Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1940_049_0036

UNIVLPSUL LIIIDAL 





PROPRIETAR: ABONAMENTE: î ANUL XLIX e Nr. 36 

SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI, BREZOIANU 23 E Aita oda ai ue pa a dl REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA APARE SĂPTĂMÂNAL 9 
autorită na Să 

DIRECTOR ȘI AD-IOR DELEGAT, STELIAN POPESCU ere sea MUCUREȘII | te. Breslau! 2925 PREȚUL 5 LEI SAMBATA 31 August 1940 

Inscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov particulari 250 „» RELEFON 39.30.10 Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU 








Temelia propăşirii 
noastre naţionale 


de G. 0. NICOLESCU 


În momente grave pentru țară, ca acelea pe 
care le trăim astăzi, când însăşi existența inte- 
grităţii statului a fost şi este pusă, o reexaminare 
a conşiiințelor se impune cu necesitate, nui ales 
generaţiei tinere, celei din care întrun viitor toar- 
te apropiat se vor ridica conducătorii, Nu pentru 
că această generație ar putea simți ceva din 
greutatea acestor momenie apăsând asupra con 
științei sale, căci încă nu a fost nici un momeri 
în situația de a avea răspunderi, dar pentrucă, 
cercetându-ne fiecare în adânc, cu privirea în- 
toarsă spre trecut şi căutând un punct de orientare 
în istorie, vom putea cu un ochi liniștit să discer- 
nem şi s& apreciem erorile, sforțându-ne să le în- 
lăturăm. 

Atunci când este vorba de existența intearită- 

ţii noastre naţionale „nu se poate pune problema 
răspunderilor pe generaţii. Pentru viitorul mai în- 
depăriat, hotarele dintre generaţii vor fi încă mult 
mai puţin certe decât azi şi în bloc vom fi con- 
damnați sau sl&viți, după mdștenirea naţională 
ce va rămâne și după purtarea noastră în lupta 
pentru a păstra acest patrimoniu intact. Nu este 
vorba desi de a căuta răspunderi, ci de a câuta 
CAUZE, pentru a găsi SOLUŢII. Ceeace n'a fos! 
făcut, să se facă bine da aci înainte. De aceea 
este necesară o foarte severă examinare a con- 
ştiinţelor, a împrejurăriior s>ciale şi istorice, pen- 
tru a afia calea adevărată pe care să mergem, 
dacă se va dovedi că cea aleasă pănă acuma nu 
era cea mai nimerită. 
"Nu încerc să fac, în aceste rânduri, nici un 
tel de considerație în legătură cu politica, nici 
ci cea internă, nici cu cea externă, pentru că nem 
nici o aderență și nici o pricepere în acest do- 
meniu. Este însă, după părerea mea, sigur că 
momentul de îiață, al grelelor şi dureroaselor în- 
cercări, ne-a surprins, ca pe multe alte tări mai 
bogate, mai cu experiență, cu o istorie mai stră- 
lucită, deci cu o tradiţie mai solidă, într'o oare- 
care desorientare, tără certitudinea punctului de 
sptijin din noi pe care să ne putem bizui. Proble- 
ma cea mare a momentului actual este aflarea 
unui cert punct de sprijin înlăuntrul nostru, 

Fără îndoială, asistăm la un faliment al demo- 
cratismului, Nu e locul să cercetăm cauzele, nici 
să întrebăm viitorul. Ceea ce îmi pare cert este 
că vina n'o poartă atât formula, cât oamenii care 
Gu aplicat-o şi care sau dovedit sub cerințele 
menirii lor. Oamenii --. iată inarea taină de tot- 
deauna | E cunoscută teoria „aleşilor” în concep- 
ţia noului stil de vieaţă, dar se înşeală cine crede 
că aici găseşte o noutate. „Aleşii” au condus tot- 
deauna, dacă a existat, indiferent de forrnula po- 
itică, o adevărată conducere. Dor, chiar dacă 
„ueceplăm așa de târziu în principiu teoria „oa- 
menilor aleşi”, să nu credem că aceasta înseam- 
nă dispreţ pentru nasse. Morile masse trebue sa 
“asculte, să se subordoneze total unei porunci pe 
care să o știe că este nemiloasă, fără excepții, şi 
gi presus de ele. Cât& vreme masele nu sunt 
conştiente în oarba lor cscu'tare spre ce ideal 
se îndrecplă, truda conducătorilor este infinit 
mai mare şi rezultatele suni negative. 


La noi, marea massă este tormată din țărani. 
Nu e nevoie, nu e voie — aș putea spune, atunci 
când căutăm mijloacele unei bune orientări în 
vieața naţiunii „să ocolim adevărul, pe care toţi îl 


cunoușter. în fond. Ştim şi strâmtoarea economică 
in care se află țăranul nostru. Este o mare gre- 
şeală să-și închipue cineva că problema țărănea. 
sc& de la noi se poate rezolva direct pe tărâm 


economic. Pentru desvoltarea economiei țărănești, 
care este la baza economiei noastre naţionale, 


este neapărată nevoie de o prealabilă luminare 
spirituală, prin care să se creieze în fiecare țăran 
necesitatea unei vieţi mai bune decât cea pe care 
o duce și convingerea că posibilitatea realizării 
acestei vieţi stă în el însuşi și în ce are la în- 
demână. În momentul când acestea vor fi împli- 
nite, massele noastre vor fi suficient de maiure 
pentru a recepționa orice idee, solidarizându-se 
cu ea întro ascultare nestârșiiă, conştientă de 
tinta. pe- care o urmăresc în comun. 

Primul imperativ, în momentul în care genera- 
ţia tânără caută elementele din care să alcătu- 
iască te:nelia propâșirii noastre naţionale, este 
deci ridicarea masseior la posibilitatea unai corn- 
științe și a unui cert ideal comun. Aceasta reali- 
zată, va li realizată de la sine şi disciplina unei 
munci severe, lără de care nu se poate. 

Dar se pune şi o altă probiemă importantă. 
Cândva, înainte de ră&sboiul mondial, întrun ar- 
ticol, un om de stat toarte clar văzător, simțind 
ensrgia cu care idealul naţional se impunea, ce- 
când intrarea în acțiune pentru implinirea lui, 
presupunând realizarea ideciului — asa cum a 
și fost — se înireba: Şi apoi? Ce vom iace? Ce 
vom deveni? Ce ideal vom avea? (citatul este 
din memorie). Ceea ce esta important ru este ce 
d pi i ii ii 


(Urmare în pag. 5-a) 


GH. PETRAȘŞCU 





La mare 





Românii în literatura Sașilor 


E aproape un mtleniu de 
când Saşii și Românii răcesc 
într'o bună învoiclă şi pe Q- 
celaș teritcriu transilvănean. 
Această conviețuire a dus în 
Chip firesc şi la o serie de în- 
râuriri reciproce, printre care 
colaborarea şi influența cui- 
turală nu au fost niciodată 
lipsite de continuitate şi în- 
semnătate. 

Poezia şi literatura istorică 
a Sașilor sa desvoltat de tim. 
puriu şi ele îşi au rădăcinile 
Dutern.e înfipte în mişcarea 
de renaștere g umanismului 
german. Dar începând cu 
Honterus, marele reformator 
a! Sașilor, și încheind cu isto- 
r:Cii și scriitorii ultimelor de- 
cenii, problema românească 
a înteresaț de aproape Sașii. 

Intr'adevăr, adversitățile în- 
tre nobilii maghizri deoparte 
și puternica burghezie sâseus- 
că și țărănimea românească 
de alta, au apropiat pe Sași 
de Români şi nu odată ei au 
dus lupta cot la cot pentru a. 
celaș crez. Contactul Sașiicir 
cu ROMANII nu a fost numai 
unul politic, revoluționar situ 
gospodăresc, ci şi unul cultu- 
ral. Sașii şi-au mărturisit în- 
teresul pentru viața ROmMâNi- 
lor din Ardeal și în scrierile 
lor istorice şi beletristice, Cât 
de organică a fost legătura 
Sașilor cu ROmMĂNii se vede și 
din iiteratura populară a Sa. 
şitor. In basmele lor adunate 
la 1356 de Iosef Haltrich, apar 
adesea motive din poveștile 
româneşti, iar țăranii acester 
basme au nenumărate trăsă. 
turi comune cu țăranul 7o- 
mân, De asemenea poeziile 
populare săsești cuprind 10- 
tive şi priveliști româneşti, 
care dovedesc cum Sa Oglin- 
dit neîncetat viata romântas. 
că din Ardea! în imaginatia 
Saşilor. 

Când literatura cultă a Sa. 
șilor începe să se desvolte în 
epoca Umanismului, fie că 
este simplă litera“ură știinţi- 
fică şi istorică, fie că este poe- 
zie propriu 2:să, problema ro- 
mânească se află pe primul 
plan al interesului acestor 
cărturari. Când Honterus își 
întemeiază tipografia, ei în. 
gădue să se tipărească în ale. 
lierul său graf:c în anul 1544 
întâiul Catehism românesc. 
De atunci tipogrățiile săsești 
au jucat un roi însemnat în 
vata culturală a Românilor 
ardeleni. De altfel Honterus, 
care era și un pUsionit geo- 
graf, s'a ocuput cu dragoste 
și înteres de regiunea româ- 
nească de dincolo de Carpaţi, 
pe care a zugrăvit-o parţial 
într'o descriere a Moldovei 1). 

Cei dintâi poeți umaniști 
sași au evocat în poemele Or 
scrise în hexametri latini, pă. 
mântul și țăranul român, 
Astfel Christian  Schesăus 
(71585) poet și umanist ca și 
Honterus, aq Scris o poemă e- 
pică Ruina Panonica, în care 
in cadru! luptelor date de Un- 
guri cu Turcii sunt pomeniți 
şi Românii. Iar Johann Som- 
mer (7 1574) în ale sale înti. 
tulate De clade Moldavica 
desorie infrângerea Moldovei, 


operă pe cure istoricul literar 
al Sașilor Karl Kurst Klein o 
socoate una dintre cele mai 
isbutite creadţiuni poetice ale 
Umun:smului german“). Un at 
scri:tor sas de la începutul 
veacului ai 17, Brecht von 
Brechtenberg, este autorul 
maj multor traduceri religioa- 
se românești, tipărite de el la 
București. Iar un poet ca Va. 
lentin Frank von Franken- 
stein a Cunoscut bine limba 
română şi a tradus char sen- 
tințele lui Ovid în limbu nsa- 
stră. Cei dintâi poeți lirici de 
limba germană cântă nutura 
regiunilor românești, munte- 
le şi pădurea, țăranul şi amin. 
tirea Daciei lui Traian, cum 





de ION SÂN-GIORGIU 


face de pildă Daniel Filtsch, 
Dar și istorici de vaioure ca 
Andreas Wolf (1741—1812) și 
Christian  Flechternmacher 
(1783—1843) se ccupă în seri- 
erile lor istorice de țările ro- 
mânești. 

Un rol deosebit joacă RO- 
mânii ardeleni în acțiunea 
pol-tică și în opera istorică și 
poemică a lui Ştefan Ludwig 
Roth, poet și luplător sas, 
care luând parte la mișcările 
revoluționare din 1848 alături 
de Români, a scris despre ei. 
E! le-a apărat limba şi Liber. 
tățile şi i-a înrâurit și Încu- 
rajat în iupta lor de afirmare 








(Urmare în pag. 6-a) 








Probabil că nu avem incă fă- 
cută, o educaţie a răului, De aceia 
îi apreciem exces:v durata şi nu 
vedem scăparea, în mijlocul pră- 
pădului. 

A vorbi despre curajul pe care 
trebuie să-l avem pentru a ne 
întări gin dificulțatea prezentu- 
lui, însemnează a analiza posi- 
bilitatea de a fi a nefericirii ac- 
tuale. 

Răul, ca şi binele, trebuie pri- 
vit sub raportul existenţial. Tre- 
buie adică, să ne întrebăm, ori 
de câte ori suntem în prezența 
acestor două stări contrarii ale 
spiritului : dar care este valoa- 
rea sentimentului de-acum? Cât 
poate ţine e1? Prin propria lui 
fire, cât poate rezista ? 

Pentrucă vedeti, ceiace mi se 
pare curios, este că omul nu iși 
pune aceste întrebări salvatoare, 
decât în preajma binelui, nu cână 
îl afundă răul. Fapt care trădea- 
ză, desigur, egoism. Când par- 
cutgem stările favorabile şi opti- 
me aie spiritului, voind să le con- 
servăm cât mai mult, intențio- 
nând să prelungim din cale afară 
bucuria prezentă, devenim temă- 
tori, Ne este frică să nu ne pără- 
sească norocul. Nu ne întrebăm 
dacă merităm sau nu, starea te- 
ricită a spiritului. In posesiunea 
acesteia, fiecare se socoate îndrep- 
tăţit să se împărtășească din bi- 
nele ideal, fără să îşi dea sozotea- 
la dacă el însuşi a contribuit cu 
ceva ca să determine binele. Ca și 
cum binele și răul, ar cădea din 
cer! Ca și cum n'am fi vinovați 
noi oamenii, de toate câte se în- 
tâmplă ! 

Insă pentrucă în vecinătatea 
binelui omul exclamă egoist: 
„Doamne, de ar ţine mai mult!” 
— fără să iși dea seama că nimic 


Pi 


BURGHEZIE SPIRITUALA 





Rostul românesc 2 celeilalte bur- 
ghezii îl știe aproape toată lumea, de 
Dar burghezia 
ceastălaltă, în spirit, burgheze cars, 
cu inerția ei, a luarat ca o permanen- 
tă frână asurra sufletelca noastre, în 
ultimehta două |decenii, în singurele 
de rtenitudine româ- 


la Zeletin înccace. 


două decenii 


de CONSTANTIN NOICA 


popoare icani socotesc că au dreptul la 
liniște. Ca şi cum liniştea ar fi pentru 
cai nedesăvârșiţi ! 

Ea e, poate, pentru cei cari nu 0 vor 
cu arice preţ. Cme știe dacă n'ar tre- 
bui socotită adânc semniiicativă ji- 
niştea de azi a comunității spaniole. 
Căci sunt liniștite — atâta vreme cât 





nească, -- nu și-a găsit încă un cro- 
nicar. Şi am vroi să nu fie un apologet 
al ei. Nu va putea fi un apologet al ei 
Va fi un precurer al vieţi: noastre pu- 
blice, iar rechiztoriul acetuia va lovi 
mai mult decât în câţiva cameni: va 
lovi în mentatitatea care a făcut cu pu- 
tință acţiunea acelor oameni. Adică 
tocmai în burghezia spirituală româ. 
nească. 

Deviza €i, de-a-lungul a două decenii 
dar într'un impetucs crescando, a fost: 
„să nu se întâmple nimic“, cu vanan- 
tele „staţi liniștiți, Domnilor !”, „tine. 
retul la carte !” şi „rău cu rău da» mai 
rău fără rău”. In psihologia iniimă a 
burghezului intră convingerea aceasta, 
probabil dominantă : ar putea fi încă 
mai rău deci e bine. _ 

S'au gândit vreodată, bunii noștri 
burghezi în ale duhului: la parabola 
talanților ? S'au întrebat vreodată — 
mai ales atunci când mustrau pe alţii 
că sunt destul de creștini — câ de 
puțin creştinească fe rientarea spre 
conservare a burghezului ? Căci el, 
deprins să păstreze talantul îngropat 
în pământ, a înţeles să-și păstreze și 
spiritul în cumințenia neschimbării. 
Iar dacă talanții se mai pot închipui 
îngropaţi în pământ, spiritul nu se 
mai poate închipui ținut în neschim. 
bare. Burghezia are sens criunde: nu 
însă în viaţă lăuntrică a indivizilor eri 
a popoarelor. 

E de neînchipurt, la urma urmelor, 
că există indivizi şi popoare cari tân- 
jese după liniște. N'o ver avea cu pri- 
sosință ? Şi pe urmă un lucru e din- 
colo de crezare: că există indivizi și 





le e dat să fie — colectivitățile cari știu 
uneori să treacă prin neliniștea revo- 
luţiei. Această revoluţie, in tond, tiind 


“ tocmai regăsirea echilibrului istoric al 


unui neam. 

Să stăm liniștiți — a spus așa dar, 
burghezia românească, burghezul ro- 
mân cuibărit în tiecare dinrre noi. Şi 
nu ne-am dat seama câtă instabilitate, 
câtă dezordine și cătă nei:niște sta toc- 
mai în încăpățânarea aceasta de a nu 
he mişca în spre aibia adevăratei noa- 
stre curgeri. 'Te întrebi câteodată ce 
dă mai multă febră unui organism: 
excesele pe cari ile întreprinde sau ela- 
nurile pe cari şi le interz:ce. 

Ar putea fi încă mai rău, deci e bine. 
Te uiţi la oamenii aceștia, rotofei, cel 
puţin moralicește rototei ; îi vezi încăr- 
caţi de titluriie, antecedentele și mai 
ales răspunderile lor, asiști la toate 
ptefacerile pe cari ile aduc, prefaceri 
având o singură mare țintă: să nu 
schime nimic, — şi te întrebi: cum de 
pot ei avea conştiinţa datoriei împli- 
nite ? | 

O au totuși. O au, pentrucă este în 
destinul  burghezului — în destinul 
slugei celei viclene din parabda, talan- 
ţilor — să fie mulțumit când n'a făcut 
nimic. Cel care făptuește nu poate îi 
mulțumit : fapta sa, îl trimite mai de- 
parte. îl îngrijorează, în neliniște. Bur 
ghezul e liniştit. 'Totul e în regulă, 
atâta vreme cât e în nemișcare. 

Iar când vine istoria să-i îmbrân- 
cească și să-i pună în mișcare, — su- 
iară și ei, fireşte. Dar suleră au „Conş- 
tiinţa datoriei împlinite”. 

De şi-ar împiini-o mai repede ! 





de MIRCEA MATEESCU 


nu poate „ține” dacă el însuși nu 
participă la jertia care împlineşte 
starea binelui — să răsturăm, as- 
tăzi, întrebarea. 

In mijlocul necazurilor care 
ne-au cuprins, în mijlocul dificul- 
tăţilor crâncene, de ordin politic, 
spiritual și economic, în care ne 
svârcolim neputincioşi, orice exas- 
perare este nelegitimă. După cum 
orice beatitudine egosită, ni se pă- 
rea nelegitimă ieri, în starea de- 
plinelor aventuri ale spiritului. 

A fi curajos, este un act de în- 
telepciune, nu unul instinctual. 
Vorbim aici despre curajul ces 
mare, acela care consacră spiritul 
major, nu de eurajul de a face 
bătaie cu altul mai puternic de- 
cât tine. Nu o astfel de îndrăsnea- 
lă a trupului, ne lipseşte astăzi. 
Disponibilitățile noastre biologice 
sunţ intacte, rezervele noastre ce- 
lulare sunt neconsumate — şi to- 
tuși viețuim, posomorit, sub sem- 
nul fatalităţii răului. Vă frunți- 
le încreţite, văd privirile rătăcite, 
văd minţile întunecate, îi văd pe 
cei mai puternici reprezentanţi 
ai biologicului, crispaţi, deznădăi- 
duiţi... Insă în clipa în care răul 
a ajuns la limitele lai din urmă, 
inutil se arată curajul trupului. 
Un alttei de curaj, decât avela al 
cavalerilor trecutelor epuce, ni se 
cere acum. Din încurcătura ac- 
tuală nu putem ieşi, făcând etfor- 
turi materiale. Zadarnic ne vom 
arăta, pe la toate răscrucile, agi- 
tând brațele. Despre neputinţa 
braţelor, ne convinge răul de as- 
tăzi, culminant. Fundul răului. 
Cel mai mare rău. Limita răului, 
Realitatea răului. 

Nu ați simțit nimic ? Faptul că 
am categorisit răul, cu adjectivele 
absolutului, nu vi se pare că l-a 
„degradat” ? Nu sunteţi de părere 
că cel mai real acţ de curaj, unul 
izbăvitor, unul care ar „compro- 
mite” iremediabil răul, absolvin- 
du-ne din aificultatea prezentu- 
lui — este acela de a identiifica, 
lucid, tăria maximă la care a pu- 
tut ajunge nefericirea zilelor ica- 
stre ? Nu vi se pare că suntem 
atât de nefericiţi, încât avem 
drevtul să nădăidu':m ? 

