Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1940_049_0032

PROPRIETAR: 


SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 
DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 
Inscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov 


—— 


Pentru o Europă tânără 


de MIRCEA MATEESCU 





Citesc ielegramele care anunţă politica fermă pe care este 
decis să o ducă noul guvern japonez. Apropierea de puterile 
axei, ai impresia că este programată numai din punctul di 
vedere, exclusiv, al intereselor japoneze. Mai precis: Japonia 
are tot interesul să isgonească orice urmă de iniluenţă euro- 
peană în extremul orient, tocmai pentrucă manifestă limpede 
intenţia de a-şi rezerva Asia pentru sine. 

Cu alte cuvinte, vicloria axei asupra Angliei pare că nu va 
aduce o introducere a acestor puteri în locul, rămas vacant, pe 
care îl aveau Marea Britanie, Franţa și America pe continentul 
asiatic, caşi pe celelalte continente, de altiel, Reclamând pen- 
icru Asia principiile doctrinei lui Monrăe, Japonia pare să dea 
de înţeles europenilor cât de bucuroasă s'ar simţi dacă, odată 
«xtirpată influenţa anglo-americană din Asia — sar exclude, 
împreună cu ea, şi orice ultă influență, indiferent din partea 
cui ar veni, 

Faptul trebue pus în legătură cu atitudinea Indici. Dacă 
Japonia găseşte firesc să devină patronul politic şi economie 
al extremului orient — în Asia centrală, tendinţa este mult 
imai radicală. Aici nu este vorba ca poporul să-şi schimbe stă- 
pânul, preferând, în locul unuia de culoare albă, altul de cu- 
doare galbenă: dar, pur şi simplu, se cere deplina indepen- 
denţă politică, adică isgonirea oricărui stăpân. 

Să zicem, aşadur, că numai în Asia sar fi arătat astfel de 
simptome, grav prevestitoare. pentru soarta Europei. Să pre- 
supunem deci, că timpul în care Africa şi Australia vor ac- 
ționa conform exemplului oferit de India, este încă foarte 
indepărtat şi ca atare nu trebue să ne preocupe decât con- 
şecințele pe care le-ar putea avea, asupra Europei, autono- 
mizarea Asiei. 

Oricine îşi poate da seama că războiul actual din Europa, 
dacă a adus cu el nenumărate dezastre parţiale, a asigurat 
însă, din fericire pentru Continentul nostru, singura şansă în 
care mai puteam spera: regenerarea, Pericolul cej mare prin 
care a trecut Europa în ultimele decenii, acesta cra: conti- 
uentul nostru vicțuiu sub semnul popoarelor bătrâne şi ste- 
rile, care ieşiseră victorivase la 1918. Franţa şi Anglia, după 
victorie, au reprezeniat Europu. Ceiace însemnează că în- 
treaga Europă, — în care se închidea deci, iapt foarie regre- 
tabil şi hibrid : chiar popoarele tinere — a trebuit să adopte 
modalitatea etică, pulitică și economică pe care 9 adopia- 
seră franco-engiezii. Nimic mai nefast, nimic mai impropriu 
pentru soarta Europei, decât această împreunare de popoare 
bătrâne şi tinere, uliimele respirând climatul uscat şi obosit 
pe care il propagau cele dintâi. Dacă războiul actual nu ar 
fi adus Europei şansa ca, pe viitor, Continentul să fie re- 
prezentat de popoare tinere, fecunde şi puternice, cu sigu- 
ranţă sar fi realizati profeția lui Spengler. Cu siguranţă, că 
iuți europenii, ar îi avut de suferit o soartă comună cu An- 
glia şi Franţa. Sterilitatea şi insuficienţa rasială, caducitatea 
şi desmăţul libertin al acestor neamuri, predominante în Eu- 
ropa, ne-ar îi ajuns pe toți! Ce trist destin pentru popoarele 
ținere! Ce trist destin pentru Germania, Italia, România, 
Bulgaria, Serbia şi toate celelalte naţiuni pline de vigoare. 
să moară, înainte de vreme, numai şi numai pentrucă glasul 
oficial al Europei era acela ul popoarelor bătrâne şi obosite, 
incapabile să opună, acţiunii de redeşteptare a celorlalie rase 
de pe glob, aceiaşi forţă şi aceiaşi vigoare... 

Am putea spune că războiul sa întâmplat la timp. În ul- 
tima clipă. Nu mai lipsea mult, şi venea ceasul în care Asia, 
prin exponenţii ci ioarte potenţi, Sar fi măsurat, politiceşte 
și economiceşte, cu Europa şi America. Inchipuiţi-vă ce fi- 
gură am [i făcut atunci şi cât de demn ne-am fi prezentat, în 
trunte cu Chamberlain, Churchill, Reynaud, Blum, Mandel 
şi ceilalți evrei! Imaginaţi-vă ce cumplit blesiem pe capul 
popoarelor iincre : să piardă bătălia, fără să poată lupta. Ce 
nenorocire pentru continentul nostru: să nu poată acţiona, 
la momentul critic, puterile tinere şi valorile reale ale Euro- 
pei, dar să ne reprezinte, oficialii bătrâni ai bătrânelor na- 
ţiuni judaizate. 

Am auzit inconştienți cari, când cancelarul Hitler a in- 
vocat exigenţa spaţiului vital pentru poporul german, au rc- 
plicat pătimay: „dur ce suntem noi de vină dacă nemţii se 
înmulţesc atât de repede!” Caşicum, salvarea Europei, ar 
ii trebuit s'o aşteptăm dela neamurile vlăguite şi inepte bhio- 
logiceşte ! Caşicum soarta Continentului european, ar fi tre- 
buit condiţionată de sterilitatea şi insuficienţa Europei ofi- 
ciale! Caşicum Europa oiicială, care sa cumetrit în mod 
culpabil cu ataceriştii evrei, ar fi putut semna sentința de 
moarte a Continentului nostru, în ceasul în care tinerii l-au 
vevendicai pentru ci! Şi totuși, aceasta pare să fie atitudinea 





(Urmare în pay. 3-a) 





Viale D'Annunzio. 


EUGEN DRAGUŢESCU: 


ABONAMENTE: 


VAI VEDSUL LIIIDAL 


ANUL XLIX e Nr. 32 
SAMBATA 3 August 1940 


Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU 


ie - 





APARE SĂPTĂMÂNAL 
PREŢȚULS5SLEI 


REDACŢIA ȘI ADMINISTRAȚIA 
SUCUREŞTI 1 Str. Brezoianul 23-25 
TELEFON 3.30.10 


autorităţi şi instituții 1000 lei 
de onoare 500 „ 
particulari 250 « 














Despre 


Elitele nu se recoltează din marele public 
şi prin marele public, chiar, putem spune, 
impotriva lui: Tot 'ce este mare se pelrace 
departe de piaţa: publică și giorie, Indepăr- 
taţi de ele au rămas totdeauna inventatorii 
valorilor noui, afirmă undeva Nietzsche. Gre. 
cia străluceşte de glorie şi guvernarea sa 
este cea mai impresionantă victorie a liber- 


. ce 
„alesi 


de VICTOR POPESCU 
. 
portat bine, o știm in zilele noastre pria 
personalitatea unui conducător ilustru — 
Lycurg — care a distins-o, 

Preştigiul mariior oameni, domină deait- 
iel întreaga civilizaţie și cultură actuală şi 
cea a cărei temelii se clatină, și cea care 
isvorăște acum din ruinele trecutului și en- 
tusiasmuiui creatorilor săi, 





Revoluţia totalitară 
şi Statul autoritar 


de COSTIN 1. MURGESCU 


Prefacerile adânci prin care trece Europa în toate do- 
meniile vieţii publice și particulare: conturarea limpede a 
cadrului internaţional în care se va deslășura viaţa acestui 
continent peniru un veac de aici înainte pun pentru 
orice intelectual cu conștiința  gravității şi importanţei 
acestui moment de istorie, problema aderării la o tormă 
statală compatibilă cu noua ordine europeană. Din cadrul 
diseuţivi se exclude deci ipoteza Statului bazat pe princi- 





taţii individuale, — Qacă am privi mai a- Nesfârșita luptă a lui Fabius Cunctator, piul liberalist şi individualist, ceeace nu simpliiică însă 
dânc neputința cetăților elene de a se uni, — am ales-o tocmai pe aceasta, fiind re- prea mult dificultatea unei opțiuni. Evenimentele recente 
am putea insinua, anarhice — și totuși la  prezentativă pentru dovada ce căutăm, căci arată că noua organizare europeană va trebui să înglobeze 


Marathon au învins imperiul persan și au 
salvat civilizaţia peninsulei şi poate a Eu- 
ropei, doar trei sute de „aleşi“, conduși de 
un general, la rândul său un „ales“, 

Și tot: Grecia, această quintesență a li- 
bertăţilor în care toţi aveau drepluri și 
egalitate, le era lor atât de scumpă încât 
i-a făcut să uite că sunt un singur popor, 
ilustrează cel mai bine încă o îrază culeasă 
din |gândițorul german citat mai sus: In 
bume, cele mai mărețe fapte, nu înseamnă 
absolut, nimic fără cineva care să le repre- 
zinte. | 

Dacă admirăm ceva din această veche 
civilizație, nu este atât întregul armonioş 
al ei, cât individualităţile cari au făcut-o 
remarcabilă, Ea nu ni se impune prin 
massă ci prin componentele acestei canti- 
tăţi. Grecia, cu toate că a fust o demo- 
crație, aşa-dar un stat de unificare a spi- 
ritelor, ne este cunoscută prin evenimentele 
mari ce a creaţ sau înfruntat, evenimente 
la rândul lor stăpânite de anumiţi aleşi. Se- 
colul lui Pericle, ne poate astăzi satisface 
gustul estetic mulțumită personalității stră- 
lucitoare a acestui om de stat. Teba, cu 
toate că importanța sa în vechime a fost 
probabil mare, ţinând seamă de nestârși- 
tele legende cari plutesc în jurul său, ne 
este cunoscută, astăzi, doar fiindcă Epami- 
nonda a isbutiţ să o ridice la un moment 
dat, chiar dacă acest moment a fost atât 
de scurt, încât un poet a putut spune îz 
urmă ; 

— Dupe aceasta, Teba nu a fost cunos- 
cută, decât prin nenorocirile sale. 

Insăşi din Sparta din care nu a mai ră- 
mas nimic astăzi, Qin întreg acest popor, 
din această cetate trufaşă, războinică, dar 
mai înainte de orice predispusă la distru- 
gerea elitelor, afară de unele evenimente 
ale istoriei, în care nu întotdeauna sa com- 





atunci lua paițe la luptă intregul popor, 
interesul romanilor fiind atât de mare în- 
cât cea mai mică înfrângere în plus ar fi 
însemnaţ sfârşitul — renumele lui Hanibal, 
victoriile strălucite ale lui Caesar, precum 
şi netezirea drumului către imperiu, fap- 
tele de arme ale Condottierilor renașterii, 
destinul lui Napoleon, şi am putea continua 
variate citaţii la nesfârșit, ilustrează cât se 
poate de evident importanţa și rolul unor 
anumiţi oameni in decursul istoriei, 

Atirmâna că istoria este compusă din 
personalități cari domină datele, nu facem 
nici o exagerare, Toate micile probleme, 
chiar marile în vremea ]or, cari au frămân- 
tat imperiul roman, dispar în spatele pre- 
zenței veşnice a lui Octavian August, Cei 
sute şi mii de iuptători latini pe a căror 
vitejie şi perseverenţă s'au clădit victorii, 
dispar în dosul unui Scipio Africanul, în 
spatele unui om modest ca Cincinnatus, Ca- 
millus, Duilius şi alţii. Sau în faţa unei în- 
frângeri, tot acea armață care lipsită de 
vielorie ar fi însemnat o massă amorfă gata 
de trădare, dispare din fața unor persona- 
lităţi, cum a fost spre pildă Consulul Re- 
gvlus, al cărui curaj și demnitate scump 
plătite, a salvat dela rușine și chiar de în- 
frângere republica romană. 

Cum să ne îndoim oare de însemnătatea 
deosebită pe care „aleşii“ şi prin aceștia 
înțelegând personalităţile creaţoare, nu sim- 
pii mandatari de ocazic găsiți la întâm- 
piare, o au in desvoltarea civilizaţiilor, 
când, deschizând orice tom de istorie, sun- 
tem constrânşi, privind cronologia tablei 
materiilor, să deosebim epocile pe categorii 
de nume. Ele sunt cele cari au creat istoria, 
şi popoarele nu au însemnat decât o feri- 
cită ocazie pentru desvoltarea calităţilor lor 
remareabile, 

(Urmare în pag. 3-a) 





lofarele profunde ale Palriei 


A trebuit în aceste zile să 
mă gândesc fără odihnă și 
poate să nu mă gândesc de- 


cât la drama sumbră şi grea, 
drama fără nume pe care 
ne-a fost dat s'o trăim. Se 
va spune cândvu în istorie— 
istoria pe care încă nu e per- 
mis s'0 scriem — că la o oră 
târzie din noapte, când poa- 
te tăceau adormite toate 
fortele drepte din Univers, o 
țară a fost aspru lovilă — 
şi în împrejurări care-i pa- 
ralizau toate puterile de a- 
păvare. Evoc noaptea pe 
care m'am ştiul-o atunci, dar 
pe care o simt palpabilă — 
ca o umbră prezentă. O sete 
nesfârşită să mă confundă în 
nenorocirea acestei nopți e 
poate singura mângăere pe 
care o mai pot privi! Sunt 
acelea desigur ceasurile în 
care Patria noastră, liberă 
poate de timp, de atingeri, 
de oameni, străbătea înfri- 
gurată anume etape esen- 
țiale — și eu n'aş putea s'0 
văd decât ca un corp de lu- 
mină pe care-l fugăriau în 
spațiile ostile ale Destinului 
nu ştiu ce elementare forie 
de întuneric şi moarte. De- 
zastrul mi se pare cosmic— 


irilă majestatea unui echi- 
libru universal, ca un vast 
spectacol al descompunerii, 
în anarhia nepricepută, în 
anarhia de un minut a nor- 
melor. 


O notă atât de mediocru 
lucrată, şi exagerat de puţin 


serioasă, încerca să dea o 


explicație, să dea un sens 
unor lucruri în care nicio 


Raţiune nu s'ar cobori să a- 
pară. Dar cine să se oprească 


la atâta proză barbară? 
Eu am retrăit în schimb 
drumurile triste ale Basara- 


biei. Casele... Luminile ei... 
Incerc să revăd râsul grav, 


de flori și de soare—răsul 
înmărmurit al Bucovinei! 


„Patriot“, — poate, dacă 


nu vă displace cuvântul... 
Dar mai mult om, desigur, 


— un om făcut după toate 
legile şi servituţile omului. 

Noi ne sbatem în minutele 
astea de o durere fisică pur 
și simplu — durerea cărnii 
şi aq sângelui nostru. Patria 


nu este o absiracțiune, nu 
este o idee, nici nu este un 


lucru din bibliotecă — ho- 


tarele ei adânci sunt în noi. 
Lucrul acesta atins, suntem 
noi înșine, Jiecare din noi, 
neamuri ieşite din aceeași 
tulpină—iar figura noastră, 
oricum ar fi să fie, poartă în 
ea, întipărite, latenţele Pa- 
triei, tipul unice şi formele ei 
întacte. 

Deaceea poate nici doliul 
puternic, nici minutul Ge re- 
culegere care s'a aşternul, 
dar simpla tăcere și odaia 
mea simplă, burea-ul asezat 
acolo unde a fost totdeauna, 
şi patul întins, toate lucru- 
rile astea în care mă regă- 
sesc “de aceleaşi aparențe, 
dar altul astăzi oricium — 
iată tot ce mă învită iresisti- 
bi să îau cunoştinţă de 
mine, să caut, palid sânge 
rănit, tot ce-am pierdut. 

Nu simțim dragostea, du- 
rerea ei n'o simţim, decăt a- 


de TOMA VLADESCU 


tunci când ne lipsește obiec- 
tul acestei iubiri. Până a- 
tunci el făcea parie, neştiut, 
ca aerul și ca lumina, din 
confortul liniștit al unei 
vieți care ne dă iotuş în ma- 
rele ei secreț atâtea bunuri 
esențiale şi anonime. Ca o 
stranie sensație de gol, este 
clar că unul din aceste bu- 
nuri me lipseşte acum. E 
ceasul numai când îl îden- 
tificăm şi îl stim. Acel corp 
național pe care-l arală Fu- 
stel, dar pe care l-a ştiut a- 
tăi de bine şi Mihail Emi- 
nesci, se găseşte acum în 
vasta suferință care se îm- 
parie pe fiecare din noi. 
Am întâlnit visionari obo- 


"sii — şi cărți ezxcedante — 


cere mi-au spus de atâtca 
ori că o zi se va ajunge în 
care granițele nu vor mai 
fi... Oamenii vor trăi atunci 
într'o sublimă anarhie, în 
desvoltarea liberă a  sb- 
stanțelor şi în nu stiu ce ar- 
monie a lor, pe acest întpe- 
viu nelimitat al lumii! 

Eu îmi amintesc totuş cu- 
vântul lui Saint-Simon, ştii 
că patria nu este decat un 
egoism. colectiv, un „egoism 
naţional“ —şi verific în toaie 
aciele vieței această lege ire- 
ductibilă care nu ne lasă li- 
beri de morții neştri, de car- 
nea noastră, de pământul 
nostru, de „noi. In acest 
loc și în această lvge, Palria 
este eternă — ca păcaiul 
care ne-a limital! Si în a- 
cest fel, Patria ese Țără în- 
doială în fiecare din noi — 
ca şi când ea ar avea sensul 








dor 


as i a 


(Urmare în pag. 3-a). 


= 






două categorii de state: Statele totalitare şi Statele auto- 
ritare. Și aceasta pentru bunul motiv că şi puterile iniția- 
toare ale acestei lumi noui, care se înfăptuește, mărturi- 
sesc drept unic scop: menținerea păcii prin salvgardarea 
principiului autorităţii publice, în fiecare stat aparte. No- 
țiunea aceasta de „salvpardare a autorităţii de stat“ este 
însă în aşa măsură comună ambelor categorii, încât reu- 
şeşte adescori să producă o confuzie ce merge până la iden- 
tificarea celor două noţiuni între cele. 

Aşa cum însăși titlul nostru ar putea-o mărturisi, preo- 
cuparea noastră — în acest prim articol, dintr'o serie care 


- vrea să lămurească pentru cotitorii acestei roviste căteva 


aspecte esenţiale statului totalitar — este tocmai de a lim- 
pezi aceste noţiuni, cercetându-le conţinutul! şi desvăluin- 
du-le raportul. Dacă vom înlesni prin rândurile noastre 
depășirea acestui moment grav de cumpănă sufletească a 
intelectualului român: vom fi atins țelul propus. 

Este vorba așa dar de a confrunta Statul revoluţiei to- 
talitare cu Statul autoritar. 

Inainte de aceasta însă şi pentru întreaga noastră discu- 
țiune, este necesar să precizăm sensul acestui cuvânt : re- 
voluţie. Pentrucă totalitarismul reabilitând termenul, îi 
dă un sens nou. Pe cel vechi îl știm cu toţi: era răscularea 
maselor, baricadele: luptele, pe scurt: o metodă de a ajunge 
la putere. Metoda a atins „perfecțiunea“ — ca instrument 
de distrugere — în concepţia troțkistă. Era concepţia re- 
voluţiei constând în lovitura dată de câteva trupe de „șoc“, 
bine pregătite şi conduse, pentru a răsturna regimul şi 
a instaura o minoritate conștientă care să asigure fericirea 
socială, chiar în contra voinței maselor. Era ultima expre- 
sie a metodei de forță, care căuta să aplice unei țări prin” 
cinii elaborate în birou: de către streini și între streini, 
şi aceasta chiar în contra voinței națiunii care urma să 
experimenteze iluzia statului ideal. Dimpotrivă, mişcările 
totalitare dau alt sens revoluţiei. Este vorba aici de o mo- 
dalitate de viaţă naţională. Revoluţia totalitară nu vrea 
să distrugă și să dărîme nimic; ea crează numai o comu- 
nitate spirituală a națiunii, o stare de permanentă și con- 
ştientă trăire a tuturor realităților naționale: o ardere su- 
fletească unanimă din care să răsară lumea nouă. Revo- 
luţia, în sens totalitar, este dinamismul sufletesc care de- 
termină o naţiune să-şi realizeze destinul istoric; este 
replica mormintelor şi a trecutului la procesui de deza- 
gregare națională. 

