Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1940_049_0051

UNIVILDSUL LIIIPAP 


PROPRIETAR: 

SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI, BREZOIANU 23 
DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 
Inscrisă sub No. 162 Trib. Ilfov 





ABONAMENTE: 


autorități și instituții 1000 lei 
de onoare 
particularei 


s00 .. 
250 „ 


REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA 
BUCUREȘTI 1 Six. Brezolanul 23-25 


TELEFON 3.30.10 





—— 








ANUL XLI!IX e Nr. 51 
SAMBATA 14 Decembrie 1940 


Redactor responsabi! ; MIHAI NICULESCU 


APARE SĂPTĂMÂNAL 
PREŢULSLEI 











Schiţă 


NICOLAE STOICA : 





Intrebarea copilului 


de ERNEST BERNEA 


Odată, întrun sat de munte, la vremea când urzește in- 
tunerecul, stăteam de vorbă cu un c>pil. Pa dea.upra cape- 
telor noastre o pasăre a bătut din aripi de câteva ori şi sa 
pierdut în pădure. După un moment de linișie a urmat în- 
trebarea senină a copilului: de ce sboară pasărea? Altă dată, 
privind argintul viu al unei ape ce curgea boltit peste pie- 
trele rotunde ale văii, ca prins de o minune nouă, a intrebat: 
dece curge apa?! A 

Ce minune slă în această făptură mică? Cum de l-a che- 
mat măsura lui călre gânduri.e nsliniștitoara? Ce tainică le- 
gătură îl poartă pe culmea vieții? Copilul este mai aproape 
decât noi de firea lucrurilor. mai aproape de Dumnezeu, 

Zilele omului vrâstnic se scurg într'o formă banală, Fe- 
luritele chipuri ale lumei acesteia și sensul adâ&ac al lucru- 
rilor îi scapă. Omul trăește totul în fugă. Îi scapă nu pentrucă 
e! ar fi în păcat, ar fi sortii dala începul să nu vadă, ci pen- 
tzucă felul în care își trăește viața aci îi închide porțile în- 
țelesului, Cu fiecare zi ce trece, omul se îndspărtează de 
plaiurile bucuriei și ale înțelepciunii. Trufia și dragostea pen- 
tru cele trecătoare îl fac să coboare cele mai de ios trepte 
ale condiției umane, 

Trăind, lumea înconjurătoare îşi pierde taina. Sau mai 
precis, odată cu anii, omul iși pierde un simţ fourte delicat 
dar pătrunzător, care îl pune în stăpânirea substanțelor ul- 
time ale existenții: omul în vârstă pierde de cal mai mulie 
ori simţul interior, simțul adâncimilor. Sâmbureie dumne- 
zeesc moare în el. 

Copilul dimpotrivă, ființă nouă și neprihănită, necum- 
părată de ispitele apurențelor înșelătoare culege pretulin- 
deni urmele minunilor. Când un copil deschide pentru prima 
oară ochii, întreg universul cu tainele lui joacă în apele lu- 
minate ale ochilor săi. 

De aceea lisus iubea aiât de mult copiii, de aceea i-a a- 
rătat ca pe un simbol al crestinismului, lume nouă care pu- 
nea preț pe nevinovăție și naivitate îngerească, pe frăgezime 
şi sete de înțeles. „De nu vă faceți la sl cu pruncii, nici că 
veți inira în împărăţia cerurilor. 

Copilul este o făptură biblică originară. Copilul este o făp- 
tură a vieții neîntinate, este o floare deschisă luminei, este un 
indemn la simplicitate şi frumusețe, In el vorbeşte frântura 
de cer dată omului odată cu începutul. 

Copilul este un mare dar al vieții noastre aci: aduce cu el 
inocența, drăgălășenia și bunătatea. Copilul îndulcește via- 
ţa noastră alâi de amară: făptura sa mică cu aripi la suflet 
ne dă multe învățăminte. Un scriitor rus a spus: zâmbetul 
copilului este pentru mamă ca o rugăciune pentru Dum- 
zsu. Împreajima copilului stărue mereu o atmosferă de lumi- 
nă și frumusețe, 

Când întrebările bat la porțile gândului tău împovărat și 
cer dsslegare, când umbrele amintirilor alunecă pe peretii 
sufletului și cer o rază de soare, atunci stai de vorbă cu co- 
piii. Aplecat asupra adâncurilor, umbli ca străbătut de fiorii 
unei zări virgine. Prietenii te cred nebun şi lumea te-arată 
cu degetul, In rătăcirea ta prin paiiştele unei lumi de dum- 
nezeesc tumult, în setea ta de înțeles şi vrajă, te întâlneşti 
doar cu copiii, 

Cuvântul tău sună sec pentru cei vrâsinici, dar întoarce ca 
pe o frunză spre soure sufletele copiilor cu ochi de mirare, 

Vaslui 1939, 





Dreptatea care s'a făcut și dreptatea care vine 


de COSTIN 1. MURGESCU 


„născocit ideia 


Principiul naționalităților Mărturii de război franceze 
și naționalismul integral 


Teoria drepturilor omului, 
mult ingeniosul instrument 
de luptă al burgheziei 'eu- 
ropene, s'a isbit dela înce- 
put de dificultatea firească 
şi serioasă a drepturilor mas- 
selor: 

Din această pricină, libe- 
ralismul, pentru a se putea 
menţine, a făcut timp deun 
veac şi jumătate, amare e- 
forturi dialectice pe toate 
planurile: vieţii. Astfel sa 
statului con- 
stituţional, a adunărilor re- 
prezentative, a liber-schim- 
bismului, a suveranităţii po- 
porului și chiar a unei socie- 
tăți a națiunilor. Nici una 
însă dintre acestea n'au dat 
satisfacţii mai mari, mâini- 
lor cari trăgeau din umbră 
sforile lumii, ca principiul 
naționalităților, 

Apărută la sfârşitul seco- 
lului trecut și justificată 
printr'un răsboiu, a cărui u- 
nică însemnătate este că va 
rămâne în istorie, ca un fe- 
momen necesar, teoria prin- 
cipiului națiunilor îşi asu- 
mă răspunderea de a curăța 
în sfârşit, drojdia, care ză- 
cea de o sută de ani, pe fun- 
dul butoiulu; liberal. Dar a- 
tât prin înțelesul, pe care 
l-a dat lucrurilor, cât și prin 
chipul cum a acţionat asu- 
pra lor, principiul  naţiona- 
lităților n'a făcut altceva, 
decât să  accentuieze opaci- 
tatea spiritului general, faţă 
de problemele reale și a- 
dânci ale secolului. Căci, 
simpla recunoaştere teoreti- 
că a naţiunilor, în chip de 
comunităţi de sânge, mora- 
vuri şi aspirații, nu consti- 
tue un câștig, capabil, să 
dea o nouă orientare lumii. 
Această recunoaştere, nu fa- 
ce în fond decât să confirme 
vechea teamă de  masse, a 
liberalismului. Acea veche 
teamă, care dela început l'a 
determinat să  scornească 
ficțiunea juridică a statului. 

Naţiunile în această con- 
cepţie, n'au o ființă proprie, 
pentru ridicolul motiv, că 
nu pot să stea în justiţie. A- 
cest lucru nu-l poate face 


decât staţul, adică suverani- 
tatea poporului, iar națiu- 
nea nu e poporul, ci numai 
o parte din el. 

A contesta însă fiinţa u- 
nei naţiuni pe argumentul 
arbitrar, că nu poate sta în 
justiție, este tot unacua 
contesta pentru acelaş mo- 
tiv, fiinţa unui brad. 

Acest punct de vedere o- 
poziționist, îl reprezintă na- 
ționalismul integral. Dife- 
rența între principiul naţio- 
nalităţilor și naționalismul 
integral este, aşa dar, îun- 
damentală. Ea stă în însăși 
natura viziunii lor despre 
bume şi viaţă. 5 

Consegquent sursei sale Li- 
beraliste, principiul  naţio- 
nalităţilor vede lumea prin 
raporturi şi forme. Nimic nu 
există, dacă nu se găseşte în 
permanenţă, într'o serie de 
raporturi, cari îi dau expre- 
sie formală. Națiunea şi po- 
porul, nu sunt decât stări a- 
morfe ale statului, expresia 
lor unică, în lupta cu adevă- 
rata realitate socială: indi- 


vidul: 

Naționalismul integral, 
dimpotrivă, vede lumea cum 
este: în esențe. Individul 


n'are pentru acest fel de a 
gândi nici o realitate, pen- 
trucă, ei doar se naște, tră- 
ieşte şi moare, ca orice mă- 
runt incident al devenirii. 
Națiunea însă, nici nu se na- 





GH. TOMAZIU : 





de LUCA DUMITRESCU 


ște, nici nu moare: națiunea 
este. Prin rădăcinile, prin 
actele şi prin latențele sale, 
națiunea, este permanent. 
Ea nu numai că nu se naște 
și nu moare, dar nici măcar 
nu trăește. Acest fapt ar fi 
prea puţin, pentru naţiune: 
ea face istorie. 

In faţa acestei ideologii 
categorice, principiul naţiu- 
nilor, rămâne deci, numai 
unul din nenumăratele com- 
promisuri mai mult ori mai 
puţin abile, făcute de libera- 
lism, în scopul de a se men- 
ține. 

Cu toate acestea, faptul că 
liberalismul a persistat ată- 
ta vreme, nu se  datoreşte 
exclusiv, acestor compromi- 
suri, ci şi unei împrejurări 
mai simple şi cu mult mai 
meschină: complexului de 
lașităţi ale individului; ne- 
putinții acestuia, de a re- 
nunţa la mirajul unei liber- 
tăţi fără margini. Mai mult 
chiar: părerea noastră este, 
că dacă nu se specula în spe- 
cial asupra acestei deficien- 
ţe psihice a individului, nici 
lanțurile capitalului, nici şi- 
retenia cuvântului şi nici 
chiar vagile concesii reale, 
care sau făcut comunității, 
ici, colo, în istoria acestor 
ani, n'ar fi fost în stare, să 
intârzie până'n zilele noas- 
tre, catastrofa  liberalismu- 
lui, 


„ Desen 


ÎN Ani ae aci ii A ai aaa aa 


1 
Pentrucă noi luptăm peniru cre- 
dințele noastre. Lupiăm cu preţul 
oricărei jertie şi pierderi. 
Pentrucă după drepta'ea făcută, 
tot Neamul trebue să fie lângă noi. 


În viața poporului român intră 
din nou, stăpânitoare și luminoasă, 
dreptatea. Drepiaiea pe căre am 
isgonit-o câţiva ani în urmă. Este 
incepulul descătușerii noastre. Pen- 
trucă era, după bucuria mersu um- 
brită d> mormint> dela 6 Septem- 
bris, un gând care ne apăsa. Binui- 
tori formali, în suflete ne stăruia 
imasinsa Căpiianului încătușat şi 
încarcerat pe nedrept, imaginea 
Căpitanului omorit, 

Procesul celui mai cinstit (și daţi 
acestui cuvânt tot sensul lui areu, 
legionar) profet al Neamului, ne în- 
terzicea orice bucurie. El ne perma- 
nentiza în suflet imaginea nedrep- 
tății care a stăpânit poporul acesta 
şi ne-a răpit nouă, tineretului, Con- 
ducătorul și Căpitanul, 

Acum sa tăcut lumină! Pata ne- 
dreapiă a fost ştearsă şi Căpitanu- 
lui i s'a tăcut dreptate. Cred că ar 
îi tost singurul drept ps care lar fi 
cerut în țara pe care a crescut-o din 


viața și mormântul lui. Dreptul de 
a fi judecat cinstit, de justiția în 
care a crezul şi care l-a înșelat. De 
a fi judecat ds toţi, pentru ioate ac- 
iele și faptele lui. Căpitanul era atât! 


de curat în tot ceeace fica, încât 
nici de judscătorii nedrepți nu s'a 
infricogat, 

Și legionarii lui biruitori au înţe- 
les aceasta. În România legionară, 
Căpitanul a fost judezai. A fost ju- 
decat de o magistratură liberă pe 
cenştiința ei. Și justiția — adevăra- 
ta justiție — l-a achitat şi a reabili- 
tat pe Căpitanul tuturor Românilor. 

Ce fzricit trebue să fe Căpitanul! 
Ce mândru ds draptatea care i sa 
recunoscut. Pentru care a luptat şi 
murit.,, 

lar din ziua sentinței de reabili- 
tare și sufletul nostru s'a liberat de 
povară. Căpitanul poste sta senin. 
lar în sufletul nostru trece acum ce- 
va din seninul Lui. Dreptatea pe 
care o aşteptam sa făcut... 

Numai lupia noastră, nu s'a ter- 


minat, Pentrucă lupta noastră nu va 
avea niciodată sfârşit. Așa cum nu 
are sfârșii viața și istoria acestui 
PGPOT. 

A doua zi după ce dreptatea a 
biruit înlăuntrul Țării, Generalul 
Antonescu și Horia Sima — moște- 
nitorii jerifzi sfinte a lui Comeliu 
Codreanu — au vestit dreptatea de- 
la fruntarii. Dreptatea care încă na 
venit, Dar în care credem. Credem 
cu o tărie de fier. 

Tăria de credință care n=-a adus 
dreptatea care s'a făcut. Tăria de 
credință, pe care vom altei munca 
noastră zi de zi. Şi care ne va 
aduce dreptatea care trebue să 
vină. 

Pentrucă nici fără ea nu putem 
trăi. Așa cum nu puteam trăi fără 
dreptate între noi. 

Pentrucă noi credem în ex, şi în 
calea credinței noastre nu poate sta 
nimic. Nici oameni, nici legi nedrep- 
le; ioate forțele răului şi întunere- 
cului de s'ar coaliza în fața noastră 
şi încă ar cădea. Aşa cum au mai 
căzut. 


Tot Neamul cinstit şi bun s'a aliniat 
lângă cxlocmele Legiunii, 


Pentrucă România  Gărzilor de 
Fier, așteaptă dreptatea, crede în ea 
și lupiă, se baie; moare dacă nui 
se dă, 

Der, ca în preajma tuturor bătă- 
liilor, gândul ni se duce la Căpitan. 
Și Neamul întreg se înd-eapă cu 
no! către El. lar El, din cer ne va 
spune — ceeace eri, în preajma vi- 
fornițelor ucigătoare, dar prin care 
am trecut biruitori, ne spunea din 
pragul închisorii cars trebuia să-. 
înghită: „De rândul acesta, Garda 
nici nu moare, nici nu se predă. 
Garda învinge. 

România gardisiă, rămâne la a- 
ceastă dsviză. U spunem răspicat. 
Cum o spunea Căpitanul în 1938 — 
când aștepta Dreptatea. Dușmanii 
lui n'au înțeles și nau crezut. Au 
înțeles când se aşteptau mai pu- 
in și câma era tărziu... 

În preajima dreptăţii care va să 
vină, Statul național-legionar repetă 
gândul Căpitanului.., 

Vor înţelege ioţi?... 


de MIHAI NICULESCU 


C'est embâtant, dit Dieu, quand 
îl my aura plus ces Francais, 
il v a des choses que je fais, îl 
"y aura plus personne pour 
les comprendre, 
Charles Peguy 


Ele sunt într'adevăr franceze, mărturiile asupra războiu- 
iui pe care le vom face cunoscute acum cititorilor noștri. Dar 
este o particularitate a Franţei de-a lăsa să se întrevadă, din- 
colo de neastâmpărul şi iritarea particularismelor care separă 
insul omenesc de semenul lui, sau neamurile între ele, în co- 
munitatea nestatornică a formelor de viață politică, — clima- 
tul posibil unei înțelegeri, al cărei cuvânt de ordine să fie, 
în orice împrejurare, observarea măsurii și a dreptelor pro- 
porții omeneşti. E o particularitate pe care-am numi-o, fără 
joc de cuvinte, universalistă, 

Aşadar, universalismul spiritului francez constitue încă o 
comună măsură, posibilă, a particularismelor de pretutindeni. 
De aceea, mărturiile de război despre care urmează să vor- 
b:m sunt în primul rând mărturii omenești în fața evenimen- 
tului numit, jără a [i cu aceasta mai puțin franceze. Accentul 
pe care-l punem pe valoarea de generalitate omenească, pre- 
hingind răsunetul mesagiului, nu-i alterează fizionomia carac- 
teristică, proprietatea franceză. 


Cititorul cu destulă practică a literaturii acestui popor, va 
fi fost desigur isbit de nevoia urgentă şi repetată a certitudinei, 
pe care o exprimă. Albert Thibaudet, reluând faimosul 
reționament cartesicmn care deducea faptul existenței din 
existența cugetării, făcea din îndoială, suprema dovadă exis- 
tențială. În expresia paradoxală : „mă îndoesc, deci sunt“, el 
contura o trăsătură caracteristică a spiritului francez. 

Dar ce înseamnă îndoiala ridicată la rangul de certitu- 
dime supremă existenţială, decât pânda lucidă și punerea în 
gardă împotriva plăsmuirilor informe ale unor imaginaţiuni 
exaltate de lipsa oricărei constrângeri ? Impotriva oricărei cer- 
titudini care nu își înfige rădăcinile și nu îşi absoarbe sucu- 
rile din încertitudime, din îndoială. Impotriva miturilor care, 
în cultură ca şi în viața politică, dislocând simaetriile și alte- 
rând proporțiile omenești dau naştere lu opere și forme de 
viață politică neviabile, 

Cultivarea îndoielii, — nu pentru ea însăși ci pentru rezis- 
tența lucidă la solicitările unor aventuri sterpz de înțelesurile 
semnificative ale trăirii personale, își găsește repli- 
ca simetrică în altă trăsătură caracteristic franceză. E acea 
slăbiciune manifestă pentru onoruri şi ranguri de tot felul, 
cbițnute prin recunoaștere oficială, de care dădea dovadă un 
artist ca Rodin când pretindea să i se acorde loc de frunte în 
ceremonialul înmormântărilor de oameni publici, scu un Pauli 
Vat€ry, prezidând cu dezinvoltură tot soiul de comitete și aso- 
ciații de cuconeturi ale căror preocupări mondene v'au nici 
în clin nici în mânecă cu arta sau literatura. Tot un francez, 
Jaques Chevalier făcea nu de mult observațiu, (în Revue des 
Deux Mondes din 15 Octombrie 1940, că în Franţa „oamenii 
de cel mai înalt merit nu sunt satisfăcuţi, decât atunci când 
el este sancţionat“. Fără îndoială, certitudinea pe care o poate 
da recunoașterea de către ceilalți a meritului propriu este 
climatul cel mai prielnic pentru rodirea îndoelii lăuntrice. 
Numai cei cu adevărat înzestrați rezistă acestei proba. In lo- 
cul îndoelii care cedează, împovărată de onoruri şi distinc- 
țiuni publice, imfatuarea lipseşte de însemnătate şi acoperă 
cu inezpresivitatea anonimatului pe ceilalți. In toate cazurile 
însă, aceeași nevoe a unei certitudini materiale, concrete, îi 
îndeamnă să caute și să preţuiască recunoaşterea publică. 

Sub alt aspect, nevoia de certitudine este aceea de-a căuta 
cel puţin motivele (les raisons) dacă nu explicația unor împre- 
jivrări, chiar în momente ce s'ar părea că sunt cele mai puţin 
indicate pentru astfel de căutări. De exemplu însușirea sau 
voința de „a vedea lucrurile aşa cum sunt“ pe care o subli- 
niază cu o mândrie franceză, Armand Petitj2an, în prezen- 
tarea „Mărturiilor asupra războiului“, apărute în ultimul nu- 
măr din La Nouvelle Revue francaise. Ultimul — cu câtă 
melancolie scriem cuvântul, vor înțelege doar cititorii sta- 
tornici ai N, R. F.-ului, cum îi spuneam familiar — adică aczla 
din luna Iunie 1940. Sunt fragmente de scrisori primite dela 
corespondenți depe front, aparținând czlor mai diverse pro- 
fosiuni şi îndeletniciri, din societatea franceză : scriitori, zia- 
riști, avocați, foşti parlamentari, profesori, diplomați de ca- 
1ieră, comercianţi, etc. Nu veţi găsi în ele revelații asupra 
războiului spectacular ci doar simple mărturii ale czlor cari 
„au asumat pe deantregul răsboiul“, — impresionante prin do- 
rința de :a-și da seama singuri, lor înşile, asupra certitudinei 
inexorabile a evenimentulati, 

Războiul favorizează o optică radical deosebită de aceea 
d vremurilor de pace, o privire specială asupra oamenilor 
și lucrurilor, Iată, în acest sens, mărturia unui fost luptător 
din războiul dela 1914: „In timpul ultimilor ani de ceza ce 


sa numit pace, am urmărit cu toții jocul european, ca pe un 


spectacol. Spuneam şi eu, ca toată lumea: Franţa, G>rma- 
mia, Anglia. Când s'a declarat războiul am văzut oameni şi 
suferințe“. Părerea aceluiaș este că războiul are cel puţin o 
virtute logică, discriminatoare, de a distinge între esenţial 
şi accesoriu: „In război ştii ceea ce-ţi place și ce nu-ți 
place, ceea ce-i bine și ce mu este. lată inventarul ce tre- 
buia întocmit“. 

Despre ce fel de inventar sau de bilanț poate fi vorba? 
Se pare că era unul la care începuse să lucreze generaţia 
celor din războiul trecut, întrerupt în răstimpul de pace, — 
bilanţ ce urma să fie continuat în actualul război. Datorită 
aceleași optice speciale, războiul devenea climatul necesar al 
continuării unei opere de revizuire generală a valorilor, în- 
treruptă în 1918, ca și cum răstimpul de pace care a urmat, 
pănă în 1938 — „Ventre-deuz guerres“ —-— ar fi stânjenit prin 
tr'o răsturnare paradoxală a înțelesurilor, ceea ce războiul — 
„cette retraite“ ! — începuse să edifice, s'ar zice aproape în 
linişte. 

Sub raportul aspectului edificator a! războiului, deose- 
bit de interesantă ni s'a părut mărturia unui tânăr atașat 
de ambasadă la Varşovia: „câteva luni înainte de criză do- 
ream războiul ca pe un apocalips în care să mă scufund fără 
greutate, odată cu restul omenirii. Laşitatea a dispărut când 
simţii contactul războiului. Nu mă mirai de această despuiere; 
dobândeam în sfârşit sensul ireparabilului şi constatai, cu 
toate aceste ruine, că spiritul nu-mi era o tabula rasa, că ve- 
deam dimpotrivă, înălțându-se din el, un edificiu simplificat 
dar rezonabil şi sigur“. Era „bucuria certitudinii“ p2 care o 
dă conştiinţa efortului încadrat și „impresia încurajatoare 
de a fi făcut ceva“. Pentru tânărul diplomat francez, războiul 
mnerților a fost prilejul formării unui spirit asemănător cu al 
acelora cari fac războiul adevărat. Ii lipsea doar sancţiunea 
viscului morții şi atunci când aceasta n'a mai putuţ fi înlă- 
turată, el era pregătit: „Bombele şi gloanţele avioanelor, 





(Urmare în pag. 3-a) 





Ne-am exprimat deseori 
aici punctul nostru de vede- 
re în problema culturii ro- 
mânești. Avem convingerea 
anume că principiile acestei 
culturi nu trebue să le cău- 
tăm decât în tradiţie, fie pe 
calea cercetării documente- 
lor tradiţionale pe pământul 
românesc, fie păstrând legă- 
tura cu clasicismul elino- 
latin, prin cercetarea directă 
a isvoarelor, mai ales că or- 
todoxia a pornit din apropie- 
rea acestor isvoare. 

Cu vremea, vom dovedi 
cititorilor, în lucrări de sin- 
teză teoretică sau altfel, că 
punctul de vedere adoptat 
este productiv şi ne fereşte 
de greșeli ce se plătesc 
scump. Apariţia lucrării 
d-lui Gheorghe Racoveanu 
„Gravura în lemn la Mână- 
stirea Neamţul'““, este un Fri- 
lej de verificare și întărire 
a convingerilor noastre, dar 
şi o mulțumire că studiul 
istoric al tradiţiei se află as- 
tăzi salvat de primejdia a- 
matorilor de „pitoresc“ şi 
întreprins numai pentru 
serisul său spiritual. Urmă- 
toarele rânduri ale d-lui Ra- 
coveanu, din „Prefaţă“, sunt 
într'adevăr decisive. în pro- 
blema tradiţiei: „Strâns le- 
gată de textul pe care îl în- 
frumuseţează, icoana gravo- 
rului ia totdeauna caracte- 
rul unui comentariu în fi- 
guri al acestuia. În compo- 
ziţia gravorului nimic nu e 
fără rost. In compoziţia lui 
greutatea cade pe justa ex- 
primare a ideii“. Considerată 
în aspectul său public, ma- 
nifestat scriptural sau plas- 
tic, tradiția e deci aceasta: co- 
mentariul la text. Avantajul 
moral al comentariului la 
text constă în primul rână 
în aprofundarea acestuia, 
prin urmare în efortul justei 
interpretări şi cunoaşteri, — 





MUNCĂ... 


Suflă guşe peticită de foale 


Peste cărbunii din vatră — roșite ciolane 


CRONICA 


UNIVERSUL LITERAR 





Gheorghe Racoveanu 
la Mânăstirea Neamţțul 


și în al doilea în stârpirea 
duhuiui criticist. Asupra a- 
cestui fapt trebue să insis- 
tăm spre a nu se înţelege 
greşit cea ce afirmăm. Ter- 
menul  „comentţariu“ vine 
din latinescul „commenta> 
rium'“, care înseamnă a „cu- 
prinde în minte“, „a pune 
ceva în minte“ (cum mens). 
Logic vorbind, operaţia de 
a comenta exclude orice tă- 
găduire critică a cuprinsului 
cercetat, iar scopul între- 
prinderii unui „„comentariu'“ 
nu este aşa zisa analiză 0- 
biectivă, care nu se deosibe- 
şte prea mult de  curiozita- 
tea copiilor de a vedea din 
ce e făcută o jucărie, ci sin- 
teza subiectivă adică rapor- 
tarea la subiectul ziu a a- 
devărului rodnic din text. 
Numai dacă găseşti adevă- 
ruri adânci întrun text îl 
comentezi, altminteri, dacă îl 
socoți de puţină valoare spi- 
rituală, îl părăsești fără să 
te preocupe, sau cel mult îl 
supui unei critici în care, 
pe argumente de principiu 
din doctrina ce înglobează 
textul, îi condamni lipsa de 
adâncime sau intenţiile ere- 
tice. A face critică şi a co- 
menta, nu este acelaș lucru. 
Astăzi se înțelege greu dis- 
tincția noastră, și cu mut 
mai grea este ap'icarea con- 
secinței aceste necesare dis- 
tincțiuni, Când, de pildă, în 
obligaţiile noastre de recen- 
zent săptămânal al cărţilor, 
avem de aface cu lucrări de 
valoare pe care simțim da- 
toria să le comentăm, stâr- 
nim deseori acuzația de a 


Ca să facă din oţel un drug moale 


Ca pentru buzate şi nesătule ciocane... 


