Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1941_050_0033

) 


PROPRIETAR: 


ABONAMENTE: 


SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI, BREZOIANU 23 


DIRECTOR ȘI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 


Inscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov 





Dragoste 
şi Moarte 


de LAURENŢIU FULGA 


Nu se poate iubi decât ac- 
ceptând majoratul morţii. Nu 
se poate muri decât ispășind 
blestemul iubirii, 

Intre aceste extreme obiec- 
tive, stă rațiunea oricărei vieți. 
Căci dacă prin naștere, acest 
act sublim de tragic, nu pu- 
tem înlătura nici caracterele 
unei heredităț: decadente, nici 
nostalgiile primare ale unu: 
paradis obsedant — nu ne mai 


rămâne decât simbolul unei 
fericiri supreme prin lubire și 
simbolul dispreţului vieții prin 
Moarte. 

Pe cât iubim mai intens, re- 
nunțăm la viață — pe câ! 
trăim mai adânc, intrăm în 
moarte. Deaceea câteodată nu 
ne pasionează dement valorile 
de muzică, artă ori revoluție 
— pentrucă revelaţiile lor sunt 
numai de o clipă, pe când per- 
manentă nu mi se pare a fi 
decât VIAȚA. Punem mai 
mult preţ pe prezența reală 
a unei femei sau pe trairea 
desăvârşită a oricărei expe- 
viențe, decât pe orice exlaz 
nobil de natură divină sau spt- 
rituală. 

Nu se denunță de aici un Ta- 
port categoric între carne şi 
spirit? mu raport de oprestune 
ci de coaliție. Chiar surghiu- 
nul ceasurilor de singurătate, 
chiar magia unei perfecțiuni 
artistice, ca şi coșmarul înde- 
plinirii zeieşti — capăță un 
echivalent imediat în reacțiu- 
nea trupului. Carnea este ast- 
fel eliminatoriul acestor tra- 
gisme, care nu mai pot încd- 
pea în cușca duhului. 

Cine o ceti vreodată sugru- 
mat şi el singur — răstignirea 
lui Isus, e cu neputinţă să nu 
plângă. Cineva care l-a văzut 
pe Moissi jucând. declara că 0 
atmosferă ciudată sălăștuia în 
sală şi îi clocotea fruntea să 
se spargă. Tot așa, iubind de- 
finitiv şi esențial o femee, a- 
vem certitudinea unei biruințe 
spirituale, 

Relaţiile acestea nu țăr- 
muesc voluptăţi deosebite, ci 
numai determină ejecte a că- 
ror confuzia ne face să credem 
că una este derivatul celei- 
lalte. Carnea este un sublimat 
frenetic al spiritului, după 
cum spiritul este un nimb a 
frumuseţilor cărnii, A jertfi 
însă conştiinţa pură pentru un 
fast incircumstanţial, Înseamnă 
a cădea în cea mai perfectă 
plațitudine. Ei şi? „o! superbe 
platitude!“ 

Idealul nostru uman nu ne 
reţine dela iubirea minoră, ci 
dimpotrivă ne-o obligă pentru 
a depăși triumfal strategiile 
morţii. Deaceea, chiar priri 
inferioritatea substanţialităţi: 
noastre corporale, ne sugestto- 
năm și mai mult în libertatea 
acestui act unanim: iubire și 
moarte! 

Cărţile adesea ne neliniştesc, 
dar niciodată nu ne satură 
pentru totdeauna. Nu suni 
cărți, care să ne determine Va 
sinucidere, la asceză sau la ne- 
hunie. Fugim din noi un timp 
narecare, aparținem cărţii în- 
10 înjumătățire aproape COT- 
poraiă, dar apoi ne trezim, Am 
vrea după aceea să fim Ham- 
let, Rascolnicoff sau Lafcadio 
— pentrucă ne aducem aminte 
de ei, tocmai în clipele în care 
numai ei ar ji putut acționa 
altfel decât aşa cum am făcut 
noi. Dar până a deveni pseudo- 
eroii unor cărți răsbunătoare, 
ţii tu! Trăeşte-te numui pe 
tine! Adesea, în  conținutuu 
jurnalistic al biografiei tale şi 
in istoria imediată din preajma 
ta, sunt faple şi aventuri de 
înaltă tensiune — cure nu st 
pot egala cu ucelea aie cărţi- 
lor, 

Aşa dar —— arta nu este viața 
oamenilor îmtâmplători,  pen- 
trucă aceștia sunt insuficienţi 
pentru artă. După cum muzica 
nu se poate transmite integral 
prin instrumente, pentrucă ele 
sunt unelte de-ale moastre și 
nu posibilități ale divinității, 








(Urmare în pag. 2-a) 





de oneare 
particulare 


REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA 
BOCUREȘTI i Str. Brezoianu 23-25 
TELEFON 3.30.10 


autorități și instituții 1000 lei 


300, 
250 „ 








MARIA OABADAJEFT-DRAGAN 





„Cioban cu oi” 





Să vorbească „bătrânii“! 


Nu de mult, am avut ocazia să 
mă opresc asupra celor două volu- 
me care 'constituesc Opera poli- 
tică a lui Mihail Eminescu, cule- 
gere tnudnică de vast material, rea- 
lizată recent de d, I, Creţu, cu a- 
tât mai meritoriu cu cât cea mai 
mare parte din articolele politice 
publicate de poei în Timpul n'au 
fost semnate şi d-sa socoteşte că 
a izbuiit să identifice un foarte 
mare număr din cele rămase necu- 
noscu:e până acum. Nu e nevoie 
să mai insist ce prețioasă coniri- 
buţie constitue pentru istoria noa- 
stră literară operaţiunea de desco- 
perire a paternității unei serii în- 


tregi de articole, mai ales când 
este vorba de Eminescu. După 
examinarea făcută, mi-am îngă- 


duit însă exprimarea îndoielii că 
toate articolele publicate ar fi în- 
tradevăr ale poetului. Mai rceent 
încă, am puw:ut privi şi mai atent 
seria de articole publicate anonima 
în Timpul din 1878 şi intitulate 
Bucovina şi Basarabia, pe care d, 
Creţu le atribue tot lui Eminescu. 
Cu acest prilej, mi-am sporit con- 
vingerea interioară că seria acea- 
sta de articole nu aparţine poe- 
tului. 

Scriihd aceste rânduri, nu mă 
gândesc să fac imputări d-lui Cre- 
țu, nici să reiau această discuţie. 
Se cunosc greutăţile problemelor 
de atribuţiune şi dacă se poale 
spune cu drepta'e că d-sa n'a fost 
tocmai riguros în critica elemen- 
telor care duceau la idenificare, 
nu e mai puţin adevărat că nici 
nu-i stăteau la îndemână altele 
mai sigure pentru articolele a că- 
rora paiernitate nu fusese stabi- 
lită până acum. Căci, ce mijloace 
de identificare stau la dispoziţia 
oricărui cercetător care urmăreşte 
asemenea probleme ? In lipsa unor 
davezi concrete, rămâne ca singur 
mijloc cert o severă observaţie 
formală, mai puţin a unor expre- 
sii, cât a grafiei, a punctuaţiei, a 
morfologiei şi sin:axei particulare, 
a stilului, raportâzdu-ne totdeau- 
na însă, pentru comparare și con- 
cluzie, la texte sigur autentice şi 
din absolut paralelism iemporal. 
Este, fără îndoială, o operaţie nu 
ușoară, nu totdeauna posibilă si, 
până la sfârşit, lăsând în spiritele 


mai pozitiviste o urmă de neîncre- 
dere asupra identificării realizate. 

Incontestabil deci că cea mai 
sigură, cea mai general valabilă 


identificare este cea făcută pg,. 
bază de documeate.: O scrisoare! 


pariiculară, o pagină de memorii, 
un rând dintr'un volum de însem- 
nări zilnice, o amintire pot releva 
lucruri remarcabile, pot identifica 
autori anonimi, pot scoate în lu- 
mină colaborări nemărturisite sau 
surse de idei, cum s'a întâmplat 
de atâtea ori. Din păcate, aceste 
contribuții preţioase au lipsit mai 
totdeauna la noi. Incât, ceea ce 
acum două decenii era poate încă 
posibil, acum, când toţi contempo- 
ranii lui Eminescu s'au dus, ese 
cu neputinţă de realizat şi o bună 
parte din proza politică emines- 
ciană ne va rămâne nesigură sau 
pe veci îngropată şi neştiută. Este 
aici un irepanabil al cărui drama- 
tism iubitorii de literatură nu se 
poate să nu-l simtă. 

Ceez ce s'a întâmplat cu proza 
politică a lui Eminescu s'a putut 
întâmpla cu a:âtea alte opere, cu 
atâţia alţi scriitori, fără ca până 
acum să ne dăm seama poate. A- 
bia mai iârziu vom simţi că lip- 
sește „ceva“, fără să putem pre- 
ciza anume ce şi de unde. Sunt a- 
tâtea fenomene, îie în domeniul 
literaturii, fie în alte domenii, ln 
care colaborează direct sau indi- 
rect şi alții decât cei ce stau pe 
primul plan. Câteodată cei din 
umbră au jucat un rol mai însem- 
nat de cât cei ce sunt socotiți pro- 
tagoniști. Iar mai târziu, când fe- 
nemenelor li se va scrie istoria şi 
vor fi judecate, „ceva” nu sc va po- 
trivi, „cava“ va fi ciudat, răsărit în 
chip neaşteptat aparent, pentrucă 
nu vom îi ştiut tutul în fond, 

Esie și nedreaptă şi nefolositoa- 
re aceas:ă îngropare involuntară, 
care aruncă într'o umbră defini- 
tivă bogății spiriiuate reale, forţe 
dinamice preţioase, a cărora ac- 
țiune, poate modestă, poate sub- 
terană, poate anonimă pentru cei 
mulţi, a constituit la un momen! 
dat un factor determinant. Cu si- 
guranţă că şi acum se găsesc ase” 
menca factori însemnați şi necu- 
noscuţi, în literatura ca şi în poli- 
tica noastră, în filosofia ca şi în 
ştiinţa moastră. Mâine, pe de o 
parte rolul lor va fi uitat, iar pe 
de alta, cercetătorul obiectiv nu 
va putea recontiitui istoria credin- 
cioasă a fenomenelor, pentrucă nu 


va avea toate elementele necesare 
identificării acestor factori, 


De aceea, cei ce au lucrat, au 
colaborat, au văzul: sau au auzit 


de G. C. NICOLESCU 


sunt datori să vorbească, să scrie 
amintirile lor. Nu interminabilele 


conferinţe sau nenumăratele pa- 
gini în care neînsemnaia persoană 


a fiecăruia este socotită ca cen.ru 
al univresului, dur să se daa roal- 
menite cesa r- poate constitui o 
contribuţie la istoria evoluției spi- 
rituale a acesiei ţări, orice amin- 
tire personală, orice document 
care ar lumina oameni şi feno- 
mene. Toţi „bătrânii“ vieţii noas- 
tre româneşti au obligaţia de a-şi 
da contribuţia. Scriitorii în pri- 
mul rând — în ce ne priveşte — 
sumt datori să scrie cu sinceritate 
istoria spirituală a vieţii lor, să 
facă amănunţita relatare a germi- 
nării şi realizării operelor lor, să 
recunoască influenţele ce le-au 
suferit, să indice oamenii a cărora 
apropiere a avut urmări în desvol- 
tarea lor, să arate lucrurile ano- 
nime sau uita:e pe care le-au pu- 
blicat sau la care au colaborat, să 
comunice tot ce știu în legătură cu 
coniraţii lor. lar cei mai tineri 
să-şi țină la curent cae-e de însem- 
nări zilnice, din care să se vadă 
mai târziu nu mumai dinamica vie- 
ţii exterioare, cât mai ales fră- 
mântările Llăumtrice, problemele de 
conştiinţă artistică, lecturile cu in- 

luenţele sau reacţiunile produse 
de ele. Cine nu crede în impor:an- 
ţa acestor mărturii, să ia cele două 
volume de Insemnări zilnice ale lui 
Maiorescu, care sunt totuşi necom- 
plete, încă la începutul lor, ameste- 
cate cu multă politică, şi se va con- 
vinge. 

Dacă cei de astăzi nu vor înţele- 
ge folosul ce va ieşi din această 
îndatorire ce o au pentrucă au a- 
vut norocul să lie nişte protago- 
niști ai spirii.ualităţii noastre, să 
trăiască în preajma unor oameni 
aleşi sau să cunoască unele amă- 
nunite pe care nu le ştie oricine şi 
ale căor efecte m'au fost strict in- 
time, nu peste multă vreme cei ce 
vor urma var avea tot atâtea greu- 
tăţi în legătură cu anumite detalii 
din opera d-lor Sadoveanu sau Re- 
breanu câte au cei de acum să iden- 
tifice paginile lui Eminescu sau să 
precizeze care din cele două ver- 
siuni ale Țiganiadei este ultima 
realizată de Budai-Deleanu. 


„Bitrânii” să vorbească, deci! 





itp a a a a a O Put, RN a a E 6 a E a mg a E a a aaa aa tanga a ere ae Po Rata 





EPSUL Lil: 


APARE SĂPTĂMÂNAL 
PREŢUL 5 LEI 





ANUL L e Nr. 33 


SAMBATA 9 August 194] 


Redactor responsabil: MIHAI NICULESCU 




















ranz Grillparzer, celebrul 

dramaturg german, auțor, 

printre altele, a dramei 
istorice „Kănigs Ottokar Gliick 
und Ende”, (Soarta și sfârşitul 
Regelui Ottokar), se pronunță 
undeva despre istorie, în felul 
următor: 

„Ce este istoria, decât felul 
în care spiritul omului întâm- 
ină evenimentele care sun: 
pentru el de nepătruns; felul 
în care el leagă ceeace se po- 
trivește Dumnezeu ştie cum; 
felul în care înlocuește ceeace 
este de neînțeles cu ceva com- 
prehensibil; felul în care e! își 
împrumută concepţiile, de o 
finalitate exterioară, unui tot 
Care pu cunoaşte decât finaii- 
tate interioară; felul în care el 
admite hazardul acolo "de 
funcționează o mie de cauze 
mărunte? 

Tot omul își are finalitatea 
Sa particulară, în așa fel încât 
mii de direcții aleargă unele 
lângă altele în linii curbe or: 
drepte; eie se în:retaie, se în- 
lănțuesc priindu-şi sau împo- 
trivindu-se una alteia, înnain- 
tează şi dau îndărăt, şi iau în 
felul acesta, una alături de 
alta, caracterul de hazard, fă- 
când astfel imposibilă demun- 
Slrarea unei finalități decisive 
în evenimentele care ar îmbră- 
țișa omenirea întreagă, dacă 
lăsăm la o parte influenţele 
fenomenelor naturii”. 

Grillparzer vorbea de istorie, 
adică de posibilitatea de a in- 
terpreta fenomenele  aparţi 
nând trecutului omenirii, 

Coneluzia sa âcuptică incită 
întrebarea dacă asupra  fen»- 
menelor prezente ale acțiunii 
umane în genere, avem mai 
mulți sorți de a ne pronunța 
just. Nu cumva întâmpinăm e- 
venimentele a căror finalitate 
intimă ne scapă, cu  cagrele 
nestabilite ale propiilor noas- 
tre finalităţi? 

Impenetrabilitatea faptelor 
istorice nu este  de-opotrivă 
impenetrabilitatea faptului po- 
ltie actual? 

Ştim doar, decând Nae Ione- 
scu și gândirea lui răscolitoare 
au intrat între categoriile ju- 
decății noastre, că istoria este 
semnul unor finalități, ale că- 
Tor încamări organice ascultă 
de legi străine individuiui, 

Impasul în care sar găsi, 
realizând gândul acesta, spiri- 
tul partizan, ar fi preludiul 
trecerii înspre criticism, Numai 
că spiritul partizan nu-şi pune 
întrebări de felul acesta. 


acest Gulliver în ţara pi- 

ticilor intelectuali care 
n'au înţeles din scrisul lui de- 
cât că există intenții satirice 
şi situații hilare, care să le 
scuture burțile în hohote, scrie 
undeva despre o baracă de 
bâlci, care purta deasupra uşei 


] ONNATHAN SWILT, 


inscripţia : „Aici se poate ve- 
dea elefantul cel mai mare din 
lume, cu excepția lui însuşi”, 
Hilara întorsătură de frază a 
inscripției cuprinde însă mult 
skepss filosoţic. Cel mai mare 
dintre elefanţi va avea totuşi 
intotdeauna un adversar: pro- 
pria sa masură — pe care nu 
ȘI-O va putea întrece mici- 
odată. 

În cazurile bine cunoscute 
de „elefantiasis” psihologic, de 
hipertrojiere  megalomană a 
eului, admirația pe care 
„N'importe qui” vrea s'o stâr- 
nească în  cugetele celorlalți, 
va avea o frână, matematic 
funcționând, întru inhibiția a- 
plauselor: comparația cu pro- 
pria misură a celui ce se o- 
Jeră admiraţiei. 

Căci, în deținitiv, cel mai 
mare elefant din lume este 
cel mai mare elefant din lume 
pentrucă încă nu există un 
alt elefant cure să-l întreacă. 
Intre existent și posibil, com= 
parația desavantajează întat- 
deauna realitatea. 

oethe, vorbind despre 

vorbele unui grădinr de 

Curie legendară, ni le re- 
Intuază paradoxal de just: 

„Putem uneori forța natura, 
dar n'o putem constrânge”. 

