Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1940_049_0038

POR a e e ai ii 


e o me 


ăia 3 





PROPRIETAR: 
SOC, AN. „UNIVERSUL BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 


DIRECTOR ȘI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 





ABONAMENTE: 








REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA 
BUCUREŞTI 1 Str. Brezoianul 23-25 
TELEFON 3.30.10 


autorități și inatituţii 1000 lei 


SI 1 Ă de onoare 500 . 
Inscrisă sub No. 163 Trib. Lifovy pariicatari 250 
e i tt ai i AN atei RENE PN MR E N RN ANEI IN mag a IN SINE 





. 





A fost ieri, ia 13 Septembrie, Sfântu! martir Corneliu Sutaşul, — ziua Căpi- 
tanului. Ziua de ieri numai? Dar șirul nes fârșit al zilelor dinaintea aceteia, până'n 
depărtări de legendă şi mit, n'a fost al lui ? Ca și ziua de azi, ca și acelea care-i vor 


urma... 


Din jertfa lui Corneliu Codreanu și din exempiul 


vieții lui fără prihană a 


rodit această unanimă regăsire a sufletul ui românesc care ne iîmbărbătează și ne 
obiigă să nădăjduim, în ceasurile cele mai tragice ale istoriei neamului nostru. El 
este acum printre noi, cu noi. Țara întreagă respiră și simte în duhul! Căpitanului. 





„UNIVERSUL LITERAR: 





Ardealul si lesiunea 





Nu ştiu dacă aţi făcut încă legătura între matca 
genetică a românismului, care este Ardealul şi rewaş- 
terea, prin legiune, a vocației noastre istorice şi et- 
nice. 

Poate în mod subiectiv, poate pentru că în starea 
adevăratelor trăiri intuiţia te ajută mai mult decât 
orice teorie meticulos organizată, — însă sunt sigur 
că există o corespondenţă tainică, de ordin metafizic 
şi în rangul absolutului, între cetatea românească 
transcarpatină şi dârzeniu de cremene a mişcării ie- 
gionare. lată, suni câteva constatări surprinzătoare, 
dar semnificative, pe care le restitue atât istoria ro- 
mânismului, crescut şi de atâtea ori salvat: în munţi, 
— câl şi regăsirea elanului nostru istoric, prin legi- 
une. Fapiui că neamul românesc s'a născut în munţi, 
în timpul şi din pricina năvălirilor, i-a conferit drept 
trăsătură structurală, caracteristică şi nobiliară, se- 
meţia şi Simţul eternității, în mod firesc. 

Acolo sus, în munţi, strămoşii au fost întrun fel 
mai aproape de cer decât de pământ. Acolo, în ini- 
ma munților, strămoşii au privit mai cu nădejde în 
sus, spre bolia albastră, infinită, a bunului Dumnezeu, 
decât spre şes, pe unde se scurgeau, în serie neîntre= 
ruptă, hoarde după hoarde. Din acest punct de vedere 
cred că nici un popur nu poate revendica cu atâta 
drepiale ca neamul românesc, o structură sufletească 
mai curat creştină şi mai proiund mistică. Totui a 
contribuit, ca să formeze țesuturile spirituale ale ro- 
mânismului, dim legendă, din idealitate şi din basm: 
munţii cu pădurile, peșterile cu isvoarele, cerul cu 
înălțimile. 

Neputându-se bizui pe altceva sau pe altcineva de- 
cât pe munţii ocrotitori şi pe propria sa tărie mistică, 
născută din contactul neîntrerupt cu bolta Domnului, 
— supremul refugiu al sufletului când trupul era go- 
ait ori biciuit la şes — românismul s'a dozat, calitativ 
in sensul purității spiritului nu biologic în sensul 
viețuirii laice. Va recunoaşte oricine, astăzi îndeosebi, 
când e mare parte dintre Români, coborind la şes, 
după năvăliri, au întemeiat acolo sate şi principate, 
în strâns contact cu celelalte neamuri pervertite — 
că în munţi se regăseşte adevărata fire românească. 
In munţi, adică, generic, între munţi, în Ardeal. Deşi 
pe acolo au trecut ungurii, cei mai barbari dintre 
barbari. Deşi în Ardeal jugul a fost mai greu, mult 








de MIRCEA MATEESCU 


nai greu, decât a putut îi în Moldova şi Muntenia 
protectoratul turcesc. Insă în vreme ce dincolo de 
munţi, robia a fost în primul rând fizică, pentrucă 
în sălbăticia lor, maghiarii au recurs, în deosebi la 
sehingiuiri, în principatele dela şes contactul cu „ha- 
târul” şi cu „năravul” turcese pe deoparte, apoi cu 
perversiunea fanariotă pe de altă parte — a distrus 
în principal structura nobiliară a sufletelor şi numai 
in al doilea rând, trupurile. De aceia, în Ardeal, în 
măsura în care trupurile remâneşti au fost lovite, 
dârzenia sufletului s'a refăcut mai aspră, mai curată, 
mai mistică, în munți sau prin munți. În comparaţie 
cu românul de șes, şmecher, inteligent dar nestator- 
nic, de foarte multe ori decăzut sufleteşie, ardelea- 
nul munten eminiește, în toată puritatea ei genetică 
originară, firea absoiutistă metalizică, cu vucaţie me- 
ta-logică, 2. românismului, 

Se va observa că ardeleanui trăieşte suh semnul 
mitologic al absolutului, aşa cum nu o poate face 
onwul dela şes, din vechiul regat, al cărui suflet a su- 
ferit sensibile teniaţii în sensul cfemerului pămân- 
lean, ba din sursă otomană, ba din sursă fanariotă 
suu tătărască. : 

Această educaţie a spiritului sub semnul absolu- 
tului, vizibilă, intuitiv, pe faţa şi din atitudinea ar- 
deleanului, o regăsim puternic altoită pe fondui le- 
gendar al nașterilor noastre etnice. în spiritualitatea 
legionară. 

Căpitanul a insistat adeseori asupra valorii sau mai 
bine zis: asupra lipsei de valoare, pe care o are viaţa 
unuia prin raport la viaţa neamului, a cărei realitate 
este întemeiată în absolut. Pilda Lui sguduitoare, u 
lui Ion Moţa, Vasile Marin și toţi sfinții martiri cari 
prin jertfa lor au redat neamului simtul eternității, 
rămân spre mărturie tuturor generaţiilor viitoare. 
Prin ci ,românismul şi-a regăsii fondul mitologic ge- 
netic, dăruit nouă de Dumnezeu, în munţi, când sa 
născut neamul; prin ei şi datorită jertiei lor, omul de- 
la şes, adică tot românul, a recăpătat trăsătura abso- 
lutistă şi tăria mistică, neistovită, pe care am cetit-o 
îndeosebi pe figura ardeleanului, ocrotit sufletește 
mai mult decât fiziceşie, de munţi. 





(Urmare în pag. 6-a) 





VIEAŢA DE DINCOLO DE MOARIE 


Cuca co sa petrecut la o tun, la celelalte ochiam cu co- 
fiindcă nu ne 


Septembrie nu seamănă cu limatoarele, 


de MIHAI NICULESCU 


păm înăbuşiţi cu mâna'n be- 
regata unul-altuia, 





nimic din ce a fost până a- 
cum în istoria neamului ro- 
mânesc. Să r.capitulăm, în- 
cepând aşa: 


De un an si jumătate, cei 


nai mulţi dinbe noi erau 
tiimişi — şi plecaseră fără 
tecmeală — să vegheze cu 


armele'n mâini la hotarele 
țării pândite de lăcomia ce- 
lor cari aşteptau doar mo- 
mentul prielnic. ..Cu arme- 
len mâini“ e doar un le! de 
a spune, o blestemaţă de- 
prindere cuforică, pentrucă, 
cinstit vorbind, eram cu mâi- 
nile goale, iar nădejdea s'a 
văzut că tot la „pieptul de 
aramă” se refugia, în care 
generozitatea celui dintâi 
bard al înzestrării oștirii 
plantase  legendarele şapte 
vieți. Așadar, proporţional, 
aritmetice, superioritatea sta 
de parlea noastră! Cinc mai 
eră ca noi? Intr'adevăr, cine 
mai eră ca noi... 

Aşa-i, sergent Toader care- 
mi spuneai simplu, tără em- 
fază: „Numai să potteaască. 
domnule sublocotenent, că 
dobor avionu' cu furca”. A- 
şa-i, domnule locotenent P. 
B. care te aflai cu bateria la 
Prut. în noaptea aceea când 
n'a dormit nimeni de hărmă- 
laia tancurilor roşii : „Aştep- 
tam ordin. cu obuzu'mn ţeavă. 
Aveam lunetă doar la ua 


CO RE E RO ERE MRI ANRE RD RR ES N EI N 0 i N N Ia ANEI Na O IE eee 


veniseră încă lunctele... din 
străinătate. Da tot îi prăpă- 
deam, mă băiatule“”. 

Ehei, astea le stiam numai 
noi, că doar la Bucureşti e- 
rau împestriţate bulevardele 
cu afise de-a mai mare dra- 


gul „Atenţie. duşmanul as- 


cultă” — sau, pe'nțelesul ca- 
re l-am aflat mai târziu: 


„Taci, că le turburi siesta”. 
Norocul !vi. al dusmanului, 
că habar navea (!) de ce 
ştiam numai noi. Intr adevăr, 
mare noroc, ca scăpat cum a 
scăpat... numai cu-atât. Vor- 
da cuminte şi'nțeleaptă a în- 
țelepţilor noştri: „putea să 
lic și mai rău“. 

"Si dumneata, bădiță Aroa- 
ne, îţi mai aduci aminte — 
iartă-mă că te sgândărese, 
doar ai rămas dincolo, la O- 
radea, pentru  mustrarea 
noastră, a celor de dincouce 
— când a anunţat crainicul, 
la radio, minutul de recule- 
gere — «a după 29 Iunie .-- 
cine-a înjural dintre noi şi 
ne-a plesnit cu vorbele: „Da- 
că în douăzeci de ani nu v'ati 
putut reculege... ? 


Ei da, ciochi României 
Mari îi dădeau într'una cu 
„strânşi uniţi” — şi uite, 


ne-am tot strâns ununtral- 
iul de nu mai puteam răsu- 
fla și gata-gata era să cră- 


Şi Să-ţi mai spun, bădilă 
Aroane, că poate domnia-ta, 
de la Oradea unde te afli nu 
vei îi „luat la cunoştinţă“ --- 
cum ziceţi voi, ardelenii —- 
ce-a mai fost prin Capitală 
— crezrul ţării, de! dospit 
de'nțelepciunea  lunestă a 
strigoilor naţiei. 

Am mers așa, din „recule- 
sere“ în „reculegere“, că a- 
bia  de-apucau să deschidă 
cinematografele și iar sen- 
chideau pe câte-o săptăma- 
nă, de nu mai avea răgaz si 
iihnă bietul cetățean griju- 
liu de binele ţării, să se im- 
bărbăteze cu vreun îilm e- 
roic si să-şi mai vină'n fire 
gustând dintr'o fleică'n sân- 
ge, la un ţap cu muzică... 

Și în acest timp trupul ţâ- 
vii se'nchircia sfâriind, mis- 
tuit în drăcească văpaie şi-i 
urmăream neputiniioși ago- 
nia numărându-i cu groază 
zilele, ca purtătorul miracu- 
loasci „peau de chagrin“ din 
povestirea lui Balzac. 

Până când suiletu! naţici 
na mai putut răbda. Şi su 
întâmplat atunci, în văzul 
celor cari au știut să o vadii, 
minunea pe care nimănui 
din câți au văzut-o nu-i este 
ingăduit să o ascundă: că 
morții nu muriseră. Vremel- 
nicia și puţinătatea noastră 





(Urmare în puginu 5-a) 


NIVEPSUL LIILDAP 


APARE SĂPTĂMÂNAL 
PREŢȚUL5LEI 


—.—L——_> 





Gil. PETRAŞCU Interior 





Pentru România 


Man tutte 








de VICTOR POPESCU 


România voia să tie România. Şi cât preț a dal pentru acea: 
sia! To! ce-i era mai scump, a dat, şi fiii ei: a ajuns de-a dat şi iru- 
pul ei. Peniru că voia să fie. Le este mullora greu să priceapă do- 
rința unui neam de a fi. nu numai de a se afla, geografic. undeva 
întrun coiț de pămân!. Mai cu seamă noi. aveam o ists:ie în spaie, 
un drept de a ne impune și istoriei timpurilor noastre. Popoarele 
cari nu țin seamă de însemnăialea prezenței istorice, în zadar în- 
cearcă încercuirea în spaţiul unor hotare pământești. Fiindcă un 


popor nu este un număr de oameni, și o anumită organizaţie, dar 
este un act creator, de răscolire. este o istorie a lui. 

Fără dorința violentă, şi realizarea acesteia, de a rupe — să 
spunem — graniţele unei „banalități islorice”, un popor nu are 


d:eptul să trăiasză. Ce îngrozitoare senzaţie trebue să simtă cetă- 
țeanul unui stat care în fiece dimineață trezindu-se își poate spuns: 
Fericita mea țară, mă pct culca pe partea cealaltă, fiindcă ai tot 
ce-ţi trebue, și mai bine să nu schimb nimic. 

Esie întruparea banalităţii istorice, aceasta, dar ea ridică drep- 
tul la viață al popoarelor. Sunt însă unele natiuni cari obişnuezc să 
se imbste în dulcile iluzii ale unor asemenea beatitudini. Li se pare 
mai greu și mai cu seamă periculos — în fond dacă popoarele 
nevolnice şi-ar da seama că periculcs este un termen fără sens în 
isloria creatoare, evoluția omenirii ar fi oprită —, li se pare peri- 
culos spuneam, să rupă firul atât de simplu al existenței lor. Tot 
ce-i înconjoară este bun. Toată lumea este mulțumită. Dece dorința 
de a o face mai mulțumită? Superba mediocritas! Să nu uităm că 
isus Christos ne-a spus să ne ajutăm pe noi înşine, dacă voim să 
fim ajutaţi de el. 

Dacă toată lumea-i mulțumită, ea nu va mai îi. dacă noi nu 
încercăm să o facem și mai mulţumită. Dacă toate-s bune ele se vor 
strica, de nu incercăm să le facem mai bune. Vai de neamurile cari 
nu pricep acestea. Cele ce-au fost, au căzut de mult, — ce tragic! — 
în uitare. Acolo, în cumplita uitare, vor rătăci în vecii vecilor, şi ni- 
meni nu se va gândi să le curme suferința, fiindcă nimeni nu se 
poate gândi la ele: sunt uitate! 

Astăzi încă mai ailăm asemenea popoare, cari se vor cufunda 
la rândul lor, neștiute de nimeni. Dar grozăvia ce era să se întâm- 
ple, era ca poporul nostru să fie purtat înspre uitare. 

In ultima vreme, devenisem altcineva. Românii nu mai erau 
români. Trecutul lor, istoria lor, demnitatea lor, acestea erau ana: 
cronisme. Noi nu mai gândeam. și nici istoria nu o mai modelan., 
Fiindcă la noi toate erau bune, şi ca nici când, tară fericită, urcam 
nebuni de glorie — grozave năluciri... — Eram mânați, noi nu ne 
mai indemnam singuri. tot mai sus, și valuri de fericire se revărsau 
asupră-ne, odată cu moartea celor ce încercau să  întrezărească 
adevărul. 

Au pierit atunci, nu e de mult. dar au fest mulți, nenumărați, — 
nebuni li se zicea, — cari vedeau prăbuşirea. Se apropia țara aceasta 
de nedemnitate. La noi toate erau bune, şi nu mai voiam  niinic. 
Nici dreptul de a voi răzbunarea morţilor nevinovaţi, Morților cari 
văzuseră bine. Cei cărora nu le ajungea să se spună: toate sunt 
bune. dar le voiau mai bune, atât de mai bune, încâ! niciodată, 
criminala banalitaţe istorică a celorlalți nu le-ar fi permis să se 
înțeleagă. 

Binele lor insă n'a mai fost bine. Nici nu putea dealifel. Cu 
puțin bine faci mult rău. lar ei voiau să le fie bine lor. pe când alţii 
voiau România. Nimic nu-i lega impreună. Unii vroiau țara, să-i 
dăruiască ei viaţă; şi dacă țara aceasta „era“ erau şi ei. 

La urma urmii foarte mică diferență. Unii voiau să fie Romă- 


nia iar alții să fie ei. Toţi erau Români. Dar nau pricepui toți 
România. 
lar idealul lor era clădit cu adevăruri multe. Si îl slujeau 


știința, experienţa. multe înţelepciuni omeneşti. Dar n'avea lumina. 
Nici credința, Dar legionarii tindeau către „România“, nu pentu ao 
afla, ci pentru a a face să fie. 

Şi iată că România a devenit România. Nu vom uita nicio: 
dată prețul, dar răzbunarea de astă dată nu va mai fi strigăt, su- 
dalmă. 

Tocmai pentucă astăzi România şi-a cuprins în mâini destinul 
istoriei. Răzbunarea ei va îi dovada a ceea ce vrem să fim — și vrem 
mai binele. 

Voința aceasta de a crea istoria, iată ceeace străluceşte acum 
în România. Și dealfel strălucea mai de mult, dar n'avea voe să 
strălucească, — aşa erau vremurile! 


e em me ram iara 








(Urmare în pag. 5-u) 








ANUL XLIX e Nr. 38 
SAMBATA 14 Septembrie 1940 


Redactor responsabil: MIHAI NICULESCU 








Morţii noștri- 





legea noastră 





de COSTIN 1. MURGFSCU 

Statul nou — după atâta vreme. 
pentru întâia oară: nou și românesc 
— creşta din jertie. Nu este vorba 
de poctizări, ci de o dramatică reu- 
itate, aceea a unei Ţări pe câre au 
făunit-o numai mormintele şi um- 
brele. In care cei vii, cei puțini râ- 
maşi Vii. sunt numai executorii unor 
„arunci ce le vin de „dinrolo”. Dea- 
ceea. mo'minteie lor — în care dacă 
nu ne-a intrat şi nouă trupul, nc-am 
îngropat totuşi o parte din tinereţea 
noastră, din sutletul nostru entuziast 
— sunt astăzi singura şi uspra Nou- 
stră Jege. 