Și fierarul, plin de praf şi de zgură, 


complica prea mult lucrurile, 
iar atunci când, în schimb 
invocăm principii spre a co- 
recta publicaţii de mai mică 
valoare, metodei noastre i se 
impută  intransigența. Noi 
vom răspunde totdeauna o- 
biecțiunilor de orice fel, că 
dacă e vorba să muncim se- 
rios la formarea unui spirit 
în cultură, trebue să lucrăm 
numai într'anumit mod, i cu 
orice risc. Un „comentariu“ 
la textele sfinte, în sensul 
stabilit aici, se înțelege că va 
fi pentru noi o mare bucurie, 
date fiind adevărurile veci- 
nice închise în versete de 
autorii sacri. Care erau pu- 
tințele de sinteză, adică de 
formulare în chip nou a ide- 
ilor adâncite, la călugării de 
la mânăstirea Neamţul? Răs- 
punsul se degajă ușor, dacă 
ne gândim că înoirile de ori- 
ce fel, pornind de la isvoare 
religioase, au avut. puterea 
lor în credinţă. Asupra aces- 
tui punct d. Gheorghe Raco- 
veanu spuna iarăși limpede: 
„kiravorii nemţeni erau că- 
lugări; şi călugării aceștia 
trăiau învățătura Bisericii, 
în forma ei cea mai auten- 
tică. Iconografia ortodoxă, 
imnografia bisericească şi si- 
naxarele cărților de slujbă 
erau dreptarele lor în arta 
aceasta“. (op. 19). O istorie a 
momnahismuiui românesc în 
ait fel decât al succeiunii 
temporale, al faptelor și da- 
telor, trebue scrisă. Şi auto- 
rul ce-o va întreprinde, va 
constata firește, că la noi, 
călugării nu făceau ştiinţă 


PLÂNSUL TRESTIEI 


laică, în schimb ei erau păs- 
trători ai credinței, ei ştiu 
ce au ştiut părinţii răsăriteni 
ai ortodoxiei, şi ca atare lu- 
crările lor s'au restrâns la a 
fi comentarii ale adevăruri- 
lor moştenite. Fireşte, astăzi, 
este o problemă importantă 
pentru noi să cercetăm în ce 
măsură, contactul cu „lu- 
minile'“* apusului a întrerupt 
această tradiție de mare va- 
loare. Oricât de gravă va fi 
ruptura, avem convingerea 
însă că ea ze va vindeca spre 
binele originalității noastre 
etnice. In orice caz, trebue 
înțeles cedată pentru totdea- 
una că evlavia călugărilor 
n'a avut la bază superstiția, 
dacă prin acest termen vrem 
să arătăm isnoranța sau îna- 
poierea faţă de mentalitatea 
medernă. Numai lipsa de în- 
formaţie filologică ne face să 
căm termenului „superstiție“ 
un cuprins peiorativ, cuvân- 
tul însemnând de fapt „măr- 
turie“, „rămăşiţă“, deci ceea 
ce rămâne să dovedească un 
adevăr, după moartea celui 
care afirmase prin viața sa 
un adevăr. Or, în acest sens, 
creştinismul ortodox este 
bogat în „superstiții“, adică 
în mărturii transmise prin 
tradiție (predanie), dela pri- 
mii fondatori ai doctrinei. 
D. Racoveanu remarcă pe 
drept cuvânt că „elemente 
româneşti“ de pitoresc întâ.- 
nim puţine în gravura ce-o 
cercetează, cum ar fi o secu- 
Te, o maramă, 0 coasă, — și 
că prin urmare călugării lu- 


REVELARE 





LITE 
Gravura 


crau după canon. Pe noi toc- 
mai această aplicare a cano- 
nului ne interescază mult, 
iar gândul că dacă s'ar fi fo- 
losit de forme locale, ar fi 
făcut din gravură o artă ro- 
mânească, ni se pare o neîn- 
țelegere gravă a problemei. 
Credința impunea călugă- 
rului artist să apeleze la me- 
toda tradițională în exprima” 
rea ideilor stârnite de textul 
comentat, şi deoarece credin- 
ţa preceda alegerea metodei, 
se înţelege că accentul de va- 
loare cade pe elementul spi- 
ritual.  Satisfacția  moastră 
este de a constata dovezile 
trăite pe pământ românesc. 
Spre a îndruma pe lector 
în înţelegerea celor 60 de 
gravuri ce le reproduce în 
carte, d. Racoveanu a însoțit 
volumul cu descrierea plan- 
șelor încât, cu ajutorul des- 
crierii respective se va ve- 
dea importanța canoanelor 
respectate. lată de pildă nu- 
meroasele elemente ale tra- 
diției, prezente în prima gra- 
vură: „ciata îngeri.or, în 
frunte cu Sf, arhanghel Mi- 
hail (dreapta), ciata îngerilor 
în frunte cu Sf. arhanghel 
Gavriil (stânga); Maica 
Domnuaui în mijlocul sfinți- 
lor; urmele tălpilor Mântui- 
torului pe munte, ciata apos- 
to.ilor, ciata ierarhilor, ciata 
cuvioșilor, ciata muceniţe!or, 
ciata proorocilor, etc. 
Toate aceste elemente din 
care se compune o icoană, 
trebuesc așezate după rosturi 
precise, şi autorului unei 
gravuri îi va fi lesne să re- 
alizeze o operă vie, numai 


Corespondența noastră 


De când am plecat de-acasă 


RARA 
în lemn 


când el va fi pătruns sensul 
spiritual al fiecărui chip sau 
semn divin. Iar simpla înţe- 
lagere tehnică, fără credință 
nu este cu putinţă, fiindcă, 
am văzut, pe temeiul anali- 
zei obiective nu se produce 
un comentariu. 

Ar fi acum de arătat în 
recenzia de faţă, acele puncte 


din istoricul gravurii în 
lemn, care pot interesa pe 
lector, precum și lămuriri, 


spre a spune astfel, plastice 
asupra gravurii la mânăsti- 
rea Neamţul, chestiuni ce le 
tratează autorul în decu- 
menntata „Introducere“. Ce- 
jace trebue reţinut este a- 
mănuntul istoric că gravura 
în lemn sa impus ca artă 
piastică de mare interes, — 
odată cu invenţia tiparului. 
Ca meșteșug, era ştiută şi fo- 
losită dinainte, şi în unele 
locuri stofele se vopseau cu 
ajutorul gravurilor sărate. 
Existenţa artei de a tăia de- 
sene în lemn, a putut da i- 
deia de a tăia sau de a turna 
şi litere, de pa care să se 
reproducă apoi scrisul impri- 
mat. Astfel s'a născut impri- 
meria. Odată cu adoptarea 
tiparu.ui s'a pus însă și pro- 
blema ilustrări: cărții tipă- 
rite. Pentru cărţile manu- 
scrise, se știe că ilustraţia 
consta în miniaturi, lucrări 
de mare valoare fiind pro- 
duse direct de mâna unui 
artist. In cartea tipărită, mi- 
niatura nu se mai putea face 
direct de un artist, din mo- 
tive tehnice lesne de înţeles. 
Astfel gravura în lemn a 
trecut pe primul pan odată 


14 Dacembrie 





cu invenţia tiparului, alături 
de imprimarea scrisului. D. 
Gheorghe Racoveanu cbser- 
vă faptul de deosebită im- 
portanță, că Românii sunt 
printre primele popoare eu- 
ropene care au adcptat tipa- 
rul, (1504,—domnitorul Radu 
cel Mars), înaintea tuturor 
popoarelor vecine, şi în tlegă- 
tură cu asta, desvoltarea ar- 
tei gravurii în lemn la mâ- 
năstiri, pe lângă care se îi- 
păreau şi cărţile. In ce pri- 
veşte lucrările reproduse în 
prezentul volum tipărit de 
„Fundaţia pentru literatură 
şi artă“, gravuriie în lemnu 
dela mânăstirea Neamţțul da- 
tează din secolul! trecut, anul 
1860 fiind ultima dată când 
Sau mai tipărit cărți biseri- 
ceşti cu literele cirilice. Căci 
trebue să reținem  observa- 
ţia că gravurile la care 
ne-am referit sunt în strâns 
raport cu literele cirilice, — 
şi că explicaţiile date de 
gravor sub desene, pe ace'aş 
lemn, le scria tot <cirilic. In- 
troducerea alfabetului latin 
nu are, evident, nici un argu- 
ment spiritual, împotriva 
slovelor cirilice; cunoaștem 
motivele istorice, şi naţiona- 
le ale acestei reforme de cul- 
tură, şi tot ce trebue să fa- 
cem este ca să nu uităm în 
nici un chip, tezaurul tradi- 
ional ascuns 'sub litere în- 
vățate la şcoală ca simple 
lecții ale istoricului limbei. 
Tezaurul de care vorbim tre- 
bue să ne folosească în viaţă 
din a cărei autenticitate nă- 
zuim să creiem. Ne asociem 
muiţumirilor pe care d. Ra- 
coveanu le aduce d-lui prof. 
Al. Rosetti, directorul edi- 
turii Fundațiilor, pentru in- 
teresul arătat unei cărţi de 
mare preţ, tipărind-o în con- 
diţii cu adevărat excepţio- 
nale. 


CONSTANTIN FANTANERU 





Din cioburi de mistere și tăceri 
Acolo, unde umbrele de ieri 
Imi străjui-asfinţitul solitar. 


Oare durerile mi sau oprit 


Parc'ar vrea să mângâie nicovala colțată, 
Cun fum scăpat din luleaua din gură 
Care de frica văpăii, dispare de-odată... 


Buzate şi nesătule baroase 

Lovesc cu sete în drugu'nroşit—pentr'o pâine, 
Plămădită'n foc cu mâini unsuroase 

De către fierarul de azi şi-acela de mâine... 


Sforăie gușe cârpită de foale 

Și cărbunii din vatră — înveliți cu cenușe, 

Parcă le spune la trei nicovale: 

Culcaţi-w'odat', ascultă fierar la uşe! 
George Petrache 


TOAMNA 


Toamna a venit pe luncă, pe crâng, 
Prin oraşe și sate 

Și-odată cu vântul ce bate 

Toate crengile plâng. 


Haidem și noi 

Să privim pădurea bătrână 
Cum 0 să-i rămână 

Toţi copacii goi. 


Frunzele cad mereu, 
Cine le cheamă 

De-au pornit să geamă 
Atât de greu? 


Sub cerul ca plumbul 
Trec călătoarele 
Șitongălbenit soarele 
Ca şi porumbul. 


Haidem şi noi 
Să coborim 

AL toamnei tărim 
Cu mucede ploi. 


Picură clipele... 

Cu frunza ce ninge 
Nu simţi cum te-atinge 
Moartea cu-aripele ? 


DARUL MARE 


Sânii tăi, ca două fructe coapte, 
Ochii tăi, cu'mtunicimi de noapte 
S'au îmfipt în mine să-mi resfire 
Un şivoi de caldă fericire. 


Florile ce parfumează Sudul 
Niciodată nau să'ntreacă nudul 
Ce se scaldă 'm ochii mei con bae: 
Bulgăre de nea şi de văpae. 


Toată 'nfrângerea vieţii mele, 
Toată oboseala luptei grele, 
Tot amarul şi întreaga jale 
Mi-o alungi cu zâmbetele tale. 


Tu-mi eşti înspre frumuseți avântul; 
Darul mare ce mi-l dă pământul 

Şi ?ntr'o lume de'ntuneric plină 

Imi ești floarea dulce de lumină. 


Sunt trestie'n bătaea vântului, 

Am hrană din belșug şi maștept ploae, 
Dar roabă sunt prea mult pământului 
Cu orice adiere ce mă'mndoae. 


In umbra mea e apa ca de smoală 
In care toate broaşiele țin sfaturi 
Și între nodurile mele-s goală, 
Pustiul închizându-mi-l în caturi. 


Stăpânul apei-i mânios pe mine 

Că neamul meu începe să se'ntindă, 

El vrea năvoadele de pește pline 

Dar crapii fug sub mine, să nu-i Drindă. 


Neputincioasă-mi tremură tulpina 
Și nu știu unde să-mi ascund necazul, 
Pescarii vor să-mi sece rădăcina 
Și mă alungă către maluri iazul. 


AM VĂZUT O GROAPĂ 


Vântul zgâlțâia copacii'n cimitir, 
Singur, rătăceam pe-aleele pustii, 
Cerul toamnei ca un coviltir 
Lacrama pe Morți şi peste vii. 


Am văzut o groapă ce-a căscat 
Gura de jivină flămânzită 


Spre văzduhul sur şi'nceţioșat 
Ce-şi cernea tristețea ca prin sită. 


Groapa neagră'n fund îi pregătise 
Locatarului un pat de tină: 
Bulgării să-i aibă 'n loc de vise, 
Bezna să î-0 dea m loc de lumină. 


Aripele morții băteau ne'ncetat, 
Pe cruci gemea duhul lui Iisus 
Și am auzit cum mau strigat 
Sufletele celor ce s'au dus. 
Dumitru Baciu 


INVITAȚIA LA MOARTE 
fiața șuruind din ambele tâmple, 
Țărna înfrățită cu rubine umple... 


Laş voiau să stingă biruinţa ce trebuia să se 
(întâmple. 


Rănile calde ca inima mamei ce plânge, 
Impletesc pe frunte dantele de sânge. 


Țărna —singura soră -—în poală le strânge. 


Dar glas de cremene venind de departe 
— Se scutur amarnic inimile deşarte — 
Flăcăilor trimite invitație la moarte: 


„Vouă camarazi, vă zic vouă, 
„Urmaţi-mă căutând în drumul meu spre 
[viață nouă... 


Catapeteasma bisericii s'a crăpat în două. 
Horia Paltin 


O cută îmi crescu pe frunte, 

De bine nu mai știu... 

M:; sa prins un fulg în părul castaniu 
Şi-un dor neliniștit în piept m'apasă. 


Toatenserările-mi poartă gândul, 
Spre locurile copilăriei mele, 

La casa răslețită, cu pridvorul 
Vechi adăpost și cuib de rândunele. 


Aşi vrea să mă urc pe munţi 

Să-mi pun norii pe umeri ca o mantie, 

Să iau lumini Qin stele să le-arunc pe glie 
Ca grâul să rodească 

— Hrană pentru cei mulți. 


La casa mea, cu prisoa ei cea joasă, 
Imbătrânită'n ani de-arândul, 

Cu streşina de ploi și vremuri roasă, 
Cu poarta larg deschisă, cum mi-e gândul. 


Prin troscotul din strâmta ei ogradă, 
Pășesc cu toate-aducerile aminte — 
Şi crengi de prun mă chiamă în livadă 
Să-mi spună 'n jrunze-a versului cuvinte. 


Ași vrea cu luna logodnă să fac, 

Petalele mâinilor ei durerea să-mi alunge, 

Să nu mai simt ochii'n lacrămi — bărci pe lac 

Dar sunt tot mic... 

Viața-mi răpește multe frunze 

Ce servesc de covor orișicui, 

Tată, 

Ploaia îmi stinge avânturile tinereşti; 

O pânză fină de borangic 

Incepe să-mi acopere priveliștea toată. 
Cella Dorumeu 


Dar singur mă opresc în amintire, 
Mai trist ca despărțirea de atunci... 
Hai gândule — înaltă nălucire — 
La casa. părăsită să mă duci. 
Oct. Gramarescu 
Suceava 


INTR'O PRIMĂVARĂ... 


„„Iși scuturau vişinii Jloarea 
In poala verde a grădinii, 
Car'se albise de ninsoarea 
Ce se cernewntovărășită 
De raza caldă a luminii... 


INDEMN 


Mămdeamnă şoapta să surâd gălbui 
Zărindu-mi chipu'n cercuri de miraj, 
Cu nuanțe pale dintr'un vernisaj 


Natura toată'ntinerită : : 
Ca pujul taciturn de pe gutui. 


La porţile părerilor ? Să vezi 
Că mam simţit nici pasul din livezi 


A şoaptei, ce în scorbură de mit 
Mi-a dăltuit pe chipul fad de sfinx 
Surâsu-n piatră dură de onix. 

Mivcea Scripcă 


NEGURI 


Negurile-au strămutat un deal 

dincolo de zări, dincolo de real: 

la straja apelor vieții, 

pe unde calcă Duhul și profeții 

prin uburi calzi, fără tipare, 

de suflete, râvnind întruchipare 

și-i leagă coapsele bolnave 

cu îndrăgostitele lor mâini de sclave. 


Bătute poloage de liniști 

stau, seceriș al toamnelor, pe miriști; 
vătafi cu ochiul ager, cioare, 

împart ogor și fac măsurătoare 
sloboade nucul, la hodină, 

frunzările, cu faţa lor spre tină; 
copaci țin facle — a priveghere... 

în suflete, cad vârfuri de junghere... 


Imi surtdea ca la o fată, 

Şi inima nestăpânită — 
Bătea mereu. bătea într'una 
Cum nu-mi bătuse niciodată... 


Era frumos și era soare, 
Era şi liniște deplină... 

Şi vișinii cerneau nincoare 
Peste-amintirile'ngropate 
Sub liliacul din grădină... 


Pe-aceiași bancă de-altădată 

Unde-am iubit în nopţi cu stele, 

Azi scriu un vers pentru o fată — 

Şi i-l trimet ca să-l citească... 

„Șin vers sunt lacrimile mele! 
George Petrache 


TOAMNĂ 


Gonind în cercuri, turmele de linişti, 

Işi mână haitele, pustia prin zăvoiu. 
Cădelniţări de nori și freamăte de miriști. 
S'aude mersul ciutelor, pe foi. 


Azi, amintirile mă iau de gât: 
Pe-aleia anilor, 
Imi cad pe gânduri, lespezi de urit 
Și-mi sună trist, vecerniile toamnei, 

Petre Vicşoreanu 


RĂVAȘŞ TATĂLUI MEU 


Tată, i 
Iarăşi se chinuește toamna zadarnic 

Să ne învețe cântecele ei triste. 

Iarăşi așterne castanul — darnic 

Cum n'a mai fost vreodată — 

In calea tuturor batiste, 


trosnesc  condurii doamnei. 


Octombrie 1940 


Imi spune dorul să ridic altar 


1on Doru 












VA N MM MMA 
| | ciur: CU TOȚII 
IM+C ȘI MARE 


E A a | | 
IE II | | 

LEA TI! nea i ni 
ILIADA H 
N, h, Al, Mi | 


AL ZIARULUI 1941 | 


UNIVERSUL 
(e al 









| 
















Mili 






Mun 
Ii 
| 
| 
| 


Iu 


CEA MAI 
FORMIDABILĂ 
LUCRARE DE 
ACEST GEN 
DIN ȚARĂ 


Lu 


UN EX. LEI 60 











——— 14 Decembrie 1940 








UNIVERSUL LITERAR 








— Credinta — „Anticulturalismul“ Legiunii 


Ultimul timp, am putut simţi cu toți, 
mai mult ca oricând, nevoia sufle- 
toască a credinţei. Fără să vrei, când 
te vezi copleșit de intuneric, simți ne- 
voia să aprinzi o lumină. O cauţi cu 
toată stăruința s'o găseşti, pentru ca 
să poți alunga valurile întunericului 
cei stau în față. lar când sălaşul în- 
iunecos în care te afli, se cutremură 
din temelii, atunci stăruința după lu- 
mină şi liniște, devine din ce în ce 
mai mare. 

Procesiunea religioasă a populației 
Capitalei, în cursul săptămânii trecu- 
te, pornită dela biserica Sf. Gheorghe 
către biserica Sf. Patriarhii, a fost o 
mărturie vie a frământării noastre 
pentru întărirea sufielească, cu pule- 
rile dătătoare de viață ale credinţei. 
Mame şi copii, îngenunchiați la mar- 
gine de stradă, chipuri d> intelectuali 
cu cucernicia sufletească ps față, zeci 
de mii da ochi umeri de lacrimi, o lu- 
me întreagă într'o seară sfințită de ru- 
găciuni, cu numele lui Dumnezeu pe 
buze, torcea în suflet acelaş fir de aur, 
al credinţei în Dumnezeu. 

Pare că fiecare privire spunea, Că 
numai Dumnezeu ne mai poate scă 
pa de mulțimea necazurilor vieţii, ce 
s'au abătut asupra noastră. Drumul în 
urcare către Si. Patriarhie, în dangăte 
de clopote și pâlpâiri de luminiţe, pur- 
tate în mâini tremurânde, părea dru- 
mul de urcare către o înălțime cereas- 
că, însuși drumul Sf. Cruci, către înăl- 
țimea Gol!gotei. Rugăciunea bisericii 
şi cuvântul de mângâiere al părintelui 
sufletesc, au venit să toarne mângâie- 
re în sufletele întristate şi să alunge 

ssnădsjdea, pentru a aprinde în su- 
flete făclia credinței. 

Credinţa este în adavăr una din ceie 
mai mari virtuți sufletești. Numai acel 
ce încearcă viața călăuzită de credin- 
ță, poate să mărturisească ce puten 
are în izbânda munsii sale. lar ace! 
ce este lipsit de credință, cât de edro- 
bit cade sub  neizbemnda vieţii sale. 
Numai credința îţi întinde puntea de 
legătură între pământ şi cer. Credința 
ii dă aripi sufletului, să ajung: până 
la Dumnezeu. Fără această credință 
în suflet rămâi în viață cu sentimentul 
de groază, pe care-l are copilul când 
este lipsit de părinţi lângă el, ca și de 
orice altă persoană care să-l asigure 
că nu e părăsşit. 

Dumnezecasca rugăciune „Tatăl 
Nostru”, dată nouă de Fiul lui Dumne- 
zeu, Domnul lisus Hrisice, nar mai 
putea să mai plece din sufletele noas- 
tre către înălțimea cerului, dacă n'am 
avea credința în Dumnezeu. Şi toată 
frumuseţea rugăciunilor şi cântărilor 
noastre religioase nu sar îi putut clă- 
di, dacă n'ar fi fost credința noastră 
în Dumnezeu. 

Credinţa a făcut ca omul să sape 
sub pămâmt cunoscutele catacombe, 
pentru a se ruga lui Dumnezeu în tai- 
nă&, pe vremea persecutorilor stăpâni- 
rii păgâne. lar mulțimea locașurilor 
de rugăciune, ridicate la fața pămân- 
tului, afirmă triumfu! credinței prin li- 
bertatea Creștinismului. Adevărul a- 
cesta este mărturisit de mulțimea ca- 
'edralelor din difsritele centre aie lu- 
mii, care-şi înalță turnurile către ce- 
ruri, cu semnul Sfintei Cruci, spre a 
preamări pe Cel ce sa crucificat pen- 
tru mântuirea sufletelor noastre, Cât 
de mult s'a desvoltat arta în toate do- 
msniile : arhitectură, pictură, muzică, 
literatură! Şi numai sub influența bi- 
nefăcătoare a credinței creştine. Fla- 
căra credinței creştine a radiat puteri 
de viață în cadrul larg, al binelui, a- 
devărului şi frumosului. Dacă am lua 
această stea radiatoare de puteri de 
viață, toate aceste opere ale trecutu- 
lui rămân moarte, iar viitorul ne-ar a- 
părea ca un haos înăbuşitor. 

Drumul însuşi al credinţei, din leru- 
salimul țării sfinte câtre Apus, este 
drumul civilizaţiei, care pomeşte din 
Asia, trece prin Europa şi ajunge în 
America. lar drumul necredinței este 
drumul lipsei de morală în viață şi al 
sguduirilor sociale de tot felul. Istoria 
popoarelor și a lumii întregi, ne este o 
mărturie vie. Popoarele care au călcet 
în picioare floarea credinței și au pro- 
clamat mai presus de ea puterea ra- 
țiunei omeneşti, s'au găsit în stare su- 
fletească de revoltă, nu împotriva cre- 
dințai, ci impotriva celor ce au com- 
promis-o prin viața și fxptele lor. lar 
când furtuna a trecut, credinţa a de- 
venit iarăși steaua lor călăuzitoare de 
viaţă. Experiența unui popor din Apus 
ne-o mărturiseşte, iar alta din Răsărit 
așteptăm să ne-o adeverească din 
nou. 

Dacă mulțimea confesiunilor cerești 
ne și a diferitelor asociaţii religioase 
ar folosi energia disputelor teologice 
în sensul întăririi credinței creștine în 
viața popoarelor, ar putea aduce ma- 
re folos omenirei. Dar pentru aceasta 
trebue să revină la spiritul paşnic de 
credință şi dragoste al vremurilor 
Creștin:smuiui primar, apostolic şi so- 
bomicesc. Căci adâncirea spiritului 
Evangheliei Mântuitorului Hristos în 
suiletul popoarelor, poate aduce ma: 
multă pace în omenire şi mai puţine 
zguduiri sociale. Se adevereşte afir- 
marea marelui teolog răsăritean Ber- 
dicef, care susține că nu trebue con- 


de preot MIHAIL BULACU 
conferenţiar universitar 


funaată demmitatea şi înălțimea Creş- 
tinismului, cu nedemnitatea și micimea 
creştinilor din aceasiă lume. 

Poporul român a avut şi are multă 
credință în suflet. De multe ori chiar 
credința sa a avut izbucniri l&turalni- 
ce; nefiind îndrumate, ci mai mult ex- 
ploatate. lar personalitățile de seamă 
ale neamului, s'au distins, nu numai 
prin cultură şi dragoste de nsam, ci și 
prin această credință. Credinţa popo- 
rului român trebue îndrumată și lumi- 
nată în vremea ncastră, cu grije mai 
mare ca oricând. Pentrucă nu trebue 
turburate această credință cu lucruri 
pământești, ci să-i rămână aceiași can- 
delă aprinsă în sullet, prin care vede 
chipul şi cuvântul lui Dumnezeu. De 
aceea este nevoie ca alături de apos- 
tolii amvonului bisericii noastre, să-i 
îndrumeze cu dragoste toți intelectu- 
ali, buni români şi buni creştini. Căci 
năruirea credinței aduce decăderea 
zuiletească. lar luminarea şi valorifi- 
carea pe calea constructivă a credin- 


Cea mai frecventă impu- 
tare din câte s'au adus Le- 
giunii, e aceea că ar fi „anti- 
culturală“. Că n'ar aamite, 
sau că, mai precis, naâr pro- 
mova creația în domeniul 
spiritului obiectiv, că ar fi 
impotriva literaturii, îmipo- 
triva artei, împotriva filoso- 
fiei, împotriva chiar a ştiin- 
ței pozitive.  Antiprogresis- 
mul legionarismului  deve- 
nise acum câţiva ani o far- 
mulă repetată peste tot. 

Bazele credinţei acesteia 
false despre o concepţie le- 
gionară de lume şi viaţă care 
exclude tot ceeace nu e „po- 
litică“ sau „religie“, se pot 
descoperi lesne, atunci când 
nu reaua credință le dă 
naștere, în interpretarea e- 
ronată a anumitor concepte, 
al căror sens obişnuit nu e 
tot una cu sensul acordat 
lor de legionarism. Acorda- 
rea altui conţinut, unei no- 


țiuni gândite ca semnificând 
o anumită realitate, este te- 


. meiul cel dintâi al neânţele- 


gerii dintre conștiințe. 