Este prea mustoasă de sen- 
suri contraidicția aparentă, ca 
să mai sufere vreun comenta- 
riu, 

e amintim de vorbele fe- 
pt [eter personagiu 

din Maeştrii Cântăreţi a 
lui Wagner: Hans Sachs. Acest 
„Schusster und Dichter dazu“, 
cum este consfirțit în drama 
muzicală pomenită, are odată 
formularea de o intuiţie pro- 
fundă a adevărului: „toate 
lucrurile mari, spune el, nu 
progresează fără puțintică i- 
luzie”, 

Rolul de ferment al oricărei 
acțiuni omenești pe care inspi- 
ratul acesta, biet ciobotar că- 
ruia fil:stinismul cultural nu 
i-ar fi permis desigur să-şi ri- 
dice nasul mai sus de san= 
dală (,...ne sutor ultra crepi- 
dam“ a fost rostit de Agelles 
pentru uzul filistinilor raţio- 
naliști din România secolului 
nostru !) — îl intuește nedrep- 
tăţitei, hulitei iluzii, este în 
fond tocmai ceeace postu- 
lează oricare idealism volum- 
tarist. De altfel, adevărul ace- 
sta îl încearcă și detractoru 
săi: fără să se creadă Auguste 
Comte, nici un dascăl de pozi- 
tivism arierat n'ar agita ma- 
gistral ferula de belfer, ca pe 
un sceptru al magnificenţei 
rectorale academice. 

„Puţintică iluzie” intră așa- 
dar şi în autocritica propriei 
tale „lucidităţi”. Şi o ţâră de 
sentimentală suprapreţuire stă 
la baza până şi a celei mai lu- 
cide afirmări a raționalismulu: 
dorit, 

LAFUCADIO 





Delimitări logice: Misticismul 


Se abuzează de câtva timp, şi 
nu întodeauna cu părintească în. 
găduinţă faţă de ceeace el cu- 
prinde, de termenul „misticism”, 

Problema cauzelor abuzului şi 
implicaţiile sale de alt ordin de 
cât cel al cugetării, nu ne intere- 
sează. Că se combate în inctimi- 
naiul „misticism“ un mod de 
viaţă, e credinţă ori un sistem de 
critică literară, sunt fapte care 
nu ating preocupările noastre, 
nici nu ne susciță interesul. Soco- 
tim de prea muit timp că oamenii 
aparțin, cu sau fără vrere, mai 
mult prin structură decât prim de- 
liberare, unui fel de a fi, care le 
este preexistenţ şi determinant 
și dinlăuntrul căruia — oricâtă 
spuză de obiectivitate şi-ar trage 
pe turia teoretică — nu pot evada. 
Aşa cum cineva este blond, este 
ciclotimie, este mediteranian sau 
nordic, este târgoveţ, este finlan- 
dez, fără ca atributele acestea să 
le fi câştigat în urma unei deli- 
berări, tot în acelaş chip el este 
fil... — Sau este anti—.., ca 
prefix, este .—fob sau ...—fil, ca 
sufix, este adică pro sau contra, 
faţă de fiecare aporie atitudinală, 
mai inainte chiar de a avea timp 
să se pronunţe. Apartenența este 
predeterminată prin complexul 


de ION FRUNZETTI 


condiţiilor de toate ordinile, în 
virtutea cărora ființează individul 
respectiv, 

Nu ne interesează âşa dar, de 
ce d. X, în sferă politică, gân- 
deşte într'un fel anumit; dacă 
este consecvent faţă de modul său 
de a gândi estetic sau etic sau 
logic, stilul gândirii politice a lui 
X este justificat intern şi ireduc- 
tibilitatea atitudinii sale neîndo- 
ioasă. Diseuţia devine deci inutilă, 
dacă nu primejdioasă. Intrânsi 
genţele sunt lesne previzibile. 

Dacă însă nu vedem rodnicia 
cercetării cauzelor apartenenței 
sau protivniciei cuiva față de o 
idee, atunci când e vorba de buna 
sa credință în discuţie lucrurile 
se schimbă. 

Se ştie că unul din modurile 
de a nu ti oneisi-teoretic, este 
păstrarea voită a unui  echivac, 
pentru a-l putea specula. 

Cuiburile de mitralieră cu maâr- 
ca de fabrică a „rațiunii” pe 
țeavă, improaşcă periodic şi co- 
pios ,mist'cismmi” în literatură, 
luând în bătaia puștii, obiective 
care numâi cu greu ar putea fi 
socotite că fac parte din aceecaş 
categorie. 


(Urmare în pag. 3-a) 








“cum sufletul unui 


—— 


PTA AD EDINCOLO DETA MPa 





OGRAMUL 


Cronica dramatică "mu: naposa. 


TEATRUL LUPTA ȘI LUMI- 

NA: „MUȘCATA DIN FE- 

REASTRA”, de VICTOR ION 
POPA 


Reluarea piesei d-lui Vic- 
tor Ion Popa a fost întâm- 
pinată de acelaşi nedesmin- 
țit succes, care a însoțit în- 
totdeauna cariera acestei „un 
fel de comedie” — cum 0 în- 
titulează autorul. 

Succesul e de la sine înţe- 
les. Piesa d-lui Victor Ion 
Popa a intrat de mult în re- 
pertoriul pieselor de calitate 
ale teatrului românesc. Și 
după cum „,„Velerim și Veler 
Doamne” rămâne o operă de 
culme, a romanului româ- 
nesc, așa  „Muşcata din îe- 
reastră” este una din cele 
mai bune piese ale literaturii 
dramatice originale. 

E inutil să mai facem aici 
alte aprecieri privind talentul 
şi priceperea d-lui Victor Ion 
Popa, unanim recunoscute și 
ațât de preţioase teatrului 
românesc ; ne vom mărgini 
deci să notăm că interpreta- 
rea și punerea în scenă au 
fost la înălțimea textului de 
excelentă calitate a come- 
diei. 

D-l Al. Giugaru rămâne a- 
celaşi mare comice — poate 
unic în privința naturaleții 
sale, (care cum scria cineva, 
a fost luată multă vreme 
drept „talent”, în timp ce nu 
era decât „geniu comic”). 
Toate rolurile interpretate de 
d-sa devin mari biruinţe per- 
sonale. 





Dragoste 


D. Jon Manta a desăvârșit 
o excelentă compoziție în ro- 
lul preotului. N'a fost o sur- 
priză : d. Manta ne-a învăţat 
— încă din „Volpone” în care 
a izbutit o adevărată creaţie 
— să-l considerăm ca un ac- 
tor de mari posibilităţi. . 

Numai cuvinte de laudă 
pentru doamna Florica Ste- 
rescu, ca și pentru doamna 
Joujou Pavelescu, care, în ro- 
lul de travesti al elevului de 
liceu, sportiv şi „antiroman- 
tic”, a recoltat aplauzele și 
simpatia sălii. 

Excelent a fost d. Valentin 
Gustav în rolul lui Radu. Un 
actor pe care am vrea să-l 
vedem mai des. 

D. lon Gheorghiu a fost 
simpatic şi amuzant în schi- 
ţa sa, vag bufă, iar d. Popa 
Mija a emoţionat şi a smuls 
aplauze şi iiuhote de râs. Un 
actor extrem de interesanţ și 
cu o frumoasă gamă de po- 
sibilităţi. 

Cuvinte de laudă pentru 
doamna Emilia Predescu. 


INTERIM 





N 


și Moarte 


(Urmare din pag. I-a) 


Poezia nu e cuvinte, ritm, me- 
1odie — ci umblătură chinuită 
prin intermedii pure; poezia 
eSte prometeizarea facultăților 
nebuloase ale unui singur '0om. 
Toate aparțin artistului, acest 
semizeu — care nu poate fi 
identic cu tine. 

Dar şi tu poţi fi artistul pro- 
priei tale existențe, dacă îi 
speculezi extravaganțele şi a- 
nomaliile. Adesea, viaţa omu- 
lui oarecare e mai diversă şi 
mult mai complicată. Pentrucă 
lor, deşi le lipseşte geniul sau 
harul, le revine în schimb des- 
tinul unor vieţi cumplite. 
Chiar banalitatea, pe care o 
ignorăm şi o urâm, e foarte 
dramatică. 

In schimb. ceeace ne vine 
greu să ştim, oamenii banali 
au mai mult darul de a-şi iubi 
trupurile. Și asta este extra- 
ordinar de mult. („Daţi-mi a- 
sclav din 
suita împărătească a lui Ram- 
ses al doilea sau împrumuta- 
ți-mi inconştiența geografică a 
unui marinar depe corabia lui 
Columb — şi vă creez o nouă 
civilizație egipteană sau vă 
descopăr o nouă Americă“). 

Sunt oameni cu trupul prea 
indicat spre orizontalitate, de- 
aceea fericirile lor sunt umile 
dar frecvente. Căci ei exclud 
orice iubire laterală, afară de 


aceea a cărnii căreea se sa- 
crifică.. 
"Să se plimbe cineva din zori 
până dimineața pe străzile 
Capitalei, să nu înfrunte ni- 
mic, să nu determine nimic, să 
lase totul să decurgă aşa cum 
e scris — şi se va convinge că 
nu există carte mai dinamică, 
mai fecundă, mai pasionantă 
— decât cartea străzii, cartea 
existențelor întâmplătoare. 
Oare cu ce se deosebeşte e- 
roul din cărți de oricare ano- 
nim ce-şi ucide amanta sau 
copiii? care este limita dintre 
odisseia antică şi experiența 
oricărui soldat german împins 
dela Narwick în Creta? Peste 
tot, în nadirul zilei şi în peș- 
tera miezului de noapte, ne 
urmăreşte  strigoiul propriei 
noastre cărni, sublimul şi ab- 
jectul acestei singure certitu- 
dini! Căci iubirea corporală 


sublimează toate pasiunile (de: 


artă, poezie, aventură). In cli- 
pa aceea de potență vibrantă, 
se uită toate amintirile, nostal- 
giile, toate iluziile. Există acest 
prezent concret, demn de ori- 
ce altă revelaţie. 

Atunci dacă s'ar putea muri 
definitiv, în momentul acelei 
sfâșieri moleculare şi a anu- 
lării spiritului. Atunci moartea 
ar fi cu adevărat un triumi. 
Dar şi aşa moartea le cuprinde 
pe toate şi le desființează. 

Iubirea și Moartea sunt prea 
eterne, ca să ne mai înspăi- 
mânte. Istoria, civilizaţia, vii- 
torul nostru decadent — toate 
provin sau vor proveni din în- 
cleştarea și paralelizarea tru- 
purilor. Chiar Artichrist va fi 
o stârpitură a iubirii, iar noi 
niște bieţi strigoi ai morţii! 


LAURENȚIU FULGA 





Teatrul Naţional din 
Iaşi la lucru 


Actorii Teatrului Naţional 
din Iaşi, sub direcţia de sce- 
nă harnică și pricepută a ta- 
lentatului director de scenă 
N. Massim au pregătit încă 
din: primăvară repertoriul vii- 
toarei stagiuni. 

S'a repetat „Femeia îndă- 
rătnică” de 'Shakespeare cu 
Margareta Baciu şi Ștefan 
Ciubotărașu, „Sfânta Ioana” 
de Bernard Schaw cu Elena 
Petrăchescu, „Avarul' de 
Moliere cu C. Ramadan, toa- 
te în regia d-lui Massim. 

In regia d-lui Fernando de 


Cruciatti, s'a repetat „Fiica 
lui Iorio”, cu T. Călin. 

Repetiţiile vor începe efec. 
tiv pe ziua de 18 August. Din 
repertoriul românesc se vor 
relua „Vlaicu Vodă”, „Crucia- 
da copiilor” de Lucian Blaga 
şi „Acolo, departe”... de Mir- 
cea Ștefănescu. 

Repertoriul clasic va fi pre- 
zent prin „Wilhelm Tel!” de 
Schiller,  „Mincinosul”, de 
Goldoni, etc. 

Se va relua marele succes 
din stagiunea trecută : „Meş- 


terui Manole” de Lucian 
Blaga. 


va fi tipărit anul acesta, sub 
forma unei reviste lunare şi se 
va bucura de colaborarea per. 
manentă a fruntașilor scrisului 
și teatrului românesc. 

Știm că ideea aceasta a mai 
fost pusă cândva în circulaţie, 
căpătând chiar un început de în- 
făptuire. 

De astă dată, nădăjduiaa că 
autoritatea d-lui Liviu Rebreanu 
va face să dăinuiască revista a 
cărei apariţie o vestim, până 
când programul Teatrului Na- 
țional va deveni programul spec= 
tatorului român din tot cuprin- 
Sul țării. 





Nevoia unui îndreptar al vieţii 
noastre artistice, fiind tot aşa de 
simțită în rândul spectatorilor 
ca .şi în rândul oamenilor de tea- 
tru, socotim că în împrejurările 
actuale, apariţia unei reviste 
care să înfăţişeze etforţui dra- 
maturgilor, pictorilor decoratori, 
regisorilor, muzicanţilor şi tutu. 
ror slujitorilor scenei, capătă 
semnificaţia unui luminos act de 
cultură. 

Iată pentru ce așteptăm acum 
cu nerăbdare sporită, deschiderea 
stagiunii Teatrului Naţional, tri- 
mițând poetului Teodor Scarlat, 


secretarul literar al viitorului 
program, urarea noastră de iz- 
bândă. 

DOMNUL 


GRIGORE MĂRCULESCU 


artistul pe care de atâtea ori 
l-am aplaudat, ca interpret al 
marelui repertoriu, pe scena tea- 
trului Naţional, e de câtăva vre- 
me interpretul  simțimântului 
care înfrățeşte azi în eroism şi 
în jertfă întreaga suflare româ- 
nească. 

Domnia-sa  cutreeră ţara, în 
fruntea unei echipe strălucite, 
purtând din triumf în triumf, co- 
media .reputatului autor german 
Franz Schânthan, cunoscută la 
noi sub titiul „Ginerele d-lui 
Prefect“ şi jucată de nenumăra- 
te ori pe scenele româneşti, în 
localizarea atât de reuşită a ma- 
estrului Paul Gusty. 

Şi la fiecare popas, d-l Măr- 
culescu, rosteşte înainte de spec- 
tacol, cuvântarea pe care o re- 
producem aci, ca.pe un docur 





UNIVERSUL? LITERAR 





ment de preţ, la îndemâna celor 
ce vor spori cândva cu pagini 
noi, istoria teatrului românesc, 
atât de bogată în fapte patrio- 
țice. 

Transcriem : 

Onorată asistenţă, 

Inainte de a ridica: cortina, do- 
rim să vă âîmpărtășim câteva cu- 
vinte — nu ca o justificare a 
prezenţei noastre aci—căci după 
cum foarte bine ştiţi și Domniile 
Voastre, în toate ţările cari su- 
feră de urmările răsboiului — 
mişcarea teatrală ma încetat, ba 
dimpotrivă. Pentru. acest lucru 
D-l Director General al Teatre- 
lor, eminentul romancier şi aca- 
demician  D-l Liviu Rebreanu, 
ne-a trimes cu această reprezen- 
tație d> înveselire şi destindere, 
socotindu-o ca împlimirea unei 
adevărate misiuni. 

Când o ţară duce un răsboi 
Sfânt, cum este al nostru, viaţa, 
—  bine-înţeles fără aspectele ei 
frivole — trebue să continue. 

Aceasta este seninătatea omu- 
lui, tare pe credința lui și sigur 
de: biruinţă. 


L.] Li i 
- 






a 
_- 
. 


Dar un lucru se impune, ca -o 
sfântă datorie: nimic nu putem 
începe, nimic nu putem porni să 
înfăptuim, fără a ne purta gân- 
dul la bravii cari-și varsă sân- 
gele și-și sacrifică tot ce omul 
are mai de preţ, pentru cea. mai 
sfântă dintre cauze. 

Cinste lor, cinste Neamului 
care a dat asemenea viteji. 

Chiar dacă noi actorii, ne vom 
strădui să vă purtăm acum în- 
tr'o lume mai senină, sau ne 
vom trudi să înflorim zâmbetul 
pe feţele Dus. îngrijate; să se 
ştie că toți de aci, public și în- 
terpreţi, înlănțuiţi în aceiaşi co- 
mumnitate de simţiri, nu vom uita 
o clipă eroii cari duc răsboiul 
sfânt pentru desrobire și civili- 
zaţie, 

De aci, pe aripile gândului, 
care-i însoțește pretutindeni, le 
trimetem îndemnul nostru de 
îmbărbătare pentru toate încer- 





cările lor; căci nimic temeinice 
nau se poate înfăptui astăzi şi ni- 
mâc nu înobilează mai mult, de- 
cât suferința. 

Iar celor care - au plecat din 
lumea aceasta, pentru ca o altă 
lume românească, desăvârșită, să 
renască din sângele lore trime- 


“tem semnele recunoştinței şi ve- 


neraţiei noastre. , 
Pentru odihna sufletelor lor, 
vă rugăm să păstrăm un moment 
de tăcere. 
[i . L] . * . Li L] Li 
Gândul nostru se îndreaptă 
acum cu recunoștință către Con- 
ducătorul Statului, D-l General 
Ion Antonescu, care în fruntea 
oștirilor poartă stindardul româ- 
mesc din biruință în biruință pe 
pământul nostru în veci desro- 
bit. 
Eri Bucovina, azi întreaga Ba- 


sarabie. 


Inchei aceste 'cuvinte, aducând 
tânărului nostru Suveran, Ma- 
jestăței Sale Regelui Mihai 1, 
urările noastre fierbinţi, ca Dom- 
nia Lui să se întindă asupra în- 
tregei suflări româneşti, întro 
Românie deapururi fericită. 


„ȚĂRANII“, 


e titlul piesei cu care se va inau- 
gura viitoarea stagiune a Stu- 
dioului, 

Premiera acestei piese, va con- 
sacra — ni se spune — un au- 
tentic autor dramatic. 

Pe d-l Andrei Corteanu. 