Mişcarea care a adus poporuiui ro- 
mân. în clipa în care acesta pierduse 
nădejdea până şi în existența sa na 
tională. orizonturile unui alt destin, 
nu are nici-un cuvâni mai mult due 
popor, nu âre nic.-un 
program de formului, ea are nr” 
miniele și morţii ei. „Acolo” este 
doctrina, programul de duvernămâni 
şi credința acestei mizcări. 


spus acestui 


Din fărădelegile, ura și licăloșia 
care au isbit în tinerei, ucigând tru- 
pu! Cunducătorului lui 
murtirului-vizionar, cel mii Mare pe 
care l-a avut acest neam, morminte: 
trimit înGemnul dreptății, al îubirii 
si al respectului, faţă de noi şi de 
semeni. Să ne răzbunăm. morţii? Da. 
dar numâi prin munca noastră. priu 
veatizănile noastre, prin viaţa nou- 
stră, Să ne răzbunăm pe cei care i-uu 
ucis? Dar aceasta nu se poate; ai Îi in 
conira legii creștine pe care Căpita- 
nul a pus-o Ja baza mişcării sale, ar 
t: să uităm că dir. răzounări au ră- 
sărit mormintele camarazilor noştri. 
De aitceva avem nevoe: de dreptate. 

Am îost atâţ de curuţi în lupta 
noastră, atât de cinstiți în gândurile 
noastre. că nu avem nevoie de ră7- 
bunări;, când dreptutea va răscoli pa- 
ginile acestor doui ani. să fim siguri 
că nici unul din cei ce-au dat în ti- 
nerctul iegionar nu va putea scăpa 
pedepsei cumplite a adevărului. Pen- 
îrucă dreptatea nu este numai repa- 
rarea suferințelor celui năpăstuit. 
dreptatea este in primul rând pe- 
depsirea celui nedrept. Și nici-un le- 
gionar ma fost închis. nici-un mMor- 
mânt nu s'a deschis din dreptate -- 
ci numa: sub pr;:vegherea nedrepțţilur. 


firesc şi al 


Dar nu din răzbunure vor cădea a- 
veşiia toți — ci din lumina adevă- 
ruiui, care le va arăta propria lor 


nemernicie. Lăsaţi însă pentru acca- 
sta numa: dreptatea aspră şi neîndu- 
rătoare. Neamul acesta a suferit prea 
multe nedreptăţi. prea cumplite ne- 
dreptăţi — pentru a nu flămânzi a- 
stăzi după dreptate. chiar şi față de 
dușmanii și trădătorii lui, 

No; nam fost numai nedreptăţiți 
— ci huliţi şi uriţi. Pulem oare, în 
clipa încordării noastre la muncă, să 
răspundem urii lor, cu ura noastră? 
Ce departe am sta de linia Căpita- 
nului, ce sărăcie sufletească ne-ar 
pustii, cum am uita că Mişcarea Le 
gionară a crescut numai din drago- 
ste şi uitare de sine. Ura noastră 
pentru cel care a cenzurat gânduiile 
curate ale unuia. a închis şi chinuit 
trupul nsprihănit al altuia sau a 
curmat viaţa îngerească a celui de ul 
wreilea? Dar la ura conducătorilor 
acestei “Ţări și la neînţelegerca Jocui- 
torilor ei, cu ură și neințelegere ui 
răspuns Corneliu Codreanu? Suu cu 
o dragoste de Neam care a dărâmat 
şi palatul unii și neimţelegerea celor 
mulți. 

Peninu cei care —— pe NO, cu in 
divizii — ne-au hutit și prigonit. nu 
avem decât arma pe care ne-a dut-o 
Căpitanul: iertarea şi dragostea nou- 
stră. Pe cei care ne-au prigonit pen- 
vru lupta noastră românească, pen- 
tru călăii Neamulu, — nu există însă 

iertare. Pentru aceia, drepiate cu 
pedeapsa cumplită. Este, de dincolu 
de mormânt. ordinul! Căpitanului! 

Mai există însă, o lecţie a mormin- 


telor. Este lecţia demnități a 1lă- 
cerii creatoare. a cinstei sulleteşti, 
a dârzeniei caracterului — din care 


creşte respeciu! pentru tine, pentru 
OM şi pentru gândurile lui. Şi leuţia 
aceasta trebue reamintită. Nu nouă, 
celor care am crezut nebuncşie, zi 
de zi, ne-am manitestai toi zi do zi, 








(Urmare în pag. 5-a) 





2 





Asupra oportunității temei ce 
urmează s'o tratăm, lectorul, ori. 
cât de scrupulos în ce priveşte 
literatura, credem a îi de acord. 
Deaceea nu îngăduința să discu- 
tăm, i-o cerem, — ci solicităm 
astăzi o contribuție ce nu ne-ar 
fi oferit-o i-am fi 
cerut-o. Am dori anume să stâr- 


ieri oricâţ 


aim convingerea că problema de 
faţă este una din cele mai adânci. 
Știm <ă pretindem un lucru 
extrem de greu, dar nu împosi- 
hil. Și deoarece nu este imposibil, 
af:rmăm că punem îucrurile sub 
aspectul loa ortodox şi pretindem 
«a Jectorul să creadă odată cu 


noi, în minunea  arhanghelului 


Mihail, în sensul cei mai realist 
cu putință. Orice mărturie a 
stinţilor şi a îngerilor, este înţe- 
ieasă în ortodoxie (Bulgacotf) în 
ehip reajist, și stabilind 
principiu, noi ne angajăm să ne 
călăuzim după el, în desvoltarea 


acest 


și concluziile noastre. Prinur- 
mare, tot ce se spune despre mi- 
nunile arhanghelului, 


vărat. Mai direct 


este ade- 
exprimat, — 
aici este adevărul. Punând accen- 
tul pe este, subliniem  criteriuj 
adoptat care e cel ontologic, iar 
nu cel fenomenologic ; ne rapor- 
tăm adică da o realitate care nu 
poate fi cunoscută decât întra- 
numit fel, în ceea ce este, înlătu- 
rând libertatea  supoziţiilor și a 
descripțiilor de suprafață fără 
angajarea fondului. Nu vorbim, 
cu alte cuvinte, despre o menta- 
litate oarecare; nu facem, cum 
sar bănui de către pozitivismul 
întârziat, concesii psihologiei re- 
ligioase, şi deasemeni nu invocăm 
structura sufletului primitiv des- 
chis plăsmuirii fantastice, — re- 
petăm, — de nici una din como- 
ditățile fenomenologiei nu ne fo- 
Mo, 


losim. In cel mai serios 


tratăm despre ceeace știm că 
este, despre adevăr şi ajungăm ca 
neimportant punctul de vedere, 
după care minunea arhanghelului 
Mihail. n'ar fi decât ceva ce a 
apărut oamenilor de acum două 
mii da ani, ceva ce sa păstrat 
apoi, cu titlul de credință, neînfă- 
ţişând pentru vremea noastră de 









CRONICA 
Minunea Arhanghelului Mihail 


cât sensul moral şi istoric, pier- 
zând pe cel spiritual. 

Pentru noi singurul punct de 
plecare valabil este cal spiritual, 
celelalte fiind doar expresia și 
corolarul practic al acestuia. Fără 
acceptarea totală a punctului re 


vedere spiritual, ni se refuză de 
altminteri orice adâncire a mora- 
Jei şi a istoriei. Iar cei care ac- 
ceptă doar morala și istoria, măr 
turisind îndoieli asupra realității 
spirituale, ni se par lipsiţi de se- 
riozitatea ce se cere oricărui căr- 
turar român astăzi, când ne luâm 
cu toţii obligaţia să muncim la 
producerea unei vieţi noui. 
Referindu-ne ia viaţa naţio- 
nală nouă, atingem însă proble- 
ma cea mai grea care a apăsat 
sufletul românesc vreodată. Gre- 
neraţia de azi are misiunea de 
a păstra onoarea ţării la înălţi- 
mea la câre au ridicat-o părinţii 


noştri. Căderea din prestigiul 


maxim atins, nu va fi vina vitre- 
giei istorice, — cum am afirmat 
toudeauna, ci condamnarea va că- 


dea asupra Spiritului nostru. 


Trebuia să păstrăm ceeace ni sa 
dut şi ceeace de către nimeni nu 
ni star fi luat, dacă ne educam 
sufletele. Cărţile legionare, — ale 
Căpitanului, a lui lon Moţa şi ale 
celorlalți, — sunt mărturie pen- 
Lrebuia să ne 


tru modul cum 


pregătim. Ce vom face acum. 
când onoarea no mai avem, ci 
doar operele profetice ale acestor 
morţi ? 
Oricum, răspundem că mai 
este ceva de făcut. In ce priveşte 


trecutul, apropiat sau mai înde- 


părtat, vom aminti cuvântul 
Conducătorului Statului, care a 
spus: „destul“, Destul deci cu 


ceeace a fost, să cercetăm ceea 


ce este. Dar în ce chip să ne pre- 
gătim de acum? După ale cui 
îndrumări ? 


Răspundem iarăşi, 


fără şovăială. Principiile, me- 


toda, le avem. Se află clare pen- 


tru orișicine, expuse în cărţile 


legionarilor morți. Aceste căiți, 


scrise cinstit, constitue un per- 
petuu prezent, acţiunea lor ro- 
deşte adică viitorul şi marchează 
separaţia de trecut 

Tot ce se va scrie. de aslăzi 
încolo, cu scopul de a educa su- 
fietul românesc trebue să poarte 
pecetea clară a cinstei și a serib- 
zității modtlelor ce nu se vor 
uita de nici o generație, de azi 
inainte. 

Lămuriri ample nu avem pu- 
tința să dăm aici, — precizăm 
numni că raportul cărților doctri- 
nare de care vorbim este foarte 
strâns, cu ori şi ce se va scrie de 
acum în colo, cu scopul de a ne 
pregăti sufletul să refacem Ro- 
mânia Mare. 

Idealul acesta a început din 
ziua de 6 Septembrie, dată mar- 
cată în calendar cu minunea Ar- 
hanghcelului Mihail. Intâmplarea 
a făcut ca in această zi să 
poată îi spus, de către generalul 
Antonescu acel destul care alungă 
trecutul. Zicem că întâmplarea a 
ales ziua aceasta. gândindu-ae 
că evenimentul istoric ar fi fost 
bine să se producă mai devreme, 
ca un final mai puțin dureros. 
Dar au ptigoniri, tot 
telul de prigoniri; ceva, ce se 
făcuse mai de mult, trecând peste 


fost 


prigonirile de tot felul, şi care 
nu sa manifestat prima vară la 
6 Septembrie, ci sa înfățişal tu- 
turor ca o pregătire spirituală, 
de nuntă. a fost legiunea arhan- 
ghelului Mihuil. Ziua în care în- 
cepe misiunea nouă de refacere 
a României Mari, amintește din- 
twodată, pe tot pământul unde 
trăeşte suflare românască, de le- 
giunea Arhanghelului Mihail. Le- 
giunea devine astfel clară, ca o 
icoană a ceea ce avem. în toate 
Ziarele, 


conșliințele românești. 


care au remarcat potrivirea  ca- 
isto_ 


pare-se să 


lendarului cu evenimentul 


ric, au neglijat 


UNIVERSUL LITERAR 


pomenească meritele  răstur- 
nării şi sângele cel mai proa- 
spăt vărsat. şi 


s'au oprit cu 


mai multă stăruință, asupra 
minunii indicate în calendar ce 
corespundea atât de turburător 
cu numele dat legiunei. Conside- 
rațiile mistiue, in această pri- 
vinţă, nu au lipsit. 

La rândul nostru, suntem ispi- 
tiţi să căutăm tot ce se poate 
gândi, şi 


pra' legăturii 


exprima corect. 
dintre o dată a 
şi hazardului, şi un dat 


asu- 


timpului 
al minții ordonatoare. Datul des- 
pre care spunem că este element 
al minţii, îl considerăm sub aspec- 
tul său atât de propriu omenesc, 
care constă în a da un nume la 


ceea ce constaţi că există, Tot ce 
există în lumea concretă și par- 
ticipă la viaţă cu grad de reali- 
tate, poartă un nume care este 
dat de om. Lucrul acesta îl pu- 
tem înțelege şi în sensul sacru, 
spunând că avem Ge aface şi cu 
ceea ce ni se dă și cu ceea ce 
primim ca bun ai vieții. Intr'a- 
devăr. ni se dă ceva, iar noi 
avem puterea să dăm la rândui 
nostru un nume la ceea ce ni sa 
dat. In felu! acesta, datul par- 
iicipă la umanismul nostru. Ară- 
tăm gradele de umanism pe care 


le-am urcat, după numele pe care 
le-am dat, în graiul nostru neaoş. 
darurilor primite. O noțiune fără 
conținut şi tormă fiiologică defi- 
nitivă, în limba noastră. nu este 
un dat, un dar făcut spiritului 
nostru. Se cuvine deci să fim cât 
Mai atenţi, iu termenii cu care 
ne exprimăm, şi să știm dacă sunt 
daruri ale spiritului adică asimi- 
lări şi cunoașteri, şi dacă deci 
pot fi socotite dute ale gândirii 
noastre. In privința aceasta, pro- 
cedeicie scrisului, ca și ale expri- 
mării publice, trebue să fie co” 
recie, nici o poartă nefiind mai 


N OD N O N O N N N N N O aa 






larg deschisă eroriior şi faisu- 


rilor intelectuale, decât confuzia 


termenilor. 
In ce privește data, fiind vorba 
Gespre minunea Arhangheluiui 


Mihail, problema ce se pune este 


limpede. Spre a adânci serios 


aceste lucruri, trebuie să credem. 
să fim simpli creştini, fără ezi- 
ortodoxă, 


tare, și în doctrină 


realistă. Fără credință absolută. 
neştirbită din nici o parte, orice 
mă- 


discuţie spirituală asupra 


nunii, nu este cu putinţă, şi ori 
şi ce consideraţii ar păcătui de 
neseriozitate. Acest punct :ni- 
țial este stabilit categoric în 
„Pentru legionari!” Toţi credeam 
în Dumnezeu, Nu era nici un ateu 
printre noi. Cu cât eram ma: 
încercuiți și mai singuri, cu atât 
preocupările noastre se ridicau 
mai muit spre Dumnezeu şi ii 
contactul cu molii noști, si ii 
neamului”. ţpag. 281). 


Textul nu spune. intr'adevăr, 
că trebuiau să creadă, ti pur şi 
simplu 


că, in „viața inițială, 


credeau in Dumnezeu. Deulttel, 
este singurul aspect care intere- 
sează, din moment ce noi am 
stabilit punctul de vedere onto:o- 
zic, Credinţa în Dumnezeu este 
realitatea inițială, fără de care 
orice discuţie despre minune este 
zadamică. Rugăm pe cititor să 
nu pretindă acum desvoltarea ce 
i-o promitem, bizuită pe credința 
în Dumnezeu. Prilejul ni se va 
oferi şi 


vom expune lucrurile 


amplu, cum se cuvine. In mo- 


mentul de față, credem a fi câş- 
tigat principiu! trcbuincios din 


punct de vedere a, onestităţi; 


LITERARĂ 


metodei: cinc va vorbi despre mi. 
nune, nu o poate face în mod 
adânc şi deci valabil, decât cre- 
zând în Dumnezeu. Condiţia nu 
o punem firește, redactorilor de 
ziare, a căror profesiune nu aste 
totdeauna docțrinară. Condiţia se 
cere, acelora care vor să fie luaţi 
în serios, — fiec redactori la pe- 
de 


viodice sau autori  chibzuiţi 


volume, — când se înfăţişează 
publicului ca analiști ai puterilor 
noastre spirituaic de care avem 


nevoie. Prin  postuiarea acestei 


condiţii de cinste a şcrisuiui, n€ 
luăm și angajamentul să obser- 
văm modul cum se scrie şi se 
tace astăzi cultura. Cinstea pro- 
fesională este o iege ce ne va 
călăuzi în fața tuturor. 

Păzirea acestei legi, ne-o im- 
pune deci data de 6 Septembrie, 
despre care nu putem vurbi fără 
credință absoluță. Rămâne acum 
să arătăm ce îndrumare ne pre» 
suric faptul că arhanghelul Mi- 
huil exista in limba română cu 
nume dat unei ordini spirituale 
cu existență îndelungă şi grei 
şi Geci cu viață reală în suflete. 
Procedând asttel, urmărim să 
vuminăm tot un principiu, anume 


că între vu existență reală, cum 


era spiritualitatea implicită în 
numele dat legiunii şi credința la 
care obligă minunea de la 6 
Septembrie, există relaţii de sub- 
stanță. adevăr care constitue 
pentru noi un punct cucerit spre 
una din puterile sufletuiui româ- 
nesc. De ce adică să nu fie mâna 
proniei care să fi intâinit cele 
două evenimente ? Ce ne împie- 


dică să credem. Gin moment ce 





14 Septembrie 1940 


— 








avem credința în Dumnezeu şi 
cunoaştem realitatea spirituală a 
iegiunii ? Nimic nu Ne împiedică 
să facem legătura simplă, prin 
credinţă; ma: mult. perspectiva ce 
ni sc deschide aici este extrem de 
sedurătoare. Este vorba despre 
transcendenţa posibilă românilor, 
care este ceea oferită de credinţă, 
de minuni. de depăşiri neaștep- 
tate ale neamului. Transcenderea 
aceasta se bazează pe ordinea 
total interioară a vieţii, pune ac- 
centul pe pregătirea omului în 
sens moral şi spiritual. Românul 


trebue să ştie că mântuirea nu 


vine de la numărul poporului, ci 
de ia calitatea sufletului. Acest 
fel de transendenţă, de substanţă 
pur creştină, este dat de Căpitan 
doctrinei legionare, — postulând 
omui moral şi lăuntric, spre deo- 
sebire de celelalte doctrine naţio- 
naliste, care au puterea număru-= 
lui, a condiţiilor de civilizație și 


a orgoliului rasial. Că este su- 


perior criteriul românesc al unei 
iranseendențe integral spirituale, 
nu este locul să discutăm. Pro- 
blema cere acum să arătăm că 
aâvesta este modul transcendent 
singur posibil nouă, ca un popor 
ce nu âvim cantitatea şi avantu- 
giile ei, iar din punct de vede 


rasial fiind înconjurați de state 


vu lendințe vădite de a re 
altera sângele. Stabilind al 
doileu punct, al numelui ue 
se găsea dut legiunii, iu 


subliniat socotim deasemeni uri. 
criteriu al  seriozurăţii ce ni i 
se cere, acela de a ține seamă şi 
de a acorda ceu mai mare încre= 
dere ordinei spirituale existente 
istoric, făcând aceasta însă cu in- 
tenţia  mărturistă, de a-i găsi, 
prin procedoiele corecte ule dia- 
lecticei, reazămul său ceresc. In 
cazul de faţă, reazămul este vre- 
dința în minunea de lu 6 Sep- 


tembrie. 


CONSTANTIN FÂNTÂNERU 








— 





Viaţa lui V. 