Nu este vorba aici de o construcţie abstractă, departe 
de realităţile politice. Ultimele decenii au arătat Europei 
că revoluţia totalitară creind acea fierbere uriașă de con- 
stiință naţională, nu poate fi înfrântă. Revoluţia „veche“, 
de stradă, revoluţia care vroia schimbarea oamenilor pu- 
tea fi reprimată, putea fi oprită. Revoluţia totalitară nu 
poate fi oprită, oricare ar fi metodele ce sar încerca în 
contra ei; şi adevărul acesta este atât de evident încât nu 
poate fi o simplă coincidenţă faptul că niciuna din revolu- 
ţiile totalitare n'au venit la putere prin forța străzii. Hitler, 
Mussolini şi toţi mari conducători pe care-i va mai cu- 
noaşte Europa, în cadrul regimurilor totalitare au venit 
pe căi legale; pe căi legale ce le-au fost deschise de ad- 
versarii lor declaraţi, neputincioşi în fața unor forțe cu 
care nu puteau lupta. 

Revoluţie înseamnă adică crearea unui nou stil de viață, 
a ceeace s'a numit »ecumenicitatea națională“, termen care 
sintetizează toate sensurile evoluţiei totalitare. 

După această primă distincţiune, este neapărat necesar 
să revenim la discuţiunea asupra Statului autoritar, întru- 
cât realizarea revoluțiilor totalitare amintite şi rolul con- 
ducător a! ţărilor care le realizează: Italia şi Germania, 
au determinat în Europa un curent de idei semnificativ. 
Numeroase state au înțeles să se adapteze noului regim 
european, înlocuind statul liberal cu cel aşa zis totalitar. 
Nu este neapărat vorba de oportunism politic. ci de o ne- 
cesară adaptare la realităţi şi de însușirea unui regim ale 
cărui binefaceri devin evidente pentru oricine. Franţa de 
manentă iluminare naţională care este revoluția sutle- 
tească a națiunii. Un stat totalitar fără revoluție, în sensul 
arătat mai sus este numai o parodie, iar o revoluţie care 
să pornea:că de sus nu poate fi concepută. „O revoluție 
de sus, nu este o revoluţie organică și, pentru aceasta ca 
este în general de mică importanţă în istorie“, afirmă d. 
Goebbels, 

Revoluţia totalitară nu poate fi impusă nici de sus, nici 
din afară; ea nu poate apărea în viata unci națiuni deces 
ca o isbucnire spirituală a întregului popor care știe că în 
efară de acest regim, merge către moarte. lată dece Ge 
mania și Italia nu pot şi mu vor să ceară revoluţii tota- 
litare în ficcare stat european: ele vor trebui să se mul- 
țumească cu state autoritare capabile să le ajute într'o 
oarecare măsură la instaurarea nouilor principii de viaţă 
internaționată. Bine înţeles aceasta nu va împiedeca cu 
niraic ca simpatia lor să se îndrepte către acele ţări care 
se vor fi dovedit capabile de tensiunea înaltă a spiritua- 
lităţii revoluțiilor totalitare; către acele țări adică care vor 
fi creat Statul revoluţiei totalitare, fără a se mulţumi cu 
un stat ce autoritate. 

De aici, prima distincţiune care ni se impune: Statul 
totalitar este situat pe o treaptă superioară, rupe cu tot 
trecutul, creiază un nou prezent; statul autoritar rămâne 
cu o treaptă mai jos: numai formal, cl se înglobează în 
noua spiritualitate. In fond el rămâne legat de toate for- 
ela oculte ale vechilor regimuri democrate: industrii, 450- 
ciaţii bancare, combinaţii de culise ale diferiților oameni 





(Urmare în pag. 5-a) 


e 


5 
3) 





Devine din ce în ce mai vred- 
nice de studiat aspectul nou al 
satului, în poezia lirică actuală. 
Aproape nici un autor nu negzli- 
jează „satul” căruia îi atribuie 
felurite funcţii în cunoaşterea 
poetică. 

Este vorba, se înţelege. de a- 
mestecul unui cadru specific, geo- 
grafic sau mitologic, în intuiţiile 
vieţii interioare, 

Peisagiul esie geografic la au- 
torii cărora saltul le iniră în bio- 
grafie ca panct de plecare. Acesta 
este cazul d-lui Ciurezu, în noul 
volum de poeme, „Pământul lu- 
minilor mele”. Fără îndoială, d. 
Ciurezu nu se mărginește la un 


anumit sat, în felul Mirceştilor 
lui Alecsandri. Modelul a fost de- 
păşit de poeţii legaţi cât mai „fi- 
de)” de pământ. Geograficeşte 
real, saţul d-lui Ciurezu partici- 
pă totuşi la irealitate prin lipsa 
blazonului individual. Se contun- 
dă cu toate aşezările româneşti de 
viaţă smerită şi întoarsă înlăun- 
tru, Nu trăeşte în istorie, nu are 
hrisov, creşte în adâncime, prin 
ceeace ascunde ca organismele vii: 


Satul meu sărac mare hrisov, 
Hrisovul lui e undeva 'n pământ... 
Nu-i pergament, nici piatră, nici 
cuvânt, 
E sânge, și arşiţă şi istov. 
(pag. 13) 


Fără aluziuni la vre-un esote- 
rism metafizic, autorul înțelege 
prin „satul meu” o înighebare 
aeve ollencască, la ale cărei pre- 
cise hoțare: 


stau mormam de frică 
lângă Jii 

Și se miră unde cură-atâta apă. 

(pag. 8) 


Plopii 


Dacă însă dimensiunile spaţia- 
le sunt vizibile, a patra dimensi- 
une, a adâncimii sau a  ascezii 
rămâne elară numai poetului: 


S'a adâncit în fiecare zi, 
Dela 'nceputul lumii pân'acum ... 
(pag. 13) 


Beneficiar al celei de a patra 
dimensiuni din geografia înterio- 
rizată a satului, d. Ciurezu ştie 
că, astfel privit, peisagiul se tran- 
sformă în putere care se transmi- 
ie, încât, deşi fără hrisov de în- 
ceput, satul este totuşi un biun 
ce se moşienește de cei ce-l în- 
țeleg: 


Cine-ar putea—putere omencască, 
Să'ntoarne câmpul tot ca pe-o 


căldare, 
Pădurea să ne-o smulgă ca pe-o 

floare, 
Hrisovul [iinţei noastre să-l gă- 

sească? 


Geneza satului este așadar a- 
similată genezei înseşi a fiinţei 
umane, 

Dificultăţile de analiză și iden- 
țificare sunt aceleaşi. O forţă im- 
penetrabilă se transmite însă, în 
fiinţa mitologică a satului, din 


generaţie în generaţie, ca si în 
ființa sacră a omului, dela tată 
la fiu. Incepu.ul se ascunde şi se 
moşteneşte, ca însuşi principiul 
vieţii, 





SA AŞTEPTAM 


A fost să fie-așa, un mou blăstăm 
Să bem până la fund şi-acest pahar; 


CRON 








ICA 


UNIVERSUL LITERAR 


Li 








LITERARĂ 
D. CIUREZU: Pământul luminilor mele, poeme 


3 


Fundaţia pentru literatură și artă ,,Regele Carol II“ 1940 


urel Bugariu: Mărturii din Trecut 
Colecţia „Universul Literar“ 


veacuri şi "n 
pământ, 

Cum e pierdută ploaia 'n miezul 
sfânt de pâine, 

Si-o sta chezaș erezilor de mâine, 


El e pierdut în 


Fără județ, fără hrisov, fără 
cuvânt, 
(pag. 14) 

Cealaltă ramiuiă a celei de a 


patra dimensiuni a Satului d-lui 
Ciurezu, transcende peisaziul 
geosrafic prin tensiunea ei sui- 
toare. Este asceza luminii, Au'o- 
rul o numește „poartă de lumină”. 
Ca şi „rădăcina”, „poarta” presu- 
pune o activitate ordonatoare și 
progresivă. Trecerea se face spre 
anumite puteri, urcând trepte 
respective. „Treptele” intuite de 
autor rezumă câteva din puterile 
spirituale ale satului: 


Poartă de lumină, poarta satului, 

Verigă de lumină necuratului, 
Răscruce oamenilor, geană 

câmpului, 

Prag de înfăţișeri, spre vămile 
văzduhulu:. 

Poartă de chemări, potop întins 
de zări, 

cu glume pe 
cărări; 

cu umeri 
povârniţi, 

Pândarii vremii'n tine's adormiţi. 

Poartă de păinjeni, năluciri ce 
mint 

Strânse 'n scoc de aur, și zumzet 
de argint, 

codri albi 
de gând, 

Cu trupuri de furtună, cu braţe 
tremurând. 

Poartă de viață simplă și umilă 

Cu pas domo! de vită, cu dâre de 
cobilă 
Poartă ce lumină, poartă grea, 

Cuprinz?n braţe. vig. urziroa mea. 
(pag. 15) 


Cu maluri verzi, 


Poartă de 'nchinări, 


Bulboană de balade, 


Asupra unui punct critica de 
azi nu mai stă la îndoială: că 
„sâtul” tinde să se adâneească, 
în cultura autohionă, ca o seri- 
oasă temă de creaţie. El oferă o 
metodă de producţie, metodă di- 
reclă sau prin analogie. Metoda 
directă priveşie îndeosebi sacra- 
litatea experienţei de viaţă ţără- 
nească, Sfinţenia intră statornic 
în componentele vieţii sătești, 
Cealaltă metodă ar privi mai 
mult experienţele mitice, şi pe 
baza €i. se creiază analogic, ex- 


cluzându-se relaţia personală, iu- 
birea, etc. Nu această putere mi- 
tolozică, a satului, a fost exploa- 
tată de d. Ciurezu, în culegerea 
de poeme ce-o analizăm. D-sa 
consideră sacralitatea ca o forţă 


pozitivă, manifestă, îndrumătoa- 
re. „Inţelepciunea” rurală se pro- 
duce dintr'un chiag de sfinţenie, 
din conştiinţa unei răspunderi 
personale. în relaţia religioasă: 


Acolo, sus, pe deal, în grobişte, 


sub tei, 

Dorm împăcaţi cu cerul și pă- 
mântul, 

Așa cum le-a fost zeghea şi 
cuvântul; 

Țărani cinstiţi, de 'nţelepciune 
grei. 

Poartă de lumină, poariă de 
drum lung, 

Iconeşti în mine, chipul lor pre- 
lung, 

Tâmvlele de ceară, ochii lor de 
sfinți, 

Ca "'ntr'un schit de bârne, ctitori 
de credinţi. 


D. Ciurezu încheie poema cu 
zugrăvirea aieve, vizibilă ochiu- 
lui comun: 


loni şi Ioni, și Rade și Ilinci, 
Un fâlfâtt de stcie şi tilinci, 
Pomelnie nesfârşit de vii și morţi, 
Creștul adânc în stâlpii une: porţi. 
(pag. 17) 


In interpretarea noastră, ne 
convine să inversăm rolurile și 
să considerăm „concret” tocmai 
ce sar părea abstract. Şi vom fi 
de opinia autorului când vom 
spune că stâlpii  „concreţi” ai 
porţii, îi formează tocmai „credin- 
ţele” pomenite în versul citat. 
Credinţe sacre, deosebite de cele 
magice, Astfel analizând, găsim 
firesc ca poetul să încheie volu- 
mul său despre „„puterile” de lu- 
mină şi pământ ale satului, cu 


două cicluri lirice având aceeaş 
substanță: rugăciunea. Intr'un ci- 
clu, rugăciunea o face „,Voevodul” 
îa ali ciclu, o face „poetul”. 


Voevodul se roagă spre a obţi- 
ne puteri în folosul ţării, Poetul 
sc roagă spre a obține puterile 
sufletului său. Puterile ţării în- 
ving. ale spiritului creiază. In e- 
senţă, operaţia este aceeaş. Voe- 
vodul vrea să birue prin „cre- 
dinţă”: 


Iar de vrei să biruim, 
Șerpii ?n cale să-i oprim, 
Siavă 'n piatră să zidim; 
Rogu-mi-te, dă-mi puteri 
De puhoaie 'n primăveri: 
Prăvălirile din mări, 
Trăsnetul din patru zări, 
Ura unei frământări, 
Vijelia unei ţări; 
Codrii să se'nsutleţească, 
Munţii să se prăvălească, 
Matca gârlelor să crească, 
Oastea mea să biruiască, 
(paz. 64) 


Versurile d-lui Ciurezu se află 
în acord deplin cu acea concepţie 
liricizantă care pune faptele isto- 
riei sub protecţia intenţiilor sa- 
cre. Ordinea văzută al acestor in- 
tenţii este biserica, de către care 
voevodul este uns în sens propriu. 

Puterile lucrează însă, totdea- 
una, în ordinea nevăzută. Ceeace 
se vede, constitue doar o invo- 
rație, un ritual. La îel cu unge- 
rea voevodală, poetul va căuta un 
semn vizibil, îndemn al rugăciu- 
nii sale. Semnul credinţei îl dă. 
fireşte, satul: 


Cred, cum au crezut părinţii m&, 
Plugarii-aceia, simplii, grei, 
Cu chipul ars, posac și clăpăug, 
Mereu aduși peste-un corman de 
plug, 
Mereu robiţi de-al ţarinii belşug. 
(pag. 79 


Poetul vede limpede în psiholo- 
pia rurală, Aici credința nare 
caracter mistic, potenţial. Chipul 
de manifestare al credinţei ţără- 
nești este actul, ceeace subliniază 
caracterul său pozitiv: 

— E satul meu cu rugăciuni 
curate. 
Coboară cuibul Yu tăcut şi mic, 
Și du a ploaie caldă, roditoare, 
Can ruga lui, un rug de câmp în 


floare, 

Iar din pământ, un lan de grâu 
în spic 

i-o unduij credința la picioare 
(pag. 83) 


Iar utlimul cuvânt al poetului, 
pare a i: 


E satul Tău şi cuibul meu pierdut. 
Pe care-l port în aripele mele, 
Cum aş purta o pulbere de stele 
Din înălțimile prin care am trecul. 
(pag. 817) 

Creiat prin manifestarea daru- 
rilor pământului, — satul devine 
opera văzută a divinității. Por. 
nind de aici, poetul nu a ur- 
cat, ci a coborât. Acest drum in- 
vers exprimă de fapt direcţia sa 
spirituală: asceza, Tensiune, desi- 
zur, interesantă şi caracteristică, 


* 


In colecția „Unive “sui Literar” 
a apărut o lucrare deosebită de 
cele tipărite până acum. Se inti- 
tulează „Mărturii din trecut” şi 
se daloreşte d-lui Aurel Bugariu, 
„conferenţiar al regionalei Astra 
din Banat”. Felicităm pe autor de 
a fi avut gustul să compue car- 
tea sa, în felul cum ne-o îafăţi- 
şează, şi apreciem deopotrivă spi- 
ritul şi pregătirea sa științifică. 





A căuta documente din „trecut”, 
a le stabili „noutatea” şi „auten- 
ticitatea” şi a le publica pe răs- 
pundere personală, învederează 
metoda ştiinţifică a unui istoric. 
Astăzi, când sistematizarea spiri- 
tuală apelează Ia, istorie mai mult 
decât bănuim, putem acorda lu- 
crării d-lui Bugariu, importanța 
deplină. Am sublinia această im- 
portanță, spunând că autorul 
caută începuturile României mo- 
derne. Sunt semne trăite la vrc- 
mea de manifestare cu o sponta- 
neitate netocită de praful arhi- 
veior. Bunăoară, „o pravilă din 
1188” aflată între „nişte hârţoa- 


ge”, în „podul unei case bătrâ- 
neşii Qin  Comboş-Banat”. In 
afară de folosul adus unei 


istorii a dreptului, „pravila de 


obşte asupra faptelor rele şi a 
pedepsirii lor” (care e traducerea 
unui cod penal austriac decretat 


de Iosif II, înainte de revoluţia 


franceză) — prezintă în cerceta 
rea d-lui Bugariu, meritul de a fi 


exprimată „în vechea limbă ro- 
mănească, de o frumusete demnă 


de antologie”, (pag. 7.) lată deci 





un punct câștigat pentru con- 
știința unei culturi: frumuseţea 
limbii. Mai departe, o teză des- 
pre „increştinarea Daco-Romani- 
lor”, de Alexandru Dobra, fost 
episcop al Lugojului, face pe au- 
tor să declare că a avui fericirea 
so descopere „printre nişte cărţi 
vechi rămase înir'o familie de 
preoţi”. Descoperirea manuscrisu- 
lui a vestit-o în revista „Lucea- 
făru!” din 1926, (Timişoara), şi de 
atunci aşteaptă un traducător şi 
un editor, Dintr'un „vechiu tom”: 
„Diregătoriul bunei creşiere spre 
indreptarea multor părinţi şi bun 
folosul tinerimeji române, ţesut 
de Damaschin T, Bojincă, tipărit 
in Buda, ja anul 1820”, aflăm că 
„Lipova”, frumosul centru romă- 


nese din Banat, a fost încă dela 
1830, un „cuib cultural”. Un alt 


document, prezentat de d. Buga- 
riu, constitue un „testimoniu dat 


de Avram Iancu, în 1851, despre 
averea trikiunului Grita”, pe baza 


cărui testimoniu sa putut răs- 
cumpăra de sub confiscările ma- 


— 


August 1940 





ghiare averea numitului tribun. 

Acelaș interes prezintă şi da- 
rea, de seamă asupra manuscrisu- 
lui original al unei călătorii fă- 
cută în 1857 de un profesor neamţ 
în comuna  Comloşul-Mare, din 
jud, 'Timiş-Yorontal. 

Figura vioaie a poetuiui „ponu- 
lar” bănățean lulian  Grozescu 
(18383—]3872), pare a fi jucat un 
rol de mare imbortanţă in istoria 
modernă a regatului. Este vorba 
de asasinarea lui Barbu Catargi, 
la a cărei scoatere de sub mister, 
d. Bugariu contribue cu docu- 
mente. Despre acelaș poet şi e- 
rou politic, Iulian Grozescu, nu- 
mit de autor „răzbunătorul elă- 
cașilor”, mai pomenește şi în ar- 
ticolul „Poporanism şi populari- 
zare”, cu îndrăsneţe consideraţii 
despre circulaţia „poeziei” în po- 


por. Insfâşit, de acecaş valoare 
documentară, sunt, în lucrarea 
„Mărturii din trecut”, şi capi- 


tolele: „Săpături din Talmuz, ur- 
me din 1537”; „Clubul „Ciutura”, 
din Făget”, (Banat, 1893); „Ste- 
garii datine: lăutarii”; „Descope- 
rirea manuscrisuiui „Istoria Ba- 
natului de Stoica de Haţeg” (scri- 
soare deschisă iscusitului cercetă- 
tor bănăţean 1. B. Mureşeanu'); 
„Astra” dela 1861 încoace”; „Ba- 
lurile de altă dată”... 

Alcătuit, precum se vede, din 
diverse  „mărturii”,  volumaşul 
d-lui Aurel Bugariu satisface to- 
tuşi condiţia de unitate prin pre- 
ocuparea centrală de a stabili in- 
ceputur:, cât de modeste, ale spi- 
ritului românesc modern, Bine 
observă autorul că aceste infor- 
maţii sfioase, dar sigure, pot fi 
punct de plecare pentru ample 
sistematizări, 


de CONSTANTIN FÂNTÂNERU 





carte bună 


D. AJexanădru  Sabaru, disi:n- 
sul literat şi bine cunoscutul au- 
tor dramatic, a închinat un ciclu 
de povestiri, sugestiv intitulate 
Singurii Prieteni” şi apărut în 
editura „Cultura Poporului”, vie- 
ţii şi misterului animal. Eroii 
d-sale principali sunt câinii, caii, 
hoii şi vacile, măgarii și porcii, 
deopotrivă năzdrăvani şi dragi, 
pe cari demult imaginaţia po- 
porului i-a ridicat până la con- 
templaţie, în neasemuite poveşti 
şi legende. Omul e numai funda- 
ul pe care se profilează, exem- 
plificatoare, sufletele lor devota- 
te şi, asemeni lui, înobilate de 
suferinţă. 