40 DE ANI DE TEATRU, 


se deapănă, cu toate luminile și 
umbrele lor, în cartea de amintiri 
a. regretatului Petre I. Sturdza. 
Dar spovedania acestui artist de 
obârşie domnească, este pildui- 
toare, mai cu seamă, prin cre- 
dința „sa în nobila misiune a 
teatrului, care Va  învrednicit 
să-şi cucerească într'o lume. plină 
de prejudecăţi, lângă blazonul 
familiei din care obârșea, un 
blazon propriu. 

Tinerii noștri actori, câţi se 
îmbulzesc azi pe treptele gloriei, 
au datoria să citească atenţi car- 
tea lui Petre Sturdza. 


$. D. 





PREISIORICE 





BĂTRÂNA : Nu mai ştiu ce să mai inventeze oa menii din ziua de 
azi; uite-l pe ăsta 


: merge În două picioare! 


9 





CINEMA SCALA : 
„BESTIILE ROȘII” 


Mi-ar plăcea teribil de mult ca 
filmul prezentat de 
„Scala” să poată fi văzut de cei 
de pe front. Să sperăm că va fi 
reluat la sfârșitul. războiului. De- 
ultfel cinematografele din Basa- 
rabia și Bucovina n'ar putea găsi 
un film: mai nimerit pentru re- 
deschiderea stagiunei, 


Cinema 





nu "mam dus 


Mărturisesc că 


cu prea multe speranțe la pre- 
miera lui. Poate, din cauza re- 
elamei. N'aşi putea explica, dece 
mi-a intrat în cap că un film 
căruia i se face multă reclamă, 
trebuie să fie slab. 

„Bestiile roșii” e nu numai ma- 
gistral: regizat ci şi bine jucat. 
De subiect nu mai vorbesc. Mi-ar 
fi plăcut însă, ca în alegerea in- 
terpreţilor, regisorul să caute 
pentru rolurile antipatice, niște 
actori cari să ne înfăţişeze niște 
bolșevici, cu un fizic ceva mui 
Jioros... 

Camila Horn este, fără discu- 
ție, o actriță ale cărei posibilități 
se vădesc a fi extrem de va- 
riate. Sperăm s'o revedem cât 
de curând. Alături de ea contri- 
buie la succesul filmului Theodor 


Loos, Werner Hinz, Fritz Kam- 
pers. 


Aplauzele spectatorilor la „sce- 
nă deschisă” vorbesc dela sine 
acestui film ideologic de actua- 
litate. 


————— 
e — 


August 1941 


ce), 


/ 
(Îi 


Ecranul 


„CAPRICII” 


Succesul filmului nu-i datorat 
numai fermecătoarei Ann Sheri- 
dan, cum se afirmă, „prin iârg”, 
In „Capricii” me este înfățișat un 
subiect, a cărui profunzime e 
„camujlată” de o serie de întâm.- 
plări vesele, ce par a nu dvea 


altă menire decât aceia de a dis. 
tra ochiul. 


Regina sex-appellului are însă 
într'această comedie, plină de în. 
văţăminte pentru „generația de 
azi“— o siluetă mult mai puţin 
plină decât în filmele anterioare. 


Pe-atunci nu era oare încă de- 
cretată ca cea mai ispititoare 
fiică a Americei ? 

Marsha Hunt, actrita pe care 
o compătimeam într'una din cro- 


nicile trecute de a se fi speciali- 
zat numai în roluri de femei ne- 
mnorocite, ne-arată că știe să și 
râdă, în frântura ei de „rol Jeri- 
cit”. Ca şi spectatorii, cari stau 
să mai vadă odată filmul. 

(Cei pricepuți în materie de 
ski s'au întrebat însă dece la pu- 
ținele coboriri cari nu erau luate 


din diverse jurnale germane, sgo- 
motul făcut de skiurile cari a- 
lunecau pe „zăpadă moale” era 
a unor „bețe” ce evoluiază pe 
„zăpadă Îngheţată”. 


ADRIANA NICOARA 





Cronica 


ORGANIZAREA MUZICALĂ 
A ROMÂNIEI, O NECESITATE 
NAȚIONALĂ 


Statistica este |câteodată mai 
elocventă decât cele mai meşte- 
şugite argumentări. 

Câteva cifre, câteva concluzii 
directe şi orice replică: este ex- 
clusă. i 

Ca de pildă, în privinţa vieţii 
muzicale a aproape întregei noa- 
stre provincii, dacă lăsăm să 
vorbească...  borderourile drep- 
turilor de autor din arhiva s0- 
cietăţii, compozitorilor români. 

Alegem un oraş, altul, multe 
altele: Tecuci, Râmnicul Sărat, 
Bârlad, Botoşani, Călărași, Sla- 
tina, și aproape oricare altul, 
afară de un infim număr de 
oraşe mari relativ privilegiate. 
Deschidem scriptele respective, 
serii de pomelnice de execuţii 
muzicale care comportă vărsă- 
minte de drepturi de autor, în- 
casate, precum o dreaptă lege 
hotărăște, de agenţii societăţii, şi 
citim, invariabil: cinematograf, 
restaurant, „petrecere“, serată, 
bal şi iarăşi cinematograf, şi ia- 
răși serată şi bal, şi alt nimic. 

lată viaţa muzicală a provin- 
ciei. Iată viaţa ei artistică. lată 
un aspect categoric al orziontu- 
rilor ei culturale şi spirituale. 
Restaurant, serată, bal! 

Cuvintele concert, concert sim- 
fonic, operă, operetă, balet, sunt 
condamnate să nu facă parte din 
vocabularul deprimant al acestor 
triste borderouri. 

Este o stare de lucruri care 
nu se poate îndrepta singură. O 
acţiune energică, luminată, per- 
severentă şi sistematică trebue 
pornită în cel mai scurt timp. 
Neamul românesc, care a germi- 
nat atâtea tâlente, care e apt să 
asimileze din plin roadele celor 
mai  alese.-ogoare ale culturei, 
tineretul setos de a înţelege şi 
simţi 'bucuriile celor mai fru- 
moase făuriri ale cugetului ome- 
nesc, merită un mediu superior, 
un mediu prielnic desvoltării lui 
spirituale,  înălțării lui printre 
marile popoare de cultură şi 
înaintat nivel de viaţă intelec- 
tuală şi artistică. 

Un centru de muzicalizare a 
țării, trebue creat. Locul lui pare 
să fie la Ministerul Propagan- 





de ROMEO ALEXANDRESCU 


dei, căci nimic nu va însemna o 
mai strălucită valoare în preţui- 
rea lumii înconjurătoare decât 
această acţiune de organizare a 
muzicii în România. Urmând 
exemplele Italiei și Germaniei, 
se pot crea prin intermediul și 
sub oblăduirea acestui centru de 
organizare, o serie de asociaţii 
muzicale regionale, grupate în 
zeci ide oraşe, astăzi complet a- 
morfe pe tărim muzical, mâine 
putând fi mici focare de activi- 
tate muzicală vii şi înfloritoare. 

Abia atunci, schimbul de ar- 
tiști, acela căruia îi revine mi- 
siunea de a stabili atât de adânci 
și preţioase legături între noi şi 
marile popoare ale Axei, mijloa- 
ce de apropiere sufletească din 
acelea pe care numai arta le 
poate desvălui, va putea fi des- 
fășurat în toată amploarea şi cu 
toate binefacerile lui. 

Astăzi, resursele ne sunt cu to- 
tul limitate. Schimbul artistic nu 
poate înflori. Şi cum ar putea 
oare să fie altfel, atâta vreme 
cât, orice oaspete străin, după ce 
a trecut prin Bucureşti, 'Timi- 
șoara, Arad, Iaşi, Braşov şi Si- 
biu, a epuizat România muzicală? 

Insăşi artiștii noştri nu pot 
avea continuitate în carieră. Nu 
au unde da “concerte. Pierd obiş- 
nuinţa  estradei. Vegetează şi 
sunt expuşi declinului și pieirei. 

Muzica românească este în joc. 
Şi, cu ea, un mare bun naţional, 
care riscă să se irosească, să se 
îmăbuşe. 

Se impune de aceea o organi- 
zare muzicală a României, pen- 
tru ridicarea spiritualităţii ar- 
tistice românești, pentru promo- 
varea valorilor noastre din arta 
muzicii, pentru înzestrarea ţării 
noastre bogate cu o cultură fără 
lacune, demnă de virtuțile ce-au 
fost hărăzite neamului  româ- 
neso şi de rolul pe care este che- 
mat a-l qeţine în Europa a că- 
ror zori de regenerare se înalță, 
sub ochii noștri. 








—— 9 August 1941 








Note germane 


„COMUNISMUL“ 


se numește o valoroasă lucrare 
de d. Franz Schuttack. Prin ea, 
autorul realizează o acerbă şi 
perfect susţinută critică la adre- 
sa  U.R.S.S.-ului.  Documentat, 
dăruit cu un stil plăcut, d. Franz 
Schuttack împlinește un mare 
gol în demascarea celei mai si- 
nistre ideologii din istoria ome- 
nirii: comunismul. 


„CÂNTECUL CERTEI INTRE 
VIAȚĂ ȘI MOARTE“, 


opera unui poet necunoscut din 
secolul al XVI-lea, merită să fie 
cunoscut şi în traducere româ- 
nească; 

„Aşa vorbeşte viața: Lumea-i 
a med, pe mine mă preţuiesc flo- 
rile şi sburătoarele, eu sunt 
ziua și lumina soarelui. Așa vor- 
bește viața: Lumea-i a mea. 

Așa vorbeşte moartea: Lumea-i 
a mea, strălucirea ta e numai 0 
splendoare vanitoasă, stea și lu- 
nă se cufundă 'n veșnică noapte. 
Așa vorbește moartea: Lumea-i 
a mea. 

Așa vorbește viața: Lumea-t 
a mea, și — cu toate că faci si- 
crie de marmoră — totuși nu 
poți închide întrun sicriu dra- 
gostea. Așa vorbește viața: Lu- 
med-i a mea. 

Aşa vorbește moartea: Lumea-i 
a mea, eu am făcut o mare 
groapă, am născocit ciuma şi 
războiul. Așa vorbește moartea: 
Lumea-i a mea. 

Așa vorbește viața: Lumea-i a 
mea, și fiecare mormânt trebue 
să fie o brazdă de ogor, sămânța 
mea eternă cade în ea. Așa tor- 
bește viața: Lumea-i a mea: 

O poezie simplă, profundă, pe 
care-ar fi putut so semneze 
şi-un Rainer Maria Rilke. 


PERE DIDON, 


un scriitor elvețian, citat în zia- 
rul „Țara“ al poetului Gr. Popa, 
scrie următoarele despre omul 
german : „Germanul e pierdut în 
azurul visului său și totuși, în a- 
celaș timp, se sbate foarte îngri- 
jorat pentru interesele sale, pe 
care le rânduește cu multă înţe- 
lepciune. In gândurile sale cu- 





Fr. Schiller 


prinzătoare și înamurgite, în clar 
obscurul visărilor sale, el ideali- 
zează totul, cu o îndrăzneală şi 
o putere fără margini, pe când 
în rosturile mărunte ale vieții 
de toate zilele, rămâne adânc în- 








jipt în realităţi, şi urmează ca- 
lea omenilor cumpăniţi şi sănă- 
toşi“. 

Pentru ilustrarea acestei afir- 
maţii,  exemplificăm cu „Her- 
manm şi Dorothea“, una din cele 
mai profunde şi închegate opere 
ale lui Goethe. O caracterizare 
mai nimerită decât aceea a lui 
Pere Didon pentru omul german, 
întruchipat în Hermann, flăcăul 
cântat de Goethe, nici că sar pu- 
tea ajla. 


„FAUST“, 


opera iîntr'adevăr nemuritoare a 
marelui poet dela Weimar, îs- 
piteşte tot mai mulţi scriitori ro- 
mâni. După traducerile lui Nă- 
dejde, Ion Gorun, Soricu, iată 


Goethe 


una nouă — republicare perfect 
pusă la punct — de d-na Laura 
Dragomirescu, apărută in colec. 
ţia „Convorbirilor literare“. Ne 
gândim dacă înzestrata autoare 
a acestei versiuni româneşti mar 
realiza un mare act de cultură 
traducând și trilogia walleustein- 
iană a lui Schiller, pe care „Iea- 
trul Naţional“ ar trebui s'o re- 
prezinte neapărat în una din vii- 
toarele stagiuni. 


LITERATURA GERMANĂ 


găsește un viu ecou în revistele 
românești. „R. F, R.“, de pildă, ii 
consacră o bună parte din croni- 
cele sale. Tot ea a publicat des- 
tule traduceri din lirica germa- 


nă, datorate d-lui Philippide. In 


numărul pe Iunie al „Revistei 
Fundațiilor Regale“, d. V. Beneș 


publică un instructiv şi foarte 
frumos scris esseu, întitulat: 
„Măştile de sub „Schreckene 


stein“, pe care-l  prefațează cu 
sugestivul „Krumme Linie — Sieg 
der freien Natur iiber die Regel" 
al lui Novalis. Intenţia apologeti- 
că a d-lui V. Beneș față de ro- 
mantismul german se conturează 
nu numai printro reală forță 
dialectică, bine sttrânsă în cop- 
cile unui rigorism aproape știin- 
ţific, ci şi prin afinităţile pe cari 
autorul şi le  manifestează în 
creaţiile originale, 

In acelaş număr, d. Wolf von 
Aicheburg semnează un studiu 
documentat asupra lui Franz 
Grillparzer, unul din cei mai im- 
portanţi dramaturgi germani. 


TRADIȚIE ARTISTICĂ 


In Germania, găsim numeroase 
familii de artişti. O puternică tra- 
diție leagă de multe ori generaţii 
întregi din aceeași ramură de o 
artă oarecare. Familia Bach ofe- 
ră un exemplu strălucit în acea- 
stă privinţă. Unul din fiii mare- 
lui Johann Sebastian Bach a fost 
un muzician desăvârșit — numai 
că un temperament nenorocit a 
făcut ca viaţa lui să se termine 
fără ca el să-și poată arăta mă- 
sura talentului. E interesant că 
sora pianistului filosof Schopen- 
hauer a fost o delicată poetă. Nă- 
scută la Hamburg în anul 1797, 
a murit în anul 1849. A frecven- 
tat cu asiduitate cercul literar al 
lui Goethe, căruia i-a şi dedicat 
o poezie de adâncă venerație. 


TEATRUL CONTEMPORAN 


din Germania înregistrează mari 
succese — mă refer și la suc- 
cesul de artă, nu numai la cel de 
public, care e incontestabil. Re- 
gretăm că teatrele noastre par- 
tioulare reprezintă piese evreo- 
maghiare în loc să apeleze la 
dramaturgia germană contempo- 
rană. O piesă de Johsi sau de 
Jaray ar avea cel puţin tot atâta 
succes cât un... Vaszary. Dar unii 
directori de teatru se crampo- 
nează de ideea că publicul româ- 
nesc e incapabil să înţeleagă 0 
piesă bună. Numai că publicul se 
va răsbuna într'o bună zi şi nu 
se va mai duce la teatrele unor 
astfel de directori. 


PARAFRAZĂ LA UN VERS 
DE RILKE 


„Ich glaubte dich viel weiter'“, 
— scrie Rainer Maria Rilke, dis- 
perat de reversul idealurilor rea- 
lizate. 


Rainer Maria Rilke 


Oare, dacă azururile cerului ar 
fi mai aproape de noi, am mai 
reuşi să avem momente de dra- 
goste, de bunătate, de nostalgie? 

Elanul eternității rămâne vala- 
bit numai în  parantezele unui 
timp limitat. 


MIRCEA STREINUL 





Delimitări logice: Misticismul 


Astfel, toate confuziile logice, 
toate deficienţele dialectice şi 
toaţe neajunsurile intelectuale ale 
unuia sau altuia dintre autorii 
trecuţi prin purgatoriul critic al 
«aţionalismului integral, sunt eti- 

etate arept „misticism”. 

Pentru a respecta spaţiul 
strâmt pe care ni-l permite pagi- 
natorul, şi pentru a nu lărgi inu- 
til discuţia, renunţăm la enume- 
rări și exemple, identificând toate 
cele de mai sus în categoria 
„Sub-log:cului“, 

Detractorii misticismului  nu- 
mesc aşa dar astfel, ceeace nu 
ajunge până la formularea lo- 
gică. Procedând astfel, dacă o 
fac din rea credinţă, atacurile 
lor nu sunt valabile, din lipsă de 
obiect. Dacă o fac din deficienţe 
ale funcţiei teoretice, cad ei înșiși 
în categoria de ei numitului „mis_ 
ticism”. Dacă în fine n'au proce- 
dat, din cine ştie ce pricină, deşi 
ar fi avut posibilitatea, la defini- 
rea conceptului, suntem dispuşi 
să o facem noi, pentru a evita 
confuziile de aici încolo. (Nu e 
întradevăr, plăcut să vezi ames- 
tecaţi în aceeaşi căciulă pe Sfân- 
tul Augustin şi pe Gâgă lones- 
cu). Termenul ,misticism” poate 
desemna o metodă de cunoaștere, 
înscriindu-se deci în ordine epis- 
temologică, — poate apoi însemna 
un sistem soteric şi poate însemna 
un fond temperamental. 

Ca metodă epistemologică, mis- 
ticismul este — uzual — cunos- 
cut drept afirmarea putinţei sur- 
prinderei supra-raţionale a esen- 
ței ultime a realităţii. 


(Urmare din pag. I-a) 


Ca exerciţiu soieric, este cre- 
dinţa in contopirea individului 
cu Totul Absolut, prin extazul 
conştiinţei. 

Ca fond temperamental, misti- 
cismul este totalitatea înclinări- 
lor psihice înspre cunoaşterea 
Supra._raţională ori înspre mân- 
tuirea individuală prin pierderea 
în „divin“, 

Nici odată însă misticismul n'a 
fost, nici n'a fost luat drept un 
limbaj, un mod de expresie. Gân- 
ditori de structură mistică au. uti- 
lizat cu deosebită abilitate dia- 
lectică deplină a raţiunii. 

