, ci dragostea pe care am 
pierdut-o. 

Ea i se asvârii cu disperare în braţe şi, printre la- 
crămile calde care-i scăldau faţa, spuse încet, cu ne- 
țărmurit regret : “ 

— 'Te voi iubi toată vieaţa și te-aş fi iubit oricum 
ai fi fost. 

— Uită-mă ! șopti Nel Petrescu și o sărută prelung 
pe gură. 

— Niciodată ! zise ea, cu mintea risipiță. Mă voi 
gândi mereu la tine şi ve: fi al meu cel puţin cu gân- 
dul. Gândurile nu mi le poți lua. 

Dar Liana se îngelase. Nel îi luă şi gândurile. 

Se întoarse la escadrilă, ca şi când ar fi revenit 
dintr'una din plimbările obişnuite şi îu primit sărbă- 
toreşte. Era ziua comandantului. Se bău mult, de 
parcă ar fi încercat să stingă în sufletul lor tot focul 
care măcina omenirea. Cântară melodii duioase al că- 
ror farmet numai erau în: măsură să-l simtă, poves- 
tiră aventuri ușoare, ca niște oameni fără griji. In 
lume totul are un rost. Alţii se îngrijau de ei. Ingră- 
mădiţi în jurul telefonului, fa care comandantul pri- 
mea ordine, palid și cu sentimentul celui care a mers 
mai departe decât se cuvenea, încercau să prevadă 
desnodământul. 

— Nimic grav, băeţi ! se sili să zâmbească nepăsă- 
tor comandantul. Un avion inamic, care reglează tirul 
artileriei, ca la manevre şi au nevoie de unul de-ai 
noștri, oa şi cum noi am fi vânători. 

Comandantul  agăţă receptorul care-i rămase în 
mână. O tăcere de plumb se lăsă în cameră, ca şi cum 
Sar fi anunțat sfârşitul pământului. 


Lc 





“Toată v:eaţa poate să fie chiar mâine, 


4 Octombrie 1941 =—-: 


Un egomot de motor îi făcu să tresară. Era însă nu- 
mai o maşină de transport. Comandantul se ridică 
dela masă. Se jucă cu mascota escadrilei, un pisoi alb 
de toată frumusețea pe care-l botezaseră Yuky. Ochii 
îi fugeau însă spre geamul larg deschis al odăii, ca 
şi cum ar fi pândit să sosească un mosafir mult 
așteptat. Se îndreptă spre fereastră şi-şi sprijini coa- 
tele pe pervaz. Vântul călduţ îi mângâia obrajii, ca o 
alintare blândă de femee. Rămase nemișcat, ca şi când 
Sar fi temut să nu trezească visul care-l cuprinsese. 
Avea încredere neclintită în Nel. Se gândi că destinul 
nu va fi atât de câinos încât să-l înșele când îi era 
humea mai dragă. Deodată îşi ciuli urechile, ca şi cum 
ar fi pândit ceva şi isbucni într'un strigăt de bucu- 
rie, de triumf. 

— Se întoarce Nel. 

Fugiră cu toţii pe pistă. Vântul adia leneş şi liniş- 
tea serii era deplină. Avionul cobora uşor, ca un vul- 
tur în sbor planat, făcu o spirală şi luă pământ. 

— Viaţi c-ocănit, hm ? întrebă căpitanul. 

— Ba am avut bine de furcă cu el, răspunse Nei 
Petrescu cu veselie, 

— Slavă Domnului că te-ai înapoiat. Te-aş fi avut 
toată vieaţa pe conştiinţă, 

— „Toată vieaţa !” Ce paradox nostim, căpitane. 


Inchinară pentru cel căzut şi pentru învingător. 
Simţiră din nou pulsând sângele în:vine. Rarcă n'ar 
fi fost. trişti de când lumea. pr a 