Dar nu în aceasta constă ma- 
rea valoare a cărţii de față. Ci 
în faptul că, întrînsa, apare mă- 
reţia suiletească a micilor noştri 
tovarăși fără grai, într'o poetică 


Corespondența noastra 


cpoziţie cu propria-ne cunoscută 
şi cultivată răutate. 

Povestirile d-lui Sabaru se im- 
pun, mai ales, ca un document 
moral. Si nu pot să laud îndca- 
juns concepţia meşteșugarulu: de 
vorbe, care, în vremuri atât de 
triste şi turburi, a îndrăznit să 
ridice steagul binelui şi al fru- 
mosului anirnai, de-asupra răută- 
ţii universale a omului, ca o do- 
iană, 

Animalul d-lui Sabaru ne în- 
vaţă că variaţia infinită a vieţii 
lui coincide şi pe planuri multi- 
ple întrece chiar, linia unică a 
devenirii umane. Dealtfel, știin- 
ţa nu-i încă în măsură să se pro- 
nunţe dacă destinul nostru biolo- 
gic s'a despărţit definitiv de reg- 
nul din care a purces la originea 
erei din urmă. 


In anume sens şi dincolo de 


Ne-am, rupt bucăţi din carnea noastră, dar 
Să nu ne tânguim, să așteptăm. 


Un glas vrăjmaș a zis să ne-aruncăm, 
Femeia şi copiii în noroi; 

Pe capul nostru-au mai trecut nevoi, 

Și-am răsărit mai dârzi. Să aşteptăm. 


Avem un crez, cu el să 'mbrățişăm 
In fața lumei dreptul nastru sfânt; 

Curajul nostru mândru nu s'a frânt. 
Români de peste tot, să așteptăm. 


Cu Dumnezeul nostru înfruntăn 
Purtuna abătută din senin 

Suntem căliţi, am mai băut venin 

Şi mam murit, Români, să aşteptăm, 


George Pallady 
PROVERB 


Lacrimi de nădejdi, râvnire "naltă, 
Urcări în luminişuri stelare, 
Grăire nu a fost nicicând de altă, 
Atât de timpurie 'ncununare. 


Proverb de cer, cu măiestrie izvodolă, 
Țesut în jerbe cu arnici și aibăstrele, 
De tinerețea lor voevodală, 
Să cucerească cerurile grele. 


Și azi mai tuie clopotele vechi 
Ca o mistrie pe clădire nouă, 
Cântece nouă pentru nou; urechi. 


Dar azi îşi plimbă vulturii ca *n veuc 
Tăcuta aripă întinsă pe destin 
Și se ajundă greu în zodiac. 


SURGHIUN 


în juru-mi pază: câmp și mare — 
Intindere lipsită de hotare... 


Nu văd alte lumini, în noapte, stele, 
Cad şiruri nesfârşite de mărgele, 
Sunt sufletele morților cu ele, — 
A mea, când va cădea ca şi acele? 


Nu plâng, nici strig, pustiul nu aude, 
Cu jreamătul câmpiei mă 'nfrăţesc, 
Cu vântul şi cu ploile pornesc 

Spre un liman care mereu s'ascunde, 


Printre străini, departe, cânt şi plâng 
Și amintirea vieții mele — o strâng, — 
Am prietini vântul, marea şi tăcerea 
Şi-mi fac surghiunul bun ca mângâierea. 


Dorul de tine, inima şi gândul, 

Svâcnesc ca o prisacă de albine 

Şi ce n'aș da să fiu la fel ca tine, — 

Instrăinat să mor vieți de-a rândul. 
Gherasim Const. 


SONET 


Mă leagănă dorul pe locuri de acasă 
Dar viața de azi, defel nu mă lasă. 

In suflet port focul, port nopţi moldovene 
Ca visul ce moare în ochii alene. 


Doar luna ce umple seara 'n văpăi 
Şi câmpul bătut în chiot de flăcăi 
Cern amintirile cu busuioc 

Și îmi preschimbă durerea 'n noroc. 


Ies singur pe alee în noapte de vară 
Cu vântul din zare, cu cântec de țară 
In sufletu-mi ars, simt viață, răcoare. 


lar gândul se duce vis să culeagă 

Mă văd trecător, icoană pribeagă 

Prin şuer de ape, trec anii vâltoare — 
Dem. Ahriţeulesei 


PARCULE... 


La sânul tău în tovărășia copacilor, 
Noaptea când pe cer se aprindeau lumânările, 
1ți aduci aminte cum rătăceam pe toate 
[cărările 
Spre peșterile nevăzute și ascunse ale 
[uracilor ? 


Sub luna plăpândă imi depănam tristețile, 
Cum deapănă ţărăncile lâna pe pridvoare. 


Și sorbind cu nesaț din a nopților lină răcoare, 
De câte ori luceferi nu mi-au vestit 
[diminețile. 


Eu printre conacii tăi mi-am. trăit 
[primăverile ; 
Și prin potecile tale mi-am făurit cettițile. 
Rătăcind singur doar eu şi singurătățile, 
Mau bucurat s'au m'au chinuit toate durerile. 
Acum peste trupul tău verde și primăvăratie, 
Vor trece poate în șir nesfârşit toţi anii; 
Dar eu nu te voi uita căci mi-ai cântat litanii, 
Câna rătăceam pe potecile tale singurutic. 


Iacob Ștefan C. Năstase 


DOINA 


Dela Vatra, la Boian, 

Curg puhoaie de dusman, 
Arză-i focul, arză-i para, 
Să nu ne mai calce țara... 


Din cetate la Hotin, 
Numai iale, numai chin, 
Căci sub zalele robii, 
Lănţuiţi ne sunt copiii... 


Tara, vesela grădină, 

Plânge toată şi suspină, 

Plâng și codrii, plâng și munții, 
Plâng copiii, plâng părinții... 


In morminte plâng hatmanii, 
Căci în țara lor dușmanii, 
Cotropesc altarele, 
Pângărese icoanele... 


Nicolae T. Ionescu 


HAI, TRUBADUR... 


Hai, trubadur, suflet păgân, 

Ia-ți scripca șin lume porneşte, 
Alungă durerea șin cântec nebun 
Inimi deschide şi viața amețește... 


Hai, trubadur, suflet nomad, 


Strunește-ţi ghitara de jale 
Șin note duioase, scântei care ard, 
Dă drumul văpăilor tale...... 


de 1. GR. PERIEŢEANU 


clasica moralizare a fabulei, d. 
Sabaru dovedeşte reale însuşiri 
de psiholog, dublale de o pro- 
fundă şi originală înţelegere a 
limitelor, adeseori incerte, dintre 
anima] şi om. 

D-sa a ştiut să cuprindă, în- 
trun stil măcstrit, interesante 
cbservaţiuni ştiinţilice, dâna cu 
acest chip cărţii un farmec deo- 


sebit, căci: nici unde, decât în 
domeniul literaturii,  reflexiile 
gânditorului nu se integrează 


mai organic realității. 

Iată, în puţine cuvinte, dece, 
personal, mă simt onorat de a- 
mâbila dedicație a autorului şi 
îmi îngădui să recomană, în spe- 
cial tineretului dornic de a cu- 
noaște autenticul vieţii şi al ar- 
tei, această carte prețioasă, des- 
pre care, într'odevăr, se poale 
spune că reușește să facă pe om 
mai bun, 





A'mbrăcut o tristețe nouă. 


Intrun colţ de creer plânce cineva. 
Cine ești? Taci! 
De ce durere neagră zaci? 


Moure cinevd'n noaptea asta... 


Eu? Tu, iubito? 


Hai, trubadur, aleargă, aleargă, 
— Cu luna tovarăș te face, — 
Iubitei să-i faci serenadă 

Şi pân' n'o apare nu tace... 


Unde-i 


luna, 
Ce vârcolac noaptea e'nghiţii-o ? 


vrăjitoarea, Casto ? 


Parc'a adormit şi Dumnezeu. 


Hai, trubadur, — sunt clipe alese — 
Cocoșii au cântat miez de noapte; 
Dar ție de, nimic să nu-ți pese, 

Tu cântă şi plângi mai departe... 


NOCTURNA 


E noaptea asta o vioară. 


Sirune : stelele, despletitele. 


IUBITEI MELE... 


Visul palid, ce stă să moură, 


îşi plânge clipitele. 


O lume de povești citesc în ochii tăi, 
Cu feţi-frumoși și zâne, cu pitici şi smei; 
lar părul tău bălai, oriental tezaur, 
Imi povesteşte basmul cu rodia de aur... 


S'a rupt din cer un astru 
— suflețul cui? — 
pornit hai-hui 


prin văzduhul muzicul şi-albastru. 


Buzele tale moi, rubine sângerate, 
Comoară de plăceri, de vis și de păcate, 
— Potire profirii pline cu nectar, — 
In care să-mi înec necazul meu amar; 
s A dospim în 
Jar sânii tăi micuţi, în marmură sculptați, 
Buchet de roze ulbe, boboci însângeraţi, 
— Din care radiază făptura ta virgină, — 
Răspândese în juru-ţi arome de grădină... 


Dar, când te am în Jaţă și te privesc avid, 

Gândul mi-se pierde în infinit, în vid... 

Buzele mele tac şi sufletul 'mie plin... 

Te văd ca pe-o Madonă şi-mi vine să mă 
Pnchin. 


CUMPLITA 


Și dacă sus în străni e cânt 
şi cântă larg clopotul lunii, 
dece, Doamne, noi, nebunii, 


gânduri doar pământ ? 
Marin Sârbulescu 


INCERCARE 


Nu mai vine nici o mângâere nouă; 
Pretutindeni, desnădejdea plouă. 
Cântecele vremurilor bune 

Au uitat în noi să mai răsune. 


Apele durerilor amare 


Dimitrie Constantinescu 
Nedreptatea 


POVARNIȘ 
Mi-a sângerat gândul, iubito, 
Și sborul îi s'a frânt în două... 


Ca fulger fruntea mi-a lovit-o ?, 
Ce apus mi-a miruit-o? 


Sufletul fraged, sufletul de rouă, 


Azi, mocnesc în suflete la fiecare. 


care-a coborit mârșavă 


Nu nemnlunecă trecutul plin de slavă. 


Dumnezeu ne-a ocrotit străbunii, 
Ne-a călit în tiforul furtunii; 

Ne va ujuta 'm cumplita încercare 
A răbdării noastre milenare. 


M. Vitoreanu 


3 August 1940 





Simple note 





Peregrinari et imperare 


Este o veche dorință a celui ce scrie uice- 
ste note, de a incerca să lămurească rodu. 
căiătoriiior în formațiunea oameniior de stat. 
Adică în ce măsură călătoriile în streinătate. 
cunoaşterea unui at pesagiu — sufietesc său 
a: naturii — decăt cel nuț:onal poate .nf.ucn- 
ţa structura psihoiogică a unu: Mare um po 
1 IRA 

Prima sugestie in acest sens ne-o dicta 
câteva rândur: din raportu: pe ciure un amba- 
sador au: Mare: Britanii îl făcea guvernului 
său şi in care sc găsea această atirmuţie: „Una 
din cele ma: mari lipsuri ale d-lui: Hitler era 
că'n afară de cele două vizite oficiule [ăcute 
in Italia, e: n'a călătorit in străinătate”. 

Este desigur o problemă prealabilă, anume 
dacă oricâte călătorii în streinăiate. ar fi pu- 
tut reduce din :nflexibilitatea caracterului 
Fuhrerului, Pentrucă d. Hitler este german. 
aparţine deci unui popor refractar vălăturii- 
lor în sensul evadărilor. Cu atât mai mult 
când călătoriiie ar avea loc peste hotare. 

Un vechi cântec german începe astfel: tinde 
este patria Germanulu:?, pentru a continua : 
Ea este pretutindeni unde se vorbeşte nem- 
țeşte; ea călătorește pretutindeni unde trăcşte 
un german. cu alte cuvinte 

Unii cercetători au explicat această carac- 
teristică. atirmând că neavând un cadru geo 
grafic prec.s, germanii şi-au bazat solidari- 
Lutea naţională nu în funcție de un teritoriu. 
ci de comunitate — Gemeinschalt ?). Impre- 
jurajurărea aceasta i-a făcut să reziste usi- 
miiăriior, oricât ar fi fost de departe de „ţara 
vficială“, dar în acelaş timp — simetrie --: 
le-u interzis să asimileze ei un alt peisasu. 
să-l înţeleagă până la identificare cu el. 

Legat de patrie întrun fe;. e. nu esie 
nici-odaţă călător, turist — pur şi simnlu. c. 
perman-călător, german-turist, 

Deci. afirmaţia d-lui Henderson se lavesie 
deli început de un semn de întrebare. 

Revenind însă la discuţia noastră. vom avea 
vot areptul de a ne întreba: poate îi călătoriu 
un atribut care să adaoge ceva unui om pu- 
litic? Cezar n'a călătorit docât ca să facă râz- 





Despre „aleș 


buvae, Napoleon a ujuns pănă la Moscova, dar 
numai în fruntea oştirilur — ca şi Alexandru 
cel Mare la Indus; d. Mussolini u fost într'o 
inchisoure din Austria şi scurt timp, lucrător 
ostenit şi flămână (deci in nici-un caz „călă- 
or”) în Elveţia. 

S'ar putea obiccta că este vorba de genii 
militare în primul rână; atunci ar trebui să 
ne gândim la Isus, care pentru a iubi întrea- 
ga umenire n'a avut nevoe să părăsească ţ:- 
nuturile sărăcăc.oase şi sterpe ale Palestinei. 

Dir problema nu se pune neapărat în do- 
meniul istoriei. Un mare om politic este prin 
definiţie un mare conducător de naţiune, deri 
vu expresie supremă a istoriei, a geograiiei şi 
a sufletului unui popor. Și prin aceasta, a- 
tirmarea de viață a naţiunii sale; el nu poute 
şi nu trebue să ţină seama decât de aceste 
realităţi naţionale. Orice concesie făcută de 
un om politic peisagiului strein, conține im- 
piicit o trădare a peisagiului său național — 
in s.ujba exclusivă a căruia se găseşte. 

Și; ce este călătoria? Voi alege la întâmpla- 
re o definiţie: Călătoria este cei mai aprig 
duşman al simțului proprietății. (Mircea E- 
liade). 

Şi în ce se identif.că acest drept de pro- 
pietate a cărui conştiinţă o are conducătorul 
unei naţiuni, decâț în însăşi națiune? Prin ce 
se manifestă acest „siinţ al propietății” decât 
prin lupta permanentă de afirmare a vigoa- 
rei şi demnităţii națiunii? 

Iută dece dacâ omul obişnuit poate evada, 
alesul, cei care ştie că poartă sau va purta 
destinele unei naţiuni, simte o aversiune or- 
ganică pentru călătorii. Sau dacă nu o simte, 
nu înfăptueşte totuşi: călătoriiie 

Călătoriile, cu concesiunile pentru un alt 
peisagiu pe care le implică, ,cu rămânerea 
une. părţi din tine în alte locuri, este pen- 
tru marele conducător un ultragiu adus a- 
tirmării sale naţionale Un conducător nu că- 
lătoreşte ca să cunoască, să se înfrăţească, ci 
numa: cu să afirme existenţa națiunii sale. 


C.I.M. 





4 
| 


(Urmare din pag. l-a) 


Nu există nici un eveniment care să se 
impună prin massă, afară doar de cata- 
clisme sau năvălirile barbarilor, şi ele une- 
ori conduse de anumiţi oameni și tocmai 
deaceea, poate, mai durabil victorivase. 

— Am zis. şi continui să cred cu o con- 
vingsre pe zi ce trece mai hotărită, că so- 
cietatea omenească este „aristocratică“, 
dacă vrea sau dacă nu, prin însăşi exis- 
tența ei. Până la aşa punct incât ea este 
sceietate într'atât incât este aristceratisă, 
şi încataază de a fi. când își pierde ar:sto- 
crația. Acestea sunt cuvintele lui Ortega y 
Gasset, foarte adevărate, întrucât și e! re- 
cunoaşte sensul „aristocrației“ ce susține, 
nu ca fiind unul al „„manierismelor senio- 
rilor din Versailles“, semn în fond al „pu- 
trefacţiei unei magnifice aristocrații“, ci 
unui creator, al muntii și al caracterelor, 

La o analiză strânsă si severă, în fond, 
tocmai acestea sunt principalele caracteris- 
tice ale personalitâților, ce au impus isto- 
riei mersul său, după concepţia lor. Şi toc- 
mai mulțumită lor, aceste personalități se 
deosebesc de massă, privită ca o substanţă 
amorfă, în care munea și caracterul sunt 
virtuţi inferiorizate. 

Munca, fiindcă fără indemnul şi exem- 
plul aleşilor, se face lipsită de elan către 
mai bine şi caracterul, fiindcă de când este 
omenirea caracterele s'au călit în singură- 
tate şi in infruntarea vitregiilor prin pro- 
prie putere. 

Aleșii sunt sortiţi să domine massele, iar 
alegerea lor este şi trebue să fie rezultatul 
unei selecţiuni naturale, Elitele creatoare se 
deosebesc prin valoarea lor şi se impun prin 
ea. Fără ele nimic nu se poate face și îm- 
potriva lor massele nu se pot ridica decât 
fiina datoare să-și justifice in prealabil 
atitudinea precum şi dreptul de a o avea. 
Or această justificare nu poate fi decât fa- 
tală. Ele nu vor isbuti niciodată să se du- 
vedească superioare aleşilor, Massa, este 
prin insăşi definiția sa o cantitate incoloră 
ş. fără nuanțe. Niciodată grandiosul, ori 
massa este grandioasă, nu se impune prin 
vrev cizelare mai fină, vreun detaliu care 
să-i inalțe substanța, să o ridice deasupra 
ei însăş, Aleşii toemai prin aceea sunt su- 
periori, fiindcă isbutese să reprezinte, dacă 
nu mai mult, dar o treaptă cel puțin, dea- 
Supra massei uniforme, Ceeace massa nu-și 
poate permite, căci dacă ea ar fi superi- 
oară ei însăş, rezultatul ar fi doar o massă 
la un nivel mai înalt, dar țot uniform, și 
uniformitatea aceasta se face totdeauna 
prin mediocrităţi, Sau dacă unele elemente 
ale massti devin superioare, ele îşi pierd 
prin însăşi devenire, dreptul de a face parte 
din ea, şi se raliază aleşilor, lar această 
eşire din rânduri nu se poate face prin im- 
pulsul protector al masselor, — fiindcă ele 
nu pot deosebi alţceva decât substanţa lor 
sa ar alege, precum mai scriam în alte ar- 
ticole, pe cei ce sunt ușor de priceput pen- 
tru nivelui lor uniform scăzut, — ci se va 
face prin impunerea aleşilor de către ei 
inșiși, 

Elitele societății nu' sunt părți compo- 
nente ale massei, ci fenomene de sine stă- 
tătoare in contradicție cu alcătuirea aces- 
teia, 

Revoluția dela 1789 a isbucnit prin masse 
și era 0 expreşie 2 masselor, dar conduce- 
rea ei a fost încredințată unor anumiti 
aleși.Un terorist cinic ca Robespierre, un 
alcoolice ca Marat, un lucid om politie ea 


Danton w'ar fi putut exista fâră răsvrătirea 
masselor, Dar ei nu au fost expresia ei. 
îiindcă dacă ar fi fost n'ar fi plătit cu viaţa 
activitatea lor. Ei au fost mai de grabă do- 
minatorii de câteva clipe ai masselor. 

Insă, pentru aceste câteva clipe, chiar 
plătite cu viața, li se dăruește în schimb 
frâul revoluției, şi miile de Comunarzi a 
tăror cantitate a prilejuit posibilitatea reu- 
şitei revoluției, sunt uitaţi. Deslănțuirea lor. 
crimele sau faptele măreţe ce au înfăptuit 
nu li se mai atribue, ci sunt în schimb așe- 
zaţi în umbra acestor câţiva conducători 
citați, şi alţii incă  neamintiți, cari pin 
personalitatea lor au isbutit să domine si- 
tuațiile și să se deosebească tumuitos da* 
nivelul poporului revoluţionar, fiindcă ei au 
fost niște aleși, nu in sensul mandatarilor 
democrației, ci indivizi impunându-se prin 
munca şi valoarea lor, şi ei întrun fel niște 
aristocrați, lărgind bineinţeles sfera acestui 
cuvânt, şi ei niște creatori cari au dominat 
istoria, 

Exagerând in acuzaţiile aduse creştinis- 
mului, Nietzsche formulează însă o doctrină 
a cărei bază este cu mult mai sănătoasă: 
decât perimata democraţie. Și un partizan 
activ al revoluţiei ca Renan, înjghebează 
totuşi o teorie aristocrată, renegână în- 
treaga năvălire a masselor către conducere. 

