Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1940_049_0050

UNI VEDSUL LIIIDAL 


PROPRIETAR: 
SOC. AN. „UNIVERSUL"” BUCUREŞTI, BREZOIANU 23 


DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 


Inscrisă sub No. 163 Trib. Iifov 








Cum s'a înțeles 
la noi arhitectura 


de prof, G. OPRESCU 


A quelqua chose malheur est bon, zice un vechiu 
şi incercat proverb f:ancez. Cutremurul de zilela trs- 
cute, adică natura, pe l&ngă nenorocirea ce ne-a 
cauzat — în mare patrie din vina omului, cum voi 
arata, — a avui și partea lui utilă, căci a da! arhi- 
tacţilor şi clienţilor lor, nouă tuiulor, o lecţie salu- 
tara şi iără replică: ne-a arătai cum sa cuvine să 
consiruim în viitor, La noi, din nefer.cire, și în arhi- 
leciură, ca în mulie alte domenii, ca sa apreciat 
mai mult a fost totdeauna fațada, aparența, ceaaca 
lua ochii, forma spectaculară lipsită de fond și de se 
riozitate. In acest spirit au fos! clădite cele mai mulie 
din casele noastre, cu balcoane și terase inutile, cu 
ivişoare pe copezișuri, cu el de tel de zorzoane „pi- 
toraşii”, n unghiuri intrânde sau ieșite în afară din 
corpul principal (sub pretexiul discutabil că acesta 
ar fi „atilul naţional”, mai ales cu nenumărate co- 
guri monstruoase, de câieva tone f.ecare, fără nici 
un rosi, fără nici o utilitate și — aceasta sare acum 
in ochi — nu suic:ent de bine f.xale, ca să rezisie 
vibraţiilor, Cal puţin nouă zecimi din pagubele ce 
am suferit au fost cauzate de acești monștri (monștri 
şi din punct de vedere estetic, şi din punct de vede- 
ra al funcței ca îndeplineau), care la primele mișcări 
ale pământului s'au frânt și au căzul, siărâmând că 
priorii podurilor, dărâmând zidurile, trecând uneori 
prin tavane. A 

lată deci o primă lecţie dureroasă a naturai: sub 
pretextul uşuratic al „i:umussţei” — ne zice ea — 
nu ridicați coșuri „ornamentala”, nu ingreuiaţi cope- 
rișul, adică partea cea mai sensiblă a unei cons- 
trucții, cea mai supusă cscilaţiilor în caz de culre- 
mur. Este drept că în Franţa, unde au învățat mulți 
din arhitecţii noşiri sau profesorii lor, s'au ridicat în 
vremea Reunașterei coșuri de cămin pentru psgoa- 
bă. Luvrul ie are, ca și castzlele de pe malul Loarei. 
Ele au fost insă bine iixate, solide, așezate pa baze 
puternica, nu sprijinite pe un zid de o cărămidă în 
laţul ei, ca la noi. Chiar așa, constructorii francezi 
si-au dat seama da fragilitatea acestor prisme sub- 
țizi și înalte, de echilibrul lor neztabil, de puţina lor 
razistență, nu la forţa davastaioare a cutremurelor, 
care nu există în Franţa, ci la cea, mult mai slabă, 
dar totuși primejdioasă a vâalului, Ei au renunțat 
le aceste coșuri, reducându-la la dimensiuni mo- 
deste. Așa apar ele ceva mai târziu, in clădirile sec. 
al XVil-lea, la Versaillez, la minis:erul Marinei de 
pe Piaţa Concordiei, la Palais-Bourbon, la Palais- 
Royal, ca să nu citez decâi câleva exemple celebre, 
de toți cunoscute. lur ca să se evite inconvenientul 
rezultut din scurtimea coșului, care, se pare, că nu 
trag dacă nu se ridică până la nive.ul crestei casai, 
chiar un astizt ca Gabiiel, unu! din cei mai taleniați 
arhitecți francezi, și alții, aproape to! aşa de mari, 
da câ: să compromită construcția, în caz de răsiur- 
nare a coşuriloz, au prefesa: să le z:deuzci scunde 
şi să adaoge deasupra lor niște vuiga:e buzlans de 
tinichea, caia desfigurau linia acoperișuiui, Ga ca- 
re, doborite de vânturi, n'ar fi făcut nici o pagubă. 

Principiile cara siau la baza ori cărei construcții 
rezistențe sâni urmăloa:ele: Jogica, caracterul nece- 
sar al fiecărui element al ei, onestitutea mijloacelor 
întretuințaie, francheje. Tot ce conirazice acesie prin 
cipii este nu numai costisitor și supe:i.uu, ci de-a 
dreptul vătămăior. Dacă cum tace azi o plimbare pe 
străzile Capiialsi, am vedeau că ceea ce sa desprina 
și a căzui esie tot ce era de piisoa, nesincer, aşazat 
ca ză mascheze cine şiie ce racilă a zidăriei: coşu- 
rile da care vorbeam, faișeie coloana care nu sus: 
țineau n:mic, f:onioaneie plecate supa:ficial, lucar- 
nels monumentale de ciment sau de piatră, foişoa- 
rele azezate uneori la 20 de metri deazupra solului, 
adică acolo unde nimănui nu i-ar veni în gând să se 
urce, ornamentels greoaie, de parvenit, de la uși şi 
da la ferestre, zidurile de umplutură sau impropriu 
legate de reztul cassi. Ce a rămas eate numai ceea 
cs era solid, rațional, bine gândit şi conştiincios 
«xecutat, 

Peniu a proba aceasta printrun exemplu concret, 
mă voi opri la o construcţie pa care o cunoac bine, 
acum pe jumătate ruinată, lu Viuzeul Toma Sielia-. 
Este opera răposatului Berendei, arhitect ps vremea 
lui cu reputație. Format în Franţa, fără însă să-și 
îi asimilat normele adânci ale bunei arhiteciuri fran- 
ceze (starea de azi a muzeului o dovedeşte), cele mai 
mulle case zidite de dânsul imitează atilul Ludovic 
al XV-lea sau Ludovic al XVI-lea. Așa este şi loca- 
lul muzzului nostru. Regreiatul Toma Sielian, când 
şi-a comandat casa, nu s'a uitat la chelu'ală: a vroit 
ceva f:umos și solid. A dat ordin să ss întrebuințeze 
cel mai bu material, chir pentru csls mai neîn- 
semnate datalii (unele clanțe de ușe sânt de bronz 
cizelai); totuşi, din vina arhileciului, s'au făcut gra: 
şeli care au dus fatal la dezastrul de acum. Astzl. 
co pildă, fațadele, şi cea din față, şi cea din spaia. 
cu foat precedate de niște imense terase şi scări 
monumentale, pe care nimeni nu sa urcat sau s'2 
scoborit vre-odată. De ciment şi susținute de grinzi 
ce fier prinse în zid, el> reprezintă o masă da zidă- 
re de câteva zeci da tone. Insuticien! izolate, după 
putini ani a»a a început să treacă prin ele. Au dave 
nit asifa! o cauză permanentă de nepiăceri, din pri 
cina infiltrărilor după cea mai mică plsaie sau io: 
Pire de zăpadă. Tencuicla a căzut, ierasela au lua! 
un caper! de ruine, aspec! sure revenza la scuri 
timp după reparatie, si cara n'ar fi dizoărut do că; 
după o refacere totală, cu mijloace de izolura mo 
dezns, enorm da costisitoa:s și în dizproporție cu 
utilitatea, chiar estetică, a teraselor. 

Copsrișul casei, cu fel de fzl da ornamente și 
ghirlande de zinc (cara se oxidează inevitabil dură 
câți-va ani şi cade în pulbere) este conceput ca o 
împreunme de nenumărate pavilioane, cu unghiuri 
d a e a e a E a e 


(Urmare în pag. 5-a) 


ABONAMENTE; 


aulorităţi și inatitaţii 1000 let 
500 
250, 


de onoarea 
particularei 











In una din puținele noustre re- 
viste literare, am întâlnit, nu de 
mult, un articol: Poporanismul în 
lumina istoriei literare, datorit 
d-lui M. Apostolescu, în care unele 
afirmaţii mai vechi ale mele sunt 
puse în discuţie. Sunt vreo trei ani 
de când autorul lui s'a prezentat 
să-și ia un subiect de lucrare de 
seminar la Istoria literaturii româ- 
ne şi s'a oprit asupra lui G. Ibrăi- 
leanu. Cunosc răbdarea și conștiin- 
ciozitatea cu care a fost pregătiiă 
uceastă lucrare, la Sfârşit, mi se 
pare, distinsă cu un premiu, Sunt 
întâmplări, în definitiv, nu din ca- 
le-afară de extraordinara. Ceea ce 
este însă deosebit de rar este cu 
cîneva, după ce a susținut lucra” 
rea, ba chiar după ce și-a trecut 
examenul de licență, să rămână 
pasionat pentru subiectul său, să-și 
continue investigaţiile și să caute 
să adâncească ceea ce, fireşte, la 
început, nu putuse ji decât o aş?" 
zare de jaloane. Aceasta s2 întâm- 
Plă cu d. Apostoiescu, de aczea îmi 
fac o plăcută datorie să discut cu 
d-sa şi să lămurim lucrurile usu- 
pra cărora nu suntem d> acord. 

Articolul Poporanismul în lumi- 
na istoriei literare vst2, să-mi fie 
iertat că o spun, csva cam confuz, 
insuficient axat, așa că multora nu 
va apărea limpede ce urmărește a- 
nume autorul să pună în lumină 
Se poate totuşi disting: ca însem- 
nată intenţia d> a sooat2 pe Ibrăi- 
leanu de sub învinuirea că la Via- 
ţa Rominească aq exercitat o cri- 
tică dogmatică, subordonată po- 
poranismului. 

Inainte de a păşi la discutarea 
aceste probleme, să elucidăm însi 
o chestiune mai de amănuni. Anu- 
me, d. M. Apostolescu îmi impută 
ca exugerată afirmaţia făcută (în- 
tro notă de subsol, aduog eu) în 
studiul meu Ideologia literară py- 
poranistă (Buc., 1937) că Ibrăileanu 
prețuia „în chip deosebit“ Moș 
Gheorghe ia Expoziţie și Datorii 


” uitate. Cred că se înşală. In Note 


și impresii (Iași, 1920), Ibrăileanu 


PE EM ar e re e TE E e 00 cm pi a e m 


[ 


Daianu RU PHORBUS 


o RR Do Rl a it 


REDACȚIA ŞI ADMINISTRAȚIA 
BUCUREŞTI 1 Str. Brezolanul 23-22 
TELEFON 3.30.10 


| CRITICA lui IBRAILEANU 


reproduce articolul său publicat în 
Însemnări literare (nr. 12, 4.V. 
1919, p. 11-12): Jean Bart, în care 
se poate ceti: „O bucată ca Dato- 
rii uitate este rară, dacă nu unică 
în literatura noastră“ (p. 192). In 
ce priveşte volumul Moş Gheorghe 
la Expoziţie, găsesc în cronica pe 
care a scris-o Ibrăileanu (V.R, 
1911, nr. 10, p. 135—-136) expresii 
Ca: „acel minunat Moş Gheorghe 
la Expoziţie” sau „,...forma scriito- 
rului nostru... este prefactă“. lar 
la sfărșit, regratând că „din diferi- 
te împrejurări“ n'a putut scrie stu- 
diul pe car2 acest volum l-ar cere 
(aceasta poate să fie cauza pzuiru 
care n'a reprodus cronica sa în 
volum; de altfel Ibrăileanu a re- 








|_de G. C. NICOLESCU | 








produs foarte puține cronici lit „rare 
în volum), trimite la un alt articol, 
apărut mai înainte în revistă, 
poate tot al său, în orice caz ale 
cărui păreri le împărtășeu. Aici, 
citim că pe țăran nimeni, afară de 
Sp. Popescu „nu l-a zugrăvit așa 
de realist“ sau „,...d. Popescu e ne- 
întrecut. D-sa are o mare şi rară 
putere de a intra în sufletul închis 
al ţăranului... Aceasta este origina- 
litatea d-lui Popescu. Numai ei 
poate să ne dea..., ș. a. m. d. Se 
pare dar că era întemeiată ajirma- 
ţia mea despre foarte via simpatie 
a criticului pentru aceste două 3- 
pere literare și că  pasagiul meu 





(Urmare în pagina 7-a) 





Un sens umanist al Legiunii 


da ION FRUNZETTI 


Fără îndoia.ă există un sens umanist a: leg'onarismului. Un sens 
uman.st care nu se confundă cu anthropologia concepției re.ig.oase de 
"um şi viaţă, dar care are strânse legături cu ea. 


Dacă e așa, și 'credem s'o putem dzmonstra, spiritualitatea 'egionară 
er avea meritul de a î: împăcat însfârșit, într'un fa), umanismu: şi anthro- 


po:ogia, Două concepții cu rădăcini: :comune, dar 'care și-au uitat, ram-fi- 


cându-se vremelnic, rădăcinile. 


Ca însemnează — ca să clarificăm aşadar concapteie, — anthropolo- 
gie ? Două lucruri: un triumt şi un eșec. Intâi — conștiința tragică a :mi- 


tării la condiția omenească. Şi: mândria de a rămâne 


întăuntrui condiţ.ei 


omenești, acceptând-o toiai, în a: doilea rând. 


Perspectivă anthropoiogică în at:tudinea insuiui, înscamnă acceptarea 
voită a destinului impus. Înseamnă, cu alte cuvinte, a concede voiuntar 
ceeace n'a; putea avea țtăria să Qeții veșnic, Inszamnă iarăşi, vaubilizarea 


non-văab.lu-ui, absoiutizarea relativului. 


Perspectiva anthropoiosică în 


mstat-z:că, au mărturisit toţi marii înteme:e:ori de re.g.i: Buddha — care-a 
pornit dea meditații asupra mizerie: omeneşti concretizate, pentru trufașul 
fost prinţ S'dharta, într'un cadavru, un .epros și un bătrân, şi cars-a ajuns 


să nege viața, (organicul, biologicul) pentru a nu fi nevoit — în cazu: în 
care-ar fi persistat să o considere valoare, să recunoască mizeria condiţ-ei 


umane, d: a nu putea păstra şi proteja împotriva corupție: (moartea, 
boaia, bătrâneţea), bunui încredinţat: viața. 





(Urmare în pag. 3-a) 








ș: RA CR) a, 


ata aaa 


Biserica din Dăncus 


DO a N a a PN II 


ANUL XLIX e Nr. 50 
SAMBATA 7 Decembrie 1940 


Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU 


Libertate şi 


cultură legionară 


de LUCA DUMITRESCU 


APARE SĂPTÂMÂNAL 
PREŢULSLEI 








Cumoscuta concepţie a lui Fârsier despre liberta 
tea prin disciplină a fos! primită, după cum se șiie, 
cu îndoială, da şcoala burgheză. S'a spus îndeobşte 
că libertatea prin însăși definiția ei, implică și teore- 
tic și practic, tactorii opuși disciplinei. Şi cu acsasta, 
s'a crezui problema închisă, fără să se țină seama, 
că se condamnă o foarte serioasă concepție, prin 
irun sofism. 

În adevăr, a ajunge lu concluzia că disciplina se 
opune libertăţii, inseamnă a lua acast din urmă ter- 
msn în înțelesul său absolut, așa cum îl foloseşte 
cnarhiamul. Dar într'o lume în core există o marcată 
diferențiere de clase și mai cu seamă o nemărturi: 
siiă conștiință a nelibartăţii, a interpreta csifsl no: 
unsa de libertate, înseamnă a te da după deget: 
a ianora cu. vădită rea credință sensul practici, pro: 
piiei ta.e ideologii. 

Incontestabi:], că noțiunea de libertaie se manipu- 
isază cu mari dificultăți în orice doineniu. In teorie 
de pildă, îţi trebuie multă sebrietate ca să rezişti is: 
pitei ds-a o cecapta în sensul ei absolut; iar în prac: 
tisă şi mai cu seamă în poiitică, multă îndrăzneală, 
ca să no accepți deloc. De aceia s> poale spune 
fără teamă de greșală că cei puţin din ziua în care 
noțiunea a fost desvăluită maselor, adică de apro- 
ximativ cam două sute de 
si a civilizaţiei, s'a învârtit 
tui conzapt. 

Prob.sma nu e insă de nzrezolvat și nici nar f. 
părut că e, dacă nu i-ar îi lipsit vezhiului: spirit pro- 
contu: necesar de indrăzneziă şi în deosebi copli- 
mentul său tragic: puterea de sacriticiu, Afirmâna 
că o disciplină consimţită gate tot una cu libertatea, 
Forstar, la acssie însușiri, ale spiritului, tace aiuzie. 
Dar concepției ui, i-a lipsit un luzru: puniza sensi- 
biuă dinura logică și viață; metoda fsricită. 

Această metcdă era, degliminieri, firesc să nu 
stea la îndemâna unui om, obişnuit mai mult cu 
mansvra noțiunilor, decăt a reaiirațiior vii. De acsia 
ce! care a gasito a trebuit să he un cap politic. A- 
cesta este Căpitanul și metoda se nuneș.e dragoste. 
Dragostea stă la temelia eduzaţiei legionare. Faptul 
apare limpede din pr.mele pagini ale acelui cate- 
ch:sm scurt şi cuprinzător, ca o cond-că de ordin la 
raport; modei, care se numasşte „Căriic.ca șefului de 
Cub . 

Și pe acest plan dsci, ca pe multe altele încă, el, 
Căpitenu, a reabilitat resturile creziine ale vieții o 
niurui. Căci, în ințe.esul acesta et:co-sociai, noțiunea 
aragostei — se știe — că na fosi cunoscută înainte 
d> Uhristos. Pi:uele de prieienie pe cari ni ie dau 
iegendaie antice, sunt prea palide, pe lângă acest 
sentiment cuprinzător și anirenant da 'masse. Casto: 
zu Polux, își aadeau bucuroși viața, unui pentru ceiă- 
alt; dar numai e.ât. Gând.rsa antică nu isbutse să 
ridice sensul noțiunii apreapelui, dinzolo de limitele 
raporturilor bine stabiliis înira indivizi; ea nu ajun 
sese la concepţia etică a gratuităţii gestului de soli- 
cihadine, așa cum ne-a lăsat-o iisus, în parabola Sa- 
marineanului milos. Dragostea antică nu depășea 
nţeiesul sensual, decâi prin acel epitsnc:inen pe ca 
ro Noi Gsiăzi îi numim subiimare. 

Prin prcoria sa pildă, lisus a dovedit însă, că dră- 
zosiex esis de aută natură, decat ssnzaţia, Dumne- 
zeu ordonsază şi conduca lunea-iprin dragoste, prin 
iubire. De aceia dragostea sa comporiă ca o reali- 
iote esențială, Poate s.ngura realitate esențială cu 
care omul viri> nemijlocit în contaa!; panirucă, dela 
Dumnezeu atât i-a mai rămas ornului: capacitatea 
de dragoste. 

In înţelepciunea sa, Căpitanul a găsit că un om 
normal nu poate hrăni cu îndestulare din dragostea 
sa, mai mult de treiaprezece ocmeni. Pentru aceia, 
a txat numărul membriior în cuib la această cifră. 
Şi a avut dreptate, pentrucă număru, masa, cople- 
seste și atunci discipiină exusperulă, pzntru a se pu: 
ea menţine, face în chip firesc cpel la acea: serie 
de demoni căre stau la pândă în apropierea să şi 
p3 care fiecare din noi îi cunoaşte din școcaua groc- 
liberale pe care am tăcut-o. 

Toate jertfele cunoscute, precum şi acza mare ml 
nune pe cara a făculo Legiunea, smulgând munci 
torimea din ghiarele comunismului, suni operele a- 
cestei educaţții întsineiată pe arogoste, care se dă 
iegionarului în cuib. 

Disciplina legionară, nu e o siare pasivă de su: 
punere, cum cam fest învăţaţi de toata școlile noastre 
de până acum, s'o credem: ci — după cun Sa vă 
zut rezent în cazul „;Carlton” şi în celelalte asemă- 
nătoare, precum şi după cum se pote vedea în fie 
care zi în cazul „Ajutorului Legionar”, disciplina le 
gionară, este un act voluntar şi cr2alor. 


ani încozce, istoria lumii 
exclusiv împrejurul aces- 


ea ză 


Li 3 


Geniul Căpilanului a transilormat așa dar, aitu- 
dinea cea mai neczsară ord:nsi sozicia, dintr'o stare 
pasivă şi costisitoare, în aztivitate creatoare. 

Incapacitaiea concepției trecute, de a face din opo- 
zița: libortais-decipiină, un organ'srm viu, G Ters 
până acolo, încât la un moment dat s'a propus des 
iințarea armatei pe motivul josnic, car fundat în 
mentaiitatea lor, că eo tnstiiuiie care consumă şi nu 
produce, 

Oriaina isei:, e, după cum se vesa, cusulă cu artă 
aibă. Uiili:atea exclusiv economică a oricărei insti- 
tuţii, numai prin capul unui Jidan putea trece. De 
azeea se pare că Gintr'o nsvoie organică d> a se 
opune acestui spirit, germanul Forster a imaginat 
sistemul său da împăcare între cele două noțiuni, 
în ale cărui mulle pagini se siinie importanta pro- 
blemei pentu armată 2 - 





CRONICA 
Ghica: Scrisori către Alecsandri C 





UNIVERSUL LITERAR 





Ediţia profesorilor C. |. Bondescu și D. Mărăcineanu, 1940 | 


Mişcarea de'a 1848 a fost iua- 
ţă, precum se ştie, ca unitate ge- 
nerală de măsură a schimbărilor 
românești hotăritoare, din seco- 
iul al XIX-a. 

Trecerea noastră spre alte cau- 
se producătoare de cuitură și ci- 
vilizaţie, — ce.e occidentale, — 
a tost cercetată după felurite 
principii, dintre care principiul 
național sa considerat totdeau- 
na ma: important. „..Secoiu al 
XIX-lea, secol mare ş: luminos 
între toate... scrie Ion Ghica în 
Scrisorile sale către Aiecsandri 
(tipărite recent de valoroşii pro- 
fesowi C. 1. Bondescu și Mărăci- 
neanu), — a. văzut renăscând ca 
din cenuşă state nouă ca Grecia, 
ca Beigia, ftomânia. Serbia și 
Bulgaria“. Orice neajunsuri s'ar 
găsi feluiui Qe transformare sub 
influența Apusului, ideia că un 
popor omogen prin imbă şi ori- 
g.ne trebue să acătuiască un 
stat naţionali, este un bun câști- 
go! ce se adânceşte dea'tminteri 
în conștiința noastră până la a 
fi viziunea esențială de viață 
românească. Condiţia de a fi li- 
beri şi nealteraţ: în sânge de aite 
neamuri, formează necontenit o- 
b:ectu! prim al gândirii noastre.— 
văsând pe a. doi.ea pian modaii- 
tățile acestei existenţe in liber- 
tate. Citind scrisorile lui Ion 
Ghica, autor de remarcabilă in- 
teligenţă, putem face astăzi pre- 
ț.oase observaţii apiicabile iu au- 
tuaiitate. 

