Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1942_051_0047

î] 


> ROPRIETAR: 


SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI, BREZOIANU 23 
DIRECTOR ȘI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 


imacrisă sub Ne. 163 Trib. Ilfov 


ABONAMENTE: 


de onoare 
particulare 
6 luni 190 








d - 
Asta 


AUREL COJAN 











Natu:ă moartă 


ÎN a 


HENRY DE MONTHERLANT 


— NOTE IN MARGINEA UNUI ESSEU 
DESPRE „GOETHE ŞI MONTHERLANI“ 


Rândurile ce urmează sunt scoase din no- 
tele pregătitoare la un capitol din cartea mea 
„Les Parentes de LEsprit“. Vreau să spun 
cu asta că ele nu pretind să prezinte un 
om și opera sa; cu slaba lor lumină, ele vor 
Sluji în felul lămpaşelor noastre de buzunar, 
pe străzile oraşelor întunecate, să arunce câ- 
teva raze asupra unor puncte cari, pentru 
motive de tot personale, mi-au reţinut in- 
teresul. 

d 


Am impresia că m'am să sfârşese vreo- 
dată cu Montherlamt; el însuși, gândind des- 
pre sine trebue să fie de aceeaş părere. 

Sunt vieţi care se închid ca să-şi împli- 
nească piopriul circuiţ. Mauriac mi Sa 
părut întotdeauna ca șarpele ce-şi muşcă 
coada, ca să nu piardă nimic din veninul 
strecurat. Alţii, ca Paul Claudel îşi urmează 
drumul într'un peisaj cunoscut, sau ca Va- 
lcry se dedică cuceririi unei lumi pe care-o 
construeşte inteligenţa lor. Gide urmează 
drumurile diverse ale imimii și spiritului 
său. La acești creatori, esenţialul nu este 
niciodată pus în discuţie, ci doar acciden- 
talul, în ordinea formală ca și în aceea ma- 
terială. La Montherlant, dimpotrivă trebue 
să fii mereu pregătit pentru schimbarea pro- 
fundă. E1 te descumpănește. Unii cred că 
tot secretul lui Montherlant ţine de pro- 
teismul demonului său. 

Desigur, să m'ai decât două suflete, ca 
Faust, ar simplifica mult luorurile. Dar mă 
îndoiesc că Faust să fi avut numai două. 
Cred că asupra acestui punct, Goethe a 
făcut o concesie publicului. Faust are cel 
puţin şase suflete. Atâtea i-am găsit eu. 
Dealtfel, Proteu (Proteus) e un personaj al 
Tragediei. E de folos întotdeauna să știm 
că Anticii au spus un lucru fiindcă asta 
pe împuţinează şansele de a greşi. Proteu 
e în fiecare din noi, deoarece fiecare sun- 
tem fără încetare, un mănunchiu de fiinţe 
care-şi cer dreptul la viaţă. Nu-i lucru 
uşor, cum arată Peregrinos, să domini aceste 
suflete, să le ţii în frâu. După ce a cunoscut 
învăpăiarea pasiunilor, după ce sa scăldat 
în fluviul sensualităţii, — Montherlant ar fi 
spus: al feeriei realizate -— a sfârşit prin 
a descoperi creștinismul, trecând chiar pe 
lângă stnţenie. Dar, trăind aporape de 
măreție, filosofia îi pare fadă şi spre a-şi 
termina cariera demn, fără să piardă gloria, 
face din moartea sa, un spectacol de Jocuri 
Olimpice: construindu-şi rugul cu proprii- 
„le-i mâini, se aruncă în flăcări, după ce în- 
fruntase mulţimea. 

Lucru demn de remarcat, Lukiam, biogra- 
ful lui Peregrinos, are în faţa eroului său a- 
ceeaș atitudine ca și cititorul mijlociu în 
faţa lui Momtherlant. Mi-am notat odată a- 
ceastă vorbă a unui academician, care ar pu- 
tea fi demnă de Lukian. „Montherlant e pu- 
tred de talent, păcat că e aşa prost“. 

Aici e totul: talentul nu-i deajuns celui 
care-a ales să fie mare. Există chiar nemu- 
riri pe care el nu le- vrea în ruptul 
capului. Dar ce-i de făcuţ, ce să ajungi în- 
tr'o societate de pitici? 

Orice epocă fără credinţă e mică şi uzează 
toate măreţiile vieţii. Doar una rămâne in- 
tactă: Moartea. Eroul încarnează singur mă- 
reţia, în vremile fără credimţă, deoarece 
moartea lui e propria-i împlinire, ultima lui 
naștere, cum Spune Rilke. 

Peregrinos nu este eroic, judecând după 
ce ne spune despre el Lukian, dar moartea 
lui face dim el un erou fără voie. Există o 


ciudată logică în acest destin, mișcător pri, 


neisbânda în cucerirea măreției. 


Nu este mai aspră pedeapsă pentru om. 
decât această situaţie, în care trebue să-şi 
poarte destinul fără ca zeii să se ocupe de el. 

Dar nu e aceasta chiar soarta epocii noa- 
stre? Importanţa lui Momtherlant vine din 


de RAINER BIEMEL 


nevoia lui de a fi mare, împotriva oricărui 
confort, împotriva jurnalismului, a radiofo- 
niei, a pasiunilor, a femeii, a iluziilor, a fe- 
eriei, etc. 

Dacă a spus lucruri juste asupra războiu- 
lui, e fiindcă a înţeles că războiul ucide ma! 
puţine suflete decât pacea. Ii place să repete 
această vorbă a lui Ren6 Quintoa; „Este o 
mere pace în război, aceea de a fi fără 
femei”, 

Dar femeile nu-i vor ierta niciodată de a 
fi arătat că toate marile rele de care suferim, 
au venit dela acel feminism inconștient al 
unei societăţi care proclamă drept lege su- 
p!lemă, slogâtul: tot ce vrea femeia. 

Dinis'aSta decurg, ireatismul; — doriaţele 
luate drept realităţi; dolor'smul: nu se acor- 
dă vaioare decât suferinţei; iluzionismul: se 
preferă realităţii, iluziile. Intr'un cuvânt, 1:p- 
seşte curajul de a spune ce este. 

% 

E curios cum seamănă mulțimile, femei- 
lor. N'au nicio memorie şi nu vor s'audă 
decât ce le face plăcere. 

.% 

Singura carte a lui Montherlant care-a a- 
vut un mâre succes, vreau să spun un suc- 
ces de publice (300.000 exemplare) are ca 
titlu: Les jeunes Filles. A fosţ îmvinuiţ de-a 
fi ales înadins acest titlu, ca să aibă succes 
Pot afirma că învinuirea-ji nedreaptă. Les 
jeunes Filles face parte din seria de române 
din care cunoaştem de câţiva, ani, Les Celi- 
bataires. Şi peste alţi câţiva, vom ceti Les 
Gargons. Monterlant tratează în Les jeu- 
nes Filles problema femeii, așa cum se 
pune epocii noastre. Eroul său, Costals, e an- 
tipatic, el ajunge de nesuferit în ochii citi- 
toarelor, atunci când renunţă la căsătorie, 
fiindcă mu sar putea decide să-și sacrifice 
opera lui de artist şi nici măcar s'o neglijeze. 

«te 

Cum în nouă cazuri dim zece, cititorii nu-l 
cunosc pe Montherlant decât după „Les jeu- 
mes Filles” și conchid că tot restul operei 
sale seamănă acestui roman, aşa cum toate 
cărţile lui Pierre Benoit mu sunt decât re- 
editarea, primei lui cărţi, îţi vine foarte greu 
să le explici omul și opera sa. Situaţia lui 
semănă cu aceea a lui Goethe după „Wer- 
ther“, care a fost socotit imoral. Abia după 
moartea lui Montherlant, când se va putea 
cuprinde cu privirea toată curba vieţii lui 
se va înțelege importanța pe care a putut-o 
avea chiar din timpul vieţii, pentru toţi a- 
cei cari mu exclud măreția, din existenţa o- 
menească, 

că 

A fi sau a nu fi, trebue să alegi. Echili- 
brul nu ajunge. Trebue, ca Pascal, să ai un 
profesor care să te înveţe științele şi un al- 
tul care să te înveţe să le dispreţuieşti. Dar 
mai trebue şi să faci din această viaţă o o- 
peră demnă de forţele creatoare care ne 
poartă. 

E o greșeală să crezi că omul are ceva de 
făcut în viaţa: asta; desigur, nu este greşeală 
mai primejdioasă decât aceea care constă 
din a-ţi îngropa sufletul viu în facere, în 
travaliul care pretinde la o valoare în sine. 

Mai de folos este să te bucuri de viaţă, 
deoarece ordinea plăcerii corespunde cel pu- 
țin unei părţi din noi înșine și poate că prin 
feerie ne va duce în acea regiune în care 
vom putea presmţi fericirea. Căci feeria sim- 
țurilor, îndată ce vom fi realizat-o, se va 
desprinde de noi ca scrumul de ţigare. 

Tot ce atingem e sortit să piară — iată 
formula lui Montherlant, răspunzând la „ră- 
mâi clipă, eşti atât de frumoasă”, a lui Faust. 

Dar fericirea care mu-i închisă în plăcerea 
simţurilor fiindcă răspunde, dimpotrivă. fiin- 
ței noastre întregi, rămâne marea şansă pen- 
tru om, marea lui speranţă. Asupra acestui 
punct Momtherlat se întâlneşte cu Goethe 
şi Stendhal, singurii poeţi cari au avut cu- 


autorităţi "şi instituții 2099 
12 luni 360 


REDAUȚIA și ADMINISTRAȚIA 
BUCUREȘTI 1 Str. Brezoianu 23 
TELEFON 3.30.10 





BLAUE DONAU 


(Din începuturile nuvelistice 
ale lui Duiliu Zamfirescu ) 


' 


Epoca începuturilor epice ale 
lui Duiliu Zamfirescu a dat două 
nuvele mai însemnate. Una din 
ele este Blaue Donau,.un fel de 
romanţare a chipului cum a luat 
naștere celebrul vals al lui 
Strauss. După cum în cealaltă 
nuvelă însemnată a epocei aces- 
teia: „Amintiri din vremuri“, în 
care poetul Depărăţeanu era erou, 
sa plecase dela unge elemente 
reale, tot astfel și aici. In L/Etoile 
roumaine (1/15 Ianuarie 1886, p. 
3), într'o notă se relatează ca au- 
tentică întâmplarea care consti- 
tue subiectul nuvelei Blaue Do- 
nau a scriitorului nostru. Proba- 
bil, fie în presa noastră, fie în 
cea străină care ajungea la noi, 
această relatare circulase și mai 
înainte, iar scriitorul o luase ca 
subiect pentru o nuvelă, impre- 
sionat, pe de o parte, de pute- 
rea pasiunii, căreia femeia îi ră- 
mâne credincioasă; iar pe de alta 
de figura deosebită a lui Iohan 
Strauss. Cu atât mai mult lui, 
care chiar când abordase un su- 
biect pur romanesc, introdusese 


tipul creatorului, era firesc să-i 
fi vorbit figura compozitorului. 
De data aceasta parcă putem re- 
cunoaşte însă și urme din lectura 
lui Balzac, unde se aflau tineri 
provinciali, ambiţioşi, dar fără a- 
vere, așa cum era scriitorul nos- 
tru însuşi, veniţi în capitală pen- 
tru a ajunge, luptând, în ciuda 
calităților lor, cu mari greutăţi 
şi revoltați împotriva societăţii, 
Această notă de revoltă o aflăm 
la Strauss, în nuvela noastră, şi 
dacă ea nu va fi fiind reflexul 
direct al romancierului francez, 


de G. C. NICOLESCU 


m'aş munci, or cât aș scrie, toţ 
un biet șef de orchestră o să 
rămâiu. D-voastră nu înţelegeţi 
cât de grozav e a-și câştiga ci- 
neva pâinea purtându-şi vioara 
pe la mesele bogaţilor; trebuind 
să cânte pe la nunțile fericiților, 
când inima moare în pieptul lui; 
fiind silit a executa un vals când 
ți se pare că îţi trece prin cap 
motivele unei sonate care poate 
te-ar face celebru...! A, domni- 
lor, îmi veţi spune, că eu nu suni; 
şeful unei bande de lăutari; cii 
prea sunt rece în relaţiunile mele 
cu lumea; că prea îmi place mult 
absintul. Prea bine. Dar sunt oare 
mai puţin scripcar, pus la ordi- 
nele D-voastră să vă cânt o bu- 
cată pasionată când mie îmi vine 
să casc, sau să vă fac orchestra- 
ţia Figaro din Barbiero, când mie 
îmi vine să plâng? Au nu am 
dreptul să Yiu rece cu lumea 
care mă ascultă fără să mă în- 
țeleagă? Au nu mi se cuvine 
să-mi caut uitarea cel puţin în 
visele  absintului? Răspundeţi, 
domnilor ! răspundeți ! A... tăceți 
cu toții? Vedeţi bine că am drep- 
tate. Atunci ajunge cu atâta în- 
josire, ajunge !“ (10) In mijlocul 
acestei societăţi pe care ajunge 
să o urască Strauss descoperă la 
tânăra aristocrată Gretchen nu 
numai consideraţie mai multă 
decât i se acorda obișnuit în a- 
semenea cercuri, dar înţelegere 
pentru arta şi sufletul lui neli- 
niştit, astfel că în adâncul lui 
se înfiripă un sentiment firav şi 
delicat pentru această ființă, sen- 
timent care abia suntem lăsaţi 
să-l întrezărim: „Strauss strân= 


este semnul că atunci când com--8€a pentru prima oară, în mâna 


tactul se va lua erectiv, terenul 
era propice unor contaminări. 

Blaue Donau se compune din 
două părți: Gretchen şi Valsul. 
In cea dintâi, este întățişat în 
mijlocul unei nobile societăţi, la 
un castel din preajma Vienei, I0- 
hann Strauss, artist răsfățat și la 
un moment dat revoltat împotri- 
va soartei lui. „Da ! Domnilor — 
zice el, or cât aş face, or cât 


lui, mare şi bărbătească, mâna de 
0 albețe aristocratică a unei fe- 
mei frumoase. Aceasta îl mulțumi 
mult; se simțea mișcat de altceva 
decât de muzică, şi el, cel care 
nu se impresiona sub privirile 
curioase a cinci mii de preten- 
foşi, era atât de mişcat “în cât 
nu ştia ce să răspundă“. 


Er re E e ac O PR IEE 


(Urmare în pag. 2-a) 








„Seninătatea“, atitudinea de 


„superbă desinteresare'“ 


Despre Seninălale 


de ION FRUNZETTI 


faţă de 


tot ce traduce sbaterea necontenită a existențelor consumate de 


orija autoconservării, „izolarea splendidă“ a spiritului 
într'o zonă rarefiată a acţiunii, 


superior 
dar densă de razele unor valori 


pentru receptarea cărora singură contemplația poate oferi climatul 


prielnic, „indiferența olympică“ 


față de fluxul brutal al vieţii, 


țesute din „micimea clipelor cotidianului“, „ieșirea din realita- 


te“, 


„evadarea din timp“, „depășirea biologicului imediat“, etc., 
etc., — oricum ar formula simţul comun, ma; mult sau mai 


DU 


țin pretenţios, postulatul detașării artistului din viața practică, 


APARE SĂPTĂMÂNAL 
PREŢUL 6 LEI 


variantele nu pot camufla substratul identic al prejudecăţii care 
le fabrică. Estetica în numele căreia simțul comun' bate monedă; 
expectorând clişeele verbale de tipul celor enumerate, este, ori- 
cât de caraghioasă ne apare incongruenţa, drag-Doamne, estetica 
slăvitului clasicism. 

Pare c'a fost sortit ca expresia celei mai desăvârșite atitudini 
omenești, rezultat al unei tensiuni spirituale care a mobilizat, ca 
să se aplaneze, toată puterea de control și auto-stăpânire a celor 
mai adânci conștiințe, să se bagatelizeze atât de crâncen, adopta- 
tă drept program și manifest, de căldiceala mediocrităţii uni- 
versale, ca sub efectul unui consemn. 

Mediocritatea de 18 carate a lumii moderne se revendică dela 
clasica „aurea“... uitând că postulatul „liniei de mijloc“ isvoră, 
în antichitate, din dorința de echilibru, de armonie, de conve- 
niență şi simetrie, care se făcea simțită ca o mască de stil a 
omului antic, în toate domeniile vieții sal», tocmai din conștiin= 
ţa abisurilor deschise între impulsurile antagoniste ale frămân- 
tatuluij suflet elin. 

Nietzsche a fost cel dintâi care să pună în lumină caracterul de 
vis compensatoriu pe care atitudinea apollinică îl prezintă ome- 
nirii tulburate de exwcesele nebunești aie sufletului dionisiac. Se- 
ninătatea apollinică este un ideal al omului clasic desbinat în- 
tern de tensiunea forțelor iraționale, telurice, absurde; este un 
desiderat, o prescripţie catharctică — asemenea ataraziei propo- 
văduite de secta știută, — și nicidecum o caracteristică a lui. 

Nici o rețetă mai bună decât calmul visului nu se putea oferi 
tragicei beții a elinului cutremurat de febra lui Dyonissos. Nici 
un „catharsis*. 

Toate acestea le ştiu ce; ce le ştiu, cei pentru care „Naşterea 
Tragediei“ a putut însemna odată o limpezire quasi-catharctică, 
dar nu le știu cei ce le propovăduesc. Faimoasa, splendida 
„complectitudine“ a sufletului goethean, olimpianismul acestui 
„schâne Seele“, atât de apropiat de „Kolokagathia“ eticei  clasi- 
citsmului elin, a fost ca și modelul său antic produsul unei imen- 
se forțe de auto-dominaţie, în stare să opereze neutralizarea pa- 
siunilor și instinctelor care-i minau, orb, nebunește, echilibrul 
spiritual. 

Şi câte mirări nu poate stârni unui cititor ajuns printr'o în- 
tâmplare să cunoască a doua parte din „Faust“, înainte de a 


rajul să laude fericirea. afla că aparține autorului; primei părți, faptul de a descoperi 
SN o ON i N N N N OD d ŢI ae 
Că e. 
(Urmare în pag. 2-a) Că că “a (Urmare în pag. 2-a). 
E > Sâ Ș 
> SA 
ră 
Yo s 


ANUL LI 
SAMBATA 28 NOEMBRIE 1942 


Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU 





Nr. 47 








Îrmaneal și individualitate 


In orice conştiinţă de sine 
echilibrat structurată există 
un sentimemt al proporțiilor. 
Acest sentiment ţine de o anu- 
me modalitate a spiritului de 
a se realiza pe sine însuşi, mo- 
dallitate came înlătură exage- 
rările atât în mic cât şi în 
mare; şi le înlătură pentrucă 
ochiul spiritului uman nu le 
poate observa. Creaţiile mici 
rămân nevăzute, pentrucă sunt 
mici. Pentru a fi văzute, ochiul 
spiritului ar reclama interme- 
diul instrumentelor optice mă- 
ritoare, dar spiritul vrea con- 
tactul direct cu lucrurile, re- 
fuză intermedianii. Cât despre 
creaţiile prea mari — atribu- 
tul este al cantității, ci nu al 
valorii — cu acestea se întâm- 
plă ceea ce Edgar Po observă 
că se petrece cu firmele uria- 
şe: nu sunt luate în seamă, 
deci nu pot face reclamă, toc- 
mai pentrucă sunt mari. Ewvi- 
dent, sentimentul proporțiilor 


este trezit ori de câte ori omul, 


contemplă creaţiile spiritului 
uman. 

Dar în afară de modul con- 
templării, există un acompa- 
niament între om şi spirit, în 
modul comportamentului lor. 

Să ne închipuim o casă uria- 
şe, care ar fi de atâtea ori 
mai mare decât o casă obici- 
muită, de câte ori este mai 
mică macheta acesteia faţă de 
dimensiunile ei normale. Odăi- 
le în miniatură, fireşte, sunt 
imposibile pentru corp; cele cu 
înălțimi şi lărgimi de peşteri 
uriașe sunt imposibile pentru 
mervi. 

Lucrurile se întâmplă la, fel 
şi cu spiritul; nu-i sunt de fo- 
ios nici machetele, nici gyotu- 
rile închise în pereți cu înăl- 
țimi  âmspăimântătoare. Atât 
infimul cât şi monstruosul re- 
prezintă exagerări în mic sau 
în mare ale normalului, iar'e- 
fectele lor uneori oscilează în- 
tre spaimă și râs, după cum 
insul este mai puţin sau mai 
mult liber. 

Nu împărtăşesc întru totul 
bucuria lui Chateaubriand de 
a constata că geniul Creştinis- 
mului a introdus măsura cu- 
venită — „le juste milieu“, 
cum scrie el — în artă. Dar 
este, fără îndoială, um câștig 
deplin acela pe care l-a adus 
acelaşi geniu, pentru elibera- 
rea omului, trezindu-i senti- 
mentul potrivitei măsuri a lu- 
crurilor, care ţin de vieața lui 
intimă, care răspund tensiunii 
de a se realiza ca individ, 
structurându-i conştiinţa de 
om, În acest sens, în Creşti- 
nism, filosofia cultă își aude 
ecourile celor mai adânci che- 
mări alle sale, dacă nu cumva 


chemările sunt în Creştinism, * 


dar ecourile în filosofie. 
Pentru ca să strâng unghiul 
vederilor, amintesc că realiza- 





TANTIZI DEMETRIADE-STEF AN 


de G. ENACHE 


rea  îndividului, deplinătatea 
lui nu se înfăpțuieşte numai 
prin artă, ci mai cu seamă, 
gândindu-ne la omul de rând, 
aşa cum suntem cei mai mulţi, 
prin lucrurile mărunte, pe 
care le istovim şi le trăim zi 
de zi într'un cuprins de locuri 
şi de gânduri, care de multe ori 
rămân ştiute mumai de noi, de 
fiecare în parte. Bucuria sau 
tristețea, mulțumirea sau du- 
rerea cu care marinarul ridică 
ancora, ancora lui, sunt fapte 
de vieaţă, care pentru ins au o 
semnificaţie mai proprie decât 
aceea pe care o poate avea tre- 
cerea corăbhei aceluiaşi mari- 
nar prin apele întinse ale Me- 
diteranei. 

Intensitatea semnificației cu 
care un lucru întră în viața 
unui om este în strânsă legă- 
tură cu măsura în care aczst 
lucru se integrează” în sfera 
trăirii, a lui Erlebnis — cum 
ar spune Dilthey — a expe- 
rienţei creatoare a acelui om. 
In aceeași măsură semnifica- 
ţia relaţiei dintre om şi lucru 
devine mai proprie. 

