Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1941_050_0040

PROPRIETAR: 


SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI, BREZOIANU 23 


DIRECTOR ȘI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 


Inscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov 









Teologism” 


Impotriva „exclusivismelor 
de ordin religios și politic” şi 
a „, intoleranţei lor faţă de 
tot ceeace nu li se înglo - 
bează” criticul de meritat 
prestigiu, d. Serban  Ciocu- 
lescu, — faţă de care ar fi nu 
numai o ingratițudine, ci și 
un act de reprobabii infanti- 
list  frondeur, să încercăm 
a. ne vâri în discuţie auttel 
decât cu sentimentul res- 
pectului ce-i datorăm, — 
se pronunță într'unul din 
articolele sale din seria mi- 
litantă pentru valorile ra- 
țiunii, din „Curentul literar“. 
Articolul la care facem aluzie 
intitulat „Critică și laicitate“ 
(An. INI, 128, 13 Sept. 1941), 
crede a putea stabili o tipolo- 
gie care unora dintr: cititori 
le poate părea oarecum prea 
geometrică „fapt care minu- 
nează, din partea mânuitoru- 
lui prin excelență al unui 
atât de lăudat spirit de fineţe. 
E vorba de distincţia între 
„laicismul” estetic și „teolo- 
gismul” aplicat în domeniul 
artei. E drept că d. Șerban 
Cioculescu nu le acordă va- 
loarea de doctrină, raportân - 
du-se la forma lor mai mult 
adjectivală, „laic” și „teolog“ 
urmând să se adaoge la ter - 
meni ca „poet“, „critic“, 
„Sseriitor', etc., ceeace înseam- 
nă dintru început o precau - 
ție, justificabilă prin lipsa de 
constante definitorii a con- 
ceptelor, aruncate în circula- 
ție fără să fi fost mai întâi 
individualizate.  Intr'adevăr, 
articolul „Critică şi laicitate“ 
naște din nevoia autorului 


de a-și explica unul din ter-: 


meni cel puţin: („Suntem 
acuzaţi de laicitate? O vom 
defini şi ne-o vom revendica, 
fără teamă”, scrie d-sa). 

Şi intr'adevăr, ceva mai jos 
descoperim un paragraf care 
mărturisește intenţii de felu! 
celor anuntate în fraza-pros- 
pect. 

„A fi laic, pentru un critic, 
înseamnă întâi a nu face o 
religie din subiectivitatea sa; 
numai apoi, de a mu face din 
vederile teologiei, criterii de 
judecată a frumosului, apă - 
rând autonomia fenomenului 
estetic”. 

Un termen al polaritătții 
„late-teolog” pars să fie de- 
finit, dacă socotim că men- 
țiunea „pentru un critic” 
poate îi lăsată la o parte, în- 
trucât conștiința care se în- 
treabă asupra unui asemenea 
subiect, este o conştiinţă cri- 
tică, chiar dacă nu aparţine 
unui critic calificat. (De alt- 
fel, ce însemnează un critic 
„calificat”, alt decât „reicu- 
noscut social”, pentrucă şi-a 
manifestat, socotindu-le pre- 
țioase altora, opiniile asupra 
unor subiecte pe care le vor 
fi reflectat și alţii, mai puţin 
indiscreţi cu ei înșiși, ori mai 
puțin încrezători în infailibi- 
litatea modului lor propriu de 
recepție artistică?) 

Dar ce ne facem cu cel de 
al doilea? 

D. Şerban Cioculescu nu 
ne explică deloc ce va să 
zică, în sistemul d-sale tipo- 


logic, „teolog“, cu toate parti- 
culele protetice și post-puse în 
stare să le suporte acesta. 
Se vorbeşte astfel, enume- 
rativ, de „un strict teolog“ 
ca d. Victor Popescu, cetace, 
dela încevut ne împinge în- 
tr'o nedu -wgrire, asupra con- 
ținutului .:estui termen căci 
cele scrise până azi de dân- 
sul mărturisesc altceva. D. 
Lucian Blaga este un laic, fi- 
losof dar nu teolog. D. Pom- 
piliu Constantinescu, nefilosoi 
şi neteolog, „atins de haruri“, 
încearcă un moment de „a- 





de ION FRUNZETTI 


matorism teologic“. Şi se mai 
spun şi altele, din care însă 
este peste putinţă, oricâţ am 
întrebuința metodele induc- 
ției baconiene, sau pe cele ale 
lui Stuart Mill (ca să fim în 
nota laicistă a discuţiei), să 
distilăm conceptul pur—fără 
variaţii succesive sau conco- 
mitente, oportune ici şi colo, 
de „teolog”. 

Procedând deductiv, „per a 
contrario” faţă de definiţia 
laticului, — « singura cale ce 
ne rămâne — vom fi cons- 
trânşi să conchidem că „a fi 
teolog înseamnă întâi a-şi 
face o religie din subiectivita- 
tea sa; numai apoi, a face din 
vederile teologiei criteriile de 
judecată a frumosului, ata - 
când autonomia fenomenului 
estetic“, 

„A-şi face o religie din su- 
biectivitatea sa“, este o tră- 
sătură care cuprinde pe foar- 
te mulţi scriitori nesuspecţi 
de teologism, şi nu cuprinde 
pe foarte mulţi alţii, teologi 


-deabinelea. 


Montaigne cu al său „le 
grand Moy”, cu „j'ose non 
seulement  parler de Moy, 
mais  parler seulement de 
Moy”, ar fi, după definitia 
sistemului  cioculescian, un 
teolog, cu toată recunoscuta 
Sa lipsă de dogmatisra. Teo - 
logi ar fi, consecvent aces- 
tui fel de a vedea, toţi crea- 
torii de literatură subiectivă: 


(Urmare in pag. 3-a) 








Reminiscenţe 
amare. 


Războiul de acum două de- 
cade încheindu-se în favoarea 
democraţiilor iudaizate a făcut 
ca elementului semit — destul 
de puternic şi până atunci — 
să i se acorde puteri disoreţio- 
nare în registrul spiritualităţii 
contemporane. 

Un domeniu greu încălcat de 
evrei a fost — şi, asta, departe 
de-a ne gândi numai la noi — 
publicistica. Indiferent genul, 
indiferent caracterul de carte 
ori de ziar. Pregătiţi sau nu, 
au invadat pe barierile indul- 
genţii larg deschise; au spart 
cele câteva tipare autohtone 
câte mai rămăseseră şi:n. locul 
simţirii creatoare naţionale, au 
dat întâietate germenului des- 
tructiv al internaţionalismu- 
lui judaic. In această privinţă 
este sugestivă trista panoramă 
pe care o desface cetitorilor 
cartea lui Edouard Drumont: 
La France Juive. Asta nu 
înseamnă că la noi evreii au 
fost mai puţin puternici, însă 
iureșul naţionalist al vremuri- 
lor din urmă a smuls publica- 
țiile din mâinile lor. 

Perversitatea şi destrăbăla- 
rea sunt note forte judaice — 
desprinse nu numai din viaţa 
acestui popor, ci chiar din slo- 
va lor sfântă — şi, de aceea, 
nu-i de mirare dacă le 'ntâlnim 
în revistele, bunăoară, de cine- 
ma, teatru ori ilustrate, ctito- 
rite de evrei. 

Dacă vrei să afli o cronică 
judicioasă despre o piesă de 
teatru, ori despre un film, n'ai 
de ce să te adresezi acestor re- 
viste care-şi spun „de speciali- 
tate“: — şi a căror specialitate 
se reduce la a publica dări de 
seamă asupra reţetelor făcute 
la cassă ori câte rochii, perechi 
de ciorapi, etc. are cutare 
„divă“, 

Destrăbălarea şi  perversiu- 
nea, acestea-s coordonatele pe 
care se'nscrie activitatea re- 
porterilor unei astfel de  re- 
viste (Redactori nu există la 
vevistele astea, fiindcă n'au ce 
iace) şi care, după statistici ri- 
guroase, în cel mai bun caz au 
câteva clase liceale. 

Trebuie să intervină o solu- 
ție definitivă, care să pună 
punct scrisului  prostituat al 
acestor publicaţii. 

Trebuie, fiindcă-s dăunătoa- 
re sănătăţii naţiunii acesteia 
și'n același timp o jignesc. 

Oameni de carte şi speciali- 
tate să dea la iveală reviste 
serioase. 


EUGENIU V. HARALAMBIE 


ABONAMENTE: 





autorități şi instituții 1000 iei 
de oneare 
particulare 


500 „ 
250 





I. STEURER 


ține  întruna, 
munte. 


Aci totul e simplu. 


de melodia glasului lor. 





Pe iarbă, soarele face rotocoale 
mari de lumină. Aci, sau la umbră, sub 
stogul de fâm, călătorul dă să prindă 
cu urechea zvonul acestor locuri și 
murmurul apelor ce se scurg la vale. 


Aerul e comestibil. De jur imprejur, 
poeni, livezi, păduri, planuri verzi în- 
clinate; brazi negri pe creste. 

Totul aci pare neverosimil. Din a- 
cest observator, viața aspră, din orașe, 
apare deadreptul absurdă. Ura, vicle- 
nia, patimile josnice ale oamenilor, 
colcăe în abis: scrâșnetul lor pătrun- 
de până aci. Blestemul condiţiei uma- 
ne. Munca fără preget, între zidurile 
triste, promiscuitatea, pânda dela fe- 
reastră, invidia. Viţiile întipările pe 
fețele bestiale din fresca judecății din 
urmă de Michel-Angelo... 


Colo în vale, două femei, în portul 
țărănesc al locului, s'au așezat la um- 
bră, lângă un morman de albituri. 

M'am apropiat de ele. Conversaţia 
decurge în mod natural, sub cerul li- 
ber. Le ascult vorba şi mă las furat 





j REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA 
BUCUREȘTI | Str. Brezoianu 23-25 


TELEFON 3.30,10 


ÎN 


DIVERSE | 


SIMPLU. După ce ai trecut dealui, 
cobori în valea râului. Cum ai trecut 
apa, o potecă apucă la dreapta. Cât 
țin* dealurile, pe mâna stângă, poeni 
și livezi de pruni. Ingrăditurile taie de 
mai multe ori poteca; după scurtă vre. 
me ajungi în poiana cea mare, care 
până departe spre 


ll. 








Iarnă 





A trecut un timp... 
Dar iată un unchiaș, care urcă dea- 


E șchiop. Se apropie încet de noi, 
târindu-și piciorul înțepenit din ge 
nunchi și trece acum dincolo de culme. 
Femeile mi-au ghicit gândul și-mi spun 
povestea bătrânului. Mai demult, Va- 


sile era un om înstărit. Făcuse avere 


băbești. 


De aiunci, nu i sa mai pus în sea- 
mă nici un furt, și trăeşte în bună în- 
țelegere cu tot satul. 

Țudecata lui Solomon... 

Femeile au tăcut. Soarele scapătă 
dincolo de munţi. Îmi iau repede ră- 
mas bun dela ele, să-mi caut drumul 
spre casă, până nu se întunecă. 


nu se știe cum. (Geambaş, unii spu- 
neau hoț de cai). Purtarea lui nu dă- 
dea însă nimic de bănuit. 
bună zi s'a furat o pereche de cai din 
sat, și oamenii l-au bănuit numaidecât 
pe Vasile. Urmărit de păgubaş, a fost 
prins, într'o moapte, asupra faptului. 
Decât să fie predat jandarmeriei, 
Vasile a preferit judecata bătrânilor 
satului. Osânda s'a dat în aceeași 
noapte și vinovatul i s'a supus fără 
nici o împotrivize : genunchiul, așezat 
pe un but de lemn, i-a fost stărâmat 
dintr'o singură lovitură de maiu. 
Târindu-se singur până acasă, s'a 
vindecat apoi cu încetul, cu leacuri 


Dar într'o 


a i a a a Ri 


AL. ROSETTI 








aţa spiritului slav, în imen- 
V sa Rusie, plină de atâtea 


surprize, este întreruptă o- 
dată cu revoluţia din Octombrie. 
Ceeace sa mai scris sub regimul 
bolşevic, regim de prăbuşire a 
frumuseţilor morale din om, 
poartă pecetia propagandei odi- 
oase și a minciunei patronate de 
Kremlin și G.P.U. 

Doar scriitorii din exil au mai 
încercat să continue linia glo- 
rioasă a epicei lui Dostoewski şi 
'Turgheniev. 

Douăzeci de ani de înăbușire 
a creaţiei, de reducere la bro- 
şura de tălmăcire marxistă și 
prospectul expozițiilor organizate 
din amăgirile comuniste, au îm- 
piedicat scrisul liber, fără de 
care nu poate ființa nicio artă. 


n Italia va fi comemorat tri- 
centenarul lui Galileu. Auto- 
rul cărţii Sidereus Nuncius, 

vestind descoperirile cereşti 
care aduceau o nouă viziune a 
spațiului şi a universului, s'a 
ridicat împotriva peripatecieni- 
lor, dar a slăvit totuși postula- 
tele, verificate de «el însuși, 
din opera lui Aristotel. Culti- 
vator al metodei experimen- 
tale din știință, gândirea sa 


slăvește totuşi logica şi înspi- 
ratele adevăruri din cărţile lui 
Aristoteles. Tradiţia și progre- 
sul pe Enlănţuesc într'o per- 
fectă armonie. 


ammes,  Virgiliul francez“, 

așa a definit, într'una din 

scurtele şi strălucitele sale 
portrete, Nicolae lorga, pe cân- 
tărețul vieţii patriarhale şi al 
bucuriilor țarinei: Francis Jam- 
mes : 





Dar pioasa evocare a umbre- 
lor din poemul lui Virgiliu creşte 
şi capătă o aureolă paradisiacă 
în calma şi dulcea operă poetică 
a cântăreţului francez: 

Și când voi merge, Doamne, spre 
ITine, atâta cer: 

Să fie sărbătoare pe câmp, ca şi 
[pe cer. 

Aceasta și acolo, e singur dorul 
[meu. 





drumul să fie 

[cum îl vreu: 

stele se văd şi 
Iziua mare. 


e pildă mai mare de con- 
ştiinţă că  trăeşte lângă 


principele poeziei  româ- 
neşti, decât mărturisirea făcută 
de Creangă, într'o însemnare pe 
un vechiu manual de geografi: 
„Dăruită mie de d. Mihail 
Eminescu, eminentul scriitor și 
cel mai mare poet al Românilor. 
1878“. 


Dores. atât: ca 


Spre raiul unde 


devărul poate să nu fie 

câte odată  verosimil“. 

Este un principiu al' ar- 
tei poetice 'din epoca strălucită 
a clasicismului francez, Ro- 
mantismul răstoarnă în totul 
iegea ide fier a «esteticei clasi- 
ce, așa că în materie de artă 
nu rămâne nimic care să nu 
fie elastic, supus libertăţii de 
exprimare. Cu singura condi- 
ție, însă, ca libertatea să aibă 
foarte aproape, susținător şi 
călăuză, talentul dacă nu ge- 
niul adevărat, transformator 
al lumii fizice, precum şi a ce” 
lei sufletești. 

N. C. 


APARE SĂPTĂMÂNAL 
PREŢUL 5 LEI 








II 


Am ajuns să constat că sunt ca- 
pabil să am pentru toate lucrurile şi 
toate întâmplările — cea mai tragică 
indiferenţă. 

Fireşte că adeseori o mare dezor- 
dine interioară mă turbură, dar de 
câteori renunţ la viața mea perso- 
nală şi mă extind spre îndepărtate 
iluzii, o supremă gravitate a desii- 
nului meu scandalizat mă obligă să 
devin eu însumi ridicol și în acelaș 
timp să ridiculizez acest extraordi- 
nar ansamblu de violențe şi mizerii, 
pe care ni le serveşte atât de ara- 
tuit r&zboiul. Dealtfel, calmul și im- 
partinenia, cu care privesc propria 
mea înălțare deasupra morţii  for- 
mează obiectul celei mai  cuprinză- 
toare şi iucide judecăţi. Căci răz- 
boiul nu tolerează conformismul sau 
fidelitatea arzătoare pentru propria 
ta existenţă. Războiul îţi implică 
moartea, iar dacă eşii laş — îţi con- 
damnă laşităţile şi în acelaş timp le 
anulează, pentrucă atât de sirâns te 
leagă de viața asta fulgerătoare — 
că nu poţi fi decât un simplu soldai 
egal cu celălalt, adaptat unei sin- 
gure conștiințe: aceea a comandan- 
tului, 

Războiul nu cunoaşte individuali- 
lăţi, nu aprobă evadări unice. Răz- 
boiul nu poate impune decât foria 
unei masse. 

Deuceea plotonul 2 a devenit atât 
de omogen şi cuplat în jurul meu, 
atât de mult s'a agăţat! de ființa 
mea — că mi-i teamă să nu cad 
tocmai din cauza dependenţei lor. 
Am crezut odată că pot fi indiferent 
față de vieţile lor, că pot ridiculiza 
cele mai grave alarme ale lor în 
iața morţii. Dar trebue să recunosc 
că nu din milă m'am dăruit solda- 
ților mei, nici din spirit de solidari- 
tate în faţa morţii. Prima dată, când 
cinicul om de eri a devenit astăzi 
servul altora. Totuşi, orgoliul meu a 
triumfat. Pentrucă am curajul să a- 





CELE 
DOUĂ RUSII 


Cine a citit cu atenţie pe Dos- 
stoiewski, cine sa lăsat pătruns 
de sensul ontologic al romanelor 
sale, cine a catalogatţ și a me- 
ditat asupra eroilor lui, acela 
își va fi dat seama de existenţa 
celor două Rusii: una pravos- 
lavnică şi veche, alta nihilistă 
şi de dată mai recentă. 

Procesu] își are punctul de 
pleare în reformele lui Petru 
cel Mare. Vroind să europenize- 
ze Rusia, Petru cel Mare intro- 
duse legi, a] căror substrat spiri- 
tual nu avea nicio legătură cu 
structura etnică a firii ruseşti. 
O nepotrivire de fond, menită 
să aibă urmări dintre cele mai 
catastrofale. Iniradevăr, înce 
pând cu secolul al XIX-lea, în- 
treaga istorie politică a Rusiei e 
plină de atentate. Rând pe rână 
căzură : generali, miniștri, țari, 
culminână cu asasinarea nefe- 
ricitului Nicolaie II Exact cum 
profetizase unul din eroii lui 
Dostoiewski : „sfânta noastră 
Rusie va trece printr'o baie de 
sânge“, Această baie de sânge 
își va găsi culminarea în revo- 
luţia din 1917. i 

Ce însemnau cele două Rusii 
și 'ce categorii sotiale cuprin- 
deau ele ? 

Rusia pravoslavnică era, ceea- 
ce va, fi şi cea de mâine: o țară 
liniştită, cu respectul proprie- 
tății şi creştină, Cealaltă ; o a- 
valanşă revoluționară, anarhi- 
că şi atee. Prima era constitui- 
tă din ţărani, baza sănătoasă 
a fiecărui popor, din preoţi și 
din proprietari ; a doua, din 
massa înstrăinaţilor, adică a ce- 
lor adăpaţi la cultura euro- 
pană. Numărul acestora din 
urmă va, creşte mereu. 

La ei se va referi Pușkin în 
Eugeniu Oneghin, Gogol în Su- 
fete moarte și Dostoiewski in 
romanele sale, Ei se vor simți 
în ţara lor ca nişte invitaţi... 

După instalarea regimului 
bolșevic, de aşteptat ar fi fost 
ca una din cele două Rusii să 
dispară, Ele au continuat să 
trăiască însă amândouă. Răz- 
boiul actual mi-a permis să ve- 
rifie Iuerurile la faţa locului. 
Cum reci Nistrui, descoperi sate 
și ţărani, asupra cărora comu- 
nismul nu a avuţ nicio influen- 
ță. Nam văzut Rusia până în 
vara acestui an, O cunoşteam 
numai din scris, şi din cărţile 
cetite reuşisem să-mi fac o ima- 
gină despre ea. Ca spirit, pă- 
tura de jos a rămas aceeaş. Bol- 
şevismul nu i-a alterat vechiul 
fond. Rusia  pravoslavnică a 
trăit înainte, Ceeace înseamnă 
că e o realitate vie. De fapt 
unica realitațe, fiindcă cealaltă, 
deşi veche de un secol, e ca un 
fum în aer : n'a atins niciodată 
pământul Rusiei. Vremea răs- 
pândirii ei a sosit, 

VLADIMIR DOGARU 


ANUL LL e Nr. 40 
ABATA 27 Septembrie 1941 





de LAURENȚIU FULGA 


firm: pot să dau peste cap destinele 
celor 42 de soldaţi ai mei, pot să 
gravitez sensul divinității mai ală- 
turi de adevărata lor moarte, 

N'am fost niciodată fatalist. Dar 
nu se poate prăbuși om din plotonal 
meu, dacă nu m'am luptat eu mai 
întâiu cu soarta lui. Intrebaţi pe fie- 
care ofiţer, şi dacă are conştiinţă, 
nu poate răspunde decât așa. 

Cândvă pe străzile Cupitalei, sfi- 
dam convențiile şi burghezia, râdeari 
cu hohote de toate dramele stupide 
de acolo. Şi nimeni nu mi-a înfrânt 
această amară bucurie a celui mai 
independent om din lume. Aici, pe 
îmi place 
Şi credeţi 
încă  re- 


cel mai răsăritean front, 
să sfidez însuşi Destinul. 
c'am să mor, când n'am 
ales când 
până la 
câteodată, 
străluceşte 


mușcări de viață şi mai 
vreau să trăesc victoria 
sfârşit? Pe dracul Simt 
cât de arzătoare îmi 

steaua. 

Deaceea sunt fericit că mai pot 
visa încă la celălalt zori de zi. 

Mi-a venit ordin să fac o  recu- 
noaştere peste Nistru, în sectorul o- 
rașului I., spre miezul nopţii. Ploto- 
nul 2 a primit acest ordin cu puţină 
îndoială. Nimeni nu ştie ce ne poate 
aştepta.  Bărcile sunt întradevăr 
foarte comode. In liniştea de spaimă 
şi beznă, nu s'aude decât clipocitul 
lopeţilor de mână precum şi aceste 
înfiorate inimi, care participă exas- 
perant la noua aventură. Cu fiecare 
val mai înspre Rusia — ne cuprinde 
o formidabilă foame a neaşteptatului 
şi a surprizei. Celular ne uimește a- 
ceastă împingere spre neprevăzut. 


