Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1940_049_0021

PROPRIETAR: 


ABONAMENTE: 


SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI, BREZOIANU 23 


DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 
Inscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov 


particulari 


de onoare 





autorităţi și instituţii 1000 lei 
500 „ 
250 





Inactualitatea lui Maiorescu? 


Concomitent cu actul oma- 
gial prin care generaţia pre- 
zemtului îşi manifestă grati- 
tudinea faţă de personalită- 
ţile trecute, comemorările vre. 
mii noastre tind a deveni tot 
mai muflt prilejuri de reexa- 
mimane a vaotilor istorice în 
Humina noilor pespective spi- 
rituale ale contemporanilor. 
Se verifică astfel măsura în 


care anume opere ale irecu- 
tului mai pot fi legata de bă- 
taia inimii prezentului, se mai 
aseuiță încă odată sunetul va- 
lorilor de altădată în cutia de 
rezonanțe a noii ambianţe. 
Suntem hucuroşi mai ales să 
constatăm că un val de sin 
cemitate tot mai stăpânitor, a 
cuprins pe reprezintanții ge. 
nernaţiei de astăzi cari nu pre- 
setă să deosebească de cultul 
oficial firesc datorat „actul 0- 
biectiv de revailorifilcare. 

A fost tocmai cazul lui Ma- 
ionescu. Obisnmuitete festivități 
n'au acoperit cu larma reto- 
Trică de cirecumstanță umele 
glasuri sincere cati au ţinut 
să-și rostească fără menaja- 
mente op'miile. Nu me referim 
la acele adweirsităţi anti-ma:o- 
resciene de caracter personal 
pe care noi moartea scriito- 
rului, nici vălui alinător al 
timpului mu le-a putut stinge, 
ci la părerile curagioase şi 
pline de o tinerească demni- 
tate ale generaţiei. Dim toate 
opiniite de cari vorbim, chipul 
lui Maiorescu a cărui contri- 
butie istorică se recunoaște 
fără ezitare d affel, apare 
pierdut în ceata timpului său, 
ca o închegare statuară de 
muzeu, în afară de orice vie 
actualitate. I se reproșează in- 
te'ecinalismul mace până la 
glacialitate, luciditatea naţto- 


nalistului impersonal, tinuta. 


rigidă a unei vieţi Aproape 0- 
biective, aerul pedagogului so- 
cial şi cultural necruţător. 

In toate domemiile aotivită- 
ţii saie, în Mteratură, cultură, 
politică el pare a face timari- 
lor noștri impresia unui profe- 
sor predicator, erudit, pedant, 
aspru cu cerlalţi dar şi icu sine 
insusi. Intr'un climat Spiri- 
tual tropical cum e al nostru 
în care entuziasmul şi avân- 
turile ard în vâlvătăi din ja- 
rul veșnic nestins al rasei, 
Titu Maâivrescu a putut părea 
altădată şi acum — un ciu- 
dat şi nepotrivit munte glia. 
cial, o fiinţă singulară me- 
nită să incomodieze si să stri- 
ce buma dispoziţie a medio- 
erității, 

Socotim o astfel de opinie 
profund nedreaptă şi clădită 
pe seh:ieie șubrede ale unei 
cunoașteri grăbite a persona- 
tităţii, celui cane a fost Ma- 
iotescu. Și o regretăm cu atâţ 
mai mult cu cât meprezentan- 
ţii. mioii generaţii nu par a îi 
sesizat nici după pubiicarea 
„Insemnărilor zilnice“ sensul 
adevăraf al acestui exemplar 
de înaltă umanitate cum n'am 
avut multe în cadru! societăţii 
românești. 

Sa ne apropiem în cele ce 
urmează cu o înțelegere mai 
aflecuată de înfăptuirie vie. 
Qii şi operei sale și poate a- 


de AL. DIMA 


tunci vom descoperi trăsături 
de caracter ce-l dovedesc mai 
actual decât am îi putut vr=- 
odată bănui. 

Privită gtobai și istoric, o- 
pera, lui Maiorescu reprezintă 
expresia unei  înduiioşătoiaiie 
generozităţi şi jertfiri de sime 
de o strălucită valoare etică, 
Omul care-și făurise mintea 
şi inima în cadrul unei stră- 
vechi culturi, care-și lua sbo. 
ru] spre înăițimi'e creaţiei fi- 
losofice apusene, care nu era 
lipsit de loc de prețuirea a- 
cestui mediu, remumniţță la toate 
avânturile unei splendide ti- 
nereţi intelectuale spre a-și 
lucra scgorul său naţional 
unde avea să înveţe pe alții 
alfabetul, ortografia, regulele 
elementare ale scaisului lite- 
rar, caracterele simpie: și ime- 
diate ale civilizaţiei şi cmitu. 
rii, Cine recitește articolele 
Imi cu gândul de a compara 
nivelul spiritual al criticului 
cu cel al scriitorilor analizaţi 
şi executaţi, nu poate să nu 
încerce senzația amețelii abi- 
sutui ce-i despărțea. Deoparte: 
o structură intelectuală erme- 
tic şi definitiv închegată, stă- 
până pe o informatie asimi- 
lată organic; de alta: anarhie 
pură, înecâre în mlaştina 1a- 
cumelor ienant de elementare. 
A avea tăria să lupți cu astie) 
de adversari cu  intenţium:a 
de a fi un învăţătar al unei 
întregi societăţi, nu e oare 
fapta unei măriDimii fără 
egal și a unei ursilmţe desă- 
vârsite? Şi dacă privim astfel 
tuecrurnile nu  surprimidem a- 
ceaşi trăsături în multe 
inimi ale tineretului care a 
renunţat la mari misiuni pen- 
imu fapte practice mai mo- 
deste dar cu imediată înrâu- 
rire? Pe uima unor anume 
mărturisiri ale lui Maiorescu 
însusi care se recunoaște în 
multe caractere ae lui 
Goethe :), mă întreb dacă nu 
cumva în sensul crucial al e. 
xistenței lui s'a turnat încă 
odată conceptia faustiică a Te- 
nunțării ta vaniatele aventuri 
ale spiritului pentiru  fo'osul 
unei 2etivităţi limitate, dar 
rodniice? 

Din această nouă viziune 
ce se deschide asupra penso- 
nalităţi lui Maiorescu şi ate 
trăsături ne apar într'o altă 
lumină. Iată de pildă acea 
sărăcie cantitativă a operei 
sale, de care sa vorbit şi cu 
pri.ejul comemorării destul. 
Intr'o viaţă deloc scurtă, ope- 
rile lui Maiorescu sunt în- 
tradevăr puţine la număr. 
Explicaţia nu constă însă în 
faptul că lucrări'e sale serise 
nu erau decât anume mo- 
menţe de expresie ale perso- 
naliliății sale care se mani- 
festa totuşi şi pe ate căi, prin 
viu graiu, prin acţiuni cultu- 
rasa Şi pol?hilee, prin exemplul 
său formal însuşi? Distingem 
și aci o trăsătură a comicep- 
ției goethiene care în afara 
talentului cere scniiforului o 
personallitatie cât mai accen- 
tuată și distinctă. Nu are ge- 
nerația noastră nici o afini- 
tate. cu acest fel de a trăi al 








(Urmare în pag. 8-a) 





Programul editorial al 


Colecţiei „Universul Literar” 


Credincioasă rămânând realizărilcr sale de până acuma. con- 


ducerea revistei „Universul Literar” 


a hotărit să purceadă la un 


program ds editură bine stabiiit şi pozitiv. Chezăzie pentru vii- 
icarel= planuri, sunt maitele unanim recunoscute şi nivelul de 
tinereţe şi da intelsctualitate ale revistei. 


Incepând din toamna acestui 


an. colecţia „Universui literar“. 


va lansa pe piaţă nouă cărți anual. Aceste cărţ: se vor sctocţisna 
pe bază de concurs, în medui următor: 3 cărţi de poesia, 3 esseu 
şi 8 nuvelă sau roman. Juriiie care vor decerne distincțiunile aces- 


tea, vor fi anunțate la timpul oportun în coloanele revistei. In- 
afară de aceste cpere ca vor fi editate, celelate cărț: care ar mai 
apare, nu vor angaja cu nimie editura, ele tipărindu-se pe baza 
unei înţelegeri comerciale, ce sa va lua cu autorii interesaţi. lată 


dar un plan bine determinat, ala cărui roada nu ne îndoim că 
vor fi pe cât de bogate, pe atât de interesante. singurul criteriu 
care vu călăuzi alegerea, fiind talentul. 


Cărţiie care mai apar până în toamnă în colecţie, nu au fost 
tipărite pe baza acestei :inovaţiuni, iar ce! ce au fost prezentate 


editurii pentru programul de toamnă, vor îi luate în consideraţie 


la concursul anunţat. 


Introducând acest sistem, pe care-) consideră cel mai nimerit, 


conducerea reviste: 


mâni. 


așteaptă 


înfăptuiriie tuturor s-riitorilor ro- 


RED. 





OLIVIE SNELL Portret 


zi | 





GEORGETA VINTILESCU 
Firenze 





tragere Painea 


REDACȚIA şi ADMINISTRAȚIA 
3UCUREȘTI 1 Str. Brezoianul 23-25 
TELEFON 23.30.10 


UNI VIEPSUL LIIIDAp 


ANUL XLIX e Nr.2I 


APARE SĂPTĂMÂNAL 


1940 


Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU 





Occidentalism și autohtonie 


Unul dintre fenomenele dominante 
ale secolului XIX care va caracteriza 
fizionomia culturală, politică şi istorică 
până în zi.ela noastre este lupta dintre 
autohtonie şi occidenialism. Antiteză 
dramatică, dureroasă, îndârjită crispare 
de tentacule, unele aruncate  orgoiios 
peste veac, altele fibroase și robuste 
căutând legătura cu pământul şi ca rân- 
duelile firii. Două tipuri morfologice 
deosebite își disputau intâietatea : unu! 
iztorico-cultural, altul ideologic-civili- 
zator; unul era cosmopclit şi universal, 
altul etnic și particular, Europeism și 
românism erau două poziţii care se con- 
fruntau necontenit. Nici un scriitor nu 
a scăpat de această ispită prefăcută în 
obsesie. Toţi au participat cu puteri deo- 
sebite, dar cu aceiași dorinţă de a re- 
zelva drama printr'o hotărire catego- 
rică, printr'un gest eroic, trecând peste 
toate piedecile, înfruntând toate adver- 
sitățile. 

Se alcătuiau teorii și se promovau îr- 
mule mesianice şi de o parte și de cea 
laltă. Se redactau programe, într'o fur.+ 
războinică, se ridicau steaguri şi sc în- 
crucişau săbii. Nici unii nici ceilalţi nu 
aveau sentimentul umilinţei și al fr.zei. 
toţi erau mândri de misiunea lor şi ze- 
loşi până la istovire. La temelia ceciden- 
talismului se aflau cele două idei indi- 
solubil legate: ideia revoluţiei inevita- 
bile şi de preporţii universale ; autohto- 
niștii răspundeau prin ideia istorică a 
dreptăţii și a cmeniei, prin sentimentul 
de demnitate al neamului. Uneori azeste 
orientări se pătrundeau, devenind che- 
zășia unui proces de maturaţie lăun- 
trică, alteori partidele adverse sc răz- 
boiau cu ele înşile, își anulau poziţiile 


de NICOLAE ROŞU 


Și iuau lucrul dela capăt. Peste idei şi 
programe, peste maniteste și proclama- 
tiuni vibra patosul unui temperament 
fulgurant. 

Viaţa criitorilor din secolul XIX nu 
era asemănătoare cu acsia a unor căr- 
turari biurocrați, trăită în puful calda! 
bibliotecii, protejată ce o bună stare 
materială, Era o viaţă Je riscuri şi de 
dureri, de chin şi de exil, de înfrângeri 
şi triumfuri. Paşii le erau grăbiţi, așa 
încât şi unii și ceilalți ar fi vrut să sfi- 
deze timpul, să depășească scurgerea lui 
normală, să ajungă cât mai repede la o 
țintă solară și prestigioasă, dincolo de 
veac şi de istorie, dacă ar fi fest posibil 
chiar în eternitate. Unul dintre cei mai 
îndârjiţi promotori ai  europenizării 
noastre a fost Dinicu Golescu. Câtă vre- 
me a călătorit el prin străinătate, a vă- 
zut multe lucruri de toată stima şi in- 
vidia unui boer de neam care ze des- 
prinsese din cticeiurile şi ideile tagmei 
cale şi ajunsese un progresist iubitor de 
civilizaţie şi medernitate. El se întorcea 
în țară cu o carte gata scrisă „Insem- 
nare a călătoriei mele făcută în anul 
1824, 1825, 1826“, — aupă cum spunea 
el „pentru folosul patriei mele, pentru 
deşteptarea, pentru luminarea, pentru 
înfrumusețarea și, în scurt, pentru Îeri- 
cirea ei“. Ar fi vruț să-şi vadă ţara din- 
tr'odată ridicată la nivelul Apusului, cu 
burguri asemenea celor germane, cu fa- 
brici şi industrii de tot felul, însfârșit, 
pilda de pente graniţă i se părea vrcd- 
nică de urmat în toate. Această atitu- 
dine ertuziastă a unui boer muntean 
din prima jumătate a secolului XIX, 
a făcut pe mulți să vadă în el pe pri: 








(Urmare în pag. 8-a) 





„Filiațiune, încadrare, comparaţie 


Spuneam în articolul anterior din acsastă serie că cea 
mai însemnată vină ca se aduce celor ca cercstsază după 
metodeie istorie: literare este că nu andizează opera în sins, 
ci se pierd în consideraţiuni de îiliațiune, de încadrare, de 
comparzții, care fac să dispară obisciul d> pa primul plan 


de G. C. NICOLESCU 


In operele de valoare mijiocis, care abundă în toate iite- 
raturile, care de fapt alc&iuiesc literaiurile, căci: capodope- 
rile sunt ca piscurile 
comună G șirului de munti, 
punere în reiisi nu se cflă. De acez cercetarea oporei 


care depăşesc din loc în lec înălţimea 
această limpezims si această 
pi 


ds interes, exiinzemdu-ne la domenii mult pr>a vaste. 

Rămâne de văzut dacă aceasta, în momentul d> fită, 
aste o vină. Nu-mi propun să argumentez — cum am făcui 
în alte dăți — pentru a arăta foloassle acestei metode care 
csre filiațiuns, încadrare, comparare, etz. chiar atunci căna 
este vorba de examinrea capadoperilor. Fără îndoială însă 
c& atunci când este vorba de asmenea bucăţi, anziza „În 
sine“ poate îi utilizată cu deplin succes. Opere ca Lucea- 
fărul sau Pădurea Spânzuraţilor, în care toate virtuzlitățis 
artistice sunt ridicate la potenţa vatori: de sins stătătoare 
și prim ele inseși suficient de vorbiioare, nu mai au neapă- 
rat nevoie de a fi examinzie cu ajutoru! comparație: şi în 
cadrării. 

La asifel de opere ajunsa la periscțiune, „farma 
mai că mu a constituit o greu:at= :nsurmontabiă 
creator şi nic: un obstacoi de pătrundere în adâncimi 
tru cercetător, dar prin adsrența si La fondul, cu care se uni: 
fiică, dă limpezime tuturor intenţilor şi pune în rsiief toate 
trumusaţile. 


"TI 
(D 
5 
| 





G. PETRAŞCU 


ne-ar duce la arta tendențiozsă); iar p 


sina” nu mai dă rezultate când este vorba, de pildă, de poe- 
zia lui Alscsandri sau mai ales de a lui Bo.intinsanu, ca să 
nu coborim încă mă: jos. Acesta opere nu mai po! fi înţe- 


a. 


esa fără integrare, fără fliațiune, fără comparare. Peniru a- 
caşti scriitori, ca şi pentru mulți alți, d>*a orce început de 
iteratură ma: cea, „iczma” a constituit o greutate pe care 
r'au putut-o bicu: şi pe ei i-a împiedicat să clarifice 

aie intenţiile (fără să s2 d=a acestui cuvânt sensul care 


Core 


9) 


a ; cerestători, azi, îi îm- 
medică să descopere toaia frumusați ara sun: acolo nu- 
în embrion, dar care ar îi putut în toată splen- 

lor dază opara era dusă a dasăvârşira. 
catarsa „in sine" la casifsl de opere nu ma: este de 
riciun folos. Cum nu se poate renunța la poszia celor doi 
sori:tori, să rămânem !a exemplu! de mai sus, fără să 
risc&mn să nu ma: întelegem nimic din toată evoluția posziei 


a 


> d 


<o 


par 
L03 





(Urmare în pag. 8-a) 





La malul Trotuşului 





Succesul 
literar 


de LUCA DUMITRESCU 


Ți se răspunde deseori de- 
spre o carte pe care îndrăz- 
nești s'o găsești mediocră, că 
e 0 carte “de succes. 

E aci o prob:emă tot atât 
de importantă ca oricare din 
marile probleme ale estetice:, 
dar e în acelaş timp și un as- 
pect caracteristic al istoriei 
culturii. Prin acest din urmă 
aspect problema estetică îm- 
prumută o brutalitate speciţi- 
că și dă naștere la o sumă de 
compleze d.ntre care desigur 
că ce! social şi cel de ordin pe- 
dagogic sunt cele mai impor- 
tante. 

Ce este un succes literar ? 
Succesul de librăr:e? Succesul 
de critică ? Ori şi unul și Ce- 
lătalt ? 

In ordinea firească q lucru- 
rilor, tonul unui succes Lite. 
rar, îl dă librăria. Dacă o carte 
este căutată pe piață, ceeace 
la noi s8 întâmp!ă destul de 
rar, ea e socotită ca o carte 
de succes. In cultura noastră, 
în special unde critica litera- 
ră sericasă, nu prea are pe ce 
să se exercite, acest fenomen 
poate fi prevăzut cu certitud.. 
ne, căci, intimidală de succe- 
sul de librărie al cărții, critica 
înclină repede să-l îa drept 
succes î terar. 

In alte culturi: însă, în care 
critica literară e o instituție 
cu organizație și tradiţie se- 
rioasă şi deci cu garanții de 
obiectivitate și rezistență mai 
întinse, librăria nu delermi. 
nă întotdeauna succesul unei 
cărți, 

In aceste culturi, nu e deloc 
surprinzătoare şi mare nici 
decum aerul de eveniment 
senzațional, diversitatea punc- 
tului de vedere al criticii față 
de cel al librăriei. 

Dar tocmai această discre- 
panță dintre atitudinea 0rga- 
nu'ui  teoretizator și a celui 
consumator de artă, dă 'naş- 
tere problemei estetice a suc- 
cesului și odată cu ea anere. 
lor Isale de istoria culturii, de 
sociologie și pedagog:e, 

Dacă deci, succesul unei 
câți nu e întotdeauna cel 
din librărie și nici cel din cri.- 
tică, pentrucă nu rareori 
sau văzut cărți „orimite foar= 
te bine de critică, dar refu- 
ante ju încăpățânare în di. 
brărie, ce este atunci el? 

Intrebarea este legitimă şi 
de răspunsul ei depinde îm. 
portanța a o sumă de proble- 
me ale «esteticii. 

Fenomen  S0Cial prin exce- 
lență, cartea suferă acțiunea 
tuturor proceselor  socielății, 
incepând cu cele de economie 
Și terminând cu cele de cul- 
fură. 

Urmează deci că prin na- 
tură ei neputând fi sustrasă 
acțiunii acestor procese, se vu 
comporta pe piață — în parte 
— aidoma oricărui artieni 
de comerț. Cu ceatdaltă parte 
insă, cartea participând prin 
substanța e:, ia o 1ume care 
transoende viața fenomenală, 
va rămâne exclusiv la dispo- 
zitia judecății estetice. 

Astfe! stând lucrurile, să 
vedem ce valoare tare așa zisul 
succes literar ? 'O carte, nu 
conține exclusiv  e'emenie 
estetice. Un roman, de pildă 
conține pe lângă o problema- 
t'că esențială, un Cadru s0- 
cal, o anecdotă şi un ne- 
sfârșit alai de elemente em- 
pirice prin zare, walor.ficân- 
du-le, prob'ematica esențială 
se plasticizează ea însăși de- 
venind comunicabilă. 

Aceste elemente anestetice, 
cum le numeşte Charles Lalo, 
se găsesc nu numai în roman, 
Ci în orice operă de artă. 

Prob!ema artei pure pusă 
de multă vreme — cu toată 
polem'ca cunoscută dintre 
Abateie Bremond şi Paul suu- 
day a rămus încă nerezol. 
vată. critica inclinând în ge- 
nera! pentru ideia unei arte 
im pure. 

Nu vom intra în discuţia a- 
cestei probleme — care dealt- 
fel este foarte instructivă 
pentru cine se ocupă de pro- 
blemele artei — ci vom spune 
numai că sarta este așa cum 
este şi că nu poate fi în altfel! 








(Drmare în pag ultimă) 





O preocupare a mișcării gândiriste 
este să arate că doctrina creştină nu 
respinge ideia de naţiune. Demonstra- 
ţia tezei a devenit necesară din mo- 
mentul când s'a căutat în ortodoxie o 
geneză a culturii. Cum însă catolicismul 
respinge categoric ideia de naţiune, la 
preocuparea tradiționalistă de a aduce 
ortodoxia în ajutorul filosofiei culturii, 
s'a adăogat nevoia teoretică de a com- 
bate catolicismului, în atitudinea lui 
faţă de națiune. Problema pusă de gân- 
dirism este, fără îndoială interesantă și 
de ordin general pentru viața româ- 
nească. Este vorba adică de creația cul- 
turii şi de constituirea stilurilor speci- 
fice. 

Stilurile, admise de filosofia culturii, 
empiric sau teoretic, au fost adoptate 
şi de doctrinarii gândiriști. Au interve- 
nit deci în filosofia culturii, numai ca 
să afirme o altă geneză pentru fenome- 
nul creației culturale, fără a respinge 
ideia stilurilor. Dar, plauzibile în gân- 
direa filosofică şi lesne de susținut, — 
în cugetarea teologică, stilurile creiază 
dificultăţi. Va trebui să se înlăture, în 
vreun fel, antinomia dintre ecumenici- 
tatea creștină şi particularitatea stilu- 
lui. In logică firească, dacă la baza 
creaţiei de artă, stă ideia creștină, n'ar 
trebui să existe stiluri, pentnucă ideia 
creştină este ecumenică. 

Sprijinit pe această universalitate a 
doctrinei, catolicismul respinge ideia 
de națiune. Dar existența stilului atra- 
ge structura națională, deaceia, gândi- 
riştii, odată ce au admis stilurile în cul- 
tură, trebuie să combată teza catolică, 
și să reţie conceptul de naţiune. Vedem 
deci că problema depășește interesul 
unei discuţii confesionale, din moment 
ce ea pune întrebarea: cum va fi un 
stil românesc de creație? Astfel o în- 
tâlnim în „Ortodoxie şi românism“, 
cartea umui colaborator al „Gândirii“, 
părintele profesor din Sibiu, Dumitru 
Stăniloaie. 

Situată în cadrul preocupărilor enun- 
țate, lucrarea își propune deci să aducă 
argumente pentru susținerea stilurilor 
într'o filosofie creştină a artei, și pen- 
tru împăcârea conceptelor antinomice 
de „ecumenicitate“ şi „națiune“. Exis 
tența stilului ca tip de constituire a 
unei culturi ortodoxe, o exprimă 
autorul în diverse feluri: „Idealul 
naţiunii se poate integra deplin în idea- 
lul creștin şi aceasta e cea mai frumoa- 
să ţintă pentru o naţiune: desvoltarea 
spirituală, creștină, a puterilor sale“. 
(pag. 56). Sau: „Ortodoxia nu este fă- 
cută să strălucească în vidul absolut 
sau să odihnească veșnic în sine, ci, cu 
toată neschimbarea dogmelor sale, ea 
inundă în suflete şi lumina ei produce 
în mintea şi inima credincioșilor anu- 
mite efecte, cari se răsfrâng în mani- 
festările de cultură, de muncă, de ra- 
porturi sociale, ale grupului etnic care-i 
aderă“ (pag. 59). Două idei se desprind 
clar : „lumina orotodaxiei“ şi „sufletul 
grupului etnic“. 

Ce se înțelege mai întâi prin „grup 
etnic“ ? Evident, „grupul etnic“ este 
națiunea, şi autorul lămurește — astfel 
națiunea în sens ortodox : „„Desvoltarea 
lumii e o descoperire în timp a forme- 
lor care există etern. În ce priveşte pe 
om în special, Dumnezeu a creat la în- 
ceput pe Adam şi Eva. Dar în ei se cu- 
prindeau potenţial toate naţiunile. A- 
cestea sunt descoperiri în timp ale chi- 
purilor cari există etern în Dumnezeu. 
La baza fiecărui tip național acționează 





PRELUDIU 


Ziua 'ngenunchiază pentru rugăciune, 

Face iar mătănii la icoane serii... 

Vezi cum schimbă amurgul soarele'n tăciune 
Și îl stinge'n luna nopții și-a tăcerii? 


Vino iar, Domniţo, să-ți anin cerceii 
Poesiei care m'a legat de tine, 

Să-ţi sărut ofelic buzele femeii 

Care poartă'n suflet rătăciri marine. 


Cerul care-ţi poartă ochi peste ape 
Să-l adun la țărmul gândului tău lin, 
Cu isvorul serii tale să m'adape 

Și ca ziua moartă, ţie să mă 'nchin. 


NANU IMAINESCU 
POETUL 


Cioplești din piatra dură, dih. steiul de 
cuvinte, 

Cu daltă de imagini prinzi forme şi culori, 

Te 'nvăpăiază lava avânturilor sfinte 

Să dărueşti lumini, plăpândele-ţi comori. 


Te-ademenesc aevea chemările stelare. 

Ca de călătorie te pregătește acum 

Să guști din bucuria dureriior amare; 

Pui mantia pe umăr şi te pornești la drum. 


Atunci, plutești serafic spre zarea de lumină: 

Treci mările de spațiu și țţărmuri rând pe 
„rând... 

E-așa de greu urcușul ș'aripele de tină 

ţi sângeră năpraznic pe golgote de gând. 


Și 'mpovărat pe culmea ce duce înainte, 
Singurătăți albastre te împresoară'n mers; 
Dar smulgi din focul sacru să-l dăltui în 

, cuvinte, 
Să 'mchizi scâteia pură în armonii de vers. 





CRONICA 


UNIVERSUL LITERAR 





LITERARĂ 


Dumitru Stăniloaie: Ortodoxie şi românism, Sibiu, 
Tiparul tipografiei arhidiecezane 


un model dumnezeiesc etern pe care 
acea naţiune are să-l realizeze şi în sine 
cât mai deplin“ (pag. 40). 