Că atât de intensă este starea 
negativă a clipei de azi, în cât 
mai rău decât suntem acura, nu 
mai putem fi? 

Sub raportul existențial! răul nu 
poate fi mai potent decât binele. 
El nu poate fi înfinit, pentrucă 
posibilitatea spiritului nostru de 
a-l suporta, este mărginită. Există 
un plafon ultim al bineiui, după 
cum există un plafon ultim al 
răului! ; dincolo de care, nici răul, 
nici binele, nu pot străbaie. De- 
aceia, dacă în cumea delirului i- 
deal, care ne prinsese sufletul, 
cândva de curând, cei mai fata- 
lişti dintre noi s'au temut, sim- 
ţind destinul critic al binelui -— 
dece să nu prevestim astăzi, a- 
celaşi destin efemer, blestemului 
care ne apasă ? Dece adică răul 
să „dureze” mai mult decât a pu- 
tut vieţui raza de soare, care a 
intrat, pe negândite, în mormân- 
tu! amintirilor ? Dece să nu spe- 
răm că, ţot pe negândite, răul se 
va istovi, pentrucă şi-a consumat 
ultimele resurse existenţiale? 
Ajungem la următoarea conclu- 
zie teoretică : răul nu există de- 
cât atâta vreme cât omul poate 
încă să aibă sentimentul „mai 
răului“, Ori astăzi, începem să 
nu mai avem acest sentiment. 
Incepem să credem că mai rău 
decât așa, nu poate să fie. Așa 
că răul se anulează. Iși pierde 
semnificaţia şi valoarea existen- 
țială, 

Răul nu mai există, pentrucă 
„mai rău” mu poate fi. Deci răul 
are același destin ca şi 'binele: 
precaritatea, «femerida, Deaceia, 
res:mțind adevăratul curaj, des- 
tăinuit de starea absolută a rău- 
lui, nu mai suntem îngrijoraţi, ci 
senini, Fiindcă am ajuns fundui 
răului, de aici lucrurile se vor 
i:mpezi. De acum nu mai poate 
veni decât binele. Prea s'a între- 
cut pe sine, răul. 

Se: va vedea totuși că realitatea 
răului, nu însemnează legitima- 
rea lui. Nu însemnează că dacă 
ai făcuţ răul, nu puteai face bi- 
nele. Noi oamenii avem de ales în- 
tre cele două realităţi: binele şi 
răul. Și dacă alegem greșit, is- 
pășim... i pita 





Cititorii, — şi ne referim 
în special la cei interesaţi 
mai mult de literatură, — au 
observat, de sigur, cum în 
vremea din urmă, au înce- 
put să-şi facă loc, stăruitor, 
în presa periodică rezervată 
culturii, colaborările cu te- 
mele ideologiei naționaliste. 

Bănuim că schimbarea de 
program, şi amestecul lite- 
raturii cu doctrina politică, 
i-a mirat mai ales că şi-au 
amintit unele asigurări an- 
terioare care promiteau pre- 
ocupări exclusiv culturale. 
Aderenţa neașteptată la mo- 
mentul politic s'a manifestat 
şi în paginile „Universului 
Literar“. Nu explicăm acum 
pentruce conducerea revistei 
noastre a socotit nimerit să 
admită gestul de adeziune, 
abordând problemele streine 
de literatură, ale săptămâni- 
lor din "urmă. Presupunând 
că sensul acestei lărgiri a co- 
iaborăuilor se ghiceşte to. 
tuşi, — acum, când în recen- 
zia noastră ne ocupăm de 
volumul „Partidul unic”, re- 
cent apărut, al d-lui profe- 
sor Mihail Manoilescu, îm- 
părtăşim cititorului  consta- 
tarea că, preocupările pome- 
mite par a se Îi desprins ca 
un ecou, din cartea actualu- 
lui ministru de externe. 

Precizăm că „Partidul u- 
nic” inainte de a se tipări în 
românește, sa publicat în 
limba franceză cu titiul „le 
partie unique”, în 1937. Lu- 
crurea a putut fi consultată 
mai demul:, de cei doritori 
să se iniţieze şi să conteseze 
în scris, adeziunea la dve- 
trina partidului unic 

Inainte de a trece la expu- 
nerea conţinutului teoretic, 
facem observaţia cuvenită și 
din punct de vedere strict li- 
terar, asupra intitulării. 
Grija ligitimării titulaturii a 
avut-o dealminteri însuşi au- 
torul şi împăcarea logică 
constitue un pas spre intro- 
ducerea în doctrină. 

Ca un blazon întocmit cu 
atenţie la simboluri, titlul 
jartidul unic pare a ascunde 
un sens doctrinar, pare a fi 





NUCUL 


CRON 





ICA 


UNIVERSUL LITERAR - 








LITERARĂ 


Mihail Manoilescu: Partidul unic, 
Editura „Cartea Românească“, 1940 


el însuşi o formulă. Ca să-l 
înțelegem, trebue să ne gân- 
dim imediat numai la acea 
parte  dintr'o națiune sau 
dintrun stat, care conduce. 
Numai o parte din suma 
componenților unei ţări, are 
capacitatea de a conduce; 
prin capacitatea ei ea este 
unică. Accentul cade pe no- 
tele calitative ale conceptu- 
lui, în sensul în care se vor- 
beşte despre vocaţie şi chiar 
predestinaţie. Asupra speci- 
ficării unic, gândirea se o- 
preşte deci şi reflectează, I- 
deia concretă ce trebue s'o 
reţie aminteşte întru cât- 
va operaţia scăderii aritme- 
tice. Din numărul oricâţ de 
mare al membrilor unui 
popor se desprinde o sumă 
totdeauna mai mică decât 
restul, şi această sumă mai 
mică are menirea de a con- 
duce pe cealaltă mai mare, 
împreună cu care constitue 
națiunea sau statul. Zicem 


statul cu intenţia de a-l se- 
para clar de naţiune, pen- 
trucă d. profesor Manoiles= 
cu aşează printre partidele 
unice și pe cel comunist, — 
a cărui structură, se știe, re- 
îuză cu înverșunare naţiu- 
nea. În alcătuirea sa teore- 
tică, doctrina partidului unic 
nu implică, prinurmare, nea- 
părat națiunea, ci ea se deti- 
neşte, după cum am indicat, 
punând accentul pe dotația 
unică de a conduce.. În spri- 
jinul acestei  întocmiri cu 
tâle de blazon, autorul ci- 
tează destule texte, și reţi- 
nem, dintre ele, următorul, al 
actualului cancelar german : 
„totdeauna numai 0 parte 
din popor va îi formată din 
combatanți şi activi. Ei au 
fost în Germania  pionerii 


luptei naţional-socialiste și 


ei sunt aceia, care conservă 
Statul naţional-socialist. Lor 
li se cere mai mult decât ce- 
lorlalte milioane de concetă- 
țeni ai lor. Pentru ci nu este 
suficient să spună „crel“; ci 
dela ei $e cere jurământul! 
„lupt.” (pag. 163). In defini- 
ţia formulată de întemeieto- 


rul naţional-socialismului, ci. 
titorii văd, alături de expli- 
carea ideii unic,  desvoltată 
însăşi noțiunea de a conduce. 
Conduce fracțiunea ai cărei 
membri cred şi luptă. 

Ei sunt înzestrați în pri- 
mul rând cu forțe spirituale, 
care organizează activitatea 


spre un scop ce-i transcende. 
Transcenderea o  înlesnesc 


milioanele de concetăţeni, fie 
consideraţi ca restul depăşi- 
tor al naţiunii sau numai al 
statului. 


Ar urma să prezentăm 
din opera doctrinară a d-lui 
prof. Mihail Manoilescu, ea- 
pitolele esenţiale privind 
„necesitatea istorică a par- 
tidului unic”, caracterul său 
revoluționar, impunerea şi 
organizarea sa peste celelalte 
părți ale țării, etc. Ar trebui 
să facem o descriere a argu- 
mentelor care au provocat 
apariția, în vremurile mo- 
derne, după războiul 
mondial, — a unei metode 
de guvernare, singura soco- 
tită bună. 

Astfel, la capitolul despre 
„necesitatea istorică“ autorul 
stabilind cuprinzătoarea ex- 
presie a statului purtător de 
idealuri, luminează situația 
din ţările rămase după răz- 
boiul mondial, umilite ca în- 
vinşi, (Germania, Turcia, 
etc.) sau împovărate de fră- 
mântări interne, (Italia, lugo- 
slavia, etc.). 

Imediat după 1918, sau 
găsit personalități care să 
vadă necesitatea de a împlini 
noui idealuri, de natură na- 
tională, economică şi poate 
a sete nouă de glorie. 

Necesitățile luptau împo- 
triva liberalismului care nu 
le satisfăcea. De aci caracte- 
tul revoluţionar al partidu- 
lui unic. El trebuia să cuce- 
rească puterea, şi apoi să or- 
panizeze statul. Spre a 
cuceri, era nevoie întâi să se 
organizeze pe sine, şi spre a 
păstra ce a cucerit trebuia 
să continue a se organiza. 
întră în aceste cperaţii suc- 


Eee 


cesive, probleme de etică a 
partidului unic (principiul 
desinteresării, al sărăciej şi 
jertfei); probleme de propa- 
gandă (pregătirea opiniei): 
de tactică politică (elimina- 
rea celorlalte partide); de e- 
ducaţie (pregătirea tineretu- 
lui, a membrilor, — selecția) 
şi probleme esenţiale de con- 
ducere: elitele, șeful. Deși de 
natură empirică, — deoarece 
pornește dela om, — metoda 
folosită în operaţiile de or- 
ganizare, îngăduie constitui- 
rea ierarhiei de sus în jos,— 
pornind dela valorile mari, 
reprezentative şi rare, — la 
cele mai puţin reprezentative 
şi mai mumervase. Procesul 
comportă o riguroasă disci- 
plină, cu elirinări și înca- 
drări, după criteriul vocației 
reale, adaptat cu autoritate. 
Este vorba şi de o vastă re- 
naştere morală, năzuind să 
întroneze într'o colectivitate 
cu interesele omogenizate, a- 
devărul în locul minciunei, 
Adevărul personalității isgo- 
neşte  înşelările regimului 
libertar. 

Sistematizat după bogatele 
documente ale doctrinarilor 
și conducătorilor triumfător; 
azi în Europa, conţinutul teo- 
retic al cărţii d-lui prof. Ma- 
noilescu satisface deplin nă- 
zuința de a se instrui a ceti- 
torului, asupra unei proble- 
me atât de actuale. Mărtu- 
rism dealtminteri că teoria 
partidului unic, — întrucât 
este teorie, — se înfățișează 
extrem de captivantă. Zicem 
întru cât este teorie, deoa- 
rece, cu toată sublinierea 
netă a datelor problemei, ni 
se par a fi rămas laturi ale 
ei, numai deschise şi ca atare, 
pasibiie teoretic de o nebă- 
nuită desvoltare. In cele 105 
de pagini cât ţine partea | a 
cărții, tratând despre parti- 
dul unic ca instituţiune, după 
care urmează încă aproape 
v sută de pagini despre par- 


tidele unice contemporane, d. 
Manoilescu a risipit o sumă 
de sugestii, care pot fi ger- 
meni de meditaţie pentru 
cine sar încumeta să trateze 
problema, sau îndem să 
meargă la resursele din bi- 
bliografie indicată. In ce ne 
privește, menţionăm că felu! 
acestor sugestii ne-a îm- 
pins să recenzăm cartea în a- 
cest loc rezervat cronicii li- 
terare propriu zise. Vrem să 
spunem că d. Manoilescu a 
deschis perspectiva spre o a- 
dâncire filosofică a proble- 
mei, prin cele câteva pome- 
niri ce le face despre ordine, 
când defineşte constituirea 
ca elită a partidului unic, şi 
deopotrivă referinţa la mi- 
turi, când situiază pe şef 
faţă de țară sau stat. Foarte 
semnificativ este paragraful 
despre „reprezentarea” şetu- 
lui: „Șeful nu este numai un 
comandant tehnic, ci el este 
şi o încarnație. El nu este nu- 
mâi un element de organi- 
zare, ci este spiritul însuşi al 
acesteia. El nu este rotiţa 
mecanismului, ci este o forţă 
care a existat înaintea miș- 
cării şi fără de care, nimic 
nu Sar putea înţelege din 
mișcarea însăşi. 

Setul este înainte de toate 
o reprezentare. El este încor- 
porarea unui mit şi simbo- 
lui erei noui. Poporui are 
totdeauna nevoie să fie re- 
prezentat... căci poporul nu 
se exprimă de cât prin sim- 
boluri. Cine ma înşelcs lim- 
bajul simbolic al poporului, 
n'a înţeles niciodată nimic 
din ale poporului. pag. 134.— 
135. 

Poporul simbolizează fi- 
rește, un adevăr al său de 
ceie mai multe ori de struc- 
tură dinamică, prin cineva 
care reprezintă acest adevăr. 





Facem aici legătura cu ideia 
statului purtător de idealuri, 
spre a pătrunde procesul 
simbolizării, ale cărui subti- 


liţăți nu trebue să ne scape. 


âceasia ca dotaţia sa dea ghi- 
înaintea mişcării, înțelegem 
aceasta ca o dotaţie de a ghi- 
ci idealul şi de a-l face viu 
în conştiinţa populară. Idea- 
lul sub sarcina căruia statul 
devine purtător, este un dar 
al şefului. De multe ori, co- 
lectivitatea poate nu-şi mai 
dă searna în ce măsură i sa 
luminat, de către un singur 
om, destinul. E posibil să 
uite. Rămâne atunci ca per- 
sonalitatea vizionară să îm- 
plinească a dona operație im. 
pusă de sarcina idealului, — 
realizarea lui istorică. La tre- 
cerea din virtualitate în îs- 
torie, conducătorul devine 
reprezentativ, simbolizând 
prin persoana lui, idealul vi- 
zibil. Evoluând dela faza de 
incubație potenţială, la în- 
făptuire, şeful devine un lup- 
tător, -— el întâmpină Tăz- 
hoiul, spre a dărui apoi pa- 
cea totdeauna concretă, când 
v cumpăneşte triumlul. În 
doctrina partidului unic, pare 
implicată deci ideia de răz- 
boi, ca o cale a păcii. Astfel 
asimilim şi celelalte sugestii 
ce le face d. prof. Manoilescu 
cu privire lu asemănarea 
structurală a partidului unic, 
cu un ordin cavaleresc. Şi 
mai ales, se justifică satisfă- 
cător în plan teoretic, nece- 
sitatea ca, printre treptele de 
constituire, partidul să-şi 
organizeze şi o armată pro- 


price, un corp de elită, 
credincios şi fanatic, care 


să-l înconjoare în stat cum 
poliţia înconjura vechile 
partide democratice. Spre e- 
lucidarea acestui aspect, au- 
torul invocă şi organizarea 
tradiţională a societăților an- 
tice, în care armata nu se 
afla în stat ca ov putere a- 
parte, străină de conducerea 


31 August 1940 





politică: „Clasa stăpânitoare 
conducea cetatea în timp de 


pace şi comanda armata în 
timp, de războiu. Tot şefii 


politici erau şi şefii militari. 
Motivul contopirii între în- 
drumătorii politici şi armată, 
îl precizează limpede ca a- 
în misiunea de 
a armatei, Ea 


flându-se 
transcendere 
apără poporul, îi garantează 
libertatea şi integritatea 
politică şi economică, şi ca 
atare tot ea trebue să pre- 
gitească puterea de luptă. 
Prepătirea înseamnă con- 
ducerca, însă y conducere cu 
un caracter totdeauna depă- 
şitor, având în vedere nu 
bunăstarea prezentă a indi- 
vidului, ci fericirea viitoare 
a colectivităţii. Iată fereastra 
prin care se strecoară în doc. 
filosofic al 
realizat ca 


irină, temeiul 
partidului unic, 
forţă luptătoare. Reterindu- 
se la aceaș lume antică, au- 
torul spune: „Armata a fost 
în toate timpurile o formaţie 
socială, având un scop mai 
înalt decât ea însăşi, şi de cât 
oamenii care o compun. (pag. 
148). Odată ajunşi aici, nu 
va fi nici o dificultate ca par- 
tidul unic să se integreze în 
stat și juridic, situaţia sa de 
drept decurgând în mod ne- 
cesar din datoriile pe care 
probează că singur poate 
să le împlinească spre ferl- 
cirea colectivă. Prin integra- 
rea juridică în stat, doctrina 
partidului unic, conceput ca 
forţă a elitelor luptătoare şi 
producătoare de pace, pare a 
se rotunji. Dacă mai stăruie 
deschise întrebări, ele sunt 
la esenţa însăşi a mitului, 
adică a acelui element care 
se ivește din intuiţia şefului 
predestinat, spre a se trans- 
forma în sarcină a sufletului; 
poporului. Discuţia despre e- 
sența mitului recunoaștem că 
nu poate îi închisă, ea fiind 
însuși imprevizibilul vieţii 
individuale ca şi colective, 


CONSTANTIN FANTANERU 





O zi inultă ; drum con tisul pur. 
Pe-o clină, nucul strejuie regal, 
Cu un avrcuş în port duminical 
Sub vastul bolții eiopot de azur. 


De umeri mi te-a; prins, fierbine Șal, 
Sub baldachimu-i cu patern susur 
Sin liniştea ce-l bântuie în îur 
Gem în truneihur sărutul tilial, 


iubito, ochiul de-ți pătrunzi =— scalpel, 
Citeşte'n nuc: inel lângă înel, 
Cub unii sclavi vehie, lui tresar. 


Sub scoarța nînsă peste vechi pojar. 

Doar boarcu serii de pe măguri, lină, 

Luceaţăr rece, frumza de-i alină.., 
AUREL DUMITRESCU 


COPILEI MARIA VOITEC 
AVIATOARIE ( 1940) 


Găândurată stă fecivura 
Dusă pienderei pe gând 
Sbuciumată în doruri mute 
Fir de cnagoste torcână 


Miriudele de stele 

Se voiesc încet, încet 
„Doar iuceajărul de seară 

Unde-0 fi de când luștept! 


Câte seri întins-am brațul 
Cu să-l prind ca pe-un copil 
Câte flori anu smuls în cale 
Să yăseae un fir se crin. 


În cortogis nusfârşite 

“Vrec prin fața mea miragii 
„Desmierdări, frumoase basme 
Cupidoni mi-anduc omagii. 


Dinu uoianul de iluzii 
Pogorâte din abisuri 

Mi-a rânus în pumni ninuicul 
Rou ul searbădelor visuri. 


7)? luceafăr „Crci“ de noapte 
Fât-brumos din 'nalte foruri 
Cu Icar voi pune aripi 


Corespondenţa noastră 


Și-am să sbor la tine în ceruri. 


Te-oi găsi. O! cine ştie? 

Ca „lcur” cădea-voi poate 
Imi îau sborul către tine 
Ori e viață, ori e moarte? 


Iar Dedal își plânge fiul 
Mitologica-i făptură 
Cu 'aripile-i sdrobite 
Preţăcute *'n fum și zgurd. 
E. GHIMPU 


CELEI DE DEPARTE 


Poveste 'mzăpezilă în crângul 
învăluie-măn vraju 
umurgului crescut din somuul serilor de Mat 
şi ande-mi toate drumurile rătăcirii 

în lungul cărora mi-au sângerat 

toți pașii colbuiţi ai visurilor mele... 
Ascultă-mi ruga blestemată 

şi vino 

poveste troienită în crângul amintirii... 


amintirii 


Apropie-te, 

vreau să-ți prind Ă 

cu toute iederile gândului sălbatic 
întreg copacul lumii tale. 

Vreau 

să zdrelesc în pumni 

tot lungul crestelor 

ce s'au înșiruit pe portativul vremii 
şi-au scris poema despărțirii. 
Și vreau a 
să-ţi tescuiesc din rima buzelor 
tot sufiul de vieaţă 

și tot parfumul crud 

al poeziei 

ce d țâșnit din mugurii târzii 

ai aşteptării. 