Este adevărat că, pentru un 
suflet reprezentativ, Egiptul 
Plinamidelor şi al Sfinzului o- 
feră un prilej de structurare 
psihică, de individualizare mai 
adâncă decât roata cârmei la 
care veghiază matelotul, însă 
contemplația mormintelor fa- 
raonilor este un fapt cu multă 
generalitate şi gratuitate, care 
le lasă pe acestea în toată mă- 
reția şi independența lor, pen- 


tru pelerinajul unei omeniri 
intregi, în vreme ce, pentru 
marinar, roata  cârmei  coră- 


biei, având o apartenenţă limi- 


„tată la vieața lui, a marinaru- 


lui, poate oferi o semnificație 
cu totul particulară sub rapor- 
tul realizării individului însuşi 
ca atare, sub raportul indivi- 
dualizării lui. 

Mutând pe un alt plan pro- 
blematica semnificației lucru: 
rilor pentru vieața omului, cu 
oarecare imaginaţie şi elastici- 
tate de spirit ne putem închi- 
pui, în locul umei Piramide, un 
car de luptă sovietic, iar în 
locul roatei de pe punte, o" 
umeltă de războiu românească, 
oricare ar fi ea; proporţiile 
sculelor noastre de bătaie sunt 
în deobşte cunoscute. 

Privit ca piesă de muzeu," 
un car de luptă vast, produs 
al orgoliului slav, este încăr- 
cat, fără îndoială, cu o impre- 
sionantă sarcină uluitoare; în 
măreția lui monstruoasă, poate 
absorbi atât de mult privirea 
admirativă a contemplatorului, 
încât o grenadă, sau un tun 
mărunt, ba chiar un car de 
luptă de-al nostru, puse ală- 
turi, ar putea rămâne neobser- 
vate. 





(Urmare în pag. 4-a) 


i 


2 





TEATRUL NAȚIONAL : „IPHI- 
GENȚA LA DELPHI“ piesă 
în trei acte de GERHART 
HAUPTIMANN. i 


Gerhart Hauptmann a împlinit 
80 de ani, ceeace reprezintă nu 
numai o adevărată vârstă de pa- 
triarh, dar, pentru d-sa, şi o via- 
ță plină de mari realizări în do- 
meniu] literilor şi în special al 
literaturii dramatice. 

Marea sa persenaliiate a depă- 
șit de mult şi graniţele propriei 
“ţări şi cadrele culturii germane, 
aparţinând lumii întrezi. 

Imbrăţişând un interval de 
timp atât de lung, i-a fost dat lui 
Gerhart Hauptmann să asiste la 
apariţia, triumful şi declinul mul- 
tor curente literare şi, dela sine 
înţeles, la tot felul de experien- 
țe în materie de teatru, 

Ca mare scriitor ce este, aces- 
tea nu sa putut să nu-şi aibă re- 
zonanța Jor în sufletul său, cons- 
tituind fermentul unor opere care, 
evident, trebuiau să poarte am- 
prentele dominantelor culturale 
din acel timp. 





GERHART HAUPTMANN 


S'a spus adesea că operele sale 
mar fi străine de infiuenţele lui 
Zola, ale lui Tolstoi, ale lui Ib- 
sen, Strinaberg sau Maeterlink. 

Aceasta este sigur, dar ele au 
trecuţ mai întâiu prin puternica 
lui personalitate. 

Privite în felul acesta, influen- 
țele nu mai sunt influenţe în fe- 
lul în care se înțelege în mod 
curent, ci reflexul unei mari în- 
tuiţii creatoare. 

In ce priveşte „Iphigenia la 

* Delphi“, scrisă, după cum se spu- 
ne, la vârsta de aproape 80 ani, 
ea se prezintă sub raportul te- 
chnicei teatrale, într'o factură 
clasică, străbătută, totuşi, de un 
anumit suflu care aminteşte cer- 
te preocupări simboliste. 

Evident, țoate operele clasice 
au un fond mistic sau simbolist 
și nici nu se poate să nu aibă; 
n'avem decât să ne gândim la a- 
dâncul sentiment religios care 
străbate înălțătoarele pagini ale 
lui Eschil sau la puternicul sens 
al destinului din toată opera lui 
Sofocle. 

Atât numai că, în opera lui 
Haupitmann, — şi de aceea am 
făcut o menţiune specială — sim- 
bolismul piesei se de'aşează, este 
extrinsec  personagiilor, nu-i în 
însăşi esenţa lor, nu-i rezultanta, 
desfăşurării operei, ci, ca să 
spun astfel, apare ca o idee tea- 
trală ncuă. 

In cazul de faţă, noutatea tea- 
trală în „Iphigenia la Delphi“ 
stă în ideea de iertare, de împă- 
care, în absosvirea eroilor de im- 
placabila răzbunare a zeilor, ast- 
fel că piesa are o deschidere spre 
lumină şi azur, sub semnul lui 
Apolon, nu a zeiţei morţii şi a 
răzbunării. 

S'ar putea spune că Haupt- 
man a urmărit să rezolve una 
dintre cele mai puternice teme 
ale teatrului antic, care împreu- 
nă cu aceea a lui Edip şi a ur- 
mașşilor lui constitue şi una din- 
tre cele mai sângeroase tragedii 
— întrun mod cu totul personal, 


într'o spiritualitate și  apoleoză: 
aproape creştină, 
După cum se vede, trasediile 


Atrizilor, care au fost reluate 
rând pe rând de fiecare dintre 
cei trei mari tragici greci, fola- 
site după aceea de Racine şi de 
Goethe, iar acum în urmă, într'e 
surprinzătoare şi minunată tra - 


gedie, tratată bineînţeles mai 
mult decât fantezist, de Girau- 
doux — Electra — constituie şi 


astăzi un subiccţ de mare presti- 
giu departe de a fi perimat, fie- 
care nouă operă prezentându-se 
cu factura, culoarea şi personali- 
tatea ei proprie. 

Desigur că simplitatea acţiunii 
din piesa lui Haupimann — şi 
S'ar putea vorbi chiar de o uni- 
tate de acţiune şi de o unitate 
de timp şi de loc — par să arate 
că prima intenţie a autorului a 
fost să încerce o anumită expe- 
rienţă dramatică prin respectarea 
technicei clasice tradiţionale cât 
mai ortodox cu putinţă. E 

Dar, în rezolvarea ei dramati- 
că, nu există în piesa lui Haupt- 
mann, cum Sar crede şi cum ar 
fi de așteptat într'o tragedie cla- 
sică, un desnodământ care să fie 
culminarea logică a conflictului 
dramatic, indiferent dacă el este 
creiat de puterea pasiunilor 0- 
mevreşti prin ciocnirea lor reci- 
procă sau, din contra, se datoreş- 
te intervenției destinului. 

Sup acest raport, piesa are o 
evoluţie tocmai în sens invers, 
tensiunea în loc să meargă tot 
timpul în creștere. este în destin. 
dere pe măsură ce piesa înain- 
tează, iar autorul ,în loc să mear- 
gă spre un punct de maximă iîn- 
tensitate, pare din contra, că ur- 
măreşte să obţină acel vag ca- 
racteristic operelor simboliste. 

Prin urmare nu gradaţia, nu 
încleştarea care țrebuia să pro- 
ducă ea însăşi desnodământul, ci, 
după toate sbuciumările, calmul 
extatic, împăcarea şi liniștea ca 
punct terminus. 

Intw'o astfel de piesă, ritmul 
Cramatic 'evident că va îi şi el 
descreccent și lent. Nici frămân- 
tarea Electrei şi nici manifestă- 
rile nebuniei iui Oreste, cu toate 
aparențele contrarii, nu pot da 
Diesei însuşiri dinamice, lucru 








UNIVERSUL LITERAR 


Cronica dramatică 


care de altfel se întâmplă şi în 
piesele lui Maeterlink, piese sim- 
boliste prim excelenţă, care sunt 
greoaie şi fără. viaţă sub raport 
dramatic. 

După toate cele spuse mai sus, 

cred că acesta este locul pe 
care-l are „Iphigenia ia Delphi“ ; 
ea este in primul rând o operă 
de o mare valoare literară. Sub 
acest aspect, indiscutabil că re- 
prezentarea : ei pe scena Teatru- 
Jui Naţional a constituit o ade- 
vărată sărbătoare arlistică, 
„La această admirabilă prezen- 
tare, care reprezintă în acelaș 
timp gi sărbătorirea lui Gerhart 
Hauptmann, a contribuit într'o 
deosebit de mare măsură, direc- 
ţia de scenă încredințată oaspe- 
telui nostru, d. Paul Mundoirf, 
care a reuşit să ne dea totodată 
şi un spectacol de mare artă ad- 
mirabii stilizat, dar şi un frumos 
exemplu de punere în scenă, 

De aceea, pe lângă încântarea 
spectacolului în sine, desigur că 
trecerea d-lui Mundort prin Ro- 
mânia S'ar putea să aibă şi alte 
influenţe binefăcătoare, cei cari 
ar avea mai mult de câştigat 
fiind înșiși interpreţii. 

Și, poale, d. Vraca în primul 
rând, 

S'ar putea întâmpla ca, — dacă 
nu mă înşeală memoria — după 
cum cu ani în urmă trecerea lui 
Barnovschi prin Bucureşti, să fie 
un punct de plecare pentru un 
anumit Vraca în teatrul mostru, 
tot aşa şi trecerea d-lui Paul 
Mundort pe la Teatrul Naţionali 
să însemneze pentru mareie nos- 
inu acto: a doua etapă importan- 
tă in cariera d-sale. 

Dar despre asta, cu altă ocazie. 

In cadrul acestei cronici, ţot ce 
se poate spune deocamdată este 
că d. Paul Mumdort l-a scos de 
multe ori pe d. Vraca din Vraca 
şi, atunci când a reuşit s'o facă, 
jocul d-sale sa prezentaţ cu o 
altă tonalitate, ge o artă supe- 
rioară. 

In concluzie, d. Vraca, în ro- 
lul lui Oreste, a avut o creaţie 
frumoasă, depăşind multe din 
prezentările d-sale anterioare şi 
marcând o îmbucurătoare ten- 
dinţă de înnoire. 

D-ra Eliza Petrăchescu în ro- 
lul Electrei, principalul persona- 
giu femenin, dacă sub raportul 
jocului de scenă luat în sine a 
putut fi apreciată, în schimb cred 
că a abuzat prea mult de orga- 
nele d-sale vocale. 

A strigat prea mult și, aceste 
strigăte, oricât ar fi fost de pu- 
terrice spre a părea dăsnădăj- 
duite, şi a evidenția astfel sbu- 
ciumul ei sufletesc, nau reuşit 
să fie convingătoare. 

Le lipsea ceva, acel ceva fără 
de care na putut să treacă nici 
um fior comunicativ dincolo de 
rampă; poate că efectul lor toc- 
mai din cauză că erau așa de 
crispante a fost contrariu celui 
aşteptat. 

D-na; Lili Popovici, în Iphige- 
nia, al:cărei rol de Mare Preo- 
teasă, prin firea lucrurilor este 
departe de frământările şi sbu- 
ciumul Elecirei, a avut o creaţie 
pertect adecuată personagiului şi 
textului. 

In restul distribuţiei, d-nii Ul- 
meni, Brancomnir, Mitru, Botta, 
Ene, G. Atanasiu, C. Niculescu, 
în măsura rolurilor pe care 


apoi tipul unui capitalist, fără 
vreun orizont, craiu, bon vivant 
şi, în fond, om de treabă, — de 
altfel, în piesa lui Paul Gavault 
toți suint oameni de treabă, până 
şi şeful de birou care nu-i decât 
un biet biurocrat cu micile lui 
tare specifice iar nicidecum un 
personagiu antipatic, 

Incontestabil că de cel mai 
mare preţ pentru reușita acestui 
spectacol este prezenţa d-lui Be- 
ligan cu marea lui priză în pu- 
blic pe deoparte, iar pe dealtă 
parte jocul savuros al d-nei Ni- 
netta Gusti, joc în acelaş timp 
degajat şi inteligent. 

Alături de ei, trebue menţio- 
nată deasemenea prezenţa d-lor 
Nora -Piacentini şi Mircea Septi- 
lici, a căror apariţie este întot- 
pisepi cui bine primită de specta- 
ori, 

Ca joc, însă, aceiaşi de tot- 
deauna: tot Mircea Septilici şi tot 
Nora Piacemntini ! 

Ori când, ori unde, în orice si- 
tuaţie scenică, 

In defintiv, de ce ar face vreo 
srorțare, dacă nici rolurile în care 
oarecum s'au „specializat“ şi nici 
directorii de scenă cu care lu- 
crează nu le cer mai mult ? 

Si poate nici publicul ? 

D. Virgil Vasilescu, în rolul ta- 
tălui care-şi adoră fata, îi trece 
cu vederea tţoanele şi care, bogat 
fiind, se slujeşte de bogăţia lui 
nu numai pentru a-şi oferi satis- 
facerea capriciilor lui şi ale fetei 
lui, ci ca să facă din când în 
când și ..puţțintei bine“, a fost 
foarte bine, cu un humor usor 
nuanţat si o prezentare acreab'lă. 

Avariţia cuplului Mingassol — 
tatăl si fiica — reprezentaţi prin 
d. Marcel Enescu și  Clody 
Berthola,  delicioasă : machiaj, 
îmbrăcăminte, gest, vorbă, totul. 

O prezentare deasemenea a- 
greabilă şi în acelaş timp carica- 
turală, desigur că şarjată. dar în- 
tr'un mod inteligent, a fost şi a- 
ceea a d-lui N. Antoniu în rolul 
functionarului cu preocupări și 
veleităţi poetice. 

D-ra Cella Marion, în rolul mo- 
delului Mimi. a fost o bumă înter- 
pretă a fetei tinere care crede în 
marile talente ale bărbatului pe 
care-l iubește. 

Ceilalţi, d-nii Titu Vedea, Ion 
Gheorghiu şi 1. Dănescu, chiar 
dacă au avut roluri mai puţin 
împortante, au fost cu toţii în 
ton. 

In ce priveşte regia d-lui Ion 
Sahieh'an, incontestabil că la wn 
spectacol reuşit, o mare parte 
din merit îi revine de drevt di- 
rectorului de scenă. așa că n'ar 
mai fi nimic de adăozat. 

Decorurile d-lui Mircea Septi- 
Jlici foarte agreabile. 


TEATRUL „MUNCA ȘI LUMI- 
NA“: „BRÂNDUŞA“, piesă în 
3 acte de BRIEUX. Traducere 
de EMIL GÂRLEANU. 


In momentul de faţă, Teatrul 
„Muncă şi Lumină“ prezintă o 
piesă cam uitată, dar cu multe 
calități dramatice, piesă natura- 
listă, cu o puternciă coloratură 
socială. 

Brânduşa, fată de cârciumar de 
țară, care însă a făcut studii, ne- 
împăcată cu mediul de acasă, a- 
junge până acolo încât își pără- 
seşte casa părintească, făcând o 
experienţă de viaţă pe propria 
ei socoteală, experienţă din care 
iese învinsă şi se vede obligată 
să se întoarcă ]a părinţi. 

Prin gura ei aflăm toată dra- 


i ma tinerelor fete cari ar încerca 


ELIZA PETRĂCHESCU 


le-au avut, au contribuit, cu în- 
țelegere deosebită, la prezentarea 
acestui spectacol în condiţii cât 
se poate de bune. 

Incă odată, sub raport artistic, 
aducerea pe scena Teatrului Na- 
țional a „Iphigeniei la Delphi“, 
pe lângă semnificaţia sărbătoririi 
unuia dintre cei mai mari autori 
dramatici în viaţă, a constituit şi 
o manifestare artistică ce se a- 
şează pe o treaptă înaltă față de 
multe din reprezentațiile cu care 
suntem obicinuiţi, 


„TEATRUL DIN  SARINDAR: 


„DOMNIŞOARA DE CIOCO- 
LATA“ comedie în 4 acte de 
PAUL GAVAULT, traducere 
şi modernizare de MIRCEA 
BEPTILICI şi RADU BELI- 
GAN. 


Teatrul din Sărindar oferă pu- 
blicului o comedie plăcută, amu- 
zantă, tinerească, 

Nimeni, desigur, nu se va apu. 
ca să judece o revistă, o comedie 
muzicală sau o piesă bulevardie- 
ră după criteriile dramei roman- 
tice sau după canoanele  trage- 
diei. : : 

Sunţ criterii şi criterii. 

Judecată după criterii docto- 
rale, „Domnişoara de Ciocolată“ 
este fără îndoială o lucrare fără 
vreo valoare dramatică, 


Ca piesă  bulevardieră, în 
schimb, este bună. 
Se râde. 


Ceva mai mult, pe un plan mi- 
nor, sunt şi  oarecari creionări 
bine prinse : deoparte aceea a 
prietenului primitor şi bun, de 
altă parte aceea a amicului abu- 
ziv, dar nu rău la suflet; avem 


! i să-şi 





câştige cinstit existenţa, 
munca de rob care le aşteaptă 
în marile capitale — în speţă 
Parisul, — tentaţiile de care tre- 
buie să se ferească, căderile la 
care sunt expuse, exploatarea 
unora, cinismul altora, în fine 
lipsa de umanitate a unei întregi 
societăţi, a Statului însuşi, care 
contribue la desrădăcinarea lor 
sufletească  pentruca la mrmă, 
tocmai când trebuie să-şi ono- 
reze poliţa, să le lase în drum. 

Bine înţeles, o pledoarie în 
toată regula, cu concluzie cu ţot 
pe care o trage de altfel şi 
Brieux, conform unor concepţii 
artistice care nici astăzi nu au 


- fost total depășite, de a nu lăsa 


nimic nespus — Voltaire arun- 
case cândva minunata lui buta- 
dă „le secrât d'etre ennuyeux 
c'est de tout dire“, concluzia. fiind 
aceea că nu trebue să te depăr- 
tezi de albie şi că salturile prea 
brusce sunt, în viață, primej- 
dioase, 

Piesele lui Brieux aproape în- 
totdeauna pun probleme sociale 
puternice, le pun impresionant 
și cu o anumită „insistenţă“. 

Poate de aceea — şi numai 13 
«Comedia Franceză“ sau la „O- 
deon“ — singura piesă care se 
mai reprezintă - este această 
„Brânduşa'“ în care deasemenea 
autorul folosește scena ca o tri- 
bună pentru a-şi expune ideile 
lui sociale şi umanitare. 

Nu-i mai puțin adevărat, însă, 
că această piesă are și reale ca- 
lităţi: o incontestabilă atmosfe- 
ră dramatică, o observaţie psi- 
hologică pregnantă, reală şi jus- 
tă a  personagiilor, redarea cu 
mare precizie a mediului social 
francez — notația realistă era 
un punct de onoare pentru anu- 
miţi scriitori — dragostea părin- 
tească dar şi încăpățânarea țăra- 
nului odată o hotărire luată, în- 
fine aspiraţiile de evadare sufle- 
tească şi fizică din mediu, mira- 
jul unei vieţi în mijlocul unei 
alte lumi, etc. 

Prezentarea ei de către Teatrul 
„Mumcă și Lumină“ a fost cât se 
poate de bună cu mijloacele de 
care teatrul dispune. 











NUMĂRUL VIITOR 


al revistei noastre (48) va 
apare — așa cum am anun- 
țat — la 10 Decembrie. 





Tn rolul principal, surprinzător 
de bine, de caldă şi de comuni- 
cativă, d-ra Raluca Zamțirescu, 
după cât se pare, încă elevă la 
Conservator, pășina pe scenă 
pentru prima dată. 

D. Cezar Rovinţescu, în rolul 
tatălui, deusemenea bine. 


„0 Ci daca tă RD aaa d 
P 





er 
"E 
IE 


PĂR E Pair i 
08 aie vieti A PURE ie lie e 






RALUCA ZAMFIRESCU 


D-sa are adesea momente şi 
accente sincere care trec dincolo 
de rampă, se impun şi stăpânesc 
sala. 

Păcat îusă că de multe ori — 
şi aceasta se observă atunci când 








are de spus câte un pasaj mai 

lung — începe să accelereze de- £ 
bitul verbal, dând impresia că - 
mai mulţ ar vrea să se debara- : 


seze de text, decât că îl „joacă“ E 


Sau că se grăbeşte să termine ca - 
să iasă cât mai repede din scenă, * 

D-na Coca Ştefănescu, mama 
Brândușşei, a avut tot timpul cu- 
loarea, căldura şi firescul nece- 
sare rolului. 

La reuşita acestui spectacol au 
mai contribuit în roluri de an- 
samblu d-nele Mimi Rovinţescu 
şi Tatiana Hulibin, cum şi d-nii 
Nicolae Bănescu, Gheorghe Da- 
mian, N. Ştefănescu, D. Mugur, 
Gh. Didilescu şi Anton Buiacici. 

Meritul acestui specacol, însă, 


"în cea mai mare măsură îi re- 


vine d-lui Victor Ion Popa, care 
1 avut direcţia de scenă şi în 
xeneral Teatrului „Muncă şi Lu- 
mină“ cu care dealtfel d-sa în 
mare măsură se confundă. 

Se poate spune că pentru arta 
tramatică acest teatru este mai 
mult decâţ o academie. 

Şi aceasta porneşte în . mare 
varte dela d. Victor Ion Popa 
care ştie s'o transmită şi echipei 
din jurul d-sale, căci altfel nu se 
explică acest miracol, ca, în con- 
diţiunile în care este nevoit să 
'ucreze, adică cu mijloacele pe 
care le are, cu publicul care vine 
şi, de ce n'am spune-o, cu per- 
sonalul artistic care-i stă la în- 
demână, foarte meritoriu fără în- 
doială, dar nu aceala pe care 
poate şi l-ar fi dorit, poate totuşi 
să prezinte atâtea spectacole 
bune în condițiuni pe care alte 
teatre, care au cu totul alte po- 
sibilităti, nici nu au încercat şi 
nici măcar nu încearcă să le a- 
bondeze. 


ALEXANDRU DRAGHICI 





(Urmare din pag. I-a) 


identitatea autorului ! Care, pe 


de-asupra, este și înfierbântatul 


autor al lui „Werther!“ Pe drept cuvânt o vorbă a unui amator 


de paradoxe ieftine, categorisea 


totuşi cu multă justeţe, de data 


asta, pe Goethe drept „cel mai romantic dintre clasici ş. cel mai 
clasic dintre romanţici“, înțelegând prin romantism deslănțuirea 
iraționalului și prin clasicism, măsura sigură a raţiunii 

In perspectiva aceasta, se poate lesne înţelege oroarea de ro- 
mantism, pe care o resimte firesc oricare reprezentant al simţu- 
lui comun. Se poate spune că mu există nimie-mai puţin cu pu- 


tinţă decât un prost romantic. (Există un 


realizat prin imitaţia atitudinii 


romantism prostesc, 
romantice, de către un medio- 


cru sau submediocru, care o valorifică fără s'o trăiassă, şi-i râv- 


neşte avantagiile de ordin spect 


acular, sfârșind prin a o adopta, 


așa cum adopț; moda gulerului în verif sau o reverelor de 90 de 
grade : fără justificarea nici unei nevoi interioare). Un prost care 
să fie structural romantic, este o imposibilitate. Mai curând idio- 
tul — treapta patologică a inteligenței — poate trăi atitudinea 


romantică, decât prostul pur și 
„băiat deștept“ sau „băiat 


simplu, prostul normal, prostul 


bun“. 