Prin urmare autorul introduce în dis- 
cuţie ideia unui model dumnezeesc care 
ar justifica varietatea națiunilor. Exis- 
tă deci modele transcendente pentru 
grupuri etnice și cu atât mai mult ire 
bue să existe şi pentru indivizi, ceeace 
autorul se îngrijește să afirme : „Dacă 
o persoană sau o plantă se desvoltă în- 
tr'un anume grad, aceasta nu se dato- 
reşte numai întâmplării oarbe și in- 
fluențelor exteme, ci modelului-forță 
care, de dincolo de graniţa metafizică a 
acelei persoane sau plante a străbătut 
în ea și-i orientează organizarea și asi- 
milarea influențelor externe într'un 
sens mai dinainte determinat. | 

„„Așa dar modelul spiritual, modelui 
lorţă, oricât de treptat conduce desvol- 
tarea unui exemplar de vietate, totuşi 
în momentul iniţial, în momentul crea- 
țiunii a făcut un pas uriaș, a făcut în 
fond totul: a scos la evidenţă creată şi 
ipostatică un lucru, care e chipul său. 
Misterul acesta apare în toată adânci- 
mea lui când medităm la creaţiunea 
propriu zisă. Prin acţiunea modelelor 
forță apar deodată germenii creaţi ai 
copiilor lor; apar deodată chipurile lor 
nedevoltate“. (pag. 38 și 39). Argu- 
mentaţia ummărește deci să arate că 
particularitatea individuală şi națio- 
nală se explică prin existența modele- 
lor-forță concepute metafizic şi după 
care lumea a fost creiată în varietatea 
ei, Există modelele metafizice și există 
copii naturale. Ce sunt însă aceste mo- 
dele metafizice invocate de autor ? Ele 
sunt sau ideile platonice, sau entelehii- 
le aristotelice „pe care filozofia biolo- 
gică modernă le amplifică prin noţiu- 
nea de „model-forţă din care își ia pu- 
terea embrionul creat“, (pag. 38). In 
prezentarea pe care am făcut-o în nu- 
mărul trecut al revistei, cărții d-lui Ni- 
chifor Crainic, „Nostalgia Paradisului“, 
spuneam că această operă are misiu- 
nea să explice doctrina tradiționalistă 
şi să ofere argumente în orice contro- 
versă. Constatarea o făceam nu în sen- 
sul că până acum d. Nichifor Crainic 
nu a expus ideile de bază ale mișcării 
gândiriste, ci în înţeiesul că aceste idei 
se strâng în opera sa nouă, întrun sis- 
tem de filosofie creştină a culturii. In ea 
se adună premisale şi se trag concluziile. 
La stabilirea premiselor, autorul ,„Nos- 
talgiei Paradisului“ a precizat şi gra- 
niţa dintre moștenirea antică și desco- 
perirea christică, Fixarea acestei gra- 
nițe era foarte necesară din pricina 
erorilor de interpretare ce se pot ivi, 
prin persistența rămășițelor helene. Ce 
ia creștinismul şi ce părăseşte din hele- 
nism ? În orice caz, ideile platonice nu 
le ia, afirmă d. Nichifor Crainic, sau le 
ia numai convertite : ,... lumea Ideilor 
platonice contrazice doctrina creştină, 
care nu poate admite o pluralitate de 
cauze transcendente ale creaturilor. 
Cauza unică a tuturor creaturilor din 
cosmos este Dumnezeu. Și cum Dum- 
nezeu e atotștiutor, ideia fiecărui lucru 
din lume se află în atotștiința divină“. 
(Nostalgia Paradisului, pag. 92). 


Problema se adânceşte prin concep- 
tul de cauză. Dumnezeu este cauza tu- 
turor lucrurilor în sensul dragostei de 
a creia. Spre a converti ideile platonice 
și a reduce pluralitatea cauzelor la uni- 
citate, cugetarea creştină a introdus 
conceptul dragostei. Pentrucă aceasta 
este descoperirea, prin Iisus. Modelul 
după care a fost creată lumea se află 
în dragostea divină. Creştinismul păs- 
trează deci conceptul de model, numai 
că îl reduce la unicitate și-l numeşte 
chip al lui Dumnezeu. Modelul creaţiei 
este chipul lui Dumnezeu. La concep- 
tul de chip adaogă și conceptul de ase- 
mănare. Creatura poartă în sine, cauză 
a naşterii sale, chipul lui Dumnezeu, 
care este dragostea de a creia. Concen- 
tul de asemănare implică un al doilea 
concept esenţial dialecticei creștine, pe 
lângă conceptul dragostei: libertatea, 
Omul este liber să se asemenea cu chi- 
pul iubirei divine, care se află în sine, 
cauză a creaţiei sale. E liber adică să 
creieze sau să nu creieze, în sensul iu- 
birei. Dialectica asemănării și a chipu- 
lui, ca o rezolvire a dificultăților ce le 
expunea moştenirea ideilor platonice, o 
formulează net d. Nichifor Crainic: 
„Omul e chipul real al lui Dumnezeu 
prin creația divină, dar omul e asemă- 
narea posibilă a lui Dumnezeu. Nu a- 
tâărnă de om să poarte chipul lui Dum- 
nezeu sau nu, fiindcă acest chip e un 
dat în făptura lui, în structura lui spi- 
rituală, prin care se deosibește de cele- 
lalte creaturi. Dar atârnă de el să se 
asemene sau nu cu Dumnezeu, și aceas- 
tă posibilitate stă în libertatea voinţei, 
care are în faţă modelul de perfecţiune 
morală Iisus Hristos“. (op. cit. pag. 1T- 
18). Problema ni se pare acum lămu- 
rită. In doctrina creştină, făptura umană 
este o copie după un model ceresc. Dar 
acesta nu este un model-forţă, o schemă 
entelehială, deozebită de la om la om, 
ci modelul transcendent este unul sin- 
gur, pentru toți oameni. El este lisus, 
sau chipul lui Dumnezeu în om. De 
unde vine totuşi că oamenii se deozibesc 
între ei? Răspunsul ne stă la îndemână, 
odată fixate conceptele unei dialectiri 
creştine. Ei se deosibesc din pricina li- 
bertăţii cari li sa dat. Omul are liberta- 


tea să creadă sau să nu creadă, să iu- 


bească sau să nu iubească, să se aseme- 
ne cu modelul divin, care este Iisus, sau 
să nu se asemene. Se deosibesc deci 
după măsura în care cred, iubesc sau se 
aseamănă. Deosebirea nu este calitati- 
vă, — pentrucă dragostea, fiind în Iisus, 
este și ea unică. Deosebirea constă în 
puținătatea dragostei, în micimea etor- 
tului de asemănare. Dar cu aceasta am 
strămutat dintr'odată lucrurile în pla- 
nul spiritual, prin excelenţă creştin, şi 
am scăpat de dificultăţile pe care le 
pune teoria modelului-forţă, altul de 
la făptură la făptură. Cu această teorie, 
ne aflăm în biologie, după care, — este 
adevărat, fiece făptură își are chipul 
deosebit, şi nimic nu se aseamănă, în 
vastul univers. Nu trebue însă să ne 
amăgească această iluzie a devenirei. 
Timpul şi spațiul fac ca tot ce se naște 
să aibă timpul și spaţiul său, Și tot ce 





se naște, în imesnul receptacol al natu- 
rii, are timpul şi spaţiul său, altul şi 
altul dela lucru la lucru şi dela fiinţă 
la ființă, mereu, nesfârșit. A fi la timpul 
tău, şi la locul tău, produce însă numai 
prin iluzie deosebire în perspectiva de- 
venirei, așa după cum este numai o 
iluzie deosebirea între apa dela isvoa- 
rele unui râu şi cea dela vărsarea lui 
în mare. Şi după cum iluzie este, deo- 
sebirea dimtre ziua de ieri şi ziua de azi, 
Adevărata deosebire începe să existe 
numai acolo unde se manifestă spiritul, 
unde deci se poate vorbi de măsură, de 
adâncime, de intensitate. Părintele Stă- 
niloaie spune: „Copilul implică în sine 
forma sa deplină, dela adânci bătrâneţe, 
iar în pântecele mamei sale deasemeni. 
Se poate merge așa, până la punctul 
iniţial de. limită: în embrionul minuscul 
se închide forma desăvârşită a exem- 
plarului. Iar dincolo de embrionul din 
stadiul iniţial, dincolo nu în sens spa- 
țial, ci metafizic, e alt model, modelul 
spiritual, modelul-forță din care își ia 
puterea embrionul creat“. (p. 38). 

Pe ce plan ne găsim când autorul 
pune astfel] lucrurile ? Ne aflăm oare în 
persepectiva cunoașterii și a libertăţii 
creştine? Nu, deoarece embrionul se va 
desvâlta „desigur, după  modelul-forță, 
și își va împlini forma dată iniţial, — 
dar acest proces se va întâmpla, fără 
să participe voinţa lui de asemănare cu 
modelul. Am intrat în domeniul creș- 
terii biologice, ale cărei legi tipice ne 
stau ascunse. Omul nu poate interveni 
cu voința sa liberă, spre a se conforma 
după «un model care i se ascunde. În 
dootrina creştină, lucrurile se înfățișea- 
ză tocmai contrariu. Aici modelul nu 
mai se ascunde, pentrucă el este Iisus, 
care s'a descoperit. Omul îşi cunoaște 
modelul care i sa arătat, şi în această 
privință, d. Nichifor Craimic serie: 
„Concepţia de viaţă manifestată în per- 
soana istorică a lui lisus Hristos, deo- 
sebită de toate celelalte care au prece- 
dat-o în istorie, nu e o creaţie a spiri- 
tului omenesc, ci o descoperire a dra- 
gostei lui Dumnezeu către oameni“. (Or- 
todoxie şi etnocraţie, pag. 47), sau: 
„lisus Hristos este accesibil tuturor. Și 
atunci când noi zicem : „ortodoxia, con- 
cepția noastră de viață“, nu înţelegem 
altceva decât că lisus Hristos este mo- 
delul universal al vieţii în Dumnezeu“. 
(op. cit. pag. 51). 

Prin conceptul descoperirii ne-am si- 
tuat deantregul în planul spiritului, 
unge voința liberă poate interveni, cre- 
zând sau necrezând, iubind sau neiu- 
bind. Dar totdeodată ne-am așezat şi pe 
poziţia cea mai sigură a ortodoxiei, de 
unde ea poate să-și apere dialectic și 
specificitatea etnică şi ecumenicitatea 
spirituală. Fără îndoială, căci dacă Iisus 
este descoperirea însemnează că el este 
cunoașterea. Aici, fundamentează iarăși 
a. Nichifor Crainic : „lisus întrupatul e 
centrul istoriei omenești din care ira- 
diază norma universală de cunoaștere. 
Ca opus al păcatului, el e „lumina cu- 
noştinţii““.  (Punete cardinale în haos, 
pag. 1179). Avem așadar, putinţa cunoaş- 
terii „lumina cunoștinței“. Dar această 


Corespondenţa noastră 


NORD 


Și căile stelare vrăjite-s de lumină 

Pe-aici pășim ca, pe-un ocean lipsit de bord. 
Chemaţi în larg de zire de-o pajiște sorină, 
Să ne culcăm surâsul pe stelele din nord. 


In urmă prăvălite ciorchini de nostalgie 

Cu dar și amântire ce ne-au rănit profund, 

Amar crescuten cea mai crudă vremelnicie, 

De-acum desprinse trudnic se scutură pe 
prund, 


Dar cum străbatem tainice sub bolta azurată 
Nimbați mereu de 'ndemnul supremei 

ă năzuinţi, 
De-odată porți deschise de slavă preacurată 
Desvăluesc misterul cu mari făgăduinți. 


Aci văzduhuri blonde îşi tremură beteala 
Luminilor arzânde'n psalmodice cântări, 
E-așa senină slava, dar ne-a cuprins sfiala 
Și pașii ni se sting pe veșnice cărări, 


ION NIJLOVEANU 
POPAS 


Luciul cerului se'ntinde 

ca o apă liniștită, 

Clipăn clipă, bate vântul 
răzlețitul — doar să mintă. — 


Soarele își lasă jarul 
moleșindu-te pe loc, 

Sboară gândwn salt de mrene 
şintre trestii — rațe'n joc. 


În întinderea. de apă 
printre trestii trece-o rață 
Lasăn urma-i două brazde 
ziua, de amiazi se-agați. 


Și când noaptea lin se lasă 
peste câmpuri adormite, 
Liliecii dau târcoale 
nopților, de vis umbrite. 


ON RAMURA-BAROANESCU 
PRESENTIMENTE 


Sunt singur. Și caut cu ochi în depărtări... 
Am semnul că m'apropii de o despărțire. 
Mă văd mereu pe tristele cărări — 

Strein de toată lumea, orfan, fără iubire 


Târziu va fi. Vitarea va cuprinde toate — 

iară tu atuncea, departe te-i afla. 

Când toamna va aşterne aceleași frunze 
moarte 


Eu mb-oi aminti că te-am iubit cândva. 


DEM. ALMIŢȚCULESEI 


PRIMAVARA 


Hai, primăvară, sunt grăbit... Ia-mi brațul 
Și plimbă-mă "m feericu-ţi domeniu. 
Vreau să trăesc imens preț de-un mileniu. 


Hai, sparge-i Infinitului zăgazul, 

Să gâlgâie neîncepută viața... 

Dă-mi primăvară-u crinilor albeaţă, 
Dă-mi mustul tinereţii, dă-mi extazul, 


EM. PAPAZISSU 


ISTORIE 


1 
Din adînc rădăcini m'au cuprins 
ca un sîn cald și amar. 
De unde vin? Rotocoale de fum 


şin cuibul sîngelui stele de var. 


Fîntîni oprite ia mijlocul serii 

poartă pe ciuturi semne vechi, 
isvoarele aurg mai departe, 

numai mie îmi lasă sunetul în urechi. 


Loomina şi-a schimbat coloarea, 
nopțile treceau pe lângă vetre de jar 
şi barda aruncată în stînci 
niciodată nu suna în zădar. 


Iezer din munte : opaiț şi fîntînă. 
Coliba în care m'am născut 
pornea din cerul înalt 

și se :oprea în lut 


Mă întore cu fața la cer: Dumnezeu. 
Și de mă întorc cu fața la munte 
"aud glasul străbunului meu 

şi-l văd cu sudorile trudei pe frunte. 


Din care ulcior om băut? 
Mai simt arsura în glezne. 
Peste tot erau numai pîcle 
și lumina venia din bezne. 


II 
Coboriît pe șesuri largi 
mi-sau părut colinele 
vetre din care plecau 
toate semnele şi luminele. 


Mi-am făurit din piatră 
o țrainică secure — 
cam doborit cu ea 
și piatră şi. pădure. 


lerbele creșteau o largă singurătate 
și numai stelele arătau drumul, 





cunoaștere, fiind de natură revelată, în- 
semnează că se cucereşte foarte greu, 
că ea cere o participare completă a su- 
fletului, realizarea ei fiind totuşi posi- 
bilă prin genialitate sau sfinţenie. Din 
caracterul haric al cunoașterii creştine, 
mai decurge încă un fapt esenţial: sen- 
sul ei profeție. Cunoaşterea creştină 
trebue tălmăcită. Doctrina este catego- 
rică asupra acestui punct: „Cei ce gră- 
ește în limbă, pe sine singur se zidește, 
pe când cel ce proorocește, zidește bi- 
serica !“, Invăţătura lui Iisus, oricât de 
grea de pătruns, trebue explicată, pen- 
trucă : „Cine proorocește, vorbeşte oa- 
menilor, spre întărire, și îndemn, și 
mângâiere“ (Pavel, Cor. îi, 14, 14). Tăl- 
măcirea însemnează deci faptă. şi în- 
semnează şi creaţie: „Fiindcă, dacă mă 
rog în limbă insuflată, duhul meu e în 
rugăciune, dar mintea mea este nerodi- 
toare ! (loc. cit. 14). Ce este altemwva 
națiunea decât o limbă? Şi ce este alt- 
ceva specificitatea decât măsura ei de 
tălmăcire a adevărului ? Adevărul este 
unic, firește, pentrucă „lumina cunoș- 
tinții“* este unică ! Dar faptele tălmăci- 
toare sunt nenumărate, iar rodirile 
minţii sunt nebănuite. Deoarece înseși 
treptele de adâncire ale credinţei şi ale 
iubirii sunt felurite. lisus e unul, numai 
libertatea de asemănare cu el e multi- 
plă. Dacă tălmăcirea în limbă este po- 
runcită, spre a se zidi biserica, naţiu- 
nea se zidește dela sine, în mod nece- 
sar, odătă cu zidirea bisericii, prin trăi- 
rea adevărului revelat. Iar ecumenici- 
tatea doctrinei se păstrează, pentrucă în 
sine, cunoașterea e unică, pe câtă vre- 
me libertatea transcenderei este deose- 
bită, dela om la om. In totalitatea unei 
limbi, modul de tălmăcire a doctrinei 
creiază stilul. In acest sens spune d. Ni- 
chifor Crainic că arta profetizează, dar 
întrun fel  profetizează Dante, și în- 
tr'altul Dostoievski. Dante rămâne as- 
cuns şi simbolic, fiindcă este catolic, în 
timp ce Dostoievski este luminos şi des- 
chis, pentrucă în ortodoxie, „lumina 
cunoștinții“, s'a arătat, şi este biserică, 
toț ce s'a creat prin iubire. Astfel, în 
ortodoxie, Qragostea e creiatoare în sen- 
sul în care dragostea divină a creiat 
lumea. Iar stilurile sunt feluri de tălmă- 
cire. Punâmd lucrurile astfel, stilurile 
devin produse ale libertăţii, iar nu ma- 
nifestări ale inconştientului cum reiese 
din premisa modelului-forță a părinte- 
lui Stăniloaie care scrie: „Realizarea 
noului tip naţional e urmărită, pe de 
desubtul evenimentelor, de un complex 
unitar și specific de modele-forțe, care 
tind să se realizeze, chiar de ar fi vorba 
numai de o sumă de oameni, care își 
au în Dumnezeu etern icoanele precise'“ 
(pag. 54). Nimic nu ne împiedică să ve- 
dem în această schemă teoretică, „ma- 
tricea categoriilor abisale“, a d-lui Lu- 
cian Blaga, iar colaborarea lui Dumne- 
zeu nu e altceva decât „transcendentul 
care coboară“, Or, se ştie, că, dacă la 
filosoful român, aceasta este definiția 
stilului ortodox, ea nu este şi creștină, 
pentrucă nu se întemeiază pe revelaţie. 
Sofianicul este numai o categorie abi- 
sală, ca și sfințenia atonită. Deaceea, 
spre a evita dificultăţile dialectice, com- 
bate d. Nichifor Crainic, teoria catego- 
riilor abisale, și încearcă să fundeze sti- 
lurile pe libertatea conștientă şi nu pe 
inconştient. Ortodoxia apără totdeauna 
spiritul. 


CONSTANTIN FANTANERU 





seara aprindea focul 
şi vremea o prevestea frumul,. 


Nebănuit sub pietre, îsvorul 
lovit a isbucnit afară; 
prinsă în căușul palmei apa 
s'a făcut rugăciune de seară. 


GHEDEON COCA 
OM 


La 

In piept port sulițele soarelui, 

Șin mări mirosul reavăn de hotar. 
In ochii port tot albastrul cerului, 
Iar stele fac din cremene și-amnar. 


Port toţi țărani; în gândul meu, 
Cu braţele vânjoase, stâncă, 

Ce plugu'm coarne apasă greu, 
Șin palme au bătăi de muncă. 


ALUNIŞ FAGEŢEL 
VIZIUNE 


Pe-un picior de plai 
Peste gânduri tând, 
Din trecut veneai 
Parcă tremurând, 


Râsul tău de crin 
Se rupea în sbor, 
Ca dintr'un ciorchin 
Rumen și uşor. 


Ți se despletea 

Pe umerii goi 
Părul şi curgea 
Ca un râu spre moi. 


Anotimp ucis 
Tinereţea mea 
Parcă s'a deschis 
Să cobori în ea, 


FLORU MIHĂESCU 


—— 18 Mai 1940 


BATE VÂNTUL VINEREA... 


Bate vântul Vinerea, 

cu mireasmă amărue. 
Din ce vânătă căţue 

îmi afumă fruntea grea ? 


Bate vântul Vinerea, 
ochii zac, war mai zăcea, 


Bate vântul Vinerea... 
Inima, ca o jivină, 

stă tânjind în vizuină, 
în lingori de iarbă rea, 
Trece vântul peste ea, 
bate vântul Vinerea. 


Bate vântul Vinerea, 

și din ani și din răscruce 
colb și pulbere aduce... 
Bate-a secetă şi vrea 


somn și lacrimă să-mi bea. 
Bate vântul Vinerva. 


Bate vântul Vinerea, 

cu mireasmă amărue. 

Anii scad şi vremea sue 
peste fruntea tot mai grea, 


peste noaptea ţot mai rea, — 
Bate vântul Vinerea, 


DE TREI ORI POTCOVII CALUL 


Ca să-ți urc, Tristeţe, dealul, 
de trei ori potcovii calul, 

cu ocale de alean, 

cu cinci litre de mărgean. 


Ca să-ţi trec peste olteţe, 
Dragoste cu tinereţe, 

i-am pus dorului potcoave, — 
căci şi dorul murg îirav e, 

cu potcoave de mătase 

nu călite subt baroase, 






BISER 


Popa Jiroveanu şi-a vândut casa din 
via din dos; asta într'o bună zi pe ne- 
așteptate. Enoriaşii lui, mai întâiu, și 
mai apoi ceilalți concetăţeni, înmăr- 
muriră. Lumea comenta zadarnic fap- 
ta popii. Dator nu era, altă nevoe de 
bani, pe de altă parte, nimeni nu-i 
știa. Unii bănuiau că plănuise vreo 
afacere bună, nu puteau însă preciza 
nimic, 

Lumea buimăcită astfel începu să-l 
iscoaească cu felurite întrebări, puse 
pieziş de altfel. Popa răspundea însă 
prinu'un zâmbet care mărea şi mai 
mult nedumerirea. Fierberea în oraş 
dura astiel de aproape o săptămână. 
Oamenii se adunau după amiezile în 
grădina publică din faţa palatului Pre- 
iecturii şi discutau, în fața unui paaar 
cu bere, ştergându-se din cână în când 
de sudoarea pricinuită de arşiţa soare- 
lui de vară, rostul acestui eveniment. 

Seara se despărțeau însă, în vede- 
rea cinei, tără să fi deslegat taina cu 
pricina. Preltectul, directorul Prefectu- 
rii, primarul, poliţaiul şi celelalte câ- 
teva personalități de marcă ale oraşu- 
lui, eiau rând pe rând consultate la 
eșirea lor dela slujba respectivă, cu 
întrebări de tot felul. Oficialitatea lor 
însă rămânând mereu jicnită de nepu- 
tința de a răspunde, determinase chiar 
ocolirea, în drumul spre casă, a gră- 
dinei publice, Cetăţeni urmau cu toate 
acestea să-i caute. Curiozitatea căpătă, 
astlel, cu vremea un caracter aproape 
sediţios. Slătinenii conteniseră oare- 
cum de a mai cerceta pricina pentru 
care şi-a vândut popa casele și via. 
Limbile lor, ascuţite pe piatra necazu- 
lui, tăiau din plin în laptele presupu- 
sului lor păstor. Fiecare începu să-şi 
amintească despre certurile, proceseie, 
înjurăturile, nesfârşite toate, pe care le 
avuseseră împreună și să le înfiereze 
cu îndârjită străşnicie. Fruntaşii trebi- 
lor locale deveniseră astfel furioși. 
Popa simţea lucrul acesta şi căuta să-l 
evite. Ei insă îi eşau ostentativ înain- 
te ca să aibe prilej să nu-l salute. 

— Câine roşu, am să-l învăţ eu 
minte când mi-o cădea în ghiară. Mi-a 
scăpat el anul trecut. De-acum încolo 
însă basta ! 

- .— Şi eu tot aşa. Cinci ani m'a fiert 
cu procesul lemnelor dela Valea Mue- 
rii. Şi acum mai face şi pe afurisitul. 

Rezultatul acestor convonbiri ca și 
al celorlalte, fu un cerc împrejurul 
mesei acoperite cu halbe. Era spre 
seară. Amurgul soarelui prăjise  nisi- 
pul din grădină și ridicase un praf 
gălbui şi înăbușitor în aer. Popa trecu, 
ca de obiceiu, pe lângă grădină şi co- 
bori la vale. Nedumerire generală însă 
când se hăgă de seamă că era însoțit 
- de directorul prefecturi; un personaj 
atât de important nu se cădea să um- 
ble cu... 

— Blestematul de popă a tras de 
partea lui şi pe director, să ştiţi. Unde 
se vor fi ducând oare ? 








UNIVERSUL LITERAR 








Parvu cântece 


ci suflate, rotunjite, 
la dogori de plâns mijite... 


Murgul tremură şi-mi cere 
să-i dau arșiţă și fiere, 

şi mai vrea să-l duc în goană 
prin urzici și prin bulboană. 


Dorul, însă, vrea găleată 
cu jăratec plină toată, 
Vadră n'am, dar jar i-oi da: 
Inimă, dă-i spuza ta! 


LA POARTA LUI ȘTEFAN-VODĂ 


La poaria lui Ștefan-Vodă 
Boerii s'au strâns la vorbă, 


Colindă veche 


La poarta lui Ştefan-Vodă, 
boerii s'au strâns la vorbă. 
Şi vorbesc de-o ieslă lină 
înflorind ca o grădină, 

și de steaua: care sta 
lângă Maica-Precista. 


La poarta lui Ștefan-Vodă 
boerii s'au strâns la vorbă, 


şi urează și colindă 


cu voroave de oglindă, 

Iar colindele lor toate 

au obraji de flori curate. 
Au obraji împărătești, 

cum au fețele cereşti.., 

Și-s colindele : inele, 

numai zâmbet, — parcă?n ele 
și-a muliat Domnul Christos 


inelarul luminos 


DR a ea 


— Nu ştiu. Desigur însă că au stat 
până acum împreună. Veneau amân- 
doi. Eşeau negreşit dela prefectură. 
Cine ştie ce vor fi pus la cale. 

Cerură apoi încă un rând. Conver- 
saţia conteni însă brusc. In spatele lor, 
surâzător şi elegant, ca din pământ e- 
șit, puțin aplecat înainte, şedea direc- 
torul. Se despărţise ceva mai la vale 
de popă şi, intrâna pe portiţa din dos 
a grădinii, se apropiase pe nesimţite. 

— Știi ceva, Nae ? 

— Nu ştiu, şefule. 

Şeful era directorul prefecturii. 

— Popa a depus astăzi pentru a sluji 
ca un prim fond la ridicarea unei bi- 
serici în mahalaua lui. Spune că cea 
veche prea e dărăpănată şi crede că se 
va îndura astfel şi de el Dumnezeu. 