Alecsandri 


și marile idealuri sociale 


Călătorește la Paris, unde reîntăl- 
neşte pe Maria Cantacuzino, se inspiră 
în poeziile din „Mărgăritarele“ și din 
nuvela „Mărgărita“. Când revoluţia 


din 1848 ajunge în Moldova, Alecsan- 
dri are un rol de seamă în această miș- 
care, ce nu prea a avut mare succes. | 
Nemulțumiți de Domn, care încuraja 
regimul conrupiiv şi era de o lăcomie 
de arginţi fără seamă, tinerii din strei- 
năţate se adunară în casele Logofătului 
Sturza, ca să pue pe hârtie dorințele 
poporului asuprit. Domnul Mih. Sturza 
trimise pe ministrul de interne să stea 
de vorbă cu capii mişcării, în aparenţă, 
în fond pentru a-i prinde și trimite în 
surghiun la Constantinopol. Muiţi au 
fost prinși şi închiși. lar 13 capi legaţi 
şi trimiși la Galaţi pentru Constanti- 
nopol. Dintre aceștia 5 au scăpat, între 
care şi Alex. loan Cuza, viitorul Domn. 
Cu acest prilej, Alecsandri a tipărit 
in foi volante poezia „Deşteaptarea Ro- 
mână“ care a fost semnalul de alarmă 
al revoluţiei şi marşul către biruinţă 
al ei. 
Voi ce staţi în adormire, voi ce staţi 
în nemişcare 
N'auziţi prin somnul vostru ace! glas 
triumfător ? 
in adunarea poporului, Alecsandri 
redactează memoriul ce trebuia înain- 
tat Domnului, care cuprindea 35 de re- 
vendicări. 
Revendicările lor erau dreptate pen- 


de C, GEROTA 


tru săteni și funcționari, desfiinţarea 
cenzurei, dreptul de a se întruni, drep- 
tul de a se exprima. Când ei erau în 
casa lui Mavrocordat, arnăuţii îi cău- 
tau la Costache Sturza, sediul lor. In 
sfârşit, răspândiţi cu forța armată, că- 
peteniile prinse în capcană de Domni- 
tor, Alecsandri a luat drumul exilului. 

A trecut munţii în Braşov, unde a 
stat vreo două luni încurajând pe toți 
Românii, înălțând moralul refugiaților. 
De aci, pleacă în Bucovina, la frații 
Hurmuzache, unde se găseau pe atunci 
în Cernăuţi peste 50 de pribegi. Între 


ei erau: C. Negri, Kogălniceanu, Alecu 
Cuza, Bariț, etc. 


Aci au ajutat lui Hurmuzache să 
scoată gazeta „Bucovina“, în care Alec- 
sandri, a publicat o parte din poeziile 
lui. Cu acest prilej, a scris poezia „Bu- 
covina' şi aci, în această pribegie, sau 
călit sufieteşte, s'au întărit pentru ideea 
cea mare a Unirii, pe care el o preve- 
dea cu o viziune profetică. 

Din Bucovina, placă la Paris în 1849, 
unde găseşte pe emigranții din Munte- 
nia ca Eliade, Bălcescu, mai târziu Bră- 
tianu,. Câştigă presa franceză, pentru 
cauza românească și au gazetari de 
seamă de partea lor ca Bataillard, Ledru 
Rollni, etc. Pun bazele unui comitet 
care să lucreze pentru unirea princi- 
patelor Muntenia și Moldova sub suze- 
ranitatea Turciei (Elena Răd. Pogonea- 
nu). Alecsandri face parte din acest 


comitet, propus de refugiații din Brusa 
și Constantinopol. Se întoarce în ţară 
și este numit directorul Arhivei Statu- 
lui, funcţie, în care fusese numit Asa- 
che și tatăl său. 

Nemulțumit de revoluţie și de atmo- 
sfera din Moldova, se consolează cu 
literatura, publicând piese de teatru şi 
poezii populare în „Bucovina“. În 1852 
apare volumul „Poezii poporale'“ — Ba- 
lade Cântece bătrânești — Adunate și 
îndreptate de V. Alecsandri Partea |. 


In volum este Mioriţa şi alte balade. 
Când în 1853 apar Doinele în fran- 
țuzește la Paris, este un adevărat eve- 
niment literar. Streinii puteau să cu- 
noască acum tezaurul de simţire și de 
gândire al poeziei românești cu acel 
miros de busuioc și de sulcină. Dacă 
numai atât ar fi făcut Alecsandri, că a 
descoperit poezia populară, şi ar avea 
dreptul la toată gratitudinea unui neam. 
Dar el a făcut mult mai mult. 

Când începe războiul Crimeei, Alec- 
sandri credea că se va schimba soarta 
poporului nostru. Scăpaţi de ocupaţia 
rusă, credea că vom avea o autonomie 
sub protectoratul turcesc. Socotea anul 
1855 ca pe un an mântuitor, aşa cum 
credea Gr. Alexandrescu anul 1840. V- 
zitează Sevastopolul și doreşte o orîn- 
duire mai bună țărei noastre. După răz- 
boiu vine congresul dela Paris, care 
înlătură regulamentul organic și ocupa- 
ţia rusească. Ideea Unirii, pentru care 
se sbuciumaseră atâta timp, prinde con- 
sistență. Deși Unirea nu convenea nici 
Ruşilor, nici Turcilor, nici Austriacilor, 
deși Caimacamul Moldovei TI. Balș şi 
apoi Vogoride erau instrumente trădă- 
toare a ideii Unirii, generația aceasta de 
idealişti neînfricaţi au înlăturat toate 
piedicile și au izbutit. 

V. Alecsandri publică în „Steaua Du- 
nării“ încă din 1856 Hora Unirii, care 
pusă pe note, se cânta în valuri 
populare, sintetizând gândurile epocii. 


Hora Unirii devine un fel de Marseil- 
leză a noasiră, care a cucerit toate spi- 
ritele. Alecsandri publică Păcală şi 
Tândaiă,  Cinel-Cinel, piese, în care 
ideea Unirii era arătată ca binele su- 
prem al naţiei. El pregătește, spiritua- 
Jiceşte vorbind, Unirea, întărind con- 
științele ca într'o istică națională. 
Când se fac alegerile libere pentru di- 
vanul adhoc, din 87 deputaţi, 83 sunt 
unioniști. Când Convenţia dela Paris 
îngăduie o unire parţială, adică doi 
Domni, dar cu o singură curte de Ca- 
saţie, Alecsandri era secretarul de stat 


al Caimăcămiei, care trebuia să supra- 
vegheze la alegerea Domnilor. Intre 
candidaţii pentru tronul Moldovei era 
şi Alecsandri. A renunţat ca toţi ceilalți, 
pentru Alexandru Cuza. O pildă mai 
rară de abnegaţie, o lecţie mai morală, 
un act mai patriotic nu se poate în- 
tâini decât în epocile de rară înălțime 
morală, cum a tost generația dela 1859. 
Odată Cuza ales Domn în Moldova și 
Muntenia, el a avut ceie mai grele mi- 
siuni diplomatice în Franţa, Anglia și 
Italia, ca să obţină aprobarea alegerii 
lui Cuza, care se făcuse eludând con- 
venția dela Paris. A vorbit de 2—3 ori 
cu Napoleon al III, s'a dus în Anglia şi 
Italia, cu trăsura grea și trenul încet şi 
prin inteligenţa lui, prin simpatia ce o 
radia, prin afabilitatea lui a reuşit. A 
slujit multă vreme ca ministru la Paris, 
înţărind relațiile şi mărind prestigiul. 
În ţară, ca senator a apărat modifica- 
rea art. 7 din Constituţie, cerut de Ber- 
lin după 1877, arătând primejdia evrei- 
lor în țara noastră, discurs semnalat 
de Regele Carol I în memoriile lui. 

Când războiul din 1877 începe, Alec- 
sandri simte o euforie de tinereţe cum 
nu o avusese de multă vreme, 

Acum vede el o armată, pe care o 
visau şi Bălcescu şi Cârlova. Un popor 
liber, o țară liberă, o armată birui- 
toare care era visul lui Alecsandri. De 
aceea, spune e! cu mulțumire: „De 
acum pot să mor ferice'“. El văzuse în 


războiul din 1877 vechile virtuți romane 
în braţele soldatului român, noblețea 
unei rase superioare și brave în faptele 


lui de războiu. „Ostaşii noştri“ este 
poema războiului din 1877. Noi n'am 


avut un Alecsandri în 1916. 


De aici, încolo, Alecsandri este preo- 
cupat de piese de teatru ce înfățișează 
sentimente omenești, în afară de orice 
preocupare practică sau tendenţioasă. 
Este epoca literaturii lui estetice: Fân- 
tâna Blanduziei, Despot Vodă, Ovidiu. 

In 1687 boala începe să-l mineze. 
Cancerul progresează încet, dar sigur, 
necruţător. In 1890 Alecsandri moare 
plâns de un întreg popor, dela regele 
şi regina până la cel din urmă țăran. 
Cu el amuţea o coardă armonioasă a 
pocziei româneşti, care cântase toate 
marile evenimente naționale ; cu el mu- 
rea un român poet, care a luptat cu 
toată puterea și tot talentul lui la înăl- 
țarea patriei lui, cu care sa identificat, 
A trăit tot calvarul unei țări supuse. 
înlănțuite, și a murit într'o epocă de 
real progres, într'o ţară liberă. 

Ei și-a supus talentul marilor impe- 
rative ale vremei, care cereau libertate, 
dreptate, dreptul la vieață ca popor și 
ca om. Pe cât de sbuciumată tinerețea 
lui, care în romantismul ei avântat se 
lovea de  despotismul Domnilor și de 
cenzura lor nevrednică, cu atât de li- 
Dniștit și senin este sfârșitul lui Alec- 
sandri. 

El, întrebat de destinul! acestui neam, 
ar putea răspunde ca şi Ginta latină: 
O ţară în lume, cât am stat 
Pe tine te-am reprezentat! 


a] 


BIBLIOGRAFIE 


1) Elena Rădulescu-Pogonea- 
nu: „Viaţa lui Vasile Alecsandii, 
Craiova, 1940. 

2) N. Pătrascu, V. Alecsandri, 
1939. București. 

3) V. Bengescu, V. Aiscsandri 
revista „Ccnvorbiri literare”, 


14 Septembrie 1940 


—=— Dincolo de munți 


Pe-aici n'au fost decât Daci! 


Pyouu YVasiie  Btoica, -- 
urmaş demn ca: lui Gheorghe 








Fumuri de jerttă 'nălţat-ai 
Cu Doja, cu Iancu și Horia. 


Lazăr, -- pornit, ca şi sirăbu- 

nul  descălicător culturali, de 

pe aceloași plaiuri ale Avri Duhul, neli iştitul lor duh 

sutul — pentru durerea care uminează . 40 

ne misiuo în ceasul acesta L inează drumuri de-apoi oa 


Dincolo de munţi, 
Dincolo de îneguraţii munţi, 
Incordaţi-vă brațe, 
Ridicaţi-vă frunţi ! 


Freamătul vostru doboară gorunii 
Ca o nestăvilită furtună, 

Gândul nostru prăvale stâncile 
Cu vrerea-i nebună. 


Dincolo de munți, 
Peste neguroasele culmi de brazi, 
Dincolo de ieri, dincolo de mâine, 
Dincolo de azi, — 


Rămâi, veșnicind peste lumi, 
Sângerând ca o rană, 

Tu, lume a sângelui nostru, 
Ţară de-azur, transilvană. 


Cu sânge-ai răsbit prin milenii, 
Cu sânge 'nsemnat-ai istoria... 


Ca pe-un pumnal înroșit 
DN simţim fiecare în noi. 


Dincolo de munţi, 

Dincolo de îneguraţii munți, 
Ridicaţi-vă braţe, năpraznic, 
Luminaţi-vă frunţi ! 


UNIVERSUL LITERAR 


In inima ta, ferecate, 
Dorm strămoşeşti oseminte. 


Sufletul lor — cândva — a 
In arcuri, în suliți, în flinte. 


bătut 








3 ———— 





Urniţi-vă munţi, 
Stânci ale vrerilor, 


Striviţi-ne inima 


Dincolo de munţi, 

Dincolo de pădurea buiacă, 
Vrăjmașele vânturi vântură 
Străvechea ţară dacă. 


Numai mormintele, singure, 
Măsurând veșnicia, 


Calea fie-ne dreaptă, 
Neșovăit fie pasul, 


Când sub steaua de foc întruntăm 


Mişelescul destin, uriașul ! 


Pământ, pământ de sfinţenie, 


De veci şi de baştină, 
Durerii de veacuri — albie, 


Sub lacrimi străbune — mlaștină, 


Rodul sevelor tale 


Al nostru mereu va rămâne, 


Si clarul văzduhului tău, 


Și 'ntinsele lanuri de grâne. 


Constelează trist, ca luceferii, 


Prăpădul, urgia, 


De-ar şti Maior şi Micu, apostoli 
Ai sfintelor noastre minciuni, 
Cum, la ospățul de moarte, 
Fraţii doriţi ne-au fost nuni, — 


Atunci ar cerni cu blesteme 


Adormit pe-un hotar din Sălaj, 
De-ar şti Șincai, cum astăzi tărîmul 
Ne-a fost împărţit de-al nost” sânge, 
Şi cât de barbar ne fu „Râmul“... 


Pe pragul durerilor. 


Ucis fie glasul 
Muiat de litanie 

Ce plânge prăpădul 
Tău, Transilvanie ! 


Nu scâncet, nici lacrimi, 


Ci vifor stârnit 
Sub zodii urzind 


Un nou răsărit, 


Dincolo de munţi, 

Dincolo de moarte, dincolo de cer, 
Aşteaptă-ne, cu pădurile tale, 

Cu freamătul lor auster, — 


Pământ cu izvoare de lacrimi şi sânge. 
Marea întoarcere a îa, 


Când va sună, 


Hrisoave, lupoaică, sugaci, 


Și mândri ne-ar spune: pe-aici, 








Din care corn va suna ? 


VLAICU BÂRNA 


5 Septembrie 1940, 





Il chiema Chiţibuș, dar, din deferenţă, 
i se spunea domnul Chiţibuș. Uneori, era 
numit nemțeşte: Herr  Kitzibusch, sau 
franțuzeşte: Monsieur Kitsibouche, iar la 
supărare i se spunea Chiţ — pur şi sim 
plu. Domnul Chiţibuș era negru ca smoa- 
la, avea o minune de mustăți căzăcești 
şi-o pată albă ca zăpada pe frunte. Aţi 
ghicit desigur că e vorba de-o pisică — 
să fim mai preciși: de-un motan. Chiţi- 
bus era mândria întregii clădiri c. f. r. 
Până și cei ce-aveau fobia pisicilor îl iu- 
beau pe Herr Kitzibusch. Și cum naiba 
să nu-l aibă drag toată lumea, când dum- 
nealui era cel mai frumes moian din 
cartier? Până şi funcționarii dela gară îi 
cunoşteau faima, așa că domnul Chiţi- 
buş putea să intre fără bilet pe peron. 
Odată, — până și ziarele au scris des- 
pre întâmplarea asta — dumnealui s'a 
urcat netam-nesam întrun vagon al ra- 
pidului şi-a călătorit cu clasa 'ntâia până 
la proxima stație de oprire: Adâncata. 
Aici, spre stupefacţia impiegaţilor, a co- 
borit tacticos, cu coada n sus, — și 
tâşti la bufet, unde bufetierul, trăsnit și el 
de apariţia lui Chiţibuş, fu cât pe ce să-i 
ofere o halbă de bere. 

— Oameni buni! — spuse șeiul gării, 
— Aiesta-i motanul cel vestit al lui Ghe- 
rasim Vodă din Cemăuţi... Să mă ia nai- 
ba de mă'nșel! Mari ţi's minunile, Doam- 
ne! A venit singur cu trenul! Măi Dugame, 
ce-i ţii halba la nas? Dăi motanului o 
bucată de salam. 

Şi Dugan îi dădu — și 'ncă de cel bun, 
veritabil Sibiul Din pricina evenimentu- 
lui cu Chiţibuș, rapidul a plecat cu două 
minute întârziere... În gară s'a nimerit să 
fie domnii Octav Nistor dela „Universul“, 
şi Ionel Teodorescu dela „Timpul“, cari 
trântiră niște articole strașnice în ziarele 
lor. 

Un motan că.ătoreşte incognito. 

Senzaţionala aventură a unui Inotur.. 


Misterioasa călătorie a domnului Chi 
țbuș. 

Un motan în rapidu:  Cernăuţi-Bucu- 
Tești. 


Domnu! Chiţibuş bea bere? 

Cam astea erau titlurile și subtitlurile 
reportagiilor... In felul acesta, Chiţibuș 
deveni renumit în intreaga Bucovină şi 
locatarii clădirii c. f. r. începură să-l iu- 
bească şi mai mult. 

Domnul Chiţibuș era un motan model. 
Nu făcea ceeace nu trebuie pe scări, ci 
se ducea undeva în ogradă, unde-si a- 
vea locul său, nu mieuna leșinat pe gân- 
duri în nopțile lunilor pisicești, căci îi dis- 
plăceau cuceririle vulgare, nu fura cot- 
lete de purcel depe mesele din bucătării 
și nu prindea vrăbii, ba chiar se'mpriete- 
nise cu canarul doamnei Marta Mândre- 
acu, dela parter. In rezumat, domnul Chi- 
țibuș era împăratul motanilor din Cer- 
năuţi. 

Gherasim și băieții îl iubeau nespus 
de mult. Odată, acarul fusese foarte greu 
bohav şi nu putuse dormi nopţi dearân- 
dul. Chiţibuş îi ținuse credincios tovără- 
şie în lungile nopţi de suferință şi renun- 
țase până și la plimbările cotidiane pe- 
la gară. Veghea necontenită a lui Chi: 
țibuș îi făcuze mult bine lui Gherasim. 
Insăși Aglăiţă îl iubea ca pe ochii din 
cap pe moian, căruia îi prindea în fie- 
care lună o nouă fundă de mătase ro- 
şie în jurul grumazului — să nuii fie de 
deochi. Domnul Chiţibuș nu abuza nicio- 
dată de dragostea ce i se arăta. Dimpo- 
trivă, se purta foarte cuviincios şi la lo- 
cul său, 

Când Cocuţa se instalase în casa lui 
Gherasim, motanul primise [întâia lovi- 
tură a soartei. Până la venirea fetei, Chi- 
țibuș sta cu stăpânii la masă. Avea un 
scaun al său, pe care se instala ca un 


Doamnei Ati Bârcă 


Domnul Chitibus si-un drum prin cenuşe 


om, însă nu devenea supărăior, ci aș: 
tepta liniștit până i se oferea şi lui ceva 
de mâncare. Acuma, din cauza Cocuţei, 
Chiţibus nu mai avea loc la masă, În 
primele zile, fusese atâl de supărat, în- 
cât nu mai dăduse pe-acasă, ci hoină- 
rise prin gară, fiind ospătat de bucătarii 
vagoanelor-restaurant. Obișnuit cu mân- 
care bună, căpătase o indigestie destul 
de supărătoare, așa că, trecând peste 
mândria sa jignită, se re'ntorsese acasă, 
incercând să-și recapete locul dela masă. 
Cocuţa, de cum îl văzuse pe scaun, îl şi 
dupăcise. Lovit de moarte în demnitatea 
sa, domnul Chiţibuş se resemnase, deve- 
aind filosof. Cu toate acestea, nu renun- 
țase la răsbunare. El, domnul Chiţibuș 
sau Herr Kiizibusch sau Monsieur Kitzi- 
bouche, împăratul moianilor din  Cer- 
năuţi, gentlemenui perfect educat, înce- 
puse să-și facă de cap. 