Rațiunea este un mijloc de in- 
vestigaţie şi comunicare a rezul- 
tatelor ei. Poţi stăpâni perfect 
mijloacele raţiunii, punându-le 
să slujească unei convingeri mis- 
tice. Misticismul nu este anti.ra- 
ționalist, ci supra-râţionalist, în 
sensul că el nu exclude raţiunea, 
ci dimpotrivă, o utilizează, însă 
fără să-i acorde roluri pe care 
nu le poate deţine. 

Misticismul nu e ignoranță, 
acolo unde este posibilă cunoaşte- 
rea. Dar este afirmare a ignoran- 
ței raţionale în sfera de domira- 
ție a resemnatului „ignorabimus*, 
Şi mai este încercare de aprotun- 
dare a misterelor recunoscute ca 
mistere. Un soiu de încorporare 
a necunoscutului, pentru a putea 
opera cu el, 

Mistic nu este cel ce nu ajunge 
Dână la rațiune, ci cel care nu se 
mulțumtşte cu ea, constatându-i 
bancruta universală, în încercă. 
Tile care-i depăşese forţele. Rea- 
lismul slăvit nu este al raţionalis- 


mului care se încăpățânează să 
creastă, într'o unealtă verificat ne- 
putincioasă dela anumite limite 
înainte. Realist este gânditorul 
care delimitează treburile raţiuni 
de cele ale credinţei, când e vorba 
de investigaţie, cerând fiecăreia 
ce poate da, şi neamestecându-le 
planurile, 

Cine abordează atitudini false, 
crezând pur şi simplu, când poate 
verifica experimental şi induce 
logic. este tot atât de culpabil ca 
şi cel ce raționează, acolo unde 
mare ţărmuri de experienţă. 

Și unul şi altul sunt deficienți. 
Primul, „misticul** în limbajul 
demascat la început, este incapa- 
bil de utilizare a raţiunii. Cel de 
al douilea este incapabil să-şi dea 
seama, de inadecuarea mijloacelor 
sale. Sunt oare „mistici“? Româ_ 
nul zice că sunt sărăntoci cu du- 
hul. Dând logicei ce este al logicei 
şi misticei ce este al misticei, îm_ 
plinim un postulat al raţiunii: 
suum cuique. Neintervenţionismul 
trebuie înţeles, nu ca o neputinţă 
A logicei şi misticei de a se ajuta 
reciproc, dar ca o interdicţie a 
fiecăreia de a încălca domeniul 
celeilalteia, când e vorba de cu- 
noaştere. 

Când e vorba de expresie, pu- 
tem reda aforistic silogismele ra- 
țiunii, fără să fim pentru asta 
mistici, după cum putem trans- 
pune silogistice convingerile ira- 
ționaliste ale misticismului nos- 
tru, fără să fim mai puţin mis- 
tici totuși. 


ION FRUNZETTI 





UNIVERSUL (LIȚERAR a a 3 


Den Quceâcite 





Fantastic deșirându-şi lung umbra din perete, 
Se înălța din perne si boală Don Quichotte, 
Ardeau ca jarul ochii bătrânului netot, 

Dur se-arouia profilul său aprig de erete. 


In cușca îmbâcsită în care, cot la cot 

Cu Sancho, cu niojicii, sfârşea pe îndelete, 
EI — ce slăvita luptă cu morile o dete — 
Spre-amurgul din fereastră se întinsese tot. 


Căci dorul său din urmă îi arăta prin zare, 
Strălucitor de tânăr în zale suntăoare | 
Alt Don Quichotte. mai mândru, de-acelaş vis atras, 


Ce părăsind pământul și răii toţi şi bunii, 
Schimbându-și Rosinanta penaripat Pegas, 
Cu lancia poeziei lovea în scutul lumii. 


ION PILLAT 





Note taliene 


Metternich. Se opreşte aici câte. 
va luni unde se desparte de cân- 


NICCOLO PAGANINI 


Dela moartea acestui vrăjitor 
de strune, au trecut 100 de ani; 
sa stins în 1840 după o viaţă 
tumultoasă, căreia soarta i-a dat 
din belşug o glorie și o popu- 
laritate necunoscută până atunci 
în câmpul artei. Cucerind rând 
pe rând orașele importante ale 
Italiei, — Roma şi Napoli au in- 
semnat pentru evoluţia senti- 
mentală a lui Paganini experien- 
je hotăritoare — în urma nume- 
lui său care trecuse de mult din- 
colo de Italia, maestrul pășeşte 
și el frontierele patriei. Primul 
concert îl dă la Viena în 1828, 
patronat de autoritatea prinţului 





tăreaţa Antonia Bianchi, soția 
lui, rămânând numai cu micul 
său fiu Achilde. Durerea sau de- 
monul triumfului îl îndeamnă să 
colinde toată Europa: Berlin, 
Monaco, Praga, Varşovia, Paris, 
Lonara, Bruxelles, marchează tot 
atâtea victorii. Sălile de concer- 
te erau neîncăpătoare, publicul 
entuziasmat nu mai păstra nicio 
convenienţă, de şi critica oficială 
îi e ostilă. 

Paganini e atotputernic, e a- 
semeni unui zeu care însuflețeşte 
coardele viorii. Figura i era şi 
ea stranie, neobișnuită ; înalt şi 
ioarte slab, de o paliditate bol- 


Azi am 


lreizeci de ani 


Lîngă leat şi bolovani 


Azi am treizeci de ani. 


Destinu-i pasăren vînt 


„Glasul meu e de pămînt. 
Vin din lut (nu prea departe) 


Braţ la brţ cu sora moarte 
Şi m'aud plingînd în om 
Pînă "n cel mai sterp atom. 


Mieii visului meu drag 
Sar la mine peste prag. 
Din cenuşă şi sudalmă 
| Le dau stelele în pabnă. 


năvicioasă cu mâini lungi și albe, 
ca făcând parte din însăși mu- 
zica executată, încordate și ner- 
voase, acum calme parcă mân- 
gâind sunetele, puternice uneori. 
Heine îi spunea „la morte yi- 
vențe”. 

Călătoria în Europa a durat 
şase ani; aplauzele și entuzias- 
mul publicului l-au costat mult. 
Căci executând, Paganini nu ră- 
mânea pasiv ci trăia în intensi- 
tate fiecare acord, se sfâşia. Cele 
aproape o sută de concerte l-au 
extenuat spiritual şi fizic ; obo- 
sit, Paganini mai trăeşte încă 
șase ani. Compune Concerte, va- 
riaţiuni, Capricii. 


Niccolo Paganini 


Incamarea spirituiui romantic 
în arta executării la vioară, Pa- 
ganini posedă ceva din Berlioz, 
fiind în acelaş timp coresponden- 
tul a ceeace a fost Liszt pentru 
piano. 

Un eveniment de importanţa 
celui de anul trecut, na putut 
trece neobservat în Italia, ţara 
muzicii. Paganini a fost come- 
morat cu mare fast în Genova, 
orașul său de naștere (1782). Sau 
ridicat în acelaş timp nenumă- 
rați cercetători, doritori de a ex- 
trage din documentele vremii cât 





De 
rea vomita: am 


mai multe și interesante note 
privitoare la viaţa și activitatea 
sa artistică, Căci Italienii nu văd 
în Paganini numai o figură tre- 
cută în legendă, ci un geniu de 
intensă umanitate, iar în călă- 
toria triumfală prin capitalele 
Europei ei recunosc una dintre 
cele mai impozante afirmări a 
artei şi geniului italian, 


„NUOVA RACCOLTA DI CLAS- 
SICI ITALIANI ANNOTATI” 


e o colecţie de noui ediţii ale cia- 
sicilor italieni, editate de Casa 
Einandi, din care au upărut până 
în prezent două volume: „Ri- 
mele” lui Dante şi „Citta del 
Sole” a iui Campanella. 

Nu s'a făcut aceasta pentrucă 
ar fi lipsit o colecţie a clasicilor 
italieni, ci, pentrucă editorul — 
Giullio Einandi — nemulţumin- 
duse numai cu notele explica- 
tive date textelor, note care în- 
trec de mule ori însăși opera în 
ceea ce privește volumul lor, a 
voit să ofere publicului univer- 
sitar — pentru care se îngrijește 


în deosebi editorul — altceva. 
Transcriem, fără ua încerca să 
mai comentăm, câteva rânduri 


dintro mărturisire a lui Guilio 
Einandi: „Era necesară o înca- 
drare a fiecărei opere în timpul 
şi activitatea autorului său, pre- 
cedată de o substanţială intro- 
ducere; pe de a!tă parte o notă 
finală asupra condiţiei textului 
și asupra edițiilor înaintașe tre- 
bue să ușureze orientarea celui 
care se aprofundează în exrame- 
nul filologic al operii. 

Ca o călăuză credincioasă pen- 
tru încercările critice anterioare, 
fiecare volum cuprinde o biblio- 
grafie esențială ; în timp ce pen- 
tru a facilita consultarea volu- 
mului însuși se prevăd diferite 
indice, totdeauna potrivit cu ti- 
pul operei și a comentariului”, 


SORACTES 





CANTECE NOUI 





Câteva nedumeriri 


Nu ne putem da seama 


prea bine dece tinerii poeţi 
se sbat întrun univers atât 
de restrâns, nu ne putem da 
seama, deoarece probabil că 
suntem încă 

de ei. Simţim 
deseori că micul lor univers 
este într'adevăr mic, că for- 
mele lor te sufocă, melodiile 
lor sunt mai mult de greere, 
când de multă vreme 
tul ar îi trebuit să înceteze 


prea aproape 
insă foarte 


poe- 


de-a imita pe acest simpatie 


Seara mi-i întorc sătui 
Prin tristețea nimănui 

Şi-i adăp din somnul mas 
La fântâna fără glas. 


Numai lacrima-mi tăcuta. 
Imi tot adânceşte cutia. 
Numai vremea, numaâi apa, 
Imi tot adâncește groapa. 


ION SOFLA MANOLESCU 


Sai 


cântăreţ. Suntem prea  să- 
raci şi 'n afară de cei câțiva 
cari își fac loc în aceste co- 
loane, nu mai 
personalităţi. Poeţii şi-au a- 
sasinat posibilitățile, rezu- 
mându-se 
„teme“, care au început să 
semene cu acele terenuri vi- 
rane, pline de praf și de ni- 
mic. 


vedem alte 


doar la câteva 


Dece oare ? Dece, când in 


juru-ne viaţa e atât de di- 


Suspine dulci din muguri scoate Maiul 
Ca depe buze crude de copil. 

Dă fuga, măi ştrengarule, April, | 

Că a'mceput să-ți cânte singur naiul! 


Mânzul de vânt, în crâng scăpat din hamuri, 
Nechează, fără frâu și fără şea. 

Ce uriaş motan se va juca 

Cu motăceii atârnaţi de ramuri? 


Răspântii largi clipesc din gene 

Şi se gătesc frumos cu flori de măr; 
i sa oprit o briză micăn păr 

Și-a adormit pe fruntea ta, de lene. 


Pe podul mic te simt de tot aproape 
Şi lunecăm pe pârtii de ispită. 

Cerul ne-aruncă-o cracă înflorită 

Ca să ieșim, căci am căzut în ape. 


VASILE CULICĂ 


E DL 


Sina? 


Pe pluşuri moi de ape şi de volburi 
Ne-om odihni odată albe tâmple, 
Cum lenevesc amurgurile'n colburi 
La'ncrucişarea drumurilor simple. 


Mătăsuri negre mângâia-vor, blâna, 

Uscata carne'ntinsă peste oase; 

In ochi vor creşte ierburi somnoroase 

Şi păsări mari de ceramliici prin gând. 


Un alt parfum ne va înconjura 

Mai straniu, mai puternic și mai fim, 
In inelar sclipi-va un rubin, 

Brăţări de-argint pe mâna ta... 


Şi-mi vor părea puţin sau deprisos 

Aceste flori de neguratec lux; 

Oceane mari scădea-vor în reflux, 

lar noi ne-om pierdemibrăţișaţi, mai jos... 


namică, dece, 
țării bate cu totul altiel de 


cât debilul lor cord? Să nu 
ne suim cu toţii pe baricade, 


când inima 


însă să deschidem ochii, 
mari, sinceri, pentru a ve- 
dea mii şi mii de lucruri 


noOui, de care va trebui să ne 
apropiem cu o aită înțelege- 


ŞTEFAN AUG. DOINAŞ 


re poetică, dându-le tuturor, 
marele și noul suflu liric pe 
care îl merită. 

Tineri poeţi, oare vă daţi 
voi seama că omenirea aş- 
teaptă de astă-dată şi altce- 
va  ucia noi? Cheia magică 
de care este nevoie, o ține 
fiecare dintre noi, dar prea 
puţini sunt aceia, cari ştiu ce 
au de făcut cu ea. Poesia 
timpului nostru va trebui 
să-și schimbe faţa. Ermetici, 
elegiaci, oricum aţi fi, nu 
uitaţi nici o clipă că lumea 
nu este numai aceea pe care 
vreţi s'o vedeţi in jurul vos- 
tru. Ea este cu mult mai 
mare, ea este cu totul alta. 
Și aduceţi-vă aminte că bă- 
trânul poet german, Eichen- 
dorii, a spus: 

„Doarme un cântec în toate 
lucrurile 

„Care visează mereu, 

„Şi lumea prinde să cânte, 

„De-ai să afli cuvântul magic“. 

Aflaţi cuvântul magic, îa- 
ceţi să cânte toate lucrurile, 
fiţi poeţi, fiți mai poeți de 
cât au fost toți marii voştri 
înaintaşi, pentrucă altfel vă 


veţi înneca în propria voas- 
tră bogăţie verbală, care — 


ea şingură — nu a fost și nu 
va fi niciodată esenţa poe- 
siei ! 


Intre cele câteva grave a- 
corduri bărbătești care au 
răsunat în cadrul acesta, 
poate că lectorii noștri vor 
îi auzit şi câteva  muzicuţe. 
E vorba de puţinele poetese 
pe care le-am publicat, dând 
loc unor melodii care au mai 
mult sunetul şi savoarea u- 
nor poesii de album, decât a 
liricei adevărate, Fără a ne 
teme de o exagerare, putem 
afirma că aceste  poetese 
sunt numai în flim cu ver- 
sul şi nici nu cunosc rostul 
unei adevărate și fierbinţi 
poesii femeeşti — nu feme- 
nine ! Tonul spre care merg 
ele e un ton minor. Intenţia 
insemnării de faţă nu este 
alta decât de a arăta că pâ- 
nă în clipa în care scriem a- 
ceste rânduri, nu ne-a fost 
dat să ne întâlnim cu o poe- 
tă care să atace cuvintele şi 
inţelesurile cu gravitatea ne- 
cesară unui asemenea act. 
Nu numai puţinul dat la lu- 
mină, dar şi corespondenţa 
din sertar, ne stă mărturie 
că, poeta nu este creatoare, ci 
mai mult pisicuţă peltică şi 
alintată. Intre  scriitoarele 
cu nume, dela Elena Farago 
la Madeleine Andronescu, au 
iost câteva condee care s'au 


realizat. Sunt versuri pe ca- 
re nu numai că le preferăm, 
dar le simţim vibrând în 
carne, noui, ca un torent de 
sânge și de durere. Dar în 
rest, poate fi oare vorba de 
poete ? Nu, nu poate fi vor- 
ba, de cât de gingaşe flașne- 
te, care încă nu au ajuns la 
înțelesurile cele mai adânci 
ale lucrurilor, cu toate că 
iscălesc în revistele zilei, cu 
toate că au scris maldăre în- 
tregi de vechi noutăţi. Iată 
dece așteptăm o revelaţie. 
Aici sau aiurea, indiferent 
unde, dar pândim apariţia 
femeii care să ştie că înain- 
tea ei au scris şi altele, tra- 
gic, profund,  invâlvorat. A- 
pariţia ei va trebui să fie 
flacără și nu va mai trebui 
să ne ducă cu gândul la pan- 
toții ei de casă cu moţț de 
puf, nici la cutia ei de pu- 
dră sau la grațiile din cafe- 
nea. Dar unde va isbucni 
oare gheizerul acesta ? 


Şi restul nedumeririlor fă- 
ră de răspuns, pe altădată! 
ȘTEFAN BACIU 












Convorbirea cu poetul D. 
IOV a însemnat din capul 
locului — o intrare în vis!... 
In răstimpul de câteva ore 
am. trăit neasemuit de lumi- 
noase amintirile ce ne-au 


îmbătat inimile la fel de 
tare, amândurora. Ceasul 
nu mai era al regretelor, 
căci drumurile de atunci 
s'au întors mai albe iar noi 
ne-am regăsit pe marginea 
înflorită a celui dintâi, feri- 
ciți... Aveam pasul în ca- 
dență și un obiectiv unic : 
Basarabia ! 

Intru slava aceleiași mult 
adorate Basarabii, poetul 
Iov și-a închinat clipele și 
entuziasmul celor mai fru- 
moşi ani. Meleagurile pro- 
vinciei îl cunosc toate ca pe 
un statornic prieten bun. 
Zarea cerului 
boltită dinspre cerdacul că- 
suței din Soroca, până în 
spre Hotin. și dincolo spre 
mare, a pogorit, îluminân- 
du-l, deasupra gândului şi 
caetului său de versuri ade- 
seori,  mângâindu-i fiecare 
vis de artă. Și arta poetului 
ma cunoscut alte îndem- 
nuri.  Dela  răscolitoarele 
nostalgii ale Covorului Ba- 
sarabean și până la paginile 
recentului volum de proză 
Priveliști din Basarabia, în 
care neîncetată dragostea 
s'aprinde întreagă dar cu 
încântătoare discreţie, ceea 
ce face să ne pătrundă mai 
mișcător,; totul imprimă îm- 
presia certă că sînguira, dis- 
ciplină din viața sa este pre- 
dilecția (exclusivă) pentru 
acest pământ.  Intr'un cu- 
vânt, cântărețul sufletului 
basarabean în sensul cel 
mai mare şi cel mai bun. 
Pentru Basarabia poetul D. 
10” a ars, necumpănitor, lu- 
minosul său holocaust... 