Ajungem. Primii pași pe pământul 


nesfârşitei Rusii. N'avem niciun 
sentiment aparte. Căutăm deosebiri 
imediate între pământul nostru şi 


cestălalt. Nu constatăm decât atât: 
pământul nu ne domină (cum ar fi 
normal, pentrucă e strein), pământul 
se dovedeşte a avea dimpotrivă un 
caracter universal geografic. Busole- 
le arată clar: spre răsărit, şi Răsă- 
rital acesta se întinde până în Urali. 


3 Para 
Dorim cu o nebunie a sângelui intă- 


rîtat să mergem înainte. Şi ce curios- 
în clipa imediată, ne este dor de Ţară. 
Un dor complex şi simptomatic. Un 
dor mizerabil şi adânc impregnat în 
carne. lar în conștiințele noastre se 
încrucişează două structuri variate : 
ideia unei  geografii terminate = 
Nistrul, și ideia unei alte istorii = 
invadarea Rusiei de către soldații 
români. Ni se pare a fi formidabilă 


această forță ocultă, care  prelun- 
geşte Europa prin noi. 
Urmează câteva zile de linişte. 


Carnetul meu din timpul acela a În- 
semnat multe deşerte neliniști. Sunt 
mai ales ceasurile de inconsecvență, 
orele de incertitudine cu tine însuji. 
Când asiști nepăsător la această 
trecere a timpului, la 'această viaţă 
majoră care deabia ne mai bagă în 
seamă emoţiile și disperările. Ne-am 
învăţat însă cuminte să ignorâm tot. 
Ne convertim la cea mai supremă 
pdligie a aşteptării. Aşteptăm som- 
nul, aşteptăm moartea sau poate aș 
teptăm să ne mai sălbăticim puţin 
sângele. 

De eri se prepară pătrunderea ce- 
lei dintâi linii de cazemate. 

„Şi iată-ne din nou, găsindu-ne ne- 
contenit în contact imediat cu moar- 
tea, vis-ă-vis de moarte, cum îi plă- 
cea lui Petre N. lon să spună. Asta 
e o certitudine atât de perfectă, în- 


cât niciun alt echilibru nu se mai 
poate fixa între vieţile noastre şi 
Destin. Mi-am întrebat un soldat, 


dacă îi este frică de moarte. A a 
bucnit în râs. Prin cuvinte nar 
fi spus nimic, dar ce poate fi 
mai just răspuns decât acesta, prin 
care se manifestă existența lui bio- 
logică? 

Am încercat odată să-mi verific 

convulsiile spiritului, reacţiunile iui 
majore față de  trufia cărnii. și 
mi-am, dat seama că numai în somn, 
mai avem spirit. Atunci când trupu- 
rile își anulează orice eşire în afară, 
când nu se mai concentrează peniru 
continuarea trăirii, ci constrâng spi- 
ritul să umple golurile din vis. 
Și nu ne-am mirat, când într'o dimi- 
neaţă (după ce noi îl crezusem mort 
sau prizonier)  caporalul Stancu R. 
lon a reapărut în poziţia noastră şi 
atât a ţipat: Trăesc, băeţi— şi avea 
doar o rană deschisă la omoplat. 

Numai așa îmi explic dece e alât 
de groaznică trezirea din somn. De 
câte ori ne-am aşteptat să ne treziti 


altundeva: într'un pat somptuos sau 
aiurea lângă o femee, ori pur, şi 
simplu pe un câmp în care să cânte 
privighetorile în locul tunurilor. 





(urmare în pag. 3-a) 


Şi 


| 
|a 


2 


TEATRUL NAȚIONAL: VLAI- 


1 


CU VODĂ dramă în 5 acte de 
ALEXANDRU DAVILLA 


După ce timp de aproape 
un an intreg, actorii Teatruuui 
Naţional au tost siliţi de împre- 
jurări, să joace în sala, unui tea_ 
tru particular, pe o scenă care 
nu permitea montări prea boga- 
te sau figuraţii prea numeroase, 
anul acesta, noua stagiune se 
inaugurează în clădirea veche a 
Teatrului Naţional, lucru . pe 
care îl însemnăm aici cu bucu- 
rie, 

Pe stena vastă a Teatrului 
Naţional suntem convinşi că 
toaţe lacunele ţrecutei stagiuni 
vor fi înlăturate. 

Prima dovadă am avuto la 
deschiderea stagiunii, când re- 
luarea piesei Vlaicu Vodă, care 
cerea o numeroasă figuraţie sa 
desfășurat în cele mai bune con- 
diţii, 

S'au împlinit anul acesta 39 
de ani dela premiera străuilzi- 
toame a piesei lui Davilla: „Vlai- 
cu Vodă“. 

Ne aflăm, incontestabil, în fa- 
ţa. celu; mai reuşite drame isto- 
rice românești, 

Această afirmaţie, poate să 
fie dovedită chiar citându-se 
scandalul care-a avut 102 câţiva 
ani, după premiera piesei, 

O piesă slabă, o piesă lipsită 
de semnificaţie, trece neobser- 
vată şi, în orice caz, nu dă naş- 
tere la scandaluri ca azela iscat 
în jurul lui „Vlaicu-Vodă“, 

Invidioşii au afirmat, nici mai 
mut, nici ma; puţin, că piesa 
War fi de Daviila, ci că ea sar 
datcmi lui Odobescu. 

Puţinii cari cunoşteau condi- 
țiile în cari a fost scrisă piesa 
lui Davilla — printre aceştia 
poate fi numărat şi Caragiale— 
sau ridicat cu hotărâre îinpo- 
triva acestor infame afirmații, 
şi lucrurile au fost lămurite pes- 
te câtva timp, 

Nu este aceasta singura ne- 
dreptate ce i s'a făcut lui Da- 
villa, 

In timpul cât el a fost direc- 
tor al Teatrului Naţional, între 
anii 1905 și 1907, când i-a urmat 
Ja conducere Pompiliu Eliad, a 
avut curajul să înlăture din re- 
pertoriul  Teatrulu;  Naţlonal, 
toate meloăramele eftine care 
nu puteau aduce nici-un: folos 
spectatorilor Era normal deri, 
ca el să-şi găsească dușmani în 
oamenii cu vederi strâmţe, 

Graţie lui, teatrul a fost scu- 
tit de piese de calitate dubioasă 
ca „Ucigaşul“, sau „Carșetoa- 
rea“, despre care Mihai Emines- 
cu, spunea următoarele în „Cu- 
rierul din Iași“, din 5 Decem- 
brie 1836: „Ce roman de man- 
sardă a slujit drept pian acestei 
drame, în unele părţi de-adrep- 
tul respingătoare ? Nici un ca- 
racter natural deia început pâ- 
nă la sfârşit“, 

Astiel de piese erau pe gustul 
spectatorului de atunci, De ast- 
fel de gusturi i-a desvăţat Da- 
villa, , N a a 

Intorcându-ne la piesa sa, 
„Vlairu Vodă“, ne vom afla în 
faa unei opere atât de discuţa- 
te de întreaga critică literară, 
încât nu prea vedem ce lucru 
nou putem spune noi, 

Ne vom arăta, însă, admira- 
ţia în fața actualităţii de care 
piesa a dat dovadă, după 39 de 
ani dela prima ei reprezentare, 

In tirada spătarului Drago- 
mir, am întâinit atţâtea fraze, a- 
tâtea gânduri cari nu sunt alt- 
ceva decâţ gândurile noastre 
actuale, idealurile noastre de 
astăzi. 

Tot aşa după cum Vlaicu Vo- 
dă, aste! cum îl prezintă Da- 
villa este voevodul, care, în ciu- 
da uneltirilor unei mame vi- 
trege de al; neam, şi de aseme- 
nea în ciuda  neincrederii pe 
care i.o arață boerii săi, cu- 
noaște totuşi păsurile ţării sale 
și mai ales ale poporuiui și știe 
până 1a urmă să le satisfacă, 

Rolul lui Vlaicu Vodă a fost 
interpretat la premiera piesei, 
în ziua de 12 Februarie 1902 de 
C. Nottara, Mai ţârziu i-a fost 
increaințat lui Aristide Demae- 
triaa, iar la Cluj, lui Zaharia 
Bârsan, 

Ne amintim să fi văzuţ piesa, 
acum vreo 10 ani, tot în inter- 
pretarea domnului Calboreanu, 


* 


Cronica dramatică 


Așa că nu putem face nici-o 
comparație, Sunim convinşi, că 
dânsul este la inalţimea prede- 
cesoruor sal, Remartăm în chip 
special ţrecerea uşoară, neşarja- 
tă, pe care ştie so facă domnul 
Calboreanu, deia. stăiile de umi- 
linţă, din taţa Doamnei Clara, 
la, acelea Qe hotărită bărbâţie, 
din fața boerilor, 

Nu putem deloc pricepe, însă, 
ce l-a determinat pe domnul 
Bumbești sâ-l distribue pe dom- 
nul Mihai Popescu în colul lui 
Mrcea Basarab,  Nu-j negăm 
domnului Mihai Popescu ţalen- 
tul pentru dramele moderne. Ne 
amintim să-l fi admirat, mai 
de muit, în „Medaliile bătrânei“, 
şi mai de curând, după întoarce- 
rea sa dela Viena, în „Calul 
năsădrăvan'“, alături de doamna 
Filotti, 

Insă cu accentul său străin, 
cu şcoala sa spetitic germană, 
dânsui n'are ce căuta înir'o pie- 
să istorică românească, Felul 
cum l-a interpretat pe Mircea, 
ne-a făcut să ne gândim la Moor, 
din „Hoţii“, rol interpretat anul 
trecut, la Teatrul Comoedia, Şi 
aceasta nu este o notă bună 
pentru domnul Mihai Popescu, 

Regretăm sincer că nu i-am 
văzuţ în acelaș rol pe Aristide 
Demetriad, creatorul rolului, sau 
pe Tony Buianara, interpretul 
de mai țârziu, Domnul Demetru, 
pe care l-am văzut atum Yreo 
10 ani în acelas roi, ceia şi dân- 
sul prea departe de intenţiile 
autorului. Rol în sine este cel 
mai puţin conturaţ rol al piesei, 
cu multe contradicți, amintin- 
du-se unele personagii din dra- 
mele romantice ale lui Victor 
Hugo. ȘI 

Doamna Agepsina Maciy, in 
xolul Doamnei Ciara, interpre- 
tat pe vremuri de Agata Barses- 
cu şi apoi de doamna, Demetriad, 


„a isbutit să redea just toate stă- 


rile sufletești ale acestei femei 
cu suflet înveninat, 

Un element exceient s'a dove- 
dit a fi domnul Demetriad în 
rolul lui Paia, căruia, a știut să-i 
dea dubiul aspett de copil visă- 
tor şi de eriminat precoce, 

Rolul  spătamului  Dragonir 
este un rol mare pe care talen- 
tui lui V. Cernat şi mai pe ur- 
mă, cel al lui Iancu Petrescu au 
situt să-l facă celebru. Domnui 
Dragoman în acelaș rol a de- 
pitat cu multă căldură tirada 
din actul IV, smulgând multe 
aplauze, S'a remarcat totuși în 
jocul său o foarte uşoară stân- 
găcie, normală la un actor tă- 
năr, distribuit 1a deschiderea 
stagiunsi întrun rol de câpe- 
tenie. , 

Doamna Lilly Carandino a 
găsit accente diuoase în rolul 
Ancăi, | 

Domnii  Gingulescu, Ulmeni, 
Brancomir, Ion Ilie Ion (în To- 
Jul iui Rumân Grue, pe care 
domnul Bumbești, a avut proas- 
ta inspiraţie să-l aşeze prea de- 
parte de vosvod) şi alții au con- 
tribuit Ja succesul dobândit de 
această „deschidere de sta- 
giune“, 


TEATRUL „COMEDIA“: PROS- 
TUL DIN BAE: FARSA IN 
3 ACTE DE FRIESE ȘI FELMAN 


S'a vorbit în destule rân- 
duri despre orele de distrac- 
ție pe cari trebue să le ofere 
teatrele, spectatorilor în a- 
ceste vremuri de încordare 
a nervilor. Cum sar spune, 
s'a găsit în sfârșit, o motivare 
a prezentării diverselor farse 
pe câteva din scenele bucu= 
reştene. 

Tot e bine. Inaintţe vreme, 
directorii teatrelor nici nu 
căutau măcar să explice ne- 
cesitatea acestor atât de mult 
căutate farse. 

Prezentau oamenii farse 
pentru simplul motiv că ele 
aduceau mulţ public în sală 
Si mulţi bani la cassă. Acum 





Note teatrale 


INTÂIA BIRUINȚĂ 


a stagiunei teatrale, a îost uuce- 
rită Miercuri seara cu piesa d-lui 
Andrei Corteanu „COPIII PĂ- 
MÂNTULUI”, jucată la Studioul 
Teatrului Naţional. 

Anticipând obicinuita dare de 
seamă a cronicarului nostru dra- 
matic, ne grăbim să consemnăm 
această biruință care va provoca, 
desigur, nenumărate discuţii, în 
convingerea că Teatrul Românesc 
mare de câștigat nimic dela pis- 
șele consumate comod, în căldu- 
ra fotoiiilor pluşate, de cari nu-şi 
mai aminteşte nimeni a doua 
zi după spectacol. 





DIE i 


impotriva  „oportuniștilor” de 
totdeauna, cari încearcă să dis- 
cute „oportunitatea” reprezentării 
acestei piese, în împrejurăriie 
actuale, autorul aduce un argu- 
ment unic: ADEVARUL. 


Impotriva celor ce se prefac a 
nu cunoaşte ucest adevăr, sau a 


ceior pe carc-i supără cruzimea 
cu care e înfățișat, autorul pre- 
zintă — chiar în programul tea- 
trului — un act de stare civilă 
prin care se Govodeşte îndreptă- 
ți să-şi spue cuvântul, 

E drept că d. Andrei Corteanu, 
fiu de preot, născut într'un sat 
din Moldova, nu-şi  idealizează 
personagiile, 

D-sa află, la vârsta înțelepciu- 
nii, curasiul să smulgă toate 
straele sub care se ascunde răul. 
ca să ni-l desvălue întreg şi ca 
să-i putem afla leacul 

Acest act de curagiu, ar justi- 
fica singur reprezentarea piese. 
„Copiii pământului” pe scena o- 
ticială a unui stat care încearcă 
să se lepede azi de toate păcatele 
lrecutului. 

Dar piesa d-lui Corteanu -- 
dincolo de funcţia socială ce în- 
Geplineşte — aduce şi mărturia 
unei autentice  vocaţii de autor 
dramatic. 

Lucrând pe două registre dife- 
rite, cu o intuiţie scenică nedes- 
minţită până la ultima lăsare de 
cortină, autorul ne uimeşe, ne 
turbură, ne zgudue, ne face să 
râdem şi ne smulge aplauze la 
scenă deschisă, cu surprinzătoa- 
re virtuositate. 


Regia d-lui Ion Sahighian, a- 





s'au schimbat lucrurile. Nervii 
oamenilor trebuese menajaţi 
și pentru asta Vasiliu Birlic 
prezintă piesa  „Prostul din 
bae”. Ce să-i faci? E și asta 
o explicație. . 

Intrun timp, remarcasem 
la ultimeie farse ce se prezen- 
taseră, o oarecare silinţă a au= 
torilor de a ameliora acest 
foarte uşor gen de specta- 
cole. 

Pe semne, însă, că publicul 
privea cu oarecare melanco- 
lie regret această primenire 
a farselor. Așa se poate ex= 


-plica entuziasmul şi hohotele 


de râs cu care a fost primită 
premiera clasicei farse cu ţot 
atât de clasice titlu: „Prostul 
din bae”. 

Vă mai aduceţi aminte de 
prima piesă a teatrului Vesel: 
Birlic. 

Nu lipsea din piesă nici-un 
element obișnuit al farselor: 
echivocul era pus la loc de 
cinste. Exista, de asemenea, 
şi scena din pat, tot așa cum, 
timp de un act întreg, o ac- 
triţă juca doar în combinezon. 

Ei bine, în „Prostul din bae” 
intâlniim toate aceste elemen- 
te speculate la maximum. E- 
roii sunt în fond oameni cin- 
stiți — ce să-i faci? autorii 
sunt moraliști — pe cari, doar 
gafa unuia, dintre ei îi face să 
apară ia un moment dat sub 
aspectul unor teribil de păcă- 
toşi. indivizi. Cele 3 acte ale 
piesei, în cari lucrurile se în- 
curcă şi se descurcă după bu- 
nul plac a! autorului, dau pri- 
lej doamnei Nora Piacentini 
să ne arate că are un combi- 
nezon de culoare neagră, 
domnișoarei Virginica Popes- 
cu, să se desbrace în dosui 
unui paravan — nu găsim de 
prea bun gust trouvailieui re- 
gisorului de a pune pe o mă- 
suţă alăturată  paravanului 
cioragii și alie obiecte vesti- 
mențţare, dând ocazia vedetei 
să întindă o mână albă pen- 
tru a le lua de-acolo. — dom- 
nului Vasiliu Birlic să apară 
pe jumătate gol, cu un turban 
în cap, iar domnului Fotino să 
se îmbrace într'o hilară pija- 
ma cu pătrăţele. 








PREISTORICE 


UNIVERSUL? LITERAR 


de TRAIAN LALESCU 


Dintre toate personagiile ce 
se agită fără rost pe scenă, 
doar la Robinson Crusoe, în- 
terpretat de domnul Mişu Fo- 
tino, întâlnim o oarecare notă 
de umanitate, care se dato.- 
rează mai mult jocului inter- 
pretului, decât intenţiei auto- 
rului. 

Ceielalte personagii ? Am 
mai spus-o: niște simple pă- 
puși în mâinile unor autori 
capricioşi. 

O echipă de actori speciali- 
zaţi în farse a isbutit să dis- 
treze publicul de-alungul ce-= 
lor 3 acte. 


Astfel, domnul Grigore Ya- 
siliu Birlic a avut la îndemă.- 
nă un rol, ca să=i spunem 
așa : gras, care i-a dat ocazia 
să, se învârte ca un titirez, să 
scoată efecte din orice ropuică 
şi chiar, ia sfârșitul actului 
II. să se vâre chiar sub pat... 
Așa că domnul Vasiliu Birlic 
poate să fie multumii. Inter- 
pretul idea! al farselor a avut 
un rol ideal de farsă, 

Domnul Ion Taliaru a im- 
prumutat tot talentul său. ro= 
iului de sot, bonhomme intrat 
într'o serie ce încurcături. 

Am remarcat la doamna 
Nora  Piacentini, oarecare 
stinghereală în actul îl, 
tunci când a fost silita să joa- 
ce în combinezon. moă uni- 
forma de seolăriță pe care o 


a 
[2 


put 


ARBITRUL ELEGANŢEI 





pe 
CEA UL 0th 








purta în piesa „Fetiţa ta”, e 
explicabilă ușoara jenă în 
fața costumului sumar din 
actul II a „Prostului din 
bae”. Felul cum dân:a a in= 
terpretat acest rol de farsă, a 
fost fără cusur. Dar ne amin- 
tim să o fi aplaudat cândva 
în piese ceva mai serioase, 
cura ar fi acel minunaţt „Măr- 
geluș” al regretatului A de 
Hertz. Şi -- de ce nam măr- 
turisi-0? — aşteptăm cu re 
răbdare ocazia s'o putem ve- 
Gea întrun rol asemănător. 

Doamna Angela Mateescu, 
oarecum ștearsă îaţă, de ccei- 
„alţi interpreţi. 

Domnișoara Virginica Po- 
pescu, întrebuințată atâta 
timp în revistă, ne-a dovedit 
în primul act că are certe ca- 
lităţi pentru comedie. 

Celelalte două acte, pornite 
pe panta periculoasă a farsei, 
nu i-au permis să ne arate 
prea multe „calități” (afară 
de un superb deshabille din 
inceputul actului II şi o toa- 
leță orbitoare din actul III). 

Domnii Mircea Septilici 
un june prim, lucrat pe calna 
podul obișnuit —şi Niculescu 
Buzău — întrun rol episodic 
ie comisar — au fost în nota 
spectacolului, 

Domnișoara Lulu Popescu 
a, fost amuzantă în rolul unei 
servitoare despre care mai 
mult s'a vorbit decât am tă- 
zut-o pe scenă. 

Excelente decorurile iscăli- 
te de doamna Celia, Voinescu 
si domnul Vasiliu Falii — mi 
se pare. fratele domnului Va= 
siliu Birlic. 

Inainte de a isprăvi vom da, 
un amănunt pentru a carac- 
toriza atmosfera generală a 
„Prostului cin bae”. 

La un moment dat, apare 
în casa unuia qinire eroi, un 
fel da dansatoare în căutare 
de soţ legitim. Ea explică ast- 
fel prezența sa în acea, casă: 
o telegrarnă primită după ple- 
carea amarntului său, îi arăta» 
se unde sa refugiat acesta. 

Ei bina : avem impresia Că 
aces. amănunt este cu desă- 
vârşire inutil. Putea, să decla,- 
re blonda jună că degetul ce. 
mie î-a indicat noua adresă a 
iubitului. Şi publicul ar îi cre» 
zut. Fiindcă oamenii nu cer 
explicaţii. atunci când asistă 
la, farse. Vor doar să se amu- 
ze, Si am imoresia că sau a- 
muzat din plin, ia acest „Prost 
din bae”! 


Îi 






E aut 
Fo : 





— Dece ţi-ai pus coadă de frunze? 
— Lansez ţinuta de ceremonie: fracul. 





tentă la toate nuanțele, folosește 
un mănunchiu de interpreți bine 
aleși. 

intre aceștia, d-ra Eliza Petra- 
cuescu, o tânără actriţă a Tea- 
trului Naţional din Iași, aduce 
vibrația unui temperament ex- 
cepțional 


Firavă la trup, cu chipul na- 
infrumuseţat decât de transfigu- 
rările personagiului ce întăţişea- 
ză, d-ra Petrăchescu se impune 
atenţiei publicului, tocmai prin 
lipsa de ostentație cu care se pre- 
zintă. Jocul său nu ia nici o clipă 
aspectul unui  simulacru: e o 
trăire comunicativă şi impresio- 
nantă în care se simte dogoarea 
unei sensibilități de adevărat Co- 
pil al pământului. Fiindcă d-ra 


Lua 


Petrăchescu izbuieşte să tie ţă 
rancă, fără nici un efort aparent 
şi fără nici un sunet fals. 

