Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1927_043_0036

ELON VIORESCL ; PEISAJ DIN MANGALIA 


An. XLIII Nr. 36 Da 
4 Septembrie 1927 | i şi Lei 3 





s62 | | UNIVERSUL LITERAR 


MUNTELE 


sătul de nesfârşit şi-nzur, ades 

„aş îi vrut să mă cobor la ses, 
şi, pitic şi nebăgat în seamă, ca un dâmb 
s'odihnese lângă-un pârâu trândav şi strâmb... 


A. COTRUȘ 


LIBELULA 


In cartea'nchisă, astăzi — acolo unde semna e -— 
Descoperii în file o vizită postumă. 


Sa rătăcit rănită încoace. Greu pesemne 

Cu aripioara ruptă s'a ridicat din humă. 

De boare ajutată o fi venit, bolnavă: 

Şi-antenele de aur le-o fi întins din carteu 

Inchisă în neştire când inima prin slavă 

— Roș porumbiel — rotindu-mi, visa, desigur moartea ! 


Străpunse arcul spaimei cu rândunici... A vaer 
Căzu un +reasc, o îrunză îngălbeni în aer. 
Cu'nsângerări streine, cu ungbiile-atente 

Mă depărtam pe vârturi de blocuri transparente. 


. . .  . a “. . ... 


Si-ţi cadă aurie pe umăru'n mătasă 

Laşi umbreluța tristă — o aripioară ruptă; 
Șin mine e o larmă şi'n mine e o luptă... 
'Preci leneș pe la poartă ca să te văd frumoasă. 


C. M. THEODORESCU 





UNIVERSUL LITERAR 


VIOARA MUTĂ 


Popa mirosi el ec însemnează această 
tăcere şi,  plecându-se spre piciorul 
drept, începui să-l frece cu palma. In a- 
ceustă mişcare a lui apucase să ridice 
puțin în sus şi umărul stâng, Răiuase o 
clipă aşa, pe loc, şi i se păru comodă și 
chiar echilibrată. atitudinea. 

Intre timp prefectul găsi că e ora me- 
sei şi, luându-zi ziua bună, plecă. Popa, 
după ce plăti intreaga consumaţie, făcu 
la fel, în mijlocul strângerilor entu- 
ziaste de mână. Şchiopăia cu gravitate 
Şi cu convingere. Se pomeni însă că, cu 
aceiaşi contingere, îşi strâmbase umă- 
rul stâng priutrio ridicare a lui în sus. 
Asta îi lăcea o plăcere sadică. Nu-şi da 
seama ce anume bucurie poate trage din 
înfăţişarea lui tot mai slută, dar nici 
nu căuta prea muli o descifrare au senti- 
mentului: acesta. Se mulțumea să-l tră- 
iască cu meticuloasă convingere, cu fre- 
nezia de primăvară a înflorirei plante- 
lor, cu adâncimea bucuriei îutâilor paşi 
ai copilului, sau cu nevinovăția spon- 
iană a cântecului ciocârliei. 

Broscoi. rămas între comesenii dimpre- 
jur, puse capul între palme, gânditor şi 


concentrat, Fu o linişte plină de aştep- 


tare, Fiecare o simţea încărcată de lu- 
mini neușteptate. Colonelul Muguray se 
mtă lung şi, când Broscoi scoase capul 
dinte palme, întrebă poruncitor : 

— Spune ! 

— Adică de ce să fie excelent, mă 
rog ? întrebă Broscoi. 

— Ce spui acolo nenişorule ? 

— Nu spunea popa că hotărise mai 
întâi să zică biserica lui Mircea Postel- 
nicu ? 

— Da! răspunse colonelul, 

— Şi pe urmă nu a spus tot el că-i va 
zice Biserica lui Stroici ? 

— Şi asta e aşa! răspunse şi mai con- 
vins colonelul, şi după el toţi ceilalţi. 

— De ce însă biserica lui Stroici, sau 
chiar a lui Postelnicu Mircea ? Postei- 
nic nu esie, ca să boteze el, cu nume 
postelnicesc, treburi de-ale lui ; de altă 
parte, cum de botează cl, lucruri făcute 
pe locuri, şi cu bani postelniceşti, şi 
de-ai noştri, cu numele lui? Popa nu 
are nimic. Averea lui este întreagă a 
doamnei Lucreția. 

— Asta se cheamă să ai dreptate ! ex- 
clamă, trântind cu pumnui în masă, co- 
lonelul  Muguraş. Şi comandă încă un 
vând de halbe cu salam pentru toată 
lumea. 

Popa, în drumul lui spre casă, în- 
tâlni pe soţia  poliţaiului, care totmai: 
isprăvise să sc îmbrace, şi pornise, la 
auzul ştirei celei noui, spre grădină, cu 
irăsura. Popa salută. Ea opri tărsura şi 
sări jos. Era fericită că putuse întâini 
măcar în drum pe popa, pentru a-l feli- 
cita pentru gândul avut. Bărbatul ei nu 
avnsese vreme să o vestească decât m 
treacăt, dar a priceput, din cât i:se spu- 
sese, că e vorba de un lucru care face 
senzație, şi că acel lucru e o biserică 


sortită să fie gloria viitoare a orașului. * 


Şi ochii ei procctaţi asupra popei, crau 


aproape  înlăcrimaţi. Emoţia, de altfei, | 


era evidentă din faptul că se gălise- cu 
giije unică, se pariumase ameţitor, și 


tremura toată. Pusese pe cap o pălărie - 
măre, albă, de pai, cu citeși şi du'vișini - 


foarte mari și foarie multe, de jur îm. 


prejur. Luase mâna popei. şi îl intreba 
din ochi despre ce este vorba. 

Poua. rezimat pe piciorul drept şi eu 
umărul stâng în sus. caută să-i explice 
cu nepăsare că e vorba doar de o sin: 
plă biserică. 

— Nimieca toată, cucoană Camelia. 

— Aş! eşti d-ta modest, părinte. Știu 
cu de la Ovidiu. 

Şi îl trase lângă trăsură peniru a nu 
sia în mijlocul. drumului. Intre timp îi 
veni o idee nouă. Popa era acum fala 
oraşului. 

—— Ce-ar fi dară laşi polti la o plim- 
bare în trăsură? Toate prietenele vr 
să crape de necaz. Unde pui că șiaşa e 
una din cele mai de scamă persoane din 
oraş şi din judeţ? 

Şi gândindu-se aşa, se strecură în 
trăsură, ca să nu daca cu pălăria de co- 
viltirul ridicat, şi, lără să lase pe popă 
de mână, îi spuse: 

—— Ştii una părinte ? 





*N.. DAVIDESCU 





— Dacă-mi spui ! răspunse popa, cău- 
iând să-şi tragă mâna. . 

— Tot am cu puţină treabă până la 
hanul de la Valca-Muerii, Ce-ar fi dacă 
te-ai urca şi d-ta lângă mine, și mi-ai 
povesiui de ce este vorba ? 

— Păi e târziu! * 

— O jumătate de ceas mai târziu sau 
mai de vreme, ce însemnează. într'o zi 
ca asta ? a te di 

Și ca să pecetluiască hotărirea ci cu 
ceva ireparabil, şi spuse birjarului să 
mie repede spre han. 

— Vezi de dă bici calului, că merge 
și părintele, şi e grăbit. 

Popa se pomeni astfel în trăsură, lân- 
pă Camelia Broscoi., Era o  femeiuşcă 
care trebue să fi fost, într'o viaţă ante- 
rioară, viezure, Avea un dar special de 
a-şi: vâri, în “acelaşi timp, nasul cercetă- 
cor, prin tot oraşul, de a iscodi, de a 
sări,. dintr'un loc într'altul, cu agilitatea 
vereriței, şi, mică, albă, durdulie, tâ- 
nără, de a nu supăra mai mult ca un 0- 
hiect de scurtă necesitate. Era, astfel, 
câud.oravată la gâtul bărbatului ei, când 
breloc la lanțul de ciasornic al prefec- 
iului, când dragon .la. sabia de paradă a 


-ofiţetilor. tineri. Toate acestea le făcea 


cu atâta nerinovăție îu cât nitnănui în- 


563 


că, şi mai puţin lui Ovidiu, nu-i trecuse 
prin minte să o vadă vre-odată. Se uită 


la popă şi. în lumina senzaţiei obșteşti,.. 


il găsi frumos de .tot. Socotea acum că 
şi umărul stâng, ridicat a umilinţă, şi 
pe care-l băga astfel de seamă pentru 
prima dată, este un semn de bărbăţie şi 
de putere. Pe urmă îi făcu plăcere că 
are o barbă neregulată. Popa urmărea 
cu varecare plăcere, acum, valul acesta 
de senzualitate, ridicat în carnea şi în 
nervii Cameliei, de închipuire, şi care 
îi impurpura obrajii şi o făcea să se îu- 
ghesue în cl, 

— Adică de ce nu aşi agăța-o şi eu 
odată iconiţă la gât? gândi cl, cu îu- 
fiorare. 

Trăsura, în răstimp, eşea din oraș şi 
apuca drumul hanului. Camelia atâta 
aștepta. Inhaţă pe popăde gât şiil să- 
rută. Popa îi strecură o mână pe lângă 
genunchi, în sus, şi-şi înfipse buzele în 
carnea gâtului ci. Camelia îşi scoase pă- 
lăria şi o dete, grăbită, birjarului să o 
țină. 

Trăsura işi urmă, astfel, drumul încă 
vre-o câteva minute. în timp ce birjarul 
luşea sec din când în când, Tăcerea ar- 
zătoare de amiază a câmpului năvăli pe 
sub coşul ridicat, înăbuşitoare, până la 
ei. Camelia îşi aranja repede rochiile. 
se pudră, ceru pălăria înapoi vizitiului, 
şi-i dete poruncă să se întoarcă. 
Uitase de han. Era acum nerăbdătoare 
să audă ce se vorbeşte şi să povestească 
ca, apoi că se plimbase cu popa. Popa. 
plictisit, spuse vizitiului să lase coşul. 
ta însă se împotrivi pe cuvânt că o arde 
soarele. 'Frăsura mergea alene de-alun- 
gul ulițelor. În drumul lor întâlneanv 
grupuri-grupuri de cctăţeni care căutau 
cercetător în trăsură, salutau insidios, şi 
zâmbeau cu tâlk. Popa îucepea să se 
simtă stânjenit de toată istoria această. 
Camelia însă era încântată. O -nccăjea 
doar gândul că poate nu mai e nimeni 
la grădină, şi spune birjarului răstit. 

— "Ți-am spus odată , dobitocule, că 
părintele e grăbit. Hai! mână mai re- 
pede, că mergi ca după port. 

Birjarul dete bici cailor. Camelia se 
întoarse graţioasă şi surâzătoare spre 
popă, şi-i spuse ca și cum nu sar îi în- 
tâmplat nimic : 

— Trecem pe la grădină, mă laşi a- 
colo, iar d-ta pleci înainte cu trăsura. 

— Aşa să fie, cucoană Camelio! răs- 
punse popa pe un ton care nu vroia să 
țină seamă de noua situaţie, 

Camelia, în dreptul grădinei, sări din 
fuga trăsurei jos, şi lăsă pe popă să 
meargă înainte, Lumea încă nu se Tisi- 


pise toată. Grupuri încă urmau să vor- 


bească, învârtindu-se în sus şi în josul 
aleei circulare. Colonelul, polițaiul, şi 
ceilalţi tovarăşi de masă erau tot a- 
prinşi. 

Camelia îi văzu de departe şi îşi do- 
moli mersul. Vroia să se simtă aştep- 
tată. Ideia plimbărei ei cu eroul zilei îi 
dedea o gravitate pe care ținea să și-o 
valorifice în toate amănuntele. Făcust 
gura mai mică decâi de obicei, îşi su: 
mesese. vârful nasului parcă mai. sus 
ceva, pieptul şi-l scosese mai nainte, şi. 
cu această ţinută, roşie la faţă, micuță. 
cochetă şi înțepată, înainta spre masa 
undă era şi bărbatul ei. Comesenii se 
ridicară respectuos şi amical în -sus. Po- 
lițaiul, deşi toată lumea se cunoştea, se 
crezu dator să fie ceremonios, şi adresă 
nevestei sale întrebarea dacă cunoaşte 
pe toată lumea, apoi pre cei de la ma- 
să, așa în treauii, pentru a le apune: 


64 


— Soţia mea; d-na Camelia Broscoi. 

— Născută loa lon, uduogă ea, puţin 
contrariată, 

— Adică lon Ionescu, rectiiică Broscoi 
Care găsea 0 uuauţă pejorativă în ucues 
escu”, 

Şi toți se aşezară din nou jos. Orele 
eruu aproupe uuu. Camelia, uu nuuiui 
bccăjită dar vare-cum şi jienită, acu, 
de uttuuiuea lui Uvidiu, se gindea cu 
duiuşie la popă care avusese uelicateţea 
să uu-i spună uici odată altlel decăt cu 
coana Camelia, Şi ubia se stăpinea să 
Du spună tu, acum, uuutatea pluubărer 
ei cu popa, spre VuieaMuerer, işi rezer- 
vă lucrul acestia iusă pentru la urmă, 

Poliţuul şi cu tuvuruzi lui de wasă 
insă ardeau de cu iuiul uiteeiu. Duscu- 
tuseră toată vremeu despre guuuul pupei 
și, lâră să ajungă la uuci o cuucluzie, li- 
rească, sfârşiseră priv a-i luce un el o 
adevăiată crimă. Colonelul Muguraş, cu 
Couuu ochiului spre Cuucelia, şi cu iu- 
tenţiu de a scoate un elect Orutoric, îşi 
îucrucaşe bruțele pe picpt, şi opuse 
grav: 

— Şi aşa, domnilor, cum vă spuneam. 

— Ce este aşa f iutrebă Cameiu cure 
&vea şi ea cevu de spus. 

-— Cu popa ălu! sumută doamnă. 

Ovidiu  Broscoi, atuuci, găsi prilejul, 
sub cuvânt că explică nevesuei sule use 
pre ce este vurbu, să mui la udată cu- 
vântul pentru a spune sentențios: 

— la rezumat, deci, popa e un tică- 
los, şi vreu să ne arunce cu praf în ochi. 

— Cum aşa? întrebă, pălind dintr'o- 
dată, Cumeiia. 

-— bine, iată, Cu biserica aceia nu 
vcea decât să intre în sullctul nostru cu 
anăsâna, şi să-şi dea aerc postelniceşti, 
Este sau nu este aşa? 

Şi toată lumea se găsi de aceiaşi pă- 
rere, Camelia înlemnise. În suiletul ei 
se prăbuşi dintr'odată întreagă lume de 
satisfacţie şi de vanitate. Popa îi părea 
acum de o urâțenie od:oasă. Și rămase 
o clipă, cu mintea burată de buimăcea- 
Jă, mă judece. Nu pricepea bine de ce 
trebue ucapărat privită drept o faptă 
rea dorința de a [i pe placul slătincni- 
or, cum însă toată lumea era de acea- 
ată părere, socoti că aşa trebue să fie, 
şi sc resemnă. Ceeace o supăra acun era 
doar f-:ptul că se putuse îuşela atât de 
mult asupra unui on, şi că-l mai şi so- 
cotise, pe de-asupra, frumos, Se gândi a- 
poi la bârtelile şi la ironia prietenilor 
şi cunoşunţelor «i, şi o mânie surdă, 
concentrată, se ridică, pe cât cu putinţă, 
în suiletul ei, Vâri mâna în poşetă după 
putuleţ, ca să se pudreze în semn de 
supărare, şi privirile îi căzură asupra 
ceusului de ia mâuă. Erau orele două 
aproape. Se ridică de pe scaun şi spuse 
DErvos : 

— Domnilor, e timpul 
târziu de tot. : 

“Toţi se ridicară dela masă. Ovidiu 
salută, şi Camelia la fel, dar cu vădită 
răceală, pe comeseni, şi porniră. Pe 
drum Ovidiu a întrebă de ce e supărată. 
La răspunse scurt: 

— Mizerabilul de popă! Şi eu care-l 
credeam sincer, 

— Popă şi sincer, dracul a mai văzut. 