Prostia este prin deţiniție aderentă la clasicism, pentrucă stilul 
atitudinii clasice se caracterizează, aparent, prin formă. Exigenţa 


formală reieșind, la o considerare 


drept principala "caracteristică a 


superțicială a clasicismului, 
aceste; atitudini față de lume și 


de viaţă, nimic mai îspititor pentru o inteligență debilă decât în- 
tegrarea în ordinea unui stil de viaţă cure să-i confere, din afară, 
forma pe care dinlăuntru nu poate spera cu nici un chip s'o poa- 
tă crește. (E doar știut că organismele nu se desvoltă decât acolv 
unde elementele seminale există și găsesc mediu prielnic încol.- 
țirii). Nimic mai lesne pentru un prost decât să fie echil.brat: 
pentrucă, neavând CE anume echilibra“, echilibrul se stabileşte 
înainte de a se ji; pus problema desechilibrării. Lipsa oricărei ten- 
siuni interioare — datorită lipsei oricărei adâncimi interioare în 
care forţele antagoniste ale omeniei subterane să se poată ciocni 
— prilejueşte prostului o seninătate imperturbabilă. Nu însă o 


ce 


seninătate „îngerească“, 


(îngerii au totuşi — în reprezentările 


omenești, fie ele artistice sau altfel — un surâs de misterioasă, 
atitudine avizată : ştie el ce știe portretul Giocondei, atât de în- 
gerește senin, atât de nefiresc surâzător). 

Proștii sunt, cu drept de monopol, acaparatorii unei seninătăţi 
grave, a unei întimidante, demne şi pline de responsabilitate va. 


cuități afective care le conferă o 


nător-impasibilă. Incapabilă să-și analizeze 


înfățișare nu se poate mai impu- 
deficiențele,  pros= 


tia este încântată de sine. După cum, faptul de a nu fi în stare 
să-și întoarcă asupra ei însăși lumina conștiinței, pentru simplul 
motiv că mare nici o lumină conştiinţa prostului, fereşte pe pose- 
sorul său de perspectiva prăpastiilor interioare revelate ochiului 
spiritual al oricărui îns ce depășește media cât de cât. Așa se 


face că seninătatea gravă, majes 
al cărei interior răsună a clopot 


tuoasă ca însăși statuia de bronz 
dogit, este la proști căptușită de 


un sentiment paradisiac al securității, cu atât mai justificată cu 
cât vacuitatea este mai net suverană a conștiințe; respective. 
Un diavol pezevenghi și tragice al culturii românești definea 


odată prostia ca fiind lipsită de păcatul originar. Acel 


„Eritis 


sicuț Deus“... al șarpeluj din paradisul legendei biblice, nu î-a 
putut tenta niciodată, pentru simplul motiv că proștii sunt, în- 


irum oarecare fel, ca Dumnezeu: veșnic 


identici cu ei înşişi. 


niciodată în primejdie să se tăgăduiască, să se depăşească, să-și 
devină lor înșile de nerecunoscut. Departe de tortura celor două 


suflete pe care fausticul Goethe 


și le simțea sălășluind în piept, 


proștii mau reușit să-și surprindă niciodată măcar unul. „Eter- 
nels et muets ainsi que la matiere“, proștii sunt seninătatea ab- 
solută, seninătăţile toate la un loc, mănunchi de bolte azurii, cu 


atât mai boltite și maj azurii, 


cu cât îmbracă, dedesubtul lor, 


expansibilitatea nelimitată a unor goluri mai perfecte. 





ION FRUNZETII 


toarei sale soţii, 


e 


TREI OASPETI CROAŢI 
Viaţa culturală croată este 


prin tradiţie, prin spiritualitate 
naţională şi prin prețuirea seri- 
pasă ce i se gă, un bun cu care 
acest popor se poale mândri. 

Cartea, cu toate tărâmurile ei, 
teatrul, dansul, muzica, deţin, în 
mijlocul civilizaţiei croate, locuri 
întradevăr de cinste şi am pu- 
tea spune, îndeplinind roluri vi- 
tale. 

Legăturile de prietenie ce ne 
apropie de poporul croat, sunt 
pe cale de a duce la o mai bună 
cunoaștere reciprocă, 

Muzica, grai universal, a înce- 
put să desch:aă calea unora din- 
tre cele mai elocvente. 

Intr'o singură săptămână, trei 
mărturii de artă muzicală croată 
Rau înlănțuit, îm capitala noa- 
stră, deschizându-ne favorabile 
perspective de înțelegere şi de a- 
preciere a feluritelor ei forme 
de manifestare. 

Maestrul Lovro Matacic a pu- 
tut ilustra una din cele mai 
complexe și mai exigente ramuri 
de interpretare, dirigenția sm- 
fonică, conducând la pupitrul 
„Filarmonicei“ noastre un con- 
cert simfonic de un nivel de 
analiză şi realizare realmente 
superior. 

D-sa este un .muzician deplin, 
prin temperament, cultură şi 
pregătire tehnică. Tălmăcrile 
d-sale o spun răspicat, Sunt 
construite logic, trainic, sunt 
trăite viguros şi susținut, sunt 
obţinute cu mijloace de condu- 
sigure, de 


cere orchestrală 
promptă înriurire, creatoare de 
linii hotărite, temeinice, fericit 


îmbinate în continu:tate şi sens 
general. 

Simfonia în mi minor de An- 
ton Bruckner, o s'mfonie uriașe 


BLAUE 










28 Noembrie 1942 === 


ca proporții şi în care muzica, 
poate prea restirată,  ftreamătă 
totuși într'o rară profuziune, a 
fost asțiel interpretată de acest 
dirijor de concepţie şi resurse 
de autentică valoare şi însemnă- 
tate, încâţ a fost ferită de a pă- 
rea friabilă, împrăștiată, sau de- 
pănată în prea mare lungime, 
încât a putut apâre cu adevărat 
ca o operă impunătoare, bogată 
și adesea interesantă a unui 
mare simfonist. 

In acelaş concert şi într'un 
recital propriu, d-na Melita Lor- 
covic, pianistă croată, şi-a valo- 
rificat un deosebit de darnic 
talent, 

Virtuositate plină de ușurință, 
vii porniri temperamentale, brio 
puternic, în slujba unui reperto- 
riu de remarcabil eclect:sm, au 
stârnit şi întrun concert şi în- 
traltui aplauzele unanime ale 
publicului românesc, 

In sfârşit, la „Opera Română“ 
unde a interpretat, in două spec- 
tacole extraordinare, „Tosca“ şi 
pe „Desdemona“ din penult'ma 
operă a lui Verdi, „Otello“, d-na 
G'urg'a Lepe, dela Opera din 
Zagreb, şi-a cucerit un succes 
de calitate prin graţia elasului 
şi a jocului d-sale, prin fineţe 
muzicală şi scenică, printr'o sti- 
lizare generală a creaţiilor d-sale 
care au dovedit constant distinc- 
ţia talentului a-sale, prezenţa de 
gust artistic în totul și excelența 
școalei d-sale lirice. 

Aceste trei afirmări, pe lângă 
aportul ales adus în concertele 
și la „Opera“ noastră, au contri- 
buit desigur să accentueze sm- 
patia şi curiozitatea cu care vom 
aștepta, pe viitor, să ne docu- 
mentăm mai departe asupra mu- 
zicii şi muzicienilor croați. 

ROMEO ALEXANDRESCU 


DONAU 





(Urmare din paz. 1-a) 


Nuvela e construită în bună 
parte tot prin mijloace romaneşti, 
dar scriitorul caută să înlăture 
cât mai mult de pe primul plan 
partea amoroasă, în locul căreia 
tace loc problemei artistului, aici 
mult mai intens pusă decât în 
prima nuvelă, cu atât mai mult 
cu cât de daia aceasta este îm- 
perecheată și cu alt element. In 
Amintiri din vremuri, împlinirii 
dragostei celor doi eroi nu i se 
opuneau decât prejudecățile. Aici. 
între cei doi stă prăpastia deose 
birilor sociale atât de adâncă în 
cât, deşi amândoi speră, niciunul 
nu îndrăzneşte să mărturisească 
măcar, necum să lupte pentru a 
se apropia. Este de remarcat de 
altfel în această nuvelă, care, fi- 
reşte, nu este o capodoperă, dar 
care rămâne o treaptă în evolu- 
ţia nornială a epicei noastre, o 
artă, în care scriitorul va excela 
mai târziu, a sugerărilor, adică 
un dar de a indica gesturi, ac- 
iuni şi stări sufletești nu din 
descrierea lor amănunțită, ci in- 
direct, prin redarea unei frânturi 
de frază, a unei mişcări, de pildă. 
Am văzut în ce chip abil, suge- 
rând sfiala cu care eroul, el în- 
suși, îndrăznea să creadă în rea- 
litatea acelui sentiment, redă sta- 
rea sufletească a lui Strauss în 
momentul când simt că altceva 
decât muzica îl mișca. Tot în 
chipul acesta, ni se sugerează ad- 
miraţia care devine o dragoste 
ascunsă a tinerei Gretchen pen- 
tru artist. Ea este înfățișată sin- 
gură în mijlocul naturii, privind 
ceva de dincolo de realitate, ceva 
„trist“, „dulce“ şi „plin de far- 
mec“, fără să se insiste, Abia 
din purtarea ei cu Strauss ne 
dăm seama limpede de ce căuta 
singurătatea și la ce gândea ea 
atunci. Și mai ales, abia la sfâr- 
şitul nuvelei cunoaștem că senti- 
mentul -ei secret fusese foarte pu- 
ternic. In partea a doua, Valsul, 
arta aceasta a sugerărilor conti- 
nuă. La artist vine un nobil care 
comandă un vals în cinstea vii- 
care adesea îi 





Henry de Montherlant 


E! afirmă dreptul omului 


proprie, prin exprimarea cea mai deplină a 
tuturor sufletelor pe care Dumnezeu le-a 
sădit în fiinţa sa. Lucrul e bine să se ştie, și 
în legătură cu aceasta să notăm că există 


În „Les jeunes Filles” câteva 


fericire care sunt tot ce s'a scris mai fru- 


(Urmare din pagina I-a) 


la măreţia-i să-şi trăiască 


pagini despre 


mos asupra acestui subiect. (Și multe citi- 


toare ajungând aci ar trebui 


cu Moatheslant, deoarece el arată că dacă 
hărbatul ignoră cu totul fericirea, femeea o 


presimte încă şi uneori ştie s 
* 


Faust se întreabă dacă Verbul sau Acţiu- 
nea au fost la începutul creaţiei. 

Nici Verbul, nici Acţiunea nu ne-ar putea 
da fericirea, deoarece riscăm să ne pierdem 
în unul sau îm cealaltă, dar dacă fericirea 
are un sens, e în măsura în care găsim, în 
care existăm deplin. Ar fi întrucâtva sin- 


teza dintre Verb şi Acţiune. 


să se împace 


'o trăiască). 


propriile-i schimbări, ar fi 


Putuţ scrie Faust al fer:cirii. Dar el rămâne 
încă împărţit între verb și acţiune, între sol- 
dat şi călugăr, 
piardă echilibrul suprem care îi asigură acea 
libertate de spirit pe care, în felul Anticilor 
el o pune mai presus de orice. 


preocupat mai ales să nu 


* 


Cu privire la Montherlant ar trebui reluat 
ceeace scria Amiel despre Goethe: e un grec 
din vremea bună, pe care criza religioasă nu 
l-a atins, adăogându-se: um grec din vre- 


mea bună, prin inimă și spirit, dar căruia 


Montherlant 


poate că voiu 


refuzat mereu 


Montherlant, dacă m'ar fi prea preocupat | 


îi lipseşte credința. 


se pregătește s'o primească 


şi mi-a spus ultima oară când l-am văzut: 


sfârși într'o mânăstire, 


Astfel călugărul soldat va opta, va alege 
defnitiv, lucru pe care Montherlant şi l-a 


până azi. 


RAINER BIEMEL 


vorbise de Strauss, cu ocazia 
nunţii. Tânăra aceasta era Gret- 
chen și prin acest simplu amă- 
nunt mi se relevă că ea nu-l ui- 
tase, după cum nici el nu o ui- 
tase. Tulburat, Strauss refuză; 
apoi în câteva zile compune me- 
lodia tristă şi pasională a val- 
sului Dunărea albustră. La nuntă, 
e] dirijează executarea noului 
vals, când, deodată, mireasa cade 
moartă. Svonul acestui accident 
amuţește pe toată lumea. „Or- 
chestra, până la care ajunsese 
această tristă năutate tăcuse cu 
totul. Dintre toţi muzicanţii, unul 
singur, rămas în picioare, fără să 
asculte și fără să vadă nimic, cu 
capul plecat pe vioară, cu ochii 
pe jumătate închiși, continua de 
a cânta valsui cu o tremurare 
febrilă,  sfâşietoare. Acesta era 
Iohan Strauss". 

Blaue-Donau este mai puţin 
amplă decât nuvela al cărei erou 
e Depărăţeanu, poate cu'ceva mai 
multe exagerări, cu unele insis- 
tențe în descriere. Ea ar putea 
părea şi mai puţin echilibrat con- 
struită, parcă alcătuită din două 
bucăți deosebite, aparent nelega- 
te prin altceva decât prin iden- 
titatea personagiilor. Dar aceasta 
nu este decât o iluzie trecătoare 
şi în adânc se vede nu meșteşu- 
Bul, dar instinctul sigur al scrii- 
torului, care își afla câte ceva 
din virtualităţile ce aveau să se 
împlinească mai târziu și reușea 
să facă o nuvelă în care elemen- 
tele conflictului nu sunt puse ma= 
terial faţă 'n faţă, ci sunt numai 
abil sugerate. Superioritatea asu- 
pra primei nuvele stă deci pe de 
o parte în această artă de a su- 
gera ma mult decât de a spune 
direct; iar pe de alta în aceea 
că aici eroul este privit în ca- 
drul conflictului prin prisma 
funcțiilor sale creatoare. Conflic= 
tul creaţiunii cu iubirea și îm- 
perecherea lor, revolta creatoru- 
lui contra societăţii neînţelegă- 
toare, în mijlocul căreia el ră- 
mâne totuși veșnic singur și ră= 
nit, având nevoia unei Gretchen, 
chiar dacă, tocmai pentrucă nu 
o are, el spune că se înșală cine 
crede că „spre a deveni cineva 
om mare trebue numai decât să 
iubească“ — toate acestea n'ar fi 
fost suficient puse în lumină dacă 
nuvela n'ar fi fost construită ast- 
fel, dacă s'ar fi limitat, de pildă 
la partea a doua. Numai în chipul 
acesta ni sa putut sugera întrea- 
za dramă a lui Strauss, hrănit 
cu iluzia unei iubiri fără speranţa 
care la un moment dat se risi- 
peşte, aflând de căsătoria femeiei 
iubite, și numa! astfel putem sur= 
prinde momentul culminant din 
final: melodia lui Strauss care 
continua cântată numai de el era 
mărturisirea dragostei pentru a- 
ceea care murea, dat totdeodată 
și o elegie pentru soarta lui ne- 
fericită de a rămâne veşnic sin- 
gur și nemângâiat nici măcar 
de o iluzie. 

Astfel ni se relevă din aceste 
pagini un instinct al construc- 
ției, plin de efecte imediate și 
plin de semnificație pentru des- 
voltarea ulterioară a scriitorului. 


G. C. NICOLESCU 





mmm 29 Noembrie 1942 








COLINDELE NOPŢII 


Li 
Luna fuge printre nori, 


Fuge sprinten până'n zori 


Și pe faţa ei mată 


Se-oslindeşte lumea toată... 


Două ste'e ceartă ţin 
Somnului posac ven, 
Iar un mândru lucifer, 


Face salturi prin eter... 
d TR j: 


Noapte neagră, noapte deasă, 
Trista mea cenușerează... 


II 
Din adânc de răsărit, 


Visuri multe sau pornit, 


Dăruind pe la tecioare 


Feți-Frumoși din Carul mare, 
Şi mai vin, vin de departe, 
Aducând în traistă noapte, 
Doi cioban! cu bâte greie 
Fluerând în câmp de stele: 


Noapte neagră. noapte deasă, 
Tu să-mi fii, să-mi fii mireasă... 





III 


Drumul robilor, cărare, 


Pare trist, de 'nmormântare. 


Cine ști; poate-o stea, 


S'a pierdut 
Mai încolv, 


din turma sa ?... 
spre zenit, 


Ca bătrânul părăsit, 
Se zăreşte o cometă, 
Alintănăd mereu în stepă: 


Noapte neagră, noapte deasă, 


Cu obrajii de mătasă!,,, 


IV 


Dar un mutrmur de izvoare, 


Se aude prin ponoars, 


Soptind florlor alene, 


Cu somnul! 


încă pe gene: 


„Că din zori de zi lumina 
Ne va alunga hodina, 
Pribegind în altă parte, 
Lună şi ste'e și noapte“... 


Vei muri cenușereasă, 
Noapte neagră, noapte deasă... 


N. D. MIREA 





Note româneşti: 


POEMELE BUNE 


nu au nevoie de citate din Apo- 

caps, din Cuvintele Sfintei Fe- 

cioare sau dn Secrstul Metaniei 

și n:ci de ceie din Verhaeren. 

Poemeie bune sunt, prin ele în- 

șele, „citat“ ce-și ajumge. Dea- 

ceea, deschizând, cu multă cu- 

riozitate, volumul „La Poarta 

Veacuiui“ publicat la „Tiparul 

Românesc“ (1942) de d. EDUARD 

SI1ERA, am fost surprinși că 

am dat peste versuri. 

„Nu e! Nu e odihnire 

nici în vis, nici în povești; 

omu 'm'reabă : „unde ești?“ 

Cerbu 'ntreabă: „ce gândeşti?“ 

ş? răsounsul : 

„Hotărârea mea-i severă 

şi-o s'o spun în vers — să fie 

moștenire pentru neamuri, 

frază de antologie: 

Pentru versuri nu cer milă 

proștilor nu le fac silă 

din des'in nu mă strămut; 

dela Curtea Feniaziei 

nu mă mişe şi nu mă mut“, 

(Cu faţa la lume) 

D. Eduard Sb'era, trece, totuşi 

printr'o criză mistică. Chr:stos, 


Cuvântul, Veșn'cie, Dumnezeu, 
Noaptea, Era, Cstul, C'ara, Ana, 
stânta Magdalena. Parasrh'va, 


Teodor, Marta şi E'ena şi Fec'oa- 
ra Preacurată, Crucea, Caiahis- 
mul, Ser'p'ura, Poezia, S'ăpânul, 
Sfinţ:, Mnciuna. dată şi Traian 
şi cu Ș'efan și Saba și dre”pta 
Judecată și Naşterea și Invierea 
şi M'nunile şi Temutul şi Ince- 
putui — toate aceste măreţe vor- 
ba tipărite cu majuscule îi fiă- 
mântă, vădit, sufieteştile izvoare. 

D-sa își poate, deci, binevest:, 
în'emeiat pe cele mai răzved'te 
dovezi, fermecata intrare în bia- 
gos'oviteie meteasuri ale ţării 
tuturora şi a nimănui, în ţară 
Poez'e: : 

„lată încă-o poezie scovorâtă 
pe hârtie de pe Cer şi din văz- 
duh stăpânit de Sfântul Duh“. 

(Farmec) 

Doamne, la început a fost Cu- 

vântul, ta sfâ:şit însă hârtia. 


ŞI, TOTUŞI, 


ceeace în gura unui om lipsit de 
vezonanţele sufietului şi ale ini- 
mii, e curată mijiocire, în gura 
tui Francisc de Assisi fusese. în- 
chirare curată. Alta ţi-i at.tudi- 
mea iaţă ce grandilocvența para- 
lirică a unui vagmhistru atins, 
peste noapte de duhul blândeţti, 
şi cu desăvârșire alta prosterna- 
rea în drumul vizionarului care 
mu a cunoscut bogății în afară de 
cele ale cerului. 


Ce te faci însă cu poemul, to- 
tuși „la locul lui“ pe care-l scrie, 
cu dragoste și osârdie, omul neîn- 
tinat de purpurele culturii ? Ni- 
mic! Il iai ca atare și, dacă gă- 
xeşti câte o neîndemânare fru- 
moasă, o culegi și o păstrezi. 
Fiindcă și cele sărace cu duhul 
se cer mlădate în comoara su- 
fle*ului nostru spre a nu se osi- 
fica și a nu deveni obeze. Din 
„Joe de Comoară“ poemele lui 
IULIU STREAJA, „publicate de 
Preotul Lăudatu Vasilescu“ (Tip. 
şi Legăt. de cărți Luca I. Oprescu, 
Buzâu, 1942) şi închinate lui 
„Dummezeu, Patrie şi Cămin, — 
nalorilor veşnic creatoare şi veș- 
nic regeneratoare', reținem : 

„Doamne, toate le-am iubit. 
Cum aș putea oare să nu le îu- 
bes-, când toate prin lub're le-ai 
zidit, şi toate prin iubire înflo- 
vesc?! Şi văd, Stăpâne, în toate 
degetul Tu de lumină, care le 
creşte şi le 'nchină...* 

(Rugă da început) 

Si versul: „Patrie, Patrie, pă- 
mânt sufle'esc..“ 


„ȚÂĂNDĂRICĂ“ 


teatrul pentru copii organizat 
de un grup de „scriitori și ac= 
tori“ nu ne-ar privi aici. la no- 
tcle româmrsti. deci rândurile 
către părinți“ iscălite pe pagina 
n patra a prorramelor 190 de lei 
bucata) mar cere-o: „Teatrul şi 
literatura pentru copii“ — zice-se 
acolo — „datorită unei concepții 


greşite, sunt considerate, la noi,: 


drept genuri minore. Din acea- 
stă cauză, atât artiștii cât şi 
scriitorii, nu prea le-au dat a- 
tenție, munca în acest domeniu 
fiind o muncă de apostolat, lip- 
sită și de glorie și de rezultate 
materiale. Un grup de scriitori 
şi actori, a hotărît, ca în ciuda 
acestei concepții, să pună ba- 
zele unui teatru pentru copii, 
menit să instruiască şi să des- 
volte, în acelaș timp, spiritul 
artistic al micelor vlăstare. Ast- 
fel a luat ființă „Țăndărică“, 
teatrul pentru copii. Convinşi că 
spiritul copilului e dornic de 
frumos și receptiv la orice im- 
presiune artistică — însă trebue 
numai să fie pus în contact cu 
ca — grupul de scriitori şi ac- 
tori a purces la drum cu ora 
mula acestui teatru experimen= 
tat, în care distractivul, instruce-= 
tivul şi artisticul să fie prezente 
în nceeaşi măsură. 

Vrem să punem la contribuţie 


mintea și imaginaţia micilor 
spectatori — și deaceea îi sti- 
mulăm prin concursuri — Den= 


iruca acest tentru să aibe for- 
mula care reprezintă însăși ni- 
relul lor de pricepere și gust 
art 'stic. Acesta e rostul specta- 
colelor noastre“. 