Supraomul caută ei, şi acesta trebue să 
fie conducătorul. Când întreaga societate 
ar fi formată din supraoameni se va cere 
un supra-supraom, pentru a o duce spre 
țeluri mari. Dar astăzi, și probabil pentru 
muită vreme, dacă nu pentru totdeauna. 
când massele sunt formate de mediocrități, 
— fiindcă ar fi impotriva naturii intr'altfel, 
— conducerea trebue incredintată unor ațari 
elemente. 

Strălucirea pe care aleşii au aruncat-o 
asupra întregei desfăşurări istorice de când 
v cunoaștem, este prea vie pentru a ne per- 
mite vreo îndoială asupra sensului lor. 

Nu se poate nega că întreaga civilizaţie 
care ne înconjoară este rezultatul unei su- 
prapuneri succesive de culturi, a căror 
existență și glorie se datorește cu exclusi- 
vitate unei minorități de oameni superiori. 
cari și-au impus personalitatea, 

Au forțat această impunere, au stăpânit 
desfășurarea faptelor, tocmai pentrucă nu 
erau o parte a massei, ci o excrescență a ei. 

Aleşii aceştia aauc la suprafaţă forţe la- 
tente cari dormeau în fundul conștiinței 
populare. Miracolul lor, dacă se poate numi 
miracol, se datorește energiei ce desfăşcară. 
atât de violentă încât şfichiueşte şi acti- 
vează orice rămânere pe loc, Aceste perso- 
nalități nu admit mersul vremilor după 
placul! lor, ci şi-l supun, 

Si aceasta tocmai pentrucă nu sunt ex- 
presia masselor, țţocmai pentrucă se impun 
chiar impotriva lor. Aleşii fac parte dintr'o 
castă deosebită și superioară, Oricine poate 
intra în ea, dar nu poate intra decât prin 
valoarea lui proprie. 

lată deosebirea dintre mandatarii na- 
țiunii, cari se impun prin fluctuațiile ciu- 
date ale poporului şi aleși, cari sunt victo- 
rioși prin ei înşişi. 

Primii au fost creaţi de istorie, dar cei- 
lalţi au creat istoria, Primii pot exista nu.- 
mai fiindcă aceştia din urmă le pregătesc 
calea, şi numai până când prezenţa aleşilor 
nu devine iarăş trebuincioasă. 

VICTOR POPESCU 


UNIVERSUL LITERAR 








IN PRAGUL CELOR DIN REFUGIU 
CINCISPREZECE ANI 


Pe lingă „oameni: mari” cari 
se războcse în cete, învingători: şi 
invinşi, împărțind  deupotrivă 
dreptate şi nedreptate, în linie 
paralelă, țrăeşte în ierarhie cro- 
nologică, „lumea vea mică”, 
aceea, care. până a deveni ..mare'”! 
se conduce după legile sale pro- 
prii. in această lume, politica şi 
justiţia sunt rânduite după norme 
izvorite din adâncul  impulsiilor 
psihice netrecule prin filtrul ra- 
linat al calculelor reci a celor cu 
„oxperienţa vicții“. E lumea ne- 
vinovată a copiilor. Copiii îşi au 
vinovăţiu lor, care este, însă, alta 
decât a color cu aspra judecată 
a faptelor. Pedepsele adevărate 
singuri şi le dau; dar ele suntal- 
tele decăt cale materiale impuse 
de cei mari, dor muit mai tare, de- 
oarece sunt lăuntrice şi imateriu- 
ie. In ierarhia acestor ființe. ca: 
mai demni de luare aminte sunt 
cei aşezaţi în marginea Jumei ce- 


ici mici, gata să-și dea mâna cu, 


cei cari pot spune că „au trăit'. 
Au împlinit sau trebue să împli- 
nească o vârstă crucială: cinci- 
sprezece ani, Acest termen de 
viață dăruește micilor oameni o 
însemnătate  neobicinuită, până 
atunci, în propriii :or ochi, simţul 
demnităţii condiţiunii lor umane. 
Năzuințe noi încep să-i încerce 
pe micuţii de ieri, sent:mente ne- 
bănuite până atunci. printre cari. 
rolul preponderent îl are iubirea. 
Atunci încep să se precizeze ca- 
racterele după chipul în care fie- 
care adolescent întruchipează psi- 
hic şi fiziologic cel mai puternic 
impuls care îi îndepărtează de 
viața sufictească trăită până a- 
tunci şi îi preface dintr odată, din 
copii. în „adolescenţi“, Sar mii 
crede că prefacerea e bruscă de 
tot. Dar nu este aşa. O minunată 
carte,  pilduitoare pentru aczst 
moment de răscruce în trăirea sp.- 
rituală a fiecărui individ, a stuc- 
urii psihologice complexe şi de 
sine stătătoare. este romanu! foar- 
ie rscent apărut în Iialia. al scrii- 
torului Oriv Vergani. "Poartă un 
titlu banal in aparenţă: „Recita 
in Collegio“, adică „Serbare la 
pension”. pe care noi il putem 
completa spre lămurire .„pension 
de maici” (Milano, Garzanti, 1940 
XVIII), Titiul este legat de epi- 
scdu: cel mai de scamă al cărţii. 
căci este punciul central luminos 
Gin vare se desluşeşte. mai întâi 
sfios, apoi din ce în ce Mai nă- 
valnie şi chinuitor, sentimentul 
'ubirii, care (uibură ființa prota- 
gonistului Mario Rondani,  clev 
în ultima clasă de gimnaziu. care 
— amănunt important — a de- 
venit „mare“ în propria sa con- 
ştiinţă cu opi luni înnainte de a 
implini vârsta fatală Ge cinci- 
sprezece ani. In desfăşurarea 
ideologică a sentimentuiui de iu- 
bire, aflăm o împletire de intuiţii 
ale realității imediate cu dale 
ideale, nutrite de imaginaţio, de 
dorințe nelămurite şi  crâmpee 
ciudate de voinţă ş. refulare a 
voinţii, cu predominărea putinţii 
de prefâcere a realităţii obicinuite 
în ceva neînchipuit de frumos și 
aproape sfânt. 

Da» nu este numai atât. Dra- 
gostea lui Mario Rondan! pentru 
cleva de pension. Emilia Ercolani, 
sora prietenului său, este un îs- 
pect — cel mai însemnat — al 
personalităţii umane şi, mai pre- 
tis, masculine. care se evidențţia- 
ză în jurul vârstei de cintispre- 
zece ani 

In contrast cu Mato, sau în 
ascmănatre, se inşiruese alte ca- 
ractere de „vameni în devenire”, 
cari puşi în confruntare cu pro- 
blema dragostei şi a femeii, în ge- 
nere, o rezolvă. mai realist — aşa 
ca Giorgio Ercolani. de pildă, sau 
mai aproape de idealismul lu: 
Mario. ca alt coleg, Valeriani. 

Această ultimă carte a lu; Ver- 
„ani ne este înfăţişată sub nu- 
mele de roman. De fapt. după in- 
iigă, apare mai degrabă, ca o 
nuvelă fozrte desvoltată. Totuşi, 
rămâne roman.  Intrun romun 
vrei să descoperi o viaţă întrea- 
să. Această carte desvălue vo via- 
ță întreagă. însă, spre deosebire 
de cea mâi mare parte a roma- 
nelor. desfășurarea vieţii nu se 
[ace atâta în timp, cât în cealaltă 
“coordonată :deologică, în spaţiu: 
tineretul ca totalitate, sub diferite 
figuri. în jurul vârstei de cinci- 
sprezece ani, Această lume a 
băieţilor. care tingenţial vine îri 
atingere vu lumea feminină de 
acecaş vârstă, este închisă fată 
de cei mari. Părinţii nu pot în- 
țelege pe copiii lor. Unii o simt 
şi suteră, alţii își închipue că pot 
ghic: ce se ascunde în sufletul 
lor, dar copiii înșiși îşi dau sca- 
ma că investigația părintească e 
zadarnică. Sa spus de copii că 
sunt egoişti. De fapt nu ce egoism. 


de MARIELLA COANDA 


Tinerelul « conştient de superio- 
ritatea sa, faţă de cei mari. abă- 
tuți de grijile vieţi:. Entuziasmu: 
adolescenţii, însă. nu are margini 
şi luptă cu tealitatea şi cu „cei 
mari”, cari se împotrivesc dorin- 
țelor lor. Mario cel idealist, care 
transfigurează iubirea până lu 
halucinație. ronstrueşte un mu- 
chiavelic sistem de mici hoţii taţi 
de buzunaru: dela jiletca unchiu- 
lui său cel zgârcit. 

Nu vom descrie intriga roma- 
anului. care, deşi destul de sche- 
matică şi cu unele fapte nepre- 
văzute. sensaționale. car: ar putea 
însemna vo scădere. dacă accentul 
cărţii ar cădea pe ele, trăeşte, în 
deosebi, prin ingenuitatea stărilor 
psihice produse de acele fupte. 
Interesante nu sunt, deci, eveni- 
mentele. ui interpretarea lor de 
către conştiinţa tinerilor eroi. cu 
o tonalitate intensă. 

In afară de latura psihologici 
ce formează substanța romanulu:. 
demn de luat aminte este prore- 
deul epistemologic al autorului 
Se ştie că Orio Vergani a oscilai 
intre realismul primei maniere şi: 
fantezia barocă îmbinată cu li- 
rismul! artificial de mai târziu. 
structurându-şi statornic perso- 
nalitatea in cele două cărţi ma. 
însemnale din cariera sa. ante- 
vioară ultimului roman. de care 
ne ocupăm: povestirile strânse 
sub titlul Domenica al mare (Mi- 
lano, Freves. 1931) şi romanu! 
Levar del Sole (Milano, Trevor. 
1933); păstrând narațiunea rcalis- 
tă şi provincială şi propagând a- 
tenţia asupra celor mai mărunte 
amănunte.  învălue totuş, aceste 
realități într'o atmosferă lirică 
de transfigurare. In Recita în Col- 
legio, această construcţie episte- 
mologică a căpătat un și mui pu- 
ternic relief. Un procedeu impre- 
sionist modern putem desluşi în 
stilul aparent atât de realist a! 
lui Orio Vergani: fixarea unui e- 
iecment din cadrul înconjurător. 
de exemplu. fenomentul răsfrân- 
garii lâmpii din tavan în paharu. 
ds pe masă. în fața lui Mario. 
Acea punctificare iluzoriu reală 
a lămpii aduce, prin stăruireu a- 
tenției, nota de impresionism plă- 
cut în stilui autorului. În acecas 
problemă a impresionismului de 
viziune transpus in stilistică. se 
poate intui. în modul cel mai lim- 
pede, că jocu. de!umină şi um- 
bră. ular-obscurui interesează pe 
autor tot atât de muit. poate mii 
mult decât conturul simplu a! 
vucrurilor. Prin aceasta, se inte- 
grează în tradiţia italiană, pre- 
ţuitoure a poeziei obiectelor prin 
fenomenul fizic de luminare şi 
adumbrire al lor. încă de pe vre_ 
mea lui Dante Alighieri. legife- 
vată apoi, de artistul şi gânditoru: 
Leonurdo da Vinci. Să luăm spre 
exemplificare un moment din 
carte : ciipa în care Mario se în- 
drăgosteşte, pentru prima dată, 
în viaţa lui. fără să-şi dea înc: 
seama. Se află în sala serbări: 
dela Ursuline. E pe un scaun in 
penumbră. privind scena lumina“ 
tă. Fata, care va deveni tain: 
gândurilor lui, joacă învestmân- 
tată în armura unui general ru- 
man. Deodată, ochii Emiliei, lu- 
minoşi şi senin, au poposit cu 
priviroa în sală. Şi lui Mario i sc 
parcă că l-a ales privirea lumi- 
noasă pe el, şi ruşinat, îşi pleacă 
ochii. Toată cartea e astie) pre- 
sărată cu asemenea momente de 
o neinchipuită delicateţe psiho- 
logică, a! cărei corespondent ex- 
terior este procedeul stilistic ai 
clar-obscurului, momente a căroi 
sinceritate apare mai netăpăduită 
în realismul nefalsifivat de pu- 
doarea povestirii. Comportamen- 
tul delicat al pudoare! aparține 
numai psihologiei eroilor, nu și 
cadrului firesc în care sunt sor- 
tiți să trăiască. 

Tot în demeniul epistemologic. 
putem afirma că autorul! a izbutit 
să fixeze tipul sensitiv al prota- 
sonistului său, Mario. Idealismul 
intelectual al acestuia e accentuat 
de faptul că nu este un tip vi- 
zual, ci olfactic. Imaginea amin- 
tirii î; apare ca un parfum, iar 
figura iubită. în gând i se înță- 
țişează ca un contur gol de con- 
ținut: o deformare psihologică in- 
toresantă, care individualizează 
caracterul lui Mario. ce! ce nu a 
implinit încă cincisprezece ani. 

Incheem scurta prezentare a a- 
cestei minunate cărţi. care ne face 
odată mui mult să ne întri:stăm 
de a fi depăşit vârsta ae odiniva- 
vă. fericită, de cincisprezece ani. 
cu o făsăduință: din inițiativu 
d-lui prafeșsor Alexandru Marcu. 
ultimul roman ai lui Orio Ver- 
gani, Recita in Collegio va apare, 
în curând, tradus în limba noas- 
tră, îno”'una din editurile româ- 
neşti. 





Dragoste 


Te cânt aici, tulburător popas! 
Intunecat te preamăresc și laud, 
Te-adun în cuget, te păstrez în glas, 
Dar sborul tău în suflet nu-l aud. 


Lumina ta involburată chem, 

Prin vechile altare te mai strig, 

Ca vântul rău când suflă a blestem — 
Şi când mă'ntorc în mine, iar mi-e frig... 


Pândit de geruri, asuprit de slăvi. 
Mi-alint tăcut înceata înserare 
Şi-mi tac din versuri lucitoare năvi.., 


O. de-aş putea să sufăr cât mă doare! 


TEODOR SOABRLAT 


Scrisoarea mamei către fiul refugiat 


Copile drag, te-aştept in tiecare sară 
să vii din depărtare, să ne spui 
că soarele mai nou o să răsară 
în casa noastră, azi a nimănui. 


De ce nu vii? Le caută alunii 
din frunza lor să cânţi, să cânţi durerea. 
Altoii tăi sau prins, şi-s înverziţi. lar prunii 
te caută'n crengi să-ţi mângâie tăcerea. 


Eri tata te-a strigat: credea că în livadă 
te-ai pitulat la umbră să citeşti o carte. 
Când i-am vorbit, a plâns. Şi-a stat să vadă, 
în înserare, stelele, cum răsăreau departe. 


Și-a spus că vei veni, dar că e vreme 
până atunci, şi-are să îie alb când te-i intoarce. 
Că mama ta nu te-o vedea, şi-o să te cheme 
meren,.când printre lacrimi te va toarce 
din fir de gând şi din cuvântul spus când ai plecat, 
fugar din casa ta, fugar din sat. 


Copilul meu, curâna mă voiu muta'n locaşul 
de unde nu se'ntorc nici buni, nici răi. 
Simt că'ntr'acolo, tremurând, mă duce pasul: 
mă iartă că ţi-am dat viaţă, fiul meu dintăi, 


AUREL FEDIUC 





Răspunsul fiului 
la scrisoarea mamei 


Mama mea de peste hat nedrept, 
bucovineană cât o bucurie, 
mamă — doină, cer înalt de poezie --- 
nostalgia mea te creşte 'n piept, 
stea de veghe peste drumul greu, 
călăuză pentru pasul meu. 


Ţi-am cetit răvașul răsărit din gând: 
l-am crustai cu fierul roş în minte, 
obcină cu fagi prea buni să mă alinte 
când la cruci de drum voiu sta plângând. 


Mamă, oamenii de-aici îs tare buni, 
holdele când le abat, cât vrabia, sub coasă. 
Vorba lor îi cum a noastră, sănătoasă, 
vurbă de român. Livezi cu pruni 
sânt şi-aici. Dar soarele, mai tare 
bate peste dealuri, şi mă doare. 


Mamă, toți de-aici is buni cu mine 
numai frații mei de cântec m'au uitat. 
Dar le-oiu spune una cum în sat, 
doină. înimile'negurate să 'nsenine. 


N'am să cânt nici holdele, nici cerul 
ci l-oiu preamări pe Dumnezeu ; 
poate s'o'ndura de cântul meu 
și-o să-mi ducă pașii peste lăicerul 
de tomnatice brânduşi din care 
pase bucovinene turme de mioare. 


Mamă, tatei spune-i că mă fac cătană 
să-i lucească ochii blânzi de bucurie; 
spune-i, mamă, fratelui, şi el s'o ştie, 
că de-o fi să mă întore, oiu fi cătană. 


Şi-ai să mă mai vezi, mămucă, mândru cât un zmău 
trecând prin sat, cu trișca prinsă'n brău. 


AUREL FEDIUC 





Hotarele profunde ale Patriei 


(Urmare din pag. l-a) 


să rezume însăşi condiția 
noastră, ființe care nu pu- 
tem fi decât „părți“, dar 
niciodată Plenitudine, nici- 
odată desăvârșire şi Adevăr. 
Ingrijind! bine însă această 
„parte*' care suntem, noi 
încărcăm respirația plină, 
dincolo de nopțile lumii, în 
absolut —cerem spațiul înalt 
al bhbertăţii... Ființa noastră 
asa-dar, ea a fost lovită 
acum în strigătul ei pur, 
în elanul ei spre lumină! 
Dar acest strigăt nimeni 
mar putea să-l suprime! Și 
elanul acesta n'ar avea cum 
să moară...  Vicisitudinea 
ceasurilor întunecate de as- 
tăzi înseamnă cu siguran- 
ță foarte puțin, e un lucru 
mult prea efemer, în această 
geografie interioară pe care 
toți continuăm s'0 trăim. 


Și dacă astăzi nu putem 
jace mai mult, Rugăciunile 
noastre cel puţin sunt mai 
vii, mai arzătoare decit ori- 
când. Amintiţi-vă această 
pagină din Iliada! Rugă- 
ciunile sunt fiice ale lui Ju- 
poter... Incărcate de tristeți, 
cu ochii plecaţi în jos, ele 
se târăsc, urmând pașii In- 
juriei — şi şterg dezastrele 
ei... 

Cu aceste rugăciuni, cu a- 
ceste fiice ale cerului, cum 
le spune Homer, noi am cCo- 
lindat orizonturile melodi- 
oase pe unde a trecut Inju- 
ria, toate hotarele Patriei 
pe care le-am regăsit în 
mine însumi—aculo desigur 
unde fiecare din noi le păs- 
trează intacte. 





TOMA VLADESCU 


PENTRU O _ 
EUROPA TANARA 


(Urmare din pag. I-a) 








britanică, expusă recent de Halifax. lată o frază din discursul 
rostit, ca răspuns la apelul cancelarului Hitler: „Vrem sâ 
iubim pe Dumnezeu aşa cum ne place şi această libertate 
veligioasă, bazată pe conştiinţă, nu este un lucru pe care îl 
puteţi da pe mâna oricui”... 

Evident, eternul șantaj ideologic! Nu puteţi încredinţ: 
Turopa în mâinile viguroase ale puterilor tinere, capabile să 
v vindece de scleroza bio-psihică în care au înţepenit-o bă- 
trânii ! Nu puteţi face nimic fără ei, ei sunt un rău necesar, 
tără ei Europa va muri. Nu va mai exista, fără Halifax şi 
Churchill, nici religie, nici spiritualitate ; extincţia totală ne 
aşteaptă... 

insă nu numai Haliiax şi Churchill... Mai sunt, da, mai 
sunt încă, pretutindeni, destui bătrâni oficiali ! Mai sunt încă 
destui care preferă cu Europa tânără şi tinerii de oriunde să 
piară, dacă nu voiesc să vicțuiască, mai departe, în mediul 
bulnăvicios şi aducător de moarte, al bătrânilor oficiali... 