— la te rog! cu cugetările d-tale! 

— Lasă dragă, nu-ți face sânge 
pentru atâta lucru, 


(Sfârşit). 
N. DAVIDESCU 


să mergem. E 


rău 


UNIVERSUL LITERAR 


Trâădaâtorul 


Antoanetia Beynglas s'a născut din 
păriuţi necunoscuţi — o viteegie comună 
care nu avea dreptul să-i ceară intr'o 
vreme socoteala faptelor, oricât de bla- 
mabii “i-ar li lost povârnişul, precum ea 
nu avea căderea răfuelei socotelilor cari 
i-au oprit păriuţii, buni sau răi, mult de- 
purte de slântu masă a altarului, 

Luyos Beyuglas era potcovar în maha- 
laua bonapuarie, — Keity Beynglas, spă- 
lătoreasă la bueri. 

Pentru Antounetia, mila unuia era pre- 
făcătoria celuilult, iar alintarile aceluia, 
erau desgustul celui dintâi. 

Pentru aparenţa unei castităţi până la 
fatala epocă a câderei eveniuule, Antoa- 
netta îşi făcea ucenicia în prăvălia de al- 
bituri a Doamumei Luutz, apreieuză in Ga- 
leriile Luvrului celui ciuci sute de mii de 
sczoune diu uliţa Jules Michelet. 

Dimineuju era condusă la... biurou, de 
un student dela Fiiantropiu, seara era 
urcată de bruţ, în autobuzul de resort al 
mahalalei, de un candidat la Percepția 
Circumscripţiei a ciucea comunală. 





SARMANUL KLOPSŞIUCK 


Şi ursuzul domn Lajos Beynglas, conti- 
nua să potcovească armăsari echipajelor 
vestite de prin împrejurimi, iur mai ur- 
suza U-nă Ketty Beyngias, să înălbească 
cât nti impecabil lingeria cucouetului 
aceloraşi vestite echipagii, aumâudoi scru- 
tând printre ciocanele putcovăriei şi gă- 
lejitor pline cu dantele, orice mişcare 
cure sar fi lransportat la buna conduită 
a Antoanettei, 

Sta întâmplat ca întro dimineaţă, stu- 
dentul dela Filantropia să nu-și găsească 
idolui doctoratelor în restanţă, iar fuuc- 
ționarul dela urmăriri,.. Şuşea nocturnă 
a visurilor pentru cari îşi mai căra indo- 
lenţa şi amorul spre gheşetui percepţiei 
a şcasea comunală. 

Antounettea lipsise în aceiaşi zi dela a- 
mândouă întâlnirile. 

Potcovarul trânti barosul de nicovală, 
nicovala răspunse cu scântei luminoase 
şi foalele se sculară din somn ; la rândul 
ei, spălătoreasu lovi puteruic albia cu o 
rufă, umplând atelierul de săpun | 


a na 


„Unde ne-ai inoptat crăiaso ? urlă fa. 
bricantul de potcoave luând cu privirea 
scântei din cuptor pentru a-şi aprinde 
mânia din ochi. 

— „La tanti Leonie!“ 

— „Piei din casă, deşuchiato se ames- 
tecă turbată doamna Beynglas, plimbând 
pe dinaintea fugarei, o ruiă încolăcită de 
după un braţ vânjos, plin şi roşcovan, 
gata de atac. 

Dar Antoanetta Beynglas nu-i înşclase 
şi nici pu se înşelase. 

Era vorba doară de o excursiune de a- 
grement la marginea oraşului, în scopul 
de a urmări uu match de foot-ball, a- 
companiată de un seducător aparent, ino- 
feusiv şi inamoruat şi el ca şi ea, de plaiu- 
rile Boemiei în care gustase întâia oară 
farmecul extravagant al jocului. 

— „Afară, piei, lupi din causa mea,sbie 
ră concomitenuț in urechea fugarei, doam.- 
na Şi domnul  spălăiureasă şi poicovar, 
Ketty şi Luyos Beynglas. 

Şi Antonetia beyuplas, petrecu o nosp- 
te albă, în care trăi truda sviuţionărei în- 
tunecatei ei situuţiuui ! 

O tentativă a Auntouncttei Beynglas, de 
a-şi couviupe suveranii unei  liliaţiuni 
tuburi, de ncetlintiza cinste de care se bu. 
cura încă, rămase iulructuousă. Urgisirea 
era irevocabilă şi suţii Netiy şi Layos 
beyuglas, îi puse în pragul porţilor, ba- 
rostul aprins şi rula udă, peutru u o fă- 
râma | 

* 

Intr'adevăr, ofensa cra din cele mai a: 
troce. 

Antoanetta Beynglas, cu toate suspi- 
ciunile părinţilor şi ale întregei mahala- 
le bonaparte, îşi păstrase, în ciuda unei 
nedumeriri stranii, din pariea acelora 
care îi atlase cscapada lu urena de foot- 
ball, cu ferocitate, o cinste ncbănuită ! 

Animatorul de foot-ball îşi luase, so- 
lemn, adio dela  Antoanetta  Lleynglas. 
chiar de lângă sfoara ringului. mergând 
să moară în ţara jocului care îl apro- 
piase o clipă de blonda Antoanetia Beyu- 
glas, născuiă în aceluş an cu el, în visăe 
toarea Pragă, iar Aotounetia  Beynglas 
bătu la poarta poicovurului din maha- 
laua Ponaţarte. 

l)ar nu i se deschise, 

Atunci sc îudreptă spre dormitorul in- 
tevnilor dela Filuntropia. 

Tovarăşul întalnirilor de dimineaţă, fu- 
sese cheniat înir'o misiune de studii, pes- 
te ocean, iar ul celor de seură, caudidu= 
tul dela percepție, ispăşea în inchisoare 
o delapidare... necugetată | 

Antounetta Beynzlus, forţă din nou 
porţile potcovarului, propunându-le de: 
vada cinstei ei neatinse, uricare ur [i fost 
ea fantesia acelci dovezi. 

Dar porţile cele grele 
potcovarului, nu auziră ! 

i 


ale cocioabei 


S'a scurs o vreme în care nimeni nu 
mai ştiu unul de altul ! 

Un prim întâlnit reabilită pe Antou- 
netta Beynglas cu mâugâeri promițătoare, 
şi... un copil eşit din cavalerismul salva- 
torului, îi procură revanşa infamului c- 
probiu părintese ! 

Fericirea dejugă sub acoperiul scund 
al fostei ucenice din atelierele gofrcuzei 
Lintz, odată cu zestrea unei cinste păs- 
trată în întregime mirelui, — cel dintâi 
şi cel de pe urmă mire al fetei potcova- 


UNIVERSUL LITERAR 


NOEMBRIE 


Acum ştiu. Sunt şi eu ca toţi ceilalți: 
adolescont sentimental şi visător. Zadar- 
nic încerc să mă ascund. Sunt sentimen- 
tal. Snnt ridicol. 

În dună amiaza aceasta de Noembhbrie, 
eu sunt trist. Si nu am de ce să fiu trist. 
Nu trebuie să fiu trist... Privese plopii 
prin fercastra mea. Şi cad pe gânduri. 
Cânduri naive. idiot si  revoltător de 
naive. Cât m'am trudit en să-mi smulg 
din suflet slăbiciunea aceasta care se 
numeşte melancolie... 

Sunt melancolic. Deci sunt stnp'd. Sunt 
lipsit de voinţă. de virilitate. de perso- 
nalitate. De ce să fiu melancolie pen- 
trucă în dună amiaza aceasta soarele 
strălucește printre conarii desfrunziți ? 
De ce să privesc pe fereastră în loc să 
lucrez ? De ce să mă visez frumos și bo- 
pat plimbându-mă prin parcuri pustii, 
cu havuzuri înverzite «le muschiu. cu sta- 
tui însângerate de amurguri. cu vită săl- 
batecă ce se înalţă pe poduri şi ziduri de 
castel. 

Dovala linsei mele de vointă o am 
chiar în clinele acestea. In loc să lupt 
împotriva imbeclitătii nostaleice a soa- 
relui de Noemhrie. să mă biciuesc până 
la sânge. m'am asezat la masă şi scriu 
întrinn caet pe care nu-l va ceti nimeni. 

Câtă trudă risipită în după amiaza a- 
ceasta... Câte ceasuri nctrecute cu dinţii 
strânşi, câte nopti calde. cu lună. cari 
mă îispiteau să visez şi să rătăcese pe 
străzi şi pe cari eu le petreceam singur 
— nu s'au dovedit zadarnice. Si tot plân- 
sul meu, toată mândria mea. toată dure. 
rea trupului biciuit cu frâaghia — sunt 
neputincioase în fața unei zile de Noem- 
brie. 

Aceasta trebuia să se întâmple. Aştep- 
tam chiar ziua în care nu voi lucra—ci 





şi al spălătoresei 
Ketty Beynglas din mahalaua Bonaparte. 
Li 


rului Layos Beynglas 


Nuntă mare în bătătura  potcovarului 
Lavos Beynglas din mahalaua Bonaparte. 

Doamna Ketty Beynglas suspină, sedu- 
să, pe umărul din dreptul inimei potco- 
varului Lavos Beynglas, — mirele, pe a- 
cela al adoratei lui. Sticlele cu basamac 
trec din pumni în pumni şi lacrimile bu- 
curiei, din ochi în ochi. 

— „Totuşi, tot ne mai rămâi datoare cu 
ceva. se adresează într'un timp potcova- 
rul Layos Beynglas, Antoanettei Beyn- 
plas, adunând cu degetele sdrobite de 
caele. câteva broboane de rachiu care 
îi fulgeră în barbă. 

— „Cu ce anume ? se adresează mirat 
corul nuntașilor. 

— „Cu denunţarea... trădătorului, fie 
că ar fi vorba de jucătorul de foot-ball, 
fie că de aceia a ginerelui care se găse- 
şte printre noi!“ 

Şi barosul lovind masa nunții, deschise 
gura miresei : 

— Nu-i tocmai aşa departe precum vă 
închipuiți ! E printre noi, susnină mirea- 
sa, arătând snre calapodarnl Ernest Bruc- 
ker. congestionat de orgnlin. — mirele 
Antoanettei Bevneglas. păstrând în privi- 
vile-i plânse nostalgia Imi Anton Buchol- 
rer jucătorul de Foot-ball ! 


SARMANUL KLOPŞTOCK 


voi privi pe fereastră. Voința mea s'a i- 
rosit săptămână cu săptămână. Dezas- 
trul s'a desfăsurat astăzi. Si în loc să 
mă lovesc şi să mă shat până la cea din 
urmă încercare—en stau liniştit şi scriu. 
Poate gândesc că îmi voi acoperi astfel 
vinovătia. 


O zi de Noembrie. O zi ca oricare alta. 
Soarele e trist — și de pretutinreni se 
ridică tresăriri cindate. O zi caldă. O zi 
în care bătrânii şi femeile lăcrămează, 
amintindu-si trecutul. Dar en de ce să 
mă întristez ? De ce îmi simt sufletnl nlin 
de un simtământ necunnsent. înfiorător, 
dnlce ? De ce vreu să plâng? De ce as- 
tent ceva care ştiu că nu va veni nici- 
odată ? 

Mie nn mi se îngăduie niciuna din a- 
cestea. En nu aunt un adolescent ca taţi 
ce'lalți — naiv visător. halnăvicins. nă- 
tâng. sentimental.  curaghios. Sufletul 
meu e asnru. Vninta mea e pheurdă—dar 
e o vointă trainică. fnrmidabilă. care a- 
pasă si înăbuse totul în calea sa. Fn tre. 
huie să fin acelas în toate timnnrile şi 
toate locurile. Iintărit ca o stâncă, încrun- 
tat. cu ochii încloctați de țintă. cn bu- 
zele strivite de furie. cn mnmnii strânsi, 
gata de a se nrăvăli si a-mi îndurera car- 
nea. Așa trehuie să fin eu. Pentrucă asa 
vreau ei. Fu — singurul stănân al snfle- 
lui şi al trunnini men sineuru! mascul în 
turma de adolescenți sșlăhănasi. singura 
voință ce nu pregetă să-si sfarme dinții 
strângând un drug de fier si să se hi- 
cimiască răcnind, până ce carnea se în- 
fierbântă şi ajunge dureroasă ca o rană. 

Așa trebue să fiu eu. Asa cum eram 
altădată. în zilele când snrheam suferin- 
țele trupului ca pe o desfătare. In zilele 
când mă deşteptam în zori şi adormeam 
după miezul nopții. Când îmi alungam 
somnul cu pumnii. Când citeam până 
ce-mi lăcrămau ochii şi mă usturau pleoa- 
pele. Până ce mi se îngreuia capul și mr 
se rătăceau privirile. Până ce mi se tur- 
bura conştiinţa. 

In zilele când mă biciuiam... 

Cele mai frumoase zile. Păstram frân- 
ghia după un raft cu cărți. In fiecare 





*) Fragment din „Romanul adolescen- 
tului miop“, parica II. 





565 


noapte, înainte de a stinge lampa. înce- 
peam sfertnl acela de ceas de dulci şi 
dureroase desfătări. Apucam frânshia cu 
hotărîre, o îndoiam si număram până la 
zece. Pe spinarea goală — albă şi plină 
— se înfingea cea dintâi lnvitnră. arun- 
cată peste umăr cu ochii închisi. Imi în- 
năhuseam ținătul. Fra cea mai dureroa- 
să dintre toate. Frânvhia se ridi"a apoi 
tnt mai repede şi cădea tot mai adânc. 
Carnea se înfiora. obrajii îmi tremnrau, 
buzele se alhean. Strânzenm  plnanele, 
ca să nn văd frânshia căzână. Tinrerea 
mă ațâta. .oveam tot mai grăbit. tot maț 
sonrt. Carnoa încenea să sa nmfle. s% ur. 
Qă. Tâmnlele mi se înfierhântau si pi- 
cătnri sărate mi se nrelingenn ne frmnte, 
Dar izbânaa duhnlni mă desfăta. Voin- 
ta care îmi călra în picioare trunn! nn- 
trai — mă entnzinsma de nn sfânt şi 
hărhătese entnzinsm. Imi sneram izhân- 
da printre dinti. odată cn peamăti! căr- 
nii. Dnrerea și desfătarea se contineau 
întrin frenezie Dneennosentă, ne care o 
snrhram ca ne n desfătaro fără nreț,. F- 
ra singura desfătare pe care mi-o îngă- 
duiam. A 

Urmă. apoi. o clină de extaz. Durerea 
mă anrnpia de mine înan-mi. Mă nnrifi- 
că. Acea stnenră clină era răsnlata între- 
pei mele zile de muncă. O sinenră clină 
Tirmată de ohaseală. de înrbnrări. de 
tremnrături. [mi simteam trupn! cfârsit 
ca după hoală. Deabia aveam putere să 
*mi asrnnd frânghia dună raft si <X-mi 
las cămasa pe sninarea bicinită. Câteo- 
dată. picături calde mi se nrelinsean de 
pe nmăr spre solduri. Pielita dela înche- 
etnri era runtă de frânghie. Sâneele pi- 
cura. şi eu trebuia să-mi spăl cămaşa în 
zori. 

Dar nu întotdeauna durerea şi oste- 
neala mă covârseau. De multe ori pă- 
şeam aprig şi mădularele nu-mi tremn- 
ran când cămaşa atingea umerii zdreliţi 
de frânghie... 