Două zile în urmă, Nel primi o serisoare al cărui 
scris, deşi familiar, îi era cu toate acestea necunos- 
cvț. Desfăcu plicul calm, totuși curios; şi emoția în- 
cercată, îl umplu de spa:nă. Era dela Katia Ștefano- 
viei. Se întrebă ce mai vrea femeea aceasta, care-l 
chinuise mai mult decât ori ce, cu farmecele şi cru- 
zimea sa și ce rost ar mai putea avea scrisoarea după 
atâtea Juni de tăcere? Găs: cuminte să n'o citească, 
s'o distrugă înainte de a fi prea: târziu. Dece să mai 
desgroape morţii, dece să-și înnece sufletul întrun 
val nou de tristeţe ? "Trecutul îi fugi prin minte, ca o 
fantomă. Se învinse pe sine. Viermele curiozităţii se 
arătate mai tare. Cedă. Erau câteva rânduri, dar un 
întreg proces de conștiință, un enorm semn de în- 
trebare ; 

„Ştiu că ai suferit. Și pe mine m'a durut sufletul. 
Poate nu mă crezi. E adevărul şi numai adevărul. 
Mi-am călcat peste inimă, dar nu puteam alege. Ce 
rea şi nemiloasă este vieața ! Mai târziu, vei înţelege 

totul și — cine ştie? — mă vei ierta, Te-am iubit 
şi te voi iubi cu o dragoste cum numai tu o meriţi şi 
pe care numai eu ţi-o pot da. î 

Dacă am însemnat ceva pentru tine, iartă-mă; sau, 
cel puțin, nu mă mai ur. Plâng şi totuşi nu am niciv 
putere să fac altțel.” 

Intunericul se lăsă mai de nepătruns. Se munci 
până la epuizare să înțeleagă ce sens avea scrisoarea 

și care putea să fie străfundul întregii situaţii, dacă 
cele ce-i seria erau adevărate. Scutură din nou tre- 
cubul, scurmă înfrigurat printre rămășițele amintiri- 
lor. Enigma era impenetrabilă, rece şi storțările sale 
neconvingătoare, inutile. Deveni solitar şi îngândurat. 
Privirea i se încărcă de o tristețe neașteptată. Ţăra- 
nii îl văzură din nou răscolind crânguri şi văi; fetele 
îşi amintiră de el şi-i zămbiră; camarazii dădură din 
umeri și-l lăsară în plata Domnului. Nel Petrescu 
era un 'om, dela care nu se putea afla nimic mai mult 
decât ceea ce-ţi spunea el însuşi, sau din ce nu-ţi spu- 
nea. Nu avea niciun prieten. intim, niciun confident 
şi nimeni nu era în stare să-i ghicească gâdurile. 

Işi continuă sborurile sale nebuneșşti, mitral:e tru- 
pele dela câţiva metri, incendie un balon captiv şi 


Su, căpătă „Coroana României” şi o citare pe armată. De 
,- trei ori se întoarse cu fuselajul ciuruit de gloanţe şi 
i, schije. Dar alţii nu se mai întorceau deloc, 


” Două săptămâni după aceea, părea să fi uitat inci- 
dentul. Erau în biroul comandantului, strânşi în jurul 
hărţii. Frontul se modificase, obiectivele erau altele. 

Afară, ploaia turna cu găleata. Cerul se încărcase 
cu nori uriași şi megri ca fundul iadului. Erau așa de 
spăimântători și de jos, încât s'ar fi zis că aveau de 
gând să înnăbușe pământul. Ţârâitul strident al tele- 
tonului pumctă atmosfera încordată, cu o ameninţare 


nouă. Căpitanul ridică receptorul şi ascultă. [1 pri- 


viră cu toţii într'o linişte de mormânt. Ochii i se tur- 
buraseră şi o paloare de moarte i se întinsese pe 
laţă. Nu aflaseră nimic, dar bănuiau totul; aveau pre- 


“ sentimentul, pe care-l are oricine în fața morţii. In : 
“suflet se prelingea liniștit, dar haotic, picătură cu 


picătură, spectrul halucinant al sborului, prin ne 
cunoscutul elmentelor ostile ale naturii. Şi mintea 


amplifica impresia și-i dădea o rezonanţă fantastică 


de gol și 'durere. 
— E curată nebunie, domnule general, protestă că- 


--.. pitanul. De ce-mi cereţi să trimet un om care știu că 
„nu se va mai întoarce? E un sbor inutil, pentrucă 





— Plec eu, spuse comandantul liniștit, dar în adân- 
cul ochilor stinşi se citea un fel de renumţare; spăr- 


“ sese oalele şi voia să le plătească. 


O clipă toţi avură impresia că se deschisese un 
mormânt și că spectrul care ţâșnise din el, îi ame- 
nință deopotrivă; dar nimen; nu făcu o mişcare. 