Un hohot de râs mai întâiu, urmat 
numai decât de o burzuluială generală. 
Domnul Nae se necăji de-abinelea. 

— Iţi baţi joc de noi, şefule. Ce se 
potriveşte asta cu câinele de popă! 

— Ba nu-mi bat joc de loc, pe cins- 
tea mea. A venit la mine şi mi-a ară- 
tat acte făcute după toată regula. 
Douăzeci şi cinci de mii de lgi. Mi-a 
cerut concursul ca să poată aduna şi 
restul. După socotelile lui va costa 
vreo cincizeci de mii. Locul îl are gra- 
tis. Iată-l că tocmai trece, chemațţi-l 
să-l întrebăm dacă vreţi. Părinte, pă- 
rinte |... 

Popa se întoarse şi, văzându-se che- 
mat, se apropie. Nimeni nu ştia încă 
ce să creadă, 

— Bună ziua, 

— Sărut mâna părinte. Ia loc puţin 
şi printre noi. Le-am spus şi dumnea- 
lor despre hotărîrea dumitale şi nu mă 
cred. 

Aşteptare penibilă. 

— Aşa e. Sunt bătrân şi singur pe 
pământ. De neamuri nu-mi pasă. 
Vreau să fac și eu o faptă cu rostul ei 
și, pe urmă, pace bună. Mă ertaţi însă, 
mai am treburi şi nu pot şedea. Voi ri- 
dica însă o biserică fără pereche. 

Dete apoi ziua bună și se depărtă 
repede. Era un bătrân puternic, cu 
barba stufoasă și încâlcită ca nişte ciu- 
lini de toamnă. Privirile lui hotărite 
tăiau ca oţelul şi surâsul îi aducea a 
mușcătură. Rasa flutura după el ca un 
drapel de doliu desfăşurat în vânt. 

A doua zi tot oraşul este în fierbe- 
re. Atitudinea față de popă se schim- 
base. Oamenii căutau să-l întâlnească 
şi, de departe, înainte de a schimba 
salutul, acum de rigoare, trimeteau 
mai întâiu o privire şi un zâmbet de 
complicitate, Comentariile deveniseră 
prietenești. Directorul prefecturii era 
căutat şi el cu stăruinţă. 

— Va să zică așa, şetule. De geaba 
tot vorbea lumea rău că ştia popa ce 
face. 

— Nu te mai face, Nae. Tu vorbeai 
cel dintâiu rău de popă. 

Nae rămase o clipă pregetător, răs- 
punse însă repede: 


Lui Ilon Pillat 


și călcâiul Lui bălai 


ca un nufăr smuls din rai. - 
La poarta lui Ștefan-Vodă, 


boerii s'au strâns la vorbă, 


Vin colindele domoale 
la geamul Măriei Sale 
şi cu fulgi de sbor rotund 
în iatac domnesc pătrund. 


Vodă, într'o mână, prinde 


porumbeii din colinde 
şi-i aşează, liniștit, 


pe umărul daurit, 
pe umărul Lui sfințit... 


DOI VOINICI TREC PESTE JII 


Jos, în vad, la răgălii, 


doi voinici trec ptste ii. 


Unul cântă dor de ducă 
pe-un cârlan ca o nălucă, 
alb ca viscolele lunii, 

alb, ca 'n Joia-Mare prunii.., 


Altul tace şi pe faţă 


îi stă gândul ca o ceaţă. 
Tace şi 'n frunzar se stinge 
pe un murg ca de funinge. 


Jos, în vad, la răgălii, 
doi voinici trec peste Jii, 


Cântă unul. Luncă lină, 
mirue-mi-l cu sultină, 
Crengile, miresele, 


peste doru-i ţese-le. 


Noaptea cu poenele, 
graurii cu penele, 


să-i sfinţească genele. 


CA DIN SL 


— Ei, cu mine e altceva. Din pricina 
lui a trebuit să-mi vând ograda. Trei 
ani m'a sâcâit cu procesul acela. Nu 
ştiam ce să mai fac. Dreptate ştii bine 
că nu avea. Ce eram eu de vină că 
vântul mi-a dărâmat gardul și că a 
căzut peste viţa lui. Era cârcotaş. 

Amintirea certurilor cu popa îi dă- 
duse avânt. Directorul văzându-și a- 
menințată, astfel, popularitatea, căută 
să îndulcească lucrurile. 

— Acum uită şi dumneata. Se căeș- 
te el de cât a făcut. Dovadă e hotărirea 
lui ispășitoare. Gândeşte-te: eu i-am 
împuşcat nevasta ?... 

Nae tresări şi tăcu greu o vreme. Di- 
rectorul apăsase înadins pe această ve- 
che şi dureroasă bubă ca să curme cel 
puţin unul din izvoarele de răutate. 
Era un vechiu păcat pe care îl ispăşise 
greu şi de care toată lumea, afară de 
popă, îl izbăvise. 

— Dumnezeu să-mi ierte păcatul. 
Nu sunt însă nici aici vinovat. Era 
noapte. Cineva se apropia de ograda 
mea cu pruni. Eu pândeam acolo de 
mai multe nopţi în şir, voiam să prind 


AS 









cine mi-o jefuește, Când iată că cine- 
va se apropie. Ha, zic eu, iată-l, apoi, 
fără să mai știu ce fac, trag. Femeea 
cade jos iar eu... 

Schiţă cu mâna un gest evasiv. Di- 
rectorul prefecturii simțind că fusese 
prea brutal și lovise din plin într'o du- 
rere încă vie, trecu cu vorbe alături. 

— Nu e nimic, lucrurile sau împă- 
cat. Popa a fost cam cârcotaș cu voi, e 
drept; de-acum însă nu trebue să mai 
ţineţi seamă de asta. 

Intervine, apropiindu-se asupra ulti- 
melor vorbe, un altul. 

— Firește că da. Şeful are dreptate. 
A fost în ceartă şi cârcotă cu tot ora- 
șul. A văzut însă că Dumnezeu nu e 
cu el şi că tot pierde fără să poată face 
nimic şi sa pocăit. 

Popa însă îşi vedea de treabă. Nu se 
mai wta la nimeni şi la nimic. Umbla 








Tace altul. Şi cum tace, 


gem, în calea: lui, răstoace, 
Unde-i calcă murgul, pune 


numai somn și uscăciune. 


Iarba sfârâe, întoarsă, 
frunza stă cu pleoapa arsă. 


Jos, în vad, la răgălii, 
doi voinici trec peste Jii, 


Unul cântă... Ce livadă 
infloreşte 'n trup livadă ? 
Care stea în piept îi cântă ? 


Ce grădini îl vor la nuntă? 


Care-amieze pădureţe 


mi-l aşteaptă să-l răsfeţe? 


Ha:duceşte, *'mpărătește, 


viaţa lui cu cerbi goneşte, 


Cântă. Şi cu el în zare 
merg grădinile călare, 


Altul tace. Merge, unde ? 
Către ce vâltori rotunde ? 
Care noapte mi-l înghite 
cu tristeţile-otrăvite ? 

Care vânturi verzi ca fierea 
vor să-i ronțăe tăcerea ?... 
Poate 'n hăuri îşi afundă 
nenoroc, blestim, osândă. 
Poate 'n besne mari își sue 
anii lui cu spini şi cue. 


Tace. Şi cu el în zare 
merg tristeţile călare, 


Jos, în vad, la răgălii, 
doi voinici trec peste Jii, 


Unul tace, altul cântă, 

și cum trec și'n zări semplântă, 
luna prin zăvoi se pikrde 

ca o şea de aur verde. 


i RADU GYR 
fiti 
SĂ ) 


a e 





de colo până colo, se zbuciuma să ca- 
pete ofrandele necesare pentru  com- 
pietarea banilor, autorizațiile cuvenite, 
discuta cu arhitecţii, cu antreprenorii 
și punea la cale apropiata începere a 
lucrului, 

Hotărîrea lui era luată. Ţinea să ri- 
dice această biserică. Ideea îi venise în- 
tr'o fulgerare cumplită de desnădejde. 
Atâtea certuri zadarnice îl înebunise. 

Lucrul urma să înceapă peste vreo 
câteva zile. Pregătirile se făceau cu 
multă înfrigurare şi cu tot fastul cu- 
venit. Popa chemase pe prefect, pe 
trimișii judeţului în parlament, pe ar- 
hiereu, ca să ia parte la punerea pie- 
trii fundamentale. 

Voia chiar să facă o tribună spe- 
cială pentru invitații aceştia. Colonel 
a găsit însă, ar fi o cheltuială zadar- 
nică, iar popa s'a lăsat, deşi mormăind, 
convins. Morocănia lui acum nu mai 
era privtă rău, dimpotrivă chiar. Pre- 
fectul o găsise oarecum îndreptăţită, 
lumea spunea că e nu numai firească 
dar și obligatorie. 

Popa însă puţin se uita la toate bâr- 
felile. Se închidea, de cum putea, în 
casă şi medita, Sufletul lui în ajunul 
punerii pietrii fundamentale, plutea 
de-asupra acestor mărunţişuri, ca un 
vultur negru prin văzduhul îngheţat 
al hotăririlor fără pereche. Ştia el ce 
ştia. Tot orașul acesta se unise împo- 
triva lui. Picrduse procese, suferise 
bătăi și ocări dela toți şi de batjocora 
oraşului fusese. Acum însă vor vedea 
ei cine e popa. 

— Ca pe Domnul nostru Mânţuitor 
m'au batjocorit. Sfântul Petre şi Iuda, 
soldaţii înfigându-și sulița în coasta 
crucificatului, oţetul şi fierea le-am în- 
durat, rând pe rând, pe toate, depe ur- 
ma acestor ticăloși,. Vor vedea ei însă 
acum. Le voi zidi biserica aceasta să 
se ducă pomina despre ei. Nu degeaba 
sunt eu popa Jiroveanu. 

Gândul îl sfredelea astfel neconte- 
nit prin cap. Tot fondul lui de ţăran 
superstiţios se ridica în el, ca nişte ne- 
guri din văile fără fund peste piscurile 
înspăimântătoare ale munţilor şi căpă- 
ta reliefuri monstruoase. O mulţumire 
lăuntrică şi teribilă îi luminase figura. 

— Se apropie şi ceasul judecății de 
apoi. Cu toiag de fer atunci voi pă- 
șuna. Ă 

'Trecu apoi într'o odae alăturată şi 
începu să se roage. Ingenunchiase u- 
milit în fața unei icoane şi îşi împreu- 
nase mâinile pe piept. Din ochi îi pi- 
curau ritmic lacrimi calde şi mari. 

— Priveşte-mă Doamne. Ca Iere- 
mia pe ruinele Ierusalimului, plâng 
lacrimi mari pe ruinele zădărnicitei 
mele vieţi. Nevasta mi-a fost împuș- 
cată de hoţul acesta din dosul viei 
mele. Copiii mi-au murit Gupă aceea 
unul după altul, cel mic, din spaimă, 
pe loc şi cel mare de inimă rea. Ascul- 


tă-mă Prea-Puternice : am căutat să 


le întorc şi eu măcar acum să pot zidi 


d 


de N. DAVIDESCU 


cu bine biserica aceasta care va rămâ- 
ne mărturie ochilor Tăi despre nenoro- 
cirile îndurate de păcătosul meu suflet. 

Se ridică apoi şi se aşeză la o măsu- 
ță. Scoase pe urmă cu grije dintr'un 
sertar o fâşie de pergament şi începu 
să scrie. După o bucată de vreme se 
opri. Gândea la sine şi la durerea lui, 
o găsea fecundă şi părea, oarecum, că-i 
muițumeşte acum. 

— Ea singură a însoţit pe Mântuito- 
rul nostru pe cruce. Apostolii nu pu- 
teau urmări pretutindeni urma pesca- 
rului din Nazaret. Durerea însă la în- 
soțit la Pretor, la Heroa, la Pillat; a 
udat sfârcurile biceior. a ascutit vâriul 
spinilor, a îngreunat ferui ciocanelor, 
sa asigurat de amărăciunea fierii, a 
ascuţit  ferul lanciei şi bucuroasă, a 
lungit vâriul cuelor. In momentul su- 
prem sa târit singură pe cruce și, din 
această îmbrăţişare s'a născut pe va- 
luri de sânge victimal, biserica. 

Era mulțumit. Luă pergamentul şi 
începu să cetească tare şi răspicat. 

— Nenorocire mie, mamă, că m'ai 
născut. Dumnezeu s'a ivit de pretutin- 
deni şi braţ tare de fer a ridicat împo- 
trivă-mi. Nae Jerăgai mi-a ucis nevas- 
ta și copiii mi-au murit pe urma lui. 
Popa Basamac s'a ridicat cu pizmă şi 
cu pară nedreaptă înaintea mea. Parte 
din avut mi-a fost răpit de răutatea 
blestematuiui întru Domnul Take Bă- 
lan. Copiii lor cu pietre m'au întâm- 
pinat pretutindeni şi cu vorbe de oca- 
ră. Oraşul întreg apoi s'a ridicat împo- 
triva mea şi, ca o haită de lupi căzută 
pe o vită, tăbărit-a asupra mea și m'a 
răpus. 

Trimite-mi într'ajutor, astăzi şi de- 
apururi, făpturile Tale, Doamne. 

Lună luminată, tu ce străluceşti în 
cer şi pe pământ, fă-te şarpe şi balaur, 
cu solzi de argint, cu douăzeci şi patru 
de picioare, cu douăzeci şi patru de 
timbi, cu douăzeci şi patru de aripi şi 
du-te, lună luminată, la dușmanii mei; 
de-or fi departe sau aproape, nu te 
uita. Cu limbile împuge-i, străpunge-i 
în inimă şi, cu solzi tăindu-i adu-mi-i 
mie“. 

Luă apoi un ac şi, înfigându-l în hâr- 
tia încolăcită ca un şarpe, urmă: 

— „Eu nu strâng aici hârtie colac, 
ci-mi adun dușmanii cu cai de olac, 
prin târg fără rușine și prin codri fără 
sine ; eu nu înfig aici un ac în hârtie, 
ci o săgeată în inima lui Nae , Jerăgai 
şi a popii Basamac şi a biestematului 
întru Domnul Take Bălan şi a copiilor 
lor care m'au întâmpinat pretutindeni 
cu pietre şi cu vorbe de ocară şi a ora- 
şului întreg care s'a ridicat mai apoi 
împotriva mea de m'a doborit. Ingă- 
due, Doamne, ca această biserică să 
rămână de-apururi mărturie a cuge- 
tului meu în faţa Ta împărţitoare de 
dreptate, acum şi în vecii vecilor a- 
min“, 


(Urmare în pag. 6-a) 





=. 4 


Cronica 


EXPOZIŢIA  D-REI VIORICA- 
“: ANA IONESCU (SALA 
UNIVERSUL”) 


Artiştii „ cu talent“, tineri și aflaţi 
la prima lor manifestare publică sunt 
prezentați, de către criticii de artă plas- 
tică, într'o notă oarecum laudativă, în 
sensul unei necezare stimulări pe calea 
spinoaselor urcuşuri întru ale desăvâr- 
şirii. Aceasta cu atât mai mult, cu cât 
cronicarul plastic, în cazul unei ne- 
drepte aprecieri, poartă povara unci 
răspunderi care s'ar voi cât mai uşoară, 
deşi — în revers — oferă ades mulțu- 
mirea de a fi subliniat prezența Artei 
în opera expozanţilor. 

Iată, domnişoara Viorica-Ana  lone- 
scu, tânără și talentată, deşi la prima 
expoziție, suntem convinşi că nu are 
trebuinţă de o prezentare care să de- 
păşească, în sens laudativ, valoarea ar- 
tei d-sale, Pentrucă această valoare 
este destul de stabilă încât să nu dea 
loc la bănuelile unei fluctualități în o- 
peră. Adică toate tablourile expuse fie 
peisagii, fie nuduri sau portrete, fie 
compoziţii sau flori, sunt egal de bune, 
existând un sănătos echilibru creator 
între viziunea artistei, felul de a utili- 
za gamele cromatice și lumina. Ori, 
acest măsurat echilibru ne convinge că 
avem deaface cu o pictoriţă stăpână pe 
ascunzişurile şi technica artei sale. 

Elevă a marelui Ip. Strâmbu și a 
maeştrilor Camil Ressu şi Eustațiu 
Stoenescu, d-ra Viorica-Ana Ionescu 
şi-a desvoltat talentul, şi l-a cultivat, 
sub bune auspicii, păstrând, pe alocuri 
urmele maeștrilor dela cari a asimilat 
numai lucruri bune: delicateţea estom- 








“ 


„plastică 


pării culorilor, sensibilitatea concepții- 
lor şi mai ales, viziunea în profunzime 
a peisagiilor. Remarcăm, în acest sens, 
tablourile : Peisagiu Nr. 3, Peisagiu Nr. 
7 și mai ales „Vederea din Dragosla- 
vele“, care, cercetată din orice unghiu, 
își păstrează înfățișarea de verticali- 
tate, de adâncime. 

Trebuie remarcată arta expozantei 
de a orândui culoarea, artă care se evi- 
dențiază mai cu seamă în portrete şi 
nuduri, unde gingăşia şi necesitatea de 
expresivitate a tablourilor, determină 
o mai atentă aplecare asupra subiectu- 





VIORICA ANA IONESCU Cai 


lui, o mai socotită coloristică; după 
cum nu vom uita să subliniem expresi- 
vitatea cu totul originală a multor ta- 
bjour, cum ar fi chipul „chinuit“ al 
bucății „Fetiță sărmană“ (61), acela 
foarte concentrat al bucății „Lucrând“ 
(29), sau minunata poziţie „de atenţie“ 
a cățeluşului din tabloul 84. Subliniem 
încă reușitele efecte de lumină din ta- 
bloul „Apus de Soare“ (21). La nudu- 
rile expuse avem de remarcat culoarea 





Semniţicația unei antologii 


Un tânăr scriitor ungur care trăește la 
Braşov, e vorba de d. Szemler Ferenc, a ti- 
părit la Budapesta, în editura societăţii 
„Vajjda Jânos”, o antologie cuprinzând 
câţiva poeţi români contemporani. Apari- 
ţia acestei cărţi n'ar trebui să treacă ne- 
observată nici la noi, nici la veginii noștri 
apuseni, pentrucă rostul ei e mult mai grăi- 
tor decât s'ar părea. Tălmăcimd cu fru- 
moase calități, versuri din Arghezi, Baco- 
via, Blaga, Crainic, Gregorian, Goga, Via- 
nu, Pilat, Davidescu, Philippide şi din alţii 
încă, d. Szemler face un incontestabil ser- 
viciu celor două popoare-vecine şi ne bu- 
cură gândul că s'ar putea face o apropiere 
pe calea aceasta, dincolo de pământești şi 
criticabile politici. Colecţia „Flora Mundi”, 
în care s'a tipărit antoiogia, e un gest de 
cultură dintre cele mai frumoase, editorii 
promițându-ne antologii din poesia urmă- 
toarelor literaturi: braziliană, franceză, 
grecească, austriacă,  columbiană, portu- 
gheză, și din lirica popoarelor primitive. 

Trebue să reținem de aici nu numai a- 
ceastă excepţional de interesantă selecţie, 
ci şi faptul că antologia liricei românești 
a devenit o realitate, în Budapesta liţerară 
și deci în întreaga Ungarie, în acest sens 
(în afară de cel pur estetic) trebua să-i ex- 
primăm harnicului scriitor Francise Szem- 
ler, întreaga noastră gratitudine. Eri scrii- 
torii umguri din Ardeal, iar mai apoi edi- 
turile transilvănene au tipărit poesii din 
scriitorii români, însă manifestările acestea 
păstrau aerul de limitare, chiar când erau 
dințre cele mai bune. Azi însă, când la 
Budapesta a apărut antologia lui Szem st, 
avem intrucâtva impresia că he putem în- 
ţelege şi aincolo de baricade, pentrucă spi- 


ritul a fost în toate vremile o armă cu mult. 


mai aleasă decât cele de foc. 


„Fundaţiile Regale” au tipăirt opera lui 
Madach, tradusă de Octţavian Goga; in 





de ȘTEFAN BACIU 


multe reviste românești contemporane a- 
par traduceri din Petâfi, Ady, Kosztolânyi, 
ca să nu mai vorbim de foarte populareile 
romane ale lui JGkai, care apar mai da 
mult. Dincolo la ei, de bună seamă că se 
lucrează în această direcție, așa că am 
putea spune că mergem mână în mână, 
ce-i drept, cu pași destul de măsurați și 
egârciţi. 

Stârnindu-ne aceste câteva gânduri, an- 
tologia d-lui Szemiâr e o carţe care se cere 
ceţită, la noi de orice cunoscător. Preţuit 
poet de limbă maghiară, d. Szemier a reușit 
să tălmăcească foarte frumos câteva din- 
tre cele mai bune poesii românești contem- 
porame. Asţiel: „Riga Crypto și Lapona 
Enigel” a lui Ion Barbu, „Noi” a lui Goga, 
„Dumineca” lui Nichifor Crainic sau „Ii 
vie” a lui Ion Pillat, sunt traduceri care 
pot sta cu mândrie aături ge originaul ro- 
mânesc. Cu ţoatecă, traducătorul mărturi- 
seşte că s'a, cârmuit de criterii subiective 
la alcătuirea amtologiei, ne exprimăm Te- 
gretul de a nu fi găsit reprezentaţi poeţi 
ca: Voiculescu, Adrian Maniu sau Radu 
Gyr. Acestea, însă sumt lacune inerente ori- 
cărei opere subiective, peste care putem 
trece cu destulă ușurință, lacune care nu 
sead întru nimic meritul reaizării d-lui 
Szemler, 

Am fi bucuroși dacă antologia ar fi un 
prim pas pentru un drum pe cure sar pu- 
tea merge cu mult folos, mai ales azi, in 
aceste zile destul de haotice şi de anti- 
poetice. Scriitorii noștri, oficialitatea noas- 
tră, ar trebui să fie recunoscători domnu- 
ui Szemier, pentru colegiala, și utila. d-sale 
muncă. Dar şi confrații din Budapesta... 

Suntem mulţumiţi că am putut semnala 
printre primii aparaţia acestei cărţi metri- 
torii şi-acuma, așteptăm. 

Aşteptăm ca acolo unde „pertractările” şi 
„Campaniile” nu şi-au puiut spune cuvân- 
tul, nivelând, să şi-l spună cultura şi Poesia. 


Cronica ideilor 








Anton Dumitriu: Logica nouă 


Am remarcat că ideia centrală a 
d-lui Dumitriu din această lucrare — 
era preocuparea de a separa logica de 
metafizică, căutând pentru logică o mo- 
dalitate formală care să îi îngăduie a 
se constitui ca o știință inaderentă la 
efemerul și relativitatea cunoaşterii 
ştiinţelor pozitive. Dacă obiectul cu- 
noaşterii este, prin chiar enunțarea lui 
circumstanţială, inconciliabil cu ideia 
unei ştiinţe fundată în absolut — nu 
cumva, ocupându-ne cu modalitatea 
cunoașterii şi reclamând o modalitate 
logică a cunoașterii, vom putea spera 
la rezultate mai temeinice ? 

Să răspundem la această întrebare 
prin raport la problema deschisă de d. 
Dumitriu. lată rândurile care arată lă- 
murit până unde și în ce fel trebue să 
înțelegem însemnătatea logicei: „(ins- 
trumentul logic) singur ne îngăduie să 
vorbim cu sens despre propriile noa- 
stre experienţe și cunoștințe, el le face 
transmisibile dar nu le fundează, el le 
analizează, dacă vreţi, dar nu le des- 
coperă“ (74). Astfel prezentată, impor- 
tanța logicei ar părea diminuată, dacă 
un întreg șir de raționamente, pe larg 


de MIRCEA MATEESCU 


desvoltate de către autor, nu ar veni 
să confirme că numai o atare înţele- 
sere a realităţii are „sens“, ba chiar că 
trebue să renunțăm la ideia găsirii ade 
vărului însuşi pentru a ne ocupa cu 
descrierea realităţii, care nu poate fi de 
cât una logică. Observăm aşadar că, în- 
diferent dacă d. Dumitriu alungă ori 
nu, ca netolositoare, ideia adevărului 
absolut — d-sa, în orice caz, desparte 
ideia de adevăr de conceptul de reali- 
tate, logica având să se ocupe cu îns- 
trumentarea („cu sens“) a realității nu 
de căutarea istovitoare a unui „în sine“ 
adevărat. 

Distincțiunea este discutabilă, deşi 
suntem convinşi că întrun fel, am a- 
firmat o opiniune foarte apropiată de 
aceia a d-lui Dumitriu, cu toate că nu 
ne bizuiam pe logică. Noi ajunsesem, în 
orice caz, să scriem despre realitatea 
eroarei, purtând o discuțiune metafi- 
zică asupra realităţii. Socotim că d. Du- 
mitriu învederează aceiaşi ipoteză, în- 
trebuințând însă modalitatea logică a 
cunoaşterii. Pentrucă, dacă logica are 
a se ocupa cu descrierea realităţii, nu 


UNIVERSUL LITERAR 


foarte naturală — deşi prea puţin car- 
nală — pe care a utilizat-o pictorița, 
încercând să ne oprin asupra tratării în 
stil oarecum veronian a nudului Nr. 32. 
Mai trebuesc remarcate marinele expu- 
se (Nr. 38, 13), miniaturile și compo- 
zițiile în miniatură (multe cu subiecte 
mitologice), precum şi aquarela „Cai la 
păscut“, care alături de nudul Nr. 
81, de portretul Nr. 11, de peisagiile 
bucureștene (Piaţa 8 Iunie din câteva 
perspective original alese), de florile 
Nr. 31, constitue, socotim, bucăţile de 
rezistenţă ale artistei. 

D-ra Viorica-Ana lonescu este o pic- 
toriţă foarte tânără „formată numai în 
ţară, Când, trecând hotarele, își va de- 
săvârşi arta sub controlul unora din 
marii maeștri apuseni, când, călătorind, 
își va lărgi viziunea şi sensibilitatea es- 
tetică, suntem siguri că d-sa va da lu- 
cruri surprinzătoare. Deocamdată ex- 
poziția din sala „Universul“ ne desvă- 
luie cu certitudine un talent care a pus 
picior sănătos în pragul artei sale. 


INTERIM. 








— ae 
rr. 


18 Mai 1940 


Simple note 





Antologia unui campion 
şi etica stadionului 


Un ziar de sport a început de curând pu- 
blicarea unei ciudate și inactuale antologii 
Este vorba de o tentativă care încearcă să 
lege sportul de cultură, căutând reflexele 
acestuia în cărți. Incercarea este ciudată pen- 
tru mentalitatea oamenilor de sport, ca şi a 
oamenilor de cultură dela noi, obișnuiți să 
se privească cu un splendid dispreţ reciproc 
şi e inacruală, pentrucă apare în mijlocul 
desinteresului unanim: al sportivilor ca şi al 
literaților. Aceasta cu toată parada organi- 
zată, care începe cu versurile bătrânului Ho- 
mer și poposind la literile chirilice cu care 
bocrul Constantin Golescu îşi însemna no- 
tele de călătorie, se termină cu citatele din 
Camil Petrescu şi Ionel Teodoreanu. Nu știu 
deci dacă poate avea vreo semnificaţie anto- 
logia la care a trudit cu eroic entuziasm tâ- 
nărul campion român Virgil Ludu (în afară, 





YJlenuet 


Ast'noapte s'a deschis cerul în două. 