Nu sunt în stare să în- 
semn aici nici urmă din lu- 
mina, transfigurarea, bucu- 


na aaa 


moldovean, : 











UNIVERSUL LITERAR 








a potul D.Iov 


aere [i AZAD ABIA 


"In primul rând,— Sufletul scriitorului şi destinele: neamului — Amintiri despre Soroca — Debutul literar 


— Scriitorul favorit —Cartea cea mai dragă —Proiecte—Cea mai frumoasă amintire — O datorie de împlinit 


cănească. Cum se putea să 
nu recunosc în moș Pintilie 
un om de-al scrisului d-lui 
Iov? — lucru pe care mi l-a 
confirmat mai târziu auţo- 
rul însuși. 

Nici n'am băgat de sea- 
mă cum a coborit amurgul, 
ca în poezie — violet, peste 
Soroca, rai dintr'un nuc al 
căsuței cu cerdac, cântecul 
'Drivighetorilor a pus stăpâ- 
nire pe bume. Și iarăși totul 
e bătut de lună și de tăce- 
re. Numai din când în când 
'undueşte pe o aripă de vânt 
mai tăricel — presimţire a 
Nistrului apropiat — svon 
'molcom, binecuvântat de 
țarină romuinească, îmbelșu- 
gată. Exact ca în scrierile 
d-lui D. Iov, fiindcă arta sa 
“şi găsește în felul acesta O 
expresie din cele mai caile, 
mai esențiale, având totoda- 
tă o încredere fără margini 
în resursele ei. 

Ceea ce dovedește deali- 
fel și destăinuirile d-sale, 
aici de față. 

GEORGE DORUL DUMITRESCU 
L 


SUFLETUL SCRIITORU- 
LUI ȘI DESTINELE 
NEAMULUI 


4 


Eu. socotesc că fiecare 


scriitor trebue să meargă pe | 


aceiaș linie cu năzuințeie 
neamului său. Mai ales în a- 
»umite vremuri, cum sunt 
aceste sfinte pentru noi toți. 
Dar trebue să fac o tristă 
mărturisire: în anii din ur- 
mă scriitorii, nu toți, bineîn- 
țeles, au absentat dela dato- 
ria pe care le-o impunea 
țara. 


BASARABIA NOASTRĂ 


Sunt legat de Basarabia 
prin toate fibrele inimii 
mele. Nu mi-a fos nimic mai 
drag decât Basarabia. N'am 
iubit mai cu aprinsă pati- 
mă, altceva decât pământul 
acesta dintre Prut şi Nis- 
tru, cu tot farmecul lui, cu 
oamenii lui buni, primitori, 


Casă ţărănească în Basarabia 


Tia fierbinte, lacrimile ce-i 
inundau ochii, vorbindu-mi, 
cuvântul „Basarabia“ avea 
în glasul scriitorului și în 
acel ceas un accent aproape 
religios. A însemnat mai 
mult decât o confesie. Ru 
găciune. Rugăciune pentru 
sufetul Basarabiei reînviate. 

I-am vizitat orășelul de 
reședință și de poezie, în- 
trun amurg de 4ugust, a- 
cum câțiva ani, când aceleaş 
tentaţii şi încântări mă mâ- 
nau să ascult pe aceleaș 
drumuri, un cântec la fel... 
Scriitorul era plecat, dar 
îmi rămăseseră în schimb 
casa și Soroca — amândouă 
bunuri numai ale sale — 
pentru mine... 

Inainte de a intra în târg, 
pe drumeagul coborând pan- 
ta — priveliștea s'a desfășu- 
rat întrun luminos pastel 
de verde, negru și alb: pomi, 
case, acoperișuri. Culorile, 
cele dintâi, ale autenticului 
sat românesc. Până și moș 
Pintilie, cel care m'a însoții 
'spre locuința poetului, avea 
ițari albi și plete de plăeși 
sub o căciulă zdravăn mo- 


așezați și. chibzuiţi la vorbă. 
Am colindat timp de 22 de 
ani sat cu sat, de acolo de 
sus, dela Pârâul Negru, care 
face graniță, până la Vâl- 
cov. Am cercetat trecutul 
Basarabiei şi l-am înfățișat 
prin mai bine de două mii 
de articole publicate prin 
toate revistele și ziarele 
noastre. Prin nenumărate 
conferințe la Radio am cân- 
tat frumusețile acestui ţi- 
nut și am reliefat trecutul 
lui de vitejie, de baladă, de 
poezie, de românitate. 

In anul trecut, de refugiu, 
pe lângă  broșurile „Basa- 
rabia, pământ românesc“ şi 
„Bucovina“, am plâns-o în 
versuri, smulgând fiecare 
strofă din inima mea îndu- 
rerată. Prin volumul de pro- 
ză pe care l-am botezat „Pă- 
țania lui Neculai Arven- 
tiev“, am căutat să arăt ce 
am pierdut noi prin furtul 
ce ni sa făcut. 

Când cenzura oprea tipă- 
rirea poeziilor mele despre 
Basarabia, am colindat toa- 
tă țara, împreună cu Al. 
Cazaban, Gh. Brăescu, 1. C. 





Vissarion, Ion Minulescu, 
George Gregorian, C. Arde- 
leanu, Icn Marin Sadovea- 
nu și alții, vorbind despre 
Basarabia. La Suceava, când 
am spus: „Azi se împlinesc 
23 de ani de când Basarabia 
s'a unit cu Paţria-mamă''— 
întreaga asistenţă, formată 
din Bucovineni care în 1917- 
1918 activaseră acolo, au în- 
ceput să plângă. La Turda, 
la  Alba-lulia, la Sibiu, la 
Deva, la Pietroşani, la Pia- 
tra Neamţ, Bacău, Fălticeni, 
Călărași și Iași pretutindeni 
am înţeles cât de iubit este 
străvechiul pământ basa- 
rab. Au lăcrimat cu mine o- 
dată, în timp ce rosteam 








ra 


ra piata MATRICE oc ăi 270 RET ORE at sia 


op, 
strajă la hotare, cu dealu- 
rile podgorite în spate, cu 
stânci maestoase stăpâne pe 
zări, cu livezi bogate, cu pă- 
durea Trifăuţului și cu chi- 
lia săpată în pieptul de pia- 
tră, mai sus-.de podul Be- 
kirului. 

Ca fost de două ori pre- 
fect, mi-am legat sufletul 
de acest județ de mazâli și 
de răzeși. 

Stam într'o casă pe deal, 
intre vii, la intrarea în oraș. 
Aveam un cerdac de 32 de 
pași lungime. In cerdacul a- 
cesta a stat Octavian Goga, 
Mihail Sadoveanu, Cincinat 
Pavelescu, N. Dunăreanu, 
Ştefan Ciobanu, Mareşal A- 


Cetatea Soroca 
Li 


„Au înflorit castanii la So- 
roca“. La Lugoj sala a fost 
așa, de mișcată că eu însumi 
mi-am pierdut șirul. La Tur- 
Ii +-Severin, în banca întâia, 
un general plângea. Am a- 
flat 'că-l cheamă Mitrănescu 
și că s'a purtat cu adevărat 
ostășește, când cu retrage- 
rea din Bucovina. 

Pentru „Basarabia noas- 
tră“ am avut cinstea să fiu 
însărcinat a vorbi la Radio, 
la 27 Martie împlinindu-se 
23 de ani deia Unire. Am vor- 
bit, printre altele, și despre 
Moldova până la Bug. Am 
vorbit Duminecă și Joi, Le- 
gaţia sovietică a protestat 
la Ministerul de Externe. 
Cum conferința fusese apro- 
bată de d. General Antones- 
cu, Lavrentiev a fost sfătuit 
să se adreseze Conducăto- 
rului Statului. Dealtfel a- 
cest Lavrentiev mai protes- 
tase odată împotriva mea, 
când la Breaza, la o serbare, 
cineva declamase versuri ale 
mele. 

Dar să las să se așeze col- 
bul pe aceste amintiri, ca 
mai frumoase să-mi pară 
dacă va fi să le răstolesc 
întrun târziu, 


AMINTIRI DESPRE 
SOROCA 


De unde să încep ?... în 
cel mai fermecător orășel al 
Basarabiei am trăit 20 de 
ani. Scrisul meu i-a dat nu- 
mele de Sinaia Basarabiei. 

Ce 'minunat orăşel pe ma- 
lul Nistrului, cu podișul Po- 
doliei în faţă, cu Cetatea 


verescu, Eugen Goga, G. M. 
Vlădescu, D. Ciurezu, Mi- 
hail Munteanu, Niculescu- 
Basu și-atâți actori, și-atâţi 
pictori, că greu număr să-i 
cuprindă. De-aici, timp de 2 
zile, a ascuitat-lon Petrovici 
privighetorile, în Mai, ui- 
tând că, ministru fiind, are 
un program de îndeplinit. 
In casa aceasta de pe deal 
am băut, într'o iarnă geroa- 
să, cu Mihail Sadoveanu și 
bunul român, fostul minis- 
tru Sergiu Niţă, multe da- 
migene de vin de Cuhurești. 

Pun capăt amintirilor: 
Mi sau împăinjinit ochii... 


DEBUTUL LITERAR? 


Am început să scriu din 
școală la „Neamul Româ- 
nesc“, apoi ia'„,Universul Li- 
terar'“*, poezii de dragoste, 
ceia ce-mi aducea zeci de 
scrisori săptămânal dela ci- 
titoare, spre marea bucurie 
a lui Alexandrescu-Dorna, 
conducătorul „Universului 
Literar“ de pe atunci. Una 
care-mi scria des și înflăcă- 
raț era chiar... servitoarea 
proprietarului, după cum 
am aflat după vreo 2 ani!... 

Cea dintâi bucată de pro- 
ză a apărut la „Ramuri“, 
trimisă de marele meu prie- 
ten și îndrumător G. Tuto- 
veanu: „Fără stăpân“, şi-a 
apărut în volumul „In lun- 
ca Trotușului“ editat de 
Casa $Școalelor. 

Am scris la toate revistele 
din ţară și mai la toate zia- 
rele. Cred că pot afirma: 





Popas basarabean 


„Cărțile Poștale“ au avut 
un deosebit ecou în cei 30 
de ani de când le tot public. 


SCRIITORUL FAVORIT 


Mihail Sadoveanu. Tot ce 
scrie acest om mă farmecă. 
Scrisul lui pentru mine este 
un reconfortant. Când sunt 
amărit, iau o carte de Sado- 
veanu şi-o citesc. Când sunt 
bolnav, mă vindec citind 
„Hanul Ancuţei“. Din cele 
6000 volume rămase la So- 
roca, numai volumele lui 
Sadoveanu le-am luat, cu 
câteva luni înainte, când bă- 
nuisem ocupaţia comunistă. 


CEA MAI FRUMOASĂ 
AMINTIRE 


Toate amintirile sunt fru- 
moase. Ale mele cele mai 
mulţe se leagă de Basarabia. 

Călătoria cu vaporul pe 
Nistru, dela Tighina la So- 
roca şi înapoi, în vara lui 
1918, cu un grup de scritori 
şi artişti, când ţineam șeză- 
tori şi iînfiinţam biblioteci 
prin satele moldovenești. 

Una din cele mai scumpe 
amintiri este aducerea scrii- 
torilor români la Soroca, 
Bălți şi Chișinău. Dar mai 
ales la mine la Soroca, A 
fost asta în 13 Aprilie 1940. 


E 


Au venit; N. I. Herescu, ]. 
A. Bassarabescu, I. Minule- 
scu, Eugen Boureanul, G. 
Gregorian, N. Dunăreanu, 
Mihail Sorbullon Buzdu- 
gan. In gara Florești i-am 
primit cu muzica militară, 
și autorităţile toate. Prima- 
rul, Mihail Geangu, a oferit 
preşedintelui Herescu pâne 
și sare. A urmat o „gustare 
basarabeană“ compusă din 
zeci de îeluri de bucate. 

In drum, la Gura Camen- 
ca, au eșit țăranii, școlile, 
preoţii, corul Căminului 
Cultural. Așa de frumos a 
cântat săteanca  Profiriţa 
Manolache ică 1. A. Bassara- 
bescu și I. Minulescu plân- 
geau cu hohote. 

Ce a fost la Soroca 
mi-ar plăcea să-și amintea- 
scă cândva alţii. Dar eu am 
fost cel mai fericit poate că 
am putut ospăta în căsuţa 
mea cu cerdac prieteni așa 
de distinși. In camera mea 
de lucru, unde era şi biblio- 
teca, un perete era plin cu 
portretele tuturor seritori- 
lor. 


— Tată Iov, spune Minu- 
lescu, noi la București ne 
încăerăm și ne bârfim — și 
tu aici ne ţii în samă... 

Intr'adevăr, mare plăcere 
aveam când dimineaţa săru- 


9 August 1941 === 


tam cu privirile figurile 
scriitorilor din perete. 

Şezătoarea a strâns lume și 
din alte judeţe. A fost o mi- 
nunată şi neuitată sărbătoa- 
re. Localnicii îmi spuneau 
că va constitui aceasta o a- 
mintire dintre cele mai trai- 
nice. 

La banchet, lista de buca- 
te întocmită a fost: 'Țuică 
din pivnițele lui N. Dună- 
reanu — Intrări ca pentru 
Oameni în toată firea — 
Peşte prins cu sbilțul —F'rip- 
tură de miel tăiat la poarta 
din urmă — Friptură de 
curcan rămasă dela moartea 
fratelui meu — 'Torturi din 
Lirica latină — Cremă pe 
foi de Cărţi poștale — Vin 
din podgorii de aramă, | 

In seara, aceia am propus 
ridicarea unui bust lui Emi- 
nescu pe malul Nistrului. 
Toţi s'au asociat. 

Iubite prieten Herescu: A- 
vem astăzi datoria să ne ţi- 
nem de cuvânt!... , 


CARTEA CEA MAI DRAGĂ 


Greu de precizat!... Mede- 
lenii lui Ionel Teodoreanu și 
Ulița copilăriei şi mai ales 
Adela de Ibrăileanu. Apoi 
poeziile lui Anghel din vo- 
lumul In grădină. 


PROIECTE 


In Editura Naţionala Gh. 
Mecu a apărut zilele acestea 
volumul Priveliști basarave- 
ne, în care am pus toţ ce am 
văzut și simţit în Basarabia. 
Prietenul meu Torouţiu de 
ani de zile mă îndeamnă să-i 
dau spre publicare „Cărţile 
poștale“. 

Poate mai târziu un  vo- 
lum de poezii să se închege 
sub titlul Covor basarabean. 
Sunt gata: Păţania lui Ni- 
culai  Arventiev,  Bărbieria 
din Hârlău, romanul Vulpea 
din baltă. 





m A N EI 


Intpunul din interesantele 
sale asseuri, DMITRI ME- 
REJKOWSKY, afirmă că sunt 
multe drumurile care duc la 
Dumnezeu, drumuri contra: 
rii, pozitive, sau chiar nega- 
tive. „Lupta lui Iacob împo- 
triva lui Dumnezeu, cârtirea 
lui Iov ,necredinţa lui Toma, 
nu sunt oare acestea adevă,.- 
ratele drumuri către Dumne- 
zeu ? — se întreabă  Merej- 
kowsky. 

Afirmația şi întrebarea lui 
Dmitri Merejkowsky, merită 
o deosebită atenţie. 

Am fost și suntem toţi o- 
bișnuiţi să credem că putem 
ajunge la Dumnezeu pe calea 
Binelui, a Luminii, a Adevă- 
rului (toate acestea cu ma- 
jusculă), — și iată-ne acum 
în faţa unei „ispite“ — în 
sens creștin —, pe care să nu 
ne grăbim să o socotim că 
vine dela Satan. Trebue însă 
ca gândirii lui D. M.să nui 
se dea o interpretare greșită. 

Da, Binele este una din că- 
ile care duc Ja Dumnezeu. Bi- 
nele, așa cum l-a propovăduii 
Iisus, ridică omul pe treptele 
superioare ale Divinităţii. Lu- 
mina, Adevărul, Iubirea, 
Dreptatea sunt și ele t:epte, 
drumuri de atingere a lui 
Dumnezeu. 

Acesta e un lucru asupra 
căruia nu mai e nevoe să 
stăruim. Căci în concepţia 
comună, e destul să zici Prin- 
cipiul Binelui — ca să ai i- 
mediat în minte ideia de 
Dumnezeu. Sau invers, —- 
spui Dumnezeu, şi îți apare 
în gândire Binele. Și prorunţi 
cuvintele „rău“, „întuneric“, 
„minciună“, „nedreptate“ „u- 
răi“ — având în faţa ta ima- 
ginea lui Satan, așa cum poţi 
s'o intuieşti cu gândirea și 
imaginația, ta. 

Dar oare această „clasi- 
ficare“, este ea definitivă, e 
valabilă oricând și oriunde ? 
Nu cumva se pot amesteca i- 
deiie înșirate mai sus? Nu 
cumva uneltele lui Ahriman 
pot sluji pentru a ajunge la 
Ohrmuz? 

E tocmai problema pe care 
o atinge în treacăt  Merej- 
kowsky în alsău ,jMulle-Roi'“ 
cum ne-am explica altfel e- 
xistenţa 'atâtor secte religi- 
oase care împânzesc întrea- 
ga lume civilizată, cu precă- 
dere „pravoslavnica Rusie“, 
— decât prin credința CAPA- 
TATA iar nu moștenită, că 


sunt multe drumurile 
duc la Dumnezeu ?!.. 