O observație in deosebi fo:o- 
sitoare' este aceia că scriitorui 
gândea libertatea României ca 
un fapt stabiiit odată pentru tot- 
deauna, o socotea adică un 
udevăr nesdruncinabil, în sesul 
legiior din știința modernă. Din 
momentul Unirii Principateior, 
al independenţei şi a! procamă- 
rii  Regatuuui, autorului nu-i 
mai putea trece prin cap că na- 
viunea sa va mai fi cândva a- 
menințată să nu alcătuiască un 
stat liber. Deaceia. asupra unei 
condiții esenţiaie de existenţă ca 
uceasta, el nu revine și nu cau- 
tă s'o adâncească. 1 se poate adu- 
ce o vină din această lipsă ? Iată 
întrebarea. In orice caz, dacă 
este o vină, ea se împarte în 
mod egal cu mai: toţi contempo- 


paşoptismului. Dar vina de a nu 
se fi îndoit de iibertatea perpe- 
tuă a statului românesc națio- 
na!, işi are o expiicaţie ce ne in- 
teresează și acum, mai mult de 
cât bănuim. De neglijență sau 
nepăsare nu putem acuza pe ni- 
meni, deoarece, analizând gân- 
direa secolului, constatăm că 
metoda ei de desfășurare este cea 
științifică. Metoda științifică. a- 
doptată din apus, implică trece- 
rea necesară dela cauză ja efect, 
încât, conform ei, odată stabilit 
un principiu, ceea ce el produce 
are valabiiitate generală de lege. 
Din principiu:  naţionatități:or 
decurgea l:berteica, şi concluzia 
era că o naţiune va fi totdeauna 
un stat iiber, — din clipa când 
a început să fie astfel, — în chi- 
pul în care, odată stabilită com- 
poziția apei, totdeauna de aici 
încolo, apa se va compune din 
două părţi hidrogen şi o parte 
oxigen. Ș: după cum. dacă ar a- 
vea cineva pofta să compună apa 


tr'altfel, nu ar putea să și-o 
satisfacă, tot aşa gândeau pa- 
şoptiştii că dacă vreunui ve- 


cin i-ar veni poftă să suprime 
libertatea altui stat național, — 
el nu şi-o va implini, datorită 
legii odată stabilite. Socotim ob- 
servația noastră exactă în apli- 
caţiile ei generale, şi ceeace 
se mai cere lămurit este întâi o- 
riginea acestui fel de a gândi 
științific. trecut din laborator în 
ait domeniu de fapte şi stări— şi 
în al doi.ea rând, pe ce căi ne 
putem desbăra mentalitatea de 
amestecul !ui primejdios. Nu e 
iocul să analizăin aic: originea 
gândirii ştiinţifice, ş nici să in- 
sistăm asupra adaptări: metodei 
ei de către  speculaţia raţiunii 
teoretice sau practice, prin care 
s'a făcut apoi legătura, de către 
aşa zişi oameni „luminați“ ai vre- 
mii. cu prob:emele poiitice și so- 
cia.e. Fără a pretinde că apro- 
fundăm în schimb ceaialtă ches- 
tiunii, a apărării de neajunsurile 
gândirii ştiinţifice, ne oprim a 
trei afirmaţii ale lui Ion Ghica, 
specifice metedei de a gână: ana- 
lizate. Piegdânt împotriva unui 
posibil sistem totalitar emanat 
din voința unu: reformator. scrii- 


nător de sistem social. că: „uită 
adevărurile sociale ceie mai fun- 
damentale, uită că progresui mo- 
ral este libertatea şi că progresu: 
material este de a produce cât 
se poate mai ietiin, da pune pe 
om în stare bună și a-i creia 
timp de a-și ridica gândirea mai 
sus de  muiţumiri materiaiei. 
Conceptele asupra cărora se a- 
plică  speculația sunt. evident 
cele de totdeauna, „moraa“, „ji- 
bertatea“. „bună starea economi- 
că". — şi „activitatea spiritului“. 
Se observă lesne raporturile ce 
ie stabiiește: omul este morai,— 
întrucât este liber şi-şi determi- 
nă criteriu: moral, — bună-sta- 
rea economică şi presupune îefti- 
nătatea, deci bunurile materiale 
sunt socoiitle în raport cu ba- 


nul, — (cumpărarea ieftină) și 
nu în raport cu producția direc- 
tă. — munca, — iar viața spir.- 


tuiui, punând-o în iegătură cu 
mulțumirea material, însemnea- 
ză că ea incepe să se desvolte 
deabia după satisfacerea acestei 
din urmă necesităţi. Considerate 
sub raportul metode: ştiinţii:ce, 
afirmaţiile lui lon Ghica sunt. 
desigur nişte adevăruri, pe care 
insă nu trebue să le pierdem din 
vedere că sunt adevăruri DEDU- 
SE. Clare și distincte în operaţiile 
ştiinţei, adevărurile deduse dev:n 
în alte domenii de aplicaţie a spi- 
ritului, doar tolerate și deci în- 
şctătoare. Căci nu este greu să 
observăm, atunci când spu- 
nem de principiul libertăţii că 
fundează morala, că putem în- 
toarce formula, zicând că omul 
este mora! dintr'anumit MOTIV. 
Pe baza principiului libertății.— 
este liber apoi: să-şi aleagă orice 
motiv pentru fapta sa—aşa încât 
orice faptă ar săvârşi, poate sus- 
ține că e morală pe temeiul mo- 
tivului ales în mod iiber. Viciui 
acestui fel de a raţiona se găse- 
şte cu muită dificultate, ventru- 
că !'a bază stă probiema dacă le- 
gea morală  fundează libertatea 
sau. libertatea  fundează legea 
morală. Iar fundarea principiilor 
duce tot :a sisteme. adică la re- 
formatori. Retformatorii, se ştie, 
se feresc cât mai puţin să dedu- 
că adevărul, tocmai din grija ca 
nucumva orgoliul oamenilor de 
a deduce ei, pe alte căi, alte a- 
devăruri, răsturnând  formuieie 


ciunea de a feri de răsturnări, 
marii reformatori au pus ia baza 
sistemelor lor adevăruri găsite, 
în genere intuiţii asupra puteri- 
ior adânci ale sufietu:ui ome- 
nesc. Ce este în stare un om să 
facă, să producă, să creadă? iată 
ce-l preocupă pe reformatorui 
moral. — ferindu-se cât mai mut 
de a apela 'a speculație. Cu ast- 
fel de adevăruri găsite, adică 
provenite din meditaţia religioa- 
să sau din adâncirea dragostei 
pentru poporul său, — se rezolvă 
mai iesne prob.ema culturii şi 
cea economică. Pentrucă, ducând 
chestiunea spre simplificare, — 
vom observa uşor că ieftinătatea 
stă in legătură cu munca sau cu 
consumaţia (un lucru scump îi 
produc singun, — sau renunţ la 
e). In ce priveşte raportu! din- 
tre economie şi cultură, — când 
credem câ satisfacerea primei 
condiţionează pe cea de a doua. 
putem iarăş argumenta, că, din- 
colo ide necesitățile stricte, o e- 
rarmhie a valorilor poate stabili 
primatu: spiritual. In consecinţă. 
tot ia un adevăr de natură intui- 
tivă facem apel, încât așteptarea 
uriui reformator inspirat este fi- 
rească în momente:e de criză. 
Intorcându-ne acum la problema 
iibertății statului naţionai, ar fi 
să analizăm în ce mod putem a- 
vea temeri asupra pierderii a- 
cestei libertăţi, deoarece, faptul 
de a fi inconjurat de vecini cu 
gânduri de cucerire nu pare a 
fi singurul criteriu, din momen! 
ce teama nu se produce tot- 
deaunâ. În această problemă i:m- 
portantă, vom spune că factoru. 
intern primează ceeace insem- 
nează că, dacă un popor încetea- 
ză de a-și gândi în anumit fel 
libertatea, acest bun ai existen- 
ţii saie este amenințat. Sar pă- 
rea că un stat se simte împins 
ca într'un gol. atunci când por- 
neşte să cucerească un vecin, 
vrem să spunem că pofta de cu- 
cerire este trezită de impresia €e- 
xistenţii unei siăb'ri. A apăra îi- 
bertatea națiunii, însemcază în a- 
cest caz a întui principiile mo- 
raie ale libertăţii şi a 1e sădi în 
spiriie, ceeace ne duce tot la a- 
devărurile găsite de reformatori. 








LITE 





RARĂ 


ETATEA LUI BUCUR 


VERSURI DE ŞTEFAN BACIU 


ILUSTRAȚII DE ŞTEFAN CONSTANTINESCU 
COLECȚIA „UNIVERSUL LITERAR“, 1940 


Când critica Literară  nu--are 
prea multe lucruri: bune de spus 
despre uitima carile a unu: poet, 
ca nu uită să adauge că aceasta 
înseamnă un popas — important 
sau mai puţin important—(apre- 
cerea este dozată potrivit cu hu- 
moarea observatorulud) — după 
care, aprecicrile se  inchee în 
mod obişnuit cu exprimarea 
speranţei că la sfârşitul acestui 
popas, poetul, cu puterile spo- 
rite, va apucu deabia atunci şt 
deabineiea pe drumul ce-l va 
Quce inevitabil la expresia ma- 


tură a talentului său Un po- 
pas, dar nu în înţelesul ară- 
iat, ni se pare a fi „Cetatea 
lui Bucur”, cea ma:  proas- 


pătă culegere de versuri a poe- 
tuiui mereu tânăr, Ştefan Baciu, 
şi uitima tipăritură a colecţie: 
„Universul iiterar“, Dacă ne a- 
ducem aminte că voiumu! acesta 
urmează „Căutătorului de 
comori“ apărut anul trecut și 
despre care am afirmat atunci 
că înseamnă o etapă hotărîtoare 
pe itinerariu!l liric străbătui de 
Ștefan Baciu, cartea de astăzi ni 
se înfăţişează ca un popas la 
sfârșitui aceie: etape 

Deia „Poemele poetuiui tânăr“ 
şi până :a „Căutătorul de co- 
mori“, Ștefan Baciu a ma: publi- 
cat „Poeme de dragoste“. „Micul 
dor“ şi „Drumeț în anotimpurt“, 
fără să mai socotim cele 25 de 
poeme traduse după Georg Traki, 
— care au eăteşitreie şi impreu- 
nă cu „Cetatea lui Bucur”, trăsă- 
tura comună de a înfățişa aspec- 
te parțiaie, — restrânse prin 
«hiar limitarea impusă de temele 
ce îşi propuneau — ale unor po- 
sibiiităţi de expresie lirică pe 
“are te bănuiam cu drept cuvânt 
mai bogate. Cu drept cuvânt, 
pentrucă anul trecut „Căutătorul 
de comori” a confirmat cu priso- 
sinţă bănuiala, prin bogăția și 
variețatea temelor orchestmata. 

„Cetatea lui Bucur“ are, deo- 
sebit de frumuseţile pe care i le 
vom releva numaidecât, toate in- 
“onvenientele unui ciciu închis 
cuprinzător de evocări al căror 
lirism se resimte uneori de mo- 
notonia procedeuiui care devine 
inexpresiv prin aplicare progra- 
matică, repetată. Intâlnim în a- 
ceaste evocări bucureștene unele 
aspecie de mizerie f.zică şi. so- 


despra o resfrânsere 2 socialu- 
lui în lirica kui Stefan Baciu, 
— dam tocmai aceste aspecte şi 
accente sunt și cele mai puţin 
isbutite în expresia lor poetică, 
— convenţionale  pentrucă dle 
completează în mod obligator şi 
programatic tabloul caracteristica 
al Capitilei, Autorul sa simţit 
poate dator să întregească e- 
vocarea lirică a „Cetăţii lui 
Bucur“ cu o zugrăvire cât mai 
realistă a periferie: bucureş- 
tene — realism de gusti îndoelnic 
uneori, «a în această pereche de 
versuri ; 


Din fabrici ies tendoane snluriate 
Duhnind a benzolină şi bitum. 


Dar nu vom întârzia mai mult 
în preajma unor asemenea stri- 
dente şi covenționale violențe 
de limbaj. Suntem datori — a- 
cesta e de altfel rostu: oricărei 
cronici literare care vrea să-și in- 
formeze onest cititorii şi să orien- 
veze — să arătăm partea poziti- 
vă și valabilă ca poezie pe care 
o aduce cartea lui Ștefan Baciu. 
Datorită constrăngerii de care am 
amintit, irismui poetuiui va iua 
rareori în exprimare calea con- 
fesiumii directe. dar va prefera 
umorul, :ronia sau diformarea 
caricâturaLă, chiar, cu sprinte- 
reala agresivă şi promptă a 
poantei ep:gramatice, 

Deaceea, lirismul acestor evo- 
cări bucureştene va avea un ca- 
racter esenţial descriptiv, inter- 
zicându-și aproape avantajul lea- 
nicios al sugestivităţii muzica!e, 
dar mult ma: apropiat ca tehni- 
că de expresia artistului plastic 
şi pictural. Precizia lineară a de- 


senului, mobilitatea jocului de 
coori, umbre şi lumini, — iată 
elemeniile viziunii poetice a 


Bucureştilor reaizată în cuvinte 
de Ştefan Baciu. Procedeul. în 
măsura în care jocu! liber al fan- 
tez ei poetice se supune constrân- 
geriiar tehnicei, este adeseori a- 
cela al unei simple enumerări. 
în care substantivul este evocat 
cu precizie fotografică: 


Un negustor de cărți poștale, 

Grătarul negru și sonor, 

Femei fardate, seri banale 

Și pudră proastă, fard mirositor. 
(Grădini de vară). 


7 Decembrie 1940 








— ca în această duminicală evo- 
care de oraș de provincie a Ca- 
pitalei: 


Duschisă-i poarta, perne'n 
(geamuri, 
O ştirbă mătură'n ceardac, 
—Domestice și dragi epitalamuri— 
Orașul toarce, fabricile tac. 


Im haine noui, un tată-și plimbă 
Prin praful fin, copilul stlitor. 
Observaţ. în aceste două din 
urmă versuri, <cât de just sunt 
caracterizate substantivele: ha:- 
neie sunt noui, prafui fin, copilul 
silitor — nu numai ca putere 
de evocare, sub raportul aperen- 
ţei sensibile dar şi din punct de 
vedere moral (copilul silitor), şi 
cât de apropiată. de familiară ne 
închipuim imaginea. poetuiui în- 
suşi aplecată cu tandreţă și cu un 
zâmbet îngăduitor deasupra a- 
cestei scene care, ca intuiţie ar- 
tistică o echivalează pe aceea a 
unui „moment“ caragialian. 


In versuri ca aceea citate sau 
în 'ceastăiaită pereche. din aceiaş 
poem „Duminică“ : 


Un vânt tehui, cu bluza desfăcută 
Aleargăn curți. Şi noi 2âmbim; 
— credem că trebue căutată e- 
sența nealterată a poezie: lui Şte- 
fan Baciu, acea impertinenţă gra- 
ţioasă şi bună dispoziţie muca- 
lită, antidot al pedantismului 
temelor  predesținate şi  falsei 
gravităţi lirice, — care.l fac să 
proclame ct o soiemnitale bu- 
fonă, dela masa unei grădini de 
veră perifarice, 

„„Doezia unui: șpriț 'a ghiată, 

Și proza umii rând de mititei!” 


Zilele şi nopțile bucureștene. 
cimitirele şi parcurile, perifeaia 
şi centrul cu imense dar fragile 
blockhouse-uri, Ca'ea Victoriei şi 
strada Lipscani, viaţa febrilă a 
Universităţi: și aceea a zarelor. 
f.așnetartui, 'ustragiul și florărea- 
sa sunt prilejurile unor evocări 
pline de culoare și schițării wnor 
siluete conturate cu o singură 
precizie a desenului 

Dar decât toate aspectele par- 
țiale sau chipurile familiare a 
căror autenticitate bucureșteană 
o recunoaştem fără ezitare, am 
reținut acea imagine nocturnă a 
Capitalei, desprinsă dintr'o pers- 
pectivă altu decât aceea a rea- 
lităţii sensoriale, nemijlocite : 


Oraşul tot văzut din 2are 
Dispare'n nori ca o stufie. 


Ca imagine, este cea mai ne- 
caracteristică din câte cuprinde 
„Cetatea lui Bucur”, dar ca in- 
tuiţie cea mai exactă şi mai cu- 


rani: -săi. cuprinşi în categoria 





INCHINARE ARDEALULUI ! 
Cetute, dâltuită de dureri 

purtate peste vifor și credinţă, 

icoană, din adâncul ascunztș 

de vise, de martiri şi biruinţă, 


re-ai adunat, cândua, în asfinții, 
şi-ui picurat în suflete amar, 

-— împărtăşanie purtată peste veac — 
so duci cu line'n lacrimi, solitar! 


Dorinţă am întins peste destin: 
ia pieptul ţării, jertjă'ncununată, 
te-am vrut, cu drag, de-apururi să rămâi 
plămadă de altar, ca niciodată 


mici cer, nici ura să te'ndepărteze; 
de-un sânge ne-am născut ca să murim, 
şi pe- pământ, doar tu să fii nădejde 

şi crez de viață pânâ” ţintirim ? 


Ne-a: jost credință și avânt de secoli; 
ne-ai Strâns sub urme'n drum de biruință 
şi ne-ai purtat în viforul războinic 
cu tinem gând, drepr orișice credință ! 


Din clopote ne-am inţeles menireu 
si gândul tău ne-uduse bucurie: 
mau fost zadarnic plâns şi oseminte; 
din biruință ţi-am adus solie. 


Trecut-au 20 de ani şireay 
plângând pe cruci sfințite de morminte: 
am vrut să te zidim din temelii 
1răţie de necaz şi jurăminte... 


Dar Pronia din ceruri și destinul 
de încercări şi răzvrătiri amare, 
te-a frânt în cuget peste suferință, 
dar frânt, CU NOI te-ai dus sub apăsare! 


CU NOI vei reveni, cândea, sub soare. 
în zori sfințitem fumul de altare; 
bu jertță de-i sortită împlinirea, 
NE-OM FAURI DIN EA CREZ ŞI CANTARE! 
19 Noembrie 1940. 
“n ' SAN-MARINA 
AU TRECUT... 


Au trecut, din nou, pierduţi 
Pe sub frunzele de tei... 
Și Sub pașii rari, tăcuți, 
Scârțăia nisinul pe alei 


Au trecut, cum au trecut şi alții, 
Fericiți. cu then pt pământ... - 
O, de-ar şti că noubteau minte 

Și că vorbele se pierd în 'vanif 


Au trecut, Qin nou — mereu la jel — 
Pe sub jrunzele de tei... 

Scârțâia nisipul pe alei 

Momuion; mereu, mereu la fel... 


NICULAI STREIU 


torui spune despre acest propu- 


rime. 


Corespondenţța noastră 


PASTEL NEGRU 


„Dă drumu, e toamnă cetate, 
întres pământul pare-un mormânt“ 
O. BACOVIA 


Drumuri negre, gânduri negre, 
Se udună, se despart, 

Flamuri negre'n jalăuri negre 
Și clopote cu glas spart. 


Nouri negri, arbori negri, 

Trist... besnă... friguri... pustiu.., 
Sbor corbi negri, cad strupi noyri, 
Plouă rar şi e târziu. 


Cale neagră, cruce neagră, 
Vitate în ţintirini, 
Noapte neagră, vieuță neagră, 
În zadar ne chinuim... 
MIHU PRAVĂȚ 


CĂNTEC FINAL 


Când n'am să mai sărut pulpele lunii, 
Nici mugurii luminilor de stele, 

Iu sbor, când vor încremeni lăstunii 
Trudiţi amar, ai gândurilor mele, 


Când trandafirii stepelor de vise 

Nor mai 'nflori întindervile albe, 
Alâtea joi vor rămânea nescrisei... 

Și toamnelor nu le-oiu mai pune salbe. 


Când pumnii urii unei lumi deșarte 
Vor înceta să mă isbească 'n faţă, 
Voiu lua cu.mine zâmbetele-ți toate, 
Ca să le port și dincolo de viață. 
PETRE VICȘOREANU 


BACOVIANĂ 


La fereastra cu gratii şude gândind o fată, 

Toamneie toate'n jața-i se pare că sau strâns, 
S'au ojilit obrajii-i şi-i s'au brăzdat de plâns. 
Im ochii reci de-acuma, nu mai stă nici-o pată. 


La casa veche, albă, zristă ca niciodată, 
Stau ciocli așteptând, cu toți, la sfat, lu porți: 


Cad frunze din castani şi lacrimi pentru morti. 


i.a jereastra- cu gratii şedea vaat' v fată... 
MIHU PRAVĂȚ 


V.Oo Uâ. 


Crisunteme scuturate 
Peste maldăr de scrisori, 
Voi mi-ați fost udevărate 
Prietene în tot trecutul 
Plin de dragoste şi șiori... 


Voi mi-aţi dat întâi sărutul 
Buzelor ţierbinţi şi moi, 
Şi de-atunci în tor mânulul 


Deacesa, având înţelep- 


CONSTANTIN FÂNTANERU 





Crisantemelor frumoase 
Mă gândese numai la voi... 


Crisanteme scuturate 
Peste maldăr de scrisori, 
V'amintiți când pe'nserate 
V'am trimis Alexandrinei 
Ca pe niște peţitori?? 


Crisanteme din grădină 
Scuturate peste dor, 

Inima de voi mi-e plină 
Și-amintirile mă ceartă... 
„„Unie-i primul meu amor?! 


GEORGE PETRACHE 


AUGUST 
(Sonet) 


Cu'nitorită haină vede şin papuci 

Se plimbă August prin grăaini ornate. 
Mă cheamă 'n horă prunele brumute 
Şi-mi făcu cu ochiul, pcama, prin uluci. 


De-acuma adio, tu, pustietate, 

Către ulve țărmuri te îndemn sapuci; 
Am piieteni prunii şi umbroșii nuci, 
Coroana lor mi-i leagăn și cetate . 


Au imfjlorit în geamuri trandafirii — 
Cu miros fin și cu petale-aprinse 
Și gânduri noi mi-au înflorit în minte. 


Mă doare farmecul închipuirii... 
Ah, suflete cu rumurile ninse, 
Nu te-avânta departe, fii cuminte? 


CELLA DORUMEU 


AUR DE SEPTEMBRE 


Nu mai Știu pe unde sâni părinţii, 
În dureri am învățat să tac; 
Mamă, fata ce mi-au luat-o sfinții, 
Stea pierdută urcă pesie veac... 


Nu mai știu de trudă, nici de Joame, 
Căci în. visuri m'am uflat arginți: 
M'uu hrănit livezile cu poarme , 
Stele mau culcat: în mărgărinți. 


Cântecul de ape, trist şi dulce, 
Cântă uzi plecarea de coturi; 
Nu mui sunt nici stele să mă culce 
Și m'ospăt din seară și dinu dor... 


Soarbă aiţii aurul din nunte: 

Azi, când pier în negură de ani, 
Mie Toamna-mi scutură pe frunte 
Mir de flori și galbăui cin castani, 


Ieri, bogat în. visurile mele, 
Le-am vândut pe dragoste în porți; 


Azi adun în pumn arginţi de stele, 
Să-i arunc în noapte peste morți... 


Șintr'un fund de toamnă, când usure 
Plânge-vor castanii trişti şi goi, 

Vor aşterne frunză de pădure, 
Tinereţea să mi-o culc în ploi... 


1940, Octombrie 13. 
La Pioieşti 


AICI IN CER... 


Mai ţii tu minte, mamă, de-un jet:or 
Instreinat de viţa de păstor?... 

Eu mi-um schimbut minteanul meu de ouit, 
Ghioaga 'n condei şi scorbura 'n oiduit... 


* Dar wam șezut la buchii cu boierii, 


Căci mă strigau din peșteri haiducii şi oterii. 
Fioare sărac crescută în asfalt, 
Eu năzuiam cleșturul cerului înalt... 


An plâns destule Toamne în noroi, 

Și optsprezece ani mi i-um culcat în ploi; 
Am dus în spate bulgării destul 

Si-am rers prin sărăcia mea judu!,. 


Azi urc din nou în glugă de oter, 

Să rog pe Cine-o ji mai mare 'n cer 

Să mă tocmească slugă pe mâncare, 

Să-l mătur — Toamna — cerul de jrunzare... 


Că sunt oltean de viță... și sărac... 

Sirăbunii mei, la temelii de veac, 
M'au învățat în haiducia lor 

Să şterg de praf lumina stelelor... 


Și urc mereu spre cerul Tcamnei mele, 
S'adun cu pumnu gulbănii de stele. 
Aici în cer... sunt tot sărac. Și teaţăr, 
Imi razim fruntea albă de luceafăr... 


Peste zuplazul zărilor deșarte 
Mă chiamă iar vioara toamnei mele; 
Aprind în boltă licurici de stele 
Și urc peste luceferi... mai departe... 
1910. Octombrie 23. 
La Valea Sea.ă. 


ILIODOR VALEA 
NISIP 


M'uțunui în găud. Stau și destrum lum ni dit 
[lu nuca veche; 
Din iumea mea. E mică... un bob ue yând. 
Un licurici! Da, unul îutr'o ureche, 
Micuț şi slab. — Copil plângând 
Străbai caetea drumuri lungi... Mă 
[prind de vânt. alery. 
Dar obosesc. Mă doare geana! o'mchid şi cânt 
[in întuneric?! 
Lumina horcăind cu uur printre neguri, mă 
[ia să merg 


spre el 


cială şi accente de revoită prole- prinzătoare. Este intuiţia lirică 

tară care ne-ar putea îndreptăți Dar o enumerare, făcută de a unui adevărat poet. 

pentru întâia oară să vorbim un poet, nu rămâne impersonală MIHAI NICULESCU 
E mă 





In larg de zâri... Cu ochi și haine de dureri. 
jmă'mbrac în cleric !! 


Un turn, un clopot și cruce de schit printre 


(umbre... 
Poveste ? Nu! Graiu, suflet, odihnă sau 

Iscârbă ? 
Nimic 2... Haină de muguri în câmpuri de 

[tunadre... 


„Și gratu şi odihnă şi suflet şi scârbă!! 
MIHAIL DOR CERNAVODEANU 
SCRISOARE 


La căpătâiul meu va arde 
O candelă în noapte 

Priu ramuri vântul risipi-va 
Meiancoliile de şouple. 


Deasupra, sus, din înălțimi 
In lungi fâşii de foc 

Or cade stele tremurând 
Pe tristul meu noroc. 


In nopți de vară peste culmi, 
Călători-va luna 

Și straje visului meu 
Stăiea-ta  *ntotdeuuna. 


sfant 


Cu ochi tăcuţi, înlăcrămuți 
De v tristețe vagă 

Pluti-vor stele 'n înălțimi, 
In caleu ei pribeagă. 


S'or risipi prin ramuri verzi 
Șoptiri de păsărele 

Aminte iură aducând 

De visurile mele... 


Vei înțelege ce-ai lost tu 
Vieţii mele *niregi 

Ci doar atuncea tei putea 
hubirea-mi să înţelegi. 


SUZANA BULFINSKI 


AMURG... 


Linistea se lasă 
Din senine zări, 
Tăcută, sfioasă, 

Peste depărtări... 


Din senine Zări, 
Alb polen de lună, 
Peste depărtări 
Pune a sa cunună. 


Alb polen de lună, 
Plăpând cu un vis, 
Pune u sa cunună . 
Pe "'ntreyul cuprins. 


Plăpânud ca un vis, 

Senin ca o rază, 

Pe 'ntregul cuprins 

Liniştea se lusă... DĂ iat, di 


B:-STANCIU-DOLJ 


——— 7 Decembrie 1940 

















galice Pan 8th AI 

A i pe 

Lut ) AL try 
DIET O SA “ 


IN ȚARA LOVIȘTEI 


Camaradului G. Racoveanu 


In Țara Loviştei, 

dezcăleca băirânul Lotru din Parâng, 

cu steme verzi și zornăind din zale grele. 
Jupani de fier, cu veucul la cblânc 

și cerul răzimat pe brațul stâng, 

veneau să ctitozească munți şi stele. 


Clădiţi din vifor şi din promoroacă, 
domnind în piatră, viscolina din ghioacă 
urcau alăiuri, printre fulgere şi siânci, 

cu cerbii și cu ulii dimineții. 

Sa pleconeau pădurile, pe brânci, 

şi ei le mângâiau spinările adânci, 

Din pumni ls ciuguleau, rotind, ereții, 

şi li se gudurau, în drum, isvoare, 

să le sărute glesnele de zcare. 


În veacu-rcela de arcmă, 

Sân Pătru se da jos din Carul-Mare, 
umbla pe țară, în dulamă, 

cu tălpi sanine de mărgăritare, 


Şi mucenici desculți, cu mâini de iască, 
încinși cu funii lungi de lună ve, 
băteau în poarta cnejilos, c:ă'ască. 
județii 'ngenunshiau cucernicie, 
pupând, smeriţi, fără voroave, 

mâinile vectii și'ngălbenite 

de drumuri, de luceferi şi ceasloave. 





Şi stinții iar porneau în țară, 
A . A A A - 
să intre'n câte-o mânăstire 
și prin icoane să se-așeze, sub safire. 


la Tara Loviștei, 
graniiul se prepiea în toroipane, 
când lifte răbuineau peste f:untarii... 


Tulnice lungi strigau răstoace cu bulboane, 


cneijii chemau măciucile, arțarii, 
mişstreţii, cremenea, slodunii.., 

Se incingeau în trăsnete și stei, 

şi luau pe umăr ghioagele fur!unii 
şi fulgerau cu munții după ei. 


Printre sbârlite coame de baliage, 
vâlvoi, iugaștrii alergau peste viroage, 
Ursoaicele cu pui săibateci 

ardeau, betege, în bâ:louge, 

Vulturii 'n cer se năpusteau, zănateci, 
pitindu-se în raiul cu agate. 

Și peșterile “nfricoșate 

iugeau pe s'ânci, cu păru'n vânt, 

să se ascundă piatră șin pământ. 


Hei, Ţară-a Loviștei, 

unde-amurgiră criptele de cneji? 

Când a murit pădurea da viteji? 
Vifornița și ghicagele de smeu 

în care somn le-ai adormit atâ! de greu? 














Pt pp 
2 dă VIA r 
AA srl 







In care veac, zac pulbere, uitare, 
parângurile ce luptau călare? 

Cum de muriră curcubeele, gorunii, 
ir&znetul, munții, stemele turlunii? — 
Cum? Nimeni nu mai cheamă 
inima-aceia de aramă 

cât soarele, cât roata argintie - 

de la caleașca Sfântului [lie ? 


A putrezit şi pajura, sub zale, 

lângă ciolanele voevodale. 

Rumânii, sub zăvoare şi belciuge.., 
Vipera suge, . 

Sug viermii groși cât bâmele, cât parii, 
sug veneticii şi iâlharii, 

Guşile lor flămânde și puhăve 

beau sângele domneștilor ceasloave, 

În vânătui, holbatul beregiej 

pier stâncile ce-au cătănit sub cneii... 