Deschiderea studioului, prile- 
jueşte, astfel, două debuturi fe- 
ricite, în cuprinsul unui singu: 
spectacol. 

D. Liviu Rebreanu are cuvânt 
să fie mulţumit și poate fi sisur 
că actul d-sale de curagiu, vădii 
în reprezentarea unci piese care 
angajează mai mult răspunderea 
directorului, decât răspunderea 
autorului — ca şi în atribuirea 
unui rol atât de dificil, unei ti- 
nere actriţe necunoscute până ieri 
la Bucureşti—află prețuirea cu- 
venită, oriunde este bunăcredin- 
ță, dragoste şi grije pentru viito- 
rul teatrului românesc. 





TEATRUL LIGII CULTURALE 


trecut anul acesta sub oblăduirea 
primăriei municipiului București, 
după o activitate neîntreruptă d> 
şease ani— în care timp a for- 
mat cadre noi de spectatori și a 
prilejuit afirmarea unor actori 
prețuiți azi pe scenele principale 
din Cauitulă, va adăposti — se 
pare — în stagiunea aceasta com- 
pania teatrală „Regina Maria”, 
invitată să cedeze sala depe cheiu 
Operei Române. 

Dacă sporul de prestigiu adus 
scenei ctitorite de Profesorul Ni- 
colae Iorga, prin prezența soţilor 
Bulandra şi a d-lor Maximilian 
şi Storin, pe afișul Teatrului Mu- 
micipal, este indiscutabil nu 
sc poate nega faptul că probabila 


27 Septembrie 1941 








Ecranul 


CINEMA TRIANON : 
Submarinele atacă 


Regisorul Gunther Rittau a- 
sigurându-şi pentru realizarea 
acestui film concursul marinei 
de războiu germane a izbutit 
să ne redea o documentare su- 
perioară multora din cele vi- 
zionate în ultimul timp. 

„Filmele de actualitate” ce 
ne-au fost prezentate erau lua- 
te de cele mai multe ori din 
viața sbuciumată a aviatorilor, 
cu impresioanantele lupte ae- 
riene, în text. 

Lupte pe care le vedem însă, 
în majoritatea jurnalelor  so- 
nor, 

Una dim marile, calități ale 
filmului prezentat de Cinema 
Trianon, este desigur această 
digresiume marină ce ține în- 
cordală atenția spectatorului 
doritor de a-şi da seama şi de 
felul cum se dă o luptă nu- 
vală. Mai ales, că majoritatea 


——. 


Cronica 








TRECUTUL STAVILA PRE- 
ZENTULUI - 


Nu ne gândim să pretindem, 
Cum âr putea face să se creadă 
Subiectu! formulat de titlu, la o 
contestare a dreptului firesc pe 
care trecutul creaţiei muzicale, 
temelie şi avuţ fundamental al 
acestei arte, trebue să-l aibă şi 
păstreze în toate tăgaşurile de 
viată şi manifestare ale muzicii. 

Nu ne vom putea lipsi nicio- 
dată decât în detrimentul înţe- 
legerii şi bucuriilor noastre spi- 
rituale de patetismnul de înaltă 
umanitate a lui Becihoven, de 
transiparenţele revelatoare ale 
divineler isvoare, pe 


vin vecie _re- 
născânde, ale celui mai pur 
dinire trimişii muzicii pe pă- 


mâni!, Mozart, de Lot ceace în- 
seamnă artă, cugetare şi dor 
transfizurant al tonurilor în ză- 
mislirile neperitoare ale lui Bach, 
Schumann, Debussy, Ravel şi a- 
tâtor mari înaintaşi şi inspirați 
ai muzicii de totdeauna. 

Esenţialitatea însăşi a operii 
lor ne apropie de ei, precum va 
apropia și oamenii de mâine, to- 
pind în iradierea lor pentru tot- 
deauna actuată, strânsorile anilor, 

Ne intoarcem şi vom reveni 
de accea, ca la locuri de închi- 
nare, către aceste supreme înăl- 
țări omeneşti, i 

Dar, în umbra marilor cate- 
drale zidile muzicii de acei ce 
i-au consacrat cei dintâi gioria 
și harurile numai ei destinate, 
fândul armoniilor desvăluitoare 
de sufle: nu s'au stins. Ca şi în 
trecut, din vâltoarea căutărilor, 
din pelerinajul către idealuri, din 
mulțimile de mâni ce strâng, în 
înfrigurarea unor arzătoare nă- 
zuinţi. condeiul compozitoresc, se 
ver ridica şi astăzi accente me- 
nife să depăşească generaţiile, 
exprimându-le pe înțelesul! de 
veci al viitorului. 

Tot ca şi altădată, perspectiva 
îngustă a prezentului, răpește 
luciditatea aprecierii, învolbu- 
Tează şi tulbură oglinda judecății 
drepte, în care s'ar trebui ceti 
adevăratul şi definitivul sens al 
exponentilor ui. 

Neincrezători, îi cercetăm în 
grabă sau, mai ales, de fel, şi ne 
întoarcem către trecutul, pe care 
nu mai este nevoie să-l gescope- 
rim singuri, să-l pricepem fără 
prejudecăţi, să-l străbatem pe 
cale croită de propria noastră 
minte. 

O clipă din prezent, cât sar 
isvodi ea de norocoasă, nu poate 
acumula ceeace  îndelungi evo- 





acțiunii se petrece pe un sub- 
marin oportun în undele Ocea- 
nului Atlantic, 

Susmenționatele lupte nava- 
le sunt încadrate într'o frân- 
tură de subiect ale cărui ele- 
mente sunt luate din brutala 
viață de toate zilele. 

Regia, superioară nu numai 
din punct de vedere tehnic, 
reușește să ne redea şi de data 
aceasta minumatul spirit de 
sacrificiu și disciplină încadrat 
în perfecta camaraderie — ca- 
raoteristică soldatului german. 

O revedem pe Ilse Werner 
întrun rol de scurt metraj ală- 
turi de Hans Engelmanm, real 
talent al casei „Tobis” — în 
rolul comandantului submari- 
nului. 

Un film documentar la care 
retrăim acea reală atmosferă 
de război cu care umii dintre 
noi s'a obișnuit. 


ADRIANA NICOARA 





muzicală 


de ROMEO ALEXANDRESCU 


luții au adus drept preamărire 
muzicii. Trecutul va domina deci 
întotdeauna şi prin distanța prin 
care îşi clarifică întreaga ima- 
Bine, şi prin covârșitorul lui con- 
ţinut. Dar, să ne ferim de a ni-l 
face copieşitor. 

Să ne plecăm şi către mărtu- 
riile clipelor, ce trăim, cu interes 
dacă nu cu credinţă, cu dor de 
cercetare dacă nu cu dragoste, 
cu presupunerea dacă nu cu cer- 
titudinea valorii,  amintindu-ne 
cât au greşii de trist, în jurul lui 
Beethoven, lui Wagner, lui De- 
bussy, acei care mau isbutit să le 
descifreze gândul şi sufletul crea- 
tor în muzica lor de atunci. 


Dar, nu este vorba numai de 
a răftui şi a eticheta pe noii ve- 
niți iluștri ai muzicii contempo- 
rane. Este mai ales pornirea pe 
care ar trebui să ne-o simţim, să 
ne-o găsim, de a trăi cât mai plin 
şi expresia prezentului şi reflexul 
epocei noastre însăşi în muzica 
menită s'0 rostească, viitorului, 
Măcar din indemnul de a-i crea 
mijlocirile vii şi calde prielnice 
unor desvoltări; unor expansiuni, 
mai puţin reticente, mai puţin 
osândite înăbuşirii între filele ce 
le cuprind. 

Să nu dispreţuim, dintr'un 
respect rău înţeles al trecutului, 
din teama de nou, dintz'o aţitu- 
dine ce cuprinde forme de sno- 
bism şi  pedanterie, ceeace ne 
poate spune muzica de azi, de 
pretutindeni. Ar fi o condamnare 
cu totul arbitrară şi ar fi nega- 
rea facultăţilor de pătrundere 
spirituală ale generaţiilor  noa- 
stre. Cultul trecutului ţrebue să- 
Şi găsească ecou în împărtășirea 
și din exprimările prezentului, 
continuitatea evoluţiei în chipul 
de a gândi, a simţi şi a grăi mu- 
zica, trebue să fie înțeleasă până 
în clipele noastre. 

A ne-o aminti mai des, ar fi 
un act de dreptate faţă de mu- 
zică şi de înțelepciune faţă de 
locul ce-i păstrăm în noi înşine 
şi căruia nu-i pot fi prielnice o- 
rizonturile limitative. 





mima Oua ORE apte mpa na dt nea ie cca inta PR 


„EU ȘI STALIN” 


este titlul umei reviste în 2 acte 
și 40 de tnblouri, a cărei pre- 
mieră va avea loc în a 2-a jumă- 
tute a lunii Oct. la Teatrul 
„Rozu“, în frunte cu: Niţi Pan- 
tazi, Elisabeta Henţia, Maria Bur- 
bea, Evelina Gruia, Silvia Pan- 
cu, C. Calmuski, etc, 
Jazz: Bibi Alexandrescu. 


bene E ea a ERUPE a p E Pr E aja E CE 


conviețuire a personalului artis- 
tic şi technic din cele două for- 
mații, cu roluri deosebite în viața 
noastră teatrală, va dimbua sim- 
țitor atât numărul spectatorilor 
statornici ui Teatrului „Regina 
Maria” — obicinuiți cu alt con- 
furt — cât şi numărul spectato- 
rilor de până ieri ai Teatrului 
Municipal, 

Socotealu e simplă. 

Cele 8530 de locuri ale Teatru- 
lui „Regina Maria” şi cele 450, 
dle Teatrului Municipal (total 
1300), se vor reduce la 450 locuri 
câte cuprinde sala gin. b-dul Schi- 
tu Măgureanu. Restul de specta- 
tori, va fi, așa dar, pierdut pentru 
«pectacolele ucestor formaţii tea- 
trale fuzionate. 

Iar „fuziunea” în ea însăşi este 
o problemă destul de greu de re- 
zolvat. 

Teatrul Municipal, după o aten- 
tă şi severă selecție, își păstrase 
pentru stagiunea în curs, un nu- 
măr de actori ale căror state de 
serviciu pe scenele principale din 
tară, nu pot fi trecute cu vederea 
în erarhia artistică a teatrului 
proectat. 

Intre aceștia, erau și câteva p- 
lemențe tinere excepțional dotate, 
care-şi văd acum aripile tăiate în 
plin elan de înălțare, 

Ni se spune că d. Liviu Rebrea- 
nu, Da veghea la așezarea Tea- 
trului Municipal pe temelii sănă- 
toase și care să-i asigure o lu- 
minoasă dăinuire. 

Iată pentru ce credem că d-sa 
se va dovedi—şi ca suprem arbi- 
tru al Teatrelor  Românești—a- 


celaș inimos sprijinitor al tinere- 
tului, cum s'a arătat a fi în tea- 
trele ce conduce efectiv. 

Şi suntem siguri că judecata 
d-sale se va întemeia pe CUNOAȘ- 
terea exactă a realităților și nu 
pe informațiile ce îi parvin — 
desigur deformate — de intere- 
sele cari le înspiră în prezent, 

Pe Directorul General al Tea- 
trelor, îl preocupă şi viitorul. 

lată pentru ce d-sa a chemat 
la încercare și întrecere pe toți 
cei tineri, vrednici prin hur, 

lată pentru ce, căutând, d. Re- 
breanu, a găsit pe Eliza Petră- 
chescu la Iași. 

Intre uctorii Teatrului Muni- 
cipal, între cei mui tineri de la 
„Regina Maria”, între cei încă 
necunoscuți, sunt multe elemente 
de care Teatrul Românesc are 
nevoe să-și împrospăteze cadrele 
şi să provoace o nouă atenție în 
public. 





Trebue numai nițică osteneală. 

Se vor găsi destui care să răs- 
plătească pe ostenitor cu bucuria 
unei adevărate revelații 

Noi suntem siguri că afirmația 
aceasta nu se ta dovedi minci- 
noasă și o semnăm cu numele în- 
treg. 


SERGIU DUMITRESCU 


27 Septembrie 194! 


Antonio Beltramelli 


Retipărirea pe care casa edi- 
toare Mondadori din Milano o 
face operei lui Antonio Beltra- 
melli, scriitorul mort atât de 
jânăr, acum zece ani, în plină 
ascensiune artistică, ne  în- 
deamnă să-l trecem aici, în şi“ 
ragul de prezentări a celor mai 
buni prazatari 'ai Italiei de as- 
tăzi, 

Cazul Beltramelli trebue în- 
vederat, deoarece el reprezintă 
un mod le a se scrie în țara 
sa, mod care a fost iniţiat ne- 
greșit de D'Annunzio şi conți” 
nuat până îm ultimul timp. 
Este vorba de romanul şi nu- 
vela lirică, atât de des culti- 
vate în peninsula italică. De 
obiceiu, prozatorul își alege o 
temă foarte simplă, un pretext 
de dragoste, o aventură senti- 
mentală, purtată 
complicații, toate însă  neri= 
dicându-se la grandori epice, 
rămânând numai în albia efu- 
ziunilor lirice, 

Ne gândim, în ceeace pri» 
veşte pe Beltramelli, la roma” 
nele „l'ombra dell mandorlo“, 
la „Fior d'Uliva“ şi chiar la 
atât de mult cititul roman (ul- 
tima ui carte de mare am- 
ploare), intitulat „Il  passo 
dell'ignota“. Regretatul autor 
italian însă ştie, pe lângă pre- 
textele lirice din care îşi al- 
cătuește tema povestirilor, să 
aducă și un material lexical 
foarte interesant, cules din Ro- 
magna, provincia căreia îi a- 
parține prin ființa şi sufetul 
ei, palpitând pe toată proza ce 
a lăsat, 

Din Romagna își alegea su- 
biectele de roman sau nuvelă, 
Romagna a cântat-o în bogatari 
carieră literară, 

Daw ceeace trebue neapărat 
subliniat este faptul că Beltra- 
melli nu era străin de proble= 





prin măi: 


mele psihotogice, de cerebra- 


lismul din primii ani de după 


războiul mondial, Dintr'o ast- 
fel de preocupare a ieșit, fie 
reşte, romanul de satiră poli- 
zică denumit „Cavalerul Mo- 
stardo“. Aici, întrun cadru 
provincial, nelipsit de frămân- 
țările din marile centre, se des- 
făşoară luptele vii, colorate şi 
ridicole în acelaş timp, dintre 
republicani şi socialiști. 

In colecția „Omnibus“, apă- 
rută de curând, sunt cuprinse, 
sub titlul de Toate romanele, 
trei cărți_ ale lui Beltramelii, 
cu aceleași preocupări sociale, 
şi anume: „Oamenii roşii“, 
„Cântecul“ și :amintitul „„Ca- 
valer Mostardo“, 

Sunt atci dramatice evocări 
ale vieţii rurale şi familiare, 
cărora le urmează proza lirică 
şi idilică a acestui variat 
scriitor italian, 

Ceeace ni se pare însă mai 
interesant în opera lui Anto- 
nio Beltramelli este tocmai ca- 
racterul său provincial. Repre- 
zentant al Romagnei, cum spu= 
meam, flacăna spiritului pro- 
vincial iluminează toate poves- 
tirile, fie sociale, fie lirice. 

Coloritul acesta particular 
i-a adus dragoste în țara sa 
din partea cititorilor, şi sub 
acelaș 'aspect trebue cunoscut 
şi în străinătate. Cel puţin 
pentru, două din romanele sale, 
simpatia noastră îi învălue 
amintirea, aducându-l în me” 
reu wie actualitate. Și aceste 
romane sunt Cavalerul Mo- 
stardo, împreună cu cea din 
urmă carte publicată, adică 
Pasul necunoscutei, Intr'o bi- 
bliotecă de literatură îtaliană 
contimporană, ele nu pot să 
lipsească. 


C. N. NEGOIŢĂ 


Dee cei 


Teologism”? 


tUrmare 


teolog Amiel, teolog Remy de 
Gourmont, teologi fraţii Gon- 
court, teoloage (sic!) Maria 
Baskirstschef şi Katherine 
Mansfield, teolog (risum te- 
neatis !) Andrâ Gide. 

Toţi liricii — rapsozi ai 
subiectivității și idolatri ai 
propriului eu — sunt teologi. 

Dimpotrivă, nu «e teolog 
Toma din Aquino, care stă- 
pânește o dialectică aristote- 
lică obiectivă; ce are a face 
că pe doctrina lui se consti- 
tue catholiciamul? Pare pu- 
țin curios, deși «ste o înnain- 
tare firească în teoria Dom- 
nuluj (Cioculescu. 

Dacă a fi teolog, înseamnă 
a „confunda planul artei cu 
acel al aspiraţiei religioase” 
cum pare să lase a se între- 
vedea, din definiţia icontrară 
a Jaicului, criticul emerit, a- 
poi teolog este şi yenerabilul 
Profesor Ioan Nisipeanu, care 
condamna în acelaş laic 
„Curent literar“, în numele 
unei moralități puritane colo- 
rată religios pe Zola, Arghezi, 
ete., ca imorali și sacrilegi. 

Confuzia planurilor este 
ceeac= definește teologismul 
critic, în accepţia d-lui Cio- 
culescu ? 

Avem atunci în România 
mai mulți teologi decât ar fi 
sperat Sfântul Sinod ! 

Incercăm să dibuim poziția 
exactă a d-lui Cioculescu, și 
o găsim pe linia unui strict 
şi feroce „teologism”, în sen- 
sul implicat de Domnia Sa: 

„A-şi face o religie din su- 
biectivitatea sa”, este un pă- 
cat în care cade 1a fel și cri- 
ticul 'ce-și revendică  iaicis- 
mul. Pentrucă este, evident, 
o durere personală a d-sale, 
laicismul. E o pasiune, care-i 
acaparează conştiinţa întoc- 
mai ea în cazul încriminaţilor 
„spiritualiști”. Cât despre in- 


din pag. 1-a) 


tolerenţă, ea este cel puţin 
tot atât de aprigă în exclusi- 
vismele de ordin anti-religios 
și hetero-politie, cât în cele 
vizate neîndurător de d-sa. 

Puțin mai lipsește ca d. 
Cioculescu să înceapă a con- 
funda planul estetic cu cel al 
lipsei de aspirație religioasă. 

Fiindcă, aşa cum se întâm- 
plă întotdeauna în cazul cri- 
ticei militante, a-ţi defini po- 
ziţia prin antţagonism faţă 
de o eroare, înseamnă a îalsi- 
fica atitudinea justă. Feno- 
menul estetic nu se definește 
prin raport ja aspiraţia reli- 
gioasă, sau la  idiosincraziile 
antiluciferice. Fenomenul es- 
tetic se desinteresează de e- 
xistenţa Sau lipsa unei ase- 
menea tendinţe. A căuta cu 
orice preţ „alunecările” spre 
spiritualism ale unuia sau al- 
tuia, înseamnă a practica » 


critică extrinsecă şi extra- 
estetică, de partid. 
Tar acuzaţia de impermeabi- 


litate faţă de „frumosul de 
sensibilitate laică”, a unora 
dintre spiritualiștii ironizaţi 
sub numele de teologi, imper- 
meabilitate în contrast cu 
receptivitatea „Iaicilor” pen- 
tru frumosul de Semnificație 
religioasă „este o concluzie 
firească a acestui fel greșit 
de a pune problema : 

Nu există „frumos laic” și 
„frumos religios”. Coloratura 
afectivă de un tip sau de al- 
tul i-o acordă contemplato- 
rul, care va resimţi, normal, 
după structura sa  proprit€, 
SpiĂeUAlisță ori laică, frumo- 
sul. 

Cu alte cuvinte: laicismul 
şi teologismul nu sunt moduri 
ale fenomenului estetic, ci in- 
joncţiuni subiective, extraes- 
tetice, ale contemplatorului. 


ION FRUNZETTI 





N 


Carnet de războiu 


(Urmare din pag. 1-a) 


Pe una din filele mai vechi ale 
carnetului, găsesc aceste cuvinte al2 
lui Paul Claudet: „On dit toujours 
que la jeunesse est lâge du plaisir; 
ce n'est pas vrai: c'est lâge de 
V'heroisme”. Şin clipa în care le re- 
citesc — caut să identific în soldaiii 
mei acea evidență a ercicului cul: 
minant sau simptomul refulat al unui 
eroism fecundat de strămoși în con- 
ştiinţele lor. Este eroicul o calitate 
manifestată spontan prin  acomoâe- 


rea la viața de războiu „ori replica 
instinctului de conservare? Eroul cul- 
prin 


minează numai moarte  saă 





chiar prin participarea ființei lui la 
luptă? Intrebările acestea po! avea 
riscul unui răspuns paradoxal, căci 
elementul eroic nu aparţine tinereţii 


ci tocmai renunțării la tinerețe. 
Niciunul dintre soldaţii caro au 
murit în brațele mele, na avut 


spasmuri, tinerețea lor nu s'a revol: 
tat. Atâta cuminţenie şi atâta izno- 
rare a anilor m'a înfiorat! Unul şi-a 
amintit de copii, altul de o fată îni- 
bită, altul ar fi vrut s'asculte Wag- 


ner = doar de tinereţe na putut 
să-și aducă nimeni aminte. 
Aceştia sunt camarazii mei. Aș 


am trăit cu toţii, zile și nopţi cu su 
Hetul la gură și aşa au primit moar- 
tea —- lepădându-se fără lacrămi de 
propriile lor trupuri. 

Când ne vom întoarce, ar trebui 
să ne eşiţi în cale nu cu îlori — ci 
cu farmece -şi magii —— ca să ne 
prelungiţi tinerețea. 


LAURENȚIU FULGA 
Undeva pe roni, August 941. 