Nu mai departe, noțiunea 
de „sărăcie“, întrebuințată 
în jurământul elitelor legio- 
nare, („Să trăim în sărăcie, 
ucigând în noi poftele de îm- 
bogăţire materială; să trăim 
o viaţă aspră şi severă cu 
alungarea luxului şi îmbui- 
bării“), a fost prilejul unor 
mari declanşări ale neînțele- 
gerii dintre cetăţeni: mulți 
au confundat „sărăcia“, cu 
„mizeria“, cu lipsa totală a- 
dică, cu privaţia celui mai e- 
lementar confort, cu redu- 
cerea condiţiilor de viaţă la 
împiedecarea funcţiilor ve- 
getative ale trupului, de 
cele superioare nemai fiind 
deci nici vorbă. 

Şi numai epitetele de 
„demnă" şi „pudică“, au 
salvat sărăcia legionară dela 


(ei aduce binele Neamului şi al Țării, 








“Poemul Iristeților de II ord 


Sub ceruri de singurătate, 

Pe ţărmuri de ape curate, 

La marginea Ţării de Nord, 
Stau trist şi singur-fiord 

În care nici un vas nu pătrunde 
Să spintece liniștitele unde. 


Nici o inimă nu-mi veghează somnul, 
Nici un înger nu-mi trimite Domnul, 
Nici o dragoste nu-mi înfloreşte visul 
Să-mi deschidă paradisul. 


Doar luceafărul de sus, 
Domn singurătăţii pus, 
Trimite câte o rază 

Peste tristețea mea trează. 


Toate sunt triste şi frumoase 

În ţara cu cerurile joase : 

Stelele se scaldă în baltă 

Ca morţii pe lumea cealaltă 

Și ciobanii mână turmele pe munte 
Cu tristeţea pe frunte. 


In "Țara heralzilor, 

Prin liniştea înaltă a brazilor, 
Aud cum pășeşte cu pași grei 
Dumnezeu în umbra anilor mei. 


În Ţara veşnicelor tristeţi, 
Pe marginea nemăsuratei vieţi, 
Stau singur eu visurile 
Măsurând abisurile. 

Miercurea Ciuc, Paşti 1939. 


GEORGE PUTNEANU 





Mărturii de război franceze 


(Urmare din pag. l-a) 


Cupă 1 Septembrie n'au adăugat mare lucru acestei forma- 
puni, Ele mi-au satisfăcut doar nevoia de logică, readucând 
la observarea regulelor clasice ale jocului un război care 
până atunci se făcuse după proc2dee neobișnuite și derutante“. 

Fără îndoială, nu numai că prejudecățile şi ierarhiile 
politice erau reduse pe front la o nimica toată, dar obişnuin- 
țele chiar cele mai îndătinate ale naturii omeneşti au sufarit 
turburări profunde. Adaptarea la exigenţele aspre al2 vizţii 
militare era desăvârşită într'atâta, că insul în uniformă, când 
iși evoca traiul de odinioară o făcea „mai mult ca să-şi bată 
joc de el însuși decât să se înduioșeze asupra necazurilor 
proprii“. 

Nu a fost totuşi mai mult decât o adaptare. In ordinea 
acțiunii sau putut semnala „maturațiuni, precipitări, trans- 
porturi de energie neașteptate“, nu însă adevărate trans- 
mutațiuni. Un ofițer aviator, avocat parizian în timp de 
puce, după ce, în primele zile de război credea că s2 va putza 
absorbi „fără rezervă“, în iureşul faptelor, observă totuşi, mai 
târziu, că deși se înstrăinase de multe obișnuința „nu poata 
să fie o discontinuitate absolută între diferitele noastre stări 
sufleteşti, oricare ar fi împrejurările care le dau naştzre“. 

Constatarea avocatului-aviator este încă imparțială și 
lucidă, abia umbrită de o vagă decepţie. Dar iată alta, a unui 
deputat specialist în chestiunile de politică germană, de un 
pesimism brutal: „Tot ce pot să observ deocamdată este că 
Burghezia franceză, prin ofițerii ei de rezervă (în mijlocul 
cărora trăiesc) poartă convenabil un război al cărui s2ns con- 
trazice multe din tendinţele ei profunde. Dar totul jaze să 
se presupună că ea se va întoarce din război tot atât de 
obtuză şi tot atât de egoistă ca şi în trecut şi că ea se va 
răsvrăti împotriva sensului real al unei victorii la care acum 
lucrează cu conștiință“. 

Prezentatorul din revista franceză citată, al „Mărturiilor 
de război“ nu urmărea să tragă vre-o concluzie din frag- 
r.entele de scrisori înfățișate acolo. El încheia doar cu aczst 
imțeles, pe care era convins că lectura textelor îl va face sen- 
sibil: „Poţi să îndrumezi şi să exalți fraternitatea sau s'0 
erploatezi ; dar nașterea ei va rămâne veșnic misterul prin 
excelenţă al virilității“. Cu atât mai puţin, gândul nostru n'a 
fost de a propune, prin aleg2rea şi orânduirea citatelor 
transcrise mai sus, vreo concluzie personală. Dar, în loc de 
concluzie, următorul contrast semnificativ se schițează, de la 
sine aproape : 

Acela, că în momentul intrării în război, cei mai conştienţi 
dintre francezi, cei mai lucizi nu îşi făceau nici o iluzie. Răz- 
boiul satisfăcea în ei o nevoie de logică, era prilejul reluării 
unui bilanţ întrerupt, sau cel mult și în cel mai bun caz, fă- 
yăduiala unei puneri la punct, după trecerea furtunii. In timp 
ce, de partea cealaltă a frontului, se ridica „una din cel= mai 
mari forțe pe care le-a văzut lumea... o forță expansivă (jo- 
yeuse), crescută pentru victorie“. 


MIHAI NICULESCU 





Cântec de Yloembrie 


Dorm căușuri cu cenuşă 
Lângă porţi ; 
Mâini de morţi 
Veste cer, bătând în uşă. 
Pietrei i se'negră faţa 
De-atât vâni. 
Subt pământ 
Strânge vreascuri dimineaţa. 


Par să nu se mai sfârşiască 
Rupţii nori ; 
Din viori 

Cronici se pornesc să crească. 


Putred măru'm palme cade; 
Valea-i za. 
Fără şa, 

Murgul sburdă prin balade. 


Ploi cu struguri în părângă 
Trec mereu. 
Zace greu, 
Zace-un cer sub coasta-mi stângă... 


TEODOR AL. MUNTEANU 


[4 . . 
Orăji 
Vrăjitoare 
ntre hotare ; 
pasul morţii 
'n preajma porţii ; 
ăuiţ prelung de câine ; 
ploi de stele; 
cucuvele 
strânse'n sfat 
peste sat. 

Glas de mamă'n noapte plânge 
parcă frânge 

lumea n două! 

Ceru mieru, 

greu ca feru 

cade gândul vrăjitoarei 

peste veac, 

peste ogeac. 


ALEXANDRU ILEA 


Din volumul de poeme: „In tovără- 
şia lui Lucifer“, sub tipar. 


fago de Sarda 


Cerul se uită 'n oglinzi de azur, 
Ochi de stele se plimbă pe apă, 
Din cuiburi de slavă, cântecul pur, 
Adâncuri melodice sapă. 


Lacul doarme'n chilii de mister, 
Legende cresc din aspra genune, 
Lumina de aur din cornul stingher 
In umbrele nopţii apune. 


Castelul doarme cu fruntea'n trecut, 
Gloria scara timpului sus, 

Geniul desprins din lanţuri de lut 
Se'nnalță eternă statue. 


1. STĂNCIULESCU MEHEDINŢI 


Din volumul „Viori de seară“, 


Stifuri 


Pâcla areasta mănâncă conturul caselor. 
Cad ploile, greie, pe păduri ; 

Arborii ca nicidoată de suri.... 

Cineva a furat clorofila plantelor. 





Apa cântecului — amară, 

Ne lasă mâl moale pe buze ; 

Cum, ţâşneşte lumină din havuze, 
Când soarele se ascunde în seară. 


Luceafărul sărută unghiile cetinilor, 
Ce lentind brădetul către el; 

Al sufletului meu inel, 

Seapă din degetul amintirilor. 


OCTAV BOLANGIU 


condamnarea ei ca anti-pro- 
gresistă, ca retrogradă. 

Acuzată de  anti-progre- 
sism pe plan economic, con- 
cepţia legionară n'a fost scu- 
tită nici pe plan spiritual de 
acuzația aceasta. Faptul de 
a nega valabilitatea anumi- 
tor manifestări culturale, 
faptul de a le refuza justifi- 
carea şi de a le repudia, a 
dus la concluzia anti-cultu- 
ralismului Legiunii. 

La războiul declarat împo- 
trivă-i de adversarii ei fi- 
reşti, s'au adăugat din prici- 
na aceasta foarte mulţi din- 
tre așa-zișii „oameni de cul- 
tură“, care argumentau so- 
fisticând, că tără libertate nu 
există critică şi fără spirit 
critic nu există valorificare, 
deci că nu există culţură 
acolo unde există dogmă. 

Cei care judecau astfel, 
proclamându-și cu pumnii în 
marmora meselor de cafe- 
nea, dreptatea, dovedesc că 
nau priceput nimic din fe- 
nomenul „cultură“, căruia 
cred că-i slujesc, după cum 
nau priceput nimic din fe- 
nomemnul legionar, împotriva 
căruia se declară. Câteva 
fapte, din domeniul real al 
înfăptuirilor şi nu din cel 
fictiv al înflăcărărilor ne- 
tundate, îi pot  dezorienta, 
dacă de socotesc vrednice 
cumva de luat în considera- 
re. Intâi, Legiunea s'a pro- 
nunțat pentru libertate în 
domeniul spiritului, conside- 
rându-l teren prin excelenţă 
al non-constrângerilor. In al 
doilea rând: libertatea a fost 
ridicată la rangul de dogmă, 
creatorii culturali fiind da- 
tori să fie liberi, oricât ar 
părea de curios. 

Contormitatea oricărei 
manifestări exteme cu mo- 
bilurile ei adânci, cu struc- 
tura însăși a omului creator, 
înseamnă în spirit legionar, 
putinţă de creaţie rodnică 
valabilă, “Ori, această confor- 
mitate a creatorului de cul- 
tură cu sine, înseamnă toc- 
mai libertatea reclamată în 
numele culturii, de apărăto- 
rii ei de până mai ieri, şi de 
astăzi încă. Convinsă că, 
mărturisindu-se pe sine în 
resorturilesale adînci, struc- 
turale, artistul va mărturisi 
tocmai ceeace propovăduește 
spiritul legionar, — rădăci- 
nile sufleteşti ale Neamului, 
— Legiunea apără libertatea 
împotriva însăşi tendințelor 
ei primejdioase. Fiindcă ori- 
ce libertate de a vroi, devine 
cu timpul şi libertate de a 
vroi absurdul, non necesa- 
rul, contingentul, accidenta- 
lul, doctrina legionară va 
ști să ferească libertatea măr- 
turisirii omului, de obsesia 
libertăţii, care mână la ab- 
surd și arbitrar. Munca ar- 
tistului, a creatorului de cul- 
tură în genere, nu se va mai 
reduce la a „lucra după 
pofta inimii“, ci va implica 
imensa dificultate a discer- 
nerii prealabile, a ceeace e 
în adevăr „pofta inimii“, 
chemare firească adică, do- 
rinţă naturală de lexpresie, 
cântare adâncă a esenței 
proptii, de-cparte de ceeace 
pare să fie, momentan, tre- 
cător, „pofta inimii“ A 
te supune impulsurilor mo- 
mentului «e departe de a se 
numi libertate. Libertate în- 
seamnă desprindere de orice 
contingenţe, autenticitate, 
conformitate cu esența pro- 
prie, cu permanhenţa sâmbu- 
relui tău spiritual. Aceasta 
cere o ascuţită putere de a- 
naliză, un just spirit critic, o 
adâncă forţă de apreciere şi 


valorificare, în vederea ale- * 


gerii tocmai a acelor intuiţii 
care-ţi sunt definitorii, şi a 
tocmai acelor moduri de ex- 
presie care pot reda perfect, 
adecuat și ţotal, intuiţia. 
Nici libertatea, nici critica, 
nici valorificarea nu sunt aşa 
dar excluse. Numai că altele 
sunt rosturile lor, în procesul 
creației aşa cum îl vede 
Legiunea, decât erau în con- 
cepţia „liberalismului“ cul- 
tural etichetat. 


Legiunea urăște normele, 
pentrucă nu dela legile ac- 





de ION FRUNZETTI 


ceptate exterior aşteaptă ea 
valabilitatea creaţiilor cul- 
turale, ci dela comunicațiile 
lor nebănuite, obscure, a- 
dânci, cu Omenia esenţială 
a creatorului: 

Concepţia ei despre cultu- 
ră e orpanicistă vitalistă, 
funcționalistă: manifestare a 
vieții celei mai autentice a 
spiritului, condiționată pro- 
fund de structura esenţială 
a creatorului, cultura e în 
funeţie de Neamul al cărui 
exponent el este, şi funcţie 
vitală pentru acelaş Neam. 

Spiritul legionar  urăşte 
orice produs cultura! „după 
reţetă''. Tehnica înţeleasă ca 
sistem gata făcut de pro- 
cedee, pe care aplicându-le 
să obţii infailibil, o operă de 
artă, îi repugnă, tocmai din 
pricina aversiunii lui pentru 
„formele“ moarte, pentru 
crustele artificiale, disponi- 
bile oricând pentru orice 
conţinut. 

Inţelegând oarecum scho- 
penhauerian viaţa ca „voin- 
ță de a fi ceeace eşti“, şi 
socotind cultura mărturisire 
de viaţă în slujba vieţii, le- 
gionarismul nu poate înţe- 
lege neautenticul, artificia- 
lui, confecţionatul după mo- 
de] străin de sufletul auto- 
rului, pentrucă nu poate în- 
țelege cum poate vroi un 
spirit să fie altceva decât 
este, decât îi stă în putinţă 
să fie, decât e destinul său 
să fie. 

Conformitatea cu destinul 
propriu înseamnă pentru le- 
gionar suprema lege. Lupta 
împotriva destinului, — pă- 
cat. lar necunoaşterea des- 
tinului, nevrednicie. 

Interior şi mu în afară, 
destinul îl formează pentru 
legionar, posibilităţile și Ii- 
mitările sale fireşti, nu cele 
datorite împrejurărilor. De 
aceea, oridecâteori împreju- 
rările se opun putinţelor sale 
fireşti sau întrec  putinţele 
sale firești,  legionarul le 
consideră drept non-necesa- 
re, drept întâmplătoare, drept 
lipsite de fatalitatea  desti- 
nului. Si luptă împotriva ac- 
cidentelor acestora istorice, 
pentru realizarea destinului 
său. 

In ordine culturală, consi- 
derând cultura mărturisire 
a Omului adânc, a Omului 
esenţial, va lupta împotriva 
a tot ce e suprafaţă sclipi- 
toare, a tot ce e mască, im- 
postură şi „poză“ artistică. 
Va dușmăni aşadar şi neau- 
tenticitatea, alienarea acea- 
sta a Insului creator de pe 
linia destinului propriu, a 
structurii sale firești, nebu- 
nia socială a balurilor mas- 
cate în cultură. O anumită 
cultură, aceea care nu va 
corespunde nici: unei  nece- 
sităţi interioare a Omului, 
culţura de import, răspândi- 
tă prin arbitraru] unei „,mo- 
de“, va dispare. 

Cultura după reţetă la fel. 
Tehnicismul va fi redus la 
rosturile sale, de școală, de 
exerciţii, izgonind dintre o- 
perele valabile, pe cele lip- 
site de valoare omenească, 


oricât de „preţioase“ ar fi 
ele prin tehnică. 
Aceasta nu  însemnează 


dispreț pentru tehnică, cia- 
şezarea ei ]a locul ce i secu- 
vine, de unde numai printr'o 
mare necinstire şi crintr'un 
neruşinat exces de preţuire 
care nu putea să-i convină, 
a fost smulsă. 

Recâștigul sensurilor sale 
esenţiale, va însemna pen- 
tru cultură recâștigul publi- 
cului pierdut. Servind tota- 
titinițiaţilor cît marelui pu- 
blic, o cultură care să ex- 
prime cu perfecțiunea ce- 
rută de cei dintâi, temele 
esenţiale ale Omului, comu- 
ne şi celui din urmă, va pu- 
tea aspira să se numească o 
cultură legionară. Şi va ri- 
Ssipi prejudecățile de astăzi, 
dovedind că legionarismul e 
nefast pentru formele artifi- 
ciale ale culturii, arătân- 
du-se deci prielnic desvolţă- 
rii cuiturii în definiția ei 
cea mai pură: mărturisirea 
datata a Omului, pentru 


——— 4 











UNIVERSUL LITERAR 








Intre două trenuri 


IL. 


Domnul Berechet are venit de câteva 
milioane pe an. 

Pe lângă casa de locuit, are hotelul 
din Gabroveni şi blocul de alături cu 
cincisprezece apartamente. 

Și cu venitul ăsta de milioane dom- 
nul Berechet stă singur cuc şi i se u- 
răşte Duminicile, când suni străzile 
pustii şi iarna mai ales, când sunt nop- 
țile lungi. 

Câteodată se încurcă seara cu prie- 
tenul lui, Costică, la un pahar cu vin, 
cu sifonul la ghiaţă la restaurantul To- 
boc, cu ciorbă de burtă, cu muchie şi 
tuslama regală cu usturoi din plin. 

Costică e din firea lui respectuos. 

Ce era el înainte, dar de când l-a pus 
la pensie calea ferată s'a făcut şi mai 
tirrid. 

l-e tot frică să nu-i tae cineva din 
pensie şi n'are niciodată chef de vorbă 
lungă. 

Poate că asta îi și place luj Bere- 
chet pentrucă de vorbit pot zice că 
dumnealui vorbeşte chiar prea mult. 

Costică numai ascultă; dar ascultă 
aşa cu convingere, cu smerenie. 

Când vorbeşte şi el, la un an odată, 
îl întreabă pe Berechet: 

— Ce zici? la bugetul ăsta ne-o mai 
tăia ceva din pensie ? 

Când e ia masă cu Berechet, Costică 
face lista de mâncare, alege fripturile 
din galantar, făcând atent pe chelner 
să bage de seamă, că nu e pentru el, 
e vorba de domnul Berechet. 

Costică toarnă în pahare şi ştie re- 
gula: jumătate vin, jumătate sifon. 
Nici nu se supără, când îl întrerupe 
domnul  Berechet cu ton prefăcut 
aspru: 

— Ce dracu, mă Costică? Vrei să 
fac broaște în burtă? Mi-ai pus numai 
apă. Mai toarnă puţin vin! 

Şi Costică se supune. Scoate cu bă- 
gare de seamă sticlele din răcitoare, 
lasă apa să se scurgă și toarnă cu grije 
în pahar încă un deget de vin, uitân- 
du-se în ochii luji Berechet: 

-— Ajunge! Atât!.. 

Și într'o vară au stat ei mai târziu 
la Toboc şi Irma s'o îi speriat singură 
acasă, sau a avut ea o inspiraţie feri- 
cită. că vine la Toboc după tat-său, 
după Costică. 

Inăltică, subțirică, cu pălăriuţa de 
pae aruncată ştrengăreşte pe cap, cu 
piciorul mic, de nu-și găseşte niciodată 
pantofi gata, cu obrazul plinuț, cu ochii 
albaștri, cu sprânceneie încordate, cu 
gene lungi, naturale... Trece printre 
rânduri de mese cu ochi cercetători. 

— Bună seara, tată! 

— Cine e dumneaei, întreabă Bere- 
chet mirat, uluit, cu ochii puţin tulburi 
de vin. de oboseală. 

-— Dă-mi voe să-ţi 
fata mea, Irma. 

— Şi să nu-mi spui nimic până a- 
cum, nene Costică, zice Berechet ca o 
mustrare. 

— Dacă n'a venit vorba ! 
mă ştii; eu nu mă îndes. 

— Păi asta e o frumuseţe de fată. 
Să-ţi trăiască, nene, zice Berechet, în- 
chinând un pahar fără sifon în sănă- 
tatea Irmei. 

De ce credeţi că se leagă domnul 
Berechet când se pune în mod serios 
problema căsătoriei? De genele domni- 
şoarei Irma; că le are negre, resfrân- 
te şi stufoase. 

— Cu genele mă păcălești, Costică! 

— Pe onoarea mea, domnule! 

— A eşit moda de vreo câţiva ani, 
întrerupe Berechet, că se înfig gene 
false pe marginea pleoapei. 

— O fi cine o fi. Cât despre Irma, 
pe onvarea mea, îți jur, sunt ale ei, 
cum i le-a dat Dumnezeu; cum i le-a 
dat mă-sa, că nai cunoscut-o. 

— 1] le-a dat mă-sa, dari le-ai dat şi 
dumneata, zice Berechet în ton de îm- 
păcare. 

— Nu! ce e dregt, e drept. Irma sea- 
mănă mai muit cu mă-sa, Dumnezeu 
s'o ierte. Cu mine, mai de loc. 

O singură piedică pare că mai stă în 
calea fericirii viitorilor soţi : vârsta. 

— Să-ţi mai spun încă odată, zice 
Berechet după o gândire mai lungă. 
Vârsta, vezi dumneata! De câţi ani e 
fata? 

— Păi.. Aci se opreşte Costică, fă- 
cându-se că tuşeşte și face socoteala în 
gând să mai adaoge fetii vreo doi ani 
la vârstă... 

—.Jrma împlineşte la 
douăzeci şi şase de ani. 

— La Crăciun..! Şi acum abia sun- 
tem la sfântul Gheorghe. Mai e mult 
până la Crăciun. Dar și așa... eu sunt 
de... 

Aci se opreşte şi Berechet tat dintr'o 
tuse şi face socoteala în gând să se mic- 
şoreze şi el cu vreo doi ani. 

„Eu sunt de... ce mai calea-valea... 
eu aproșii patruzeci şi nouă de ani. 
Vezi ce diferenţă de vârstă? 

— Este, zice Costică. Ar fi 
douăzeci și trei de ani. 

— Păi vezi? zice Berechet, 

— Ce să văd? Nu văd nimic, zice 
Costică cu convingere, Dar peste zece 
ani, fata o să aibă treizeci şi şapte şi 
dumneata cincizeci... adică cincizeci 
și... mai bine, 

— Așa e, zice Berechet, ca să arate 
că nu mai are nicio împotrivire. La 
treizeci şi şapte de ani se mai poto- 
leşte și femeea. 


recomand pe 


Dumneata 


Crăciun 


cam 


Şi s'a făcut nuntă mare şi s'a termi- 
nat e uo plimbare în străinătate, 

Şi de atunci în fiecare vară, pe la 
sfârşitul lui lunie, când nu dogoresc 
prea tare pietrele străzilor în bBucu- 
reşti, cu două bilete circulare în buzu- 
nar de la compania internaţională a 
vagoanelor, cek barat asupra băncii din 
Nisa, cu destui franci francezi rămaşi 
din anii trecuţi pentru micile cheltuel; 
de drum, soții Berechet pleacă fericiţi, 
întineriţi în costume de voiaj, conduși 
la gară de Costică, socrul şi nedespăr- 
ţitul prieten de şpriţ al domnului Be- 
rechet şi păzitorul casei în lipsa soţilor, 


IL. 


Berechet se întoarce supărat acasă. 
Si e cald de i-a străbătut în spinare 
năduşeala prin haină. 

— Te-ai întors, dragă? 

— Da! 

Şi domnul Berechet trânteşte pălă- 
ria pe scaun. 

— Vai..! Cum ai transpirat, 
doamna. la repede altă cămaşe. 
ce? E aşa de cala? 

— E o că!dură... Costică zice că e de 
de treizeci de sprițuri la umEră. 

— la să nu te mai aud cu şpriţurile, 
ştii? 

— Asta să i-o spui lui tat-tău, nu 
mie ! zice domnul Berechet în giumă. 

— Cum sunteţi voi, bărbaţii! Uite... 
mie nu-mi e cala deloc, zice doamna 
Irma, deschizând mai mult capotul 
străveziu în dreptul pieptului 

— Cred şi eu. 

Si domnu berechet 'se uită ironic la 
soțioara sa, examinând-o dela fundu- 
liţa din vârful pantofiorului până în 
creștetul capului şi zice iar: 

— Cred şi eu. Cu așa îmbrăcămin- 
te groasă pe tine! 

— Vezi şi tu; uite-te! Capotul ăsta 
e destul de groscior. 

Domnul Berechet rămâne nemișcat 
la această invitaţie și doamna Irma îl 
întreabă repede: 

— Ce? Eşti supărat? 

— Cum să nu fiu..? 

— Dar, de ce? 

— Nu mai putem pleca în străină- 
tate. 


zice 
Dar 


Ia şi pe tatăl ei, să se bucure şi el de 
o vacanţă petrecută în belșug. 

Trenul de Constanţa pleacă la unu, 
adică tr-isprezece și ceva, cum se zice 
la gară. 

Pe peron lume multă, hamali, ba- 
gaje, înghesuială. Că dacă pleacă dom- 
nul Berechet la Constanţa, parcă pe 
toată lumea a apucat-o dorul de mare. 

Costică are bilet permanent ca pen- 
sionar şi pornește cu Irma la braţ spre 
peronul de plecare al trenului rapid. 

Berechet rămâne în faţa cassei de 
bilete şi așteaptă rândul. 

Şi e cald și ard trotuarele şi domnul 
Leorechot fiind cam gras, se șterge ma- 
reu cu batista, 

Tocmai mai în urmă o să vadă dum- 
nealui ce greșală a făcut, că n'a dat 
bani hamalului, să se ocupe dz bilete. 

— Daţi-mi un bilet de tren, zice ei 
ştergându-se pe frunte. 

Şi casierul are gust de vorbă: 

— De sigur, că... „de tren“ va fi bi- 
detul: Dar până unde? 

— Ce zăpăcit sunt, zice  Berechet 
mai mult pentru sine. Se vede treaba... 
cu căldura asta. Da; mergem la mare 
şi eu şi nevastă-mea, 

Atunci, închee casierul, nu unul, ci 
două bilete, Constanţa. 

— Da, răspunde ușurat Berechet. 

Cu întrebările, .cu socoteala banilor, 
cu aşezarea biletelor la loc sigur în 
buzunar, timpul trece repede și Bere- 
chet se grăbeşte să ajungă mai iute la 
peronul de plecare. Nici nu ştie bine 
ora de plecare: unu şi douăzeci, trei- 
zeci. 

— Măi? Care e trenul de Constanţa? 
întreabă dânsul pe un hamal. 

Şi deodată se trezeşte în faţa tăbli- 
ţei fixată la un peron de plecare. 

Trenul... Constanţa. Plecare 13.22, 
adică 1,22. 

Funcţionarul de la intrare se uită de 
departe la bilete şi lasă omul să treacă. 

Berechet merge pe peron în lungul 
vagoanelor, uitându-se mai cu atenţie 
la compartimentele de clasa întâia, să 
vadă apărând la fereastră chipul blond 
şi surâzător al Lrmei. 





— Dar cine ne oprește, zice Irma su- 
părată. 