Moșnenii, 
roși de vânturi, supți și goi, 


doar noaptea umblă — umbre de strigoi — 


și plâng, în trențe, hohote buimacs, 

ia porţile bătrânelor conace... 

La porţile bătrânelor conace, 

pe unde-au fost, în alte vremi, stăpâni. 


In coaste jerpelite de rumâni 
răni se aprind cu vâlvătae mare 
și ard ca niște felinare. 


Sub tălpile năvalei roșcovane 

se svârcolesc, umplute de uzzici, 
mormintele cu voevozi şi cu vlădici... 
Sfinţii părinți au înghețat prin strane, 
moloz cad mucenicii din icoane. 
Clopotniţe se darmă can blestem, — 


Şi zidurile gem. 

Și numai pravăţele gem. 
Și numai râurile gem. 

Şi doar topoarele mai gem, 
in Țara Loviștei,.. 


1936, 
FANTANA CU PANDUR 
Camaradului Barbu Slusanschi 


Trasă, neagră 'n fund de veac, 
lintiţa i-a sup! bulboana. 
O îmoreimue cu geana 

tristă floare de dovleac. 


— 


Fierie, ochiuri de leșie 

sub nămol se cufundară. 
Calul dracului când sboară, 
zâmbet verde mai ad:e. 


Poate, apă fermecată, 
te-au băut adâncuri spâne 
pantru foişor cu zâne 

pe tărâmuri de agată... 


Poate dorm urme cu steme 
printre ierburi somnoroase, 
Paniru broaștele vâscoase 
urcă știevia prin vreme. 

Trec țânțari cu drând subțire 
peste duhnet de băl'oacă 
unde stea de promoroacă 

sa 'mbăiase în safire... 


Dar când nopțile își lasă 
libelule de mătasă, 

ning din lună porumbei, 
scări subțiri de funigei. 
Drumul robilor și-arată 
cobiliță înstelată 
încărcată cu lumini 

şi cu coșuri cu grădini. 


Din fiertura de nămol 

viscoleşte aur gol. 

Despicând mocirla 'n două 

sue ceurcăn clar de rouă, 
se '“nmlădie, se subție 


UNIVERSUL LITERAR 


şold mezin de razachie 


şi cutremură văpae 
de sub mușchi cu mucegae,. 


Machea, umăr “nalt de vis 
către rai s'o fi deschis?. 
Umbră de luceafăr creşte. 
cu smaragd mirat pe creştet? 


Vifor verde de lumină, 
nu-i moroi și nu e ştimă, 
ci crăiazcă arătara 

pe brățară suitoare : 
domn suflat cu basm pe strazi, 
zare prefăcută “n crai, 
Ira! apă-alimănită, 

— limpezime putrezită — 
te-au stins bozii şi mălură 
c'ai băut frunte pandură, 
piept cu paiuri svâcnitoare 
și-o căciulă câ! un soare, 


Păunaș cu ochi de ciută, 
frânt de armă arnăută, 
spelb sluger cu găeiane 
sfărtecat de ialagane, - 
sup! în lacrimi şi mărgeane, — 
tras afund în reci inele, 
în brățări şi mahmudele 
și sorbit în visterie 
da argint și rouă vie... zi 
Cine l-a 'nălțat, ciorchine, 
către slăvile senine ? 
Cine l-a vărsat cleştar 
din tiugi de mărgăritar, 
și mi-l crește-acum icoană 
diafană din bulboană, 
lujer clar de sânziană, 
ca un piersic în prier 
subțiet, băut de cer ?... 

* 


Fulger desfăcut de-odată 
în aripi de nestemată, 
duh albastru de știubee 
sărutat de curcubee. 


Şi cum ard vâlvori curate: 
ipingea de lună'n spate 

și nălucă de țurcană 

pe luceafărul de stană, 
toroipan rotit de com 
scăpărând sub capricorn, — 
rănile domnești, cu raze, — 
surâd nopţii, din topaze, 


Cerul fâlfăe. [l tae 

tropot alb de pălălae. i 
Sună-adânc văsduhul, parcă 
armăsari de ger îl calcă, 
reci potcoave de cleștar, —: 
tropăit de gloate mari, 
Tunet lung ds limpezimi, 
călărimi de heruvimi. 


Cum dau buzna din azur, 
sunt arhamghsli sau panduri ? 
Noaplea le-a cusut din rază 
cioareci albi de bobotează, 
pe tuslugii de voinici 

nasturi vii de licurici 

şi le-a dat flinte și-oțele 

să-și clătească vântu'n stele. 


Sboară ceata raiului 
după umbra craiului, 
Trece poarta somnului 

cu năluca domnului. 

Peste vămi da ingeri piere, 
prin dumbrăvi de mirt și miere, 
dincolo de trepte verzi 

şi de zodii cu zăpezi, 
licărind prăsalele, 
zornăind beitelele, 

clintind logostelele,.. 








Un sens umanist al Legiunii 


(Urmare din pag. I-a) 


Toate spiritualismeie fataliste de aici pornesc: dea intervertirea 
datelor problemei. Există un tragism al voinţei umane? O sete de l.ber- 
tate metafizică ? O revoltă față de fatalitate? Ii e ușor omului să-și gă- 
sească împăcarea, spunându-și că libertatea consistă în a accepia voit 
fatalitatea. 

A convinge pe :ndividul rațional! de fatalitatea sroriei, cam acelaș 
"ucru însemnează, de vreme ce demnitatea rațiunii constă tocmai în a nu 
accepta nicicând fără critică, nicicând drept necesar ceva ce poate fi sus- 
pectat drept contingent... 

„Ce ar ji fost dacă m'ar fi fost ce este“, e întrebarea pe care şi-o 
pune întotdcauna rațiunea. In termeni fi:osofici: condiţia posibilității rea- 
lu.ui. Şi ce aduce raţiunii doctrina fatalităţii istoriei, drept argument 
pentru aceasta ? „Dovadă că nu putea fi altfel decât este, e faptul că e 
aşa cum este“. Necesitatea accidentuui nu e domonstrată în propoziţiu- 
nea aceasta, ci: numai presupusă, pe baza însăși a faptului tăgăduit: 
existența sa. Raţiona.ismul se vede lovit astfel în desideratele sa:e prin- 
cipaie: Justiiicarea cauzală a existenței este inutilizată prin atitudinea 
ce sc intitulează „realistă“ şi care „o ia așa cum este“, fără să iscod=ască 
îndreplățiri şi rosturi. 

Din perspectiva aceasta, umanismul apare drept încercarea pro- 
mete.că a spiritului de a se împotrivi gata-făcutului, mecanismului, de- 
te:m.n.smu-u: an:hilant a! libertății. Caracterizat prnir'o înaită atitudine 
mora.ă, printr'o apoteozare ideaiistă a omului, umanismul înseamnă veş- 
nică insurecție libertară, veșnică nevoie de afirmare a omului ca stăpân 
al ex:stenţei. Născut într'o epocă do deprimare morală produsă prin şlă- 
b.rea cred.nţei sub loviturile continui aie scientismului în evident progres, 
uman:smu! este reacţia antagonistă a individului asvârlit la periferia ex:s- 
tenţei, prin descoperirea ştiinţifică a infinitului 

Coinc:denţa invenţiei lunetei astronomice — mijloc de experimen- 
tare concretă a infinitului mare — cu epoca activismului individualist al 
Renaşterii care este în acelaş timp era de aur a Umanismului. permite să 


se stabilească anumite corelaţii cauzale, E adevărat că umanismul (fără 
majusculă) exi:stă înaintea Renașterii, că el a fost socotit chiar drept 
una Gin cerdiţi.e acesteia, uneori. Del:mitări:e chronoiogice nu sunt însă 
operabile decât larg, pe veacuri, și exempiul lunetei nu e decât unul din- 
tre multele care ne pot arăta progresul scientismului pe caie de a instaura 
in conștiințe, concepția atotputerniciei materiei. Impotriva păzân':smalui 
acestuia determinist, calculat și rațional, umanismul își ridică flamura de 
arbitrară exaitare a unei atotputernicii spirituale iluzorii : bazat pe rațiune, 
el e sortit să cunoască eşecul raț:onalismu.ui, adică al încredarii în olar:- 
tatea și distincția conceptelor logice. 

Umanismul, presupunând și căutând să impună ca dogmă raţiunea, 
s'a îndepărtat de rădăcini:e sale omenești. Desbinarea sa d= anthropo:ogie 
se produce fatal prin caracterul său protestatar și răsvrătit, de natură, 
în uitimă analiză, la fei de pasională ca și resemnarea iluzionistă anthro- 
po:ogică, cu toată masca inte:ectualistă pe care şi-o arborează convins şi 
sincer față de sine. 

Umanismul întreține marea minciună a majestății spiritului uman, 
în vreme ce anthropologia cauţă să-i compenseze smerenia prin legarea ei 
de vaiorile negative a'e vieţii. 

Ilogic, prin exces de logism, umanismul este opus total înţelepciunii 
patetice a pasionaismului anthropo:ogiei. 

„Nu există nimic mai conform cu rațiunea decât lepădarea de rațiune 
în treburile credinţei, şi nimic atât de contrar rațiunii decât lepădarea de 
rațiune în treburile care nu privesc credința“, scria cânâva Pasca), în fră- 
mântatele sale „Pensces“, definind parcă toomai păcatele umanismului, în 
acelaş t:mp cu a.e atitudinii contrare. 

„Ce sont geux choses &galement dangereux, d'exciure la raison, de 
n'admettre que la raison“ continuă el. , La foi dit bien ce que les sens ne 
d:sent pas, mais jamais le contraire, Elle est au-dessus, et non pas contre“. 

Precursorul acesta a văzut şi exprimat ceeace vede şi expr:mă azi Le- 
g.unea, cu valabilitate, pentru o națiune, nu numai pentru câţiva a.eşi, în 
stare să pătrundă labirintele îndoielilor fi'osofului jansenist. 

Departe de a propovădui: un simpiu vis compensatoriu, pe modsiul 
anthropologi:!or, spiritul legionar detestă resemnarea, fie ea produsul unui 
ilus:on:sm ax:0ologic cerebral sau a: unei s.ăbiciuni organice. 

Act:v:smul legionar, apoteozarea idealistă a Omului şi a puteriior sale 
spirituaie, care leagă concepția legionară de grupul eticelor spiritualiste, 
l-ar putea apropia poate, în anumite puncte şi de umanism. Neincredarea 
faţă de forţele absolute ale raţiunii, îi depărtează însă de acesta. Dacă e 









de RADU GYR 


Și cum pier, pe boltă irece 
un gilori de aur rece, 

și se duce, curge lin, 

urcă frunte de senin, 

urcă zariști cu arâng, 

sus — lapte — peste crâng, 
sue roi peste parâng... 


BALADA TALHARULUI IN ȘTREANG 


Boeri 'mneavoastră, popă şi grijanii 

nu vreau, în ştreang, — că m'a grijit o stea 
șin miez de rai m'au spovedit vultanii 

pe-o gură tămâioasă de vâlcea, 


In piept, o mare pasăre măiastră 
mi-a daurit și mi-a stințit un cuib, 
Pe anafilema şi măzcara voasiră, 
pe fonfi și cioclovine, scuip. 


De-acu, în hora funiei sprințare, 
cu moartea ciugulită de brabeţi, 
ca o suveică răsucit la soare 
ciu viermui stropit cu dimineți. 


Ci moartea mea va isbucni troiță 
şi viscol sângeriu de cerb gonaci, 
pa crengi: fulgerătoare veveriță 
în iarbă: hoardă roşie de mari, 


Și moartea mi-o îi frunză de molodru 
şi cărărue lungă de pelin 

și cozian și toi hoţi de codru 

şi clătinată cobză de arin... 

O îi o moarie-albastră ca alunii, 

în rouă zumzăind ca un zăvoi 

ps undz-am 1âlhărit rădvanul lunii 
plin de brățări şi ghiersuri de mierloi 





Şi la amurgul meu de basm, bolnave, 
pasări de smirnă vor tânii alean, 
când iezăr trist pe sure dragoslave 
leşie s'o preface și catran. 


Atuncea, luminișurile-or coace 

cu leșuri vineţite de stigleți. 

Ingenunchiaţi la margini de bulboace, 
"de jale or să grohăe mistreți. 


S'or svârcoli, gemând, pistoale grele 
svâsnind ca nişte ulii mari de fier 
şi vor cf:a cuțitele cu stele, 

cipind cu ochi de gușier pe mâner... 


Şi-o ciumă de prăpăd și-o lepră, colea 
în păpuşarii din fanar să tune | 

Să buhăe bubatul câ! fasolea 

serdarii cu ibovnice grăsune... 


Înoadă sdravăn ştreangul, faraoane, 
Taci, baragladină, și nu cfla! 

Nu plânge, cioară... Morţii tăi, țigane, 
luceafărul şi legea ta! 


ÎI a a E a a Ra a a A a a a a Ca a o a d a a RR a cati a a a a ci tă 


un sens umanist în spiritu: legionar, el e cu totul deosebit de Umanismul 
cunoscut sub numele acesta în istoria cuiturii, 

Nm din suvperbia afirmării superiorității raționale a omului, nimic 
din atot-cerebraiismul Umanismiui Renaşter.i. Omul deplin, omul total, 
omul! rea!, pământean dar cu asp.raţ.: spre cer, pe care-l urmărește Legiunea, 
e înainte d orice, un om, limitat în put:nţeie saie, o creatură și nu un 
demiurg. Smarenia lui nu e motiv da inacț.uns, ci m=todă de cunoaștere a 
l'mitetor sale, pentru ca, înlăuntrui lor să-şi poate desfășura activismul, 
să se poată af:rma în caiitate de creatură, atât cât e îngăduit creaturilor 
lui Dumnezeu, Cunoscând limite:e până :a care țin putințele Omuiui, spi- 
ritu: leg'onar cunoaște totodată iimitele dela care încep monopolurile 
Absolutuui. Și în loc să se abţină dela faptă, din pric:na limitării saie, 
Omul Legiunii duce fapta până la limitele dintre supranatural şi firesc. 
Nerăzvrătindu-se luc:feric împotriva dest:nuiui dat de Dumnezeu, legio- 
naru: nu renunță să afirme majestaiea omuiui în regnu. creaturilor; ma- 
jestatea de a fi conștient de putinţeie și limitările sale, de destinul său 
adică. 

Fără să ceară „supunere în lucrurile care nu sunt materie de supu- 
nere'“, etica legionară postulează înțeepciunea supunerii față de ceeace 
d=pășeşște puteriie raţiunii. Credinţa și domniul ei sunt bine delimitate de 
judecată și domeniu. «ei. 

Umin:smul legionar e integralist și nu individualist. Nu puteriior 
unui „ingenium“ se închină spiritul legionar, ci Omului ca reprezentant 
s.ntetic a unei Națiuni. „Omenia“ legionară e omenia românească, tocmai 
pentrucă limitări:e pe care le are în vedere sunt limitările putințe:or spi- 
ritului rcmânesc, în condițiile geografice, istorice, ori eterne, ale sax. 
„Destinu.“ acceptat nu sunt contingenţțele, imediatul, evenimentul istoric, 
ci sensuriie profunde aie !or. Pentru realizarea „istoriei gândire a lui 
Dumnezeu“, iupiă Omul Legiunii. — Supunerea sa îață de destin, e în 
funcţie de concepţia despre dest.n, pe care ş:-o creează, convins că ceeace 
se întâmpiă nu e întotdeauna necesar să se întâmpie. 

Fatalitate istorică, da! Insă fataitatea împlinirii sensurilor pro- 
funde ale istorie:, revelate de credință. De aceea, luptă impotriva a tot ce 
e construcţie arbitrară omenească, reintronare a destinului âmpietit din 
vrerea .ui Dumnezeu şi vredn:cia omenească, în rosturiie sale adânci. 

Fata'ism în treburile credinței, pragmatism în treburile raţiunii, și 
niciodată de-a'ndoaso!e, e formula sintezei umanismului: cu anthropoiogia 
în spiritul legionar! 

ION FRUNZETTI 























Amândoi au fost înştiințaţi cam pe 
la acecași oră. Amândoi se brodise — 
lucru de mirare dealtfel — să fie a- 
casă când cei doi curieri grăbiţi şi plini 
de colb le-au adus ordinele de misiu- 
ne în plicuri galbene, cu sigilii violete 
şi cu temeri sute, până la cercetarea 
conținutului care suna la fel. 

Locotenentul Certăreţu George toc- 
mai scria o misivă pe hârtie mov, sa- 


tinată, ultimei lui pasiuni, — o bru- 
netă de optsprezece ani de prin Popa- 
Nan; —- iar celălalt locotenent, Gâlce- 


veanu Jean, tocmai se pregătea cu 
pantofii lună și apă de Javel că-i mai 
discretă, pentru o întâlnire nocturnă 
şi amoroasă neapărat, pe undeva, pe 
Semicercului. Pentru aceste temeinice 
pricini şi George Certăreţu şi Jean 
urăiceveanu, au fost neplăcut impre- 
sionaţi de  potriveala afurisitului de 
ordin. Şi de alte potriveli... 

— Nu scap, monșer, nici în gaură de 
şearpe de acest imposibil George, și-a 
mestecat în gând nemulțumirea, Jean. 

— A dracului pramatie mai e şi 
Jean ăsta, sa mâniat George. 

Şi amândoi s'au înfuriat foc nestins: 
Ce potriveală domnule, ce potriveală!.. 

Dar ordinul, pentrucă e ordin, nu 
se discută. 

e 

Dimineața vesteă o zi de cuptor. 

Și Certăreţu și Gâlceveanu, piloți cu 
excepționale calităţi reflexe şi amo- 
roase — cum îi socotea comandorul 
Ghiduș, ş=tul lor — au bănuit o zi de 
iad. De aceea, ca o recompensă a ne- 
mulţumirii că erau siliţi să sboare pe 
aceleași aripi, sau bucurat sincer că 
evadează din București, spre orăşelul 
lor de munte, ascuns între brazi, un- 
deva pe Olt, — că erau olteni, din a- 
celaşi oraș, de aceeaşi vârstă, iar în a- 
aii de liceu, au avut amândoi aceeași 
iubire: 'pe Mimi, lata administratoru- 
lui financiar Ionescu. Poate dela Mimi 
li se trage această cronică şi arțăgoasă 
rivalitate, deşi în fond, se iubesc şi la 
imras, totdeauna sau ajutat unul pe 
altul, după posibilități şi după anumi- 
te alocuțiuni moralizatoare pe care, 
cel ce era la aman, le asculta foarte 
pocăit, 

9 

— Drum bun și noroc! 

Comandorul Ghiduş — cârcotaș cu 
nume şi renume — le-a strâns mâi- 
nile, dupăce le-a predat ordinul de 
misiune, însoțit de explicaţiile obiş- 
nnita, 

— Și, a adăugat el,sănu vă mai 
sgânnăriţi măcar în drum spre satul 
vostru. 

— E oraș, Sau trezit, solidar !ezați, 
Gâlceveanu și Certăreţu. 

— Ei, oraș... fie şi oraş, dacă vreţi 
NOI... 

Ar mai fi răspuns ei ca să-l pună la 
punct pe acest... ghiduş fără sare, dar 
avionul, în gura de balenă a hangaru- 
lui, aștepta sforăind. Așa că s'au lăsat 
păgubaşi. 

Mecanicii şi servanţii, atenţi, făceau 
curte pasării care se legăna ușor în rit- 
“mul motorului. Era un Breguet cu du- 
blă comandă. Manşe în faţă, manșe în 
spate; îl puteau pilota amândoi, pe 
rând. 

Pentrucă Ceriăreţu a sărit mai în- 
tâiu în „carlingă“* — cea din față — 
a controlat grăbit motorul „la cale“,— 
a controlat grăbit, să nu-i tae comen- 
zile Gâlceveanu care şi el, se urcase 
mormăind, în carlinga dinapoi. Apoi 
Certăreţu a făcut semn de „liber“ a- 
runcând braţele în lături, cu satisfac- 
ție. Dar Gâlceveanu sa ridicat pe trei 
sferturi din cuşca lui, de era să vie 
peste cap, şi a cerut să facă şi el „pro- 
ba'““. Comandorul Ghiduș nu sa opus, 
iar Certăreţu a strâns măselele cu 
ciudă: 

— Dar „proba“ mea ce 
domnule comandor! 

— Nu am încredere în dumnealui, 
i-a tăiat vorba cu ironie Gâlceveanu, 
potolind, satisfăcut, furia motorului. 

— Aşa?.., Biiine... 

Certăreţu şi-a sugrumat necazul în 
gât şi a încercat să-și asasineze, cu o 
privire  crucişe, confratele . de oltenie 
și sbor. 


cusur  âre, 


Saboţii traşi cu putere de amorti- 


zoarele  servanților, au sărit de sub 
roți ca doi iepuri, iar Breguetul pilo- 
ților olteni sa avântat în iarba aero- 
dromului lăsând în urmă duh de pri- 
cinaţi, praf și un cânt nimicitor. Apoi, 
Ușor, s'a desprins de verdele câmpului, 
lăsând să crească cerul între pământ 
şi aviatori. 

Pilota Certăreţu, — că era în faţă şi 
așa e regula. Dar, dela început, Gâl- 
ceveanu 2 dat un pumn manşei așa, de 
ambiţie, iar avionul, speriat, sa încli- 
nat uşor în jos, în ochii experţi ai şe- 
filor rămași pe aerodrom, să controle- 
ze şi să noteze — asta e: să noteze! — 
evoluţiile avionului. 





UNIVERSUL LITERAR 


— Domnule... 

— Ce-i dom'le?... 

Certăreţu a ridicat tonul, demn; iar 
Gâlceveanu i-a ripostat  cocoşeşte, în 
jargon, pus pe ceartă. 

„Ce necioplit!', a reflectat în sine 
George și a pus acul compasului cam 
spre nord-west. 

— Nu-i bine, bă... O să nimereşti la 
Tulcea... 

— Pardon domnule, a răspuns Geor- 
ge, ţinând morţiş la demnitate, eu mă 


duc la Râmnic... Acolo, scrie ordinul... 


— Ba la Tulcea, dacă nu te-i trezi 
cumva la... Rusciuk. 
— Domnule... 


— Ce dom'le, bă... Nu mă intimidezi 
tu pe mine... Eu nu-s Jeny, nici Lola, 
nici... che... 

Și ca să dovedească spusa, Gâlce- 
veanu a făcut o „ranversare“ neaștep- 
tată, încât avionul, trosnind din înche- 
ieturi, era să se prăbuşească pe-o ari- 
pă. După ce sa clătinat odată, pasărea, 
bine întărită, a dat s'o ia iar pe drum 
drept, dar Certăreţu, înfuriat, a repe- 
tat „ranversarea“ pe partea cealaltă. 

— Ce eşti nebun, bă, sa răstit la el 
Gâlceveanu galben la chip, cu turaţia 
inimii redusă și mirat că încă se mai 
afla în cuşca lui. 

— Eu? Nu, — a răspuns placid Cer- 
tăreţu. 

Pe Gâlceveanu, oricât sânge rece ar 
fi avut, l-a prins un fel de teamă. Cu 
nebunul nu e bine să te pui. Şi Cer- 
tărețu îi dovedise că-i nebun, cu „ran- 








versarea“ aia de i-a sgâlţâit mărunta- 
ele. De aceea se hotări să „stea cu- 
minte“ cu orice risc şi cu tot sacrifi- 
ciul mâncărimii de... călcâie. Decât să 
nu ajungă la Mimi, mai bine aşa, indi- 
ferent... A, Mimi! Ce mai buchet de 
fată!... O să-l aranjeze el pe George 
de aşa natură, încât Mimi nici n'o să-i 
răspundă la salut acestui impertincnt. 
Parcă-l vede: 

— Sărut mânuţele, Mimi... 

Şi Mimi o să-l măsoare de sus până 
jos cu nişte ochi albaștri și absenţi... 
şi o să-i întoarcă, artistic, un spate, în- 
cât musiu George o să rămână parali- 
zat, cu gura căscată... Că orice ar zice 
el, Certăreţu, Mimi tot pe Gâlceveanu, 
tot pe Jean al ei — cum îi zicea seara, 
în parc, pe vremea celei de-a cincea 
de liceu — îl iubeşte mai mult... Zi- 
cala-i zicală: prima dragoste, de... 

Eh, dar... dar el, sau George-i pri- 
ma dragoste? 

Controversa este veche și ei o des- 
bat cu argumente peste argumente, de 
ani de zile... De multe ori l-a sdrobit 


pe George cu dovezile ce-i servea 
prompt el, Jean. Dar câteodată, e 
drept, foarte rar, — şi Jean i-a servit 


evidente argumente în aceeași chestic. 
Totuși lui, lui Jean, îi spune inima că 
tot pe el îl iubeşte mai cu nădejde 
Mimi... Lui George? Ei, da; lui Geor- 
ge, Mimi îi acordă atâta atenţie câtă 
să nu se arunce din carlingă, — cemai 
pagubă!... 

Şi o să-i facă niște mutre lui Geor- 





Intâlnire cu Neagoe Spirea 


— Fragment de roman — 


Plecară câte și patru la biserică. 

In frunte merge Doamna Fira, cu 
broboadă mare pe cap. Urmează Alexe 
Cosmin, îmbrăcat cu pelerină, avâna 
giuga ridicată. Cei doi copii se. ţin de 
ei, când în rând, când pe delături. Au 
și ei glugă şi li se văd doar ochii și na- 
sul. E de dimineaţă. De după porţi se 
ivesc ţărani, dezepezindu-le. Işi ridică 
respectuoşi  căciulile. Alexe Cosmin 
răspunde fiecăruia, aruncându-le şi câ- 
te o vorbă. Prin fundul curților din 
dreapta, departe, peste Olt, prin cer- 
nerea de zăpadă, se zăresc păduri în- 
cețoșate. Dincolo de ele, cerul se 
curbează brusc, cu pădure cu tot, 

Au trecut de răscruci și pârtia nu s'a 
lăţit. Inaintea lor, femeile întârziate la 
treburi, îndeamnă să apuce slujba. Na 
tocat, ceeace înseamnă că mai e vre- 
me. Pe alocurea, urmele au format 
ghețuș. Axente și Vlad dau să cadă pe 
spate, însă se pomenesc duși înainte, ca 
pe patine. Doamna Fira pășește cu bă- 
gare de seamă. Singur Alexe Cosmin 
nare teamă. 

Au mers așa, tăcuţi şi atenți, până 
în dreptul lui Ilie Dinu, unde l-au în- 
tâlnit pe Neagoe Spirea. Venea pe 
crâmpeiul de uliţă, ce răzbeşte în coas- 
tă, cu o legătură de crăci în spinare. 
Dăduse fuga până la tufani, să taie un 
braț de lemne. Tocmai suise dealui. E 
roşu la față şi puţin cam necăjit. Merge 
încet, înfigându-și picioarele în zăpadă. 