UNIVERSUL LITERAR 


INCHINA RE 


Flori ia mormântul tău, 
m'am dus când-va, 

nici lacrimi m'am strâns 
în potirui ochilor seci 


şi n'am deslegat nici paşii 


să bată drumul 

unde sunt cruci doar 

și brazi pe alei ; 

dar chipul tău 

cu cântecul de clarinet 
din vechea crâșmă 

l-am îmbrobogit în mine 


și-am deschis ochii zorilor 


de multe ori, 


bând, amândoi, amarul cupelor pline, 


N'am atins | 
tarina unde te-a ascuns 
în racla fermecată, 





tată, 


TATALUI NEU 
prietena noastră moartea, 


dar mereu îţi strig numele, 
regăsindu-te'n noaptea 
în care sufletul tău 


de trup s'a desprins. 


v% 


M'ai auzit vreodată ? 


ks 


Dece nu vii din greul tău somn 
de vorbă să stai cu fiul risipitor 
ca'n zi bună ? 


Iată, număr două primăveri 
decând, greu ca un nor 


am Svârlit peste tine ţărâna. 
Nu va trece, poate, niciuna 
și iar vom fi împreună 

cu pământul una. 


CONSTANTIN SINCU 





Note sermane 


MAREA EXPOZIȚIE DE ARTA 
GERMANA DIN 1944 


La 26 Iulie a fost inaugurată, 
ia Mânchen, a cincia Mare ex- 
poziție de artă germană. 

Ca să ne putem face o: imagine 
cât mai apropială despre cecace 
înseamnă această expoziţie, este 
bine să o comparăm cu expozițiile 
de toamnă franceze, 'cunoscute la 
noi, 

Expoziţia germană de anul a- 
cesta este însă a doua în timp de 
războiu, şi nici decum mai 


manifesta nicicând mai pronunțat 
ca în timpul conflictelor armate. 
Toate celelalte 
aucție își smorese volumul, numai 


artele și-l reduc, căzând aproape Ș 
articolelor de lux. | 


în „domeniul 


Incordările uriașe pe cari omul 


irebue să le presteze pentru 
izbânaa armelor sale, îi iau, deo- 
biceiu, întreg răgazul fără de care 
nici o muncă artistică nu poate 
prospera, Acţiunea confiscă toate 
volutele libere ale sufletului, si- 
„indu-le să fie arc pentru săgea- 
ia care trebue să ilovească o ţiniă 
precisă. Faptul că între arme tac 
muzele“ e, deci, just din punzt 
de vedere psihologic. Romanii, ca 
vemeni freji ce erau, l-au putut 
înregistra odată în timpul deselor 
lor războaie. Și, — în paranteză 
fie subliniat, — e medreaptă gra- 
ba tuturor acelora cari condamnă 
lipsu la apelul artistic al pictori” 
ior şi wcriitorilor noștri. Adevă- 
raia arţă e floare capnicioasă: îm- 
beboceşte și-și deschide petaleie 
abia după ce a trecut vijelia. 

Totuşi, repetăm, vitalitatea unu; 
neam nu poate fi manifestată 
nici 'când şi nici învr'un altfel ma! 
bine ca prin prestaţiunile lui ar- 
tistice în timp de războiu. Ne 
gârdim, bineînțees, la presta- 
iuni cu adevărat artistice. 

Că poporul gevman vine, pentru 
a doua oară, (în vremea celei mai 
fermidabile concentrări a voinţei 
de a-și fare valabilă, prin arme, 
dreptatea), cu o mare expoziție 
artistică, dovedește extraordinur 
de muită vitalitate, 


Arno Breker 


Chemare 
E adevărat, în Germania ac” 
tuaiă toate manifestări.e sunt 


astfel reglementate ca nicăeri să 
nu se preducă o stagnare. Şi este 
adevărat că propaganda germană 
înțelegând, mai bine ca oricine 
altul, marea importantă a facto- 
ruilvi culturali şi artistic în timp 
de războ:u, a luat toate măsurile 
posibile pentru prevenirea  ori- 
cărei stagnări. 

Dacă, devi, o mare parte din- 
tre tinerii pictori nemți şi-au 
schimbat peneiul în armă şi pa- 
leta în, sector de luptă, mulţi se 
găsesc pe pozițiile cae mai avan- 
sate ca pictori de războiu. Și dacă 
pictorii mobilizați mu și-au putut 
afirma, ca până în: 1939 talentele 
artistice, locul rămas gol e cu îm- 
belşugare completat de mai vârst- 
nicii rămași acasă, 

Ceeace se desprinde, cu domi- 
nanţă, din lucrările expuse anul 
acesta la Munchen sunt anumite 


pre 
jos faţă de cele precedente, ceea- j 
ce vrea să însemne ceva, căui vi- & 
talitatea unui popor nu se poate - 


ramuri de pro- ş 





ritmuri mai 'sobre și o serie de 
game cromatice mai apropilate su- 
fatului iorientat înspre un nou 
Cc asilcism. 

e 


PLASTICA germană din anul a- 
cesta, (şi ne gândim în primul rând 
la un Joseph Pieper, Joseph Tho._ 
rak, Arno Breker, Karl Truppe, 


Iosef Thorak 


Tineri 


Ernst Liebermann Ivo Saliger, 


Heinrich Albert, Georg Ehmig, 
Karl Storeh şi Johannes  Beutner), 
poate servi o lecţie unică despre 


ceeace. poate şi este necesar să fie, 
n anumite epoci, voința de a nu te 
lăsa, copleşit de gravitatea eveni- 
mentelor. 

Pură şi nobilă, viguroasă totuşi şi 
plină de vitalitate ţâşneşte, în rit- 





Poem 


De-un sfert de viaţă dormităm pe maluri ; 


muri inegalabile, linia pe care o 
iubesc sculptorii nemți. Materialul 
şi subiectul ales se contopesc într'o 
pertectă realizare şi toate motivele 
expuse te invilă la o mare înseni_ 
nare, 

Expoziţia de artă germană dela 
Minchen poate ti pusă alături de 
strălucitele fapte de arme ale ma- 
rilor noştri aliaţi. Ea este, în timp 
de războiu, o victorie cu atât mai 
frumoasă cu cât inte arma silent 
musae. 


9 i 

PICTURA aduce, pe lângă mo- 
tive războinice de dramatică ac- 
tualitate (reținem numele unor : 
Conrad Hommei, Elk Eber, Paul 
Hâhndel, Georg Lebrecht, Paul 
Padua,  Ciaus Bergen, Eduard 
Schioemann, Roloff, Ahrens, 
Schnirpel, Sauter, Rose, Jorzig, 
Lipus, Hierl, Ferdmayer, Buggle), 
opera lui Raffael Schuster-Wol- 
can, Rudoit Hermann Eisenmen» 
er (cu o ciasică, aproape raffae- 
iescă pânză numită Amurg de 
vară) Sepp Hilz  (Trilogie țără- 
nească), Hans Schmitz-Wieden- 
brick, Merker, Gerwim Geigen. 
berger, Gessner, Protzen,  Hem- 
ming, Albitz, Staeger, Ria Pikco- 
Kuckert, ete. 

Peizagiul german, rustie şi ur- 
ban, și munca, dela ogor la furnai 
sunt subiectul predilect al acestor 
artişti. 

Un curent de puternică afirma- 
re a vieţii străbate întreaga pro- 
ducţie artistică a acestor pictori. 

Acelaş viguros cuzent te  în- 
tâmpină și din operele plastice. 


Tr. Ch. 


lin curge-un fluviu veşnic printre noi 
şi câteodată creştem din noroiu 


inveişi şi scurți sub sticlele de valuri. 


Atunci sub răsturnate crengi de bolți 
stau oi de nori cu nevăzuţi ciobani ; 
tăcerea fuge peste bolovani 

snăiaţi şi rânjitori ca niște colți. 


Cu apele vin neguri din isvoare 
pe rare nu le ştim decât în gând; 
lumina cu foite zâmbitoare 

se stinge 'n torţe albe pâlpâind. 


In noapiea neagră, proaspătă şi deasă 








tere sai 


Note italiene 


GIOVANII MELI 


Sau împlinăt în luna Martie a 
anului trecut, două sute de ani 
dela naşterea lui Giovanni Meli, 
unul dintre primii poeţi italieni 
diatectali. (1740—1815). Incă îna- 
inte de Carlo Porta şi de Giu- 
seppe Gioncchino Belli, dcest a- 
bate sicilian a conferit limbaju- 
lui dialectat dreptul de a exprima 
şi poezie. 

Preţuit de Foscolo şi de Her- 
der care au tradus chair din Meli, 
imitat  într'o odă de marele 
Goethe, e descoperit pe de-a în- 
tregul abea de De Sanctis, pre- 
țuit şi introdus în Istoria Litera- 
turii italiene cu laudele cuvenite, 
dar în mare parte, postume. 

Im 1875, când s'a făcut come- 
morarea poetului sicilian în ora- 
şul său natal Palermo, a spus 
printre altele De Sanctis; „Meli 
a găsit o literatură veche, şi tran- 
sportând-o în dialectul său, îi 
dădu  frăgezimea tinereții, fă- 
când-o lumea adevărului și a 
sentimențului; aceea lume a na- 
turaleții şi a adevărului pe care 
n predicaseră Parini şi Goldoni, 
dar pe care Meli o aven deja, 
frumoasă și creată de el!” 

Sufletul lui blând şi delicat 
visa o lime bună, senină, o viață 
pașnică, departe de sgomotul și 
intriga orașelor. Visa și el „Ar- 
cadia“, ca toți contemporanii. 

Dar spre deosebire de aceştia 
care scriau pastorale potrivit mo- 
dei timpului, Meli cânta ceeace 
văzuse el acvea — câmpiile cal- 
me și idilice din jurul sătulețu- 
lui, Cinisi, unde a stat poetul cât- 
va timp, îndeplinindu-și func- 
ţia de medic. 

După viaţa orgoliousă a orașu- 
lui Palermo, se simtea nespus de 
fericit poetul în mijlocul coline- 
lor domoale, contemnplând stânci 
îmbrăcate de verdil: tare al îe- 
derii sălbatice, ape limpezi și bu- 
curându-se mai pre sus de toate 
de pacea ceea neomenească a 
peisajului sicilian, pace cure ve- 
nia ca un balsam peste sufletul 
imtărit de asprele experiențe ale 
vieții orășenești. 

Fineţea şi grația de expresie, 
venite din calitățile propriului 
său temperament, nu l-au împie- 
dicat să se apropie și de scene 





In plicurile pe care le tăiem 


cu subțirea lamă a cuţitului, 
ne-am obicinuit să ne întâl- 
nim mai mult cu poeţii. Țâş- 
neşte câte o pagină albă, câte 
o scrisoare, apoi versurile și 
dealungul lecturii, iată că fa- 
cem cunoștință 
stihuitor. Universul lui ne de- 
vine cunoscut, imaginile ţâș- 


cu încă un 


nesc ca niște şerpi dintre rân- 


ne depărtăm de noi cu paşi de vis 


și ne plecăm, lunateci ca Narcis, 


spre chipuri vechi din apa ne'nțelcasă, 


lar dacă firul lunii alb şi tors 
răsure pente geană de pădure, 
trişti, ne vedem în apa vremii sure, 
Chipul sălbatec, micşorat şi 


ȘTEFAN AUG. DOINAS 


Dorința 


nto!s... 


credem în muze. 


duri și iată că uneori sunţem 
chiar nevoiţi 
pălăria în faţa talentului, Așa 
se întâmplă. Dar, înafară de 
întâlnirile 
uneori 
faţă şi cu muzale lor, şi-atunci 
jucrul devine, 
oarecare, mai grav. In formă 
de dedicație, muza poctului e 
prezentă mai 
dată, în plic. 


să ne scoatem 
aslea cu poeţii, 
ne este dat să dăm 


într'o măsură 


mult decât o- 


S'o spunem sincer: noi nu 
Româneste 


PI a PENE MAC E Mt A 


Să-ţi porţi departe gândul de asprele căderi 
Să nu destrami neliniști, ci stnaniaţi ființă 
Să o aduni întreagă din zâmbetul de eri , 

Și dă-i contururi calde de sir:ceră credință. 


Să ferecăm trecutul şi vinul să î-i bem... 
Iar când se-anunţă toamne incendiind rubine 
Şi când te doare ruga întâiului poem, 
Întoarcerea ta albă să o cununi cu mine... 


Doinind 


N. VERONESCU 


tristefții mele 


De ce te prinzi de raze, cu brațe de meduze, 
“Tristeţea mea adâncă, tu murmurul fântânii ? 
Sau vrei să storci tăcerea din cântecul luminii, 
Să-ţi potolești arsura şi setea de pe buze?.. 


Ascultă-ani tinereţea, pe lanuri, cum se coace, 
Sălbatică, în iarbă, prin funduri de hârtoape; 
De ce nu chemi uitarea iubirii, să te'ngroape ? 
Zăvodul amintirii, tu nu-l auzi că tace?! 


Inchide-te în versuri, ca pustnicu'n chilie, 
Inşiră-te'n mătănii şimcearcă de te-alină; 
Vei soarbe şi tăcerea din raza de lumină, 
Și vraja otrăvită, ascunsă'n poezie! 


TION 1. VINTILĂ 


vorbind — şi pe șleau —, ori- 
decâteori. poșta ne rezervă o 
atare înțâlnire simandicoasă, 
ne vine să exclamăm scurt şi 
tare : moft!, dar oricât de tare 
am striga, vorbele noastre ţat 
nu ar ajunge până la urechea 
poetului. Fiindcă poesia vine 
din adâncuri cu totul incalcu- 
labile, cuvintele care împodo- 
besc o poesie, omagiind „mu- 
za“, ni se par oridecâteori le 
întâlnim, ca niște împopoţo- 
nate și demodate tpălării de 
bunică, 

Prietenul meu, poetul îr. L., 
cunoaște cele mai numeroase 
muze și, cu toatecă nu l-am 
întrebat niciodată până astăzi 
ce părere are despre necesi- 
tatea lor poetică, sunt sigur că 
ar da blazat din umeri, lepă- 
dându-se de ele ca de un ba- 
last inutil. Pentrucă (înscriind 
o linie serioasă în acest „,pa- 
ragraf glumeţ“) „muza nu-i 
tot una cu poetul“, după cum 
spunea într'o carte poetul Vin-. 
tilă Horia, eu cred că mai e 
nevoe de o complectare în 
text: muza nu-i tot una cu 
lirismul, care, la un poet au- 
tentic, poate să-și tragă isvoa- 
rele din toate elementele na- 
turii. Muze, aşadar, pot fi şi 


de un violent realism, depărtân- 
duse și prin nota aceasta de 
poeții Arcdădiei. 

In fabule, apare ca un fin ob- 
servator al societății și arată în 
multe versuri o  împresionantă 
vervă satirică. 

Poemul tradus și prețuit mult 
de Ugo Foscolo, „Don Chisciotte“ 
e o specie de comentariu la „Don 
Chisciotte“ al lui Cervantes, dar 
un comentariu modern, în care 
Meli pune accent pe semnifica- 
ţia umană și socială a acelui Tă- 
tăcitor și fantast hidalgo, așa 
cum a fost văzut în zilele noas- 
tre de Miguel de Unamuno. 


STORIA DELLE FILOSOFIA 
ITALIANA 


Până acum nu Sa scris încă în 
Italia o istorie complectă și ne- 
tendenţioasă a filosofiei italiene. 
„Căci — scrie „Il libro italiano”— 
Numero 10 — 1940 — în filosofie, 
poate mai mult ca in alte forme 
se oglindeşte geniul nostru na- 
ționa! ; și a scrie istoria filosofiei 
italiene înseamnă a descoperi a- 
cel „vero noi', a observa propria 
noastră conştiinţă. 

Intr'adevăr un patrimoniu de 
nemăsurat e glorioasa și neîntre- 
ipta noastră tradiție filosofică, 
care, dela începutul națiunii ita- 
liene, adică dela înființarea Co- 
munei, se profilează cu sisteme 
măreţe şi gânditori de primul 
rang, orientând de multe ori se- 
cole întregi gândirea europeană. 

Filosofia noastră are scopul de 
a pune în circulaţie nu numai în 
Italia, dar mai ales în străină- 
tate, problemeie și soluţiile ei; să 
fructifice germenele fecund care 
o animează p?ntruca noi, reluând 
arumul marilor noştri Părinţi, să 
putem continua înaintarea pe 
Grumul nostiu și să ajutăm şi al- 
tora să progreseze; să facem ast- 
fel ca noi, azi, în tradiția noas- 
tră filosofică să putem relua o 
nouă vigoare pentru a ne libera 
de moleșeala uițimitor ani şi să 
punem probleme vii pentru cul- 
tură și pentru acţiune. 

„Nicio epocă mai mult ca a- 
casta în care avem fericirea să 
trăim, nu ar fi putut mai pro- 
pice unei onesle și meritate va- 
lorificări a filosofiei noastre, 
pentrucă nici o altă epocă a 
istoriei noastre n'a fost atât de 
preocupată a valorifica toate a- 
porturile pe care geniul italian 
le-a adus tcivilizaţiei mondiale. 

Publicația, concepută și condu- 
să de Michelle Federico Sciocca, 
cu cele mai valoroase colaborări, 
va consta în 23 de volume și va 
îi apărută în întregime în 1945, 
publicându-se câte 4 volume pe 
an. 

SORACTES 





CANTECE NOUI 





Paragraf glumețţ 


mesele şi scaunele, norii şi iar- 
ba, trenurile şi brazii şi nu 
cred că ar putea să afirme ci- 
neva că această importantă 
funcţie lirică a fost monopoli- 
zată de-o singură categorie 
dintre toate fiinţele şi lucru- 
rile. 

Te văd, singuratecul meu 
prieten, că râzi de mine şi că 
nu-mi dai dreptate, dar de 
asiă dată nici nu-ţi voiu cere 
dreptatea, fiindcă o am! Te 
văd, domnișoară, şi te rog să 
mă ierţi că demonul care s'a 
aciuiat azi de condeiul meu, 
ma făcut să-ţi neg o calitate 
pe care îți plăcea s'o crezi că 
o deţii, ca îngerii sau ca zeii. 
Mă iartă, dar nu e așa! 

Muze au fost nouă. Le cu- 
noașiem din liceu, şi le aşe- 
zăm cu smerenie în fruntea 
artelor. Ceeace a rămas pentru 
veacuri, ceeace e la îndemâna 
poeţilor, e un simplu (şi ce 
mare !) material pentru ver- 
sificaţie. 

Muze au fost şi rămân. Dar 
nu sunț.  Deaceea, prietene 
poet, ţi-o spun cu toată gra- 
vitatea : coboar'o pe domni- 
şoara Mimi, Lili sau Lucia de 
pe piedestalul pe care ai suit-o. 
Acolo să rămână Euterpe și 
Polihymnia, aşa cum zicea bă- 
trânul Horaţiu, fratele şi das- 
călul nostru. In rest, iubeşte 
şi fă literatură, dar nu ames- 
teca planurile, ca să nu te 
căești. i-o spun serios, cu 
toate că am glumit dela pri- 
mul cuvânt până la punctul 
acesta pe care-l pun, 


ȘTEFAN BACIU 


N. B. — Manustriseie se tri- 
mit pe adresa: Ştefan Baciu, 
B:așov, Str. Dr. Baiulescu 9. 
Şi câteva răspunsuri pe care 
le datorăm : I. D. Apostol, 1. 
Ciorogariu, 1. B, Rucăr, C. Pă- 
dureanu, Al. R.  Bairactaru, 
George FI, Victor Florescu, Me- 
linte V. A, Sanda Ghem, Vla- 
dimir Lat: Nu. Boldur M.,, 
Nanu M,, G. Manolescu, 1. Go- 
ga, C. T. Achim, Mih TF. Azur, 
M, 1. Cos: Altele poate Marin 
$., Ion Buc., Radu P-tr, Dra- 
goș V., Constant I, CQ.: Ceva se 
va pune. 





—— 4 





7 


DRUMUL VIEȚII 


Cu ani în urmă am văzut, la Paris, un 
film rusesc. Foarte bun, deși tenden- 
țios. Se numea Putiovea Jâzni, adică 
Drumul vieţii. 

Subiectul  Reeducarea copiilor va- 
gabonzi de cari era plină Rusia de du- 
pă revoluție. 

Protagonistul :; Un băeţandru tătar, 
foarte isteţ şi de tot simpatic până ia 
urmă, dară, provenind dintr'un mediu 
social care nu putea fi comparat decât 
cu haznalele cele mai imunde, era me- 
nit să fie răpus de un om al „trecutu- 
lui“. Il supraviețuiește însă cel de ai! 
doilea erou, meridionalul, visătorul și 
moralmente neintinatul fiu al unui mic 
funcţionar rus. 

Ca şi simbolic, tătarul devine maşi- 
nistul trenului cu care este inaugurată 
linia construită de colonia pedagogică 
a foștilor vagabonzi, iară rusul își alege 
tuncția de conductor. 





Biserica mânăstirii Suceviţa 


M'am gândit deseori dacă sfârşitul 
dramei a fost gândit ca o deslegare sem- 
nificativă pentru viitor sau numai ca 0 
potrivită rotunjire a tendinței cuprinse 
în film, 

În amândouă cazurile morala rămâne 
una și aceeași: Revoluţionarului nu-i 
este dat să ducă la bun capăt opera con- 
structivă, prin care vrea să-şi justifice 
prezența agitată într'o lume pe care o 
neagă. Revoluționarul e, în mod firesc, 
factor negaliv, precum revoluțiile nu 
suni decât spargere de cadre rigide și, 
concomitent, distrugere a prea multor 
valori pentru triumful dubios al câtorva 
principii cari și ele vor fi depășite de 
viaţă sau chiar contrazise de ea. Voinţă 
brută şi obnubilare generală a spiritu- 
iui uman, revoluţia este, în primul rând, 
deslănţuire de ambiţii și pofte și nici- 
decum întrecere creatoare a unor elite 
conştiente şi ţinute pe nedrept sub căl- 
câiul vreunei clase privilegiata. Că re- 
voluţiile duc, deobiceiu la înnoiri bune, 
nu e nimic extraordinar; după furtuni 
elementele firii își intră în normal, res- 
tabilină, ca printr'un fel de sedimentare, 


ierafhia necesară existenţei; tuturora. - 


Dar revoluționarul propriu zis tebuie să 
moară căci numai astfel poate trăi uma- 
nitatea pe care el a împins-o, ca 0 €ex- 
plozie, in noi orbite ale vieții, 

Ca orice revoluţie, şi cea sovietică a 
ţrehuit să-și dea seama că anumiți to- 
varăși de luptă împiedică asezarea ade- 
văraţei ordini în stat. De aici extermi- 
nările în masă și de aici deosebita urijă 
pentru educația în spirit pur comunist 
a tineretului disponibil. 