Vreau 

să te'mnec 

în paradisul brațelor deschise 

şi să-ți topesc ființa 

în focu'mbrăţișării... 

Să-ţi sorb din fundul ochilor 


Otrava negreior genuni,., 


Și-apoi 

tuându-te de mână 

să ne-afundăm cărările ursitei 

în zariștea umbrită de fumul veșnicnei... 


Ascultă-mi ruga blestemată 

și vino 

poveste'nzăpezită în crângul amintirii. 
TON OANA 


DOAMNA MEA 


Dammna mea cu fața de zăpadă. 
Intr'o toamnă tristă ca şi-acum, 
Frunze 'nsângorate de-or să cană, 
Am. să plec in nou la drum. 


Doamna mea.cu brațe mo; şi mici, 
Intr'un miez denoapte la pândit voi sta, 
Să-ţi aduc toţi clopoțeii vilei Minovici, 
întrun tremurat plăpând de stea. 


Doamna mea cu sânii: două malbe, 
Pentru tine-am să mă fac haiduc: 
Am. să prind luceferii, şi salbe 

Ca a nimănui am să-ți aduc. 


Doamna. mea cu părul de cărbune, 
Dac'o să mai ai răbdare puţiniel, 
Visele le-oiu vinde şi-ţi voi pune 
Luna 'ntreagă, piatră la inel. 


Doamna mea cu fața de zăpadă, 
De va fi să nu mai viu pe-aici, 
Vorbele acestea s'or preface în baladă, 
lară lacrimile tale, licurici. 

Adiud, îube, 1940. 


RADU PĂTRĂȘCANU 
STROFE PENTRU PĂMÂNT 


Lumina de brumă a dimineţilor aici n nins 

Durerile aici au plâns, s'au trudit și-au învins 
Para amurgurilor aici s'a aprins — scântee — 
Aici apele-au jucat fulgere albe și curcubee. 


Feţi Frumoși au poposi! aici, tunatici, la uși 
[de sfinţi 
Lu uşi de nimic şi de durere, la uși de părinți 
Noaptea, albă, li s'a desfăcut ca o carte: 
Cosânzenele însă i-așteptau, nedormite, încă 
(departe. 


Rochiile toamnei aici au foşnit, în praguri 
[de iii 

De-au pornit întinse drumuri de cocoare și 
[de stii, 

Aici mâna a pironit vise, cruci şi înfrângeri 

ian sujietul, sprinten, a trăit sbor înalt de 
[inceri. 


aici trecutul, amforă plină, e-aproape 
Vânturiie ne jură somnul de pe ploape 
Cerurilor jertfim sângz şi pământului, Jiecure, 
Dar ochiui — semeţ înfruntă vremea şi tre- 
(sare. 
NICHI VERONESCU 
CENUȘI 


Ce trupuri e purificat e ruguri cerul 

De-mi ninge cu cenuşi de-o săptămână. î... 

Miroase-a morţi şi-a umedi țărână 

Și nu pricep chemărilor, spre alte lumi 
misterul, 

Tumare, ming cenuşi de-o săptămână! 

Miroase-a morţi şi-a umedă țărână ! 

„„E sufletul strămoșilor, hai vino, 

Păcatul să li-l strâng, comori, în mână!... 


TEOHARI MIHADAŞ 
AȘA EȘTI TU FRATELE MEU. 


Eu te-am văzut frate rumân 
Ingândurat cu fața suptă, 

In peticitul tău zăbun 

Trecând prin târg, cu-opinca ruptă. 
Mergând pe lângă boi sfios 
Cu-un car de lemne 'mcet prin sloată, 
Venit o noştă-nșa pe jos 

Ca să pliteşti o judecată. 
Și te-am văzut si pe ogor 

Cum plug! trudnic te 'ncovoaie, 
Indurerat că nici un nor 

Nu vrea să dea un strop de ploaie. 





Privești atunci spre cer mereu 
Aprins de-a grijilor arșiţă, 

Te 'nchini şi rogi pe Dumnezeu 
Ingenunchiat subt o troiță... 

Pe tine-al brazdelor străjer 
Cum nu-ţi dă vremea în d'a-bună, 
Te văd tăcut lângă boier, 
Căciula 'n mâini, ochii 'm țărână, 
Dar când cocoarele se duc, 

Şi holda de belșug s'apleacă, 
Te-aud în cântec de haiduc, 
Imveselit parcă o leaciă... 

Atunci la han, faci lung popa+ 
Cu vorba, lângă băutură, 

Voios uui bucuriei glas, 

Și hora "'ntinzi pe bătătură... 
C'aşa ești tu ratele meu, 

Și-așa e viața ta cuminte, 

Şi 'n ea, brazda și Dumnezeu, 
Sunt două taine mari şi sfinte... 


GEORGE FLORESCU 


POEM PENTRU FATA MOARTĂ 


Luceafăr stins s'a prăvălit în lumina ochilor 
căprui 
şi fruntea albă sa plecat încet... coardele 
durerii 
s'au frânt... A plâns atunci grădina cu cărărui 
de crăițe, că pe buzele fetei s'au scuturat 
mălinii tăcerii... 
Şi 'n noaptea ce se lăsa a isbucnit, undeva, 
departe, 
atât de trist un tulnic îndreptat spre cer!?.. 
Un strigăt care să răsbată dincolo de moarte 
sâ ceară hulubul sufletului, drag ca o colindă 
cu lerui-ter. 
Dar Cerul a tăcut și când woevodul 
întunericului săltând în șea, 
porni să despice noapte, noaptea plângea şi ea. 


DR/.3OŞ VICOL 


ra Au TREN RER 


ee d da Die 3 pi af e 


PT în RA Era a 


————— 
Di 


31 August 1940 


Noua orientare 


Fuhrer 


de NICODIM ION MATEI 





Kaiser si 


Ar &i fost, poate, mai nimerit să definim acest capitol Kaiser, 
parlament și Fiihrer. Primele două noțiuni însă, au prea muite şi 
strânse colaborări, pentru « nu le reprezenta decâ! prin cel care 
diriguește, în ultimă hotărâre, întregul mers al statului. Din ana- 
lizarea experienţei parlamentare trebue înțeleasă necesitatea și 
stabilite răspunderile celor două iorme de guvernământ. Pen: 
trucă, după cum cenaclul reprezentanților națiunii se va fi do- 
vedit conform sau mu menirii ce i s'a atribuit de legi fundamen- 
tale, se va contura precis răspunsul, în alegerea unuia din cele 
două principii. ui al 

Trebue, de la început, accentuată seriozitatea discuțiunii pe 
care o tace Adolf Hitler. S'ar părea că, fiind convins de drep- 
tatea conduitei tale, nu mai ai altceva de făcut decât să lupți 
pentru ea, așteptând ca timpul să ţi-o confirme. Cu toate acestea, 
anii premergători lui 1914, ofereau o pildă prea bogată în învă- 
țăminte, pentru ca un perfect om de stai să nu întărzie către o 
obiectivă cunoaştere a cauzelor care au dus la dispariția celor 
doui Kaiserii ai  germanismului, Cetitorul lui „Mein Kampi” 
băește şi învaţă să creadă în regăsireu fostelor împăritții— date 
fiind greşelile conducerii trecute — numai sub forma unei qu- 
vernări hotărite, alcătuită dintro gardă de Fihrer-i, mereu în 
acțiune, şi a căror voință de tier chezășueşie, prm devotament 
integral, viitorul neamului. 

Cesace a înfrățit pe Kuiser-ii germani de sistemul parla- 
mentar a fost, desigur, gândul de a nu-și asuma niciodată o 
răspundere integrală. Ca şi cum însăși patronarea bi. nu ar îi 
acumulat în mod necesar, asupra impăratului, diticultatea su- 
premă a ultimei semnături, Nestatornicia fiind una din condi- 
țiunile regimului, cei cari s'au perindat ja conducere erau poate 
de mult acoperiţi de uitarea colectivă, atunci când dezastrul ve- 
nea să cutremure din temelii un stat. Cine se mai gândește, in 
momentele de panică nestăpânită, că mult înainte, un ministru— 
dintre cei mulți câţi s'au perindat, — a luat inițiative, care-şi gă- 
sesc scadențe neînuuzate abea acum? 

Dar parlameniarii însăși? Alcătuiţi în Reichsrat (Austria) 
si Reichstag (vechea Germanie), întuneau ei o adunare a cărei 
importanță să cumpimească, în bine, balania istoriei germene? 
Erau ei, fiecare un conducător, având curajul atitudinii, sau un 
tehnician, necesar înțelegerii legilor de specialitate? Nici una, 
nici alta: erau pariizani. 

ln mijlocul ideilor democrate, pe care le împrumutaseră ță- 
rile din Apus, înegura o instituţie care își făcea un merit din tre- 
cut şi un prestgiu din anonimat. Câţi din cei 500 de deputaţi ai 
Reichsrat-ului erau demni de a-i urca treptele? 

Insă miniștrii nu aveau nevoe de sfătuitori sinceri şi de aceea 
educaţia în acest sens trebuia privită ca un pericol, 

Intr'adevăr — dată fiind lipsu de răspundere a guvernului - 
ue interes aveau de cheztionări care riscau să axucă, odată cu 
necesitatea unui răspuns, bâlbâiri penibile sau articulaţii nein- 
țelese? 

După cun, în masse,, partidul işi culegea voturile prin de- 
cadențu spiritului şi a convingerii, în uniforma de poiață politică, 
gata la orice compromis pentru un mandat— în paricunent, mi- 
niștrii căutau să aibă „voianţi” co:nozi cori, în dezinteresul ge- 
neral, să teacă pesie propunerile tăcute „pentru țară”, fără „in- 
cidente“”, 

Dacă mai adăugăm şi influența irazei, pe care democraţia 
a desvoltat-o ca pe o armă sigură, aliată cu presa îudeo-mar- 
xistă cure, „se vindea“ şi „se cumpăra“, (de guvern desigur!) 
pentru a fi apoi revândută în formă convenabilă şi dizolvantă 
cititorilor neştiutori, atunci tablou! este complect. Se lăsa impre- 
sia că țara conduce, că „aleşii“ o reprezintă, dar de fupt nu răs- 
pundea nimeni 

A ripostat cinevu pentru ait iucru, decâi pentru a lua partidul 
său ministerele în locul celui actual? A tresării din somnolență 
sau căscat pentu a-și declina incapacitatea, când se propunea 
vre-o lege de specialitate? Nici decur: a votat! 

Nimeni . - scrie Fihrer-ui 1) -. „nu vu avea Cura: su deciure: 
„domnilor, cred că mii înțelegem nbnic, din această atacere Eu 
„cel puțin, ii niti ua caz” (de ciile! aceasta ar schimba pre 
„puţin, peniruză desigur că avast lel ae sincerilale ar rămâne nu 
„nuinai cu totu: neinieleasă, dar nu sar isa stricat jocul e- 
„neral de către un asemenea 'năgur cinsiii). Cine cunoaște insă 
„oamenii, va înlelege, că intro sccietate aiăi de ilustră, nimeni 
„n'ar voi bucuros, să fie cei ruui prost și în anumite cerci clas- 
„lea este sinonimă cu prostia”. 

Ca urmare fireuscă a «cestor exemplare, proslăvite zilnic de 
presa „independentă“, se creiază o psihoză bolnavă de la Kai- 
ser până la uitimul german: deraiurează şi se distruge însăși 
sentimentul răspunderii pentru cele iăptune suu nai&ptuite. 
Raiser-ui spune că miniştrii răspund, iar aceşiia iau asociați 
parlamentul la toate ticăloşiile. Or, cum aleşii țării repiezintă 
neamul, cine mai poate acuza? lată un cerc vicios care aduce 
până la urmă — când ztidarea nu mai poate îi îndurată,— dis- 
trugereu conducerii, din nefericire însă numai după cea a țării. 
De aceea au uvul Kaiserii geimani de îndurat sepurcţia suile- 
tească și apoi divortul total de neam, concretizat prin ubdicare, 
in loc să creuscă simtămâniul de Fiihrer, s'a culiivat cel de „par. 
iameniar”, Nu esie ce ranirăre că ministrii si-au părăşit condu- 
cătorii în cecsurile cele ai grele, lăsându-i singuri în iaţa răs- 
punderilor decisive: „servitorii si siăluitorii coroanei“, trebuesc 
înlăturați dintru inceput. lu devotament ci curajul sfatului sin- 
cer, nu prosiernare ci îndrumător, iată caractere de care aveau 
nevoe Raiser-ii germani. 

„Acesi devotamaai a fost loiusi e gnressulă a întregei nous 
„re educațiuni, care în acast loc, su răzbunat într'o formă deo- 
sebii de îngrozitoare. Căci ca wnare a ei, s'cnu putut ține lu toate 
„Curțile aceste iiguri nemern:ice și sau săpai cu încetul bazele 
„monarhiei. Când în slârşii, clădirea începu să se clatine, 
„Sau rizipit. De sigur: lingușitorii şi lindăii nu se lasă uciși, pen- 
„tru stăpânii lor. Acest lucru a însemnat fpieirea monarhilor, 
„de oarece noi odată nu tau ştiut și aproape cu ceriitudine nu 
„l-au învăţat“. 2) | 

In fața alcătuirii statele mai sus expuse se impune, cu auto- 
ritate neconteztată de nimeni, conducerea totalitară. Forma sub 
care fiecare ştie ce are de făcut, vrea să lucreze şi creează având 
certitudinea răspunderii personale, se vădeșie a fi unica salva- 
toare, precum unic este tăptuitorul, 

Incă dela începutul revoluției național-socialiste, Adoli Hi- 
ler înscrisese ca fundament al biruinței viitoare a naţiunii ger- 
mane, principiul ideii de Fihrer și al răspunderii care o limitează" 
răspundere care „va învinge într'o zi cu sicuranță matematică 
„starea de până «cum şi va eşi învingătoare". 3), 

Și nu poate fi o guvernare ideală decât când națiunea, care 
ţi-a încredințat ființa sa istorică, ţi-a pus în faţă — odată cu toată 
jertfa de care este capabilă; — tribunalul perpetuu al răspunde- 
rilor personale și imediate. 

Ă Numai așa se plămădeşte și se durează conducăiori cari, 
prin exemplul lor, pot trezi în fiecare dintre dizicuiţi, în locul ne- 
păsării, conștiința activă şi rcdnică a faptelor, 

Din acest isvor al demnităţii zi din virtuțile pe care le tre- 
zește curajul de a îi tu însuți, fiecare devine, în afera lui de ac- 
tivitate, un adevărat Fihrer. 

1) v. Mein Kamzi, pu. SE 
2) v. Mein Kimof, pg. 961, 
3) v. Mg Kampi, pa. 642 























FI ROMANTIC 


de VICTOR POPESCU 


Intr'o lucrare a doctorului A- 
lexis Carrel, Omul, acest necu- 
noscul, dealtfel incontestabil 
una dintre operile monumentale 
cazi în ultima vreme au pus cu 
luciditate şi pătrundere proble- 
ma crizei morale ce ne încon- 
joară, ne-am întâlnit cu o afir- 
maţie destul de stranie, care, 
argumentată cum era de autor, 
păstra toate aparențele unei ju- 
dicioase observaţii şi cititorul 
era îndemnat să fie de partea 
deducţiilor făcute de acesta, 

Doctorul Carrei, privind lip- 
sa de preocupări serioase, a ge- 
neraţiilor  noui, sublinia, cu 
foarte multă dreptate în unele 
privinți, că tinerii de astăzi nu 
mai sunt la acelaş nivel intelec- 
tual, măcar precum predeceso- 
rii lor, şi că viața lor se petrece 
între reuniuni sportive, expre- 
sie a brutalităţii, s'au filme de 
cinematograf, a căror calitate, 
lasă întrutotul de dorit. Şi toc- 
mai în acest moment, autorul 
face afirmaţia care ne-a îndem- 
nat să concepem acest articol, 
scriind că, marea majoritate a 
publicului țânăr, este atrasă de 
filmele de aventuri, filme de- 
tective, ori cu renumiţii „cow- 
boys" ai Americii, şi așa mai 
departe. In acest fapt, el vedea 
un semn puternic al crizei imte- 
lectuaie, şi generaţia tânără, bi- 
neînțeles nu numai pe acest 
fapt, era acuzată de a nu gândi 
îndeajuns, şi a îi mai ușor in- 
fluențabilă de cauze  ușuratice, 
dar răsunătoare, decât de însăşi 
rațiunea sei, care ar fi trebuit 
să-și caute căile prin adevărata 
ştiinţă şi cultură. 

Dintr'un punct de vedere pur 
intelectual, desigur părerea  a- 
ceasta este îndreptăţită. Dar noi 
credem și altfel. Tocmai fiindcă 
tinerii de astăzi caută asemenea 
satisfacţii, ei reprezintă o spirl- 
tualitate nouă. Tocmai fiindcă 
sunt ironici la adresa culturii, 
s'o numim serioasă, a înaintaşi- 
lor, ei trebue să re dea de gân- 
dit, nu pejorativ, dar cu foarte 
multă judiciozitate. 

Noi trăim o epocă de eroism. 
Cultura în sine, nu ne mai in- 
teresează. Exemplul acela citat 
în manualele de filozofie prac- 
tică, a cetățeanului care o viață 
întreagă a stat într'o cameră, ci- 
tind continu, şi a murit dar na 
lăsat nimic în urmă, ne face, în 
cel mai bun caz, să  surâdem 
compătimitori. 

Aceasta nu înseamnă că ge- 
neraţia tânără este formată doar 
din oameni interesaţi, cari nu 
pricep rostul unei  întelectuali- 
tăți abstracte, existând doar 
pentru ea şi prin ea. 

Din  potrivă astăzi suntem 
mai idealişii decât oricând. Dar 
idealismul nostru este creator. 
Noi voim să ne reconstituim su- 
fleteşte. Suntem nişte romanti- 
ci, Oricât de paradoxală pare a- 
firmaţia aceasta, ea nu este lip- 
sită de adevăr. 

Insă romantismul nostru nu 
constă în a scrie versuri la lu- 
mina lunii, sau a comenta fap- 
tele mărețe ale altora, minunân- 
du-ne ja strălucirea lor. Gene- 
raţia noastră nu are soldați cari 
mor, având în buzunar: „„Servi- 
tude et grandeur militaire“. Ro- 
mantismul nostru constă în a fi 
romantici, nu a admira roman- 
tismul. 

Intr'o vreme era un ideal din 
a fi palid, bolnav, tuberculoza 


era o modă, fiindcă era roman- | 


tică, bineînţeles riscându-se la 
fiecare pas moartea, Şi astăzi 
se riscă la fiecare pas moartea, 
dar generaţia tânără doreşte să 
fie puternică, viguroasă, pentru 
a putea crea. 

Astăzi nu gândim și nu comen- 
tăm obiectiv. Dacă am face-o, 
am cade iarăş în pozitivis- 
mul sterp, care n'a dus la nici- 
un rezultat, atâta vreme cât a 
existat. Astăzi, punem suflet în 
totul, şi subiectivismul nostru 
devine mai puternic decât obiec- 
tivismul, fiindcă este al tuturor, 
și toți avem acelaş ideal de a fi. 

Dacă atâţia tineri, în mod in- 
conştient poate, se duc atrași ca 
de un mirajiu superb, să pri- 
vească pe ecrane eroismul brut, 
al unor cow-boys, ei o fac nu 
pentrucă nu pot pricepe un 
spectacol de înaltă cultură, dar 
pentrucă nu vor să-l priceapă, 
preferând să vadă  deslănțuirea 
eroismului, modul de viață pe 
care-l caută şi încearcă să-l 
trăiască în fiece zi a vieţii lor. 

Entuziasmul cu care putea îl 
primit „Viitorul ştiinţei“ al lui 
Ernest Renan, pe vremea când 
se credea în acest ideal, astăzi 
nu poate fi reînoit. 


UNIVERSUL LITERAR 


UN FELDE A 








3 === 


BALADA DIN BUCEGI 


In sălbatece zănoage 
ape fierb adânci. 


Jnepii sue, greu, 


Scapără ereţi, 


pe coștile zac, 


și a rugăciune, 


vulturii coboară. 