— Nu ne dă bani. 

— Cine e stăpân pe banul meu? în- 
toarce vorba Irma, cu ton de amenin- 
are. 

Tot așa se sucărase și Berechet pe 
restricțiiie astea valutare. 

Face omul cerere în patru exempla- 
re, alătură certificatul medical, că su- 
fere de o boală oarecare, face cerere 
peniru nevastă separat, că aşa se cere. 

La început s'a supărat pe funcțio- 
nar: 

— Cum separat, domnule? Că eu 
trăese la un loc cu nevastă-mea, nu 
„separat“. 

— Nu vă supăraţi, domnule Bere- 
chet, dar aşa se cere. 

-— Bine, dacă se cere așa, zice Bere- 
chet îngâmfat că e om cunoscut, atunci 
e altceva. 

Pe urmă a lipit de cerere certificatul 
medical al Irmei, că sufere şi ea de nu 
ştiu ce boală, că, la femei e mai uşor 
de găsit. 

Cu cererile aprobate, te prezinţi la 
bancă și ridici franci, cât ai nevoe. Aşa 
a fost până în vara asta. 

Şi acum? 

Acum nu se mai poate. Se poate lua 
cel mult cinci mii de franci de fiecare 
persoană. 

Auzi dumneata? Păi ce să facă dom- 
nul Berechet cu zece mii de franci ? 
Asta ar fi costul pensiunei. Dar băile? 
Dar apele de băut? Dar doctorii? Dar 
plimbările? 

Să-i pue statul baeră la pungă! Să-i 
picure cu lingurița cât are să cheltuia- 
scă în străinătate..! 

Şi, uite, pentru asta e supărat. 

Nu.... Nu!... Mai bine nu se duce. Ră- 
mâne în ţară și merge la Constanţa. 
Trage la Hotelul Rex, cu diplomații, cu 
miniștrii, cu deputaţii, cu bancherii, cu 
jucătorii mari de cărţi... cu lumea bună. 

Nici Irmei nu-i pare rău că vara asta 


„rămâne în ţară. Merge la Constanţa, îa 


cameră cu o mie de lei pe zi de per- 
soană. 


Dar nu vede nimic până la vagonul 
de bagaje. Se întoarce îndărăt şi în- 
treabă, dacă ăsta e trenul care merge 
la Constanţa. 

1 se răspunde afirmativ și atunci 
omul se urcă în tren şi ia la cercetare 
vagon cu vagon. 

Irma şi Costică, nicăiri. 

In vremea asta se face ora 1,22 şi 
trenul pornește încet spre Constanţa, 
pe nesimţite. 

In gara Mogoşoaia, Berechet se dă 
jos, se uită cu atenție pe peron şi cer- 
cetează toate automobilele, care vin la 
şosea. 

Dacă au pierdut trenul în gara de 
Nord, Costică ar fi avut timp să sară 
într'o maşină cu Irma, ca să prindă tre- 
nul la prima staţie. 

In gara Pantelimon e oprire mai 
mare. 

Iar se clă jos Berechet. 

— De ce stăm așa de mult, șefule? 

— Facem cruce, răspunde şeful. 

— Cu un tren dela Constanţa? 

-— Adică... nu avem încrucişare, aș- 
teptăm rapidul pentru Constanţa. 

— Cum? Ce zici? se grăbeşte să o 
lămurească Berechet. Mai e un tren 
pentru Constanţa? 

— Da răspunde şeful... Rapidul de la 
13.40. 

— Şi ăla de unde pleacă? 

— Tot din gara de Nord. 

— Cum, domnule? La aceiaş oră 
două trenuri în aceiaş direcţie? 

— Dar nu e la aceiaş oră. Rapidul 
pleacă după optsprezece minute. 

— Chiar așa... zice Berechet supă- 
rat. Dar în aceiaş direcţie? 

— Da. da. Şi peroanele de plecare 
sunt unul lângă altul. 

— "Taci că nu te cred. 

— Pe unul scrie: Rapid. 

— Şi pe altul: Personal, complectea- 
ză Berechet, lămurit acum. 

-— Desigur, 

— Şi eu m'am suit în personal? 

-— Da 


de I. BOTENI 


— Atunci Irma vine cu rapidul. 

— Cine e Irma? 

— Lasă că nu ştii dumneata. E ne- 
vasta mea. Și, când trece rapidul? 

— Cam... peste două minute. Se 
vede fumul dela mașină. 

Berechet se gândește, că Irma îngri- 
jată de soarta soţului ar putea să fie 
gânditoare la o fereastră şi stă pe pe- 
ron cu mâinile întinse, făcând semne că 
el e aici, că e în viaţă, că n'a fost răpit 
de bandiți, nici n'a căzut subt roțile 
trenului, nici n'a fost sechestrat de 
vreun duşman, 

Iar trenul trece cu iuțeală nebună 
si nu se deosibeşte la geamuri nici o 
ligură omenească. 

Berechet se adresează din nou şetfu- 
lui de tren, 

— Domnule șef? Atunci și Costică şi 
Irma sunt în trenul ăsta. 

— Bine, răspunde șeful cu un zâm- 
bet ușor. 

— Bine, bine... Dar Irma n'are bilet? 

— Nu e nimic; îl plăteşte în tren cu 
supliment. 

-— Dar biletul ei e la mine! 

— Atunc; are bilet, zice şeful. 

— Aş vrea să ştie şi de mine, să nu 
fie neliniştită. 

— Bine. Se poate. Trimitem o te- 
legramă la Ciulniţa, prima oprire a ra- 
pidului, că doamna Irma are bilei și 
domnul Berechet, vesel și sănătos, vine 
pe urmă cu trenul personal. 

-„ Perfect, zice Berechet mulțumit. 

-- Poftiţi în vagoane, domnilor! ră- 
sună pe peron vocea conductorului. 
Vagoanele se clatină, scârţâie, plesnesc 
la încheeturi... se hotărăsc greu să-și 
părăsească somnul metalic pe o căl- 
dură aşa de înăbuşitoare. 

Fiindcă e vesel, domnul Berechet 
trece în restaurant și-și potoleşte setea 
cu câteva spriţuri. ă 

Pe urmă rămâne nemişcat pe scaun, 
uitându-se, când la mesele din prejur, 
când pe fereastra vagonului pe unde 
fug păduri de salcâmi, stâlpi de tele- 
grai, bogate lanuri de grâu luptându-se 
cu iuțeala trenului. 


III, 


Un ofiţer înalt, cu privirea nesigură, 
purtând picioarele voit încovoiate, cu 
pinteni la cisme, cu mustăcioara abia 
mijită trece printre rândurile de bănci 
în căutarea unui loc. 

Are noroc să întâlnească un cunos- 
cut care călătorește cu nevasta, o damă 
plinuţă, cu ochi negri, cu sprâncenele 
arcuite cam mult şi cu glasul răgușit. 

—— Şezi, bre, colea lângă noi, zice 
doamna cu țon autoritar şi cu pronun- 
ţat accent moldovenesc. 

Soţul adaogă şi el: 

— Dacă n'a venit nimeni până a- 
cum, locul e liber. 

Ofițerul sărută mâna doamnei, se 
înclină în faţa soţului, se uită împre- 
jur, după ce se așază, ca să recunoască 
terenul. 

Ca să prindă stăpânire pe loc, sună 
chelnerul și comandă mai întâi un 
chibrit și pe urmă o sticlă cu bere. 

După ce aprinde, își ia seama și ofe- 
ră doamnei tabacherea, cu un larg gest 
de scuză. 

Nu, mulțumesc! Eu fumez alte ţi- 
gări. 

Şi doamna scoate din poșetă o cu- 
tiuți| argintată: tabacherea dumneaei 
cu țigări Macedonia. 

Şi domnul Berechet ascultă o discu- 
ție lungă cu eșiri violente... 

Ce nu te înzori, bre omule? 
doamna plinuţă către ofiţer. 

De ce să mă însor? 

lra-a, ca să fii în rândul lumii. 

— In rândul oamenilor, sau al cer- 
bilor, răspunde cu răutate ofiţerul. 

— Dar nu toţi bărbaţii poartă coar- 
ne — şi doamna se uită galeș spre so- 
tul ei. 

Ofiţerul stăruește tot cu răutate: 

— Nu poartă decât cei care nu le 
simt. 

— Femeile sunt mai simţitoare decât 
bărbaţii. 

— Da; au firi sensibile și poate de 
aceea aşteaptă vorbe dulci dela băr- 
baţi. 

— Ba... iaca... eu una... nici că-mi 
pasă! 

Ofiţerul își urmează ideca: 

— Șă vorbele dulci le atragi cu 
buze roşii, cu gene întărite, cu sprân- 


zice 


cene creionate, cu unghii înegrite, cu. 


picioruşele goale, doar cu o pojghiță 
străvezie de foae de ciorap peste piele. 

— Adevărat că ciorapii se rup des. 

— Și eu de unde să cumpăr alţii, 
zice tare ofiţerul, din soldă? Pe urmă 
către chelner: 

— Mai e bere? Dă-ne şi trei cafele! 

Aci intervine soţul: 

— De ce mai comanzi? Aştia îţi ia 
şi pielea. 

Doamna uită o clipă unde se află şi 
răspunde răstit. 

— Ce te vâri, bre omule? 

Uitându-se către ofițer, își drege re- 
pede glasul: 

— Cheltueşte și femeia pentru lu- 
xul ei, cât cheltuiţi voi la aperitive... 
bere... cafele... 

— Şi dacă mă însor înseamnă să 
cheltuim amândoi în două părți. 

— Ba, femeea face economie. Uite, 
eu stau toată ziua în casă. Dimineaţa, 
cu gătitul; după masă ca -scuturatul... 
nici nu știi când trece vremea. La ci- 
nematograf nu mă duc cu lunile... 


14 Decembrie 1949 —— 





— Jar un bir al dracului și cinema- 
tograful. 

— Dar dumneata nu te duci? 

— Ba, mă duc aşa câteodată, când 
sunt plictisit. 

— Vra-să-zică dumneata să te duci 
şi soţioara, nu. Are şi femeea dreptu- 
rile ei... 

E-he! A trecut vremea, când era 
sclava bărbatului. Acum are drepturi: 
se poate alege și deputat. 

— Să le aibă!.. Dar eu una ştiu: poa- 
te să aibă şi găina drepturi, dar tot 
cocoșul cântă. 

Cu tot focul discuţiei doamna pli- 
nuţă se uită când şi când şi la Bere- 
chet cu oarecare interes. Au cărţile de 
pocker în poșetă ș; sunt numai trei. 

La pockerul în trei se face carte 
mare, ţi-e frică să deschizi, ţi-e frică 
să „plusezi“ chiar cu „ful de aşi“. N'are 
haz ca pockerul în patru și Berechet ar 
fi al patrulea. 

Pe urmă jocul de cărţi te plictisește, 
dacă nu e interesant prin câştig. Ce era 
să câștige doamna? Câţiva lei dela 
bărbat sau din solda ofițerului. 

— Ne trebue al patrulea zice doamna, 
uitându-se drept în ochii lui Berechet 
şi amestecând cărţile cu mişcări ner- 
voase. 

Berechet parcă tresare din somn și 
răspunde fără să se gândească: : 

— Protos, coniţă! 

Pe urmă se uită uluit împrejur. Nu 
so fi adresat doamna altcuiva dintre 
călători ?! 

— Atunci luaţi loc lângă mine! 

Berechet se ridică de la locul lui și 
se fac prezentările: 

— Mă recomand Berechet! 

Ofiţerul plesneşte pinteni; şi luând 
poziţia „drepţi“ începe: 

— Am onoare să mă prezint... 

— Soţia mea, doamna... 

— Incântat de cunoștință, coniţă! 

Şi se începe jocul. 

— Pas! 

— Și. 

— Nu deschide nimeni? Deschid eu... 
zece lei. . >» 

— Pe treizeci... 

Doamna plinuţă 
glas aspru: 

— Arată, bre cartea! Ai ful? 

— Cât să fie ceasul? Intreabă Bere- 
chet. 

— E patru. 

— Irma trebue să fie la Ciulniţa, 
zice Berechet cu glasul moale, obosit de 
căldură şi de şpriţuri. 

— Cine e Irma? întreabă doamna. 

— Dă-mi o carte, întrerupe ofiţerul. 
dar să nu fie damă. 

Doamna zice către 
mai als pentru ofiţer: 

— Ai mai văzut dumneata ofiţer, să 
nu se împace cu damele!. 

— Să mai vadă de alţii, zice Bere- 
chet. 

— Cine zici că e Irma, 
doamna după o pauză. 

—— Irma? lrma e nevastă-mea. 

— Şi unde e acum? 

— În trenul rapid. 

— Si nu ţi-e frică? 

— Nu mi-e frică de [rma, zice Be- 
rechet cu convingere. 

— Păi, dece să-ţi fie frică? 
doamna plinuţă cu interes 

—— Oricum... o femee tânără rătăcită 
în tren. 

— Dar, zici că Irma... doamna Irma 
e soţia dumitale? 

*— Da. Şi după' o pauză întreabă Be- 
rechet: Ce? Nu se potriveşte. Par eu 
așa de bătrân? 

— Nam zis asta, doamne fereşte! 
protestează doamna. Arătaţi foarte tâ- 
năr, dimpotrivă. 

— Vârsta nu spune nimic, coniţă. 
Chestia e cum se simie omul, zice Be- 
rechet, trecând vecinului cărţile. El nu 
le face, fiindcă e obosit, 

— Da? face doamna mirată. Şi de 
câţi ani..? 

— De câți ani ne-am luat? întreabă 
Berechet. 

— Na... De câţi ani e Irma? 

— W'are treizeci de ani... 

Și tot nu ţi-a frică? zâmbeşte 
doamna. 

— Nu... E cu Costică. 


Şi doamna plinuţă amestecând căr- 
țile prelung face semn soţului și ofiţe- 
rul o lovește cu cisma pe subt masă în 
semn că a înţeles. 

Soţul isbucnind în râs se face că 
strănută și cheamă chelnerul ca să-şi 
facă de lucru. i 

De frica râsului, doamna lasă cărțile 
şi-şi face de lucru căutând în geantă 
tubul de roșu. 


— Cu Costică... zice doamna stăpâ- 
nindu-se, dar e tren rapia şi lucrurile 
merg la iuţeală. 

— N'am nicio teamă, zice Berechet 
uitându-se pe geam. 

— Cum se poate? Dumneata ești un 
bărbat ideal, răspunde doamna uitân- 
du-se în ochii soțului. 

— Dacă e cu Costică, e ca și cu 
mine... 

— Dar cine e Costică, nene? zic toți 
trei deodată. 

— Păi nu vam spus? zice Berechet 
întorcând capul dela fereastră. 

— Nu... 

—- Costică e tatăl Irmei..., adică, so- 
cru-meu. 

— Aşa..! fac jucătorii, dând din cap 
a pagubă, Păi..! atunci... n'am făcut ni- 
mic. 

Aerul pătrundea prin ferestre, adu- 
când răcoarea mării şi conductorul a- 
nunţă în lungul peronului : 

— Constanţa...! 


face reflecţii cu 


Berechet, dar 


întreabă 


zice 





== 14 Decembrie 1940 





Şi părintele Matei și Vișan, găsiseră cu cale că An- 
ghelina, era potrimită pentru Ștefan. Ion, bărbatul e:, 
murise operat în spitalul militar la Cluj. Nu stătțuse cu 
el decât o lună, și plecase ca să nu se mai întoarcă. A 
așteptat femeia doi ani, şi la îndemnul alor ei, sa ha- 
tărît să se mărite din nou. Câţiva flăcăiandri, cu mus- 
taţa deabia mijită, îi dau târcoale în fiecare seară. An- 
ghelina ştia însă că nu va ieși la capăt cu niciunul din 
ei, aşa că de la o vreme, de când Vișan pusese ochii pe 
Ștefan, se făcuse mai gospodină, căuta mereu să se în - 
tâlnească în drum cu el, să-l oprească, să=i vorbească. 
De câte ori îl vedea trebăluind p:in ogradă, cânta, făcea 
gălăgie pentru a-l face atent. 

La început, Ștefan muncit de alte gânduri și ponoase, 
nici nu şi-a dat cu socoteala care ar fi cauza schimbării 
Anghelinei. Ca cm. Gândea că are și ea vreun iubit 
şi că azi mâine va sfârşi cu văduvia, femee tânără și 
frumoasă cum era. De-l întreba de vorbă, îi răspundea 
cu bunăvoință, de-i cerea o unealtă, iao da cu prie- 
tenie. In seara de lăsata secului a fost chemat la părin- 
tele. Cum întârziase prin sat, a ajuns tocmai în toiul 
mesei. I-a găsit acolo și pe Vişan şi pe Anghelina. Na 
presupus nimic ; Vişan era cântăreţ la biserică ; Anghe- 
lina fusese cununată de părintele, Orice bănuială nu 
putea fi întemeiată. 

Au petrecut în toată legea. Ștefan chiar s'a cam în- 
trecut cu băutura, poate prima oară în viața lui. Le-a 
povestit pe unde a umblat, ce-a pâţit, ce l-a îndemnat 
să se oprească la Salcia. Câștigase întro vreme bani 
frumoşi. Atunci a cunoscut femeea unui ofiţer mort în: 
răsboiu, care i-a tocat toate părăluțele și l-a dat pe ușă 
afară, Pe urmă s'a desgustai de viaţă. A intrat intendent 
la o doamnă bătrână. Ii administra două corpuri de case, 
de unde 'câştiga deasemeni bune parale. Sa îmbo'năvit 
de apendicită şi i-a cheltuit cu doctorii, Astfel sa făcut 
de s'a oprit în Saca. 

Povestea frumos, cu multe întorsături. Anghelina nu-l 
mai slăbea din ochi. Simţea în piept un ghimpe. Nici- 
odată nu fusese înfierbântată ca atunci ; niciodată nu-şi 
dăduse seama, ca atunci, că iubește. Ştefan i se părea 
aşa de frumos; vorba lui îi mângâia sufletul ca nişte 
aripi nevăzute. 

Părintele a prins clipa când Ştefan era mai bine dis- 
pus, şi i-a zis curtenitor, invocând motivul singurătăţii : 

— Bi, şi-acum Fănică trăeşști ca un cuc! Om tânăr, 
ce te afli)... 

Anghelina plecase privirea. 

— Părinte, și dumneata !... 

— N'ar fi bine să ţi-o dau pe fina Angheiina ?... Ce 
zici Fănică, mar fi bine ?... 

Ştefan a sărit ca mușcat de un șarpe. Și-a dat seama 
numuidecât că se găsea într'un cerc hotărît să-l convin- 
pă. Mai ales cuvântul părintelui Matei atârna mult pen- 
tru el. Aproape că nu îndrăsnea să-i răspundă. Deodată 
văzu în fereastră chipul PFloricăi. Ii zâmbea. Ca în ziua 
nunţii lor. Apoi se întunecă- la faţă, parcă o furtună 
sar fi abătut asupra ei. Flăcări îi ţâșneau din pupile. 
Se strâmba la el. Il certa, îl ura. Se simţea vinovat ca 
un criminal, care-și dă seama după săvârșirea groasni- 
cului act, că orice încercare de reabilitare e inutilă, Vroia 
să scoboare mai aproape de el, să-i spună că o putere 
mai mare decât a lui, hotărise așa... 

— Vă arde de glume pe socoteala mea, făcu Ştefan ca 
pentru a contrabalansa gestul revoltător. 

— Nu! Nu... Vorbesc serios, Fănică... 

Ştefan își făcu o cruce, zâmbind sarcastic. Toţi îl pri- 
veau, nu fără curiozitate, aşteptând să vadă cum va 
reac“tona până "a capăt. Părintele, care-l știa om jude= 
cat, nu se sinchisea de răspunsul lui şi nici de mina 
făgută, Pe al îl interesa hotărîrea de mâine sau po:mâ- 
ne, căci fără îndoială, Ştefan va cere un termen ca să 
gândească asupra pasului pe care avra să-l facă... 

— 'Taică, dece să stricăm mândreţe de petrecere cu 
chestii d'astea ?... Vorbim noi peste două sau trei zi.e... 
Că doar n'a intrat vremean sac... 

— Aci te vreau Fănică!... 

— Să trăieşti părinte!.., 

Anghelina se gurluia ca o porumbiţă. Turna în pahare 
şi nu mai contenea să spună cum îşi bătea joc de flăcăii 
cari veneau pe ia ea. Ştefan, fără să fie observat, o pri- 
vea pe sub sprâncene. Nu-i plăcea nici de frică. Auzise 
vaulte despre ea și cu toată garanţia părintelui Matei, 
nu avea nicio încredere. 

La câteva ziie sau întâlnit pe negândite în gară. Mera 
gea şi părintele la Turnu, la un proces. Ștefan se ducea 
ca să târguie. Se împlinise un-an dela nenorocirea cea 
mare ; trebuia „să facă o pomană pe măsura puterilor 
lui, că altfel, Vorbea lumea, Sgârcit nu era, tocmai de 
aceea, vrea să arate că nu și-a uitat nevasta, copilul 
şi socrul. 

S'au aşezaţ în acelaș compartiment, faţă'n faţă, ca să 
fie mai la largul lor. 

— Guvernul ăsta nou, ce ne-o mai face, taică? Citeam 
eri că au un program tare încărcat! 

— Programele rămân pe hârtie, Fânică!... vorki cu ură 
părintele Miei care nu împărtăşea doctrina partidului 
dela cârmă. Ii ştiu eu pe toţi!... Hehe!... Azi e greu să 
împaci poporul ! Nu te uiţi tu coleamn sat la noi cât de 
anevoie merg treburile... Fiecare vrea câte ceva... Cică 
să le dai! De unde, nenişorule?!... De nu, se supără 
și trece în partea cealaltă ?... 

— Tocmai, auzeam că Năstase Firea, umbla pe la 
prefectură cu limba de-un cot să-l facă ajutor... 

— Poftim de vezi !... El care-a schimbat cinci partide 
până-acum, vrea ajutor! Ce să mai zic de alţii cari nu 
s'au clătinat de când îi cunosc eu de lângă Slătescu?! 
Doamne, Doamne ce ţi-e şi cu lumea asta!... Zău, dacă 
nu sânt nebuni! Auzi, Năstase Firea, ajutor de primar !... 
Cine diavolu. l-o băga în seamă și pe el, eu nu ştiut... 

— Eh taică 1... Plogonul e unde €e!.. Curcanii cei mari 
cât viţelul care-i umblă pe bătătură !... Ia să vezi sfinţia 
ta că pentru un curcan sau doi, Năstase ajunge planul)... 

— Că n'o fi îndrăcit!... 

— O să mai vorbim !... 

— Tu dece nu te-ai amestecat la ei? Ciolanul era al 
tău acum. Nimeni nu e contra ta în sat, Și mai eram şi 
eu la mijloc. Că să nu crezi tu mă Fănică tată, că nu 
mă întreabă prefectul şi pe mine dacă unul merită sau nu 
merită 1... Oiu fi eu de altă culoare, dar oricum sunt 
popă'n sat !... Chiar azi am să trec pe la el! ... 

— Și nai să faci nimic!... 

— N'am să fac, pentrucă n'am nimic cu oamenii. Facă-și 
4e cap... Le-a venit și lor rândul acum, ce să mă pun 








UNIVERSUL LITERAR 


(Fragment dintr'o nuvelă ) 


eu pricină !... Dar pe Năstase Firea nu-l vreau. Are să-și 
aducă el aminte tocmai acum de ce-a făcut... 

— Fugi de-aci, taică, lasă omul să trăiască !... Vrei să 
ne aprindem pae 'n cap cu ei?... căută să-l domolească 
Stetan. 

— Nu-l iert! Nu-l iert pentru tot aurul de pe pă- 
mânt !... Să-și roadă unghiile de necaz. E la mâna mea... 
Prefectul mi-a fost coleg de şcoală... Am să te recomand 
pe tine, Fănică !... 

— Părinte, să nu faci una ca asta! Maica Domnului, nu 
sunt eu deștul de necăjit! Ce-mi trebuie mie primărie ? 
Arz-o focul s'o arză !... Aia e blestem, nu fală!... Parcă 
nu ştiu eu!.. Zău taică să nu faci una ca asta, că mă 
supăr !... vorbi cu convingere Ștefan. 

— Dar nici pe Năstase nu-l las... 

— Treaba dumitale ?... 

Ștefan, chiar fără propunerea părintelui Matei ar fi 


putut intra la primăn'e. Toţ: săicienii țineau morţi asta. . 


Spuneau unii, mai cu seamă pe la cciţuri unde se găseau 
îndeseară: — Ia, să-l încercăm şi pe Bobancu!... Cum le- 
cuește vitele şi orătăniile, o şti vreun leac şi pentru pri- 
mărie ? I-a spus chiar Vișan care venea în fizcare szară 
pe la e]. Işi puneau amândoi candidatura pe o listă inde- 
pendentă. Nu-i plăcea lu: însă să i se ploconească omul 
și să-i zică „domnule primar”, iar pe din dos să-l înjure. 

După masă, trenul mai avea două minute până să plece 
şi părintele au sosise cu toate că se înțeleseseră la tri- 
bunal că merge acasă neapărat. 





Ştefan îşi cumpărase toate cele de trebuinţă și le făcuse 
două pachete ca să-i fie mai ușor de purtat. Se găsise 
în târg cu un camarad de armată și se omeniseră d:s- 
cutând verzi şi uscate până să sosească ora plecării. A- 
dusese vorba din nou de F.orica, și-i venise să plânză 
cu hohote. Prietenul se uita la el cu ochii mari şi nu știa 
ce să-i spună. Il cunoscuse pe Ștefan Bobancu om rău în 
armată. Era sergent. Toţi se văietau de el. Om închis 
la suflet. 

Părintele Matei a apărut pe peron în ultimul moment, 
când imp'egatul. da semnalul de p.ecare. Era tot un lac 
de năduşeală. Deabia a apucat să se urce. 

— Ce-ai întârziat atâta, tacă ? îl întrebă nu fără cu- 
riozitate Ștefita. 

— Preteciul, fi-ţi-ar prefectul pe Dunăre să-ți fie!,. 
EI e de vină... Şi Năstase al nostru!... Am luat masa cu 
toţi !... vorbea el gâfâind, ştergându-se de sudoare pe 
frunte, pe la tâmple, pe după ceafă. 

— Ei, şi cum a rămas ?.,, 

— Lasă-l mă Fănică să mănânce și el o pâine!.. E om 
dun, prăpăditu !... PI 

— Așa e c'am avut dreptate ?!... 

Părintele lăsă capul în pământ, rușinat. 

Zipada pe câmp atingea două palme. Sub ea ca sub o 
plapumă călduroasă, grâul răsărit frumos de cu toamnă 
se odihnea ca un copil în scutece. Cât se vedea cu ochii 
pe fereastra vagonuiui, numai o mantie albă strălucitoare. 
Soarele, călduț, își plimba raze.e pe fruntea zăpezii, în- 
cunându-i-o cu ghirlandele lor. 

Privind pe fereastră, Ștefan deschise vorba : 

— Dao vrea Sfâniul, iar avem berechet anul ista ! 