Dar după haosul social care a urmat 
rsvoluţiei și mai ales după ravagiile 
ioametei și ale boslelor, cetăteanului 
sovivtie numai decopii nu-i ardea. Da 
acea statul s'a văzut silit să intervie 
și în această chestiune. S'au stabilit pre- 
mii speciale pentru acei părinţi cari se 
învredhiceau de cât mai multe odrasle 
și s'au legiferat sancţiuni severe împo- 
triva sterililor voluntari. Urmerea a fost 
că, în scurtă vreme, mai ales că și amo= 
rul primise o nouă reglementare, ruşii, 
foarte prolifici de altfel, şi-au sporit 
producția în această direcţie. 

Deaceea şi Cernăuţiul ocupat de so- 
vietici s'a pomenit invada de nenumă- 
rate eloate de viitori bolşevici. 

Familia sovietică normală, constând, 
de obiceiu, din tată, mamă și patru până 
la şase copii, nu este greu să ne imagi- 
năm puzderia de plozi veniţi cu cele câ- 
teva masive zeci de mii de funcţionari 
și militari sovietici aşezaţi, ca pentru 
totdeauna, în vechiul oraș românesc 
de pe malurile Prutului. 

După cum mi-a mărturisiţ un medie 
cernăuțean, la maternitatea locală se 
înregistrau, zi de zi, peste cinci sute de 
naşteri. 

Să ne mai mire faptul că Rusia is- 
pune de așa imens material uman? 

Noroc că acest material e de calitate 
inferioară, 

Dar cum putea fi superior dacă edu- 
cația copiilor se reducea la o fasonare 
tipică a viitorului cetăţean, iară instruc- 
ţia nu se îndepărta prea mult de totala 
neștiință de carte, 

Rusoaicele s'au mirat foarte mult yă- 
zâna că în Cernăuţi copiii sunt plimbaţi 
în cărucioare. 

— Cum? La voi taţi copiii sunt bol- 
mavi ? 





CERN 





Sistemul lor era mai simplu: doi copii 
la trei pași înainte, unul sau chiar doi 
în braţe şi altul în așteptare. Nespălaţi, 
prost îmbrăcaţi, neastâmpăraţi ca niște 
pui de pădure, nevinovaţii aceștia aveau, 
totuşi, o mare trecere față de localnici. 
Erau doară urmașii noilor stăpâni. Şi, 
constatând că totuşi e mai bine să-ţi 
pui pe roate progenitura, în scurtă vre- 
me miratele tovarășe au făcut ce au îă- 
cut de şi-au procurat şi ele vehicolul 
burghez. In lipsă însă de ceva mai bun 
şi până, — se scuzau ele, — vor veni din 
Moscova, cărutioarele necesare, a fost 
mobilizat totul ce putea fi transformat 
sau adaptat. Un nacialnic, tot în lipsă 
de ceva, mai bun, a constatat că o anu- 
mită măsuţă-bufet nu este nici prea 
mare, nici prea grea și că are și roţi. În 
afară de acestea se şi închidea perfect 
cu arăguțe geamuri. Dece să nu o nu- 
mească, mai ales că se potrivea, căru- 
cior. Şi așa a fost văzut, coborând spre 
Piața Unirii un bufet care, în loc de 
lichioruri și alte bunătăţi, ducea un su- 
gaci găibui ca și tovarășul Lenin din 
sicriu-i de sticiă. 


VESTITORII LIBERTAȚII 


In nonptea de 12 spre 13 Iunie au fost 
ridicați, de către milițieni, vreo şapte mii 
de burjui cernăuţemi şi invagonați cu des- 
tinație necunoscută, 

Circulau fel de fel de zvonuri. 

Vin Românii! 

Cum să vie, tovarăşe nacialnic? Ce vor- 
bă e asta? Cu uriașa patrie a Sovietelor 
să se pună «ei? Se poate ? Ii stâlcim uite 
așa... 

Dar nacialnicul știe ceva și patriotardul 
comunist cernăuțean simte cum i se uscă 
cerul gurii și gâtlejul. 

Vin germanii! 

Las să vie.., 

Cum? Ce-ai zis?! 

Am zis: Las să vie dacă pot... 

In Cernăuţi se fac mari pregătiri pen- 
tru sărbătorirea zilei de 27 Iunie. 

Va avea, nu va mai avea loc? 

De ce să nu aibe loc? 

N'ai auzit ce se vorbește? 

Nicevo. Nicevooo! O să le arătmă noi! 

La 21 Iunie spre 22 se aud puternice 
explozii dinspre aeroport! 

Ce este? Ce s'a întâmplat?! 

O simplă greșală, O să ştim imediat. Nu 
vă alarmaţi. Exploziile se repetă şi sovie- 
ticii fug zăpăciţi care încotro poate. Oa- 
meni, cai, autovehicule se împrăștie prin 
păpuşoaie. 

Fugiţi! 

22? 

Vin deacuma! 

Autocamioanele și trenurile nu mai în- 
cap de refugiaţi. Unii se duc cu căruțele, 
mulţi pe jos. Cu căţel, cu purcel, cu copii 
şi bagaj înjghebat în mare grabă. 

Unde plecaţi? Dece plecaţi? 

Nu plecăm. Ne vom întoarce îndată. 

Dar românii știu ce înseamnă toate a- 
cestea. 

Prin casele creştinilor se fac rugăciuni 
de mulţumire. Se întorc ui noştri! 

Au venit vestitorii libertăţii! Icoanele 
şi tricolorele sunt scoase din ascunzișuri. 
Lumea se pregătește ca pentru înviere. 

Dinspre miazăzi bubuie tunul. Azi de- 
părtat, mâine mai aproape, la Storojimet... 
Infuriate, bandele sovietice încearcă să a- 
prindă orașul, Dar focul se stinge. O li- 
nişte de mormânt se șterne peste hotare. 

Au plecat? 

Au plecat! 

Au venit? 

W'au venit încă. 

Cineva a urcat un steag galben albas- 
tru pe turnul primăriei. 

Insfârşit, apar primii ostași liberatori.., 

Români? Da, Români! 

Ca la comandă poftele amuţesc, 

Ca la comandă acelaș clan al îngrijito- 
rilor de case şi al plevei sociale de toate 
calibrele își pune cocardă tricoloră sau 
“vastică germană. 

Cei ce până ieri constituiau corpul cel 
mai temut de denunțători la GPU. și N. 
K. W. D., afişează azi sentimente de mari 
mucenici ai ideii româneşti. Cei ce făceau 
pe profesorii universitari sovietici, salută 
m Heil Hitler! 

Dar noi ne cunoaştem oamenii. Nu i-am 
crezut niciodată cinstiți și nu-i putem cre- 
de nici acuma. Pentru noi nu există de- 
cât un singur element pe care ne răzi- 
măm la noi acasă: Elementul nostru ro- 
mânesc. Şi acesta e mut de bucurie. Nu. 
mai lacrimele-i vorbesc. 


TĂCUTUL EMINESCU 


Când stăpânea încă raiul bolșevic în 
Cernăuţi, am scris câteva rânduri des- 
pre bustul de bronz al lui Eminescu, ră- 
mas acolo, rânduri cari reflectau o stare 
sufletească. Le transcriu, fiindcă şi după 
eliberarea Bucovinei de sub streini per- 
sistă o atmosferă care trebuie să se 
curme odată pentru totdeauna. Rog nu- 
mai pe cetitor să-şi închipuie că Emine- 
scu e şi acuma prezent acolo unde i-a 
fost smuls chipul aşezat drept semn ne- 
tăgăduit al simțirii și cugetării româ- 
nești. 

„Stă, acolo în Cernăuţi, într'un colţ 
al parcului Arboroasa, nemișcat şi gân- 
ditor, bustul de bronz al lui Eminescu. 
Stă, cu tristu-i zâmbet pe buze, și pri- 
vește, tăcut, de sub baldahinul castanu- 
lui vânjos ca un atlet, spre frământările 
străzii... Stă, modest și strălucit, ca în- 
întdeauna, şi numai soclul de piatră 
dură, pe care l-au aşezat, în numele Li- 
gii Culturale, mâinile pioase ale prăz- 
nuitorilor săi, pare mai cenușiu decât 
pâclele ce sau abătut peste dulcea Bu- 
covină, 





UNIVERSUL LITERAR 


(sfârşit) 


Și ochiul de bronz al neasemuitului 
nostru doinitor, descifrează sensuri ne- 
numărate din schimbările ce s'au petre- 
cut atât de brusc; iară urechea-i de 
bronz ascultă graiurile muritorilor de 
rând și de seamă ce adeveresc, din bel- 
şug, ceea de ce se temuse el, Eminescu, 
— răul pe care-l combătuse în profund 
cugetatele-i articole și-l conjurase în 
versuri şi proză rupte din însăși eterni- 
tatea... Priveşte, ascultă şi înţelege, iară 
amintirile-l plouă, asemeni  iubitelor 
îlori de tei, irezindu-l ca pe sărmanui 
Dionis, cu anii înapoi... Pe aici a copilă- 
rit el, singuratecul visător şi unul din 
numeroșii copii ai căminarului Gheor- 
ghe din Ipotești... Pe aici îi mai rătă- 


ceşte, aceeaş ca şi în povestea călugă- 


rului Dan, umbra liliachie sortită să-i 
țină locul pe pământ; — locul lui și al 
inimii sale care, în geniala şi romantica 
pentru el Bucovină, l-a: învăţat să-și iu- 
bească şi mai mult neamul şi comorile-i 
de cântec și basm... Și aici, nu departe 
de grădina în care stă acum, cunoscuse, 
și e), primii fiori ai chemării poetice... 
Atât de aproape îi pare casa cu. cerăac 
a lui Arune Pumnul, bunul său dascăl, şi 
atât de apropiat îi cântă trecutul de 
parcă la 'mijloc nu ar îi decât o noapte 
senină, una din acele nopţi care-l fer- 
imecau aşa de mult... Fiecare lespede ră- 
sună încă ge ritmul pașilor săi şi în fie- 
care clădire rămasă în urmă cu arhi- 
teciurile veacului nou, ei își recunoaşte 
Cernăuţiul iubit... Aici legase prietenii 
şi trecventase cele dintâi clase gimna- 
siale. De aici a pornit apoi, să cutreere 
toate ţinuturile, libere și înstrăinate 
încă, ale pământului românesc pentru 
desăvârşita desrobire a căruia nici o 
jertiă nu i sa părut prea mare... Vin a- 
mintirile şi revin... Vin şi trec, iară el, 
Eminescu, privește şi vede. Ascultă și 
aude... Priveşte frământările străzii și 
ascultă și aude, deslușit, sgomotele și 
graiurile ei... Atâtea alte bronzuri privesc 
și ascultă, dară el vede mai limpede şi 
aude mai elar... Din când în când, limba 
tristă a orologiului municipal vibrează, 
cadenţat, orele nevăzute... Sunt nevăzute 
aceste ore,—fiindcă nimeni nu trebuie să 
vadă nimic... Eminescu însă le simte. grele 
ca plumbul ţopit, cum își rostogolese du- 





VW ŢI 








faptul că vorbeau alte graiuri, ci mai 
ales prin acea atitudine dușmănoasă şi 
hrăpăreaţă care urmărea, în mod siste- 
matic, distrugerea, prin sărăcire şi întu- 
necare, a păturii noastre autohtone, Ni s'a 
restituit o Bucovină umilită şi neînzes- 
trată nici măcar cu acele minime posibi- 
lităţi de trai civilizat de cari ar fi tre- 
buit să se bucure în <alitatea ei de ducat 
ai unui imperiu cu nivel cultural euro- 
pean. aa 

Totuşi acestei Bucovine nu îi s'a putut 
smulge credința în românismul liberator 
şi reparator de nedreptate. 

In toamna anului 1918, când au căzut 
hotarele nefirești, Bucovina s'a scuturat, 
ca de un vis urât, de toate zgurile celor 
aproape 150 de ierni câte i-au nins numai 
tristețe peste crăciunuri. Și mumai în 
douăzeci şi doi de ani românismul creator 
a ctitorit aşezăminte cari rămân: O cetate 
universitară cu clădiri noi şi duh nou To- 
mânesc, un conservator de muzică şi artă 
dramatică, un muzeu regional, un superb 
palat cultural şi nu mai puţin admirabi- 
lele ctitorii cari sunt Căminul de ucenici, 
Casa asigurărilor sociale, Policlinica, 
Aerogara, şi multe altele. Nu mai vorbim 
de noile biserici şi de monumentele na- 
ționale, de licee, școli medii indus” 
triale, internate, şcoli primare, dispensare 
şi atâtea alte instituţii. 

Puhoiul rusesc sovietic de anul trecut 
a căutat să șteargă orice urmă românea- 
scă de pe lespezile Cernăuţilor. 

Era cât pe ce să reușească dacă-i ajun- 
geau mai de vreme poruncile infernale 
ale tovarăşului Stalin. 

Dar şi în acest caz nu ar fi putut dis- 
truge totul, căci pământul în care odih- 
nesc strămoşii noştri şi glia de cure se ra- 
zimă toate credinţele şi nădejdiile noas- 
tre, ne sunt prietene numai nouă celor 
răsăriți din roditoarele lor brazde, 


DAR TREBUIE. SA FIM PE PAZA 


Niciodată nu ne-a trecut prin minte 
că împingerea bolșevismului și peste o- 
gorul nostru ar putea fi mai mult decât 
vremeinică. 

Stiam că imperialismul ţovarășului 
Stalin va trebui să se izbească de alte 
interese, mai bine întemeiate pe justi- 
ție şi putere. 

Intorcându-mă, în acele zile de grea 
durere câte au urmat cedării teritoriilor 


Dealuri din Țara Fagilor 


rata din noianul eonilor... Şi se aud, lim- 
pezi, aceste ore, — fiindcă toată lumea 
trebuie să le înţeleagă cursul etern, — 
nestăvilita nestatornicie a tuturor lucru- 
rilor şi întocmirilor... Eminescu vede şi 
tace, aude și tace, — iară graiurile, strei- 
ne, ale străzii i-au îmbrăcat cu manites- 
te soclul şi numese nume cu alte rezo- 
nanțe decât acele ale voievozilor moldo- 
veni; — şi, aceleaşi graiuri, ameninţă şi 
caută prilej de umilire și răzbunare... 

Râd nefirește și vociferează căutătorii 
acestor prilejuri, iară ochii lor ard de 
îrigurile destinului apropiat... Eminescu 
însă priveşte și vede, — ascultă şi tace, 
— iinţelege și tace... O, tăcerea lui e de 
bronz și răbdarea-i de granit... Numai 
paltinii grădinilor nu pot răbda, iară 
zidurile cetăţii și pietrele se cutremură, 
din adâncimi și în glasul lor se desiu- 
şesc melodii strămoşeşti, melodiile lim- 
bii de tot deauna a acestor locuri... Şi în 
ele bubuie, asemenea marilor prăbușiri 
de munţi și ceruri, versuri ţâșnite din; 
ir'o amare durere umană și românească, 
— acele versuri pe cari el, Eminescu, 
le-a scris ca pe un testament, al său, şi 
al tuturora, spre -a-l lăsa urmaşilor... 

„Cine-a îndrăgi străinii...“ spun versuri- 
le, iară tăcutul Eminescu tresare și în- 
ţelege şi mai răzvedit că, de acu înainte, 
nu mai e nevoie de guri omenești să-i 
silabisească doina; — de acuma inaințte 
până şi pietrele o vor mărturisi“, 


CHEZAȘIA NOASTRA CEA MAI 
SCUMPA 


Douăzeci și doi de ani de muncă româ- 
nească pozitivă au reuşit să schimbe fi- 
zionomia Bucovinei de nord, 

Ne-a jost restituită, după marele răz- 
boiu, o Bucovină săracă, părăsită și vitre- 
gită. O Bucovină vrâstată cu fel de fel de 
neamuri deosebite de noi nu atât prin 


noastre sfinte, dela hotarul dinspre mia- 
zănoapte al țării ciuntite, m'am întâlnit 
cu “profesorul George Brătianu. 

Vezi bine dacă nu te îndoiești,—mi-a 
zis d-sa, — Bucovina și Basarabia vo: 
fi iar ale noastre... Dar nu toamna a- 
ceasta şi nici la primăvară. Până în 
toamna viitoare însă sunt absolut sigur 
de acest fapt, — așa de sizur cum te 
văd pe d-ta și cum și d-ta mă vezi pe 
mine. 

Cuvintele rostite cu atâta clarviziune 
de d. profesor Brătianu nu le voiu uita 
niciodată, 

Totuși trebuie să fim pe pază. Tere- 
nurile nomolite sunt nesigure un timp, 
iară munca pe care ai fost silit s'o în- 
trerupi, se cere reluată cu îndoită râvnă 
și reluată nu numai de acolo unde ai în- 
întrerupt-o ci cu mult mai adânc în pă- 
turile trecutului. 

Cernăuţiul din 1941 nu mai este Cer- 
năuțul de până la 1940. Cernăuţiul din 
1941 e aproape de cel din 1918, fiindcă 
atâtea orânduiri se cer împlinite aliifel 
de această dată. De aceea trebue să ve- 
ghem ca împlinirea să se facă fără gre- 
șală şi negreşit. 


CAT TIMP MAI E RAZBOI 


Nu se poate face toate lucrurile deo- 
dată și nu pot fi făcute o seamă, de lu- 
cruri câţ timp te găsești în stare de răz- 
boiu. Cele mai bune elemente ale româ- 
nismului nostru creator se găsesc încă 
pe câmpul de de luptă. Le așteptăm să 
se întoarcă şi vom porni 1a celălalt asalt, 
— asaltul de temeinică refacerere a 
țării, 

Totuși bucovinenii s'au întors şi se 
mai întorc, în cea, mai mare parte la, că- 
minele și la posturile lor de datorie, 





27 Septembrie 1941 oaze 





de TRAIAN CHELARIU 


fPuncționarii administrativi, profeso- 
rimea, preoţii, siujitorii condeiului  in- 
formator şi îndrumător, pionerii co- 
merţului românesc, meseriaşii,  gospo- 
darii și câţi alţii au și început munca 
lor de pioneri ai României eterne. 

Nu se întorc, deocamdată, p''ofesorii 
universitari. 

E o mare durere pentru noi bucovi- 
nenii văduvirea capitalei noastre de cea 
mai înalţă instituţie culturală, 

Nu ne îndoim însă, că măsura este 
vremelnică, căci chiar dacă s'a admite 
că ar fi prea multe cele patru univer- 
sităţi româneşti câte au îuncţionat pâ- 
nă în vara lui 1840, nu se poate admite 
ca un oraş care trebuie să fie restituit 
cu desăvârșire vieţii româneşti integra- 
le, să rămâie fără de școală superioară. 


y 


PANA ATUNCI 


O instituție va trebui să-și reia acti- 
vitatea culturală întreruptă aşa de pe 
neașteptate; Societatea pentru Cultură. 

Cu numeie.i complet „Societatea pen- 
tru Cultura şi Literatura Poporului Ro- 
mânese din Bucovina“, această institu- 
ție, înființată la Cernăuţi în 1869, re- 
prezenta, pe lângă Universitate și Mi- 
tropalie, luminişul cel mai iubit de re- 
culegere românească. 

Situându-se, alături de „Astra arde- 
leană, în locul de comandă culturală a 
provinziilor noastie, Societatea pentru 
Cultură a fost tutelara întregii mișcări 
naţionâiiste de până la 1918 și organi- 
zatoarea principală a vieţii românești 
conştiente din Bucovina. 

Dispunând de multe filiale, — și îi- 
liaie prezente nu numai pe hârtie cei, 
mai ales, pe terenul activităţii, — acea- 
stă Societate a controlat şi promovat 
toate interesele superioare ale Bucovi- 
nei adevărate. 

Credincioasă numelui său programa- 
tic, a procedat mai intâiu la luminarea 


poporului. 
„Foaia“ ei. „Gazeta Bucovinei“, bro- 
șurile de propagandă.  tipăriturile-i 


ocazionale au fost, timp de şapte dece- 
nii, apa vie cu care conștiința Bucovi- 
nei condamnate la înstrăinare totală a 
fost ținută trează şi activă, 

Seclile româneşti particulare răspân- 
dite iu satele amenințate cu desnaţio- 
nalizarea, internatul de băieți români 
din Cernăuţi, bursele acordate elevilor 
și studenților porniţi dela brazdă, Ca- 
sele Naţionale ctitorite din belşug și 
pretutindeni, au ridicat, considerabil ni- 
velul moral și naţional al aceleeași Bu- 
covine. 

Biblioteca Societăţii, —— cea mai com- 
plet, românească şi cea mai mare biblio- 
tecă publică  bucovineană, tipografia 
„Mitropolitul Silvestru” şi popularele 
cicluri de conferințe dela Palatul Na- 
țional au sporit profund posibilităţile 
de muncă, iară Palatul Cultural, ridicat 
în Piaţa Vasile Alecsandri din Cernăuţi, 
trebuia să marcheze începutul unui nou 
avânt, încheind definitiv etapa desro- 
birii, 

S'a abătut însă peste Bucovina înpri- 
măvăra.ă un neprevăzut an de nouă 
rabie şi sau spuiberat, multe din togă- 
țiile Societăţii pentru Cuitură. Totusi 
nici o putere duşmană nu i-ar putea 
jefui puterea și dorul de perpetuă pre- 
zență pe şantierele muncii culturale ro- 
mânști. 

Societatea pentru Cultură care si în 
refugiu s'a străduit să organizeze o ac- 
tivitate cel puţin demonstrativă. va 
porni cu medesmintit avânt ?a reorga- 
nizarea vieţii spirituale românești din 
Bucovina liberă. 

Dacă bucovinenii noştri cari, uneori, 
se lasă seduzi de unele miragii ale în- 
chiderii în bsericute prezidate de sefi 
mărunți, îsi vor manifesta dorința de a 
colabora cu sp2r la rezidirea Bucovinei 
românești, nici un alt teren de zeloasă 
afirmare a fortelor creatoare nu le va 
sta mai potrivit şi mai iarg la, dispoziție 
decât terenul septuagenarei Sorietăţi 
pentru Cultură. 