Toate-s bune și frumoase 
până aci. M'am dus însă, cu co- 
pilul meu, la reprezcntatia de 
Duminică, 15 Noembrie c. Două 
bilete a 150 de lei, deci trei sute. 
Face, mi-am zis, — căci buna 
voie şi râsetele unui copil pre- 
jutesc și vor pretui întotdeauna 
mai mult decât toți argintii lu= 
mii. La orele zece ne găseam în 
sala „Omnia“ din Schitu Măgu- 
reanu. La unsprezece fără un 
sfert a început comedia.. 

D. Dinu Moroianu a rostit 
câteva cuvinte introductive... de 


scuză. Vorba ceea: ,Cime se 
scuză... își trage pe turtă spu= 
ză“. Au urmat scamutoriile lui 


Marineili şi un trio de dans na- 
fional. Publicul a răbdat ce a 


răbdat. dar când. în „Tândală şi 
început să 


și 


Mortul“ 
primele 


au 
„tâmpitule ! 


plouă 
„idio= 





tule !* Părinții erau pe deplin 
edificaţi cu privire la „munca de 
apostovat“ și cu privire la meni- 
rea teatrului „Țăndărică“ de a in- 
sirui și de a desvolta în acelaş 
timp spiritul artistic al mice'ur 
vlăstare. Bineînţeles,  vociferă- 
rile și trimiterile la mahaa nu 
cu lipsit. Ne întrebăm: Justiţică 
însă, riscul: acesta, luat cu tupeu 
dn partea „grupului de scriitori 
și artiști“,  impertinențele cu 
cari și-au bătut joc, în mod ca- 
botin, de buna credință a părin- 
ților ? Hotărit nu! Măcar dacă 
d-nii dela „Țăndărică“ și-ar da 
seama că tocmai teatrul de copii 
nu e si nau poate fi teatru de 
iresponsabilităţi și crase tembe- 
lisme. 


SEBASTIAN POPOVICI 


se găsește, dacă nu ne înşelarn. 
la a treia culegere da versuri 
„Dim ploile orașului meu“ se nu: 

mea pl:cheta de debut, epărută 
ia Cernăuţi acu patru-cinci an: 

„Dumnezeu la mine-acasă“, vo- 
lumu: apărut, tot la Cernăuţi, în 
colecția  Socetăţii  Scrii:ori.o 

Buzovineni, iar cea de a treia 
carte de poeme poartă titlu la 
fel de sugestiv: „Iarba Fiare- 
lor“ (București. Editura ziarului 
Univarsui 1949). 

Versul d-lui Sebastian Popo- 
vici e sprinten. Sprinten până 
şi “n stângăciire lui de ied zb-r- 
dalnic. Peisagiul predil:ct e cel 
de iarnă.  Vocabularu! nu poate 
fi numit monoton sau sărac. Nici 


de lipsă de s'nceritate nu suferă 
poetu:. Ceeace îi lipseşte însă, şi 
i-o spun:m cu toată prietenia, 
este numai intuirea pozziei cu 
formă integrală, ca „Gsstalt“ în 
sensul ph'holoziei moderne. D. 
Sebastian Popovic. dispune de o 
bogăţie d. imagini rema:cab.lă 
Sintrun anumit punct de vedere. 

Le-am dori totuși, sudate 1a- 
iro melodie fără Î-suri și cu €e- 
timinarea demonulu rs”e al iu- 
c'dități. Atât deoczmdată. C-- 
tâm, p-nt:u iusuare, Visul Pu- 
mului : 


„Sub pieoapa norului 
Luna — ochiul doruiui — 
Pine roza visuiu 

Pa somnul caisului. 
Dimineaţa zoriie 
Deșiepiară foriis, 
Şi-au v-nit alb'nele 
S'eprindă steminele. 
Soarele țării lor 

Viaţă dă câmpiilor 

Și beteală razelor 

In cununa braz lor. 

Dă și mie — omului — 
Doamne. visu. pomului, 
'Prezia zef'rilor 
Tioarea îmoliniri:or“. 


V. JELERU 





UNIVERSUL LITERAR 


GENUL EPIGRAMATIC 


în înțeesu-: clase d> înfer'pțe 
n'a ma: fest cultivat la noi de 
pe timpul lu: Samson Bodnăre- 
scu. Ș. e păcat. Acest gen epi- 
gramatic, în afară de fapiu: că 
coastituie o formă literară cri:s- 
talizată şi foarte ex'gentă, e un 
admirabil moi de a se expr ma 
în aforism= al poetuui. Fără a 
fi greou sau ddactie pur și 
smpiu, distihu: sau catrenul p2 
care mediteraneenii eni l-au 
cuit.vat și prețu.t pentru multi- 





p.ee-i potriviri, ar putea fi în- 
cetățen t şi în l-tenatu-a noastră 
românească. Nu să scr:s n'că- 
ieri să versul trebue să slujea- 
scă aumai anumite sensibil tăţi 
şi nu sere n'căeri că aferismul 
aparține şi trebuie să aparțină 
excusiv prozei fi.osofice sau li- 
terare. 

Nemţii au fost atrași: dela în- 
ceput de subtileie şi senineie 
ep grammata greceşti gi, dela 
Klopstock încoace, au dat toate 
dovezile că au învăţat să le mâ- 
nuiască. Ba vestitele „Xenien“ 
ieșite din  colzborarea dintre 
Schiller şi Gocthe au putut mar- 
ca o dată îa istoria literaturii 
germane. 

Dintre moderni şi contempo- 
rani aproape nici un poet neamţ 
ru S'a daţ îndărăt dea „inscrip- 
ție“, cizelând-o, deszori, cu mire 
pricepere şi înzestrând-o cu fi- 
neţele înseși ale luminii. 


E leg 














FRIEDRICH GEORG 
IUNGER | 


fratele întru mimic mai puțin 
valoros al ves:itului Ernst Jun- 
per, are, în volumul de poeme 
TAURUS, o culegere de astfel 
de Epigrame. 

Traducem câteva şi anume pe 
cele mai malițioase : 


SECTARII 


„Mică e soba. Incoace, veniți 
dec; încoace, aproape cât mai 
uproupe și soba vă va “ncăizi, 
fraţilor, capul fără zăbavă“. 


INCRUCIŞAȚII 
„Totul ce e pieziș vă încântă, 
răci vi-i piczișă şi “ncrucișată 
privirea, — labirintic ochiul 
„scodeşte formele strâmbe“. 


ce 


LAMURIRE 
„Faptul că prostul se laudă, 
'raților. în modul cel mi stri- 


dent, mare nevoie de tălmăcire, 
câci pe cine l-ar cinsti  siujbu 
să fie crainicul blegului“. 


CATEDRA 


„Dați-mi numai o slujbă? — 
strigă el, — o slujbă și-o să vă 
arăt putereta catedrei, — încu- 


rând veţi preamări lemnul ce 
m'a. făcut filosof“. 
SISTEMELE 


„O, ce monstru trist ai năs- 
cut tu himeră ? Abia de-i copil 
şi-i slab ca  moșnegii, — abia. 
de-i sugaci, îată-l că se clatină 
către mormânt“, 





ie 


Cum se frământă duhul grădinii! 
tulbură iântâna, împrăștie spinii 
deschide ușile să intre ceața... 


Iubito, iubito, nu-ți 


mai știu faţa 


nu-mi amintesc surâsul tău, nici glasul; 
alături nu ştiu cine 'ntoarcae ceasul 


şi cineva încearcă 


la obioane. 


Po drum trec camioanele germane 


și guarne. depărlate 


se aud, 


le simt metalul înghețat și ud, 


umele tău ca pajura regească 
nu are unde să se odihnească, 


MIRCEA PAVELESCU 





E i = 





LA ASSISI, 


patria prea  blândului sfânt 
Francisc, se vor întâlni în cursul 
anului viitor, la un fel de șeză- 
toare e artei, patru reprezeuida 
ivi pictori italieni: Ardengo 
<offici,  Felize Carena,  Filice 
Ca cmati și Mario Tozzi, cari vor 
semna mari compoziții religica- 
se. Primul „Cena di Emaus”, al 
coilea „Invierea”. Felice  Caso- 
vai „Răstigmurea” şi ultimul 
, Naşterea”. 

Numele lor stă chezășie pen- 
tru va oarea artistică a lucrări- 
l0:. Interesantă va fi viziunea 
nouă pe care-o vor aduce picto- 
sii sceolului XX în cadrul unor 
subiecte atât de tradiționale. 


Femrusao Ferrazzi anunță eve- 
nimen'ul artistice printrun urti- 
cel-manifect publicat de „.Meri- 
Cicmo di Roma” din 18 Octom- 
brie a. c., din care spicuim uneie 
mascgii : 

„Această lentă pregătire găs2- 
ște gata mulți pictori și sculptori 
pentru colaborarea dinire ei și 
oamenii Bisericii, în dorința sta- 
bilrii unei  cimentări pentru 
cuntinuarea operelor bazate pe 
credință și pe  draroste după 


excemplul Sfântului Franc'sc. 
Si cum. astăzi lucrează la 
fiptuirea ncestei minun 


în- 
patru 





GIOVANNI PAPINI 


venumiţi colegi, chemaţi de Don 
Giovanni Rossi. nu pentru un 
CORCUTrs, dar pentru o întrecere 
cu ei înșiși, va veni o zi, o spe- 
răm cât mai apropiată. când se 
va construi o mică biserică în- 
credințată unor arhitecți cari, 
uitând  mondaneitatea marilor 


ediţicii, se zor reîntoarce La. 585 


veritatea solemnă a liniilor, la 
farmecul luminii şi la reluar?a 
clar-obscurului asemănător unui 
sujiet în adâncă rugăciune”. 


CORRADO GOVONI 


semnează în acelaș număr din 
Meridiano di Roma două pozzii 
Cintre care una „li gussio ner9”, 
reprezentativă pentru întreaga 
lui crcaţie lirică, o reproducem 
în întregime, cu traducerea res- 
pectivă 


In guscio rero 


La tragedia delluniverso 
& tutta qui: nel suo  fervere 
[interno 
in guesta dura eterna ostinazione 
di rinnpvarsi. 
Ma sia pulcino piumoso di sole 
o falso ovo di cova deila lunu, 
mel suo infuocato raggomitolarsi 
sul proprio  sangue come îi 
[verme  cieco, 
messun picchiar gli giunge dal- 
Pesterno, 
fuor del 
guscio. 
S'apre e scricchiola în dentro 
solo con pene e  ardore suo: 
[sbarrato 
imăietreggia lă juori linjinito 
di ghiaccio nero e sordo come 
[un uscio. 


nessuna luce  brilla 


-- 


COAJA NEAGRĂ 


Tragedia universului 


e toată aici: în arderea lui 
[internă 

In. această dură, eternă încă- 
[păținare 


de reînnoire. 
Dar fie pui, cu puful oa!lben- 
[soare 
sau ou fals din. clocitonrea lunii, 
în dureroasa lui pref>cere 
Cin propriul : sânge, ca unui 
[vierme orb, 


nici-o mişcare nu-i ajunge din 
[afară, 

nici-o lumină nu străluce dincolo 
[de ccaiă. 

Se spintecă şi se căzncşte înăun- 
[tru 





Da a i A e o i 


singur cu grijile lui: as'upat, 

se închide afară infinitul, 

ce ghiaţă neagră şi surcă, ca o 
[uşă 


GIOVANNI PAPINI 


a fost numit în cursul lunii 
Martie a anu.ui curent V.ce- 
Preşedintele „Uniunii Euzop3ae 


a S riitoriler”, uniune cons i.ui- 
tă în Germana sub  preșiden- 
ţia lui Hans Carosse. 


Cinstea ce i sa acordat e o 
nouă dovadă  d2 prețuirea de 
care se bucură gânditorul și 


criitorul Papini, autorul acelui 


de neuitat „Un'uomo finito“, 


LA FAENZA, 


localitatea de unde vin cele 
mai frumoase ceramicii ale  Ita- 
le: s'a deschis a patra mostră a 
concursului de ceramică. 


CORRATO GOVONI 


Sau expur lucruri extrem de 
interesante, dela sveltele statue!e 


până la ceie mai variate forme 
de vose și de farfurii. 
Scopul acestei expoziţii,  ace- 


stui veritabil concurs a fost pe 
ce plin atins. Concurenții au 
(aus descoperiri personae în 
toate domeniile acestei arte: în 
cel tehnic cu și în cel artistic. 
Noui motive ornomcntale, un 


nou sens artistic alături de îm- 


roția „coacerii” și a conservării 
tonurilor. 


Prietemii noştri peninsulari ne 


arată că pe lână problemele 
rave ale războiului, mai este 
timp destul şi pentru lucrurile 


mai puţin „sericase”. 


CONSTANŢA TUDCR 


CUGETELZ 


„Ce fel de animale se apropie 
de noi? Se numesc curete. Au. 
învățat arta săumble pieziș, cum 
me'g crabi. Intradevăr, astea-s 
jivine ! Se strâmbă şi se târăsc 
Incotro dar ? Proştilor, mai în- 
trebați? Gândul se bagă “n ce- 
va“. 


IN CADRUL 


intâln rii cela We'mar a seri:0- 
ricr evrcprni. a fost nrganiztă 
şi o cxpoziţ'e a scrisului german 
dn anul 1942, 

Au fost expuse numa lucră- 
rle cele mai tune, Cu toate a- 
ess'ea, exnazitia evnrinin 890 de 
opere politice, istoriografice, li. 
terare ş. d stractive. 


TOT LA WEIMAR 


şi în cadrul ace'eiași întâlniri a 


scriitoriior europeni, bătrânul 
Wilhelm Schăfer, ce'ebru prm 
ale sa'e .,Anekdoten“ a vorbit 


despre „Războu și Poezie“. Ma- 
rele scriitor a arătaț că începu- 
turile literaturii germane stau în 





strâasă lezătură cu războul 
cu  duponb.itatea f rească 
neamțu.u. d? a fi soidat, 


ȘI. INTRUCÂT 


dela Goethe încoace, Weimarul 
a dat lumii multe lucruri fhu- 
moase, — cu ocazia întâlnirii 
celor 55 de scriitori din Europa, 
Wilhelm Ehmer a anunțat însti- 
tuirea, din partea secțiunii ger- 
mane a  Socetăţii  Scriitoriior 
Furopeni, a două burse la dis- 
poziția poe;ilor negermani. S:0- 
pul: Cunoașterea intensivă u 
poporului german și a vieții lui 
culturale. Timp d2 o  jumă:aie 
de an respectivii „bursieri: vor 
avea posibilitatea să viziteze o- 
rașcle cele mai de seamă ale 
Germaniei și să cunoască peisa- 
giile ci cele mai importante. 


MISIONARISMUL 


cultural german e demn de toată 
a'ența. Alilăm că Euwin Erich 
Dina”. Herrmann  Burir, Hoi- 
reh Z lch. Herybert Menze! şi 
Fran: Tumler, urmând invitaţiei 
mn S'erului' de pro:aganâă gcr. 
Mân an vztat frontul A nspre 
Oceanul Atlant'e, că Max Habe 
a cetit, în cadrul Instiutuui 
gpeman din Paris, că H-ns 
Friedrich Back sa bucurat de 
mare succes cei nd în aula u1.- 








ap a a 


3 


versităţii din Oslo şi că scrii!o- 
Tul Karl Benno voa Mechow se 
păseşie în.ro căă orice prin Suc- 
da, conierențini în  Upsaa, 
S.ockkolm, Gacev:e cic, 


FRITZ USINGER 


un poet de tot necunoscut la noi, 
ş poet ma-e în accepța cea mai 
adân-ă şi mai pură a cuvân.u- 
lui, a scris o serie da iinnuri, 
între cari şi câteva privind d:s- 
tinul poetului şi al operei sal2. 
Lui Friz Usinger, ca, doaitfel, 
şi lui Enst Junger și Friedrich 
Georg Jiinger, îi vom  dedxa, 
începând cu număru. viitor al 
rev.stej noastre, o serie de nzte 
speci:ie. De aceassă dată n2 
mărgin'im la tradu'e.ca în pro- 
ză a imnuiwui: Destinul Poetului 
(B:stmmung des Diehtors) din 
volumul „DIE STIMMEN“ (Vo- 
cile), apărut în 1934, la Darm- 
stădter Veriag din Darms.adt 
„Flindză saprope anul care 
poartă cotoană iară regii bă- 
trâni îşi Gesch-d în morm.nte o- 
chii să vadă cine îi cau.ă astfei, 
este mai mult ca or'când nevoie 
să fii umilit și cu inima simplă. 
Căci nu ca voevozilor lumii li 
sa mărește, poeţilor, dn belșugul 
bunuriior împărăţia, ci lor .e e 
dat să fie săraci, să mănânce la 
masă însingurată. Sceptrul nevă- 
zut e pus în acea mână care nu 
poartă inel. Aşa însă trebue să-i 
apară, pe pereţii odăii, fața e- 
ternă, stâlpi. înţelepciunii: să 
scrie alfa și omega pe acea filă 


pe care vântul o duce de pe 
masa morţilor. Cine seamănă 
duhu: trebue să culeagă pără- 


sire, pentru ca să rămână sfânt 
ce e sfânt și neatins de mânie 
o:menilor, căci nu are rost să 
pui chea cerului pe masa celui 
prins de îndeletniciri. Și de ar 
veni. dn văile de argint ae O- 
rionului, însuși Duhul lui Dum- 
rez=u, stând la spatele j 'țului 
spre a-i şopti în urezhz cuvân- 
tul cuvântului în care se sfâr- 
sec toate întrebările: El sar 
întoarce și i-ar zâmbi ier'ător ci 


şi cum ar ierta n:bunia nui 
moşne-g. Ce-i însă postul în 
fața lui Dumnezeu? Când ce. 





ce poruncește înge- 


legiunilor 
reşt: este huit și .uat în batjo- 
cură, cum să nui pată poe ului. 
că rs'e drept să umbie în s'raul 


umilinţei ? Adevărul rămîn 
de:pururi ceea:e este, ch'a+ dară 
e n văzut. Nimbul îngerii-l văd 
şi niza'e mai mult nu e n-cesar. 

Poetul trebue să stea, viaţa în- 
treasă, în starea uitării și s5 
rostogoles:scă o stâncă în nume.e 
său şi să cânte“. 

Câtă depărtare, Doamne, între 
mărturisirea acestui mare cr-z 
şi marie cuviinta goale pe cae 
şi le înch nă cabotinii pin: de 
propriul lor gol ai vzrsului. 

TRAIAN CHELARIU 





trena i 


Do major 


Ehei !... 


Lui George Sbârcea 


E-atât de departe primăvara aceea 
Cână prunii dădeau în sărbătoare 
„Pe după zilele crestate banal! în vreme 
Și triste ca frigurile ce ne scutură trupurile 


In ploaia obositoare !... 


Prunc'i sărutau razele, 
Spics în soare, 


Legănaţi în năframele vântului... 


In năframe bătute de vânt : 

Cum s'au scurs zilele, una după alta 

Au ajuns din urmă sărbătoarea de azi 

Şi-au lăsat-o să treacă piezișe 

Până s'or şterge şi cruciate, şi moartea și noi. 


Au suit glesnele albe, cărarea.., 
Au scoborit bulubii mici 
Tăcerea întinsă peste pământ... 


ERNEST VERZEA 


Din volumul „Alter Ego“, care va apare în curând, 


JA murg în spilal 


Cu liniștii lumea-i pardostiă toată, 
Nic: cul serii nu s'aude din departe |! 


Mă plmb a:ar, prin cu:tea asta sobră și 
O piatză-i viață, una esie moa:te, 


ciudată : 


Un ulu foxfecă azu:ul cu aripa, 

Mă uit la el: cât cer înghie zu! 

Pz> mnz-aici mă bzte'n cue clpa, — 

Și eu aș v:ea să sbor săgeată sp:e apus. 


Să tremur In pe codrii mei de-aramă, 
În clarela izvoase-aripele să-mi flu'u: 

Şi pesta sufetul, ce'ndure:at mă checmă, 
Ca o imensă floare albă să mă scutur, 


Ci sinaur bat eu curtea largă si ciudată | 
S' ca-ul nopți vine d'n departe... 

Ii cds-o stea căzută sub o roată 

Şi a:e'n loitre stexgu:i mari da moarte. 


PAVEL P. BELV 








Wlsamblu, spiritul întregului. 


W|'ăcut să-și dea seama că me 
R|se un drum primejdios, care ştri 
i|“ă și celor ce învață istoria c 
Fia ei. 


| mare provenită din studiile isto 
ij“ice rău înțelese: erudiția. 

A| Sunt, astfel, oameni cari strângiă 
jtoată viața materia! și tot nu în] 
i| aţă să înţeleagă din realități a-lă 
H| „umite lucruri elementure, astjel 
i-ă ajung să fie întrecuţi în înţe-lA 
j|'cRerea acestor lucruri de oamen. 

: simpli și înculți, dar cu simţuril: 

i netocite. 


4 


iIstoriografiei 


şi istorici 


Disciplina istoriei este cea mai] 


H|1propiată de viață, dintre toatciii 
i |disciplinele. Poate că s'a născutii 
j.:hiar din nevoia omului de a îm-lp 
E |părtăși lucrurile trăite, semenilor : 
[săi și celor ce au să vină dupăl 


i iânsul, 


Așa cum ştiinţele geograjice nelh 
i lau un tablou de tot ce se vedeli 
Min jurul nostru, întrun anumiti 
|| moment, ştiinţele istorice ne pre-l pi 
H|:intă ceeace se desfăşoară, arti-lf 


"ularea timpuui și ntanțarea lui 
Wiupă sinuozitățile vieții. 


[| Deaceea, copiii pot fi atrași 
dlventru învățătură, întâiu primi 


| roveşti, prin istorisiri. 


Istoria este un mod mai puținii 








i|>retențios de a face filosofie, a- 
ijiică de a avea o privire de an 


îi Urmând mersul spiritului u 
"Ran, istoria a ajuns, ca toate do 


Ai meniile de lucru ale intelectului |E 
să se organizeze ca o știință, ur. |E 
nărind în primul rând exactita=|ţi 
ea constatărilor, adevărul, spi-Îş 


ritul realist. 


Dar, tot ca și celelalte discipti. || 
ijne, şi istoria a suferit de'ormăr.lă 
imerente excesului de ştiinţiţici-|f 


'ate şi de metodă. 


Căutându-se imprimarea uneilii 


jesăvârşite obiectivități cercetări. 
nr istorice, s'a ajuns până la în- 
iăturarea oricărei judecăţi de vu: 


oare în studiile istoriei, astfelii 


incât, dela o extremă, — aceea 


1 lirismului în povestire — s"alf 
'vecut ia altă extremă, aceea alţi 
“igidităţii care la un moment telă 
“ace să te întrebi: Dar, în de-l 


initiv, ce caut? 