— Asta ne trebue nouă, mă Fărică: grâuleț, porumbaş 
şi o lecuţă de vinișor la toamnă și să vezi ce guvernare 
bună ne dau domnii de la putere... Să vezi tu ce mai 
runtă-i tragem noi !... Zâmbi părintele cu înţeles. 

Ștefan se înroși până în sfârcul urechilor. Se uită drept 
in ochii părintelui. 

— Mai bine mă fac primar!... 

Părintele Matei isbucni într'o gălăgie de râs de se sgu- 
dui tot vagonul. Oamenii cari nu auziseră replica lui 
Șlefan se întoarseră nedumeriţi, privindu-i. 

— Dece, mă Fănică? deveni deodată serios părintele. 

— Zău părinte, mai bine mă fac primar, decât să mă 
insor cu Anghelina !... 

După tonu! cu care continuă, popa observă că hotă- 
rirea lui Ștefan era de nesdruncinat. Uitătura lui, nu 
blândă, dar supusă, ca de serv adunat depe drumuri, se 
schimbă într'una de jandarm care vrea să lege în lanţuri 
un pușcăriaș. Reflexele ochilor nu spuneau nimic deose- 
bit, dar jocul lor, confuz, regizat cu multă pricepere de 
stăpânirea de sine, — arăta că Ștefan se sbuciumă adânc 
in sufietul lui. Ingăduise până acum orice, dintr'o cre- 
dinţă că hotărtrile unchiului, părintele Matei, erau ju- 
decate, şi nu-i vrea decât binele. Se adăugase apoi lipsa 
aceea de îndrăsneală de a se propti dintr'o convingere 
proprie în picioarăe lu. solide şi să spună: — nu mai 
merge așa! Fac ce vreau eu!... Nimeni n'are dreptul să 
mă comande!... Ă 

— Bine, măi băete, eu nu stărui... Credeam numai așa 
că să fac un bine. Sunteţi și voi vecini, Anghelina are 
ospodărte aproape ca și a ta, e vrednică, e cuminte, cură- 
ţică... Nu ţi-e ruşine să ieşi cu ea în lume... Așa, sunt ele 
femei câte vrei... Cată de te încurcă, numai de basm, cu 
vreuna !.. Sărace lipite...  Știe să-ți facă o ciorbă și-o 
mâncare! Atât !... Pe când dincoace, se schimbă socotea- 
ia 1... Dar ce să-mi bat eu capul degeaba! Tu ești stăpân 


pe tine! 
„— Acei te vreau părinte, aci te vreau! Dece nu mai 
lăsat să viu cu la dumneata să-ţi spun: — Taică, nu mai 


pot singur. Sunt greutăţi. Muncă muită ; gospodărie grea. 
Hai să găsim o creştină ! 

Părintele se simţi mustrat. Ştefan avea dreptate. Ştie 
şi e! proverbul din bătrâni că nuntă cu sila nu se face. 


— De]... făcu părintele căindu-se. Aprinse o ţigare și 
trase două fumuri adânc. 

— Spune=i aşa taică, să-și ia gândul dela mine și 
să-şi caute... Eu sânt bătrân pentru ea! accentuă Ştefar.. 

Se deteră jos din tren şi se despărţiră dându-și mâna. 


— Drămuește-ţi vorbele, muere nesocotită ! Ţi-ociu um- 
ple gura de sânge, de nu te-i domoli, să-ţi vezi de necazul 
tău! se depărtă Ştefan, scrâșnină din dinţi, vârîindu-și 
mâinile în buzunarele zăbunului. 

— Am mai văzut eu căpiaţi ca tine, bătuţi cu paru 
după ceafă !... Nu mi-e frică mă, nu mi-e frică! Bărbat 
eşti tu, mă?!.. Ptiu!., . Te-a spânzura să fii al meul... 

Amghelinei îi toca gura ca o moară. Își sumesesc şorţul 
în brây, barișul i se deslegase de sub bărbăie și-i căzuse 
pe umeri, cu o mână sgesticula ameninţător, iar cu alta 
își ştergea spumele din colţurile gurii. Semăna cu o nc- 
bună, scăpată de la ospiciu, înconjurată într'o piaţă pu- 
blică de curioşi, cărora le demonstra nevinovăția ei şi 
răutatea oamenilor. 

— Nu mi-e frică, mă!... Nu mi-e frică! Ce vrei? Nu 
mi-e frică... 

Ştefan ce opri locului. Se întoarse spre ea şi diete din 
cap gânditor. 

— "Taci, mă femee, că mă bagi în belea!... Taci, mă cotoa 
roanţă blestemată ! îi vorbi el pe un ton împăciuitor. 
Parcă ar fi rugat-o. 

Anghelina se urcă pe ştachetele gardului şi strigă a- 
meninţător, din toată puterea rărunchilor : 

— Huo, strigoiule !... Trăsni-te-ar sfântul la masă!,. 
Hosomanule !... 

Stefan nu mai putu suporta ocara. Clocotul din suflet 
1 se ridicase până la matcă. Se înăbușea, Gemu ca un 
taur când se scoală să plece la pășune, își scuipă în pal- 
me, şi se repezi ca o furtună spre femeea care-l bles- 
tema cu aceeaşi ură. Căciula îi căzu în zăpadă. Nu se 
întoarse s'o ridice. Dintr'o mișcare sări gardul, parcă aici 
n'ar fi fost. Tremura. li înfipse mâinile în păr, apoi îi 
dete câţiva pumni peste cap. Anghelina mai mult zăpă- 
cită, începu să sbiere: 

— Mă omoară !... Aoieu, mă omoară! se tângui. 

— Na! căţea spurcată... netrebnică !.., 

— Nea Vișane, sări: că mă omoară strigoiul! 

Vișan, vecinul, cum se auzi chemat, fu aco!c. Stătuse 
ascuns după un pătul şi nu-i scăpase nicio fărâmă din 
toată întâmplarea. De mult aşștepia să-l încolțească pe 
Ștefan la vreun bucluc, Ii juca în ochi o mulțumire ca 
razele de lumină pe oglinda apei. Acum îl avea la mână 
pe Ștefan. orice ar fi vrut el să spună. Erau martori toţi 
meg:eşii că sărise s'o bată pe Anghelina... 

— Las-o bre vecine, să p'o stâlceşti!.. Ce om! ţi pui 
mintea cu o muere!?... 

Ștefan rămase cu mâinile în șolduri. Căzuse în capcană 
ca un porumbel în laţ. Şi cât se ferise, ca de groapa dra- 
wului 1... Vorbeie lui Vișan, îi pălniuiau obra:ti şi=i ustura 
sufletul, parcă i-ar fi turnat venin. Se uită la el, fără să-l 
intrebe pentru ce nu şi-a văzut de treabă, ca un gos- 
podar cumsecade. Ii era tot una. Dar to! era bine că a 
venit şi i-a potolit mânia, Cum e greu de mână, cine știe 
cum o lovea și-i scotea vreun ochi, sau o schilodea, de 
mai făcea şi pușcărie. 


Ea 





K cara z 
za 4 
a Fă ia 


După ce se depărtă, Ștefan auzi încă vocea tăioasă a 
Anghelinei : : 
— Nu l-ar mai răbda pământul!... 


Seca-i-ar limben 
rigoiul !... 
+ i 

Doi jandarmi, cu armele la umăr, bătură la poartă 
Ştefan tocmai îmbuca ceva. Se uită pe fereastră, îi văzu 
bine, dar nu se năpusti afară. În creer îi încoiți un gând 
dușman. 

Casa lut Bobancu, pe care o primise zestre dea Trofin, 
se arunca sub dealul Gorganilor,. nu departe de gari. 
Zidită din cărămidă, cu patru camere și-o tindă, con- 
soale vopsite albastru, uşi cu broaște ascunse, acoperită 
cu fier galvanizat, arătoasă, de jur împrejur cu beton, 
era una dintre cele mai frumoase din Salcia. Nici pe 
dinăuntru nu era de aruncat. De când venise aci, Ștefan 
cumpărase o sumedenie de lucruri, cum văzuse şi el pe 
unde îl purtaseră pașii pribegiei. 

Jandarmii bătură din nou, de astă dată cu furie. Câinii 
sec repeziră mânioși în lanţuri, sărind de-o prăjină dela 
pământ. Anghelina ieşise pe prispă și se făcea că nu 
vede, 

Ştefan își răvăși puţin părul, trase o dușcă de vin din 
donda de pe laviţă şi se duse caim, cu ochii limpezi spre 
ei. Jandarmi: salutară respectuos, Ștefan le strânse mâna. 

— Ce-i fărtaţi? Ce vânt vă aduce pe la mine?!... îi 
întrebă zâmbind. 

— Iaca, ne-a trimes don' șef să mergi până la post... 
Nu ştiu ce-are cu dumneata ! vorbi unul mai înţepat. 

— Bine, vin numaidecât !... 

— Să nu intârzii, nea Ștefane, că pe urmă ne-o căpă- 
tăm noi !... se depăntară băeţii... 

— Decât să-mi iau căciula şi-s acolo.. 

— Să trăeşti !... 

— Poamne-ajută !... 

Iși luă bastonul pe mână şi porni către primărie, căci 
acolo era şi postul de jandarmi. Dece l-o fi chemat? 
Vre-un proces ? Desigur, l-a dat Anghelina în judecată. 
La urma urmei va spune totul așa cum a fost. N'are să 
piardă nimic. Șeful e om înţelegător. Se vor judeca. O 
umendă, o condamnare de-o lună. Va suferi, dar pe urmă, 


gvră, de vlăjgan!... 





de CONST. ENE 


are so omoare. La gândul acesta, Ştefan se cutremură. 
Da, s'o omoare! Tot pușcăria va veni și după asta. Mau 
bine să îndure el... 

Pe drum se întâlni cu Năstase. Ajutorul de primar 


aproape că-l îmbrăţişă. Auzise că Ștefan a susținut muit 


pe lângă părintele şi l-a convins, să-și dea avizul pentru 
numirea lui în primărie. Nu știa cum să-i mulţumească. 

— Unde mergi nene Ştefane ? zise Năstase, gata să se 
despartă. 

— M'a chemat până la post... Mă duc să văd ceau cu 
mine... Cine ştie ce belea o mai fit... 

— Bine că mi-adusei aminte! şi-l trase mai laoparte 
din mijlocul drumului. Vezi că nu e bine... Trecui şi eu 
pe-acolo. Se vorbea de tine... 

— Despre ce? făcu nerăbdător Ştefan, dar imediat îşi 
recăpătă calmul caracteristic. 

— N'am înţeles bine! Se fereau... Ceva pe șoptite... 

— Eh!... Lasă-i dracului, n'o să-mi taie gâtul!.. 

Șeful de post era negru de mânie. Nasul lui roșu de 
băutură ca o pătlăgea coaptă, devenise vânăt. Ochii îno- 
tau în sânge. Scria ceva, tare nervos, într'un registru, 
la masa lui. La altă masă, sta parcă pus în țeapă, doctorul 
veterinar, răsfoind un ziar, picior peste picior, şi fuma. 

Când intră, şeful ridică ochii, dar îi piecă imediat 
in registru. Doctorul nici nu se sinchisi. Ştefan își rezimă 
bastonul de perete, lăsă căciula pe un scaun și se duse 
la masa plutonierului : 

— Să trăiţi dom'le şet! înclină el din cap, fără nicio 
tremurare în glas. 

Şeful isbucni ca un vulcan: 

— Tu eşti medic veterinar ?,,, 

Doctorul asvârii ziarul, 

— Nu, răspunse cu gura pe jumătate Ştefan... 

— Nu eşti! Bun... Atunci pentru ce te ocupi cui me- 
seria asta? Pentru ce faci pe doctorul? Pentru ce, Bo- 
bancule? strigă cât îl luă gura şeful. 

Ştefan se trase doi pași înapoi. dar nu-l <lăbi dalo-. cu 


privirea. Apostrofa aceasta nu-l ințimida. Din contra, îi - 


da curaj. Un curaj fără margine, bolnav. 

— Tu nu ştii că avem în comună un doctor? Tu nu 
ştii că e oprit de lege să te ocupi cu așa ceva? Ai vreun 
act, care să-ţi dea drept să practţiz meseria asta ? Atunci 
cum ? Te-ai trezit într'o noapte că poţi vindeca vitele 
oamenilor. Că ești doctor!... Cum se poate asta, Boban= 
cule ! sbiera, cu spume la gură, şeful de post, 

— Nu sunt eu de vină, domnule şei!.,, 

— Taci ! Să nu vorbeşti ! Nu eşti: tu vină ? Dar cine e? 
Eu ? Eu sunt de vină că le omori oamenilor vitele? Eu tt, 
Pușcăria te mănâncă, Bobancule! Pușcăria !... 

— Ia să auzim ce spune! interveni doctorul veterinar 
cu sarcasm. 

— Știu despre ce este vorba. Lăsaţi-mă să vă povestesc 
cum s'a întâmplat... 

In acest moment initrară părintele Matei şi cu Vişan. 
Doctorul le strânse mâna mișcat şi-i pofti pe scaune. 
Păninteie, cum dete cu ochii de Ștefan, îi veni să cadă 
jos. Inscenarea reușise până aci. 

— „„Clipcea m'a chemat să-i înţep un bou de splină... 

— Dece te-a chemat pe tine şi nu pe dom” doctor? îl 
intrenupse enervat şeful, pentru a-și manifesta autoritatea 
și în prezenţa nouilor veniţi. 

—- Nu ştiu !... Unii spun că domnul doctor nu se pri- 
cepe !... continuă Ștefan. 

A fost o adevărată rumoare. Medicul a sărit la el să-l 
plesnească. 

— Să nu dai în mine, domile doctor!.., 

Părintele Matei i-a liniștit... 

— M'am dus. Cu toată inima, reluă Bobancu, oarecum 
satisfăcut. Dece să nu faci bine omului când poţi? Era 
însă prea târziu. l-am spus răspicat lui Clipcea, nu 
odată, de nouă ori, că nu garantez dacă i se mai scoală 
boul. Nici n'a vrut să auâă. Avea dreptate omul. Cum 
spunea şi el: — chiar dacă moare, cel puţin sunt împă- 
cat în sufetul meu că l-am înțţepat, încencând să=l scap. 
N'a avut noroc... 

— Trebuia să nu te amesteci, se răsti doctorul. Dacă 
nu m'a chemat pe mine, să-! fi lăsat să moară... De aia nu 
se poate face nimic bun în satul ista. 

— Se cunoaște că ești tânăr, domnule doctor... Să mai 
treacă vreo câţiva ani și sunt sigur că nai să ma! 
vorbeşti aşa... 

— Nu că sunt tânăr, dar ăsta e adevărul. Se amestecă 
toţi unde nu le fierbe oala... E, ia spune-mi acum, ce-ai 
să faci când va trebui să plătesti boul lui Chipeea? 

— Il pătesc, dacă va fi nevoe... Dar n'are el inima așa 
de spurcată, pentrucă știe că nu sunt vinovat cu nimic... 

— Cum nu eşti vinovat, dacă te-a reclamat? sări ca 
ars șeful de post. Cum nu eşti? Sunteţi aici de capul 
vostru, faceţi ce vreţi ! Nu mai există autoritate, nimic ?! 

— Domnule şef, vreau să văd şi eu reclamația. Dacă 
e făcută de Clipcea, chiar acum mă duc la e! acasă, și-i 
plătesc vita... 

— Crezi tu că oricine are poftă, poate să umble în 
dosare, să afle secretele instituţiilor? 

Vișan sta ca pe sponci. Lăsase ochii în jos, ca bătut. 
Părintele citea ziarul. 

— Vreau să văd negru pe alb!... stănui Bobancu... 

— Parcă am fi frați, nu? i-o reteză șeful. 

— Mai bine dă colea o declarație de cele întâmplate și 
vom vedea noi cum soluţionează justiția cazul acesta! 
ii întinse medicul o foae de hârtie. Are să-ţi treacă 
pofta de medicină clandestină. 

Ştefan luă hârtia, se uită la ea, şi se așeză la masă 
să scrie. 

După ce termină de scris, — în care timp ceilalţi discu- 
taseră alte chestiuni — Bobanou se adresă foarte cuviin- 
cios doctorului, pe un ton convingător: 

— Eu nu m'am dus busna niciodată peste oameni. Pă- 
rintele e aci martor. E adevărat taică, sau nu? Spune 
sfinţia ta, care-i adevărul ? Ei m'au chemat. Am suflet 
păcătos, domnuie doctor. De-aia sufăr. M: se face milă 
de oricine. Văd că n'ar trebui. Dar n'am ce să mă fac... 
Deacum, stfel de om am să fiu... 

Medicul se uită la el atent. Ochii lui Ștefan mărturiseau 
nevinovăție ; vorbele lui, judecate, îl arătau ca pe un 
cm întreg, 

— Să vii mâine pe la mine!... îi spuse doctorul ieșind... 

Lui Vigan îi scăpărau ochii de mânie. l-ar fi venit 
să se repeadă în spatele doctorului și să-i strige cât îl lua 
gura că e un prost. Planul era, cel puţin iniţia, com- 
promis. 


Se despărțiră în două direcţii: doctorul, părintele şi 


Vişan intrară în primărie, iar Bobancu plecă spre casă, 
abătut. 








pr 





TEATRUL NAŢIONAL: ISA- 
BELA, REGINA SPANIEI, 
piesă în 10 tablouri de H. 
Oriner. 


E o tradiţie ca spectatorul să 
caute, neapărat, adevărul isto:ic 
în piesele istorice. 

Nu este cazul ultimei piese 
prezenlate de Teatrul Nzţional, 
piesă pe care în loc de ao 
numi „istosică“, suntem tentaţi 
s*o numim : „piesă cu temă“. 

Autorul a preferat să pună pe 
planul. = douilea adevărul isto- 
ric, insistând asupra temei ce şi-a 
propus să desvoite. 

Suntem cu totul de aceeaş pă- 
rere cu domnul H. Ortner atunci 
când îl pune pe eroul său să stri- 
ge că pentru binele țării sale, re- 
numţă la orice alte prejudecăți. 

Sanchez de Carera îmbracă 
haina de erou, idea.ul său fiind 
minunat și, cum se întâmplă în- 
totdeauna, atât de greu de în- 
deplinit. 

Eroul nu se va dă înlături 
dela marele sacrificiu atunci 
când e vorba de binele ţării sale. 

Ne-a impresionat îndeosebi o 
replică din piesă: „Marilor mar- 
tiri, li se recunoaște dreptatea 
abezt după moartea lor“. 

Sunt pline de un dureros ade- 
văr aceste câteva cuvute asu- 
pa cărora trebue să ch:bzuim 
adânc. 

Sanchez de Carera este un 


erou în adevăratul înţeles al 
cuvântului. El opune, tuturor 
mişeliilor şi  unelţirilor dela 


Curte, cinste: sa şi lumina idea- 
lului său. 

Dar cum, întotdeauna umbra 
poate atât de uşor acoperi du- 
mina, eroul va cădea până la 
urmă, învins. 

Pe alt plan, H. Orimer ne-a 
înfățișat zpoi lupta surdă pe care 
o ducea Isabela, regina Castiliei 
decretată în titlul piesei drept 
regină a Spaniei, cu soțul ei, 
slabul şi înfumuratul Ferdinand 
rege al Aragouubhui. 

Isabelzt încearcă să scape țara 
sa de prea marea influență a 
puterei papale, care ar ajunge la 
apogeu prin numirea lui Tor- 
quemada ca mare inchizitor. Fer- 
dinanâă e prea slab, prea ros de 
gelozie pentru a rezista unelti- 
rilor lui 'Forquemada. 

Acestea ar fi punctele  prin- 
cipale din piesa lui H. Ortmer. 

Autorul dovedește a fi un 
foarte dibatiu cunoscător al gus= 
tului publicului. 

Putem spune că în piesă se 
află scene pentru orice gen de 
spectatori. 

Dommnişoarele romantice au 
plâns, astfel, în fața dragostei 
nefericite ce-o purta Isabela 
frumosului Sanchez de Carera. 

Publicul de la galerie a găsit 
adevărate olipe de delectare în 
tabloul IX a! piesei. 

Spectatorii s'au crezut atunci 


la o întrunire publică, neaplau- 
dând creaţia artistică, ci sim= 
plele replici cari erau pe gustul 
lor. 

Această dorință a autorului 
de a fi pe gustul publicului ex- 


plică de asemenea primul ta- 
blou al piesei, care ne-a rea- 
mintit unele romane de ztveniuri 
citite în tinereţe. 

Puțin cam deplasată ni se pare 
ciorovăiala — cuvântui este cam 
tare dar îl întrebuinţez  toomai 
pentru a arăta nepotrivinea sce- 
nei — dintre cardinalul Mendoza 
şi 'Torquemada într'o biserică. 

Tot atât de nepotrivit ni s'a 
părut şi flirtul dintre regină și 
Sanchez de 'Carera, în aceeaş 
biserică. 

Ajungând la distribuţia piesei, 
vom remarca mai întâi jocul 
excelent al doamnei  Manieta 
Anca Sadoveanu, care a trecut 
plină de demnitate, o damnitate 
într'adevăr regezscă, dificilul rol 
al Isabelei. 

Domnul C. Mitru a realzat o 
creație interesantă în rolul lui 
Fexdinand. fiind însă cu Q2să- 
vânşire eclipsat în scenele în cari 
apărea alături de doamne Ma- 
rieta Anca. 

Ferdinand era într'adevăr, ge- 
los, dar mai înainte de toate, era 
rege. Și lucrul aceste l-a omis 
domnul C. Mitru 

Sumprinzător a fost domnul 
M. Gingulescu, în rolul —e 
drept, mai uşor — al cardinalului 
Mendoza. 

Domnul Băltăţeanu, cam volu- 
minos în rolul iui Torquemada, 
i fost îndeajuns de sarcastic şi 
„catolic“, ştergând slaba  im- 
ptresie pe care-a lăsat-o în rolul 
lui Mefisto, 

Domuul G. Demetru, bâlbâin- 
du-se copilărește în unele părţi, 
fiind destul de convingător în 
alte scene, a avut de trecut un 
examen destul de dificil. Ceeace 
nu înseamnă că a dat deplină 
satisfacţie. 

Domnul G. Calboreanu, într'un 
rol ingrat, a isbutit să-i eclipse- 
ze pe ceilalți interpreţi, dând încă 
odată dovada marilor sale cali- 
tăți. 

In roluri mai mici au realizat 
mici creaţii, domnii Finteșteanu, 
Brădescu, Săvulescu, Făgădaru 
şi doamna Kiţti Gheorghiu. 
Domnul Soare Z. Soare a avut 
să se lupte cu scena mică a Tea- 
trului Comoeadia ctre adăposteşte 
pentru câtva timp trupa primei 
noastre scene. 

E adevărat că actuala scenă nu 
se prea împacă cu montarea pie- 
selor istorice. 

Totuși domnul Soare Z. Soare 
a realizat lucruri remarcabile, 
Cai încă odată  caliţă- 
ue. 

Excelente, decorurile  domnu- 
Jui Cornescu cari totuşi și-ar fi 
găsit um loc mai nimerit pe vasta 
scenă a Teatrului Naţional. 


TRAIAN LALESCU 


o n a d a a a ua E e e n a a a a a aci 


TEATRUL „REGINA'MARIA“ : 
„NAŞTEREA, PATIMILE ȘI IN- 
VIEREA DOMNULUI NOSTRU 
IISUS CHRISTOS“, MISTER ME- 
DIEVAL IN 2 PARȚI DE ANO- 
NIM DIN SEC. XIV, ADAP- 
TARE DE SILVIO D'AMICO 
(REGIA, ORAZIO COSTA). 

„COMEDIA DRAGOSTEI“, 3 
ACTE DE HENRIK IBSEN (RE- 
GIA CORRADO PAVOLINI). 

„PRANZ LUNG DE CRA- 
CIUN”, UN ACT DE THORN- 
TON WILDER (REGIA, ALES- 
SANDRO BRISSONE). 


Î A 
Reprezentațiuni extraordi- 
nare date de „Compania dell'- 
Accademia di Roma”, sub di- 
reeția d-lui Corrado Pavolini. 


Al treilea spectacol reprezentat 
de Compagnia de.l'Accademia di 
Roma pe scena teatrului „Regi- 
na Maria“ a fost un mister me- 
dieval . înfățișând nașterea, pa- 
timile şi învierea Mântuitorului, 
în adaptarea scenică a lui Silvio 
d'Amico, întemeetorul trupei de 
teatru italian, aflat acum sub di- 
recţia a-lui Corrado Pavolini. 

Concepţia despre teatru — sin- 
teză a tuturor artelor, pe care au 
făcut-o sensibilă reprezentaţiunile 
date de trupa italiană a fost poate 
și mai convingătoare ca în serile 
precedente, la acest spectacol a 
cărui punere în scenă a însem- 
nat pentru regisor, d. Orazio Co- 
sta, prilejul unei admirabile rea- 
lizări de armonii plastice şi co- 
loristice. : 

Ca orice operă de înaltă poezie, 
reprezentarea misterului naşte- 
rii, patimilor și învierii Mântui- 
torului s'a desfăşurat într'o du- 
rată inactuală, desprinsă de con- 
tingenţele care ne întâmpină și 
ne risipesc în practica vieţii de 
toate zilele, 

Intre momentele de intensă 
poezie picturală şi dramatică, 
demne a fi relevate, cităm în or- 
dinea urmării lor, scena Bunei- 
Vestiri, realizată cu o simplitate 
rafinată şi o fineţă leornadescă; 
apoi tablourile înfățișând mulți- 
mea care imploră din Purgatoriu 
naşterea. Mântuitorului, iar la 
sfârşit, după Inviere, admiterea 
în Paradis. Dramatismul atitu- 


dinilor” şi: alăturarea  colorilor 
înecate : - în umbră, îndărătul 


pânzei interpusă între scenă şi 


privirile spectatorilor, care fă- 
cea să transpară siluetele celor 
din Purgaţoriu învălmite într'o 
ceaţă spectrală, aminteau pe Tin- 
toretto în scenele sacre dela 
Scuola Qin San Rocco. Ca inten- 
sitate emoțională, Invierea lui 
Lazăr a fost poate, momentul 
suprem și cel mai critic. Interpre- 
ţii au trecut la o nuanţă imper- 
ceptibilă de marginea ridicolului, 
cu un tact şi o înţelegere desă- 


“vârşită a momentului psihologic 


în care scepticismul cultivat şi bă- 
nuitor al spectatorului modern e 
cel mai puțin predispus să se 
lase mistificat printr'o materia- 
lizaăre prea grosolană a unui sim- 
bol. In sfârșit, scena dela picioa- 
rele Crucii din care vedem doar 
partea de jos a ramurei verticale. 
de o lungime neobişnuită, impre- 
sionantă, înălțându-se nevăzută, 
împreună cu trupul Răstignitului, 
în văzduhul scenei şi mai departe, 
dincolo de istorie, în veșnicie. 

Dintre interpreţi cităm numele 
d-nelor: Miranda Campa (Maria), 
Adriana Sivieri (Ingerul Gabriel, 
Magdalena), Nora Moscardi (Mar- 
ta şi al domnilor: Antonio Crast 
(Isus), Giovanni Dicmicciati (A- 
postolul loan) şi Otello Cazzola 
(Iosif). 