— Tușică, ui-te la rochița mea! Şi-a- 
bia eri am călcat-o.„. Asta-i treaba lui 
Chiţibuș! lată și două pete aici! — se- 
alarmase într'o dimineaţă Cocuţa. 

Altădată: 

— Tușică, uite la pălăria mea! la 
smuls penele! 

Altădată: 

— Tușşică, uite la ciorapii mei! Patru 
găuri şi-abia alaltăieri i-am cumpărat! 

Altădată: 


— îs... 


Și tot așc. 
— Cuminte motan! — constatase Lup- 
șa, — Nu se-apucă decât de lucrurile 


Cocuţei... Dealifel, sfânt ca “nainte! Bra- 
vo, Herr Kitzibusch! 

Ca răsplată, Sil îi dăduse un șniţel în- 
treg la cină: 

— Bravo. Herr Kitzibusch! 

—  T-oiu veni eu de hac cotârlanului! 
— amenință Cocuţa intro seară. 

— Te pottesc! — se-aprinse Lupșa, 

— S'o vedem și pe asta! — răcni Sil. 

— Ţin foarte mult la Chiţibuş,— sub- 
linie și Gherasim, privind-o cu tâlc pesie 
ochelari pe Cocuţa. 

— Motanul aiesta îi prietenul meu, 

Cocuţa: mâlc, Ştia că nu e bine săil 
zădărească pe Gherasim. Totuși, gândul 
cel rău nu “'ncetă s'o scociorasză. Soarta 
domnului Chiţibuș era pecetluită. 

— Mi se sbate ochiul, măi Sil, — oftă 
Lupşa, Ce-o să mi se mai întâmple? 

— Ei, şi tul Ai început să crezi ca ba- 
bele în toate fleacurile! Deseară cântă 
Niculescu-Basu în „Bărbierul din Sevilla”. 
Cum să facem să vedem și noi opera? 

—— Silache, ia ui-te 'ncoace... 

— Dumnezeule-mare! De unde ai bi: 
letele? 

— lam spus alaltăieri taiii că tare-am 
dori să vedem cpera asta și tata mi-a dat 
bani să cumpăr bilete, 

— Straşnic bun e tata! 

— Sigur! 

Lupșa se gândea că poate o va vedea 
și pe Liuș la operă, așa că plutea în 
nouri. Seara, fu atâ! de distrat, încât în- 
cepu să-și lustruiască ghetele cu crema 
Nivea a Cocuţei. Era atât de nerăbdător, 
încât i se părea că nu se mai isprăveşte 
cina, 

— Oare unde-o fi domnu' Chiţibus al 
nostru? — întrebă deodată Gherasim, 
De ieri nu l-am mai văzut. 

— Nu te teme, că nu i s'a întâmplat 





— Episod inedit — 


nimic, — îl linişti Aglăița. A mai lipsit 
dumnealui de-acasă ca, pe urmă, să ră- 
sară ca din pământ, 

— Ieri la amiază, Chiţibuș părea tare 
abătut, — își aminti Lupşa. Se purta ca 
și cum ar fi fost bolnav. 

În drum spre teatru, Sil spuse: 

— Ştii, și mie mi-a făcut impresia că 
e bolnav. 

— Săracu' Chiţibuș! Dacă nu se arată 
până mâine, trebuie să-l căutăm. 

La teatru, băieţii petrecură minunat. 
Lupsa avu pedeasupra şi bucuria de-a o 
vedsa pe Liuș, care şedea în stal cu mă- 
tușa ei, Zenobia Maghe»u, și cu Ion Dra- 
cu, despre care Cocuţa obișnuia să spu- 
nă o mulțime de lucruri rele. La sfâssituj 
spectacolului, coboriră în grabă dela ga- 
lerie, căci Lupșa voia s'o vadă îndea- 
proape pe Liuş, 

— Tare-i frumoasă, — spuse Sil, când 
ajunseră în piața Unirii. 


— Da. Minunată. Rossini a fost un 


ioaxte mare compozitor. Am citit undeva 
că a compus numai în câteva zile „.Băr- 
bierul din Sevilla”. 

— Păi eu nu vorbesc de operă... 

— Da de cine? 

— De fata ta, măi prostule! 





Lupșa se făcu roș. „Fata lui!” Cât de 
plăcut sunau cuvintele acestea... Socoti, 
totuși, că e de „bon-ton” să protesteze, 
dar Sil mormăi un „Lasă, că ştiu eu!”, 
care-i luă orice replică. 

Pe treptele neluminate ale clădirii, au- 
ziră ca un îel de geamăt, 

— Ce-a fost asta, Sil? 

— Să căutăm! — și băiatul își aprinse 
lampa de buzunar, care-aruncă fâșii de 
lumină fantomatică pe pereți. 

Geamălul se-auzi din nou. 

— Sil, &sta-i Chiţibuş, Sil! 1 s'a 'ntâm- 
plat ceva... — și băieţii se precipitară pe 
scări în jos. 

Incepură să caute prin curtea înzăpe- 
zită. În cele din urmă îl găsiră pe Chiţi- 
buș sub peretele magaziei de lemne. A- 
nimalul sta închircit, pradă unor dureri 
cumplite. Zăpada din iurul lui era roșie 
de sânge. Băieţii ridicară motanul şi-l du- 
seră în casă. Făcură lumină, așa că ve- 
tișoara lor se trezi, 

— Ce-i cu sgomotul aiesta? — se 'nfu- 
re Cocuta? deslipindu-și ochii. 

-— Taci! — o repezi scurt Sil. 


de MIRCEA SFREINUL 


Chiţibuş vărsă sânge șincepu să gea- 
mă ca un om, rupând inima băieților, 
cari se sbuciumau neștiind cum săi a: 
iute. 

— Moaie un şervet în apă, — spuse 
Lupșa. 

Gherasim deschise ușa: 

— Ce s'a “ntâmplat, băieţi? 

— Moare Chiţibuș, tată! — strigă SiL 
aducână șervetul muiat. 

Gherasim se-upropie de molanul care 
se scutura în convulziuni și, după ce se 
uită la sânge, spuse: 

— 1 s'a dat să mănânce sticlă pisată, 
Bietul Chitţibuş nu poate fi salvat. Sticla 
trebuie să-i fi sfârtecat măruntaiele. 

Băieţii începură să plângă. Motanul se 
mai liniștise și-i privea cu ochi buni, 
blânzi, ca şi cum ar fi vrut să le mulțu: 
mească pentru compătimire. Numai Co- 
cuța participa cu un fel de indiferenţă la 
intreaga scenă. Aglăița, care se trezise 
și ea, încălzi niște făină, punândo la 
pântecele animalului. 

Pela orele 2 dimineaţă, Chiţibuș avu 
o nouă hemoragie, cea mai violentă. Pi- 
cioarele îi erau reci, iar nasul i se usca- 
se. Peste câteva minute, începu să hor- 
căie şi după o ultimă sbatere, se des- 
tinse. 

— A murit — spuse Gherasim, întor. 
cându-şi în altă parte capul. 

Lupșa îşi trecu mânile peste trupul lui 
Chiţibuș şi gemu: 

— Şi-un animal poate fi asasinat. 

Cu toții se duseră sdrobiţi la culcare. 
Cocuţa, însă, zâmbea  batiocoritor. Lui 
Lupșa îi veni s'o bată și numai cu mare 
greu se stăpâni, 

A doua zi după amiază, băieţii îl în- 
gropară în ogradă pe Chiţibuş. Aproa- 
pe taţi vecinii se-adunaseră să-l mai va: 
dă odată; fiecare din ei simțea că mota- 
nul acesta cuminte și cu ochi de filosof o 
să le lipsească; până şi domnul profe- 
sor Vasilescu, un om ursuz și plictisit de 
societaie, ținu să participe la îngroparea 
lui Herr Chiţibuș, care desigur c'avea 
să nveselească duhurile lumii celeilalte 
cu giumbușlucurile sale. 

Seara, la cină, tăcere ca'n biserică în 
casa familiei Vodă. Lui Gherasim nu-i tic- 
nea mâncarea, Și nici Aglăiţei, Iar co- 
piii aveau lacrimi în ochi. Numai Cocu- 
ţa: usturoiu n'am mâncat! Gherasim lăsă 
din mână furculița. 

— Doamne, — spuse el — de-aş şti 
cine-a făcut ticăloşia asta! 

Privirile băieţilor sburară la  Cocuta, 
dar fata mânca liniştit mai departe, gân- 
dindu-se: 

„Atâta zarvă pentru un motan!” 


hd 

Fiecare ins din familia Vodă își avea 
micile pasiuni, destinate să aducă lumi- 
nă şi plăcere în inimă, Gherasim iubea 
florile și se-ocupa în orele libere de cul- 
tivarea lor, căci avea un strat sub un 
gard din curte. Vara și toamna, stratul 
acela era atât de frumos, încât vecinii 
il numeau „covorul persian al lui Ghe- 
rasim', ceeace îi tăcea mare plăcere a- 
cestuia. Aglăița știa să croşeteze și lucra 
la felurite broderii, depe urma cărora câș 
tiga destul de bine. Câteva din lucrările 
ei fuseseră expuse la „Societatea Doam- 


nelor Române“, umplâmd-o de mândrie 
pe autoare. Sil și Lupșa aveau pasiunea 
cititului. Numai Cocua navea nici-o pa 
siune. Nu ştia decăt sa se plicrisească — 
şi se piicusea cu atăta taient, incât o 
molipzise şi pe Aglăița de boala asia. De 
citit — Aglăia nu citea. Din principiu. 
După ea, cărțile se'mpărțeau in doua ca- 
tegorii: cele recomandabile şi cele nere- 
comandabile, Cele recomandabile erau 
plictisitoare, iar cele  nerecomandabile 
antrenante, însă imorale — așa că dom- 
nişoara Cocuţa nu citea nimic... În 
schimb, Cocuţa se plicusea; evident, în- 
trun mod foarie noii: nefăcâad nici o 
treabă serioasă, Dimineaţa, toaleta. Câ- 
Honţii, masajul obrazuiui, gimnastică 
pentru frumuseţea sânilor și-a șoldurilor, 
unghiile, smulsui sprancenalor (căi creş- 
tea ai naibei de repede parul!) şi iarda- 
tul. Apoi, o ceşcuță de cafea neagră, nu- 
mai atât (silueta!) In cele din urmă, bâr- 
feala — și Cocuţa avea mare talent la 
băâriit. Toate le știa! Că Greta Garbo e 
neinteligentă, că vocea lui Folescu lasă 
de dorit, că domnul Vasile Matuşevschi 
dela mezzanin bea cu plăcere bere „lu: 
ther”, că Gherasim își cheltuieşte cu co- 
legii de serviciu bănișorii, că şi, iar că... 
deh, ca de-obiceiu — apoi: dece şi-a vop- 
sit doamna Cârcea părul, dece domni: 
șoara Tichi se are bine cu domnul Me- 
linte, dece a “ntârziat Lupșa în oraş, de- 
ce și iar dece... 

Aglăiţa adoptase felul de a fi al Co- 
cuței. Nu mai croșeta și nu mai broda. 
Bâreala ajunsese o necesitate pentru 
dânsa. Consecința fu că se certă, pe 
rând, cu toate vecinele, ea care trăise 
odată atât de bine cu'ntreaga lume! 

— Măi omule, — se plânse întrozzi 
lui Ghezasim domnul Damian, — ce nai: 
ba s'a întâmplat cu nevastă-ta? Că, până 
dăunăzi, era prietenă la toartă cu nevas:- 
tă-mea, iar acuma o 'mpodobeşie cu 
toate poreclele prin vecini... 

— Deh, aşa 's femeile, 
Gherasim, 

Domnul Damian dădu cu părere de 
rău din cap și se duse mai departe, lă- 
sându-l năuc pe Gherasim, a cărui do- 
rință fusese înioideauna să trăiască bine 
cu toată lumea. 

Acarul nu mai găsea liniște acasă, În 
fiecare zi răsuna câte-o ceartă pe cori- 
dor și glasul Cocuţei se-auzea cel mai 
tare, Aglăiţa intra ca o furtună în odaie 
şi striga la Gherasim: 

— Ce îel de bărbat eşti iu? Toanta 
aceea de Cârcea mă insultă în gura ma- 
re, iat ţie nici căţi pasă! Noroc de Co- 
cuța, că, fără dânsa, as fi singură pe 
lume!... 

Gherasim ofia şi nu răspundea — 
ceeace o aţăța şi mai rău pe Aglăița, 

— Ce vrei dela mine, femee hăi? — 
se-apăra icnind bărbatul. — Dece-mi a- 
prinzi paie “n cap? 

— Au dreptate neamurile mele când 
răd de tine! Nu ştii altceva decât să mă- 
nânci, să bei şi să faci copii răi, — îl jig- 
nea AĂglăița, pe care sora sa Catrina o 
monta prin scrisori împotriva bărbatului. 
Niciodată nu-mi iei apărarea! Parcă 
ți-aș fi dușmancă, nu soție! 

— Vorbeșii cu păcat, femee! 

— Te pomenești că ai şi vre-o ţiitoare 
prin Caliceanca! Nu m'aş mira... Ca m& 
ne ai să mă dai afară din casă, că nuţi 
mai încapi din pricina mea. 

La așa vorbe, Gherasim îşi lua căciu- 
la şi pleca să rălăcească singur pe uli- 
tele înzăpezite, ca, târziu seara, să intre 
înghețat în vre-o ospătărie liniștită și cu 
clienţi puțini şi-amăriți ca și dânsul. A- 
ceste restaurante — aziluri pentru singu- 
ratici și doboriți ai vieţii — îi plăceau lui 
Gherasim, Ele aveau ceva familiar în at: 
Ir aa a a nt aa 


oflă amării 





(Urmare în pag. 4-a) 








4 











UNIVERSUL LITERAR 








14 Septembrie 1940 ———— 


INIEOARCEREA LUI FULGU 


(nuvelă inedită ) 


Era aproape 'miezul nopții când a ajuns în drep- 
tul ceauului, Nu'ntâinise pe nimeni pe drum, Doaz 
un cai negru, fugind a rasna peste arături, Acum 
nu mai trec călători și nici vite nu mai umblă răt& 
cite. Yoaie urca deci dealul fără frică. Să dea pe 
poieca, pe lângă cimitir, sau să o ia printre uimi? 
Amdăndouă drumurile îl atrag. Sare gardul de sâr- 
ma, cuicând atent, Cum ţiue parii! şi buigării de 
pâmânt ce tari sunt și ce sgomoi faci Se opreşte, 
1Și ridică căciula de pe urecni, şi ascultă, Sus, in 
sai, latra ccunii, L-or bi simțit? Să calce mai cu ba- 
gare de seamă! Nu trebue să-l audă nimeni. Por- 
neșie din nou, tot prin arătură. O puiere nevăzută 
îl indeamnă spre uimi. Ajunge la şipot, sapleacă, 
iși face palmele căuș și se spală. Brusc, amintirile 
1 napădesc, be câte ori na dormit la umbra dudu- 
iui d alături! De craca dinspre țuțurui își atăma lea- 
gănul, în scorbura dela pământ — tot așa de a- 
dancă o ti? — văra lemneie cu care seara iăcea fo- 
cui iar pe nodurile în spirală se suia, ca din scară 
in scară, pănă sus, în vaări, de unde, cu pălăria 
siraşină la ochi, privea negățios munţii. Mai mmcolo, 
inspre şosea, e ceairul. Miroase a mugur înflorit și 
a coaje de salcie. Prin viile arăcite se disting, ca 
niște umbrele aibe, coroane de piersici. Doar nucii 
au mai rămas golaşi. Se desiușesc cu greu din în- 
tuneric și abia când te apropii la un pas de ei, le 
poți vedea ramurile. Fulgu trece pe lingă liecare 
ca pe lângă niște prieteni părăsiți de demult, se o- 
prește la vișini, le miroase florile, coieşie printre 
cotiși, printre peri și meri, pretulinde caută parcă 
ceva. şi-a uitat de drumul dela biserică șin cap nu 
mai are niciun gând. E condus numai de amintiri, 
incet, incet, începe a se lămuri. Sunt cinci ani de 
atunci. Era intro noapte de toamnă, cu cer senin 
şi liniştit pe câmpuri. Luna își revărsa razele prin- 
ue ramuri de nuci. sielele licâreau străvezii, iar lu- 
ceferii apuneau răsleți peste vârfuri de păduri. Se 
potolisera și adormiseră toți. Ei îşi vorbeau în taină, 
aciuați în dosul gardului din coastă, Frumuseţea 
nopții ii incânta şi de multe ori se pomeneau tăcâud. 
Atunci priveau lucirea bolții şi plutirea îndepăriată 
a Carului Mare. Tot cerul era plin de lumini, de 
parcă ar îi fost stropit cu licurici. Nu-şi amintește 
cum s'au hotărit să coboaren vale, Au luat-o pe 
poteca dela șipote — ocolind prin spatele grădini: 
lor — au intrat pe furiș în poiana de pesie râu, au 
scos un puiandru de cireș d'acolo, sau îndreptat 
spre vii şi l-au sădit pe pământul tatălui ei. De mul: 
te ori țineau să-și lege dragostea printr'un semn du- 
rabil, Iși trimiteau unul altuia flori, crestau aninii din 
zăvoaie în fel şi fel de chipuri, înfășurau tutișurile 
de salcie cu fir albastru (discret, ca numai ei să-l ga: 
sească), adunau de pe prundișuri pietricele şi cu: 
iegeau de pe poieci toi de levănţică, De toate luau 
şi pe toate le păstrau. Clementina are și azi buche- 
ie de tămâioare, veștede să le freci în palmă, vâ- 
rite printre lucrurile din ladă, Un an întreg şi-a îm: 
pletit părul cu cordeaua dăruită de Fulgu. La rân- 
dul său, şi el îi păstrează inelele, făcute din măr- 
gele. Sunt frumoase aceste amintiri, însă nu destul 
de trainice: florile se usucă, pomii cresc și crestă- 
tarile nu se mai cunosc, tulișurile dispar, potecile 
s'astupă, iar îirele de ajă putrezesc. Deaceea, mai 
mult în glumă la 'nceput sau gândit să sădească 
un cireș, pe care să-l știe numai ei. Le vantrece pe 
toate în durată, ba încă, va trăi și după moartea lor. 
Mai târziu i-au fixat și locul, Odată născută, ideea 
devenea din zi în zi mai puternică. Trebuia să se 
mai aleagă doar momentul, Se vede treaba că sea 
ra aceea au considerat-o nimerită pentru planul lor. 
Au mers singuri, fără a ge întâlni cu nimeni: cine 
să umble noaptea prin vii? Toamna rămân acolo 
numai glugile de araci, încinse pela mijloc cu joar- 
de de viță, și butiile hodorogite de sub păluiage. 
Celor de acasă, Clementina le-a spus că l-a sădii 
ea. Astel, taina ciresului a rămas doar între ei. In 
primăvară, de cum s'a topit zăpada, el a plecat. De 
ce anume, nici până azi nu ştie. Pe semne, împins 
de soartă: altiel cum şi-ar explica neastămpărul de 
care era cuprins? N'a spus nimănui, nici măcar Cle- 
mentinii. A dispărut ca un răufăcător, fără rămas 
bun dela sat și lume, împins demonic de un gând, 
pe care, deşi nul avusese până atunci, îl simțea 
totuși ca fiind al lui dela începutul începutului. După 
un an de aşteptare, părinţii l-au crezut mort și, lip- 
siţi de noroc cum s'au socotit, şi-au luat gândul 
delu el. 