Istoricii de acest fel au devenit 
nişte arhive utile pentru cei ce a- 
veau de căutat diferite hârtii din 


“ursul veacurilor, dar cari au ui-lți 


a să ma; și judece lucrurile pe 


-ari le strâng, fiindcă riscă scli 
jacă o meserie al cărei scop se 

fie inexistent. E 
|| Un adevărat istoric trobuie să 


“ie, din această pricină, și un fi-i 


0s0f, în sensul de înțelept. Nu clă 
nevoie să aibă un sistem de ade-lfi 
i|ăruri şi să răspundă la probie-li 


nele filosofiei. 


Dar e bine să aibă o judecată 
critică, un simț al întregului, oh 
nrientare generulă pentru anumi-l 
te valori care să-i permită însu-lf 
vețirea materialului sârguincios|B 

A | 1cdunat, 

Lipsa unei orientări în proble-lf 


me face pe istoric uneori prizo- 





Hlnier al unor atitudini filosoficelă 
Î| “ari trebuiau ele cunoscute maili 
| ntâiu și pe care le susține țării 
i :ă-şi dea seama, prin adoptarerlă 
W|rnui mod de a judeca ce ține dei 
d 'iceste ctitudiui, : 


Există astfel foarte mulți isto 


: rici cari, fără a cunoaște filosofic 
Ijpconomică a materialismului is 
| :nric, o îmbrățișează prin felul lo 
lie a studia faptele, servind-c 
llrhîiar Qacă mau nici o legătur 
du ea, 





Cunoașterea problemelor di: 
“are a izvorît acest curent i-ar : 


Există apoi şi o altă defur 


Istoricii aceștia se elimină, ma 
;| mult involuntar, din viață și de. 


A rin incapabili de a înţelege eve- 


i |nimentele istorice cari se întâm- 
ijolă chiar în timpul vieții lor, 
Invăţătura de toată viața îi face 
H/eputincioși a trage vreo învă- 
jl'ătură din lucrurile mari ce se 
i intâmplă în timpul lor, îndem- 
i |nându-i, uneori, să se așeze chiar 
ieacurmezişul istoriei, cu convin= 
Jerea că pot opri dela înfăptuire 
vmumite lucruri necesare şi fi-i 
reşti, | 
| Așa cum, adesea, cei ce se în! 
'eietnicesc cu scrisul cotidian, ! 
nsemnând întâmplările mai im 
ortante ale zilei, ajung, prin de-! 
ormarea profesională, să nu mai 
ibă nici un crez și nici un elan, 
i numai meșteșug în a misca pe! 
iții prin expresie, tot astfel is-i 
'ricii ajung la o secățuire sufle- 
nască ce îi îndepărtează dela 
"aţă, nemaivăzând nimic decâti 
"ratificat în ţişe, dosare, volume 
"fturi şi biblioteci. 
Omenirea are nevoie, între al- 
le, și do recâștigarea perspecti- 
ei istorice, adică a orientării îr 
mp a artivit'ății sale, 
Istoricii trebue să-şi pună, deci 
robiema deformării lor projesio- 





aie, pentru ca, în afară de ope- | 
1 de înregistrare. să facă și cij 


peră de interpretare a fenome.i 


elor și de educare a mulțimilor! 


VIRGIL MIRESCU 

















UNIVERSUL LITERAR 














isoarea unui fală către lin! său 


Virtuţile pe care le vei cultiva mai presus 
de orice, sunt curajul. civismul. mândria, 
cinstea, disprețul, desinteresarea2, politoţea, 
recunoştinţa și, în general, tot ceeace înţe- 

lezem prin cuvântul generositate, 

CURAJUL moral, care are un renume a- 
tât de bun, este o virtute ușoară, mai ales 
pentru cei cărora nu le pasă de părerile al- 
tora. Dacă nu-l ai, a ţi-l însuși este o chos- 
tiune de voință, adică un fapt uşor. Dimpo- 
trivă, dacă-ţi lipseşte curajul fizic, dobândi- 
rea lui este o chestiune de higienă, care iese 
in cadrul propus aici. 

CIVISMUL şi patriotismul sunt unul şi 
același lucru, dacă patriotismul își moarită 
numele. Tţi spun: „dacă ești patriot, fii cu 
adevărat“, după cum tot astfel ţi-ași spune: 
„Dacă ești catolic, fii cu adevărat“. Nu aș- 
tepta ca ţara să fie cotropită. pentru a o sluji 
bine. Fii tot atât de corect în timp de pace 
ca şi în t'mp de răzbni. dacă iubeşti pacaa, 

Vanitatea, care călăuzeşte lumea, este un 
sentiment ridicol. Orgaliul, întemeiat, nu a- 
daugă nimic moritului; când aud vorbindu- 





se ce un „orgoliu frumos“ (bel orgueil), cad 
pe gânduri. Ne:ntemeiat, e tot atât de ridicel. 
Sinzura supsrioritate a orgoliului faţă de 
vanitate, este că vanitatea aşteaptă totul, 
iar orgollul nimic; orgoliul este de o'so- 
brietate rară, nu are nevoie de nici o hrană. 
Intre vanitate și orgoliu, vei alege calea de 
mijloc, adică mândria. 

CINSTEA este una sau alta şi pe donsupra 
este o afacere bună. Ea obţine tot ce poate 
obţine şiretenia, cu mai puţină cheltuială, 
mai puține riscuri și mai puțin timp piordat. 

DESINTERESAREA nu are alt merit decât 
pe acela că te scoate din comun, dar o face 
îm mod sigur, Oridecâteori, având prilsjul 
să iei, vei renunța, îţi vei dărui ţie înssti 02 
o sută și deo mie de ori mai mult decât ai îi 
dobândit luând. Din toate imprejurăriie din 
care nu vei voi să tragi folos, îți vei clădi în 
lumea invizibilă o catearală de diamant, 
Franţa de astăzi a creiat un număr 0arc- 
care Ge cuvinte adevărat obscens, printre 
care acela de şmecher. Să nu fii șmechor, 
nici în lucrurile cele mai mărunte, căci se 
porneşte de!a mic la mare, 

DISPREȚUL face parte din stimă. Eşti în 
stare să dispreţuești în măsura în care poţi 
stima. Excelentele motive pentru care pu- 
tem disprețul. Cine nu dispretieşte rănl sau 
josnicia, se înfrăţește cu ele. Şi ce prețiuiește 
stima celui ce nu ştie să dispreţuiască? 
M'am gânâait întotdeauna că se poate înte- 
meia ceva pe dispreţ : acum ştiu ce: mora- 
litatea. Nu orgoliul este ace! ce disprețuieșta, 
ci virtutea. De-aceea îi va fi iertat mult ce- 
Iui ce a disprețuit mult. Şi mai adaug, că nu 
e nevoie să fii de nedispreţuit, ca să poţi 
dispreţțui. 

Nu este ură temeinică, 
dispret. 

POLITEȚEA, căci lipsa ei strică totul. In 
lumea de azi, unde potiteţea, va fi în curând 
şi mai rară decât virtutea, vom ajunze acolo 
ca unii să sfârseas-ă prin a socati că pron- 
sta creştere este tot una cu fapta rea. Vet fi 
întotdeauna, tu, cel dintâi politicos, înainte 
de a ști dacă ţi se va răspunde și vei fi cu 
mare grijă mai ales faţă de cei mici. Dacă 
nu ţi se răspunde, vei rupe lezăturile cu acei 
oameni, oricare ar fi interesele san pasiu- 
nile ce vă unesc, şi oricare ar fi calitatea sau 
meritele lor. Si vei osserva că politeţea, cea 
mai desăvârșită este tot atât de necesară 
între prieteni ca și între străini: lipsa poli- 
teţei ia unul din prieteni, strică şi apoi 
curmă prietenia tot atât de neîndoielnic ca 
si nedreptatea cea mai mare. Politeţea îţi 
va încerrăna ochii, căci cere o mare sfor- 
țare nervoasă. Dar nu te poți lipsi de ea. 

In general, îţi vei aminti să fii întotdea- 
una prevenitor cu cei mici, când ei nu ţi-o 
cer şi să păstrezi măsura cu cei mari. Ama» 
hilitate fată de cei mici, bunăvoință cu cel 
mijlocii. ochii în patru cu cei miri. Fără să 
uiti ră aceeasi îndurare e necesară pentru 
rei mnri ca și pentru cei mici. 

RFCUNESTINTA este un sentiment atât 
de potrivnir firii noastre, încât dacă nu vel 
fi cu mare băcare de seamă. acest sentiment 
îți va scăna foarte uşor. Unei persoane cu 
narerare tăric. îi pasă prea putin dacă îi se 
arată, recunoctintă sau nu. Dar nu te bizul 
pe atâta vitalitate. 

Dacă ai aceste virtuţi, restu! e mai puţin 
însemnat. E puţin important, de pilăă, să 
crezi sau nu în Dumnezeu. Asupra acestui 
Iinoru vei gândi cum vei crede de cuviință. 

E indiferent dacă-ţi iubeşti sau nu aproa- 
pele. Dar nu-i căuta dragostea. Intâi, pen- 
trucă acel ce-ţi dăruiește dra”astea sa, îţi 
răpeste libertatea. Apoi. pentrucă încercând 
să placi, ești pe povârnisul cel mni alunecos 
ce te dure drept în câmpiile josniciei. Avem 
de luat dela femei mai multe instincte ce 
caracterizenză sexul lor. de teami de a ne 
mărginit, fiind prea virili. Dar, pentru Dum- 
ne”eu ! nu pe acesta. 

E infiferent dacă vei ceda sau nu plăcerii 
simțurilor. Vei anzi spunându-se că volup- 
tatea exclude spiritualitatea, exslude mita, 
ete... E o minciună. O fire bine înzestrată şi 


să nu cuprindă 


— fragmente — 


cumpănită domină toate astea, acceptân- 
du-le. Sunt pasiuni pe care e deajuns să le 
cârmuieşti, iată totul. „Damnezeu ştie că nu 
le poți împiedeca să te gândești la femei“. 
(Coran). Dar, mai ales în acest domeniu, va 
trebui să ai ținută. Fereşte.te să suferi din 
partea femeilor, ceva ce te-ar jigni venind 
Acta un bărbat. Fericirea pe care ţi-o dă 
o ființă nu-i creiază drepturi asupra ta. 
Nu e totdeauna uşor să susții această pă- 
rere, şi cu atât mai puţin cu cât trebue îm- 
păcată cu marea recunoștință pe care o me. 
rită oricine ne-a dăruit plăcere. 


Muite fapte pe care morala obișnuită Je so- 
coteşte nevinovate, condamnă un om defi- 
nitiv. Dar minciuna, omorul, fartul, jaful în 
timp de război, nu condamnă un om numai- 
decât. EI poate să ile săvârşească şi să păs- 
treze trăsăturile superiorității. Vieaţța mui- 
tor oameni nu valorează mai mult decât 
viența unui peştişor. Furtul are adesea scu- 
ze. Minciuna pricinuieşte deseori mai puţin 
rău decât adevărul ; spre deosebire de păre- 
rea obișnuită, poți foarte bine să minţi pe 
cei pe care-i iubeşti mai mult: m'ai minţit, 
te-am mințit, te voi mai minţi. Bineintales, 
în toate acestea, nu-mi atribui gânduri pe 
care nu le am. 

Iztă muite lucruri neînsemnate. Princi- 
palui este înălţimea. Ea va înlocui totul. 
Prin ea înţeleg  deslegarea de lucrurile ră- 
mântene, căci cum să ating! înălțimea fă-ă 
a fi deslegat de ele? Inălțimea ţi-ar sluji 


drept patrie, dacă n'ai avea pe cealaltă. Ea 
va înlocui patria, în ziua în care îti va lipsi. 
Ină!ț:mea trebuie să o cauţi cu pasiune, căci 
chiar de vei aiunge la ea. vei cădea şi nu o 
sinmnră dată, Ce-ai deveni, fără pasiunea în- 
nătțirați ? 

să întore la virtutea de a dispreţui, căci 
după cum ţi-am spus, este necunoscută com- 
patrieților noştri.  „Heliogabal nu voia să 
aibă fii. de teama că sar putea să aibă ma- 
ravuri cinstite”. (Lampride). Imi pare rău 
că nu pot fi de aceeaşi părere cu alţii, 
dar, dacă ceva m'ar fi împiedicat să am 
un fiu, ar fi fost, dimpotrivă, teama că nu 
ar îi avut moravuri cinstite. Prin „moravuri 
cinstite“, înțeleg mai ales acea calitate a 
unei fiinţe, datorită căreia răul o desgustă 
ca o vulgaritate. Deseori, vedem tineri din me- 
dii exzelente, învățând la școli mari, ames. 
tecaţi în scandaluri cu stupsfiante, femei u- 
șoate, fiinţe și lucruri echivoce. Le-a lipsit 
acea calitate, care i-ar fi făzut să știe, numai 
privind acele fiinţe, fără ca s'mţul moral să 
intervină, că față de e'e nu pot avea decât o 
atitudine: aceea de a nu avea nimic comun 





cu ele. Le-a lipsit desgustul, le-a lipsit dis- 
prețul. Pentru mine, a fost un lucru foarte 
trist să văd de ce lume acceptau să fie în- 
conjurați tinzrii ofițeri francezi din colonii. 
Iau de exemplu ofiţerii, căci un scandal sub 
uniformă, jigneşte de două ori mai tare. 
Acele persoane crau josnice; prima privire 


aruncată asupra lor, mi-a fost deajuns ca să 
mă revolte. Nu numai că nu făceau un astiel 
de efect asupra acelor tineri socotiți drept ce 
are mai bun societatea franceză, ci dimpo- 
trivă ei se complăceau în tovărășia lor. Auzi, 
după aceea, întâmplarea clasică a locote- 
nentului și a spioanei, sau a locotenentului 
care se omoară pentru o femeie de rând. Ni- 


mic asemănător nu s'ar fi petrecut, dacă a- 
ceşti băieţi ar fi simţit în faţa acestor femei, 
cutremurarea pe care o numim dispreț. 
Când unul dintre ei este amestecat într'o 
afacere necurată, înainte de a gândi despre 
el: „E un prost“ — cum este totdeauna — 
mă gândesc: „Este un tânăr căruia i-a lipsit 
calitatea“. Dacă, flind jurat, ași auzi un pă- 
rinte aăspunzând întretării: „Dece ţi-ai o- 
morît fiul?“ — ,„Pentrucă se făcuse un nc- 
mernic“, cred că ași vota achitarea. Dar a. 
ceastă dispoziţie nu este chiar aceea în spi- 
ritul căreia se împarte justiția astăzi. 

Mi s'au adus garoafe şi trandafiri, trimise 
de cineva pe care nu-l iubesc. Dau iaoparte 
cu grijă firele ce le leagă, aşa cum ași scoate 
acele din corpul unui fiuture. Acest trandafir 
inebunit de tulpina sa lungă, ce frumos mi- 
roase! Cu siguranță, îngerul Gabriel l-a luat 
intre degetele sale. Îl respir, ținându.i corola 
între palme, ca pe o cupă grea, sau ca pe o 
pasăre pe care o reţii fără s'o strânzi. Dacă 
are un vierme care-mi int+ă în nas, Dumna- 
zeu a voit-o! In astă seară nu va mai avea 


parfum; îl voi respira tot. Voi adormi ţinân- 
du-l pe piept cu coada lui lungă. cum țne un 
reze pe mormânt sceptrul său. Dar trebui vă- 
zut mai a'es la lumina electrică. Nimic nu 
ezalează focul, tăria, strălucirea. tinerețea 
atotputernică a culorilor garoafelor și a 
trandafirilor. când apriuzi pe neasteptate lu- 
mina în toiul nopţii. Iţi voi trimite o treime 
din acest coș cu flori, păstrână restul pentru 
mine. 


N'am înțeles nicindată ca un om să-şi ara- 
te căminul, prietenele, felul de a lucra. de a 
se ruga — într'un cuvânt vieaţa sa. Har'm. 
spun musulmanii, și această expresie în- 
chide tot ce înbesc. Totuşi, țti-ași spun» 
mai puțin: „Fii secret“, decât: „Ai pu- 
terea să fii“. In viența sufletească. ceeace e 
ascuns e mai intens. ca la hainele da proastă 
calitate, a căror stofă păstrează sub revere 
o culoare mni vie. Un om care ni stie să pă- 
streze o taină, este îndecat Si aminteste-ţi 
că greutatea nu este să asrunzi la nouă por. 
soane, ci să ascunzi și celei de a zecea, 


ce HENRY DE MONTHERLANT 


Vel avea pentru animale o bunătate înţc- 
legătoare, pentru motivele obişnuit cunos- 
cute, dar mai ales pentrucă vei găsi adesea 
la cle mai multă nobleţe și înțelegere decâi 
la oameni. Oridecâteori nu vei fi omorit un 
animal în mod nefolositor, sau nu-l vei îl 
chinuit inutil, vei fi făcut bine. 


Tot astfel și cu lucrurile. Oridecâteori te 
vei opri să culegi o floare, să turburi o apă 
limpede, să rupi o ramură, etc... vei face bino. 
Chiar dacă nu ar fi vorba de un merit sigur 
(și asta nu se știe), cel puţin ai evitat un 
gest vulgar. 

Iţi atrag atenţia să nu te temi de păreri. 
Vai de cel ce vrea să nu fie defăimat! Un 
om care ştie cât valorează, când se vede 
neinţeles defă'imat, de bună credinţă sau 
nu, nu are decât un sentiment: sur- 
priza. Sunt cu totul alte lucruri care-i 
pricinuiesc desgust și ură. Făurește-ţi perioa- 
âe în care vei fi rău văzut; aiternează-le cu 
alțele în care vei fi apreciat. Când iţi vei da 
seama că au amândouă același gust, vei fi 
făcut un pas spre o judecată sănătoasă a lu- 
crurilor. Şi apoi, atunci când nu se gândește 
bine despre tine, îţi revine meritul de a fi 
virtuos. Nu-i mare lucru să fii virtuos, când 
eşti măsulit, căci ne însușim pe nesimţite 
virtuțile ce ni se atribuie. 

Aici îmi vei spune: „Cum să împac onva- 
rea, ce pare să subinţeleagă importanţa dată 
păcerilor altora, cu acest ult'm dispreț al 
lor? „— Ei, dragul meu, asta face parte din 
gimnastica ta. Cred că nu vrei să-ți dau 
totul de-a gata. 

Iţi atrag atenţia asupra ambiţiei. E bine să 
o fac din vreme, căci este o pasiune ce tace 
parte din stupiditatea vârstei tinere. Numai 
când am ajuns la vârsta de douăzeci și opt 
de ani, mi-am dat seama că ambiția este o 
pasiune burgheză. Bine înțeles, poți să te 
joci cu acest sentiment ca şi cu oricare altul, 
spre a-ţi trece timpul. 

Fii atent să nu mergi prea departe pe calea 
înăspririi sufletești. Te previn împotriva ex- 
cesului de voință. Bagă de seamă! O parte 
imensă din energia pe care o cheltuiesc oa- 
menii, este risipită de prisos. Nu te dărui 
decât cu bună știință. Și asta îţi va fi mai 
uşor, dacă îţi vei aminti că o persoană ca 
tine nu ţine prea mult ia ceeace face. Cine 
spune asprime, spune grosolănie (sufletească, 
se înţelege). 

Nu este nici o suferință căreia să nu-i poţi 
iua, tăria, gândindu-te cât ar putea să fie 
mai grea. Un om cu o bină circulație îndce- 
păctează repede de pe planul conștiinței saie, 
neplăceriie. Te previn totuși, în treacăt, im- 
pot-iva suferinţei inutile (tot ce iţi voi spun= 


va fi despre suferinţa morală). Fesicirea est2 


o stare cu mult mai aleasă și mai rafin.ută 
decât suferinţa: omenirea când a avut o 
minte sănătoasă, zeii pe care i-a creiat, i-a 
făcut fericiţi. In adâncurile durerii, n'am vă- 
zut niciodată ceva: aculo eşti încercuit de un 
zid stupid. De pe culmile fericirii am văzut 
ceeace aveam de văzut. Deaceea, oamenii cu- 
ceresc atât de rar fericirea: nu o merită în- 
deajuns. Lăsând-o să le scape, o defă mează. 
Dacă natura ar dori ceva, nu suferinţa ar fi 
aceea pe care ar dori-o; e destui să vezi câ 
se fac de răi, de uriţi, şi-şi pierd însuşirile, 
etc., cei ce suferă. Oridecâteori vei auzi vor- 
bindu-se despre întâietatea suferinţei, vei şti 
că ai de-aface cu un spirit primitiv: suferin- 
ţa este micul lux al ființelor de calitate me- 
diocră. Fiecare se va întrece în a face să se 
creadă că el este cel mai nefericit şi cel mai 
neliniștit, ca fetiţeie acelea pe care într'o zi 
le auzeam vorbind: „Știi, eu plâng tare“, — 
„Eu plâng şi mai tare decât tine. Când plâng, 
mă aude toată lumea de pe stradă“. Oame.- 
nii sunt cam toți aşa: vor să fie auziţi din 
stradă. Cea mai mare parte din suferințele 
morale, sunt suferinţe pe care ei le născo- 
cesc, fără motiv; nu numai că nu sunt înte- 
mejate, dar sunt şi inntiie. Ah! suferința 
fizică este altfel demnă de respect. Ia deci 
din suferinţa morală atât cât îţi este nece. 
sar pentru bogăţia și diversitaţea vieţii tale 
interioare, dar fii fericit, rămânând curat; 
trebuie să te simţi în largul tău în natură. 
Și, când vei fi fericit, să știi că ești, și s? 
nu-ți fie ruşine să mărturisești o stare care 
merită atâta stimă. 

Când vei deveni acest rar exemplar uman, 
care sinzur mă va justifica de a te fi făcut, 





atunci cu siguranță va veni timpul să te 
omori pentru neînțelegerile unei civilizaţii 
cu care nu te vei simţi solidar. 

Dacă n'ai fi tu, între trecut și viitor, viito- 
rul m'ar interesa şi mai puţin. Venind pe lu- 
me, ai creat pentru mine viitorul, m'ai făcut 
prizonierul lui. Este în legile firii ca într'una 
din zilele acestui viitor, să te întorci împo- 
triva mea. Atunci când viața îmi va fi sfâr- 
șită. va fi un lucru stabilit pentru tine că 
meritele mele au fost exaverate şi că 'n rea- 
litate am fost un imbesi!. Srăinii imi vor 
împodobi mormântul cu flori, nu tu. Nu te 
netinisti prea mult, dură areca,. pentru acest 
sent:ment socotit „josnic“. Eu însumi nu m'ași 
fi nelinistit prea mult. Imi este profund indi- 
ferent dară mă iubeşti sau n. şi asi roşi să 
am această do-inti: simpatia ta ar fi tocmai 
cecace îmi trenue. Ţin mult la tine: acest 
sentiment mă mniţimește. Imi place limo- 
nada. N'am nevoie să fiu iubit de limonadă. 


Trad. de ELENA ISCU 


28 Nssmtrie 1942 


Hlsiguranța mai mare sau ma: 


jlomului purtător posibil al u. 


i |dualizate; căci liberiatea spiri-il 
tului nu înseamnă dominatia 


jlreptare cu zâmbet a morţii. 