* 


Al patrulea spectacol şi ulti- 
mul dat de trupa italiană a fost 
alcătuit din „Comedia dragostei“ 
de Ibsen şi actul intitulat „Prânz 
lung de Crăciun“ al dramaturgu- 
lui american Thorton Wilder. 

Operă de tinereţe, „Comedia 
dragostei“ aduce în scenă o te- 
mă încă actuală în esenţa ei, dar 
care astăzi, ca urmare a modifi- 
cării condiţiunilor materiale de 
trai aduse de progresul industrial, 
mar mai putea fi pusă în aceiaşi 
termeni ca acum 80 de ani, când 
a fost scrisă piesa. 

"'Fema pe care o înfăţişează „Co- 
media dragostei“ dealungul celor 
trei acte, este  contlictul între 
sentimentul iubirii care înobilea- 
ză și exaltă sufletele, stimulând 
forţa creatoare a spiritului ome- 
nesc, și între forma instituţiona- 
lă, prozaică şi banalizată, — acea 
caricatură de nerecunoscut a dra- 
gostei care e viaţa conjugală. 

Concluzia pe care o dădea Ib- 
sen conflictului era că numai re- 
nunţarea la căsătorie poate salva 
puritatea exaltantă a iubirii, dela 








inevitabila degradare prin viaţa 
conyugaiă ,„Comema dragostei” mu 
pieaează pentru amorul liber im- 
potriva oricăror convenienţe so0- 
ciale, ci pur şi simplu pentru re- 
nunțarea ia fhinţa iubită, dim prea 
mare iubire pentru ea — la drept 
vorbind, dinir'o egoistă și excuu- 
sivă preferinţă pentru sentimen- 
tul însuşi, ca prilej de exaliare 
a geniului personal, 

Piesa a fost jucată în costume 
de epocă, în regia d-lui Corrado 
Pavouni, directorul trupei de vea- 
tru italiene, Scenele de ansam- 
blu au fost pline de mişcare şi 
pitoresc, întrun ritm de şarjă 
uneori poate prea pronunţat (de 
pildă, aducerea pe scenă a celor 
8 copii ai pastorului a fost de ua- 
tură să producă efecte de un cu- 
mic de care se putea lipsi făra 
pagubă, spectacolul). 

Dintre interpreţi sau remarcat 
d-neie Giusi bandoio, Ave Nm- 
chi, Miranda Campa şi d-nil U- 
tello Cazzola, Tino Carrara, Aun- 
tonio Crast şi Giovanni Dicruc- 
ciati. 


+ 

Ca tehnică, „Prânz lung de 
Crăciun“ aminteşte filmele anglv- 
americane al căror prototip poate 
fi socotit „Cavalcada“. 

In deosebire de dramele tea- 
trului naturalist care sunt „felii 
de viaţă“, secţionări arbitrare tă- 
cute în piasma vie a acesteia, uc- 
tul dramatic reprezentat de ac. 
torii italieni încearcă şi isbuteşte 
să sugereze curgerea vieţii, du- 
rata ei vie. 

Viaţa este privită aci dintro 
perspectivă care se desfăşoară 
dealungul câtorva generaţii suc- 
cesive, iar nu sub aspectul arbi- 
trar sub care încearcă s'o recon- 
stitue prin câteva momente atese 
anume, teatrul naturalist. 

Ca şi în filmul de care am a- 
mintit „Prânz lung de Crăciun“ 
ne face sensibili la o poezie pe 


"care fragmentarea vieţii, imobi- 


lizată în aspecte alese pentru a 
îngădui anume concluzii, nu ne 
ingăduia să o bănuim: este poe- 
zia vieţii însăși, așa cum se des- 
prinde numai într'o privire, care 
o imbrăţişează înireagă, în ros- 
turile ei tăinuite. Cine nu-i for- 
ţează înțelesurile, acela nu va 
putea decât să mărturisească, 
fără să încerce a-și justifica vreo 
preferinţă, că viaţa e aşa cum 
este. Adică așa cum ne-o înfăţi- 
șează Thorton Wilder în „Prânz 
lung de Crăciun”, 

In jurul mesei din ziua aju- 


“nului naşterii Domnului se aşea- 


ză patru generaţii succesive de 
membri ai aceleași familii. Prin- 
tr'o uşă din stânga scenei îşi fac 
apariția în viață, mereu alţii şi 
alţii, pe măsură ce, pe uşa din 
dreapta, ies din scenă și din viață 
cei ajunşi la sorocul zilelor. 

Meritele punerii în scenă revin 
d-lui Alessandro Brissone, care 
a redus la minimum indicaţiunile 
materiale, suprimând între altele, 
toate semnele concrete ale prân- 
zului, astfel că numai din gestu- 
rile şi mimica actorilor înţelegem 
că ei mănâncă şi beau. In acest 
fel, spectatorul rămâne sensibil 
doar la poezia gravă şi la im- 
presia copleşitoare ce se desprind 
din acea desfăşurare a vieţii aşa 
cum este şi în care membrii ace- 
leiași familii, prin generaţii suc- 
cesive, se perindă şi se schimbă 
pe aceleași Jocuri din jurul me- 
sei de Crăciun, mărturisind ace- 
leași preocupări şi exprimându-şi 
în cuvinte aproape aidoma, afec- 
țiunea unora faţă de alţii, neli- 
miștea, țemerile, ete. Poate că 
totuşi, intensitatea dramatică a 
înțelesului vieţii care se  des- 
prinde din înfăţişarea ei nealte- 
rată este la un moment dat slă- 
bită prin repetarea stăruitoare a 
introducerii pe scenă a  nouilor 
născuţi. Ceeace constituia un e- 
fect poetic de un incontestabil 
dramatism, tinde să devină prin 
repetare formulă stearpă, proce- 
deu excesiv. 

„Prânz lung de Crăciun“ este 
o piesă a cărei reprezentare pe 
o scenă de teatru bucureşteană, a 
teatrului „Studio“ de pildă, ar în- 
semna o foarte interesantă și rod- 
nică experienţă, atât pentru ac- 
torii români, cât şi pentru pu- 
blicul nostru. 

FLORESTAN 


UNIVERSUL LITERAR 





Optpiese necunoscute, 
de 1. L.. Caragiale 


Pe marginea spectacolului de inaugurare al Teatrului Municipal 


Noul Teatru Municipal, ctito- 
rit de tânărul și vrednicul pri- 
mar al Capitalei, d. I. Gh. Vântu 
își va deschide în curând porţile 
pentru public. Pentru că noi re- 
porierii, ne bucurăm însă-de un 
privilegiu care ne îngădue să pă- 
lrundem în culisele teatrelor, 
chiar înainte de premieră, veţi 
putea  afia şi domniile voastre, 
iubiți cititori, un lucru de necre- 
zu. 

Caragiale, patronul noului tea- 
tru, ma scris — cum ştiam cu 
toții — numai „Scrisoarea pier- 
dută“, „Năpasta“, „Ncapiea fur- 
tunoasă:, şi celelalte piese pe 
care le-am văzut jucate până azi. 
Nu. Vă veţi convinge peste câ- 
teva zile, că marele dramatury 
e autorul unui ciclu de piese — 
cel puțin tot atât de magistral 
scrise — ca cele cari î-au făcut 
faima. 

Sunteţi curioși să aflați titlu- 
rile acesior piese? 

Iată-le: Justiţie, Five O'Cicek, 
Petiţiune, Cadou, Articolul 214, 


Amici, Vizită, C.F.R. 





I, L. CARAGIALE 


Pentru cine îmi va răspunde că 
titlurile acestea sunt luate din 
volumu! „Schițe și momente“ îmi 
îngădui să jolosesc, drept răspuns, 
câteva fragmente dintr'o cuvân- 
tare ținută pe scena Teatrului 
Naţional din lași de către d. Al. 
O. Teodoreanu, cu prilejul des- 
chiderii stagiunii dim 1932, când, 
sub direcția d-lui  Icnel Teodo- 
reanu, au fost realizate scenic, 
pentru întâia oară, câteva din 
micile capo d'opere alese acum 
pentru întâia ridicare de cortină 
a noului teatru. 

Transcriu: 

„Dacă veselul Alecsandri e cti- 
tarul teatruiui românesc, sar- 
casticul Carag'ale e cea dintâi şi 
suprema lui justificare. Alecsan- 
dri a înăiţat un tempiu. Cara- 
giale l-a sfinţit“. 

Şi moi departe: 

„Se vor fi întrebat mulţi din- 
tre domniile voastre, de ce se 
deschide: stagiunea de față cu 
„Momentele“ cari au fost scrise 
peniru a fi citite şi nu cu o lu- 
crare destinată anume scenei? Vă 
răspund: 

Mai întâi pentrucă  „Momen- 
tele“ sunt piese. Apoi, pentrucă 
sunt piese nejucate încă. 

In aceste mici capo d'opere, ca 
în toată producția literară a lui 
Caragiale, dramaturgul primează. 


=> 


Ele ne oferă un bun spectacol 
inedit. 
Reprezentarea lor marchează 


astfel, o târzie dar binevenită în- 
drăzneulă — și ca ingeniozitate 
nu întrece cu nimic întâmplarea 
similară cu oul lui Columb, stri- 
vit pe masă, ca să şeadă. 
Pentru a deveni teatru, sce- 
netele acestea nu așteptau decât 
să fie jucate. lată, vor fi. Se țin 
bine pe scenă, sunt vii, pline de 
haz și, adevărale modele ale ge- 
nului, sunt perfecte, sunt perfec- 
ţia însăşi. Nu veţi găsi în ele 
nici o vorbă de. prisos, nici un 
detaliu nelalocul lui. Fiece cu- 





ARPA: Misiunea 


secretă. 


A fost cândva un film ce se 
numea „Bengali“. Era vorba în 
acest film despre acte de eroism, 
despre sacrificii, și mai ales, des- 
pre camaraderia care îi poate le- 
ga pe doi col2gi de arme. 

Filmul a avut succes, iar ur- 
marea a fost o serie de filme în 
«celaș gen, Unele au fost mai 
reusite, altele mai puţin, 

Filmul prezentat de cinemato- 
groful „Arpa“ face purte din pri_ 
îna categorie. Ş 

A contribuit în mare măsură 
jocul excelent al câtorva actori 
buni, cum sunt Basil Rathborne, 
Douglas Foirbuncks, jr. Lionel 
Afhwill şi alții. 

Nu voi însista aici asupra sce- 
nelor „eroice” ale filmului nici 
asupra părților exagerate, cum 
ar fi salvarea printr'o minunea 
eroului, 

Voi scrie însă câteva cuvinte 
despre „fenomenul Basil  Rath- 
borne“, dacă se poate numi așa. 

Actorul se remarcase într'o se- 
rie de roluri antipatice, fiind u- 


nul din cei mai buni interpreți a: 
canaliilor. 

Cână îi vedeam numele pe a- 
fiş, eram convins că va apare în 
film şi un om rău, care să-i dea 
mult de furcă eroului principal. 

Pe semne că Americanii s'au 
plictisit văzându-l pe Rathborne 
în acelaș gen de roluri. 

S'a găsit repede o soluţie. 

Actorul și-a schimbat 
zâmbetul. 

Din sarcastic a devenit uman. 

Și iată-l pe Basil Rathborne, 
distribuit în roluri simpatice. 

Se achită cât se poate de con- 
ştiincios. 

Nu putem spune 
mai mult. 

Imainte eram dispuși să  spu- 
nem că e extraordinar în rolurile 
antipatice. 

Nu acelaș lucru putem 
spunen și acum, 

Să sperăm că, în curând Ame._ 
ricanii se vor plictisi din nou şi 
vor cere ca hRathborne să reapa- 
ră în roluri antipatice. 


E. C. RANU 


puțin 


însă nimic 


să-l 


“ 


vânt scris, conține doza lui de dî- 
namită cu care era saturată înte- 
lectualitatea explosivă a autoru- 
lui, 

O repetiţie a Mrmenielor la 
care am asistat, m'a întărit în 
convingerea, că dacă ar fi fost 
chimist, Caragiale, ar fi născocit 
o cerneală, care în contact cu 
prostia să facă explozie. 

Credeţi că m'ar fi făcuz bine?“ 


Am spicuit aceste rânduri din 
cuvântarea unui scriitor, înrudit 
— prin spirit şi vervă satirică— 
cu ilustrul său predecesor, pen- 
tru a justifica pe deplin hotărî- 
rea conducerii teatrului „LI. L. 
Caragiale“. 

Și acum câteva lămuriri obli- 
gatorii, pentru cititorii cari ne-ar 
crede pe cuvânt și ar fi îndem- 
nați să asiste la premiera celor 
8 piese necunoscute, 

Teatrul Municipal, va  fune- 
ționa cu începere dela 19 De- 
cembrie, în palatul Ligii Cultu- 
rale din b-dul Schitu Măgurea- 
nu nr. 1. 

Ansamblul artistic, aliniază 
numele unor actori consacraţi pe 
scenele bucureștene şi al unor 
valoroase elemente tinere. 

Cât despre felul cum vor fi 
prezentate scenic, în regia d-lui 
Victor  Bumbeşti cele 8 
„Schițe“ şi „Momente“ alese şi 
rânduite de d. Valentin Gustav, 
pot afirma de pe acum, că vor 
constitui un incomparabil  pre- 
tezt de spectacol „coupe“. 

Spre deosebire de toate piesele 
iui Caragiale, a căror „actuali- 
tate“ a fost deseori pusă în dis- 
cuţie, „Schiţele şi Momentele“ se 
ridică până la ceeace am putea: 
numi actuchitatea eternă. 

Im ele, aflăm o întreagă gale- 
vie de tipuri cari au dobândit 
circulaţie socială și prin asta, 
nemurire. 

Caragiale, i-a luat din viață şi 
i-a pus în cărți. Ei vor părăsi în 
seara premierei cărțile, întorcân- 
du-se în viață. 

Așa îi vom putea privi în voe, 
cum se însuflețesc, ca şi cum ar 
ilustra paginile volumului 
„Schițe şi Momente“. 

Dar despre montare, nu putem 
spune încă totul. Directorul de 
scenă ne făgădueşte o surpriză. 
Aşteptăm. i 


S. D. 


ATA DIN COL ODER 


14 Decembrie 1940 ———= 








FILARMONICA. Sfărâmând pene. 


tru totdeauna relele şi înrădăci- 
natele sisteme ale activităţii tre- 
cute a „Filarmonicei”, adevărată 
tradiție de străinizare, de înde- 
părtare dela cele mai elementare 
îndatoriri faţă de muzica, muzi- 
cienii şi cultura neamutuii, Minis- 
terul Educaţiei Naţionale. Culte- 
lor şi Artelor, 2 pornit hotărit ia 
înfăptuirea marilor deziderate ale 
artei muzicale româneşti, creând 
îndreptar nou şi sănătos orches- 
trei moastre simfonice de stat. 

Solemnitatea intrării în făgaşui 
de lumină croit spre marile țe- 
luri îngăduite astăzi şi „Filarmo, 
nicei” de noua şi biruitoare viață 
a românismului, a fost consfinţi- 
tă printr'un concert de pioasă gde- 
dicare deschizătorului de orizon- 
tuiri şi dătătorului de vlasă nă- 
vainică eredinței în tăria şi for- 
ţa spirituală a poporului nostru : 
Corne'iu Zelea Codreanu. 

Au apărut, în programul aces- 
tui concert de însemnătate isto- 
rică, fie nume urgisite, cărora nu 
le era dat să se poată înscrie a- 
proape niciodată în patimile vie. 
ţii muzicale româneşti, deşi prin 
capacitate şi fecunditate în cre- 
aţia muzicală, afirmată în multi- 
ple opera muzicale, rămase în 
cartoane, ar fi trebuit să se im- 
pună dela sine, ca acelea ale com- 
pozitorilor D':mitrie Cuclin şi Ale- 
xandru Zirra, fie nume pur şi 
Simplu fără nici um acces în re- 
pertoriu, deşi având toate dreptu. 
rile la existenţă sau chiar, fiind 
deadreptul reprezentative ca Ni- 
colae Brânzeu, N. Agârbiceanu. 
sau Pâul Jelescu. 

lată de pildă, cele două lucrări 
ale lui Nicolae Brânzeu, înfăţişa- 
te în cursul concertului, „Cânte- 
cu! Bradului” şi „Cantata” pentru 
cor şi orchestră. 

Amândouă au dovedit cât a 
fost de nedreaptă şi de vinovată 
lipsa de ospitalitate a „Filarmo- 





In Colecția „UNIVERSUL LITERAR“ 








a apărut noua lucrare a 


d-lui MIHAIL DRUMEȘ 


TREI COMEDII 


ȘCOALA NEVESTELOR, CALUL DE 
CURSE şi LINIȘTEA SOȚULUI 





ARHITECTURA TEATRELOR 


este —. incontestubil acum, 
după cataelismul care a deschis 
problema trăiniciei tuturor adi: 
posturilor noastre, un subiect pe 
care oamenii de teatru se cuvine 
să-l aducă în discuție publică. 

Cel dintâi care o face — întro 
serie de foiletoune judcios în_ 
tocmite — este distiisul scriitor, 
pictor și Tegisor Vida Ic Popă 

Dar acest subiect nu poate fi 
epuizat în coloanele unui ziar. 
Va trebui — folosind competin- 
ţa și sugestiile atât de prețioase 
ale d-lui Victor Ion Popa, reluat 
într'o desbutere care să adune, 
alățuri de reprezentanţii  Mumni- 
cipalității şi ai Ministerului Ar- 
telor, pe toți fruntașii arhitec- 
turii româneşti — ca și pe 0a- 
memnii de teatru specaliști în a- 
cest domeniu al technicei sceni- 
ce şi preocupați de o cât mai con- 
fertabilă și mai utilă arhitectură 
a sălilor de spectacol, 


REGISORUL N. MASSIM 


care s'a afirmat în mod deo- 
sebit prin felul cum a însce- 
nat la Bucureşti, piesele „Re- 
vizorul“ de Gogol şi „Fiecare 
cum vede“ de Pirandello, ob- 
ține în prezent bine meritate 
succase la Teatrul Naţional 
din Iași. 

Bătrâna cetate a elanurilor 
şi spiritualității românești, 
verifică astfel şi consacră de- 
plin, un talent autentic în 
plină evoluţie, 

Dar prezența regizorului 
Nicolae. Massim în capitala 
Moldovei se arată vrednică 


de laudă şi prin faptul că iz- 
buteşte să fie biruitoare prin 
chemarea la rampă, în roluri 
de frunte, a celor tineri. 
Insemnăm deocamdată nu- 
mele d-lor Dăncinescu, N. 
Loghin și A. Radvanschi, ală- 
turi de numele mai de mult 
valorificate ale d-relor Eliza 
Petrachescu și Petromela Po- 


pescu. | 
Vom reveni cu o cronică 


mai amplă, asupra activităţii 
Teatrului Naţional din laşi. 


TEATRUL CONTIMPORAN 


după afirmația d-lui Corrado 
Pavolini, nu există. E un adevăr 
pe care l-am constatat și noi în 
locul acesta — şi pe care îl regre- 
tăm. 

Distinsul conferenţiar italian, 
ne consolează, înlocuind acea- 
stă deficiență a timpului nostru, 
cu înplinirile câtorva regizori de 
faimă universală, sau cu expe- 
riențele celor mai tineri — expe- 
riențe, cari au înlăturat din tea- 
tru supremația „actorului prim“, 
orchestrând toate valorile sceni- 
ce (text, măzică, costum, decor, 
mişcare) pentru a realiza  „spec- 
tacolul“. 


Dar dacă stilul „Comediei del- 
Varte“ ne  farmecă şi azi, dacă 
teatrul elisabetan, rămâne vala- 
bil prin poezia sa și prin perma- 
nența sentimentelor omeneşti ce 
înfățișează, dacă vechea melodra- 
mă cu substrat moral, ne înduio- 
șează- încă — prea puțini din 
dramaturgii contimporani, încear- 
că să răspundă la nedumeririle, 
vpaimele și  chemările vremii 
noastre, cu piese cari să nu repro- 
ducă viaţa de azi, ci so justifice şi 
să ne-o tălmăcească. Teatrul con- 


de 


ROMEO ALEXANDRESCU 


nicei” de altădată, lipsă împotri- 
va căreia de atâtea ori ne-am ri- 
dicat cu indignare, şi față de a- 
cest valoros muzician, ca faţă de 
mulţi alţii. Tâlc românesc, suflu 
autentic de simţire a frumosului 
popular din muzica noastră, fac- 
tură polifonică valoroasă, fru- 
moasă cunoaştere a mijloacelor 
componistice orchestrale, s'au re- 
velat în plin din amândouă com- 
poziţiile, ca o mustrare pentru 
trecut, ca o bucurie pentru viitor. 

Dar pitorescul de calitate, ca- 
racterul românesc de aleasă ex- 
primare, ştiinţa remarcabilă a lui 
Agârbiceanu, un alt artist de me- 
rit căruia i s'a permis însfârșit 
să iasă din umbră ? 

lar, la toate aceste înviorătoare 
mărturii, încă una, acea dirijora- 
lă a lui Nicolae Brânzeu, care a 
condus intreg acest dificil concerţ 
de primă prezentare cu o căldură, 
o pricepere, o prezență emotivă, 
care-i deschid şi în această direc- 
ție indiscutabile perspective ? 

Şi, n'a fost decât un început. 
Dar un început căruia muzica 
ncastră îi va datora mult şi ale 
cărei binefaceri vor fi puternic re 
simţite în evoluţia ei capitală, 

Increderea în Soarta ei capătă 
de acea temeiuri reale de exis- 
tenţă. 

Simbolic, concertul trecut va 
domina căile viitorului. Un viitor 
pe care, avem dreptul, însfârşit, 
să-l privim fără strângerea de ini- 
mă din vremea recentelor opri- 
mări, sub acţiunea intremătoare a 
îincorporării tuturor  energi.lor şi 
dăruirilor în slujba  năzuinţelor 
proprii ale neamului nostru, şi pe 
acest tărâm până astăzi părăginit, 
al artelor. 





„TITANIC VALS” 
LA NOUL TEATRU „TUDOR 
MUȘATESCU” 


Mereu proaspătă şi înveseli- 
toare, comedia lui Tudor Muşa- 
tescu deschide un teatru nou în 
Capitală. 

Cu o distribuţie, în care ne 
face plăcere să regăsim numele 
unor actori preţuiți, „Titanic 
Vals” a fost primită și de data 
asta cu ropote de aplauze la sce- 
nă deschisă. 

In chipul acesta, prima ridica- 
re de cortină a teatrului inaugu- 
rat Sâmbăta trecută, se vestește 
de bun augur pentru autorul 
„Titanicului” din al cărui noroc 
îi urăm să se împărtășească şi 
directorul Tudor Muşatescu. 





timporan, nu poate fi doar o for- 
mă de spectacol, un stil —așa cum 
Sa arătat de mult şi mult mai 
armonios în muzică. Ci—ca şi în 
muzică — noi cerem un conţinut. 
Adică, un text dramatic, în care, 
poetul să ţie frământat de toate 
frământările noastre și să ne facă 
să credem odată cu el în presim- 
țirea unui viitor, pe care noi, mu- 
ritorii de rând mu-l putem în“ 
chipui singuri. 

Până la ivirea acestui poet, ră- 
mânem de acord cu d. Corrado 
Pavolini : Teatrul contimporan 
nu există. 


TINEREȚEA" 


nu este in țările cu veche tradi- 
ție în arta scenică, un blazon ar- 
tistic. 

De cele mai multe ori, consa- 
crarea unui actor vine—acolo-- 
odată cu maturitatea. 

Nu vrem să cercetăm aci, vâr- 
sta vedetelor noastre — pentru 
o le acorda certificate oficiale 
numai celor cu un stagiu apre- 
ciabil în teatru și în prețuirea 
spectatorilor, 

Vom aminti doar numele unei 
răsfățate a piolicului nostru, a 
cărei tinerețe cuceritoare, biruie 
toate canoanele și legile stator= 
nicite în -practica teatrală: Lulu 
Niolau. 

Nu-i știm vârsta adevărată. 

Piindcă de când o cunoaștem 
— Lulu Nicolau — poartă acelaş 
Chip şi aceliș surâs care unește 
candoarea, cu cochetăria și îim- 
pertinența fermecătoare a copii- 
lor. 

MUSIC-HALLUL 


cunoaşte aiurea o prețuire care 
îl așează în fruntea oricăror 
spectacole. Şi nu e de mirare. 

Inpletiţ din grație, ritm, cuioa- 
re, melodie şi primejdioase acro- 
bații, acest gen de spectacol, răs- 
punde psihologiei actuale a spec- 
tatorului, dăruindu-i în minimum 
de timp, cele mai variate şi mai 
puternice senzaţii. Sp 

Iată de ce aplaudăm inițiativa 
agenției Teatrale „Imypresa“, care 
îndrăznește să ne ofere un ciclu 
de spectacole în genul acesta, -pe 
scena Teatrului Savoy. 


DEM. 








Cronica 


Iată, pentru amatori pri- 
lejul unei zile întregi de co- 
tind: opt expoziţii noui. D. 
Kimon Loghi, Delavrancea- 
Dona şi Paul Verona îşi a- 
dăpostese operele la Ateneu, 
d-na Elena Popea, Teodore- 
scu Romanați, Gore Mirces- 
cu, sculptorul Peer Merlâe, 
Ana Samurcaș-Berza şi Eli- 
sa Receţeanu la „Dalles“. 
D. Kimon Loghi expune un 
număr mult mai restrâns de 
tablouri decât altă dată. To- 
tuși, revedem mai toate lo- 
curile pe unde a trecut şi de 
unde s'a inspirat d-sa: Bal- 
cicul, Sudul Franţei, Breta- 
nia (unde d-sa a pictat cele 
mai frumoase pânze), crân- 
gurile și luminișurile a că- 
ror poezie știe să le evoce 
cu atât meșteşug și în sfâr- 
şit, interioarele şi nudurile 
de o disaretă sensualitate. D. 
Kimon Loghi scaldă toata a- 
ceste lucruri într'o ambian- 
ță care ţine mai mult de vis 
de cât de realitate. D-sa e 
un „Tandru“ care a gonit 
din arta sa îndoelile, încer- 
cările experienţei şi a cu- 
riozităţii: 

D. Kimon Loghi este azi 
un reflex al unei lumi mai 
bune, mai optimiste care nu 
mai este. Am scris și altă 
dată bunele noastre păreri 
despre pictura d-nei Dela- 
vrancea Dona. Și de data a- 
ceasta ne-a plăcut lipsa de 
banalitate a lucrărilor d-sale. 
Culoarea lor acidă și alătu- 
rarea uneori neaşteptată de 
culori dau tablourilor d-sale 
un interes pe care-l preţuim 
cu atât mai mult, cu cât bân- 
tue diletantismul atâtor „ad- 
mişi la Salon“. Presuvunem 
că q. Paul Verona este rudă 
cu d. Arthur Verona nu nu- 
mai pentru asemănarea de 
nume, ci şi pentru isbitoarea 
asemănare a facturii şi a su- 
biectelor ce își alege. D-sa 
însă nu stăpânește meşteşu- 
gul maestrului său. Am ur- 
mărit mulţi ani mai toate 
participările d-sale la expo- 
ziţii, așteptând mereu o cât 
de vagă încercare de a-și 
croi un drum propriu, dar 








Poate că îţi mai aminteşti, Me- 
nip, din vremea când taifasurilor 
noastre le spuneam „cronici pa- 
radoxale”, că  observasem 
fiind amândoi de acord — lipsa 
de coincidenţă între prilejul emo- 
ţiei şi expresia ei artistică, Cred 
că sunt în măsură acum, să afirm 
că nu numai în procesul de ela- 
borare a unei conștiințe artistice 
dar şi în mod obișnuit, în psi- 
holozgia vieţii de toate zilele, se 
petrece acelaş decalaj între emo- 
ție şi expresia ei din momentul 
în care se conturează cu cel mai 
intens relief lăuntric, odată cu 
cine ştie ce nebănuite și târzii 
consecinţe pentru cenestezia noa- 
stră proprie. 