Singură Clementina îi ducea dorul şi-l aştepta. 
Ea nu pulea crede în moartea lui: prea fusese fru- 
moasă dragostea lor, ca Dumnezeu să i-l răpească, 
Părăsită, în mod rușinos, şi-a ascuns greșala pân'a 
născut alungată. A suferit mult dar nu l-a bleste- 
mat. Credea orbește în revenirea lui, fiindcă îl iu- 
bea mereu. Nici Fulgu n'a uitat-o, Amintirea ei l-a 
urmărit pretutindeni, Însă nu i-a dat niciun semn 
de viață. A fost un vis urit, din care ar vrea să ee 
deştepte. Deaceea, e tare curios să afle dacă mai 
6xistă cireşul. Trebue să fie mare acum... Parcurge 
porumbiștile într'un suilet. lată salc&mii dinspre ho- 
tar, iată și prunii. La capătul dinspre sat, aproape 
de răzoara viei, se zăreşte, albă ca zăpada, coroa- 
na unui pom. Fulgu se apropie, îi pipăe ramurile, 
rupe un smoc de flori, le miroase: sunt de cireş. Ci 
reșul lor. Doamne, cât a crescut! Era de-un stat de 
om atunci, La tulpină are rond proazpăt. O fi făcul 
de Clementina? Fără îndoială că da. Poate chiar 
azi o fi fost aici. Pune mâna pe un bulqăr: e încă 
umed. Nu-i vine să-l mai arunce. li e drag. fiindcă 
şi Clementina îi e dragă şi știe că e săpat de ea. 
De câte ori n'o fi călcat pe pământul pe care stă el 
acum! Îl va îi aşteptat pe înserate, plângând sub 
ramurile cireșului, îl va fi chemat din cele patru 
părți ale vântului, îşi va fi apus durerea stelelor de 
sus, și întrun târziu, zdrobită, va fi plecat singură pe 
poteca de sub deal. Ce rău a tăcut că nu i-a scris! 
Isi simte sufletul cuprins de dragoste și din ochi îi 
picură lucrimi. Strânge bulgărele între palme, încet, 
desmierdător. Ar vrea să-i spue şi lui că a venit, că 
de azi înainte Clemeniina va fi a hui... 


HI 


Fiind prea târziu, n'a mai bătut în geam. A înain- 
tat numai până'n tindă, s'a învârtit de vreo câteva 


ori pe sub vișin, a închis poarta ia loc, și a plecat, 
Va u mai bine so vadă mâine. Lucru curios, rulgu 
se simte dintr'odaiă cel de odinioară. Deşi suni cinci 
ani de cănd na mau dai prin sat, totuși parcă na 
upsit nicio seară. Casele sunt la fei, salcamii reie- 
zați can toaie primăverile, porţile deschise ic. şi 
coJo, ulițele svănate pela mijloc, nimic nu s'a scnim- 
bai, al msuși a rămas acelaș, Pare a se intoarce nu 
diniro lungă şi urită călătorie, ci dintro raita, fă- 
cuta ca altadată, pănă colea, la poartă la Clemen- 
una. Se întcanpla de multe ori să nu-i poată vorbi, Se 
muiumea să intre până'n tindă, să se 'nvârie pe sub 
vișm și să plece, intoamai ca acum, Asemanarea 
ana ul face să fie foarie liniştit. Altul, in locul lui s'a 
fi abătut să afle ştiri despre Clementina, ar îi între- 
bat la prima casă dacă s'a mmâzitat, ori, ferească 
Dumnezeu, de n'a cjuns cumva o stricară, la înde- 
mâna tuturor. Pe el nu-l muncesc astfel de gân- 
duri, E sigur de iubirea ei. Fată frumoasă ca ea, rar 
se mai află, Ce bine o prindea salba dela gât și ce 
blând i se așeza părul mătăsos din cap! Când o în: 
trebai de vorbă, priveau jos, i se rogeau puţin o 
brajii şi rupea tot timpul petale de budenci, Fetele 
o priveau cu admiraţie şi la apariţia ei îi făceau loc, 
După o clipă se strângeau roată în jurul ei. Li cer: 
cetau testimeiul din cap, cerceii din urechi, îi tră- 
geau pe frunte o șuviță de păr şi nu se mai săturau 
văzând-o. La joc se prindea numai lângă Fulgu. 
Când se spărgea hora, [i se deschidea cale până 
la margine, de voe, ca unor miri din poveste. 

«aIntr'atâta îl atrag amintirile pe Fulgu, că nici nu 
mai e atent pe unde trece. Până acasă mai suni 
doar vreo sută de pași. [i parcurge pe neștiute. Nu 
se aude niciun sgomot. Din grădiniță vine miros de 
liliac, amestecat cu pariumuri de zambile. Peste gar- 
duri s'apleacă, — albe — ramuri de cais. Alături 
pe dreapta, unde e o curte mare, stau ei. Deschise 
poarta, De sub șopron se repede glonţ, gata să-l 
muște de picior, ceva negru, cu înfăţişare de lup... 

— Cuţu, Vârteil 

Arătarea se opreşie, tace, dă din coadă, apoi se 
qudură, cuprinsă parcă de nebunie spontană. Câi- 
nele i-a recunoscul, Schinceie de fericire, aleargă, 
s'așterne cu labele pe pământ, bărăchindu-se apoi 
pe stăpânul său, Fulqu l-a strigat mai mult la întâm- 
plare. Nu se gândea că mai trăește. Rămas mișcat 
de primire, urcă ușor scările, în timp ce Vârtej răcâe 
vestitor la geam... 

A fost ca'ntr'un vis pe cei dinăuntru... 

— Deschideţi, sunt eu, Fulgu... 

— Doamne, mari Ţi sunt puterile! îl întâmpină 
maică-sa din prag. Şi fiindcă se convinge că într'a- 
devăr el e, începe a ge'nchina pe'ntuneric și a tace 
la mătănii, Scoal' Zenobie, c'a venit Fulgul 

Bărbatul, deși încă nu-și poate vedea feciorul s'a- 
pucă și el de inchinat, 

— Doamne, mari Ți sunt puterile, exclamă — de 
data asta — amândoi. 

— Potoliți-vă oamenilor, ce-aveți? Doar nu m'oţi 
fi crezui mort... Lumea e mare, pân'crm terminat-o 
de colindat... 
tam cu drag. Pot zice că lam iubit înainte de a-l 
naște. În seara aceea m'am îndreptat din nou spre 
cireș. Era prin iulie. M'am oprit la pârleaz — ştii, 

— Bine-ai venit, băete, rupe Zenobie tânguirea. 
Destul, Zuzo, 

Ca și lui Fuigu, și lor li se pare că n'a lipsit nicio 
seară de acasă. Parcă e alaltăeri de când a plecat. 
Se uită unul la altul, curioşi să se revadă. Nu s'au 
schimbat. Ppate bătrânii să mai fi albit puţin, Fulgu 
a însă acelaș: înalt și cu ochii verzi, pare desprins 
dintr'un desiș de 'zăvoi, 

— Nu credeam c'ai să mai vii, se destăinue Zuza, 
Cinci ani să nu mai știm de tine! 

— Da, n'am Scris. 

— Şi unde ai fost? 

— In lume... 








Din nevăzute măruntaie 

De pământ, de bezne și de fum, 
Din ţinuturile fără drum, 

fără foamete, fără ploaie, 

Se ridică, în miez de noapte, 

Un glas spintecător, de cuţit, 
Care îulgerează și taie 

Odihna ogoarelor coapte, 

Delia răsărit la astinţit. 


Se 'ntioară pietrele, apa, 
Gorunul și strugurul bătut ; 
Caii roibi se opresc din păscut, 
Umilând nările, ferind pleoapa. 
inșişi dulăii, niciodată 
înfricoșaţi, acum se retrag 

Şi-și caută 'n stână groapa: 
Urechea le stă ridicată, 

Se privesc cu teamă, nu cu drag. 


Cerul plin, cerul de platină, 

Se furişează în vămi și dă 
Terburilor numai veste ră, 
Veste ră ce se îndatină 

In culcuş de corbi și 'n voioagă, 
Lângă rădăcini de măcieși. 

Gwea broboadă luna clatină : 
Par 'că plânge, pare că roagă 
Pe cineva din zorii megieşi. 


Pe-aripa iute a vântului 

Glasul din bezne creşte, mereu, 
Către Necurat și Dumnezeu ; 
Livezile : numai spaima lui. 
Pădurile își strâng în poală 
Ciute verzi și urși neîntrebaţi... 
Latră cățelul pământului ! 
Văzduhurile se 'nvânzoală, 
Tremură boieru *'ntre argați. 


TEODOR AL. MUNTEANU 


In viața ei, în afară de satele dimpreiur — prin 
care se duce cu ocazia vreunui hram bisericesc — 
Zuza n'a mai cunoscut alte locuri. Deaceea, cu toa- 
te sforțările pe care le face, nu e stare să priceapă 
o iotă din răspunsul dat de Fulgu, 

— Mult ai umblat, maică, zice ea, pierzându-se cu 
inchipuirea, dându-și totuși aerul celui ce le ştie pe 
toate. Mult de tot... Apoi trecu in camera d'alături, 
s'aprindă și acolo lampa. 

Rămași singuri, Zenobie își drese glasul — simția 
un nod în gât care-l împiedica să vorbească —, se'n- 
vârti de vreo câteva ori prin casă, îşi destăcu gu: 
lerul dela cămașe și zise, parcă aspre a se usura de 
o povară: 

— Imi pare bine c'ai venit, Fulgule. Dumnezeu a 
iost bun şi te-a adus sănătos, Acuma rămâne să faci 
la un fel cu Clementina, Eu zic so iei de nevastă. 
E fată bună, Te-a așteptat, Știi.. aveți şi-un copil. 
Vine zilnic pela noi. 

Zenobie vorbea fără să-și privească feciorul, Sim- 
țecu amândoi o jenă nemotivată, ce le astupa ră- 
suflarea, 

— Cred că m'ai înţeles închee bătrânul, 

— Da, tată, pentru asta am venit, 

Urmă o clipă de tăcere. Apoi alta, și alia... Erau 
nerăbdători să vadă ziua de mâine, și de-ar îi pu- 
tut, ar fi alungat întunericul. Însă minutele treceau 
incet și noaptea nu se sinchisea de nerăbdarea lor. 


IN 


E aproape de prâmz, Soarele strălucește câlduț și 
peste bulgăzi picură domol, petale de liliac. Fulgu 
şi Clementina sunt în grădina din coastă. Își poves- 
teac unul altuia cele întâmplate: 

— După ce ai plecut tu, umează eu, lumea a în- 
ceput a râde. Tata mă bătea, strigându-mi că l-am 
făcut de pomină, iae mama, cu toată bunătatea ei, 


se lepăda și ea de mine. De zmnulte ori mă luau de 
_mână şi mă& dădeau afară. Zdrobită, mă ghimoteam 


la capătul prispii. Plângeam. Când răsărea luna, 
mă furișam pe lângă garduri, până'n vale la cireș. 
Mă aşezam la tulpină şi adormeam cu gândul la 
tine. Niciodată nu te-am urit. Când a fost să nasc, 
toți m'au alungat. Am vrut să mă spânzur, însă 
n'am avut curaj. Imi părea rău de voi, fiindcă vă 
iubeam. Ştiam că ai să te întorci. Pe copil îl aștep- 
unde ai spus că ai să mă iei — am ingenunchiat 
şi m'am rugat fierbinte Celui de Sus. Apoi am luai 
un braț de fân, l-am dus la poan și l-am făcut strat, 
Am născut repede şi fără dureri. Mititelul a ţipat de 
vreo câteva ori şi s'a potolit. Pâmă la ziuă n'am ador. 
mit, așa eram de îngândurată. Pe cer vedeam îi 
cărind steaua aceea care ziceai tu că este a noa: 
Stă. 

— Ai suferit mult Clementino, ai îndurat batio- 
cura tuturora! 

— Da, Fulgule. Mai ales după ce am născut. N'a 
iost om care să m mă arate cu degetul, Două zile 
părinții n'au vrut să mă primească în casă, Cât am 
plâns atunci! Mă mângâiam că Dumnezeu îmi dă- 
duse băiat. L-am botezat și i-am pus numele tău: 
Fulgu. Când s'a făcut mai mare, plecam cu el la 
cireş. 

— Des? 

— Aproape în fiecare zi. 

— Aseară am dat şi eu p'acolo. M'am mirat când 
lam văzut așa de înalt. Il lăsasem mic... 

— Ți-aminteşti de noaptea când l-am sădit? 

— Da. 

— S'au împlinit astă toamnă cinci ani. De câte ori 
n'am plâns la tulpina lui! Vara, la prăşitul viei luam 
și copilul cu mine. Îl atârnam sus, în cos. Sărăcuțul! 


de VLADIMIR DOGARU 


i se vedeau doar mâinile, ridicându-se în aer... Une 
ori mă striga. Atunci lăsam repede lucrul, alergam 
la e) îl luam din coş, şiil adormeam plângând. Ţin 
minte că nu-și mai putea deschide ochii de lacri- 
mile mele, 

Clementina se oprește. Vrea să arate lui Fulgu 
un pâlc de copii, ce coboară gălăgioşi pe poteca 
din vede; 

— Vezi? 

— Ce? 

— Copiii de cale. 

— Pa. 

— Printre ei este și al nostru, Uite, cel care răm& 
ne mereu în urmă... 

— O, da e voinic binel 

— N'are cui semăna?l.„. S'a învățat de se duce 
singur la cireş. Mă tem că îndreaptă toată ceata în- 
tr'acolo, 

— Chiar așa face. 

Convoiul aleargă spre pom, sărind peste şanţuri. 

— Ce bine o să-i pară când te-o vedea! 

— I-ai vorbit de mine? 

— Da, l-am spus că ești departe, departe și că o să 
vii neapărat. Uneori te așteaptă la șosea... 

Suit p'un dâmb, cu sumanul agătat pe umeri, 
Fulgu urmăreşte băieţelul ce aleargă pe vale. E fe- 
ricit. Simie cum îi tresaltă inima și cum crește cu 
dâmb cu tot, pînă devine mare, asemeni unui viri 
de munte. De azi înainte nu va mai colinda printre 
străini și nu va mai pribegi pe drumuri pustii. De 
azi înainte va îi şi el om. Clementina îi ghicește 
gândurile, s'apropie încet de el şi-i cade'n braţe. 

— Ştiam c'ai să vii. De cinci ani te aştept! 


IV 


Copiii au ajuns de mult la cireş. Au cules tă- 
mâiocare din ceair şi acum le fac chite. Le aleg de 
foi — una câte una — le scutură de pământ, le re- 
tează codiţele, apoi le înfăsoară cu fire de iarbă 
verde... 

— Ce dă mai gunti — exclamă, ridicându-și mâi- 
nile a ușurare, micul Fulgu. 

Ca să le termine mai repede, încep cu toţii să le 
vânture. Le răstoarnă din pălărie în poală şi din 
poală iar în pălărie, Se răspâmdeşte din ele un mi- 
ros de zăvoi și soarele urzește prin cireș fire de be- 
teală, Peste arătură sboară roiuri de fluturi, iar din 
caiși vine ciripit de păsări. Pretutindeni e zumzet. 

Din coastă, Fulgu şi Clementina nu s'au dus a 
casă. Împinși de amintiri și atrași de frumusețea ci: 
reșului, au luat-o pe poteca dela şipote. Trec pe 
lângă piersici înfloriţi, străbat grădinile cu salcâmi, 
sar pârleazul și merg spre răzoarea viei. 

— Uite, Fulgule, colo ai spus tu că mă iei. D'asu- 
pra pieraicului ăsta, noaptea când nu mai trece ni- 
memni pe șosea, lucește singuratică steaua noastră. 

Vorbele Clementinii umplu sufletul lui Fuigu de 
iubire. Pe măsură ce se apropie de cires, simte cum 
coboară peste el fiorii fericirii. 

— De azi inainte nu vei mai suferi, Clementino. 
De azi inainte vei fi a mea. Acum, arată-mi copilul. 

— Uite, cel cu părul galben. 

Fulgu îl privește țintă în ochi. Băiețelul deşartă 
tămâioarele în pălărie, se ridică, rămâne o clipă 
uluit, apoi se repede spre ei, bătând din palme... 

1] sărută amândoi pe rând, purtându-l pe braţe. 
Ceilalţi, pricepând parcă ce se petrece acolo, se 
scoală încet, lasă buchetele și pleacă după fluturi. 

De pe coastă vine într'una miros de mugur în- 
verzit şi din cireș picură flori... ; 

Și Fulqu și Clementina sunt fericiţi, albi de tericiți. 