M'am îurișat pe scările de sidef ce țin zările 

Şi, tără să tulbur cu-un zvon visările, 

Am furat din grădinile cerului o găleată plină de rouă. 


De mult doream să-ţi dăruesc o salbă nouă, 
Numai din perle — boabe de rouă, 
Ca'n lume, seamăn ei, să nu aibă două... 


Şi stelele-au lăcrimat can totdeauna. 
Rece, de ghiaţă, rămas-a numai luna, — 
O alunga un luceatăr pe cer, într'una,.. 


Și vânturile spulberaseră toţi norii. 
Cu ei, plecat-au și greerii, visătorii... 


Sus, pe deal, plânsul dela o fereastră 


Şi inima noastră, 


Se tânguiau pe coardele unei viori 


Şi sengânau cu susurul șubredei mori... 


Iar tu, al cărei suflet în mine nu poate crede, 
Te legănai cu florile din livede. 
Pe urmă, ai adormit spunând copiilor tăi poveşti, 


Uitând că, dintre ei, cel mai micuţ ... tu ești! 
CONSTANTIN COJAN 





BORGO PRUND Amoraș 





cu cercetarea ori cu fundamentul ade- 
vărului, menţionând distincţiunea din- 
tre adevăr și realitate, pe care noi o 
suprimasem, sar putea pretinde că, lo- 
gic procedând, este posibilă atât a falsă 
analiză a realităţii (eroarea) ca și una 
adevărată. Din moment ce logica ins- 
trumentează analitic și tautologic, fără 
să se preocupe în principal de adevăr, 
realitatea ( logică) a eroarei pare admi- 
sibilă. „Experiența sau actul prin care 
luăm contact cu realitatea nu este un 
adevăr — scrie d. Dumitriu —: dar 
descrierea acestui act trebuie să fie lo- 
gică“. Apoi, mai departe : ,, nu vrem să 
spunem că structura realității este lo- 
gică sau că există principii logice aprio- 
rice sau judecăţi ; toată logica e o con- 
venţie a cărei bază este de a ne înţe- 
lege“ (75). 

Dar atunci cum rămâne cu raportul 
dintre logică 4i absolut ? Tăgăduindui 
rostul de a întemeia cunoaşterea, ce 
rost mai are forma logică ? Ce este cu 
acel „sens“ asupra căruia revine d. Du- 
mitriu, insistent, deși îl afirmă neme- 
tafizic ? La ce concludenţă științifică 
poate să conducă modalitatea amalitico- 
tautologică a logicei noui ? 

Răspunsul acestor întrebări este ca- 
racterisat printrun act de curaj. Este 
un adevărat eroism să poţi renunța, ca 
d. Anton Dumitriu, la ambiția elemen- 
tară a oricărui cercetător, aceia, care, 
dela Aristotel, s'a crezut că exprimă în- 
săşi valoarea logicei : de a întemeia cu- 


EUSTAȚIU STOENESCU Portret de fetiţă 


noaşterea. lată afirmaţiunea care pre- 
supune multă maturitate și pe care 
niciun logician, mai ales d. Dumitriu, 
nu o putea face cu inimă uşoară, dar 
numai dintr'o convingere ştiinţifică 
mai tare decât „poziţia filosofică“ pe 
care se află, la un moment oarecare, 
cutare gânditor : „logica nu este o teo- 
rie a cunoașterii ci o teorie a cunoscu- 
tului... Căutând să scape de orice ele- 
ment ipotetic metafizic, logica a intrat 
într'un plan care este posterior actului 
cunoaşterii. 
Visul logicienilor vechi era în gene- 
ral să descopere mecanismul veritabil 
rațional al cunoașterii. Logica nouă de- 
venind un sistem de simboluri cu care 
reprezentăm cunoscutul, a coborit de 
fapt problema reducând-o la următoa- 
rea : cum putem reprezenta cunoaşte- 
rea, odată realizată?“ (pag. 305—306). 
Se recunoaște așadar că logica are 
a se ocupa cu enunţarea cunoscutului 
nu cu cunoașterea. Importanţa logicei 
vine însă tocmai de acolo că nimic din 
ceiace este cunoscut nu poate fi expri- 
mat decât logic. Și acum vine marele 
paradox ! S'ar înţelege că tot enunțând 
și tot exprimând conținuturile cunos- 
cutului, analitic și tautologic, operaţiu- 
nea s'ar petrece într'un cere închis, care 
nu îngăduie progresul şi evoluţia. Ori- 
ginalitatea atitudinii logice a d-lui Du- 
mitriu vine însă de acolo că, după ce 
stabileşte condiţia fatal tautologică a 
logicei, infirmând logica ontologică 


de COSTIN 1. MURGESCU 


bine înțeles, de meritul personal ce decurge 
din acest fapt de cultură peniru alitudinea 
tânărului atlet care între două antrenamente, 
răscoleşie rafturile bibliotecilor). Din antolo- 
gia prietenului Ludu lipseşte insă fragmen- 
tul cel mai convingător (care ar fi putut servi 
drept argument pentru concilierea sportului 
cu cultura) din literatura noastră şi poate din 
întreaga literatură; este vorba de reportajul 
sportiv al Balcaniadei din 1939, scris de re- 
prezentantul culorilor româneşti de atunci, 
autorul antologiei de azi. Nu mă înșel când 
socotesc drept unice rândurile campionului 
român care pleca la o intrecere sportivă re- 
citând versuri dintr'un poet francez, care se 
înfiora pe stadionul Athenei de amintirile 
trecutului, ale olimpicelor, care în fața zecilor 
de mii de oamen:, de streini, ce fremătau, se 
simţea mic, cu povara misiunii de a duce la 
victorie tricolorul ţării sale. Un intelectual 
alergând la Athena, alături de mari campioni 
strein:, reprezentând o ţară îndepărtată; un 
sportiv conştient de toate aceste împrejurări 
în care se luptă pentru victorie! Reportajul 
trecea din domeniul cotidianului în care era 
sortit să piară, în literatură unde se așeza 
alături de fragmentele cele mai patctice din 
Eneida lui Virgiliu, cu povestea întrecerilor 
sportive ce au loc la sosirea eroului troian în 
peninsulă şi înfrângerea în cursa de alergări 
a tânărului și nefericitului său tovarăș, Nisus. 
Dar în afară de o lipsă „literară“ pe care o 
justifică din plin modestia lui Virgil Ludu, 
am atribuit acestui „fragment“ literar și ca- 
Jitatea de conciliator al sportului cu cultura. 

El ar fi demonstrat până la evidență că 
practicat de intelectual sportul încetează de 
a mai fi „raţiunea mușchilor“; dimpotrivă el 
se „spiritualizează“. Arena sportivă nu mai 
este echivalentul acelor „circenses“, jocuri a- 
runcaţe mulţimiior săibăticite, ci 'Tempiu 
al tinereţii, al înseninărilor, al înfrăţirii. Spor- 
tul nu mai este în acest cadru de puritate un 
scop în sine, ci numai mijlocul pentru afir- 
marea unor virtuţi care în întrecerile inter- 
naţionale, se substitue vitalităţii unei naţiuni. 
Sportul — astfel conceput — nu reprezintă 
numai o etică individuală, prin realizarea 
acelui „mens sana în corpore sano“, ci capătă 
proporţiile unei etice sociale de care veacul 
nostru nu se poate şi nu trebue să se Lp- 
sească. 

Stadionul verde asvârlit în mijlocul oraşe- 
lor cenuşii este de altiel singura posibilitate 
de existenţă a acestora, iar tineretul crescut 
pe aceste stadioane în întreceri drepte, leaie, 
învăţat să sufere înfrângeri dureroase, urma- 
te prin muncă, de victorii încununate cu lauri 
este singurul care va putea rcal:za înfrățirea 
dintre popoare și convieţuirea bazată pe cu- 
noaşterea şi prețuirea reciprocă. Stadionul 
impune vieţii moderne concepția egalităţii 
forțelor de luptă şi primatul muncii, al per- 
severenţei și abnegaţiei; el respinge dreptul 
„cantităților“: șă exclude egoismul sau dis- 
prețul. 

Viaţa modernă nu cunoaște o etică mai 
perfectă, o şcoală mai necesară decât sta- 
dionul sportiv; dar nici o perspectivă mai în- 
depărtată ca aceasta nu cunoaște :contempo- 
ranul. Pentrucă azi, sportul — cei care-l sus- 
țin, trebue s'o recunoască primii — nu ma- 
nifestă decât sporadic şi incoherent aceste 
tendinţe ctice. Vina nu este însă decât a in- 
telecțualilor care nu coboară pe stadion. Din 
tribune, din faţa aparatului de radio, nu se 
creiază o etică sportivă. lar sportul rămâne 
o întrecere de muşchi, de mencenari ce reduc 
absurditatea războiului la miniaturalele di- 
mensiuni ale unei pajiști vopsită cu var. 

Sportul n'are semnificaţii „nemușchiulare“, 
decât practicat de intelectuali în primul rând; 
nu cu excluderea celorlalți, dar cu partici- 
parea în masă a tineretului intelectual la ma- 
nifestările lui. Altfel, sportul se reduce la o 
metodă de politică socială, utilă din anumite 
puncte de vedere, pentru organizarea vieţii 
mulțimilor; dar el poate reprezenta cu mult 
mai mult în viața modernă. 

Pentru aceasta este însă necesară conștiin- 
ţa de intelectual a sportivului. Căci este con- 
diția primordială ca stadionul să poată de- 
veni creator de valori sociale. 


n a ap a dp i ga a i ra a a a ie 


aristotelică — reclamă pentru tautolo- 
gie un sens creiator. Nu numai că, pen- 
trucă este tautologică, logica nu barea- 
ză evoluţia cunoaşterii, dar tocmai pen- 
irucă este tautologică, logica, ocazio- 
nează progresul. „Logică nu există ca 
o formă fixă, pură, decât o tautolo- 
gie, ca o coherenţă și compatibilitate 
cu ea însăşi; programul ei îl face în- 
suși obiectul la care se aplică și care 
— pentru a spune aşa — stimulează, 
provoacă gândirea să se desfășoare în- 
tr'un anume fel, să fie creatoare“ (299). 

Paradoxul vine de acolo că noua con- 
diție tautologică a logicei, deşi afectată 
prin chiar rațiunea ei de a exista, o- 
biectelor particulare ale științei, în- 
cearcă să își croiască drumul spre ab- 
solut prin intermediul acestor obiecte 
relative. „Deabia când şi-a deschis ca- 
petele, când a făcut posibilă evoluția 
şi perfecționarea ei, adică atunci când 
a căpătat un caracter relativ, (logica) a 
devenit un instrument mai puternic de . 
analiză“. (299). 

Vom încheia afirmând că noua lu- 
crare a d-lui Anton Dumitriu este o ad- 
mirabilă demonstraţiune a caracterului 
intim al logicei, pe care, un spirit atât 
de fecund cum este al d-sale, o poate 
oricând orienta către culmile nelogice 
ale metafizicei. In orice caz, nu văd în 
gândirea românească un alt cercetător, 
dela care să așteptăm, cu o încredere 
atât de legitimă, saltul motivat şi per- 
fect ştiinţific dela formal la ontologie. 


1940 


18 Mai 





In pământul Dobrogei, pe unde te poar- 
tă pasul, găsești urme adânci în cari în- 
trevezi, printre veacurile ce sau depănat 
furțunoase și vitregi, puterea de viaţă a 
anor oameni cu totul deosebiți, atât ca 
înfățișare cât şi ca structură suiletească. 
de srelelalte neamuri venite peste ei din 
podișurile Asiei. 

Xci o piatră de cetate sau de mormânt 
pe care sunt săpate cuvinte fără pieire, 
colo un frontal de mamoră, dincolo un vas 
de lut ars. o amforă cu braţele rupte, dar 
tot atât de frumoasă ca şi Venus din Mil- 
10, o unealtă de lucru sau o armă de luptă; 
toaţe povestesc, în graiul lor tăcut, despre 
omul care a trăit pe meleagurile acestea. 
de când pământul a prins viaţă; un om 
robust, senin, iubitor de natură şi de cân- 
tec, neintrieat de nimeni şi totuşi temător 
de Dumnezeu. 

Geto-Dacul, străbunul nostru cel mai de- 
părtat, el singur dintre toate c?lelalte po- 
poare vecine, a știut să descopede pe Dum- 
nezeu în cer și să-l găsească trimis pe pâ- 
mânt, cum au fost Zalmoxis sau Gebejei- 
zis, Deceneu şi alţi mari preoţi ce trăiau 
în caverna muntelui Cogaeonum, 

Sentimentul credinţei era împletit la te- 
melia vieţii Geţo-Dacilor, Ariirea lor reli- 
gioasă era medesparțită de cea pokitică. 
Intocmai ca la Romani, mama şi soţia in- 
treţineau, în căminul tamil.ai, focul sacru 
al patriotismului şi al religiei. Asemânarea 
aceasta nu S'a arătat numai in ceeace pri- 
veşte îelul de viaţă religioasă şi familiată, 
ci și în mai toate manifestările pe plan 
social şi politic, Deaceia, atunci când a 
luat naştere poporul Roman, din viţă Dacă 
şi Romană, osatura s'a, dovedit indestruc- 
tibilă. i i 

Am văzut acest fenomen, acolo unde sa 
desăvârşit, in mai toate părţile țării pe 
unde am umblat, dar i-am simţit mai cu 
seamă în satele din Ardeal şi Dobrogea. 

In:r'adevar, satul din Cadrilater, cum a- 
tât de frumos ii descrie d. profesor C. D. 
Constantinescu-Mirceşti în monografia co- 
munei „Ezibey“, are o „structură care cu- 
prinde exemplare aproape din toate ţinu- 
turiie locuite de Români, Astăzi, acest sat 
este chemat să realizeze tipul unitar ai ţâ- 
zanului dobrogean, sinteză a însuşirilor fie- 
cărei regiuni“, așa după cum a fost plă- 
mmădit, vu aproape o mie opt sute de ani in 
urmă, tipul tomânului autentic, 


Şi Suntem convinși că din băştinaşii do- 
brogeni şi cooniștii veniţi din Vechiul Re- 
gat, Ardeal, Banat și Macedonia va răsări 
tipul pur al KRomânului dobrogean de 
amaine: robust, inteligent, inzestrat cu spi- 
Zit practic, patriot, anândru de trecutul şi 
neamul său, prietenos cu străinii, dar atent 
aşa cum este azi majoritatea autohtonă 
a locuitorilor din dreapta Dunării. 


ŞI O NOUA VIAŢA INFLOREŞTE.. 


Din Bazargic, unde am stat câteva zile, 
plecam în tiecare dimineaţă şi mă intor- 
ceam seara ţârziu. 

Am colindat satele  Ezibey, Ghelengic, 
Ceacârcea, Opancea, Suiuciuc, Ceamuriia, 
Bucureni şi altele. De pretutindeni am xu- 
les impresii cari la inceput mă copleşeau. 

„Cihsem cu multă atenţie valorosul stu- 
diu al d-lui Constantinescu-Mircești. Imi 
Teveneau în minte fraze întregi: „ca 
să-ți poţi face o ideie despre trumuseţile 
nebânuite ce se ascund aci, trebue să vezi 
Cadriaterul in toate anotimpurile şi să-i 
cunoşti sub diferitele sale aspecțe“. Şi to- 
tuși, nu-mi venea să cred ca acest ţinut, 
apăsat atăla vreme de vitregia unui sange- 
ros strainism, şi-a revenit in mai puţin de 
un stert de secol şi a devenit atât de viu şi 
de irumos, 

„Oricine poate să-şi pună întrebarea: 
carui fapt se datorește această reinvierea 
niturii şi a omului? Răspunsul e limpede. 
Il gasește atât omul de arta care vine să 
contemple peisajul, cât şi, mai cu seamă, 
omu! de știință care cercetează atent a- 
ceastă parte a României. 


La temelia vieţii dobrogene stă neclintit 
n ai 10 (Apă Suirevul Daco-noman 
e nu l-a putut înăbuși nici a, din 
cale barbare ce sau abâtai ui 
In studiul „Dobrogea“ al d-lui Romulus 
Seișanu, apărut acum doisprezece ani, se 
arata acesti adevăr cu o serioasă şi obieeti- 
vă documentare. D. Romulus Seișanu a 
cercetat amanunţit viaţa Dobrogei, a pă- 
truns până în cele mai adânci cute, evo- 
luția socială, politică şi culturală a acestui 
ținut românesc. Invocând versurile lui 
Schiller din Wilhelm Fell: „Și o nouă, viață 
intlorește din ruine”, d-sa a prezentat Do- 
brogea așa cum a fost „ruine şi pustiu” sub 
stăpânire străină și cum a devenit vie şi 
luminoasă, prin civilizaţie și cultură, după 
ce s'a realipit la Patria Mumă, 

In cartea d-lui Seișanu, ca un argument 
mai mult al drepturior noastre etnice şi 
naționale în Cadrilater, sunţ evocate vre- 
murile tui Mircea Ce] Mare. Intro frumoa- 
să limbă românească, d-sa subliniază că 
„„Sub Mircea. Cel Bătrân şi Ștefan Cel Ma- 
re a răsunat graiul românesc dealungul 
ambelor maluri ale Dunării, la gurile flu- 
Viului şi pe coastele Mării Negre. In acea 
epocă, Marea Neagră era strâbâtută de co- 
rabiile româneşti şi se numea Lacul Mol- 
dovenesc“, 

Deasemeni, în lucrarea de valoare euro- 
peană a d-lui N, longa: „Droits Naţionaux 
et Politiques des Roumains dans la Do- 
broudgea” apărută la laşi în anul 1917,ca şi 
în articolele semnate de C., Brătescu, N. i. 
Roman, A. Petrescu-Malcoci, Murgoci, Pre- 
otul Roșculeţ sau ca și în scrierile profe- 
sorilor Simion Mehedinți și D. Onciul, pe 
care d. Constanţin Moisil le comenteaza 
în studiul: „Lupta pentru apărarea drep- 
turilor românești asupra Dobrogei“, se in- 
vederează cu prisosință certitudinea pu- 
terii sufletului românesc din Dobrogea, 
virtute pe icare și noi încercăm s'o oglindim 
în aceste modeste reportaje. | 

Nu mă ;poi opri totuși de a-mi continua 
drumul, să nu reamintesc câteva rânduri 








dintrun vechi articol publicat de sâvântul 
D. Onciul, în Revista istorică: SAE 

„In Dobrogea există o veche populatie 
românească descendentă din coloniști Ro- 
mani amestecați, cu băștinași Geţi. Acest 
element sa menţinut şi sub stăpânirea 
turcească, întărindu-se prin imigrațiuni de 
Români din stânga Dunării. Și la reuni- 
rea Dobrogei, Românii constituiau ele- 
mentul cel mai numeros. Munca lor stă- 
ruițoare și continuă a făcut din provin- 
cia aceasta, care sa întors la Patria Ma- 
mă, pustie și săracă, o țară prosperă din 
toate punctele de vedere“. 


IN LEGANARI DE CANTECE ȘI 
LEGENDE 


Nu mumai constatările cărturarilor și 
ale oamenilor de știință dovedesc etnicita- 
tea noastră în Cadrilater, ci şi multe le- 
gende, balade, cântece, povestiri specifice 
locurilor. 

In ziua când am plecat spre satul Abdat- 
calesi, să vizitez ruinele cetăţii Abritus, un 
cântece vechi îmi stăruia în urechi: 


Spune, spune pasărea, 
Pot să msrge în Dobrogea, 
La Maria Oiteanca, 

Să beau vinul cu vadra, 
Pelinul cu ocaua. 


Este cântecul atât de inrudit cu acela din 
Bărăgan : 


Spune, spune, moş bătrân, 
Noaptea caii când se fură... 


Ileana  Dobrogeana, zâna cu părul de 
aut, are o minunată legendă, 

Iubită de Soare, zâna își duce viaţa în 
cetatea de marmoră de lângă Mare. Intr'o 
zi când își depăna la fereastră gândurile, 
cu ochi: în zarea albastră, au venit la ea 
două raze trimise de Soare so ceară de 
saţie, Ileana a răspuns Soaretui din turnul 
înzit, printr'un cântec pe care numâi ea îl 
ştia: 





S'a 'mtins hora mare cu „Flambura“ în 


frunte... 





UNIVERSUL LITERAR 


Soara, mândru Soare. 
Soare eu ie-oi lua — 
Cum zici dumneata, 
Viteaz dac'ai fi 

Şi te-ai bizui 

De mi-ai isprăvi 

Pod pa Ma'ea Neagră 
De fier şi oţel 

Pân' la 'naitul cer... 
Iar la cap ds pod 
Cam d'o mânăstire 
Chip de pomenire 
Chip de cununie. 


Soarele a ascultat cântecul Ieanei. A 
făurit pod de aur peste Mare, din cetatea 
zânei până în cer, Heana, în alai de nun- 
tă, sa suit pe scara de lumină. Când a pus 
piciorul pe cea dintâi treaptă, sa prefăcut 
intr'o făptură cu totul și eu totul de aur, 
asemănătoare la chip cu Soarele. Dumne- 
zeu însă n'a lăsat-o să se apropie de iubi- 
tul ei. Şi de atunci Ileana  Dobrogeana 
— Luna, iubita Soarelui — își deapănă tris- 
tețile şi gândurile deasupra Mării, în fie- 
care noapte, așa cum îşi împletea iubirile 
la fereastra cetăţii... 

„Şi gândul te poartă în legănările cân- 
tecelor şi ale legendelor, în timp ce paşii 
ating ruinele sfinte ale cetăţii Abritus ca- 
re închide, între pietrele ei, viaţa băştina- 
şilor pecetluită în marea taină 


NUNTA FANTASTICA 


A doua zi, întâmplarea a tăcut să fiu in- 
vitat la o nuntă macedoneană dintr'un sat 





Zestrea miresei. 








o ce eee eee ae e da Sp a! 





iii căii ai 


iii A ca 5 i 


de GEORGE ACSINTEANU 


vecim cu Abritus, nuntă cu adevărat im- 
presionântă prin ritualul şi lungimea ei. 

A pornit cu multe zile inainte. ca o po- 
veste minunată. 

Logodna, se făcuse încă din luna Decem- 
brie cu aceleași obiceiuri  caracterisţice. 
Inainte de celebrarea nunţii, un grup de 
fete şi băeţi sa dus în pădure şi a ales un 
pui de stejar pe cate l-a scos din rădăci- 
nă, L-a retezat ramurile, lăsându-i numai 
trei bnaţe la vâri în formă de cruce. Cu 
această „Flambură“ nupţială flăcăii şi fe- 
tele au venit la mama băiatului. Soacra, 
o bătrânică simpatică cu părul ca de ar- 
gint și faţa ca de aramă, a împodobit-a 
cu lână bine scărmănată, cu o pânză de 
borangic şi cu mere. 

Propriu zis, nunta a început Vineri di- 
mineaţa, când s'a făcut colacul miresei şi 
când s'a intins zestrea iîntr'o cameră fru- 
mos aranjată. O adevărată expoziţie de 
covoare şi cusături naţionale. Seara. o fe- 
mee cu poala plină de mere şi bomboane 
a invitat pe toţi cunoscuţii din sat să ia 
parte la nuntă, 

Sâmbătă dimineaţa, mireasa, care nu îm- 
plinise șaptesprezece primăveri, măruntă 
şi zglobie ca argintul viu, sa dus cu cele- 
lalte fete la fântână de unde a luat apă 
pentru ultima dată. 

La ginere, petrecerea cu lăutari eta in 
toi, Seara, cheful a început şi ja mireasă. 
unde au luat parte numai rudele. 

Duminică dimineaţa, fata și-a îmbrăcat 
rochia de cununie, purtând pe cap o fru- 
smoasă maramă albă. Mire'e sa pregătit 
şi el după un anumit ritual. Câţiva nun- 
taşi, băeţi și fete, purtând de căpăstru un 
cal alb, s'au dus, în cântecul lăutarilor, 
să-l aducă pe naș, călare. Băeţii, fârtaţii 
mirelui, aveau cu ei plosca cu vin din care 
a băut naşul. La plecare nunul mergea pe 
calul alb, ca un adevărat haiduc, iar nu- 
n, pe jos, în dreapta lui purta pe cap 
doi colaci mari. Astfel: format, alaiul a 
ajuns la ginere, de unde a pornit să adu- 
că mireasa. Când mirele a ieşit din casă, 
a trebuit să răstoarne cu piciorul drept 





Mireasa şi „domnişoarele de onoare” aș- 
teaptă sosirea ginerelui. 





Cum l-am cunoscut pe Octavian Goga 


Eram în clasa şaptea de liceu. Pe la sfâr- 
șitul lui Maiu, in anul acela, 1935, primă- 
vara, coborise din castelul de sidef al ce- 
rului, mai tânără, mai proaspătă, mai im- 
podobită ca oricând. Târnavele, şerpi de 
argint, se domoliseră, în matcă; în stradina 
botanică a liceului nosiru — poate cea 
mai frumoasă din toț Ardealul — ninsese 
atâta potop de iloare, parcă ar fi fost o zi 
de Bobotează la Predeal sau S:naia; şco- 
larii, — în special fetele, duceau în Mugu- 
rii tinereţii clocotul unei vieţi nechinuite 
cu seninătatea icoanelor din atare; — iar 
n0i, „vâșpanii“ liceuiui, cum ne nemea 
d. girector Ştefan Pap, — un om cât un de- 
get, aspru ca un anrdeiu pisat, — hoinăream 
toată ziulica fie la Cănbunari, fie la Sân- 
cel la colegul Grama, tie ia Veza, unde 
descoperisem niște vin minunat şi nu prea 
scump. 

Tot Blajul chiar, trăia mai viu, renăscut 
parcă, înveselit, mereu în sărbătoare. 