Hceste cifre se mişcă în massă, 
':ub impu sui unei combinațiun | 
W Drestabiuite şi fără nicio pers 


Nlimupiedecă spiritul de a se în-! 


jjeste tocmai faptul că monstrul! 
Almetalic reprezintă o forță aj 
d|cărei măreție mecanică, ambi- 
Îționează să înlocuiască forțele 
A|sufloteșii, să domine matura. 
Mizburind în cele din urmă să 
A facă, 


Aiuste milieu“ este discutabilă, 


idiționa totuși sublimul? Estelj 


 ———”.n 


Armament 


și individualitatel 
(Urmare din pagina I-a) t 


Prim ce semnificaţie se îm-lk 
bină această sarcină a tăvă.-| 
lugului metalic, cu sarcina spi-ih 
rituală a ostașului care ia con-li 
act cu el? i 
| Pentru a înjgheba un răs-lf 
ilpuns, se impune o prealabilălă 

subliniere a modurilor de alj 

'ua contact cu carul de luptă |Î 

Intr'un fel, omul poate fuce 
corp comun cu carul; stă 
năuntru şi îl conduce, sau 

“ave cu tunul dim el, 

Un al doilea mod este acelalf 
de a merge pe urmele carulu,, 
ub proiecția lui, sore innmic 
A! treilea chip îl constituie 
j|atitudinea adversativă, aceeali 
de a merge împotriva carului 
In afară de aceste trei im- 

Drejurări, mai este una, însă 
ie o gravitate relativă; anume 

ceea, în care fortăreața me- 

talică mărșăluieşte în dejilare 
de propagandă. 

Să mutăm conul de lumină 
Aj! farului asupra fiecăruia din 

momentele reliefate mai sus. 
|| Izolat în carapacea de fier. 
M|mecanicul, cu tot sentimentul 
| |iingurătății care l-ar năpădi în 
| nș.ruirea de clipe în care, îz- 

bindu-şi privirea în stânga, în 
I|areapta, înapoi, în sus, de în- 

“unericul zidului metalic, nu 
linede decât înainte, în direcț.a 
il'mpusă de mecanismul strate: 
Hnic al luptei — are un lurull 
ij:prijin moral în însăşi grosi 
i|mea și greutatea cu'masei; sim. | 
“indu-se înzăuat în colosul de 
blăci abia vulnerabile, el arv 








nînă a bhbertăţii lui, 

Dar libertatea aceasta este ai 
msului desindividualizat prin 
nstinctul conservării și nu ol] 


inei entități spirituale indivi: | 





vieții, siguranța în existenţă. 
"i tocmai predispoziția de ac-ip 


In zarea aceleiași priviri, ci- 
frele în un'formă, care merg: 
înclinate pe urmele șenileloriă 
uriașe, hrănindu-şi încrederealii 
în ele înşile, cu spaima pei 
care cred că o trezeşte inami- 
cului zidul metalic  rostogolitiă 
protector înainte-le, suferă o şilă 
mai forțată îngustare a posibi-lă 
'ităților de libertate decât me-ll 
"amicu! încuiat, pentrură r 





»ectivă de interventia  spon- |. 
tană, personificatoare. Ceeace, 


trebuința şi de a crea, prinib 
voțiunea lui, individualităti 


din  umnitătile organice 
târîte după el, o massă spiritu- 
dimente amorţă. 

Dacă, în -cfen ce priveştiii 
sublimul artei, valoarea lui „lei 


pentru  sublimul războiului, 
măsura potrivită, omenească a 
lucrului este necesară. Orice 
depășire a omenescului neu- 
tralizează, sub același raport, 
spiritul, 

Că monstruosul poate con- 


adevărat. Insă acest sublim e- 
mană nu dela protejaţii tăvă- 
lugului, ci creşte în sufletul 
celui care luptă cu monstrul 
mecanic. 

Faptele au dovedit-o. Sur- 
vriza realizată de cele cinci: 
zecişidouă tone de robot ro- 
tativ a fost de scurtă durată 
pentru unii și de tristă me: 
morie pentru alții. După ce o- 
chiul sa obicinuit cu nouile 
mărimi, spiritul  luptătorului, 
cu um pumn de grenadă ni 
mână a exploadat cu elastici. 
tate unghuil mort al carului şi 
mişcările lui stereot:pe, auto- 
mate; mâna întinsă cu stăpâ- 
nire de sine a introdus pumnul 
de explosiv în punctul sensi- 
bil carului; după o detunătură 
acurtă, munteie de jier a ră- 
ij ma nemiscat. 
| O biruință a spiritului —o 
iindiv» dua!izare. 

Sublimul a crescut în  fa“a. 
carului de luptă; în el şi în 
locul Îi a rămas rinicu'ul 

Reacţiunea spiritului uman, 
faţă de monstruozităţiie care 
depășesc omenescul este măr | 
*uria spontană a acelui: sim! a" 
proporţiilor propriu conștinie: 
umane, a acelui simt al po lă 
porțiilor care înlătură fur: 
lrrutare exagerările ce-l conf 
i promit. i 

S'ar fi putut pune o între 
bare: De ce Germanii nu uulă 
făcut care de lupiă atât d- 

mari ca aele bolşevice ? . 

S'ar fi răsnuns : Pentrură n" | 
Je trebuie. Actiunea unora sei 
hizuie pe individualitățile — 
j|-xistente şi virtuale. 

Arţiunea celorlati se snrizi-li 
vă pe masse. O individuati:ateț 
orpenruna o ennmiintă, înr rij 
“onstiintă. a  fortiori, simiu!|lă 
proporțiilor. i 


























G FNACHEF 


| 





am 28 Noembrie 1942 iii ali | UNIVERSUL LITERAR 


Neam, Sat, oraş in poezia lui Octavian Goga 
“de OVIDIU PAPADIMA 


(„Fundaţia regală pentru literatură şi artă“, Bucureşti 1942) 


Cred că nu înseamnă a restrân-siume lăuntrică, alte antinomiicâteva versuri confuze, epigonice, 


ge valoamxa argumentativă atât 
de personală a unei opere pătrun- 
să de inteligență critică şi simpa- 
ție generoasă cum este Neam, sat, 
craș, în poezia lui Octavian Goga, 
socotiad-o ca o exemplificare în- 
t-eprirsă în spirit sistematic, anu- 
me în spiritul acelui studiu de 
fo:clor intitulat O viziune româ- 
mească a lumii pe care d. Ovidiu 
Papadima îl publica mai aproape 
de începutul acestui an. 

Cititorul numitei cărţi îşi amin- 
teşte poate, că una din caracteris- 
ticile esenţiale concepției folo- 
rice românești despre viață, asu- 
pra căreia autorul atrăgea o deo- 
sebită atenţie, era organicitatea 
acesteia, manifestându-se deapo- 
trivă ca stil de gândire — în pla- 
nul teoretic — şi ca stil de viață— 
în pianul practic. Era deci expli- 
cab ca d. Ovidiu Papadima să se 
lase influențat în interpretarea 
ertică a destinului poetic al lui 
Cctavian Goga, de concepţia or- 
ganlcistă a memtalităţii folclorice 
autobtone. „Am căutat să văd — 
scrie d-sa la sfârșitul studiului 
consacrat lui Octavian Goga — 
întrucât răspunde aces! destin u- 
riui moment existenţial al neamu- 
hii însuși”. Cu alte cuvinte, cerce- 
tătoxul a încercat să pună. în lu- 
mină aderemţa organică a lui Oc- 
tavian Goga 'a conștiința comuni- 
tară a neamului său, faţă de cana 
cpera postului sar așeza într'un 
raport de consecvență solidară şi 
de continuitate expresivă. Nu însă 
aderând spontan și direct ci con- 
fEktual, dramatic, cu conștiința 
torturată a. desrădăcinatului care 
smuls dintr'o realitate și dintr'o 
ordine spirituală, aca:a a satului, 
nu s'a putuţ integra totuşi în cea 
orășenească — tonul fundamental 
aj poeziei lui Goga, ca și al des- 
tinuiari său fiind al unei „sin- 
gurătăţi între două lumi“, potri= 
vit fommulei sugestive a d-lui O. 
Papadima. 

Poezia lui Octavian Goga sa 
bucurat, dela apariţie, de o recu- 
noaştere notorie şi de o popu- 
laritate rea.ă, datorită în cea mai 
mare parte legării ei de un mo- 
ment politic şi social important 
din viața istorică a românilor. 
Pentru cei mai mulți cititori, 
ecialitatea poetului a rămas le- 
gată de evova-ea acelui moment, 
depășit, cum era de așteptat, 
pin mersu. firesc, mai departe, 
al istoriei. Cercetătorului îi era 
deci indicată una din cele două 
atitudini între cari a ales d. O. 
Papadima, pentru valorificarea 
cperei poetice a lui Octavian 
Goga: sau de a se călăuzi după 
oriteriul estetic, punând accentul 


pe forma expresivă pentru indi- - 


vidualitatea artistică a poetului, 
sau dimpotrivă, acordând întrea- 
ga atenţie conţinutului mortolo- 
gic — „adevărul sufletesc“ cum 
îl numeste d. Papadima. Cum era 
de aşteptat, d-sa a aies criteriul 
adevărului sufletesc, precizat însă 
cu un exciusivism dogmatic sur- 
prinzător, — adevărul! acesta ne- 
putând fi — după d. O. Papadima 
— „decât comunitar, şi anume în 
singura formă largă a comuni- 
tăţii: etnicul“. Să nu mai fie însă 


sufleteşti tecunde, îm afara ace- 
leia dintre etnic şi estetic, în ter- 
menii căreia se formuiează dra- 
ma destinului poetic al lui Octa- 
vian Goga ? 

Dar refuzul de a particpa ia 
uevenire, la istowie şi în esenţă la 
destinul bioiogikc al condiţiei pă- 
mânteşti, din poezia lui Lucian 
Blaga, cum ar putea încape ne 
silit „în termenii antinomei et- 
cic-estetic? Sau neputința dra- 
matică de a înfrânge senzațio- 
nismul prin semnificație, nevola 
violență de cunoașitre prin con- 
cret, prm datele simturlor, a 
dumnezelrii chiar, la Tudor Ar- 
ghezi („Vreau să te pipă! și să 
urlu: este)? Ca să nu mai amin- 
tim de un Paul Valery, a că- 
mui operă înfățișează drama pură 
a spiritului în datele stricte ale 
acestuia, de un Baudelaire, Rim- 
baud şi alții. 

Încercarea de-a identifica des- 
tinul artistului creator, cu des- 
tinul neamului său— căutându-le 
o explicație comună b'o.ogică — 
eră  îndreptăţită, în cazul lui 
Goga, rezultatele cercetări; find 
angumevbei.e  4emeinice care-o 
îndreptăţese. Dar atitudinea cri- 
tică a cercetătorului n'ar pu= 
tea fi generalizată tot astfel 
cum rezultatele obținute nu sunt 
valabile decât pentru cazul ope- 
rei  potice a lui Gosa. Totuşi 
chiar în paginile studiului pe care 
i-l consacră, comentariile d-lui O. 
Papadima își depășesc umeori 
obiectul. D-sa, vrând neapărat să 
spună ce are de spus „atribue un 
conținut disproporționat și o 
semmificație  exrestvă poeziilor 
analizate. Ca, de pildă, atunci 
când comentează versurile (cu 
sublinieri care-i aparțin) : 


Când cade-amurpul la fereastră 
Cu joc de umbre cu fiori. 


„In „jocul de umbre” al acestei 
drame, — ni se spune la pag. 49— 
omul ghiceşte înfiorat taine şi a- 
meninţări străine. Omul şi na- 
tura nu mai sunt prieteni, ci se 
scrutează. temători şi ameninţă- 
tori, unul pe altul. Firea ştie că 
omul de azi nu mai are nicio în- 
țelegere față de taineie și orân- 
duirile ei. Omul modern ştie că 
natura aceasta, pe tare el o si- 
lueşte când vreo, are clipele ei 
de răzbunare teribilă și penfidă“, 

Observaţi generozitatea dispro- 
porționată a comentatorului: un 
„stimmung” redat de poet în 
nuanțe impresioniste este privit 
aci din perspectiva şi cu apara- 
tul critic al cercetătorului folclo- 
rist căruia-i datorăm acea pasio- 
nantă „Viziune româneancă a lu- 
mii”. D. Papadima a observat că 
există o înfrățire a omului fol- 
cloric, cu natura, o integrare per- 
fectă a ţăranului român, în rân- 
duelile firii, în armonia cosmică, 
pe care poezia populară o expri- 
mă sub forma unei participări fa- 
miliare a naturii la rosturile cele 
mai mărunte ale destinului uman. 
D-sa întâlneşte în poezia lui Go- 
ga, deși rar, manifestarea acestei 
„prezenţe fraternale“ a cărei ra- 
ritate tocmai, poetul o resimte 
dureros, mărturisind-o. Cu acest 


Cronica literară 





urmate şi ele de un comentar 
excesiv prin semnificaţia ce se 
atribule unui penibil galimatias 


poetic: Ce dacă vârful acesta se rupe 
(parcă sufletul nu?) 

când pot scrie poemul care duru 
în oceanul fără marinari și șalupe? 


In zadar de sus azi lumă 
Chipu-și împletește 'n apă, 
Ale firii înțclesuri 

Minte nu-i să le priceapă 

Şi'n zadar răsare soare 

Brâul bolţii să 'ntretale, 

N'are suflet, azi, tovarăş Da 

In cărarea-i de văpaie. 

(Așteptare) 

Iată gi comentariul: 

„In viziunea de aici a poeturui, 
matura se îndepărtează şi se as- 
cunde față de sufletul satului, 
fiindcă acest suflet, — sârobit și 
fărâmat de ciocanul soartei de a 
îi sub jug străin fără milă, — nu 
se mai poate dilata şi limpezi pe 
măsurile ei clare şi grandioase. E 
0 vizlune fără nădejdi, ce ar pă- 
rea că desminte cu totul optimis- 
mul care mai stăruia totuși în cea 
de altădată, a Plugarilor. După 
cum hu e o simplă întâmplare că 
acest moment depresiv a luat 


Creion 


Imi place cenușiul arabescului de grafit 
tocmai pentrucă poemele se bat la mașină. 
eu n'am cunoscut viteza din limuzină 

şi desemnez nasul cerului: turtit. 


Versul fuge altfel de sub creion, 
fără alunecușuri de cerneală, 
mai cu chin, mai cu poticneală, 
dar tare ca un bloc de beton. 


ANNA CORDGNEŢ 











E banal, dar e adevărat. Ca 
şi viaţa, și ca toate hcrurile 
ei, poesia are şi ea unele sur- 
prize, pe care le descoperi cu 
plăcere. Nu ştiu prea bine în 
ce măsură mi se va da drep- 
tate când scnlu aceste rânduri, 
pentrucă scepticismul liric e cu 
mult mai periculos decât toate 
scepticismele posibile. i 

Drum drept, ecuație de mult 
rezolvată, femee a tuturor, poe- 
sia pare la prima vedent o gra- 
țioasă vivandieră, accesibilă şi 
reversibilă. Cunosc  gazetari 
naufragiaţi în foiletoane, care 
au purces dela strofă, așa cum 
cunosc iluștri critici — poeţi 
ratați, tocmai fiindcă n'au avut 
ce să rateze; ei toți sunt astăzi 
acerbi combatanți  antilirici, 
profumzi  cumoscători,  blazați 
imițiați, numai fiindcă primul 
lor pas le-a frânt grumazul și 
cariera. Insă mă mdresez ţie, 
prietenul meu depărtat şi ne. 
cunoscut, ție care ştiu că ești 
alături de mine, (fie chiar nu- 
mai prin aceste coloane) urmă- 


i Fi 5 E ; CD LJ . A * ringu-t A x i A „m; 
îi Srmlartimet «i Privind deasupra gârlei isi, miră. îi 


nesciene“, 
Un studiu despre Goga însem- 


tea de noapte, şi nu pot decât 


na inevitabil o pledoarie pentru Privind deasupra gârlei, — e Bistriţa — de vrei— să-ți spun că nici domnul Mare 


reabilitarea operei lu! poatice. 
Ceea ce d. O. Papadima a încer- 


prezintă destimul neamului însuși, 
iar pa de altă parle procedând la 
o vehementă condamnare a să- 
mănătorismului „un hibrid decale 
a! obositului naturaism eurcpean 


numele adevăratului autohtonism, 
el mentalităţii folclorice. 
In esenţă, metoda critică a d-lui 


O. Papadima constă din căutarea  Alăturea de toate şi-amestecat în tot, 


Tăcer; nemuritoare pe măciniş de svon 
plutesc nemaisfârşite ca vulturi azurii .. 
pe un tânăr fond liric la noi“), în . Avânturile lumii dau joacă de copii — 

priveliște-adunată de sus de la balcon... 


Gazetar, nici [lustrul Critic nu 


sau care nume-ţi place, — prin tufe de zăvoiu — au pic de dreptate. pentru sim. 
cat să facă, legându-i soarta de  foț apă spumegândă de veșnicul răaboiu, 
acea permanență pe care o re- când vara 'și umple zarea cu blondele femei... 


plul motiv că nici m'au avut-o 
vreodată, în privința aceasta. 
Dacă aș vrea să rezolv lucrul 
printro butală, aș spune ca 
orice șoltic : secret profesional, 
pericol de moarte. Şi poesia 
are curenți de înnaltă frecven- 
ţă ! Dar nu este numai aceasta. 

Am avut prilejul umui scurt 
popas de început de iarnă, cre- 
îndu-mi um fel de vacanță a 


Veste iilor „aceste străvechi. Vi“ gomeşti la libertate stiindu-te s'o'mbini fini lt Micu. aha Inima An 


ziuni românești asupra vieţii, în 


opera poetică a lui  Qetavian cu raiul fluturatic-adâne în rădăcini, 
dar gândurile slabe la margină te scot... 


Gasa. Cu toate obiecțiile pe care 
le-am adus până aci, punctului 
de vedere  metodik și critic al 
d-lui Papadima, valoarea contri- 
buţiei a-sale rămâne neatinsă, pe 
un plan în care obiectul studinrui 


L 
Neam, sat, oraș, în poezia lui Oc- ( IA (2 
tavia Goga apare ca o problemă U 4 V TI j ă 


personală a cercetătorului, un fel 
de a se mărturisi, mărturisind 
pentru altul. Cred că nu greşesc 
spunând că antinomia  recunos- 


cută de d. Papadima, ca fiind de  Mistuitor, dincolo de o barieră, care desparte 


Chipurile hidoase de adoratele adormite 
[figurine — netulburat, în ozonul acesta 


esența însăşi a destinului şi ope- 
rei poetice a lu: Octavian Goga 
inseamnă şi pentru structura spi- 


M. HARU 


Disting sensul unei cadenţe care se întâmplă 


cămim, am pufăit din țigaretul 
jammesian, am cercat să las 
de-oparte amarele sbateri şi 
tulburări ale lumii, numai ca 
să pot trăi câteva clipe în acel 
duh ul poesiei, în care am res- 
pirat odinioară împreună cu 
atâţi buni camarazi. Biblioteca 
e un continent în care nu te 
întâlneşti cu lei, ci cel mult 
[în mine, cu măgari sălbatici. Am avut 
deci grije să mă feresc de ei 
și numai aşa am putut respira 


rituală a cercetătorului, o reali-  Disting sensul unei cadențe care duce spre moarte. ciudat. Cu alte cuvinte, am 


tate Gramatică, un raport de ten- 


făcut un curs de poesie cu mine 


sune între termenii unor real.- Vezi? Mâinile acestea înalță catedrală, ostenese însumi, nu atât ca să repet me- 


tăţi contradictorii. Dar faţă de 
discreția d-sale, nu ne este îngă- 
duit a insista mai mult. 

Nu voin încheia însă înainte de 
a spune că rămâne din această 
pledoarie pentru Goza o carte pă- 
tetică şi vie, o fiinţă chiar, care 
ar putea fi şi un prieten, dar un 
prieten ciudat, autoritar şi vehe- 
ment, pasionant chiar dacă nu 
întotdeauna convingător. O carte 
în care destinul unui artist e 
trăit cu atâta intensitate perso- 
nală, încât aproape că ne dispen- 
sează să-l mai verificăm prin 
opera care i-a slujit autorului 
drept pretext. 


Dincolo de zi, spințecând întuneric, lărgind 


Nici până acum fu. șțiu însă unde mer, 
i [unde opresc 
Şi dacă 'napoia imensei cortine nu triumtă 
[necruţătoarea. 


Ici şi colo, câte un înfrânt amiuţește definitiv... 
Nu distingi, prietene, dincolo de bariera 
[care desparte i pe i 
Ritmul! viu do cel care va fi in definitiv poz ţia «A Bel. N ete aa 
Sensul unei cadenţe care duce, implacabil, 
[spre moarte? 


trul și cadențele, ci ca să mă 
(zarea — întâlnesc şi să mă regăsesc pe 
mine, printre ai mei. Cântecele 











EXPOZIȚII 


Duminică, 29 Noembrie, se va 
deschide la „Căminul Artei“, 
Galer.ile Kretzulescu rr. 45, ex= 


TRIADE BALACESCU. D-sa va 
expune uleiuri, acuareie şi pas- 
tel, cuprinzând mai cu seamă 
priveliști și subiecte româneşti. 


5 
CANTECE NOUI 





Meintâlniri... 


cele mai noui sunt cela de tot- 
deauna ; plicuri. sterpe ale 
săptămânii ce sa dus, sunt o 
mărturie fidelă a spuselor noa- 
stra : nici un cântec nou nu s'a 
oprit în sită. 

In schimb, am avut alte 
bucurii. Căci dacă aceşti ciu- 
daţi corespondenţi s'au mărgi- 
nit din nou să ne dea sguri, 
tinereasca amintire, ajutată de 
câteva mai vechi publicaţii, au 
făcut să ne reîntâlnim cu câți- 
va poeţi, care în clipa în care 
scriem, lipsesc cu totul și de 
destul de multă vreme dintre 
noi. Spunând aceasta, nu-i a- 
cuzăm de tăcerea pe care-o cul- 
tivă, ci stâmim un simplu şi 
colectiv semn de întrebare: 
unde sumt ? 

Radu Beligan, desigur că e 
la cronica dramatică, umplând 
cu prezenţa lui de mare actor 
o întreagă porțiune de teatru 
contemporan. Dar câți ştiu oare 
că Sărmanul Jomathan de până 
mai eri, e şi un poet de adânci 
resurse, ba chiar autor al unei 
plachete pe care mu o conside- 
răm simgura. L-am reîntâlnit 
pe Beligan în filele umei mari 
reviste de acum vreo patru 
ani. Un Radu Beligan surprin- 
zător. Și tocmai de aceea, noi 
care am rămas tot lângă con- 
dei, îl întrebăm pe camaradul 
primilor ani de boemă bucu- 
reșteană : de ce nu mai descin- 
de de pe scenă în „pampele 
versului”, să mai cânte uneori 
„sonate lunii“? 