Destul să ne amintim de 
cultul lui Dyonissos, cu îns- 
păimânitătoarele lui orgii 
(vezi : V. IVANOV: LA RE- 
LIGION DE DYONISSOS“ — 
și H. SANIELEVICI: „IN 
SLUJBA SATANEI ?“), cu a- 
cea „bălăcire în păcat“! din 
ritualurile sectelor rusești — 
ca să ne dăm seama că acea- 
stă credinţă a prins rădăcini 
puterniice care nu pot îi usor 
smulse. 

Si interesant e faptul că 
această concepţie a aflării, 
a cunoașterii lui Dumnezeu, 
n'o găsim numai în „binecre- 
dincioasa“ Rusie, ci şi în va- 
ahile Religii ale Asiei. Iată 
de pildă India. In doctrină 
YOGA, cele două extreme: 
ascetismul și erotismul, sunt 
căi de cunoaștere, sunț mij- 
loace de desăvârşire. Yoghi- 
nul, cel ce tinde la perfecţiu- 
ne, are de ales între absti- 
nență, între ascetism — și 
între orgie, dar această or- 
gie are un. sens cu totul supe- 
Tior ideiei pe care ne-o facem 
noi. Cele două extreme coexi- 
stă, ele nu se pot înlățura u- 
na pe alta, pentrucă amân- 
două sunț căi de cunoaştere 
şi deci de desăvârșire, la îel 
de prețioase. 

Despre această polivalenţă 
în doctrinele indiene, erudi- 
tul nostru orientalist MIR- 
CEA ELIADE, a scris un ex- 
trem de interesant capital : 
L'EROTIUQE MYSTIQUE, în 
a sa lucrare despre YOGO. 

Si în alte filosofii sau doc- 
trine mistice, găsim această 
concepție a pluralităţii căilor 
de cunoaștere și de ajunge- 
re la Dumnezeu — astfel că 
afirmaţia lui  Merejkowszy 
din care au purces notele de 
față, — capătă o temeinicie 
destul de pronunțată. 

Faptul că această doctrină 
are mulți adepţi, trebue să 
ne dea, de gândit. Am stat de 
vorbă, întâmplător, cu un 
„credincios“ din aceștia, 
și din cuvintele pe care ie 
spunea, vedeam bine cât de 
convins e el că merge pe 
„drumul cel bun“, cu toate că 
era cunoscut ca făcând parte 
dintr'una din cele mai fana- 
tice secte — sectă, al cărei ri- 
tual e cu totul desgustător şi 
îngrozitor în același timp. 


care 


Era convins omuj nostru 
că „religia“ lui — DIN CARE 
NU LIPSEA IISUS HRISTOS 
— îl duce, în mod absolut si- 
gur, la „mântuire“. Şi l-am 
întrebat pe acest om : „Bine, 
dar învăţătura lui Iisus, așa 
cum reiese ea din Evanghelie, 
e cu totul deosebită de felul 
dumitale de vieţuire. Cum 
îți explici aceasta ?* „Fieca. 
re interpretează după cum îl 
luminează pe el HARUL — (a 
apăsat pe acest cuvânt) pe 
care îl are. Noi aşa credem ; 
că acesta e „drumul“ —, mi-a 
răspuns el. 

Să fie oare o interpretare 
cu totul aparte dată cuvân- 
tului din Apocalipsa lui Ioan. 
„Dar fiindcă eşti  „căldicel 
nici rece, nici în clocot, am 
să te vărs din gura mea“ (A- 
poc. 3:16)? 

Acea preţuire a extremelor, 
e un caracter comun multor 
doctrine. 

Căci la capătul acestor 
„extreme“ — stă Dumnezeu. 
Iar drum de mijloc nu există. 
Sau dacă exista — pentrucă 
astăzi cred că merg pe el 90 
la sută din oameni — el nu 
valorează. 

Nu se află pe „drumul mân- 
tuirii“ decât cel ce urmează 


drumul LUMINA, -— sau dru-' 


mul INTUNEREC,. 

Dar numai o singură cale, 
Cel ce merge șerpuind între 
cele două drumuri, nu poate 
atinge „mântuirea“. 

Poate că și Merejkowsky s'a 
gândit la aceasta când s'a 
întrebat : „Lupta lui Iacob 
împotriva lui Dumnezeu, 
murmurul lui Iov, necredința 
lui Toma, nu sunt acestea a- 
devăratele drumuri către 
Dumnezeu ?* 

Să alegem atunci calea In- 
tunerecului pentrucă, — de 
multe ori — e mai plăcută și 
mai uşoară ? Răspunsul la 
această firească întrebare ni-l 
dă tot MEREJKOWSKY, în 
ultimele rânduri ale esseului 
său : 

„AVEC LE CHRIST VERS 
LA LIBERTE, ET NON CON- 
TRE LE CHRIST ! 

LE CHRIST — ET SEUL 
LE  CHRIST — LIBEREBRA 
LE MONDE. 

AVEC LE CHRIST  CON- 
TRE L'/ESCLAVAGE“. (p. 92). 

„Și CRISTOS, e LUMINA ! 


TRAIAN PALOȘANU 


De 5: 





mmm 9 August 





1941 








a Cronica literară 


ANA LUCA: 


Cioplituri, versuri 


Noul volum de versuri, al 
d-nei ANA LUCA, apărut 
recent, constitue o hotărită 

iză, încât îl recenzăm 
cu teama de a nu fi prevăzut 
această evoluţie a autoarei, 
în prima culegere, Candelă, 
despre care am scris cronica 
noastră, anul trecut. Firește, 
este o eroare pentru critică 
să aşeze un raport necesar 
între calitatea a două cărți 
consecutive, ale aceluiaș au- 
tor. Pentrucă este posibil și 
drumul contrar, dela o operă 
reușită, la una nereușită. 
Fără a fi spus, la apariţie 
că volumul „Candelă“, - nu 
este isbutit, după cum nici 
acum nu afirmăm acest lu- 
cru, constatăm în schimb, 
neșovăitor că autoarea rea- 
lizează surprinzător, expre- 
sia unei sensibilităţi de 
largi dimensiuni. Dacă bu- 
năoară am caracteriza unul 
din aspectele acestei simţiri, 
cu eticheta de „fior al mor- 
ţii“, trebuie șă înţelegem 
neapărat acest fior ca o re- 
zonânţă, în care se răsfrâng 
deopotrivă,  exclamaţii de 
spaimă, un fel de geamăt 
inefabil, dar și cuvinte de 
încredere şi de chemare a 
puterilor vieţii. Iată un ast- 
fel de apel, pronunţat de a 
celaş glas care se înfioară 
şi care afirmă bucuria de a 
trăi : 


Floare de mătrăgună sau de 
[cucută 
De vânturile pustiei bătută, 
Sau blestemată floare de ur- 
it [zică, 
Iubitule, frăţioare, nu 


Remarcabil în multe pri- 
vinţe, este mânuirea, ca un 
instrument generator, a 
câtorva termeni, pe care îi 
putem socoti centre ,concre- 
te ale gândirii poetice. Un 
astfel de cuvânt încărcat cu 
putere de concretizare este 
adverbul acum, pe care au- 
toarea îl (asociază cu „aca- 
să“, ceeace însemnează con- 
cretizarea simţirii după ce- 
le două coordonate a tim- 
pului și spațiului, prin în- 
tâlnirea lor. Este drept că 
nu de multe ori elementele 
luj; acum se întâlnesc cu €e- 
lementele lui aici, astfel în- 
cât din formula vie, acum 
sunt aici, să ţâșnească stră- 
vezimea diamantului fără 
spațiu și timp. 

Această localizare este cu 
putință totuşi „atunci când 
viaţa, care este pretutindeni 
dar rareori aici, se întâl- 
nește cu moartea, despre 
care multă vreme credem că 
va, fi cândva și niciodată 
acum. Când deci necunoscu- 
tul își anunţă apropierea, 
se adună, ca să se apere, pu- 
terile care refuză dispariția, 
și înviind într'un aprig aici, 
se concentrează în prezen- 
tul unei afirmaţii suprafi- 
rești : 


Din toată veşnicia, acum, în= 
[tâiadată, 
Şi după ceasul ăsta, niciodată! 
Din ceasul ăsta de dor, 
Ascultă strigătul clipitei dată 
[mie, 
țipătul  fiin= 
Iţei mele, 


Inalţ spre tine, 


Sunt, sunt, sunt, 
Sunt, aici, pe pământ! 
Slavă ie /, 


(pag. 10) 


Cu astfel de versuri des- 
chidem volumul d-nei + Ana 
Luca. Rând pe rând, autoa- 
rea populează şi devastează 
cosmosul, pe care sensibili- 
tatea sa înfiorată l-a creat, 
după acest ritm al aderenţei 


mă lăsa: 
[singurică., : 


(pag. 28). 


la clipele vii sau al desprin- 
derii din rădăcina lor : 


Mă sfărâm şi iarăși mă adun, 
Poate mă.joc, poate mă răzbun, 
Vreau să distrug pe cineva în 
A lefigie, 
(pag. 18) 

Nimic mai logic, decât a- 
ceastă aluzie, prin metaforă 
la o practică. magică, împo- 
triva, vieţii. Pentrucă cel ca- 
re se risipeşte, fugind din 
propria-i făptură, lăsând în 
loc zădărnicia, își ucide prin 
gândul acestei zădărnicii, în- 
tors asupră-și, chipul real, 
ascuns ca sub o efigie. 

Simţirea continuă deci să 
se manifeste, în chip nega- 
tiv, şi lucrează în fiinţă, 
chiar când credem că nu a- 
vem nici un sentiment viu, 
în noi, pentrucă nu ne dăm 
seama, cum coborîm treptat, 
pecetluiți sub efigia tăgadei 
de noi înşine și alunecăm 
spre neant. 

Dar d-na Ana Luca fuge 
repede  dintr'un asemenea 
loc de blestem, făcând sa 
răsară, din acelaş sufiet tor. 
turat, limpezimea: priveliștei 
de primăvară, cu puteri de 
expansiune suficiente ca să 
corecteze triste cât de 
mare : : 


Ninge asupră-mi, înflorit me= 
[rişor, 

Vânt ușor, 

Aripă albă, 

Să mai fie Paști, ca odinioară, 








Să mă duc la biserica din uli- 


[cioară, 
Printre cei bătrâni, 
Cu  „ciuboţica cucului“ în 
[mâni, — 


Suayv mănuchi, — 

Să trec în genuchi, 

Cu păr blond ca un caer, 

Pe sub masa „Sfântului Aier“. 


(pag. 19) 


Viziunea autoarei excelea- 
ză în această pendulaţie, am 
zice de negru şi alb, sau de 
stabilitate şi lunecare, neu- 
tralizând forțele ce desbină 
sufletul „atunci când se de- 
cide să se supue smerită unei 
soarte depăşitoare, sau îm- 
blânzind necunoscutul cu 
reveria. Iată ce vede poeta, 
când ştie să privească în fa- 
ţa umui copil : 

M'am uitat în ochii lui deschişi 
De lăcomii şi de uimiri, 
La vioriul tâmplelor de ma- 


[jolică, 
La petalele obrajilor de tran- 

[daţiri, 
Și odaia'm care ne aflam cu- 

[prinşi 


A îmceput să se scufunde, 
Adânc, adânc, cu pereţii grei 
Cu vechile divane scunde, 
Cu mobilă, cu cărţi, cu covoare, 


Și noi eram bătrâni, 

Bătrân: de zeci de mii de ani, 
. . = * . Li + « 
Incremeniţi afund, afund 

Al veacurilor viitoare prund... 


(pag. 94) 

Consemnăm prin urmare 
volumul de versuri „Ciopli- 
turi“, ca pe o importantă 
surpriză „atât în cariera au- 
toarei, cât și pentru îndrep- 
tările liricei de azi. Oare 
simţirea, nu este isvorul cel 
bun ? Cât pentru expresie, 
încetul cu încetul, va găsi 
măsura sa, inversă celei co- 
mune, 


CONSTANTIN FÂNTÂNERU 











0 cronică bizară din Evul Mediu 


După Guiseppe Lipporini 


ratul Frederich II. 
acesta, precum atâtea altele, cu 


Dacă aţi cunoaşte mânăstirea 
Montefalcone, mare şi frumoa- 
să, la poalele dealurilor din Reg- 
gio, în mijlocul unui amfiteatru 
cu turnuri şi castele, în faţa în- 
tinsei câmpii a Ghiardoului, care 
se desfășoară cu verdeaţa sa, 
printre două râuri spumegânde! 
Se zăresc în jos, ca într'una din 
acele vederi panoramice prefe- 
rate de pictorii şi cartografii de 
odinioară: Reggio, Modena, Par- 
ma, cu turnurile şi clopotniţele 
lor ascuţite. In spate se ridică 
creștetul înălțimilor, până la 
stânca solitară pe care se cuibă- 
resc ruinele  Canossei, printre 
păduri de castani şi de stejari. 
Departe, dincolo de Enza, de 
Montechiangelo şi turnurile sale, 
apare stânca întinsă şi albăstrie 
pe care o îndrăgise Francesco 
Petrarca, în popasurile sale dela 
Selvapiana. De cealaltă parte, 
dincolo de colinele albe ca za- 
hărul, ca nişte castele pe culme, 
se văd în zare viile aeriene din 
Albinea, către  Scandiano cel 
bogat în cântece. 

Aici s'a retras, în tăcerea din 
urmă, prin anul 1281, un smerit 
călugăr, care în viaţa sa felurită 
și aventuroasă cunoscuse eameni 
și ţări, trăise multă vreme în 
Franţa și avusese prilejul, dese- 
ori, să se apropie de puternicii 
pământului. 

La şaizeci de ani, recunoscător 
Domnului Dumnezeului său, 
care-i îngăduise atâtea să vadă 
și să săvârşească, el a început să 
scrie amintirile propriei sale 
vieţi; şi ne-a lăsat astfel una din 
cărțile cele mai plăcute şi mai 
preţioase ale literaturii italiene, 
în limba aproape vulgară !). Este 
Cronica de care mulţi vorbesc, 
dar prea puţini au citit-o, şi 
care poartă pe frontispiciu nu- 
mele autorului ei: Fratele Salim- 
bene din Parma. 

Ca s'a citeşti, de altfel, nu e 
uşor. Originalul se află numai 
în publicaţiile erudite, pe care 
trebue să le scotocești în fundul 
bibliotecilor, și cam greu este să 
găseşti versiunea pe care a fă- 
cut-o Cantarelli, după un ori- 
ginal, pe la 1822. A fost acum 
câţiva ani tradusă şi în germa- 
nă de către Doren, iar în engle- 
zeşte de Coulton. Un medievalist 
din Parma, Ferdinando Bernini, 
a publicat o culegere populară, 
întrun volum din cunoscuta co- 


9 In Evul Mediu începuse să 
se facă trecerea dela limba la- 
tină, — în scris, — la cea vul- 
gară, la limba vorbită... 


Note românești 


D. LUCIAN COSTIN, 


neobositul cercetător al  folclo- 
rului românesc de dincolo de 
Carpaţi — din Banat în special 
— a scos de curând cel de-a: 
treilea caiet din ciclul „Studii a- 
supra folclorului bănăţean”, în- 
titulăt Ghicitorile bănăţțene. 
După cum declară autorul, 
munca depusă în strângerea ma- 
terialului s'a concentrat în deo- 
sebi asupra Banatului românesc 
și celui jugoslav și numai com- 
parativ a _ făcut apel și la cele- 
lalte provincii. Niciodată nu se 
va putea spune că un atât. de 
bogat şi interesant filon — cum 
este folcorul — se va epuisa, de- 
oarece  retorta în care se fră- 
mântă şi ia naștere creaţia a- 
ceasta, sufletul poporului, nu va 
sta niciun moment inactivă, Ca- 
racteristicile ce individualizează 
ghcitorile bănăţene se regăsesc, 
în forme uşor .de .recunoscut, În 


lumina tainică a unei lămpi, în- 
tre o lecție de algebră și alta 
de latinește, neurmărind altceva 
decât ecoul propriei sale însin- 
gurări, își arată calitățile și de- 
fectele sale: sinceritate și avânt 
puse în slujba prea plinului su- 
fletesc ce se cere golit fără tea- 
ma de-a se frânge sau de-a po- 
ticni sub pecetea vreunui ver. 
dict. 

Debut al unei minţi fragede, 
dar bine orientată spre ce e sim- 
țire suavă, cartea lui Dinu Cons- 
tantinescu, păstrează mireasma 
florilor de câmp nepretențioase 
dar cu atât mai frumoase în sin- 
gurătatea și modestia lor. Ea ne 
mai indică și legitimatele posi- 
bilități de viitor în literatură ale 
acestui tânăr dotat, dacă nu ar 
fi fost întrerupte prin moarte la 
şasesprezece ani. 


I. MANIU: DIN LUMEA 
SOVIETICĂ 


mai toate colţurile ţării. De-aci, . 


"dovada unei forţe de pătrunde- 


re şi circulaţie a ghicitorilor pe 
întregul cuprins al ţării. 

Strădania d-lui Lucian Costin 
va fi folositoare, în egală măsu- 
ră, specialiştilor cât și marelui 
public, dornic să cunoască mani- 
festările de artă, atât de :bogate 
şi în celelalte domenii, ale bănă- 
țenilor. 