Au fost zile de izbândă. zile când ros- 
team cuvântul Eu cu glasul plin. Eram 
îmbătat de mine însu-mi. Eram ameţit 
de vâltoarea pe care o simţeam, frămân- 
tându-se. în suflet. 

Și strizam cu ochii închişi, iluminat: 
eu. eu. Eu. EU... Zile la cari mă gân- 
desc cu durere acum. când sunt trist 
pentrucă străluce soarele printre copacii 
desfrunziți... 

Fun am vrut să am sufletul lui Brand. 
Suflet torturat. aspru şi sombru. Sub care 


566 


să se ascundă totuş, lava fierbinte a en- 
tuziasmului, a dragostii şi a urii. Eu 
ştiam că nu va trece mult şi glasul meu 
va fi glas temut în tară. 

“Voiam, însă, ca până atunci — să nu 


' trădez nimic din sbuciumul, din întune- 


cimile şi flacările sufletului meu. 
Nimeni să nu mă vadă ostenit de 


luptă, şi iarăş nimeni să nu cunoască 


Iumnezeul pentru care lupt. 

Voiam să trec printre semeni neluui 
în seamă. Să fiu crezut un adolescent u- 
ât şi plicticos — şi cu toate acestea să 
am cuget și sufletul desprinse din stân- 
că. Să izbucnese dintm'odată,  coplesina 
turma târâtorilor și uluind neputința ce- 
lor cari mau cunoscut și m'au dispre- 
țuit., Să-i biciuesc şi să le necinstesc fe- 
tele şi să mă desfăt simțtindu- mi truput 
pâlgâind de viață rodnică şi creatoare. 

Nu mi-a plăcui să am prieteni. Nam 
vrut să-mi descoper sufletul adolescenţi- 
lor livizi şi melancolici. Mândria că port 
în mine o taină pe care no ghiceşte ni- 
meni—mi-ajungea, 

Şi gândul că voi înfricoşa cândva ce 


tele oamenilor de carne — mă îmbăta. 


„Eu ştiam cine suni. Şi lucrul acestia îmi 


împlea sufletul de o uemărginită încre- 
dere şi mă silea să-mi încordez braţele 
ca pentru luptă. Cu atât mai mult cu cât 
nimeni nu bănuia cine sunt şi ce voi pn- 
tea ajunge. 


„Dar n'a fost asa. Mi-am căutat şi eu, 


ea toți oamenii slabi — prieteni. Mi-am 


descoperit şi eu sufletul cerşind  mân- 
gâiere şi sprijin. Am trădat colturi din 
taina mea şi am lăsat să sc vadă cecace 
nu trebuia să cunosc decât eu. Am vrut 
ncîndurat. Și n'am izbutit. Am fost schim- 
băcios şi plin de compromisuri, ca orice 
adolescent. Am făcut şi cu glume; an 
râs şi eu mai mult decât cra nevoie; 
mi-am risipit şi cu timpul în vorbă cu 
colegi imbecili şi prieteni plictisitori : 
am dormit şi cu opt ceasuri ca toţi cei- 
lalţi ; am wătăcit şi eu, seara, pe străzi. 


„murmurând confesiuni : am aruncat și 


priviri femeilor cu trupuri calde, mi-am 
pierdut şi eu nevinovăția într'o noapte, 
pe ploaie. într'o odăiță umedă, pe un 
pat în care se frământascră zeci de tru- 
puri, în vâsetele celor cari aştepiau a- 
fară... 

Şi eu, ca şi toţi ceilalți. Şi cu-—ca şi 
turma. Ca şi oricare alt adolescent slă- 
bănou si vicios, care doarme cinsprezece: 
ore Duminica, râde spart, flirtează cu du- 
dui la ceaiuri, ciupeşte noaptea trecă- 
toarele pe stiadă, dansează la  cahare- 
turi. joacă la curse, citeşte „Rampa“, a- 
doră pe Moioukine şi se sileşie să pară 
blazat. Ca şi Robert admiră pe Mussei... 

Si nn numai atât. Am nesocotit cea mai 
irumoasă hotărire a mcu: aceia de a 
păstra în mine, până la desăvârșire, tot 
ceeace năzuiam să impart mai târziu, ce- 
lorlalţi. In loc de a păși sigur şi mândru 
cu gândurile mele întregi şi cu cărțile 
sfârşite — m'am dat puţin câte puţin 
cu articole publicate prin reviste popu- 
lare, cu pagini în cari nu se găsea nici 
sufletul. nici cengetul nieu, cu rându 
scrise fără entuziasm şi fără originali- 
tate. 

Am cucerit şi eu, cu greu, ca toţi cei- 
lalți — un loc în coloanele revistelor de 
a doua mână, care-mi tipăreau articolele 
cu greşeli de tipar şi cv semnătura ne- 
completă, 

Se dosrea şi în sufletul meu atâta jos- 
nicie încât să aştept cu nerăbdare pu- 


blicarea unei traduceri şi să mă supăr 
pentru amânarea ei. Am început şi eu 
ca toți cei cari se numesc „scriitori“, 
Cari poartă părul retezat la ceafă şi la- 
valieră neagră şi pălărie cu boruri largi. 
Cari se împrietenesc cu directorii de re- 
viste ca să le tipărească o nuvelă pe lu- 
nă. Cari publică un volum de versuri la 
o tipografie Qin provinoie, un volum de 
nuvele cu coperta colorată, intră sluibay 
lu minister se însoară şi îndură toată 
viața povara unei soții slabe şi a unor 
copii rău crescuţi. Am avut şi eu mica 
mea glorie. Am avut şi cu mediocra mul- 
tumire “a unui articol tipărit în fruntea 
revistei. fămă greşeli de tipar şi cu nu- 
mele dedesubtul iitlului... 


Si am căzut tot mai jos. Croitorul mi-a 
dăvuit haine „moderne“. Am început a 
folosi ciorapi de mătase, am regretat că 
nu am plete. m'am pudrat şi eu ca Diuu. 
am cetit şi eu ultimele romane franţu- 
zeşti şi revisiele literare. mam dus și cu 
la cinematograf. Si după fiecare înfrân- 
geme — prietenii mei, bunii mei prieteni. 
mă îneredintau că mă civilizez şi mă a- 
rropii de „normal“. 

Nu mă pot, deci. mustra că mi-am 
pierdut o după amiazi privind cerul și 
amintindu-mi tristeţile în acest colţ. 
Faptul tebuia să se întâmple. 

Acum — e seară. Melancolia a fosti iz- 
gonită de amintiri. Am să pot ceti fără 
teamă dc a întârzia un ccas la o pagini. 
Sunt liniştit si abăiut. In sufletul meu e 
un gol pe care nici o voinţă omenească 
nu-l poate umple Ar fi zadarnică şi ne 
butincioasă orice încercare, 


m a gac= ă frmur 


MIRCEA ELIADE 





„UNIVERSUL LITERAR 





Intro zi de anul nou, un nepoi al papei 
Leon al XIII-lea sperând să obţină da- 


ruri 'mai frumoase, se duse şi-l felicită 
pe Sanctiiatea Sa. urându-i să trăiască 
o sută de ani. 

— Fiule, îi zise Leon al XIII-lea, să nu 
(ixăm limite bunătăjii Providenţei. 


Ariosto ocupao casă foarte mică. Prie. 
ienii lui îl întrebară dece, după ce a des- 
cris în „Rolando furioso* atâtea palate 
somptuoase, îşi clădi o casă atât de mi- 
că. EL răspunse: 


— Fiindcă e mai uşor să aduni cuvinte. 
decă pietre |... 


- 


E iza eruditul, spunea poetului Theo- 
phile 


-— Păcat că având atâta spirit ştiţi a- 
tât de puţine lucruwi. 

— Păcat, răspunse Thophile, că ştiind 
atâtea lucruri, aveţi aşa de puţin spirit. 


"Desgenetics la un examen de igienă 
ntarebă pe un candidat unde începe di- 


'gestia : 


— In gură, paote elevul. 

— Nu, domnule, digestia începe în bu- 
cătărie ! 

- A 

Di San Giulino fiind ministru de ex- 
ierne,primi într'o zi o călduroasă seri- 
soare dela unul din colegii săi în favou- 
rea unui evreu. care -dorea o înaltă deco- 
raţie. Marcbizul răspunse colegului său : 

„Regret dar n'are. nici un merit pentru 
care să-i dăm înalta distincție despre 
care îmi serii: e tânăr, sărac. şi evreu“, 

Celălalt ministru, “scandalizat, revine 
din nou : i 

„Marehize, ai. uitat, că şi lisus Christos 
a fost-tânăr, sărac şi evreu” 

La aceasta, Di San Giuliano răspunse 


- imediat : 


„Da. e verfect adevărat: lisus Chris- 


-tos a fost tânăr; sămac şi evreu, dar -ei 


n purta crucea pe piept!“ 


* 
d A de taiat i Ă 
Napoleon avea un fecior care-i fusese 

ordonanță pe când împăratul cra loco- 


tenent: la Toulon. Vechimea şi îndemâ- 


nărea feciorului stabilise un fel de fa- 
miliaritate între suveran si slugă. 

Intro seară,:. Napoleon, de vorbă, în 
sulon,. cu: impărăteasa, porunceşie să îi 
se aducă ceaiul. Feciorul vine cu scrvi- 
ciul, dar. "când să-l pue pe masă, se im- 
piedică şi varsă apa caldă pe haiucle. lui 


Naroleon. Suveranul bine dispus, doje- 


neşte amical pe. neîndemânatic :.:. 

— Aşa puleam şi eu să fac! 

Servitorul, liniştit de gluma împăratu- 
lui, vipostează. atunci : 

— Da.. Acum, după ce up aj văzut pe 
mine cum fac, :, -- . 





“RUD. A ARE 


UNIVERSUL LITERAR 


SAMARINEANCA 


Teatrele işi pregătesc, infrigurate, re- 
pertoriile pentru stagiunea ce vine. Niei- 
odată publicul nu va putea şii ce grea 
problemă este acest repertoriu. 

Intâia noastră scenă au cunoscut multe 
slagiuni norocoase cu piese pe care pu- 
blicul le-a aplaudat cu frenezie, după 
cum a cunoscut şi utâiea stagiuni des- 
lânate cu pustiiri de aplauze şi secetă 
la cassă. Teatrul Naţional din Bucureşti 
va juca anul acesta mult unnnțata piesă 
a celui din urmă si celui mai ctefimitiv 
romantic Iătmond Rostand : Cyrano «le 
Rergâruc. Va înserie deci prima noastră 
scenă, în repertoriul ci, uceastă capn- 
d'operă a romantismului şi fără îudo'a- 
lă, că cu o interpretare bună şi cu o 
montare demnă, piesa va fuce serie, 

Dar Cyvrano de Bârgerac, mi-a adus 
aminte de întreaga operă a lui Edmoud 
Rostand, care fără îndoială ar trebui să 
fipuvreze în fiecare au în repertoriul u- 
nui teatru cu posibilități de realizare 
aptistică superioară, Căci în afară de 
faptul că această întreagă operă a lui 
Rostand. constitue momente de artă a- 
devărată, ea răspunde mai direct sufle- 
tului romantic şi lutin al publicului ro- 
mânesc. 

Şi un bun gospodar al teatrului e în 
totdeauna preocupat și de ceia ce poate 
să placă publicului. 

Intâmplarea face să-mi cadă în mână 
o minunată traducere a evanghelivi în 
trei tablouri „La Samaritaine“, datorită 
d-lui Î. Gr, Perieţeanu, Citisem mai de 
mult foarte bune traduceri ale acestui 
tăcut şi modest slujitor ul artei şi am 
deschis traducerea Samarineneei cu în- 
credere și cu dragoste. Și nu m'am în- 
selat. 

Cu respectul, cu avântul şi pricepe- 
tea unui iubitor de comori literare, Sa- 
marineanca « fost transpusă în ramâ- 
nete, cu toată frăgezimea originalului 
şe cu toată lumina în care Edmond Ro: 
tand. aduce silueta turburătoare şi sfân- 
tu a Fiului din Nazareth. 

Cu această traducere minunată, care 
imi cade acum sub ochi. întreaga operă 
a lui Fdmond Rosiand. este tălmăcită în 
româneşte, 

Der traducerea Samarinencei pare u 
fi uasită să slujească numai Iecturei. 
căci vai! la noi, întruparea pe scenă a 
Celui ce sa răstignit pentru eameni 
este opmită de Sf. Patriarchie. Nu prea 
mă pricep eu în canoanele bisericei or- 
todoxe ; dar după câte știu, aceleaş ca- 
noane opreau tăcerea cozilor la preoţi și 
lumina electrică in biserică. Mintea lu- 
minată a Patriarhului Miron Cristea a 
rpt aceste tradiţii cari n'aveau nimic 
cu măreția credinţei. Biserica noastră 
constientă de marea ei misiune in noua 
alcătuire a statului român, a făcut şi a- 
cel pas al unificărei calendarului. pas 
greu de făcut şi totuşi atât de necesar. 

Să rămâe oare, ca o moştenire fără 
nici un rost. oprirea rcalizărei pe cecenă 
a celor mai mari clipe de cugetare v- 
menească ? 

Ca o dovadă că nici in acest punct nu 
avem un hota de prohibire bine deter 
minat de logică este faptul că se ingă- 
due reprezentarea pieselor în care hi- 
serica nu este prea fericit adusă pe 
scenă. 


In Glafira, călugării ucideau la dru- 
mul mare ca şi bandiții de rând. Şi a- 
cești călugări erau creşiini căci cei Trei 
Regi purtau cruci pe tocge. Sf. Patiiar- 
chie a îngăduit acest lucru şi nu înţelez 
de ce n'ar îngădui reprezeniarea „Sa- 
marinencei“ lui Fdmond  Rostand, pe 
care cl a intitulat-o evanghelie în trei 
tablouri, căci evanghelie ce, cu toată lu- 
mina sfântă, şi cu toată inspirația piou- 
să şi creştină. 

Uu spectacol ca acesta e menit să în- 
mlădieze sufletele, să le facă mai bune, 
mai credincioase, un spectacol ca ucesta 
va fi o reculegere sufletească. în vrr- 
murile înegurate ale sufletului de azi. 
lăsat să se hrănească cu inspirația bol- 
navă a lui Strinberg şi Comp. 

Noi avem nevoe, pentru educația su- 
fletească a generației actuale de piese 
cu suflul minunat al acestei Samari- 
nenee şi c hine, cu un ceas mai 1 vre- 
me, să lăsăm şi teatrului misiunea com- 
pletă de a înobila pornirile și dorinţele 
noastre, 

Şi dacă e bine să readucem biserieci 
atâtea. suflete care au renunțat de a mai 
soarbe seninul înțelepciunei ci, desigur 
că e bine să căutăm toate mijloacele 
care î-ar readuce la sânu-i binecuvân- 
tat. 

Mai cu greu vine lumea la biserică de 
cât la teatru... Biserica apuseană şi-a 
menţinut credincoşii în fața aimvonului 
cu fastul slujbelor religioase in care c- 
lementul teatral joacă un rol principal. 
I-a menţinut cu realizări muzicale de- 
săvârşite, Cei mai aleși fii ai acestui 





567 


arte au scris pentru orga biscricei a- 
pusene. 

Să nu se ia teatrului românesc misiu- 
nea de a covârşi sufletul cu înţelepciu- 
nea Celui mai mare şi mai ales fiu al 
omenirei. 

Sf. Patriarehie îngăduind reurezenla- 
rca piesei lui Rostană, am credința că 
prima noastră scenă sau alta se su grăbi 
să o înscrie în repertoriu. 