Prin munții Bucovinei 


Ne-ar prilejui, în consecinţă, o since. 
ră şi adâncă bucurie vestea că s'au re- 
luat cursurile Universităţii Libere din 
Cernăuţi și ne-ar impresiona ca o bună 
veștire știrea, că a renăscut, asemeni tu- 
turor fiinţelor cu adevărat vii, şi Socie- 
tatea Scriitorilor Bucovineni, căreia, ca 
singurul lui for activ în domeniul liţera.. 
turii, îi revine daforia de a edita p re- 
vistă românească bucovineană. 

Să se țină însă minte că Cernăuţiul 
din 1941 nu mai este cel din 1940. Să se 
țină minte că toate micile invidii și ne- 
înțelegeri nu pot decât păgubi și întâr- 
zia minunea care este necesar să îi2 
înfăptuită ; Ridicarea orașului Cernăuţi 
la rangul de cetate de hotar și pildă 2 
vredniciei românești. 








mmm 27 Septembrie 194] 





Lucian Dumitrescu: 


Fraţii mei, oamenii, 
versuri, 
Colecţia ,, Convorbiri literare “ 


Ca și alţi tineri autori de ver- 
suri, de care ne-am ocupat aiti, 
d. Lucian Dumitrescu ne cbisă 
să ne oprim, în ectuta poemelor 
sale, ia modul de a folosi cuvin- 
tele cu funcţii metaforice. 


Metafora este socotită fără 
controversă. elementul formal al 
ploezie:. 


Criteriul după care un cuvânt 
devine metaforă, rămâne să şi-l 
aleagă poetu', firește, iar celi 
taiea apere! lirice depinde d? 
valabilitatea acestui criteriu. Sub 
acest raport, observăm la d, Lu- 
cian Dumitmelscu puţina etenţ.e 
ce-o acordă funcție: metafori 
cuvântului ca expresie în sine. 
D-sa împărtășeşte din cen- 
cepția comună multor tiner: că 
temperamentul poctie se afuimă 
prin vigoarea imaginilor. Lir's- 
mu. ar fi astfel rezuitat al unui 
„tumult .nterio:”. la care so 
daogă independenţa gândiri. 

Cuvântul ca cxpresie justă a 
aotivitățiior sufieteşti esta însă 
daeisiv în poezie, msi mult decăt 
metafora propriu zisă. 

Ne referim la o putere internă 
a fiecărui termen de a rămâne 
definitiv în locul pe care i l-a 
dat poetul în vors. 

fixarea fiecărui cuvânt la !0- 
cul ui este ca o însămânţare da- 
tarită căreia totdeauna se vu 
produce emoție la lectură. 

Tră.n:cia mețaforkior cons:de- 
rate ca eement formali depinde 
ea însăși de forța intrinsecă a 
termenilor banal:. Dacă exami- 
năm sub acesi unghiu versurile 
dau Lucian Dumitrescu, se va 
constata importanța  punictu-uu 
nostru de vedere. Auiorw. scr.e: 





ss 


a- 


Treaptă după treaptă, 
lurc spre Tine 
Şi-ți aduc poemul, dar sărat. 


Poetul are, desigur, libertatea 
să afirme, că „urcă” şi este lugiv 
să împinească urcarea „treaptă 
după treaptă“. 

Când însă spune că „poemul“ 
ce-l aduce este „dar sărac“, con- 
statăm lipsa de legătură internă 
între termeni. Pentrucă, cele două 
Versuri se neagă reciproc. Cei 
care „urcă treapiă după lreaplă“, 
va aduce dar „un poem bogat. 
Dacă poemul este „sărac“, însem- 
nează negreșit că na urcat nici 
vu treaptă, etc. 

Tată în alt exemplu neg..jorea 
semnificației, prin care un ter 
men se fixează în vers: 


Mlaștini de minciună las în urmă, 
Șinainte-mi pâcle se desfac. 


Verbul „a lăsa“, este viu atunci 
când gândim lucrul pe care îl 
lăsăm, ca un produs al nosiru. 
sau când prin lăsare predu-em 
un efect asupra altcuiva. Când 


poetul serie:  „maştini de 
minciună în. urmă“, sensui 
versului este spaţial, ca şi când 
ar lăsa în urmă 0 „locautate. 
Intenţia poetului cste însă mo- 
raă, incât verbul nu are rădăcini! 


deci 


105 


imve:s, 
Deasemeni expresia „păcle se 
desfac“, ul cărui sens este con- 


trar ceiui ce voieşte logic să su- 
gcreze! „Dacă „pâclele se des- 
fac“ însemnează că se „lumi- 
ceeace nu concordă cu 


nează“, 

intenţia elegiacă a poetuiui. în- 
tâlnin în uceiaşi poemă versu- 
Pl 4 


Doamne, prea ne-ai înfrățit 
[cu luna, 
Şi ne-ai dat zadarnic vin de vors: 
Suntem toți bolnazi de nemurire 
Prea năframă plânsul nu ne-a 
(sters. 


Expresia „Doamne, ne-ai dai 
zadainic vin”, este, spre a spune 
astfel, o licenţă de gândire. 

O: cel cara dă „zademict nu 
poate fi Domnul, deoarece zădăr- 
niciei nimeni nu-i caută autorul. 
Deaszimeni, expresia „prea ne-ai 
înfrățit cu iunea“, trădează o :nad- 
verieniă de gândire poctică, pen- 
irucă luna fiind  receptarcol al 
luminii, iar nu producător, — ar 
reieşi că autorul a vruţ să spua: 
„Doamne prea ne-ai lurainat“... 
cite... ceeace nar constitui motiv 
de elegie. Uneori poetul hazar- 
dează si versuri ca acestea: 


Si dacă nu vrei pacea să-mi Qai, 
[nu-ţi cer, Iisuse, 

Plecat cu jruntea'n tină, vre-un 
[semn al milei Tale, 
Și nu-ţi înalt în rânduri castel 

[de osanale, 


Modul de a vorbi: „dacă nu 
vrei să-mi dai... nu-Ţi cer“, — se 
știe că aparţine limbajului fami- 
Lai, şi formula se foloseşte cu 
intenție comică, de cel care re- 
gretă că a cerut, când nu i s'a 
acorda! ce a cerut. 

Or, a spune, că „lisus n'a dât 
celui ce a cerut“, nare nici un 
rost. Iisus este celcare dă, „când 
i se cere“, și a gândi într'alifel, 
insemneiză a nu fi: vorba despre 
Iisus. 

Ne este greu să punem conciu= 
zie la cronica noastră, fiindcă 
n'am vrea să se creadă că obser- 
vaţiile ce le-am făcut sunt lătu- 
ra:nice, iar meritele de poet ale 
d-lui Lucian Dumitrescu, sunt 
în altă parte şi le-um negiijat. 
Ne mulţumim să observăm că 
autorul este cel mai dotat dintre 
cei de vârsta sa. Dacă însă cri- 
iica noastră i-ar folosi, în vre-un 
iei, ne-ar bucura, tocmai fiindcă 
nu-i tăgăduim talentul. 


CONSTANTIN FÂNTĂNERU 











Cronica literară 


UNIVERSUL LITERAR 








EXPLICAȚIE 


Celitori; noştri au aliat, pe 
semne, că fostul deținător al a- 
ecstei rubrici, C. Cristobald, a 
plecat, odată cu izbucnirea răz- 
boiului. la Constanţa, unde își 
indcplineşte, pe un vapor, misiu- 
nea de reporter de războiu. 

De câteva zile, însă, poate fi 
romareată, din nou, pe străzile 
și prin cafenelele bucureştene, si- 
lueta mult cunoscutului și temu- 
tuiui gazetar, 

Câteva chestiuni urgente l-au 
silit pe Cristobald să-și ceară un 





concediu și să se întoarcă ia 
Bucureşti. 
Canaan ee 
Dacă. vă plac amănuntele, 


aglați că d. Cristobatd se află în 
Capitală de Miercurea trecută, 
când a fost, de altfel! şi premiera 
piesei „Prosiul din bac”, la teu- 
“rul Comedia, 

Seara, proaspătul marinar și-a 
iăcut apariţia la premieră. 

Ceeace l-u făcut pe-un contra- 
te să remarce: 

— „„Teribil îţi mai place tea- 
trul, Abia a: venit la București şi 
“e-ai şi dus la premieră” 

Veşnie  ghidușar,  Cristobald 
si-a explicat astfel prezenţa sa: 

— „Nu stiu dacă ai aflat câ 
sunt reporter de războiu pe un 
vapor. In Bucureşti am văzut afi- 
sele „Prostului din bae”, Şi ce 
mi-am spus? In bae e apă. Și 
cum cu trebus să scriu despre tot 
te se petrece pe apă, am venit la 
premieră 


MOTIV 


„Și fiindcă tot venise vorba 
despre apă, un olt gazetar s'a ho- 
tărît să-l întrebe de ce s'a hotărît 
să fie tocmai reporter de război 
pe Marea Neagră. 

Răspunsul a fost scurt și con- 
vingător : 

— „Nu puteam să mă duc de- 
cât pe mare... Ce să-i faci ?,.. Ne 
potrivim.. Ea e mare.. Și eu sunt 
mare. 








Puli au făcut aripi 


Mama își ridică pamele in 
faţa ochilor, își apasă degetele 
în orbite... Tot trupul e un ho- 
hot de plâns. dar nu varsă :a- 
crimi, 

— Bine, atunci, am să 'vorbese 
eu cu Pavel... 

Dar, în ziua aceea nar maj 
putea vorbi, E prea istovită, Lasă 

Ii pândeşte pe 
găscască în toane 
când îi se pare că 


pentru altă zi. 
bărbat să-l 
mai bune... Și. 
este, îi spune... El nu sare în sus 
ca Alexandru, nu o întreabă dacă 
a înebunit... Deodată, crede că 
poate-l va convinge... 

— Şi tu dece părere eşti? o 
întreabă bărbatul când a termi- 
nat . 

Eu? Eu? 
- Da, tu! 

Abea acum nu ştie de ce pă- 
rere este, Ar vrea să spue da, 
dar ezită Iși 
vine alt gând... 

— Eu? Dece părere sunt? 
Apoi... am venit la tine, tu eşti 
tatăl eopiilor, tu trebue să hotă- 
răşti... 

-—— Dacă e vorba să hotărăsc eu, 
spune-i lui Miti să-și vadă de 


muşcă buzele. Ii 


(Urmare din pag. 6-a) 


carie, dacă nu sa săturat cu 
binele... Auzi, haimanaua.. avia- 
ție îi trebue... 

Nu știe cum a ieşit din came- 
ra unde era Pavel. Parcă e bă- 
tută cu pumnii în cap, căci e nău- 


cită... Nu mai poate plânge, în 
clipa asta nici nar mai putea 
vorbi. Se lasă pe scaun, iângă 


fcreastră şi rămâne așa, mult 
timp, fără să vadă, fără să au- 
că, fără să simtă nimic... Mai 
târziu se ridică, așează masa, îi 
strigă la masă, ca în fiecare zi... 

Și alte zile trec. Şi clipa pe 
care o aştepta vine. 

E s.ngură. Aude uşa. Se in- 
toarce. E el, Miti. S'apropie şi se 
oorește în faţa ei. 

-— N'ai să-mi spui nimic. ma- 
mă? Am tot așteptat... 

— Co să-ţi spun... Nimeni nu 
vrea Saudă... 

— Bine! Voi pleca atunce; fără 
vaia lor... Tu îmi dai voe. nu? 

-. Bu? Nu ştiu... 

— Inainte de a pleca. vreau să 
t> rog ceva. mamă... 

— 7? 

— Să nu piângi după mine cum 
a. plâns după ceilalți.., Lacrimile 


tale ar apăsa pe aripile acropia- 
nului cu care vei sbura.. 

-— Nam să plâns, Miti... 

Și, fărâma de timp, cât ma: 
stă el în faţa ei, nu plânge, dar, 
după ce băiatul iese, nu se mai 
poate stăpâni... 

Intr'o noapte Miti a dispărut... 
Deși nu şiia zua când se va în- 
tâmpla asta, mama i-a pregătit 
totul : rufăria, alt rând de haine... 

Peste câteva zile au primit o 
scrisoara dela el, dela Tecuci Le 
cerea consimțământul... 

— Dacă e nebun, să fie pespi- 
narea lui! a zis tatăl şi i l-a 
dat... 

Un timp, mama a fost cu gân- 
dul numai la el, ca la cel ma: 
proaspăt plecat. După ce se în- 
depărtă de ziuu plecării, le im- 
părți gândurile la toţi, în mod 
egal. Dar, câna intra factorul pe 
poartă, începea să tremure. Dacă 
ar veni o telegramă, ar cădea 
din picioare, înainte de a o 
deschide şi ceți...*) 


MIHAIL SERBAN 


*) Din romanul „CASA AMIN- 
TIRILOR”. 


Să ne ierte d. Cristobuld dacă 
îi vom contrazice. Găsim că între 
dânsul și Marea Neagră există alt 
punct comun: Marea e Neagră 
si dânsul e toi negru. Putem spu- 
ne, de asemenea, că d. Cristobald 
este chiar foarte negru. 

Astfel, mai întâiu de toate, este 
brunet, 

Apoi, când se răsboeşte cu d. 
Victor Ion Popa, este negru în 
corul negru, 


Există, de asemenea, mulţi oa- 
nieni cari văd negru în faţa ochi- 
Tor, atunci când citesc articolele 
!ui Cristobalad. 

Nn-i așa că um dreptate? 


PERVERSITATE 


Cetim în cronica dramatică a 
uruj ziar de după amiază, cu 
titlu sportiv (nu e Venus şi nici 
Cnirea Tricolor): 

„Intre timp, Vlaicu Voaă unel- 
„teşie cu Simeon, craiul Serbiei, 
„impotriva mamei sale, căruia îi 
„promite de soţie pe Anca, fiica 
„mezină a Doammei Clara”, 

Cum vine asta, nu prea pri- 
cepem ! Era chiar atât de „rafi- 
nat” Vlaicu Vodă încât vroia s'o 
mărite pe Anca, gingaşa domniţă, 
cu mama ti? 


GASTRONOMICE 


„Ce fericiţi sunt poeții, că pot 
scrie versuri!” spuneţi dumnea- 
voastră. 

„Ce fericiţi sunteţi  dumnea- 
voastră, că puteţi mânca!” spun 
unii poeţi, mai ales aceia tineri. 

Cunosc, de-o pildă, un poet 
care mereu este în căutarea u- 
nui sistem de a mânca, mult şi 
de a plăti puţin. 

Vă înichipuiţi fericirea sa când, 
intrând într'o cafenea (n'o să-i 
ghiciţi niciodată numele. Incepe 
cu P, și termină cu X) sa oprit 
la o masă la care alt poet de- 
dara, entuziasmat: „O supă, o 
friptură, o prăjitură, trei bucăţi 
de pâine. Și toate astea numai cu 
“reizecişicinei de Iei. 

Cu glasul frânt de emoție, pri- 
mu! poet a întrebat: 

„Unde?... Unde-ai descope- 
r:t minunea asta?” 


de 


1-a măsurat 
sus pănă jos, şi apoi a răspuns 
plictisit: 


Celălalt poet 


— „Nu ştiu... Tocmai asta caut 
şi eu!”. 

In seara aceea poetul a băut 
un schwartz și a mâncat două 
cornuri. 


VEDETA 


Un frumos succes a dobân- 
dit, acum două luni, domnişoa- 
va Maria Magde în piesa „.A- 
dam şi Eva”, 

A fost un sweces care la in- 
ceput ne-a bucurat, pentru ca 
apoi să se întriSteze. Ne-a în- 
tristat pentrucă îzbânda dom- 
nișoarei Magda a dat de gândit 
și “altor actriţe hotărâte să 
cucerească gloria. 

Astfel, la Teatrul Tudor Mu- 
şatescu am fost siliți să asis- 
tăm la evoluţiile scenice ale 
domnişoarei [lena Brătuianu. 

Acum, la acelaş teatru se 
prezintă piesa „Șarlatanul”, 
care are pretenţia să lanseze 
altă vedetă: pe  domnişoara 
Odette Popescu. 

In seara premierei, toți 
torii erau în culise. 


ac- 





Era ora $ şi spectacolul tre- 
buia să înceapă. Doar domni- 
şoara Odette Popescu nu ve- 
nise. Toată lumea era dispe- 
rată. 

Abea la ora 8 şi un sfert, 
vedeta Odetta şi-a făcut o a- 
pariție trimufală, urmată de o 
servitoare cure-i duceg două 
geamantane cu toalete. 

Toţi s'au repezit la ea: 

— „Ce ţi s'a întâmplat?” 

— „Nu-i aşa că am întâr- 
ziat ?” a răspuns fericită prin- 
imo întrebare, domnişoara O- 
detta, care cetise undeva că 
vedetele ce se respectă, vin cu 
întârziere la spectacol. 


PUNCT ŞI VIRGULA 





Note românești 


CONST. - VIRGIL GHEOR- 


GHIU: ARD MALURILE 

NISTRULUI. 

Războiul care se desfășoară 
sub ochii noștri, începând din 


ziua de 22 Iunie, constitui 


cândva, pentru cei ce l-au făcut, 
un material brut îndeajuns de 
bogat pentru o literatură ce nu 
va întârzia să ia naştere, Faso- 


va 


nat în tiparele cele mai diverse, 
e! va forma file masive din ma- 
neamului nostru 
grije Ges- 


rea epopee a 
care-şi rotunjește cu 
tinul și hotarele. 

Un prim pas în această cale 
ii face d. Const.-Virgil  Gheor- 
zhiu cu volumul său recent a- 
părut: Ard malurile Nistrului. 
In calitate de reporter de război, 
d-sa a stat în permanent contact, 
încă dela declanşarea ostilităților, 
cu unităţile din imediata apro- 
piere a liniei de foc, urmându-le 
pe drumu: faptelor de arme, A 
putut vedea, nemijlocit, curapli- 
ta încieştare omenească ce a lă- 
sat urme greu de şters asupra 
celor două provincii românești, 
le-a notat imediat şi ni le-a 
tranmis în forma lor nefșlefuită 
— deci mai autentică, Dacă aces! 
lucru are desavantajul uneori de 
a face ca stilul să prezinte unele 
mici  imperfecţiuni, câștigă, 
schimb, în spontaneitate şi 
apropie de verosimil. 


în 
se 





Condiţiile în care d. Const.- 
Virgil Gheorghiu şi-a cules ma- 
terialul narat, trebue să fi fost 
dintre cele mai vitrege; oboscala 
drumului parcurs cu tot felul de 
mijloace, posibilitatea de infor- 
maţie redusă cole mai adeseori 
ia ceeace poate ochiul percepe 
între dovă bombardamente, rui- 
ncle fumegânde întâlnite peste 
tot, — îţi lasă impresia dureroa- 
să a penibilei vieţi de tortură 
sufletească şi fizică la care au 
fost supuşi basarabenii și buco- 
vinenii în timpul ultimului an. 
Poate că ar fi fost mai prudent 
să nu se reproducă aidoma măr- 
turiile celor câtorva interiocutori 
ai săi, ținând seama de inevita- 
bila diformare ce teniează pe cel 
pus să povestească „pentru pu- 
blicare“, Fără a scădea gin inte- 
resul ensambluiui, părțile acestea 
se estompează, scoțând într'o mai 
interesantă lumină contribuţia 
personală a autorului. 

Partea închinată Chişinăului 
cuț:rinde pagini de aleasă scnsi- 
bilitate, în care poetul își face 
apariţia în  duioasele aduceri- 
aminte evocatoare chiar dintre 
flacările şi exploziile ce-au dis- 
trus până și urmele a ceeace u 
fost odată un centru de viaţă în- 
loritoare. 

Cartea d-lui Gheorghiu este 
cea dintai carte de război ce a- 
pare la noi şi ea oglindește un 
nesfârşit calvar, aştemut deaiun- 
sui celor aproape trei sute de 
pagini, prins de obiectivul unui 
suflet cu profunde rezonanțe. 

Condiţiile tehnice în care edi- 
tura „Naţionala-Gh. Mecu“ a fă- 
cut să apară această ultimă carie 
de literatură, nu sunt cele cu 
care ne obicinuise până acum, — 
asta, probabil, din cauza grabei şi 
a sezonului în care cartea didac- 
tică solicită cea dintâi grije. 





- Emanuel Voinescu 


Colaboratorul nostru Emanuel Voinescu a căzut la Odessa. 
L-am cunoscut bine. Prietenia noastră, începută la Bucureşti, 


a continuat, tot mai strânsă, | 


a Cernăuţi, unde rătăceam de 


multe ori împreună sub înaltele ceruri inselate ale Arboroasei 
fascinante şi voevodale. Locotenent activ, Emanuel Voinescu 
a fost, pe lângă militarul desăvârşit, şi un intelectual admi- 
rabil pregătit, care ştia să discute despre un întreg univers 
liric, începând cu literatura clasică a României şi sfârşind cu 
cei mai recenți poeţi francezi sau germani, Pe aleele Domi- 
nicului cernăwțean, am rătăcit de multe ori împreună în tur- 
burătoarele nopți de toamnă bucovineană, Imi vorbea despre 
cărțile pe cari le pregătea şi glasul îi vibra când îm; îsto- 


risea despre arta militară. 


A tost un mare îndrăgostit de Arboroasa, cu ai cărei oa- 
meni Sa identiticat. Scrisul său e risipit prin diferite publi- 
caţii, între cari şi una din Cernăuţi. unde a tipărit pagini 
din cele mai frumoase. N'a apucat să-şi editeze decât o sin- 


gură carte o lucrare de vastă 


informaţie, de admirabilă con- 


știlnciozitate şi strâns gândită. Poate că în cufărul său cu ma- 
n.mscrise se găseşte o parte din opera la care lucra de mul: 
„Viaţa mareșalului Liautey”. Tipărirea ei e o obligație pen- 
tru cei ce l-au iubit pe Emanuel Voinescu, 

Murind pentru ţara pe care-o adora din fibrele întregii 
sale fiinţe, prietenul nostru poate că s'a împlinit în năzuim- 
țele sale. Trăini pentru România, locotenentul Emanuel Voi- 
nescu n'a pregetai să moară pentru ca, Ostaş de-o remarea- 
bilă nobleţă. intelectuzi de prestigiu, scriitor de mari posibi- 
lități, Emanuz] Voinescu va continua să trăiască în sufletul 
şi inima tu:uror acelora ce l-au cunoscut. Cări Emanuel Voi- 
nescu a ştiut să fie — întotdeauna — şi-un om: 


MIRCEA STREINUL 





Sicriul cântecelor 


Sicriul cântecelog este in vioa- 
ra lăutarului bătrân, Acolo dorm 
cuminţi, culeate cu vreme muită 
în urmă, prezum miresmele fu- 
rate de mâna albă a unei gus- 
podine meştere florilor de tei 
sau de levănțică şi adormite în 
săculețele lor cu miros amărui 
și tandru din scrinuri afumate 
de timp şi singurătate, 

„Lăutarul bătrân poartă cu o 
boerească  mânârie sicriu] lui 
inegrit la subsoară. E] este un 
fel de cimitir părăsit al cânte. 
cclot ce altădată la chioiha- 
nuri şi vesțite petreceri, săitau 
pântecele boerilor şi ţaliile sub- 
țiri și ademenitoare ale duduci- 
lor, îmbătându-le cu vinul so- 
nor care curgea ameţilor de 
dulce atunci când arcuşul săruta 
prelung şi aprins, coardele vioa- 
rei.,. 