Dar nu e numai el; pe 
bunul Haralamb Mihăilescu 
l-am reîntâlnit, şi cu o baghetă 
magică l-am pus între noi în 
aşa fei, că prezența lui e un 
fel de „mânăstire 'ntr'un pi- 
cior” ! (Cei ce-l vor repăsi, sunt 
rugaţi să deslege enigma). Dar 
unde sunt ceilalți, pe care ex- 
cursia noastră sentimentală î-a 
descoperit, tocmai fiindcă nu-i 
mai vevedem ? Petre Pascu, 
Pave! Nedelcu, Ghedeon Coca, 
Const. Nic. Amărăscu, Liuben 
Dumitru, toţi aceștia au fost cu 
noi — şi deaceea SUNT. Ab- 
sența lor, atâta vreme cât nu 
VOT spune „prezent” într'un fel 
sau altul, va rămâne nemoti- 
vată, pentrucă locul lor între 
noi nu are cine să-l umple. N'o 
spumem cu asprime, ci cu acea 
melancolică umbră pe care-o 
imceroi, oridecâteori  răsfoeşti 
albume şi mape, din care ziua 
de eri îţi spune dârză și po- 
runcitoare că ziua de mâine 
încă te aşteaptă... 

Pe când, deci? 


ŞTEFAN BACIU 


„N. B. — Manuscrisele se tri- 
mit da redacție, adăugându-se pe 
pie: pentru Şt. B. Si răspumsu- 
rile: M. Obed, Aurei Vel. Coş, 
Esop I., N. Mănescu, Al. P. Buc. 
Lucis B., Vera Lucia N., Diony 
D.: Nul 1. ]. Vint., M. 1. Cos, 
Emi] M.: Altele! 


și alte stări conflictuale, de ten- prilej, d. O Papadima citează 





Scăpară da controlul grănicerilor și se 
apropiară de oraș. 

O reminiscență de onoare ostășească îl 
făcu să stea alături de foştii camarazi. 

Pretutindeni drapale. De unde le scose- 
seră atât de repede? 

Priveliștea nouă îl atrăgea. Deaceea Ion 
Hotaru coti in drumul spre casă, pe Corso. 

Lume multă, ofiţeri streini. 

Nici o figură cunoscută. Orașul avea altă 
față acum. Mahalaua eşise la lumină, era 
atotputernică. 

Ion Hotaru o luă spre casă, scârbit De 
departe zări tricolorul strein deasupra casel 
lui, Toate fereștile erau luminate, Simţi o 
strângere de inimă. Intră cu inima în dinţi, 
cu paşi de strein, timia. In salon auzi voci 
de bărbați, cântece. 

Așa îl aştepta Marga? 

Intră. 

Cântecele amuţiră, paharele căzură pe 
masă cu părere de rău, ochii se pironiră 
asupra noului venit. 

Cine era omul acesta în  ciame, tren- 
cheiut şi cu faţa pământie, se  întrbau ne- 
dumeriţi ofițerii streini. 

O clipă tăcerea se înstăpâni. Ochii — spa- 
de de sufleţt — se încrucișau, 

Magda se ridică dela masă, contrariată. 

Intise o mână fără viaţă noului venit. Bu- 
zele ei rostiră un „Servus”, inconștient, ca 
o reminiscență, 

Magda făcu prezentările : 

— „Dl. locotenent... Di. căpitan... Dl. ste- 
gar... Soţul meu. 

Ofițerii o priveau  nedumeriți. Magda 
simţi nevoia să adauge: 

— „Soţul meu... e tot de ai noştri. dar 
a fost desnaționalizat. 

De ce m nţise Magia? 

Deacum înainte «el va trebui să-și as- 
undă originea, să fie un tolerat, legat de 
poala soţiei ? 1 se păru că visează. 

Ce căuta el aici? Cine erau oamenii a- 
ceștia în uniforme? Cine era femeea aceea? 
'Dece călcase pragul acesta străin? 

Ah, da, casa aceea era casa lui Ion Ho- 
“aru, femeea aceea soţia lui. 

Ion Hotaru, studentul de pe strada Pie- 
zişe, murise însă. Sufletul lui se risipise pe 
aripile vremii. 

O clipă de umilință îl șterse din sufiet 
toate teoriile umanitariste și egalitariste. Ei 
era român. Fecior de iobag. Ce căuta el în 
casa aceea, la masă cu cel ce isbeau în nea- 
mul lui? Venise s'o vadă pe Magda? Dar 
Magda, fata cu ochii negri murise de mult. 
Murise şi studentul Ion Hotaru. 

Magda, femeea ce sta la masă cu ofiţerii 
streini, este alta. E femeca vremurilor noui, 


t . 
IHAY NICULESCU 


TLORIN LUCESCU 





DRUM SPRE ȚARĂ 


e fata crâşmarului ce vrea să facă o afa- 
cere bună, să se adapteze. In ce colţuri își 
dosise Magda sufletul până acum? Işi a- 
minti trecutul lor, povestea dragostei lor. 
Era ceva din altă lume, Ochii ofiţerilor ce-l 
priveau disprețuitor îi arătau pe ce baze 
își vlădise viața. Era un străin. Străin în 
casa lui. Străin de familia lui. 

Privirea lor parcă-i spunea: 

— „Pleacă de aici. Dece mai stai aic;? Nu 
vezi că ești străin, de prisos? 

Magda, mută, cu ochii în pahar, nu-i spu- 
nea acelaș lucru ? - 

Vorbele bătrânului din Vadul Crișului îi 
veneau în minte Ca o mustrare: 

— „Or fi ele femeile de alt neam mai cu 
spor la muncă în dereticatul caseor dom- 
meşti, dar sufletul lor mu se lovește cu al 
nostru. 

Da. sufletul lor nu se lovește cu al nos- 


"tru l Dar până acum ce s'a lovit ? Dece s'au 


putut înţelege ? 

Sau poate el n'a fost decât o punte de 
parvenire a acestor oameni cari aveau ne- 
voe de un intermediar în societatea româ- 
nească ? 

El fusese ajutat, ridicat din mizeria lui, 
cu gândul de a fi întrebuințat ca instru- 
ment ? 

Dragostea Magdei era teatru, mistificare ? 

Doamne, în ce lume alunecase! Cum de 
n'a observat până acum, cum de a răbdat 
să-i calce alții sufletui în picioare ?! 

Se ridică dela masă scuzându-se, palid, cu 
privirea pierdută. Ofiţeri; răsuflară ușurați.- 
Omul acesta le stricase tot cheful. Magda 
rămase cu Qaspeții. Ion trecu în dormitor. 
Copilul dormea. Copilul acesta de patru ani, 
cu buc!e blonde, era copilul lui. Abia dacă 
ştie câteva vorbe româneşti. Va trebui să-şi 
ascundă originea. i 

Numa! astfel va putea păşi în noua socle- 
tate. 

Yoate acestea erau urmarea unu: gest ti- 
neresc, a unei! căsătorii din dragoste, făcute 
cu ochii închiși. Ințelese că neamul, rasa, 
sunt realități mai puternice decât indivizii. 
El negljase neamul, se gândise numai la 
persoana lui. Iși aştepta pedeapsa. 

Ca şi pe vremuri, în strada Piezişe, o pri- 
vire a ochilor negri îi deschisese sufletul 
spre viață, acum aceeaș privire îi cufunda 
suflețul în besna desnădejdii. Aceiaşi ochi, 


'tirmare din pag. 6-a) 


altădată îl chemau, acum îi spuneau: pleacă! 

Şi noaptea de 6 Septembrie 1940 o ca- 
meră de dormitor adăpostea dol soţi tăcuţi, 
doi oameni străini ce-și adunau sufletul de 
pe alte cărări. 

Amândoi âlmțeau că nu mai au nimic din 
tinerii de pe strada  Piezişe. Nu vorbeau 
insă. La ce ar fi folosit vorbe.e? 

Dragostea nu este oare inspiraţie? 

Neamul, Țara, nu sunt realităţi mai pu- 
tewnice decât individul ? 

Vorbele erau de prisos. Trecutul se ofilise, 
intre ei se ridicaseră granițe de sânge. 

Vorbiseră ochii... 

* 

A doua zi, se întâln; cu un preot din a- 
propiere, din Valea Mare, Câţiva indivizi din 
garda orășenească, cu banderole a:be pe mâ- 
nă, îi invitară la poliție. 

Aici a cunoscut Ion Hotaru un nou as- 
pect al vieții românești. 

Ion Hotaru se simţea acum frate cu toţi 
năpăstuiții. Inchisoarea l-a întărit în cre- 
dința îui românească. 

Magda a venit să-l vadă, după câteva 
zile. Ce căuta ea aici ? 


Ion i-a întins o mână rece, indiferentă. 

Venise să-l scape, să intervină pentru ei. 
Dece să scape el printr'o femee ? 

Nu! va rămâne acolo, alături de ceilalți 
feciori de iobagi. Să sufere și să moară îm- 
preună, sau să iasă cu toți deodată la lu- 
mină, 

Magda l-a privit strein în ochi. 

Nu se priveau dol soți. 

Erau doi streini, 

Se: priveau două neamuri, 

* 


După 4rei săptămâni de arest fără Jude. 
cată, Ion Hotaru şi preotul fură eliberaţi. 
Un singur gând îl stăpânea: Ce fac cei de 
acasă ? Opincarii din Măgura, păr nţii lui ge 
care se depărtase prim căsătorie ? 

Se îndreptă cu preotul spre cei de acasă. 
Satul era pustiu. Nimeni nu mai eșia pe 
strada. Copiii sroteau capete timide pe la 
porți, Bătrânul Hotaru îl privi cu lacrimi 
în odhi. Vasăzică fectorul venise să-i vadă. 
nu uitase de neamul lui! 

Și în ochii amândorora străluceau lacri- 
mile regăsirii. Se simţea însă mai b'ne aici. 

Respirase aerul de acasă. Iar i se aprin- 
seră în suflet poveștile cu feţi frumoşi în 


luptă cu smei câinoși şi hrăpăreți. 

Era iarăş plin de duhul pământului. Ştia 
ce are de făcut: Va merge în cealaltă parte 
de Ardea). 

Va munci, va lupta, îi va trezi la o viaţă 
nouă, el, care apucase pe drumul rătăcirii. 

Seara, o luă spre casă, cu gândul la o altă 
viață. 

Nu era acasă decât servitoarea. 

Magda plecase în oraş cu nişte ofiţeri. Co- 
pilul era singur, dormea, 

Il priv; cum doarme biând. Ochii i sa 
îmmuiară, Era un copil părăsit de mamă, 
care se dusese să ospătuze cu „fraţii“. 

Nu-l putea 'ăsa în voia soartei. Era, ori- 
cum, copilul lui. Va fi învăţat să se lapede 
de tată! său, de neamul său, ca de satana. 
Poate Magda se va căsători. Va avea alți 
copii. Bietul Sandi va auzi toată viața ace- 
laş refren al wmilinţei şi al batjocurei. 

Nu! | 

Nu-l putea lăsa pe mâni străine. 

Se plimba cu paşi mari prin “odaie 

Deodată se opri iluminat: 

— „Maria! chemă el servitoarea, mergi 
repede şi adu un taxi. Spune-i să aibe ben- 
zină pentru vre-o 8 km. 

Servitoarea plecă. 

Ion Hotaru îşi luă actele de care avea 
nevoe. Privi iarăș copilul; 

„Da, îl va lua cu el în România. Nu-l 
va lăsa aici pradă batjocurii streine. Vor 
trece chiar în noaptea asta granița. 

Maria sosi cu taxiul, 

Jon Hotaru ridică încet copilul să nu se 
trezească. Il înfăşură bine şi urcă în taxi 
Privi încă odată casa, tricolorul stretn și 
spuse servitoarei : 

— „Spune-i doamnei, că de acum poate 
petrece în voe. E liberă. Copilul l-am tre- 
cut în Țară, Inchise uşa mașinii. 

Servitoarea rămase  înmărmurită pe loc, 
în vreme ce taxiul ducea un suflet chinuit 
spre noua graniță. In goana maşinii, Ion 
Hotaru își făcea planul de trecere. Cunoştea 
locurile... Se va opri la vre-o 500 m. înain- 
tea graniţei o va lua prin pădure. Incet şi 
cu chibzuinţă. Puţină atenție și vor f; în 
România ! Doamne, de nu s'ar trezi copilul! 
FPăcu semn şoferului să oprească.. Plăti şi 
mașina se reintoarse spre oraș. Ion Hotaru 
se uită de jur împrejur apoi nezărină pe 
nimeni în noapte, se pierdu cu pruncul îi 
brațe în pădure... 





La fiecare 30 de pași se oprea, îşi ascuţea 
urechile. 

Nimeni ! 

Pornea din nou. 1 se păreau asurzitoare 
îoşnetul frunzelor călcate "n picioare, tros- 
netele de vreasc. Doame, de-ar ajunge vda- 
tă, de-ar înceta tensiunea aceasta ! Inima ii 
bătea furioasă, simţia o înfrigurare prin tot 
trupul. Dete de o dungă albă în noapte, Era 


„o cărare. Vasăzică era pe drumul bun! 


Inainta prin pădure de vre-o zece minu- 
te. Granița nu putea fi departe. ȘI ce noroc 
avea că nu se ţrezise copilul! Speranţe îi 
încolțeau în suflet, îl împingeau înainte. 
Mergea cu pași repezi, nervos, parcă-l zoria 
cineva. Deodată se pomeni răsturnat peste o 
buturuză. „Mamă, mamă!“ răsună un gas 
pițigăiat în noapte. 

Cine strigase, came-l trăda ? 

A, era copilul lui, 

li așeză nervos, puternice o mână băr- 


bătească peste gură. Il strângea în neşiire. 
Il înnăbuşea. 

— „Stai ! Se auzi poruncitor o voce streină 
de bărbat. 3 

Să stea ? Să se dea prins? Dece” 

El trebuia. să meargă dincolo, să lupte, să 
spele păcatul rătăcirii, 

Să se dea prins acum când a văzut lu- 
mina ? 

Ridică copilul într'o mână, cu cealaltă îi 
ținea srâns de gură. Mai trăia copilul? Nu 
ştia. Cineva din el îi spuse să plece, să fugă, 
sajungă în Țară, 

O luă la fugă spre graniţă. 

— „Stai !“, se auzi din nou vocea grânico-. 
rulu! strein. 

Ion Hotaru fugia şi mai puternic. Fugea 
în neştire. O pocnitură, două, trei,..... altele, 
se auziră în noapte. y 

Ion Hotaru simțea ceva cald la plepi, la 
picioare. Nu-l nimic. Gonia înainte, Cineva 
îi poruncea să fugă mereu, să fugă spre 
Țară. 

Apoi, deodată a văzut ceva roşu, apoi ne- 
gru, tot mai negru, până ochii lui s'au înfră- 
țit cu noaptea. 

A doua zi, grănicerii români au dat a: 
un om ciuruit de gloanţe ce ținea strâns în 
brațe un copi. 

Era fostul sublocotenent de rezervă Ion 
Hotaru, 

Căzuse în drum spre Țară... 


GABRIEL, ȚEPELEA 


Din nuvela inedită cu acelaș titlu pre:n'ată 
la concursul de nuvele din viața Ardealului, 
organizat la Sibiu în 1941 de „Româui! 
Nouă“. Com'tetul: Lucian Blaga  Viciar 
Papilian, prof. univ. D. Popovici şi Olimpiu 
Boitoş. 


- 


a 








In seara a treia, plutonierul major Stoicu 
avu o idee: 

— Vă gătesc eu cova ca în vremuri bune 
— spuse el of.ţerilor, adunaţi în curte. 

Yăcu rost de nişte paie, le așternu în mij- 
locul curții, despică un dulap mai nenoro- 
cit, în bucăți şi ațâţă focul. Lumina focu- 
lui -pâlpâi la început timidă, în noapte, apoi 
îiăcă! le se înmlădiară în adierea ușoară a 
vântului, se înteţiră, 

In curând se -desiuşiră la lumina focului, 
toate ob ectete asvârtite prin curte. Vreo câţi- 
va soldaţi întinși pe jos, în apropierea fo- 
cului, se treziră buimăciţi şi-şi frecau ochii 


somnoroşi, în neștire, + 
Ofițerii se adunară în jurul focului, în- 
vioraţi, 


Limbile de flăcări în noapte treziră în toţi 
adâncuri de stână, reminiscenţe haidâcești. 
Discuţiile se animară, hu 

Intr'un târziu, plutonierul major Stoicu 
apăru cu suita sa şi cu două gâște proaspăt 
tăiate : „făcuse rost” — de ele, de undeva! 

— Mai bine le mâncăm no; decât să le 
fure vulpea, glăsuia încântat de descoperi- 
rea Lui, majorul, 

— „E dat dracului majorul”, spuneau cu 
admiraţie ofițerii. 

Majorul improviză vre-o câteva frigări 
lungi și: ajutat de câțiva soldați, se apucă 
de gătit masa pentru „domnii ofiţeri”. 

Pentru moment, gândul măncării înlătură 
orice precdtupare, Ochii tuturor urmăreau 
cu nerăbdare pe plutonierul și soldaţii im- 
provizați în bucătari, 

Când „masa” fu gata, cineva observă că 
nu era de față sublocotenentul de rezervă 
lon Hotaru. 

Căpitanul  Ciucurel trimise ordonanța 
să-l caute. [l găsi înt'ns pe o masă, cu ra= 
niţa la căpătâi. Nu dormea. 

Refuză, absent, invitația la măsă a cama- 
razilor. 

Avea atâta nevoie de linişte, de singură- 
tate ! 

Ordonanţa comunică refuzul sublocotenen- 

tului, ceeace făcu să reînvie în sufletul u- 
nora dintre ofiţeri, vechile bănuieli. 
„ — Ce-i pasă lui de toate astea, zise sub- 
locotenentul Andreescu, înfigându-și puter- 
nic d nţii într'un picior de gâscă fript pe ju- 
mătate, 

Are soţie de al neam, rămâne aici, își 
schimbă numele. 

Când te gândeşti că noi contam pe un ofi- 
țer ca ăsta, fie chiar de rezervă ! 

Ion Hotaru îl auzi. Nu era departe... 

Și a rămas așa multă vreme întins pe 
masă, cu privirea pironită spre boltă, cu 
pumni! şi a'nţii încleștaţi şi nu ştiu de ce 
i Sa părut că în voaptea asta stelele lăcri- 
mează, 


— „Soţie de alt neam... !” „Pleacă ai noș- 
tri, vin ai noșştri,.. Cuvintele cama'adulu: îi 
stăru'au în minte, îi biciu'au sufletul. 

Retrăi toată povestea tinereţii lui, poves- 
tea căsătoriei lui. 

Se vedea copil cu suman, străjuind vitele 
pe dealurile din Măsura. Ii căzuse odată în 
mână „Lumea copiilor” cu povestea lui Ivan 
Turbincă. Povestea 1-a fermecat, i-a des- 
ch's orizontur: de vis. De atunci. och'i lu' de 
copil au păscut toate oile negre din câm- 
pul cărţilor. 

B'b'oteca şcoalei o citise în întregime, In- 
vățătorul, preotul, nu mai aveau cărți pe 
cari să nu le fi citit. La examenul de reli- 
gie dela finele anuiui a venit și protopopul, 
Pântecos, cum îi stă bine unu: protopop, dar 
cu sufiet bun. I-a venit rândul! la răspuns 


„şi Iui Ion Hotaru din clasa IV-a primară. 


Protopopul îi pune şi lui o întrebare, mai 
mult de formă: 

— Pentru ce eţti ţu, fiule, pe pămânț? 

Copilul rămasa pânditor. Intr'un târziu 
răspunse : | 

— La întrebarea asta au încercat să răs- 
pundă mulţi oameni învățați, mulți dascăii 
și poeți, fără a putea găsi un răspuns po- 
trivit. 

Protopopul se desmorţi. Rămase înmăr- 
murit. Se așteptase la răspunsul tipic din 
manualele de şcoală: — „Eu sunt pe pă- 
mâmt ca să-l cunosc pe Dumnezeu, Lui să 
mă "chin şi prin aceasta să ajung la feri- 
cirea cerească”, 

Blevul acesta cu suman gândea... 

Citise. Stud.ase. Se vedea din răspun= 
sul lui. 

Au urmat apoi alte întrebări, alte răs- 
punsuri. Drept urmare, la străduințele pro- 
topopului, elevul Ion Hotaru fu primit bur- 
s:er la intermat și urmă cursurile liceale. 


'0 întâmplare 
vieţi. 

O viaţă care nu-i aduce sumănarului din 
Măgura numai cărți frumoase de citit, că-l 
punea mai ales în fața unor grele pro- 
bleme. . 

— „Barem; să ai tu o viață mai uşoară, 
î. spusese bătrânul! Pavel Hotaru. Că iată, noi 
muncim ca vitele și tot cu nimica goală 
re-alegm. Sameni grâul, dar nu se ştie dacă 
o să ai din el o îmbucătură. Sloboade Dum- 
nezeu un potop de ape ca anţărţ şi rămâne 
grâul bătut la pământ, 

Dă Dumnezeu o secetă, roşește iarba pe 
câmpur , se închircește mălaiul săpat a doua 
oară şi rămâne omul şi vitele fără nutreţ. 
Că vrerea lui Dumnezeu e mare și mari 
sunt pâcatele oamenilor. 

Aşa, ca nădrăgar, ai, oricum, o viață mai 
omenească, 

Ori e grindină, ori € secetă, ai plata ta 
şi trăieşti. Sari 

Că nu prin toate părțile sunt oameni așa 
de încărcați cu păcate ca pe aici şi bucate 
tot se mai fac. Barem un scriitor la canţe- 
larie de notar să ajung; de ţi-o ajuta min- 
tea, şi tot o duci mai bine”. 

Incăreat cu poveţe și visuri, Ion Hotaru 
trecu pragul unei noui vieți. 

Când îl văzură cu suman și opinci, cole- 
gii dela şcoală se sgâiau la el ca la o ară- 
tare. Pesemne, e.au toţi „feciori de domni” 
de aveau vesminte aşa de frumoase. 

Unul mai ales, pe care-l aștepta întotdea- 
uma la eșirea din școală un hinteu cu doi 
cai aibi, mai frumoși decât ai popii, ca și 
cum n'ar fi avut picioare sănătoase să 
meargă pa ele, nu-l ma: slăbea cu strâm= 
băturile. 

Ba î: dădea câte un gh'ont, ba î! poreclea, 
ba îi făcea câte-o cruce pe spate, cu cretă, 
ba îl împungea cu acul şi-i spunea că mi- 
xoase a Pătru servitorul de acasă. Ion Ho- 


îi deschise porțile une; alte 








UNIVERSUL LITERAR 


Drum spre ţara 


taru dlipea des din ochi, strângând o la- 
crimă sub pleoape şi răbda. 

Intr'o zi n'a mai putut. Era înaintea orei 
de religie. Când a venit în clasă după pau- 
ză, nu-şi mai găsea cărţile, caetele căciula. 