Arta superioară, aşa cum a făcul-o 
Rostand, poailă prin ea însăşi fnrbu 
toarea credintă în Cel de sus, 

Suntem cu toţii însetați de acea upă 
vie, despre târe Isus vorbeşte rătaciiri 
Fotina : 


„Tar cel care din apu ce eu voi da-o lui 
„Va bea, n'o să'nseteze în veacul 
veacului... 
„Căci, întru dânsul.apa de mine hărăzită 
„Un şipot se va face, spre viaţă nesfărşită“* 


Dar până la reprezentarea  Samari- 
nencei pe scena teatrului românesc — să 
vădăjduim că ziua este apropiată — 
traducerea ci în româneşte, a constituit 
pentru mine o clipă de sinceră bucurie 
literară. 

Domnul J. Gr. Perieţeanu a trebuit să 
aibă o dragoste şi un respect ncmărgi- 
nit pentru marele cântăreţ al Franţei, 
pentru a puiea vedea cu atâta căldură 
si cu atâta exuctitate, “lot ceia ce 'cons- 
titue în operă originală şi.u! de mărgă- 
ritare. i 


ALFRED MOȘOIU 


BETE) 


LEON VIORESCU : BISERICA VISARION : 


snopi e int ma 038 na ocna m i ti ilie 








568 


“ ONIPERSUL LITERAR 


Visul unui sclav 


-- După LONGFELLOW -—- 


Cu pieptul gol şi părul încâloit, 

Bătrânul rob, de zeii săi uitai, 

La umbră de orez nesecerai 
Zăcea trântit. 


Sin ceața slabă a somnului usor 

Văzut-a iar pământul său natal, 

Si viaţa-i scursă, toată ca un val, 
Val trecător : 


Bătrânul Niger iarăşi lin curgea — 

Şi peisasgiul visului e larg — 

Şi valuri limpezi vede cum se sparg 
Din unda-i grea 


EI, rege în țara lui nebiruit, 

Privea cum caravanele cobor 

Incet, de sus din munți, cu glasul lor 
De zângănit. 


A lui regină scumpă “ntre copii 

Era, — Micuţii, când îl sărutau, 

Ţinându-l strâns de gât, când îşi vedeav 
De. jucării... . 





Şi visu mdet. Nriget s'a depănat : 
EI se văzu 'acuîn pe-un câmp întins ; 
Flaminii sbnrau ! Sub cerul lor aprinsa 


Incălicat. 


Pe negru-i cal, trecea în urma lor. 

Un sat de cafrii 'n vale se zărea, 

Lângă Ocean, ce'n faţa lui eşea 
Asurzitor 


Aude'n noapte muget furios 

De lei. Şal hienei țipăt ascuțit. 

Aceste “n vis, par ca un bubuit 
Ce glorios. 


Din tabe se ridică. Şi, un vânt 

Sălbatec de pustiu urla atât 

De greu ! Şi, vuetul pădurii atât 
Părea un cânt 


De libertate, că în somnul său 

Bătrânul tresări şi râse blând. 

Apoi, iar liniştea — a urmat. lar când 
Cu pasul greu 


Vătaîn! crunt, strigând îl bicini, 

E! n'a simţit Din lumea lui de vis 

Rămase'n noapte. Ochiul lui-e “nchis 
Pentru vecii. 


Un suflet blând şi bun spre cer tihni! 
Urea scăpat.— lar trupul aruncat 
De el, zăcea aici. Un lanţ uzat 

Şi ruginit. 


VINTILA V. PARASCHIVESCU 








UNIVERSUL LITERAR 


Gândul din urmă 


Imcepuse primăvara ! 

Şi tu ştii că în zile din astea, odată. hoi- 
năream amândoi, tăcuţi, ulițele orăşelu- 
lui nostru. 

Aşa dar, n'are să te mire că şi acum — 
început de primăvară — bătătoream, cu 
gândurile înseilate pe  împletitura de 
raze, străzile Capitalei. Obişnuinţa. 

Purtam în mine dorul de viață, deci îmi 
iubeam pătimaş trecutul. Şi nu ştiu de 
ce, tot, ce-mi trecuse până acum prin su- 


flet reînvia şi parcă mai puternic glasul. 


depărtării îmi vorbea sufletului. Poate 
pentrucă era primăvară. 

Era o săptămână încheiată de când cas- 
tanul sălbatic de pe strada iubirii noas- 
tre, fusese mortor sfârşitului. Doar câte- 
va zile de câni albastru lunii îţi încer- 
cuiseră ochii. Plângeai! Eu, îmi strân- 
geam durerea, Câteva zile numai... 

— Vrei să mă uiţi? 

Nu ţi-am. răspuns. Și nici nu te-am în- 
trebat de ce-mi cereai uitarea. 

Am stat tăcuţi timp mult. Fiecare era 
numai cu el: ne căutam — pentru întâia 
oară. 

Parcă văd cum ne-a surprins trâmbiţa- 
tul cocoșului privind amândoi pârtia de 
Iumină pe care luneca luna. În clipa asta, 
nici unul din noi. nu gândeam. Luna ne 
furase sufletul şi gândurile. Ai găsit cn 
cale să spargi lumina din noi, 

— Micule. ai să-ți mai aduci aminte de 
mine ? 

Cât de fără de noimă mi s'au părut 
vorbele astea. Şi tu ai simţit tot la fel. 
Ţi-ai plecat ochii. Ai înțeles. mai mult, 
că trebuia sfârsit cât mai repede. Ai în- 
cepat să plângi din nou. In clipa asta 
te-am înțeles și m'am cunoscut pe mine. 
Nu te-am mânegfâiat ca altă dată. Dar 
ţi-ai contenit plânsul singură, Mi-ai ce- 
rut să-ți las scrisorile — nu-mi erau de 
nici un folos. Tu le-ai avut a doua zi pe 
ale tale. 

Pe urmă am plecat. Trebuia să te due 
acasă. 

Drumul e scurt — am ajuns repede. 

— Noapte bună ! 

— Noapte bună ! 

Si ti-am sărutat mâna. 

De ce mi sta strâns sufletul ? — nu știu. 

M'am întors la fereastra ta. Pânza 
transperantului mi-era prietenă. Tă ve- 
dcam bine. 

Ai rămas în mijlocul odăii. O, odăiţa 
iubirii noastre... Stiam pe de rost locul 
fiecărui Imeru. Şi dacă mâinile sar fi 
lungit şi-ar fi pătruns până înăuntru. aş 
fi; luat, fără să greşesc. cel mai mic din 
„nimicurile“ iale de pe etajeră... Ai stat 
eu mâinile la ochi, nemişcată. Poate plân- 
 peai iarăş. 

Nu ştiu de ce am începul să cânt cân- 
iceul care-ţi plăcea mult: cântecul tău. 
rântecul nostru. Ai venit la fereastră. Ai 
ingenunchiat. Cu capul în mâini Lai as- 
rultat până la sfârşit. Pe urmă ai ridicat 
mâna ca să deschizi fereastra — aşa cum 
făceai altă dată. Dar ai renunţat. Sfârși- 
tul era inevitabil. 

Și ai stins lumina... Se sfârşise ! 

Și toate astea întâmplate numai cu «e 
săptămână în urmă. Le uitasem! Chiar 
din prima 7i, aşa cum cu siguranță şi tu 
le-ai uitat. , 

In ziua asta cu soare îmbietor la des- 
trămări de gânduri, mi le-am amintit. Şi 


de MIHAIL Şr. BAIŞOIU. 


încă atât de puternic, în cât tot timpul 
mi-a fost furat de tine. Nu te-am gonit. 
Te-am lăsat să te cauţi în mine, precum 
sitarul îşi caută umbra îrosită în desi- 
mea pădurii. N'am avut nici tresărirea a- 
ducerilor aminte. Te-am privit cu ochiul 
gândului : erai tot atât de frumoasă ca 
„atunci“. Si-am drumuii cu tine străzi 
multe şi gândurile noastre se'ntâlneau în 
trecut. A fost întâia oară când am înţeles 
zădărnicia firii. 

Najungem niciodată să ne'nţelegem. 
Uite mă'ndoese sfacum că am ajuns să-mi 
văa sufletul. Nu ştim ce vrem. asta e. 

Că te-am iubit — ar fi să mă mint. Că 
nu mi-ai fost dragă —ar trehui să am ne- 
bunia de a mă înşela pe mine... Atunci ?! 

Şi totus ani dearândul ne-am înfruptat 
din minciună, cu lăcomia osânditului la 
moarte după libertate. 

Cu gândurile la ce-a fost, m'am trezit 
într'o stradă pe care trece tramvaiul cu 
cai. No. 5 sau No. 9... Dar nu asta are 
importanţă. Numerile ca şi gândurile nu 
sunt preţioase decât la minciună, 





MIHAIL ST. BAIŞOIU 


Aici, pe strada asta deşeriăciunea sa 
cuibărit în mine şi de-atunci sufletul îmi 
este plin de ea, 

Am mers în lungul străzii și-am obosit. 
Dar nu aşa ca după un drum lung: Era 
altfel de oboseală. Era mai mult o ame- 
teală. așa cum trebue să ai când îţi tai 
vincle. A trebuit să mă opresc. Şi cu 
mine s'au oprit şi gândurile. Miam aşezat 
pe o bancă. Am stat aci mult, poate, fără 
să stiu ce fac. Târziu m'a trezit, zumzet 
de voce bună. Intâmplarea mă adusese în 
fața unui cămin de studeute. 

Tu nu ştii câtă veselie, câtă râvnă de 
a trăi e în viața unui student. N'ai de 
unde !... Poate că în plimbările duminica- 
le. când călugărițele înfăşurate în haina 
ipocriziei. vă înşiruia pe străzile vecine 
cu Pitar-Moşi, poate. ai trecut pe lângă 
cămnul studentelor. Le-ai înţeles atunci? 
„Nu cred! Le-ai văzut sprinţare, cu „scr- 
victa“ de care nu se despart, râzând, vor- 
bind tare. întoideauna cu gravitatea o- 
mului muncit de gânduri grele. Şi le-ai 
compătimit. Ai văzut în ele numai sufe- 
rinţă, numai greutatea de a se călăuzi 
singure, Ai greşit ! Nu ştii câtă poezie are 
pentru ele fiece lucru, cât sublim e în su- 


569 


fletul fiecăreia. Dacă ai fi trăit în mijlo- 
cul lor, ai fi învățat să cunoști viata. 

Le-am văzut în ziua asta de primăvară 
şi le-am înteles pe deplin. Le-am înteles 
pe ele pentru casă nu mă pricep pe 
mine. 

Era primăvară şi iubirea cânta cu cân- 
tecul pământului trezit. 

Le priveam cum veneau împăienjenite 
de soare şi dornice de inhire. Fiecireia 
i se cânta .romanța îubirilor“. De cine ? 
Le era infiferent. Vroian dragoste, ren- 
tru că sufletul lor era darnic de ea. Poa- 
te a dona zi pe acelaşi drum. altcineva le 
cânta acelasi cântec. Nu interesa dela 
cine venea. Trubadurul putea să se schim 
he. Romanta însă o vroiau mereu aceiaş. 
Eran fericite. Si cât de adevărat iubeau 
în clina aceia, De ce erau să se mintă? 
Snfletul simte nevoia mângâierii! cuvrin- 
telor de dragoste — asta e realitatea, 
Cine le snune ? — oricine. e egal. Îşi vor. 
beau pătimaş de parcă ani de zile inhi- 
rea le legătuise sufletele. Se desnărtiau. 
greu. aproape fără voie. Şi cine stie dacă 
vreodată se mai vedeau, întâmplător, în 
vre'o sală de curs. 

Le-am privit până când s'au despărțit 
ultimile perechi. 

Era primăvară, soare, iubire, Tram- 
vaiul privea cu ochi protectori prin păin- 
jenişul de raze. Un flasnetar îşi puria 
papagalul pe rotile. Pasărea își mişca pi- 
cioarcte pe susținătorul de lemn de par- 
că ea ar fi mişcat căruciorul. Un copil l-a 
oprit din drum. Papagalul s'a oprit şi el. 
A plecat capul şi-a scos din cutioară un 
„bilet pentru copil“. 

Ultima pereche si-au dat mâna. Sar 
despărțit. Fl o priveşte până a suit scara. 
Nu se mai vede — şitotuş el priveşte îna- 
inte. Cu siguranță şi-au spus când se vor 
vedea din nou. Când ?... Şi e fericit ! 

A plecat. Am rămas doar eu și flaşne- 
tarul. 

Se uită departe, Şi inconştient întoarce 
manivela. Notele se leagă rar, ca un re- 
fren : lia donna e mobile. 

Papagalul n'a mai destăinuit soarta ni- 
mănui. A început să-şi miște picioarele 
mai departe. 

Am rămas singur. Soarele se coborâse 

de deasupra mea înspre apus. linişte ca 
în după amiezi de vară. 
Şi nu ştiu de ce m'am gândit din nou la 
tine, Și te-am înțeles şi m'am priceput pe 
mine, Ne-am minţit unul pe altul, poate 
fără voia noastră, dar ne-am minţit, De 
ce-am făcut-o ? 

„Vezi, ăsta a fost gândul meu din 
urmă, în ziua asta de început de primă- 
vară. Sigur că nem putut să-mi răspund. 
Poate că şi tu, trecând pe lângă castanul 
sălbatic. martor al sfârşitului, te-ai în- 
trebat ca şi mine: de ce ne-am înşelat 
sufletul ?... Dar lacrimile trecutului ţi-au 
codat doar ochii. limpezindu-i. Ai văzut 
clar, aşa cum trebuia să vezi dintr'un 
început. Uliţa iubirii noastre ţi sa ară- 
tat prietenoasă asemeni copilărici. Şi ai 


“trecut mai departe şi ai renunţat ca şi 


mine. până si le cel din urmă. fir din 
păiejenişul dragostei noastre. 

Am renunţat !... e 

Şi cu toate astea, uite-mă, seriindu-ți 
acum deşi aş vrea cu toată 'vrcrea ca 
rândurile mele să nu te găsească. 


Ha. ha, ha!... Nu fii ocopil!... Crezi 
că ti le trimit ?... Nu, n'avea teamă!?.. 
Mi-e teamă să nu le iei drept adevărate. 

„Tu nu ştii cu câtă seriozitate năseo- 
cesc minciuna ?,.. Inceput de primăvară, 
soare cu păienjeniş de iubire, cămin de 
studente. Intre timp o flaşnetă cu papa- 





"570 


gal cântă tărăgănat şi dulceag: lo do- 
na e mobile. | 

Şi cu toate astea făunte în câteva cli- 
pe privind cum un fluture de noapte 
îmi înconjoară lampa cu abat-jour de 
hârtie... Ha, ha, ha... 

„Ai fi gata să le crezi ca pe atâtea 
altele... | 

„Minciuni, iubirea mea. minciuni! 

„De când nu mai gândesc la tine!.. 

„Gândul din urmă ?... A existat un în- 
cepui de gând pentru tine ?... 


Am găsit rândurile astea împăturite 
între câteva notițe în „Droit Civil“ de 
Planiol. Autorul lor le vânduse odată cu 
manualul de drept la un anticar. Le-am 
găsit în seara asta răsfoind paginele 
cenţii. Si nu ştiu de ce fiecare rând îmi 
sufletul necunoscutului men prieten. 

Le-am recitit de câteva ori cu nostal- 
pia în suflet aşa ca de atâtea ori când, 
târziu. îți reaminteşti iubirile adoles- 
cenţii, Și nu ştiu de ce ficeare când îmi 
era prieten şi cuvintele parcă erau a- 
corduri dintr'o melodic atât de cunoscu- 
tă !... Poate că odată trăisem și eu nop- 
ți albe ca să fănrese pagini întregi pe 
foile de rezumat la Dreptul roman. Si 
poate, când noaptea se speria de cel 
de-al treilea cântat al cocoşului și gea- 
nă de Inmină se subția pe fereastră, 
poate că atunci, închizându-le în pazgini- 
le vreunui curs îmi spusesem ca şi cl: nu 
le voi trimite. Şi adormeam, pe obraji cu 
roşeata soarelui — smeu înălțat pe lun- 
ca Oltului. 