Domnul Chiţibuș și-un 


drum prin cenușe 


(Urmare din pag. 3-a; 


mosfera lor cenușie: uneori — chiar şi-un 
fel de veselie potolită, ca aceea a bătrâ- 

In orele sale de singurătate, fie că se 
găsea în cantonul său, îie că sorbea în- 
cet dintrun pahar de vin, acarul se gân- 
dea întotdeauna la cei doi băieţi, pe cari 
îi iubea tot mai mult și cu o tot mai ne- 
lămurită disperare. 

„Ar trebui să iau în mânile mele edu- 
carea copiilor, — se tot hotăra Ghera- 
sim, insă niciodaiă n'uvea curajul să-și 
traducă în practică intenția, așa că Sil 
şi Lupșa rămâneau mai departe în sea- 
ma Cocuţei și-a lui Ghiţă Onutri, Don- 
Juam-ul grădinii publice, al parcului Schil: 
ler si-al Dominicului, care-şi teroriza cu 
atâta cruzime morală elevii, încât bieţi- 
lor tineri le venea să ia câmpii; câțiva 
inițiați ştiau că elevul luciliu Antonovici 
se sinucisese din cauza lui Onufri, care 
— cu toate acestea — nu 'ncerca nici 
cea mai mică mustrare de conştiinţă. 

Pe Sil şi pe Lupșa, Ghiţă Onufri îi îm- 
pila metodic, cu o drăcească răutate cal 
culată și rece, asa ca băieții să nu se 
poată plânge de vre-o nedreptate. Onu: 
iri era tipul omului destinat să ajungă 
departe: aceasta, cu toate că ducea o 
viaţă scandaloasă, cu nopţi albe prin lo- 
caluri deochiate. | se crease faima de 
om forte și Ghiţă Onufri înțelegea să pro- 
fite din plin depe urma unei astfel de re- 
putații, 

Gherasim afiase despre toate acestea, 
însă nu putea întreprinde nimic, Să se 
răscoale împotriva lui Onufri însem- 
na să declare răsboiu Cocuţei, şi-acarul 
nu mai avea energia necesară pentru 
aşa ceva. Cocuţa era sinteza și expresia 
tuturor neamurilor Aglăiţei. A te răsboi 





cu dânsa, ar fi fost egal cu a te răsboi. 


împotriva întregului clan al rudelor, clan 
care era ai naibei de numeros și de va- 
riat. 

— Mai toarnă un vin, măi omulel — 
poruncea el cârciumarului şi băutura i 
se 'mprăștia moleșitor în sânge, însom- 
norându-l, 

Ca să-şi răscumpere părelnica indlite- 
rență față de copii, începuse să le-adu- 
că în fiecare seară câte ceva din oraş, 
însă pe furis şi cu foarte mare precauție, 
căci Cocuţa avea ochi cari vedeau pre- 
tutindeni, Intre tată şi copii se legase o 
complicitate tăcută şi plină de farmec, 
aducând mângâiere băieţilor. 

„Tata ţine cu noi!” — se gândeau Sil 
și Lupșa. — „Tata e prietenul nostru și 
lasă, c'o să ne scape el odată și-odată 
de balaur!“ 

Gherasim se'niățiaa cu sabie de foc 
în fantezia copiilor... 

Aglăița îşi pleca tot mai mult urechea 
la soaptele nepoatei sale, ajungând să 
se creadă într'adevăr cea mai nenorocită 
femee depe fața pământului, așa că dă- 
dea îndoielnic din cap când doamna Â- 
gripina Dan, căreia îi murise unicul co- 
pil cu vre-o douăzeci de ani în urmă, îi 
spunea cu un oftat: 

— Nu câmti, Aglăijo!l Dacă aş avea 
doi băieți frumoşi și sănătoşi ca ai du 
mitale, nu m'aș mai plânge de nimic! 

In casa lui Gherasim Vodă ploua cu 
cenușă — și oamenii din ea nu reușeau 
5'o măture pe ușă afară, ci se 'ngropanu 
tot mai adânc în mâzga aceea cenugie, 
care-amenința săi înăbuge. *) 

MIRCEA STREINUL 


*) Fragment din romanu! „Eu, Vodă Lup- 
şa, clasa IV-a B”. î 














14 Septembrie 1940 





Noua orientare 


ARIAN şi EVREU 


de HORIA FILIP 








Separaţia spiriiuală și corporală a unei rasse, necesitatea vitală 
peniru ea de a se păstra neintinată, reclamă cauze, ale căror perma: 
nenţe trebue — cu desăvârșită obiectivitate —, să tie înțelese şi ur 
mate. Atirmaţiunile au venit prea adesea — dată fiind lipsa de ade- 
văr documental, — să compromită însăși ideea purității de sânge. De 
aceea, explicațiunile aprind lumină de atlare şi, odată cu ea, credință 
şi ascultare desăvârșită. 

În procesul care s'a deschis, cu tendința unei sentințe definitive, 
evreul trebue încadrat în unul din cele trei mari grupuri: creator de 
culiură, purtător sau distrugător de cultură. 

Rasa care și-a însușit dela început efortul perpetuu al năzuinţei 
spre miturile promeieice, a iost cea ariană. Din strădania colectivizată 
fără oboseală, generaţie cu generaţie a continuat drumul descoperiri: 
lor și al civilizației, tezaur cu care se mândreşte astăzi întreaga noas- 
tră iatorie a ştiinţelor. Din rodul acestei munci a veni! să culeagă apoi 
— dela europeni și americani, — rassa galbenă a Japonezilor, alcă: 
tuind cea de a doua categorie, a purtătorilor de cultură. 1), Dacă, pe 
neașteptate, ar seca acest izvor la care Japonezii găsesc mereu pildă, 
în puţini ani ei ar trebui sau să reintre în anonimat sau să încerce a-şi 
creia o civilizaţie și o cultură cu totul particulară. 

Intrebarea care rămâne este însă: poate îi evreul încadrat în una 
din aceste două grupuri? Are ei posibilitatea de a împrumuta și apoi 
de a asimila caracterele eterne ale arianului ? Asupra răspunsului nu 
este ezitare ! 

Arionul a reușit să-şi formeze în timp, state, reprezentând carac- 
terele distinctive ale neamurilor care îi alcătuesc seminția. O calitate 
unitară a arienilor, indiferent de națiunea cărora aparţin — a fost idea- 
lul. Acest spirit eroic al sacriticiului de sine în tața primeidiei colecti- 
vităţii, a însemnat prologul marilor înfăptuiri, In cel mai slab fiu al 
neamului se inzecesc forțele, când inamicul voește să distrugă ceeace 
sl apreciază mai presus de ființa sa: națiunea, 

Alături de sacrificiul de sine se încordează munca, un atribut pe 
care evreul il ignorează cu desăvârşire. 

Evreul își are inscris în ființa rassei sale un egoism care-l face in- 
capabil de a-și alcătui un stat. Un instinct animalic de turmă îl găsește 
unitar în faţa anumitor pericole, când își seama că ființa sa pariicu- 
lară este în joc. Odată primejdia trecută, unitatea se destramă şi inte- 
resul mărunt, afacerile și minciunile își reia cursul: „Spiritul său de sa- 
crificiu este numai aparent. El durează atâta vreme cât existența fiecă- 
uia face acest lucru necesar. Imediat însă ce dușmanul comun a fost 
învins, toate pericolele amenințătoare înlăturale, prada salvată, înce- 
tează şi armonia dintre jidani pentru a se face loc vechilor aptitudini 
existente” 3), 

Deaceea nu a fosti încă — şi nu va îi niciodată — capabil să în- 
temeize un stat, 

Dar poate îi, cel puţin, socotit evreul un nomad ? Nici măcar atât! 
Spiritul nomad purcede din ariditatea anumitor terenuri, care for: 
țează pe locuitori să caute alte ținuturi, mai puţin aride mai puţin 
infructuoase. Când însă mediul prielnic, pentru o desvoltare normală, 
a tost găsit, nomadul se stabileşie acolo, încetând cu această fază 
de tranziţie. Evreul nu este însă nomad! El nu părăsește niciodată 
un loc în favoarea altuia. Dimpotrivă | Iși întinde cangrena mai de- 
parte, păstrându-și, tot mai adânc ramificată, rădăcina inițială a vechiu 
lui domiciliu. Continuă să sugă energia si credința unui popor, mărin: 
du-și poftele cu fiecare nou adăpost, oferit inconştient de arian. Evreul 
nu este deci nomad : el este parazit, Incapabil de muncă, incapabil de 
creaţie. 

Beneficiar al secolelor de trudă pe care arianul le-a parcurs cu 
voință neinfrântă spre progres, evreul vine şi se instaurează în uzur. 
pator. Operele de artă și creaţiunile absolute nu i-au aparţinut nicio: 
dată. Arhitectura și muzica, cele două ramuri hotărâtoare de inițiativă, 


cultură și geniu, își au exponenţi necontestaţi numai în arieni, Evreul. 


nu inventează: evreul imită. 

Este, cel puţin, evreul inteligent? Are el profunzimea de gândire 
necesară svâcnirii în absolut ? Are acea luciditate de spirit premergă- 
toare realizărilor istorice? Nicidecum ! Evreul este șmecher. Formân: 
du-şi o educaţie generală din cunoașterea creațiunilor aeriene, evreul 
începe să amestece caracterele, furând din toate părţile câte ceva și 
întruchipând forme fără istoric, fără țraţie şi fără trăsături peste vea: 
curi, asemenea rasaei pe care o reprezintă: peste tot el destăsoară 
sistemul încruciserilor și al succesului în actualitate. Pe când marii 
creatori au suferit lipsurile şi neînțelegerea, — pentru o operă care 
avea să fie mult mai târziu apreciată, — fără să gândească la glorie 
personală, evreul vrea să culeagă foloase imediate şi stridente: de 
aceea a înlocuit muzica clasică prin iazz, arhitectura prin cubism iar 
literatura prin futurism. Sunt accente atât de cunoscute, pe câle de 
jidovești. 

Desigur insă că ilustrarea unui asemenea „maestru“ nu poate ii 
trecută neobservată. Imediat ce din piştruile colective cineva s'a ivil 
„deștept. toată presa pornește să-l consacre. Este o întrecere nebu- 
nească și desmățată pentru a prezenta omenirii pe noul profil al ştiinţei. 
Se caută astfel să se arate lumii — printrun asemenea corb ştiinţific, 
— serviciile nepieritoare pe care iudaismul le aduce acestor muritori 
nerecunosacători: „Aici ajută acum presa jidovească in modul cel mai 
afectuos, în măsura în care scoale un strigăt de Ossanal, asupra ori 
căruia, chiar asupra unui cârpaciu mediocru — numai dacă este ji- 
dan, — încât restul contemporanilor cred până la urmă într'adevăr 
că văd un artist în fața lor, pe când in realitate este vorba numai de 
un jalnic comediant”. * 

Cine mai poate astfel nega „rolul hotărâtor” al rassei iudaice în 
concernul celorlalte? Trâmbiţele fericirii pe care evreii o aduc cu ei, 
nu contenesc o clipă să sune. In vuetul general provocat de presa lor. 
se caută uitarea adevărului care trebue să înfiereze rassa. Jidanul, 
acest mare maestru în minciuni, cum l-a stigmatizat Schopenhauer, 
poartă cu el o mască etern schimbătoare, după furtunile periodice care 
vin să-i spună ce formă de înșelătorie este mai bună, pentru a se stre- 
cura și a găsi pretextul ființei sale. 

Alăturată însă efectului destructiv al sistemului de degradare în 
spirit, — indiferent natura artistică sub care se desfășoară, — încru- 
cişarea de sânge vine să otrăvească direct puterea de creaţie și con: 
tinuitate a arienilor. Odată cu amestecul sângelui — inexorabil drep: 
turilor pe care legile (sau mai precis lipsa de legi!) le-au dai evreilor, 
— se micşorează și se pregătește drumul dispariției, neamului pe care 
evreii l-au împânzit: Franța ultimilor zeci de ani stă mărturie adevă 
rului acestor afirmaţiuni, 

Iată dece rassa iudeo-semită trebue separată imediat şi total de 
cea ariana,. 

lată dece, hotărârea definitivă nu poate găsi pe evrei decât în ul- 
tima categorie de rasse, singura parcă întru totul asemenea lor: dis- 
trugătoare de cultură. 


1) v. Mein Kampf, pag. 318 
2) v. Me:n Kampf, pg. 331. 
3: v. Mein Kampf, pag. 332, 


Pentru România 


(Urmare din pag. I-a) 


Dar noi nu făceam parte din popoarele fără istorie. Au venit 
unii, în nepriceputa lor gândire, să ne dăruiască aşa dar. 

Au îngenunchiat sărmana țară ca s'o facă să-şi uite menirea. 
Ea însă nu putea uita. Fiindcă România nu dorea să i se acorde 
drept la puțin bine, Dar voia să fie. 

Fericite popoare cari înțeleg ce înseamnă dorința de a fi. Să 
luăm aminte, că suntem şi noi printre ele. Ne-au adus morții noştrii, 
pilda lor. 

Să fie înțeleasă de toți, Și atunci marea minune se va întrupa 
căci România, însfârșit a devenit România. 

VICTOR POPESCU 














Morţii noștri- 
legea noastră 


“Urmare din pag. I-a) 


această credință. Cel puţin în acești 
doui ani din urmă am învățat și noi. 
ce inseamnă caracterul — l-am în- 
văţat dela morţii noştri, ne-au făcut 
să credem în el jainicile tânguiri, cu 
atât de comice manifestări, ale liche- 
ielor neamului acestuia. 

Da. Primul om cate a pus degetul 
pe rana cea mai gravă a acestui 
neam, a fost Carol 1 când a cerut ca- 
ractere. I-a fost dat Legiunii să rea- 
iizeze gândul Marelui Rege. Dar să-l 
realizeze numa: înlâumtrul Legiunii, 
în afara ei, noţiunea a rămas stre.nă 
şi inutilizabilă. Doi ani ne-o arată. 
Câteva zile — acestea din urmă — ne 
inspăimântă prin proporţiile cu care 
ne denunţă boala. Cum, oameni care 
au aplaudat vechiul regim, oameni 
care au scris — şi scrisul în public 
și pentru public este cel mai grav 
acţ de solidarizare pe care-l poate 
făptui cineva — aprobând chiar nu- 
mai un singur om din cei ce-au 
strivit tineretul, oameni care din o- 
portunism au pus o uniformă care 
simboliza înjosirea națiunii — vin 
astăzi să salute Legiunea? 
laşi şi lichele, au murit cei mai buni 
din generaţia tânără? Nu, domnilor, 
pentru Domniile Voastre, Legiunea 
n'ar fi sacrificat nici măcar un poc- 
net de pistol de alarmă! Pentru 
istoria acestui neam, pentru popo- 
rul cei uitat şi năpăstuit, pentru po- 
porul ţinut deopotrivă departe de 
cgoxul nelucrat şi de fruntariile nea- 


Pentru 


părâle, pentru pi au murit oameni 
şi luptă astăzi alţii. Cum, Dumnea- 
voastră, care vaţi hrănit din gândul 
ce-or care au lovit în Căpitan — ve- 
niți astăzi să ne vorbiți nouă despre 
El şi Legiunea — care este numai i 
Lui? Dumneavoastră credeţi că morţii 
noştri sunt drapele pe care le puteți 
fâ'fâi; în toațe vânturile? 

Nu pot să înţeleg nici chiar pe ama 
-care fără păcatul prigoanei — atunci 
când Legiunea era cunosculă și 
muvartea lui Moţa și Marin este data 
de când eu a intrat în casa oricăru: 
rumân — pot veni astăzi să-şi mMaă- 
nifeste dorința de a deveni legio- 
nari. 

Dar, în special, pentru primi: seu, 
protru complicii prigoanei. Nu vă 
face să roșiţi, acest gând — atunci 
când ştiţi câte jertfe cinstesc nu- 
mele de legionar ?! V'o spune un tă. 
năr cate se simte fantastic de mi» și 
ds înjosit de faptul că n'a tăcut 
nici-o zi de închinare — în timp ce 
alții numeau —, deși are conștiința 
cusâtă că n'a ezitat nici-o clipă în 
activitatea lui, în credința lui sau in 
bhotărirea de a înfrunta orice soartă 
ventru Legiune şi Căpitan. Dar, dum- 
neavoastră, neutrii, oamenii care aţi 
stat de o parte — puteți ține frun- 
tea sus? Nu v'o ard remuşcările? 

Insă dacă Dumneavoastră — com- 
plicii acestei tragedii a tineretului 
— r'aveţi respectul propriei voastre 
atitudini și nici cultul caracterului 
— pe care s'a clădit Legiunea —, a- 
ceasta are în schimb ordinul Căpita- 
nului, ordinul mormintelor noastre: 

„In ziua aceasta, dezarmați, bi- 
ruiţi, zăpăciţi, — aşa infami cum sunt 
— vor încerca să strige: Trăiască Le- 
gionarii! Aveţi cuvântul meu că le 
vom răspunde: Inapoi canalii. 

Căci după sute de ani de triumf 
a canaliei, a sosit ceasul ca ea, CA- 
NALIA, din mijlocul 
fie strivită”, 


Românilor, să 


Pentru aceștia mu mai există scă- 
pare. Pentru categoria doua, aceea 
a spectatorilor — ar fi existat poate 
o eşire: „E!” poate ar fi primit ispă- 
șirea voastră și var fi ertat. Dar, 
astăzi, după ce aţi asistat la asasi- 
narea lui — El nu mai este decât un 
mormânt. Și cu morţii nu se poate 
iscuta, ei chiar de vor — nu pot 
erta. Dacă l-aţi fi ţinut în viaţă! 

Peste ordinul lui, din mormânt, ni- 
meni nu poate trece însă. Legea 
noaşiră, este legea mormintelor noa- 
stre. Este prea grea, prea aspră pen- 
tru voi. După ce ați asistat la „ela- 
borarea” ei, pasivi — nu mai puteți 
răscumpăra păcatul pasivității voa- 
stre, nici cu cântecele noastre, nici 
cu salutul nostru, nici cu flori și 
urale. Ci ispășind, şi pătrunzând în 
spiritul de dreptate, iubire și respect 
al muncii și caracterului. Abia atunci: 
veţi înţelege legea noastră, legea 
mormintelor noastre şi Biruinţa Le- 
g:unii va fi Biruinţa Neamului — prin 
regăsirea voastră. 