Dau târcoale în 


inima străinului 





ochii unde, ieri, 











basmw'n văi se trage. 
Peşteri ies, sub râpi, să prade. 


când se scaldă dimineţi 
goale,în cascade, 


Urme ae sălbăteciune 
Cetinele sună-a veac 
— Ziimpede Iatomicioară, 


pentru ce oitezi ? 
— Jos, la Cheia-Orzii, vezi, 


c'au aflat un leș. 
Părea floare de cireş 
faţa lui mezină... 


-— Ce băsmești, Ialomicioară ? 
— Spun că vultur șui 


a furat-o?'n ghiară. 
Pajuri au scobit, 


lăcrimară primăveri 
și fântâni rotunde, 


Pliscul sfârtecă şi ghiara 
rupe'n măruntai... 

Către cearcăne de rai 
munţii-și urcă tiara, 


pe brânci, 


Brazii-și clatină suspinul, 
zadele se sbat. 

— Spune-mi, râule ?'ntristat, 
cine a fost străinul? 


— Nu'ntreba ce-a: fost şi cine 


Pieptul lui: pământ, 


iar obrajii hrană sânt 
pajurii haine, 


Vr'un tâthar la drumul mare 


poate va fi fost, 


sau drumeţ făr' adăpost, 


călător spre soare. 


Poate voevod cu spadă 
şi cu basm de fum, 


părăsit în toi de drum 


pasărilor pradă. 


lumină, 


Taina lui cine s'o ştie ? 
Nu-i decât un leș. 

Or s'o'ngroape codrii deşi, 
apa viorie, 


— Limpede Ialomicioară, 
cu arginturi vii, 


taina lui dacă n'o știi 


flămânde, 


de ce plângi, amară ? 


— Eu plâng buzele-i închise, 


trupul ros de ploi, 


A i 
ESD 2 Li 


ochii lui cu gene moi 
ciuguliți de vise, 


Şi plâng mâinile lui, care 
astăzi nu mai pot 

să culeagă cerul tot 
într'o desmierdare. 








Jledievală 


Rămâi aici. Eu piec mai departe ; 


Mi-e îndrăsneaţă încă spada. 


Mă duc să mă lupt cu zăpada, 
Pe urmă cu soareie. Tu 'mparte 


Merindele pentru muiie zile 


Şi nopți toi atâtea ; ţi-ajungă. 


Chinuie ; vrea să pornim, Senine, 


Ce 


senine sunt astăzi toate... 


Printre săptămâni luminate 


Să mă strigi, de n'oiu veni. Cu bine! 





Se vorbește despre un om nou; 
nu ştiu în ce măsură Europa îl va 
putea întrupa — acest om nou. 
Sunt totuşi convins că el există; 
fără el, fără jantoma lui — cât de 
sarbede ar fi frământările acestui 
continent bătrân, cât de puțin sem- 
nificativă formula Statului totali- 
tar!  Mourtea nu se răscumpără 
cu norme de drept, ci o viață nouă, 
Pentru viața aceasta nouă, mai pli- 
nă, mai rodnică, mai bogată în e- 
venimente spirituale s'au frămân- 
tat vizionarii lumii mnoui; pentru 
viața aceasta nouă este necesar o- 
mul care să dea alt înțeles rostului 
său pământesc. 

Chipul acestui „om nou“, care 
crede în adevăr şi dreptate, care 
crede în frumos şi în bine, ni l-au 
descris doctrinarii; felul lui de a 
trăi — abnegaţie şi uitare de sine, 
credinţă şi suferință—ni l-au arătat 
atâția dintre precursorii noului Stat 
european. Numai orbii nu l-au vă- 
zut până acum, numai surzii nu 
l-au auzit vorbindu-le, acest „om 
nou“, 

Deci, nu despre el cred că este 
nevoe să se mai scrie. Pontrucă nu 
din scris naște el, ci din credință. 
Şi credința — la rândul ei, — nu 
din scrisul unui semen te umple, ci 
dim desscoperirea ta, din întâlnirea 
ta cu Adevărul, 

Și despre „descoperirea“ aceasta 
cred că se poate spune ceva. Se 
poate spune — și mai ales, trebue 
să se spună — acest „ceva“ — mai 
ales pentru cei care au stat departe 


Mie dă-mi pelerina lungă, 
Lite, calul zăbalele şi-le 


TEODOR AL. MUNTEANU 


OMUL NOU 


de COSTIN 1, MURGESCU. 


de fenomenul sufletesc al revolu- 
ției totalitare sau pentru cei care 
s'au mărginit să adere la ucest fe- 
nomen. Și unii şi alții zac în în- 
tunerec. Primii pentrucă socotesc 
că este vorba numai de un Stat 
nou; ceilalți pentrucă întuind re- 
voluția umană a totalitarismului 
au crezul — sincer sau nu, nu in- 
teresează — că aplaudând-o, te poţi 
integra ei. 

Amarnică falsificare. Nu: omul 
nou nu poate să apară din entu- 
ziasm, El nu creşte din tumultul 
şi fanatismul altora, ci din furtu- 
mile sufletului tău, din ruperile 
tale. 


Omul nou nu este o apariție, o 
creație a timpurilor noastre, a re- 
voluției totalitare, Omul nou este 
omul de eri, omul de totdeauna care 
trăeşte însă o permanentă stare de 
jertfire a sa. 


Nu văd ce ar aduce nou această 
lume nouă, dacă ne-ar prezenta un 
om fără legături cu viaţa şi so- 
cietatea, fără dorințe, fără patimi, 
Care ar accepta să-și sacrifice via- 
ța. Ce sens ar putea avea eroismul 
său? Sacrificiul vieții, implică 
conştiinţa acestei vieţi — conştiin- 
ță pe care ne-o dă tocmai trăinicia 
legăturilor cu oamenii, cu cărțile, 
cu comoditățile noastre. Lipsa ace- 
stor legături, trăirea în „absolut“ 
este ea însăși o ieşire din viaţă, 
față, de care actul morţii nu aduce 
nimic nou. 


Dimpotrivă, mă cutremură tăria 
omului legat cu toată fința sa de 
„lume“, bântuit de toate patimile 
şi dorința de viață comodă, care se 


ra ftp a a a a, n a para a apa a a a O m a a ta 


Generaţia de astăzi se aprin- 
de la alte idealuri. Cultura vre- 
murilor trecute nu poate folosi 
decât cercetătorilor de intelec- 
tualitate. Ceilalţi vor ceva nou, 
în înțelesul lor şi în linia vieţii 
lor. Or acest ceva nou nu există 
încă, sau există prea puţin, şi în 
lipsă operilor care i-ar interesa 
și i-ar atrage, ei caută oriunde 
află, reprezentarea eroismului. 

Faptul că tineretul de astăzi 
se duce la filme de aventuri nu 
poate fi considerat, după părerea 
doctorului Carrei, ca un semn de 
slăbiciune intelectuală. El caută 
în aceste spectacole satisfacția 


pe care o intelectualitate rece 
nu i-o dă. 

El nu este dornic de obiecti- 
vitate şi înaltă ţinută culturală. 
El vrea în schimb crearea unei 
culturi noui, bazată pe curaj, pe 
demnitate, pe cinste. 

In vremea de astăzi. când pu- 
țini pricep acest lucru şi conse- 
cința este lipsa pildelor în a- 
cest scop, filmele de aventuri şi 
manifestaţiile sportive sunt ele- 
rmente cari pot concretiza dorin-. 
țele de satisfacţii sufleteşti -al 
unei generații dinarmice, 

In loc să se deplângă faptul, 
ar trebui mai de grabă căutată 
exploatarea aceştui fapt. 


ti za ei ep RP FIE 


luptă clipă de clipă cu el și găsește 
în fiece moment destulă putere 
spre a se „rupe“ — pentru credin- 
țele sale, 

Deaceea nu poate fi vorba mici de 
atitudine de dispreţ pentru cele din 
jurul tău. Pentrucă a te retrage în 
tine, cu gândurile tale, cu credin- 
ţele tale — din dispreț pentru cei 
ce te înconjoară nu este o atitudine 
eroică. A trăi în sărăcie din dis- 
preţ pentru ceeace numim „traiul 
bun“ suu pentrucă nu poţi avea a- 
cest trai, iar nu poate fi eroism. Dar 
a putea să ai acest „trai bun“ şi să-l 
refuzi pentrucă așa crezi tu că este 
bine, este frumos, este adevărat 
sau oricum altfel, aceasta înseamnă 
a revoluţiona destinul uman, a- 
zeasta poate însemna că dai alt în- 
țeles rostului tău. 

Poate pentru toate aceste lucruri 
afirmam că omul nou nu „se creia- 
ză“, nu „apare“, nu „creşte“; el 
trăește, trăeşte o iluminare per- 
manentă ; o iluminare care îi des- 
copere mereu adevărul, i-l desco- 
pere prin credinţa lui, prin tăria 
lui, 

Iar calea către această stare de 
descoperiri, de  renunţări la tine, 
cred că nu poate fi găsită nici în 
entuziasm, nici în fanatism, nici 
în încleștări tumultoase. Acestea 
sunt numai formele exterioare prin 
care se manifestă omul nou. 

Calea către descoperiri, „meto- 
da“ care să ne ajute să renunțăm 
la noi, nu poate ji decât una: dra- 
gostea. Iubirea semenilor. Să îu- 
bești atât de mult oamenii, încât 
să te pierzi pe tine, ţie. Din iubirea, 
pe care o plămădesc „binele“ şi 
„frumosul“, trebue să trăiască lu- 
mea nouă; ea trebue să-i fie moto- 
rul și călăuza acţiunilor; ea trebue 
să fie scutul de care să se frângă 
toată răutatea celor rătăciţi. 

Pe calea aceasta, a dragostei 
pentru semeni, se descopere cre- 
dința, pe calea aceasta trăește o- 
mul nou, | 

Un om care se ucide în fiece cli- 
pă pentru idealul său, un om care 
are întreaga conștimţă a posibili- 
tăților unei vieţi comode și care 
este gata totuşi să renunțe la ea 
în orice clipă, un om care sfâșiat 
de toate păcatele lui şi-ale părin- 
ților are totuși tăria credinței, tă- 
rie de sfânt — iată ceeace înseam- 
nă sau a fi născut sub blestem sau 
a cutremura catapeteasma istoriei 
cu apariția ta, ceeace ar fi cam 
acelaș lucru, 

In posibilitatea de a trăi a aces- 
tui „om nou“ — stă o bună parte 
din miracolul Statului nou totali- 
tar; în permanenta tragedie a aces- 
tui om nou — stă o bună parte din 
tăria Statului nou totalitar, 








4 





Oraşul rămăsese mult în urma lor, 
pe jumătate şters și acoperit de pâcia 
văilor îndepărtate, deasupra cărora 
urcau, de mână, ca spre: cer. 

Aveau în pași îndemnul tineresc al 
potecilor de Inunte şi, în nesațul avân- 
tat al respirației fierbinţi și adânci, a- 
dulmecarea primăvăratecă a celui din- 
tâi cer albastru. Urcau, de mână, în- 
suflețiți de gânduri și-aproape fără 
să-şi vorbească, de parcă ar fi purtat 
în trupuri o grabă, abia stăpânită, spre 
tot ce-i aștepta la capătul drumului, 
sus. Se uitau unul da altul, din mers, 
și se priveau cu ochi ciudaţi, parcă în- 
trebători, să-și caute în priviri şi în 
zâmbete gândurile care îi uneau și 
care le strângeau mâinile frățeşte. In 
jurul lor, iarna dealurilor moldovenești 
era deplină și albă ca în poveştile co- 
pilăriei şi-i aduna atât de strâns în ju- 
rul gândurilor care îi mânau spre cul- 
mile albe de deasupra lor, încât uita- 
seră că se mai întrebe dacă o mai cu- 
noscuseră vreodată prin locurile spre 
care işi îndemnau, acuma, pașii. 

— „Ți-e frig ?... 

O întrebase doar ca să nu-l potopea- 
scă vorbele menrostite ce stăteau să-i u- 
mezească buzele și de care, poate, se 
temea să le rostească, încă, pentrucă 
mai aveau de mers și pentrucă doar 
„acolo' trebuia să i le spună. 

— „Nu“, 

Atât; mai mult mecanic, negândit; 
pentrucă şi ei îi erau gândurile atât de 
pline de vorbe pe care avea să le spu- 
nă „acolo“, încât nu-i mai rămăsese 
loc pentru înțelegerea vorbelor în- 
tâmplătoare, venite din afară. 

Iar în jurul lor, în mijlocul iernii a- 
celeia dese, niciun svon nu rupea în- 
chegarea tăcerilor aştr rnute alb şi rece 
peste dealuri... 


. . . . . B . . . . . Fi 


. . . . . . . . . 


Aveau în urma lor zece ani de viaţă 
şi douăzecișicinci de copilărie, vis şi 
vârstă; se cunoșteau, adică, de zece ant 
şi nu pășise încă, niciunul din ei, peste 
vârsta de 25 ani. Erau tineri și plini de 
mers viciu ca'ntr'un urcuş spre creste 
văratece, pline de brad. Şi totuşi, în tot 
ce gândeau și păstrau ascuns unul de 
celălalt, erau atât de încruntaţi și plini 
de îngrijotare, încât, dacă ar fi fost 
să-și poarte gândurile pe chipuri, poa- 
ta că i s'ar fi argintat tâmplele. 

Işi ascundeau gândurile, unul de ce- 
lălalt, cu atât mai înverşunat cu cât 
fiecare din ei știa că celălalt i le bă- 
nuieşte, Și totuși, erau atât de plini de 
zâmbet şi-atât de îmbujoraţi, încât a- 
junseseră, privindu-se, să-şi râdă ne- 
stingheriţi, ca întrun joc „de-a v'ați 
ascunselea“, în care fiecare din ei era 
stăivân, deplin încredinţat, pe dibăcia 
ascunzișului. 

Niciunul din ei, însă, nu ştia, poate, 
Je unde venea pânda gândurilor, tot 
aşa cum, împăcat mărturisit, nu şţiau 
3 Vor să caute şi să găsească „acolo“, 
sus. Se grăbeau, totuși, ca spre o co- 
moară ascunsă și le erau pline gându- 
rile de așteptări ca să se mai poată în- 
treba..Le era deajuns să se ştie pe „a- 
c&lași drum şi să se privească cu zâm- 
bete în ochi, senine şi tinereşti, aproa- 
pe ca „altădată“, ca să se simtă, poate, 
fericiți şi cu neastâmpăr de aşteptare 
în trup. 

să “ 


„Acum zece ani... 

: Era o primăvară aşa cum numai la 
vârsta primilor fiori o poţi privi şi 
simţi. Atunci se cunoscuseră, în preaj- 
ma primăverii aceleia pline de sânge 
nou şi ciudăţenii în trup; în preajma 
ei sau roate chiar în iarna dinaintea «i; 
dar. lucrurile astea le uitaseră, pentru 
că: primele priviri pe care le încruciza- 
seră fuseseră priviri de copii şi copilă- 
ria era, acum, prea departe de tot ce 
mai puteau ține minte din cea dintâi 
primăvară a lor. 

“EI era elev; ea, elevă; ca în paginile 
unui raport de inspecție școlară. A- 
mândoi înțelegeau și cunoșteau prea 
puțin, — aproape nimic, poate — din 
tot ce-ar fi putut însemna o primăvară 
în afară de cerul nou senin şi întoar- 
cerea rândunelelor. Se cunoscuseră, to- 
tuși, şi: începuseră să trăiască, sfios, 
csle dintâi. începuturi ale vieţii tainice 
din €i, pe care nu aveau cum s'0 cu- 
roască decât, ascuns, din cărţile citite 
seara, pe furiș, sau din lăudăroșeniile 
neruşinate ale colegilor mai mari de- 
cât ei. Făceau primii paşi, în cea din- 
tâi primăvară, atât de sfielnic neștiu- 
tori și domici de „viaţă“, încât le era 
deajuns. să se privească în ochi, ca să 
le potopească obrajii îmbujorarea ce- 
lor dintâi bucurii fierbinți şi ascunse. 
“Se iubeau cum curg isvoarele de 
munte, limpede, minunat de firesc și 
răcoritor şi cum se aleargă fluturii pe- 
ste smălțarea. grădinilor înflorite, plă- 
pând şi fermecat de primăvăratec. 
„„Șe iubeau aşa cum nu mai puteau 
ține minte, acum, că se mai poate iubi 
și crede în iubire. 

„Se căutau, dornici şi plini de frea- 
măi nou, să-și umple sufletele cu zâm= 
bstul, -deșteptărilor necunoscute din ei 


și să-şi. înveţe. paşii, alături, să bătăto- . 


Tească +-potecile  încurcate şi pline de 
teamă ale celor dintâi dibuiri în dra- 
goste. - - 

Aveau, fiecare, cincisprezece ani; ca 
într'o poveste cu Primăvară şi miei 
albi. Şi nu știau, niciunul, că trăiese 
cea. 'dimtâi primăvară şi cea dintâi iu- 
bire; pentrucă le erau prea copilăreşști 
pornirile spre joacă şi hârjoamă care îi 
chemau: să colinde dealurile, de mână, 








şi prea sfioase gândurile care îi adu- 
ceau, nestăpânit, unul spre celălalt, ca 
să nu roşească de bănuiala cuvântului 
„dragoste'. 

Și totuși, fără s'o ştie, fără so gân- 
dească şi fără s'o vrea — aşa cum, pPoa= 
te, mai târziu, aveau s'0 voiască și so 
caute — dragostea era în ei ca o re- 
vărsare de ape, svon nou şi fierbinte 
de viaţă, vestitor al celui dintâi cântec 
de fericire. 


După aceea... 

Ti despărțise viața, într'o zi, tot așa 
de negândit și de hotăritor, pe cât îi 
adusese unul spre celălalt; poate prea 
brusc și neașteptat. Plecaseră în va- 
canța de vară, despărțindu-se cu cele 
dinţâi lacrimi dureroase în ochi și cu 
cel dintâi suspin greu apăsându-le 
pieptul. Plecaseră... 

Işi scriseseră în câteva rânduri, cu 
fraze copilăreşti şi uneori pompoase, 
ascunzându-și scrisorile de ochii celor 
din jur, ca o taină; câtva timp. Pe ur- 
mă... 

Pe urmă, nu mai ţineau minte cum 
a fost și dece. Poate, doar, pentrucă 
așa voise viața... Cine ştie?... 

În toamnă, întors în oraşul cu școli 
și amintiri proaspete, îşi adusese amin- 
te de ea şi o așteptase. Apoi o căutase.,. 
Pe urmă, încet şi fără să-şi dea seama, 
o uitase... 

Ea?... Schimbase şcoala, în alt oraș 
— mu-şi mai aducea aminte din ce ca- 
uză — şi pentrucă el nu putea ştii un- 
de o poate găsi, ca să vină la ea, nu-l 
aşteprase, nu-l căutase şi — firesc — 
îl uitase, la rândul ei. 

Anii trecuseră, unul câte unul, din 
ce în ce mai scurţi parcă, odată cu îm- 
plinirea trupurilor, a minţilor și-a Su- 
fletelor și pe măsură ce primăvara a- 
ceea, cea dintâi, se îngropa tot mai a- 
dânc sub vraful de frunze, scuturate 
din toamnele amintirilor, pe care înce- 
puseră să le adune în suflete, din 
viaţă. 

Peniru el, trecuseră anii, pe rând, 
cu ot ce mai era, din ce în ce mai pu- 
țin şi mai îndepărtat, copilărie. In via- 
ţa lui intraseră, aduse cu anii, chipuri 
noui, vise noui; atât de multe, de înșe- 
lătoare, de grele, încât, tot așa pe ne- 
simţite cum uitase cea dintâi primă- 
vară, începu să-și amintească, din ce 
în ce mai plin de farmec, de ceeace in- 
cepuse să numească în gânduți, zâm- 
bindu-i pierdută, „dragostea lor“. 

Și-atunci, îndemnat de un gând plin 
de surâs necunoscut, aproape fără so 
vrea, începu s'o caute; la început, doar 
în gând șin amintiri. Şi se mirase, ca 
de o comoară neştiută și neprețuită, de 
tot noianul de amintiri păstrat în el şi 
crezut, de mult, uitat. 