Este cea mai gravă inconștiență. Şi, poate, cea mai gravă 
rea credinţă... 

MIRCEA MATEESCU 





4 





Drum spre vis, 


Plecâm ! Plecăm ! 

Toate, în cale, tresăreau cu trupuri ador- 
mite şi le spuneau: Plecăm! Clădirile grele 
şi moaute, străzile arse de soare, aulomobi- 
lele în goană, cu sirene triste, vitrinele în- 
cremenite, — își luau rămas bun în privirile 
dn tugă pe care Luca le arunca, orașului ce 
mu visase, cu o săptămână înainte, că aveu 
să-l părăscască, așa deodată și incă alături de 
Vanda. 

In câteva ziie, purtat în cascada bucun'ei, 
cu gândul aținitit către un singur ţel, înde- 
plini toate formalităţiie de plecare. Vanda a 
pregătit cântând, cu acelaș neastâmpăr ai fe. 
ricirii neașteptate, geamantanele pline cu fel 
de fal de mărunţişuri pentru drum. Au cum- 
părat biletele, pașapoartele, au schimbat ba- 
nii, au cercetat mersul trenurilor, — şi acum 
în maşina care zbura spre gură, Luca şi 
Vanda, mână'n mână. aruncau priviri de des. 
părţire stră- 
zilor ce fu- 
geau în ur- 
mă, oameni- 
lor, orașului 
invins pe 
care il pă- 
răseau în 
ritmul de 
fantară a! 
jnimii elibe- 
rate. 

In gară îi 
intâmpină 
răcoarea 
peroanelor 
intinse, lun- 
gi şi curate, 
fortotul. 
mulţimii 
grăbite in- 
crucişându - 
se cu hama- 
li, cu căru- 
cioarele de 
bagaje, ciocnindu-se de câteun călătur răzleț, 

Trenul aştepta gâtâind greu, cu vagoane 
speciale, cu cartea de vizită a tăblițelor pe 
care  surâdeuu în litere roșii:  Budapesta- 
Wienn-Basel-Paris ! Luară loc in comparti- 
mențul întunecat, fierbinte. 

Neastâmpăr. rumoare. voci împăcate. 

Semnalul de plecare... 

Pământul alunecă lin, la început. apui 
treptat-treptat. cuprinsurile începură să de- 
fileze în zbor, zâmbind nostalgic în soaro. 
Era un soare plim şi aproape, scăpătând la 
umiază de Iunie, cu bucunmia cireşelor coapte. 

Gânidu: fugi înainte: Paris... 


n See: 


mi 


Săunnă în spume argintii „apa de munie 
dansa pe pietre cu pași goi de cleştar. 

Aproape de Brașov, mecendii largi încunu- 
nau cenul spre asfintit. Se însera pe culmi, 
vevărsându-se pace şi linişte deplină în 
preajma unei lumi «e avea să se nască. 

Până târziu, la lumina becurilor mici, ai- 
băstrii. Luca şi Vanda au visat vraja oraşu- 
lui minune, ca și altădată la apropierea mun- 
țiar, 

Dimineaţă s'au trezii la Arad, aproape de 
pragui unui pământ nou. Desmorţeala som- 
nului. Curtici. Dincolo Lockâshaza. 

Vâăgozne mici. cu bănci de lemn, îi aştep- 
tau alici, să-i ducă mai departe, la Buda- 
pesta. Viena, 

Gwăniicerii. Altă limbă, altă ţară. Figuri noi 
priviri străine. 

Soarele intră proaspăt „pe geamurile miri. 

— Est-ce que vous saâvez le francais, mon- 
seu ? 

—- Pas du tout. madame! 

— Pourtant... 

Şi glumele începură. între cei doi, intro 
joacă școlărească, pălăvrăgeală hazie. Ră- 
zând singuni de felul cum schimonoseau cu- 
vintele, le înlocuiau „ici colo. au altele ro- 
mâneșii. 

Buza umbrită a Vandei, arcuită sprinten, 
se mișca într'un tremur uşor, dezvend in 
vâs, colierul dinților. Işi lăsă capul pe spate, 
sălând pieptul pin, în legănarea vagonului, 
Ochii luminoşi își umbriră păcura o clipă. de 
norul depărtat al unui gând Dar îşi scu- 
tură pletele înoptate şi fața îi răsări și mai 
inseninată, proaspătă în strălucirea Gimi- 
neţii. 

Vanda ! De atâția ani de când o cunoştea, 
luca se uita ubia astăzi la ea, cu o nouă a= 
tenţie în priviri. Nu-i știuse până acum decât 
prezenţa ei lângă dânsul, deschizându-i porți 
noi în afară, mergând în lumină şi bucurân- 
du-se de darurile zilei, fără să privească as- 
tirul generos ce le revarsă. Vanda a fost în- 
totdeauna, pentru el, văzduhul cald de pre- 
tutindeni, răsăritul unui soare cu năvala cu- 
prinsurilor  noi,apuisul trist peste vârfuri — 
și mumie altceva... 

Iar 'acurm, iată, era o femee lângă el. Una 
care respira cu întreg corpul alintat sub 
soare, cu braţe goale, atingeri moi şi umbre 
tainice în ochi... 

„Câna au plecat din Budapesta, pe, pe- 
vonu] cotropit de amiază se sărutau aprins 
pentru despărţire un grup de fete ungare, 
fâlfâimă batiste în lumină, 

La Viena au poposit două ceasuri, Dela 
Ost-Banhofi au luat o maşină să străbată 
wmașul până la plecare. 

Se însera pe Ring, peste grădini — şi clă- 
dirile mari, negre, se înălțau maiestos în- 
truntând veacurile, Pe sub aleele largi, de 
pomi bătrâni, oamenii păreau mai mici, cu- 
fundați în muițimea mișcătoare. Vanda și 
Luca priveau amsțiți râul mașinilor, seiipi- 





UNIVERSUL LITERAR 


— Episod inedit — 


riie de becuri, vitrinele largi si inălte, ca ră- 
sărituri de soare. 
lată, din goană, 


ap 
LAT, 


Pariamentul.  Burgthea- 
catedrala Sf. Ștefan, monumentul Pes- 
tei în colț, cu încolăcirile de șerpi ale oa- 
menilor torturați, coşmar impietrit în veac. 
Bulevardele mari deficază mercu şi Vanda 
alături, îi strânge mâna, înftorată. 

Mașina alumecă pe porţile imperial des- 
chise şi stopează întrun careu de palate 
imense, străjuite fiecare în faţa teraselor, de 
câte o statuie pe care se înalță călăreţi 
uriași în văzduhuri. Intrun viraj domol totul 
dispare ca într'un vis, şi alte bulevarde, alte 
construcţii negre ca munţii, trec nălucă, 
Atci, în colţ, e Praterul. A trecut, Săitat în 
urcuş. Cerul se mai deschide. Verdeaţă pe 
ziduri, jaluzele verzi, arcade. E vechiul 
Crinzig a! tuturor boemilor. Vile noi pe a- 
proape, cartier ce.ebru adăpostind în tihnă 


viaţa atâtor artişti europeni. Dincolo de co- 
linele biânac apusul a murit de mult. Acolo, 


departe. spre bălțile de sânge a Sehân- 
trunn... 
Nume vrăjite, apariţi: fermecate. încântă 





ca o muzică sufletele ceior doi, prinși în va- 
lul ameţitor al zborului mașinei. 

Când se îndreptau, la întoarcere, pe stra- 
da largă, spre Westbanholf. Luca privi cu 
mândrie pe Vanda şi nu putea crede că' totul 
a fost aevea. Regreiui priveliştilor duse abia 
se simţea ca în somn, dar sufletul era pe 
deplin umpiut, fără veste şi se gândea cât 
de neîmplinită le-ar fi rămas bucuria, dacă 
acestea toate ar fi fost așteptate de mult, ca 
panoramele munţilo: şi dragostea dela mă- 
năstirile Neamţului. 

Zburdând pe peroanele iargi ale gărei 
vieneze, sărind întrun picior şi minunân- 
du-se de toate câte vedea, Vanda era ca pur- 
tată de un şuvoi de veselie, născocca tot 
felu! de năzbâtii. Cu mare greutuie şi-uu gă- 
sit hoc în trenul încărcat, pentru Paris. Era 
Sâmbătă seara şi năvala excursioniştillor 
umpluse toate vagoaneie, în strigăte şi che. 
mări străine. Copii de toate vârstele, bătrâni 
cu'capul chilug, pantaloni scurți până le 
genunchi, bocanci și riicksack, femei şi fete 
cu haine sumare de turism, se amestecau în 
lama școiărească a plecărei. 

lar cei doi, ținându-se copilăreşie de 
mână, îmbătaţi de tot ce-i înconjura, dădură 
un <hiot, dimpreună cu intreaga mulţime. 
vând trenul se puse în mișcare, 

Răsărea o lună plină peste colineie ce in- 
cepeau să apară tot mai sus, m şi în vale, 
cu flutuni de lumină, Viena. 

Au intraţ în munţi, stăpâniţi de puterea 
nopţii, — și peste cei doi, doboriţ: de viaţă, au 
răsunat până târziu, străbătând văgăunile, 
cântecele excunsioniștilor, 

Mângâina capul Vandej adormit pe gc- 
nuchii lui, cu obrazul rezemat de umărul ei. 
Luca aţipise, ascultând încă, mai departe, 


depănarea visului printre țăcănitul roţilor 
de tren. 
Innsbruck! Frig. Munte uriaș, pleșuv, lu- 


minăt pe vârf de razele răsăritului. 

Coboară amândoi pe peronul curat, răco- 
ros. Cuprinsă după mijloc, Vanda tremură 
in două pardesiuri. Râde somnoroasă şi soa- 
rele îi sclipeşte în față. Li-e foame. Mese 
intinse afară îi poltosc la cafale cu lapte ti- 
voleze. Le beau în picioare, cu pottă nebună. 

— Wunderbarr !... 

— Mhiî! Nocheinmal! 

Cu gura plină, Vanda pare copilul din re- 
cama de ciocolată afişată în faţă, pe zidul 
gării. Luca respiră adânc. Fumul ţigări: ce 
mai parfumat ca oriumâe. Aerul dimineţii îi 
umflă pieptul, pătrunde curat ca un șuvoi 
limpede prin toți porii. 

Munte'e defilează prin faţa lor, cu casteie 
pe coastă cu tramvaie mici ca furnicile, 
Străbat cantiere proaspete în dimineaţă. O- 
bloane verzi, grădiniţe. 

Trenul o ia la goană „la vale „pe rețeaua 
electrică. Nu mai scoate fum, Dealunzul In- 
nuiui. Munţii cresc, sălbatici, Apa aleargă 
năvalnic tot mai albastră „în spume aibe, 
pe stânci goale. 

Zel-am-see, Păduri de brad, sus. 

Şi drumul Tirolului se desfășoară ca în 
basm „pe marginea prăpăstiilor de vis, stră- 
bate tuneluri cu beznă umedă și scrâșnet 
de cremene, tumult de izvoare, 

Jos, râul își mână apa albastră, 
milă „ca înir'un film colorat. 

Iată Alpii, în preajmă. Câte un colos ador- 
mit în umbră și soare, cu creștet cărunt, 
însoţeşte ceasuri întregi goana trenului. 

Au trecut în Elveţia. Buchs. Oraş stră- 
iueind la țărm de apă și poale de munte. 


neverosi- 


De-acum nu-i mai întâmpină decât tabloul 
repetat măreț, al lacului jos, pe pajiști, în 
fund de văi, cu căsuțe jucării — şi deasu- 
pra „în Nori, fruntea gigantului împietrit, 
mângâiată de vecinătatea soarelui. 

Ameţită, Vanda închide ochii. La 
Luca încremenit, mut, contemplă. Cui 


geam, 
să-, 


mâi comunice, departe, prin scrisori nave, 
fermecate ,fără adresă, clipe ca acestea rare. 
risipit. 


Prisosu! singurătăţii de altă dată sa 














E Vanda în faţa lui şi. Da. tocmai! Chiar 
de când a întâlnit-o, de-atunci n'a mai scris 
nici-o fcaie aceuui personaj misterics, piin de 
dor, care se afla intr'ânsul... Să fi dspărut 
oare înlocuit, odată cu alunecarea vieții spre 
realizare ? A rămas de mult pachetul uce- 
lor scrisori, fără să-şi doa seama. la cine știe 
ce gazdă din peregrinările lui în Capitală... 


A rămas inutil. Și abia acum îşi aduce a-! 


minte, De ce îi mai simte dar, nevoia? Nu 
cumva sufletul i se află tarăşi în aprovierea 
acelei singurătăţi ce-şi creează tovarăşi ima- 
ginari ? 

Dar nu, nu! Sa isprăvit! Gândui e hotă- 
rât, Vanda îi stă în faţă, îi strânse mâna, 
Sigur. 

Deschide ochii. speriată. 

— La ce te gândești, Vanda? 

— Nimic... Aşa... 

Surâde departe... cade pe gânduri... sus- 
pină, 

In pieptul lui Luca, un vas fin a simţit o 
crăpătură abia scrisă, dar pentru totdeauna. 

Intr'un târziu Vanda tresare, Il priveşte 
melancolic. 

— Dar tu? 

„La... Sully Prudhomme... Le vas brise!... 

Sub cădelnițareu amiezii nesfârşite, lacul 
de azur topit oglindește în adâncuri prăpăs- 
tii de cer şi nori. Pace religioasă, Tac amân- 
do; înfioraţi, purtaţ; sub cupolă de biblie. 

Se apropie de Zurich, Bărci mititele spin- 
tecă luciul, cu pânze albe. Luca lunecă în 
somn, se statorni.ceşte in pace de criptă. 

Stațiuni baneare, coline dulci, împădu- 
vite, crânguri învăluite de seară... Baden... 
Bad... şi iar .,..„.bad“, parcă toate numirile aces- 
tor mcleagur; poartă în coadă cele trei li- 
tere evocând primul şi uitimul oficiu al omu- 
lu: pe pământ. 

Trenul aleargă nepotolit, mâncând 
tanțe, desgropând clipe. 

Basel — Bâle. Au intrat pe pământ fran- 
cez. Vorbe  repezite, mişcăni 5uți. Ritmul 
graiului e pompat de pulsul inimii. Atmos- 
feră de familie, în uccentele afectate. 


dis- 


S'a înoptat deabinelea în compartimentui 
invechit ca un cămin părimteşc. Orele trec. 
negre, înghițind sute de kilometri. 

Şi Parisul nu mai vine, 

E aproape m-sezul nopţii. 

Se urcă voioşia tinerească a unor soldați 
palavragii. 

— Dis-donc!... 

Glumele se încrucişează pe culuoare. Târ- 
ziu, Se potolesc, încet. 

Cu chipiul pe sprânceană, ștrengar, băe- 
ţandrul răcan cei mai gălăstos, a adormit 
aici, pe coițur băncii, 

Insfârşit! Matahale negre, 
lungi de felinăre, 

Gare de LEst. Pustiu vast. Glasuri singu- 
ratece în noapte. 

Un taxi.. O adresă 

Și deodată. potopul tiran cu fulgere și 
trăsnete care parcă îi aşteptase de mult pe 
ei, aici, la pândă, 

Buylevarde goale. Becuri 
roase în calicia ploii. 


fabrici, şiruri 


cliptiind  somno- 


Dar unde e? Unde 


e Parisul ? 
* 


Cobori încet, la va, pe strada simgura- 
tecă şi tristă. Pustiul toamnei î! învăluta cu 
adieri de frunză putredă. 

Frunza asta, căzută da rădăcinile copacilor, 
învaţă pe fiecare că toate căile, în natură, se 
întore acolo de unde au plecat. 

Ajuns în Cișmigiu, pe o bancă, Luca îşi 
piânse amanul care îl năpădise aşa, geodată. 

Nu ar fi putut să-şi dea seama cu dea- 
mănuntul de mâhnirea ce i se ridicase, nod 
in gât, cu spectacolul de toamnă devastată. 

Poate anii aceștia pierduţi „alunecați fără 
întoarcere, după o himeră care : se dezvă- 








ler „ret 


de TITUS NICOLAU 


luia tot mai mult în 
Poate întâlnirea pe care o avusese adineauti 
cu Dan Homoceanu, prietenul vechi de pe 
băncile liceului... Acolo. în târgul copiărici 
uitate, îngropat între grădini și soare, îşi lă- 
săâe de mult anii fără grijă cu zâmbete şi 
planuri senine de viitor... 

Dan işi ținuse cuvântul, era acum inginei 
cu vază la o mare uzină, iar el... el a de- 
zertat. la pri- 
ma ademeni- 
re a nălucilor 
ivite din i m- 
părăţia de 
pânză și car- 
ton a scenei 
provinciale. 
Tot acolo i-a 
răsărit în cale 
in primăvara 
aceea pustie. 
creangă inflo- 
vită de liliac. 
Vanda... 

Vanda? Nu- 
me de floare 
scuturată şi 
vestejită  as- 
tăzi, la picioa- 
re. 

Ce s'a în- 
tâmplat acolo, 
la Paris, bine 
nu şi-a putut 
da seama 
niciodată. Dar 
poate nici nu va voi să înțeeagă vreodată. 

„Place Clichy. Traversau strada aglome- 
rată și deudată, ea îl întrebă senină, zâmbind. 






— Ce-ai zice ducă aşi dispărea, aşa cum 
um venit ? 

El n'a putut scoate o silabă, parcă na au- 
zit nimic și și-a urmat arumui grăbiţi, la 
spectacolul Granowsky dela teatrul Porte 
Saint-Martin. Inscenarea comediei del'arte, 
intrun ritm drăcesc, cu salturi expresive, 
măşti bizare şi accente de bucurie exaltată, 
clownească, lăsând să se prelingă lacrimi pe 
famdul gros, Pau învățat să-zi cunoască dru- 
mul. 

Vanda era absentă, cu tot sulieiul râmas 
undeva, în urmă. Dar dece a revenit apoi, cu 
mai multă căidură, lipindu-se fără o vorbă, 
je braţul lui ? De ce nu răspundea nimic la 
intrebările lui, rezumându-şi explicaţiile în- 
cr'o sărutare ? Cum pot să mintă ci:pele de 
seară tihnită „când se întorceau acasă, pe 
boulevard Saint-Michei, urcând tăcuţi spre 
Pantheon și în piaţa aceea plină de copii, 
pe treptele bisericii Sainte-Gencviăve, în faţa 
Bibliotecii Naţionale, ca se oprea, ridica un 
țânc în braţe și-i îmvăiuia toată făptura lui 
Inca în privimi ce nu se mai pot uita!.., 

Işi aduce aminte și seara aceea când, după 
masă ja Souflet, au pornil-o trişti spre gră- 
dina Luxembourg. Cădea inserarea pe tera- 
sele cu statui și era atâta purificare în aer, 
că vorbele Vandei picurau curate „de crista. 

N'a pomenit niciodată nimic de greșala pe 
care o făcuse mănitânidu-se, împinsă de ta- 
tă-său, cu cineva încă necunoscut pentru 
dânsul. Iar acum totul se sfârşise. Bra lim- 
pede... 

Și totuşi... Aluzia a mai venit, obsedantă, 
Intr'o dimineață, la  Buties-Chaumont, pe 
movila din mihocul grădinii, cu nervi de 
plecare, la Bellevue „sus pe aleele pustii de 
pădure, între orășelul de vile şi Sâvres, pri» 
vind în zare întinderea hipodromului Lon- 
champs, cu reflecţii asupra Gespărţirilor, a- 
poi lu Versailles, pe o bancă în Orangerie. 
Cu cât li se dezvăluiau mai mult frumuse- 
țile Parisului, cucerindu-i deplin, încântân- 
du-i cu uitare, cu atât răsărea mai neaș- 
teptată, ucigătoare, obsesia ei, pecete a sfâr- 
șitului. 