— Treci Neagoe, treci, îl îndeamnă 
Doamna Fira, văzându-l! că nu îndrăz- 
nește. Treci îmainte, 

Spirea salută din cap, coteşte pe uliţă 
şi o ia pe lângă pârte. Are bardă la 
brâu şi peste umeri poartă cortel de 
dimie. O clipă Alexe Cosmin nu şiiu 
ce să creadă. Nici în zi de sărbătoare 
nu se lasă de muncă? Dela o vreme 
încoace, ţăranii nu prea mai au teamă 
de Dumnezeu. Se ceartă, se bat, și se 
ţin numai de judecăţi. Ajung la crimă 
pentru un lucru de nimic. Acum o lu- 
nă, unul din Curtișoara a împuşcat un 
băiat, fiindcă a lăsat oile să intre pe 


miriştii. Altul, şi-a omorît socrii, cu. 


parul. Un altul își înjunghiase nevasta, 
ăsta, chipurile, din gelozie. Dar Neagoe 
era cum se cade, bogat, și în sat se nu- 
măra printre oamenii credincioși. Să- 
rea cel dintâi la lucrurile obștești. Pu- 
țui din vale, pe unde trece șoseaua, e 
făcut cu banii lui. Când sa reparat bi- 
serica, a umblat singur după ajutor, 
prin tot judeţul. N'avea niciun fel de 
meteahnă. Numai atât: sărea repede, 
dintr'o extremă într'alta. Astfel, într'o 
zi, pe când suia un car de porumbi din 
tabără, fiindcă boii n'au vrut să tragă, 
a cășunat cu pietre pe crucea din șanț. 
Altădată. necăjit că nu plouă, a luat 
icoana din perete şi a spart-o în mijlo- 
cul casei. Ceeace era mai ciudat, era că 
după astfel de scene, devenea foarte 
milostiv. Impărţea daruri, se ducea săp- 
tămâni întregi la slujbă, se purta blând 
cu cei din casă şi n'ar fi fost în stare 
să strivească nici o muscă. Pentru su- 
fletele simple, remușcările sunt ca apa 
tămăduitoare. Spală într'o clipă tot 
mâlul vijeliilor. Așa se întâmpla şi cu 
Neagoe Spirea. La drept vorbind, nu 
era lipsit de credinţă. In comparaţie cu 
aiţii, avea poate chiar prea multă. Lu- 
mea nu-i înţelegea însă ieșirile, dea- 
ceea era considerat și altfel. Dar nu de 


toți. Cine-i cunoştea cât de cât viaţa, 
acela nu putea să-l judece rău. Alexe 
Cosmin făcea parte din categoria celor 
din urmă. Işi dădea seama că, în adân- 
cul sufletului, Neagoe nu era um pier- 
dut. Păstra acolo multă bunătate şi 
pentru un om ca el, ea era mereu sal- 
vatoare. Dacă păcătuia azi, renăștea 
spiritual mâine. Un permanent urcuş și 
coboriș. Ai fi zis că decade pentru a 
reînvia şi reînvie pentru a decade. Sal- 
tul acesta din întuneric sere lumină şi 
viceversa, nu era determinat numai de 
cauze interioare, ci și de pricini din a- 
fară. Cosmin îşi aminti de toate neca- 
zurile lui Neagoe. Moartea lui Andrei, 
unicul său băiat, întâmplată cu zece ani 
mai în urmă, l-a lovit drept în inimă, 
ca o împunsătură de suliță. Era o mân- 
dreţe de flăcău și,.de atunci, tată-său 
n'a mai avut liniște. Fetele nu semă- 
nau fratelui și când sa măritat cea 
mare, a luat o jumătate de bărbat. Nea- 
goe n'avea nici un ajutor, aşa că toate 
treburile şi le făcea singur. După 
moarte, averea urma să treacă gineri- 
lor. Barim de-ar fi vrednici, gândea el 
adeseori. E chinuitor să ştii că pămân- 
tul și venitul muncii tale vor ajunge în- 
tr'o zi pe mâini de nevoiași. Ai impre- 
sia că ești tăiat de viu, că pierzi azi un 
picior, mâine o mână și în curâna îţi 
va zbura și capul. De îndreptarea lu- 
crurilor nu mai putea fi vorba. Norocul 
când te lasă, te lasă pentru totdeauna. 
Totuși,  Spirea, nu-și pierduse râvna. 
Muncea ca şi mai înainte. Alexe Cos- 
min nu ştie să-i fi lipsit vreodată ceva. 
Văzându-l cu legătura de lemne în spi- 
nare, nu se putu stăpâni şi-l 
zâmbindu-=i din plin. 

— Mi se pare că te-a apucat iarna 
nepregătit ? 

— Chiar așa! Singur, nu le pot răsbi 
pe toate. 

— E rău fără ajutor... 

— Rău de tot. 

Neagoe Spirea oftă adânc, ceeace îl 
făcu pe Alexe Cosmin să regrete că 
discuţia începuse pe tema asta. Se 
gândi cum ar putea s'o schimbe... 

-— Incolo... cum o mai duci? 

— Aş duca-o cum aş duce-o, dar 
m'am speriat cu treburile. Ară, samă- 
nă, cară-le pe toate dela câmp, mă mir 
ce să fac mai înainte. 

— Ei, aşa-i acuma... La iarnă, o să 
mai staţi şi voi. 

-— "Ţi-ai găsit. La mine, totdeauna e 
de lucru. Nu stiu când o veni ziua aia, 
să mă mai văd şi eu slobod! Poate când 
oi muri... 

— Aşa ai fost tu vrednic. Alţii nu se 
trudesc ca tine. Ai putea să te lași mai 
moale... Ce atâta muncă? 

— Să fie a trăsnetului de inimă, că 
ea e de vină! 

Abia stârşi de blestemat şi din legă- 
tură căzu un retevei. Sgârmă cu picio- 
rul după el, apucându-l cu mâna. 

— Al păcateior, din vale de când tot 
cade. Mâine o să mă duc la Cucueti, să 
aduc o căruţă de crăci. 

— Nici eu nam de ajuns. (Alexe 
Cosmin fu bucuros că poate să se vaiete 
şi el; Neagoe Spirea nici nu-l auzi însă), 


întrebă, 


de VLADIMIR DOGARU 


Peste câteva clipe căzu alt retevei. 

— Al năibii, învie şi ăsta! 

Il ridică, scrâşnind din dinţi. 

— Sunt de tufă? 

— Da. 

— Nu le-i fi legat bine? 

— Aş. D'altceva cad... 

Până la casa lui Neagoe Spriea mai 
sunt câţiva paşi. Nevastă-sa l-a văzut 
dela colțui prispei şi aleargă să-i des- 
chidă poarta. E slioasă şi abia îndrăs- 
nește să se apropie. Sapleacă în faţa 
Doamnei Fira : 

— Săru' mâna, 

— Bună dimineaţa, Dumitro. 

— Mai renzde, vino mai repede, se 
răsti brusc la ea Neagoe. Mai repede, 
moleșito ! 

Femeia deschide poarta aproape pe 
sus. Ştie că are patimă, oricine ar fi. 

— Stai omule. 

— la lemnul ăsta și nu mai trăncăni. 
Uite cine a fost cu sărăcia în casa mea, 
domnule Alexe! 

-— Cum a fost cu sărăcia ?, interveni 
Doamna Fira. 

— Bine. N'o vedeţi cât e de moale? 

— Vorbești cu păcat, Neagoe. 

— Deloc. 

— Dear fi 
mitra ! 

— Sar muta cerul pe pământ. Ui- 
ie-o, nu e în stare să ridice un lemn. 
la-l repede, bleoanco ! 

— Ho, mă creștine. Nu te necăji. 

— Taci. Nu vezi că le găsiră bătaile? 

Mai merse puţin şi le trânti înfuriat 
jos. 

— Credeaţi că mă îmbogăţesc, fir'aţi 
ale dracului să îiţi. D'aia cădeţi. Na! 
na ! 

Se puse să le bată cu o cracă mai 
groasă. 

— Credeaţi că mă îmbogăţesc, firaţi 
ale dracului să fiţi! 

__Nu era chip să se mai oprească. Le 
lovea într'una cu furie. 

Dumitra simţi că-i crapă obrazul de 
ruşine. Rămăsese cu mâinile în 'sân, 
lângă el. Alexe Cosmin, Doamna Fira 
și băeţii dispărură tăcuţi în ninsoare. 
Aşa ceva nu mai văzuseră. 


toate nevestele ca Du- 





7 Decembrie 1940 





DUBLA COMANDA — 


de LADMISS ANDREESCU 


ge și o să-l ia de sus, să-l sfideze... să-l 
pomenească pe el, pe Jean, şi când o 
avea o droaie de copii, — în niciun 
caz cu Mimi care va trebui neapărat 
să se numească Doamna Gâlceveanu. 
Nici nu vrea să se gândească de pildă 
că George ar putea să i-o ia înainte... 
Dar — un cuiu i s'a înfipt în inimă — 
dacă ar îndrăsni, sar repezi la el şi... 
ŞI... ŞI... i-ar arăta el lui George... 

— la ascultă, George... 

Certăreţu, pe care îl încânta tăcerea 
pasagerului din cușca din 'napoi, ire- 
sări. 

— Ce-i? 

— Să nu care cumva să te atingi de 
Mimi, c'apoi... 

— Dar ce, ai monopolizat-o tu? 

Va ti nevasta mea... 

— Rămâne de văzut. 

— Să nu fii impertinent! 

— Și tu, nu fii măgar... 

— Bu? 

— Dar cine? Eu? 

— Ai noroc că mi-e 
altfel ţi-ași arăta eu... 

— Poftim, dacă te ţine... centura... 

— M'da?... 

Și ca să-i arate lui Certăreţu că el, 
Gâlceveanu, când ia o hotărire, nu se 


milă de tine, 


lasă nici mort până nu o împlinește, 
smuci „manşea“ înainte şi cam la 
dreapta. Ishi şi „palonierul“ cu un 


călcâiu dat cu sete, încât pilotul, sur- 
prins, nu avu vreme să stăpânească a- 
paratul care o luă repede într'o „gli- 
sare“: pronunţată, încât amândoi au 
crezut că vin peste cap. 

— Cârpaciule!... Pilot ești tu, mă?... 
Ţi-ai pierdut cheia... O să te raportez, 
să-ţi iau pâinea dela gură... Dacă nu 
poţi stăpâni avionul, nu sbura, — se 
repezi mustrător în cornetul acustic, 
Jean, dupăce, întemnit, tot el şi mai 
mult din instinct, readusese pe cale 
bună avionul. 

— Da? Nu pot să-l stăpânesc?... Na! 
Şi dă-i un cabraj... şi dă-i un picaj... 
și iar un cabraj... şi iar un picaj... Na... 
Să-ţi întore măruntaele pe dos... 

Intr'adevăr, manevra l-a surprins 
deastădată pe Gâlceveanu care, după 
îceare vollă, se pomenea icnind din 
tundul stomacului... Avu însă puterea 
să prindă manşea cu încleştarea pum- 
nilor, la orizontal. Cablurile au pârait 
odată, vântul a tluerat a pustiu prin- 
tre aripile pasării, iar avionul s'a în- 
clinat cu botul înspre pământ, ca o 
gioabă răpusă de o mare oboseală. 

— Unde suntem? 

— La dracul... 

Dar amândoi au identificat dunga 
de argint a Oltului. Măcar de ar îi a- 
pucai să-i vadă Mimi... 

— 'Ţin'te bine Jeane... 

— Țin'te tu; lasă-mă pe mine... 

Si până să se trezească pilotul, Jean 
Gâlceveanu a tras un picaj cu plumb 
în aripi. 

— „Ne-am ars!, i-a venit un gând, 
ca un fulger lui Certăreţu, dar ca să 
nu rămână dator, mai smunci şi el 0- 
dată comenzile aşa, la întâmplare. A- 
poi a închis ochii, făcându-și cruce cu 
limba 'n cerul gurii, ca să moară cre- 
ştineşte. 

Pasărea, obosită de hărțuiala celor 
doi aprigi piloţi olteni, sa clătinat u- 
şor şi — cuminte, mai cuminte decât 
cârmacii ei — sa așezat într'v dungă, 
cu clicea ţăndări într'un dâmb, după 
ce retezase şuerând coroana unui nuc 
crescut în marginea câmpului. 

Smuncitura l-a svârlit pe Gâlcevea- 
nu înapoi, cu capul în muchea carlin- 
gei, iar pe Certăreţu, înainte, peste 
tidva rivalului său. 

Când a deschis ochii, Certăreţu a 
constatat că şi cl și Jean, erau teferi, 
E] 

Rezultatul misiunii: 

1, Se rdică dreptul de sbor pe un an 
locotenenţilor  Certăreţu George şi 
Gâlceveanu Jean, pentru... etc... 

2. Avionul, la cimitir. (Când doi se 
ceartă, al treilea... mănâncă bătaie). 

3. Peste două săptămâni domnișoa- 
ra Mimi, fata administratorului tinan- 
ciar lonescu, se căsătorea cu... un In- 
fanterist, tot locotenent, de prin Mizil 
de tel, că „aviatorii, când mai sunt și 
olteni, au doagele sărite“. | Ă 

4. Cortăreţu şi Gâlceveanu sau Im- 
păcat pe teren, până la noi dispozi- 
țiuni. 





Destin 


Lui Gherghinescu Vania 


Nu simţi la fel ca mine, frate poet, o fântână arteziană 
Izbucnind, când scrii un vers de tristeţe — 

Sau strofa care gâlgâe de tinereţe 

N'ai vrea să îţi acopere o rană? 


Dar echiul — celui care îți privește serisui — 
Nu-i înconvoaie în adâncuri gândul: 

E prea departe, prea departe, visul 

Si-ar obosi de-atâia *'mpovărare, căutându-l... 


Pretutindeni îs frumuseți și noroi. 
Ci scrie aşa — chiar de-i alticl în fiece zi. 
Veni-vor odată aiţi oameni, ca Nol — 


Şi, cine ştie, ne vor auzi. 


NICHITA 'TOMESCU 














— VIS DE IUBIRE = 


Am trecut prin viaţă ca un orb, ca un surd. Și, 
deodată, ochii mi s'au deschis și urechile male au 
auzit. Parcă mi-ar fi alins pleoapele degetul sfânt 
al Mântuitorului... Privesc în jurul meu nedumerit, 
ca omul care a ieşit dintro noapte nesfârşită, în- 
trând în ziuă, în lumină orbitoare, Ce-a fost viața 
mea de până acum ? Un vis ? Sau visul abea a în- 
ceput în clipa din care eu consider că am intrat în 
realitate? Lucrurile au îmbrăcat alte culori! Fiecare 
sunet are alt timbru... Îsvorul tuturor prefacerilor 
e'n sufletul meu... Când acest isvor curge, întreaga 
mea ființă vibrează... Ce mecanism minunat, inge- 
nios, s'a pus oare în mișcare? 

Caut singurătatea și, când o găsesc, îmi curge 
peste sutlet ca un balsam. Numai în singurărate mă 
simt eu, deplin... 

Într'o clipă a acestei singurătăți, care-i tot una cu 
vesnicia, am reconstituit în scris, felul în care am 
cunoscut-o pe Sanda.  Samda, acum, numele iău 
cântă în mine cea mai duioasă evocare... Evocarea 
cunoașterii tale, a întregii tale făpturi... Am recita: 
t-o, o recilesc mereu, o trăesc cu aceeaşi putere, cu- 
prins și stăpânit mereu de emoții noui... Acum îmi 
dau seama că numai prin tine, viața mea a devenit 
altă viaţă. Fiinţa ta își împrăștia lumina peste tot 
ceeace mă înconjoară, schimbă fața lucrurilor, le 
dă înţelesuri noui, face interesante cele mai banale 
întâmplări. Pentru tine, Semda, m'am hotărit să în: 
scriu zilnic, viața mea nouă, care începe din clipa 
când te-am văzut pentru prima oară pe tine... Imi 
voi scri gândurile, voi reda întâmplările, aşa, sim- 
plu, sincer, numai pentru tine, numai peniru Mine. 
Poate, cândva, le vom citi impreună la gura sobei, 
între casă ca:a va fi numai a noastră, Împărăţia 
noastră... 


Sanda ! 

Ce inspirat a compus oare melodia acestui nume, 
pe care-l cântă cu atâta fanatism liniștea și singu 
rătatea mea? Mă tulbură și mă amețeşte ca un 
alcool |! S'a închis în mine ca un mister... [l simt cum 
creşte în mine ca un rod și trăesc neliniștea bucu: 
riilor pe care le astept, care te amețesc cu amăgiri... 
Care numele Sandei nu-i o: amăgire? Oare însăși 
Sanda nu-i o amăgire? Căci numai o amăgire poa- 
te fi atât de frumoasă, atât de dureros de dulce? 

Sanda! o caut pretutindeni, în gând, în somn, în 
vis, în singurătăii,, în linisti... Alerg după lumina pe 
care o simt în apropierea mea, ca pe un fluid care 
mă stăpânește, mă conduse... El îmi poruncește pa- 
șilor, el îmi aduce neliniștea, tristețea, bucuriile, el 
îmi lipește târziu genele, după miezul! nopții, el mi 
la deslipsşte, atingându-mi-le cu degetele umezite 
în roua dimineţilor... 

Aşa trec zilele una câte una. De când um cu- 
noscuto Sanda, am păsit pe alt tărâm, în vis... Şi 
visui nu s'a sfârşit 1... Poate nu se va sfârși nicio- 
dată! Nici nu vreau să mă gândesc lu o asemenea 
posibilitate... Dacă m'ași gândi, ar însemna că-i do- 
resc sfârșitul... 

Ia! Cântă iar numele Sandei! Unde? In mine? 
in cer? In depărtări? Dece mi sau umezit ochii? 
Rândurile pe care le-am scris, s'au pierdut în cea- 
ță, s'au topit... Scriu aceste ultime rânduri, în clipa 
asta, fără ca privirile să le urmărească șirul... Poa- 
te că nici nu mai scriu. Mi se pare... Oare viaţa pe 
cure o irăesc de ia o vreme încoace, nui o plăs- 
muire a visului?..,. 

> 

l-am cerut Sandei o întâlnire. Am privit-o în ochi. 
A clipit. Cum s'au sbătut genele ei, ca nişte aripioa- 
re, ale unei păsări care cade!... S'a înroşit, parcă 
i-ar fi trecut prin minte tot ce se poate întâmpla în 
timpul unei întâlniri... 

— Să ne întâlnim? s'a mirat. Nu ne întâlnim des- 
tul de des! 

O priveam, dar ce cuvânt să folosesc 
înțeleagă cu câtă dragoste o priveam? 

— i se pare că ne întâlnim prea des? 
cat eu, rănit, 

Nu, nu mi se pare! 
veni si mâine... 

— Mâine! Cât e până mâine? Un veaci O vez 
nicie |! 

A r&3 şi s'a clătinat, legănându-și ușor Iuierul tru- 
pului. Mii dragă Sanda în răsfățul ei mic, stăpă 
nii, — mă înebunește,,. 

— Şi unde ne întâlnim? 

— Unde? se miră iar și pleoapele i se ridică lin, 
ca două petale depe bobocul care înflorește... Unde? 
Fe stradă... 

— Nu, Sanda. Te rog... mâine vino pe câmp... Să 
fim singuri, singuri Sanda... Te-ai gândit vreodată 
ia minunea asta? 

Râde ca un sbor de fluture în soare, Apoi, pe chi- 
pul ei, apare o umbră. 

— Nu poti Mii frică! S'ar putea să ne întâlnim 
cu cineva... 

l-am prins mâna, mâna ei mică şi albă ca un puiu 
da hulub, care se sbate speriat în pumnii mei... 

— Lasă-mă, o să ne vadă cineva... 

Siăm pe marginea cerdacului dela casa ei pă- 
rintească... Primesc în jur, nu-i nimeni... 

— Nu-ţi det diumul, dacă swmi promiţi că vii. 

În aceeaşi clipă i-a apărut pe chip, scurt, ca o 
siratulgerare, lumina unui zâmbet, dar a pierit şi'n 
loc s'a întins umbra tzisteței, a panicei... 

— Dă-mi drumul că mă supăr... 

Amenințarea a avut efect... 

— Vii, nu? Mâine la zece, lângă Cusa apelor... 

— Nu vin! 

M'am ridicat. Tremură în mine, ca un plâns, toa- 
tă tristețea acelui refuz dureros. N'am mai privit-o 
în ochi. N'am mai simțit în palmă mângăerea ca- 
tifelată a pumnului de kulub speriat. M'am ridicat. 

— Bună seara, domnisoară Sanda! i-am zis si am 
plecat, | 

Tot drumul în'a chinuit remușcarea pentru bru- 
tolitatea ambiției mele. Când am ajuns acasă, atin- 
sese maximum de intensitate. N'am intrat. M'am 
întora, Am trecut prin îaia casei Sandei. Numai o 
fareastră, în fund, era luminată... Ce tristă părea îe- 
reastra aceea! Poate Sanda plângea... Mi-am cerut 
eztare, în gâmd.,. 

A doua zi, de dimineaţă, m'am dus în locul în 
care, dacă Sanda ar fi vrut, ne-am fi întâlnit, asi fi 
avut una din cele mai mari bucurii... Dece oare 
Semda n'a vrut să-mi facă bucuria aceasta ? 

Era o zi strălucitoare de Duminică, cu soare mult, 
cu zumzet de albine, cu cântec de păsărele! Parcă 


ca să se 
am repli- 


N'am spus asta... Bine, Voi 


( Fragment din romanul Sanda“ ) 


și natura își îmbrăcase hainele de sărbătoare, ca 
să sărbătorească dragostea noastră... 

Când am intrat în câmp, în câmpul acela în care 
romanițele păreau nasturi mici de sidef sircpiți cu 
nasturi la mijloc, iar cicoarea, ochii albaștri ai co- 
piilor nevinovaţi, — soarele bătea cu coniete aurii 
câmpul imbrăcat în mătase verde... Pentru mine 
și Sanda. pentru dragostea noastră era pregătită 
bătaia aceasta de confete... Pentru mine și Semda 
era întins covorul verde al ierbii... Pentru mine si 
Sanda. ca să ne admire, își ridicaseră florile gule- 
raşele catifelate, multicolore, spre cărarea care co- 
bora la Casa apelor... 

Şi Sanda nu venise. Venisem singur, trist... 

Când am ajuns la Casa apelor, am rămas un 
timp în picioare privind cărarea cealaltă, pe care 
ar fi trebuit să vie ea, dacă ar fi yrut să vie. Ce mi- 
nunat era împodobită cărarea! Ce drum triumial 
îi pregătise natura, Sandeil 

De o parte şi de alta a cărării iarba era crescută 
cam până la brâu. Printr'însa flori nenumărate: un 
fir de iarbă, o floare. Meșter iscusit smălțuise câm- 
pul, în culorile cele mai vii. Și, mai înalți decât iar- 
ba şi decât florile erau macii roşii ca sângele, care 
s'aplecau spre cărare ca într'o închinare... Și pe că- 
rarea umezită de roua dimineții, soarele întindea 
covor țesut din fire de argint şi de aur, pentru pi: 
cioruşele de regină ale Sandei... 





Am văzut-o închegându-se din nimic, venind spre 
mine, pe cărare, încununată cu nimb de lumină, 
m'am ridicat, nebun de bucurie, și-am alergat spre 
ea, să mă închin, săi ating veşmântul fermecat, 
dar n'am tăcut decât câțiva pași și m'am oprit. Bra: 
țele mi-au căzut moi dealungul trupului, am simțit 
in gennuchi plumb... Fusese o plăsmuire și se des- 
trămase, pierise... 

În clipele acelea de sbucium, de paroxism, de aş- 
teptare absurdă, căci eram sigur că nu va veni, —- 
m'am trezit îngânind cuvinte ritmate... Apoi cuvin- 
tele s'au legat, au căpăta! sens şi le-am cules ca 
din niște tipare... 

Era un strigăt! pe care nu-l mai scosesem nicio- 
dată: 


Salbe de mărgăritare, 

Vino'n crâng, să-ți dau în dar, 
Când s'aude prin răzoare 
Plânsul unui cânt hoinaru-. 


Picure miros de floare, 

Din salcâmi și din aluni, 

Noi din razele de soare 
Să'mpletim cu drag cununi... 


Să le atâmăm cu teamă 
Pe-un șirag de funigei... 

Auzi cucul cum ne cheamă? 
Vino'n crâng... dece nu vrei? 


Flori aibastre de cicoare 

Să-ţi anin în păr bălai, 

Mână'n mână pe cărare 

Gura-ţi să sărut să-mi dai. 
Auzi cucul cum ne cheamă? 
Vino'n crâng, dece nu vrei? 

Iţi mai dăruezc — ia'n seamă — 
Lacrimi șir din ochii mei... 


L-am repetat, am scos înfrigurat un petec de hâr- 
tie, un vârt de creion. L-am scris. L-am recitit, Vibra 
irtr'însul sufletul meu, ființa mea... Puteam să i-l 
dăruesc Sandei? Dacă lași fi avut aseară, uși îi 
convins-o mai uşor, Ce mirată va fi Sandal... 

Starea de exaltare în care eram s'ar fi putut numi 
delir, dacă în clipa următoare nu m'ași fi convins 
că acest cuvânt trebue atribuit unei stări mai puter- 
NICE... 

Mi s'a părut că aud un foşnet prin iarbă şi-am ri: 
dicuat capul. Am clipit des, am ridicat mâna şi mi-am 
trecut-o prin iața ochilor... Am deschis ochii, cum 
repetat gsstul, ca să alung, să şterg vedenia... Dar 
degeaba... O vedaam pe Sanda venind spre mine, 
pe cărarea ornată pentru venirea ei. Mă văzuse că 
eram acolo, că o aşteptam, şi chipul îi strălucea lu- 
minat de bucurie, în soare. Macii se clătinau și-și 
plecau și mai tare pălăriile. Lunurile se legănau în 
adieri, ca niște ape, Scânteea în lumină, peste 
câmpi, pulbere de aur şi argint. Fluturii pâlpâiau 
în lumină, ca niște flăcări mici, cari se stingeau şi 
se aprindeau,.„ Păsărelele cântau imnuri pentru ti- 
nereţea noastră, pentru dragostea noastră... 

In clipa aceea am simțit ce n'am simțit niciodertă, 
ca o furtună năprasnică în simțuri, și, acum, când 
reconstitui, îmi pot da seama ce'nseamnă cuvântul 
delir şi unde-i granița nebuniei, peste care mintea 
omului atât de ușor poate sări. Trupul omului e 
prea mic, prea strimt, ca să poată cuprinde năvala 
linei atât de răscolitoare emoţii... Am început să 
alerg, să sar în sus, să strig, m'am trântit pe jos, 
m'am rostogolit prin iarbă... 


Sanda,... întâiu m'a privit speriată, apoi a înţeles 
motivul bucuriei mele nebune si alerga după mine 
să mă oprească. Nu-și pulea stăpâni râsul... 

— Fii cuminte, Kiki! Stai! 

Mânile ei nu m'ar fi puiut opri în elanul ce mă 
cuprinsese. Dar m'a oprit amenințarea ei: 

— Dacă nu te liniștești, plec! 

M'am oprit, speriat. 