— E o nebunie, căpitane, e imposibil, zâmbi Ned 
Petrescu. Tummă fără păstor ! Haida-de, căpitane, co- 
mandantul nu pleacă. 

— Atunci ? întrebă rugăitom comandantul. 

— Plec eu. 

'Păcerea fu şi mai: grea. N:cio vorbă, niciun gest. 
Chiar şi comandantul mu zise nimic. Il privea halu- 
cinat şi mut de venerație și fericire, ca Lazăr din Be- 
thania pe Isus, după ce-i redase vieața. ; 

Veselia, încetase. Se înapoiară în aceeaşi cameră în 
care fremătase nepăsarea şi voia bună, dar nu ca să 
se distreze, ci să-l aştepte pe Nel. Când erau îm- 
preună, gândurile erau mai puţin aspre, mai uşoare. 

Cineva aruncă pe masă un pachet de cărţi. Se în- 
voiră tacit şi jocul începu. O oră de sbucium se scurse 


repede. Din când în când ochii îi se îndreptau către | 


cer, dar, după ce rătăceau o clipă dealungul orizon- 
tului, se plecau neputincioşi şi meliniştiţi în jos, ca: să 
nu întâlnească în drum gândul care li se părea co- 
mun şi deopotrivă de treaz. Comandantul își privi 
ceasul; apoi spuse foarte încet: i 

— E timpul să se întoarcă. 

Dar vorba îi era oarecum străină, neconvingătoare, 
ca şi cum el însuși nu ar fi crezut în ea. 

— Niciun semn de vieaţă şi încurând o să se lase 
noaptea, murmură um: glas, 

Căpitanul nu răspunse nimic, dar după o vreme 
anunţă inașinal : 

— Trei pici. - 





se va prăbuși înainte de a-și împlini misiunea. 
La celălalt capăt al firului, generalui se arăta ne- 


“clintit. 


— Nu se va mai reîntoarce ? Haida-deh ! Nu-ţi mai 


.. descuraja băeţii. Asta rămâne de văzut. Eu am drep- 


tul să procedez cum socotesc că e mai bine; risc vieaţa 
unui s.ngur om, dar mă îngrijesc şi salvez dela 
moarte divizii întregi. 

— Dar vă asigur că nu e timpul pentru o aseme- 
nea încercare, protestă comandantul. Nu puteţi fi de 
nicium folos oamenilor dv. 

— Sumtem datori să încercăm totul. Omul nu e 
decât o piesă dela marea maşină a naţiunii. 

— Vă înţeleg, dar norii ăștia... 

— La naiba | râse generalul. Atâtea necazuri pen- 
tru câțiva nori! 

Comandantul puse receptorul la loc şi se aşeză în 
scaun, fără să spună un cuvânt. Nu se mai simţea 
capabil de nimic. Il părăsiseră și forța şi voinţa; îi 
era teamă de ei, de vieaţa lor. Inţeleseră cu toţii tris- 
tețea care vibra în sufletul căpiţanului şi grija de 
părinte pe care le-o purta. 

_— Bi, căpitane ce sa întâmplat ? întrebă într'o vre- 
me Nel Petrescu. 

Căpitanul schiţă um zâmbet amar. 

— Cred că un sbor pe timpul ăsta, e curată ne- 
bunie. 

—— Absurd. Plafonul e la câteva zeci de metri. 

— Ei bine, cineva dintre noi trebue să sboare, Car- 
tierul are informaţii că de partea cealaltă se prepară 
ofensiva. Concentrărni de trupe, instalări de baterii, 
iată ce-i imtearesează; surpriza ar însemna câteva divi- 
zi: măcinate prosteşte. 

Pe măsură ce vorbea, glasul îi devenea mai vioi şi 
mai convingător. Se trudea să-și însușească un elan 
şi um entuziasm care nu-i aparţineau, să-i facă să în- 
țeleagă că de reuşita acestui sbor atârnă soarta a mii 
de vieţi. Ochii însă nu putea să trădeze; erau trişti 
şi obosiţi, ca după o suferinţă imensă. 








(Urmare în pag. 5-a) 


ai 








PRO RI E TC E N A a tre pe eg aă : 
TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU 23 Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. T. T. Nr. 24464-938,