In magazinul Printâmps, alegându-și mă- 
tăsuri, cu gândul! dus, mângâind luciul miș- 
cător, pomeni de jocul apoi și al culorilor 
ce dispar. „Ca şi fericirea...“ termină ea în- 
tr'um tărziu, cu riotus încremenit definitiv în 
colțul gurii, 

Abia la Pere-Lachaise, după ce ascultă 
povestea Alphonsinei, fu mai lămurită. Era 
o fatalitate care îi poruncea neiertătoare 
să-şi întoarcă fața înapoi... A rupt brusc 
vorba, 3a ridicat de pe bancă și a luat-o 
îna.mte, 

Cecace trebuia, sa întâmplat mai târziu, 
simplu. Nu voise să-l insoţească, în seara 
aceea, la speutacolul Maya. Singura dată îe- 
şise fără ea. Se simțea indispusă, dorea să 
rămână acasă. La ieșirea din teatru o pomi 
amâţit de fantastica deslănțuire a piesei, hoi- 
nănise în neşlire dela Rond-Poini.- dos- 
Champs-Ellys6e până la Caroussel-ul Louvre. 
lui, halucinat de acel destin al omului în 
goană după iluzie. 

Pe rue Monge, aproape de hotel, gâfâind lu 
deal, în puterea nopţii, o spaimă nelămurită 
îi înteţi pașii, 

Era aşa cum văzuse dinainte, deatâtea ori: 
în camera goală „patul neutins, bitetul pe 
masă... „acasă, acolo unde mi-e locul... şi 
nu mai ştie nimic. Maya... iluzia fericirii... 
Vanda... Maya... o noapte întreagă de coșmar. 

A plâns apoi, încet, pretutindeni, pe urma 
pâșilor ei. 

A ajuns într'o noapte, târziu, la Bois de 
Boulogne. 'Treceau, năluce, limuzinele şi în 
chioșcul restaurantului, Luca îşi picura a- 
marul în faţa paharului cu băutură tare, 
„O mână îl strânse de umăr „dureros. Voceu 
dogită răsună înspăimântată : 

— Cum Luca „tu? Tu?... 

Tiberiu îi sta în faţă, holbând ochii, fă- 
cându-și cruce : 


guliciunea ei hâdă. 


3 August 1940 ——— 


— Dar cum? Cum ? 

„„Au terminat noapiea aceea la hale, di- 
miineaţa. Trebuiau să rămână acolo. Soarta 
îi întrățea din nou. Semn bun... 

A fost ultima noapte din Paris. Isprăvise 
toți banii. Bine că avea bilet de întors. 

Nu sa mai gândit apoi de loc la ea. 
vea un cămin, pulea să fie Linistită. 


A- 


Și iată, acum, după atâtea luni, năvăleu 
în suflet din nou, cu întreg aanul mâhniri- 
lor, în după amiaza asta de Duminică tristă, 
sfâşiatţă de doruri și porniri de fugă. 

Pe luciul lacului toamna își scutura frun- 
zele, în vârtejuri. O pleate începu, dumoi, su- 
nând uscat în arama copacilor. 


* 


L-a întâlnit în noaptea pustie, ia un col; 
de stradă, tremurând în faţa luminii revăr- 
sate din vitrină, 

— Zamfir ! 

-- Luca! 

Ploua încet, mărunt... Stropii cădeau per- 
pendicular, mici și indesaţi, pe trotuarul lu- 
cios, Se zdrobeau căzând aşu, trământându. 
se peste arta pusiie de asfalt. Perdele reci 
învăluiau văzduhul, muia'e în întunerec. 

— Câna a: venst? 

Intrebarea cădea goală, 
bare, fără imteros. Parcă 
de un ceas, Și totuşi, câtă 
străină. între ei, 


obişnuita  intre- 
Sau fi despărțit 
vreme se aşezasu, 
Luca 0 socoti fără gând, 
privind-o ca pe un zid gros, dat în lături. 
Intre e; nu mai era de cât umezeala reve- 
nită peste timp, actuală ca și dimineata a- 
ceca ploioasă a plecăni din Coropeani spre 
laşul cu îmbieri de începuturi, cu stindar- 
dul nădejdilor desfăgurat larg peste orizon- 
turi, 

— Ți-aduci aminite ?... 

Stăteau amândoi, sub cireșul din culmea 
dealuiui şi în noaptea scăldată de lună, pla- 
nuritie se ţeseau în avânturi pornite să cuce- 
vească lumea. De atunci, rezistența timpului. 
u vieţii. câte îngenunchieri. câte căderi pe 
drum... 

— Te-ai insurat, Zamfir ? 

Inclină capul, greu, întrun da. sprijinin- 
du-și bărbia în piept. 

— Atunci ţi-ai ajuns visul acela, cu fati 
din zăpadă, ce te-a așteptat de atâţia ani? 

— Intocmai. 

Intriun tărziu, Zamfir îl luă de mânecă. 

-— Hatdem ! 

Porniră tăcuţi. Se atundară în străzi lătu- 
valnice. Salcâmi cu frunză rară, plouaţi, pe 
după garduri cu căsuțe miri, Lamini din 
ochiuri de geamuri pitice. Perdele ponosite. 
răzbătute de razele lămpii de gaz. Mahala 
cu bățtoace în mijlocul drumului. Sărituri 
peste ee. Mers din piatrăn piatră. Incetişo», 
pe lângă gard, 

Porţi scoase din ţâţâni şi ploaia răpăind 
din nou pe tablă. 

Un tramvai alunecă pe şini cu secrâşnet pus- 
tiu, deparie. O trăsură șchioapătă, cu gloabu 
piowată. 

Trecură în fundătura cu pământ clisos. 

— Aici 

In fund, se arătau, pe ma:danul curții gi 
față, un şir de maghernite pitite. | 

Ploaia curuea, apăsând ca de plumb. In- 
chiseră portița în urma lor. 

Paşii rari, prin curte, lăsau urme adânri. 

intrară. 

Dintr'un ungher se mișcase cineva. O um. 
bră zburiită, cu păr de smoală, cu ochi stră= 
pungători. 


Luca încremeni. Nu trebuia să creadă, 
Vanda ! 

— Soţia mea! — complectă Zamfir grăbit. 
Ș: Luca, un vechi prieten. 

luca întoarse capul. Un svâncei slab se 
auzea din fundul patul. 

Luminile firave ale felinarelor  scăpătau 


raze de aur în mociniă, Luca mergea înain- 
ie „călcând adânc, mergea ca întrun calvar 
din care j se desvăluia adevărul, neschim- 
batul adevăr ce i se vestise neîntrerupt, de 
atâtea ori de atunci, de la visul înfiorător 
din tren: „Să nu-ți împlineşti idealul niri- 
odată, dar să crezi în el necontenit!“ 

Işi aducea aminte de tăria cu care Zamfir 

mergea spre atingerea scopului, cu orice 
preţ. Incă de atunci „îl sfătuise Luca, în a- 
vânt copilăresc, să păstreze visul numai pen- 
tru mângâierea închipuirii lui, căci devenii 
aevea, toată vraja dispare. Dar nici nu se 
putea ca un om ca Zamfir să nu alerge să-i 
transforme în reabitate. 

Iată, acum îi apare limpede viziunea de 
după destăimuire, când Luca se gândise la 
idealul tovarăşului, întruchipat în viață; în- 
tocmui ca adineauri, îi răsărise în minte ta- 
blou!: întrun fund de mahala, două umbre 
instrăinate, înlănţuite in durere. 

E: bine, el se va păzi neîntrerupt de rea- 
lizarea dragostei lui, va fugi în clipa împli- 
ninii oricărei năzuinți copleşitoare, cu orice 
jerttă, cu onicât de sângeroasă renunțare ! 
Va trăi numai cu iluzia, până la marginea 
contactului ei cu viaţa. 

Ajungâna acasă, Luca asvârii cu furie, la 
ușă, bucățile de pământ prinse de talpă, 

Din cadră „chipul Vandei îi surâdea, me- 
reu acelaş. O întoarse grabnic, cu faţa la pe 
rete 

Adormi târziu, aproape de ziuă. Din vis 
se desprindea surâzător, printre flori „aceiaş 
chip „făcându-i semn de chemare 

Dar el înota întrun râu de noroi şi nu pu- 
tea să-l ajungă niciodată. 


————— 3 August 


PTA GDEDINCOL OBE taa MDa 


CRONICA MU 


REORGANIZAREA VIEŢII 
MUZICALE ROMANEŞTI 


Purificarea pe plan naţio- 
nal a iîntregei mișcări cultu- 
râle româneşti impune astăzi 
o serioasă, revizuire a modu- 
lui în care se desfășoară sta- 
giunile muzicale, Un control, 
o coordonate, o sistematizare, 
trebue să plivească tot ceace 
a năpădit până eri viaţa mu- 
zicală românească, 


1940 


Privind elementele dăună- 
toare ale trecutului, scăderile, 
insuficiențele și defectuozită- 
țile întâlnite mu odată, putem 
expune câteva din mijloacele 
de îndreptare, care trebue a- 
plicate însă urgent şi  ho- 
tărit. 

„Ministerul Artelor” care în 
trecut a rămas mult prea în- 
depărtat de acest domeniu, 
va trebui să-și asume un roi 
activ, în suprâvegherea ma- 














Carne! 


de vară cinematografică 


Singura satisfacție pe care 
mi-o produc fimeie prezentate 
în timpui verei. este constatarea 
pe care o pot face că şi în strâi- 
ndtate, se realizează firme extra- 
ord.nar de proaste — de pildă, 
ducându-mă lu fi mul „O dispa- 
riție senzațională” am fugii, în“ 
grozit, după 7 minute şi trei 
sferturi, din sală. Am fost 1n 
do-ajuns de rezistent. cred. 

Odută ce țări cu un frumos 
trecut cinematografic realizează 
filme ca ucestea de a căror ezis- 
tentă af:ăm în timpu' verei, şi 
în loc să le dea foc, le mai trimui 
si peste hotare, nu trebue să n 
înspăimânte nivelul nu preu 7ti- 
dicat al fiimelor realizate, anul 
acesta la noi, în țară. 


+ 

Ce se vor face însă bieţii ci- 
nefțili rămaşi în București, în 
fața filmelor pe cari cinemalo- 
g:afele Je prezintă, vara asta, cu 
o dezarmântă cândoare? 

Le dăm un sfat: să consulte 
sta premiereior  cinematogra- 
fice, într'un 2îar, să facă diverse 
socoteli și, după aceea, să intre 
în primul teatru pe care-l vor 
întâlni. Vor avea mult mai mult 
de câştigat. Bine înțeles, dacă nu 
vor vea ghinionul meu, care 
ducându-mă eri seară la un 
teatru de vară, a trebuit să su- 
port, timp de 3 acte, strâmbătu- 
rile unui june—prim puțin cam 
che. care râdea teribil de amu- 
zânt, la scenele cee mai serioase 
și se uita mereu, de pe scenă. în 
culise. N'am putut urmări piesa 
fiindcă mă întrebam tot timpul 
ce-ar putea dânsul să vadă, atăt 
de amuzant, în culise. 

In privința asta ctnematogra- 
ful este de preferat, teatruiui. 
Actorii străini se poartă mult 
mai disciplinat pe banda de ce- 
luloid, decât actorii noștri, pe 
scenă. 

= 

Odată pe săptămână, însă 
bucureșteanul trebue să se ducă 
la cinematograf. Nu împortă !a 
care. Preferabil ar fi ca dânsul 
nici să nu asiste la film. Să vină, 
la începutul journalului de uc- 
tuaiități Uja, şi să plece la sfăr- 
șitul lui, 

Sunt aceste journale, incontes- 
tabi', cele mai înteresante cari 
S'du prezentat vreodată la noi. 
De o actualitate arzăloare, de 
un realism impresionant, și rea- 
lizale, — bine înțe:es. cu multe 
riscuri — de adevărați. maeştri 
ai genului, journale'e Ufa, for- 
mează partea cea mai  intere- 
santă a actualelor programe ci- 
nemătograţice. 

Nici nu pot fi comparate cu 
fadele journale Paramount şi 
Movietone ce se prezentau 
înainte, 


Dăâcă nu prin coitatea filme- 





de TRAIAN LALESCU 


ior, cinematografe'e încearcă să 
atragă publicul, măcar prin til- 
luri impresionante. 

De o piidă c.nematogrâţul Fe- 
mina a prezentat, săptămâna 
asta, fiimul: „Femei, deschideţi 
ochii”? 

Grozav titlu! Lumea se  în- 
treabă imediat: „De ce să des- 
ch:dă femeile ochii ?” Şi la câte 
nu se gândeşte lumea? 

Și, fiindcă pe afiş era speciţi- 
cat că spectacolul e numai pen- 
tru doamne și domni, o sală pli- 
nă de liceeni îmbrăcaţi civil, a 
asistat ia o foarte moraă isto- 
r.Oară — un fel de „,poveste 
tristă” venită de peste hotare. 

Premiera viitoare a cinemato- 
grafului Femina va fi: „Ura! 
Sunt tată”! 

Deci, femeile mau deschis, to- 
tuși, bine ochii. 


x 


M'am răjuit des cu diversele 
reciame pe cari le fa cinemă- 
tografele, filmelor pe cari le pre- 
zintă, 

Trebue însă să recunoaștem 
Că, în unele cazuri, naivitatea 
domnilor cari se ocupă cu a- 
ceastă rec'amă, e dezarmantă şi 
şi noi nu putem face altceva de 
cât să râdem. 

La Trianon se prezintă filmul: 
„Mătușa din Canada”, Rec'ama 
specifică: „Două ore de râs în- 
continuu în memoria regretați- 
lor comici Ralph, Arthur, RO- 
berts”. 

Cum vedeţi, obiceiurile s'au 
schimbat. Inndinte, cu  priieţul 
unei comemorări, un cetățean 
cu chip solemn, spunea: „Să 
păstrăm două minute tăcere în 
memoria regretatului”, 

Cinematograful Trianon  a- 
nunță cu aceeaş gravitate: „Să 
râdem încontinuu”. Vă rog: no- 
tatt: incontinuu. Altfel, nu se 
dleg> nimic din toată comemo- 
rdrea, 


* 


Singuru! țilm bun prezentat 
săptămâna asta, a fost: „Șar- 
pele” ci Leslie Howard şi Bette 
Davis. 

Filmul are însă și el o poveste: 
aceeaş „bandă” a fost prezen- 
tată şi acum 4 Gni, tot la cine- 
matograful Capitol, însă sub alt 
titiu: „Sclavi umani”, 

N'avem nimic împotriva acestei 
„reluări” bune în mijlocul unei 
serii de filme proaste, dar cre- 
dem că ar fi fost mai cinstit din 
partea ce'or în drept să specifice 
lucrul acesta în reclama făcută 
filmului. Așa ceva nu Sa în- 
tâmplat și filmul a fost pre- 
zentat ca „,premieră”. Cei cu me- 
moria mai puțin scurtă au în- 
țeles însă, cum stau lucrurile. 


“Poem înălțimilor 


Aviatoarei MARIA VOITEC, pilotă, 
înfruntătoarea înălțimilor căzută 


năpraznic, închinare 


Şi niciodată n'o să mai vii, nu. 

„Ca Maryse Hiltz: — ţi-aduci aminte, tu ? 
Așa iți mai spuneam eu, altfel, ţie. 
Plecată 'n ultima călătorie, 

nimeni să nu ştie de tine, să nu ştie... 

Ca Maryse Hiltz, aşa cum ai vrut tu. 


Niciodată pasărea ta cenușie 

n'o să mă mai mire cu multe volute. 
Buzele sunt flori de lotus nemişcate, mute. 
Și faţa, ce albă e faţa și pânza ce străvezie! 


Nu, volutele albe iar vor înflori 

în alte ceruri mai înalte încă. 

Şi moartea rea și neagră și adâncă 
de zidul de lumini cereşti s'o prăbuşi. 


„Și îngeri mici vor face 'n cer, 
din flori, cununi de lămâiţă 

și ţi le-or punen păr cântând; 
în părul negru, negru și'n șuviţe,. 


„Acum numai atât, numai atât: 
Inalţ peste volute vrute, nevrute 
poeme din mine durute, durute; 
poeme ridicate pe săbii, gladiole, 
Ca zâmbetul tău rece în albele corole. 


Flori albe, Doamne, revarsă pe moartă, 
să cadă ca line cântece de harpă. 


STEFAN MIHAIL LAZĂR 








ZICALĂ 


de ROMEO ALEXANDRESCU 


nifestărilor artistice și crea- 
Tea de directive sănătoase și 
luminate, menite să înalțe 
valoarea, semnificaţia şi pre- 
stigiul nostru muzical, 

Ordinea, bunul simţ, serio- 
zitatea, trebue detinitiv în- 
tronate şi într'a'e muzicii, In 
ace:aş timp, forul oficial tre- 
bue să prezideze la crearea 
unor rosturi temeinice de ri- 
dioare a muzicii româneşti, 
înlăturând neghina dim artă 
noastră, asanând un mediu 
până astăzi confuz și inform, 
orânduind criterii practice şi 
așezând bazele aripelor mu- 
zicâle ale maârelui c<dificiu 
cultural ce se întăptueşte, 

Printre primele puncte po- 
zitive ale unui program de 
organizare a vieţii muzicare, 
realitățile de până astăzi fac 
împerios necesare următoare- 
le măsuri: 

1) Inlăturarea impresaria- 
tului muzical nephiceput şi a- 
buziv, al cărui rol nefast s'a 
manifestat atât de  regreta- 
bil. Românizarea impresaria. 
tului în primul rând, Veriti- 
carea strictă și limitarea ra- 
țională a oricărui „import” 
de artiști străini, alegându-se 
numaâi cei mai valoroşi şi re- 
prezentativi muzicizini şi prin 
urmare, artiști străini exclu- 
siv creștini. 

Impresarii să fie obligaţi să 
prezinte reclameie lor spre vi- 
zare, şi numâi atunci să le 
poată publica, pentru a se a- 
junge însfârșşit la o ţinută 
decentă a pubiicităţii, cu mi- 
jloace demne şi oneste. Spre- 
tacoiul de până astăzi al di- 
tirambelor scâlciate și minci- 
noase cu dăre un anumit im- 
presariat a umput presa 
noastră, trebue să ia sfârşit 
odată cu acest impresariat. 

2) Programele concertelor 
trebue controlate. O selecţie 
inteligent apl-cată ne va pu- 
tea dispensa pe viitor de ori- 
ce infiitrări dubioase în pro- 
grame, de orice prezența su- 
părătoare şi care nu merită 
estrada concertului, de orice 
lacune  câiitative, ridicând 
puternic nivelui manifestări- 
lor noastre muzicale şi folo- 
Sul înrâutirii lor cu-turale. 

3) Autorizaţia de concert 
trebue dată cu un mult mai 
sever discernământ decât al- 
tădată. Să nu mai fie pos.- 
bil să ascultăm bâiguiri hâ- 
de şi larmă insolentă de jazz, 
nici acela autentic, în sala A- 
teneului Român, sub marta 
irescă a istoriei neamului. Să 
au mai ascultăm taraturi pe- 
rifenice în sala. Academiri Ro- 
mâne „Dalles“, şi nici pseu- 
do-consertişti, care discredi- 
tează arta. noastră, dezorien- 
tează gustui tineretului și cu 
timpul, ne fac desigur şi 
foarte puţin măgulitoare fai- 
mă chiar peste hotare. 

Vom continua într'un vii- 
tor articol să desbatem acea- 
stă problemă atât de impor- 
tantă a deziderateior muzirii 
în România de astăzi. 


UNIVERSUL LITERAR 








CU PRIVIRE LA SPECTACOLUL DE 
INCHIDERE AL „STUDIOULUI“: 


Primim la redacţie, cu rugă- 
minţea de a publica e şcrisoare. 
Noi o înserăm, fără a ne lua 
răspunderea celor afirmate de 
autoare, 

+ 


Cu mare inieres, așa cum poa= 
te să aibă o spaniolă care cu- 
aoaşte din Spania Opera lui Be- 
navente, am asistat la premiera 
acestei piese la Studioul 'Teatzu- 
lui Naiţional. 

Am şi citit, firește, criticile 
publicate despre piesa „Toţi a- 
vem ințerese“ a marelui scriitor 
spaniol, şi care dovedesc, între 
ele, o mare deosebire de păreri, 
despre opera însăşi şi despre 
spectacolul realizat. 