La mine acasă, pe str. Câmpul Libertă- 
ţii 17, unde era şi redacţia revistei şcolă- 
reşti „Lăcrămioare“ pe care o redactam 
pe atunci, hotărisem sediul clubului. Fă- 
ceau parte, — integrându-se perfect tutu- 
ror prescripţiunilor legale: Grama, astăzi 
preot, lat in spete, puţin amenințând din 
piciorul drept, tuciuriu, cu fruntea pă- 
trată, inteligentă; Moga, excelent sportiv; 
Faust, ghiduș, șperţar, îost credinţer la dr. 
Macavei, vicarul Mitropoliei; On:ga, cu un 
an mai în urma noastră, băiat bun de cor- 
vezi; Popa, pistruiat, plin pe faţă de co- 
şuri, mereu îndrăgostit, 

Nu; ne scăpa Sâmbătă dela Dumnezeu, ca 
să nu terminăm la poliție. O invârteam 
însă în așa fel, încât scâpam totdeauna 
basma curată. Eram însă recunoscuţi în- 
tre toţi şcolarii Biajului ca băeţi de petre- 
cere, şi fetele cari stăteau externe, ne câu- 
tau cu lumânarea. Parcă de fete ne ardea 
nouă ! 

Singur Popa mai încerca uneori să ne 
terțelească obiceiul, eschivându-se de câte 
ori petrecerea se încingea la toartă, că ars 
o întâlnire. 

Dela un timp, Blajul nu mai avea, nicio 
surpriză pentru noi. Căutam noutăţi, pe 
care micul orășel nu ni le putea furniza, 
Tinereţea noastră, era năvalnică; se cerea 
cheltuită frumos. Doream fiecare să avem 
pentru mai târziu o papomiță de amintiri 
cari să ne înveselească. gândurile. Trebuia 
deci găsit ceva. 

Şi cum nu e ceva, mefistofelic acest lu- 
cru, l-am dibuit cum nu se poate mai bi- 
ne: să mergem în alt oraș. Zis și făcut. 
Dar numai Sâmbăta după masă. Aveam 
tot răgazul până Luni, când trebuia să 
fim în păr la ore, deoarece fiecare lipsă 


a unuia din noi, năștea bănueli, cari de 
multe ori ne-au costaţ scump. 

Bani se găseau prin buzunările noastre. 
Nu prea muţi, dar cât pentru o aventură 
de proporţii reduse, destui. 

Hotărim să plecăm la Cluj. Cu rapidul. 
Sosea pe atunci, în Blaj, la 6,40 după ma- 
să. Mie, tocmai îmi ven.se d2 acasă un 
mandat de 1000 lei, ca să plătesc gazaa. 
Eram cu portofelul doldora de mărunţiș. 
Ii conving pe „distinșii mei confraţi“ cum 
le ziceam în discursul de inaugurare a $e- 
dinţelor, că e preferabil să fac mai întâiu 
o recunoaștere. Să iau seama cum putein 
călători, dacă pot face vreo prietenie ca- 
re ne poate fi de folos, etc. Fără multă 
tergiversare, bunăvoința mea gâseşie a- 
probare unanimă, 

Tot „statul major“ mă conduce la gară, 
fiecare simțindu-se obligat să-mi adreseze 
o încurajare, să-mi remarce sp-ritul de ini- 
ţiativă şi muncă pentru prospzrarea €lu- 
bului. Pe peron câteva domnişoare ne prl- 
vesc cu ochi lungi, chemători . Nici nu ie 
băgăm în seamă. Interesele noastre supe- 
rioare ne porunceau altceva decâţ un îl:rţ 
așa, la întâmplare. Ne plimbâm de culo 
colo, gravi, preocupaţi. “loți îmbrăcaţi in 
haine particulare, cu chipiele pe ureche și 
cu ţigări bune în colţul gurii. 

Călătoream fără bilet. La venirea con- 
ductorului, în loc de cartonașul verde, îi 
întindeam, foarte discret, un pol, sau doi, 
proporțional cu distanţa. Omul se uita şi 
la mine și la bani, da din cap și pleca mai 
departe ca la întoarcere să mă treacă în- 
tr'un compartiment de clasa I-a sau II-a, 
Mergeau toate strună. 

Acum însă, simțeam o mușcătură în ini- 
mă. Parcă aş fi rămas jos, spunând că nu 
mi-e tocmai bine, Dar nu se putea. Era în 
joc onoarea clubului. 

Sosește mai iîntâiu personalul dinspre 
Diciosânmartin, apoi acceleratul de Arad. 
Iată şi Rapidul de Cluj. 

Ne strângem mâinile cordial. Grama mă 
sărută. Era cel mai bun amic. 

Mă urc în ultimul vagon, căci acolo 
ştiam că se suie, deobiceiu, și conductorul. 
In formă. Intr'adevăr, apare un moșneag 
înalt de doi coți, cu ochelari, nebărbieriţ, 
arătând tare obosit. 

— Biletul, vă rog! 

Ia-l de unde nu-l ai. Dau din umeri şi 
mă uit drept în ochii lui prin sticla oche- 
larilor, frământând în măsele o motivare 
a neregulei în care mă aflam. 

Dar bătrânul, oaşcă veche, înțelese nu- 
maidecât despre ce era. vorba. Din aşa ce- 
va trăiau și ei mai omenește, că salariul!.. 
Doamne, Doamne!... 


— Ce-i facem, e control!... chiar acum 


de CONST. ENE 


vine! Eu te văzui că eşti pirpiriu şi venii să 
dregem cuiul... 

Li înţind pumnul cu 50 lei. Tremuram. 
Oare nu era o smecherie de-a vulpoiuiui ca 
să-mi scoată cât mai mulți gologani? mă 
intrebam în sinea mea, . 

— Nu se poate! mi-o reteză el scurt, nu 
însă tăios. 

— Nam -mai mult... Ma dat afară de 
taxă... şi trebue să mă duc acasă să iau 
bani... Mama n'a putut să vie c'a fost la 
târg cu niște porci să-i vândă şi să facă 
rost de bani... 

Văd bine că bătrânul îmi înţelege alea- 
nul, dar nu primeşte ofranda. 

— Poate ne mai întâlnim vreodată, şi 
atunci am să-ţi dau mai mult... Acum 
n'am; Zău n'am... 

— Nu se 'nghite, mă copile, n'auzi că e 
control!... 

— Atunci ce fac? Sar jos? 

Moșul râde. Mustaţa îl arată că e cum- 
secade. 

— Dacă nu vine până la Teiuș, te dai 
jos. Unde spui că mergi? 

— La Cluj. [] 

— N'am ce-ţi face... Pățim beleaua... 

— Bine, mă dau jos... O să iau ait tren... 

Trenul aleargă nebun. Podul de peste 
Mureş, a fost un hop pe care l-am sărit, 
ca de pe-o trambulină. E o splendoare să 
priveşti pe fereastră, fără să-ţi dai seama 
de viteză. Numai că eu nu pot gusta nimic 
din măreția priveliştei, Peisagiile se supra- 
pun. Armonia e unică, Verdele, sublim. 

Imi trec prin minte o mie de planuri, 
care maj de care mai năzdrăvant. Totuși, 
niciunul nu mi se pare salvator. Ce mă fac? 
Cum rezolv problema? 

Conductorul sa depărtat. Probabil ca să 
vină cu controlul. Dar nu mai e timp. Am 
sosit la Teiuș. Răsuflu ușurat. Un glas din 
lăuntru îmi spune să nu mă dau jos. 

Nu mă dau. 

Pornesc pe coridor. Mă  uiţ în fiecare 
compartimentţ. 

Aproape toate ocupate de mai multe per- 
soane. Numai unul, de clasa întâia, ţine în 
braţele unui scaun, lângă fereastră, un 
Gomn care citeşte într'o carte. Cum stă 
trântit şi ţine cartea, nu se observă decât 
părul, ca, floarea de brebenel, încă nedes- 
picată bine. 

Trag zăvorul şi intru. Domnul ridică pri- 
virea. de pe rândurile filei și se uită mirat, 
ceeace nu mă interesează. Mă aşez frumu- 
șel, strângându-mă cât mai mult, așa în- 
cât să fiu apărat da perdeaua trasă de ju- 
mătate, la ușă. Imi scot chipiul și încerc 
să-mi potrivese părul căci simţ că mi s'a 
înțepoiat ca la un ariciu. Tușesc, ca să dau 





(Urmare în pag. 6-a) 





FANTASTICĂ E 


CADRILATER 


un vas cu apă. In aceiași clipă, pe bătătura 
casei s'a făcut, c'un ritual deosebit, jertfa 
nunții. Sa tăiat un miel negru numit 
„Tirisis“, 

La casa miresei nuntaşii au fost primiţi 
cu mare cinste, de neamurile fetei. cu ţoa- 
te că unii dintre ei cântau ironic: 


Eu te caut și tu dormi, 
Platamona, scoală-te 
Că vin numțaşii să te ia. 


Odată intraţi în casă, muntașii Sau îm- 
brăţișat cu deosebită căldură. Naşa, îm- 
preună cu suratele şi cu „Furtatlu“, un 
copil ai cărui părinţi trăesc, au intrat în 
camera miresei şi au început so găteas- 
că. Copilul i-a pus voalul pe cap, apoi sal- 
ba de fiuturi sau de galbeni cântând: 


Fiată ţi-ni-ai gâtul fumat 
Di aur şi fluziiili purtat. 


După ce a fost îmbrăcată mireasa, au 
pornit cu toţii la biserică. Inainte de a 
părăsi casa, mireasa a băut dintr'un pahar 
cu apă pe care i l-au dat maică-sa şi tai- 
că-său, apoi i-a îmbrățișat plângând în 
hohote. Ca s'o împace, bătrânul i-a pus o 
monedă de argint în pantotul drept. Când 
să iasă, mireasa a răsturnat în pragul 
casei cu piciorul drept un pahar cu vin, 
In aceiași clipă, soacra a semănaţ peste 
nuntaşi grâu amestecat cu orz. 

Odată cu fata, a fost luată și zestrea, 
Pe drum nuntașii cântau cu duioşie: 


Păsărică am avut îm colivie 
Frumușică păsărică ; 

Am hrănit-o cu zahăr şi fructe 
S'a deschis colivia 

A sburat păsărica... 


La biserică, un preot bătrân a aşezat pe 
miri în mijloc, iar pe huni la spatele lor 
și i-a acoperit pe toţi cu o stofă roșie, vii- 
toarea rochie a miresei. Slujba religioasă 
Sa făcut la fel ca şi la nunțile noastre. 
Nașul a schimbat de trei ori inelele şi cu- 
nuniile pe care le-au sărutat toţi nuntaşii, 
La ieşirea din biserică, un bătrân mare- 
donean le-a urat tinerilor: „sbândeadză, 
s'prucupsească și şapti feciori şi două feati 
snasc“. Ă 

Dela biserică, toţi au venit la casa mi- 
relui, unde au fost întâmpinați de mama 
ginerelui cu un mare colac pe cap şi cu 0 
ploscă de vin. Fără să se aștepte nimeni, 
bătrâna a început să se învârtească de trei 
ori în jurul miresei, săvârșind un joc ciu- 
dat. Apoi a vărsat vin din ploscă şi i-a 
dat colacul nurorei. A fugit repede în ca- 
să, de unde a adus un caier alb de lână 
pe care l-a asvârlit pe capul miresei. 
Înainte de a intra în casă, tânăra a fărut 
semmul crucii pe uşe cu unt proaspăt, în 
timp ce nuntaşii cântau de foc: 


Intră, întră potârniche 
In casa uliului! 

Aici să-ţi faci cuibul 
Şi aiki să rămâi. 


Priveam toate lucrurile acestea şi nu 
ştiam dacă este adevărat sau dică eram 
furat de un vis fantastic, Vâztejul aces- 
tor obiceiuri mă ameţise... 

Dela uşe şi până la un Scaun alb, pre- 
gătit anume, mireasa a mers pe un covor 
de dimie, tot alb. După ce sa așezat pe 
scaun, soacra a început să toarcă deasu- 
pra tinerei un caier de lână, murmurând: 
„Asa să se toarcă zilele tale frumoase și 
fericite“, Apoi i s'a adus miresei o icoană 
veche, Ia care s'a închinat. î 

Odată sfârșite aceste obiceiuri, a ince- 
put petrecerea care a ținut până Luni di- 
mineaţa. En zorii zilei, mireasa sa sculat 
dela masă. După câteva minute sa întors 
cu un vas de porțelan şi o cană cu apă, 
A făcut o temenea în faţa socrilor şi a in- 
ceput să-i spele pe mâini. Aceştia au a- 
runeat în castronul cu apă douăzeci de 
monede a câte 100 lei. A îost semnalul. 
Toţi nuntaşii au trebuit să treacă prin 
faţa miresei și să pună în castron câte un 
dar. după avuţia fiecăruia. La sfârşit, mi- 
reasa a deschis lăzile, în care se afla zes- 
trea şi a început să împartă darurile. 
Odată cu răsăritul soarelui nuntaşii au 
eşit în fața casei şi au făcut o horă mare. 
Conducătorul horei era fratele de cruce 
al ginerelui, care purta „Flambura“ îru- 
mos împodobită. O parte din nuntaşi s'au 
dus la casa părinţilor miresei unde au 
întins și acolo o horă. Jocul a ținut până 
la prânz, când cineva a strigat: 

— Hai la fântână! i 

Hora a încetat. Toţi nuntașii, în frunte 
cu mireasa şi mirele, au pornit la fântâna 
din capul satului. Aici un băiat şi-o fată, 
fraţi ai căror părinţi trăesc, au săvârşit un 
nou obiceiu. Fata 4 umplut de trei ori 0 
găleată eu apă, iar băiatul i-a vârsat-o 
cântând odată cu nuntașii: 


Umpli soră, viarsă frati, 
Să li dămu apă ali cripati... 


După aceia am revenit cu toți acasă la 
mire. unde ni s'a întins o nouă masă. De 
acum a început adevărata petrecere care 
Sa sfârşit deabia peste trei zile. 

Pentru originalitatea bogatei liste de 
mâncare dela această masă redau aci, In 
intregime menu-ul: 

După țuica de „Cranea“, patru femei 
macedonene, rude cu tinerii insurăței, îm- 
brăcate în şugunele împodobite cu motive 
naţionale și fustanele țesute cu dungi de 
fir, purtând pe cap frumoasele ciupacuri 
în. formă de cununi, ne-au servit pe rând: 
mazăre verde, culeasă de pe ruinele cetăţii 
Abritus, cu vițel tânăr de „Bizone“, Apoi, 
friptură de miel „Tirizis“, cu salată frage- 
dă numită „Durostorum“. Pentru ca poita 
de băutură să se înteţească, ni sa adus şi 
caşcaval aromânesc, 

Vinul, din viţa de vie „Dionysopolis“. 
Pi 
IN NUMARUL VIITOR: 

Cum se nasc, trăesc și mor Macedo- 
nenii în Dobrogea Nouă. 

Imnfrăţirea cu pământul străbun, 





6 





Luă apoi sulul de pergament, îl 
puse sub pernă şi după ce goli o sta- 
cană cu vin, se culcă aşa cum era, îm- 
brăcat. 

A doua zi se sculă dis de dimineaţă. 
Soarele abia răsărise. Răcoarea dimi- 
neţii turna sănătate în plămâni. Popa 
eși în ceardac şi privi printre gene ră- 
săritul. După câteva minute de dulce 
reverie se apucă să-și îngrijească flo- 
rile. Turnă mai întâi apă peste toate. 
Se opri apoi la o sacsie cu micsandre. 
Il necăjea că nu le merge tocmâi bine. 
Se vede că aveau ceva. Privi lung şi din 
toate părţile floarea. Târziu descoperi 
şi pricina acestei tânjiri. Un vierme își 
făcuse loc, pe lângă tulpină, la rădăcină. 

— Te-am prins, blestemăţia pămân- 
tului. 

Scoase apoi pământul binişor cu un 
cuţit, îl trânti cu necaz jos. şi îl călcă 
în picioare. 

— Mai poftim şi acum. Miesandra 
răposatei ; nu găsea alt loc, spurcăciu- 
nea. 

Așeză apoi pământul şi intră în 
casă. Trebua să vadă pe prefect. Porni 
deci într'acolo. Cum era însă de vreme 
se abătu pela grădina publică. Acolo 
fu întâmpinat de bunăvoință şi cu- 
riozitate cetăţenească. Nae Jerăgai, ca 
de obiceiu, perora, scurt, gras şi vioi, 
de după propriul său pântec. 

— Bună dimineaţa, părinte. Tocmai 
de dumneata vorbeam. Oraşul nostru se 
va mândri cu adevărat de fapta sfin- 
ției tale. Biserica noastră va întrece şi 
pe cele din Bucureşti, se spune. 

Popa  tăcea. In el trăiau simultan 
două suflete. Unul îi fulgera în pri- 
viri şi pe faţă, iar cu altul surâdea şi 
își freca a mulțumire mâinile. 

— Ei taică, așa e gura lumii. 

— Ia lasă, părinte, întrerupe un al- 
tul, nu mai fii modest. Noi parcă nu 
vedem fapta sfinţiei tale. La ce adică 
să fie numai decât mai breaz ca noi 
Bucureștiul? 

Toţi aprobară cu zgomot, Orgoliul 
lor cetățenesc era astfel satisfăcut. 
Popa însă, scârbit, pretextă întâlnirea 
cu prefectul şi plecă. Se gândea cu a- 
mărăciune la toate jivinele acestea și 
la nevoxa de a se face frate cu ele pâ- 
nă va trece puntea. Ei însă se mân- 
dreau cu popa. Nae luă cel dintâiu cu- 
vântul. 

-— Aşa e el, morocănos. Inainte, e 
drept, nu se potrivea, acum însă chiar 
ar fi păcat să fie altfel. Gândiţi-vă şi 
voi: a făcut în comună o biserică cum 

„nu Sa mai văzut alta. Vor veni la ea 
poate şi străini să o vadă. Puțin lucru 
e asta? 

— Fireşte că nu. Nae are dreptate. 
Cum ni sar părea ca un asemenea om 
să umble toată ziua după taifasuri prin 
colțuri de stradă. Noi bine, merge, fa- 
cem politică. Popa însă nu se potrive- 
şte. 

Ceasul palatului 
sprezece. Toţi săriră 
trase repede. 

— Haide băeţi; era să întârziem. A- 
cum sosesc la grajdul primăriei şi mă- 
turile cele noi; o fi isprăvit doar de 
măturat orașul. Să trecem şi pe acolo 
să le mai privim puţin. 

Porniră apoi într'acolo. Grajdurile 
erau de vreo lună vizitate mereu în 
fiecare zi. Primăria cumpărase două 
mături sistematice. Cetăţenii de cum 
aveau un ceas liber îl petreceau în fa- 
ţa grajdului. Primarul  înjghebase la 
intrare chiar o cantină cu masline, sar- 
dele și ţuică. De câte ori venea câte 
cineva, îl întâmpina vesel. 

—- Bine ai venit. Iată şi cantina. Mai 


tocmai bătea un- 
în sus, Nae îi 





In genul lui 








UNIVERSUL LITERAR 








Biserica din Slatina 


vând şi eu 
ăsta multă 
Aşa însă, 
merge, 

Astăzi însă își întâmpină clienţii 
mai ceremonios ca de obiceiu,. 

— Ei domnilor, suntem în ajunul u- 
nui important eveniment. Mâine se 
pune piatra fundamentală a „Bisericii 
din Slatina“. Am botezat-o chiar cu 
numele urbei noastre. Opoziția va cră- 
pa de necaz. Am instalat chiar în faţă 
un umbrar special şi un bufet, pentru 
toată lumea care va lua parte la acea- 
stă festivitate. Am adus şi sardele spe- 
ciale din Craiova. De ţuică nu mai vor- 
besc, știți voi ce năzdrăvană e. 

Trăiască cuconu Alecu, părintele o- 
raşului. 

Ciocniră apoi câteva păhărele şi se 
despărţiră. Era vremea mesii. 

După amiază nimeni în tot orașul. 
Fiecare simțea nevoia unei adânci re- 
culegeri, Toţi, ca în ajunul unei spo- 
vedanii, căutară să rămână în de ei şi 
să chibzuiască parcă la evenimentul ce 
urma să se întfăptuiască. 

A doua zi tot oraşul era în ţinută de 
ceremonie. Popa luase loc între pre- 
fect, directorul prefecturii, reprezen- 
tanții parlamentari și ai județului, pri- 
mar și consiliul comunal. Iși strânsese 
cu grije ruloul într'o cutioară de aba- 
nos şi îi făcu loc alături de celelalte 
inscripţii, sub piatra fundamentală, 
Era transfigurat. 

— Să rămână mărturie veşnică îna- 
intea lui Dumnezeu şi să vorbească 
de-apururi, de sub zidirea altarului în 
ochii celui Prea-Puternic, despre mi- 
ne şi despre păcătoșii acestui pământ. 

Arhieveul care o cetia contenise de a 
mai fi om şi căpătase proporții fantas- 
tice. Sufletul popii creştea. Avântul 
acesta îl luă fără voe, ca pe un som- 
nambul, și-l târî până lângă arhiereu: 
acolo, fără să priceapă cum, îngenun- 
che şi cu lacrimi mari în ochi îi sărută 
patrafirul, 

Femeile atunci izbucniră în plâns. 
Bărbaţii şi ei începură să se şteargă e- 
moționaţi la ochi. Sfeștania se sfârșise. 
Lumea felicita din toate părţile pe po- 
pă, pe prefect, pe primar. Parlamen- 
tarii locali vorbeau chiar despre cere- 
rea pentru popă a unei recompense 
naţionaile. 

Popa emoţionat și el, mulțumi cum 
putu și se dete mai la o parte. Primarul 
atunci profită de ocazie şi invită lumea 
la cantină sub umbrar. 

— Am adus sardele speciale din 
Craiova. Ţuica e dela mine, o cunoa- 
șteţi. Anul ăsta nu sa prea vândut, a 
fost prea multă. O să meargă însă. Am 
făcut o cantină la grajdul primăriei, 
voi mai face una la pod şi alta la ju- 
decătorie. Unde mai pui, așa la ocazii, 
din când în când câte una... 

Cetăţenii năvăliseră cu toţii la can- 
tină. Primarul era nevoit să mai ser- 
vească și el. Discursurile care nu se ţi- 
nuseră în cursul festivității, se țineau 
acum. Se ciocneau pahare, se mâncau 
sardele şi bucățele de pâine. 

Entusiasmul dură până târziu după 
amiază. Cantina ca și slujba mersese 
de minune. Ambele fuseseră însoţite 
de lucruri neprevăzute şi dăduseră 
prilej de comentarii, aşa că toată lu- 
mea plecase mulțumită. 


ceva ţuică. Am făcut anul 
de tot şi nu se prea caută. 
slavă Domnului, tot mai 


n fr er 


Li 
XR 


SECRETUL ZIEI 


Mingia se roti în aer, curcubeu alb peste 
cerul furtunos al copacilor desfoiaţi ca nişte 
crinoline de taffetas verde brumat, scoase 
din scrinuri vechi mirosind a levănţică şi a 
amintiri. După ploaia pasageră, — cavalcadă 
aăquatică dela trei la cinci peste siesta func- 
ționarilor cu tabiet şi a primăverii adormită 
in scutece — soarele de Mai își reluase stă- 
pânirea  arzător-mângâietoare, uscând cu 
promptitudine terenul de tenis pentru ora 6. 
Ora Ziei şi a lui Jean, zis Jupiter Tonans 


zis, (reminiscenţe adolescentine din lectura 
doamnei Meceanu), Jean de la Lune sau Jean 
du Mysthere, sau pur și simplu, Jean, stu- 
dentul din anul IV la Medicină, leader al 
sportului alb și răsfățat al cucoanelor cu 
părul roș și ochii verzi, cu un cuvânt, cu 
ipocrită discreţie, aruncat ca o mingie de 
tenis-Zia, 

Jean, frumosul Jean își purta reputaţia, pe 
braţ ca o eșarfă albă de muselină, pierdută 
de o cocheță la un bal, când îşi rotea elegant 


braţul ca să asvârle mingia; ca o hlamidă 
fiuturând nevăzută dar bănuită după miș- 
carea mândră a umerilor, în saloane la ora 
ceaiului, vocea lui avea insinuări, adâncuri 


catifelate, sub care bănuiai clar-obscurul al- 
covului, degetele lu: înșiși, suspect de obo- 
site sau suspect de agitate aveau, nu se ştia 


dece ,o notă de indecenţă — „Tu ai mâinile 
lui Rodin“ îi spusese Zia într'o zi și se înro- 
şise, aducându-și aminte de nişte desene, nu 
ştia unde le văzuse — în care mâinile lui 
Rodin erau reprezentate ținând câte un mo- 
del în miniatură — modele ce puteau semă- 
na cu ea Zia, cu doamna Opreanu... (aici Zia 
se întuneca brusc refuzând asociaţiile de 
idei). 

Jean cu mâini de Rodin sportiv și modern, 
student în anul IV la medicină, își antrena 
deci mușchii, ochii, surâsul — reclamă pen- 
tru ultima pastă de dinţi „en vogue“' — pen- 
tru săpunul de ras X, sau „veniţi la sportu- 
rile de iarnă în Tirol“ — pe terenul de tenis 
particular proprietatea consilierului Oprea” 
nu, salonul de vară al Olgăi Opreanu, fe- 
meea cu multe aventuri platonice, dar ni- 


mic compromițător pentru prestigiul casei 
de pe strada Sărăriei No. 12 bis. 


Play... Reddy... Jean aruncase mingia ca 
pe o glumă, scurt cerând un răspuns prompt. 
Zia îi răspunsese cu graţie dar cu o sabie 
răioasă de conspirator învelită în multă ca- 
tifea. O zărise pe doamna Opreanu, la mar- 
zinea terenului, cu un short albastru care ii 
desgolea provocător picioarele prea albe, fă- 
cute pentru mângâierea mătăsurilor somp- 
tuoase ale rochiilor ei de seară senzaţionale, 
au pentru şărutarea aspră a soarelui și a 
prafului și mai ales nu pentru privirile lui 
Jean. Privirile lui Jean, îndreptate spre go- 
iiciunea Doamnei Opreanu, echivalau pentru 
Zia cu un adulter public, inevitabil; nu li se 
putea reproșa nimic şi li se putea reproşa 
totul. Două puncte de vedere, din care Zia 
nu putea să-l aleagă pe unul; acela de a le 
reproşa totul. Domnul Opreanu l-ar fi ales 
pe celălait. 

Zia pierduse mai multe mingi. Picioarele 
doamnei Opreanu luminau alb în bezna par- 
cului și mingia aruncată de Jean lumina albă 


şi ea. Zia se simţea obosită, scoasă din joc. 


singură. Set-ul fusese câştigat de Jean. 

„Partida“ era câştigată de Jean. Se retră- 
seseră de pe teren, ca să facă loc altor patru 
jucători dintre care şi doamna Opreanu. Se 
aşezară pe o bancă. Zia obosită, albă,—mică, 
aderând cu tot trupul la lemnul verde al 
băncii, ca o floare uitată acolo de cineva, 
Jean întors pe jumătate spre ea refuza abo- 
seala, pasivitatea, ospitalitatea bâncii acapa” 
ratoare, el simboliza încă mișcarea. dinamis- 
mul omului viu. Jean era un om, Zia o plan- 
tă. O mimoză pudică tropicală pe care orice 
atingere o înfiora și o închidea în sine. 