Incepuse s'o caute mai ales din ziua 
în care i se prăbuşise cel mai înalt şi 


mai frumos vis din toate câte şi le clă- - 


dise până atunci, ca să le vadă dărâ- 
mându-se, pe rând. Visul acela, însă, 
cel mai mare şi cel din urmă, îl duru- 
se mai adânc decât toate celelalte; poa- 
te că unde, în prăbușirea lui şubredă, 
văzuse şi o mare umilinţă, iar în urma 
lui, pentru prima, oară de când înce- 
[use să se obişnuiască oarecum cu dă- 
râmarea visurilor prea înalte, înţele- 


„sese, dureros şi plin de spaimă, că se 


simte obosit. și că nu-și mai poate clă- 
di altul... Gândul îi alergase, îără voie 
şi ciudat răsărit din ascunzişuri nebă- 
nuite, la ea, la fata aceea cu ochi se- 
Nini și şorţ de şcoală, abia împlinită, 
fata cu care alergase, de mână, în cea 
dintâi primăvară de care-şi mai amin- 
tea şi căreia îi muşcase buzele cu cea 
dinţâi sălbătăcie din el. Fata aceea... 
In primăvara primului fior, începu- 


UNIVERSUL LITERAR 














o nuvelă de Mugur Mardan 


Cea din urmă întâlnire 


se să-și clădească cel dintâi vis înalt 
și nu ţinea minte să fi plâns pe urma 
lui; deci nu se prăbuşise ca toate cele- 
lalte de mai târziu. Dece?... Nici nu și-l 
clădise; începuse, doar, neştiutor, să 
şi-l înalțe; şi-şi amintea acum că-l ui- 
tase aşa, abia început. Şi-atuncea, gân- 
dul ei i-a fost chiot: obosit şi desnădăj- 
duit să-şi mai poată clădi din temeiil 
un vis nou și mare, — aşa cum simţea 
că-i trebuieşte pentru cele ce aveau să 
vină mereu, cu anii — avea să-și desă- 
vârzească pe cel dintâi, pe cel lăsat la 
temelii; pe temeliile lui trainice avea 
să-și ridice uşor, pentru el — numait 
pentru el; asta o ştia — o nouă fortă- 
reață pentru suflet. 

Şi-a trebuit so găsească; pentrucă 
numai alățuri de ea putea să-şi ducă la 
bun stârşit înşelăciunea; căci înşelăciu- 
ne era; chiar pentru el însuşi, nu nu= 
mai pentru es... 

Și tat așa cum nu ştiuse s'o caute, cu 
ani în urmă, O găsise... 

i] 

Acum... 

Fără să se fi văzut încă, începuseră 
să-și scrie, însuflețiți de toate aminti- 
rile pe care, cu uimire şi bucurie, le 
găsiseră ascunse în ei, dincolo de tot 
ce se împrăştiase sub vânturi şi tot ce 
se irosise în rătăciri sterpe, dealungul 
celor zece ani de viaţă. Işi scriau aşa 
cum poate nu încercaseră încă să stea 
de vorbă nici cu ei înşişi, într'atât pu- 
îuseră uita sau vruseseră să uite, a- 
mândoi, că mai au suflete. Şi găsiseră 
în scrisorile pe care şi le trimeteau o 
lumină ciudată de amurg liniştit, ceva 
atât de mult asemănător cu dragostea 
caldă şi molcumă a celor obosiţi de via- 
ță, încât o socotiseră dragoste şi se în- 
cântaseră, încet, încet, de ea, ca de un 
nou vis, tără să poată înțelege că nu 
era, poate, dragoste, ci doar amorțeala 
de somn cu vise în care îi adânciseră 
amintirile. 

Pe fotografiile pe care şi le trimise- 
seră, găsiscră atât de puţin din chipu- 
rile de altădată ale celor ce se iubiseră 
copii, fără s'o ştie, încât aflarea chipu- 
rilor noui le dăduse un fior ciudat prin 
inimi la gândul, straniu şi neintrat în- 
că până atunti în mintea lor, că au îm- 
bătrânit. 

Se iubeau din nou. Sau, poate, se iu- 
beau pentru prima oară; pentrucă, așa 
cum putuseră învăţa ce este dragostea, 
din viaţa care trecuse peste ei, nu mai 
erau siguri că „prima oară“ se iubiseră. 

Erau în ei atâtea lucruri nedeslegate 
și-atâta vârtej nebun de gânduri nedu- 
merite, atâtea ciudăţenii de vise în tot 
ce trăiau cu gândul la ce-a fost şi la ce 
poate îi — mai ales — atâta dorinţă 
mesăbuită să cunoască, cu o clipă mai 
devreme, căile şi hotăririle soartei — 
care se jucase cu ei, unindu-i și des- 
părțindu-i pentru a-i aduna din nou, 
peste ani, în jurul aceluiaş gând mare, 


dragostea — încât plecase s'o găsească 


deplin, acolo, în oraşul cu amintiri a- 
tâta timp uitate și pe dealurile căruia 
îşi fugăriseră pentru prima oară, amân-_ 
doi, cele dinţâi neastâmpăruri primă- 
văratece, 

Venise spre ea împins neînfrânt de 
un îndemn atât de mare încât putea fi 
chiar dragoste. Şi pornise spre ea cu 
gândul ciudat răsărit în creeri că silu- 
iește orânduirile vieţii şi frânge o vra- 
jă, cu atât mai mult cu cât şi ea îl ru- 
gase, într'o scrisoare, să vină cât mai 
târziu sau să aştepte să fie chemat chiar 
de ea. Chipul ei, însă, îi umpluse atât 
de chinuitor gândurile, încât i se păru- 
sc — poate doar ca să-și împace doje- 
nile din el — că ea îl chiamă, că dra- 
gostea lor îl cheamă, că soarta însăși, 
cu necunoscuturile ei înfricoşătoare, îi 
îndeamnă pașii spre ea şi-i întărâtă ho- 


tăririle din el spre deslegarea vrerilor 
vieții. 

Şi-atunci, deși gândul înşelăciunii 
mai mocnea încă în el — înşelăciune 
pentrucă îşi dădea seama că face pen- 
tru prima oară în viaţă o experienţă, 
cu al cărui gând trebuia, odată cu tre- 
cerea anilor, să se obişnuiască: întâlni- 
rea, peste ani, a unei femei pe care o 
iubise cu ani în urmă; şi experienţa 
necunoscută îi dădea un fior de nerăb- 
dare pe care nu şi-l putea ascunde de- 
plin nici lui însuşi — plecase s'o găsea- 
scă, îndrăgostit într'adevăr de gândul 
ei, al fetii aceleia pe care o uitase atâ- 
ţia ani ca s'o caute acum ca pe o mân- 
tuire a tot ce se vestejise în e] din vi- 
surile lui. 

IL] 

Se revăzuseră și se primiseră cu o 
stângăcie supărătoare în vorbe şi în 
gesturi. Stinghereala din priviri le era 
atât de amorţitoare, încât, în seara când 
crezuseră că-și vor regăsi chipurile de 
altădată, dorite cu atâta drag și-atâta 
nerăbdare, aproape că nici nu se putu- 
seră privi. 

In cea dintâi clipă, își strânseră mâi- 
nile, cu ochii dincolo de privirile celui- 
lalt și-și spuseră cele dintâj cuvinte a- 
tât de gol sunător, încât aproape că ar 
fi putut să se întrebe, în lipsă de vor- 
be: „Ce mai faci?... 

Și totuși, în noaptea care a urmat, 
sau gândit atât de stărnitor luminos la 
tot ce şi-ar îi putut spune şi zâmbi din 
sândurile însufleţite cae îi aduseseră 
unul spre celălalt, încât revederea de a 
doua zi a fost așteptată poate cu ma! 
multe nerăbdări de gând şi bătăi nedu- 
merita de inimă decât cea de pe pero- 
nul gării cu chipuri noui, 

Găsiseră, de mână, ca doi copii de 
altădată, toată bucuria întâlnirilor ui- 
tate şi tot farmecul uliţelor de oraș 
moldovenesc al plimbărilor ascunse din 
serile copiilor cu ghiozdan și număr pe 
mânecă. 

Si plecascră spre dealurile celei din- 
tâi primăveri, departe de oraş, să caute 
urma primului sărut, împărtăşit, nevi- 
novat de tineresc, într'o vâlcea de din- 
colo de culmi cu ani în urmă. 


Nămeții erau înalţi, ca'n iernile co- 
pilăriei cu basme la gura sobei, iar vân- 
tul depărtărilor albe le închidea ochii 
și Ic îmbujora obrajii, ca sărutările, co- 
pilăresc vinovate, ale celor dintâi tre- 
ziri din ei, altădată. 

Li se păreau alât de ciudat noui cul- 
mile albe şi-şi îndemnau paşii atât de 
grăbit spre ascuuzişul tainelor de altă- 
dată, încât aproape că nu-şi dăduseră 
încă seama că nu le cunoscuseră aşa, 
altădată, și că într'adevăr le erau noui 
în gânduri și în ochi. 

Se țineau de mână, ca altădată, fără 
să-și dea seama c'o fac, tot ca atunci, 
cu aceeași bucurie ascunsă şi totuşi ghi- 
cită în priviri, pe care o purtau şi altă- 
dată în nerăbdarea pașilor. 

Şi totuşi, mai era ceva în ei, ceva 
stăpânitor de greu şi de neliniştitor, 
nou, necunoscut altădată; aveau în ne- 
răbdarea inimilor şi a paşilor, supără- 
tor «de vie şi totuşi nemărturisită, o în- 
doială grea și o aşteptare plină de tea- 
mă ascunsă la gândul a tot ceeace ră- 
măsese din ei, sus, pe cuimile iernii, și 
tot ceeace vor mai găsi, poate, din tot 
ce fusese primăvara altădată. 

Aceiaşi strângere ciudată şi supără- 
toare de inimă o mai simţiseră, poate 
amândoi — pe el îl necăjise mult, în 
tot lungul drumului spre ea — cu o cii- 
pă înaintea revederii de peste ani; ne- 
liniştea neplăcută fusese pornită din a- 
cesaşși teamă înaintea necunoscutului 
pe care aveau să-l întâlnească ochii, 





31 August 1940 





viu luminaţi de adevărul vieţii şi nu de 
închipuirea lor tinerească sau de dorul 
din ei, priveghiat de amintiri ca de o 
candelă. Iși dăduseră seama — el, mai 
ales — că sunt prea bogaţi în gânduri 
şi închipuire ca să nu se poată iubi 
din nou ca altlădată; dar ceeace îi chl- 
nuise pe amândoi în așteptarea clipei 
mari a revederii, fusese tocmai gândul, 
dușmănos strecurat printre vise, că, 
poate, ochii lor de acum nu vor mai pu- 
tea poposi pe chipul celuilalt cu aceeaşi 
liniște senină și aceeaşi bucurie plină 
de râs, ca altădată; şi — mai ales — se 
aciuiase un gând, venit din ceeace oa= 
menii numesc rațiune, că poate timpul 
va fi fost mai tare decât tot ce iubiseră 
altădată unul în altul, risipind tot ce 
fusese cald şi firesc ocroţitor dragostei 
lor de copii; că, adică, se vor fi schirn= 
bat adânc şi fără urme de ceeace fuse- 
seră într'o primăvară de demult şi că, 
astăzi, nu se vor mai întâlni decât pen. 
tru a retrăi trist, ca între filele unui 
album cu chipuri şterse de ani şi uitare, 
amintirile după luimna cărora jindui- 
seră atâta tinereţe, 

Și poate tocmai de aceea — pentrucă 
simțeau în nerăbdarea pașilor aceeași 
teamă nelămurită și supărătoare care 
îi neliniştise cu o zi înainte — se pri- 
viră deodată. amândoi în aceeaşi clipă, 
să-și caute pe chipuri şi poate dincolo 
de ele, ceeace ciudata stinghereală care 
le legasc braţele de trup şi vorbele 'n 
gâtlej în cliva revederii îi oprise să cer- 
ceteze: urma a ceeace fuseseră, unul 
pentru altul, oricâi de ştearsă de tot ce 
plouase şi bătătorise viaţa; urmă, to- 
tuşi, a ceeace fusese început uitat, în ci. 

Din tot -ce fuseseră, chipuri, altădată, 
mai aveau doar ochii; mai limpezi, poa- 
te, chiar decât atunci; poate din cauza 
lacrimilor, cine ştie?... Incolo, ceva, 
așa ca un abur des, le 'nvăluia chipul 
cu trăsături de altădată. Dincolo, în su- 
tlet... Nu știau încă nimic; nu putuseră 
vedea încă nimic; poate abia bănui ce- 
va, prea puţin, din tot avântul îndărăt- 
nic cu care voiau să răstoarne orându- 
irile vieţii, ceva, poate, din zâmbetul 
slab, palid şi dureros al bolnavului cu 
primăvara la ferestre şi cu nădejdi de 
sănătate în trup; în orice caz, ceva mic, 
îndâriii și trist... 

Si-atunci, într'o înfiorare ca de tea- 
mă copilărească — în clipa când se pri- 
viseră ca să se cerceteze cu ochi iscodi- 
tori, pentru ca să-şi dea seama ca 'ntr'o 
străfulgerare de gând mare că sunt tot 
„Fi“ — se strânseră unul în celălalt ca 
înspăimântați de tot pustiul necunos= 
cut al iernii din jurul lor şi-al aminti- 
rilor. 

Si nu mai erau pe drumul culmilor 
albe bântuite de viscol, decât doi copii 
fugăriţi de viaţă, căutându-şi adăpost 
în secrbura amintirilor, ascunsă unde- 
va în pădurea de dincolo de zare. 

a 


Acolo, abia, se împlini minunea. As- 
cunşi cerului şi zărilor de nămeţii 
înalţi și pașnici ei pustietăţii bântuite 
de viscol, ghemuiţi unul în celălalt de 
cine știe ce spaimă din ei sau poate 
doar de îngustimea unei văgăuni în 
care coboriseră să caute cât de puţin 
din toată amintirea uitată a primului 
sărut — împărtășit, cu eni în urmă, pe 
undeva, pe-acolo — se sărutaseră. Dea- 
supra lor nu era decât un ochi mic şi 
tulbure de cer, ca un geam spart şi li- 
pit cu hârtie, iar în jurul lor doar mu- 
țenia albă şi înfiorătoare a amurgulul 
de iarnă, coborit pe nesimţite din înal- 
turi, Se strânseseră unul în altul, ne- 
gândit și “un fior nedesluşit în inimi 
şi în trupuri, ca o așteptare. Sărutul le 
atinsese buzele, fugar, ca o adiere și se 
curmase, ca o tresărire, cu spaimă în 
inimi, 

Se priviră târziu, gonind, de mână, 
pe poteca dintre nămeţi, fugind de tot 
ce lăsascră în urmă, necăutat şi totuşi 
găsit. 

— „Ştii... mi S'a părut că văd, lângă 
noi, o umbră mică... doi copii cu zâm- 

ct trist în obraji, dojenindu-ne blândă 
cu degetul. Așa...“* Se apriseră şi o do= 
jenea din deget, cu zâmbet ciudat pe 
buze; ca so cuprindă în braţe şi s'o să- 
rute sălbatec, ca 'ntr'o bucurie fără 
rnargini, cu toată vânjoşenia sărutului 
bărbătesc, învăţat din viaţă şi negustat 
încă pe buzele ei. Aşa: ca o întipărire. 
Pentrucă, în vâlceaua de dincolo de 
cutmi, găsiseră, fără s'o îi căutat, copl= 
lăria. Şi nu mai era decât o umbră mi- 
că şi țristă.., 

Atât de mică şi de tristă, încât nu-și 
mai spuseseră nimic din toate câte cre. 
deau și adunaseră să le spună la capă- 
tul drumului. Pentru ce sau pentru ci- 
ne le-ar mai fi spus?... 

Aşa... Erau doi tineri cu sărut nou pe 
buze şi cu freamăt în trupuri, cu dor 
de viaţă în sufiete şi cu nori peste vise, 
Si le părea bine că sunt aşa și că sunt 
alții decât cei porniţi din vale spre vâl- 
ceaua de dincolo de culmi, 

Inaintea lor?... Poate că nici nu tre- 
buia şi nici nu voiau să ştie ce va fi. Le 
era deajuns să se simtă tineri şi să se 
bucure de viața clipelor ce treceau pe 
lângă ei, îmbrăţişaţi şi plini de chemări 
poruntitoare. Şi nu ştiau nimic din toa- 
tă minunea ce se înfăptuise în ei şin 
jurul lor, în clipa dinaintea goanei în 
fața nălucilor, în clipa când, nedume- 
rit şi sfios, se sărutaseră, abia fluturat 
şi cu îmbujorări fierbinţi în obraji, ca 
„altădată“. 

a 

Departe, în vale, orașul îi aştepta, cu 
toate juminile aprinse, ca pentru săr- 
bătoarea amintirilor... 

Şi ei veneau, înaripaţi, spre el, sub 
cea dintâi poruncă a uitării. 


| 





—— 31 August 


1940 








Cronia muzicală 





Aşteptând deschiderea 


stagiunii de operă 


de ROMEO ALEXANDRESCU 


In ciuda multiplelor condi- 
țiuni vitrege de funcţionare, 
„Opera Română” continuă cu 
lăudabilă îndărătnicie să ur- 


mărească progresul său artis- 
tic. Repertoriu, calitate, orga- 
nizare, sunt susținute cu în- 
cordare în urcuşul greu al 
perfecţionării, prin strădanii 
și sforțări care sunt poate 
uneori mai puţin recompensa- 
te prin rezultat decât ar îre- 
bui, date fiind piedicile şi lip- 
surile persistente care stă- 
ruesc asupra primei noastre 
Academii lirice de stat, 
Evident, criticile juste, tre- 
bue să-și îndeplinească mi- 
siunea, având faţă de artă şi 
public îndatoriri de control şi 
orientare pe care circumstau- 
țele atenuante de ordin prac- 
tic, nu le pot înlătura. Dar, 
în tot cazul excesele şi abu- 
zurile, am putea spune, de 


dreptul de a comenta în scris 
sau vorbit, spectacolele, rămân 
o tristă plagă. Și, trebue să 
recunoaștem, rar se pot auzi 
voci din public, uneori din 
nenorocire, chiar din presă, 
aducând critici mai fantezis- 
te și mai eronate, decât la noi 
şi operki în special. Cei mai 
lipsiţi de competenţă și de 
obiectivitate astfel numiți 
„iubitori” de operă, pot îi au- 
ziţi debitâna cele mai ciudate 
păreri, propunând cu sânge 
rece soluții imposibile pentru 
înaintarea spectacolelor noa- 
stre, condamnând fără apei 
cântăreți sau dirijori de iu- 
contestabil merit, pentru a ri- 
dica, în slavă pe alţii, cel muit 
de aceeaș talie. Este un păcat 
foarte caracteristice pubiicutui 
nostru și care, pestru latura 
lui umoristică, ar merita poa- 
te şi oarecare simpatie, 

I-am regreta, întrucâtva, 
dispariţia. Dar, partea regre- 
tabilă a lucrului este că nu 
odată, astfel! dp voci răsbat şi 
prin presă, aducând aparen- 
țele de seriozitate ale cuvân- 
tului scris, in favoarea unor 
opinii. de diletantism critic 
dăunător tuturor. 

Lăsând la oparte falsele in- 
formări şi nedreptăţile pe care 
le comportă, asemenea greșeli 
de presă prezintă și imconve- 
nientul grav de a discredita 


într'o anumită măsură față 
de artist și critica serioasă si 
conștientă, de îndatoririle ei 
de cumpănire şi de imparţia- 
iitate şi a contribui astfel la 
crearea unui refractarism al 
cântărețului la corectivele lo- 
gice care îl privesc, în critică, 

După cum ar stârni indig- 
narea, apariţia într'o scenă de 
operă a primului trecător care 
se crede chemat, indiferent de 
dezastrele pe care le-ar pro- 
voca, tot astfel ar trebui să 


fie respinse ca neavenite toa- 


te defăimările și insinuările 
gratuite apărute prin foi care 
nu știu să-şi aleagă colabora- 
torii şi nu-și înteleg rostul. 
Nu mă refer la nimeni, ci 
numai la un trecut regretabil, 
deaiungul căruia, zeci de pu- 
blicații inferioare au apărut 
şi dispărut, unele abia câteva 
zile, dar destulă vreme pen- 
tru a improşca patimi, răn- 
tate şi atacuri interesate Ia 
adresa unora din cântăreții 
şi muzicienii noştri în genere, 
pentru a-și satisface animo- 
zități personale sau simpla 
ambiție de a „critica”, Este o 
boală incompatibilă cu o pre- 
să civilizată. Este un sistem 


condamnabil și, chiar în mica 
măsură în. care poate acţiona, 
venită să constitue discredit 
presei, desorientare publicu- 
lui şi nemulțumiri şi demo- 
ralizare artistului. 