COSTIN 1. MURGESCU 


UNIVERSUL LITERAR 











5 





Cronici germane 





Ceva despre arta de a traduce 


Când am mai avut ocazia să scriem pâtecava 
despre traduceri, am făcut-o mai mult dintr'un 
singur puncl de vedere şi anume din aceia al uti- 
ități: şi al importanței pe care o au acestea în 
ltieratura unu! popor. Vorbisem atunci despre 
schimburile de cutură, despre cărţile reprezen- 
tative ale unei cuituri în cealalltă, însă am trecut 
în mod voit peste cecace vrem să numim astăzi 
„arta de a traduce“. Problema aceasta a traduce- 
riior a dat naștere ]a multe discuţii lungi şi inte- 
resante, fiecare autor aducând în discuţie punctul 
său de vedere, soluţia sa, într'un cuvânt, subiec- 
tivând un lucru care ar fi trebuit să rămână în 
domeniul obiectivuiui. Fără a mai uvea pretenţia 
că înscmnările noastre vor aduce a soluție deti- 
nitivă, serie aceste rânduri. Noi nici nu se gândim 
la soiuţii, ci ne mulțumim de a face constatări; 
și fiindcă ne afiăm în cadru] literatur,i germane. 
constatările acestea vor putea fi mai semnificative 
şi mai reprezentative. 

Este un iucru unanim recunoscut că în liiera- 
tura germană traducerile au fost şi sunt cele mai 
bune, dar ş: cele maj numeroase. In acest fel, 
putem întâlni in cuitura germană, dealungu: ani- 
lor, absoiut tot ceeace sa zămistit în marile şi m:- 
cie literaturi ale lumii. Literatura franceză, en- 
g.eză, span:oiă, cehă. polonă. română, japoneză, 
ungară. rusă, finiandeză şi letonă — într'un cu- 
vânt, toate literaturile !umii Şi-au aflat în Ger- 
mania tă:măcitorii iubitor: şi taleniaţi. Spiritul te- 
meinic şi meticuos al germanului a înzestrat, ast- 
ie), literatura sa cu o seric de traduceri monu- 
mnetaie și fără rival. Vom aminti mai la vale 
câveva capodopere în această direcţie, dar înainte 
de aceasta va trebui să ne punem o întrebare, a 
-ărei deslegare o vom lăsa la latitudinea tecturilor 
nogie:. 

Noi latinii. am cam incetăţenii d:ctonu! „tradut- 
iore, tradittore“, prin care ne place să otichetăm 
pe oricare murncitav în acest domeniu. Faptu că 
dictonul nu e tocmai adevărat. ni-] demonstrează 
vraducerile germane ; dar acuma rămâne întreba- 
rea : oare acest grăbit şi sonor dicton. nu denotă o 
oarecare superficialitate ? Nu ne-a p- ':ăcut niciodată 
să firma pes.miști Și nici de astă-dată u vrem să 
fim. Trimitem însă pe lectorii noştri la marile 
:raduceri germane, dintre care vom pomeni doar 
cjteva, foarte puține. 

Astfel e în primul rând Shakespeare, a cărui; 
operă a fost integral tradusă şi minunat în ace.aş 
imp, de către A. W. von Schlege.. care a :sbutit 
i facă din nou opera aramtică a mareui Will. 
o lecţie de adevărată limbă şi cultură nemţească. 


de ȘTEFAN BACIU 


Putem spune fără teama une: exagerări că Sha- 
kespeare poate fi cetit astăzi în Germania, ca şi 
în Anglia. Să ne amintim apoi de traducerile con- 
genitale din Homer, de îiiteraura rusă «editată de 
„Piper“ şi „Malik“ Verlag, în tipărituri care pot 
de multe ori rivaiiza cu origina.ul. Aceste câteva 
exemple, recunoaștem, foarte puţine, pot să ne 
dea o idee despre ce înseamnă o bună traducere, 
care se contopeșie şi se identifică aproape cu ori- 
ginalul. lată dece intelectualul german cunoaşte, 
în medie. mult mai temeinic şi mai profund cul- 
butrile stră:ne, decâţ aproape oricare atu. El nu 
face altceva decât să culeagă foloasele unei triste 
true organizate metodic și rațional. 

Ajunşi în acest loc, va mai trebui să spunem 
a vorbă despre ceeace am numi „promptittudine“ 
în dificila artă a traducerii. N'avem decât să pri- 
vim în jurul nostru: Shakespeare înccpe să lie 
traduis deabia azi, pe când romantismul german 
l-a înceăţenit cu mut mai devreme. Apoi așa nu- 
mite.e „cărţi bune“ şi „cărţi de succes“, sunt tra- 
duse în Germania aproape :mediat după apariția 
originalului. Nemţii au în această direcție o in- 
tuiție aproape genială şi fără egal. Cartea repre- 
zentativă şi trainică este aruncată pe piaţă la un 
scurt interval după apariţia originalului aşa că în 
acest fe. se întreţine un fe] de osmoză spiritua.ă, 
în urma căreia ambee! culturi au de tras mari îu- 
ioase. Alcătuină un punct atâta de ;mportant, tra- 
duceriie au avut parte şi de mari traducători. B-ne 
înţeles că şi acolo vom întâlni pe trunchietor, pe 
umiiul copist, care destigurează şi stăicește minu- 
natele pagini originale ; aceasta însă ma: rar. De 
ceie mai multe ori traducătorul german e un :în- 
teleciua! conştient de menirea sa şi în acest fel 
traducerile se vor menţine :a un nivel de artă. 


Dincolo de acestea, vom întâlni apoi „re-creerile“, 
opere în care gieniali: traducători au dat o nouă 
viaţă originalului. Actfe! e traducerea lui Scho- 
penhauer din Balthazar Giacian, aceea a lui Sic- 
fan George din Baudeiaire, sau a :ui Paul Zech 
din Rimbaud. In acestea. 'imba germană sa miă- 
diat din trunchiul or:ginaluiui. scoțând din e! su- 
nete şi valenţe noui, aproape necunoscute. La noi, 
subtilitatea aceasta de-abia începe să fie pusă 
în practică, do câle-un mare făurar de limbă, în- 
run începul care nu poate decât să ne bucure. 
Până când se va putea scri şi despre noi în a- 
cesti fel, va trebui să ne mulțumim de a avea 
în fața noastră Exemplu! şi să ne ridicăm spre 
cl prin muncă orgânizată şi severă, în toate do- 
meniie, deci şi în literatură. 





Amintire 


Dorm depărtările sub flori de lumină 
Și ?n 'vale cerbii cu trupul de frunză galbenă pătată 
Iși pierd picioarele în haina de smarald a ierbii. 


Pe deal, doar cîntelecele blinde 

Destată miţele de lină ce pasc flămânde. 

Şi ?n eale vîntul își scaldă adierea lină 

In razele de prat şi'n jocul molcom de lumină. 


lar, mai sus, la răchită, de unde izvorul suspină 


Si pasărea apă bea 


Ascult și par'că aud cum picură în batistă 
Lacrimi pentru povestea tristă 


A ta şi-a mea. 





AUREL CARDU 


.— 


Cronia muzicală 





Despre viitoarea stagiune muzicală 


Preocupările senine şi alină- 
toare ale spiritului capătă astăzi 


pentru începutul lunei Octombrie, 


de ROMEO ALEXANDRESCU 


zicală de airăgătoare structură 


pe lângă rolu!i însemnat de tot- 
deauna. şi pe acela de element 
de reacțiune, de compensare a va- 
lorilor superioare ale gândirii şi 
simţimintelor omeneşti, în mijlo- 
cul furtunei pustiitoare care bân- 
tue astăzi universul. Mai mult ca 
oricând, drepturile civilizaţiei, 
drepturile cugetului şi ale sufle- 
tului, se înalţă, însetate, către 
isvoarele limpezi ale frumosului, 
în capitalele lui expresii. 

Cu nenumărate semne de în- 
trebare în față, jalonând strâns 
drumul anului ce începe, muzica 
va căuta totuşi să atenueze lar- 
ma sunătoare a armelor, apă- 
rând sfioasă dar hotărită, să-și 
aducă mângâierile și îndemnul 
câtre lumină. 

Din rândurile marilor  muzi- 
cieni străini, dela cei mai de 
seamă artişti naţionali ai noştri, 
în scena Operei și pe estrada să- 
lilor noastre de concerte, vor 
veni multiple noi contribuții la 
crearea unei stagiuni cât mai 
cuprinză' oare, în ciuda împre:u- 
rărilor grele ale vremei, Ţările 
care şi-au cruțat sistematic ar- 
tiştii de primejdiile  răsboiului, 
peniru a nu periclita sau păgubi 
gTav cultura, creându-i goluri de 
neîmplinit, ne vor trimite câţiva 
străluciți reprezentanţi. 

Împreună cu „Filarmonica“, şi 
în recitaluri individuale vor fi 
ascultați astfel Walter Gieseking, 
magician al pianw'ui de unică 
artă, Edwin Fischer, un ilustru 
maestru al marilor interpretări 
pianistice care va veni pentru 
prima daiă în România şi Carlo 
Zecchi, virtuoz de o maximă is- 
cusinţă şi uimitor interpret. 

Un mare viv'onist italian, Re- 
my Principe, care na fost de a 
proape  cinc:sprezece ani oaspe- 
tele Bucureştilor, Michelangelo 
Benedetto, pianist de mare re- 
putaţie, încă necunoscut publicu- 
lui românesc, marele violonist 
spaniol Gaspar Cassado, admira- 
bil muzician şi înflăcărat tempe- 
rament concertant, vor fi alţi 
câțiva mari trimişi extraordinari 
muzicali în țara noastră. 

Molinari, de Sabatta, Boehm şi 
pentru prima oară Schuricht, vor 
face parte din principalii dirijori 
ai concertelor simfonice, 

Primul concert simfonic, fixat 


va readuce în fața auditorilor pe 
eminentul tânăr pianist Dinu Li- 
palti, care va interpreta concer- 
tul în Mi bemol de Beethoven. 

Opera îşi înjghebează primele 
rosturi ale viitoarei  stagiuni. 
Două opere româneşti, una de 
Constantin Notiara („Nu glumiţi 
cu dragostea“ după Alfred de 
Musset) cu o sirălucită distribu- 
ție de elemente tinere, alta de 
Sabin Drăgoiu („Kir Ianulea“ 
inspirat din nuvela lui lon L. 
Carageale) vor face parte în moă 
sigur din noul repertoriu. „Frei. 
schutz“ de Weber, „Aurul Rinu- 
lui“ de Wagner şi „Zâna Maler- 
ba“ de Vittorio Gui, feerie mu- 


modernă, sunt de acum hotărite 
în Jinia premierelor noului an. 
Câteva angajamete noi, în frunte 
cu a d-lui Jean Bobescu, dirijor, 
şi 'Tomel Spătaru, tenor, precum 
şi destul de numeroase schimbări 
de personal care vor aduce tot 
binele dorii instituţiunei, atât din 
punct de vedere naţional cât şi 
eSletic, vor crea stagiunei ce în- 
cepe condițiuni mai bune, mai 
sănătoase și mai reprezentative 
de organizare şi activare, conâi- 
iuni pentru prima dată în ade- 
vărată concordanță cu imperati- 
vele de regenerare şi purificare 
românească ce trebue să domine 
întreaza noastră viaţă. 





Vieaţă de dincolo de moarte 


(Urmare din pay. I-a) 


primeau Garul vieții nepieri- 
toare a celor din morminte. 
Cine nu-l vede încă şi nu i! 
trăeşte, umilit de recuneștiu- 
ță, înţelesul sguduitor al vie- 
ţii de dincolo de moarte ? 

Duhul lui Corneliu Co- 
dreanu şi al legionarilor, au- 
toritar şi frăţesc, transfipu- 
rează acum sulletul oricui se 
împărtăşeşte dela izvorul ne- 
întinatei lor credinţe. Dar 
mai ales ne obligă: să par- 
ticipăm cu puterile spo- 
rite de înţelesul jertfei lv:, 
la întocmirea care se pregăte- 
şte, a unui suflei şi a unui de- 
stin românesc, autentic şi 
rodnic. 

Spectatori? Desigur, nu 
mai putem fi. Cuibărirea în 
confortul unei atitudini care 
nu ne angajează răspunde- 
rea nu mai este îngăduită. 

Am tăcut din vieaţă bunul 
suprem, pe care legile noas- 
tre omenești îl pun la adă- 


postul celor mai aspre sanc- 
țiuni. Dar prea des a fost 
confundată vieața cu huzurul 
nestingherit al unei cxistenţe 
îmbuibate, egoistă şi stearpă. 
Ni se propune acum, prin t- 
xemplul unei suferinţe ilu- 
minate şi al unei dârzonii 
morale fără pereche, înţe- 
lesul unei vieţi care să fie 
numai dăruire, fără prihană 
şi fără tocmeală. 

Puteam nădăjdui o mân- 
gâiere mai întremătoare şi o 
bucurie mai  cuviincioasă, 
mai pură decât aceea care ae 
îmbie acum — ca o făgăduin- 
ţă nerostită dar ştiută de su- 
fletul fiecărui român — când 
zi după zi, Ardealul este e- 
vacuat „în ordine și fără 
niciun incident“, iar carnea 
ţării e smulsă bucată cu bu- 
cată „conlorm programului 
stabilit“? 

MIHAI NICULESCU 





6 








UNIVERSUL LITERAR 








14 Septembrie 1940 


— 





VILRINA EUROPEI 


REINCEPEM ACESTE NOTE 


după n vacanţă ce ne-a dus 
imainte cu două luni, în care 
multe s'au schimbat pentru fie- 
care dintre noi. Ne asteptam să 
găsim, la reintoarcere, o lume 
nouă, altfel! de reviste, altfel de 
cărți. Sau, poate, să nu mai gă- 
sim nimic. Sunt clipe când ni 
se pare ciudat că în era asta de 
sbucium, în care, prin fapte, se 
face istorie, mai sunt atâția din- 
tre noi care nu pot ieși din via- 
ta contemplativă,  singuratecii, 
inadaptabilii care încă mai des- 
pică firul în patru și care, „cău- 
tând toată vremea un sens vie- 
ţii, îsi pierd viata”. 

Dacă în alte vremuri, când is- 
toria sta pe loc, când viaţa in- 
sului, singularizat, era singurul 


lucru căruia i se făceau toate 
onarurile, literatura îşi avea 
rostul ei — ne referim la litera- 


tura al cărei obiect o formau a- 
numite neliniști metafizice su- 
biective — astăzi, practicarea 
acestei literaturi ni se pare oa. 
recum deplasată, iar exponenţii 
ei par a face parte dintr'o lu- 
me veche, o lume ce se află în 
crepuseul. 

Suntem iîntr'o eră a faptelor 
și-a unei trăiri ce depăseste in- 
dividualitatea noastră.  ciădind 
pentru eternitate. 

Iar scrisul, azi, nu poate fi 
decât un stimulent pentru acea. 
stă trăire, care este în ea însăşi 
creatoare. Accentul ss pune mai 
mult decât oricând pe „viaţă”, 
pt o „viată frumoasă”. N'avem 
dreptul să căutăm nici un refu- 
giu în afară de ea. 


DESPRE PISICI, DRAGOSTE 
ȘI PAPUSI 


bot să scrie femoile 
când scriu atât de frumos ca 
adeleine Andronescu Poata 
Madelzine Andronescu este un 
caz unic în l'teratura ncastră fe- 
minină, Ezte singura noastră 
scriitoare cu adavărat 
de o feminitate plină de grație, 
sinătoasă şi bogată. E o revela- 
ți pveza Maduleine: Androne- 
scu. putem insfârzit să avem 
duvada că există și un alt fe' 
de feminitete decât aceea plân- 
găreaţă, monotonă și. până în 
cele din urmă exasperantă, ca o 


mai alex 


ploze nesfârşită de tocmnă, ca 
case ne-am obisriuit, 
In poezia d-sale, Madeleine 


Andronsscu ştie să nu dzpăşea 
scă niciodală un fe: de a fi 
grațios făă să cadă în facil, S$: 
2ici e tot misterui! feminităţii: a 
putea fi grav și profund cu gra- 
ție. Mojoritatea femei!cr nu pot 
întruni aceste două lucruri, devin 
sau un fe! de câpii ale bărbaţi- 
lor, Saru se mărginesc la o gra- 
ție facilă vare nu înseamnă ni- 
mic, 

In iiteratură,  scriitoavele ru 
oatecar: posibiiităţi împrumută 
toate un punct de vedere bărbă- 
tesc. ler când sunt feminine, 
suni feminine cum ar fi un băv- 
bat care ar vrea să fie feminin. 
Aceste atitudini ie limitează po- 
sibiităţile se repetă rurână și 
ujung la manieră. 

Madeleine Andronescu a știut, 
spre deisebire de  colagele «i, 
să tămână ea însăși, Cu bimeie, 
cu răul, cu tristeţi. cu cochetării, 
treciiid dela una la ma schim- 
bătozre ca nutura şi creatoare cî 
natura, po:zia d-sale e n conti- 
nuă încântare, un şir nesfârșit 
de surprize. In ce priveşte muzi- 
calitatea versurilor acestei tinere 
pote, ajunse pe alocur: să ne 


amintească de jocul.  uproape 
magic. de cuvinte, a. lu: Ton 
Barbu. 


Adăogând şi spirituziitalea ab- 
solut  româreiscă ua versurilor 








INININININ ÎININNININNNIN N 
RIN ENDER SATA RIES PER 


iai 


feminină. . 





d-le, -— putem ufi:ma că avem 
în taţa noastră o psotă de mil: 
posibilități, a cărzi evoluţie me- 
mita să fie urmărită cu lot în- 
teresul. 


DUPĂ LUPTĂ 


se numește 0 povzie a lui Eugen 
Jebeleanu publicată în „Curentul 
literar”. Poetul Eugen Jebeleanu 
este unul Gintre poeții 
generaţii care, după cea fost 
premiat şi lansat cu volumul 
Inimii sub săbii, n'a crezut de 
cuviință să apară de două ori pe 
un cu câte un colum de versuri, 
Este, cum sar zece, un poet noa 
fecund. Şi nu din  moticul că 
„Sar ji lăsat de meserie”, ci pen= 
lrucă poetui Eugen Jebeleanu 
este de u tară  couștiimeiozitate 
arlistică, o conshHinciozitate care 
ur putea serni de evermnplu mul- 
toru care nici bine nu apucă Să 
scrie un vers xi îl si trimit la 
tipar. 

Noi nu Ştini, dar ne închipui 
te extraordinară muncă ffiinucă 
1Ot muncă Se Numeste) poetică u 
putut duce delu Inimi sub săbii 
la uitimele poezii ale lui Eugen 
„ebeleanu. fa o siniplitate în care 
a rămas numi esență do pouzie, 
delu stilul încărcat voit er- 
metic de altă dată. 

Iată o strofă: 


tinerei 


si 


AR, va veni, Pa ci DOUte vremea 
Dar atunci va i mult prea târziu 
Când pemntinen! pustiu di Dâmăint- 

tului 
Vor fâlfâi iarăşi macii, 


Eugen Jebeleanu sti» saloarea 
exactă a cuvintelor si e pe cdru= 
mul poeziei mari. 