— Sanda, tu ești? Sanda! Sanda! Sanda! repe- 
tam cuvântul aproape în -neştire. 

— Nebunule, hai, fii cumnite,.. Vezi, am venit... 

— Îţi mulțumesc Sanda, îți mulțumesc... 

— Am minţit pentru tine... lam spun mamei că 
mă duc la biserică, şi-am venit aici,» 

— Păcatul să fie al meu, Sanda! Sanda! Sanda! 

li repetam numele ca pe un refren al unui cân- 


tec şi ea r&dea-râdea și râsul ei era ca trilul cio- 


cârliei... 

— Stăm aici? m'a întrebat. 

u! Mergem... Aici ne poate vedea oricine... 

Ii arăt a treia cărare, care coboară spre pârâu... 
Îmi întinde mâna, coborim,„ E cu pantofi cu tocuri 
inalte. Merge greu la vale. Se sprijină în mine. Nu 
mai văd nimic, numai pe ea. Fiinţa mea tresată. [i 
ating numai mâna, dar parcă ființele ni s'au con- 
topite... 

Mergem pe marginea pârâului, pe cărare, Sălcii 
pletoase s'apleacă și ne sărută pe frunte. Câte un 
strop de rouă care incă nu sa ridicat spre cer, ne 
umezește părul, ca un mir... Apa saltă pe pietre şi 
clipotește... Clipoteşte, susură,  murmură„. Parcă 
ne-ar vorbi de rău, cuiva, Sandu a găzit o vargă 
ruptă și, din loc în loc, se oprește, plesnește apa 
peste gură, apa sare în sus, boscorodeşte. Sanda 
râde şi'ncepe să fugă parcă i-ar fi frică să n'o prin- 
dă... Trupul Sandei e mlădios ca trestia... 

Căutăm un loc unde pârâul e mai puțin lat, ca 
să putem sări pe celălalt mal, nu găsim... Ne hotă- 
rim, sar eu întâiu, mă fixez bine pe picicare, mă 
prind bine cu o mână de o creangă aplecată a unei 
sălcii. Sanda întinde mâna, o prind, îşi face vânt. 
A sărit, a aiuns pe malul celălalt, dar sforțarea ei 
a împins în greutatea mea, malul se rupe şi cad 
cu un picior în apă. 

les mofluz, răcorit, apa îmi cu:ge din incălță- 
minte, Sanda nu-și mai poate străpâni râsul... 

Intâmplarea m'a indispus. Simt răceala apei în 
tot corpul. Ce întâmplare stupidă!... 

Samda încearcă glume, ca să mă dispue, da, 
văzând că nu reușește, se oprește. 

— Eu îs vinovată, Kiki, iartă-mă... 

— Nu, nu ești tu vinovată, Sanda... 

Îmi ia iar mâna. Atingerea și căldura mânei ei 
mă încălzește dintr'odată, O privesc dintro parte, 
simt în suflet recunoștință si un elan calm pentru 
bunătatea și înțelegerea pe cere mi-o arată. Dece 
nu am curajul să fac gestul, care singur ar putea 
să-i arate furtuna care mă stăpânește? S'o prind și 
s'o sărut! Nu, n'am curajul şi sufăr. Imi dau seama 
că atâta timp cât p'oi înțelege din purtarea ei că-mi 
dă permisiunea pentru asta, nu voi îndrăzni,.. 

Apoi am intrat sub pelerina de umbră şi răcoare 
a pădurii de aluni... 

La ce se gândește, oare, Sanda? mă întrebam. 

— La ce te gândești, Kiki? mă întrebă iar chiar 
in clipa aceea, ca şi cum o pulere telepatică i-ar îi 
transmis gândul meu. Am tresărit, 

— Mă gândesc... nu mă gândesc la nimic... i-am 
răspuns, ca să-i dau un răspuns. 

— Cum? La nimic? Ce gând aprinsese tristețea 
care pâlâpâia în privirile ei? 

— Sanda, nu ţi-am spus... Asteptâmdu-te, am scris 
ceva pentru tine... Numai pentru tine, Sanda... 

— Zău, Kiki! Citește-mi-o! Citeşte-mi-o! 

Mersesem pe o cărare în sus, pe sub acoperisul 
des al frunzelor, în semi-obscur. Acum copacii se 
răriseră și lumina cădea în fășii late aurii, învăluin- 
du-ne ca întrum fum al melancoliei. Din loc în loc 
se luminau poeniţe, în care, pe ios, erau întinse co- 
vorașe de iarbă crudă. 

— Să stăm jos, să ne odihnim puţin şi să mi-o 
citești.,, 

S'a lăsat ea întâu. Rochiţa i s'a umflat şi s'a rotit 
în jurul ei ca o umbrelă, Nu știam cum să mă așez, 
unde... | 

— Stai aicil îmi arătă locul chiar lângă ea. 





de MIHAIL ȘERBAN 


M'am aşe- 
petecul ds 


A început sămi bată inima mai tare. 
zat. Am scociorit buzunarele și-am scos 
hârtie, 

Sanda s'a tras mai lângă mine, uşor, 
fi prelins. Voia să citească și ea. l-am 
gerea trupului şin trupul meu parcă ar 
un vătrai, o vatră de jar. 

Am început să citesc. Mi-a atins umărul cu obra- 
zul și fața cu părul ei. Am termniat! poezia și ea nu 
s'a mișcat. Un timp. Nu m'am mișcat nici eu. Atin- 
gerea ei mă tulburase peste măsură. Apoi mâna ei 
s'a mișcat, s'a ridicat, a sburat, sbor mic, scurt, și 
s'a aşezat peste mâna mea. Atingerea ușoară, par: 
că s'ar fi despiins o petală şi-ar fi căzut... Imi mul 
UI ME ze 

Nimic n'a fost mai frumos şi mai tulburător, până 
atunci, ca tăcerea prelungă, care urmă acelei clipe, 
în care suiletele noastre s'au contopit într'o sfântă 
logodnă. 

Apoi, ascultând o poruncă a clipei aceleia care 
n'avea să se mai întoarcă niciodată, m'am mişcat 
ușor, am tras mâna, și i-am cuprins mijlocul... 

Liniştea era atât de adâncă, încât aim sazit coa- 
ia gorunului de-alăturea plesnind. S'auzez foşnete 
curioase prin iarbă. De mai de departe, de peste 
Gealuri, ajungea până la noi, stins, parcă ar îi ur- 
cat dintrun hău, clopotele delu o biserică a unui 
sat... 

Sanda și-a sprijinit de-a-binelea capul pe umărul 
meu. Mă pătrundea parfumul părului ei, al intregsi 
ei făpturi, ca o vrajă. Nu îndrazneam să mă Mişc, 
să nu stric vraji. 

Si, după un timp, Sanda se mișcă și se lăsă in 
iarbă, pe-o parte, cu capul sprijinit pe braţ. Buclele 
i s'au răvășit pe faţă. 1 se vedea, mic și roz ca un 
fag, lobul urechii și gâtul alb... Ă 

Poate că dincolo de deșimea părului, ochiul ei mă 
privea şi aștepta. Ce? 

Simțeam un tremur, ca o adiere, în tot corpul... 

O privesc, măndeamnă un gând, manlec... 

Buzele male n'au uiin: pielea. M'am ridicat. 
M'am lupiat cu mine, pentru o hotărire... 

Mâna Sandsi s'a miscat, Iși dă păru: ia o parie 
de pa față, deschide ochii și răde, apoi ii închide 
iar. Simt așteptarea ei, atingându-se, învăluindu-mă 
ca un fluid, 

M'am aplecat brusc, buzele mele i-au atins ure- 
chea, au sărit pe gât, pe păr. li prind capul în pal 
me, îi întorc faţa in sus, îi sărut ochii, gura, gu:a 
Samndsi, gura pe care visasem atâta s'o sărut... 

Stă nemișcată, îi simi arculiea tupului în zitut. 
O simt şi puțin speriată de atacui meu brusc, izcom. 
F în sa «pzima copilului care nu șe cei, 
mai fi... 

în jocul acela, vremea a trecut ca un vis... 

Am plecat când soarele s'a urcat sus, in mijlo- 
cul boiţii smălțuite în albastru, De sus avea o pers 
pectivă mai vastă... Ce indisczet privea in poenija 
noasiră ! 

Ne-am despărțit în locul unde ne întâlnisem : lân- 
gă Casa apelor. Pe când se îndepărta, mai întorcea 
capul, din când în când, râdea si-mi făcea semn cu 
mâna. O priveam în extaz, nemiscat... 

Soarele înfierbântase câmpul și, aerul tremura ca 
o apă miscată de adieri... 

Şi, dinir'odată, Sanda intră în ceață, mai străluci 
un timp ca o pată luzrinoasă, pe cate am mai pu- 
tut-o urmări cu privirile o clipă, apoi se stinse... 

Sanda! Somda! am strigat-o... 

Am deschis ozhii mari. Privesc nedumerit în jur, 
e și spaimă în atitudinea mea, Pipăi masa, scaunul, 
caietul. Da, sunt treaz!!... Dar ce-a fosi? Când m'am 
întors? 

Imi vine să râd, dar sufletul mi-i plin de tristețe, 
mă doare. A fost un vis, doar un vis. Amăgire! Un 
vis al dorințelor mele. Şi, totuşi, cât de vie a fost 
fiecare imagine! Mai simt atingerea mânei Sandei! 
Parfumul ei, Sărutul ei îmi frige gura... 

Privesc iar în jur, Sunt în odăița mea, în odăița 
întunecoasă şi tristă ailădată, dar în care acum ard 
de o lumină, ca un nimb. Lumina aceasta isvorăste 
din pareţi, din lucruri si m& invălue și mă stăpâ- 
neşte ca o vrajă... 

Sanda a aprins candela sfântă în camera mea... 


parcă s'ar 
simţit atin- 
fi scociorit 





Cum sa înțeles la noi arhitectura 


(Urmare din pag. I-a) 


şi relieturi „pentru ocsi”, așa în cât igheaburile-pen: 
tru scurgerea apei fuc fel de fel de cotituri, înghea- 
ță iarna, plesnesc, sânt imposibil de supraveghiat. 
Am avut infiltrări de apă — trecând prin două eta: 
je — până și la depozitul muzeului, din subsol, 

Aceasta în anii normali, fără cutremure. Ce sa 
întâmplat acum întrece ori ce imaginaţie, oricât de 
înclinată spre pesimism. Lucarmele coperișului și ar- 
curile din fațada principală (toate pe:tert inutile; 
sânt unele de piatră masivă, din bucăţi care au 
uneori aproape un metru cub dimensiune, ori din că 
rămidă şi ciment, cu omamente turnate tot în ciment, 
în care caz formează blocuri cânărind fiecare 2—3 
tone. Coșurile, patrusprezece la număr, cântăreau 
şi mai mult și se sprijineau în pod pe o zidărie din- 
to singură cărămidă, în lat. Nimic nu era fixat în 
nici un fel. lar pietrele lucarnelor se găseau în sim- 
plu echilibru, fără nimic care să le lege între ele şi 
d» clădire. La primele oscilaţii toate aceste blocuri 
de piatră și de ciment şi-au pierdut echilibrul, s'au 
desprins, au căzut peste terase, de la cincisprezece 
metri înălțime, cu atâta putere în cât au spart plar.: 
șaul de beton, au rupt şi au smuls șinele de fier care, 
ia rândul lor, au zguduit așa de formidabil zidurile 
în care erau înfipte, încât mai toate s'au crăpat, 

Astfel, tot dezastrul provine numai din nepreve- 
derea arhitectului, 'a ușurinței cu care s'a achitat de 
însărcinarea lui. Un exemplu printre numeroase al- 
tele: ab uno disce omnes. Dacă, în loc să se proce: 
deze pentru a se lua ochii.s'ar fi construit mai sim: 
plu, mai sincer, mai logic, fără aventuri estetice, 
muzeul n'ar îi suferit nimic, căci temelia era solidă 
si zidăria principală rezistentă, 

S'a scris mult, în ultimul timp, contra „blocurilor”; 
fără dreptate, credem noi. Casele cu numeroase eta- 
je, „sgârie nori”, nu-s o invenţie a timpului nostru, 
o producție „modermistă“, cum îşi închipue cei care 


profesează o dușmănie pentru tot ce e r:odermn. Ele 
au apărut în evul mediu. Ce „sgârie mori” mai im- 
punător și mai autentic decât catedralele golice? De 
ciitel America, de unde ne revine acsasă arhitectu- 
ră, nu numai că s'a inzpirat, dar a imitat in orașele 
sule (mai ales la New-York) construcțiile  ogivale. 
Nici o altă formă de casă nu corespunde mai bine 
nevoilor locuitorilor din oraşele mari, decât tocmai 
„blocul”. Confort ieftin, igienă puse la dispozitia ori- 
cui, posibilitatea de a închide îintr'o rază mică a ora- 
sului sute de mii de locuitozi, deci, din punctul de 
vedere edilitar, de a curăți străzile, de a le iumina, 
ds a le canaliza mai usor și mai puţin costisitor, In 
America însă, si pe unde ze mai construesc blocu- 
rile, se iau măsuri de precauție, care nu seu luat 
nici pe departe la noi. Și totuşi, în afară de cazul 
nenorocit de ia Carlton şi de încă câteva excepții, 
clădirile noi și înalte au rezistat relativ mult mai bine 
ca celelalte. Enorma construcție a Căilor Ferate, cea 
din fața Ministerului de Finanţe nu sau clintit și 
nici palatul Telefoanelor, în timp ce nenumărate zi- 
diri cu un etaj sau două (nu ma; vorbesc de maha:- 
lale, de Panciu, de Câmpina de Focsani), sânt într'o 
sare lamentabilă. Nu spiritu! în care sânt concepule 
blocurile e de vină, nici chiar forma lor simplificată, 
ci lipsa de prevedere a anitoritățiloz, calitatea me: 
diocră a materialului, negliiența,. indulgenta (ca să 
nu zic altfel) a serviciilor municipale. În pius, pe vii 
tor va trebui ca în cuetele de sarcini să sa prevadă 
posibilitatea cutremurelor, care sânt dese şi.de multe 
ori catastrofale în regiuneu noastră, ceea ce se ui- 
tass. Când citeşti azi lista cutremurelor, întâmplate 
numai în ultimii o sută de ani, de la 1838 încoace, 
îți dai seama de greșeala ce s'a făcut tratându-ie 
ca elemente neglijabile. 


Prof. G. OPRESCU 





6 





PATA 





TEATRUL REGINA MARIA: 


„LE DONNE CURIOSE“ (FE- 
MEILE CURIOASE) 3 ACTE ŞI 
6 TABLOURI DE CARLO GOL- 


DONI (REGIA, RENATO SI- 
MOND 
„RE CERVO“ (REGELE CERB) 


2 ACTE SI 5 TABLOURI PE 
CARLO GOZZI (REGIA, ALES- 
SANDRO BRISSONE) 


„LA GIARA” (ULCIORUL), UN 


ACT DE LUIGI PIRANDELLO 
(REGIA, ENRICO FULGHIG- 
NONI) 





Reprezentațiuni extraordinare 

date de „Compania dell'Aca- 

demia di Roma” sub direcţia 
îmi Corrado Pavoiini 








Reprezentaţiile extraordinare 
date de Compagnia dell'Accade- 
mia di Roma pe scena teatrului 
„Regina Maria“ au făcut sensi- 
bilă o concepţie despre teatru pe 
care o numim autentică, în înţe- 
lesul ce i-l vom desluşi numai- 
gecât. Ea corespunde unei înțe- 
legeri mai adâncite şi adecvate a 
mijloacelor de expresie artistică 
de care se folusește teatrul. 


Diferite, în aparenţa lor reali- 
zată, concretă, artele corespund a- 
celeiaşi nevoi de exprimare a su- 
fletului omenesc, fără ca din punct 
de vedere funcţional să fim în- 
dreptăţiţi a da precădere uneia 
în dauna celorlalte, Spectacolul 
teatral întrunește în aceeaş for- 
mulă artistică şi într'o sinteză ar- 
monioasă elementele pe care ce- 
lelalte arte ie propun separat, 
fiecare potrivit cu materialul sau 
cu miloacele de realizare pro- 
prii. Teatrul înfățișează cea mai 
enprinzătoare expresie artistică 
pentrucă el pune la contribuţie 
deopotrivă, puterea sugestivă a 
cuvântului și a muzicii, euforia 
libertății spațiale a damsnlui, vi- 
ziunea plastică și picturală a lu- 
mii prin mijloacele concrete ale 
punerii în scenă (costume, deco- 
ruri, lumină, etc.). 

Teatrul înțeles ca o artă com- 
pletă, care favorizează exprima- 
rea deplină și armonioasă a su- 
fletului omenesc, — iată sensul 
pe care l-am desprins, asistând la 
primele reprezentații dramatice 
ale ansamblului de teatru italian, 
de sub direcţia d-lui Conrado 
Pavolini. 


Rostul regisorului, într'o ase- 
menea concepţie a spectacolului 
de teatru, este de a veghea ne- 
contenit, ca între mijloacele de 
expresie aparținând diferitelor 
arte pe care le întruneşte spec- 
tacolul, să nu se producă la un 
moment dat al desfăşurării ac- 
ţiunii scenice vreo nepotrivire, 
care, suprimână distanţa contem- 
plativă dela insul din stal către 
scenă, ar intrerupe brusc farme- 
cul contemplării, atrăvând aten- 
ţia spectatorului asupra realităţii 
iluzorii a scenei, în loc să-l reţi- 
nă în iluzia realităţii, — a unei 
realităţi transfigurate, bineînţeles. 

Cele două spectacole realizate 
de ansamblul de teatru italian, pe 
care le-am putut vedea până la 
încheerea numărului de faţă al 
revistei, adică „Femeile curioa- 
se“ de Carlo Goldoni și fabula 
dramatizată „Regele cerb“ a lui 
Carlo Gozzi, au fost amândouă 
jucate întrun stil care le contura, 
deşi aflate dinaintea ochilor noş- 
tri, într'o Qepărtare contemplati- 
vă, Ar fi totuşi greșit să afirmăm, 
de pildă despre comedia lui Gol- 
doni, că jocul actorilor ne-a în- 
fățişat un tablou de epocă: at- 
mosfera vieţii de familie vene- 
țiană în veacul al XVIII-lea. 

Ceeace am numit stil nu era o 
preocupare ostensivă de culoare 
locală şi adevăr istoric, dar un 
aer de intimitate şi de inefabilă 
poezie, un fluid misterios a cărui 
prezență o simţeam fără totuşi ca 
ea să fi fost înregistrată undeva, 
în datele sensoriului propriu. 

Din punctul nostru de vedere, 
al spectatorului, stilul comediei 
goldoniene așa cum ne-au înfă- 
țişat-o actorii italieni, era aidoma 
intuiției care ne îngădue să pre- 
simțim din strângerea de mână 
a cuiva, dintro privire sau din 
gestul cel mai neînsemnat, care-i 
vor fi reacţiunile sufleteşti au- 
teniice, nefalsificate de conven- 
ționalismul vieţii sociale. Fără 


svrijinul vreunei referinţe de or- 
din istoric, mai precis, fără a fi 
tributar adevărului istoric, spec- 
tacolul de teatru goldonian a 
făcut totuşi sensibil, graţie felului 
în care a fost jucat, un adevăr de 
artă de sine stătător, în lipsa 
oricărei alte semnificaţii sau re- 
ferințe, — un adevăr valabil 
prin simpla “ui existență, ca 
al oricărei alte opere de artă. 
S'ar putea chiar, ca stilul în care 
a fost jucată comedia „Femeile 
curioase'“' să nu corespundă ade- 
vărului epocii, realităţii istorice 
înfăţişată de societatea venețiană 
din vremea autorului, — fiind 
doar înțelesul ultim şi rafinat pe 
care l-au destăinuit contempora- 
nii, din urzeala intrigii comediei 
goldoniene, în urma decantărilor 
suferite în trecerea textului dea- 
lungul vremurilor, prin generaţii 
de actori şi spectatori. 


Spontaneitatea și sprinteneala 
dialogurilor, în care crudităţite de 
vocabular erau atenuate prin rit- 
marea intensității vocilor, astfel 
că actorii vorbeau în aceeaş sce- 
nă, deopotrivă de firesc sau la fel 
de iritat, împletirea armonioasă a 
plasticității gesturilor şi a colo- 
ritului costumelor cu al decorului 
dădeau spectacolului acea desă- 
vârșită rotunjire formală (o for- 
mă desigur ideală, mu concretă), 
a operei de artă, care în afara 
oricărei semnificaţii, ne îmbie cu 
o stăruință tăcută, prin simpla ei 
existenţă, nu atât la participare, 
cât la o reculegere contemplativă. 

Se afirmă obișnuit, că specta- 
torul este un element esenţial al 
spectacolului, care nu se întregeș- 
te decât prin participarea publi- 
cului la sensurile logice şi psiho- 
logice ale acţiunii dramatice des- 
iăşul-ată pe scenă. Dar participa- 
rea lui afectivă este înlesnită mai 
ales atunci când accentul cade pe 
textul autorului, în dauna celor- 
lalte elemente ale punerii în sce- 
nă. Când însă regisorul comediei 
„Femeile curioase“ este preocupat 
numai de punerea în armonie a 
textului cu celelalte elemente ale 
spectacolului, fără a da preterin- 
ţă acentuării vreunei semnificaţii 
deosebite, prin jocul actorilor sau 
prin evocarea decorativă atunci 
spectacolul realizează acea iîn- 
coruptibilă ' poezie lăuntrică a 
operei de artă, care rămâne in- 
tactă, fără să se istovească odată 
cu înțelesurile ce comunică. 

Este marele merit al teatrului 
„Compaâgnia dell' Academia di 
Roma” de a fi propus, prin repre. 
zentafi'le ce nea înfătisat, o 
concepţie autentică a spectacolu- 
Imi de teatru. | 

Intriga comediei lui Goldoni 
are simplitatea lineară a unui 
pretext. Pretext pentru brodarea 
dialogurilor de o vervă neobosită 
și de o bună dspoziţie cuceritoa- 
re. „Femeile curioase“ sunt so- 
țiile şi logodnica unor bărbaţi 
care se întâlnesc în taină, în casa 
unui bătrân burlac, fără ca ele 
să poată afla cu ce se îndetet- 
nicesc în acele şedinţe  secre- 
te. de unde partea femeiască este 
exclusă. Curiozitatea lor e saţis- 
tăcută, — corect spus, dezamăgi- 
tă, — în ultimul act, când află că 
soţii lor petreceau câteva ore îm- 
preună, în cel mai nevinovat şi 
burghez fel, uitând poate în acel 
scurt răstimp, că sunt sau vor fi 
însuraţi. 

Unitatea de ansamblu a fost 
realizată graţie înţelegerii atente 
a regisorului, d. Renato Simoni 
şi a colaborării unei echipe de ti- 
neri actori, însuflețiţi de un ade- 
vărat spirit de sacrificiu: acela de 
a fi renunţat să-şi accentueze me- 
ritele personale, pentru realizarea 
armonioasă a spectacolului. Iată 
numele femeilor curioase: d-neie 
Giusi Dandolo, Adriana Sivieri, 
Anna Bologna, Ave Ninchi; şi ale 
bărbaţilor cari le făceau să moa- 
ră de curiozitate: d-nii Tino Car- 
Taro. Giovani Dicrucciati, Marcelo 
Moretti, Eugenio De Caro, Edo- 
ardo Maltese, Antonio Crast, etc. 


- 

Al doilea spectacol de teatru 
italian a fost alcătuit din fabula 
dramatizată „REGELE CERB” 
de Carlo Gozzi şi „ULCIORUL”, 
pie:ă într'un act da Luigi Pi- 
randallo. 

Basmul sau fabula — pentru- 
că are o morală: dragostea cu- 
rată învinge chiar vrăjile ma- 
gice — aduce în scenă personagii 
din Comedia deM'Arte şi plăs- 
muiti de basm, punându-le să 
participe la ceea ce se cheamă 
în teatru o intrigă care se lea- 
gă şi desleagă în o serie de îm- 
prejurări miraculoase, unele mai 
ciudate ca altele, 

E o pură delectare, în care tex- 
tu! lipsit da valoarea vreunei 
semnificații durabile e doar un 
prilej pentru a stimula ingenio- 
zitatea regisorutui şi buna dis- 
poziție a actorilor. Cu toţi îm- 
preună, aceștia au realizat un 
spertazo! îeeric, îmbelșugat de 
fantezie, la care publicul s'a a- 
muzat deopotrivă cu actorii, cari 
şi ei s'au amuzaţ amuzând. 

Comic de situaţii, grotesc, ca- 
ricatural, de o calitate modestă, 
rareori depășina calamburul și 
bâlbâta!a, dar grație jocului nu. 
anțat şi lipsit de orice insisten- 
ță inutilă al actorilor, sorbit cu 
desfătare, fie şi numai pentru 
putitatea cristalului în care a 
fost oferit. 

Morala fabulei  întruchipată 
prin Angela și regele Deramo. a 
căror dragoste încercată înfrân- 
ge până la urmă toate malefi- 
ciile magiei, sar putea prelungi, 
dincolo de scenă, cu o morală 
pentru uzul fiecărui spectator 
şi anums, că iubirea curată e 
singura certitudine, aceea care 
dă vieții și oamenilor, dacă nu 
un ssns dar măcar o demnitate 
caracteristică, E acea demnitate 
și decență pe măsura propor- 
țiilor simplu omeneşti, pe care o 
păstrează dealungul tablourilor 
basmului, regele gi iubita lui în 
timp ce în jurul lor celela'te per- 
sonasii, întrupâni ambiția de- 
şartă, invidia, ludăroșenia, etc., 








UNIVERSUL LITERAR 








7 


DINCOLO OLP 


apar ca niște strâmbături, ridi- 
cole sau sinistre, ale tipului u- 
man, 

Rolul Angelei a fost ideal in- 
terpretat de a-ra Adriana Silvi- 
eri, cu mijloace fizice şi scenice 
care o indicau anums: o femini- 
tate ce întrunea graţia inocen- 
ței, gingășia şi candoarea, un 
glas nuanțat în inflexiuni de o 
nespusă bogăţi:. In rolul regelui 
d. Giovanni Dicrucciati a jucat 
cu distincţie și o demnă reținere 
in voce şi gesturi, cari i-au în- 
găduit să treacă, cu prestigiul 
neştirbit ptin cele mai grotești 
împrejurări, 

Prezenţa discretă a regizoru- 
lui, d. Alessandro  Brissone, a 
fost evidentă în cel mai mic a- 
mănunt din jocul actorilor şi al 
punerii în scenă, armonizate în- 
tun spectacol de artă desăvâr- 
șită, | 

* 


Remarecabilă deasemeni, pen- 
tru armonia plastică si coloris- 
ftică a fost reprezentarea actu- 
lui  pirandetlian „ULCIORUL”, 
în regia d-lui Enrico Fu'chig- 
noni. Jocul însufieţit și expre- 
siv al actorilor a făcut să fie ur- 
mărită cu inţeres anecdota des- 
tul de anodină pe care e cons. 
truit a2tul luj Pirandello, 


FLORESTAN 


„e ea pg 0 pp ea E a PR Dede TI a mea fb 


TEATRUL STUDIO „V. ALEC- 

SANDRTI“: „GINERELE D-LUI 

PREFECT“, COMEDIE IN TREI 

ACTE, LOCALIZATĂ DE PAUL 
GUSTI 


In serile de premieră întâl- 
neşti întotdecrma îm hatul tea- 
trului oameni gravi și demni 
cari se simt mespărat datori să 
emită păreri savante în legătură 
cau piesele prezentate. 