Am preferat să scriem aces- 
te note sub un titlu care pri- 
veşte Opera noastră, fiindcă, 
întotdeauna, ea este principa- 
la țintă a atacurilor nedrepte. 

Dar aceasta nu înseamnă că 
adevărul nu trebue spus. Ex- 
clusiv însă. 

Iată ţinuta care e de dorit 
în critica muzicală şi care 
suntem convinşi că ar putea 
contribui la ridicarea nivelu- 
lui artistic al realizărilor noa- 
stre muzicale. Ă 

Poate că Ministerul Propa- 
gandei va găsi mijlocul să nu 
mai admită „clandestini” în 
presă, nechemaţi şi intruși, 
în critica de artă în special, 
am spune, pentrucă în acesi 
domeniu se induc în eroare 
cititorii mai lesne și pentrucă 
înaintarea Spirituală a po- 
porului nostru merită, mai 
mut ca oricând, în clipa în 
care un comandament naţio- 
nal devine crez, cea mai mare 
grije şi atenţiune. 





Temelia propăşirii 
noastre naţionale 


(Urmare din pag. I-a) 


propune a el atunci, ci 


faptul că el simțea că 


“ieața unui popor nu se poate desfăşura normal 
și nu se pcate afirma puternic fără suportul unui 


ideal. Cu puţin înainte, 


Maiorescu spusese : „un 


guvern şi un popor ru trebue să fie nici cdată 


va deplin satisfăcuţi, 
aspirări pentru viitor”, 
Greșala 


trebue să aibă totdeauna 


noastră tundeunenială de după răz- 


zoiul core ne-a udus întregirea neamului a fost 
ză ne-ar simut „pe deplin satistăcuţi“. că n'an; 


rai avut 


„Azpirări pentru viilor”, cu alte cuvinte 


că nam mai avut un ideai. Acum suferim greu 


din cauzu acestei erori, 


Dar în această suferință 


să găsim puterea regenerării şi mai ales cel de 


al doilea element fundamental 


care trebue să 


stea la temelia propăşirii noastre naționale : ur 
ideal românesc spre care să aspirăm. 


Fără aceste elemente, 


toate încercările ce s% 


vor face pentru această națiune vor fi construcți; 


în vânt, 


G. C. NICOLESCU 





Chipuri cioplite 


Actori. capete si peruci 


Din safţuriie unde stau culoa- 

te, zâmbesc iscoditoare atâtea te- 
gumente capilare, în așteptarea 
zilei când jocul şi expresivitatea 
actorului: vor fi mai puţin stiii- 
zate. * 
__ Aurul pletelor lui „Făt Fru- 
mos“ se revarsă cu toată bogă- 
ţia buclelor, acoparind creștetul 
unui bit butuc de lemn — de a- 
ceiași mărime și culoare ca a su» 
telor: de interpreti, 

HRânduite ca pentru eternitate, 
stau una lângă aita cheliile atâ.- 
tor mari canallii, chelii cărora nu 
le lipsește decât fruntea brăzăată 
de ură, de invidie și necazuri. 

Mai sus, pomădate, cu cărare 
ia mijloc sau într'o parte, peru- 
cile moderne, tinere, în aştepta- 
rea acăloraş: senilităţi reumatice 
ale scenei. 

Biete podoabe capilare, menite 
să trăiască uda câte zoce ani. o 
secră de glorie ori de amărăciu- 
ne, nefericite victime aie tarifu- 
iui rampei. 

Cu sau fără  cărliunţi, aceste 
indispensabile anexe ale docoru- 
lui personal, actoricsse, par a se 
încuraja una pe alta, în dosul 
geamurilor cari le străjuește a- 
gonia. 

Apoi alte bărbi şi mustăţi puse 
una peşte alta, împercchiate și 
rânduite, nu după mătime, ci 
după inevitabila lege a cererii și 
cfertei, 

Stufoasă,  înspăimântitoare, 
terba lui „Roşu Impărat“ stă cu- 
minte sub vițioanele (bărbuţi:) 
lui „Verde Impărat“ — şi ce duș- 
mani de moarte i-a făcut autorul 
pe eroi... Li 

O mustață de chinez, cu vâr- 
turile ei lungi şi perfide, cată în 
jos spre bărbuța năpâriită a unu: 
războinic asiatic. 

Dincolo, capete de vozvozi, de 
sfetnici și de ucigași, capete pe 
cari a plouat pumni de nafta- 
lină. 

Vor fi: mai nădăjduind sare și 
ele în reînvierea clasicismului? 

Se uită cu râvnă, la mustăcioa- 
rele tăiate ștengăreşte, rari se 
strecoară cu atâta obrăznicie în 
viața scengi, 

“Pleoșdită, o mustață mocănea» 

scă sa încurcat 
mândrețe de bărti aristocrate, 
uns& poniate şi, cnatate. 

Ce stranie apropierea de po= 
doabe; policioara de lemn da tei 
e doldora de mustăţi în fureuli= 
ță, pe oală, rotunjite, țepoase ori 
linse, 

In sanctuarul lor, aceste pre- 





în firele unei “ 


lucrate daruri. ale firii, nu se 
ceartă, nu se invidiază. 

Peruci bogate, cu tâmplele ar- 
gintate, cu şuvițe albe rătăcite, 
psruci sterpe la creştete, — creţe, 
Lăţoase ari mătăsoase — dorm 
toate pe laurii victariai de o 
seară, 

Dorm o vară, un an, ori zece, 
până când alt cap şi chip se va 
ciopli cu ele. 

Cs e actorul pentru ele, decât 
chiriaşul grăbit al sailor strălu- 
citoare? 

Și câtă ingratitudine în concu- 
binaiu! acesta de o senră, de un 
succas comuni... 

După ce a cşit din scenă, pe- 
ruca sc desparte de calviția a- 
mor2zuiui, cu baralitatea senţi» 
mentală a femeii înzeiate, 

Prântită alături de cârpa îm- 
bâcsită cu grăsime şi cu resturile 
vopselelor de pe; faţă, biata pe- 
zucă corsoiează  nprivinu la 
mustaţa ps caro după ce si-a 
scos-o . riconsiituindu-şi  golui, 
craiul a aruncat-o ca pe o uneal- 
tă netrebnică. 

Etorul cu care în fiecare seară 
a fost momită pentru a se lipi de 
buza  inşelătorului amant, ori 
credinciusului sot, a pătrims în- 
tre firele ei, a întărit-o și-o roade 
ia rădăcină ca sămânţa unci boli 
crâncene. 

„Peruci şi capete — bărbi, mus- 
tăţi şi fețe — mor în fiecare sea- 

= iaipie ptr : 
ră, pentru a învia glorificâră ori 
blestemând acelaș suveran 
publicul. 

„Pesături meștesuzite da fire de 
păr, plantate în pânză rară, mus- 
tăţi, barbeţi, ciocuri şi sprân- 





cc 


de GHEORGHE SOARE 


cene; prin voi trăesc eroii pe care 
bietul actor se zbate să-i ajungă, 
să-i înțeleagă și să-i trăiască. 

Bărbi sucălite, negre, de vră- 
Jitori, bărbi în inete, de regi asi- 
rieni, bărbi resfirate, de ersi, 
bărbi ciutulițe de femei păcătoa- 
sc, trăiţi totuși aevea. 

Simţiţi şi voi durerile actoru- 
lui, staţi lângă el, lipite de el, în 
cele mai frumoase ori ma mo- 
horiîte nopți. 

Păr luat cu cântarul dela oa- 
meni în viaţă, ori zmuls de pe 
cranii după autopsie — eşti ace- 
laş şi aceiaş ţi-e locul. 

De dragul podoabei tale, acto- 
rul şi îndoapă golul orbitelor 
cu cârmâz, îşi brăzdează faţa cio- 
plind-o în fel şi fal de chipuri, 
mimțind pe aiţii, minţindu-te pe 
tine şi pe el, pentru o seară — 
pentru o viață. 

Arta; dramatică? Cuvânt, lumi- 
nă, față şi văpsea cu suflet... 


„Pee e CE ps a pa i a cepe Aa PR EER. 
„LUCEAFĂRUL“ 


Luceafărul, săptămânal de i- 
deologie și luptă naționalistă, sub 
direcția d-lui George Radomir. 
Scris tineresc, îmbinat cu colaba- 
răr: consacrate. Numărul ultim 
închinat Generalului erou Gh, 
Cantacuzino-Grănicerul, cu arti- 
cole de profesor Tr. Brăileanu, 
Mircea Eliade, G. Radomir, C. 


Pârlea, G. Şoimu, ete. Un oma- 
giu semnat de d. Ion Zelea Co- 
dreanu și tn poem de Radu Gyr, 





A APĂRUT EDIȚIA III 


AD 


SUM 


(SUNT DE FAŢĂ) 


Având drept unic redactor pe CONSTAN.- 


TIN NOICA. 


Și încercând să exprime actul de înţelegere 


al unui om tânăr față de tot ce e tânăr în 


lumea de azi. 





UNIVERSUL LITERAR 








NOTE TEATRALE 


D. Radu Budișteanu, minis- 
trul cultelor și artelor, a cărui 
prezență se arată mereu vie şi 
activă, în fruntea departamen- 
tului spiritualității românești, a 
rostit în ultima vreme câteva 
cuvântări vrednice de  antolo- 
gie. 

D. ministru Radu Budișteanu 
a înţeles, că adevărata elo- 
cinţă 2 timpului nostru, este 
mai mult a faptei, decât a cu- 
vântului... 

Și cele trei cuvântări, au fost 
însoţite de trei împliniri egale în 
frumuseţe: 

1) Restituirea 
neşti, românilor, 

2) Incadrarea Studioului Tea- 
trului Naţional — ca a doua sce- 
nă oficială — în legile ce ocro- 
tesc ființarea teatrelor de stat. 

3) Răspunsul dat cererei pă- 
rintelui Comana, prin decizia 
ministerială care aşează spre 
veșnică dăinuire numele lui Va- 
sile Alecsandri pe frantispiciul 
Studioului, 


scenei  româ. 


* 

In aceiaș ordine de idei spl. 
cuim dintr'o gazetă de teatru 
rândurile următoare: 

O scenă, experimentală trebue 
să oglindească. toate frământă- 
riie şi năzuințele contimporane. 

Drama. timpului nostru nu 
poate îi înfățișată cum se cu- 
vine numai în cărţi și ziare. 

Cine are harul scrisului şi 
meșteşugul scenei să nu întâr- 
zie a fi prezent în actualitate. 
Drama, românească, își cere l0- 
cul în teatrul de azi, In respec- 
tul vechilor tradiții — câte sunţ 
pilduitoare şi rcmânești — să 
nu fim tributari acelui trecut 
care ne stăvileşte elanul şi pu- 
terea, de creaţie. Tot ce e forță 
impetuoasă,și cuceritoare, tot ce 
e presentiment intim al unor a- 
şezări noi şi mai drepte, să-şi 
afle glas pe scena românească, 

Literatura „constatativă“ (du- 
pă definiţia unui prețuit roman- 
cier) trebue uitată că şi piescie 
de alcov ori de fidelă rep:odu- 
cere scenică a uncr banale îr- 
vămplăii omenești. 

Avem nevoe de un ieatru care 
să ne dea certitudinea că trăim 
în prezent și să ne arate zorii 
viitorului. Poate că teatrul aces- 
ta n'a fost încă scris în graiu 
curat românesc, Dar nu ne pu- 


tem exclude singuri dintre cei ce 
zidesc Europa de mâine, 

Să așteptăm contribuția dra- 
maturgilor noștri. 

Suntem siguri că nu tom aş- 
tepta zadarnic. 


D. ION MARIN SADOVEANU 


directoru! general ai teatrelor şi 
operelor „poet de rară sensibiii- 
tate și autentică viziune drama- 
tică, ostenește de ani, să atragă, 
să inițieze și să pună în contact 
(in2retul românesc, cu toate pro- 
blemele de artă superioară ale 
teatrului. 

Ciclurile D-sule de conţerințe, 
sugestiv întregite cu atâtea e- 
zemplijicări plastice şi  evoca- 


toare, au creat, an cu an, cadre 
moi de spectatori. 

Domnia-sa a reafirmat, cu pri- 
iejul îndugurării noului an trea- 
tral pe scena Studioului, că ras- 
tul acestei scene este să  înles- 
nească experimentarea și valori» 
ficarea noilor curente din arta tea- 
trală, începând cu textul drama- 
tic și jocui actorilor până la cele 
mai dițicile probleme de punere 
în scenă. 

Am voi ca aceste fâgădueli să 
jie împlinite cât mai curînd. 

Şi nu crede d. Ion Marin Sado- 
veunu, că prestigiul, pe drept 
câştigat de Domnia-sa, il obligă 
azi — când toute operele litera- 
turii dramatice universale, au 
fost comentate — să ne înjăţișe- 


ze — fie și fragmentar — efor- 
tul de creatie al  dramaturgilor 
noştri ? 


Nu ne gândim. la piesele ştiute 
și consacrate, nici la autorii în- 
trați până acum în stima CUMmi- 
tetelor de lectură și a publicului. 
Ne gândim la unciclu de confe- 
rințe — cu adevărat exrperimen- 
tăle — în care piesele inedite, ca 
şi încercările tinerilor actori, re- 
gisori şi decoratori să fie înfăţi- 
şate judecății publicului în şedin= 
țe bilunare. 

Credem că ofiuența de spectu- 
lori ar putea susține singură a- 
ceastă activitate a Studioului — 
şi i-ar justifica existența, mai 
mult decât ar putea s'o facă în- 
scenarea celei mai bune piese... 
americane, 

Credem că în curiozitatea ast- 
fel stârnită a publicului, ar pu- 
tea afla indicaţii și îndemnuri 
utile toţi directorii noştri de 
teatre. ; 

Și mai credem ci această „lec- 
tură” fragmentară și însujlețită, 
inir'un cCecor făurit ca să sugere- 
ze numai locul acțiuni, n'ar mâc- 
şora cu nimic succesul unei pie- 
se, în ziua când ar fi integral 
înscenată. 

Dimpotrivă. 1 l-ur pregăti. 

D. Jon Marin Sadoveanu, 
cuvântul, 


* 
TEATRUL NAŢIONAL DIN 


aTe 





5 


Noua lirică ardeleană 





Poezia lui 
Grigore Popa 


In frăția poetică ardeleană, u- 
nicitatea poeziei d-lui Grigore 
Popa apare evidentă, Deși ataşat 
prin larga structură a dinamis- 
mului etnie şi aspirații, mănun- 
chiului alcătuit din Emi: Giurgiu- 
ca, Mihail Beniuc, N. Caranica și 
Teodor Murăşanu, marea lui Pu- 
tință de a lega văzutul cu nevă- 
zutul, de a aplica cotidianului în 
treaga sa sevă metafizică, îl si- 
tuează pe d. Grigore Popa în- 
trun capitol distinct al tinerei 
poezii ardetenoeti. Celui cure vu 
face odată efortul de încadrare 
critică a liricei ardelene din utti- 
ma decadă, nu-i en putea scăpn 
făgaşul tradiționalist urmat de e- 
„ohiția poetică a d-lui  Guisore 
Papa, care a reuşit să statorni. 
cească un moment inedit în poe- 
zia provinciei. Acest momcnt 
poate fi caracterizat ca o sintetă, 
prin depăşire a tradiţiei lui Oc- 
tavian Goga, continuută și aGân- 
cită metafizic de d. Lucian Blaga 


şi captată într'o viziune  proas- 
pătă și alărgită de d. Grigore 
Popa. 


Iată de ce poemele cuprinse în 
„Cartea anilor tineri“ apărută în 
colecţia „Abecedar“ a. editurii si- 


ghişorene Miron Neagu, suni 
semmificative pentru itinerariul 


tinerei noastre poezii. Ele nu sunt 


de GEORGE SBARCEA 


numai mărturia unii creator de 
profurde resurse lirice, ci for- 
miează portretul doctrinal a! uni 
tânăr gânditor ardeleun, crescuti 
sub îndrumările  fitosofului Lu- 
cian Blaga. E firesc devi ca poe- 
zia d-lui Grigore Popa să îmbra- 
ce straie sărbătoresti, să cuprin- 
dă acea putere mitică ce transfi- 
gurează totul, căutând lucrurilor 
sensul final. Pocmele uin „Car- 
tea anilor ţincri“ sunt fiecure 
câte o tresărire unică a poetului 
cure îşi dă seama de rostul Jena- 
meonelor, apropiindu-se de ele cu 
pietate cosmică,  ftogrându-se 
prin ele circulației  universate 
De aici avo: earnta metafizică e 
poeziei n-lui  Grinore Popa, Ut 
nici aeca mare înțelepciune ce-i 
îngăduie să îmbrățişeze cosmosul 
îutr'o viziune neîngrădită de per- 
apectia îngustă a raționalismului 
cuvtezian, 

Poszii d-lui Grigore Popa dese 
chiie deci larg orizonturile înte- 
ricare, sugerează  tâlcuri ndânci 
prin fulgerătoarea iîntuire a sâm- 
burelui ultim cuprins în Lucruri, 
lată de pildă în Seară lină, cum 
prin funeția metafizică a limba- 
julai, pociul creează o atmosferă 
de transparență, prielnică întui- 
țiilor unice: 





„Am trecut desculți peste obrazul pământului, 
Sărutând florilor crestetul sfânt, a 
Simţeam suflarea Domnului pe apă și 'a vânt 
Cum clătina roadele coapte ale pomuiui 


Ghiciam din frunză legile lumilor 


Și voia stihiilor de sus, 


Eram în seară iarba luminii Cin apus, 
Aşteptând să 'nllorească vatra luceferilor 


Cât de sfântă-i taina "'ntoarceriior mari 
Către faţa vieiii 'ntoarsă spre apus 
Primăvara toată podoaba şi-a adus 
Să-i gătească verii farmecele ari. 


„Cartea anilor fineri”, care se 
pare a f; un breviar lirice al ţine- 
roții poetului mărturiseşte atitu- 


(pug. 49) 
sote Pepu, echilibrul lăuntric ce 


dă nuziere ucelei urmonii unitar. 


TAȘI unde d. Non Sava, a fost de dinva neoclusicistă a d-lui Gri cuprinsă bunăoari în Atob: 


curând instalat ca director, du- 
pă ce înscenase asi, în decurs 
de câţiva ani, 115 piese, îşi va 
deschide stagiunea în seara de 
14 Octombrie cu piesa lui Vasile 
Alecsandri „Chiriţa în provin- 
cie“. 

Spectacolu! va fi montat în 
decoruri cât mai apropiate de 
stampele epocii şi semnate de 
pictorui Teodor KHiriakoff, 

D. Ion Marin Sadoveanu, di- 
rectorul generali al: teatrelor și 
operelor, va rosti cu acest priiej 
cuvântul de deschidere, înfăţi- 
șind opera lui Vasile Alecsandri 
cţitorul de frunte al teatrului 
românesc. 

* 

Intre cele dintâi piese ce se 
vor inscena aci, notăm deocam- 
dată: „Pavilionul cu umbre“ de 
Gib Mihăescu, „Meșterul Mano- 
le“ de Lucian Blaga, „Comedia 
Fantasmelor“ de Dan Botta şi 
„Faust“ de Goethe. 








In cadrul unei solemnități, o- 
uorată de prezenţa d-lui minis- 
tru al „Cultelor şi Artelor” Ra- 
du Budişteanu, a avut loc sfeş. 
tania începutului cetei de a 27-a 
stagiune a vechei instituţii de 
artă care este Teatrul „Regina 
Maria”. 