Iată dece, abia acum, după o 
lună dela data cutremurului pe 
care atunci l-am simțit fizic, cred 
că îţi pot vorbi altfel decât sub 

„impresia momentului și anume 
întrun fel ce-mi este esențial, de 
impresia închegată ca o realitate 


de sine stătătoare, care deși a- 
parţine  lăuntrului meu, o pot 
privi totuși pe dinafară, ca şi 
cum mi-ar sta dinaintea ochilor. 
Pe scurt, despre răsfrângerea mao- 
rală a impresiei lăsate de catas- 
trofa de la 10 Noembrie și care 
mi s'a revelat deodată, sub forma 
acestei întrebări obsedante: dacă 
ar fi fost să mor atunci, eram 
pregătit?.., 

N'ai uitat, cred, că presa apă- 
rută în săptămâna catastrofei a 
glosat cu imbelșugare, insistând 





patetic asupra sentimentului de 
nimienicie resimţit cu o intensi- 
tate cutremurătoare în ordinea 
morală, pe cât fusese de zgudui- 
tor aevea, cutremurul. 

Dar îţi aduci aminte, Menip, cu 
câtă grabă febrilă, aceleași mul- 
imi înfiorate de simţimâutul ni- 
micniciei lor au dat busna în 
restaurante şi în sălile de spec- 
tacote, parcă dintr'o nevoe de-a 
îi mai aproape, fiziceşte, unii de 
alţii. Regele naturii abdica pro- 
vizoriu, cu orgoliul cam hărtă- 
nit, dela suveranitatea pe care 
singur şi-o proclamase cu atâta 
naivă aroganță. In aceeaş mă- 
sură, dobitoacele se mai săltaseră 


14 Decembrie 1940 


plastică 


de PAUL MIRACOVICI 


probabil că influenţa d-lui 
A. Verona e mult mai tena- 
ce de cât voinţa d-sale. De 
sigur că aceasta e o formă 
— mişcătoare — de admira- 
ţie, dar se face cu un preţ 
foarte scump, anularea per- 
sonalităţii şi o totală anes- 
tezie a spiritului critic. D-na 
Elena Popea ne îndrestățea 
să sperăm la un ansamblu 
mai bun de cât cel de azi. 
Chiar desenurile expuse la 
Salonul de Toamnă ne lasă 
să credem la d-sa preocupări 
de compoziţie cari — dacă 
le are — sunt în această ex- 
poziţie lăsate pe ultimul 
plan. D-sa a abuzat de un 
manierism care nu a rezistat 
timpului. Se simte în ex- 
poziţia actuală oboseala ar- 
tistei. O mai dârză prospec- 
ţiune în studiul naturii, 0 
mai atentă solicitudine pen- 
tru ea, i-ar fi evitat impa- 
suri ca cel de acum: D. Peer 
Merlăe e un cuminte şi a- 
plicat cioplitor al lemnului. 
D-sa îl ciopleşte, îi lustrue- 
şte și îl patinează cu o dra- 
goste și o evlavie admirabi- 
je. Nuduri — poate prea e- 
legante —- animale (cele ma; 
multe) găsesc în d-sa un fi- 
del şi cinstit interpret. D. 
Gore Mircescu expune din 
nou în Bucureşti după o în- 
delungată lipsă. Ne obişnui- 
sem să vedem la Saloanele 
Oficiale Ţăranii şi Scenele 
câmpenești pe care d-sa le 
îndrăgeşte atât. Scrupulozi- 
tatea d-sale în detalii, dau 
grupurilor o anumită fixita- 
te de instantaneu compensa- 
tă însă de o coloraţie vie şi 
îrdrăsneaţă. Dimineţile reci 
pe viile Buzăului ca şi mun- 
ca ţăranilor în arşița soare- 
lui, căsuțele ţărăneşti sunt 
motive pe care d. Gore Mir- 
cescu le-a ilustrat fără acea 


dulcegărie cu care cei mai 
mulți se simt obligaţi să 
„ confecţioneze '* asemenea 
subiecte. 


D.  Teogorescu-Romanaţi 
expune şi de data aceasta 
subiectele care i-au făcut 
succesul. Biserici, interioa- 


duri şi animalele depe lânșă casă 
dăduseră semne de nelinişte, cu 
câteva ore chiar înainte de ca- 
tastrotă, în timp ce stăpânul lor 
absolui a fost surprins, chiar în 
clipa săvârșirii destinului, nepre- 
gătit, cufundat în  beatitudinea 
desăvârşitei încrederi de sine, a 
somnului reparator și a unei to- 
tale ignoranţe... 

Dacă ar fi fost să mori atunci, 
erai pregătit? — poate că te-ai 
întrebat și tu Menip. Presătit — 
adică iniţiat, căci moartea ca şi 
poezia, presupune o iniţiere inde- 
lungată. 

Pentru Voltaire, ea nu era 
mai mult decâţ „un mauvais 
quart d'heure“ înainte de trece- 
rea pragului vremelniciei, în ne- 
cunoscut, Știința noastră despre 
lume ne îngădue să recunoaştem 
cu sânge rece, că moartea este 
un fapt pozitiv de neinlăturat- 
Dar ceva confuz şi puternic în 
noi, remîniscenţe obscure, poate 
din vremuri fără istorie, cărora 
nu știm cum să le spunem pe 
nume şi nici măcar să le deose- 
bim dacă sunt ale cărnei sau ale 
duhului nostru ne hărțuesc une- 
ori cu o nădejde ce parcă sea- 
mănă mai mult a disperare. Un 
scriitor creştin a formulat odată 
această sfâşietoare desbatere 1ă- 
untrică, printr'o foarte sugestivă 
punere în contrasţ a termenilor: 
„ştim că vom muri — spunea el 
— dar nu putem crede“, 

Dacă ne-ar fi îngăduit să pre- 
ferăm luciditatea, oricărui anes- 
tezic moral sau chiar religios, sau 
dacă am fi sortiţi, prin propria 
noastră structură sufletească, Ilu- 
cidității — cum a fost probabii 
Voltaire — atunci totul sar re- 
duce desigur la un sfert de oră 
greu de răsbătut. Dar dacă nu 
suntem, dacă nu putem fi numai 
lucizi, întotdeauna lucizi? 

Crezi, Menip, că eroismul este 





A LUL 110 IUL 07 tip act PT 0 L0E 317 107 IE 97 cit TI TI ANL IL [9 IL UIT IL 


niţe] în stima lui. Vitele din graj- . 


NISSAN INININI NAN N NNN NN NN NI NI NINLN N NN SS LN N NS 


APARE IN CURAND 


CASA TEREKOV 


de PAUL LAHOVARY 


Cu ilustraţiuni de George Voinescu 


Colecţia „Universul Literar” 


NA NN N NIN NN NIN INNA SO NIN NN NN OS NN N NN NON NI 








re, flori și peisagii. Mai noui 
ca motiv sunt câteva portre- 
te. Subiectul ocupă un mare 
loc în pictura d-lui Teodo- 
rescu Romanați. Astfel, d-sa 
îşi dă toată osteneala ca mo- 
tivul reprezentat să se apro- 
pie cât mai mult de realita- 
te, sacrificând uneori preo- 
oupările pur picturale. D-ra 
Ana  Berza-Samurcaş ne a- 
mintește — în ce.e mai bu- 
ne lucrări ale d-sale — pe 
Bombois, acest frate de in- 
spirație cu Le Douannier 
Rousseau: Dacă aceste lu- 
crări sunt agreatbile și dacă 
această manieră e comodă, ea 
comportă şi un pericol; ace- 
la de a te depărta de studiul 
sincer al naturii atât de ne- 
cesar o vreme. D-ra Ana Sa- 
murcaş are calități frumoase 
şi un real simţ decorativ, de 
aceea așteptăm lucruri din 
ce în ce mai bune din partea 
d-sale. 

D-na Elisa Repeţeanu de- 
butează, cu teamă şi cu mult 
prea multă timiditate. Lu- 
crurile mici—schiţele aqua- 
relate și aquarelele sunt mai 
bune de cât restul. Uleiul 
are încă mistere prea greie 
pentru d-sa, mai ales când 
face portrete. Ii dorim mai 
mult curaj la lucru până la 
expoziția viitoare. 


EXPOZIȚIA IOAN I. MIREA 
(P'latul  Pnopagandti Na- 
ionale) 


Am întâlnit în pânzele 
d-lui Mirea calităţi reale de 
culoare, calităţi pe care nu 
ştim dacă trebuesc atribuite 
îndrăsnelii sau unei  desin- 
volturi lipsite de efort. D. 
Mirea are tinereţea de a se 
lăsa furat de varietatea ca- 
pricioasă a culoarei, dân- 
du-ne astfel impresia de 
oarecare desordine. Credinţa 
noastră e că — strunit, mai 
disciplinat — temperamentul 
d-sale ar închega mai bine 
preţioasa d-sale cromatică pe 
o construcție mai strânsă şi 
mai organizată. 





„ORA DE SBOR“ 


Zilele acestea va apare, în e- 
ditura „Cartea Românească“, noul 
volum de poeme al d-lui Teodor 
Scarlat, volum intitulat „Ora de 
sbor“. 





cu adevărat e iniţiere, adică o 
pregătire pentru moarte? Vreau 
să spun: este cu adevăratţ au- 


tentică, aceea la al cărei ca- 
păt înspre neant să ne puiem re- 
cunoaşte cu înireaga noastră ze- 
stre omenească? Nu e cumva e€- 
roismul o altă soartă, un dincolo, 
care ne păgubeşte de ceeace ne 
imzestrase ccastălaltă soartă, din- 


coace? Mă tem de transmutațiile 
petrecute în ordinea valorilor ma- 
rale, Menip, mă tem şi le suspec: 
iez aşa cum suspectez procedeele 
oricărei alchimii care nu se a- 
plică la operele Artei. 





Sub raportul curajului fizic, 
știi că eroismul a fost prețuit ca 
o valoare îndoelnică, nu numai 
de un moralist experimentator 
pe pielea altora, ca Bernard 
Shaw, care spunea prin gura unui 
medic dintro piesă de teatru a 
sa, că „orice nătărău care se îm- 
piedică cu nasul de un glonte, e 
proclamat erou”. Dar și Saint 
Exupery a cărui experienţă des- 
pre eroism. întreprinsă cu ris- 
cul propriei vieţi. nu aflase în 
compoziția curajului mai mult 
decât um amestec impur de 
„puţină furie, tauţină vnitate, 
multă încăpățânare și plăcere 
sportivă vulgară“. 

Mă tem însă, Menip, că şi sub 





MAUD RU RIRPORU RUDI DB iara 








UNIVERSUL LITERAR 





ADA NEGRI 


a fost de curând aleasă mem- 
bră a Academiei Italiene. Prin 
aceasta sa călcat tradiţia, păs- 
trată tacit de orgoliul masculin, 
care nu acorda femeilor dreptul 
de a păși în instituția sacrosanctă 
a Academiei în calitate de mem 
bre. 

Cu secole înainte, pe când 
poeţii erau încoronați pe Cam- 
pidoglio, ca Petrarca sau Torqua- 
to Tusso de pi dă, fusese acordată 
și unei femei această invidiată fa- 
voare, de a primi coroana de 
„aurii ga muzelor pe colina sfântă 
a Romei, 


Poeta de atunci e cunoscută şi 
azi sub numele sărbătoresc de 
„Corilla Olimmica'.* 

Prin alegerea Adei Negri s'a 
călcat o tradiţie, dar a fost în- 
viată alta. 

Mai are însă o semnificaţie săr. 
bătorirea scriitoarei italiene; s'a 
arătat din nou că  reg:muri'e 
totalitariste nu numai că nu se 
desinteresează de literatură, de 
artă în general, — cum afirmă 
răuvoitorii sau cei care n'au în- 
țeles încă sensul revoluţiei tata- 
litariste — dar încurajează, răs- 
plătește moral şi material orice 
pas făcut pentru cucerirea unei 
culturi adecuate acestor timpuri 
noui. Expoziţia Cărţii germane 
—- nu e mult țimp de când am vi- 
zitat-o — pledase strălucit și ea 
pentru această cauză. 

Pentrucă literatura italiană 
contemporană e puțin cunoscută 


la noi — pentru foarte mulţi 
vasta şi variata literatură a Pe- 
ninsulei Italice se reduce la „fe- 
nomenul Dante“, și acesta cu- 
noscut numai prin intermediul 
unor rezumate proaste — vom 
da câteva date biograjice şi bi- 
bliografice asupra Adei Negri. 

S'a născut întrun orășel din 
sudul Italiei, din părinți destul 
de modești ; mama era lucrătoare 
într'o fabrică de textile, pe tatăl 
ei nici nu-l cunoscuse. 

E crescută de bătrâne sa bu- 
mică; copilăria mu i-a lăsat nicio 
amintire de trai îmbelșugat, de 
viață fără de griji a copiilor. 
Trăește și i se imprimă de tim- 
puriu în suflet, melancolia zilelor 
sărăcăcioase; o urmărește  ima- 
ginea oamenilor roşi de boală și 
de miserie, 

„Citea mult. Atât de mult, încât 

taţi vecinii prevedeau că această 
creatură stranie, aproape sălba- 
tică în manifestările și raportu- 
rile ei cu lumea, acest copil 
plăpând care iubea cu patimă 
singurătatea și liniștea, nu va fi 
de niciun ajutor mamei sale, din 
ce în ce mai bolnăvicioasă, 

Urmează cursurile şcoalei nor- 
male; se indârjeşte împotriva 
piedicelor ce i se pun, luptă cu 
o încăpățimare inumană aproape, 
și învinge. Primele versuri sunt 
din timpul acesta, Murindu-i și 
mama, se simte atât de părăsită, 
încât singura tovărășie o găsește 
numai în versurile de început, ca- 
racterizate printr'o formă puţin 
căutată, aspră, plină de durități 
formale cât și de fond. 


„Universul Literar“ de Crăciun 


va apare la 21 Decembrie, în 12 pagini, cu un bogat 
material literar şi artistic, cuprinzând poezii şi nu- 
vele, esseuri şi cronici despre manifestările de cul- 


tură românească, precum 


şi numeroase informaţiuni 


privitoare la arta şi Ilteratura de peste hotare. 


Numărul de Crăciun al 
7 lei. 


aspectul moral, eroismul nu în- 
Seamnă pentru insul omenesc 
mai mult decât un prilej întâm- 
piător spre a-şi pune în valoare 
unele virtuți proprii, — o şansă 
la care con!ribue deopotrivă îm- 
prejurările dinafară, cu momen- 
tul psihologic, lăuntric, Dar da- 
că eroismul e o chestiune da 
șansă el are, sub aspectul mo- 
ral, caracterul de surprindere 
şi spontaneitate al reacției in- 
stinctive, adică tocmai acela pe 
care o pregătire pe îndelete, în 
răstimpul uns; vieţi, nu îl poate 
manifesta. 

Insensibilitatea fizică, acea 
înfrângere a simţurilor și a 
cărnii, pe care o cucerește eroui 
faţă de lipsurile sau ispitele de 
tot felul, își află corespunzător 
într'o anum:tă an-lgesie de or- 
din moral, o lipsă de sensibili- 
tate și de înțelegere pe care le 
manifestă insul eroic, față de 
alte valori decât acelea pe care 
el însuși le afirmă, în ordinea 
morală. 

Eroiîmul nu inţră în posibili- 
tățile deprinderii. Cu mai mul- 
tă îndreptăţire cred că se poate 
vorbi de o aptitudine născută 
pentru eroism, de o vocaţie a e- 
roismului care mar putea ieși în 
drumul oricui, răsplată vreunei 
deprinderi, ci doar pe arumul 
hărăzit al Damascvw'ui vocației 
împlinite. Dar atunci, eroismul 
ca și frumosul artistic esie lip- 
sit de caracterul exemplar pe 
care-l au valorile practice ale 
moralei, Nu pot să-mi închipui 
Menip, cum s'ar putea întemeia 
[i] pedagogie a trăirii eroice, 
după cum nu știu să îie una a 
vieţii artistice sau a sfinţeniei. 
„Unii dela alţii, mare lucru nu 
învăţăm. Adevărurile de viaţă 





pe care le afirmă prin exis- 
tența proprie san prin operele 
lor, eroul, artistul şi sfântul, nu 
pot fi exemplare. Noi trebue să 
ostenim fiecare, cu puterile na- 
ajutorafs, ca să desluzim înţele- 
surile vieţii, pe măsura noastră 
proprie. Poate că intr'o zi n2 va 
fi dată şansa, atunri când ne 
aşteptam mai puțin, de-a ne cu- 
prinde viaţa în lumina revela- 
toare a unui sens eroic, de artă 
sau da sfinţenie, care să ne 
poarte încrezători, până'mn pra- 
gul ultimului sfert de oră, la 
capătul căruia știm că va tre- 
bui să ajungem odată, fără să 
putem crede, Mai mult, sau alt- 
ceva, Mbenip, cu nu'ştiu ce am 
putea nădăjiui,., 


MENALC 





revistei se va vinde cu 


Intrebarea ce-mi pui, Menalc, 
îmi amintește de o întâmplare 
povestită de Bergson. Intr'o di- 
mineaţă un comisionar înmâna 
filosofului un plic ce aștepta răs- 
puns grabnic; era din partea 
unei persoane care-l ruga să-i 
scrie pe loc ce gândește ples- 
pre Dumnezeu. Deasemenea, mă 
imbii și fu să-ţi desvălui în 
cincizeci de şiruri atitudinea mea 
faţă de moarte. Și întrebarea e 
cu atât de gravă, cu câţ îi bă- 
nuiesc un țâic duhovnicesc ce 
nu-mi displac=, însă îmi sâcâie 
sfielile, Pregătirea pentru mour- 
te de care pomeneşti, (despre 
inițiere am să scriu mai la vale) 
îmi apare drept o împăcare cu 
Dumnezeu, adică limpeda con- 
știință de 3 fi respectat legea a'- 
vină. Mărurisesc că anul 1940 
al erei crtşiine, cu năprasnicul 
său cortezu de năpaste, a trezit 
în conștiința mea ca şi în a cre- 
ştinitor deh finele veacului al 
X-lea  obssia  copleşitoare a 
morții şi derința de a adera câi 
măi intim la adevărusile reve- 
date. Cred să în noaptea de 19 
Noembrie spectrul morţii a tur- 
burat conştinţele mai adânc de- 
cât cele mai înălțătoare preilice 
și cred că îr acele calamităţi na- 
turale religiile au găsit îintot- 
deauna putanici auxiliari. To- 
tuşi, fiindcă aştepţi. un răspuns, 
ţi-l dau răspicat: N'am fost pre- 
gătit, Negreşit, că cei mai mulţi 
ți-ar da acaaşi răspuns, fiindcă 
viaţa socială a marilor metro- 
pole le spulteră acea participare 
la ordinea valorilor morale de 
care  pomenmeşti. Pregătirea la 
moarte cere izolare și singură- 
tate. 

Așa dar printre cei aleși, hotă- 
rit că nu mă puteam număra 
dacă în acea noapte forțele cos- 
mice miar fi nimicit, 

Dar ai scris cuvântul iniţiere 
și afirmi că moartea ca şi poesia 
presupune o iniţiere  îndelun- 
gată. Aici desbaterea mi se pare 
că s'a strămutat pe alt plan, pe 
acela al valcrilor raţionale, şi 
implică altfel de răspuns, Con- 


A apărut 








Vitrina Europe 


La 17 ani, poetei Ada Negri, 
nu-i surâdea romantismul mor- 
bid al unei iubiri noptatice ci-i 
vorbea ura adunată an cu an, 
împotriva nedreptăților sociale, 
dragostea pentru cei umili şi 
asupriţi, 

Invoca în versuri teribila răz- 
bunare corsicană, acea „vendet. 
ta“. Risipite prin diferite reviste, 
poeziile tinerei poete fac o ade- 
vărată revoluție; sunt citite cu 
nesaj, comentate și numele Adei 
Negri e deja cunoscut și recu- 
noscut mai ales ca al unei scrii- 
mul volum de versuri e înti.u- 
tat „Fataită“, 

E numită profesoară. Incepe 
lupta cotidiană cu altă specie de 
neajunsuri. Se căsătoreşte, are un 
copil. Trăește bucuria și suferința 
tuturor mamelor. In noul volum 
„Mszterniba' e cântat acest nou 
aspect din viața poetei; entuzias- 


"mul, speranțele, misterul mater- 


nităţii cu toate  dureroasele lui 
sacrificii. 

Im 1921 tipărește un volum de 
proză „Stelia Mattutinz'“, care o 
consacră printre marii scriitori 
contemporani. E povestea simplă 
a copilăriei și adolescenţei ei. 

Mai târziu în „Le  strade“, 
scurte compoziţii în proză, as- 
pecte fugare, instantanee prinse 
dibaci din arumurile ei zilnice, 
de un comic grotesc uneori, ne 
dau aceiaşi senzaţie a unui suflet 
în veșnică frământare, mereu 
neliniștit, totdeauna întors spre 
priveliștea interioară a sufletului. 


Il libro di Mara e cartea dra- 
gostei. O dragoste întâlnită târziu, 
şi amară. După moartea acelui 


mult așteptat „alto come un ci- 
presso“, Ada Negri rămâne iarăşi 
numai cu ea, De atunci mai mult 
călătorește, 


Am enumărat numai volumele 
reprezentative ;  pentrucă Ada 
Negri a scris mult. 


Dacă am caracterizat primele 
producții lirice prin asprimea 
formală vom adăoga că forma 
actuală a versurilor e rafinată, 
lucrată. De o sinceritate îndrăz- 


ceptul echivalează cu intuirea 
esenței morţii. Mi se pare că nici 
un individ mar putea revendica 
acel privilegiu al iniţierii în 
moarte, adică a adâncirii miste- 
rului morţii. Moartea este o ex- 
perienţă unică şi cn neputinţă de 
comunicat și postularea conştiin- 
ței acolo tocmai unde ea este a- 
bolită prin definiţiune, are ca- 
racterui unei contradicții în ter- 
meni. Nu ştiu care filosof 
a exprimat acest adevăr într'o 


formulă sugestivă: „Moartea se 
sugrumă pe sine decum te su- 
grumă pe ţine”. Incâţ acea ini- 
țiere ce-ţi apare, Menalc, ca o 
pârguire a datelor conştiinţei, 
este valabilă numai în lumea 
noastră imanentă zodiei Relaţi- 
vului; dar conceptul însuşi se 
spulberă prin lipsă de obiect, în- 
dată ce-l aplicăm în orâinea Ab- 
solutului. Care iniţiat ar cuţteza 
să creadă car putea cuprinde 
Absolutul de pe tărâmul Relati- 
vului? Iniţiere nu poate fi în 
moarte şi-ţi împotrivesc cugeta- 
rea înţeleptului care se întrista 
că, nu ştie măcar ce este viaţa, 
pe care a văzut-o, cum ar putza 
şti ce e moartea, pe care n'a vă- 
zuţ-o!”. 


Aș voi deci o „iniţiere înde- 
lungată” în viață. Mi se pare că 
privită din latura aceasta, enig- 
ma ne îngăduie o nădejde de lu- 
mină, căci numai specific se dev- 
sebeşte moartea de viaţă, nu c- 
senţial, așa cum plastic o înfă- 
ţişează înţelepciunea indică, 
dând zeului morţii, Yama, un 
chip cu două feţe întregite în- 
tr'o singură esenţă. Fiind cele 
două faze ale unui ciclu evolu- 
tiv, se poate afirma fără paradox 
că moartea e un anumit aspect 
al vieţii, așa după cum viața 
este un anumit aspect al morţii. 
Una din cele mai vechi religii, 


Cetatea lui Bucur 


versuri 


de Ștefan Baciu 


cu ilustraţii de Ștefan Constantinescu 


Preţul 


lei 5) Colecţia „LINIVERSUL LITERAR” 








? 


N 


neaţă, cărțile Adei Negri lasă îm- 
presia unei trăiri directe, vii, 
imediate. Stilul ei ca și fondul, 
sunt o continuă înălțare spiri- 
tuală, 


CORRADO PAVOLINI 


directorul teatrului „Compagnia 
dell' Academia“ din Roma, & ţi- 
nut în seara de 2 Decembrie a. 
e. o conferință la Fundaţia Uni- 
versitară „Carol LI“, despre „li 
Teatro Contemporaneo“. 

Domnia-sa a afirmat, cum re- 
marcasem și noi întruna din cro- 
nicele trecute, că nu există un 
teatru contemporan; un teatru 
contemporan asemănător cu cel 
elisabetan sau spinio! din epoca 
dramatică, care au daț un anumit 
limbaj teatral repede răspândit 
în țoată lumea, un teatru conteam= 
porzn din punct de vedere al 
structurii, a. textelor. 

Totuși, teatrul moder are un 
caracter care îl deosebeşte fun- 
damental de trecut: noua con- 
cepție despre spectacol, adică 
despre strângerea  într'un tot 
unitar a teatrului, a recităris și 
a regizării, operaţie grea, dar cu 
atât mai  ispititoare, menită 
repisorului cămia domnul  Pa- 
volini îi acondă o impomanță 
pe care n'o cunoşteau până a- 
cum de cât actorii, marii ac- 
tori. Regisoru! trebue să fie 
dotat cu o sensibilitate critică şi 
crezitivă, cu o cultură estetică şi 
filosofică, cu simţul armoniei. Re. 
gizorul e un adevărat „sace:dote“, 
căruia i se supun, maleabil, ac- 
torii și care întrebuințează cu 
puteri depiine toate  artificiile 
scenice pentru a acorda tozite ele- 
mentele spectacolului în desfăşu- 
rare cu poezia operii pe care el 
este chemat să o servească. 