DINU CONSTANTIN: BUNĂ 
DIMINEAȚA 


Strigăt de :bucurie:cu care ur. 
copil își întâmpină sufletul ce 
prinde . aripi și, se. 'nalță mirat 
spre miragiile unui răsărit de 
soare; eliberare, puţin stângace 
poate, dar avântată către piscuri 
de poezie și gândire, — iată ce 
înseamnă bucățile “strânse” în- 
scoarțele cărții acesteia apărută 
de curând. Xa 

Jurnalul unui tânăr, aproapa 
copil, de 14—15 ani, migălt sub 


Notele de călătorie pe 
I. Manu le-a publicat întrun 
mic volum apărut . în editura 
„Universul, constituesc un pre- 
țios ghid de descifrarea unui 
stat-enigmă căruia astăzi i se 
sfâșie vălul de mister sub care 
sa complăcut din 1919 încoace. 

Desigur, o călătorie în ţara a- 
ceasta a necunoscutului de până 
ieri punea. o seamă de probleme 
în legătură cu spiritul de obser- 
vaţie a celui ce încerca să va- 
dă și dincolo de paravanele măe- 
strit aranjate, dincolo de care 
însă mintea cu greu ar fi bănuit 
realiattea dureroasă. Peste per- 


care d. 





delele grijuliu lăsate de condu- 
cătorii bolșevici, răsbăteau  în- 
totdeauna semne ciudate, anu- 
mite mici sunete  desarticulate 
ce se încredințau, nude, imagi- 
naţiei. 

Şi d. 1. Manu a ştiut să prin- 
dă aceste svonuri şi să le con- 
tureze în scrisul său personal, 
dându-ne o imagine — pe cât a 
fost posibil — cât mai apropiată 
de realismul tragic astăzi în 
parte cunoscut lumii civilizate. 
Interesantă prin documentul ve- 
rificat, această carte se impune 
atenţiei tuturor celor ce vor să 
cunoască aspectul Rusiei sub un 
regim care, după douăzeci de 
ani de svârecoliri, este azi în plină 
prăbuşire. L 


D. GEORGE IONAȘCU, 


cunoscut publicului cititor prin 
volumele sale de versuri de o 
aleasă sensibilitate, lucrează la 
un roman de largi proporții, în 
care va fi prezentată viața plină 
de sbucium creator a Bucovinei, 
şi a centrului său, Cernăuţii, în 
primii douăzeci de ani dela 
Unire. 


„BREVET DE PILOT” 


cartea d-lui Ion. Veliciu, recent 
apărută în vitrina librăriilor, cu- 
noaște o bună primire în public, 
care îi asigură un succes meri- 
tat. 

Carte în care aviația română 
e prezentată publicului pentru 
prima dată într'o povestire lite- 
rară şi vie și adevărată „BRE- 
VET DE PILOT” înlesneşte ce- 
titorului să cunoască, la el aca- 
să, pe bravii noştri zburători, 
care în actuala campanie s'au ri- 
dicat prin faptele lor âe arme, 
la culmi de eroism. 

Pentru oamenii în vârstă, deo- 
pottivă ca şi pentru tineretul că- 
ruia i-a fost închinată, „BREVET 
DE PILOT” constituie o lectură 
plăcută și folositoare, 


lecţie a editurii „Carabba” din 
Lamnciano: Scriitorii italieni şi 
străini (colecţie în care sa ti- 
părit și „Neamul Şoimăneştilor” 
al lui Mihai Sadoveanu, în tra- 
ducere italienească). 

Cartea se chiamă Bizara cro- 
nică a Fratelui Salimbene. 


Salimbene este un povestitor 
ciudat, plin de gust, şiret... Cro- 
nica lui e plină de figuri şi îi- 
gurine, plăcute, dar şi bizare. 
Realismul, când viguros, când 
ingenuu, ne face adeseori să 
zâmbim şi ne satisface. Astfel 
volumul lui Bernini este cu ade- 
vărat preţios, cu introducerea 
sa limpede şi bine informată, şi 
cu versiunea căreia a ştiut să-i 
dea un oarecare colorit arhaic, 
într'o cumpăniță măsură. I-a fo- 
losit la traducere faptul că și el 
este din Parma, cum a fost și 
Salimbene. Căci latina bunului 
frate este, cum se spune, gro- 
solană; un amestec de latină și 
de dialect; un dialect șlefuiţ de 
artist întrun chip original. Dar 
dacă în multe cazuri poate fi 
înţeles şi de cei cari nu ştiu la- 
tina (astfel, despre Bernardo di 
Quintavalle ne face cunoscut că 
fuit intimus meus amicus sau, 
despre un altul care-şi păzea 
pielea, ne informează că  pelli 
suae timebat), el devine greu de 
înțeles chiar și pentru învăţaţi, 
când desfăşoară vigurosul fond 
dialectal, prin care, în loc de 
scriitor latin, merită să fie so- 
cotit prozator în limba vulgară, 
în limba cea vorbită. 

Cronica lui Salimbene, totuși, 
nu este o operă istorică. Nu pu- 
tea să fie, date fiind obiceiurile 
și ideile timpului. Dar în ceeace 
priveşte arta, ea îşi are impor- 
tanţa ei, întrucât este o carte de 
amintiri personale. Seria pove- 
stitorilor italieni, de amintiri per- 
sonale, de autobiografie, cu Sa- 
limbene începe. Si începe cu fiul 
lui Guido degli Adami, ţinut în 
braţe la botez, în Octombrie 1221, 
de către Messer Baliano din Si- 
don, mare baron francez, care 
venise de peste mare la împă- 








Autorul, care a trăit o bună 
bucată din acest timp în Cer- 
năuţi, cunoaşte ca puţini alţii 
pulsațiile acestui centru din pro- 
vincia românească dela Nord și 
lucrearea sa va fi, sperăm, o 
icoană adevărată a muncii con- 
structive româneşti desfășurată 
sub cele mai bune semne în țara 
fagilor. 


E CUNOSCUTĂ 


priza pe care au avut-o nai 
totdeauna la cititori romanele 
d-lui Damian Stănoiu.  Nouile 
diții din „Camere mobilite” și 
„Alegere de stariță“ pe care edi. 
tura „Cartea Românească“ le-a 
scos de curând, chiar în aceste 
vremuri când atenţia cititorilor 
se prinde mai ușor de um comu- 
nicat oifcial de pe front decât de 
titlul 'umei cărți așezată cuminte 
îmtr'o vitrină, dovedesc, semn 
îmbucurător, că — repetăm, 
în ciuda vitregiei vremurilor se 
găsesc încă destui amatori de 
cărți bune și confirmă încrede- 
rea pe care oamenii de litere 
trebue s'o acorde pe viitor unor 
contingente dim ce in ce mai nu- 
meroase și mai credincioase scri- 
sului. i 


C. POSTELNICU 





„LUPUL DIN ȚARA 
HUȚULILOR“ 


De curând a apărut un nou ro- 
man de d. Mircea Streinul. Lu- 
crarea se numește „Lupul din 
Țara  Huţulilor“. Acţiunea se 
desfășoară în cadrul pitoresc al 
munților bucovineni, în lumea 
aspră şi sălbatică a Huţulilor. 
Oameni dârji, pasionați, oameni 
cari luptă cu fiarele codrilor şi 
cu vitregiile unei naturi pline de 
neguri și orcane, însufiețese pa- 
ginile acestui roman care încear- 
că să descrie o fărâmă din su- 
fletul Bucovinei străbătut  de- 
atâta sbucium. „Lupul din Țara 
Huţulilor“ a apărut în editura 
„Imprimeria Bucureşti“. 


Fragmentul 


anumite ciudăţenii, îl înrudese 
pe Salimbene, la distanță de 
veacuri, cu  Benvenuto Cellini 
(gravor, sculptor şi turnător în 
bronz al vestitului Perseu, aflat 
şi astăzi la Florenţa; autorul 
Vieţei scrisă de sine însuşi, bo- 
gată în aventuri, amintiri colo- 
rate şi impresii din Renaşterea 
italiană), precum îl  înrudesc, 
oarecum și cu galantul  Casa- 
nova. Când este preocupat de 
faptele şi de oamenii din epoca 
sa, ne dă portrete amănunțite și 
stufoase asupra fratelui Elia, 
Frederich II (regele Siciliei) sau 
Segalello; ne povesteşte pe deo- 
parte scene pioase, religioase, pe 
de alta istorii ale tiraniei şi cru- 
zimii; şi deşi uneori este atât de 
migălos, spunându-ne că în cu- 
tare an a dat moartea în pisici, 
— nam gatti infirmabantur.. et 
moriebantur, — sau că în alt an 
mureau atâtea găini, încât o sin- 
gură femeie din Cremona a pier- 
dut, în puţină vreme, patruzeci 
şi opt; sau că odată, iarna a fost 
atât de rece, încât lupii intra- 
bant civitates de nocte (intrau 
noaptea în oraş): totuşi povesti- 
rea lui devine cu adevărat operă 
de artă când vorbeşte despre 
sine însuși, punându-se în pri- 
mul plan şi ajungând el însuși 
erou al evenimentelor. Atunci işi 
dă la iveaiă firea sa fantezistă 
şi pornirea către lăudoroşenie, 
foarte pitorească, prin care se 
apropie de Cellini. 

Se făcuse frate (călugăr fran- 
ciscan) minorit, împotriva voin- 
ței tatălui său. Negreşit că, ase- 
menea fiecărui moment autobio- 
grafic, el accentuiază asupra 
faptului acesta şi-l dramatizează, 
spre a se arăta mai apropiat de 
fiul lui Pietro  Bernardone, de 
Sfântul Francisc din Assisi, în 
al cărui ordin călugăresc intrase. 

Faţă de superiori este uneori 
îndrasneț şi obraznic, făcandu- 
ne insă a crede că după ani și 
ani,  scriindu-și  aminţirile în 
singurățatea adela Montetalcone, 
el ne-a povestit că a spus ceea- 
ce în faţa mai marilor săi abia 
va fi îngaduiţ; lucru care şi as- 
tăzi este in tirea multora aintre 
noi, De cateori izbuteşie să ne 
pună în faţa propria-i fiinţă, se 
Simte în el mulțumirea omului 
cărua îi place sa minuneze pe 
ascultător sau cititor. 

O veselă lăudăroşenie  mani- 
festă oaaiă, — aeş. era călugar, 
— când ne povesteşte despre 
frumoasa fiica a  cardinaluiui 
Octavian  Ubaldini şi despre 
drăgâstoasa prietenie ce aceasta 
îi aratase,  Deaitiel frumuseţea 
femenină nu-l înspăimântă, dar 
nu-l inareaptă tovuşi spre pă- 
cat. Despre o femee germană, 
care era iubita lui Giuiiano aa 
Sezzo spune că trumuseţea ei 
era aşa de mare, „câ prea sar 
socoti sever cine mar admira-o“. 
Şi despre doamna Fior d'uUiiva, 
— domina Fios Olivae, — soaţa 
lui Nazario Ghiradini, scrie că 
a fost puichra domina, pinguis 
et carnosa, et mihi familhar:s et 
devota. Nu mai este nevoie să 
traducem. 

Și aşa cum îl atrăgeau femeile, 
tot asttel îi plăceau bucatele cele 
bune și vinurile spumoase, de 
care nu se lipsea. După treizeci 
de ani dela cele întamplate, își 
amintea bine lista bucatelor dela 
un ospăț, oferit fraţilor francis- 
cani, în Franţa, de câtre regele 
Ludovic cel Sfânt, când acesta 
se pregătea să plece în Cru- 
ciată : 

„Mi sa dat întâi pâine albă, şi 
vin şi sa adus... din belşug, şi 
din cel bun.. Pe urmă ni sau 
mai adus peşti, raci şi ţipari 
(pastillos anguillarum), orez cu 
must de rodii, turte şi prăjituri 
(turtas), şi fructe câte ne-a poi- 
tit inima, 

Discută apoi despre vinurile 
albe şi roșii din Auxerre, ca un 
bun cunoscător. Ne face portre- 
tul fratelui Giovanni da Raven- 
na, gros, mare la trup şi tuciu- 
riu, adăogând că nu mai văzuse 
vreodată un om care „să mă- 
nânce cu atâta uşurinţă ca el“. 

Portretele vin unul după altul, 
făcute cu trăsături originale și 
curioase. Iată, avem în faţă pe 
Filippo Fontana, arhiepiscop din 
Ravenna, care rătăcea prin vila 
sa din Argenta, „cântând  din- 
trun colţ într'altul, spre lauda 
glorioasei Fecioare ; iar tot me- 
reu bea când era vară, şi în fie- 
care ungher al palatului avea 
un urcior cu vin bun și rar, ţi- 
nut la apă rece ca ghiața“. 

Pare că auzim pe meșterul 
Morando da  Pădova, cântând 
vesel laudele vinului : A 

Vinum forte, vinum purum. 

Reddit Rominem securum... 

Şi îndrăgostit de muzică şi de 
cântece, cu ce delicateţă ne în- 
făţişează chipul fratelui Vita da 
Pisa: suav cântăreţ, cu glas gin- 
gaş şi subțire, care „odată, cântă 
atât de plăcut, încât o călugări- 
ță care-l asculta, spre a-l ur- 
mări, se aruncă pe fereastră. 


Dar n'a fost în stare, — adaogă 
cronicarul, — fiindcă în acea că- 
dere şi-a rupt un picior“, 

Povestitorul acesta, care se 
desfăta scriind, la bătrâneţe, în 
frumoasa lui sihăstrie, trăise în- 
trun secol tulburător şi aventu- 
ros, crud şi sublim, vulgar și 
mistic în acelaş ţimp, plin de 
mari figuri: dela San Francesco 
şi San Domenico. până la Fede- 
rico Secondo, împăratul Siciliei, 
dela Fratele Elia, ja Sfântul 
Toma d'Agquino, la sfântul rege 
Ludovic, şi până la Alberico Ro- 
mano, tiran fioros şi crud. Pagi- 
nile despre cruzimea acestuia şi 
îndeosebi rândurile în care vor- 
beşte despre femeile silite să ia 
parte la cazna iubiţilor lor, fiind 
trimise apoi despuiete, ca să ră- 
tăcească pe câmp, dealungul 
râului, sunt fără seamăn. 

Lumea religioasă, nu mai pu- 
țin decât cea mireană, era tur- 
burată de  preziceri şi erezii: 
ioachimiţii predicau sfârşitul lu- 
mii şi apropiata venire a lui An- 
tichrist. Salimbene însuşi încli- 
na spre ioachimism, dar pe 
urmă a evitat secta aceasta, 
când a văzut că Antichristul a- 
nunțat întârzie să apară. Se 
iveau nenumărați apostoli min- 
cinoși, urmaţi de credincioşii lor. 
Astfel, Gherardino Segalello, 
dascălul lui Fra Dolcino, cu felul 
lui straniu de a dovedi castita- 
tea, este întâmpinat de  Salim- 
bene cu o străjnicie ce se poto- 
leşte şi devine dragoste şi ad- 
miraţie faţă de smeritul cismar 
Asidente, pe care însă Dante, in- 
transigent cum era, l-a coborit 
în bolgia ghicitorilor. Era tim- 
pul când, la semnalul predicei 
unui inspirat din aceştia, mulți- 
mile obosite de războae se ridi- 
cau cu ardoare mistică şi sărbă- 
toreau, după ce depuneau armne- 
le, — zilele de liniște şi de pace, 
de bucurie și de desfătare, de 
veselie şi de exultanţă, mergând 
în procesiune, cu crengi de co- 
paci și cu candele aprinse... 

La Parma, în fruntea tutu:or, 
se afla fratele Benedetto, cu 
trompeta lui răsunătoare ce-i 
Siujea la chemarea şi la strân- 
gerea credincioşilor. Mai tărziu, 
au venit zilele Kiagelanţilor. Dar 
cuvioşia aceasta exagerată (de- 
voţi cari puneau să iie bătuţi cu 
nueie şi să tie amproșcaţi cu no- 
ro!) nu a plăcut iui Weilavicino, 
seniorul Crenonei. Atunci, pen- 
truca patima aceasta sa nu trea- 
că şi 1n principatul său, „puse 
să se înalye spanzurători pe ma- 
lul Padului, astiei că dacă va 
trece vreunul ain flagelanţi, să 
moară în turci“. 


Este realismul care alternează 
cu misticismul, Și în aumostera 
aceasta uiuitoare ae pasiuni și de 
aprinsă aragoste, josmcă prin 
gusturile ei, dar sublimă prin 
nazuinţele către intinit, se pre- 
gâtea Inceputul ariei noui şi a 
nouei literaturi. Cand Fra Saiim- 
bene murea, dupa 1287, Dante 
începuse să cânie, pe malurile 
Arnului, nouile rime de dra- 
goste. 

Printre memoriile lui Salim- 
bene se află o pagină celebră, 
cu care am voit să ne luăm ră- 
mas bun dela el. Intro zi, pe 
când se afla în Pisa, stând de 
vorbă cu un tovarăș, cerșea pâi- 


nea (se ruşinează de asta, dar o 
mărturiseşte totuşi: aşa porun- 
cise doar Sfântul Francisc, ca 
fraţii să nu aibă nimic, fără de 
ceeace ar căpăta dela cei avuţi). 
Au ajuns astfel, tot cerând de 
pomană, la o curte cu porţile 
deschise, şi au intrat amândoi 
înăuntru. 

„Erau acolo leoparzi şi alte 
fiare de peste mare, pe care 
bucuroşi le-au privit multă vre- 
me, căci, cu mulţumire te uiţi la 
ceeace e neobişnuit şi frumos. 
Mai erau acolo fete şi flăcăi, la 
vârsta cea mândră fiind, ale că- 
ror nestemate frumoase şi a că- 
ror drăgălăşenie a obrazului fă- 
ceau să crească frumuseţea şi 
plăcerea. Și aveau în mâini, a- 
tât fetele, cât şi băeţii, lăute şi 
citere şi alte instrumente muzi- 
cale, din care scoteau dulci su- 
nete, prin mișcări dibace. Niciun 
alt sgomot ; nimeni nu vorbea: 
toţi ascultau in tăcere. Iar cân- 
tecul era atât de nou şi de fru- 
mos, fie din pricina cuvintelor, 
fie prin felurimea glasurilor şi a 
chipului cum 'cânftau aceia, că 
inima se umplea de bucurie. 
N'au grăit nimica, şi nici noi nu 
le-am spus ceva: n'a înceta gla- 
sul sau muzica instrumentelor, 
cât timp am rămas noi acolo; a 
ținut multă vreme şi nu ne ve- 
nea să ne deslipim din loc“. 