Chiar şi Duminecă seama, ta 
E rezentaaca + prăfuitei | comedii 
„Ginerele domnului prefect“, 
seu găsit oameni cari să discute. 

Se vorbea astfel despre „su= 
perficialitatea“ piesei san despre 
„sărăaia de inspiraţie“ a diao- 
gunilor, 

Ni Sseau părnut câț se poate d= 
nepotrivite aceste discuţii; la fai 
de nepotrivite ca și discuţiile pe 
cziri le_ar isca un tramvai cu cai 
răsărit din pământ în inima 
Bucureștilor. 

Mi-i în:ihipui pe „domnii cari 
aprediază“, comparând vehiculul 
cu um tramvai med=m și strâm- 
bând nemulțumiți dim nas. 

Sar ivi, totuși, nişte bătrâni 
cer: ar privi cu msanco'ie, bie- 
tul tramvai-căruţă şi ar mân_ 
gâia gloaba care aminteşte altă 
epocă, 

Din a:ea epocă a tramvac'or 
cu «ai, din aicea epocă a bunici- 
Lor moșhri, face pante şi acest 
uitat „Ginare al dommnului pre- 
feot“. 

Să-l privim recunoscători, E] 
i_a fărut să râdă pe bunici. 

Sau, dacă vreţi, meepărat, să 
discutăm localizarea  dommuiui 
Paul Gusti, rog să fiu entat dacă 
voiu spime că buninii noștri 
știau să rână mai sănătos decât 
noi. 

Povestea  nevinovată a dom= 
noului prefect care, dată fiind po- 
ziția lui sSaznală, își tencnizează 
gintrele, ni: ss pare mai intere- 
simtă și, în orice caz, mai plină 
de  învăţăminte, Aesât subiertul 
-- şablon cu o actriță isterică şi 
cu un bătrân mamolit, al farse- 
lor ae se prezintă acum 

Trerânăd amm la distribuția 
piesei, avem datoria, mai întâi, 
de e aduce tonte elogiile noastre 
domnului A. Pop Morţian care 
și-a interpretat, în chip excelent 
rolul. 

Timuta sa pa Isană — în prl= 
mul rând — și apui nuanțările 
din glas face dim domuul Pop 
Marțian, un mare actor came 
poate fi întrebuințat în cele mal 
deosebite roluri. 

Nu tet acelui or putem 
să-l sprnem şi dozore domnul 
N, Atanasiu, care, de aragul câ- 
torva aplauze smulse dota gnie- 
rie a întwabuirţat toate trucuri_ 
le întâlnite de moi mai ales pe 
scenele din provincie, 

Dommi Grigore  Măraulezriu 
a Isdhițet prin mijloace simple, 
un tip perfect de prafoct încre- 
zut — citiţi în loc de „perfarti: 
„excelent“, ca să nu credeți că 
am avut intenţia să fac un ca- 
lambur. 

Doamna Nelly Domdea a avut 
un rol saurt gi totuși — în: lim- 
bej actoricesc — „rol gras”, A- 
vem impresa că n'a realizat tat 
cecace se putea realiza 

Doamma Nora Peyow a fost, 
esa cur cerea roiul, o soție ne_ 
îmțelegătoare, care cu timpul îşi 
dădea sezma că a greșit. 

Pe doamna Vitoria Miertescu 
am dori cât mai des s'o vedem 
jucând, şi au numai în roluri de 
fetiță. 

Doannișoara Ceila Dima «a a- 
vut o apariţie scurtă dar cât se 
poate de plăcută. 

Inchem cronica, aducând elo- 
sii demnului Paul Gusti, locali- 
zatorul şi regisorul acestui spec- 
aicol, care ne_a priiejuit o mi- 
nunrită seară de veselie şi — 
pe cât ne penmite vârsta — de 
emintiri. 


TRAIAN LALESCU 


Cronica plastică 





Salonul de desen şi gravură 


UI de PAUL MIRACOVICI 


D-nii lonescu-Sorin,  lon 
Ispas, Maria Droc Guguianu, 
Dem. Iordache, Panait Mihă- 
ilescu, Mănciuleseu C. Lecca 
expun lucrări demne de in- 
teres, Alexandru Moscu ex- 
pune peisage lucrate cu o teh- 
nică inegalată. D-na Adina 
Moscu- Melinte desenează de 
asemenea cu o uluitoare sigu- 
ranță și cu o lucidă aplicaţi- 
une iar d-na Tatiana Moscu, 
calcă cu multă sârguință pe 
acelaș drum. D. Gh. Naum, 
un remarcabil gravor expu- 
ne o serie de aquatorte cu 
deosebire interesante, Nico- 
lescu Nic, Marcel Olinescu 
(cu -aămirabile ilustraţii) St. 
Nedelcovici, Lilly Oţeieanu 
— cu un foarte agreabil de- 
sen colorat, — merită deose- 
bită atenţie. Iustraţiile d-nei 
Lilly Pancu sunt printre cele 
mai grațioase din câte am 
văzut. Compuse admirabil, 
colorate vioiu, surit p-ine de 
fantezie şi de vervă. Ar fi 
just și necesar ca editorii și 
autorii să caute colaborarea 
unei artiste atât de dotate 
pentru împodobirea cărților. 
D, Ion Diaconescu se re.evă 
un îndemânatec gravor. Moş 
Veveriţă“ e desenat cu muită 
spontaneitate. D-na Mariana 
Petraşcu dovedește bun simţ 
și gust în desenurile și gra- 
vurile expuse. Alexandru 
Phoebus, unul dintre cei mai 
rafinaţi artiști ai noștri tri- 
mite câteva gouache-uri so- 
bre şi pitoreşti.  Peisagiile 
d-sale au un suflu dramatic 
și o gravitate impresionante. 
Un remarcabil desen de |. 
Gr, Popovici. Subliniem cu 
deosebire desenurile pentru 
compoziţie ale d-nei Elena 
Popea, Preocupările d-sale 
pentru compoziţie merită 
toate elogiile, iar felul origi- 
nal de a le desena o aşează 
printre cei puţini cari sunt 
chemaţi să facă lucruri deo- 
sebite. D-na Zoe Procopiu 


două nuduri cu frumoase ca- 
lități. Prea multă abilitate 
poate, şi o excesivă eleganţă 
le umbreşte însă frumuseţea. 

D-na Zoe Ricci trimite 
câteva notații în pastel și go- 
uache, simple dar sugestive 
și pline de poezie. Dintre gra- 
vori se remarcă mai toţi 
elevii d-lui S. luca adică: 
Sanda  Sachelarie Vladimi- 
rescu, Rădulescu Virginia, D. 
Checais, Cora  Maruiis, Fr. 
Micos, Magda Smântânescu, 
Iulia Simu. D. Velisaratu ex- 
pune patru desenuri bine ob- 
servate şi fidel redate. Ana- 
tol Vulpe ne apare ca un de- 
senator îndrăsneţ şi lucid. „In 
Port“, „Elevator“, „Iarna“, 
sunt lucrări cu serioasa ca- 
lități, D. Cristea Grosu dă 
lucrărilor sale o nuanţă ar- 
haică prin subiecte.e ce își 
alege şi prin tehnica extrem 
de simplificată uneori. D-sa 
stilizează cu mult gust. Mai 
cităm participările d-lor An- 
gheluţă, Tania Baillayre, Ma- 
ria Dumbravă (afişe), Ioana 
Giossan, lucrările decorative 
atât de interesante ale d-nei 
Oiga Greceanu, Irimescu, 
Maria Manolescu, Lucreția 
Silion-Mihail, St. Nedelco- 
vici, V. și N. Pertzache, Ma- 
ria Pillat-Brateş, H. Teodoru, 
Al. Tocariu, Steurer, Ţipoia, 
Georgeta Vintilescu, S. Zai- 
nea. Ne pare rău că zala re- 
zervată  afișelor e atât de 
goală. Cele câteva  proecte 
expusa — dintre care unele 
destul de interesante — nu 
ajung pentru a oglindi toate 
posibilităţile noastre în acest 
domeniu. Desigur că această 
artă e legată de cereri, de 
comenzi, deci trebue să existe 
la public (instituţii,  între- 
prinderi comerciale) nevoia 
de a-și face publicitatea prin 
afișe. Din nefericire pentru 
artiști, pentru public și pen- 
tru stradă — această vastă 
expoziție permanentă — fe- 
lul cum sa fac reclame.e şi 


— un nume nou — trimite nu au nimic aface cu arta. 





EDUCAREA MUZICALĂ 
A PROVINCIEI ROMÂNEŞTI 


Inexistenţa pe tărâm muzical a 
provinciei românești este o tristă 
realitate, asupra căreia e departe 
de a se ti meditat îndeajuns. Do- 
vadă, dăinuirea neiulburată a a- 
cesiei situaţii, care impune unuia 
din marile ozoare ale culturii ro- 
mâneşti, o nemiloasă şi neinire- 
ruptă secetă. 

De sigur că principala vinovală 
a menținerii acestui mediu sterp, 
este lipsa de orice pregătire a în- 
țeleserii artistice în general și 
muzicale în special, a tineretului. 

Astfel numita „cultură gene- 
rală“, pe care o urmăreşte învă- 
țământul secundar, înregistrează 
această extrem de gravă lacună, 
atât pentru intelectul viitorului 
cetățean matur, cât si pentru su- 
fletul şi formarea |ui spirituală, 
Este deci o chestiune de pro- 
gramă analitică, a cărui reformă 
trebue să fie întreprinsă viguros 
şi luminat, și o chestiune de a- 
plicare a acestei programe, care, 
chiar astfel cum a fost până as- 
tăzi, tot ar fi dat ceva mai mulie 
roade decât cele obţinute, dacă ar 
ar fi fost cu pricepere şi conştiin- 
ciozitate pusă în practică. 

Dar, a aştepta până la forma- 
rea noilor generaţii, capabile să 
creeze mediul receptiv apt muzi- 
calizării generale a provinciei ro- 
mânești, ar constitui o greşală 
inadmisibilă,. 

'Trebuesc găsite metode de re- 
modiere cât mai imediată a rău- 
lui, în toată măsura permisă de 
realitățile locale, creându-se mă- 
car începuturile unei vieţi muzi- 
cale, la 'a cărei amplificare vor 
contribui la rândul ?or, elemen- 
tele care cer vreme pentru a plă- 
mădi definitiv întreg mediul pri- 
elnic necesar şi a-i da adâncime. 

Printre mijloacele de acţiune 
care ar trebui întreprinse de în: 
dată, următoarele par a fi cele 
mai indicate: 

Educarea corală a provinciri. 
Aici, cântecul legionar are un ro! 
excepţianal. Imnurile, marşurile, 
cântecele propriu zise, a'e Lo- 
giunii, vor putea îi nu numai pri- 
lej de înălţare a simţirii naționale 
şi de vibrare comună în marile 
credința patriotice, dar în acelaș 
timp. deschiderea unor însemnate 
porţi puterii expresive a muzicii, 


de ROMEO ALEXANDRESCU 


cu atât mai mult cu cât nu sunt 
două din cântecele legiunii car2 
să se închidă strict în acelaş ca- 
dru psihic. In fiecare, sentimen- 
tul muzica! propriu zis îşi are ca- 
racterul propriu, nuanţa expre- 
sivă aparte, năzuinţa şi simbolul 
deosebit, care printr'o frumoasă 
analiză pot fi baze unor orien- 
tări către priceperea gradată şi 
tot mai largă a resurselor minu- 
nate de elocință sufletească a 
muzicii, 

Aci, rolul edncatorului coral e 
foarte mare. Fiecare cântec tre- 
bue învăţat nu numai cu exac- 
titate, dar și în adevăratul lui 
ritm vital „în adevăratul lui sens 
expresiv, ceeace s'ar putea realiza 
prin crearca unei echipe volante 
de educatori corali, care ar putea 
străbate ţara oraş cu oraş, îngri- 
jind ca imnul şi cântecul legio- 
nar să tie ridicat pretutindeni la 
nivelul muzical şi la semnifica- 
ţia ce i se cuvin. 

De aci, nu trebue decât un pas 
pentru crearea Qe asociaţii corale 
în toate regiunile țării, asociaţii 
care să-și extindă activitatea şi 
asupra muzicii corale religioase, 
de isvor popular, şi apoi din do- 
meniul compoziției culte. Paralel 
cu instructia corată propriu zisă, 
prelegeri explicative vor putea îi 
organizate, cu mare folos, după 
planuri stabilite cu toată grija și 
competența necesare. 

Atunci se vor putea zămisli și 
primele pâlcuri de auditori nu 
numai capabili de a asculta un 
concert, dar chiar dornici, setoși 
de bucuriile spirituale ale mu- 
zicii. 

Și aci, echipe volante de con- 
certişti și conterenţiari, vor tre- 
bui să parcurgă ţara în lung și 
în lat, însămânţând țarina proas- 
păt arată, şi isvodindu-i, spre bi- 
nele culturii neamului, un belşug 
nou şi de mare înavuţire a cuge- 
tului şi trăirii spirituale a po- 
porului românesc. 

Tar peste aceste temelii, pe care 
bărnicia și avântul către bine, a- 
tât de viu stimulate astăzi de 
ființa Statului Lezionar, vor i, 
cu carfi'udine. curând realizate, se 
va înfiripa, dela sine, un nou c- 
dificiu de cultură românească, pe 
care neamul îl merită şi va ști 
să-l cinstească, într'un chip demn 
de toate celelalte mari resurse 
ale sale. 





Decembrie 1940 








Ecranul 


CAPITOL: Manon Lescaut 


Povestea  abatelui  Prevost e 
Străbătuiiă de un farmec rare 
smulgea pe semne, lacrămi time- 
relor doamne din altă epocă. 

Dragostea pe care a păstrat-o 
fvagila Manon, până lu moarte 
este, într'adevăr duioasă. 

Dragoste eternă — sună foarte 
frumos aceste două cuvinte. Şi 
mi te închipui pe actunlele bu_ 
nici, într'o vreme când nu erau 
bunici, într'o vreme cânr Crin 
lima era la modă, citind culcate 
în pat cartea  melancolicului a- 
bate şi lăcrămând în așteptarea 
soților plecați după cine ştie ce 
aventuri. 

Erau acelea, vremuri în cari 
se putea citi în liniște o carte. 
Erau vremuri în cari povestea 
dragostei eterne putea să pară 
verosimilă, 

Pe atunci nu se dansa rumba, 
pe atunci nu erau atât de descu- 
tremure. Asta, pentruca să nu 
mai vorbim de răsboiu. 

Dar acum aceeaș poveste pare 
copilăroasă, 

Suferințele  eternei amante 
smulg zâmbete tinerelor dudui 
cari-şi schimbă  flirturile ca şi 
rochiile. 

Și socotim ca o impietate jață 
de această carte, transpunerea ei 
pe ecran. Pe acelaș ecran pe 
care, acum o săptămână se pre- 
zentau diversele fără delegi ale 
unor gangsteri, acum se lamen- 
tează biata Manon, 

Și singurele lacrămi pe cari 
le-ar putea smulge ar fi acelea 
de compătimire. Par'că o aud pe 
tânăra dudue, decretând : „Proas- 
tă mai era femeea asta“. Cartea 
trebuia lăsată, acolo în scrinul 
bumnicei și nicidecum aşezată în- 
tre refiectoare în fața aparatu- 
lui de filmat. Dar acum, fiindcă 
faptul s'a comis, suntem datori să 
spunem câteva cuvinte despre 
frumoasele exterioare pe cari le 
întâlnim din când în când în a- 
cest film. 


Și să-l recomandăm acelora 
cari caută câteva clipe de liniște 
în haosul vremurilor noastre. 
„Le vor găsi din plin în acest 
film : clipe de linişte cari pre- 
dispun la somn. 

Pe actrița principală am dori 
s'o întâlnim și în alt film. E de 
o frumusețe remarcabilă, 

Ceilalţi actori joacă teatru — 
e drept un teatru de bună cali- 
tate — dar nicidecum cinemato- 
graf. 

Ce-am putea spune de muzica 
lui Puccini care acompaniază 
filmul ? 

Il lăsăm pe confratele nostru, 
d-nul Romeo Alexandrescu, să se 
pronunțe. 


SCALA: Dușmanul ne pândește 


După cum mi se spune la în- 
ceput, filmul este inspirat din 
niște fapte reale, şi cum realita- 
tea este mai puţin paipitantă de- 
cât  mnăscocirea unui scenarist, 
nota de senzațional, obişnuită fil- 
melor de spionaj, este mai puţin 
pronunțată în această ultimă pro- 
ducție germană. Un decupaj de- 
fectous întărește această primă 
impresie. 

Câteva scene, mai ales cele fi- 
nale, reușesc, totuși, să interese- 
ze, după cum câteva momente 
filmate într'o uzină germană sunt 
foarte instructive, 

In afară de buna intenție are- 
gisorului, iese in evidență în a- 
cest film sacrificiul de care sunt 
capabilii oamenii cinstiți atunci 
când îi pândesc armele ascun- 
se ale dușmanului. Nu lipseşte 
nici 0 ușoară nuanţă de propa- 
vandă. 

Despre actori nu 
lucruri bune de spus. 

Sunt cu toții prea neepresivi 
şi nu se silesc deloc să iasă din 
anonimat, 


prea avem 


E. C. RANU 





Un Teatru 


Municipal 


in Capitală 


Strălucirea teatrului ger- 
man de azi, se datorește în 
bună parte, acelor scene mu- 
nicipale, care au fost grija şi 
mândria tuturor primarilor 
din orașele și orășelele Ger- 
maniei sau vechii Austrii. 


In anul 1922, mai dăi- 
nuiau încă pe zidurile ora- 
șului Cernăuţi, afişele cu re- 
pertoriul şi preţurile abona- 
mentelor anuale pentru ul- 
tima stagiune a teatrului 
local. 


Pentru cine a cercetat cu 
atenţie evoluţia teatrului eu- 
ropean în ultimul veac, or- 
ganizarea teatrelor munici- 
pale germane, se arată drept 
cel mai bun îndreptar, atât 
la alcătuirea unui ansamblu 
artistic şi muzical, cât şi pen- 
tru chipul cum aceste teatre 
îşi formau şi își sporeau ca- 
drele de spectatori, asigu- 
rându-şi o contribuţie perma- 
nentă din partea publicului, 
pentru susținerea activităţii 
lor. : 

Se înțelege că funcţiona- 
rea scenelor municipale, răs- 
pândite în tot cuprinsul ţării 
se bizuie înainte de orice pe 
«prijinul statului, care punea 
la dispoziţie trupelor de tea- 
tru, săli construite anume, 
o aparatură scenică pertectă, 
decoruri, lumină, căldură, 


publicitate gratuită şi o sub- 
venţie care acoperea o bună 
parte din salariile personalu- 
lui artistic şi de serviciu. 

E uşor de înţeles, că între 
aceste scene, s'a iscat chiar 
dela început, în toate dome- 
nile, o concurenţă care sti- 


Lt o e e ta ee 
TURNEELE TEATRALE 


-— uceste colinde trimise în cele 
mai îndepărtate colțuri de ţară 
să întreţie faima Capitalei artis- 
lice şi să creeze o nouă tradiție 
în rândul spectatorilor din pro- 
vincie, se vestesc anul acesta 
deosebit de cercetate. 

Este un semn al vremei şi o 
învățătură, Fiindcă spre deosebi. 
re de turneele organizate în tre- 
cut de unii aventurieri „celebri“ 
cari improvizau tot felul de 
spectacole „senzaţionale“ pentru 
Ca să păcălească provincia și să 
compromită orice iniţiativă — 
turneele de anul ucesta, fac cin. 
te Capitalei noastre, 

Și pomenim — cu elogii tyu- 
le — echipa Teatrului Naţional 
care joacă „Femeia Cezarului“ 
și compania „Cărăbuş“ cure pre- 
zintă în excepțiomale condiţii de 
montare și înterpretare savurou- 
sa revistă „Cuwaj Tănase”. 


mula şi fecunda întreaga ac- 
tivitate artistică a statului. 

Conducătorii oraşelor, ar- 
hitecţii, inginerii, decoratorii 
și artiștii se întroceau să o- 
fere  concetăţenilor, edificii 
impunătoare și spectacole cât 
mai perfecte. 

Așa, s'au format, an cu an, 
generaţii de spectatori pen- 
tru cari teatrul a devenit op 
hrană spirituală trebuitoare 
și fără seamăn. 

Așa se face că, prin teatru, 
cârmuitorii timpurilor noa- 
stre au putut răscoli în 
popoarele lor: tot eroismul şi 
toată mândria naţională, care 
le poartă azi spre biruinţă. 
Fiindcă,  hotărit, ca mijioc 
de propagare a unei idei, ori 
a unui crez, teatrul se arată 
a fi mereu, un elixir de preţ. 
Şi cine poate nega, între mij- 
loacele moderne folosite de 
propaganda germană, însem- 
nătatea ce s'a dat „spectacu- 
losului” pentru a creea acea 
stare de spirit din care s'au 
iscat înoite şi disciplina și 
exaltarea acestui popor che- 
mat la un efort fără pere- 
che în istorie. 

In toiul războiului, soldaţii 
germani, sunt chemaţi în eli- 
pele de răgaz, să asiste la 
spectacole de teatru sau de 
operă, pentru ca să afle în 
viaţa eroilor legendari, pil- 
dele și puterea de cari au 
nevoe în lupta începută. 

Conducătorul Germaniei 
poartă grije de sufletul sol- 
datului său, ca şi de armele 
ori de hrana lui. 

E 

Am făcut această introdu- 
cere, cu regretul că în timp 
ce propaganda străină făcea 
tot ce-i sta în putinţă să ne 
ponegrească în afara hota- 
relor — înlăuntrul hotarelor 
noastre chiar — scenele din 
Ardeal, duduiau toate sub 
țopăiala  „„Ceardașului”; iar 
puținele scene românești din 
provinciile alipite, erau des- 
ființate tocmai de cei cari 
trebuia să ordone înmulţirea 
lor. 

Azi, când conducătorul Mu- 
nicipiului București, — în- 
țelegând  imperativele tim- 
pului nostru — înfiintează 
un Teatru Municipal, în Ca- 
pitală, trebue să socotim a- 
cest act ca un început plin de 
făgădueli și ca un îndemn 
către toți conducătorii ora- 
șelor noastre. 


DEM. 


7 Decembrie 


Vitrina 


AL XIV-LEA CONGRES NA- 
ȚIONAL DE FILOSOFIE, 





sa ţinut la Florenţa în Octom- 
brie ; ca un congres al celor ce 
se preocupă de aspectele vieţii și 
de rosturile lor adânci, a de- 


monstrat odată mai mult necesi- 
tatea aderenţei gândirii la actua- 
litate. Deschis în împrejurări în- 
deajuns de grele pentru Italia, 
congresul conștient că „e azi o 
mare răspundere să fii italian“ — 
după vorbele lui Balbino Giu- 
liane — su ţinut în marginea 
conjlictului actual, și a posibili- 
tăților Fascismului de a da lumii 
sensul unei vieţi noui, după de- 
zastrul definitiv al democraţiilor. 
„Caructerul esențial al 
italiene, a spus Balbino Giuliano, 
este virtutea de a păstra undui- 


culturii 


rea dramei existenţei, fără să-i 
exaspereze contrastele. ba chiar 
încercând să-i împace termenii 
opuși 
unei idei. 


în armonia superioară a 
Umanitatea este astăzi 
ia o cotitură şi Providența a îm- 
credințat Italiei  nisiunea de a 
vedea o nouă împăciuire, adică de 
a da principiul unei noui civili- 
zaţii. Mai tari decât vorbele pre- 
de studii 
jilosoțice italian, au fost spusele 
Boltai: 


jedintelui institutului 


Ministrului Giuseppe 
pentru că o filosofie 
care ar ignora viața nu mai are 


„Tocmui 
sens pentru noi, tocmai pentru 
uceasta — a spus Ministrul fas- 
cist — apare absurd ca filosoţii 
să îgnoreze..0. revoluție ca acea 
fascistă. y 
surd ar fi să se pretindă ca sta- 
tul jascist să îgnoreze filosoţii : 
ddică să se dezintereseze de ope- 
ra lori. 

„Revoluția Fascistă e, atunci, a- 
liuta firească a unei filosoții care 
vrea să vadă pe fruntea omului, 
semnele demnității sale spiri- 
tuale.: : 

Cineva a definit acest congres 
de război; ca un congres de îm- 
păcare a filosofilor: „Congress 
della  conciliazione“ : e pentru 
prima dată, întradevăr, când au 
fost adunați laolaltă reprezentanți 
ai uproape tuturor curentelor 
yândirii speculative în vigoare 
azi în Italia. 










Iţi amintești, Menalc, că deu- 
năzi pe când desbăteam după 
obiceiul nostru, Soractes ne-a iîn- 
trerupt ca să ne întrebe dacă ci- 
tisem o carte, de curând apărută 
a distinsului esseist Ion I. Can- 
tacuzino, în care sunt analizate 


o seamă de probleme teatrale de 
cel mai mare interes. Şi, fiindcă 
laudelor aduse de noi operei a- 
celui tânăr şi excepţional, autor, 
opuneai o rezervă ce nu-ţi prea 
stă în fire, te: rog azi stăruitor 
să-ţi dai pe faţă întresul gând. 
Spuneai, dacă bine îmi aduc a- 
minte, că nu e. lesne să formu- 
lezi o părere echitabilă asupra 
anni. Autor după citirea unei bru- 
şuri de 25 de foi, dar cu aceasta 
te învinuiai singur că n'ai citit 
niciuna din operele sale. iInsă- 
duie-mi aşa dar, Menalc, să-ţi 
completez informaţia în ce prive- 
ște activitatea beletristică a 
domnului Ion Cantacuzino». 
Tânărul autor al  broşurei de 
bogate sugestii, „Contrapunct 
Teatral“, a mai dat la iveală 
în trecut trei volume de esseuri 
şi trei piese de teatru, dintre 
care una patriotică, „Dridri”, a 
tost reprezentată pe scena Tea- 
trului Naţional în stagiunea a- 
nului 1934, şi pe care de nai 
văzut-o, nu ştiu ce scuză ai pu- 
tea aduce afară doar că în acel 
timp vei fi fost departe de ţară, 
colindând străinătăţile în căuta- 
re de moui desfătări artistice. 
Trebuie să ştii, Menale, că de co- 
pil incă, Non Cantacuzino scria, 
ca Plutarh, ca Ovidiu, ca 
Stendhal, un „De Amore; ti- 
părit în tiraj limitat, ce, bine 
înțeles, s'a epuizat foarte re- 
pede, Celelalte opere sunt „No- 
te pentru azi”, „Uzina de Bas- 
me“, „Hai să fim fericiţi“ şi 
„Republica Femeilor”, — cărţi 
nici mult mai subţiri nici mult 
măi groase, ce e drept, decât 
„Contrapunct Teatral' — ce to- 
tuşi au făcut destulă vâlvă în 


limpul lor. Ar fi cutezător să în-: 


cerc, în aceste prea puţine rân- 
duri, să analizez toate aceste o- 
pere; ţi le-am semnalat numai cn 


să poţi să-ţi întregeşti judecata 


asupra tânărului autor al Con- 
iirapunetului 'Teatral, mărginin- 
du-mă azi să-ţi arăt ceea ce 


m'a interesat mai mult în acest 
din urmă esseu. 
În primul rând nu te-a încân- 


Dar nu mai puțin ub- 


1940 


Europei 


Concordia e, cum comentează 


undeva Armando  Carlini, mai 
mult a sujletelor și a aspirațiilor 
comune, decât a doctrinelor, cure 
au izbucnit mai evidente în pune- 
tele lor deosebitoare. 