Veștejiţ precum frunza nucu- 
lui bolnav de toamnă sub care 
l-am întâlnit, lăutarul bătrân 
este un îel de bunic al cântecu- 
Imi, care vine din dusa vreme 
a ţinereţii lui înspre zilele noa- 
stre, ca 0 mustrare supusă sau 
ca o lacrimă strivită prea de- 
vreme în pleoape La cele opizeri 
și șase de primăveri ae lui, o- 
chiul aprins şi viu care se în- 
chide, plângând aproape, atunri 
când obrazul se cu!că suspinând 
pe umărul vioarei. — este un 
fel de stea care stă să apună 
dar căreia o neștiută taină din 
umbră îi mai dă puteri ciudate 
ca să mai poată veshia, 

Atâţ a mai rămas viu în el: 
privirea, Citindu-i apele limpezi 
și bune, dincolo de licărirea, ci 
bătrână și mustrătoare, întâl. 
neşti creanga azurată a sufletu- 
lui, Incolo, totul în el esie o 
umbră „pudrată de neaua anilor 
ce i-au nins din belşug mustățile 
mari și răsucite... 

Lăutarul bătrân cântă... 

Degetele uscata și galbene de 
tutunul anilor care au trecut 
printre ele fugind prea repede, 
se închină parcă  mângâind 
coardele vioarci .pentru a învia 
cântecul, Celelalte, ala mâinei 
drepte, au înclestat avar side. 
ful arcușului, vtăjindu-l]. Deshu- 
mat, cântecul se înalță vechi şi 
palid din sicriul viorii, ca un 
fum albăstrui și depărtat, ca o 
ceaţă tulbure și bătrână, ca un 
vis visaț de mult pe care ţi-l 
aduci aminte cu sufietul strâns 
şi cu inima mică, după foarte 
multă vreme... 

Sărutând umărul rotund al 
viorii cu patimă și apiinsă dra- 
gaste, lăutarul bătrân îţi aduce 
aproape odată cu melodia. şi 
vremea ei. Tu, îti reazimi capul 
în palme, închizi ochii şi o vezi 
prin albastra clipire a depărtă- 
rei, în țimp ce pe pântecele viorii 
arcuşul ninge lin praful preţios 
al sacâzului  Călătorină astiel 
pe aripele gândului până departe 


în aită lume și în al calendar, 
te întorci totuşi cu cântecul în 
inimă la elipa ta de viaţă şi aici 
în miezul! ei cald şi aromitor, în- 
tâlnești faţa aceia care surâde 
atâţ de frumos şi care îţi este 
aţât de dragă. Ii săruți genele 
mari şi ochii în care îţi întâl- 
neşti dragostea şi pe urmă rămâi 
vrăjiţ și uimit langă prezenţa ei 
neadevărată,., 

Meştezugul vrăjitorului bătrân 
ţi-a adus-o alături de acolo de 
departe. Arcușul lui a devenit o 
baghetă magiră, jar cântecul a 
deveni covorul fermecaţ al po- 
vestei, care sburând singur pe- 
Ste zările şi mările depărtărilor, 
au furat-o din culcușul cald al 
visurilor €i şi au adus-o aici, 
lângă visurile țale,.. 

Basmul însă a ținut prea, mult 


” si lăutarul bătrân a obosit cam 


devreme. Anii şi trecutele lui 
nopți de nesomn şi de cântec, 
i-au turnat plumb şi lene bolna.- 
vă în măduiare.  Imbrăţişarea 
pătimașă a. viorii, care în tine. 
rețe nu cunoştea osteneală, acum 
adoarme uşor. Genele vârstei se 
inchid repede, Cântecul stă să 
apună ca o stea pe care gerul 
ascuţit al unei nopţi de iarnă o 
veștejeşte şi o trimite la cul- 
care aruncând-o în văzduh şi în 
neființă cum arunci tu un chi- 
brit după ce ti-ai aprins o ti- 
gară, 

Cu un ultim şi desnădăjduit 
suspin, cântecul se stinge uşor, 
ca un abur, 

Vioara îi soarbe cea de pe ur- 
mă răsuflare, Cântecul vechi a 
plecat acum spre lumea lui de 
demult, prăpădindu-se în calen- 
darul orei lui de atunci când era 
viu ca argintul și ca flacăra şi 
când îndemna la chiot și la pe- 
trecere îndrăcită, nu ca acum 
câna îndeamnă la lacrimă și la 
visare 

Mâinile lăutarului bătrân cu 
degetele lor usraţe și galbene de 
tutunul anilor ce au trecut prin- 
tre ele fugind prea repede, au 
căzuţ de-alungul trupului care 
tremură, precum două aripi 
rănite. Ca do; cărbuni stinşi 
dintr'odată, ochii care Adineâuri 
erau vii, — sau închis. Cânte- 
cu] vechi a adormit creştineşte, 
cu mâinile lu; de abur şi fum 
inerutişate pe pieptul amintirii, 
în vioara afumată de timp, care 
îi este leagăn, sicriu și veşnică 
odihnă... 

Tu draga mea de departe ai 
rămas, adusă de vraja iui, lân- 
gă inima și lângă dragostea 
mea. 

„„Cântecul vechiu a adormit, 
ruginit de toamna vârste; lui 
indelungate, Cetitorule, întoarce 
uşor pagina, ca să nu îl tre- 
zesti.,, 


ION AUREL MANOLESCU 





Pentru şcoii, părinți şi elevi 


Cărți de curs complimentar şi toate manualele didactice 
pentru școalele secundare, se pot procura cu preţurile cele 


mai convenabile dela 


Librăria „UNIVERSUL“ 


care este asortaţă şi cu rechizite școlare de cea mai bună 


calitate. 


Librăria „Universul“ a tipărit noui hărți în culori, pre- 
cum și Hărţi Murale legate pe pânză. Se găsesc orice can- 
tități de hârtie de calc, hârtie de desen, hârtie feroprusiată, 
echere, teuri, compasuri de precizie, ghiozdane, etc. 


c. eoseeumcu — Vizitaţi LIBRĂRIA „UNIVERSUL“ str. Brezoianu 23-25 


"au mai schimibat multe în 

casa lui Pavel Nedelcu... 
Cât am fost copii mici, pă- 
rinții se gândeau la zilele când, 
unul câte unul, fiecare își va 
lua sborul spre cuibul lui, Era 
în gândul acesta speranţa că, 
fiind mai puţini, greutăţile casei 
vor scădea; fiecare copil îşi va 
avea rostul lui, va începe o viaţă 


nouă, mâi bună; se mai gân- 
deau la mulţumirea de a şti că 
din cuibul lor se  desprinse- 


seră atâtea cuiburi noui, care cu 
vremea, se vor înmulţi și mai 
mult. Astfel ei își vedeau încu- 
nunat efortul lor greu de fiecare 
zi, de fiecare clipă, de a-și educa 
și crește copiii. Mulţumire mo- 
destă, ca toate bucuriile vieţii 
lor, că-şi îndepliniseră datoria 
de oameni, pe pământ... Dacă îi 
vor vedea pe toţi copiii la casele 
lor, vor fi fericiţi şi vor putea 
să-şi aștepte în liniște moartea, 
convinşi că mai mult n'ar fi pu- 
tut realiza... 

Dar n'a fost așa! Fiecare sbor 
din cuibul lor a fost o ruptură 
care a sângerat mult timp... 

Întâi a plecat Lia... 

„„Din seara aceea, când bărba- 
tul s'a întors acasă, furios că ma- 
ma nu-și păzeşte îndeajuns fata, 
căci aflase ceva în oraș despre 
nişte întâlniri ale acesteea cuun 
bărbat, — când femeea l-a în- 
tâmpinat cu un surâs de indul- 
genţă, care i-a readus din trecut 
propria lui tinerețe şi prima a- 
propiere de Valeria, apoi l-a de- 
sarmat cu o scrisoare pe carei-a 
citit-o ta lumina lămpii cu glas 
scăzut, — din ziua aceea a răsă- 
rit un gând nou şi în sufletul lui 
şi în casă a început o așteptare... 
Chiar frații cei mai miei au în- 
țeles în scurt timp că Lia numai 
era Lia de altădată. O priveau 
cu mirare și curiozitate... Ei îi 
apăruse ca o aureolă pe frunte şi 
privirile învăluiau un vis pe 
care nu-l mai visase. Sosise tim- 
pul să-l viseze... 


Părinţii vorbeau cu ea despre 
el; mai ales mama o întreba şi 
tatăl, ca să-şi păstreze autori- 
tatea și să dea impresia că n'a 
renunţat la severitate, se prefă- 
cea că citește ziarul sau că se 
gândește în altă parte... Voia să 
pară că n'ar tolera prea mult... 

In altă zi, tot mama i-a zis: 

— Să-i chemi, să vie într'o zi 
la noi... 

Lia s'a roșit până'n albul ochi- 
lor şi sa uitat la tatăl ei, care 
s'a încruntat și a tușit, parcă s'ar 
fi înecat cu aer. Mama i-a făcut 
din ochi fetei, apoi l-a întrebaţ 
pe el: a [iH 

— Tu ce zici, Pava? o 

Bărbatul s'a scuturat, ca un 
câine udat de ploae şi a mâriit: 

— Eu, de, fă cum știi, nu mă 
amestec... Fata i-a ta, numai a 
ta... Trebue ca tu să ai mai multă 
grijă de ea... Numai să nu ieşi 
rău... 


In Dumineca următoare, Va- 
silică Lipa a intrat pentru pri- 
ma oară în casa lor... Işi dăduse 
cu câteva zile mai înainte ulti- 
mul examen la Drept, la Iași, 
luase licenţa numai cu bile albe, 
foarte bine, primise feliciţări şi 
introdusese cerere să intre în 
magistratură... 

A fost zi mare pentru toţi, săr- 
bătoare adevărată... Tata nu s'a 
mai culcat după amiază, obiceiu 
dela care făcea rar abatere... Sa 
îmbrăcat cu hainele pe care le 
avea mai bune. Se plimba de 
colo-colo, trecea dintr'o odaie în 
alta ieşea pe cerdac, cobora în o- 
gradă. Mama o învăța pe Lia, 
amintindu-i cum să se poarte. 

— E altceva când te întâlneşti 
cu el pe stradă. Acasă trebue să 
te porți altfel... Ia seama, 

— Lasă mamă, ştiu eu... o asi- 
gura fata, îmbujorată, ca ame- 
ţită, trădându-şi prin fiecare gest 
emoția... 

Fraţii erau tot atâta de nerăb- 
dători. Cei mai mari stăteau de 
vorbă, cei mai mici aşteptau în 
capătul cerdacului... 

Numai unchiul Alexandru pu- 
făia liniştit din lulea și urmă= 
rea cu coada ochiului pe fiecare. 
La colțul buzelor î; înflorise a-- 
celași surâs de bunătate, de sin- 
ceritate, care-l făcea simpatic 
oricui îl cunoştea... 

Şi, cu tot postul de observație 
pe care-] instalaseră cei mici în 
capătul cerdacuiui, Vasilică Lipa 
apăru pe neașteptate la poartă. 
Venise pe trotuarul dinspre par- 
tea casei lor, a străzii, și ramu- 
rile pletoase ale teilor și gutui- 
lor îi acoperise apropierea... Dacă 
i-ar fi văzut de departe, toţi s'ar 
fi repezit spre ușă strigând, hoar- 
dă sălbatecă, dar așa toţi încre- 
meniră, muţi. Se traseră lângă 
perete, la rând, privindu-l cu 
sfială... 

Tatăl se îndreptă spre poartă, 
fraţii mai mari coboriră şi ei în 
ogradă, unchiul Alexandru ieşi în 
cerdac... 

Mama și Lia l-au aşteptat în 
casă. L-au primit cu dragoste 
sinceră. Pentru părinţi era încă 
un copil, la care ar fi putut să 
ție ca la copiii lor, dacă ar fi 
făcut-o pe Lia fericită. Pentru 
copiil el era un frate mai mare. 
Pentru unchiul Alexandru încă 
un nepot... Il sărutase pe amân- 
doi obrajii şi-l prinsese de umeri, 
privindu-l adânc în ochi. Ce-a 
cetit în paginile lor, nu mai cl 





a ştiut. Dar ceilalţi i-au văzut 
surâsul luminos pe chip și-au în- 
țeles că era mulțumit... 

Sufleţele sau apropiat repede. 
Tânărul era desgheţat, vorbea 
frumos, ştia să povestească... Un- 
chiul Alexanaru îl întrebase de, 
Iaşi... Scăpase vorba. Nu aducea 
niciodată vorba de orașul acesta. 
Când aducea altul, se transforma 
întrun arc. Era numai urechi. 
Şi'n atenția aceasta, ochii i se 
măreau, buzele îi tremurau, îi 
vorbia toată fiinţa... 

Când se întorsese în țară, se 
oprise întâi aici, Revederea îl a- 
meţise. Plecase bolnav. Se gân- 
dise atunci că nici în Iaşi n'ar fi 
putut trăi, dar nici departe de 
el. Se hotărise să se întoarcă, 
după ce o va găsi pe Valeria... 
Intors la Iași, să se lase pradă 
nostalgiilor, decăderii, car: ma- 
cină ființa oraşului, oraşul. Să 
se stingă cu spaima în suflet a 
unui sfârşit implacabil, care vine 
încet, dar vine sigur. Iși storsese 
iacrimile pe furiș să nu-l vadă 
ceilalți călători din vagon... ba, 
sufletul nu i-ar îi fost liniştit în 
veci după moarte, dacă trupul 
nu i sar fi odihnit zici, în pă- 
mântul sfânt pentru el... 

Dar venise aici, o găsise p2 Va- 
leria, casa ei, copiii aa Când le 
descoperise viaţa tragică, suf-ri- 
se, dar şiiuse să-şi ascundă su- 
ferinţa. Nu poţi jigni mai rău pe 
cineva care sufere, decâi prin 
stângăcia de a-ţi ascunde compă- 
timirea. In clipa aceea ze hotă- 
rise să sacrifice toată  agonisita 
vieţii lui, dacă îi nevve, ca 
să-i ridice din resemnarea lor 
tragică, de epopee... Așa a făcut... 
Ş: nimeni din casă nu i-a ştiut 
gândul și nu i-a înțeles sufletul, 
căci acoperea totul sub mască... 
Şi-au trecut zilele, şi-au trecut 
lunile şi el! era tot aici... Pulsa 
altă viaţă în casă, şi viaţa nouă 
îl câștiga pe zi ce trecea tot mai 
mult. Nu se mai gândea să ple- 
ce la Iaşi, îl rodeau mai rar nos- 
talgiile... Dar, când auzea vor- 
vindu-se de Iași... 

Şi Vasilică Lipa le vorbea a- 
cum de Iaşi... Oare îi cunoştea 
slăbiciunea ? Nu, desigur că nu! 
Nu i-o cunoșteau nici ai casei, 
nici Valeria... Ce-ar fi putut face 
altceva Vasilică Lipa, prin care 
să-l câştige mai uşor, maj desă- 
vârșit, definitiv ?... Nimic! 

Tânărul le vorbea de Iaşul pri- 
măverii aceleea... de Copoul în- 
florit, de Râpa Galbenă, de Ce- 
tățuia, de Sărăria... de sufletul 
etern al Iașului. Fremăta în fiin- 
ţa lui. In glasul lui se mlădiaui 
şi se legau sunete pe care numâi 
pe străzile și'n grădinile lui ure- 
chea le poate auzi, ca pe 11 gscou 
ce se stinge şi reînvie a celor 
care au fost. In privirile lui erau 
umbrele și melancoliile amurgu- 
rilor, în care o singură dată să 
trăești și le porți până la moarte 
în suflet ca pe un fum de tămâe... 
Şi când tânărul sa oprit din 
vorbire, mirat de liniştea şi în- 
cremenirea cucernică din jurul 
lui, a văzut lacrimi îm ochii ma- 
mei. Unchiul Alexandru își muş- 
ca buzele... Apoi şi-a schimbat 
vorba... A început să vorbească 
cu Lia, cu Sandi, cu Culiţă, cu 
ceilalți. . 


wa 


i: 


Unchiul Alexandru rămase tot. 
nemișcat. 

— Cine a simţit Iaşul şi vor- 
beşte așa despre el, nu poate fi 
decât un suflet ales, un om de 
ispravă... se gândea el. A avut 
noroc Lia. 

Apoi au râs, au glumit... au 
gustat din prăjiturile aduse de 
Lia... Au ;eşit în grădină, s'au fu- 
gărit, s'au jucat ca altădată când 
erau copii... 

Părinţii și unchiul Alexandru 
i-au urmărit din colțul casei... 

— Bun băiat! a zis fiecare, pe 
rând, cu același gând nemărtu. 
risit în minte. 

Bun a fost! A început să vie 
regulat în casa lor. Era ca de-al 
lor. Când i-a venit numirea de 
supleant la tribunalul din oraş, 
bucurie ca în casa lor na mai 
fost. Peste o lună au făcut nun- 
ta... Şi-au închirat casă... 

Și pe chipul părinților a fost 
lumină şi râs, dar sufletul le-a 
fost gol și negru... Lia pleca din 
casa lor... Dacă s'ar fi gândit în- 
nainte, nicodată n'ar fi putut 
crede că vor fi atât de trişti in 
cea mai fericită zi a copilei lor! 
Că, după plecarea ei, casa li se 
va părea pustie, ca după o moar- 
te, parcă ea, Lia, le-ar fi fost 
unicul copil şi-l pierduseră şi pe 
acela... Mama plângea pe ascuns, 
tata stătea mai mult prin oraș, 
fiindcă-i era urâț să vie acasă, 
să intre în casa pustie... Și co- 
piii erau stăpâniți de aceleași 
sentimente... 

Răducu se gândea că numai 
după ce murise Lenuţa, mai trăi- 
se impresia aceea, de singurătate, 


de prăbușire în haos, de desnă- 
deijde. Se întâmplase ceva care 
le ştirbise viaţa... 

Apoi s'au obişnuit... 

Dar nu s'au obişnuit bine şi 
alt pui, care făcuse aripi, şi-a 
luaţ sborul: Samdi! 

Tatăl umblase și chiar în anul 
când Sandi își terminase liceul, 
îi găsi serviciu. Nu venise încă 
unchiul Alexandru. O duceau 
greu. Leafa lui însemna un aju- 
tor în casă. Au putut să mai a- 
chite din datorii. Puțin însă, căci, 
după ce pierduse mâna, tatăl ră- 
măsese numai cu pensia! Nici 
leafa mu-i ajungea, dar încă pen- 
sia, jumătate din ce primea îna- 
inte ?! 

După sosirea lui Alexandru, 
când viaţa lor luase o întorsătu- 
ră bruscă, părinţii au observat o 
schimbare şi în purtarea lui San- 
di. Intârzia la masă, seara, când 
ieşea dela serviciu, nu venea di- 
rect acasă, ca altădată; sau ve- 
nea, mânca și dispărea... Mama 
îl 'cercetase, îl întrebase, el se 


fâstâcise, spusese că se duce pe 
la prieteni... 
In altă seară veni după 


mie- 


— Să nu dai în mine, să nu 
dai.., 

Iși dădu seama ce face, se în- 
toarse, îşi luă din fugă pălăria şi 
ieşi... 

Apoi faptele sau succedat re- 
pede... 

Nu s'a mai întors acasă, Sa 
dus la femeea aceea. Mama a 
vrut să se ducă după el, dar Ne- 
delcu n'o lăsă. 

— Am să mă duc eu... 

S'a dus şi sa intors sdrobit... 
Femeia îl batjocorise și-l dăduse 
afară. 

— L-am  pierdut,. gemu £l, 
prăbuşindu-se pe scaun. 

Nici în cele mai grele încercări 
pe care destinul i Je trimisese pe 
cap, parcă nici când își pierduse 
mâna, femeia nu-l văzuse atât 
Ge descurajat, atât de nenorocit. 
Și ea sa stăpânit să nu plângă, 
deși sufletul îi plângea cum nu 
mai plânsese niciodată și l-a în- 
curajat și i-a vorbit să aibă spe- 
ranță că Sandi își va da seama 
de greşeală şi se va întoarce... 

Dar Sanai nu s'a întors. Sa în- 
surat cu femeia aceea. Ei nau 
luat parte la nuntă. Dar, după 





zui nopţii... Mama se culcase, 
dar, cu gândul la el, nu putu să 
adoarmă.Se gândi că copilul se 
strică, cine știe pe unde umbla şi 
plânse, fără s'o ştie nimeni, Când 
îi auzi paşii prin cerdac, se dă- 
du jos şi-i deschise încet, ca să 
nu se trezcască Pavel. Ar fi îă- 
cut scandal. El nu i-ar fi tole- 
rat, cu toate pretenţiile lui că nu 
mai era copil... 

— Unde ai fost? îl întrebase 
mama „şoptit, în timp ceel se 
desbrăca prin întuneric... 

az) 

Nu-mi 
glasul mamei. 

— Dece nu mă laşi în 
mamă ? 

— Să te las în pace? Te-ai fă- 
cut un rău... : 

S'auzi o mişcare şi tatăl se 
deșteptă. Ţinea întotdeauna o 
cutie de chibrituri la căpătâi. In. 
tinse mâna, o luă, aprinse. Se 
uită la ceas... Era aproape două, 
după miezul nopţii. 

Acuma ai venit? îl întrebă, 
Da, acuma.., 

— Eşti și obraznic... 