Acest rol a! Italiei fasciste va 
arăta zilele azestea practic, ceeace 
a expus atât de sugestiv, teoretic. 
Vor fi regizate de Domnia sa câte 
o lucrare din B. Shaw, L. Piran- 
dello, C. Pozzi, T. Wilder şi un 
mister, preiucrat după modelul 
medieval creştin, 


SORACTES 


e pre e pe i a ra a d aa OA, m a a a a a a a a n a dna a i i o 
Ea 


cea reîncarnaţionistă, n'a făcut 
decât să intuiască cu mii de ani 
în urmă un adevărat definitiv al 
ştiinţei actuale: „persistenţa în 
cosmos a energiilor vilale, sub 
forme diferite”, voalându-l însă 
de credința intr'o persistenţă a 
principiului vital inaividualizat, 

Lucizii înţelenţi ai Greciei au 
pus iniţierea în viaţă la temelia 
gândirii, săpând în marmura 
templului din Delfi adânca şi 
lapidara formulă  „Cunoaşte-te 
pe tine”. 

Dar e ciudat că în fapt Cre- 
știnismul care postulează carac- 
terul moral al sancţiunilor, o 
eternitate individuală, un Dum- 
nezeu personal, nu izbuleşte să 
disocieze moartea de somn, de 
abolirea individualităţii. Astfel 
pentru Socrate, moartea » doar 
„un somn îndelungat şi fără 
vise”; Montaigne o socoate dea- 


semenea „adânc somn searbăd 
şi umilitor”; „repaos desăvârşit” 
Chiar este pentru misticul Pa- 
scal. In ciuda poruncilor reli- 
gioase, omul luciâ, cum îl denu- 
mești, deopotrivă cu poeţii toţi a 
inţeles adâncile analogii dintre 
somn şi moarte.  Intr'adevăr 
somnul, moartea noastră zilnică, 
spulberă conceptele spaţiului şi 
timpului, smulse individul din 
imediat, îl  descătuşează din 
complexele sale adaptări la me- 
diu, îl descentrează din concre- 
tul înrâuririlor sociale, aşa fel că 
de aici înainte, morţii sunţ inspi- 
tit să-i aplic, parafrazând-o, de- 
finiţia pe care Bergson o dă som- 
nului, şi să spun: „A muri este 
a se 'desinteresa”, Nu mă sfiese 
să afirm că în clipa trecerii din= 
colo şi cel pregătit şi cel] nepre- 
gătit şi Antonin Piul și rândașui 
dela grajd se află în preajma 
marei experienţe a morţii, la fel 
de neiniţiaţi, încercând același 
gol și aceeași tăcere pe care cu 
toţii o încercăm în preajma som- 
nului, 


Somnul însă îmi spune, Menalc, 


că energia cosmică ce a voit ca 
100 de cvatralioane de celue să 


se îmbine întrun edificiu mate- 
Tial în stare de a se restrânge pe 
sine pe care îl numesc Eu — a- 
dică de a străbate un ciclu ce-l 
denumesc al duhului, fără a lă- 
muri prea muit astfel enigma — 
nu poațe să ne fie sortit unui ceva 
mai rău încă decât această vieată; 
că nu ne cere nici tămâie nici 
sânge, ci doar acceptarea totală a 
imperativelor vieţii, integrare u- 
milă în necuprinsul proces al 


- destăşurărilor enerzetice, credinţă 


întrun destin individual yremel- 
nic ce în moarte se risipește cu 
totul. Pregătirea conslă a şpune 
ca Pliniu că „moartea este ceea 
ce Dumnezeu a dăruit mai bun 
omului”. Rostul metafizic al ma- 
rilor cataclisme naturale parc'ar 
îi tocmai de a ne atrage luarea 
aminte asupra acestor adevăruri. 


MENIP 





Cronica germană 





CULTURĂ ŞI ARTĂ 
PENTRU MUNCITORI 


Stateie democrate nau făcut 
aproape nimic pentru muncitori 
în. ceeace privește condiţia cul- 
turală — iar când au făcut ceva, 
au făcut-o de mântu:ală, nu atât 
pentru a reaiiza o adevărată o- 


peră de culturalizare, cât pentru 
a creea o iiuzie în spatele cărcia 
sec ascundeau căteva posturi bine 
plătite, acordate oamenilor de 
casă ai puternicilor zilei. 

In statele totalitare, masso!e se 
bucură de-o foarte mare atenţie 
din partea forurilor cu'turale. In 
Germania, muncitorul nu se duce 
Ja cârciumă ca să se distreze, ci 
la teatru sau un concert simfo- 
mic. Aproape toţi muncitorii au 
bibliotecă şi nu este unul din ei 
care să nu cunoască vaorile con- 
sacrate ale artei sermzne. In- 
tun stat în care massele înțe- 
leg să cumpere o carte, un bilet 
de concerţ sau chiar un tablou, 
arța va avea alte posibilităţi de 
desvoltare decât într'un stat în 
care bunuri:e cuiurale aparț.n 
unei categorii de privileziați. 

Intre oamenii cari au înţeles 
cel mai just probiema culturii 
și-a artei pentru muncitori în 
Germania, este cunoscutul orga- 
nizator Dr, Robert Ley. Educa- 
rea masselor populare şi reaiiza- 
rea formidabiiei mişcări recrea- 
tive „Kraft durch Freude“ „(Pu- 
tere prin bucurie“) își află în 
D-rul Robert Ley inspiratorul. 
Datorită acestui tenace entusiast. 
acesiui devotat a muncitor.mii, 
sau întregistrat foloase marinu 
numai pentru  spiritualizarea 
masseior, ci și pentru climatul 
artistic al Germaniei, unde as- 
tăzi, în pofida răsboiului, valo- 
rile culturaie cunosc posibilita- 
tea unui randament maxim. 

Valoarea morală a unui mun- 
citor care cunoaște versurile lui 
Goethe şi care-a ascultat un cho- 
ral de Bach, ne'ndoios că va fi 
superioară valorii morale a unui 
muncitor care n'a depășit har- 
monica din restaurante. Unui 
muncitor cuitivat i se poatepre- 
t.nde mai muit simţ al răspun- 
derii, al demnității; el va fi con- 
ştient de importanța sa în an- 
prenajul social. Din ateiie+, nu va 
descinde. în tavernă, ci, re'ntor- 
cându-se acasă, va citi o carte 
bună în liniştea căminului, cru= 
ţându-și banii și sănătatea. Ast- 
fel, își va respecta tit-ul de mun- 
citor, pe cae superf:cialitatea 
democraţiei l-a depreciat. 

La noi, singură Legiunea a în- 
țeies probiema muncitorimii, ri- 
dicând-o la niveiul spiritua! pre- 
t:ns de omul nou. Muncitorul ro- 
mân găseşte astăzi nu numai a- 
sistenţă socială în cadrul La- 
giunii, ci şi asistență culturală, 
devenind factor de răspândire şi 
de receptare a marilor bunuri 
spirituale româneşti, cari, până 
dăunăzi, au fost ţinute sub obroc. 





STILUL CINEMATOGRAFIEI 
GERMANE 


Regimul naţional-socialist a im- 
primaţ un ritm inedit cinemato- 
grafiei germane, Invadat de evrei 
și de unguri, filmul din Reich 
ajunsese la un moment daț să 
oglindească „,Schund“-ul litera- 
turii şidavești. După instaurarea 
național-socialiştilor 1a conduce” 
rea Germaniei, producătorii evrei 
s'au retras la Vienna, deundeco- 
tropeau piețile europene cu rea- 
lizări de operetă îiețtnă și ten- 
dențioasă. Apoi, magnații israe- 
liți au trebuit să fugă și din, Vie- 
na. Ajungând la Budapesta, au 
luat-o da capo. Producţiei pesta- 
ne i se datoresc filme de ma- 
hala, ca acel monstruos „Voiaj de 
nuntă“ cu Ernest Verebes (azi re- 
fjugiaţ în studiourile -lui; Metro- 
Gold:wyn...). Producătorii credeau 
că mai pot plasa asemenea fil- 
me pe piețile europene, însă, so- 
cotelile lor au dat greș: filmul 
adevărăi german a isgonit elucti- 
braţiile dela Budapesta. Produc- 
țiile „Ufei“ au introdus un stil 
nou în estetica ecranului. Filmele 
de războiu sunt opere de gran- 
dioasă etică, iar filmele ușoare 
se menţin în marginile bunului 
simţ. In filmul istorie, Griindgens 
a făcut şcoală cu a sa „Fecioară 
din Orleans“. Speculând efectele 
de massă, a creeat efecte unice, 
dar fără să cadă în excesele cine- 
matografiei rusești, care pune în- 
treg accentul numai pe masse, 
Un film ca actualul „Conroitieri' 
vă fi, deci, superior lui „Petru cel 
Mare“, 

Acest lucru se datorește unui 
himinos echilibru între teza so- 
cială și condiția estetică. 

Cinematograful românesc, care 
va începe să existe cu adevărat 
numai prin Legiune, are elemen- 
te de-o deosebită energie. Incer- 
cările lui Igiroșeanu, boicotate pe 
vremuri și ne 'nțelese, dovedesc 
existența unor mari posibilități. 
Şi, de sigur, ele nu vor fi alături 
de ale filmului german de azi. 


O REVISTĂ PENTRU TOȚI 


In ţara noastră, n'au prea fost 
—. decât cu o mică excepţie, — 
reviste familiare bune. Revistele 
conduse de concerne evreești, ca 
„Realitatea ilustrată” de pe vre- 
muri (dar cea de azi?...), făceau 
„operă“ de trivializare a masse- 
lor, Concursuri de frumuseţe — 
paravane de destrăbălare, — când 
cutare evreicuţă din Cernăuţi era 
aieasă regină a frumuseţii româ- 
ncști, nuvele pornografice, glume 
de prost gust — cam acesta era 
cuprinsul revistelor familiare de 
la noi. 

In Germania, există o revistă 
cu adevăral bună pentru cadrele 
largi de cititori: „Die griine Post“ 
(Poșta verde“). Această publica- 
ție e citită cu acelaş interes atât 
de intelectual, cât şi de muncitor. 
Scrisă ușor, pe înțelesul fiecă- 
Yuia, această revistă e un model 
in genul ei. Cuprinzând articole 


de utilitate, schițe datorite celor 
mai buni scriitori germani de azi, 
versuri și piese distractive, „Die 
€riine Post“ a ajuns cunoscută în 
fiecare casă germană, 


Astăzi, se încearcă și la noi e- 
ditarea unei asemeni publicaţii. 
Inceputul făcut cu „Buna-Vestire 
de Duminică“ e un inceput bun, 
demn de concursul cel mai larg 
din partea cititorilor. Rolul unei 
reviste familiare in viaţa sozială 
a unui stat, e mai mare decât s'ar 


UNIVERSUL LITERAR 


crede. Ea aduce o sinteză de cul- 
turalitate şi de viaţă artistică în 
casa celui mail modest cititor. 
Când o astfel de revistă e scrisă 
cinstit şi cu tragere de inimă, 
rostul ei se lămurește ca unul 
din cele mai salutare pentru e- 
ducația masselor. Ceeace s'a și 
întâmplat în Germania şi, de 
aci înainte, se va întâmpla șin 
România. 


MIRCEA STREINUL 


Un savant german 


Profesorul Hans UVebersberger 
a cinstit capitala noastră cu o 
serie de conferinţe. 

Imprejurările ari:ginei istoricu- 
lui orienta.:st simbolizează esen- 
ţa lui spirituală de savani, for- 
muia căreia e „geneza actuaii- 


tății, 
Născut în clima  Imperiuiui 
Austro-Ungar, a încercat din 


rimii ani morbidul amalgam ai 
etnicei moza:ce. Obârşii regionale 
au împletit în graiul său de că- 
petenie dialectul s.avon. Aceasta 
în  copiiăr:e. Adoiescenţa și-a 
inaugurat.o cutreerând că:are un 
ait Imperiu, de lia Varșovia la 
Caucaz. Apo: a fost reprezentan= 
tu: primului în cel de al doilea 
cu d:plomat:ca misiune d: atașat 
cultural, Aci a gustat clocoti- 
toare ogiindiri de ciimă în tr:p-a 
întruchipare din Gorki, Cehov 
şi Tolstoi, Drept câmp de ana- 
iiză :-a fost întotdeauna faptul! 
viu, introducerea  senezelor re- 
trospective în desiușirile conglo- 
meratu'ui contimeporan. Un fer 
politic înjghebat în inteiect isto- 
toric, 

Dânăâ curs acestor însușiri, 
Hans Uebersberger s'a stabilit pe 
la ani: 1899—1902 :a Moscova. El 
însuși spune: „Sunt amator a: 
stratuiui vulcanic. In Austria eu 
-am găsit pe pianu. etnic, iar în 
Rusia pe pianul poLtico-socia:“. 

La arhiva Afaceri.or Străine, 
din întâmplare, a lucrat la masa 
unde cu douăzeci și cinci ani în 
urmă, și-a scris „Istoria Rus:ei“ 
vestitul So:oviev şi unde s'a păs- 
trat o placă comemorativă. Lu- 


crările „Istoria poiiticei externe 
ruse şi „Austria şi Rusiz“ sunt 
rezutatu: acestor ani. 


In 1907, la Viena, profesorul 
Uebersberger inaugurează cate- 
dra Europei Răsăritene şi mare- 
le Institut, pentru care achiziţio- 
nează uriașe bibi.ioteci: cea a 
profesoruiu: și pubiicistului Bil- 
basov, cea a iui Kraessk: și cea 
a savantului bulgar lrecec. Işi 
editează în opt vo.ume „Politica 
externă a Imperiuiui Austro-Un- 
gar dea criza din Posn până la 
războiui mondial“. Ii perioada 
celor 24 ani, pe care i-a trăit 
în Capitala austriacă, a deținut 
funcțiunea de Decan al Facuiţă- 
ţii de fiiozofie şi cea de rector al 
Universității din acest o'az. 

Din anul 1919 datează conflic- 
tul său cu guvernul socialist- 


democrat, conflict ce a provocat 
în ziua de 1 Ianuarie demis sa 
din calitatea de consilier a! Mini- 
sterului Afacerilor Străine, Când 
Cancelarul Dolfuss devine con- 
ducătorul statuiui, Hans Uebers- 
berger a trecut hotarui ţări: saie, 
gon:t, de reg.mul inter:or și, che- 
mat de al tre::ea Reich, în luna 
Mai a anu.ui 1934. 

Pe timpul audierii cursurilor 
la Universitatea moscovită, adep- 
tul iui Leon Kasso, al lui Vino- 
gradov, ai lui Kliucevscki și-a 
însuș:t disc:piinele umanitare în 
finuta lor: ştiinţifizarea criter:u- 
sui de summum rea!. Pe vremea 
ambasadei petresburgiene, a dus 
comerț spiritual cu Paul ruşv= 
van şi cu Pobedonosțey—leaderii 
conservatismu:ui doctrinar din 
extrema dreaptă.  Circumstanţe 
ce au aruncat prima grână în in- 
te.ectul lui Hans Uebersberger 
spre un al doilea proces structu- 
rai: înlocuirea pianuiu: empirie 
cu postu:atu. doctrinar şi a în- 
ducției retrospective cu logicul 
efect. In loc ge a :e urca coboară 
acuma trepte.e genezei. 

Ce i se oferise in mod parțial 
când de Austria când de Rusia, 
i se dă cu integritate pe pămân- 
tu. german, Atât planul etnic cât 
și cel poiitico-sociai se unesc, de 
data aceasta, spre destinderea 
reriecţie: savantului, într'un sin- 
gur e.ement: omogenitatea. Inei 
savantul vede un acces ia deţi- 
nerea absolutului real. 

La început e director al Insti- 
tutului din Breslau, iar în 1935 
a. Institutului din Berlin, unde 
editează „Analele pentru studie- 
rea Europei Centra.e". Apoi îşi 
:a ia Facu'tate catedra respec- 
tivă. La Viena el inaugurează a- 
ceastă disciplină, iar la Berlin e 
litularui unei materi: a cărei a- 
pariţie a fost aicea prima de pe 
gio0b. 

Dacă, în materialui său opera- 
toriu,  profesorui  Uebersherg a 
variat, când reducând compiica- 
rea actuală ia primu: adevăr, 
când indreptând premisa teoriei 
către decursu. raționat în dome- 
niul său metodic, ela urmat dru- 
mul neci.ntit ai ştiinţei stricte. 

Fiind când austriac, când s:av 
şi când german în sferele ge fe- 
nomene, în sistematizare este 
:mutabil şi, prin urmare, un:iver. 
sal. 


OLGA KRUŞEVAN 








UN GRUP DE PREOȚI 


face să apară gazeta de atitudine 
ortoduxă „Sinazarul“, in paginile 
căreia se desbat probleme în 
strâasă legătură cu credinţa. Prin 
atitudinea dârză pe care condu- 
cătorii Sinazarului o afişează, 
pr.n năzuinţa de înnoire şi însă- 
nătoșire ce urmăresc, preoții 
Niţă Mihai, Ștefan Dobra şi ce:- 
lalți dea conducerea reviste: sus- 
numite se singularizează în scr.- 
sui bisericesc, însemnând cu ne= 
contenita :or râvnă drumul de 
lumină pe care să se îndrepie 
paş.i tuturor credincioșior şi: slu- 
jitoriior a.tarului. 


S'A SPUS 
pe drept cuvânt că epocile cele 
mai propice desvoltării artelor 


nu sunt și cele mai calme, mai 
aşezate, — ci, dimpotrivă, acelea 
în care popoarele sunt în veșnică 
mișcare, în frământarea care 
marchează căutarea altor  ori- 
zonturi. 

'ă nu mire pe nimeni numărul 
mare de noui publicaţii care de- 
la o vreme încoace se străduesr 
să străpungă tăcerea de rare 
sunt înconjurate și se conturea- 
ză, pe zi ce trece, mai puternic 
în spiritualitatea românească ae- 
tuală. 


Deaceea ni se pare plină de 
sens apariţia, așteptată pe curând 
a „REVISTEI DE POEZIE“ de 
sub direcția lui Mircea Streinul, 
precum şi a unui alt săptămânal 
„SEPTENTRION“, condus de a 
Aurel Ped'uc. 

Ceeace trebue reţinut în deo- 
sebi, este faptul că Revista de 
poezie va publica numai versuri 
Este — poate — o  îndrăsnea'ă 
care să sperâm că va însemna un 
succes. 


O NOUĂ EDITURĂ 


care ia ființă in Capitală, mu 
poate decât să ne bucure. In 
aceste vremuri de crâncene ne- 
voi, când cele câteva mari edituri 
ale nostre şi-au restrâns prograă- 
mul de activitate la tipărirea 
unui mic număr de volume, pen- 
tru care şi-au luat, — grijulii.— 
măsuri serioase de prevedere, 
alegând de predilecție nume cu 
circulație în lumea literelor, sau 
tipărind şi nume mai puţin sa- 
sore dar care să vină cu scrisori 
de garanţii, editura „Şcoala po- 
porului”  însemnează  bravarea 
unei menţalităţi negustorești care 
tinde să transforme tiparniţa 
într'o tarabă oarecare cu un ţel 
strimt: acela a] câştigului mate- 
trial cu orice preţ. 

Cele câteva tipărituri pe care 
editura „Școala poporului” le-a 
scos până acum, dovedesc cu pri- 
sosință două lucruri: câteodată. 
cu mai puţini bani dar cu multă 
tragere de inimă se pot obtine 
rezultate strălucite; experienţa de 
ordin tehnic câștigată de alţii, 
se poate apropia şi fructifica de 
oricine cu condiţia de-a fi de 
bună credință. Elegantele volume: 
Irina badei Călin de Elvira Zam- 
firescu, Negzustorie de Răzăş de 
Ștefan Dumitrescu Ceteraşu, O- 
rientări şi fapte în mişcarea $cota- 
lelor superioare țărănești: precum 
şi volumul omagial închinat me- 


moriei lui Necuiai Stoleriu, toate 
apărute la „Şcoala poporului”, ne 
îndreptăţese să credem că în 
curând vom avea o editură mare 
în plus, în care vor putea vedea 
lumina tiparului atâtea tinere 
elemente talentate, 


„NU REFORMĂ ŞCOLARĂ, 


ci reforma omului“, afirmă d. 
prof. Traian Brăileanu, ministrul 
Educaţiei Naţionale, în revista 
asociaţiei generale a învăţători- 
lor din România Școala și viaţa 
pe Sept.-Oct. 1940. 

Intr'adevăr, reforme școlare n'a 
făcut în țara asta doar cine ma 
vrut dintre acei cari au trecut 
pelu sau pe lângă ministerul 
Educației (până şi el, bietul! şi-a 
schimbat firma de câteva ori), 
Ba, unii dintre domnii aceștia 
mai şugubeți au supus  învăță- 
mântul nostru public la câte 
două reforme în decursul unei 
aceeași guvernări, numai aşa, ca 
să fie, să se găsească! Oameni 
cari erau numiţi la acest depar- 
vament-ciolan jără niciun cis- 
cernământ, străini de probleme- 
le și sufletul ce se cerea necon- 
tenit ijertjit pe altarul unor îmal- 
te idealuri, se amuzau să răstoar- 
ne ceeace înaintaşii lor clădiseră. 
Aceasta era deviza: tot ceeace 





Horia Cosmovici: 


Szrisul legionar se îmbogă_ 
țește în primu ctepă de creație 
de după prigsomnă cu o carte de 
căpăiâiu, Este vorba de lucrarea 
oomiredutui avocat Horia Cos- 
moviei intitulztă „Poziţia Rcnâ- 
piei“ şi oferită cetitorior ro- 
măâni ca un extras dim revista 
„Dottrina Fascista”. 

Imcrarea este importantă din 
două puncte de  vedeze. Luul. 
cewe se referă la  personalititea 
autorului, un2nim cunoscută. A- 
părător al Căpitemului, în ultâ_ 
mul &i maree său prozes — d. 
Horia Cosmovici a fost sortit as!- 
fel să stea lângă Conducătorul 
nostru de totdcauma in. cezsurile 
de cea mai grea însercare sufie- 
teoscă ale arestuia; dosigur, 
feptul că se discuta acolo întrea- 
ga atitudine a Mișcării Legiona- 
re, adăogat la faptul că d. Horia 
Cosmovici luara cu Căpitanul la 
alcătuirea punrtelor de apărare, 
deci de demoistrazra a adevăra. 
telor înfățișeri ale luptei „Gărzii 
de Fier” — l-a pus pe autorul de 
astăzi în postura de a cunoaşte 
gândul Căpitemului mai de a- 
proape decât alții, Și această ob- 
servaţiune, dacă este esențială 
pentru uiimul proces, rămâne 
insă valebilă şi pentru procesele 
anterioare, 

D. Horia Cosmovici a aprofun- 
dat doctrina Mişcării în vitor= 
rițe; si-a fixa: convingerile şi 
şi-a exprimat atitudinile în ple_ 
dcarii, denceca d-sa este în pri- 
mul rând unu! din luptătorii de 
elită ai cuvântului legionar. 

Al doilea punzt de vedere din 
care trebue privită cartea esicul 
vaonii, prin ea insăși. Și din «- 
cest purnzt da vedere — „Pozitia 
Remânisi'' va rămâcae un pete 
memenit isvor de sugestii şi în- 
dreptam de atitudini pentru cei 
cure în viitor vor voi să lămu- 
vească sim să discute doctrina 
legionară. In puţinele pagini ale 
cămii, d. Cosmovici sintetizează 
aspectele esenţiaie sub care tre- 


14 Decembrie 


1940 =———= 


se făcuse până la ei, apărea șu- 
brea, improvizat, rău făcut. Şi 
atunci, spre desorientarea profe- 
sorilor şi elevilor, decădea vechea 
lege înlocuită de cea „nouă“ mo- 
dificată pe ici pe colo „prin păr- 
țile esențiale“. Așa se face că 
dn, avut mai multe legi decât 
miniștri. 

La reforma omului, ca element 
esențial în şcoală, nu s'a gândit 
nimeni, pentrucă rosturile aces- 
tuia erau privite printr'o optică 
aparitie; el nu reprezenta mare 
lucru în ajară de legăturile par- 
tidiste și locul respectiv în sta- 
tele de plată. Jalonat după inte- 
rese mărunte de cuiise, Oul ire- 
buia să se declare încântat dacă-i 
mergea buhul de „om deştept“ și 
era nrătaţ cu degetul pe stradă 
cât mai des, numele circulându-i 
(cu poză, dacă se putea) pri? 
ziare, Era soluţia care rezolva de 
minune toate ecuațiile școlare. 

Opera de desțelenire u vechi- 
:or moravuri, întoarcerea spre 
viața şcolii, spre singurele şi ade- 
văratele scopuri pe care le are 
corpul didactic, iată ofensiva pe 
care a început-o și pe care o va 
urmări până la desăvârşire noul 
reg:m. 


C. POSTELNICU 





Poziţia României 


bue cumoscută Mișcarea. Soirit 
critic şi analitic de mare intin- 
dere, aşa cum numeroasele sale 
pledoarii — conierinţe deictrina- 
re mi l-au făcut cunoscut, d, Ho- 
ria Cosmovici ni se desvăize as- 
tăzi ca un gânditor cu vaste po- 
sibisități sintetice. Un camanter ce 
se impunea une: luzrări care 
caută să fixeze poziţia: Remâniei 
în cdrul nouii organizări euro- 
pene — prin contribuţia ideolo- 
gică .pe care Mișcamea Legiomamă 
o due acestei organizări, Poa- 
te din acest motiv cartea poate 
fi ma uşor îpropiată de cei ce 
cumose întreaga poziţie doctrina 
ră a Legiunii. 

la cele patru capitoie ate bro- 
gurii d. Cosmiwici fimeuză: per» 
sonalitatoa Căpitanului;  doctri- 
na legionară; structura legioma- 
ră și Siatul  Neţional-Legicnar, 
Cum vom reveni asupra ideior 
din această carte (asa cum am 
î5ăcut în articolul nostru „Frun- 
tariile“), ne mutţumim ca arun-= 
ţâna această carta, să subliniem 
o frază care sintetizează parfes 
permamența luptei legionare: 
„un legiomar nu este um om par- 
fect, ci um om care munceşte dn 
răsputeri să fie msi bun" (paz. 
9), iar 2poi: „Lupta lui, cu el 
iosuși, pentru a deveni bun, este 
în r*alitate o luptă pentru neam“ 
(p 18). 

Cei care au avut fericirca ca 
din scris, din privisi sau dim dis- 
cuții să sa apicpie de Căpitan,. 
să-l iubească și să [ie gata de 
moârte penții el; cel came şiie, 
in sfârşit, că  personttiiatea şi 
viața Căpitanului constitue sin- 
gurul isvor şi singura linie de via- 
ță legionară — văd chiar numai 
din acest citat, câtă puritate de 
gândire legionară este în scrisul 
camaradului Horia Cosmovici. O 
puritate care, adăogată la lumi- 
ncasa concepție ce străbete car= 
tea — îi măsvară dimensiuni și 
importanţa. 


CLM 





E la îndemâna d-voastra! 


(Marea noastră mică publi 


icitate ) 





CERC VICIOS dornic de reabilitare, caută 
post în carte de geometrie onestă 





VACĂ icenţiată în chimie, vinde lapte gata pasteurizat 





SOBĂ DE TUCI ASTMATICĂ, caută foc 


fără fum 








TIPOGEAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU 23 Taxa poștală plătită în uumerar contorm aprobării dir. G-le P. Ţ. Ţ. Nr. 244649