Deschiderea este proectată 
pentru seara de 14 Septembrie, 
când se va juca „Fântâna Blan- 
duziei” de Vasile Alecsanări, cu 
o distribuție senzaţională, din 
care fac parte d-nii Tony Bu- 
landra, Maximilian, Storin, Ta- 
lianu, Rogalski, Sireteanu, Ma- 
nolescu, 5.on, Voinescu, Vârte- 
janu, ete. și a-nele Dina Cocea 
și Elvira Petreanu-Manolescu. 

Se va relua apoi marele suc- 
ces al stagiunii trecute „Papa 
se iustruește”, cu d. V. Maximi- 
Vian în rolui titular, 


Pe scenă se repetă și „Onva- 
rea, celebra dramă a lui Suder- 
mann, într'o distribuţie care are 
în frunte pe d-nii Tony Bulan- 
âra, Storin: şi Maximilian. 

= 

Echipa teatrului „Regina Ma- 
ria“ numără următorii angajaţi: 

D-nii: Ion Talianu, Ion Aurei 
Manolescu, G. Sion, Aurel Ro- 
gaiski, George Voinescu, C. Vâr- 
tejanu și d-nele: Tantzi Căpă- 
ţână, Mya Coca. Elvira Petrea- 
nu-Manolescu, Silvia, 'Coiberti, 
Gaby Antoniu. 


In reprezentaţie, vor 


Înca 


d-nele : Dina Cocea, Sandina 
Stan şi o nouă surpriză, d-na 
Doina, Missir, 
u a 

„Fântâna  Blanduziei“ este 
pusă în scenă de d. Viator Bum: 
bești, iar „Onoarea“ de d. Ion 
Şahighian. A 

Tot d.sa va fi directorul de 
scenă al spectacolului cu „Regele 
Lear“ având pe d. Siorin în ro- 
iul principal, 


TEATRUL DIN SARINDAR 


Săptămâna aceasta şi-a inau- 
gurât și „Teatrul din Sărindar“ 
cea de a doua stagiune. 

Aceasta se va inaugura cu o 
săptămână festivă „Vasile Alec- 
sandri“, în cadrul căreia se va 
juca comedia „Kir Zuliardi“ şi 
cântecele comice: 

„Chiriţa în voiaj“ 

„Brbu Lăutarul“ 

„Paraponisitul* 

„Herşru Boccegiul“ 

„Clevetici, ultra-demagogu!"* 

„Gură cască, om politie“ 

„Kera Nastasia“, 

Vor juca în acest atât de in- 
teresanţ spectacol d-na Maria 
Filotti şi Eugenia Popovici-Ma- 
teescu, Cella Marion; d-nii N. 
Soreanu, 1]. Finteșteanu, 1. Ma- 
nu, Jules Cazaban, H. Nicolaide 
şi N. Roman, 

Direcţia de scenă, aparține 
d-lui Victor Bumbeşti. Decoru- 
rile vor fi semnate de d. Th. KRi- 
riakoff. 

* 

Miercuri 25 Septembrie va fi 
a doua premieră a stagiunii, 
când se va juca „Elisabeta“ de 
Andre Josset cu d-na Maria 
Filotti şi d, A. Pop Marțian. 


G. Y. 


„Ochiuri deschise atbastinu «pre iînalturi 
Tăcrţi porniti de ale verzi și moi. 
Tăceţi cântări de unde intoarse iriapoi 


Să mângăie foznirea de 


scoică si corul. 


De ce în liniştea înlinselor cuprinsuri 

Voi scăpăraţi tăcerea cu stale!e 'mpreună ? 

De nu era poctul și trisiul corn de lună 

Vă desfrunzcaţi tămâta şi vă pierdeaţi în visuri. 


Cu mâna ridicată în vânt, dutnincial, 
Voiam de mult plecarea pe unda străvezic, 
Voiam popasul vostru pe veci lovărăşie 


Măslinutui şi morţii din 


Tonul acesta îmmnic, liturgic a- 
proape, se păstreuză în masorita- 
tea poemelor din voluim, Ul este 
în diapazon cu sentimentul de 
vrajă, de încantație ai poctului, 
cu pauteismul său funcțional. Ar 
fi interesunt de urmărat paralela 
între Rainer Maria Riike și între 
poezia d-lui Grigore Popa, în lu- 
mina acestui panteism universal, 
unul de natură protestantă, altul 
de esentă pur OrLuaoză. 

Lirica d-lui Grigore Popa mui 
are însă o jațetă ue preț: poezia 
patriotică, Sirăină de tonul bome 
bastic ale poeziei nuțonuiiste, cu 
tentaculele niiraculoasei sale iu- 
tuiții și receptivităţi, poetul sesi- 
zează „țara“ nu ca o entitate ab- 
stractă, ci ca un concret revelat 
în amănunte. Uu dinamic senti- 
meni al spațiului panromănesc 


mine şi coral“, 

(pag. 30) 
străbate poemele sule închinate 
satului, idtenti[icat cu însăși țara. 
Sati. d-lui Grigore Popa, spre 
deosebire do tat ceeace s'a scris 
în noua lirică românească, nu 
mai naște trapicul desrădăcinării, 
pici nostaiyia ireversibilului. Poe- 
tu! îşi menţine uiu contuctul cu 
satul său, la îndemnul căruia a 
invățat să cânte și „să 'nlioreas- 
că pe dealuri cu gorunii” (pay. 8). 
Le uceca el se va întoarce mereu 
la izvorul de gingrişte şi Jorții pri- 
mată, pentru a se primeni sufie.- 
teşte, pentru G-şi Teimprospata 
elnicul, ce creşie în poet „ca un 
uriaş gorun, gălgăitor de seva 
isvoduiui sirăbun” (pag. 7) Iută 
că în „Comunicure", poetul sin- 
tetizează virtuțile stenice ale sa- 
tului : 


„Tot sufletul satului s'a ridicat în lorile de vişin 
Fiecare copil îşi caută Cristosul intr'o floare 

Și toată zarea-i cârjă doar de sprijin 

Atător inimi mari de prunci crescute ?n floare soare. 


Bam vinul stânt din cupele 'nl.orite 
A merilor cărunți întru lumină 
Grădinile și perii purces-au logodite 
La prasnicul măririi fără vină. 


ŞȘ: pâine sfântă rups-vom cu mâna 
Ca dumicatul jeritei să sporească, 
Visărite aprinse, mai telere, şi râvna 
Lăsate-s cub odihnei să zidească, 


E-atâla suflet revărsat în fiori 
Că satul pare un păhar răsplin 
De toată bucuria râsului divin 
Ce-a pogorit în lume printre sori“, 


Desigur că dincolo de senină- 
tatea formală a poemelor, lect:o- 
rul atent poate descifra semnele 
unei frământări pline, a întristă- 


(pag.43) 
rii continue. Este o iristețe meta- 
fizică, ueriună, cu tâleuri dincolu 


de aparenţa lucrurilor: 


„Atunci va fi frumos și poate trist 
Cum trist e cântul vinetelor creste. 
Va bate vântul verde ca 'n poveste, 
In faţa lumii râsul va fi trist, 


Pădurea noastră va 'mflori a jale 

Atâta cântec tristului păcat. 

Și cerbi cu candelabre-albastre de 'noptat 
Vor bea tristețea undelor din vale. 


Va fi o logodire a ierbii 


înspicate 


în marea liturghie a tristei prevestiri, 
Vom fi atunci, durerii, cu doruri, iarăși miri, 
Rugându-ne în ceasuri tristeții închinate“. 


(pag. 


De altfel d. Grigore Popa care 
nu ignorează binefăcătoarea tera- 
peutică a durerii, atât de carac- 


37 „Tristeţe metafizică“) 


teristică filosofiei nietzsche-ene, 
formulează cu simplitate convine 
gerea sa, privitoare la suferinţă: 


„Bvul nou va fi a nostru, mamă, 
A celor înirățiți, prin lacrimi, cu durerea..." 


Pentru aceia care iubesc lirica 
lui Stephan George, Dainzr Ma- 
ria Rilke și Paul Ciaudel, poezia 
inedită şi românească a d-lui 
Grigore Popa, cuprinzând bogate 


(pag. 29 „Cântarea: veucului") 
fil- 
trat de înnalta sa luciditate su- 


verană, puvate însemna un prețios 
isvor de încântare estetică. 


tâlcuri metafizice, lirismul 








6 





La staţia „Isvor“ din Bucu- 
reşti, mă sui în tramvaiul 3, 
într'o dimineaţă d toamnă 
târzie, cu ceaţă deasă și ume- 
zeală, 

Tramvaele din Bucureşti, 
dacă s'au mai modernizat ca 
mijloc de  locomoţiune, apoi 
încă mai au mult până vor oferi 
călătorilor confortul necesar, 
în special bietului funcţionar 
grăbit să ajungă de dimineaţă 
la slujbă. 

E drept, nu mai vezi tram- 
carul cu doi cai de odinioară, 
la dealul Berzei pus în 1rei, 
caii pornind la flueratul vat- 
manului, opintindu-se să ur- 
nească colos de căruță ca de 
menajerie. 

Bieţii cai! cum își știeau cu 
preciziune staţiile de oprire la 
care se imobilizau doar la un 
fluerat uşor! In deal, calul al 
3-lea se desprindea din cârlig, 
i se punea orcicul cruciș în spi- 
nare și, după ce ajutase la ur- 
cat dealul, o pornea domol și 
filosofic la vale, spre staţia de 
tramvai indicată, pentru a re- 
peta mecanic aceiași cursă cu 
tramvaiul următor. 

Azi, urcat în tramvaiu, gân- 
desc la felul cum se făcca a- 
cest drum până la sfârşitul pri- 
mei decade a civilizatului nos- 
tru secol. 

Dar în marile orașe de pro- 
vincie, de exemplu la Iaşi! 
Tramvaiul avea farmecul lui: 

Multă vreme nu avea staţie 
de oprire şi, mergând pe stra- 
dă, dacă te ajungea din urmă 
tramvaiul, îi făceai de departe 
semn, cu mâna ridicată, să 
oprească. Vatmanul, prindea 
de veste şi învârtea cu huru- 
ială de roată cu lanţ ce punca 
frâna de oprire a vehiculului, 
iar dacă nu putea să oprească 
în dreptul tău, alergai după 
tramvai, trebuia să-l ajungi, 

„Sau să te urci din fugă. Un clo- 
pot mare era la manivela cu 
care ge regula mersul, un man- 
şon ce înfăşura această mani- 
velă, era ridicat în sus și în 
jos, atingând o limbă de clopot 
mare cât o piuliță de pisat za- 
hăr. 

Nu era numai taxatorul cecl 
pus să oprească sau să por- 
nească „Tramvaiul electric laşi“ 
ci, când voiai să te dai jos, tră- 





şi de isbăvire. Inir'o scriere 
a sa despre „Lupta pentru 
limbă în Ardeal“ — și în a- 
ceastă privință conferința ţi. 
nută de d. profesor Oito Fo.- 
berth ne oferă cele mai CA- 
racteristice dite — Roth nu 
sa sfiit să afirme urmălua- 
vele: „Românilor le trebuie 
hrana dreptății și răcoritoa- 
rea băutură a unui tratament 
uman... Datoria noastră, no- 
bili maghiari, este le a îmou- 
na pe suoușii români, de a-i 
impăca, de a dcbhândi iubire 
prin iubire, de a face să ss 
nască dragoctea fiială prin 
incredera...“. 

Stefan Ludw'g Roth a luat 
parte şi la narea adunare de 
pe Câmpia Libertății de ii 
Blaj şi a luptat cu armele a:ă- 
tur, de revolutionarii români, 
fiind în cele a.n urmă îmruș- 
cut de Unguri şi căzând ast- 
jel pentru aceiaşi cauză pen. 
tru care au căzut şi iuptătorii 
naționali români. Roth scria 
la 20 Martie 1848 lui Gheor- 
ghe Barițiu aceste profetice 
rânduri: „Pentru mine, diver- 
sele naţionalităţi nu sunt de- 
cât fragmente ale unui tot 
mai mars, iar furia luptelor 
pentru limbă o sccotese drept 
o decădere din umanitatea 
maltratată şi pe cale dea 
apune in haosu atâtor rătă- 
ciri“, 

Cât de mult a impresionat 
martiajul românesc pe scrii, 
torii sași din Ardeal, se vede 
din fragmentul de roman Ho- 
via al lui Josef Marlin (1824— 
1849), în care e zugrăvită via- 
fu de eroism şi de jertfă a 
luptătorului român. 

Literatura mcdernă a Suşi- 
or are însă un contact și mai 
tiu cu viața Românilor Gin 
Ardeal. Astfel e cazul revistei 
Die Karpathen care «pure în- 
tre 1907 şi 1914 și în paginele 
căreia Adolf Meschendărfer 
îşi împlinește acțiunea sa de 
reformare a poeziei săsești 1). 

In aceată revistă pentru în. 
tăia oară este înfățișată pu- 
blicului săsese poezia româ- 
nedscă. Eminescu, Delavran- 
cea, Basurabescu, Viahuţă şi 
Gogu sunt prezentaţi în tra- 


duceri convenabile. Iar oa. 
meni de ştiinţă români ca 
Andrei Bă:seahu, C. Leceg, 


Al. Lapedatu, precum şi unii 
cercetători sasi, ca Emil Fi- 
scher şi Fritz Schmidt, se 0- 
cupa pe lurg de istoria şi arta 
Romdani:iur trans.ivăneni, 

Cu cât literatura Săseuscă 
se apropie mai mult de reali- 
tățile sociale ale Ardealului, 
cu atât ROmânul și problema 
românească interesează mai 
adânc pe scriitorii sași. Mai 


geai singur de curea semnalul 
de oprire, te coborai frumos, 
lăsând în grija, fie a taxatoru- 
lui, fie a călătorilor, să-l por- 
ncască iar lă drum. 

Când lua vânt prea tare, să- 
rea rotița depe ştanga de sus, 


o rotiță mică cât un mosorel! 


de aţă, ce se învârtea dealun- 
gul sârmei conducătoare de cu- 
rent electric:  Taxatorul, ori 
vatmanul, se da jos şi, mane- 
vrând sfoara ce spânzura de 
ştangă, cu greu, cu înjurături 
de multe ori, o potrivea la loc 
și „tramvaiul electric laşi“ a- 
luneca vijelios pe şinele îngro- 
pate dealungul străzilor. 

Atunci, în 1911, mi-a fost 
dat să privesc nenorocirea din 
str. Abatorului din Iași: Tram- 
vaiul supraîncărcat cu pasa- 
geri ce se înădușeau în el, por- 
niţi să vadă primul zbor de a- 
vion al lui „Bleriot. Pe platoul 
abatorului, nu a mai putut fi 
oprit la vale. La cotitură, s'a 
dus cu totul deadreptul în casa 
din faţă, omorând sau rănind 
pe cei din tramvai, depe stradă 
şi din casă! 

Cam la acestea mă gândeam 
călătorind azi cu tramvaiul 3. 
Ingkesuiala e aceeași, mai ales 
în preajma orelor de birou şi 
la sfârşitul lor. Cu toate eti- 
chetele albe emailate din va- 
gon pe care scrie „19 locuri pe 
scaune“ și „5 locuri în picioa- 
re“ totuși — fără să vreau — 
prind a număra să văd dacă 
sunt de două sau de trei ori 
mai mulţi călători. In adevăr, 
unii se țin abia cu o mână, 
stând, sardele, pe scara vago- 
nului. 

— „Liceul Lazăr, coborârea 
prin față vă rog!“ — strigă tu- 
nător taxatorul. Şi totuşi, la 
fiecare staţie cel puţin 3-4 că- 
lători sunt recalcitranţii aces- 
tei dispoziţii date verbal, fără 
ascultare din partea unor că- 
lători, care nu se tem de nicio 
sancțiune. 











— „Nu mai e loc de loc, aş- 
teptați că vine altul“ încearcă 
să reglementeze taxatorul. Dar 
cine-l ascultă! 

O „piucă“ răsună repetat. 
Taxatorul dela remorcă dă de 
știre că tramvaiul poate porni, 
dacă e vorba că și în față e 
gata. 

Inghesuiala fiind mare, ta- 
xatorul remorcei nu s'a aple- 
cat să sune în afara uşei ca de 
obicei. 

— „Ce dracu, nu iai seama 
domnule, de sufli în urechea 
mea ?. Ce vrei să-mi spargi 
timpanul“, răcneşte încruntat 
domnul de lângă taxator. 

— „Da n'am suflat în ure- 
che, ci în sus“, zice taxatorul! 

— „Ei asta-i. Eşti și obraz- 
nic“ zice şi mai răstit călăto- 
rul ! 

— „Așa's ăştia, ca nişte săl- 
batici“, interveni un alt călător 
de partea celui cu timpanul! 

— „Oare când dracu s'orci- 
viliza și ăștia ? zice călătorul 
cu mâna deasupra urechei le- 
zate. 


Taxatorul tace, începe a 
strânge. banii, lăsând pe cei doi 
călători să facă aprecieri asu- 
pra personalului S$. T. B.-ului. 

— „Taxia, vă rog, domnul” 

— „Cişmigiu, coborârea prin 
faţă, vă rog” strigă taxatorul 
dela primul vagon. 

Piuca sună. Clopoţelul dela 
clasa I-a idem. Huruiala în- 
cepe iar, ca după două minute 
să  răsune aceleaşi semnale 
după cprirea în staţia urmă- 
toare, după ce sa făcut cobo- 
rârea cu aceleași recomandații 
și aceleași neascultări din par- 
tea unor călători. 

„Eroului! Casa Militară! Co- 
borârea prin față vă rog. 

— „Avansaţi înainte vă rog, 
mai e locuri în față domnii“. 

— „„Tazia, domnu 

Un călător vrea să convingă 
pe taxator că biletul lui de co- 
respondenţă e bun. 


Românii in literatura Sasilo 


(Urmare din pag. I-a) 


ales literatura epică contem- 
pCrană, romanul şi nuvela, 
iși culeg inspirația şi motive. 
le din viața ţăranului ron:ân 
şi a noii burghezii transilvă- 
nene. 

Astfel Adolf Meschendor- 
fer în amândouă romanele 
sale atinge une:e probleme 
româneşti, fără însă a 'e a- 
dânci, fiindcă el se menţine 
în desfășurarea  povest.rilor 
sale întrun mediu strict ger- 
MAN, fără a pune Chestiunea 
națiunilor conlocuitoare din 
Ardeal. De altfel proza su dre 
un caracter crășşănesc si bur. 
ghez şi urmărește de uproa- 
pe evcuuț.a vieței burgheze 
săsești. Țăranul român, la 
care se vor opri scritori din 
generația de astăzi, nu va 
apărea în scrisul lui Meschen.- 
dorfer decât în chip cu totul 
trecător. 

Scriitorul pentru care însă 
Românul este o realitate vie 
și actuală e Heinrich Zillich. 
Marele poet şi prozator sas 
Heinrich Ziliich a avut încă 
din copilărie privirile aţintite 
usupra fenomenului  româ- 
hesc. A cunoscut pe Român 
întâi ca tovarăș de joacă și 
cama-ad de şcoală, l-a întâl- 
nit apoi ca soldat şi ofițer în 
armata austriacă, luând cu 
toții parte la acelaș războiu 
fără sens, care a dus a lichi- 
darea imperiului habsburgic. 
Iar în primii ani după răa- 
boiu, România Mare, cu așe- 
zarea în Ardeal a administra- 
ției româneşti, l-a făcut să se 
&propie de nuțiunea noastră 
pe care o iubește și o prețue. 
eşte sincer. Dar mai ales dra- 
gostea și înțelegerea sa pen- 
tru țăranul român este ceea- 
ce noi Românii trebuie să re- 
ț.hnem cu deosebire. 