Lăsaţi-mă în pace.., 

Să te las în pace? Crezi că 
ești de capul tău? 


răspunzi ? tremură 


pace, 





Strigase. Se treziră şi copiii 


din camera vecină. Unchiul A- 
lexanăru se trezi şi el: 

— Nu faceţi scandal noaptea ! 
le zise împăciuitor.., 

In întuneric, se mai auzi bos- 
coroditul tatălui, apoi se făcu li- 
niște. 

A doua zi, mama se sculă ca 
de obiceiu. Și făcu ceva ce nu-i 
era în obiceiu. Se duse lângă 
patul lui Sandi, care dormea în- 
că şi-i căută, cercetă cu deamă- 
nuntul conținutul buzunarelor... 
Te simţi mirosul strein de par- 
fum, apoi găsi și o scrisoare... O 
citi, i se făcu negru înaintea o- 
chilor... Era dela o femee deal 
cărei nume auzise... O femee ca- 
re mai îusese măritaţă... Se vor- 
beau multe pe socoteala ei... Se 
îngrozi... Inima îi tremura ca o 
frunză în furtună... Când Sandi 
se sculă, î!? chemă deoparte, vru 
să-i vorbească în șoaptă şi scoa- 
se scrisoarea... Cum 0 văzu, bă- 
iatul înțelese și o smuci. 

— Ce-ai căutat în buzunar? 
Nu-ţi dau voe! 

'Țipase! TŢipase la ea și mama 
se făcu ca ceara, O cuprinse o 
slăbiciune și se lăsă pe scaun... 
Când Sanâi, speriat, vru să se 
repeadă să-i aducă apă, cineva 
îl prinse de braț, cu cange de 
fier... 

— Nu ţi-e rușine, 
Na... 

Era tatăl. Il lovi peste un o- 
braz, peste celălalt cu singura 
mână pe care o avea. O clipă ră- 
mase năucit, apoi își adună pu- 
terile și-l îmbrânci pe bătrân... 
peste masă... 


haimana ? 


nuntă, nouii căsătoriți au venit 
acasă, la părinți și părinţii i-au 
primit, la început cu strângere 
de inimă şi cu revoltă, apoi, mai 
târziu, ca pe copiii lor. L-au ier- 
tat, i-au iertat și au uitat... 

Era iar unul mai puţin 
cuibul Jor, dar se gândeau că 
fiecare din cei plecaţi îşi avea 
cuibul lui, şi încercau să creadă 
că nu s'a schimbat nimic în via- 
ţa lor.., 

Mama nu spunea nimănui, dar 
sufletul îi era ars, ca iarba usca- 
tă peste care a bătut vânturile 
unei veri secetoase... Nu se gân- 
dea că se împlinise o lege a na- 
turii, că copiii se duseseră fie- 
care Ja un rost al lui. Se gândea 
că i-au fost răpiți doi copii, că-i 
pierduse şi începea s'o stăpânea- 
scă o frică pentru ceilalți. Și în 


în 


grijă şi în frica aceasta, dragos- 
tea ei pentru copiii rămaşi de- 
veni  fanatică, agresivă. Oare 


uliul ar mai avea curaj să se în- 
ioarcă să mai ia un pui dela a- 
ceeaşi cloșcă dela care sa mai 
înfruptat ? Apoi dragostea ei se 
transformă în gelozie. Gelozie pe 
ginerele care-i luase fata, gelozie 
pe femeea care=i luase băiatul... 
Ea îi crescuse, şi prezența lor 


— Episod inedit — 


bucura pe alții,. Crezuse că fiin- 
ţa lor va îi pe veci numai a ei!... 
Se înșelase... 

Deveni mai circumspectă.... Va 
face tot posibilul ca ceilalți copii 
să se însoare cât mai târziu... Să 
nu se golească casa..., Dacă nar 
mai fi rămas cu nici un copil? 
Nu, nu se putea! Sar fi topit 
ca lumânarea, de inimă rea. 

Uneori se trezea noaptea 
spaima în suflet, provocată de 
impresia că e singură în toată 
casa. O căuta cu piciorul în pat, 
alăturea, pe Lia şi n'o găsea. De 
când măriseră casa, adăogându-i 
două camere, nu mai dormea 
în pat cu Lia, dar o ştia in 
colţul celălalt al camerei, o sim- 
țea, îi asculta respirața uşoară. 
Timpul acela fusese scurt, dor- 
mise cu fata în paț de când o a- 
vusese, obiceul acela era mai a- 
dânc infiltrat în sângele ei. Ne- 
găsind-o lângă ea, o cuprindea 
spaima, o apăsa întunericul și o 
înăbușea. Se ridica repede în 
pat și aprindea un chibrit. La 
lumina lui, ea cerceta camera, 
îș: aducea aminte de toate eve- 
nimentele ultimelor luni, Lia ple- 
case, plecase şi Sandi... Stingea 
lumina și se culca din nou. Nu 
putea să doarmă şi, gândindu-se 
că aşa vor pleca, tot câte unul, 
pe rând, copiii, că va rămâne 
singură cuc, începea să plângă. 
Plângând, adormea... Se trezea 
disdedimineaţă şi se strecura 
prin celelalte camere, pe la pa- 
tul copiilor, să se asigure că sunt 
in casă, că în afară de Lia şi 
Sandi nu mai lipsea nici unul... 


cu 





d UNIVERSUL LITERAR OO 


Apoi trecea la bucătărie şi altă 
zi începea... 

Lia şi Sandi veneau des pe a- 
casă, când îi vedea apărând pe 
uşă, mama se bucura, dar, în a- 
ceeași clipă se întrista, fiindcă 
ştia că nu vor rămâne ȘI, după 
plecarea lor, întotdeauna, singu- 
rătatea şi pustiul se întindeau 
şi mai apăsătoare în jurul ei. 
Câteodată chiar începea să plân- 
gă. Copiii credeau că plânge de 
bucurie, dar n'o înțelegeau... A- 
poi nu-i mai luară în seamă cu- 
riozităţile... 

Trecu alt timp. Viaţa nu ţine 
seama de cramponările oameni- 
lor. Destinul poruncește, ea exe- 
cută, 

Veni altă poruncă 
lui... 

Ca vârstă, după Sandi urmă 
Cutiţă, apoi Vică, Miti, Răducu 
(Nuţa murise) și mai mici rămă- 
seseră Mircea şi Miluţă. 

Tatăl auzise că din toamnă va 
funcţiona iar şcoala de impiegaţi 
de mișcare la C.F.R, la Iași. 
Se sfătui mult cu unchiul Ale- 
xandru. Culiţă era într'a şaptea, 
terminase, Vică într'a șasea... 

— Mai bne să-și facă mai de 
vreme un rost... Cine știe ce vre- 
muri mai vin... Cu un an mai 
puțin sau mai mult de învăţătu- 
ră, tot una e... Să-i luăm dela li- 
ceu, să-i aăm dincolo, la Mişea- 
re... Au leafă dela început... 

S'au hotărit să facă așa. Dar 
mama, când auzi de planul lor, 
sări ca o leoaică: 

-— Nu-mi dau copiii la școală, 
la Mișcare, să mi-i nenorocesc... 
Sa întâmplă o deraere și intră în 
puşcărie... 

— Bine, să-i întrebăm şi pe 
ei... a fost de părere Alexandru. 

Ii chemară Ja înfăţişare. 

— Aţi vrea să intraţi la Şcoala 
de Mișcare, la C.F. R.? Aveţi 
leafă de cum intraţi în şcoală și, 
după un an, sunteţi impiegați.... 
Sunteţi destul de mari! 

— Vrem ! Mai rămâne vorbă! 
ziseră ei pe nerăsuflate, bucuroşi 
la gândul că vor pleca în alt o- 
raș, vor avea leafă, vor putea să 
se îmbrace pe plac... 

Mama nu se aștepta ca ei să 
primească atât de repede şi ră- 
mase încremenită. Câteva clipe 
nu putu mișca buzele, apoi zise 
încet, tulburată. 

— Va trebui să plecaţi de aca- 


= 


sa... 


a destinu- 


Plecăm... 
Va trebui să daţi examen... 
Dăm... 
Merg şi eu cu voi la exa- 
men, poate vă pot fi de folos... 

Băieţii săriră de gâtul unchiu- 
lui Alexandru, îl sărutară, deli- 
rând. Mama se trase un pas în- 
napoi, ca aiurită. In larma bu- 
curiei, ceilalți nici n'o  simțiră 
când ieși. Fugi în odaia cea mai 
îndepărtată şi se strecură pe uşa 
din dos în grădină, Aici n'o ve- 
dea nimeni şi începu să plângă 
ca o disperată. Se prefăcea că 
culege verdeţuri de pe strat. ca 
să n'o vadă vecinii plângână.,. 

Crezuse că e singură, când auzi 
un foșnet şi cineva o atinse. Se 
ridică şi dădu cu ochii de Rădu- 
cu 

— Nu mai plânge. Degeaba 
piângi... Ei tot vor pleca... 

— Ai auziț? 





-— Da, eram în odaia de ală- 
turi 

-— Eu i-am crescut și dispun 
alții de ei... 

—- Dispune viaţa, mamă! Des- 
tinul ! 

— Destinul ? Ce-i destinul? 

Dumnezeu nu mă aude. Nu ma 
auzit nicodată ! Nu vreau să mai 
știu... Irai ia toți copiii... Mai bi- 
ne... 
Statura i s'a îndreptat, sa în- 
nălțat. Ochii îi scapără, fulgeră. 
Răducu se sperie, n'a văzut-o 
nicodată aşa... Parcă  întruchi- 
pează ura, răzbunarea. 

— Mamă, taci! o roagă 
ducu speriat şi o prinde 
braț. 

Parcă i sa rupt arcul ființei. 
Trupul! ș se strânge, pleoapele i 
se lasă peste ochi, scapă bărbia 
în piept şi plânge fără lacrimi, 
numai cu sughiţuri. 

Răducu o îmbrățișează, îi tra- 
ge capul pe umărul lui, o mân- 
gâie. Ce furtună năpraznică sa 
deslănțuit şi  într'însul! 

— Mamă, eu n'am să plec 
nicodată de lângă tine, m'auzi 
mamă ! Iţi jur! 

Mama parcă aude un glas din 
altă lume. A  stăpânit-o, o cli- 
pă, nebunia! N'a văzut nimic, 
n'a auzit nimic, n'a simţit nimic. 
Acum vede, aude, simte. E Ră- 
ducu lângă ea. Vorba lui o în- 


Ră- 
de 


curajează... 
— N'am să plec niciodată de 
lângă tine, mamă! Iţi jur! 


Râde printre lacrimi. A uitat 
pentru o clipă. Spaima va reveni, 
dar greul trecuse. Răducu e tot 
lângă «a. De mult şi-a dat sea- 
ma că acest copil e altfel decât 
ceilalți ! Are mai multă sensibi- 


de MIHAIL ȘERBAN 


litate, ştie altfel să vorbească... 
Planul tatălui e pus în aplica- 


re, Alexandru pleacă împreună 
cu Culiță şi cu Vică la Iaşi. 
Mama sufere, sufere cumplit, 


piânge, se sbate. Li vine să urle 
ca o leoaică, căreia i se răpesc 
puii, dar se stăpâneşte... Ră- 
ducu e lângă ea. A sfătuit-o în.-. 


țelept ca un om bătrân: Mamă, 
să nu mai plângi, să nu faci 
scene! E zadarnic! Ei tot vor 


pleca... Le îngreunezi plecarea... 
Să le urezi succes... 

Da, așa a făcut. S'a stăpânit. A 
stat mută. I-a îmbrățişat meca- 
nic, i-a sărutat... Le-a zis suc- 
ces. dar în gând s'a rugat să nu 
reuşească, ca să se întoarcă. Pri- 
vește după ei și vede totul ca 
întrun abuț. 

Apoi se întoarce. Răducu e tot 
lângă ea. Va veni după dânsa, 
în casă. Şi-ar vrea să rămâe sin- 
gură, ca să plângă în voe, să se 
răcorească. 

Apoi zilele trec. Parcă a fost 
iar cineva grav bolnav şi acum 
e salvat, merge spre mai bine... 
Poate e sufletul ei ace! cineva!... 
In casă pluteşte seninul şi mul- 
țumirea convalescenţei ! 

Pe copii; plecaţi la Şcoala de 
Mișcare, i-a mai văzut la Cră- 
ciun, la Paști, apoi în vacanţa 


mare. 'Terminaseră şcoala, aș- 
teptau numirile, Le veniră în 
scurt timp și Culiţă trebui să 


plece la o gară, mai jos de Ro- 
man, iar Vică, mai departe, pe 
lângă Bârlad. 

Faptele noui aduc bucurii în 
casă, dar pentru ea şi bucuriile 
sunt triste. Pentru ea lucrurile ar 
fi bucurii, dacă toți copiii ar fi 
lângă ea.. 

Au mai rămas acasă nuimai 
patru copii. Miti a trecut în clasa 
a şasea. E un visător, fire blân- 
dă ! Cu toate acestea, îi place să 
muncească. E mereu cu feres- 
trăul, cu ciocanul şi cu cleștele 
în mână. Repară, construeşte... 


Fate păsări de lemn, aeroplane, | 


care-i aduc aminte lui Răducu 
n întâmplare tristă cu unul O- 
trocol, care-a murit... Unchiul A- 
lexandru îl ia în zeflemea pe 
Miti: — O să te văd într'o zi 
shurând pe deasupra orașului)... 
— Să nu vă miraţi! răspunde 
tânărul, căruia nu-i prea place 
să vorbească. Vorbele acelea au 
un tâlc, dar, adesea, oamenii nu 
înțeleg tâlcurile decât când le 
trădează faptele... Avea să-l în- 
țeleagă acel tâlc unchiul Alexan- 
dru, într'o zi, 

Mama se gândea că de-acum 
va trece un timp lung și cei patru 
copii vor sta lângă ea. Miti spu- 
ne adesea că el nu se va însura 
niciodată și asta era pentru ea 
cea mai bună 'mărturie că no va 
părăşi. Răducu îi spusese pe faţă. 
Ceilalţi doi erau prea mici. Mai 
era până ce trebuia să înceapă 
să-i fie frică şi de sborul lor. 
Poate, până atunci, când va tre- 
bui să plece și ei, va pleca ea 
înainte, plecarea din urmă... 

Puterile i se împuţinau. Vede- 
rile-i se slăbeau tot mai mult... 

O rodea tristețea gândulu: că 
nu mai avea copii mici. Răducu 
trecuse într'a cincea de liceu... 
Mircea în clasa a treia și Milută 
intrase în prima clasă liceală... 





e A Ia 


Ar fi putut spune că ei nu mai 
erau copii... Nu-i mai auzea ju- 
cându-se, nu-i mai auzea cer- 
tându-se, impăcându-se și cân- 
tând. In larma copilăriei lor, în 
frenezia jocurilor, ea găsise pu- 
terea rezistenţei în faţa tuturor 
loviturilor destinului. Copiii erau 
ca 0 pavăză contra desperărilor, 
contra gânduriior negre. Cântecul 
lor îi aducea surâsul pe buze și 
lumina pe chip. Acum... 

Dacă ar mai fi putut începe 
viaţa dela capăt, să mai simtă 
în pântec prima mișcare a prun- 
cului! Nu, nu se mai putea! 
Trupul i se uscase... Lia aștepta 
ca un copil... Ca mâine va îi 
bunică... 

Când închidea ochii, trecutul 
rcînvia. Singurătatea se popula. 
Mlădiţeie crescuseră in trupul 
ei. Simţea încă locul din care 
se desprinsese fiecare, Fiecare 
sarcină fusese pentru ea un mi- 


raco!. Fiecare copilărie un cân- 
tec al vieţii, un inel care lega 
trecutul cu viitorul. In mijlocul 
copiilor simţea mândria ei de 
mamă, crescând în sufletul ei ca 
un rod greu. 


Intemeease împreună cu Pa- 
vel Nedelcu un cămin, care 
crescuse, binecuvântat, apoi se 
înmulţise... Nu, nu trebue să-i 
pară rău că copiii se duc la ros- 
turile lor, în lume... Viaţa e scur- 
tă, ca mâine ei nu vor mai fi și 
copiii trebue să fie întăriți şi 
pregătiți să umble pe propriile 
picioare. 

Aşa judecă și-și zice că dacă 
ar mai îi cazul ca unul dintre 
copii să-și ia sborul, ar fi tare, 


27 Septembrie 1941 


aaa, 





n'ar mai suferi! Dar, când se în- 
tâmplă aceasta, o cuprinde iar 
desnădejdea și spaima... 

A sosit rândul lui Miti... 

Intr'o zi Mitţi vine în fața ma- 
mei, şi el care, de timid ce era 
nu putea privi pe nimeni în ochi, 
o privește drept în och; cu curaj 
şi-i zice; 

— Mamă, frații mei mai mari, 
fiecare şi-a făcut câte un rost în 
lume. Sunt şi eu destul de mare... 
Vreau să-mi fac și eu un rost 
în lume... ao 

Așa cum îl vede, mamei îi 
vine să râdă, așa cum a râs și 
Impăratul din poveste de Prâs- 
lea care venise în fața lui să-i 
ceară voe să-l lase să se ducă el 
să-i aducă merele de aur... Ma- 
ma îl privește blând în îndrăz- 
neala si siguranța ide sine cu 
care-i vorbește și știe că Miti 
nu s'a dus din timiditate la Pa- 
vel, tatăl lui, să-i spue ceeace-i 
spunea acum «ei. 


— Și ce-ai vrea să te faci, mă 
rog? il întrebă ea, şi abea-și 
inu râsul. 

El simte vălul râsului, gatasă 
rupă zăgazul abținerii și asta îi: 
ațâță peste măsură. 

— Vreau să mă fac aviator! 
zice el tare, îndreptându-și si- 
lueta şi umflându-și pieptul. In 
ochii lui e cel mai curat și mai 
nostalgic albastru al cerului de 
primăvară. 

Mama a căscat gura, holbează 


ochii, se îngălbeneşte.... începe 
să tremure... 

— Aviator?! Nu, nu, nu se 
poate... 


Se repede la el, îl prinde de 
mâni parcă ar vrea să-l reţie să 
nu plece... 

— Miti, Miti, ce vorbeşti... Cum 
de ţi-a vent ideea asta? E o ne- 
bunie, cine ţi-a vârit-o în cap? 

II smuceșşte, s'apleacă spre el, 
parcă ar vrea să-l silească să 
spue adevărul... 

— Nimeni nu m'a sfătuit... Eu 
vreau... 

Acum îi vorbeşte Miti cel de 
întotdeauna, cu vocea lui blân- 
dă, calmă şi spaima mamei creş- 
te căci ea ştie că aceasta e vocea 
celui hotărît. 


— Nu-i destul să vrei tu, tata 
mo să te lase! 

E argumentul disperării,, 

— Ştiu! De asta am venit întâi 
la tine mamă... să te rog să vor- 
bești cu unchiul Alexandru, să 
vorbească el cu tata. 

Il priveşte ca prostită. S'a da! 
un pas înapoi. 

— Eu? Să-l rog eu? Ca să te 
trimită la moarte? 

— Nu, la viață... Dacă mă lă- 
saţi, mă trimiteţi la viață... Dacă 
mă opriţi, atunci... 

Cerul din privirile lui sa în- 
tunecat. Chipul i sa împetrit. 
Apoi se întoarce şi iese din odaie. 
Mama îşi cunoaşte copiii. Știe că 
orice vorbă ar fi de prisos. Și 
începe să plângă cum na mai 
plâns, sau cum a plâns numai 
când a pierdut-o pe Lenuţa... 

Apoi zilele trec şi încearcă să 
uite, şi încercând să uite, se obiș- 
nueşte cu gândul. Când e sin- 
gură, Miti apare. N'o întreabă 
nimic, se preface a căuta ceva, 
dar ea ştie de ce a venit. Ii cu- 
noaşte calmul, îi cunoaşte răb- 
darea. Ştie că într'o zi va apă- 
rea iar ca atunci în faţa ei, mai 
hotărît, Atunci va trebui să-i dea 
un răspuns. I-i frică să nu se în- 
tâmple altceva mai rău și se ho- 
tărăşte să vorbească cu Alexan- 
dru. Când îi spune, acesta sare 
ca ars... — Ce, a înebunit! Lasă 
că vorbesc eu cu el... N'aţi ştiut 
să vă educați copiii...  N'aveţi 
aici o autoritate asupra lor... 

—- Nu, zice mama, nu trebue 
aşa... Să mă asculţi, dacă nu vrei 
să se întâmple mai rău... Il cu- 
nosc pe Miti... 

— Ce vrei să spui? 

— Miti e o fire sensibilă, blân- 
dă, dar când îşi pune ceva în 
rap... 


-— Bi? 

— Dacă nu-l vom lăsa... Mi-a 
ŞI SpPus-o... 

— Prostii... Vă lăsaţi intimi- 


daţi... 

— Tu nai avut copii, Alexan- 
dru.,. Nu cunoşti copiii... 

-- V'aţi făcut sclavii lor... 

— Alexandru, ascultă-mă. Tre- 
bue să vorbeşti cu Pavel. 

— Nu vorbesc... Nu vreau ca 
pe urmă să mă mustre conștiința 
că eu l-am omorit... Valeria, eu 
am venit aici la tine, cu gândul să 
nu rămân... (Glasul lui a scăzut. 
Tremură uşor). Dar, în căminul 
vostru, mi-am găsit şi eu un col- 
țişor... Am fost un rătăcitor... A- 
cum nu mai sunt... Mă simt atât 
de bine aici, încât n'ași vrea să 
mai plec... Convingerea mea e 
că nu trebue să-l laşi pe băiat 
să intre la aviaţie... Sar putea 
întâmpla o nenorocire... Nu vreau 
să fiu eu răspunzător... Pavel 
m'ar considera pe mine autorul 
moral, dacă i-aș ua un sfat, care, 
mai târziu, ar putea fi urmat de 
o nenorocire,. Și tu, poate, ai 
uita că ai venit să mă rogi să 
vorbesc cu bărbatul tău... Ai zice 
că eu aşi fi trebuit să mă opun, 
să vă opresc. Ar fi atâtea acu- 
zaţii contra mea... Lipsa copilu- 
lui, privirile tale, ale lui Pavel... 
Nu Valeria, iartă-mă, nu pot... 





(Urmare în pag. 5-a) 





TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU 23 Taxa poştală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. 7, T. Nr. 24464-938,