Când mă deșteptam îmi era ciudă că 
pierdusem cursa de dimineață când lc-aş 
fi putut trimite. 

Mapucam să le transcriu cu înfigura- 
re. Şi tot aşa așteptam răspunsul... De 
câte ori !.., 

Hei,  voinicosul meu prieten! Cine 
crezi că îţi va lua în serios ultimile rân- 
duri ? Poate că o parte din banii luaţi 
pe Planiol au fast destinaţi plicului şi 
mărcilor poştale. Că mai târziu povestea 
sa sfârşit ? 

Dar când nu-şi curmă firul iubirea ? 

De aceea, uite, ţi le înaopiez în felul 
ăsta. Dacă întâmplător, în îndepărtatul 
sat unde acum împarţi dreptatea, sau 
în orăşelul de provincie în care ţi-ai fă- 
cut faimă cu eloqvenţa ta si cu leoriile 
învățate pe vremuri în... Planiol, dacă 
întâmplarea îţi ajută să-ți cadă în mână, 
opreşte-le. Vei înțelege că viața noastră, 
sa sfârsit odată cu cea din urmă din 
„poveştile iubirii“. Si dacă sufletul “a 
tresări cât de uşor, ca sbaterile rându: 
nicii care moare, eşti fericit. 

M'ar durea dacă aş şti că n'ar fi asa. 


MIHAIL ȘT. BAIȘOIU 





mp “| a in. 








UNIPERSUL LITERAR 


„Ideia“ în opera de artă 


Putem, prin urmare, să definim arta : 
contemplarea lucrurilor, independent de 
pincipiul rațiunii ; arta se opune modu- 
lui de cunoaștere... care conduce la ex- 
periență și la știință. Putem compara a 
cost ultim mod de cunoastere cu o linie 
orizontală, care aleargă la infinit ; uria 
este o.linie perpendiculară ce tae în 


mod facultativ pe cea dintâi întrun 
punct sau altul. Cunoaşterea supusă 


principiului raţiunii constitue cunoaşte- 
rea rațională ; ca nu are valoare și u- 
tilitate de cât în viaţa practică şi în 
ştiinţă, contemplarea care se ubstrage 
din principiul rațiunii este proprie ge 
niului ; ca nu are valoare și utilitate de 
cât în artă, 

Plăcerea estetică, zice Schopenhauer, 
rămâne în mod esențial una şi identică, 
fie că o provocăm prin aujtorul uaci o- 
pere de artă, fic că o simțim direct în 
contemplarea naturii şi a vieţii. Opera 
de artă nu ce de cât un mijloc destinai 
să uşuireze cunoaşterea ideii, cunoaşte- 
re ce constitue plăcerea estetică. Pen- 
tru noi concepând mai uşor ideea prin 
ajutorul operei de artă de cât prin con- 
templarea directă a naturii şi a realității 
urmează că artistul, ne mai referindu-se 
la realitate. ci numai la idec, nu repre- 
zintă în opera sa decât ideca pură, o 
distinge de realitate, neglijează toate 
contingentele, care ar putea să o întu- 
aece, întrucât 'artistul îşi „transformă 
conştiinţa întrun subiect, carc cunoaşte 
numai și se liberează de voință. de timp 
sau de orice relaţiune, transformarea 
producându-se „în mod spontan, fără 
rezistență, numai prin simpla stingere 
a voinței“ și nu numai că „ideea este 
sustrasă timpului, ci şi spaţiului, căci 
nu imagina spaţială şi fugitivă, ci ex- 
presiune sa, semnificaţia sa pură, fiinţa 
sa intimă se manifestă şi îi vorbeşte 
((artistului). 

Fiecare lucru işi are frumuseţea sa 
proprie ascunsă, zice Schopenhauer. la 
apare în momentul când este încor- 
porată. când ideea prinde forma. Greu- 
tatea, rezistenta, fluiditatea. lumina etic. 
acestea sunt ideile, care se găsesc în 
stânci. în edificii sau în apă. Incorpo- 
varea se face prin facilitarea, dezvolta- 
rea clară, complexă si completă a idei- 
lor, prin prilejuirea ocaziilor de a se 
manifesta cu puritate: numai prin a- 
ceasta ideile ne solicită si ne conduc 
spre contemplarea estetică. 

O cascadă, care se precipită pe stânci, 
urlând şi spumegând, o cataractă, care 
se pulverizează fără zgomot, o fântână, 
care-şi azvârle în aer coloanele sale de 
apă, un lac imobil şi clar ca o oglindă. 
toate acestea exprimă ideile  muteriei 
Fluide şi grele. în acceas măsură în 
care arhitectura reprezintă ideile mate- 
viei rezistente. 

Natura. fiind identică cu voința con 
titutivă a propriei noastre esențe. dă 
creatorului de artă posibilitatea de e 
termina ceeace natura na realizat de 
vât imcomplet sau neclar, îi dă presim- 
țirea scopului urmărit de natură, căci 
abia întrevede geniul ideea în lucrările 
particulare şi de odată înțelege natura, 
care îi vorbeşte parcă pe şoptite; ul 
exprimă deodată în mod definitiv ceea- 
ce natura nu făcuse decât să bâlbâe; 
această frumuseţe a formei omeneşti, 
spre pildă, pe care, după nenumărate 


încercări, natura nu putuse să o atingă, 
geniul o fixează în marmură ; o așează 
apoi în fața naturii, căreia pare că i-ar 
zice : „Na, iată, ceeace  voiai să ex- 
primi“ — „Da, e udevărat” răspunde o 
voce, cate răsună în conștiința specia- 
torului. 

Creatorul de artă, cu alte cuvinte, ră- 
useşte să surprindă mai clar ideea de 
cât natura stingând toate contingenţele 
atrăine ideii. Numai în telul acesta, sus- 
ține Sehopenhauer. a putut geniul grec 
să găsească arhetipul formei omeneşti 
şi să-l impue ca un canou scolii sale de 
sculptură, numai grație unui astfel de 
jresentimeni, fiecare dintre noi oame- 
unii suntem capabili să vecunvaştem fru- 
mosul. acolo unde natura l-a  realizal 
cfectiv dar incomplet. Acest ipresenti- 
ment constitue idealul : esie ideca, care 
se degajcază a priori şi, care în această 
calitate adună şi completează. datele 
a posteriori ale naturii: numai cu a- 
ccastă conditie ideea trece în domeniul 
artei. 

S'ar părea totus că ideea se confun- 
dă cu conceptul. Schopenhauer ce gră- 
beste să delimiteze cele două domenii. 

„Concepinl este abstract și diseursiv. 
nedeterminat complet în conținutul săn, 
nimic nu e precis în el. decât limitele 
sale... Ideea din contră... este  absolui 
concretă : ea poate reprezenta o infiui- 
tate de lucruri particulare si cu toale 
acestea nu e mai puțin determinată pe 
toute fețele sale ; spre a o concepe... 
să ne ridicăm la starea de subiect, care 
cunoaşie pur şi shnplu..., ideea nu cste 
de loc comunicabilă în esența ci de cât 
în mod relativ : căci odată concepută și 
exprimată în opera de artă, cea nu se 
relevă ficcărnia de cât proportional cu 
valoarea spiritului său ; jată dece opr- 
rele cele mai bune... sunt destinate să 
rămână mereu scrisori închise pentru 
stupida maioritate a membrilor“. 

Tată, prin urmare, de ce numai ideea 
se poate încorpora. fiindcă c concretă : 
în nici un caz conceptul, care e uhstract. 

Concepiul e unitatea scoasă din plura- 
litatea existentei de către mintea noas- 
iră : ideea este unitatea care se resfiră 
în pluritateu existenlei si, cu care Su 
hiectul în stare cognitivă pură o poale 
desprinde. Ideea este unitateu devenită 
pluralitate prin ajutorul spaţiului și 
timpului. forma apercepţiunii noastre 
Wtuitive : conceptul din potrivă este u- 
nitatea devenită pluralitate prin ajuio- 
rul abstracțiunii. care este un procedeu 
al inteligenței noastre : conceptul esto 
unitas post rem ; ideea unitas ante rem, 

In felul acesta înțelegem de ce Scha- 
penhauer sustine că ideea este apriori- 
că, pe când conceptul e aposterioric, că 
ideea e unitas ante rem, conceputul, uni: 
fas post rem,. iar realitatea unitas in re, 

In definitiv tot sitemul cstetic al lui 
Schopenbauer, Jăsând la o parte unita- 
tea arhitectonică. în care se înlăuţuc 
fourte strâns şi metafizica si etica din 
sistemul său general de filosofic. fă- 
când abstracţie de însuşirile sale stilis- 
iice, pe care nu le-a atins niciodată. Schel- 
ling, dar mai ales Hegel, marele inven- 
tator de cuvinte. care a adus caracterul 
productiv al limbei gemane în privința 
fomării cuvintelor, prin compunere, lu 
ultima consecinţă, tot sistemul acesta es- 
tetic al lui Schopenhauer este o articu- 


UNIPERSUL LITERAY 





L. SINGER : PORPUL BALCIC 


lare mai kantiană a ideaţiunii lui Schel- 
ling şi Hegel, dar mai ales al lui Schel- 
ling. 

Intr'adevăr teoria lui Schopenhauer 
se poate rezuma în aceeaş formulă ca- 
racteristică a conformităţii obiectului 
cu ideca sa, pe care o găsim și în prima 
fază a caracteristicismului şi la Schel- 
ling sau Hegel. E 

„Semnul poetic“. zice Schopenhauer, 
„căutând meren să exemplilice ce în- 
semnează o reprezentare independentă 
de principiul rațiunii ne înfăţişează. ca 
să zicem așa, o oglindă, care ne redi 
imaginile în mod mai net; în această 
oglindă sunt concentrate şi puse în vie 
lumină esențialul si  semnificativul : 
contingentul şi eterogenul sunt supri- 
mate, 

Si în altă parte: 

„„Dacă opera de artă usurează conce- 
perca ideilor, izvor al puterii estetice, 
accasta nu se întâmplă numai spre a da 
lucrurilor mai multă claritate și un re- 
licf mai adâne prin punerca în cvidentă 
a elementului esențial şi prin exclurierea 
accesoriului. ci mai ales sau cel puțin 
prin mntismul complet, necesar concen- 
tiei pur obiective a naturii lucrurilor. 
la care arta reduce voinţa, pezentând în- 
tuiției noastre un obiect situat în afara 
domeniului capabil de a ne inieresa va- 
ința prezentându-ne o simplă imagină, 
nu o realitate“. 

Sau : 

„Marea valoare a imaginaţiei răsare 
din faptul că ea este un instrument în- 
dispensabil ochiulni.; Căci numai prin 
ajutorul său geniul poate, după exigen- 
țele înlănțuizilor din opera sa plastică, 
poetică sau filosofică! :să-şi reprezinte 
fiecare obieci și fiecare incident printr'o 
imagine vie şi să obțină astfel un ali- 
ment totdeauna nou din izvorul primitiv 
al oricărei cunoașteri, adică din intuiţie. 
mult înzestrat cu imaginaţie poate într'un 
anumit fel să evoce spirite proprii să-i 
reveleze în momentul voit adevăruri, 
pe care nuda realitate a lucrurilor nu-f 
le-ar oferi de cât slăbite, rare şi tot- 
deauna în contra-timp. 

La Schelling ca şi la [legel punciul de 
vedere era aproape identic. Lăsând la 


o parte caracterul istoric al filosofiei 
celor doi profesori, filosofie, pe care 
Schopenhauer o disprețueşte, Schelling 
şi Ilegel ne vorbesc şi ei despre ideea, 
zămisleşte formele (unitas ante rem la 
Schopenhauer) nu formele, care zăimis- 
lesa 'idcea (unitas post rem-coneeptul 
la acelaş) ideea, care. dacă se oglindeş- 
te perfect în formele acestea, efectul e 
artistic, 

Schelling şi Hegel nu ajunseseră la 
preciziunea, cu care Schopenhauer deo- 
sibeşte ideea de concepi, arta de știință 
(filosofie). 

Shelling crede că în artă absolutul 
este însăş ideea (Urbild), în filosofie ah- 
soluiul acesta este o resfrângere a ideii 
(Gegenbild). Schopenhauer arată, că i- 
deea se revelează. numai în artă în stare 
de cunoaştere pură, deci prin intuiţie, 
iar conceptul numai “în ştiinţă în su- 
prinderea raporturilor -de timp, loc şi 
cauzalitate. graţie principiului. raţiunii. 
conceptul fiind o abstragere a minţii 
noastre, deci nereprezentabil.  Confor- 
mitâtea esenței acesteia (ideea) cu o- 
biectul prin eliminarea a tot ce ar pu- 
tea intuneca strălucirea acestei forţe 
centrale transcendentale consiitue şi la 
cei doi profesori . universitari ca și la 
Schopenhauer fundamentul definiţiei ar- 
tei, cel de-al doilea înlăniuindu-şi sis- 
temul cu mai multă consecvență şi sco- 
borându-se cu analiza fenomenului rhai 
adânc de cât cei dintâi. 


SCARLAT STRUȚEANU 





i 


» 571 

REPORTAGIU :PISCHOLOGIC 
Plictiseala | 
a spânzurat râsul! 


Mă gândesc tot la Manthevlant. Plicti- 
seala pe care i-o conferă Tunisul, de 
unde a trimis acele întristătoare note, 
duhnind a vin prefăcut, e cu totul alia 
decât cea cauzată de Parisul încins de 
căldură sau de câmpiile cu aerul slobod, 
prăjit de soare, secat de arome, stors de 
eroism. î 

Una «e plictiseala - copilului crescut în- 
time colțuri sonore în amintiri, ca acele 


h| : « % 
children's corner“ ale lui Debussy, cu 


„a£ 


mai puțin puf şi nimb roz decât cele 
schumaniene şi alta e plictiseala ace- 
luiaş copil ajuns mare, visând  prinei- 
pese şi zâmbind tuturor. Primul e plic- 
tisit numai când i se isprăvesc jucăriile; 
celălalt, chiar şi când i se răspunde la 
surâsul lui impopriu de către vreo Teinee 
grasă şi bătrână sau de vreun duce de 
Cuermantes, care ştie să-i umple golul 
desamăpirilor eventuale. 

Una e plictiseala bucureşteanului po- 
posit la vreun variet€ iluminat şi alta a 
cabotinului care se încearcă, zadarnic, 
să-l inveselească. 

Numai câteodată rolurile se schimbă. 
Am întâlnit odată, nu de mult, intro 
colindare nocturnă. stăvilită la un ma- 
gic variet& o femec grasă şi bătrână. 
Grasă şi bătrână, în plină iluminaţie e. 
țectrică. femeia devenca subțire şi tâ- 
năză, cu capul supt de pasiune, datorită 
unui fişiu verde, pe care știa să-l trea- 
că arept şal de gitană, drept broderie de 
Valencia, drept guler de apaş parizian. 

Tauvia. curtezană 1927, cu forme pline 
şi, poate. moi, pe care ştie să le spiri- 
imalizeze cu pasiunea, să le frângă cu 
ulasul. să le topească în temperamentul 
ci vițios şi clocotitor ca acidul carbonic. 
Charlestonul a murit! Fauvia twăeşie 
încă, deşi s'a născut, poate, pe vremea 
mazurcii si a valsului. Fauvia trăcşte 
pentrucă n'a variat decât în ea însă-şi. 
Noi murim încă: din viaţă pentrucă nu 
variem decât în afară de noi înşi-ne. 
Inăuntru suntem prea personali şi prea 


" solidari. 


De uceia, de data aceasta, Fauvia râde 
de noi şi noi, mânaţi de râsul ei elec- 
tric (poate fi industrializat odată cu 
căderile de apă) râdem şi ne plictisim. 