IN REVISTA „SLOVA” 


care apare la R.-Vâlcea sub 
condurerea a-nei Elena Zugră. 
vescu și d-lui Paul I. Stefăne- 
scu, am găsit o poezie remarea. 
bilă semnată de Ciril Vârnav, 
din ciclu! „Vânt de noapte”. 


„„Pe podul de lemn uscat 
trecu mai adineauri moartea 
cu coasa ascuțilă, coasa lungă a 
sfintei lune, 
în păduriștile de brazi vârfu-i 
câte putin apune 
In altă parte: 
craca unui păr 
sa lovit de Drumul Robilor 
aud cum sunt batute în cue 
pe cruce palmele Mielului Sfâut 
Mai e în acelaț număr o poe- 
zie a d-lui Const. V. Gheorghiu 
foarte nesemnificativă, făcută 
din cuvinte, din locuri comune, 
Si totuși cel de al doilea se 
pare că e mai cunoscut de ma- 
rele public. O, acest public ma- 
re, se pare că cea mai bună ga- 
ranție a valorii unei opere, este 
indiferența lui fată de ea. 


REVISTA LUCEAFĂRUL 


săptămânal de gând și suflet 
româmizsc, de sub direcţia d-iui 
George Radomir, ne aduce, pe 
iângă semnăturile  d-lor  Redu 
Gyr, ton Banca, Th, Martinescu- 
Asău, Const. IL. Goga (decedat zi- 
le.c acestea). Dimitrie Scheianu, 
Alexandru Constant, Toader Ba- 
dea, Cuza Martinescu, Gecige 
Șoimu, etc. şi un trist pomelnic 
al unora dintre legionarii căzuţi 
pentru credința Jo. Desprindem 
numele profesorului Nae Ionescu. 
Nicoiae Totu — autorul minuna- 
telor povestiri din Spania, un 
mare talent literar — M. Polihro- 
niade — gazetar de raissă — Vic- 
tor Gârcineanu autorul unui 
roman din viaţa Iaşilor, seris cu 
multă sensibilitat: și maturitate 
literară — și Valeriu Cârdu = 


XI ASI 4136 2 IA) 





VIRGIL CARIANOPOL: 


„Imi venea să fug după 


ei, să-i apuc de mintean; 


Bă, şi eu sunt tot ca voi, tot tătan!” 





TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI, STR BREZOIANU 23 





poet de reală forță, unu! dintre 
cei mai valoroși exponenţi ai 
spiritului  hănăţean de după 
unire. Despre Vaieriu  Cârdu, 
mort ca un martir, în floarea 
t'nereţii, pe pragul unei vieţi 
care i se deschidea de abea de 
acum înainte în toată forța și 
amploarea ci, ne vom rezerva o 
notă specială. Vrem numai să 
semnalăm că pierderea lui esie 
ireparabilă. Ne gândim Ja um alt 
prieten al nostru, Bob Bulgaru, 
cars a murit tot tânăr, fără a-si: 
fi putut realiza toate posibilită- 
ție. 

Iată două morţi nedrepte. care 
ne dor pesta măsură. 


ZORI DE ZI 


se numeşte o carte de versuri « 

d-nei Duszm Czara-sStec, tradusă, 

mu știn. din ce limbă, de d. Eu- 

gen Frunză. 
DIN INIMĂ 

se numește o carte de versuri 


a d-lui Eugen Frunză. 
Ca să dâm posibilitatea eitito- 


rului să-şi exercite perspicacita- 
tea cităm: 
Tu sfarmi într'o clipă veciile 
Și iar 1e clădești într'o clipă 
Palate, din gol se'nfiripă 
Și iar din palate, pustiile 
(Gândului) 
alta: 
Cine-ar crede, chinu-mi drag, 
Ca atâta rău, 
Floare-albastră de omag, 
Porţi, în sânul tâul.. 
(O floare) 
Credem că domnul Frunză este 
ultimul nostru poet influențat 
de Mihail Eminescu. 


REVISTA REȘIȚA 


a apărut într'in număr festiv cu 
ocuzia comemorării a cinci ani 
dela apariţie. Aduce semnăturile 
lui Valeriu Cardu, Pavel P. Blu, 
Mihai Novac, Gh. Atanăsiu, Au 
re! D. Buguriu, M. Ar. Dan, Ma- 
'in Bogve, Anisoara Odeanu, vte... 

E una din revistele provinciei 
bine prezentate, care fuce onoare 
redactorilor, 


ALADIN 


„Cultura de pregătire 
politică” 


O notiță a periodicului ita- 
lian „Il libro italiano nel 
mondo“, (An. î, 1940. XVIII, 
No. 3), ocupându-se despre 
instituţia fascistă cu numele 
de mai sus,  parafrazează o 
expresie a Ducelui, de inten- 
să circulaţie : „La rivoluzione 
continua. Potenţialul filoso- 
fie a] acestei formu'e readuce 
in conștiința celui ce o re- 
cepţionează, necesitatea eter- 
uizării unor stări, care prin 
însăşi natura lor tranzitorie, 
par simple mijloace, menite 
să dispară odată cu împlini- 
rea scopului căruia-i servesc, 

Pentru oricare  technică 
omenească, cauza se justifică 
prin efectul ei. O revoluţie 
politică însă prezintă parti- 
cularitatea curioasă de a nu 
fi nicicând la punctul final. 
Pe cât e de adevărat că sin- 
gură o finalitate justă valo- 
rifică revoluţia, pe atât e de 
sigur că minunatele sinteze 
de fapte contradictorii, pe 
care le urmăreşte, final, o 
revoluţie, nu ajung niciodată 
actuale, dacă  antagonismul 
forţeior opuse încetează, Re- 
voluția e luptă, agonie, tra- 
gism. Agonia poate însemnă 
insă şi a-gonie finală. Lipsâ 
de unghiu final. Hetero-gonia 
teleologică —- mutaţia con- 
tinuă a Scopurilor, — e un 
fenomen social cunoscut, A- 
gomnia teleologică — inexisten- 
ţa unghiului fimal, de îmbi- 
nare a vectorilor paraleli și 
de sens contrar, — e formula 
grafică a revoluţiei. „Revoiu. 
ţia continuă“ a  dictonuiui 
mussolinian, mârchează con- 
cis, — așa cum numai Ducele 
ştie să marcheze — tragismul 
fatalităţii unei condiţii ome- 
nești: aceea de a nu permite 
imdividului existenţa pură, în 
râiu sau în iad, în Slavă sau 
josnicie, în bine sau rău, — 
ci blestemul alternanţelor 
continui. „Revoluția  perpe» 
tuă” e lupta surdă a spiritu- 
lui cu materia. Nevoia scor- 


manirii necontenite a tuturor 
bubelor tale morale, pentru a 
le putea lecui. Nevoia de a-ţi 
descoperi continuu decăde- 
rea, lutul, bestialitatea, pen- 
tru a putea triumita apoi asu- 
pră-i. Nevoia poetică aproape 
de a-ţi altoi cancere pe trup, 
pentru a-l putea uri. Pentru 
o revoluţie spirituală, formu- 
la mussoliniană e un pro- 
gram. Conștienți de imposi- 
bilitatea realizării unui echi- 
libru întru puritate, însetaţii 
seninurilor morale vor căuta 
să o realizeze mortificându -şi 
continuu principiul subteran, 
obscur, malign, cu pretenţii 
de dominație. Pacea rezultată 
va risca, odată vighenţa cen- 
zurii spirituale slăbită, să fie 
distrusă de imperialismul in- 
stinctelor, 

Prevenirea tăului născut 
din echilibru (şi câte popoa- 
re ,xchilibrate” n'au experi- 
mentat aceasta pe  propr-ă 
lor carne!), reclamă  neapă- 
rat, perenizarea revoluţiei a- 
gonice, Şi astfel, sensul puri- 
tăţii se află, paradoxal, prin 
echivocitate. Să se fi invă- 
tând drumul ei, în „centrul 
de pregătire politică” ? 

Ca binefacere pentru oa- 
meni, putinţa  interiorizării 
instituțiior! Un centru de 
pregătire politică mare nici 
un rost, fără prealabilele mii 
şi mii de centre individuale 
de pregătire etică. Pentru po- 
poarele care fac revonție, e- 
ternizarega ei n'are sens. Pen- 
tru inşii care sunt revoluția, 
ea nu poate fi concepută de- 
cât în eternitate, 


„FORMA” ESTETICA, SAU 
„FORMA” ETICA? 


Gaetano Pio Scarlata, în re- 
centa sa carte apărută în e- 
ditura Priulla, Palermo. — „Il 
principi della poetica” — reia 
problema desanctisiană a „for- 
mei vii”. Francesco De Sanc. 
tis scria odinioară că forma 
e o activitate spirituală, un 





ala'n 





d Ono Bas 
TRAIAN LALESCU : 


proces interior de expresi: a 
gândirii, și că odată formula - 
tă, dispunând adică de formă, 
gândirea nu se mai poate 
scinda de ea, Deosebirea din- 
tre forma poetică şi cea a 
gândirii ştiinţifice, era după 
De Sanrtis, aceea că, pe când 
forma gândirii științifice era 
obiectivă, putea adică îmbră- 
ca la fel de bine viziunea al- 
tuia decât aceluia în mintea 
căruia se forma, forma acti- 
vităţii creatoare, în câmpul 
artei, de pildă, corespunde 
exclusiv viziunii subiective, u- 
nice și incomunicabile în a- 
fara ei, — a celui ce creează. 
„Forma vie”, acea particula. 
ră coerență spirituală care 
dă viaţă autonomă operei ar- 
tistice, depășește astfel în 
gândirea lui De Sanctis, con- 
ceptu! obișnuit, aristotelic, de 
„iormă”, cercând să se sub- 
stituie mai curând celui de 
„Spirit“, Omologarea intră in 
tradiţia gândirii italiene. 

Gentile idențificase intui- 
ţia cu gândirea, „act pur”, iar 
Croce făcuse să fuzioneze for. 
ma cu prima, eliminând in- 
termediul celei de a doua. In. 
țeleasă ca intuiţie sau senti» 
ment, arta însemnâză așa 
dar, „imediatezza”, spre deo- 
sebire de natură, care, în- 
semnând pentru spirit „cu- 
noaștere”, este în mod nere- 
sar, meldiaţiune. 

Dar nu pentru consecinţe. 
le de ordin estetic însemnăm 
aici problema redeschisă de 
Searlata. Sbuciumui care ne 
stăpâneşte nu se mai poate 
satisface azi cu teorii asupra 
artei, Econrile etice ale teo- 
riej „formei vii” ne  ispitese 
mai curând. Pe plan pragma- 
tic, forma ar corespunde cu 
tapta, care materializează în. 
tuiția. O etică a faptei in- 
seamnă însă în fond o este- 
tică prâgmatică. O viziune su- 
perficială adică, exterioară şi 
inadecuată, a intentionalită- 
ţii. „Imediatezza” faptului e- 
tic nu se poate realiza prag- 
maţie. Gestul nu traduse: 
trădează, Acţiunea nu e tot- 


deauna spontaneitate. Ea 
poate însemna si  deliberare 
indelungată. 


„Forma vie” a esteticii de- 
sanetisiene e, etic, fapta vie. 
fapta spirituală, fapta grea de 
sens interior, fapta expresie a 
autenticităţii. 

Cine-şi închipuie că mani- 
festarea lipsită de semnif:ca- 
ție poate echivala — etic, nu 
juridic, nu pragmatic — cu 
fapta vie, comite greșala în- 
chinătorilor la uniforme şi 
insigne sub câre orice vacuum 
se putea deghiza. Crestimis- 
mul primitiv n'a cerut nici e] 
alteeva decât conformitatea 
intuiţiei cu expresia, a sem. 
nificaţiei sufletești cu acţiu- 
nea, a credinţei cu fapta. Ci- 
ne e incapabil de acţiune, 
făptuește şi el, destul, cre- 
zând. Dar cine «e incapabil de 
credință, nu şi-o poate supli- 
ni prin nici o acţune din'lu- 
me. Mimând gesturi şi atitu- 
dini fără rădăcini de foc în i- 
nimă, în cuget, în măduva 
oaselor, pelerinul ce bâte la 
ușa eticei noui nu va izbuti 
să o deschidă, n-'cicând: For. 
ma vie, căsnicia tainică a spi- 
ritului cu expresia lui etică, 
cere modificarea  cunoscutti 
maxime kantiene :; .Jucrează 


„Să ştii că versui cel mai slab, l-am scris 


„Pe-o masă. iîntr'o cârciumă murdară” 





Taxa poştală pl 


Fa 


așa incât actiunea ta să poa- 
tă deveni normă gene:ală”, 
in: „lucrează asa îmcât ac- 
țiunea ta să poată mărturisi 
total ființa, ta organică”. 
Fiindcă încă oăată, nu există 
totalitarism fără organicitate. 

ANTIAMERICANISMUL A- 
MERICANILOR, își  intitu- 
lează Cassinis Umberto arti- 
colul din Meridiamo di Roma 
(An. V, nr. 34,) 25 August, 
XVIII (1940). 

Criticând concepția gene- 
ral acceptată a unei Americi 
in care stărue pe faţa tutu- 
Tora zâmbetul optimist al 
businessman-uilui, franc, jo- 
vial, „băiat bun”, încântat de 
hyper-mecanismul civilizaţiei 
noui, de citadirismu! gigan- 
ticelor  iîutemeieri omeneşti, 
de fericirea obştească, de 
„napy-end'-mrile unei vieţi 
cât se poate de „al-right', — 
Cassinis Umberto încearcă să 
demaște mitul Americii bazaţ 
pe lectura lui Dos Passos, 
Steinbeck, Caldwell, ete. 

Drame sociale, mărturisind 
o justiția partizană, o atroce 
luptă de clasă, o mizerie îin- 
spăimântătoare cu atât mai 
puternic reliefată prin con- 
trastui cu enormul lux al ca- 
pitalismului egoist, centrali. 
lizator, steril, — contraste i- 
raţionale cu neputinţă de îm. 
păcat. Printre agricu'torii Te- 
xasului lui Steinbeck, su 
grădinarii Californiei ace'u- 
iaș, problemele economice ae 
unei excesive supraproiucțţii, 
alături de o rea selecţi: a mâ- 
nii de lucru şi o proastă în- 
trebuințare a surplusur.lor, 
se fac simţite. Bumbacul şi 
tutunul în țara cărora — 
Georgia — ne poartă Ca!d- 
well, prilejuesc o mizerie mai 





accentuată, Un fiim*— care 
să nu fie produs la Holiywaot 
— şi în care âr fi înfățşati 
drama Americii menită să-şi 
scuture de: pe steag toate ste- 
lele democratice, afară de 
una, cea a comvnismului spre 
care se îndreaptă fatal, ar 
putea ilustra pentru massele 
care nu citesc pe Caldwell 
nici pe Steinbeck, nici pe Dos 
Passos, faţa ciocănită de mi- 
zerie în așteptarea secerişului 
tinal al Democraţiilor, pt ca- 
re-o întoarce hidos spre pr!i- 
vitori, „fericita lume nouă”. 
RECENZOR 


a ta i a Pe a tt 


O CARTE NOUA DESPRE 
VIATA ŞI OPERA LUI 


ALECSANDRI 
Zilele acestea a ieșit de sub ti- 
par. în editura „Soxisul Româ- 
nesc”, Vieaţa lui Alecsandri de 
d-na Hena Răduiescu-Pogo- 


neanu, un volum de 346 de pa- 
pini. cu 18 pianșe în afură de 
text  (parirete şi vederi de lu 
Mircești), dintre care multe ine- 
dite. 

Lucrarea aceasti este rezulta- 
tu] mai multor ani de verestari 
conştiincioasă a tuturor izvoarc- 
ior privitoare la vieața poetului 

Acum, când. ca recunoştinţă. 
îriocaga națiune își fixează din 
nou privirile asupra acestei mari 
şi iubite figuri din vremea Fe- 
naşteri: noastre naţionale, volu- 
mul acesta oferă marelui public 
v cadă şi limpede  expunite a 
vieţii şi a operei: incomparatii- 
tului scriitor şi om de stat, înca- 
drată în acea epocă oroică de 
înalte ideali şi mar: înfăptuir: 
vucrarea se prezintă într'o formă 
de o rară distincţie și eleganţă. 
și se citește cu un “iu interes, ce 
un roman d2și e n expunere 
usactă a vieţii adovăra'e a poa- 
tului 


Ardealul 


si legiunea 


(Urmare din pag. 1-a) 


Aceste însemnări ar putea apare prea 


teoretice, 


dacă cetitorul nu le va da expresie trăitoere, ur- 
mând exemplul pe care îl facem noi acum. lată, gân- 


dul mi s'a dus la Ion Banea, 


comandantul legionar 


pe care l-am cunoscut cândva la Bucureşti. Banea a 
fost ucis, cum eu fost ucişi cei mai buni dintre noi, 
de mişelia omului dela şes. Iţi reaminteşti Coriolan 
Bucur, de camera aceia, strâmtă a nu ştiu cărui: hotel, 
în care ai poposit cu Banea, venind de la Cluj? Vor- 


bele puţine pe care le-am schimbat atunci cu el mau 
aşezat, intuitiv, în prezenţa semeţiei ardelene şi in- 
voluntar, încă de atunci, am crezut că există o legă- 
tură tainică între structura eroică nobiliară a Ar- 
dealului şi curăţenia de spirit legionară, educată în 


sensul absolutului românesc. Invităm pe fiecare, să se 
gândească un singur moment la eroul legionar, de 
care s'a simţit legat mai cu deosebire: pe chipul fie- 
căruia va recunoaște aceiași iluminare mistică, hră- 
nită din credința în eternitatea neamului. Fiecare 
va aminti de trăsătura inițială a românismului, în- 
suşită de străbuni în munţi şi în Ardeal, ca un vesti” 
giu etern al eternității românismului. 

Deaceia fraţii de dincolo de Mureş, cari au reintrat 
vremelnic sub stăpânirea maghiară să nu se simtă 
cuprinşi de disperare. Birninţa legiunii de astăzi şi 
România legionară însemnează: lupta pentru elibera” 
rea Ardealului, ţara dintre munţi, cu cel mai auten- 
tie fond mitologic românesc; fondul naşterii noas- 
tre etnice şi naţionale „care nu poate rămâne sub stă- 


pânire străină. 


MIRCEA MATEESCU 














de GEORGE VOINESCU 





ȘTEFAN BACIU : 


„Te-am plămădit din humă și din cântee, 


„Tu ai crescut semeaţă peste mine” 





ătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. T. T. Nr 24464938