— Ești ca o plantă Zia, remarcă Jean. 
Mâinile lui febrile spuneau mai mult, îl de- 
mascau : O plantă care trebue culeasă. 


Zia zimbi evasiv. Jean era alb, un urs mare 
polar, cu labe grele, cu strălucire de gheţuri. 
Ochii lui erau albaștri. O zăpadă care ardea... 
Ii propusese odată să-i spună pur și simplu 
„E“, aducându-şi aminte de poemul lui 
Rimbauă. 

„A noir, E blanc, 1 rouge... 


(Urmare din pag. 3-a) 


Popa se închise în casă. Şedea în- 
(ins pe pat şi savura gândul înfăptuit, 
cu greutatea unui boa tolănit în som- 
nul digestiei Jui greoae. Această vo- 
luptate dură toată iarna. Se bucura 
chiar că dela o vreme nu-l mai turbu- 
ră nimeni cu manifestaţiile dela înce- 
put. Nevoile iernii măriseră greutăţile 


vieţii, fiecare om avea mai mult de a- 
lergat şi deci implicit mai puţină vre- 
me de cumetreală. Popa se ducea to- 
tuşi să vadă din când în când cât a 
sporit lucrul şi se bucura de fiecare 
progres sensibil. Se întorcea însă re- 
pede în singurătatea şi liniștea vetrii 
lui. Era sigur de acuma că pedepse 
fără seamăn vor cădea pe capul celor 
pomeniți de dânsul şi peste neam de 
neamul lor. 

Lucrul în răstimp înaintase mult şi 
era aproape de sfârşit acum. Biserica 
ajunsese din nou conversaţia de căpe- 
tenie a cetăţenilor; apropiata ei târno- 
sire coincidea cu primăvara şi urmă 
să se facă în chiar ajunul Paştilor. Co- 
incidea dar cu învierea Mântuitorului. 
Popa ţinuse mult la această suprapu- 
nere. In acest scop eșise din trupeasca 
și sufleteasca lui hibernaţie și începu- 
se activitatea  preparatorie. Adăoga 
chiar că ţinea să mai facă doar în via- 
ţa lui această singură slujbă preoțea- 
scă și că, după aceea, se duce imediat 
la călugărie. 

Prilej de comentarii noi. 

Popa însă până una alta îşi vedea 
de treburi. Peste vreo câteva zile va fi 
să fie târnosirea. Mai rămâneau câteva 





formalități de îndeplinit, lucru uşor de 
altfel. Toată lumea se grăbea să-i ara- 
te bunăvoința necesară. 

Aceeaşi festivitate, aproape ca şi cea 
trecută. Primarul doar făcu o clipă 
oarecari dificultăţi: târnosirea în ziua 
de Paşti îi impunea să renunţe la can- 
tina proectată. Cum însă trebuia să se 
facă și pe voia popii, se lăsă de hotări- 
rea lui. 

In ziua de Paşti toată lumea era de 
față.  Notabilităţile, ca și de rândul 
trecut, se adunară împrejurul popii, 
iar lumea, în biserică, împrejurul lor. 
Ceremonia sfeştaniei fu gata, în sfâr- 
șit. Veni apoi rândul adevăratei sluj- 
be pascale. Popa își făcuse special vest- 
minte. Odăjdiile înfățişau o bogăţie 


neobicinuită, 


Popa cânta. Haina greoae de argint 
țesut, flexibilă în cute armonioase, se 
mişca în valuri murinde dela gât până 
la picioare și părea că repetă cu fiecare 
cută cântecul prohodului. Cuvintele se 
rostogoleau într'o prăpastie. 

— Indărătnic neam jidovesc, care ai 
luat arvuna, cunoscut-ai ridicarea bi- 
sericii? Pe Christos dar pentruce Lai 
osândit? 

Popa exorta însă cu aceste cuvinte 
numai pentru sine și pe propria lui so- 
coteală. Infăţișarea lui îngheţa. Un 
cap păros, enorm, cu fruntea umflată 
de două cocoașe, brăzdată cu accente 
circomflexe  de-asupra ochilor fixi și 
sticloși, aproape insolenţi în asprimea 
lor, cu barba încâlcită și cu nasul ca 
un cioc de vultur de-asupra unei guri 
poruncitoare, fără ertare şi fără milă. 


morfina ae 0 Peri tne 


Cum l-am cunoscut pe Octavian Goga 


(Urmare din pag. 5-a) 


impresia că sunt curat la cuget. Totuşi, bă- 
nuesc că domnul de la fereastră şi-a făcut 
părerea că nu e locul meu, după cum sunt 
îmbrăcat, la clasa întâia, 

Controlul a ţrecut fără să deschidă uşa 
compartimentuiui. L-am văzut cu coada 
ochiului și m'am sfiit, ca la o atingere de 
un fir electric. 

Mă uit atent !a omul din fața mea Mă 
cutremur, Îl recunosa, (Il mai văzusem 
odată, la o întrunire politică, la Bucu- 
rești. Era Octavian Goga. Parcă visez. 
Stau în acelaș compartiment cu cel mai 
mare poet al Ardealului, cu marele naţio- 
nalist, cu neînfricatul luptător Octavian 
Goga. Mă simt, mic cât o furnică. Mă cert 
singur pentru fapta mea. Las ochii în pă- 
mânt, 

— Eşti elev, tinere? mă întreabă Goga, 
cu vocea aceea unduitoare,: care subjuga, 
care domina. 

— Da!..., da domnule Goga! 

— Vasăzică, mă cunoşţi ?... Ia, vino mai 
aproape... i 

Am trecut drept în faţa lui. 

— Nu vrei să stai de vorbă cu mine?.. 

L-am privit. Ochii aceia de vultur care 
scrutează depărtările, fosforescenţi, calzi 
cu mii de reflexe, mă îmbrăţişau cu atâta 
bunătate, ca pe un prieten; fruntea lui 
înaltă, muncită, zâmbea; toată figura, 
prinsă întrun sul de raze ce cădeau o- 
blie prin fereastră, părea luminată de o 
lumină divină. 

— Și unde înveţi? 

— La Blaj... 

— Foarte bine. Acolo se face multă 
carte... Profesorii sunt oameni de treabă. 
„cu Eufleţ oţielit, curat... 

— Toţi suni preoţi... 





Numele ei conţinea roșu şi negru: Zia.. 
Simbolul tragicului... Z semnul algebric al 
necunoscutului... Jean era „E“... Jean cel 
alb... 

Play... Reddy... 

— Eşti obosită, Zia ? Vocea lui Jean, iar-— 
venită de undeva nu din afară ci din adân- 
cul Ziei. Acolo. Jean creștea încăodată, altul 
poate, care n'avea nimic de a face cu omul 
din faţa ei iar rădăcinile ecelui Jean erau 
ramificate în tot trupul Ziei, în sufletul Ziei, 
îşi trăgeau seva din însăşi viața ei. Rădăci- 
nile acestea erau Jean, pe acestea le simțea 
continuu, rădăcini grele și lacome din care 
au mai putea creşte nici o plantă. Trăiau. 
egoist, pentru ele înşile. El, cel viu, creștea 
în afară, Qar n'avea rădăcini. Zia cel puţin 
nu i le vedea. Nu era nici o legătură între 
acest om viu și ce! din ea. Era o prăpastie 
peste care linia funicularului fusese tăiată, 
sau nu existase niciodată. Ar fi trebuit co- 
borită până în fund şi urcată iar de cealaltă 
parte. Dar sportiv și cu voe bună. Ea, Zia 
nu era o sportivă. Era leneșă — poate prea 
mult înclinată spre visare, gândul ei putea 
lesne să dureze punți paralele cu cerul, pes- 
te adâncuri inexplorabile, frânghii pentru 
rufele colorate ale visului, dar frânghiile 
erau imaginare, asta o simţea. Şi visurile, 
grele, cădeau la fund. Fiindcă visele erau 
reale, dureau. 

— Cred că sunt foarte obosită, răspunsese; 
cui, acelui om din afară sau omului din sine? 
Crea că sunt foarte obosită. De mine, de tine, 
de viaţa mea goală, iremediabil goală. De 
singurătatea mea iremediabilă, de atmosfera 
acesui oraș, de anii care au trecut şi de cei 
care vor veni. 

— Vrei să te conduc spre casă? A vorbit iar 
Jean, prea repede, suspect de vioi. După a- 
ceea, poate se va întoarce, vrea să se întoar- 
că, 'să nu-l mai jeneze prezența mea. 

Play... Reddy... 

— Da, aş dori să plec. Se silise ca în vo- 
cea €i să nu-şi facă loc nici reproșul nici 
tristețea. N'avea să-i reproşeze nimic lui și 
n'avea dece să fie tristă. Putea să-și repro- 
şeze totul ei, numai ei. De totdeauna, Zia 
fusese incapabilă să armonizeze viaţa ei in- 
terioară cu viața exterioară. Erau totdeauna 
doi oaspeţi care se priveau pieziș, cu neîncre- 
dere. lar ea, Zia, era în afară de ei şi nu gă- 
sea nici un subiect care să-i împace pe a- 
mândoi. Unul avea spaime de pasăre ținută 
mult timp în beznă, calălalt insolențe de pa- 
săre obișnuită să zboare în plină lumină. U- 
nul era un provincial izolat şi mizantrop, ce- 
lălalt un bucureștean abil cu mânuşi „gla- 
câ“ cravată impecabilă şi miros de colonie 
scumpă. Fiecare îl buda pe celălalt. Viaţa ei 


— Știu... Nu cunoşti versul lui Mure- 
şeanu : 

„Preoţi cu crucea n frunte“. 

— 1 cunosc... 


— La altar trebue să crească tinere- 
tul. Orice trebue făcut, numai pentru a 
lăsa altarului ceeace i-au dat strămoşii. 
Spiritualitatea creștină este cea mai su- 
blimă. Revoluţiile cari nu-şi au rădăcina 
în ea, nu ajung la nicio finalitate, Za- 
darnic elanul; zadarnică truda... 

Goga vorbea. Imi iăcea, desigur, o înaltă 
lecție, pe care eu, pe vremea aceea, o in- 
țelegeam numai cu puterile pe care mi 
le da tinereţea. Vorbea aşa de cald, așa de 


- convingător, Când se oprea, parcă pen- 


tru a mă controla dacă-l urmăresc și 
dacă pricep ceva din confes.unea aceca 
de credință, mi se părea cu totul altul. 
Ochii îi scăpărau, nu ca la fiare, ci ca la 
un iluminat. 

-Născut să se ia în piept cu toate vifor- 
nițele, să urce toate piscurile, Goga, în 
momentele lui de destăinulri, era un 
copil care povestește frumos. De acolo 
dela Răşinari, drumul lui a fost spre 
glorie. N'a cunoscut întoarceri, 

Tăceam și-l ascultam, IA 
— La voi în clasă, fac băeţii politică? 
m'a întrebat el cu oarecare sfială, 

— Fac... Unii dintre ei vă idolatrizează... 
— Așa eram şi eu. La vârsta voastră, 
aveam în cap un complet program de 
guvernământ. Câr.d mă întorceam acasă, 
la Rășinari, mă sfătuiam cu cei de un 
leat, să pornim lupta... Ce vremuri!... 
Goga rămâne pe gânduri. O iacrimă 
îi udă obrazul. I-a trecut atunki, tără în- 
doială, prin fața ochilor tot trecutul lui 
atât de sbuciumat, de vijelios. S'a revăzut 
copil, apoi adolescent, apoi luptător, pri- 


exterioară de femee de lume, doamna cu o- 
chii verzi şi părul „roşu natural“, pentru ti- 
nerii intelectuali naufragiaţi în acel oraş din 
fundul provinciei, doamna Aldea pentru pă- 
lăriile plecate cu respect în faţa reputației 
avocatului Radu Aldea, posesorul celei mai 
frumoase case din oraş şi al celei mai fru- 
moase neveste, întrun mod logic, neadmi- 
țând nici o contradicţie. Iar pentru amatorii 
de tenis de pe terenul particular al do m- 
nei Opreanu, „la dame de cceur“ a tânărului 
sportiv Jean Meceanu. 


In jurul acestui „dame de cour“ adulme- 
cau bănuelile și curiozităţile unui savuros 
adulter. Dar nimeni nu avea curajul să afir- 
me. „Poate“ era cuvântul care plutea prin- 
tre cuvinte, o cămăruţă secretă între patru 
ziduri fără uşi, pe care fiecare și-o rezerva 
sieși și în care se ascundeau bogății, Erau 
„toate probabilitățile“ seminţele rădăcinilor 
viitoare şi a cine ştie ce bălării ce aveau să 
acopere reputația încă imaculată — ca o pe- 
luză de iarbă verâe — a doamnei Zia Aldea. 
Deocamdată această reputaţie era o casă bo- 
gată şi primitoare, câmăruțele secrete nu fu- 
seseră deschise, Erau nerostitele „poate“ ză- 
voriîte sub surâsuri amabile, priviri inocente 
şi o tinerească voe bună suspectabilă ca a- 
cele ceruri de vară exagerat de senine. 

Domnul Aldea, m'avea nici o cămăruţă se- 
cretă. Pentru el toate lucrurile erau clare. 
Ca în meseria lui, în care, din principiu, nu 
lua apărarea decât cauzelor drepte. La bară. 
el era tot deauna avocatul părții care avea 
dreptate şi judecătorii trebuiau să facă se- 
rioase eforturi ca să nu se lase influenţaţi 
de acest lucru bine cunoscut, când dădeau 
sentința. Dacă clientul avocatului Aldea nu 
câştiga, riscau să fie suspectaţi în oraș de 
nedrepiate. Avocatul Radu Aldea când se 
hotăra să apere interele unui client, această 
hotărire echivala cu o sentinţă favorabilă 
cauzei apărate. In biroul lui, ordinea proce- 
sului era interesată, sentinţa se dădea înainte 
de pledoarie, 

In căsătoria lui, deasemenea, sentinţa fu- 
sese dață înainte de pledoarie. Era o cauză 
dreaptă ca el Radu Aldea, om tânăr, bine-= 
văzut, cu o excelentă situaţie materială, să 
adauge acestor lucruri, ca pe un bun al lui 
râştigat după merit, acapararea Ziei Velescu. 
fată frumoasă, cu educaţie la călugăriţe, cu 
reputaţie ireproşabilă. dar săracă, Această 
căsătorie însemna pentru Radu Aldea o com- 
plectare a situaţiei lui şi pentru Zia de ase- 
menea. Lui Radu Aldea îi aducea un cămin 
şi o soţie tânără și decorativă, Ziei un soţ 
şi o avere de care avea nevoe ca să se pună 
în valoare după merit. Problema era rezol- 
vată ca o eguaţie algebrică. Era dinainte câș- 


18 Mai 1940 


Lumea, cu lumânări aprinse în mâini, 
aștepta într'o teribilă ascultare. Părea 
că ascultă, nu povestea Mântuitorului 
lumii și blânda Lui înviere, ci pea unui 
despot înspăimântător. 

— Cu batjocoră se îmbracă cel ce 
zideşte cerul şi stelele şi luceferii şi 
soarele. 

Conteni o clipă și plimbă peste oa- 
menii îngenunchiaţi priviri implacabi- 
le, de pradă. Infăţişarea unui inchizi- 
tor și a unui potentat. Părea că e ga- 
ta să pronunţe o condamnare. 

— Ca un pelican din rănita coastă 
a Ta părinte, pe fii Tăi morţi înviezi, 
picături de viaţă peste ei picurând. 

Infăţişarea lui de furtună gata să îz- 
bucnească prin văzduh, căpătase o 
curbă supra-omenească. Lumea simţea 
ceva străin, ceva ciudat în ţoată acea- 
stă slujbă şi în toată atitudinea popii; 
nimeni nu cuteza să şi-o mărturisească 
nici măcar în de sine. Patima popii se 
ghicise în măsura în care se arătase. 
Fiecare, în parte însă, ascundea deta- 
Jiul destăinuit lui. 

Slujba, în sfârşit, se termină. Lumea 
eşi din biserică, nu ca dela o taină dul- 
ce și înălțătoare, ci ca dela un chin. O 
penibilă impresie de frig și de spaimă 
străbătea prin toţi. Se despărțiră la e- 
şire numai decât şi pe șopţite. O in- 
tuiţie nedasluşită pecetlui pe toate 
buzele sacramentalui „Christos a în- 
viat“. Aceste cuvinte păreau că strâng 
în ele posibilitatea depărtată a unui 
sacrilegiu. 

Popa eși din biserică şi-şi aruncă 
privirile împrejur. Afară copacii stră- 
iuceau cu verdele puternic al primă- 
verii, soarele  fermenta pretutindeni 
viaţă nouă și puternică, iar păsările 
umpleau văzduhul cu ciripitul lor a- 
meţitor. 

— Ce frumos este astăzi! 


N. DAVIDESCU 


. 





beag, conducător... toate amintirile s'au 
năpustit să muște, ca lupii, din inima 
lui... Ce vremuri!... A oftat, a mugiţ înă- 
bușit ca un taur lovit intre coarne... 

Se tăcuse liniște. Nu se auzeau decât 
roatele vagonului care ne ducea, pe el ia 
Ciucea, pe mine la Cluj. Intr'un târziu, 
începuse să se lase aripa nopţii peste 
câmpuri, Goga s'a ridicat in picioare, ui- 
tându-se lung peste iîntinsuri.., 

— Ia spune-i, dar la voi în clasă nu 
sunt poeţi ?.. 

— Sunt!... Și eu scriu versuri, 

— Bravo, amice!... Ca Arghezi 
Minulescu ? 

— Ca niciunul din el... 

— Este adevărat că poezia românească 
rece printr'o mare criză. Ceeace se 
creează nu aduce nimic din ce-i al nos- 
tru. Şi Arghezi și Minulescu sunt mari 
poeţi, dar nu le văd afinitatea cu pămân- 
tul, cu sufletul nostru... 

Mi-a făcut o întreagă teorie asupra poe- 
ziei moderniste. Goga era în curent cu 
tot ce se scria la noi. 

— Eu sper însă într'o epocă de adevă- 
rată, creaţie românească... 

Eram aproape de Cluj. Trebuia să mă 
nach jos. Mi-a istrâns mâna cu afabili- 
Dela fereastra 
cald, părintește : 
— La revedere |... 
Parcă fusese pentru mine o arătare. 
Si totuși, Goga, el, îmbrăcat cu toga glo- 
riei, mă desfătase atâtea ore, cu vorba lui 
unduitoare, mă minunase cu sclipirile lut 

de inteligenţă, 

S'au scurs de atunri aproape cinri ani, 

+ 


sau ca 


vagoriului, mi-a spus 


dar Goga a rămas în mintea mea acelaș, 
din, călătoria acea clandestină. Când a 
fost prim ministru, în casa lui, reamin- 
tindu-și de ziua aceea, se bucura foarte. 
Spunea unui ministru, care era de faţă. 
că m'a ocrotit, și chiar dacă aș fi căzut 
in capcană, m'ar fi recomandat avocaţilor 
lui, să scap neamendat.,,, 
CONST. ENE 


d ep i A In n n i n a a d aa aa ap e a a ea ae 


tigată, ca orice cauză dreaptă. Astfel avu loc 
căsătoria lor, cu opt ani în urmă. 

Asemănând viaţa cu un proces, avocatul 
Aldea, însă, comisese întâia lui greșală. Ig- 
norase curtea cu juri. Viaţa era în cel mai 
bun caz, un proces în fața Curţii cu juri, In 
loc de cântarul presipus exact al completu: 
lui de judecată, cei ce dădeau sentinţa erau 
Jurații, simpli oameni cu tabieturile și curio- 
zităţile lor, — lectori de romane polițiste, 
amatori de ciupit servitoarele după vreo ușă 
dosnică, oameni cu tic-uri nervoase şi idei 
fixe. lesne emoționabili sau cinici, sau pur 
si simplu sperioși, așteptând tot timpul clo- 
pnoțelul salvator dela ora şapte. 

Zia era un jurat sperios care aştepta tot 
timpul clopoțelul dela ora şapte. Adică ple 
carea lui Radu Aldea. izolarea, singurăta: 
tea. Atunci, începeau desbaterile procesului, 
retrospectiv, numai pentru sine — iar sen- 
tinţa, soţul ei o primea în rate, în fiecare zi— 
pe nesimţite. Zia bătea în retragere. Poate 
nu avea nici o sentință de dat, dar voia să 
fie lăsată în pace. 

—. Eşti foarte tăcută azi, Zia, o întrerupse 
dean, Jean cel alb, ursul polar care mergea 
alături de ea în short și cu racheta de tenis 
bine prinsă în rama ei solidă, ca să nu ioace 
singură, parcă, o partidă necontrolată. 

„— Aș vrea să fiu o rachetă de tenis, zâm- 
bi Zia. Să fiu bine prinsă într'o ramă de 
lemn din care să nu mă pot mişca. Nu, gân- 
qi, această ramă mi-ar trebui pentru sufle- 
tul meu.,. Să nu mai pot gândi. 

— In braţele mele, Zia... Spusese Jean lu- 
crul acesta sau îl gândise ea ? Mingia fusese 
aruncată, dar nu prin intermediul racnetei, 
ci din mâinile lui Jean în mâinile Ziei. Re- 
gulele jocului nu mai erau respectate. Nu 
numai cu mâinile primise această mingie, ci 
cu trupul tot. Era prea târziu ca să se mai 
închidă. Intre Jean cel din ea, în încâlcirea 
aceea de rădăcini, și omu! dinafară, se întin- 
sese puntea aceea miraculoasă pe care numai 
cu visurile o închegase până atunci. O sin- 
gură frază, aruncată neaşteptat, ştersese un 
„niciodată“ scris pe nisipuri mișcătoare şi 
ridicase în locul lui o piramidă a „iremediu- 
bilului“. Sau un sfinx, sfinxul minciunii, al 
adulterului. Ființa Ziei, goală, apatică şi 
schimbătoare ca o Sahară, îşi purta din 1- 
ceastă clipă monumentul ei, nobilui ei mo- 
nument funerar. 

BELZEBUTH 

P. $. — Cerem iertare cititorilor că din 
lipsă de spaţiu nu-i putem informa cum sa 
desfăşurat mai departe “această „aventură * 
începută așa de subtil. Pentru a-i consoia 
însă, ţinem să-l informăm că și Belzebuth 
e în situaţia lor, neștiind nici el mai mult, 





18 Mai 





PA AD EDIMEOLOSDE"ta2. MDA 


Teatrul artă majoră 


Cronica 
dramatică 


TEATRUL „MUNCĂ ŞI VOE 
BUNĂ“: „SLUGĂ LA DOI 
STĂPÂNI“ DE GOLDONI. 
DIR. DE SCENĂ: VICTOR 

ION POPA 


Fiecare cronică a unui specta- 
col dela „Muncă și Voe Bună“, 
ar trebui să ție un articol despre 
Victor lon Popa. 

Goldoni ? E pentru toţi doar 
un nume de istorie iiterară. Un 
autor care se poate juca în ca- 


drul unei eventuale conferințe 
experimentale, dar pe piesele 
căruia n'ci um teatru Var îM- 


drăzni să-și grefeze un reperto- 
rîu, 

lată însă că spectatorii teatru- 
lui „Muncă și Voe Bună“, care 
nu ştiu că C. Goldoni a trăit în- 
tre 1707 şi 1793 (vezi Larousse), 
nu simt giferența de vârstă lite- 
rară și se amuză COD os. 

Autorul venețian a mai avut 
şansa ca pe lângă un public 
proaspăt şi deschis emoțiilor ar- 
țistice, indiferent de etate, să ca- 
dă şi sub mâinile unui Victor Ion 
Popa. Acest excelent om de tea- 
tru a adus ritmul şi strălucirea 
adecuate, reușind să dea un 
spectacol sclipitor, ca o cascadă 
de spume. 

Interpreţii au făcut un  exce- 
lent ansamblu, De altfel n'am 
întâlnit în distribuțiile d-lui Vic- 
tor ton Popa un actor care să nu 
fie la locul său,. nelămurit sau 
lipsit de interes. 

Dar trebue să ammntim în 
frunte pe excepționala Mya Coca. 

Domnia sa a fost o permanentă 
incântare dealungul ceior  zec? 
tablouri. Verva, supleța, el2gan- 
ţa şi precizia gesturilor, fantezia 
sa au fost tot atâtea motive de 
succes. 

Domnul Marcel Enescu a creiat 
un excelent tip, ca și domnul 
Vasile Bulandra. 

Frumos succes într'un savuros 
rol de comedie, a avui o simpa- 


tie a publicului din acest teatru., 


Este vorba de domnul Rogalski 
sau faimosul Sherlock Holmes. 

D, lie Cernea și d-ra Vivi 
Viasin au întruchipat perechea 
de îndrăgostiţi. 

D. Cernea ga jucat ca de obicei 
frumos : cu căldură, cu fantezie; 
în schimb d-ra Vivi Vlasin ni 
s'a părui cam rece și prea bia- 
zată. 


Cu mult humor a jucat exce- 
lentul Iliescu. 
D-ra Coca Enescu, o tânără 


debutantă, a dovedit frumoase 
posibilități de comedie și o cu- 
ceritoare tinereţe. 

Insfârşt, d-ra  Nutzi  Dumi- 
trescu a jucaț cu humor, făcând 
o frumoasă figură. 

In celelalte roluri: Comănes- 
cu, G. Enescu s'au achitat conş- 
țiincios de roiuri destul de difi- 
cile. 


INTERIM 





1940 


Punctul de vedere cane a pro- 
vocat marea criză, a teatrului a 


fost fără îndoială 'acela al „dis- - 


racţiei”. 

Spunsam altă dată că imora- 
ltatza în artă nu înseamnă alt- 
ceva decât  dzvierea antei dela 

copul său fundamental. Ca, toa- 
te zmtete teatral a ajuns și €l 
imiorail prin această deviere, de- 
venind din artă majoră, artă 
minoră cu scopuri distractive 
Sau picante dacă nu de-adrep- 
tul perverse. Drama d=g2nerea- 
ză astfel trecând d:la esenţia- 
lul suf.etului omen2sc, la peri- 
feria lui, adică de'a caracteris- 
tie la aacidental. 

Dacă am răsfoi repertoriul 
franco-român, cs mai răspân- 
dit in ultimii treizeci de ani, cu 
dreptul de a ne ridica până la 
șaizazi sau şaptezeci în cel fran 
cez, descoperim că unica pro- 
blemă în jurul căreia se sbata 
suflztul omenasc este aduiiterul. 
Comice sau dramatic, adulterul 
eate motivul tipic a. așa numi- 
tivmi teatru modern. Iar atunsi 
când nu. este vorba de aduter, 
descoperim o serie interminabiiă 


d> amoruri, care d? care mai cu- 
rioase. O bătrână de șaizeci de 
eni face scene de gelozie unui 
tânăr de douăzeci, un bătrân 
octogenar se sinucide pentru 0 
exzvă de liceu, un student visă- 
tor îl împușcă pe tatăl dui pen- 
tru mama vitresă pe care o iu- 
best în ascuns, și mai știm noi 
ca, Atteori când aveam de a faze 
cu un autor mai „compiex” toa- 
te acestea se strâng la un loc, 
în aceeași dramă, aşa fel încât 
scena devine un adevărat spital 
al amorului. 