Este aproape sigur că noi nu mai ştim 
să râdem, decât când vrem să. scăpăm 
de-un răspuns incorivenabil. Pentru a- 
ceastă pricină râsul mare autoritatea 
plânsului. întrebuințat numai în caz de 
pericol. în. -teatrul scenic sau în cel al 
vieții, în doze bine. gradate... - -.. 

Charlie Choplin, sgâreit, aplică prin- 
cipiul economiei forţelor : râde ca să nu 
plângă, iar spectatorii. care-i privesc 
plăsmuirile, plâng pentrucă nu ştiu să 
râdă. 


PEPRU COMARNESCU 


Teoria gratuităţii la Andre Gide 


Printre multiplele aspecte ale literatu. 
vii franceze actuale care în genere e 
stăpânită de răceala raționalismului, se 
distinge preocuparea statornică a câtor- 
va romancieri, de a nelinizti sufletul ce- 
titorului. In vreme ce clasicismul înse- 
nina înălțând sufletul pe carc-l sbuciu- 
ma, pe când romantismul aptindea sim- 
țirile și fanteziile, literatura actuală — 
în special cea franceză — năzueşte o sti- 
mulare a ratiunii cetitorului cult, o în- 
suflare a curiozităţii arzătoare şi unul 
dintre susținători reprezentativi ai aces- 
ti credo cerebral, atât în producţiile lui 
literare cât mai ales în critica sa este 

andre Gide. 

Adesea Gide repetă că un autor mare 
nu trebue să se caute pe cl însuşi, că 
dacă are nenorocul să se găsească, va 
serie opere reci. Reci vrea să spună fără 
nelinişte — cel mai mare defect după 
Gide. Obsedat de această părere, după 
ce emite teoria că Ulise a rătăcit din 
cauza neliniştei geniului său — iar nu 
din pricina soartei, Gide spune că Ana- 
tole France nu va trăi mult timp, pen- 
trucă nu are „de penombre en lui“, 
pentrucă nu precedează gândirea noastră 
şi îl consumăm dintr'o cetire și mai a- 
les fiindcă îl cetim fără fiorul neliniştei 
— pe care îl susține şi Goethe. („Nou- 
veaux Prâtextes*“ 167). Această nelinişte 
care face să-i apară normale contrazice- 
rile flagrante şi simultane este înteme- 
iată pe concepția dualității sufleteşti —- 
analoagă cu a lui Dostoiewski care are 
ca mobil în romanele sale umilința şi 
orgoliul şi mai ales coincidentă cu teo- 
ria lui Baudelaire care susține că în 
om sunt două postulate simultane: unul 
către Dumnezeu. altul către diavol. 

Intr'adevăr Gide vorbeşte de această 
„neliniştitoare dualitate“ şi în sufletul lui 
religios care citează ades Evanghelia spre 
a-şi controla impresiile se află aceeaşi a- 
plecare ca la antorul „Litaniilor către 
Satan“. 

Dar la susținerea acestei neliniști s'a 
adăugat şi setea lui de libertate a opi- 
niilor, care să-l poarie pe calea obiecti- 
vităţii. Intradevăr, după ce  stărueşte 
că singura tendinţă în artă să fie cea a 
perfecţionării, respinge orice critică îu- 
lănțuită de anume opinii preconcepute. 
chiar de unume principii, deci şi critica 
dogmatică. „J'ien ai de toutes les eou- 
“leuns".. „Je ne me sens bien vivre qu'en 
marchant“ afinmă acest desrădăcinat de 
patrie, de tradiţie, ades și de morală. 


Indrăgostitul de nestatornicie, care 
laudă clasicismul şi apoi îl ia în râs — 
spunând că eroii dramelor lui sunt „pa- 
iațe sublime“, care e religios totuşi dia- 
bolic şi ateu, moral şi imoral, are entu- 
ziasmul ce i-a dat supranumele de „tou- 
jours jeune“ prin care speră în învirile 
artei, în găsirea adevărului prin libera- 
rea de căile găsite de gândirea umană 
până astăzi şi totuşi e stăpânitde un a. 
mar scepticism în privirea mulțimei, a 
fericirii, a virtuţilor, (preconizează poli- 
gamia, pederastia, ipocrizia, etc) şi în- 
doindu-se de valoarea oricărei atitudini, 
îşi găseşte o nouă armă pentru nesta- 
tornicia sa. 

De aici, logica în artă devine un bict 
spectru copilăresc şi înfruntarea ei, în- 
trucât sugerează mult lăudata nelinişte, 
nu poate îi decât oportună artei. 


„Dacă nu există Dumnezeu — găsire 
în romanul! „Poscdaţi“ al lui Dostoiew- 
ski" — totul depinde de mine şi cu sunt 
dator să-mi afirm independenţa“. lată 
origina atee a gestului gratuit, că afir- 
area independenței iudividului nu este 
decât un gest grav, [ăcut numai ca să lie 
făcut — pentru o convingere că există 
liber arbitrn. : 

Și acest gest gratuit născut din sdrun- 
cinarca logicei de către însăşi năzuirea 
excesivă către adevăr prin drumuri ne- 
bătute, dar pe cari însetatul de libertate 
și le alege, acest gest venit din misticele 
stepe ruseşti — spre a nu pomeni înrâu- 
rirea paradoxalulni Wilde şi a satanicu- 
lui cutezător Blake, este predilecţia de 
seamă a lui Gide. 


Dar gestul gratuit e la el, un crez, — 
convingere că acest produs al sufletului 
e existent cu certitudine la oamenii su- 
periori. Da, literatura franceză nu şi-a 
făcut un crez din gestul gratuit până a- 
cum, „parce-que nous sacrifions la ve- 





UNIVERSUL LITERAR 


rite ala continuit€ a la puret€ dela lan- 
gue“ spune Gide 1). 

Dar pe când la Dostoiewsky gestul gra- 
tnit ce apropie creştinismul de quictis= 
mul asiatic e iosnic dacă încerci să-ţi 
controlezi libertatea nn prin sinucidere 
ci prin omorârea altei persoanc, în Gide 
verlem această caracteristică mai tem- 
perală, mai europanizată. 

Astfel în „romanul“ său „La porte 6- 
iroite“ gestul pratuit constă în renunţa- 
rea nelogică la dragoste — de către A- 
lissa ; şi în cazul cel mai rău Lafcadio 
din „Les Caves du Vatican“ omoară — 
pe altcineva. 

Atât renunțarea cât şi omerârea ne- 
motivată, decât prin artificiala tendinţă 
de a-si cantrola libertatea (!) sunt ges- 
turi gratuite autentice dar diminuate— 
faţă de sinuciderile din Dostoiewsky. 

Această predlecţie figurează foarte 
clar și în judectiţile critice ale lui Andre 
Gide — de altfel de o profundă subtili- 
tate . — astfel marea lui admiraţie pen- 
tru Marcel Proust nu este cauzată atât 
de minuţiozitatea modernului romancier, 





1) „Nouveaux Prâiextes“ 172, 


DEMIAN : ŢARANCUŢA 


UNIVERSUL LITERAR 





INTRE SPECIFIC ROMANESC 
ŞI 


FUTURISM 
— Jalnica tragodie a unui june pictor 
român — 


IX 


Junele nostru prieien pictor urmează 

asifel : 
Exast la ora 10. vătăijelul Zgribu — 
(un român patrat, cu capul de taur poso- 
morât) — veni gâlâind să vesteasci, ce- 
iace cu toții aşteptau înfriguraţi: ma- 
şina principesei. 

— „Am zărit-0, — raportă crainicul 
comunal -— pe culme cotind, ca o muscă, 
siâna Lăzăroiului. Lăsai poruncă jitaru- 
lui să n'o sloboadă în comună până nu 
veniți şi ct.“, 

— „Bun 1... făcu părintele Bumbuleşeu, 
punând mâna pe cârja lui patriarhală... 
„colonele !.. pictore !.. luați-o înainte că 
vă ajune din urmă. Eu trec pcla școală 
să-i adun pe ceilalţi..,. 

Bucuroşi de această milostivă promi- 
siune de a umbla liberi — (până acum 
fuseserăm. chiar şi pentru cele mai inti- 
me evadări, urmăriţi de un argut al sf. 
sale) — o luarăm pe „line“ spre lmriera 
comunei, unde, — înconjurat de sume- 
den:e de lemci, copii şi țărani, îmbră- 
cați de sărbătoare şi încadraţi de jan- 


darmi — doctorul lorgu Kalakaky îşi 
repetă, în surdină disenrsul său de ,„bi- 
ne-ai sosit“ scris în Iranţuzoşte, pe o 
coală ministerială, mototolită şi lăcrima- 
tă de sudoare. 

— „Brava. domnule colonel... vii toc- 





cât de gratuitatea domnitoare în opera 
sa. Gide iubeşte cartea lui Laclos „Les 
liaison danjereuses"” pentru ucelaş mo- 
tiv că „deconcerte“; iar în prelaţa la 

Armence* de Stendhal, el dispre[uieşte 

gica „qui appurtient a tous“. 

Mai departe, Gide susţine că aforismul, 
desinteresarea sau mai bine zis gratui- 
tatea lui L.alorgue, Rimbaud şi Mallarme 
îi par calităţile cele mai esenţial fran- 
ceze. 

Iste un gest scriitoresc pe care nu $o0- 
văim a-l numi manie, care e atribuit — 
cu toată dezonoareu şi dezechilibrul lui, 
literaturii franceze, clasică prin excelen- 
ță. Devalurilicarea provine din  artifi- 
cialismul. său care il face neapt pentru 
generalizare, dur care se potriveşte aşa 
de magistral acolo în atmosfera mistică 
din Dostoiewsky.. 

Gestul gratuit preconizat de Gide în 
special e o suprarafinerie intelectuală 
dornică de neliniştirea creerului, prin 
procedeul unui misticism — desrădăcinat 
— ca toată adânc tumultuoasa persona- 
litate a lui Gide. 


D. AL. NANU 


mai la vreme... eu, se se spun, nu pre 
stiu farnsuseste... adica pot se vorbesc 
dar nu stiu se scriu... ia trase dumeta cu 
ochiu si mai îndreapta pe isi pe colo..." 

Prietenul doctor. luă hârtia în mână 
si — făcându-mi cu cotul, să mă apropii 
— ceti: 

„Tres sestim6 madame sinorina prin- 
„sese de Santacoza  toute la Roumanie 
„vous salu par ma buche comme elie sa- 
„luera sa mere qui retournera du ciel 
„Dour la benir au nom dela latinit6, de 
„la civilisation et pour honarer la repre- 
„sentanţe de notre noble soeur italiene 
„qui marche sur le terain de sa socur la 
„plus jeune mais segalment noble dans 
„ses aspirations, idios et son objectiv ci- 
„vilisateur ala porte de l'orient barbar 
set toujours pret a envahir notre mâre 
„latine et sa petite socur qui vous crit a 
„present dans ce lieu modeste dela Rou- 
„manie : „Ala votre !.. ura... ala votre!.. 
„Vive la prencesse de Santacosa... vive 
„la Italie !.. vive la latinit€ !.. Je vous 
„baisse la main princesse, au noni du 
„mien, de cet comun et de notre Patrie!“ 

— „Stimate colega — zise prietenul, 
înavoind foaia d-rului Kalakaky — dis- 
cursul d-tale c, pe cât de scurt, pe atâta 
de inimos şi de patriotic. 

Principesa va păstra, d-tale 
noastre. o amintire indelebilă...“ 


De după sălciile bătrâne cari străju- 
iau cotitura din marginea comunei, răz- 
bufui, pe ne-veste. într'un alai de colb— 
automobilul principesei Silvia de Santa- 
cosa. Maşina stopă brusc în faţa jitaru- 
lui care. dincolo de barieră, sta crăcă- 
nat în miilocul drumului. cu ciomagul 
ridicat sbre cer ca un imens şi simbolice 
semn de mirare, Şi semnul acesta de mi- 
rare urla asemeni unei sirene spăimân- 
iată de valuri: 

-— mÂho ). A.ho!, A.holl“ 

Doctorul lorgu Kulukaky se descopen 
fulgerător şi, palid, il apucă pe prieten 
de mână şoptiudu-i ştrangulaL : 

— „Se ne fascuu, nenisorule ?! Sa dau 
drumul la discurs, ori sa'l sin pâna vine 
autoritasile ?..* 

— „Dă-i drumul...“ 

Dar in clipa asta, în spatele nostru se 
auziră, exasperate, strigătele „autorită- 
ților* cari soseau în pus alergător, cu ui, 
căpitan Stoponel in frunte, iar la coa- 
dă, părintele Bumbulescu, cu poalele an- 
triului iu mâini, şi barba sbârlită în 
vâut, 

Când ceata aceasta ajunse, sufocată, în 
dreutul nostru, din maşina principesea 
scoliori, liniştit şi demn — un general 
destul de tânăr încă, un generali de corp 
de armată. 

Apropiindu-se de jitarul ce urla me- 
reu „A-ho !* şi sta neclintit cu c omagul 
ameninţător asupra  automobilului—ge- 
neralul vorbi celor cari. dincoace de ba- 
rieră, priveau, cu d. căpitan în frunte, 
înmărmuriți : 

— „Văa că comuna dv. e sub stare de 
asediu, Cu cine, mă rog, se poate parla- 
menta aici, pentru trecere ?...“ 

— „Să trăiţi domnule general, interve- 
ni q. Stoponel livid şi ţeapăn, am onoa- 
re a vă raporta că cazul fiind neprevă- 
zut de ordinele ce e în vigoare, vă ru- 
găm cu respect a binevoi să ne iertaţi 
că calea dv. am onoarea a vă declara... 
este liberă şi neavenită., şi... căci... dacă 
cumva... vreau, cu respect, să zic...“ 

Atunci se întâmplă ceva cu totul ne- 
aşteptat : generalul ridică cravașa, o fă- 
cu să guiere pe sub cozorocul căpitanu- 


şi  ţărir 


53 


PETRARCA 


Pe când trăia 
Madonna Laura 


SONETUL CXXĂVII 


IŞI ASEAMANA SUFLETUL CU O 
LUNTRE IN FURTUNA ŞI NU MAI 
SPERA SA POATA AJUNGE IN PORT 


Pluteşte luntrea-mi cu uitări de zor, 
în miez de noapte, iarna, pe-aspră mare 
între grozave stânci. ţărmuitoare, 
drept cârm'având pe duşmanul Amor, 
iar ca lopeţi gândiri, ce mersul. lor 
îurtuni şi moartea'nving cu nepăsare ; 
îmi sparge pânza-un vânt etern de boare 
de chinuri, de speranţe şi de der, 
O ploaie plină'n lacrimi şi durere 
imi udă'ntinse funii la catarte 
cari de greşeli şi neştiință-s pline. 
Pierd cele două semne din vedere, 
mi-s judecata şi-arta'n valuri moarte, 
că nu mai sper sajung în porteu bine. 


Traducere de ]. LEONARD 
25 Mai. 1927. 





lui — şi strigă cu o formidabilă voce de 
bariton : 

— „Mişelule 1... 

Aș:ostrofa accasta avu darul să împrăş- 
tie, într'o clipă, întreg cortegiul ae au- 
torităţi care alergase întru îutâmpinarea 
principesei de Suntacosa. 

Deadreapta şi deustânpa şoselii, şan- 
turile se umplură de inghesuiula trupu- 


rilor, cari se fărâmau deabuşelea într'o 


şerpuire de spinăvi, lamentabil ritmate, 
asemenea unor convulzii de uriaşe omizi 
negre cuprinse de spaimă. 

Pe teren rămaserăm numai eu cu prie- 
tenul — şi căpitanul Romeo  lonescu 
Stop. pe ochii câruiu se aşternuse.0 pâ- 
clă de o indescriptibilă tâmpenie. 