„actualis- 


diverselor 


Gentile și-a apărat 
mul“ său împotriva 
interpretări inadecuate. Orestano 
a vorbit despre „Limbaj şi cu- 
vânt“, discutat apoi de Gemaelli, 
Devoto, Stefanini, Redano, Filiasi- 
Carcano, Olgiati, Cals, etc... 

Tarozzi, Ermilio Troilo, Resta, 
Vicini, Guzz0, Abagnano, Bon- 


tondini neoscolasticul, Bongioan- : 


ni, Banţi, Bozzetti, etc..., au sus- 
ținut pe rând teme în legătură cu 


„critica față de  ontologism“, 
„Curente filosofice contempora- 
ne: existențialism.  voluntar:sm. 


spiritualism'“. 

O țară în căre se țin congrese 
-de filosofie în împrejurări ca a- 
celea prin care trece în momen- 
tele de față, si care se poate bi- 
zui pe minți ca acelea citate mai 
Sus, nu €, desigur, o țară care să 
nu fie în stare a reda, măcar unei 


părți din Europa, civilizaţia, cel 


puţin purțial. 

Italia nu poate rămâne de ati 
înainte în umbră. Calitatea ex- 
cepțională a fiilor săi o obligă să 
se dăruie lumii sărăciie de sens 
omenesc, de după războiul acesta 


cure mult nu mai poate dura. 


RADIOGRAFIA GRECIEI MO- 
DERNE 


__e o întreprindere care ar pu- 
tea fi bănuită de  parțialitate. 
dacă autorul. gi, -Pirro..Marconi, 
deşi italian cum îl arată nu: 
mele, n'ar fi întreprins-o în tim- 
“puli studenției sale la Atena, pe 
vremea Marşului asupra Romei, 
acum 19 ni adică. i 
Devenind apoi celebrul arkieo- 
log pe care-l cunoaștem, Pirro 
Marconi, profesor la Universita - 
tea din Napoli, preşedinte - al 
- Academiei. de -Belle-Arte etc,, 
„moare în Aprilie 1938. 
Buna credință nu i se poate 
„pune aşa dar la îndoială. Dar 
asupra articolului său din „Nu- 
ova Antologia”, Nr. 1648, vom 
_mâi reveni. 


SORACTES 





- : UNIVERSUL. LITERAR 








CRITICA LUI IBRĂILEANU 


îneriminat nu conține în realitate 
nicio exagerare. 

Odată  limpezită chestiunea a- 
ceasta de detaliu, să păşim la o de 
aproape examinare a afirmațiilor 
d-lui Apostolescu. Cum spuneam, 
d-sa, trăind în tovărășia îndelun- 
gată a operelor lui G. Ibrăileanu, 
credea că planează o nedreptate a- 
supra acestuia când este privit ca 
un critic literar dogmatic şi vrea să 
socată ja lumină adevărul. Eu în- 
sumi am trăit în vraja subtilități- 
lor din paginile acestui critic o 
lungă vreme şi am rămas cu o de- 
osebită prețuire pentru scrisul lui. 
Totuși, dacă Platon mi-e prieten, 
“mi-e şi mai prieten adevărul, așa 
că se cuvine să lămurim lucrurile, 
cu atât mai mult cu cât d. Aposto- 
lescu îmi impută indirect că nu 
l-am privit pe criticul ieșan, așu 
cum.îl soctește d-sa, ca pe unul 
care nu subordona critica literară 
poporanismului. Scrie d. :. Aposto- 
lescu : „Prin urmare, în ordine po- 
litică, putea să ceară datorie pen- 
tru țărani; când era vorba, însă, 
de literatură nu cereau, desigur, 
decât sentiment. Indiferent însă de 
atitudine opera nu va fi scăzută cu 
nimic în ordine estetică. Trebue în- 
țeles de aici PIpOrI- 
nism, care nu este categorie esteti- 
că ci una morală, subordonată va- 


adevăratul 


lorificării estetice“. Și din nou cred 
că se înșală. 
Nu voi întra în discuţii prea a- 
lambicata. Ar fi să repet lucruri 
spuse în alte locuri sau, ispitit să 
aduc întregirile pe care întâmpla- 
reu, dorinţa de a vedea mai adânc 
şi oarecar? experiență în vius mi 
le-au relevat, să dau o amploare 
- prea mare articolului acesta. Sun? 
însă de amintit câteva texte care 
vor face zadarnică o desbatera pli 
„nă de abstracțiuni. Vreau să arăţ, 
anume că în poporanism, teoretic, 
cel puţin. până la 1916, totdeauna 
literatura a fost subordoratii po- 
poranismului. La Evenimentul li- 
terar (nr. 12, 7.111-1894) C. Șărcă- 
leanu scria în Ce cerem dela ar- 
tişti : „Conștiința acestor datorii 
(către țărănime) ne va călăuzi în 
activitatea noastră pur literară, «n 
aprecierile şi judecăţile noastre“. 


(Urmare din pag. I-a) 


Dacă d. Apostolescu îmi va spune 
că Șărcăleanu nu era Ibrăiieanu, 
îi voi da un text din C. Vraja, care 
era Ibrăileanu : „arta este o armă 
de clasă...“ (Inrâurirea artei, E. L.. 
nr. 9, 14.11.1894). lar dacă va pre- 
tinde că acestea sunt lucruri vechi, 
voi veni cu unele ceva mai recente 

In revista Curentul Nou (nr. 2, 
15.X11.1905), Ibrăileanu a publicat 
articolul Doi critici şi mai mulţi 
scriitori, din care reproducem ur- 


mătoarele afirmaţii  categorice. 
„Să mu se creadă... că am fi de 
părere că o operă de artă nu 


trebue judecată din punctul de 
vedere al concepţiilor morale, mai 
just: din punctul de vedere al 
concepțiilor asupra vieţii; că ope- 
ra de artă e morală prin definiţie, 
cum susține, de pildă, d. Maiorescu 
în studiul d-sale despre Caragiale. 
Credem tocmai din potrivă: că 
concepția asupra vieţi: este chiar 
condiția estetică a operei de artă“ 
(p. 81-82). Așa dar, avem nu subor- 
donarea poporanismului „valorifi- 
cării estetice“, cum susține d. M. 
Apostolescu, ci, din potrivă, con- 
cepțiile asupra vieții, adică rapor- 
tul lor favorabil sau nefavorabil cu 
poporanismul 1), condiționează es- 
teticeşte opera de artă. Lucrurile 
merg însă mai departe. Ibrăileanu 
continua, în acelaşi articol: „Ar- 
tistul ilustrează întotdeauna în 
opera sa o concepție asupra vie- 
ţii şi ceea ce mă interesează... nu 
este în realitate subiectul sau ba- 
nala întâmplare istorisită, ci atitu- 
dinea scriitorului, față de viața 
zugrăvită, Intrebarea mea capitală 
e: ce spune, ce are de spus, cum 
priveşte scriitorul viața. Cu alte 
cuvinte, ceea ce e esenţial 2 atitu- 
dinea scriitorului față de opera 
sa...“ Iar în Viața Rominească, în 
articolul „Reproducerea“  realită- 
ţii (1906, nr. 5, p. 304—305), scria: 
„Artistul e un om, un om mai pu- 
ternic decât noi, cu preferinți şi cu 
sentimente mai adânci decât noi, 
— şi — încă odată! — nu numai 
că ne vom permite, dar vom socoti 
ca o datorie a noastră să-l între- 
băm ce fel de om e, — să vedem ce 
„realitate“ îl atrage și cum o apre- 
ciază. Că preferăm unui vir di- 
cendi perituş — este și acesta ma- 
re lucru : talentul — pe un vir bo- 
nus dicendi peritus, — așteptăm în- 
că pe acela care să ne-o reproșe- 
ze“ (p. 305). 


Prin urmare, nu numai că d. M. 
Apostolescu u exagerat, dar este 
cu totul alături de adevăr. Ibrăi- 
leanu, în articolele din Curentul 
Nou și din primul an al Vieţii Ro- 
mâneşti, în deosebi, adică atunci 
când uşeza bazele estetice ale lite- 
raturii poporaniste, afirma 
reticenţă că pe primul plan al în» 
teresului unui critic față de opera 
de artă trebue să stea (nu realiza- 
vea artistică, aşa cum am pretinde 
noi azi) judecarea atitudinei scrii- 
torului faţă de realitatea care ser- 
vea de model operei sale. El socotea 
ca esențial pentru critic să-şi dea 
seama nu de cantitatea de artă din 
operă deci, ci de elementele jdeolo- 
gice care ar trăda utitudinea arti- 
stului față de subiectul său, ceea 
ce ne situiază cam la antipod față 
de „subordonurea valorificării  e- 
stetice“. 

Ținând seama de aceste. afirma- 
ţii ale criticului dela Viaţa Romi- 
nească, în studiul meu amintit, am 
scris că în felul acesta, chiar dacii 
se spunea că nu este vorba de a se 
cere scriitorilor să privească anu- 
mite categorii sociale în chip favo- 
rabil, ci numai se constata atitu- 


dinea acestor scriitori, în realitate 
se pretindea indirect să se cresze 


fără 


„în sensul constatărilor care. aduc 
consacrarea operei“. Astfel nu a- 
firmam că Ibrăileanu vreodată ar 
fi „întrebuințat criteriul  popora- 
nist ca să salveze o carte proastă“, 
ci pur și simplu că numai pe liniu 


unei anumte atitudini morale pu-. 


tea găsi criticul operile de maro 
valoare *). „Va să zică cereţi arti- 
stului să fie moral?“ — presupu- 
nea Ibrăileanu că ar fi întrebat, în 
cursul argumentaţiei sale din Pro- 
bleme literare. Și răspundea cate- 
goris : „Nu cerem, dar ne pare rău 
cînd nu e“. (V. R. 1906, nr. 8, p. 
223). Aceasta este, cred, o limpede 
îndrumare şi o cerere... aproape di- 
rectă. 

Cred că prin aceste rânduri, în 
care n'am vrut să mă extind la 
analiza amănunțită a fiecărui de- 
taliu, mulţumindu-mă cu câteva ci” 
tate suficient de elocvente, s'a lim- 
pezit chestiunea în discuţia și su 
văzut destul de lămurit care a fost 
doctrina estetică a poporanismului 
și atitudinea teoretică a criticului 
G. Ibrăileanu. Sper că d. Aposto- 


lescu va cădea de acord cu mine, 
care rămân la punztul de vedere 
din Ideologia literară poporanistă. 
Dacă însă d-sa nu şi-a comturai 
bine intenția şi a vrut numai să mu 
convingă că, în practica sa, Ibrăi- 
leanu nu-și pierdea „luciditatea 
estetică“, nu voi face altceva decăt 
să regăsesc un pasagiu nu al une: 
not? de subsol ci din chiar conelu- 
ziile cărţii mele: „...cu toate ucu- 
zațiile ce se aduceau poporanis- 
mului de  incompatibilitate într: 
ideologia sa literară și  admiraţiu 
pentru literatura unui Baudelaire, 
Proust, se recunoșteau drepturile 
artei. Meritul se răsfrânge în în- 
tregime asupra iubitorului de lite- 
ratură G. Ibrăileanu, sufletul doz- 
trinei literare  poporaniste, care 
deasupra idealului social a pus, în 
practica sa şi în atitudinza revi- 


stei ce conducea, o 'remarcabilă 
preocupare de artă“ (p. 141). 


Acum sunt sigur că nu mi se va 
mai putea imputa nimic şi se nu 
conveni că nici n'am greșit, nice 
n'am exagerat. Sunt bucuros că nu 
e nevoie să revin asupra celor scri- 
se acum câțiva ani, dar, dacă aș fi 
fost convins că mă înșslasem, vul 
dintâi aş fi recunoscut-o. 

G. C. NICOLESCU 

1) Ca să verifice mai uşor această 
afirmaţie mai adaog aici următoarele 
texte din Ibrăileanu: „Un scriitor. ca 
vrişice om, are o atitudine în fața 
vieiiţ, un mod de a concepe, un mad 
de a aprecia valorile morale: (Cu- 
rentul Nou nr. 2. p, 83). Şi (n „Mo- 
rala” în artă, V. R. nr. 2. 1906, p. 307): 
„Atitudinea de antipatie pentru rău o 
vom numi cu un nume general ati- 
tudine morală, atitudinea morală d 
antipatie pentru  lipitorile satului v 
vom numi ca un nume special: ponu- 
ranistă, căci implică atitudinea de 
s.:mpatie pentru țărănime“. 

2) Pentru a limipezi definitiv pozi- 
ţia teoretică faisă în care se af.u 
Ibrăileanu, e suficient să relev că, în 
artivo.u. Probleme lilerare, o bună 
parte din piedoaria sa se întemeia pe 
afirmaţiile criticuiui „Cei mai ştiin- 
țific, cel mai cbiectiv”, Taine, al că- 
zu: dogmatism az: nu mai este otai- 
nă pentru nimeni, care arătase ci 
„toate celelalte fiind egale, opera care 
exprimă un caracter bine-făcător e 
superioară aceleia care exprimă un 
caracter rău-făcător”. Ibrăiieanu era 
atât de convins de aceasta, încât chiar 
argumentase: „un subiect luat din 
marile probleme aie vieţii nu ce su- 
perior esteticeşie unuia luat din chi- 
ibuşurile vieţi ?*.  (Afinmaţia din 
urmă se pretează la o foarte subtilă 
d:scuţie. In orice caz însă, problema 
nu se pune, aşa cum făcea criţicul 
dela Viața  Rominească, pa terenul 
moralității şi nici pe a. separării fon- 
duiui de formă). 








tat ideea autorului de a se lăsa 
călăuzit, în alcătuirea acestui 
esseu, de un gând muzical? Car- 
tea se desfășoară armonios ca o 
simfonie, deschizându-se cu un 
„Preludiu“, urmând cu o „Lemă” 
o „Fugă”, câteva. „Variaţiuni”, 
încheindu-se cun „Final”. Mi se 
pare aici o foarte subtilă inten- 


ţie: aceea de a sugera cititorului, . 


din capul locului, ideea îngemă- 
mării dintre toate artele. Uitam 
să spun că titlul însuşi al plache- 


tei ne-a îmbiat să ne încordăm: 


atenţia dinaintea unui subiect de 
totală maturitate. Şi încă ceva 
m'a încântat: este cuvântul in- 
iroductiv în câte autoriil măttu= 
riseşte că mare pretenția de a 
rezolva problemele teatrului de 
azi, chiar când soluția lor e su- 
gerată”. Mi-a plăcut intotdeauna 
parfumul acestor. tămâioare ide 
modestie cu care mulţi scriitori 
valoroși își presară opera spre 
a nu jigni sensibilitatea citito- 
rului, căci este limpede că e- 
ventuala sugerare a unei solu- 
ţii -echivalează cu rezolvarea 
chiar -a -problemei..: =: 

In „Preludiul“ său, autorul spe- 
culează în câteva paragrafe ar- 
monioase ca niște lieduri asupra 
noţiunii de desţin ca resort al 


artei dramatice; idei bosate a- 
supra cărora şi Alain a speculat 
în al său sistem de Bele-Arte, 
la capitolul despre Teatru. Ni se 


lămureşte în acest scurt „Pre- 
ludiu” adevărata esență a Tea- 
trului; asupra acesteia autorul 
va reveni întrun alt capitol 
fără însă a o mai adânci. 
„Tema” despre criza teatrului 
ne introduce în miezul subiec- 
tului. Autorul, bun dialecțician 
și om de ştiinţă — căci e şi fi- 
losof şi medic psihiatru — face 
un interesant paralelism între 
criza în înţeles. biologic- şi criza 
psihologică, aplicate acestui „or- 
ganism viu” ce este teatrul. Şi 
aici autorul se mulțumeșse doâr 
să Sugereze, să schiteze, deși ar 
fi avut prilej de subtile analo- 
vii, putând bunăoară să com- 
pare reprezentațiile teatrale cu 
alimentele de care are nevoie 
orice organism ca să viesuiască; 
sau pensionarea 
funcţia eliminatorie ce şi ea con- 


stituie unul din caracterele ti- 


3 


aa pa ta aaa Pa 


pre at OD iu Eta PU 092 TRO8ERp da A ia disc ra taia 


ÎN sii 


actorilor cu 













i 
i 


i 





4 
; 
Li 


hf (| 











pice ale vieţii animale. Insfârșşit, 
şi pe scurt, nu se poate tăgădui 


că organismul-teatru fiind „in 
criză”, ar putea chiar să moară 
depe urma ei. Constatarea ar 
putea fi de-a-dreptul alarman- 
tă. dacă tot autorul nu ne-ar li- 
nişti  dovedindu-ne cu aceiași 
sdravănă dialectică ce nu îngă- 
duie răspuns valabil, că teatrul 
nu -puate muri, Iată silogismul; 
„„Featrul este o artă, ori o artă 
nu moare, deci teatrui nu poate 
muri”. Nu-mi închipuiesc de îel, 
Menalc, ce obiecţie vei putea a- 
duce acestei afirmaţii. Nu cred 
că vei fi într'atât de paradoxal 
spre a susține că  de-a-lungul 
veacurilor! vreo artă va fi dis- 


părut ? Sau poate, dibaciu cum 


„eşti la găsirea călcâiului vulne- 


rabil, vei argumenta ca tocmai 
arta dialecticei a murit... Sau 
chiar arta de a scrie românește? 


Pe aceste căi de fantazie nu am 
competența să te urmez, Me- 
nalc, şi mă dau dinainte bătut. 
Pentru acelaş cuvânt sunt silit 
să trec într'o fugă şi asupra „Fu- 
gei“ despre esenţa teatrului“. 
căci întotdeauna am fugit de a- 
ceste metafizice noţiuni. M'am 
oprit 'numai la interesanta. teorie 
a „laicizării teatrului”, cu totul 
nouă pentru mine pe care autu- 
rul o sintetizează într'o lumi- 
noasă: formulă când scrie: „Dela 
o esenţă aparte, de natură spiri- 
tuală şi quasi mistică, teatrul s'a 
sublimat, astfel, tot mai strâns 


- în imediat“. (Pag. 21). 


Insă din întreaga simfonie ce-o 
alcătuieşte acest preţios volum 
„Variaţiunile”» m'au destătat cel 
mai mult. Şi este firesc, dac'ai 
băgat de seamă că aici autorul 
desvoltă o seamă de idej ale de- 
funotei noastre „Cronici parado- 
xale”, bunăoară definiția  „ta- 
Wentului“ ce, ni se spune, „este 
o sumă de daruri de ordin va- 
recum tehnic, dobândite de ori- 
cine  printr'un exerciţiu bine 
condus”. (pag. 46, 41). Bine în- 
ţeles că acest talent este „con- 
diționat de o oarecare inteligen- 
ă şi de o oarecare doză de bun 
simţ”. i : 

Sunt bucuros, Menalc, că îmi 





este dat chiar post mortem să-ţi 
mai opun un citat cu greutate în 
sprijinul celor susținute atunci 
de mine. Intr'o altă problemă, a- 
ceea a culturii, ce alcătuia în- 
săşi canavaua desbaterilor noa- 
stre, mă întâlnesc iarăşi cu au- 
torul Contrapunetului, care însă 
aduce o contribuţie mult mai bo- 
gată decât a mea când reco- 
mandă actorului „0 documentare 
de ordin ştiinţific, în special din 
domeniul psihologiei patologice”, 
din care, o știi, teatrul contem- 
poran se alimentează cu priso: 
sință. Iţi închipui uşor cât tre- 
buie să fi lipsit această cultură 
patologică actorilor de pe timpul 
lui Molitre, când ştiinţa psihia- 
triei încă nu se ivise! 

In cât priveşie destinul tea- 
trului, autorul propune în al său 
„Final“ două soluții pentru a-l 
reînnoi: poesia textului drama- 
tic şi căutarea „unui. amestec de 
veridic şi natural dus la ex- 
trem”, ceea ce îl va menţine în- 
totdeauna deasupra concureniu- 
lui său, cinematograful, îi va de- 
limita domeniul şi-i va asigura 
„viaţa şi succesul” permanent. _ 
“ Sânt în totul şi aici de părerea 
tânărului autor, astfel că până la 
sfârşit  „Contrapuncţ  Teairal” 
m'a dus pe drumuri noui, și nu 
pot decât să nădăjduiesc că d. 
lon Cantacuzino nu se va opri! 
aici. Dar care sunt părerile tale, 
Menale ? 


MENIP 
CS 
“S 
NI 2) 
COE 
SS LT 
k - A 
Mă întrebi,  Menip, care-mi 
sunt părerile — cu aerut, sub- 
„înţeles, — dacă-mi dă mâna 


să-ţi răspund ? Iţi închipui poate 
că stăruința cu care mă rogi 
să-mi dau pe faţă „întregul 
gând” mai poate lăsa vre-o în- 
doială asupra ispitirii pe care a- 
bia o ascunde? Haide, haide, 
înmănușatule și catitelatule Me- 
nip, spune-mi, ca şi cum nimeni 
nu ne-ar auzi, ce ai de gând să 
faci cu gândul meu întreg ? 
Fiindcă ştii că sunt. un pro- 
fan muzical și că în. ignoranţa 
mea nu mă sprijin decât pe acel 
onest bun simţ cartesian, care-i 
cel mai bine distribuit” între 
semenii noștri, mă provoci, în 
văzul lumii şi cu o competinţă.. 


muzicală pe care n'avem cum să - 


ţi-o bănuiesc, la o discuție des- 
pre cartea unui om de teatru, in-. 
titulată subtil, cu o nuanţă de 
ermetism ce pare că vrea să în- 
lăture. dintru'nceput pe  neini- 
fiaţi: Contrapunct teatral. Dar 
mult n'a ținuţ sfiala aproape sa- 


cră cu care ne-am apropiat de 
acest op. Am afiliat chiar din lec- 
tura primei pagini, cu o satisfac- 
ție aproape  necuviincioasă, că 
autorul  ,.Contrapunotului  tea- 
tral” face... proză, adică ceva 
care nu se prea deosehește de 
ceea ce măcinăm și noi, la moa- 
ra noastră, în aceste paradoxale 
sau neparadoxale taifasuri. 

Aşa dar, Contrapunct teatral! 
este o carte de proză. Şi încă, 
proză de idei, — aceste ciudate 
închipuiri fără chip ale minţii 
noastre, care se  fugăresc, nev- 
stenite, in căutarea poate tot a 
unor himere: adevărurile. Este 
anume „însemnarea, unduioasă 
ca şi gândirea, a câtorva idei 
despre teatru” — precizează cu 
o grațioasă  cochetărie, auțorul 
însuşi. 

Acum, mă întreb Menip, dacă 
tu însuţi te-ai ostenit câtușşi de 
puţin să . urmăreşti în toate 
meandrele, firul gândirii autoru- 
lui şi mă tem că mai străbătut 
decât „.ă vol d'oiseau” — în 
fugă, cum singur mărturiseşti — 
un peisaj pe care totuşi pretinzi 
să-l configurezi cu o minimă a- 
proximaţie, doar dintr'un calam- 
bur. 

Ştiu că e cel mai practic şi mai 
practicat fel de-a face pe iînţele- 
gătorul—acela al trecerii în fugă,— 
dar ia seama, Menip, să nu cazi 
în ispita de-a judeca pripit ceeace 
crezi că ai înțeles din fugă. A- 
du-ţi aminte vorba Domnului 
Teste: „Qui se hâte a compris“. 
Eşti prevenit deasemeni împo- 
triva, acelei dispoziţii sufletești 
euforice pe care ne-o provoacă 
prilejul de a gândi repede, cu 
o sprintenă ușurință dar și cu 
necontrolată _uşurătate. Nu era 
oare.-Taine” el însuşi, migălito- 
rul sistematic şi conştiincios, 
care scria undeva: „Penser vite 
c'est une fâte pour l'esprit”? Sau 
poate crezi, Menip, că eşti mai 
îndreptăţit ca oricare din oaspe- 
ţii acestor colocvii, să-ţi oferi a- 
semenea sărbătoreşti prilejuri, 
de a gândi repede, în toate zilele 
săptămânii ? Odată pe săptă- 
mână e Duminică. Dar bine ştii 
— sau ar trebui să ştii, măcar — 
cât trebue să ostenim în celelalte 
zile, lucrătoare, ale săptămânii, 
ca să putem ieşi la sfârşitul el 
într'o haină 'cuviincioasă, de săr- 
bătoare. 

Am, citit „Contrapunct teatral” 
pe îndelete, aşa cum probabil l-a 
şi scris autorul, după ce mai 
înaințe cartea a fost „încet sân- 
dită, gingaş cumpănită”, cum ar 
spune poetul, în miezurile şi 
sucurile ei diverse, 

Am întârziat cu deosebire și 
cu folos, la paginile în care auto- 
ui subliniază cu multă îndrep- 
tăţire, valoarea „edificatoare” a 


spectacolului, sinteza emoţională 
şi ârtistică totdeodată, pe care 
o realizează teatrul. 

Am reţinut mai ales observa- 
rea prețioasă a infinitei perspec- 
tive sufleteşti pe care o deschide 
spectatorului cuvântul rostit pe 
scenă, acea descătuşare a lui de 
orice contingenţe materiale, care 
face ca „dincolo de cuvânt să 
existe în fiece clipă o altă suge- 
stie şi o altă virtualitate”. 

Iaţă, Menip, fragmentul ce 
cuprinde într'adevăr  „însemria- 
rea, unduioasă ca şi gândirea”, 
despre esența teatrului și asupra 
căruia, la rândul meu, te rog şi 
eu stăruitor să meditezi câteva 
clipe, atâtea câte-ţi vor fi dea.- 
juns ca să-ţi tragi sufletul — 
cum se zice popular — înainte 
de-a o rupe din nou la tugă: 

„Cuvântul scris, al literaturii, 
poartă în sine inceputul şi sfâr- 
situl său. El trebuie să spună to- 
tul, să evoace totul, să nresimtă 
totul. 