Intervenția mea, totuşi nu are 
alt scop decât să lămurească opi- 
nia publică despre cum aste con- 
cepută reprezentaţia acestei pie- 
se în Patria sa, unde autorul în- 
suși a putut să supravegheze rea_ 
lizarea scenică. 

Pentru spantoiii care asistau la 
premieră şi cunoșteau teatrul 
lui Benavente, uimirea a fost 
unanimă, Nici unul dintre noi nu 
a recunoscut în farsa  grotescă, 
aşa cum a fost realizată de Re- 
ga Studioului Teatrutui, acea 
piesă fină, piină de humor, care 
ascunde in tond o satiră crudă 
şi o filozofie adâncă, deși într'a- 
devăr tratată în genul „Comme- 
dia dell Arte”, dar gândită mo- 
dern. 

Domnul Anestin, în cronica sa 
dramatică vede scopul piesei 
foarte clar, când scrie „Amestec 
de tantez:e și rețete dramatice, 
comedia „Toţi avem interese“ a- 
duce subt o vervă îndrăcită ilu- 
strarea întregului  mașinism al 
societăţii, acel lanţ de interese 
pornind delia ce] mai curat, cel 
mai sentimental, până la cel mai 
josnic, Cadrul oarecum istoric în 
care se deslănțuie acţiunea este 
doar vestmântul amabil, distrac- 
tiv, sub care autorul și-a acoperit 
satira societății de eri, die azi şi 
de mâine“. 

După această interpretare ju- 
stă, ceiace dovedeşte traducerea 
exactă a d-lui Popescu-Telega, 
nu am mult de adăugat despre 
înțeiesul scopului  murmărit de 
Benavente în piesa lui. Autorul 
a luat din vechea „Commedia 
deil!'Arte“ personagiile clasice ca 
Anlechin,  Colombina, Polişinel, 
etc. şi sub aceste marionete as- 
cunde adevăratele sale intenții 
satirice, Dar, pe lângă aceste pă- 
puși care reprezintă interese şi 
vicii de tot felul, autorul face să 
treacă prin scenă ceva realist şi 
idealist în acelaș timp:  perso- 
nagii în carne și oase (Crispin, 
Leandru, Silvia); cel dimtâi ca 
expresie a părții celei  josnice 
care se găseşte în fiecare om în 
anumite împrejurări ale vieţii, 
în timp ce Leandru şi Silvia sunt 
încarnarea sentimentelor nobile 
și pure, a tot ce e înălțător în 
om, mai ales sub imboldul iubirei. 

Contrastul între aceste două fe- 
luri de personagii nu trebuie însă 
să fie atât de tare încât cele din 
wmă să rămână înăbușite de 
marionetele primitivei „Comme- 
dia deli'Arţe“; de aceia e nece- 
sar să [ie atenuate în manifestă- 
rile lor scenice, lăsând în primul 
pian figurile care se prezintă în 
comedie cu adevăratul lor chip 
omenesc. 

Şi tocmai în reprezentaţia dela 
Studio s'a procedat invers, tre- 
când în primul plan marionetele 
şi accentuându-se farsa, chiar 


până la personagii omeneşti, care 
sunt deasemenea interpretate ca 
marionete. 

Dacă textul sar fi citit de regie 
cu mare atenţie, în traducerea 
curgătoare a d-lui Popescu-Te- 
lega, mu sar fi întâmplat această 
mare greşală. 

Și mai este ceva şi mai grav. 
Intr'o operă oarecare, nu se pot 
introduce alte elemente fără un 
permis special ai autorului. Ce 
ar fi zis Benavente dacă ar fi 
văzut introduse în piesa ui cân- 
tece aşa cum este comul final care 
înlocueşte frumosul epilog reci- 
tat de Silvia în piesa originală ? 
Cine a avut ideea nenorocită de 
a adăuga vulgarul și nepotrivitui 
„paso doble“ al acestui: cor? Și 
ce putem să spunem despre cân- 
tecul Silviei în scena din grădi- 
nă, deasemeni așa de nepotrivit 
şi care inlocuește poezia plină qe 
fammec, care trebuia să fie reci- 
tată de amândoi  îndrăgostiţii, 
Silvia și Leandru, în cadrul «unei 
duice şi romantice melodii, care 
deaboa se aude în depărtare? 
Unde sunt toate aceste fnumu- 
seţi în regia dela București ? 





IONEL ȚARANU 





obține un frumos succes în 
spectacolul „Acceleratul 402“ 


E i it iad 


Mai mult încă. In ziua pre- 
mierei sa introdus o bucată 
dintro autentică „Commedia 
dell'Arte” ita-ană, care  servise 
ca piesă experimentală la confe- 


rința admirabilă a d-lui Ion 
Marin Sadoveanu, la Teatnul, 
Naţional, despre acest subiect, 


Acolo era foarte polrwită, dar 
în piesa lui Benavente nare nici 
un rost. Criticii nu și-au dat 
seama că bucata aceasta a fost 
adăugată, ba chiar uni: învinuesc 
pe  Benavente. Am aflat că în 
celelate reprezentații a 
scoasă, din fericire, dar se pare 
că au mai rămas celelalte lucruri 
adăugate care, împreună au jocul 
nepotrivit, strică complet piesa, 

Acţiunea fiind localizată în- 
tun oarecare oraş, probabil ita- 
lian după aluziile lui Crispin, şi 
în veacul XVII opera se vepre- 
zintă în Spania în costume pro- 
prii  personagiilor clasice în 
ceeace priveşte marioneteie (Ar- 
lechin, Colombina, Polișinel, etc.) 
şi pe celelaite personagii ome- 
neşti, în costumele veacului co- 
respunzător, dar, în nici un caz 
actrițele nu trebuie să fie îm- 
brăcate în costume așa zise spa- 
niole din veacul al XIX, aşa cum 
am văzut la Studio. Şi dacă cel 
puţin ar fi fost bine înţelese, De 
unde s'au scos acele mantii co- 
iorate ale Colombinei și ale d-nei 
Potoşinel ? Mamtiile spaniole albe 
sau negre numai. 





Rânduri şi gânduri 


DRUMURI 


ȘI RĂSPÂNTII IN TEATRUL ROMÂNESC 


După scurgerea câtorva sta- 
giuni în care literatura dramatică 
autohtonă a fost prezentată ae 
multe ori în condiţii vitrege, 
pare că ne vom apropia din nou 
şi fără şovătallă, de izvoarele 
sănătoase ale uimbii şi sufletului 
românesc. 

Priceperi despre cari nu vom 
întârzia să vorbim au împins în 
locul cuvenit dramei istorice a 
neamului, lucrări de origină şi 
orientare străină. 

Publicul și actorii — conștienți 
de valoarea operilor — au plâns 
poate atunci când pasagii întreg; 
au fast scoase din piesele noa- 
stre istorice fără alt rost decât 
al umilitoaretor sfârtecări urmă- 
rite de o anumită tagmă de pri- 
Păşiți şi multumiţi în ale artei. 

S'a renunţat la reprezentarea 
clasicilor români — a acelorași 
clasici — pe cari învățământul 
secundar îi înfăţişează elevului 
din plin. 

Și cam toate aceste renumţări, 
au venit după desfiinţarea Tea- 
trelor Naţionale dea Cernăuţi, 
Chişinău şi Craiova. 

Ce straniu spirit de prevedere 
la conducătorii vieţii noastre 
artisticei, Teaţrele Naţionale dela 
Chişinău şi Crnăuţi au fost în- 
chise în 1935, pe temeiul unor 
măsuri pe cât de pripite, pe 
atât de vinovate. 

Actorii despre care s'a spus că 
se țineau de intrigi şi-au dovedit 


dim plin calitățile pe cari — în 
nici un caz — nu le-a pomenit 
procesul verbal de suspendare a 
activități lor, 

Pentru observatorul de mâine, 
desfiinţarea acestor teatre rămâ- 
ne un act de condamnabilă ati. 
tudine. 

In locul trupelor noastre de 
teatru, cele dcuă provincii au fost 
împânzite de formatiile streine, 
cari au venit poate, ca co avant- 
gardă a trupelor cotropitoare. 

Ne mai desparte o lună de 
data deschiderii stagiunii de 
iarnă a teatrelor noastre. 

Ce oameni şi ce realităţi ar- 
tistice vor aVea de pus temeiul 
hotărîrilor miitoane? 

Cu bani puţini, cu multă pri- 
cepere şi tragere de inimă sar 
putea reînființa teatrul Naţional 
dela Craiova. 

Colegiul Naţional Carol I, are 
o minunată sală de teatru; de- 
corurile, costumele și recuzita 
Teatrului Naţional sunt păstrate 
acolo. i 

N'ar lipsi decât trupa şi con- 
ducătorul. Această trupă  n'ar 
avea de activat numai în OL 
tenia, ci şi în Banat, 

O activitate rodnică a desfă- 
şurat acest teatru în anul 1927, 
când o parte din trupă juca la 
Craiova, iar alta la Timişoara. 

Astăzi, cână ne-au rămas nu- 
mai trei teatre Naţionale — 


Bucureşti, Iaşi şi Cluj, ar trebui 
să fim pătrunşi ge răspunderiie 
unei activități pe care spirituali- 
tatea românească o cere numai 
artistului etnic. 

Inlăturarea din reportorii a lu- 
crărilor ce nu au nimic comun 
cu aspiraţiile şi cu cultuna noa- 
stră artistică,  avântarea unei 
mişcări artistice prin conducători 
ale căror sentimente să nu fie 
puse la îndoială! 

O  inportanţă deosebită ar 
urma să se dea activităţii artisti 
ce din sectorul  Nord-Vestic al 
țării. 

La Arad, la Oradea Mare, la 
Satul Mare, primăniile ar fi 
mândre dacă ar da ospitalitate 
permanentă unor trupe bune. 

O trupă românească în acest 
sector, corespunde nevoilor reale 
ale publicului nostru, care nu 
poate fi tributarul spectacolelor 
şi artiştilor de altă limbă. 

Acum, în ceasul hotăritor, ac- 
torii sunt chemaţi la datorie. 

Gândug şi sufletul lor se în- 
dreaptă către supremul mijloc 
de redobândire a publicului ro- 
mâneşc curat: reprezentarea 
operilor clasicilor români. 

Prin viaţa pe care o pun în 
tot ce fac pe scenă, actorii aş- 
teaptă să fie chemaţi şi încura- 
jați să desăvâcșească opera sfin- 
țită cu sânge românesc. 


GHEORGHE SOARE 


fost . 


In ceace priveşte rolul lui 
leandru, ca să reprezinte fru- 
muscțea fizică și delicatoţa su- 
fletească, caracteristică acestui 
personagiu, el este de  obiceiu 
veprezentat de o actriță tânără. 
Nici în rolul lui Crispin, cu toate 
că a fosț mai bine încarnat, ac- 
torul n'a reușit să dea în fai- 
mosul prolog a! piesei toată fru- 
museţca pe care o are, deşi tra- 
ducerea lu: e perfectă. 

In general jocul artiştilor sa 
făcut la Studio aza cum. ar fi 
trebuit să fie la o veche și ade- 
vărată „Comedia  de.l'Arte”, şi 





nu cum ar fi trebuit jucată în 
chip mai modern: cxcesul de 
m.mică dăunează dialogul curgă- 
tor, spiritual, umoristic, pe care 
pubiioul n'a putut să-l prindă, 
deoarece rămâne ascuns sub bu- 
toneria grosoană cu care a tust 
interpretat, din cauza unei con- 
cepții greşite. 

Sun! sigură că, dacă piesa s'ar 
fi jucat cu aţă înțelegere regi- 
zorală, impresia publicului bucu- 
reştean ar fi fost cu totul alta. 
Și mă mir cum un autor vestit, 
isureat al Premiului Nobel in 
1922, adică după această piesă şi 
multe altele, şi care încă este în 
viață, nu a meritai mai mult 
respect. 


MARIA VICTORIA JIMENEZ 
Insărcinată cu Misiunea 
Culturală pe lângă 
Legația Spaniei 





INFORMAŢII ȘI NOTE 


„TIMON II“ LA TEATRUL 
NAȚIONAL 


Comitetul de lectură al 'fea- 
trului Naţional din București 
a admis spre a reprezenta pe 
scena pr:mului nostru teatru 
noua comedie în trei acte Ti- 
mon ÎI, datorită d-iui Ion Sân- 
Giorgiu, 

Autorul comediilor de repu- 
taţie curopzană Duduca Szvas- 
tițta și Omul zi:ei, va reapare 
București în prima parte a sta- 
giunii viitoare. 
pe afişul Teatrului Naţional din 


O piesă românească în- 
chinată dramaturgului 
italian 


D. Sergiu Dumitrescu, actorul 
de frumoase resurse, pe care l-am 
aplaudat ultima oară în Ilenric 
IV de Pirandello, ne făgădueşte 
acum o rentrare pe scenă, ca... 
autor dramatic. . 

Apreciind  verva, pasiunea şi 
virtuozitatea scenică a d-iui Ser- 
giu Dumitrescu, amintim că dom- 
nia sa a trecut cu succes examo- 
nul de scriitor, colaborând la di- 
verse publicaţii şi dând la iveală, 
încă de acum patru ani, romanul 
„Parada suridlo-muților“; o carte 
turburătoare, întâmpinată cu in- 
tores deoscbit Ge critica  litaroză 
şi tipărilă până acum în două 
ediţii. 

De data asta, se pare că e vorba 
de un manuscris, care poate pune 
la îndemâna unui reg:sor destoi- 
nic, elemente scenice încă nefo- 
losite într'un spectacol românesc ; 
un manuscris care oglindește 
toate îngrijorările şi năzuințele 
vremii noaştre — ca și luptele ce 


Tribuna TVineretului 


a reușit ca priatr'o curajoasă 
ș: persaverentă acţiune de des- 
batere a problemelor româneşti, 
să devină unul dintre cele mai 
bune săptămânale  naționaiste 
din țară. 

ldeia naţională cu tot com- 
plexui de probeme ce se lcugă 
de ca a fost crezu! în jurul că- 
vuia au miiitat în cei peste 4 ani 
de apariţie, toți redactorii gru- 
pați în jurul revistei. 

Luptând cu adversităţi si greu- 
lăţi de tot felul lupta „Tribunei 
Tineretului“ a început să fie in- 
cununată de sutres. 

O parte din sbuciumul din ido- 
ile şi din iozincile tormulate de 
ea, fac azi parte din programul 
de realizări al actualului guverna 
naț-oninist. 

Revista care este condusă de 
d. Mihail Daneș, se bucură, de 
coiaborarea d-lor; Docent dr. V. 
Trifu. Radu Gyr, Vingil Carniano- 
pol, Petre Paulescu V Opreseu- 
Spineni, Adrian Scântee, Aristiţa 
Gabrielescu, Const. D. Cârjan, 
Maria Sârbulescu, Elvira Zumfi- 
rescu ş. a. 


„Mărturii din trecut: 


modesta şi atât de cuprinzătoarea 
broșură dată la iwcală zilelz 
uceslea de d. Aurel Bugariu, în 
colecția „Universul Literar”, nu 
pune în circulaţie numai nvmeie 
unui cercetător iscusit și harnic 
al trecutuiui românesc — ci ne 
înfăț.şează câteva dAncumenia al 
căror conţinut, ni se pare vrod- 
nic de cea mai atentă şi caldă 
piețu.re. 

F:ccare pagină a  cărticelei 
d-lui Aurel Bugarinu, poartă viu 
„„— între siove până :eri neștiut= — 


se duc azi, pretutindeni,  îrmpo- îndemnul celor ce au 'Ştiuţ să ne 
triva egoismului, rutinei și pre- Păstreze sraiul și virtuțiie stră- 
judecăților ce învrăjbesc omeni- moşeşti în cele mai grele în- 
rea. Piesa, închinată memoriei cercări. 

ilustruwu: dramaturg italian Luigi Și în fizcare filă întoarsă, 
P.randeilo, e sugestiv intitulată: desluşim bălăile de inimă ale 
„Pământul se mișcă“. ce.or pomeniţi. 

alia diaată 





REVOLUJIIA 
TOTALITARĂ 


ȘI STATUL AUTORITAR 


(Urmare din pag. I-a) 


noua spiritualitate, In fond el rămâne legat de toate for- 
țele oculte ale vechilor regimuri democrate: industrii, aso- 
ciaţii bancare, combinații de culise ale diferiților oameni 
influenţi. interesele particulare ale oamenilor la ordinea 
zilei. într'un cuvânt, chiar când adoptă instituţiile lumii 
noui, statele autoritare care apar azi — așa cum apăruse 
eri. Austria „frontului patriotic“ a lui Schuschnigg, Polo- 
nia, regimului de coloneli, etc, nu-şi pot însuşi conținutul 
statului totalitar. Și aceasta pentru sfântul şi unicul motiv 
că acest conţinul — nu poate suferi vreo mişcare de trans- 
lație dintr'o țară în alta; el creşte din realitățile organice, 
din istoria liecărei naţiuni identificându-se într'o mișcare 
naţiona.ă, sub conducerea unui conducător predestinat. 
Ori, ceeace interesează în judecarea lumii noui este toc- 
mai acest conţinut suiletesc nou, acest „,OM'“ nou care se 
naște din statul totalitar și care va da formele juridice de 
mâine ale Statului. Omul nou aduce cu el în mod necesar 
principiile și legile Statului nou, în timp ce legile nu pot 
aduce un om nou. Diferenţa esenţială între statul totalitar 
şi cel autoritar pur şi simpiu este că primul oreiază omul 
nou, lumea nouă pe care nu o va putea abroga nimeni şi 
care prin forța lucrurilor își va impune vederile, în timp 
ce statul de autoritate nu aduce decât artilicialul câtorva 
legi noui, pe care el însuşi le va putea inlocui mâine, 
Trăirea adâncă în viitor pusă faţă în faţă cu efemerul coli- 
dianului în care se complace statul autoritar, trazează dis- 
tincția între îelul de a vedea și a lucra în cele două state. 


Deaceca nouă ni se va părea mult mai 
bunăoară că în toiul: unui război hotăritor, 


semnificativ 
oficialitatea 


germană este preocupată — odată cu întregul popor — de 
deschiderea „Casei artei germane“ și alirmă că arta este 
„funcțiune“ care nu poate îi oprită nici în timp 'de răz- 
boiu, căci nu este o distracţie, ci o condiţie de viață, de 
existență a națiunii, decât faptul că Franţa a hotărît să 
abandoneze firma dela 1789: egalitate, libertate, trater- 
nitate, înlocuind-o cu o alta ceva mai actuală, 

Deci, în sensul acesta: al înnoirilor sufleteşii, al creerii 
unui om now unui erou modem, vom căuta să lămurim 
în numărul viitor problema „Omului, în statul totalitar“. 


COSTIN 1. MURGESCU 





0 





AL, 





II 

Impinse fotoliul mai lângă sobă și așezându-se, căută 
din ochi ţabacherea. Natalia i-o aduse cândva, mor- 
măind: 

— Iar fumaţi... 

— Iar. 

Și începu să-și răsuecească ţigarea. Privirea doicii se 
agăță de perdea, posacă, dezorientată, ca un liliac 
prins din zboru-i mut, Căzuse prea multă zăpadă și 
lumina de peste tot indurera ochii. Xrec anii. Trec... la 
fel, de sute şi mii de ani, trec: unul și pe urmă altu! şi 
pe urmă altul... aci prea incet, aci prea... Și deodată 
incepi să nu mai numeri: o iarnă, încă una,.. Cine şi-ar 
mai fi putut aminti în acea după-amiază înzăpezită, 
privind pe fereastră peisajul greoi, primăvara sau alt- 
ceva decât uitatele tristeţi? îmbătrânise pe  neștiute, 
aşa ca o frunză care păleşte și se usucă și cade şi n'o 
stie nimeni. Sunt atâtea frunze pe un pom, pe fiecare 
pom... Erau atâtea frunze pe fiecare pom.. Când cra 
mică, Truda credea că toamna trebuie să moară toată 
lumea, ca frunzele și ca Petra şi ca păsările. 


— Păsările n'au murit, mititico. Au plecat și an să 
se întoarcă. 

— Degeaba, Nana, Dacă nu le mai văd eu şi nu le 
mai aud, e de parcă ar fi murit cum a murit Petra şi 
cum au murit frunzele. Aşa o să fie şi cu Draga şi cu 
mine și cu tata, și cu tine şi cu toţi. Ai să vezi. 