. . . . . . . . Lă 

Peste o jumătate de ceas eram în 
splendida limusină a principesei, călă- 
torind spre conacul boierului Manolache. 
unde urma să aşteptăm maşina noastră 
pe care — din ordinul generalului — 
trebuia să ne-o trimită neîntârziat d. 
căpitan Stoponel, cu toate piesele „puse 


la punet”. 


N. N. TONITZA 








Reclama în literatură 


Scrisul românesc trece — fără in- 
doială — printr'o. semnilicativă criză: 
nu atât a cărţii, cum încearcă să insi- 
nucze unii jeluitori ocazionali sau stu- 
tornici, cât mai alse a scriitorilor. l.u- 
crul myghită să fie velicfat, 

Pentru cititorul care convine să întâr- 
zicze pe paginile cutărei sau cutărei pu- 
blicaţiuni  literave — lapiul e numai 
swprinzător, dar  deadreptul ingrijitor. 
Buimăcit, ameţit — cl nu mai şiie in 
cotro să se orienteze şi unde să se v- 
piească, la ce să întârzie şi ce să toile- 
teze şi slârşese prin a... disprejui şi piu 
ținul viabil. 

Dar cae e caracteristica ucegstui vri- 
ze ? In gencual: o avalanuşe de caposlu- 
pere şi genii —0o gvană de urtişii și o- 
pere de artă îu măsură să nc luca să nu 
mai ştim ce e poezie. Departe de mine 
pândul de a oferi o înşirare — deși cu 
ac-ar duce la cel puţiu — pesie 100 de 
genialităţi areiatoare conteinpurune ro 
mânceşti, [mpresiunea ultimă cu care pă- 
răseşti câmpul de luptă al publicisticei 
româenşti e aceiu că acest pământ (cure 
a lost în măsură să producă atâteu v- 
pere nemuritoare) pe lângă bogăția mi 
nieră şi agricolă, a fost biuecuvăntal şi 
cu harul producerilor spirituale, umui 
mult decât toate celelalte ţări. Numai 
uşa se explică de ue — unde te duci, 
unde te'ntorci, orice citeşti, orice  răs- 
loeşti, nu auzi decât vorbele; cipouu- 
peră, operă genială, creaţune acusticii, 
ete. , 

Să lie lucrurile oare iniradevir atăt 
de grave ? Să prezinte oare uccustă vazu 
a bteraturii noastre — până la IS4U 1 
uexistentă sau aproape — luate carat- 
terele şi toată bogăpa celei mai iuseiu- 
natie manitestăui  poclice  curopene -— 
aşa cum urmează să lie în lumina abi- 
leloa articolaşe, urticole, studii şi simple 
insinuări ale  respeciivilor semnaliza- 
tori ? Să [i venit ourc ziua marei răsbu- 
nări a .suferinielor de veacuui, ziua des- 
lănțuirii forţelor energetice pe care sid- 
pânirea diferiților straini le-a ţinut ojit- 
sprezece veacuri lăcătuite fără ruilă € 

lati alâtca întrebări logice pe care nl 
le suggerează v asemenea stare de tapt 
şi la cave nu pot răspunue gecât uşa 

Nu — unici pe departe. levolupunile 
literare se produc greu şi rar. Cetuce 
vedem la noi — e departe de a prezentit 
simptomele unui asemenea lenomcn, 
Cred că mai de grabă e altceva : căteva 
— numărate pe degete — talente putur- 
nice şi definitiv — formate şi împreju- 
rul lor — literatură problematică susţi- 
nută, comentată şi sprijinită zi cu zi de 
cârpele de carton ale unci reclame de- 
ghuzute. Câţiva trompeţi, câțiva Jeţină- 
tori ai posturilor înamtaşe, câteva tu- 
uuri de tablă şi câteva debuşeuri, Şi 
atât! Restul vine dela sine: cuvântul 
ue ordine: colidiana fixare în urechea 
probabilului cititor a câtorva nume de 
soldaţi disciplinaţi. 

E — desigur — o meserie urită care ne 
arată cu atât mai săraci, cu cât, pin sil- 
nicii stilistice, căutăm să creem celebri- 
tăţi poetice, 

Să nu se uite însă un lucru: cartea 
rămâne aceea publicată, iar nu uceca 
recoinantată cu atâta tămbălău şi încă: 
în fața supremului critice — vremea — 
44 se'ncazi nici iugerințele, nici reclama 


Alois, | 
eri nu: pătat da cânăsla rău 


UNIVERSUL LITERAR 


Pe urmele lui Hașdeu 


COMEMORAREA DELA CAMPINA 


„llaşdeu a fost un izolat“ afirma d, 
profesor Iorga în conferinţa dela Câmpi- 
na. Această carucieristicăc fir continuu, 
care, în adevăr, străbate toută viaţa sa 
faptică. Sa izolat el, dintr'un imperativ 
lăuntric, l-a izolat şi mediul pe acest ge- 
nial inadaptabil.  Imsă curioasă  narco- 
lizare a simțămâniului de datorie, când 
această învăluire în des liuțoliu de ui- 
tare continuă şi departe dincolo de 
moarle. 

llașdeu au fost fruntaş academician şi 
Academia nu l-a comemorat ; a fost pro- 
fesor universitar şi şcoala, prin minis= 
terul său. nu i-a reînviat memoriu; a 
fost scriitor, autor dramatic, şi ministerul 
Artelor şi alte societăţi nu şi-au umintit 
înalta semnilicație a actualiziii unor 
sinteze spirituule, care nau încetat încă 
a fi recente. Au lipsit mulţi preoţi dela 
un allar. Căci. oricît de zelousă și stră- 
lucit implinită ar fi suplinirea acestora 
prin inițiativa şi munca Aiencului „kB. 
P. Haşdeu“ din Cimpina, reprezentând 
prin aceasta „intreaga opinie publică a 
țării” la comemoravea lui llaşdeu an 
fost ubscuje vinovate. N'aş zice că picta. 
tea sufletelor drept credincioase venile 
să se înalțe odată cu spirilul evocat, stau 
resimțit de aceste ncînţelese lipse. Poate 
chiar că rigiditatea oficialitiţii ax fi 
alungat atmosfera de sobru pelerinuj, 
Ar fi apărut fantastice deteriorările şi 
ar Îi strigat dărăpănarea zidului sfânt. 
Ar Ti fosnil a văsvrătire foile Diirânilor 
nuci, adumbritorii frunţii provideuțiale 
și văduvitii, azi, de portretul luliei, altă- 
dată adâncit înisun ochin ul scoarei 
unuia. : 


* 


După creștincasea pomenire la biseri- 
că, a sufletului adânc credinciosului 
Bogdan şi al acelor două lulii care 
complectau lawmilia lui, a urmat cvoca- 
rea prin scurte cuvântări, a personalității 
lui tiagicu. la Castelul care a adăpostit 
bătrâneţele sale chinuite. Oratorii, de 
pe terasa largă, în drepiul uşii de pia- 
tră „E pur si muove“, astăzi împietrită 
în nermiştare, chemau în mintea tuturor 
amintirea a ceia ce a fost şi a înfăpiuit 
chiriaşul îngăduit al propriclarei caste- 
lului, dispăruta sa mlădiţiă genială. 

S'au adus omagii dinu partea Basura- 
bici prin Liga Culiurală, de către d-l 
Munteanu-lîmnic, din partea Ateneului 
de către d-l Teodor Speranţia, care ală- 
tură vechi amintiri personale despre bu- 
nătatea lui ilaşdeu. Caracterizări, omagii 


EEE a 


N a 








pe care ni-l facem, de osteneala pe cure 
ne-o dăm spre a gisi calităţi a- 
colo unde nu-s nici posibilităţi. de tim- 
pul pierdut şi de biata hârtie  nevino- 
vată ? 

Sau o facem 
găsi în treabă? 


din vbevoia de a ne 


PAUL 1, PAPADUPOL 


şi angajamente solemne aduc şi d-na 
Constanţa Ilodoş. prof. Bogdan lonescu. 
maior Vasiliu. 


SPIRIT HAŞDEIAN 


Cuvinte de pătrunzăioare înțelegere 
a omului şi operei, de cald şi sincer en- 
tuziasm, de hotărît îndemu, se rostesc. 

Au fost şi accente de revoltă inspi- 
rată, îngăduită si  ncitupăcuită, adesea 
involuntar umoristică. 

Spiritul lui llasdeu plutea în valuri 
largi pe deasupra  iuspirației tuturor. 
Sarcastie, cl va fi îmboldii zelul cuge- 
lător al unor oratori. Nu ştiu dacă se 
va fi felicitat de rostul ocultei sale in- 
iervenţii, dar va Li făcut-o pentru a adu- 
ce şi atmosera unei pagini din „Sutyrul“, 

La o culme a peroraţiei sale, un ora- 
tor inspirat haşdeian, anunţă alemprovi- 
sto o maximă : „putem zice că uzi naţio- 
nalismul se confundă cu ruina şi ruina 
se confudă cu naționalismul“. Şi ora- 
torul revoltat continuă să omagieze pe... 
„Barbu laşdeu“” 0). 


A PREIA FARSA 
„CONVORBIRILOR LITERARE“ 


Dar spiritul, continuu prezent şi dis- 
pus al lui Haşdeu veghează străduinţele 
oratorilor, 

Se vorbeşte din partea revistei ,„Con- 
vorbirilor Literare“. La marginea terasei 
tânărul profesor Stelian Constantin: 

„Domnilor, din partea comitetului de 
redacție a „Convorbirilor Literare“ voi 
spune câteva cuvinte pentru acel care a 
fost marele Bogdan Petriceicu llaşdeu, 
Sar părea că e un paradox“, Dar, 
fatalitate. Iaşden pândeşie din umbră 
vechea lui ţintă vrăşmaşă, Şi cum sar 
fi putut altfel? O răpăială torențială u- 
duce cu iuțeală de bun regisorat, în lo- 

cul oratorici siuministe*, o învălmă= 
şeală spomotoasă, care suspendă o parte 
a programului. 

Poate dacă omugiile .Convonbirilor“ 
erau înfăţişate de d-l prof. Mehedinţi, un 
inaiorescian detii credem că cu aceu- 
stă intenţie se afla d-sa printre ascultători, 
-— Haşdeu ar fi primit împăcarea şi-ur 
fi ascultat cuvintele frumoase ce i sar 
fi spus de dincoace de mormânt, 


IDEL DIN CONFERINȚA D-LUI PROFE. 
SOR IORGA 


Nu se poate faptă mai vrednică de 
laudă decât aceia care se săvârşeşte azi 
în Câmpina, 

In acest frumos oraş de munte, Haş- 
deu a. venit întrun moment ca să ca- 
pete adăpost pentru băirîncţele sale și 
după o lovitură grea pe care o primeşte 
suileiul său. Dar între el şi oraş legă- 
turile erau slabe. Drumeţulni: obosit, 
umbrei care rămăsese nu i se putea 
cere ceia ce se cere azi dela noi care 
suntem fixaţi înta'un loc. Atunci nici 
nu putea îi vorba de astfel de creaţii 
de care vorbită azi, În wufletal lui IHag- 
deu er usroia de a se izola. Trăimi în 


UNIVERSUL LITERAR 


afară de societate, în puiernica lui pet 
sonalitate plină de atâtea însuşiri geniale 
—— fără a ajunge complectă şi armonică 
_— nu era cât de puţin dovința de a în- 
treba ce e în iurul ui. 

In aceste împrejurări speciale ule ui, 
n'a putut fi factor creator aici în Câm- 
pina. 

Nu tot astfel e cucâmpinenii. Oameni 
cari stau simțit recunoscători au o faptă. 
Gândul că sar putea adapta către cl -— 
dacă acest gând e o îmbărbătare. — îi 
duc la gestul de organizare a acestei 
serbări. 

Omagiul câmpinenilor reprezintă oma. 
giul opiniei publice româneşti. 

Văd aici pe colegul meu Mehedinţi, 
cate trece peste toate sentimentele «de 
admiraţie atât de cuvenite pentru Alaio- 
rescu, vine și sărbătoreşte aici pe cel 
care reprezintă negația curentului pornii 
dela Iaşi. 





Dar nu trebuie să se vadă în această 
sărbătorire o imputare adusă generaţiei 
trecute. Nu trebuie, mai ales, să se vadă 
o deosebire între generaţia lui şi genc- 
rația noastră, Intre ele au fost raporturi 
de fii din partea noastră şi de părinte 
din partea lui.. Nu a fost antagonism în- 
ive cele două generaţii, 

Datoria generaţiei de acum era de pie- 
tate şi şi-a îndeplinit-o. Dar opinia ei 
este falşă peniru înţelegerea lui Haş- 
deu. E] era un părinte pentru generația 
care creştea. 

Când am venit în Bucuveşti, (e bine să 
ne ascultați în tot ce spunem, să ne ce- 
tii, că pe urmă intrăm în mormântul tu- 
turor comemoraţilor), la cercul dela Re- 
vista Nouă, cu versuri despre care Haş- 
deu nu credea că sânt asa rele, m'a pri- 
mit cu o părintească dragoste, 

Personalitatea lui Haşdeu a fost fără 
îndoială dublă : pe deoparte romantică, 
iar pe de alta esențialmente clasică. El 
a fost un romaniic fără frâu. A căzui 
de sus în mijlocul tradiţiei noastre, ve- 
it dinte'un alt mediu, 

El wa cunoscut Moldora şi a început 
Dia A îl un îo0lât în lunea gatriathală 


î > . . â.. 
a laşilor. Însă a fost o uimire apariţia 
lui. în capitala Moldovei. A căzut o bom- 
bă genială. Şiia perfect ruseşte, polone- 
şte, veehea slavă. In lumea care dăduse 
foarte frumoase reviste. a inceput să lu- 
cveze singur. 

Prin puterea geniului său, multiplicita- 
tea cunoştinţelor, cu setea nestinsă de 
informaţiuni, vrăjitorul de necontenite 
creaţiuni a fost şeful unei generații, 

Trecând la Bucureşti, sa descoperit 
marea lui putinţă de a face lucruri nouă. 
Cu un curaj de deschizător de dru- 
muri a întemeiat slavistica. A tipărit 
documenic slavone cu buchile chirilice, 
cela ce va fi adus în unele suflete o 
udevărată catastrofă. Dar cl a pus sla- 
vistica în serviciul nostru. nu pe noi în 
serviciul slavismului. cum urmau ca ti- 
ncri ucenici ai învăţătorilor slavi: 

Când a fost vorba sea îace un dic- 
ționar, avem opera începută de el singur. 

Partea a doua a personalităţii lui, a- 
ceia a cercetăvilor migăloase a adu- 
nării de documente. a muncii celei mai 
modeste, capabil de cele mai, înulte sin- 
tese, -— este partea care trebuie să stâr- 
nească emulaţia tineretului. 

Acum dă şi un alt exemplu decât acel 
al nesfârşitei sale răbdăni ; acel al con- 
strucţiei ştinţifice. Din mâna lui nu iese 
decât lucru deplin controlat. Şi mai c 
ceva : toate adevărurile sânt prezeniate 
cu mijloacele perfectie ale stilului. 


+ 


A fost vorba de editarea operei lui 
Ifașdeu, E o greşală, însă, să se gân- 
dească cineva la editarea întregii lui 
opere. 

In activitatea oricui sânt acte de nc- 
maturitate peste care au trecut cercetă- 
rile următoare. Nu toate rezultatele lui 
Haşdeu sânt câştigate pentru ştiinţă, 
Ceia ce era pentru dâusul un rezultat 
permanent, nu mai poate fi pentru noi, 
care plecăm dela mărturia contempora- 
nă, fixată pyin critici, a documentului, Ex, 
„on Vodă cel Cumplit“ nu e o operă de 
recditat. Fa nu înseamnă un seniiment 
național. Ar fi o operă tendenţioasă po- 
litică şi nu trebuie să înviem polemici 
cu desăvârsire fără folos. Nu orice pia- 
ră din drum e marmora pentru pic- 
estalul pe care se ridică memoria unui 
m care a fost mult mai mare decât ni-l 
ngățişează unele opere ale sale. 

llaşdeu trebue înfăţişat prin o anto- 
opie în care să se cuprindă mai multă 
votărire, mai multă ştiinţă, mai multă 
poezie. 