In afară ds adulter sau amo- 
rul sub formzls cale mai cur:0a- 
sa mai întâlnim în teatrul mo- 
dzrn două mari teme: soc.alis- 











mul şi parvenitismul. Şi cu asta 
teatrul modern s2 închee. 

Fără îndoială că omenirea 
trecea din când în când prin a- 
numite eciipse spirituale. E ca- 
zul vremii când adulterul se pu- 
tea numi „0 pnobiemă”, adică 
la sfârşitul veacului trecut, şi 
inceputu: veacului acesta până 
la război. Când „Sonata Kreu- 
zer”, micul roman al celui mai 
piat cugetător pe care l-a dat 
omenirea desohidea perspeztive 
fiiosofice elevilor da liceu sau 
îuncționaruliui autodidact şi 
puțin nihilist, 

Astfel printr'o acţiune tenace 
teatrul a devenit până illa urmă 
motiv de petrecera [js seama 
încornoraţilor sau a parveniţi or 
cai prin  nsciopieala lor pro- 
voacă scene de „irezistibil hu- 
mor”. 

Nu se poate spune că, în lumea, 
largă nu s'a făcut in tot ace:t 
timp și teatru serios. Ţările ds 
mate cultură chiar dacă mer- 
geau spre o vizibilă decademţă 
aveau o tradiție prea puternică 
pentru a cădea cu totul în baltă, 
Ca sa întâmpiat însă la noi? 

Fiind o ţară și o cuttură tâ- 
vără ne aflăm la periferia ma- 
ri culturi. Şi se ştie că moda 
face mult mai uşor ocolul pă- 
mântului decât gemiuil. De aceea 
am căzut și noi victime ale mo- 
dei, care orice star spune este 
mai ușor de imiltat decât geniul, 
și am dat lovitura de moarte 
teatiruinui românesc, ca, să ajun- 
gă exact ceea ce este acum. 

Teatrul comriet deviat dela 
szopurile lui, datorită numai a- 
cestei devieri, a deschis la un 
moment dat atât de acut pro- 
biema moralității, încât se a- 
jumsese în pragul unei hoţăriri 
foarte semnificative : saolarii să 
nu mai ia parte decât la sper- 





UNIVERSUL LITERAR 


taccia speciale, montate amume 
pentru ei. Ce însemna aceasta? 
Insemna că teatrul, marea artă 
a teatrului, suma tuturor arte- 
lor, devenea o chestiune pen- 
tru domni şi doamne, adică o 
distracţie care putea înlocui, din 
anumite pretenţii rafinate, alte 
distracții pe cari societatea nu 
le îngădue decât între domni şi 
coamne. 

Era semnul netăgăduit al umzi 
dezadenţe artistice absolute, de- 
cadență la care asistăm şi as- 
tăzi cu jaiea in sufleţ. Rarile e- 
forturi de a ieși din acest ne- 
noracit climat sunt înăbușite cu 
maximum de violență de către 
azei cari dețin astăzi capitatul 
pe care se sprijină acţiunza tea- 
treor. 

Prin mijlocirea acestor capi- 
taluri, fără, de cari o viaţă tea- 
trală nu e posibilă, teatrul nos- 
tru se menține într'o formulă 
nenorozită, aparținână umei Eu- 
ropa minate care se prăbuşeşte, 

A căuta distracţie cu ajutorul 
artei, este maximum de perver- 
sitate. Pervzrsitats, este adevă- 
ra, numai pentru o parte din 
oameni. Dar pentru aceia (pe 
cari îi cunoaştem prza bine), 
cari fac din orice higienă, și 
distracţia este un fs] de higienă 
a sufletului care trebua să se 
păstrez= în bune condițiuni d2 
dspoziţis pentru a încheia ,bu- 
ne afaceri”. Și aici ca în: multe 
altela este o chestiune de rassă. 
Ceea ca este pervers şi imund 
pentru o rassă, pentru alta e 
firesc şi Pur. 

Geniul arian a mers întat- 
deauna către realizările majore 
ale artei. Drept pidă avem în- 
treasa amtă a întregii lumi cul- 
fe. Tot ce este în afară de geniul 
ariam este hegaţie, sau în con- 
tzet cu el infiltrare distructivă. 

E vremea să ne gândim şi la 
um tezitru românesc, adică o artă 
dramatică majoră. Pentru asta 
pionierii teatruiui nostru au dus 
o viaţă de martiri. 

AGATHON 














Femeile pot interpreta orice 
rol de bărbat? 


Ne întrebăm de muite ori pen- 
tru ce femeile sunt tentate să in- 
teprateze roluri de bărbat şi să 
pună în imlterpreiarea ior msi 
multă pasiune, mai mult elan de- 
cât în oricare alte rciuri ?... 

Dee preferă un Hamlet, Ofe- 
lei ? Un Lorenzaceio, Desdemo- 
nei sau un L/Aigon, Fedrei?... 

Am putsa spune la prima :m- 
presie, poațe pentrucă roiuriie de 
bărbaţi prezintă în generai ma: 
mută orginalitate, pentrucă sunt 
muit mai intdiecțuaie sau poate 
pentrucă, psicholog:a. caraotercicr 
oferă noui şi variate posibilităţi 
de realizare. Dacă sunt suficiente 
enunţările de mai sus, atunci pen- 
truce o femee nu interpretează 
orice ro de bărbat? Da ce a'o 
vecâcm de exempiu jucând un 
Don Juan, un Romeo, un Napo- 
leon, un Fouche ? Câlă originali- 
țate nu prezintă aceste roluri, 
câtă comnlexitaie sufletească, câtă 
forţă inteiectuală ! Şi totuşi nici- 
odată n'am văzut o femse iater- 
pretând decât anumite roiuri de 
bărbat. Ce anums 0 atrage spre 
aceste roiuri ? Ce idențiticări ţai- 
nice se realizează dincolo de via- 
ţa ei ?.. 

Originalitatea, i-ar sta la înde- 
mână cu fiecare rol de bărbat, 
piăcerea intelectuală poate tot a- 
tât, dar știm că femeile — ca 
ori şi ce artist de aitfei — nu se 
duc spre roluri decât cu sutf:etul. 
Numai ceeace e filtrat prim sufiet 

sc:ianșază țalentui, restul e sim- 
piu meșteșug, Deci mici originaii- 
tatea ş. nici forţa inteiectuaiă nu 
justifică tentaţia spre roluri de 
bărbat. O femee nu poate inter- 
preta niciodată un ro. de bărbat 
viguros, ponderat, real sănătos, 
Dază stăm să ne gândim !a rolu- 
rile interpretate de femei dea- 
lungul timpurilor, vom vedea că 
niciunul dn aceie roturi (Ham- 





Cronica muzicală 


O CARTE DESPRE MUZICA 
ROMÂNEASCĂ 

Un foarte masiv volum întitulat: „Mu- 
zica românească de azi“ a apărut recent, 
făgăduind, prin titlu şi dimensiuni, 0 
documentare importantă, întrun dome- 
niu foarte slab cercetat până acum. 

De sizur că în principiu, orice 'con- 
tribuţie nouă la cunoaşterea muzicii ro- 
mâneşii trebuie să ne bucure. Dar, răs- 
punderea celor care aleg zceastă fru- 
moasă operă înaintaşe, este cu atât mai 
mare cu cât, rolui primelor isvoare de 
informare și inițiere în materie poate 
avea o anumită precădere în influenţe 
și repercusiuni, trebuind să răspundă 
unor îndatoriri de obiectivitate şi ae dis- 
cernămânț critic, imyperioase. Compe- 
tenţa şi imparţialitatea nu se pot de a- 
ceia separa sau sustrage dela baza unei 
astfel de lucrări. 

Din punct de vedere al istoriei muzicii 
românești, în prezentarea unor anumite 
ramuri ale activității muzicale din Ro- 
mânia, lucrarea de care ne ocupăm cu- 
prinde expuneri și date a căror prezență 
aduce lămuriri şi înfăţişează un :mate- 
rial de 'apreciabilă extindere şi aport fo- 
lositor. 

De asemeni, miei studii şi note răs- 
leţe, privind câteva din personalităţile 
noastre muzicale sau anumite instituţii, 
sunt demne de relevat, uneori fiind scrise 


de ROMEO ALEXANDRESCU 


cu deosebită atenţiune şi înţelegere. Dar, 
pentru o tipăritură de peste o mie de 
pagini și care se leagă: de obligaţia de 
a cuprinde direcţ complexul muzicii ro- 
mâneşti de azi, aportul rămâne, vădit, 
insuficient. De altfel, lacunele nume- 
roase, constatate dealungul cuprinsului 
cărţii, nu sunt singurele scăderi ce pot 
fi imputate celor ce-au dat-o Ia iveală, 
din iniţiativa d-lui Petre Niţulescu, că- 
ruia nu-i contestăm bunele intenţii şi 
în numele „sindicatului artiștilor instru- 
mentişti“. 

D-sa nu trebuia să se grăbească însă 
la imprimarea acestui cumul de mate- 
rial, înainte de a fi fost sigur că a ajuns 
la o coordonare a cuprinsului, că planul 
de lucru nu se ciocnește cu realizarea lui, 
că imperativul firesc al imparțialităţii a 
fost respectat cum se cuvine, înlăturân- 
du-se orice opinii arbitrare. Numai a- 
tunei, munca depusă ar fi dat toate roa- 
dele dorite şi ar fi dus la rezultate com- 
patibile cu scopurile şi etica impuse unui 
mare studiu de ansamblu. Străduinţele 
materiale măcar, pe care le presupune 
edițarea unei atât de costisitoare lucrări, 
impuneau o grijă şi o atenţie deosebită 
punerei la punct, sacrificiile făcute ne- 
putând fi uşor repetate. 

Trecem peste contrazicerea titlului cu 
tratarea cuprinsului, privitoare mai mult 


la trecut decât la prezent, şi cu totul 


incompletă in ceeace priveşte datele re- 
feritoare la compozitorii noştri şi la in- 
terpreţii noştri, la activitatea unora din 
cele mai însemnate instituții muzicale 
românești, deşi prefața făgăduește toate 
acestea categoric. Totţ în prefaţă, este 
publicat un chestionar fix, care fusese 
trimis de iniţiatori, tuturor personalită- 
ților muzicale de seamă spre a fi com- 
pletat și publicat, constituind un sistem 
simplu dar, oricât, în lipsă de o mai pro- 
fundă și mai putin schematică pătrun- 
dere a subiectului, admisibil. 

Deşi în prefaţă se mulţumeşte „proe- 
minentelor personalităţi ale muzicii noa- 
stre care au răspuns cu însufiețire la a- 
pelurile făcute“, răspunsurile lipsesc cu 
desăvârşire în decursul textului. 

Lipsurile constatate mu împiedică ocu- 
parea multor pagini cu balast fără de 
importanţă, ca de exemplu citarea unui 
lung pomelnic de critici privitoare la ac- 
tivitatea soc. corale „Cântarea Româ- 
niei“ sau catalogarea tuturor persoane- 
lor cărora această societate datorează 
recunoștință pentru concursul dat, 

Repetăm însă şi mai mult unele apre- 
cieri excesiv de severe şi care tind să se 
răstrângă foarte nedrept asupra atâtor 
eminenţi profesori ai instituţiei, emis 
asupra „Academiei regale de muzică și 
artă dramatică“. Mai cu seamă într”o 
lucrare de vaste proporții, vederea largă 
și limpezită de orice patimi este o nece- 
sitate absolută. Nu prin aruncare de dis- 
credit se poate aduce îndreptare unei 
instituţii care, astfel cum este, repie- 
zintă în arta muzicală românească o ac- 
tivitate şi un aport incontestabil, 





Reacţiunile D-lui. Grog 


Motto: Marii gânditori, n'au nevoe de cuvinte. 


(în urma unor lecturi) 





D, Grog, după ce 


a citit toate 


de VOINESCU 





D. Grog, a citit romanul „Cenusă“ de Ruxanda Levente, 


traducerile a-lui Jul. Giurgea. 


ce, b'Aiguon, Lorenzaseio, Ms- 
fisto) nu prezintă o piasticitate 
fizică ideală şi mici un pertect 





e-hilibru sufletesc. 

Deci o femee nu poate interpre- 
ţa decât un roi da bărbat câre are 
um corp d=bii şi-o psicho.ogie a- 
phoape femenină. Un corp despu- 
iat de virilitate, ou un suflet care 
să ardă mai mut decât a, cutu 
crezr bântuit de îndoială și de 
d.spzrare frământat să afie ado- 
văru. adevărat. O fantomă aproa- 
pe, cu vagi atomi de viaţă care să 
tindă totuşi spre des.cmpunerea 
tota.ă  Inthipuiţi-vă de cxempiu 
un Ham:atcuo muscuiatură soii- 
dă, pl n da sănătate, exprimând :n- 
somnii disperate şi frământări n- 
terioare, dzsaordui între gârdu- 
rile aces:ui personagiu şi întăţi- 
șare ar fi prsa strident ca să nu 
creeze o confuzie. Și apoi, sufie- 
te:e tuturor personagilor inter- 
pretate până azi de femei, aduc 
cu ele un suflu de mister, mister 


CINEMA CARLTON 
„Perizoiul roşu” 


Hotăriît, producătorii am:ricani 
au un fel cu totul spezial de a 
vedsa lucrurile, de a trece peste 
prejudecăţi, dar când este vorba 
de ceeace le este sfânt lor; fara, 
zevin la o cât se poate de primi 
tivă — curată și simplă, daci —- 
pioșenie. Nu avem a nec amnţi 
decât de filmul Stanley şi Li- 
vingstone, — un imn al iubirii 
de nameni, al eroismului şi sacri- 
ficiului. 

„PERICOLUL ROȘU“, filmul 
Ciure se joacă la Cinema Carla, 


cre încă unul — al câtelea, 
uwre? — foarte bine regizat de 
Jahn Ford. 


Este îduioşător, și pilduitor tot- 
deodată, exemplul pe care eroii 
filmului — reprezentând pe A- 
mericami  dsla 1776 — îl dau, 
jeritfind orice intaresa, în luptele 
cu Englejii. 

Dar nu numai acesta esta ros- 
tul filmului... Ca pasărea Phoe- 
nix, — din cenușa satelor bar- 
bar distruse de cei care atacau 
sutele din cgloniile americane, 
proaspăt declamita independente, 
— renasc alte așszăminte mai 
du:abile şi au mai mult sufiet 
construite. Acolo unde botul fu- 
sese pârjolet, se luptă cu o forţă 
uriașă şi voință de neinfrânt,. 

Așa s'au ridicat „Staiele-Unite 
aie Americii'— aceasta este ceea 
ce şi-a: propus să realizeze John 
Ford. 

Un film în care joacă Claudette 


Proecte şi oameni de inițiativă 


Suntem în prsajma închiderii 
stagiunii teatra.e. Ce se vor lace 
pe vară, azlorii cari până acum 
au jucat cu seara, cu piesa, ori 
cu suzcesul prevăzut Ge economia 
dirijată a arte.? 

Vom avea dzsigur, câteva gră- 
di de vară, câ:eva scena tute- 
late de literatura revuistică a pu- 
ținilor consacraţi şi de inspiraţia 
cu tarif preferenţial a câivrva 
acdentaţi ai artei şi gazetăriei. 

Dacă X, se pr.cepe la masură- 
toarea iiniiior cari se strecoară 
contra piată la gazetă, dece oare, 
nu sar pricepe și la teatru? 

Atât numai că viaţa artistică 
nu se bizue numa: pe insw, care 
până eri măsura stamba cu cotul, 
ori umpica tocuri.e rezervoare, 
ci se opreşte în lumea e: adevă- 
rată; îm lumea slui:torilor cu- 
vântului şi frumosului, 

Peste o iună — dacă nu şi mai 
curând — vom avea cel puţin o 
sută dz artiști profesionişti, cari, 
în lipsă de angajamente, vor ieși 
să fază piaje în paţa Teatrului. 

Cea dintâi gi cea mai elemen- 
tară datorie a S.ndicatuiui artiș- 
tior dramatici şi lirici, er putea 
fi grija faţă de tineretul ce nu 
cere decât dreptul la muncă. 

Ce sar putea face pentru aceşti 
oameni? 

Puţină îuţelegere a reabităţilor, 
puţin sufiet pentru bineie obş- 
tesc, 

Ce-ar fi bunăoară, dacă actorii 
cari au rămas fără angajamente 
pe vară, ar fi puşi la muncă în 
îo'osul fiăcăitor cari stau de ve- 
ghe ua hotare? 

__Imceputul s'a făcut încă de astă 
iarnă. | 

D. Ion Marn Sadoveanu, di- 
rectorul Teatrului Naţional din 
București — bun cunoscător al 
reaiității artistice — a trimis în 
turneu câteva echipe, de a căror 
activitate au fost mulţumiţi și 
entuz'asmaţi oștenii — dea ge- 
neral până la soidat. 

Tată deci un minunat pri:ej, 
pentru o campanie artistică pe 
zonă, în timpul verii, 

Ministrul Propagandei Naţio- 
na:e, d. profesor Constantin Giu- 
rescu, ar fi mândru să poată răs- 
pâmdi în țară câteva echpe de 
artişti, a căror activitate sar face 
simțită pretutindeni, 

O echipă teatraiă ar putea fi 
alcătuită din 4-5 băeţi şi 2-3 fete. 
Ar încăpea toți întrun autobuz, 


p2 care nu-l poate imprima decât 
o sensibilitate de femse, sens:bi- 
ltate care modelează  sufiețe:e 
prin efecte și surprinze |... 

Pentru motivul acestă poate... 
arsa teatrului este o artă mai muit 
temenină. Ea cuprinde în ea toate 
artificiiie care sunt mai mult de 
resortui unei femei: dorinţa de a 
pace, ușurința d= a-și exterioriza 
sentimentele şi mai ales puterea 
d> asimilare care este de esenţă 
pur femen.nă. Da aceea arta țea- 
truiui este singura artă unde fe- 
moiLe pct fi superioare bărbaţilor. 
In pictură, în scuiptură, în mu- 
zică nu există femei a] căror nu- 
me să f: ega:at pe a! unui Ru- 
baz, Michel  Ange., Bectho- 
ven, ete. Iu arta teatrului, dimps- 
trivă, femeie nu numai că au e- 
galat, dar au şi întrecut nu numai 
taventul, dar şi numărul bărba- 
OT. 


ADRIANA KISELEFF 








Cclbert, cât se poate de bine se- 
condată de Henry Fonda, este o 
garanţie destul de seroasă pen- 
tu spee'ator, 


CINEMA CAPITOL 
Balalaica 


Succesul enorm pe cale l-a a- 
vut la. Londra, timp de trei ani, 
piesa lui Er.k Maschwitz: „Bala- 
ia:ca“, a făcut pe cei dala Metro 
Geidwyn Mayer să transpună pe 
ecran povestza ds iubire dintre 
un pinț rus şi o conspiratoare, 

Deşi în piesă pnotagoniştii a- 
veau vaze fcumoasă, regizorul 
nu a găsit pe altcineva în afară 
de Nelson Eddy, în roiul prinții 
lui Karygin. In schimb, însă, a 
avut fericita inspirați» de a îu- 
locui pe Jeanztie Macdonald cu 
o ari:stă adevărală, al cărei joc 
este minunat și aşa cum îi ce- 
rea rolul: Iona Massey. 

Deși a fost tăiat de cenzură în 
câteva lacuri — destul de însem- 
năte pentru buna desfășurare a 
ocțiunia  — filmul are alt 
„atout“: muzica datorită compo- 
zitorilor Gexwge Bosfard şi Ber- 
nard Grum. 

Nu pentru a vedea, veșnice acc- 


leași în toate filmele ruseşti, 
chefunile ofițerilor țatiști, nici 
pentru a admira  „eh:purile“ 


curspiratarilor,  —  fiimnuil dela 
Cinema Capitol merită să fie vă- 
zut. Poate la eșire veţi fredona 
Ş: dv. aria care a făcut vogă: 
„Când noaptea se destrumă 
'mcetişor 
La Balalaica vin să uit de dor“. 
i INTERIM 


Moment artistic... 





în care ar fi destul loc şi pentru 
costume şi pentru însoțitori. 

Ce vor juca aceşti actori? In 
bogâţia biblioiecii primei scene 
româwești, se găsesc doar atâtea 
megistra.e lucrări, cari mu  aş- 
țeaptă decât oamenii cari să le 
dea viaţă. 

La spectacoiele acestor echipe 
nar veni aumai soldaţi, ar veni 
şi Sar m:nuna de frumuseţea 
graiuui nostru şi sătenii noştri 
printre cati sar strecura și m.- 
noritarii. 

In după amiezile căduroase de 
vară s'ar putea juca piese întregi, 
comedii ori episoade din viaţa a- 
cestui trud.t și încercat nezm ro-= 
mânes:e. iar seara — mai aies în 
ziie nelucrătoare — la răspâatia 
din mijlocul satului, caravanele 
cinematografice ale Mn: sruiui 
Propagandei Naţionale, ar putea 
proesta o serie de fiime, dn satâ- 
tea, făcute numai pentru educa- 
rea şi cuitura neamuiui, 

Actorii ar sta de vorbă cu să- 
tenii şi cu ostașii. Le-ar putea 
aduce cuvântul cală de încura- 
jare al celor ce se străduesc nu- 
mai spre bine ţării. 

Actorul piecat din cutare sat 
d> pe îroateră, ar ști să tăimă- 
ceasză dorul fiăcăuiui rămas cu 
mâinite încleştate pe armă... 

Rezuitateie acţiunii artistice 
executate pe zonă s'au văzut. 

Puţină încredere în sufletul şi 
arta actorului și ne-am putea 
mândri cu laurii victoriei spiri- 
tuale, care şi ea atârnă atât de 
frumos în balanța vremuri:or. 

Examinând situaţia artei în a 
ceste momente de tristeţe a civi- 
lizaţiei, d. Raymond Recouly o 
pune pe treaptă egală cu: războiul 
și dragostea. 

Dacă simetria de cadru, dintre 
noi şi Apus, mai poate constitui 
un indiciu: asupra valorilor per- 
manente, nu mai rămâne îndoia- 
lă asupra existenții şi puterii de 
viaţă a artei. 

Paralele cu febra înarmărilor, 
naţiunile beligerante, par a-și 
spori și utila cu maximum de a- 
vantagii, armatele din spatele 
fortificațiilor, armatele albe, cu- 
ceritoare de suflete şi conștiințe. 

Hotărât lucru, tot în mâinile şi 
sufletul acestei veohi, cuminţi şi 
încercate aristocrații a spiritului, 
rămâne să citim deslegarea ac- 
talar :ce se scriu cu sânge. 

GHEORGHE SOARE 





8 





Literatură, 


CERCETAND  VRAFUL O0E 
PUBLICAȚII 


reviste, cărţi. cure apar peste tot, 
în ciuda  epoce: agitate în care 
trăim, o vreme care este cât se 
poate de nsprieinică stării deo 
singuiarizare şi caimă meditaţie 
pe care o cere literatura, nu pu- 
tem szmnala această  suprapro- 
ducţic literară cu nici un fel de 
satisfacţie. Ni se pare dimpotrivă 
un simptom din cele ma: grave. 
a] unei stări de inconştiențe şi 
incapacităţi de a adera la reali- 
tatea actuală. 

Acesstă literatură este bincin- 
țeles de o strălucitoare madiv- 
critate, E şi normal. Un s:ritor 
mare, este întâi de toate un cm 
care trăeşte cu epoca lui, un cm 
treaz, viu, care simiz când e 
timpul prielnic pentru scris şi 
când trebue să-și zăvorească mu- 
vele ca să primeastă în €! pulsul 
unci vieţi dinalara înoiteara şi 
bogate în experienţă pentru ma: 
târziu. Afirmația noastră este 
dealtici întărită prin tot ce se 
publică în mementul da faţă. In 
afară de acoica aie scriitorilor de 
mult consacrați, nu întâlnim 
apro:pa nicăiri vreo semnătură 
pusă sub o.cpzră care să însemne 
ceva, care să spună ceva. (Rareie 
excepţii le notăm cu bucurie. Dar 
sunt atât de rar2)) Fiecare iercde 
că are cova de spus şi în fond 
nimeni nare nimi de spus. (N: 





7 


aduce aminte,  iectura acestor 
iucrări, de obsesia lui Jules La- 
forgue „les enfanis monts-nes'...) 


E FOARTE GREU INSA 


să-l convingi pe domnul Guţă 
Popîndău că afirmaţia lui „amo- 
rul e un lucru foarte mare” e, 
cu toată buna credinţă a ei, fără 
nicio valoare literară. E foarte 
greu să convingi pe cineva că nu 
e un mare scriitor şi nici măcar 
anul mic, că însfârşit nu e serii- 
tor în nici un fel, Dacă omuuui 
i se pare că e aşa de imporiant 
că i-a plecat iubita (bine înţeles 
era toamnă şi ploaie), că după 





aceea a mărcat o gozonea mu- 
rată, (o, cel puţin dacă ar fi fost 
o gogonea murată, situația avea 
oarecare umor, dar nu, pe dom- 
nul scriitor au început să-l calce 
„trăsurile amintirilor” apoi din 
călimara „umplută cu stele” a 
scos „salba versurilor”. După a- 
ceea bineînţeles au venit „păsă- 
rile somnw'u:”* şi i-au închis „sto- 
rul genelor”, Fiindcă aşa trebue 
Să se scrie pentru o iubită care 
a plecat „cu ultimul tren, ca să 
se cufunde în toamnă” bineînţe- 








MAI PENIBIL E ROLUL 
NOSTRU 


atunci când scriitorul e de bună 
credință. Câna scrie simplu că 
sufere, că e singur, când vorbeşte 
despre o iubită care e grav bol- 
navă și care va muri, când e el 
însuși bolnav, când vorbeşte des- 
pre mama lui bătrână, despre co- 
pilăria lui. Sunt mici Lristeţi 
dintr'astea pe care ne-am  întă- 
țat să le respectăm pentru ele 
imşile. De ex. dacă un scriitor e 
bolnav într'un sanatoriu, mu se 
poate să nu-i respecţi suferința, 
eşti obligat, față de propria ta 
conștiință să fii indulgent,  Lă- 
sâna la o parte cazul acesta, și 
considerându-i acum numai pe 
cei a căror unică boală e ideea 
fixă că au talent, dacă totuși nu 
caută să-și împodobească opera 
ca să trișeze, e cu adevărut foar- 
ve greu să-i îei peste picior. Fi- 
indcă sunt niște oameni cundizi 
şi simpli, care cred într'o frumu- 
sefe a lucrurilor în lumea aceas- 
ta. Ei sunt sinceri, 

Cum să-i faci să înțeleagă, fără 
să-i întristezi, că toate lucrurile 
acestea nu suit suficiente pen- 
tru a ji un scriitor autentic? Că 
sinceritatea pur și simplu e ne- 
cesară și frumoasă la duhovnic, 
dar numai cu ea nu se poate face 
literatură. Că simplitatea și can- 
doarea lor e apreciabilă din punct 
de vedere etic, dar numai cu as- 
tea nu se face artă. 