Spre deosebire de literatură, 
— legată astfel etimologic de li- 
tera textului, — teatrul se apro- 
pic mai mult de viaţă, fiindcă, 
pe scenă ca şi în viaţă, cuvântul 
are limite, 

Sunt stări suiletești, abia pre- 
simţite, pe care cuvântul le stri- 
veşie. Dar care înfloresc într'un 
gest, într'un surâs, într'un  sus- 
vin, într'o tăcere. 

Sunt momente, imponderabile, 
în care atmosfera de legătură su- 
fletească între scenă şi sală se 
rupe sub greutatea cuvântului. 
Ca să dăinuiască, trebuie în cli- 
pa aceea țesătura fără greutate 
a muzicii. 

Sunt, în sfârşit. 
care exaltarea vitală este atât 
de încordată încât nu se poate 
exprima nici chiar prin strigăt. 
In clipa aceea spaţiul scenei ofe- 
ră locul pentru destinderea ex- 
presivă a dansului. 

Astfel, scena — univers în mi- 
niatură — poate cuprinde toată 
gama ascendentă a exprimărilor, 
desprinse din inerția tirană a cu- 
vântului, apropiate de  ritmicu 
alternantă şi complexă a vieţii...” 

Totuși, Menip, nu-ţi voi as- 
cunde o nedumerire pe care mi-a 
lăsat-o lectura paragrafului ul- 
tim din fragmentul transcris 
deasupra. Am reţinut descrierea, 
remarcabil de sugestivă, a creş- 
terii în expresivitate, care face 
ca la un moment dat, cuvântul 
să fie neputincios pentru a ex- 
prima intensitatea acţiunii dra- 
matice, Fără îndoială. că în 
imaginea scarificată pe care ne-o 
sugerează autorul „Contrapunc- 
tului teatral” despre acţiunea pe 
scenă se poate înscrie la un mo- 
ment daţ și „inerția tirană a cu- 
vântului”, dar cu mai multă în- 
dreptăţire cred că accentul ar 
trebui pus tocmai pe funcțiunea 


momenie în 


'împuţinează şi sărăcește pe 


e ee ea A ep PRE ej a a a E a Pc pa Pa E E i d RI PC E E ap, Tara UE te 


liberatoare a cuvântului, în tea- 
tru. Se petrece, în timpul sper- 
tacolului, o alchimie subtilă, o 
transmutaţie a valorilor aparţi- 
nând artelor pe care le îmbină 
teatrul: simbolurile acestor arte 
comunică între cele, în temeiul 
esenței lor comune, pe care tea- 
trul ne îngăduie, mai mulţ de 
cât oricare altă manifestare a 
spiritului omenesc, să o presupun. 
nem, 

lată marea revelaţie, mesaziul 
excepţional pe care-l îmbie spee- 
tacolul:unitatea originară şi 
esenţială a tuturor manifestărilor 
noastre spirituale, a căror diver- 
sitaţe aparentă ca mijloace je 
exprimare aparţinână diferitelor 
arte, nu poate totuși să ne deru- 
teze. Teatrul mai mult chiar de- 
cât muzica — pe care spectaceilul 
o integrează în structura sa lă- 
untrică — cred că poate fi numit 
cu vorbele lui Pau) Valery „l6- 
criture de  lhomme  compiet”. 
Teatrul îmi pare a fi cu adevărat 
expresia deplină a omului. 

Dar, din prilejul acestei înţele- 
geri despre esența teatrului se 
ivește nedumerirea noastră: 
omul întreg pe care-l exprimă 
teatrul este negreșit omul liberat 
din constrângerile şi contingen- 
ţele vieţii sociale, ale vieţii care 
om 
de omenescul din el. Autorul 
„Contrapunctului teatral”  soco- 
tește însă că expresia deplină a 
teatrului, universalitatea lui faţă 
de parțialitatea mijloacelor de 
expresie pe care le folosesc cele- 
lalte arte, îl apropie „ de ritmica 
alternantă şi complexă a vieţii”... 
Constatarea e reluată şi accentu- 
ată în pagina următoare, cu ,u 
stăruință în revenire care ne 
sporește nedumerirea: „Orizontul 
spectatorului, neîncetat lărgit în 
perspectiva cuvântului, se apro- 
pie cu atât mai mult de viaţă, 
cu cât semnificaţiile textului se 
stratifică pe mai multe planuri”. 
Se apropie de viaţă, — vrea să 
spună, neindoelnic, că spectaco- 
lul înregistrează, restrânge sau 
măcar mimează viaţa, Dar vizi- 
unea pe care o propune teatrul, 
ca şi aceea a poetului, a comno- 
zitorului sau artistului plastic 
inseamnă o depăşire a vieţii 
transfigurare a ei; atunci însă 
teatrul nu aminteşte viața, nu vu 
evocă, necum să se aprovbi» de 
ea, ci dimpotrivă, se îndepărtea- 
ză. 

Dar, cu părere de rău, sunt 
revoit să mă opresc ati, în 
punctul tocmai de unde în- 
trevăd  Menip, prilejul  înce- 
perii unor  pasionante  desba- 
teri asupra raporturilor întru 
artă şi viaţă. E numai unul din 
mulţimea acelora pe care le ofe- 
ră lectura „Contrapunctului tea- 
tral”, cititorului nu prea srăbit.. 
MEN ALC 








Cronica germană 





O PROBLEMĂ ACTUALĂ; 
TRADUCERILE 


Până de curând, cititorii ro- 
Mâni au cunoscut o adevărată 
infiaţie de traduceri — îndeosebi 
din enz.ezește și franţuzește. De 
ce;e mai multe ori, acesta tra- 
duceri se prezentau în condiții 
pur şi simplu ruzinoase. Ere nu 
aliuceau nici o contribuţie :a îm- 
bosățirea cuituni româneşti, căci 
lucrări.e traduse sau n'aveau nici 
o calitate literară, sau erau redate 
într'o românească atât de dubi'- 
aasă, încât nu puteai cili decât 
câteva pagini ca, apoi, să arunci 
revoltat cartea masacrată de pri- 
ceperea și talentul vre-unu: ga= 
zetăraș ratat cu pretenţii: de tra- 
ducător dacă nu chiar de literat. 

In ceeace priveşte litera!wra 
germană, editorii — cu câteva 
lăudabile excepţii — s'au ferit să 
tipărească traduceri din ea. Vina 
acestei întrelăsări o purtau evreii 
cari se erijau în îndrumători ai 
culturii noastre. Evident, după 
epurația întreprinsă de ofctalita= 
tea ce.ui de-a; III-iea Reich în 
Jitexatura germană, ei nu aveau 
aită dorință decât s'a Loicoteze. 
Astazi, când evreii nu mai au 
posibilitatea să terorizeze litera- 
tara românească și instituţiiie ei, 
probiema traducerilor din marii 
scriiion. germani se pune cu toată 
urgenţa. ape păi 

Până în 1930, s'au făcut câteva 
încercări, dar prea timide ca să 
cucerească  pubiicul larg. Roma- 
nul german e ca și necunoscut la 
noi, deşi un Gustav Freytug ar 
înregistra un succes cel puţin tot 
atât de răsunător şi... sunător ca 
proza domnului S. Maugham, In 
poezie, am avut ma: mult noroc. 
Goethe, Shiier, Richard Wagner, 
R M. Rilke sau George Trasi 
au găst câțiva traducători de 
reală vaoare, dor difuzarea tra- 
duceriior a avut de sufent din 
cauză că tipărirea lor sia făcut de 
cd.e mai multe ori pe soco.eaia 
traducătorilor, nu în cadre'e unei 
ediiun. cu experienţă. Totuși, 
meritul acesor traducători, din= 
tre cari unti în timpuri cână w'a- 
Veai voie să pranunţi un nume 
german căci puieui să te trezești 
cu toată sinagoga Dudestilor lite- 
rari împotriva ta, nu e mai puţin 
mare. În teatru, directerti au dat 
preferinţă autorilor maghiari — 
dar nu unui Mââzch, ci mă:un- 
țiior bulevardie:i pestani —, deși 
Gramaturgia germană e bogată nu 
numai în opere ciasice dz-un co- 
vârșitor prest'ziu, ci şi în reper- 
toriu. usor, distractiv fără pre- 
tenţii, destinat masse:cr. 


MERE IERI E EEG UL Lg: Etera guzutup 


U 





E la îndemâna d-voastra! 


noastră mică publicitate) 





MOTTO: „Câte drame 
se amwund la „mica publi- 


citaţe” (cugciare air.bu'tă 


ae mins lui Voltaire), 








TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNITEREUL“ BUCURESTI. STR BREZOIANU za 





„APARE IN CURAND 


CASA TEREKOV 


de PAUL LAHOVARY 


Cu ilustraţiuni de George Voinescu 


Colecţia „Universul Literar“ 





Editurile nostre au datoria să 
inceapă o campanie seloasă de 
traduceri din germană. Dacă poe- 
zia şi teatrul de citit le înspăi- 
mână, romanul și litenatura pen- 
tru tineret oferă um teren foarte 
văsi şi de loc riscant. Cititori 
români sunt dornic! să ia contact 
cu monumentee epice ale Ger- 
man:ei. Pentru început, Gustav 
Preytag şi H. Sudermânn ar fi 
indica: ca dintre cei mai acce- 
sibili. După ei, ar putea urma 
autori mai moderni șin specal 
b-ografii romanţate ale creatori- 
lor Germaniei de azi, biografii 
cari să atragă pnn calitățiie lor 
documestire, și de actualitate, 
nu prin anecdotica ieftină, iar 
ediburie mai  întreprinzătoare 
sunt sigur că n'ar pierde t'pănind 
autori de caiităţi ma: complexe, 
ca Hans Carossa sau Max Daut- 
hendey. Indicăm şi-un roman 
social de mare artă: „Der eiseins 
Gustav” („Gustav cel de fier”), o 
cuprinzătoare frescă a Germaniei 
începând cu anul 1914 — o operă 
care ar inregistra un succes sigur 
in româneș.e. 

Pentru tineret, editorii noștri 
a trebui să aleagă romanele lui 
Fridrich Gerstăcxer, ale cărui 
imag:nâție și darur: de povesitor 
sunt cel puţin egac cu prodi- 
gioasele născoctri 
Verne, iar ezitorii de romane 
popuiare au la îndemână pe Louis 
Weinert-Wilton, care poate fi 
apus cu succes lui Edgar Walace, 


„DEUTSCHE GROSSE“ 


Sub această deviză — „Măre” 
ție germană” — a fost ueschisă 
ia Minchen, orașul cunoscut nu 
numai prim tradiția tui artistică 
de deosebită valoare. ci şi ca 
leagăn al național ociclismului, 
vo mare erpoziție de sinteză îsto- 
mică a Germaniei dela originile 
ei și până uzi, Această expoziție 
e interesantă nu niumci ca ma- 
terial documentur, ci şi ca Tea- 


lizare de artă. In cuprinsul ei 
căsim — în original sau repro” 
duceri — opere din cele mai 


serunificative cle plasticei medie- 
vale şi moderne, jără să mai in- 
sistăm asupra monedelor, tipări” 
turilor şi planselur de tot feul, 
cări şi ele formează un capitol 
empunător în ansamblul acestei 
expoziții unice. 


UN FILM EPOCAL 


Cinematografia germană a re- 
nuntat de mult la contribuţia au- 
torilor și actorilor maghiari şi 
evrei, cari falşificau optica artis- 


Li 





ANU TUBILDS DIDIER IND Die ai: 


(Marea 


Qcăna fa 





PIERDERI DIVERSE 


PIERDUT saţ, culoare gris, răspunde la 


„td:otulet” 


ale lui Jules: 





tică a studio-urilor din Berlin şi 
Viena. 

Rezultatuj a fost o imediat vi- 
zibilă ridicare a nivelului estetic. 
Chiar şi 'm filmele pur distract:ve 
Sa îmregisirat o ameliorare de. 
câna Verebes, Bressart şi alţi ca- 
totini nu mai apar pe ecran. Ac- 
tualele preferinţe ale producător:- 
lor merg spre dramă și documen- 
tar. 

Dintre ultimele producţii, atra- 
ge atenţia mai ales romântarea 
vieţii Imi Ohm Kriiger, preşedin- 
te!e Burilor. Rolul titu'ar e inter- 
pretat de Emil Janhings, a cărui 
creaţie înscrie o nouă pagină de 
giorie în cariera acestui actor, 
Regia o semneză Hans Steinhofi, 
care s'a remarcat mult în timpul 
din urmă. Alături de Jann:ngs se 
distinge Louis Brody, a] cărui 
Lobengual'a, rege al Catri'ot, a o 
compoziițe plină de pitose:e, 

Filmul „Ohm Ktiiger“ e o pa- 
tetică evocare a revoltei Bur.lor 
şi-a luptei !or împotriva Angliei, 


2! cărei imper'a'ism căuta să dis- 
trugă mândria şi drepturile aces- 
tor bravi. 


B. F. WALKER 
Fiica fermierului 





SCENELE GERMANE 


La Miinchen sa reiuat într'o 
montare nouă, me. arapia.ă de 
spiritul lui Shakespeare decât 
moniarea de revistă a lui Max 
Reinhardt, „Visu une: nopți de 
vară“, de care Otto Fakenberg Sa 
ocupat îndeiung și minuţios, 

Un srectacol care înregistrează 
un mare suoces, e „Das Sihwart' 
(„Spada“), o pu'ernică dramă de 
Curt Lansenbeck, um autor tânăr, 
care se joacă pe scena lui „Bay- 
risohes St:tatsechauspiel“. La tea- 
trul „Schiler“ din Berlin se re- 
prezintă „Gregor und Heinrich“, 
o tragedie isiorico-poiitică de E. 
G. Kcibinheyer. Pe papa Grigo- 
rie îl interpretează cunoscutul ac- 
'tor de teatru și ainemategraf Paul 
Wegener, care a fost văzut de 
bucureșteni în turneul său de acu 
câțiva ani. Această tragedie pune 
în scenă confiiciul dintre papali- 
tate şi Gemania câre a cu minat 
prin penitența de la Canossa a 
rezelui german Heinitch IV, 

In repertoriul de piese ușoare 
se  reievează „Die Sache mit 
Adam“ („Chestia cu Adam), de 
Jump Hussct, care se reprezintă 
la „Theater unter den Linden“ 
din Berlin. 


MIRCEA STREINUL 


pat 


k 


ID 





Dolha ta și 


UȘE 'TUZNANTA" 
caută post liniștit, -de preferință cavou 





E = 


Iza 


UNIVERSUL LITERAR 


TEORIA NAȚIONAL-SOCIA- 
LISTĂ A DREPTULUI INTER- 
NAȚIONAL PUBLIC 


este titlul unui voluminos și se- 
rios studiu apărut recent, în lim-= 
ba franceză ia „Bucovina“ și da- 
dorit d-lui Octavian Ş:elăneanu- 
Icniță, fost asistent la Universi- 
tatea din Cernăuţi. 

Revo'uția 'naţional-socialistă, în 
afară de relațiile fragmentare şi 
sporadice ce ni-au fost date. prin 
diferite publicaţii, este  îndeob- 
şte puţin cunoscută la noi, Ecou- 
rile faptice, înlănțuite necontenit 
pe răbojul ultimilor ani, ne-au 
ajuns când incomplete, când um- 
brite intenţionat de reuua cre- 
dință a anumitor interesați. Nici 
„Men Kampf“, evanghelia na- 
zismului, nu a fost tradusă înte- 
gral în românește; cu atât mai 
puțin lucrări de doctrină. S'a vor- 
bit şi sa scris în nenumărate 
ocazii și publicații despre pune- 
tele comune existente între miș- 
carea naţional-socialistă din Ger- 
mânia şi mişcarea legionară dela 
noi, mai totdeauna punându-se 
accentul pe date oarecum de su- 
prafaţă. 

Lucrarea d-lui Octavian Ştefă- 
neanu îşi ia sarcina să desbată şi 
să adâncească o latură extrem 
de importantă a naţional-socialis- 
mului care „nu numai că a tran- 


: eformat structura internă a po- 


porului şi Statului german, dar 
a avut şi consecințe politice de o 
importanţă considerabilă în evo- 
"uția vieţii internaționale“. Căci, 
a ce altceva asistăm — dela pă- 
“ăsirea de către Germania a de- 
unctei Societăţi a Naţiunilor — 
decât la aceste nebănuite conse- 
cințe care-au dat glorie și pres- 
iigiu de nesdruncinat  poporuui 
german ?  Denunțarea tratatului 
dela: Versaiiles, reînarmarea ma- 
sită, denunțarea tratatului dela 
IiOtarno,  remilitarizarea zonei 
rhenane, Anschluss-ul și, însfâr- 
Șt, comportarea armatelor pe 
câmpul de luptă, aceasta din ur- 
mă în vremurile apropiate, n'au 
reprezentat decât etape succesive 
ale unui plan vast în care ţelu- 
rile au jost pregătiie și atirise cu 
iseusință. Şi-apoi, ce altceva îm- 
seaimnnă sforțările uriașe pe care 
Reich-ul le face încă dela înce- 
putul conțlictului actual, de-a 
stringe în granițele sale toate 
elementele de rasă, limbă și 
simțiminte germane aflate îm- 
prăștiate în mijlocul altor mna- 
tiuni? Blocul german pe care vor 
să-l realizeze actualii  conducă- 
tori ai Germaniei, în afară de 
importanța pe care o reprezintă 
pentru poporul respectiv, are o 
adâncă semnificație și pentru 
alții, iar cei mai îndreptăţiţi a 
urmări cu atenţie şi interes acest 
proces, suntem noi Românii, ca 
fiind cei mai greu și mai pe ne- 
drept încercați din această uri- 
așe încleștare la care asistăm, 
Teoria Dreptului Ginţilor, așa 
cum este ea înfățișată în Ger- 
mania, formând obiectul stu- 
diuiui de care ne ocupăm, deși 
pe-alocuri încă sumară și nu în- 
deajuns de sigură, reprezintă 
noua concepție în Dreptul interna- 





» 


> 


* 


SC 


NS 
>:0 


(o 


ZEI 


IRA NEDEEU 33 CE0 A sd DA D A LARCTOROTILEI 75 2 ARZI AA tg, ki e Ă 
SIERRA DCS LE A UL Dă 3408 CA Al ZA 0008 MT A UR E: ULEI, a HE COTA 7 pierit 


suferini de amaţeti, 


sau jntrare magazin .nB-atian, 








țional Public, concepţie care dacă 
şi-a găsit o amplă și justă apli- 
care aiurea, atunci când se pune 
problema așezării Europei pe 
baze nui, se cuvine s'0 CUNDUȘ- 
tem cât mai complet. 


„NOTE DESPRE OM“, 


cartea d-lui Eugen Russu, apă- 
rută la „Cugetarea“ nu are pre- 
tenţia de a aduce ceva absolut 
nou în discuţie, ci se opreşte a- 
supra unui număr de probleme 
sirâns legațe de om, care-au aat 
de lucru gânditorilor din toate 
timpurile. Evident, laturile sub 
care poate fi pfivit și analizat 
semenul nostru, sunt atât de nu- 
meroase şi complexe, încât uu 
am exagera dacă am pretinde, 
pentru clarificarea lor, iomuri nu- 
meroase şi grele de cercetări şi 
gânduri. După parcurgerea lor, 
totuş, am fi de acoră că se poa! 
afirma cu toată siguranţa: omul, 
acsst necunoscut! 

Dar pertrucă d. Fusen Russu 
știe bine acest lucru, sa mulţu- 
mit să privească piese detaşate 
din vasta uzină care este sufletul 
omenesc în manifestările lui şi, 
ca un ghid conştiincios, să ne îm- 
părtăşească observaţiile d-sale, 
cărora le-a adăugat marginal şi 
unele interesante comentarii. Vă- 
zând numai câteva din capito- 
Icle care-au atras în mod deose- 
pit atenţia autorului, ne pulom 
da seama de ceeace reprezintă 
în întrezul ei, cartea aceasta, 
născută din dorința de eomuni- 
care, tratând totul cu seriozitatea 
amului de specialitate, dar și în 
forma, accesibilă diletanţilor. Ast- 
fel, culegerea d-lui Russu îşi gă- 
seşte interesul pe care-l merită. 


PESPRE 


„Educaţia necesară elitei con- 
duvătoare“ scrie în „Cetatea Mot- 
dovci“ (an. I nr. 2) d. |. Andrie- 
scu-Caie, 

Despre o anumită educație care 
se imoune tuturor elementelor de 
conducere, nu numai în stat, dar 
în toate sectoareie de activitate 
şi care, voit sau nu, a fost sis- 
tematic evitată până în timpu- 
rile nu prea îndepărtate, de toţi: 
mandari:nii mari și mici ai v-eiii 
noastre naționaie. Ce-a însemnat 
„educaţie“ pentru marea majori- 
tate a „ejite.or“* noastre, ştim cu 


toţii. Moda  semidoctismului o- 
pac,  disprețuitor suveran zi 
valorilor  umiiite şi  prigonite 


după bunul plac al lichetelor în- 
mănuşate. a fost una care-a do- 
minat uitimele două decade ale 
istoriei noastre. 


Afirmația că un ponor are toate 
viţiile şi toate calităţile elitei lui 
conducătoare, nu are valabilitate, 
întru cât ne priveşte, decât poate 
în perioada de zece ani dea 
Unire încoace, acea perioadă de 
desmeticire a massei largi a po- 
porului chemată ia o nouă viață 
prin acordarea votuiui universal, 
care corespunde şi cu durata ne- 
cesară de incubație a morbului 
destrâului moral la care era che- 
mată să asiste şi-apoi să parti- 


IDEAL calm, modest, caută post în familie onorabilă, 





cipe.  „„Deşteptăciunea“ noastră 
grozavă ne-a fost deosebit de 
prețioasă în adaptarea rapidă şi 
cât mai completă ia nouiie obi- 
ceiuri aduse și 
meieagur:le bucureştene, 


încetăţenite pe 
unde 
sau cultivaț cele mai rafinate 
metode care ne-au aşezat în „sti- 
ma“ unor naţiuni cu vechi tra- 
diţii parlamentare. Și ca să nu 
ne complicăm existenţa, ca niște 
oamen: ce ne respectăm, am ales 
încă dintru început reversul me- 
daliei: viţiile. Raretor murmure 
de protest rătăcite în vacarmul 
vieţii de stat de după răsboi, a- 
bii:: noştr: „Mitică cufundați în 
somnolența vreunui fotoliu (mi- 
nfste»:a| sau nu!) răspundeau le- 
n&vos și indu:gent cu ceeace reu- 
șiseră să nu uite din anumite 
teorii salvatoare 
de existența răului necesar... 


care pomenesc 


„Un popor se modelează după 
impulsul pe care i-l dă elita sa 
conducătoare, capabilă să-i desci- 
freze viitorul“, — este concluzia 
la care, în urma unor raţiona- 
mente de ordin teoretic, se a- 
junge în materie de conducere 
de stat. Totuș, experiența isto- 
rică nu verifică tebdeauna susţi- 
nerea de mai sus. Eiita conducă= 
toare, ms numeroasă, ori redusă 
Ia câteva personalităţi, poate 'a 
un moment dat să fie în situaţia 
de-a nu i se reproşa nimic, Și 
totuş, massa amorfă a celor con- 
duşi să difere furdamenţai, să se 


14 


găsească pe alt plan moral. Nu 


7 Decembrie 


1940 


Pa 








totdeauna calitățiie şi bunele in- 
ienţii aie conducătorului își gă- 
sesc ecou] necesar în mediile a- 
dânci ae celor conduși. Deseori 
refractare structural, incapabile 
să se pătrundă de marile coman- 
damente de morală politică, pe 
mereu pre- 
alteori bă- 


care totuş le pretinde 
zente la conducători, 
nuitoare şi dispuse să întineze cu 
îndoielile lor cele mai curate gîn- 
duri, aceste apricioase valuri 
anonime isbutesc să înece în des- 
curajure eșafodagii întregi de 
»une intenții. 

Limita dintre spiritul aristo- 
cratic, de care trebue să fie a- 
nimată în permanenţă elita con- 
ducătoare. şi :nteresul propriu al 
e:, nu este una paipabilă. mate- 
rială; ea rămâne funcţie de cel 
care o aplică, adaptată deci pro- 
priilor concepții. In pratică, a- 
ceste concepţii sunt strâns lezate 
de persoana ceiu: chermaț să le 
interpreteze, De-ac:, şi relativi- 
tatea acestor concepte. Drumul 
pe care trebue să se persevereze 
este aceia al muncii și cinstei 
puze în slujba neamului, spre 
câştigarea definitivă a aceie: co- 
munităț: româneşti, atăt de mut 
înșelate în timpurile din urmă 
A» frazeo'ozia stearpă a unor 
ciice de interesaţi care o luaseră 
în exploatare şi care, astfel, o 
îndepărtaseră definitiv dela căile 
fireşti de înțeleaptă și armonioasă 
conlucrare. 


C. POSTELNICU 


PP i i a a E a a a a a aan Pati apte 


S'AU IMPLINIT o sută de ani, 
la 30 Noyembrie, de când o frega- 
tă, sub comanda principelui de 
Joinviiie, aducea in portu. Cher- 
bourg rămăşiţele lui Napoleon. 
După un surghiun de 19 ani se 
îmijinea ulţima dorință a împă- 


retuluji din testamentul său: 
de 4 fi îngropat pe melea- 
guriie Senei, în mijocul acelui 


popor ce atât de mult îl iubise“, 
In ziua de 15 Dec. cortegiu: fune- 
Sicriul 
împăratului, purtat de veteranii 


bru străbătea Parisul, 


epocei glorioase, era întâmpinat 
ia Domul Iavalizilor de regele 
Ludovic Fiiip. 

Franța uttase năpastele şi nu-și 
mai amintea decât strălucirea 
geniului său militar. 


LA LYON se va deschide zi- 
lele acestea un muzeu al Maso- 
periei, în însuși templul acestei 


organizaţii din strada Garibaldi. 
Vor fi expuse acolo o seamă 


de documente şi de obiecte ca- 
racterisțice ce vor fi vândute în 


scopul ajutorării populaţiei săr- 
mane. 


PE ECRANELE  cinematogra- 
felor pariziene rulează în pre- 
zent câteva filme germane din- 
tre care se cer semnalate „Poșta- 
lionul“ după nuvela lui Pușchin, 
„Menaj de Azi“ cu Lilian Harvey 
şi Wily Fritsch; „Cele trei Co- 
Ioane“, jiim decumentar asupra 
inițierii în arta gimnasticei acTo- 
batice. 

Teatrul Artelor, din nou sub 
conducerea lui Jacques Hebertot, 
și-a deschis stagiunea cu piesa 
„Dama cu Camelii“ interpretată 
de Edwige Feuillere. 


P. L. 


In Colecţia „UNIVERSUL LITERAR“ 


va apare peste câteva zile noua lucrare a 


d-lui MIHAIL DRUMEȘ 


TREI COMEDII 


SCOALA NEVESTELOR, CALUL DE 
CURSE și LINISTEA SOŢULUI 


literară. 

















POET BLAZAT, obosit, caută lot în istorie 





Taxa postală plăţiță în numerar conforp aprobării dir. (J-le P. T, T. Nr. 24464-938