A întrebat pe toţi vecinii de bancă. Toţi 
dădeau din umeri cu un zâmbet de compli- 
citate pe buze, Și-a căutat disperat cărţile, 
sub pr.virea batjocoritoa'e a clasei, Intr'un 
Colț al băncii, deta de un bilet: 

— „i-am luat cărţile. Nu sunt pentru 
un ţăran puturos va tin=. Un coleg”, 

Simţea că numai strâmbătura deputatu- 
lui făcuse isprava. Se făcu la față ca pe- 
reteie. Inima îi bătea cu putere, nu mai ve- 
Gea nimic înaintea ochilor. Intr'o clipă sări 
peste bănci. Ochii copiilor speriaţi îl ur- 
măreau. Simțea nevoia să-și descarce toată 
umilința adumată în două săptămâni de 
şcoală. Isbea cu pumni grei de lut, în ne- 
ştire, peste cap, peste faţă, peste trupul pa- 
ralizat de spaimă al „strâmbăturii”, 

Uşa clasei se deschise. Era profesorul! 

Ion Hotaru rămase pironit, cu picioarele 
pe bancă. Pa'că era un vis, parcă nu era el. 
Pârcă era un fecior de împărat plecat unde- 
va departe, să pedepsească un smeu nedrept 
şi neastâmpărat. Când văzu curgând sân- 
ge din nasul odraslei de deputat, profesorul 
isbucni : 

— „Ce, ești la tată-tău acasă, cu boii, cu 
vacile lui tată-tău, hai? Unde te trezeşti ne- 
trebnicule, criminalule?! Aj venit aici ca să 
ciomăgești? O să-ţi arăt eu ţie!” 

Și plecă trântind ușa cu sgomot, să-i co- 
munice directorului întâmplarea. 

Două săptămâni, strâmbătura ma mai 
venit la școală, având nevoie de îngrijiri 
medicale. In schimb. a doua zi a venit de- 
putatul, băţos, cum îi stă bine unui om de 
seama lui, : 

A făcut de două parale școala, profesorii, 
elevii, A amenințat cu ancheta, desființa- 
rea liceului, cu „oamenii 1ui” dela Bucu- 
reşti, : 

Directorul, fricos, înghițea noduri. Profe- 
sorii la fel. Elevul Ion Hotaru fu eliminat 
pe zece zile, avându-se în vedere circum= 
stanţeie atenuante prezentate de profesorul 
de limba română şi vorbele calde ale pro- 
topopului. Atunci înțelese Ion Hotaru că 
oamenii nu sunt toţi Ja fel, așa cum i-a 
lăsat Dumnezeu înaintea legilor, 

Că sunt unii oameni mai tari ca legile. 
Că în noua viaţă în care intrase, el nu 
este decât un intrus care trăește prin buna 
voință a altora. Acasă, în Măgura, nu se 
mai putea întoarce însă, de gura lumi, Va 
şti toată lumea că Ion al Sdrențărosului 
n'a fost decât un bătăuș, că na fost în 
stare să 'nvețe carte. 

Şi: a rămas pe mai depante la școală. te- 
mut de colegi și biciuit de vorbele profeso- 
wilor. 

Doar profesorul tânăr de română, care 
soria versuri şi care parcă era altfel decât 
tceilalți, îi privea cu înţelegere. Atunci a 
avut Ion Hotaru viziunea întregii lui vieţi 
De o parte era el, singur, cu cărţile lui, cu 
wisurile "lui, de cealaltă parte era lumea. 
colegii, profesorii, „domnii” care voiau să-l 
îngenuncheze, să-l umilească, 

Și a jurat atunci să nu se lase răpus 
Să se ridice deasupra tuturor. Să încovoaie 
el mândria acelora ce-l priveau de sus, dis 
preţuitor. 

Astfel, primele săptămâni de şcoală i-au 
pecetluit întreaga viaţă de elev. Căci în tot 
ursul liceului, Ion Hotaru a fost cel mai 
bun, cel mai smerit, şi cel mai tăcut elev 
al şcolii. A 

In afară de serbările de sfârșit de an, 
cânâ primea obișnuitele cărți de premii și 
de vacanţele petrecute în munţii lui, cei opt 
ani de școală s'au scurs fără evenimente. 

Și nimeni n'a bănuit că  nerorocita de 
întâmplare cu bătaia lăsase urme mneperi- 
toare în sufletul acestui elev tăcut şi că 
primele lui victorii în viaţă se dlădiseră 
pe mormântul unei înfrângeri. 


Ion Hotaru a fost poate singurul dintre 
proaspeţii bacalaureați pe care examenul 
d-a lăsat rece, melancolic. 

+ Când poarta mare a şcolii s'a închis greu 
în u.mă-:, lon Hotaru simţi că lasă după el 
o lume și că va bate de acum la poarta u- 
nei noui vieți. 

[] 


— „]o zâc toane că tot mai bine ar îi să 
ite faci popă, că nu e rău. Iaca și popa nost, 
merge şi el odată în săptămână la bise- 
rică, ca tot creştinu, mai merge la mort și 
ia botez şi n'are slujbă grea. 

+ Ai plată bună, trai liniştit și-ţi mântuești 
şi sufletul, 

: Aşa ca fișcal numa te blastemă oamenii 
de n'ai noroc toată viaţa”. 

' Poveţele bătrânului însă fură zadarnice. 
Ion era hotărît să urmeze dreptul la Cluj. 
Hotărirea aceasta avea să-l coste însă multe 
deziluzii şi multe pătimiri. 

Clujul l-a primit cu ceață, tomnatice, in- 
diferent. 


Aici nu era premiantul din școală, cu 


_ lrepturi recunoscute, cu bursa asigurată. 


Era un „balic” venit din provincie şi atâta 
toț. 

' Bursă n'a primit, Nu cunoştea pe ni- 
meni 

— „Să vedem, poate la anul, îi spuse 
plictisit secretarul, 

Dar până la anul era atâta și cei 3.000 lei, 
luaţi dela bancă nu puteau ţine o veșnicie. 
Prin bunăvoința unui medic căpitan a mân- 
cat într'o vreme la spitalul militar, împreu- 
nă cu aţi șapte studenți. Ciorbă la amiază, 
ciorbă seara, ce rămânea dela soldaţi. Dar 
nici la ciorbă n'a avut noroc. Un colonel 
sură, directorul spitalului, l-a dat afară 
găsina că nu salută destul de cuviincios și 
e în neregulă cu ținuta. Locuia cu doi studenţi 
dela litere, pe strada Piezişe. Strada urca 
pe un deal cu case mici, dărăpănate, igra- 
sioase. Nu era mai lată de trei pași, In 


— fragment — 


mijloc era puțin scobită. Scobitura aceasta 
servea Grept canal, Cei depe deal aruncau 
leşie, apă murdară, resturile de mâncare, 
în stradă și amestecul se scurgea domol la 
vale, 

Iarna, când îngheţa totul, era un adevă- 
rat exercițiu echilibristic să urci sau să 
cobori pe strada Piezişe, 

Oamenii urcau orbește ținându-se de zi- 
duri, de garduri'a Aintrc case, 

Când urca seara dealul spre casă, din ce 
în ce mai sleit, mai înfometat, în staţia- 
nările lui. Jon Hotaru avea viziunea Gol- 
gotei. 

Se gândea atunci că poate era mai bine 
să fi ascultat povețile bătrânului. Dar acum 
nu putea să dea înapoi. Dimineaţa zeînce- 
pea colinda după pâine. 

Dela poliție i se oferea un bon de masă 
gratuit, cu condiția să spioneze acţiunile 
studențești. Na primit însă, 

Se gâdea la o meditaţie, la o sursă o- 
nestă de existenţă. Colegii întrebaţi dădeau 
din umer: nepăsători, 

Erau şi ei străini de oraş. 

Ion Hotaru nu mai avea nici un ban. De 
patru zile mânca numai pâinea ce i-o adu- 
cea în buzunar, un coleg dela cantina stu- 
denţească. 


A patra zi de post, Ion Hotaru își luă ini- 
ma în dinți şi se adresă unui student mai 
bine îmbrăcat, pe coridorul ficultăţii. 

Studentul se oferi gălăgios, să-l sevea- 
scă. 

Chiar în seara accea,.la ora 8 putea să-l 
prezinte, în piata Unirii, une. Doamne care 
căuta un meditator. 

Surâsul speranţei i-a coborit în suflet. 
Chipurile oamenilor pe străzi i se păreau 
mai puțin morocănoase, Rugăciunile măi- 
cuţii dela țară cu busuioc în mână şi mMi- 
ros de tămâie nu erau zadarnice, 

Dumnezeu îi ajutase. 

Și toată după masa Ion Hotaru urzi p'a- 
murile de viitor,'îm așteptarea întâlnirii, La 
ora 8 seara era la locul fixat. Un grup sgo- 
motos de studenţi îşi făcură apariţia. Bine- 
(făcătorul lui se desprinse din grup, îl a- 
pucă de braț. 

— „Ei, vino prietene să te prezint doam- 
mei”. 

: Ton Hotaru era emoţionat. In afară de 
preoteasa din sat şi soția directorului de 


internat, nu cunoscuse alte doamne. Se gân- 
dea să nu facă vreo gafă. Nici nu remarcă 
chicoteliie celorlalți studenţi. Când ajun- 
seră în fața Lupoaicei, studentul se opri să 
facă prezentăriie. 

— „Doamra Lupu cu cei doi fi“ zise cu 
o plecăciune exagerată spre lupoaică, stu- 
dentul. Condiţii avantajoase: masă, casă 
gratuit. 

Studenţii isbucniră în râs. Un râs gâlgâi- 
tor, inconştient. Un fior îi cuprinse trupul. 
'Tremura, 

Inţelese că era victima unei farse. De 
aici graba cu care se oferise studentul, de 
aici chicotelite celor ce-l întovărășeau. El, 
nenorocitul, nu le observase. Era plin de 
speranțe, îl surâdeau planurile. 

Când văzu paloarea de pe fața victimei 
de astăseară, czscada de râs s'a oprit, In- 
țţeleseră cau izbit în plin. Păcăeala pe care 
o aplicau în fiecare an, noilor veniţi, dea- 
stădată a retezat o punte întinsă spre via- 
ță. Au rămas năuci pe loc. privind cum 
se îndepărtează cu pași sleiţi de condamnat 
Ton Hotaru, 

Se ducea spre Golgota lui. 

[i] Dă 

Foamea, desnădejdea îl doboriseră. Când 
sa trezit la viaţă, în camera rece din si:ra- 
da Piezișe era lume multă. Chemările emu- 
lui pe care foamea îl chinuia lăsându-l fără 
conștiință, atrăsesară femeile din curte, ve- 
cinii. 

Era un spectacol de gală pentru oamenii 
aceia nevoiaşi, un student care moare de 
foame. Femeile i-au adus compoturi, prăji- 
uri. Ii băgau cu deasila mâncarea în gură. 

Ochii împăienjeniţi, supţi ai studentului, 
abia puteau distinge figurile celor din ca- 
meră. Sau oprit inir'un târziu asupra unor 
ochi negri de fată ce-i zâmbeau bucuroşi. 

Era o chemare la viață. 


de GABRIEL ȚEPELEA 


Ochii lui au cules floarea zâmbetului ca 
un bai:sam. Apoi sau închs mulţumiţi, du- 
când o amintire în împărăţia somnului. 

De atunci, Magda Kovâcs, fata cu ochi 
negri, a venit în fiecare zi 'a căpătâiul bol- 
navului, Ii aducea demâncare, îl îngrijea, 
'Ochii bolnavului îi urmăreau mișcările prin 
cameră : cum așează o ceașcă cu ceai pe 
masă, cum îi aduce un ziar, cum bagă lem- 
ne în sobă. Sub privirea ei protectoare, stu- 
dentul se întremă. 


Magda aducea cu sine un aer nou, zâm- 
betul, neastâmpărul, viaţa. Era prima”femee 
frumoasă care zâmbea în sărăcia lui. Până 
atunci cunoscuse Goar fete de școală, care 
cu un „domnule coleg” spus mieros îi stor- 
ceau rezumate la română. 

Magda s'a ivit când viața se îngâna 
moartea în trupul lui firav. 

Nu-i cerea nimic, Ii aducea în schimb 
dumină, viață. Când pleca Magda, studentul 
închidea ochii să-i simtă plutirea în odaie. 

Ar fi vrut să stea așa toată viaţa, 

Oare când va fi sănătos, o va mai întâlni 
pe Magda ? Zâmbetul ei va fi tot cel dea- 
cum ? 

Ii era întrun fel frică de însănătoșire. 
Pentru el, Magda era prima femee. Eva! 
Zâmbet şi alinare, înmugurire de viaţă. 

Magda i-a povestit viaţa ei. Viaţa unei 
fete fără mamă. Cunoştea şi ea suferința, 
nu din lipsa une bucăţi de pâine, ci dia 
cauza răutății unui sufiet de mamă vitregă. 

Și ea era singură pe lume. Tatăl ei, câr- 
ciumarul din colțul străzii Piezişe, nu se 
gândea decât ia avere. Zâmbea doar când 
încheia o afacere bună. Avea disprețul oa- 
menilor de afaceri pentru cultură. Na lă- 
sat-o să termine liceul, căci avea alte pă= 
reri despre rostul femeilor, In strada Pie- 
zişe, cu cine sar fi putut împrieteni ? Erau 
numai femei măritate, cu rosturi precise. 
In oraș scăpa numai arareori. Sufletele lor 
se căutau. Sau găsit. Și în camera scundă 
din strada Piczișe o mână firavă de con- 
valescent strângea tremurând o mână mică 
de fată. 

Un singur gând îi apăsa: Să n'o piardă, 
s'0 ştie mereu lângă el. 

Simţea fiorul de nespus pe care ţi-l dă 
prima femee. Nu se întreba de unde vine, 
cine este, nu se gândea că e streină. Era 
bucuros că a găsit-o. 


cu 





Printr'o strângere de mână, Ion 
își pecetluise destinul. 

De atunci, primăverile clujene nu l-au 
mai găsit singur. Când lumea burgului se 
aduna la ospăț de soare în jurul catedralei 
cu acoperişul înverzit de mușchi presăraţi 
de vreme, o pereche cu sufleţu! însorit se 
strecura printre oameni. 

L ] 


Anii de facultate au trecut repede, ca un 
vis, între o plimbare cu Magda și cursurile 
dela Facultate. 

Magda i-a ușurat greutățile materiale, 
i-a găsit elevi pentru meditație, i-a intro- 
dus în lumea ei. Bătrânul Kovâcs era în- 
cântat de legătura fetei. Gândul că va avea 
un ginere român şi avocat, îl surâdea, 

Nu va mai îi sâcâit de controlori, pereep- 
tori, agenți fiscali. Va avea pe cineva să 
pună o vorbă bună pentru el. Va vinde casa 
din strada Piszişe şi cu banii ce-i mai are 
își va cumpăra alta mai în centru, își va 
deschide un restaurant în toată regula, unde 
vor veni prietenii ginerelui: avocaţi, jude- 
cători, profesori, etc. 

N'are decât să-și scrie numele pe româ= 
neşte : Covaci în loc de Kovâcs și pare 
român. De aceea, pe lângă suma pe care o 
primea studentul dela niște rude ale fami- 
lie; Kovâcs, în schimbul meditaţiei, bătrâ- 
nul mai adăuga lunar câteva sute de lei, 
drept mulţumită din partea rudelor că ela. 
vul făcuse progrese, luase note mari și alte 
pretexte. 

Ba în cele din urmă, studentul fu invi- 
tat să ia masa la ei, în schimbul unei sume 
neînsemnate, mai mult ca să nu se ofen- 
seze, 

Era aproape ca însurat cu Magda. Mânca 
la ei, stăteau tot timpul liber împreună, 
se înțelegeau. Deaceea n'a fost pentru ni- 
memi o mirare faptul că la sfârşitul studii- 


Hotaru 








Taxa poştală plătită în numerar conform aprobării 


28 Noembrie 1942 =——= 


lor de drept, avocatul Ion Hotaru sa căsă- 
torit cu Magda Kovâcs, 

Era parcă în firea lucrurilor. 

Pentru el Magda nu era o streină, o fe- 
mee de alt neam. Era fata cu ochii negri, 
care l-a smuls din brațele morţii. Era o 
punte spre viață, mălucă de lumină. 


Abea după câțiva ani de căsătorie când 
aveau și ei un copil, Ion Hotaru a obser= 
vat că între al și Magda, originea, neamul, 
rasa, limba, așezaseră ziduri puternice, rea- 
lităţi nebănuite. 

Era însă prea târziu. 

Lumea veche trosnea din încheieuri. Ră- 
nile popoarelor nu se puteau unge cu vorbe. 
Războiul a venit să despice lumii alte că- 
rări peste munţi de cadavre. Ion Hotaru fu 
chemat la un regiment de fortif caţii. 


Vasăzică trebuia să lupte contra Magdei, 
contra copilului de 4 ani care vorbea o altă 
limbă. In ce lume trăise el? Cum de n'a 
observat că dragostea l-a dus cu paşi orbi 
spre abis? Vasăzică dragostea nu este sin- 
gura realițate pe care se poate baza o că- 
sătorie ! 

Sunt atâtea probleme, poate mai mari, 
mai puternice, 

Dragostea Magdei o credea o punte spre 
viaţă şi acum e cale spre noapte, spre des- 
mădejde ! Intrebările îi sfredeleau areerul, 
"i gâtuiau inima, 

' Da, el nesocotise o lege a sângelui, a nea- 
mului, blestemul trebuia să -vie! 

Vorbele bătrânului Hotaru din Vadul Cri- 
ului îi veneau în minte, îl biciuiau, 

— „Vezi Ioane, fă cum te-o îndruma Cei 

de sus și cum te-o ajuta mintea, da eu zic 
că tot mai bine ar fi să ei o româncă de a 
no:stă. O» fi ele streinele mai cu spâr la 
muncă, în direticitul caselor „domnești“, 
dar sufletul lor nu se loveşte cu al nostru, 
Lhei, când ești tânăr, mute ţi se par că 
sboară. Așa-i şi cu porumbița ta. 
' Numai când o să te isbeşti cu capui de 
pereți, o să-ţi aduci aminte de vorbele 
mele. Și apoi, în satul nostru și în neamul 
Hotăranilor, nimen. nu şi-a amestecat sân- 
igele cu sânge străin. Toomai tu, care ai um- 
blat pela şcoli şi ești mai luminat ca noi, 
să faci una ca asta?” 

Vorbele bătrânului au rămas fără ecou. 

1 Dacă l-ar fi ascultat atunci, nu sar fi 
Sbuciumat astăzi. Așa, familiile prietenilor 
î] ocoleau din cauza soţiei, ca străjer la gra- 
niţă îl chinuiau întrebările, camarazii îl 
suspectau, NI 

Era străin pretutindeni. Strein în casa lui, 
strein în viața neamului faţă de care a pă- 
cătuit. Intrebările din primele nopți de pe 
zonă îi reveneau mai puternice, mai ucigă- 
toare, acum după arbitraj, 

Era un om cu sufletul împărțit. De o 
parte era oblazul pălmuit al "Ţării, cama- 
razii, prietenii, lumea idealului în care a 
crescut. De cealaltă parte, era familia, Mag- 
da, copilul. 

Incotro so apuce? 

Rămânea în teritoriul cedat, era un strein, 
care putea exista cel mult datorită soţiei. 

Se refugia în teritoriile rămase României, 
era și aici un izolat. De n'ar îi avut copilul, 
totul ar f; fost mai uşor de rezolvat, 

Dar aşa, încotro ? 

Intins pe spate, cu ranița la căpătâi, sub- 
locotenentul Hotzru îș; vedea lmpede gre- 
șelile, trecutul, dar mu vedea nici o stea 
călăuzitoare în noaptea vieţii lui. 

— „Da, soţie de alt neam, repetă el în 
gând, amintindu-și de insinuări:e sublocote- 
nemtului Andreescu. 

Se înţe'eseseră. N'au păcătuit unul faţă 
de altul, ca oameni. 

Dar vremurile ridicaseră între ei gran:ţ! 
de sânge, porunci mai putemice decât ei, 
chemări ascunse în ungherele de suflet. Dacă 
ar fi știut Andreescu în ce suflet chinuit 
au isbit vorbele lui, poate se mulțumea să 
mai muște de câteva ori din piciorul de 
gâscă mefiript, strivindu-și gândurile în 
crecr. Vorbele lui căscaseră însă mai adân- 
că rană, întețiseră frământţările din sufletul 
1ui Ion Hotaru, i 
+ De mult flăcările amuţiseră în pâlpâiri 
sfioase şi în curtea regimentului trona în- 
tunericul. 

Se auzeau doar 'sbiturile de copită ale 
cailor și sforăitul chinuit al oameniior, Un 
om se răsucea fără hodină, în curtea Regi- 
mentului. Muta ranița dela căpătâi, se în- 
iorcea spre dreapta și spre stânga, în rit- 
mul întrebărilor. 

La răspântii de gând îl pândea aceeaş în- 
itrebare — călău ce-j mistuia creerul dela 
data arbitrajului... 

Incotro ?... Incotro ?... Incotro ?.... 


Ton Hotaru nu avea haine civile și se ho- 
tărise să meargă astfel îmbrăcat, acasă. Du- 
pă atâtea frământări, hotărit că cel mai bun 
lucru este deocamdată să-ș: revadă soţia şi 
copilul, 

Pe u:mă... pe urmă va vedea. Alături de 

*i, pășeau soldații Gavriluţ și Martin, con- 
săteni din Măgura, 
! La ce se gândeau oare? Desigur la lu- 
crul ce-i aştepta acasă, la arat, la priete- 
ni din sat, la cei de care se despărţiseră 
poate pentru totdeauna astăzi, când plecau 
din armata română. Ion Hotaru se gândea 
la noua sa viaţă, ia copil... 

Magda va fi oare tot cea dim trecut ? sau... 

Ii era frică să-şi continue gândul. îl înă- 
buși în creer. 


— „Nu, nu poate să se schimbe, î. răs= 
punse cineva din el, neconvins. 
Cufundsţi în gânduri, foștii ostași se a- 


propiau de noua graniţă. 

Innoptase. i 

Un „Stai” isbucni de undeva din aprople- 
rea drumului, 

Ion Hotaru tresări, 

A, vasăzică erau Ma graniță... 

Niciodată na urit mai mult cuvântul 
graniță, ca acum. In copilărie, își închipuise 
gran ţa ca un zid puternic, de netrecut. Gra- 
nița trecea acum printr'o porumbiște, des- 
părțind în două averea unui om. Locurile 
le cunoştea de mult. Acum, aici era 0 gra- 
niţă. Vasăzică unul care va trece dela Felix 
spre Hidișel va fi împușcat, sau în cel mai 
bun caz arestat ? Mai eri se plimba pe aici 
în voie. Acum € o crimă să te apropii. De 
ce ? Cine avea dreptul să sfințească o gra- 
niță ? Grănicerii streini examinară actele 





(Urmare în pag. 5-a) 


dir. G-le P. 1. T. Nr. 24.484.939