Nu trebuie uitat apoi Că în 
calitatea sa de conducător ai! 
revistei Klingsor, literatura 
românească contemporană 
și.a găsit totdeduna o îsbuti- 
tă prezentare in piginile pu- 
blicaţiei sale. Nimeni altul 
dintre Sişi nu și-a: deschis 
astfel mai cu că'dură inima 
Rcmânilor cu acest poet sas 
socoțit printre cei mai mari 
ai literaturei germane de us- 
tăz:, cu toate că literatura 
?omdăneuscă l-a ignorat con- 
stant şi abia acum în urmă 
s'a publicat în revista „Che. 
marea Vremii“ condusă de 
mine şi va apărea și ca tiraj 
aparte, nuvela sa de văzvvi 


Concediul, o adevărată capo- 
doperă a genului. 

In nuvelele şi schițele sale 
umoristice, întâlnim laolaită, 
într'o veselă şi caracteristică 
frescă, cele trei națiuni COn:0- 
cuitoare, Sașii, Ungurii şi Ro- 
mânii, da care se adaugă si ţt- 
ganii, pentru care Ziliich pare 
să wibă o deosebită slăb.ciune. 
Pentru întâia oară intră însă 
Ziilich în contact cu reaiiiă. 
țile românești în nuvela de 
largi proporții Moara de pe 
Reinerbach, în care cu fourte 
multă prudență şi fără nici o 
agresivitate politică este pusă 
problema exproprierii în RO- 
mânia şi sunt prețuite cum se 
cuvine pasiunea şi dreptul ță- 
ranului român pentru pă- 
mânt. Iar în romanul său 
Intre granițe şi timpuri, Hein- 
rich Zillich urmăreşte desti. 
nul generației litere aq celor 
trei națiuni din Transilvana, 
care au luat parte ca so.dați 
ai aceleaşi Oșt.ri la războiul 
din 1914-—1918. In paginile 
acestui compact roman, trei 
camarazi se întdinesc ne băn- 
cile școaiei, românul Nicolae 
Vichiță, ungurul Geza von 
Beldy şi sasul Luta Reindt. 
Toți trei sunt duși de Gace- 
leași valuri a'e destinului și 
aruncați în marea încăarare 
care e războiul și apoi in re- 
voluția și disolvarea Austro- 
Ungaiiei. Firește că Ziilch 
întâmpină în desfășurarea 
acțiunei romanului său multe 
dificultăți. Printre a.tele e şi 
antagonismil maghiara - ro- 
âÂN. Ziliich a știut însă cu 
taci și obiectivita'e să încon- 
joare această problemă spi- 
N00să și să pună siccentul nu- 
mai pe fanatismul ROMANILOr 
pentru îde:a și unitatea na- 
țională. Nicolae  Viahiţă re. 
prezintă pe Românul din 
Transilvania obsedat de li. 
bertatea fraților de peste ho- 
tare şi gata de a trece munții 
spre a se reîntoarce de acolo 
în Ardeal ca eliberator şi îs- 
băvitor de neam. 

Heinrich  Ziliich a isvbutit 
astfel să înfățișeze pe Româ- 
nul Ardelean în ceeace el ure 
mui organic și mii durabil: 
dorul de . libertate şi drugo. 
gosteu de pământul pentru 
care s'au jertfit strămoşi. 

Si un salt mare prozator, 
Erwin Wittstock, al cărui ta- 
lent epic are calități de obiec- 
tivitate mai remarcabile de- 
cât epica lui Zillich, a prezen- 





UNIVERSUL LITERAR 


Lj 
- sehiţă — 


— „Păi a fost bun da” „a tre- 
cut ora“ şi nu mai e valabil, 
ori luaţi alt bilet, ori vă daţi 
jos !* 

— „Păi, eu n'am stat decât 
dela un tramvaiu la altul! 

Taxatorul vede inexactitatea, 
după ora indicată pe biletul de 
corespondenţă, dar, până, una 
alta, călătorul şiret se apropie 
de ușă şi se dă jos tacticos şi 
zâmbind că și-a făcut intere- 
sul. 

— „Vergiliu-Ştirbei Vodă, 
coborirea prin față vă rog!“ 

— „„Avansaţi înainte mai e 
locuri în față vă rog“. 

— „Berthelât“. ...., 

Fluorașul — piucă sună iar 
ca un Cocoş în zori. 

Tramvaiul porneşte. O că- 
ruţă grea în față, pe linie. Vat- 
manul apasă de zor cu picio- 
rul drept pe clopoțel. 

Fără să iasă din ritmul său, 
căruţașul își continuă drumul 





pe linie. Sunetul clopoțţelului 
se inteţește. Căruţașul par'că 
nici maude, deși tramvaiul a 
ajuns în spatele căruţei lui. 

Căruţa hurue greoi pe cal- 
darâm. 

Ritmul e acelaşi ! 

-— „Da spune-i dom-le să sc 
dea într'o parte“, răcnesc că- 
tre vatman vreo doi călători. 
„El are timp, da noi avem 
slujbă şi întârziem. Parc'am 
merge după mort!" 





tat totuşi pe Români și proble- 


mele românești în romanele 
și nuveleie sale, cu prea mul- 
tă părtinire pentru interesele 
locale săsești. Hotul de codru, 
Niculiță, din românul Frate, 
ia, pe fraţii tăi cu tine, e şi el 


— „E o nenorocire să mergi 
cu tramvaele azi „intervine un 
alt călător, dându-se de par- 
tea opiniei celor dintâi: „Ai 
procese, ai slujbă, interese, 
toate le pierzi cu mersul ăsta 
de omidă“. 

— „Dă-te dom'le într'o par- 
te“, răcnește, cu capul scos a- 
fară, vatmanul| către cărăuş. 

Căruţașul simulează  bice 
cailor, dar face semne că nu 
se poate da într'o parte din 
cauză că din faţă vine un ca- 
mion mare ! 

— „„Fire-ar al naibei de că- 
răuş“, zice un călător. 

— „N'avem ce-i face“, 
taxatorul ! 

Călătorii holbaţi, cu ochii 
înainte, frământă din picioare 
de nerăbdare. 

Căruţa merge la pas, tram- 
vaiul la fel, clopoţelul sună 
mereu ! 


CA 
IT | e 


zice 


rĂ 


După un timp căruțașul se 
dă într'o parte, tacticos după 
ce aruncă un zâmbet ironie că- 
tre tramvai. 

— „General Angelescu. Co- 
borirea prin faţă vă rog!'-.... 

— „„Taxia domnu! 

— „Doctor  Botescu, piaţa 
Matache, coborirea prin față!" 

—,Taxia demnii !* 

— „Biletele pentru control“, 


= 31 








IN _IERAM VAI 





de EM. EPUREANU 


Grav, politicos, cu foaiu de 
control între degetele mânei 
stângi, perforatorul în dreap- 
ta, urmăreşte numerele, trece 
pe lângă fiecare călător, care-i 
întinde biletul și după fiecare 
aruncătură de ochi pe bilete, 
le restitue frumos cu câte un 
„„mersi...., mersi...., mersi“... 

S'a depărtat. Abia mai aud: 
„SSI, ssi, si, ssi. 

— Buzești, coborîrea prin 
faţă vă rog. 

Piu! Piu! piuca remorcei. 

— „Taxia, vă rog! Taxia 
domnu ! 

— Unde mergi dumneata ?, 
se adresează taxatorul unei fe- 
mei cu un copil în braţe, în- 
făşat într'o plapomă svioasă. 

— „ba spital!” 

— „La care spital ?* 

— La... ista... cum i zâci!* 

— „O fi la spitalul de copii! 

— „Ba nu, la altu, altfel îi 
zăci !'* 

— „O fi la Filantropia“, in- 
tervine un călător 

— „Da, da, iacă îi scris pi 
țidula asta! 

— „Apoi, tot la Filantropia 
e scris! 

— Apoi așa o fi, Filanto- 
prie !“* 

— „Trebue să te dai jos în 
Piaţa Victoriei şi :o iei pe jos 
că e aproape!” 

— „Da dece să o ia pe jos, 
că are staţie”, intervine un alt 
călător. 

— „Apoi da, aşa-e, că-i tot 
una“. 

— „Las că-i arăt eu dru- 
mul”, intervine un băiat cu 
basca albă pe cap! 

— „Nu-i voie cu coșuri aici, 
ori iei bilet şi pentru coş“. 
zice taxatorul către un alt ică- 
lător urcat dela stația Buzeşti. 
Unde mergi ? 

— „In Folonă!* 

— „„Dă-i o corespondenţă 
pentru 45“, intervine un călă- 


se adresează controlorul proas- tor. 


păt urcat în vagon, 


e 





; > Dintro scris 


„Ti-am vorbit despre el doar o singnră 


— „Apoi trebue să se dea 


August 1940 —— 


jos în Buzeşti“, zice taxatorul. 

— „Nu-i nimic, „îl ia pă 26%, 
intervine un alt domn cu hai- 
nele puţin cam unsuroase în 
faţă, roșu pe obraz, cu căciula 


roasă pe cap — după înfăţi- 
şare negustor. 
— „Ei da, dacă n'a iuat 


pă 45, dă colea, ori ia pă 26" 
dăla Capu Podului, tot una e“, 
intervine un alțt cunoscător al 
Bucureștilor, cu ochii verzi și 
buze cărnoase. 

— „Da“, afirmă cel cu că- 
ciula roasă, „da dacă lua „pă 
45“ mergea drept în Polonă. 

— „Da nimereşte şi așa „cu 
26“, răspunae buzatul. 

— Ei, nu cunoaşte Bucu- 
reştiul“, mai adaogă omul cu 
căciula, 

— „De, ce să-i faci, acum o 
să cam ocolească“, răspunde 
buzatul. 

— „Nu, ia „pă 26“ și prin 
Dorobanţi, dă în Polonă că are 
stație !* 

Teribil de amabili şi servia- 
bili mai sunt şi bucureştenii ! 
Toţi se reped să te informeze, 
toţi au în cap numai cifre: 
47, 45, sia pă... treci pă'...., 
„faci legătura cu....“, „ai pă...“! 

Dacă mai intervine vreunul 


care aude discuţia şi-ţi arată că: 


pe alt drum ajungi mai repe- 
de, numai bine ai eșit năucit 
şi desorientat ! 

— „Piața Victoriei, Capu- 
Podului, coboriîrea prin faţă vă 
rog !* strigă taxatorul. 

Srecurat cu greu, cobor cu 
un nasture rupt la haină, cu 
sticla la ceas stricată şi urmele 
a două călcături zdravene pe 
ghete! 

Incolo sunt teafăr, bucuros 
că am scăpat, 

Băiatul de școală cu bereta 
albă, numai ochi: şi nervi co- 
boară şi el, ajută femeia cu 
copilul în braţe, şi-i văd cum 
se îndreaptă spre spitalul „Fi- 
lantopriei“. 

Imi sună în urechi, taxia, vă 
rog, coborirea prin față și 
trompeta remorcei, până ajung 
la biuroul meu. 

Urechea-mi ţiue sssi... sssi... 
sssi ! 

Totuși îmi place tramvaiul! 
Ce simpatic e! Mă sui în el 
cu plăcere deosebită, îndată ce 
ies dela slujbă. 

„Taxia vă rog“! 





oare găsită 


de LEON DONICI 


închisă. Soba din colț părea o fantomă 


mâi mult țigan decât român 
şi în orice Caz e crențiunea 
artificială a imaginatiei lui 
Wittstock. Cu mai mult de- 
sinteres artistic tratează Wit. 
tock o neînțelegere între ță- 
rahii sași şi români în nuveli 
Bătălia de la Zinnborn. A:ci 
două sate înduşmănite, unul 
săsesc și altul românesc, lup- 
tă între ele, dar se îmracă în 
cele din urmă creştinește La 
un pahar de vin, 

Mai trebuie amintite în- 
sfârşit și romanele și povesti- 
rile vânătoreşti ale lui %inil 
Witting, care a evocat cu 0 
măestrie  p'astică deosebită 
pogzia Carpaţilor. Romanul 
său Foc de ciobani 4re în în- 
tregime un puternic substrat 
românesc. Ciobanul român, 
aşa cum trăește el înfrății cu 
muntele şi cu valea, iată ma- 
rea descoperire făcută pentru 
literatura germană de câtre 
qceest mare poet al naturii. 
Karl Kurt Klein remarcă în 
cartea sa despre. „literatura 
germanilor din străinătate“ 
dragostea caldă cu care Wit. 
ting înconjoară pe țăranul 
român, adevăratul păzitor a 
munţilor și hctarelor transii- 
vănene, reabiliiând astfel cea 
mai caracteristică regiitate 
socială o. FBuropei sudestice, 
țăranul român şi legătura <a 
mistică agrozpe cu pământul. 
In Prate Niculaie, povestire 
vânătoreașcă, W:tting descrie 
destinul unui urs, aşa cum îl 
cunose doar. ROomMâRii, iar în - 
celelalte povestiri vânătorești 
natura românească, Corpaţii 
cu văile şi piscurile sale, sunt 
descrise nu humui cu mare 
îndemânare literară, dar şi 8 
cu o dragoste de țăran care 
simte şi treşte organic natura. 

Astfel se poate vedea din q- 
ceastă scurtă expunere, căreia 
ar trebui să-i urmeze cândva 
o lucrare mai  umănunțită, 
cât de intim. cât de firesc și 
cât de simpatic a fost contac- 
tul scriitorilor sași, încă de 
acum patru sute de an, cu 
viața sbuciumată a poporului 
românesc din Ardeal. 

ION SÂN-GIORGIU 


1) Kari: Kurt Koein: Der Huma- 
misţ ună  Reformator Johannes ş 
Honter — Sibiu şi Mir-hen 1539. 

2) Karl Kurt K'zin: Literatur- 
gesrhichte d=s Deu'nhium im AU- 
slaniăd — Leimzg L929. 

3) Vezi siud'ul Adolf Maschnn- 
dârferi Siebenburgische Zeitsehrift, 
„Die Karpathen” 1907—1914 de Dr 
Herz Schullerus Zeulenroda 1935. 


dată, ţi-am vorbit vag, Dar e greu să 
vorbeşti despre el cu cuvinte omenești 
precise, doarece, chiar în cazul când spui 
despre el ţot, mai rămâne ceva neprice- 
put, neexprimat şi inaccesibil. Şi poale 
că ceeace n'a fost exprimat e esenţa lui. 
EL mă înconjoară cu o atmosferă deose- 
bită, a lui, pătrunde în inima mea. şi 
trebue să fiu in gardă mereu, în fiecare 
clipă, ca să nu mă supun lui, ca să nu 
mă cupleşească. Trebue să creiez în mine 
un antidot, 

E! mi-a fost al doilea eu, mi-a fost um- 
bra de fiecare clipă ; gândea împreună 
cu mine, îmi sugera ideile, sentimentele 
şi gusturile sale, îmi arâta spectacolele pe 
care fără el nici nu le-aș fi puiut bănui. 

Ei nu mă părăsea niti noapiea, ve- 
ghind Ja căpătâiul meu, iar în zilele de- 
căderii mele îmi insufla raţiunea lui fi- 
lozofică. 

Dar iată că te-am tunoscut pe tine, 
ţi-am întâlnit suflețul. E1 era atât de 
luminos şi atât de limpede, încât în su- 
fletul meu a început să se împrăștie ne- 
gura deasă, creiată de el peniru sine. 

O ştii. 

Şi, datorită ţie, l-am văzut, deodată, 
din afara mea, am suanțit că e o ființă 
străină, Am simţit că el nu sunţ eu, dar 
că e in mine şi că ar putea să fie dobo- 
rit. Și am mai înțeles că împotriva ta 
mate putere, după cum noaptea e nepu- 
tncioasă în faţa aurorei, 

Acest gând mi-a adus atâta bucurie! 
M'a făcut fericit și tare şi a aprins în su- 
fictul meu c făciie luminoasă Qe nădej- 
de. 

Aceasta s'a petrecut de mult, intr'un 
vechi orășel universitar din Germania, 
cu străzi înguste, cu un pod de piatră 
peste un râu care tăia oraşul în două, ca 
o sabie arginţie, incovviată şi rece. 

Făceam singur Revelicnul, Eram tâ- 
năy, student în ânul întâi şi eram chi- 
nuit de aceleaşi gânduri care preocupă 
totdeauna pe tinerii dornici de a afla 
ceva: despre scopul existenței 10r. 

Citeam noaptea până ia razele tranada- 
firii ale soarelui, care se amestecau cu 
lumina gaibenă a lămpii mele şi ador- 
meam în sgomotul de dimineaţă al stră- 
zii, 

Odaia mea era mică şi întunecoasă, cu 
o sobă de tuci în colţ. 

Eram singur în casă. Toaţă lumea p.e- 
case la Revelion, iar eu mă gândeam cu 
mândrie tinerească la oamenii actia cari 
se vor felicita reciproc și vor vorbi desp:e 
Anul nou. adică despre ceva necunoscut 
și neințeies. Dar nici eu nu ştiam nimic 
despre scurtele bucurii ale omului, 

Mă  găseam în odaia mea şi citeam. 
Deodată, am simţit că ușa odăii s'a des- 
chis şi cineva a intrat şi s'a oprit în spa- 
teje meu. M'am întors repede. Uşa era 





neagră. In odaie nu era nimeni, Mi se 
păruse, firește. M'am întors din nou, spre 
masă și, în acelaş țimp, mi s'a năzărit 
că, odată cu mine, s'a întors și acela ca- 
re a intrat, Nu-mi era frică, însă o greu- 
tate neințeleasă îm; apăsa pe inimă. Nu 
ştiam de ce. In aceeaş clipă, gândurile 
mele au căpătat o nuanţă nouă, ciudată 
şi ceeace înainte mi se părea important 
şi covârşitor, şi-a pierdut însemnătatea. 

De atunci, toate gândurile și sentimen- 
tele mtle au devenit duble; fiecărui gând 
îi găseam partea negativă. Ochii mej pri- 
veau lumea în două feluri și aceasta îmi 
aducea o bucurie rafinată și rece. Din 
noapea aceea, oaspele meu, pe care nu 
l-am chemat şi nu l-am aşteptat, a râ- 
mas cu mine. 


* 

Am trăit cu el multă vreme, până când 
te-am întâlnit pe tine, singurul, cel din. 
tâi şi cel din urmă prieten al meu. 

Tu știi ce-ţi datorez. Numai de când 
te-am cunoscut, a răsărit soarele vieţii 
mele. Uitându-mă înapoi, în negura în 
care am trăit înainte, m'am îngrozit. 
Când sa stârşit noaptea mea și a început 
să Iucească z:ua mea, plină de fericire, 
vechiul meu însoțitor de fiecare ciipă 
ma părăsit. Nu pentru totdeauna, însă. 
O știu, o simt. El e aproape și așteaptă. 

Dar, când sunt cu ţine, nu mi-e frică 
de el. Uneori se apropie de mine pe neaş- 
teptate, pe furiș, qar mi-e tot mai uşor 
să-l! alung, pentrucă în ești mai puternic 
decât el. Eu ştiu aceasta. Tu ești lumina, 
el e negura. 

Nu ştiu dacă vei primi această serisoa- 
re, dar cred că tu, chiar dacă n'ai citi 
aceste rânduri, îmi vei simţi gândurile 
dela distanţă. 

Lipsa ta mă apasă, e de neindurat. Nu 
şiii cât e greu și stăruitor muncesc ca 
să pot îndepărta din mine toate urmele 
trecutului. ş 

Această muncă e grea, dar îmi. aduce 
bucurii, pentrucă, pe zi ce trece, însoţito. 
rul meu sombru se tot depărtează de mi- 
ne. Această munră e şi mai grea și din 
cauză că cel mai apropiat om de mine 
mare încredere în sine. Dar parcă cre- 
dința nu vine pe urmă?..“ 

Aici scrisoarea se întrerupe, Ea ma 
fost trimisă niciodată. Am primit-o în- 
tâmp'ător, împreună cu un jurnal care 
a aparținut unui necunoscut, De ase- 
meni, nu cunosc nici pe autorul scrisorii, 

Din jurnal se vede cum omul s'a luptat 
zi de zi cu. o forţă neagră care-l copleşea, 
smulgând din inima lui o fibră după 
alta. Ă 

Printre altele, am găsit în acel jurnal: 
„Uneori a crede pe un om, înseamnă a 
face o minune. A lua credința cuiva, în- 
seamnă a-l omori de viu“, 








ȚIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, STR. BREZOLANU 23 Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. T. 7, Nr. 24464-038