Datoria de a prezenta csenţa spiritu- 
ni său ne duce la alegerea elementelor 
vit ale operilor sale, şi aceasta ar fi 
preferabilă unui monument pe care nu-l 
are în Capitală, după cum nu-l au nici 
Alexandru Ion Cuza, Nicolae Bălcescu, 
Vasile Alecsandri, Eminescu şi nici Re- 
gele Carol. 

G. V. 





biti 





Rivarol spunea despre Condoreet : 
— EL scrie cu opium pe foi de plumb. 
Şi de Mirbeau : 
— FI este capabil de toate 
chiar de o faptă bună. 
- 


pe bani, 


Racine povesteşte că un doctor îl opri- 
se să bea vin, să mănânce carne, să ti- 
tească şi să facă cel mai mic efort, adăo- 
gând : 

— „De rest, vă puteţi bucura”. 


Voltaire juca la Delices, aproape de 
Geneva „La Rome sauvâe“. Presidentul 
de Montesqieu, care aru spectator, u- 
dormi profund, Voltaire se sculă dela lo- 
cul său, îi aruncă cu pălăria în cap, stri- 
pâud foarte tare: 

— Pe cuvânt de onoure ! Se crede lu 
audiente ! 


* 


Marchizul d'Aligre, unul 'din oamenii 
cei mai bogaţi din timpul Imperiului, zi- 
cea celor doi nepoți. băeţi de treisprezece 
ani : 

— Copiii mei, dacă veţi munci 
săptămâna ne vom duce să vedem 
se mănâncă îngheţata la Tortoni. 

RUD. A. KNAPP 


toată 
cum 






paz 









POEME AMERICANE 


Sub titlul acesta, Lue Durtain, însoţi- 
iorul lui Duhamel! în Rusia şi autorul 
de curând apărutului volum „Qnaranti€- 
me taje, ca un ecou al călătoriei lui 
în America, publică în „Nouvelle Revue 
Francaise” câteva aspecte dim marile 
abator al vieţii americane, în care e 
vorba. şi de noi. 

Din poema „Chicago Stockyards": 


Ecoute immigre€! De Suâde, d'italie. 

Polorais, Allemand, Croate. Roumain, 

Gas ue Quebec et toi, de Pautre bout des 
„States“! 


Ecoute ilatiireux secret: V'Abattoir, 
C'est. ta chaire qu'il veut, Pis encore 
Ecoute, On ty ituera trois fois, 


Trois tois, bu mowrnas, Tes trois âtres: 
Le premier, aniinal goulu, 

Le seconrd, < sprit muminant, 

Et te troisieme. Mâme lâche. 


ERRATA : Pag. 559, col. Ill-a în nota 
„Haşdeu şi Eminescu“ rândul 22: „Cu 
acel prilej alcătuise distihurile ; rândul 
28 şi urm, „ca o dovadă de ușurință cu 
care se poate făuri astfel de rime, că- 
tota, cât de nedrept, lesne se înțelege. 
le adăogă atâtea irouvailles-uri metrice 
din Eminescu“. 

Pag. 560, în nota „Sărbătorirea lui 
Haşdeu", col, |, rândul 25 şi 26 : „Minis, 
tarul de itatrucţie, de arte, ușă cutu 
uzurile din vtrăluâtaie tau obișauit”,, 

 utilnole! = cum aia N 


szb - 


UNIVERSUL LITERAN 


REDACŢIONALE 


0 În pripa tehnică cu care se treali- 
zează la noi orice gând de atenţie, cum 
a fost acela al comemorării lui llaş- 


deu, — ne-a scăpat din vedere, întâi să 


cerem autorizaţia d-lor N, loga şi O. 
Densușianu, şi apoi să mulţumim peu- 
tru preţioasele domniilor lor fragmente 
ce se raprtau la viața şi opera lui Haş- 
deu. - 

După cum iarăşi am uitat să mulțu- 
mim Academiei Române şi merituosului 
ei colaborator dela direcţia stampelor 
de [. C. Băcilă, pentru sprijinul acordat 
cu acest prilej, 


POETUL 


Literatura noastră: cunoaşte sonetui 
răposatului poet jonel Pavelescu, în 
care Scafandrierul — în speţă poetul-— 
scoate la iumimă, dim afundurile încur- 


cate ale anărilor, perla prețioasă a poe- : 


zlel,. 

Este imaginea curentă şi de o preg- 
nantă plasticitate pentru procesul crea- 
tor care trudește în adâncuri de expa- 
rienţă, de suferinţe, de viață, până să 
scoată la lumină arta. i 

Eminescu a fost, îu 'această privinţă 
şi în linia acestei imag mi, ce! mai tipic 
exemplar al poetului la care suferinta 
a înflorit în poezie, Concepţie baudele- 
riană, după +a'2 poatul hinecuvintează, 
suferinţa ca pe unicul remediu al impu- 
rităților din noi și du,ă care durerea 
e singura nob!ută înslterabilă, 

In uitimul Nr, din „Nouvelle Revue 
Francaise“ aflăm o frumoasă definiţie 
a poetulni; în „intermediile“ (din care 
vem traduce câteceva în numărul viitor) 
danezului Loeren Kierkegaard: 


Ce este un poet? Un om nenorocit care as- 
cunde în inima sa o sbierinţă adâncă, însă bu- 
zele îi- sunt astiel croite, că suspmele şi ge- 
metele, când trec “peste buze, sună ca o fru- 
moasă muzică. El este asemenea nenorociților 
ce erau torturați, pe Încetul, cu focul scăzut, în 
taurul de la Phalaris; ț'petele lor mu puteau să 
ajungă ia urechile tiranubui ca să-l îngrozească, 
însă îi ajungeau ca o muzică delicioasă. Oa- 
menii se adumă în jurul poetului şi-i spun: mai 
cântă, adică: suiletul să ți se martirizeze de 
Toi dureri şi buzole să-ți rămâmă tot elocvente; 
căci tipătul ne-ar nelinişti prea mult în vreme 
ce muzica e snavă, Și criticii înaintează şi 
Spun: perfect, iată ceeace este dictat de regu- 
Hie estoticei. Bine îuţeles, un critic seamănă, 
ca un frate, poetului, numai că-i lipseşte dure- 
rea din în'mă şi muzica de pe buze. Şi iată de 
ce mi-ar plăcea să păzesc porcii în mahalale! 
Copenhagăi şi să fiu înţeles de porci de cât 
să fiu poet şi să fiw melnţeles de oameni. 


DISCIPLINA ŞI CENZURA 


Am spicuit până acum Qin primele 
articole ale „Voiajului la Moscova“, a 
cărui publicare se continuă în coloanele 
lu; „Nouvelles litteraires“, Cetitorul s'a 
putut convinge de cât de obiectivă este 
„relatarea lui Georges Duhamel şi mai 

ales cu câtă creştinească înțelegere se 
apropie autorul lui Salavin, de suferin- 
țele popoarelor. A fost pentru noi o bu- 
curie să ne întâlnim în aprecieri cu re- 


dactorul revistelor de la „Mercure de 
Yrance", în ale cărui excerpte se găsese 
şi fragmentele alese de noi. 

Contimuăm să extragem din. brinurti 
călătoriei, cu adaosul că aceste cuvinte 
aşa de adevărate, aşa de adânci, ni le 
putem aplica şi nouă: 


YVoiu semnala pericoiul cu care in Rusia cu 
ŞI în multe alte ari cenzura ameninţa opere 
spiritului, 

Nenumăraţi scribtori țineri, crescuţi in sem- 
nul zevoluționar, scapă de censura, Supunău- 
du-se ordinelor Superioare, Şi s'a spus: „Veţi 
fi realişti!“:; şi sunt, pare-se, Cu supunere, ce 
li s'a spus. Dar această vbedicaţă, oricât. de 
benevolă ar îi, abiage cu sine 0 oarecare unt- 
brire a simţului Critic. Înţeleg prea bine că o 
duşciplină hotărâtă poate să ajute acestui mare 
popor ca să iasă din dezorientarea lui morala. 
Insă, interesul pe care-l port celor spirituale 
mă va face totdeauna să judec 
şi nesiguri, o astial de meiodă. . 

Printre şefii actuali ai Uniunii Sovietice, 
Sunt uni destul de imeligenţi ca să mu presiinti 
că simţul critic, lung timp înăbuşit, îşi rezervă 
cu :sigwranţă revanşe strălucitoare. jocul regu- 
lat a] acțiunilor şă rcacțiunilor va conduce po- 
porul rus să-şi revendice, în viitor, toate li- 
bertăţile morale, Ar fi mai înțelept şi mai Dru- 
dem să-i fie acordate din timp, 

. . ă Ă 3 Ș 3 i 

Ceeace mă izbeşte, în instrucție, este iocui 
dum caie aiară de exagerat ce se dă, din copi- 
lănie, învăţământului politic, spinitul însuşi al 
acestui învățământ, intransigența lui dogmatică, 
aerile lui de catechism, formulele, neînirerup- 
tele imprumuturi din texte <ce ajectează ținuta 
revelaţiilor, într'un cuvânt, imdiscreţia lui. In- 
țeleg prea bine cceace se aşteaptă de Ja un 
astie! de sistem şi nu mă îndoesc că n'ar aduce 
Suoceşe imediate, însă atmosiera aceasta de 
„patronaj revoluționar mă indispuzne, Şi vor- 
besc doar în chiar interesul revoluției ruse, 
adică în nădejdea că ca poate să dureze şi să-și 
consolideze cele mai. bune dim reformele sale şi 
în felul acesta să cruţe poporului rus îrămân- 
tările unei noi szwiuiri. 


Celor ce mi-ar vorbi de virtuțile lucrurilor 
impuse le-aşi obiecta cu miracolele rezistenți 
şi cu spiritul de contradicţie aşa de puternic 
la cei tineri. Aproape toţi luptătorii anti-reli- 
gCşi, pe care i-am întâlnit, au fost instruiți la 
mănăstiri. Apoi, chiar dacă învățământul re- 
voluțiouar nu conduce pe şcolarii ruşi la reac- 
ţiuna brutale, el] riscă să cultive, în nişte îiinţe 
piipânde, simţul şi nevoia de retorică, de paia- 
vrageali.., 

In rezumat, revoluția rusă îşi află în istorie, 
o atare justificare, că poate fără prea multă 
teamă, să ase frâul liber spiritului de cerce- 
tare, singurul gaj al unei muncă eficace şi: du- 
rabile, 

Dar să lăsăm pe copii şi să-revenim lu serii 
tori. Cemswra îi ţine încă. 

Cu toate că am fost aşteptat în Rusia, «n 
cea mai; evidentă simpatie, a trebuit să supun 
censuri! temele esenţiale ale conterințelor mele. 
Trudă zadarnică peniru toată lumea, pentruci, 
după aceea, am vorbit despre atâtea altele şi 
mi-am nesocotit programul. 

Dacă tinerimea literară au prea pare stân- 
jenită de piedicile censurii mu stau la fel tucru- 
rile cu oamenii în plină maturitate şi cu bă- 
trânii cari au cumoscut, totuși, alte lanţuri. 
Unii dimtre dânşii sunt izbiţi cu asprime. Câte 


“odată aceştia nici mu pot publica nimic, un timp 


mai mult sau mai puţin lung. E o asprime de- 
plorabilă si zadarnică, Poemele îmţerzise cir- 
culă pe sub paltoane şi taţi le ştiu pe de rost, 
Puțin câte puțin, râsul îşi reia drepturile, în 
miilocul acestui popor spiritua! şi robust şi gu- 
vernului nuj. rămâne decât să închidă ochit, 





intolerabili | 


Imi amintesc să îi auzit anumite personagii de 
comedie ridiculizând, pe scenă, ticurile tero- 
riste: „Ce ficeai înainte de 1917? Pentru ce 
nu te-au întemriţat?“ Şi sala întreagă chico- 
tea, 

Se apropie ziua cânâ poporul întreg va avea 
curajul să râdă, de tot ceeace este zidicul, şi 
încă pe faţă.. Un auvernământ energic şi capa- 
bil nu trebue să dea prilej de râs. Revoluţia 
rusă este destul de riguroasă ca să renunţe 
lu cele mai sele din greselile regimului pe 
care l-a răsturnat, Să suprime, prin urmare, 
censura şi spiritul, abia atunci, se va: putea 
gândi la 0 colaborare liberă şi leală, 


ANTI. ŞI EVOLUŢIONISM 

I „Reverendul William A. Williaras este 
un antievoluţionist convins şi înfocat. El 
a consacrat un întreg volum în apărarea 
ideilor sale, sub titlul: Evolution dis- 
proved (la autor, 1202, Atlantic aveunue, 
Camden, Newjersey, U. S. A.). Diutre 
argumentele autorului, voiu cita argu- 
mentul matematic. Populaţia. lumii era 
socotită în 1922 la ceva -mai mult ca 
1.80V.0U0.00v inşi. Plecând dela cuplul 
inițial Adam şi Eva, a trebuii, pentru a 
ajunge la i miliard 800 de milioane, la 
cilra 2 să se fi dublat  matematiceşte 
cam de 31 de ori. Trebuesc cam 170 de 
ani pentru ca o populaţie să se dubleze 
170X31=—5270, ceeace corespunde cron 
logiei Hales care fixează potopul la a- 
nul 3150 (+1927-—5077). După reveren- 
dul William trebueşte, prin urmare, să 
acceptăm însăşi litera Bibliei. 

Fireşte am simplificat  argumentația 
pentru a o face mai inteligibilă în pu- 
ține cuvinte. Sunt cincizeci de capitole 
pe care nu le pot rezuma, dar care suui 
cu adevărat curioase. Că potopul n'a fă- 
cut de cât 16584 de victime — iată un 
lucru cu totul nou, iar evaiuavea grădinii 
Edenului 'la 12500 de hectare nu mai fu- 
sese făcută până acum. Opera reveren- 
dului William m'a interesat mai mult ca 
un roman“, e alei 


„În xevista Antiquity, E. A. Hooton cer- 
cetează originile omului şi declară că 
omul biped. ținându-se în sus, trebue 
să existe de 800.000 de ani. 1). Hooton. nn 
împărtăseşte de fel ideile antievoluțio- 
nisie ale reverenudului Willams. Pentru 
el. voi descindem într'adevăr din mai- 
muţă, dintro mulțime de felurite mai- 
inuţe şi nu. dintrun cuplu unic de mai. . 
muţe cari, într'o grădină zoologică na 
turală. ce star fi numit Eden. ar fi muş- 
cat din mărul ce le-a dat cunoştinţa şi 
ic-a şi adus si nenorocirea. Natura « 
încercat fasonajul omenesc, pe un des- 
tul de mare număr de specimene mai- 
muțeşii, şi asta cam peste tot în lume". 

(Ren€ Puaux: Câteva cărți; Le Temps). 


CARŢI PRIMITE 
BARBU  LAZAREANU: Umorul lui 
Haşdeu, editura „Adevărul“, 1927,-—80 lei. 
ION STERIOPOL: Parter japonez, «- 


ditura tipografiei Markus, Sighişoara, 
1927. 
C) Pentru toate cele neiscălite în a- 


ceastă foaie, răspunde redactorul „Uni- 
versului Literar“: d. Perpessicius, 


ATEMERELE SOC. ANONIME „UNIVERSUL“, STR. BREZOIANU No. 11, BUCUREŞTI.