PENTRUCA VORBIM DE 
SCRIITORI BOLNAVI 


vrem să n ccupăm puţin de o 
revistă care nâ-a fost trimisă la 
redacţie zilele uczstea. Se chiamă 


UNIVERSUL LITERAR 


Apr. 1940. E revista Sanatoriului 
Maritim „Regina Maria“ din Bu- 
gaz. O revistă de literatură din 
vânzarea căreia se intenționează 
a se strânge fonduri pentru bi- 
blicteca sanatoriului. Nu ne vom 
ocupa de conţinutul acestai re- 
vise, dintr'uh respzet pe care îl 
avem pentru împrejurările spe- 
ciale în care apare. Dacă respec- 
tăm însă boala, nu putem trece 
cu vederea reaua credinţă. o rea 
credință cât se poate de penibilă, 
de care dealifei dă dovadă unui 
singur dintre redactorii e; şi a- 
nume domnul Gabriel Oriţă. 


DOMNUL GABRIEL ORIȚi 
DECI 


ne face cinstea de a se ocupa de 
revista noastră. Cum însă, fiina 
oarecum diletont, presupunem, în 
acest colţ al „polemicei“ intitulat 


„Ce se mai spune prin reviste“, 
domna sa pare a nu avea încre- 
dere prea mare în propriul d-sale 
cuvâmt, îl citează pe maestrul G. 
Căiinescu dela lași care, la rân- 
dul d-sale susține că „Universul 
literar e scris de tineri care nu 
şi-au arătat încă puterile” iar 
„colaboratorii înşişi ai revistei au 
unevoe de consilii“. Despre d. G. 
Călinescu ar mai fi multe de 
SDUS, dar deocamdată ne ocupăm 
de d. Gabriel Oriţă, fiul spiritual 
a! distinsului critic şi romancier 
dela Iași. Fiindcă, citându-l pe d. 
G. Gălinescu, e de presupus că 
d. G, Oriţă na vrut să ne arate 
numai o mostră de stil, ci își în- 








artă, 


dintâi. Ori, în concluzie, un scrii= 
tor ca Mircea Eliade, N. Herescu, 
N. Davidescu, V. Voiculescu, C. 
Noica, 1. Pillat, Radu Gyr, 
Nicolae . Roșu, și alții, toţi 
colaboratori ai revistei noastre, 
„du nevoe de consilii: și încă ae 
consiliile domnilor G. Călinescu 
dela lași şi Gabriel Oriță dela 
Bugaz. Presupunem că e între- 
buințată expresia de 





in sens de „sfat“, ni l-am putea 
imagina pe d. G. Călinescu şi 
simțind nevoia unui „consiiiu pro- 
iesorul“ care să-i dea afară din 
literatură pe toţi cei ce au  în- 
drăzneala de a avea talent şi de 
a scrie o carte bună (după se a 
apărut „Cartea Nunții“ a d-lui G. 
Călinescu). Iar pe d. G. Oriță a- 
plaudând frenetic. (Tel maitre tel 
valet). 

E păcat domnule G. Oriţă. Mai 
ales după ce am aflat dintr'o 
poezie a d-tale că di un frate 
preot. Du-te mai des pe la bise- 
rică, poate tămâiu noastră crești- 
nească să-ți moi scoată din su- 
flet mirosul pastramei literare 


„consiliu“ 


idei... 


TOTUȘI, VORBIND PRIN 
GRAIUL ALTUIA, 


domnul G. Oriţă știa ce ştia. Fi- 
indcă iată ce spune atunci când 
spune singur... Dar nu-l cităm, 
îl rezumăm, fiindcă ne ocupă 
prea multe loc: In revista noastră 
apare de câtva timp, o cronică 
semnată de Belzebuth, şi întitu- 
lată „In genul lui”. În această 
cronică, după com sa anunțat în 
întâia bucată sunt parodiaţi di- 
verşi scriitori români. Pentruca 
să nu se supere nimeni, nu s'a 
pus însă numele acestor scriitori, 
lăsându-i-se publicului Iatitudi- 
nea de a-i descoperi.  Intr'unu) 
din numere a fost parodiat — cu 
voia lui, îl demascăm — Ştefan 
Baciu. Cum parodia presupune 
nu numai o imitație servilă, ci o 
oarecare ironie, sa adăogat prin- 
tre altele mențiunea că una din 
poezii a fost scrisă „la mine în 
garsonieră”. Nu credeam că poate 
fi printre cititori cineva atât de 
sărac cu duhul ca să nu înțeleasă 
ce înseamnă o parodie. 





Ori, acest cititor sa găsi to- 
tuşi. Parodia lui Belzebuth este 
tuată drept o operă originală a 
iui Belzebuth, care e! însuși, în 
cazul acesta, are veleităţi de poet 


18 Mai 


art 
1940 === 
j 





poezia „la mine în garsonieră” 
Ca să se laude. Bineinţeles aceas- 
tă garsonieră a lui Belzebuth, îi 
produce lui G. Oriţă o întreagă 
furtună de revoltă împotriva a- 
cestor poeţi care spun prin re- 





vistele literare că sunt posesorii 
unti garsoniere, „E şi poet”, spu. 
ne d-sa, „publică la o revistă 
mare şi pe deasupra-i şi de picior 
mare: are garsonieră!” Mai de- 
parte „Bănuiţi şi dv. intenţia ar- 
tistică a autorului poet! Fiindcă, 
deh, azi iubitele nu mai sunţ aşa 
de naive ca să se lase robite de 
fardul lunar, care ascunde sără- 
cia şletuitorului cu surtucul 'lus- 
truit în coate”. După acestea, ur- 
mează  bineinţeles o apologie a 
poetului dela mansarde... 
Insfârșit, ca să nu mai lun- 
gim vorba, să fie liniştit a. G. 
Oriţă fiindcă nici Belzebuth nici 
Ştefan Baciu nu trăesc „pe picior 
mare”. Doar domnia.sa, comen- 
tatorul, ar trebui să-şi mai su- 
pravegheze picioarele intelizenţei. 
Fiindcă prea calcă în străchini. 


les). 


Succesul literar 


(Urmare din pap. 1) 


decât, cum foarte bine spu- 
nea Carageale într'o discuție 
asemănătoare care a avut loc 
și în cultura noastră : artă cu 
talent, 

Elementele anestetice, aşa 
cum le înțelege 'Charies Lalo, 
și cum trebuiesc dealtminteri, 
înțelese, nu 'se opun esteticei; 
nu sunt neestetice, ci numai 
indiferente față de realitatea 
estetică. Prin acest caracter 
de neutralitate al lor elemen- 
tele  anestetice pot participa 
cu ușurință gără să modiţice 
întru nimic natura realității 
estetice, la împlinirea” operei 
de artă. 

De aceia realitatea. este- 
tică, oridecâteori nu îisbu- 
teşte să se facă înțeleasă prin 
ed însăși, utilizează — fireşte 
atunci când este foarte cre.- 
dincioasă naturii sale — cu 
rezervele necesare, elementele 
anestetice, cari aparținâna 
adânc vieții sociale, imprimă 
operii de artă acel caracter 
de actualitate sau de neactua. 
litate, datorită căreia ea pca- 
te. ori nu poate circula în 
câmpul cultural 'al'unei epoci, 

Indiferentă Ja timp, reali- 
tatea - estetică  tă:ată pe di- 
mensiunile eternității, sare 
nevoe deci de acest vehicul 
anestetic pentru a-şi exercita 
autoritatea sei culturală. 

De felul în care lucrează 
deci în opera lde artă aceste 
elemente  anestetice depinde 
succesul sau  însuccesul ei, 
O carte care sintetizează spi- 


ritul timpului, chiar dacă din 
punctul de vedere al idealuri- 
lor estetice sar prezenta me- 
diocru, se va wucura i întot. 
deauna de succes. Pe câtă 
vreme cartea unui anticipator 
de vremuri sau a unui întâr= 
ziat, chiar ldacă din punctul 
de vedere al idealurilor este- 
tice ar fi superioară primei, 
nu da avea priză la cititor şi 
oa fi ori + condamnată ia un 
insucces total, atunci când 
critica se va lăsa intimidată 
de librărie, ori va avea numai 
un succes parțial 'de critică, 
atunci când aceasta nu se va 
lăsa întimidată. 

Din pricina acestui fapt. 
vedem apărând din când în 
când în istoria culturii, figura 
„„DTe-unui GȘa zis, mare ne- 
dreptății“, pe care fie un cri- 
tic curajos îl șterge de praj] 
şi-l pune in lumină, fie însăși 
cititorul timpului pe care ne- 
dreptățitul îl anticipase. Dea- 
semeni de câle ori nu rămâ- 
nem surprinși descoperind în 
istorie, nume şi opere de care 
habar n'avem și cari totuși ia 
vremea lor au exercitat în- 
fluențe asupra culturii. 

Cu alte cuvinte, succesul |i- 
terar, nu e n:ci cel de librărie, 
nici cel de critică și nici mă- 
car amândouă împreună, Este 
pur şi simplu un fenomen so- 
c:al care nu garantează deloc 
valoarea cărții. 


LUCA DUMITRESCU 





Inactualitatea 


lui Maiorescu? 


(Urmare din pag. l-a) 


vieţii? Nu a fost ea oare în 
parte cel puţin sub influența 
unei asttel de atitudini ajun- 
gând să nu mai dea scrisu. 
lui preţuinea supremă de altă 
dată şi să prefere acţiunea 
vie a personalității? 

Dar mai este încă. o trăsă- 
tură a caracterului maiores- 
cin pe care abia „.Insemnă- 
rile zilnice“ au desgropat-o: 
ciopiirea stărmuitoare si lucidă 
a blocului individualității sale 
spre a-i contura armonia 
prsonalităţii. Maiorescu s'a 
plecat asupra sa cu o âten. 
țiune obiectivă aproape înu- 
mană și s'a plămădit pe sine 
prin aspră muncă şi nespuse 
suferințe până ce şi-a reali- 
zait potenţele latemte. Dar ce 
este oare „trăirea“  genera- 
ţiei noastre, confesiunea a- 
glinăttă literar a soriitori'or 
noi, măzuința, spre autentici. 
tate de cane se vorbește me- 
reu? Sunt firește diferenţe de 
grai și uneori de metodă, dar 
în fond obiectivul este acelaşi. 

Greutatea adevăratei înţe- 
legeri a lui Maiorescu de că- 
tre generația tânără este însă 
foarte explicabilă. In timp ce 
căutarea de sine, explorarea 
introspectivă a devenit țelul 
soriiţorilor conltimporani, a- 
năfiști din plăcerea analizei, 
antisintetică prin înclinare 
organică, Maiorescu a izbutiţ 
cea mâi de seamă biruință a 
unei existenţe umane: s'a 
făurit pe sine din jarul tutu- 





ror durerilor de nimeni până 
acum cunoseute, dominându- 
se şi înă.ţându-se cu 2devă- 
rat olimpic de-asupra pro- 
priului său vulcan sufletesc. 
Și biruința 'aceasta a fost atât 
de desăvârșită încât toată lu- 
mea şi-a închipuit până la 
publicarea „Insemnărilor“ că 
Maiorescu a fost un fericit 
dintru început, un echilibrat 
clasic prin temperament, ex- 
presia unui dar divin fără o- 
menească contribuţie. 

Acum când „Insemnările“ 
ni l-au desvăiuit așa cum a 
fost întradevăr, iar jertiele 
izbânzii sale spirituale gem în 
atâtea rânduri ale jurnalului 
seninătatea chipului său ne 
apare cu atât mai înaită şi 
mai cutremurătoare. 

Generaţia noastră va trebui 
să se apropie cu altă întțele- 
gere d= acest mare Invăţător 
revizuindu-și  judecăţile şi 
convingerile, 


AL. DIMA 





DAN PETRAȘINCU 


Autotr a trei romame de succes: 
Sângele, Monstrul şi Miracolul si 
al unui voium de muviie Omul 
gol, G. Dan Petraşincu a mai! scos 
în vitrime o nouă carte Jungla, în 
editura „Naţionaia-Ciornsi“. 

Cunoscut ca un abil mânuitor 
al condeiului, d. Dan Petraşiacu 
ne obligă să revenim. 


„Mărţişor: No, 4 anu. 1 din 15 


Occidentalism 


suşește în totul 





părerile celui din ghettourile Iașului. 


și autohtonie 


'Urmare din pag. I-a: 


mul occidentalisi român ; Pompiliu Eli- 
ade să-l numească „întâiul român mo- 
dern“. Din ideile Golescului se risipeau 
cu desăvârșire amintirile așezărilor de 
baştină, el uitase de buna rânduială a 
tradiției, atât îi era de mare cutezanţa. 
Era un idealist și un exaltat, căruia nu-i 
lipssa simţul critic și buna intenţie. Cul- 
tura autohtonă se vede treaba că îl pre- 
ocupă prea puţin, de vreme ce își măr- 
turisește nestatornicia atunci când tre- 
buind a pune mâna pe condei avea să 
scrie în limba părintească, dar cere 
„mai vârtos să se tălmăcească din aite 
limbi“. Ideia autohtoniei la boerul Di- 
nicu Golescu se pierde, Europa îl în- 
mărmurise prea mult cu minunăţiile ei, 
voinţa lui răspicată de progres îl în- 
demna să construiască himeric imagina 
unei vieţi artificiale. 

Occidentaliştii şi revoluționarii seco- 
lului XIX căutând un predecesor l-au 
găsit în Dinicu Golescu. Ecourile cul- 
tura!e ale cărţii sale sunt neînsemnate 
faţă de cele politice, căci după cum spu- 
ne Al. D. Xenopol, vedem la el, „cea 
dintâi licărire a unui partid viitor, care 
va tinde la îmbunătăţirea soartei țăra- 
nului român“. Incepând din vremea 
aceia, liniile de forţă ale secolului XIX 
sau polarizat în chip decsebit. Politica 
înlăturând cultura a revendicat ideia 
da civilizaţie revoluţionară prin forme 
şi aşezăminte; cultura izgonită din po- 
litică și-a continuat marșul anti-ceci- 
dentalizt. Gheorghe Lazăr, printre a- 
ceștia, combătea „deșarta trudă a celor 
străini“, alăturându-se lui Tudor Vladi- 
mirescu care cu țeluri autohtone orga- 
nizase o astfel de revoluție. Gheorghe 
Asachi în Moldova, își pilduia peroraţia 
intelectualistă folosindu-se de cutura 
italienească, făcea traduceri căci vedea 
în ele lumina unor idei superioare, dar 
nu pierdea din vedere să vorbească des- 
pre „cărțile ceale vechi ale Românilor”. 
Ii va răspunde necruţător Mihai Kogăl- 
niceanu, şi polemica pornită dela nevoia 
traduceritor va umple cu răsunetul ei 
toate revistele vremii De atunci ne-au 
rămas o samă de tălmăciri din cei mai 
cunoscuți scriitori din literatura univer- 
sală, dar nici una nu ze poate impune 
spiritului critic, cecace dovedeşte cu 
prisosință că un pepor până când nu 
ajunge la conştiinţa unei culturi pro- 
prii, nu pcate șlelui diamantul desco- 
perit aiurea. Europeism şi autohtonie, 
traduceri şi cărţi originale de literatu- 
ră, iată diema în care se frământa cul- 
tura din jumătatea secolului XIX. 

Vine o vreme când Românii se căutau 
pe ei înșiși, pretutindeni, cu o nepoto- 
lită sete de afirmare, vine o vreme 
când fiecare scriitor se crede un profet, 
vorbind în termeni superlativi despre 
viitor și cuprinzând valorile sub specie 
aeternitatis. Se scriau epopei şi balade 
eroice, se vorbea depre providență pe 
un ten mesianic. Un delir a! rasei cu- 
prinsese minţile înflăcărate. Geniul po- 
porului era înviat din adâncurile isto- 
riei și provocat să vorbească. Budai- 
Deleanu scrisese „Ţiganiada“ și Ion E- 
liade, .,„Mihaida“. Scriitorii se măsurau 
cu Homer şi Ariosto. Virgilius și Ovi- 
dius erau revendicaţi de viața câmpe- 
neasză şi mitologică a Românilor. Ale- 
cu Russo credea că a găsit în pcezia po- 
porană idei exprimate ca în cele mai 
înaintate opere ale poeţilor universali. 
Vox populi, vox Dei!, spunea el. Pe lân- 
gă Virgiliu și Ovidius „aceşti doi crea- 
tori de poesie antică s'au adăogit un al 
treilea poet, păstoriul câmpilor și al 
munţilor noștri, care au produs cea mai 
frumoasă epopee păstorească din lume: 
Meoriţa.  Insuşi Virgil şi Ovid sar fi 


mândrit cu drept cuvânt, dacă ar fi 
compus această minune poetică“, decre- 
ta Alecu Russo. El preslăvea timpurile 
de vitejie, era războinică, moştenirea 
virgiliană, şi privirile lui străluminate 

* de daruri profetice se îndreptau spre 
secolul al XVI și al XVII, apre Toma 
Alimoș, Gruia Grozovan şi Baba Novac. 
Se preumblă prin iarmaroz şi vede hai- 
nele pitorești ale satelor, ascultă o limbă 
armonioasă, şi descoperind o altă lums, 
o vede fundamental deosebită de acea 
„colonie cosmopolită modernă, un soiu 
de Algerie franco-italiano-grecească“, 
Alecu Russo nu putea închipui o cul- 
tură minoră, nu se lăsa înfrânt de lu- 
minile Occidentului, îşi risipise pasiu- 
nea în cercetarea geniului poporan, era 
copleșit de românism. 

Intr'un scris avântat, îndrăzneţ, cu o 
cutezanţă eroică și o furoare romantică, 
Nicolae Bălcescu vorbește de adevăr și 
dreptate, de libertate și autonomie ca 
depre nişte valori absolute, pipăibile, 
realizabile, în tot locul şi pentru toată 
lumea. In prefața la „Puterea armată“, 
Nicolae Bălcescu spunea că dacă Româ- 
nii îşi vor lua „vreodată rangul ce li 
se cuvine, între popoarele Europei“, a- 
ceasta se va datora numai regenerării 
vechilor ei instituţii ostășești. Cuvintele 
glorie, libertate, credinţă, luptă, jertfă, 
demnitate națională, apar frecvent în 
scrierile lui. Noi avem o providență mo- 
rală de indeglinit;, secolul XIX este al 
luminilor şi al libertăţii. Suntem o na- 
ție războinică şi avem de înfăptuit o 
misie în omenire, spune el. Vorbind 
despre drepturile Românilor închee ast- 
tel: „„De vom cădea în această luptă 
sfântă, să cădem însă bărbăteşte, astfel 
cum au trăit părinţii neştri; şi ca dânșii 
să strigăm: mai bine ţeara noastră să se 
prefacă într'un întins mormânt, numai 
să rămâie tot ţeara Românilor“. Ridi- 
carea plebeianismului la putere era pen- 
tru e! o lege universală a desvoltării is- 
torice. Astiel se complecta sinteza aces- 
tei firi răzvrătite şi îndrăzneţe cu un 
triumt glorios al pan-românismului. El 
vede amenințarea panslavismului, pre- 
vede pericolul pan-germanismului şi le 
opune pan-românismul. Fiind „avan- 
garda civilizaţiei în contra barbariei“, 
trăind, munzind, suferind și luptând 
pentru binele omenirii, Nicolae Băl- 
cescu făcea  apologia  pan-românis- 
mului, căci vedea în el „ţinta noastră 
cemună de activitate. Printriîntul se 
completă sinteza noastră revc.uţioară“. 
A ridica remânismul la un rang euro- 
pean, a-i da perspective universale, era 
dorinţa aprigă a lui Nicolae Bălcescu. 

Această cperă se săvârşea prin ideia 
revoluţionară, dar şi prin explozia pa- 
roxistică a naţionalităţii. Occidentalis- 
mul lui Nicolae Bălcescu era numai un 
prilej, o coincidenţă,  „rovoluția gene- 
rală fu ocazia, iar nu cauza revoluţiei 
române. Cauza ei se pierde în zilele 
veacurilor“. Iată cum vorbeşte un pa- 
şoptist care semnase manifeste revolu- 
ționare alăturea de fraţii Golești, de 
Rosstti și D. Brătianu, arătând însem- 
nătatea României în interesul Europei 
şi al civilizaţiei, fulgerând Elesteme îm- 
potriva Rușilor și a ciocoilor, fără zen- 
timentul dz umilinţă al lui Dinicu Go- 
lescu, fără maimuţăreala  insurecţiilor 
de stradă Cupă pilda carbonarilor. 

Vâltoarea pan-românismului, confir- 
marea apodictică a autohtoniei va trece 
dela N. Bălcescu la B. P. Hajdeu și M. 
Kogălniceanu, atingând culmiie înălță- 
rii în universalism cu Mihai Eminescu. 
Dar despre asta în articolul următor. 

i NICOLAE ROȘU 





— Şi care a adăogat că a scris Şi-i păcat. 





Filiaţiune, incadrare, 
comparaţie 


(Urmare din pag. l-a) 


urice româneşti, cercetătorul este obligat să recurgă la iz. 
voare, la comparații, la încadrări, pentru a limpazi e! acum 
intenţiile care au rămas întro nebuloasă nedefinită, pentru 
a pune în relief frumuseţile ce se află negerminate şi care 
ar îi strălucit dacă obztacolul formei ar îi fost depăşit. Este 
cu atât mai normal să procedezi la asemenea cercetători 
pentru a .ămuri lot ce ar fi putut reprezenta o operă literară, 
cu cât multe din greutăţile care s'au ridicat în fața depline: 
realizări se datoresc în mare parte, cel puţin în ce priveşte 
România, stadiului limbii şi culturii generale, de care fie- 
care scriitor nu este vinovat. 

Istoricul literar lasă adeseori pe un plan secundar cerce- 
iarea operei în sine, pentrucă el își propune să limpezească 
iaturi şi momente fără de care evoluţia unei literaturi ar 
rămâne inexplicabilă, iaturi și momente în care analiza „în 
sine” s'ar dovedi inoperantă. Ca atare, el este nevoit să da- 
finească opera nu prin ea însăşi, cum sar putea întâmpla 
cu una de excepțională valoare, ci prin mijlozcsle aiâi de 
hulite: filiațiune, incadrare, comparare. In literatura noastră, 
unde cea mai mere parte din operele veacului al XIX-lea 
au sunt de excepțională valoarea, este mai. mult ca oriunde 
necesar ca cercstătorul să întrebuințeze aceste metode. Dar 
căutarea de izvoare, incadrarea şi compunerea opere.or ur- 
mărite cer cercetătorului român o pregălire pe care 
mai niciodată nu o poate desăvârși şi îi creează o situaţie 
mai grea dscâ! a celui: apusean, pentrucă el întâlneşte difi- 
cultăți pe care acela nu le cunoaște. 

La sfârşitul primului articdl în care em urmării această 
problemă, arătam că cea dintâi serie de dificultăți p2 care 
le întâmpină istoricul literar român şi da care sunt di:spzn- 
sați cei din Apus izvorăşte din așezarea noastră geografică. 

Într'adevăr, lăsând la o parte toate celelalte cerințe care 
sunt comune cercetătorilor de pretutindeni, istoricului literar 
tnencez, spre pildă, îi sunt suficiente peniru orice cercetare 
ds literatură modernă, în afară de csa maternă, limbile en. 
glsză, germană și itxiiană, care sun! în gsneral cunoscule 
oricărui om de cultură. Istoricul literar român are nevoie, în 
afară de limba se maternă, de limbile îranceză, engleză, 
aermenă și ilaliană, fie pentru problemsie de mstodă ce i 
sa pun, fie pentru literatura comparată. Dar s'a întămplat o- 
deseu, dată fiind situaţia noastră geografică, că influența a 
venit nu direct, ci prin intermediul unei literaturi vecine, de 
unde necesitalea de a studia şi literaturile înconjurătoare, 
nu numai pentru rolul lor de intermediari, dar și peniru în- 
semnatele influențe directe pe care le-au puiut răspândi la 
noi, fie în folclor, fie în operele culte, 

Dacă cunoaşterea limbilor bulgară și sârbă folosește 
proape numai la limpezimsa nenumăratelor probleme de 
ieratură veche şi de folc:or, cunoașterea a tuluror celorial 
limbi înconjurătoare și a grecei moderne ne sunt strict ne- 
cesare pentru a adânci complet scriitori culţi câteodată 
foarte recenți. Adâncirea lui Hazdeu nu poate fi complai 
făzută de cel ce nu cunoaște şi limba rusă; a lui Budai-De- 
leanu de cel ce nu cunoaşte și limba polonă; a lui Goga 
sau Rebreanu și a tuturor scriitorilor ardeleni, fără cunoaş- 
terea şi a limbii maghiare; a tuturor soriitoriior care şi-au 
îincepul activitatea în prima jumătate a secolului a: XIX-lea 
fără cunoașterea şi a celei greca. Lăsăm la o parte nevoile 
pentru urmărirea proceselor ideologice foarte importante. 

Astfel, un istoric literar, ca să fie un cercetător bun pentru 
complexitatea oricărei probleme literare româneşti, pe lângă 
cunoaşterea celor patru limbi apusene, ar urma să mai cu- 
noască rusa, polona, maghiară, sârba, bulgara şi areaca 
modernă. Este, fără îndoială, foarte mult, aproape imposi: 
bil ds rezlizat. De aceea, mai totdeauna, istoricul literar ro: 
mâm, oricare ar fi subiectul carcatărilor sale, întâlneşte la: 
turi pe care nu le poate limpezi. Acest fapt pe de o parte 
îl stinghereşte în lucru, pentrucă simle că îi lipseşte ceva, 
iar pe de alta face posibil ca foarte curând concluziile sale 
să fie, dacă nu infirmate, măcar parțial depășite. Imposibi. 
"atea de a domina singur tot materialul da care eventual 
ar avea nevoie constitue pentru cercetător, așa dar una din 
cele mai însemnate dificultăţi ce are de biruit. 

lată dar cum situația geografică, determinând condiţii 
speciale în domeniul literaturii comparate, fără ge care nu 
se poate, cresază o ssrioasă serie de dificultăți pentru isto- 
ricul literar român. Acestea nu sunt însă singurele. 


G. C. NICOLESCU 


a 


= 
= 


e 





"TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU 23 Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. T. T. Nr. 24464-938.