Ca să nu se mai gândească, îndrăzni să reia firul 
vorbei şi să-l toarcă, tot aşa de încet: 

— Și cum vă spuneam, îl iubește ca pe nimeni altul. 
E întâia ei dragoste adevărată și e păcat, la vârsta asta, 
să iubească pe un om bătrân, un om care, de, numără 
anii d-voastră însă pare ceva mai tânăr, dacă e să vor- 
bim deschis,.. Mai ales când a respins atâţia tineri şi... 

— Nu înțeleg dece-mi spui mie toate astea, doică, 

— Păi... 

— Aștepţi să iau vre-o hotărîrt? 

— Da, 

— Eu?! 

— Se înţelege că d-voastră. 

— Dece tocmai eu? 

— Ce fel ge hotărire? 

— Nu ştiu, 

Ochii doicii se întoarseră dela fereastră, Ningea iar. 
I se păru că s'a stins focul. Se duse la sobă și se uită 
ia foc, Simion Simion îi pândea gesturile şi când o văzu 
pornind către uşe, strigă: 

— Ce trebue să fac, Natalia? 


— Vam spus şi vam răspuns: nu ştiu. Am crezut 
că e de datoria mea să vă atrag atenţia, deoarece nu-i 
v glumă şi tocmai că pare glumă, poate deveni o neno- 
rocire adevărată, Şi-mi închipui că n'am greșit, având 
im vedere că eu am crescut-o pe mititica și că em duc 
toate griiele casei şi că sa ţinut seamă, întotdeauna, 
de părerea şi sfatul meu. Instârșit, pentrucă mă con- 
sider şi sunt considerată, de pe când eram tânără, ca 
și cum aș face parte din familie, Nu? 

— Ba da, Nana. 

— Deci, n'am vrut să vă supăr dacă, 

Se ridică brusc. Aruncă țigarea: 

— Iartă-mă că te 'ntrerup, Natalia, 

— Mă rog, 

— Vreau să întreb cum, sau de unde ai aflat și de data 
asta că e îndrăgostită? 

Doica surise, Ce puţin o cunoștea Simion Simion pe 
mititica. Gradul de rudenie nu însemnează nimic în 
cunoașterea şi înțelegerea de oameni. S'ar fi zis că nu 
a trăit lângă ea și că n'a iubit-o niciodată. Cât o iubea 
insă doica. nu uita o singură clipă. 

— Atât de îndrăgostită n'a mai fost, vă asigur, dom- 
nu mare, De data asta, drept să vă spun, mă surprin- 
de că n'aţi băgat de seamă, 

— D-ta cum ai băgat de seamă? 

— Foarte lesne,.. 

— Să aua, 


| Mai intâi, de când a venit doctorul, nu se mai 
imbracă la fel ca inainte, 

— Aşa! Cum se imbracă de cână a venit el? 

— Pune rochii albastre şi verzi care, nu-i vorbă, se 
potrivesc de minune cu anii ei dar... 

— Spune, 


— «dar cele dinainte erau negre, De aţunci erau 
toate negre, Nu? 


Apoi, am văzut-o, adeseori, cu ochii plânşi,, 
Simion Simion începu să se îngrijoreze, Până mai 
dineauri, povestirea doici; îi 
„bârfeli” de 
nemaiiubită 


aa 
bătrânică 

în  perma- 

nență de copilul crescui 


şi ajuns în rândul oame- p 


nilor mari. Acum... Tru- reală 
da plânsese destul în ii 
copilărie. EL se depărtase 
de ea, îi împlinise toate 
dorințele (până şi gră- 
dina cu trandafiri gal-. 
beni) ; câteodată îi fusese 
tare dor de ea, şi fiindcă 
o ştia mulțumită în de- 
părtare, n'o chemase, ca 
să nu-i  îmbâcsească to- 
ropeala de azur a tinere- 
ţii, cu mohorita lui pre- 
zenţă. Și Truda nu mai 
plângea. Putea sta cca- 
suri luugi la marginea 
apei, putea răsfoi alhu- 
mul cu fotografii și se 
putea privi în oglindă, 
apoi, putea să doarmă 
singură în camera din 
care plecase Draga. Nu 
mâi plângea. Și acum, 
iată, se năruia totul. 








făcuse impresia unei mici 


UNIVERSUL LITERAR 


e. erat 


Nuvelă de COCA FARAGO 


— Plânge?! Pentruce plânge?! 

— Nu știu... Plânge. Pentruce sau mai bine zis pen- 
iru cine, dacă ne gândim puţin.,, Să ne gândim, uite. 
Astă vară, ştiți?, și acum în urmă, toamna, până a dat 
frigul, florile pe care le culegea dimineața, le ducea în 
camera doctorului. 

—- Şi cele din camera mea? 

— Vi le aduzeam eu, din pădure, ca să nu se piardă 
obiceiul... 

— Obiceiul, repetă, în şoaptă. 

Cândva, le culegea Draga, florile acelea, (Natalia işi 
amintea, odată cu el), Şi Draga i-a spus, între zi, Tru- 
dei: 

— Mâine ai să începi tu să aduni flori pentru tata şi 
să i le duri, Vrei? : 

— Și tu pentru cine? 

— Pentru nimeni. De mâine, ai să mergi singură în 
pădure, Eşti destul de mare și Draga e obosită, acum. 
Obosită,.. Nu-i nimic: are o fetiță cuminte și frumoasă, 
și înţelegătoare, ca s'o înlocuiască peste tot... 

— Şi în salonaș, când dereteca Petra? 

— Da, 

— Şi lângă birou, când scrie tata? 

— Şi lângă birou, 

—Și în dormitorul tău? 

— Și acolo. 

— Si în trăsură? Şi la Bucureşti? 

— Peste tol. 

Simion Simion se se uitase întrebător la Natalia și 
Natalia la el. Privirea lor însemna: „Şi tu? Unde ai să 
fii tu? 

„Se râsti: 

— Dece nu mi-ai spus mai demult? Dece mi-ai as- 
cuns? Dece? 

Doica nu se pricepu să răspundă, Intr'adevăr, poate 
că mar fi fost rău să-i deschidă ochii dela început. Dar 
a crezut că... Nu, n'a crezut nimic, La urma urmei, la 
ce ar mai lămuri, acum, cum de s'a întâmplat de a 
tăcut? 

— EI ştia cine-i aduce florile? 

— Nu, Mititica m'a rugat să nu-i spun. Mi-a cerut să 
jur. Și am jurat. Eu nu cale jurămintele, 

Se așeză la birou. Se sculă iarăşi. 

— Ce-i de făcut? 

— Nu ştiu. D-voasiră.,. 

— N'auzi câ te “ntreb? Ce-i de făcut? 

— Bine, Dacă vreţi cu orice preț să vă spun ce vă ră- 
mâne de făcut, vă dau, cu voia d-voastră, un singur 
sfat: propuneţi-i să se mărite cu el, 

— Cu cine? 

— Cu doctorul Brancea. E o partidă care i-ar conveni. 

Dacă nu și-ar fi zgâriat palmele, strângând pumnii, 
Simion ar fi răsturnat scaunul de al cărui spătar se re- 
zemase şi ar fi dat-o afară, ca să n'o lovească, Se stră- 
dui să vorbeaşcă incet, 

— Spui numai prostii, doică, Răducu e ceva mai bâ- 
trân decât mine, chiar. 

— Nu zău ?!? 

— Ei da, pare el mai tânăr dar nu e, asta-i. Nu e 
mai tânăr, ci dimpotrivă. Cum spun, e mai bătrân... Și 
afară de asta, a fost boinav și e încă, poate.., nu mă 
priveşte şi dacă mar fi fost bolnav, tot... Scoate-ţi din 
cap sfaturile pentru mine, Sunt strigătoare la cer. Şi 
apoi, el n'o iubește, 

— E adevărat, n'o iubeşte îusă.., 

—— Nici un „însă”, Vrei să spui că deși n'o iubeşte, îi 
e dragă. Da. Sigur că îi e dragă. Dragă, pentrucă e fata 
mea, şi pentrucă eu ii sunt foarte, foarte drag. Dar nu 
s'a gândit niciodată să... 

— Nu se ştie. 

— Poftim ? 

— Nu se știe. Intrebaţi-l. 

— Ai înebunit? Cum să-l întreb? 

Descleştă pumnii și se apropie de ea. 

— Ia gândeşte-te bine, doică. Nu se poate să fie asa, 
Uite, sunt abea şase luni, decând a venit, Mititica nu 
si-a pierdut minţile aşa, dintr'odată. Na avut când să 
și le piardă. O cunoşti ca și mine, doar... Pe d-ta, prea 








= A Dale 


grijulie (şi ţi se cuvine: i-ai ținnt loc de mamă) te-au 
înşelat câteva lucruri. Mai bine, nu te amestecai... 

Nataliei îi veni să plângă: 

— Aveţi dreptate, mai bine vedeam puţin și de neca- 
zurile mele, că am destule, slavă cerului... Totuşi, pen- 
tru o ultimă oară, vă rog: încercați să lămuriți cele 
câteva lucruri, ce m'au înșelat pe mine. 

— Nu e nimic de lămurit, Ţi s'a părut, 

Și vru să râdă. Ii văzu disperarea din ochi şi tre- 
murul bărbiei şi adăugă, bătând-o, frăţeşte, pe umăr: 

— Nu te infuria, doică, Am vorbit fiecare cum ne-am 
priceput, ce naiba... (Probabil! că vroia s'o liniștească, 
Dar el nu putea rosti cuvinte blânde. A încercat, odată, 
pe când plângea Draga şi a fost ridicol. Draga s'a oprit, 
o clipă, din plâns: 

— Lasă-mă, Simioane. Imi vine să râd, Eşti caraghios. 
Nu te prind pe tine maimuţărelile astea...). 

—.„„Iţi promit că de îndată ce mă voiu convinge că 
nu te-ai înşelat, am să iau măsuri... și ai să vezi, atunci, 
dacă o fi să fie, că nu sunt numai un părinte înțelept 
şi bun, dar și un prieten adevărat... 

Natalia își feri umătul şi răspunse cu puţină ironit, 
încercând un surâs şi pornind spre ușe: 

— Nici că mă'ndoiese. D-voastră aţi dovedit în atâtea 
rânduri că nu greșiţi niciodată.., N'am dece mă teme. 

Simion Simion își pierdu cu desăvârșire calmul. O pri- 
vi crunt, își resfiră barba cu degetele crispate şi po- 
runci: 

— Destul pentru astăzi. Imi vâjâie capul, Vezi de iot, 
să nu se stingă. Și servește ceaiul, Mi-e foame, 

— Bine, bine... mormâi bătrâna și îngenunehie lângă 
sobă, 

El se aştză la birou și se prefăcu, pentru ochii Nata- 
liei, a scrie. In realitate, nici nu muiase penița în cer- 
neală. Capacul de argint vechi şi in formă de șopârla 
nu fusese dat la o parte, Sprijinindu-se pe mișcările de- 
zordonate ale peniţei, gândurile-i buimace se urneau 
gin răvâşeală, Nu întoarce capul când, morocânoasă, 
dupâ ce sutlase în tlacări — fără să fi fust nevoie — 
doica ieşi, vrantind uşa, (ea, care deschidea și închidea 
ușile cu bianaeie uimitoare, ca pe nişte coperţi de cărţi 
cu zâne şi feţi-irumoşi), 

De tot ce se petrecea în casă şi cu oamenii din casă, 
cra de vină el, Sau dacâ nu „de vină“, era obligat să ia 
parte la „evenimente“, și obligat să le cumpănească, să 
și le puna căpătâi, seara, când se culcă şi să le ia di- 
mineaţa, când se scoală, ea pe haine, — parcă de îrică 
să nu i le fure cineva. Le fâcea uitate seara sau dimi- 
neața? 1 le aducea Natalia, încăpăţânală și ascuţiiă, 
spre a-l sili să aibe aerul de stăpan ce era peste lucru- 
rile şi ființele din jur; că, de nu, slugile se obrăznicest, 
Mititica nu se mai întoarce de pe deal nici dela margi- 
nea râului, decât noaptea, când o doboară somnul și îri- 
gul... iar ea, Nana, jiniște nu mai are deloc... | se cere 
să știe ce trebuie şi ce nu trebuie vorbit cu fiecare, să-și 
amintească orice întâmplare din trecut şi să ţină sea- 
mă, veşnic, de viitorul pe care — nu există îndoială! — 
îi prevede și. scoase tabachera din buzunar, Lăsă to- 
cul și răsuci o ţigare. Ca întotdeauna, chibriturile nu 
erau la îndemână, Fu nevoit să se scoale şi să le caute, 
Reveni. Aprinse ţigarea. Luă, iar, tocul. Sigur, i se 
cerea și să nu mai fumeze și să nu mai plece la vână- 
toare, ca și cum ar fi bolnav. — „Băgaţi de seamă, 
domnw mare și îngrijiți-vă că, &e!, omul cu cât înain- 
tează în vârstă, cu atât își aduce aminte, — vrea nu 
vrea, — de bolile suferite în tinereţe și în copilărie şi 
pic !, plesnește sănătatea, ca o păstâie prea coaplă. Nu 
vedeţi cum vă schimbaţi la faţă, dacă vă supără cart- 
va? Şi că nu mai puteți dormi, noaptea, chiar de nu vă 
frământă nimic?“ 

Cuvintele lui Radu Brancea, deși altele, aveau acelaşi 
efect dezastruos, mai ales că el, ca medic, avea drep- 
iate, orişi ce prostie ar fi debitat, Şi toți îl suprave- 
ghiau. Zilele trecute, a tușit niţel, Ieșise pe terasă, fără 
palton, să se uite cum descarcă lemnele feciorii lui Su- 
ru. Făcea atâta larmă, că a vrut să vadă ce-i, L-a do- 
jenit Natalia şi l-a doctoricit și i-a luat şi ascuns tutu- 
uul,,. 





























3 August 1940 


Posomorit, nu auzi când intrase, păşind voioasă şi 
îmbrăcată în catifea albastră, Truda. Inchise ușa, cu 
zgomot: 

— Aici erai, tată? 

Nici nu ridică ochii, nici nu lăsă condeiul, 

— Ce mai întrebi? Nu mă vezi? 

Ea se aşeză pe un Scaun, lângă birou şi-l privi cu 
luare aminte, multă vreme, 

— Te-a supărat cineva? 

— Nu. 

Nedumerită, urmări cu încordare mișcările peniţei 
uscate, apoi se uită la călimară: 

—Ce faci? 

— Bine. Ce să fac? 

— Stiu că „bine“, Te întrebam ce faci, acum, aici, 

— Nu vezi? 

— Nu. 

— Deschide ochii. Scriu. 

Truda zâmbi: 

— Ia uită-te puțin la mine. 

— De ce să mă uit? 

— Vreau să te întreb ceva... 

— Intreabă. 

— Dacă nu te uiţi la mine... 

Intoarse capul, furivs. 

— Poftim. 

— Aşa.., Spune, acum, îmi dai voie să gescopăr că- 
limara? Nu de altceva dar cred că nu e plăcut nici 
folositor să scrii fără cerneală... 

Şi întinse mâna către șopârla de argint. Rușinat, se 
răsuci cu scaun cu tot, spre sobă. Văzând că nu-i ve- 
de zâmbetul, Truda strânse buzele și retrase mâna, 
brusc, 

— Hai, spune, tată, s'a întâmplat ceva? 

— Ce să se întâmple... 

— TŢi-o fi frig ? 

— Cum o să-mi fie frig... 

— Nu te simţi bine? 

— Ei, asta-i acum! 

Se ridică, plictisită, 

— Dacă te încăpăţinezi să vorbeşti aşa... 

Se întoarse, dela use: 

— Nu-mi poţi spune ce ai? 

— Nam nimic, Poți să rămâi... 

Risipi cu mâna o rotocoală de fum. 

— Jar fumezi, tată... 

— Iar. 

— Nu ţi-a spus doctorul să.., 

— Ba da. 

— Şi ne faci în ciudă, lui şi mie şi Nanei? 

— „In ciudă, în ciudă”... Te iei și tu după mofturi 
$i nimicuri, Doctorul ăsta e un pedant și un cara- 
Bhips... Eu nu... adică el e un.. 

— Să-l ascultăm, totuşi. E doctor și-ți îngrijeşte 
inima, : 

— Tocmai. Eu nu-s bolnav de inimă, 

— Incă nu, dar e pericol să devii, Uiţi că... 

— Ce uit? 

— Insfârşit, barim cât stau cu cu tine, renunţă la 
țigare. Parcă faci înadins ca să ne certăm. 

Simion Simion zvârli ţigarea, puţin sâcâit. Sâcâit, 
fiindcă de astă dată la insistența Trudei bănuia un 
fel de respect (cuvântul putea fi prea blând ori prea 
aspru) pentru ceiace spusese doctorul, și nu încă o do- 
vadă de dragoste şi incă o atenţie pentru sănătatea lui. 
Parcă tot aşa i se mai întâmplase cândva demult, tri- 
miţând nişte cărţi la legat în piele abastră, după o 
rugăminte a Dragei, Erau niște cărți despre pictura şi 
sculptura italiană, pe care le primise el dela Radu 
Brancea, Fără indoială, aveau să se păstreze mai bine, 
legate, — nu se insela Draga —, dar oare dece atâtea 
volume nelegate din bibliotecă nu-i atrăseseră mai de- 
osebit atenţia ? (Curând, le-a trimis şi pe acelea, din- 
tun fei de jena), 

— Eşti cel mai drăgut şi mai bun şi mai ascultător 
părinte, din câţi au fost şi sunt şi au să fie. Ai merita 
să te sărut.. 

(— Iţi mulțumesc, Sim. Dacă le duce astăzi, peste 
două săptămâni Je primim, Sărătă-mă...”) 

— N'ai decât, 

II sărută pe un obraz şi pe celălalt şi vru să plece, 
li prinse mâinile : 

— Mai stai. 

— Ce mai e? 

— S'ar zice, având în vedere toate astea, că ţii mult 
la doctorul meu... 

Răspunse foarte liniștită : 

— Adevărat, mi-e tare drag, prietenul tău, Nu ştiai ?| 

— Ne N nu, 

— E firesc să-mi fie drag. Şi tu îl iubeşti, nu? 

— Se înțelege. E cel mai bun prieten al meu, doar... 

— S'a împrietenit și cu mine, tată și îl iubese și eu, 
Pentru asta, nu trebuie să te încrunţi, nici să fumezi 
la disperare. Dacă ar locui aici numai în baza priete- 
niei dintre voi doi. poate că nici tu, nici el și nici eu, 
n'am fi atât de mulțumiți. Trebuie să recunoşti. 

O privi uimit şi câteva clipe nu se mai pricepu să-i 
vorbească, 

După aceia, crezu că e nimerit să încerce un zâmbet. 

— Bine, bine dar... nu despre asta era vorba... Voiam 
să te întreb dacă-ţi trece prin minte cine a fost aici, 
azi dimineaţă ? 

— Nu mi s'a spus. Cine? 

— Pavel Dobriau, 

— Da. Şi? 

— Venise toi pentru... 

— Stiu... 

— i părea foarte rău că nu te găsește... Se interesa 
dată... Era ca intotdeauna... 

— „Indrăgostit, 

— Da. Şi bine creszut și frumos și destul de inteli- 
gont,., 

— Destul, da. Si muncitor, Dacă nu mă înșel, anul 
trecut şi-a imat doctoratul, 

— Printre cei dintâi. 

— Şi omul ăsta perfect 
din toate punctele de ve- 
dere, mă iubeşte. Ce no- 
roc! 

— Dece nu te măriţi 
cu el, mititico? 

— Pentrucă nu-l iu- 
bese.  Intr'o căsătorie, 
părţile” se iubesc între 
ele, nu separat şi inde- 
pendeni una de alta. EI, 
avocutul, ar trebui să ştie 
şi legea asia, deşi nu 
scrie nicăieri,.. 

— Uncori, e mai bine 
să... 

— Fără îndoială, dar 
deocamdată, iartă-mă, am 
alte preocupări. 

— Ai putea să te gân- 
deşti serios. 








(Urmare în nr. viitor) 





TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL! BUCUREŞTI, STR. BREZOIANU 23 Taxa poştală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. 7. T. Nr. 24464-938