Viaţa frumoasă şi liberă poa- 
te, eliberată mai ales de auste- 
ritatea şi de stricteţea absurdă a 
moralei excesive triumfa încă 
de pe atunci, cu nobilele ei gin- 
păşii, Să ne gândim că ne des- 
part două veacuri de viitoarea 
Renaştere... 

Şi poâte că fratele Salimbene 
cugeta la un colţ al Paradisului; 
dar nu vi se pare mai degrabă 
că asistați la sfârşitul unei zile 
din Decameron ? 


C. N. NEGOIŢĂ 





—— 6 





— „Da din ce s'a luat Vruse cu Pintilie 
de i-a furat fata omului ? 

— „Dintr'o cojoacă! 

— „Dintro icojoacă, dintro cojoacă, da 
cojoaca a fost cu tâlc! 

— „Şi cum vine asta! 

— „Vne aşa că, într'o bună zi, Vruse s'a 
pomenit cu Pintilie că opreşte boii în bă- 
tătura cârciumii, Vrmuse avea spânzurate 
în cui afară, în pridvor, două blăni de 
miel, 

— Cam cât să-ți dau pe ele, negustor 
Vruse? 

eu „Pe blăni? 

— „Păi pe miei? Miei s'a mâncat! 

—- „Păi la urma urmei pieile tot după 
mici sunt luate! 

— „Or fi fost da s'a isprăvit! 

— Să-mi dai 15 poli. 

— „Bai:mai bine să-ţi dau pe ele 100 de 
varze că tot e varza acum în sezon. 

— „Blăni pe verze, aşa ceva negoţ nu 
fac ! 

— „Atunci să-ţi dau pă «ele preţ ca la 
10 poli. 

— „Din 15 poli nici o lăţeae mai jos! 

— Aşi da şi 15, la urma urmelor, dir 
mă gândesc cu ce m'aleg din ele? 

„Cu un tojoc. 

„Cam greu cu un cojoc — nu s'ajung 
mânecile ! 

— „Atunci cu un pieptar, 

— „Cam la asta m'am gândit şi eu, cu 
uu pieptar, da vezi că în pieptaru ăla, ca 
să-l vezi gata, mai intră şi cusutu şi unde 
mai pui că aşa gros cum sunt, miramaşi 
că m'işi alege şi cu pieptaru! 

— „la şi pe bălana! 

Băluna era o a treia piele care se usca 
în soarele auriu de Septembrie în cuiul 
cârciumii lui Vruse din Gulia. 

— So iau dar vezi, mă gândesc cât să 
mă mai coste şi ea? 

-— Incă cinci poli pă d'asupuia — cu to- 
tul douăzeci de poli una peste alta. 

— Scump, dar nu face! 

—: „Cum nu face? tu ca mare negustor 
ce te găsești, de schimbi boii după modă, 
să nu poţi să dai paralele astea? 

— „Da ce socoteală să aibă boii mei cu 
blănuriie d-tale ? 

-- „Aşa numai ca să ne tocmim! 

— nAtunci mai zi odată, cât? 

— Aşa cum am zis — una peste alta, 
dvuuăzeci de poli! 

„Târgu s'a oprit aici, 

Boii pftau pe nările late, iar pieile lui 
Vruse tânjeau în lumina aprinsă a asfin- 
ţitului. 





Pintilie veni domol spre marfa spânzu- 
rată în soare, o întoarse şi pă faţă şi pă 
dos, suflă prin țuguiul buzelor în părul 
ţeapăn al mielului, plimbă nedumerii pal- 
ma scorojită dealungul şirei spinărei mor- 
tăciunilor, o privi o vreme în gol, oîtă din 
adâncul chimirului şi intră îndvit în pră- 
vălie, 

Inserarea îmbucă pieile în întuneric. 

In geamul cârciumei fulgeră pripit o 
lampă, 

Inăuntru tocmeala conteni. 

Intr'o vreme toate trele pieile trecură 
pe mormanul verzelor din car şi jugul 
schinci în ceafa boilor. Vruse piti paralele 
în flanelă şi caru lui Pintilie se afundă în 
holdele Ormneştilor. 


De când cu afacerea cu picile, vărzarul 
Pintilie prinse pică pe Vruse. Ba chiar se 
socotea cum s'ar putea despăgubi — prea 
era mare păcăleala cu blănile ! 

Printre poşidicul de copii, cârciumarul 
Vruse se grozăvea cu cea maj mare dintre 
fete, Veronica, fruntea fnumuseţii din Gu- 
ha, — o mândreţe! 

Fata mai avea pe deasupra şi educaţie, 
Urmase la Pompilian un timp, dar Vruse 
şi-a luat repede seama — prea multă carte 
ar fi înstrăinat-o de dragostea de casă! 
Şi a adus-o în prăvălia din Gulia, la tij- 
ghea, să dirijeze afacerile. 

Pintilie, flăcăul plin, harnic şi cu ceva 
agonisit, 'a pus ochii pe ea. 

Inainte de Pompilian: tinerii se întâni- 
„seră în porumb, lângă pluta lui Buzaver- 
că așteptând blagoslovenia părintească. 

Dar Vruse s'a împotrivit dârz — prea 
era mocoian Pintilie pentuu o fută cu car- 
te, cu toată faima lui în sat. 

Fata s'a încuminţit, dar Pintilie tot i-a 
pregătit un cui lui Vruse, așteptând doar 
prilejul. Veronica tânjea ca şi prilejul. 

Veni întâmplarea cu pieile de miel. 

Colac peste pupăză, vărzarul Pintilie, 
peste refuzul cârciumarului de a-i da pe 
Veronica în căsătorie, se mai crezu pe dea- 
supra și jefuit cu blănile. Preţul l-z înumă- 
vat ce-i drept, până într'o para, dar numai 
el ştie cum a înumărat — «u noduri! 

După târg, omul s'a gândit că momentul 
era venit. 





= 


UNIVERSUL LITERAR 





Două schițe de Sărmanul Klopştock 


Un ţignal tras din rărunchi în răscru- 
cea de lângă pluta lui Buzavercă, aduse 
pe Veronica în porumb. Carul aştepta gol, 
înclinat într'un răzor de levănţică. Pinti- 
lie înşfăcă fugara de pestelsi, îi prinse 
buzele arse de grozăvia stvatagemei în 
muşcătuia dinţilor cari îi clănțănea în 
gingii cu țăcănituri de înfrigurare, roti ho- 
țeşte privirea pe toată revărsarea răco- 
roasă a porumbului şi gine-ile îşi urcă 
mireasa în car. 

Boii urni încărcătura din 'oc şi „nunta” 
se cuiundă în noapte, 

Aci povestitorul își îndopă luleaua, râ- 
zând cu gura închisă. 

— „Si Vruse? întrebă un curios. 

— „Vruse încotro avea să apuce? le-a 
sărutat cununiile! După asta, socru a mai 
dat din colţ în colţ şi la urma urmei i-a 
făcut vărzarului foaie de zest:e în regulă, 
prin Tribunal, 

— „Vorba e că a pus rumânu mâna pe 
bani şi pă fată? | 

— A pus că a pus! Pintilie sa lăsat 
de vărzărie, a vândut boii şi a deschis cu 
banii luați pă ei şi cu firimitură din zes- 


tre, o fabrică ale sifoane în „Trestieni” 

— „Da cununie Ja biserică a făcut? 

— „ln legi! Prostovanul ajuns, sa cu- 
aunat în mondir nemțesc! 

— „Da cu cojoaca cum a rămas?! A mai 
dai să-i facă pieptar după ce şi-a făcut 
mondir nemţesc? 

— „A rămas că Vruse a întors ginere- 
'ui preţu pieilor cu vârf şi îndesat. 

— „Dar cu răzbunarea cum a rămas? 
întrebă din nou întrerupătorul cel curios. 

— „După furtişagul fetii, Pintilie s'a lă- 
sat cam greu! Vărzarul pretindea, mai în 
urmă, zestrea întreagă că, dacă nu, îi lasă 
pe Veronica în prag, numai aşa ca s'o facă 
de râs! 

— „Și Vruse cum a cârmit-0? 

— „A întărit foaia şi i-a dat ,zestrea 
întreagă”! 

— „Şi pieile! 

— Păi dacă omu dobândise haină nem- 
țească, ce era să mai facă cu cojoaca? 

A spânzurai la loc toate treie pieile, în 
cuiul cârciumii de unde le cumpărase ! 

— pŞi Vruse ? 

— »„Vruse le-a vândut a doua oară”! 


— Nu mai merge! M'am codit eu cât 
m'am codit, dar văd că n'am încotro — 
trag ulucii şi pace ! Țiganii mi-au dijmuit 
teţi bobocii. Eu nu mă îndur să trântesc 
unu pă varză și hoţomanii mi-i înghe- 
suie în șatră. Dacă viu cu janâarii și îi 
prinz, tâlharii, ori schilodese lighioanele 
ca să nu semene cu ale mele adecă cu 
alea furate, ori le bagă în cala cu fier- 
turi ca să ]i se piarză de urmă. D'aia 
nici nu mai merg cu ei la „post“, că dacă 
s'a dus pasărea, ce să mai fac anchetă şi 
ce să mai îmi ţie mie dă cald procesul lor 
verbal! Lipsă! 

— Așa e când ai căta! 

— Trag ulucă şi pace — curm zavistia, 
rămâi cu gâșştele întregi şi nici cu lumea 
nu mă mai pui rău! 

— Atunci fă așa Chirane, — trage 
ulucă. 

— E ca și trasă: uite lemnăria în ră- 
zoare — 1400 franci cubu, bez parmalâ- 
cii, bez catranu, bez cuile, bez plata dul- 
gherului care le înalţă! Da barem pui 
notar odată zaverei, — zău aşa: 

Picherul Chiran trecu mâneca cămășii 
pe fruntea încinsă. Nevoile crau prea 
mari pentru puterile lui. Căldura şi grija 
închelberitului  ulucilor îi  îngrămădea 








„Am fugit de Dumnezeu...“ 


„Cine ar îndrăzni să 
spuie că soarele e fals?“ 
(Virgiliu). 


Indârjit de  neîndiurarea 
Lui, am fugit de EI ca un pă- 
gân şi silit să-mi astămpăr 
grijile după pământeştile o- 
rânduiri, am renunțat să-l 
mai dărui credință... 

Poate că așa ma vrut: 
trudnic şi n&voiaș din orfana 
mea copilărie şi până la vâr- 
sta de scut a ţării, ca să-mi 
drămuiască  părintește  as- 
pra-mi răbdare, ruptă din a- 
dâncul greu al muncii de fie- 
ce zi... 

La vârsta de crudă chibzu- 
ire, viaţa mea desprinsă — 
parcă — din mucenicia unei 
vieţi de sfânt, mi-a desluşit 
greu calea spre locuri unde 
munca o voiam folos de în- 
țelepeiune şi unde lumea 
nouă de oraş în care am pă- 
truns, văduvită de sentimen- 
te omenești, mi-a arătat dela 
început  neînduplecarea în 
toate tinereștile mele încer- 
cări, 

Pe urmă a fost mai greu... 

Din ce în ce mai greu, de 
parcă viaţa-mi era furată, iar 
blestemul acestui păcat mă 
urmărea cu zăbavă în defini- 
tiva lui împlinire, 

O tinudă ce părea zadarnică, 
— în ciuda anilor anevoios 
scurși, — îmi apăsa tot avân- 
tul născut îndrăzneț, odată 
cu terminarea  târziilor ani 
universitari, încât tot elanul 
și planurile sau ghemuit în- 
frânte, într'o cameră modestă 
cu dulapuri mari, scări înalte 
şi dosare multe, unde ajun- 
sesem să îndeplinesc funcţia 
de telal. 

Așa dar, din tot ce min- 
tea-mi pregătise temeinic în 
zilele și nopţile anilor în șir, 
avari în petreceri, faptă de 
modest îndrumător, iată cum 
unele false reguli, tocmai în 
zilele de promovare a tine- 
retului, m'au împins spre 
pivniţa cu tipicuri și canoa- 
ne biurocrateşti, 

Era destul... 

Era destul pentru un su- 
flet dăruit tainei unei sfinte 
şi nesdruncinate credințe, ca 
să-mi văd şi să-mi simt în- 
frângerea totală a unei vieți 
de sbucium şi obidă, de o în- 
deletnicire, — căreia i se o- 
punea orice simţ de onesti- 
tate. 

Și pe deasupra atâtor lip- 
suri şi  frămânţări îndurate 
până dincolo de ce poate o- 
mul răbda, umilința isgonirii 
și celei din urmă îngăduinți 
în sufletul omului: Speranţa, 
mi-a înfrânt dureros puterea 
credinții moștenită din jert- 
fele moşilor și strămoșilor 
noştri, şi am fugit de El... 

Am fugit de Dumnezeu, 
neputincios și laș, trufaș şi 


gol, ca orice om desmetic... 


Până când... 

Până când cu trei lovituri 
puternice în poarta sărăcă- 
cioasei mele locuințe, curie- 
rul venit mi-a dat ordinul de 
chemare. 

Soldatul rezervist Nicolae 


Ganea, contingentul 1929 era 
mobilizat... 

L-am primit cu frică și 
l-am citit cu teama încolțită 
în inima fiecărui om stăpâ- 
nit de necunoscut. Am văzut 
însă cu mulțumire cum două 
litere mici, convenţionale, t. 
și r. adăogate imediat lângă 
gradul de soldat, separa ca 
nicăeri întâlnit până atunci, 
omul cu mai multă ştiinţă de 
carte, de cel cu mai puţină, 

Până atunci, în funcţia de 
„telal, nici măcar această 
notă de meritaţă distincție a 
muncii istovitoare din sălile 
de cursuri și biblioteci, n'am 
întâlnit. Eram și contam doar 
atât: Nicolae Ganea, telal 
clasa III-a; ca şi Ştefan Po- 
pescu, repetent al unei școli 
de contabili. 

In această funcţie simbriată 
cu 2.800 lei, încasaţi lunar cu 
semnătură de primire, în re- 
gulă, am păzit credincios opi- 
se şi dosare cu migăloase so- 
coteli de jitar şi unde căs- 
nindu-mă să ușurez pe cât 
puteam cerințele existenţei, 
m'am făcut judecătorul lui 
Dumnezeu... 

Pornesc la drum cu acea- 
stă remușcare în suflet... 

E parcă o regăsire a tot ce 
înlăturasem. Sau o încer- 
care de tainică mustrare 
oportun coboriîtă să-mi înlă- 
ture frica !... 

Ca civil, mă feresc cu 
teamă la orice sgomot sus- 
peci. Imbrăcat soldat, mă a- 
propii de înţelesul datoriei. 
Cu cât ajung să-mi comple- 
tez echipamentul, cu atât mă 
simt mai în siguranţă. 

Sunt într'o echipă de mi- 
traliori. In arma aceasta 
simt siguranţa unei clipe 
inălțătoare, mai mult decât 
o viaţă întreagă de obositoa- 
re contemplare.., 

Pornim  tăcuţi, simțind 
doar. ghesul amintirilor an- 
corate temeinic în suflet, ia 
fiecare lan de grâu sau la 
fiecare fântână întâlnită. 
Spicele „colilie“ legănate de 
vânt în lumina de argint a 
soarelui, tămăduiește  fră- 
mântarea noastră lăuntrică 
prin domoala lor fâșiere câ 
o chemare a pământului 
pentru desrobirea și paza 
lui... 

Pe această cale de negrăi- 
te vorbe, înveți că viaţa în 
hotarele ei arvunite cerului, 


îți dă înţelepciunea târzie a 
cunoaşte tot ce este și în- 
semnează ea: sacrificiu. 

Ifosele de om cu ciudate 
ambiţii şi deşertăciuni sunt 
dureros compătimite, atunci 
când îi înţelegi adânc a- 
ceastă adevărată menirea ei. 

Mai avem puţin drum 
până la punctul unde misiu- 
nea noastră se  tălmăceşte 
technic: recunoaştere. 

lată, suntem descoperiţi 
de inamic, 

Zadarnic ai în cap, orân- 
duite şi păstrate ca într'un 
raft, toate doctrinile marilor 
înţelepţi, că nu poţi limpezi 
situația mai folositor ca un 
morman de bălării. Şi cu cât 
te ştii furișat mai bine, cu 
atât pătrunzi minunea bine- 
făcătoare a unui asemenea 
adăpost. 

Trăgem răzbunător și to- 
tuşi din partea cealaltă ni se 
răspunde serios.  'Ţăcănitul 
regulat și puternic al armei 
noastre înlesnește furişarea 
câtorva în adâncime. 

Al patrulea, după Voicu 
Tănase, sunt eu... 

O clipă, două, trei, patru, 
cinci, șase... Le număr ca pe 
filele de calendar, dornic de 
sărbătoare. Nu prea mi-am 
stimulat niciodată sentimen- 
tul acesta de dăruirea sufle- 
tului şi totuşi acum mă simt 
pătruns de un îndemn vije- 
lios al sângelui. 

Gata !... 

Părăsesc cuibul armei, lă- 
sând în urmă țăcănitul a- 
cela de care te știai ocrotit 
și mă pomenesc lungit în- 
tr'un șanț la câțiva paşi în 
urma lui Voicu Tănase şi la 
mai mulți de ceilalți doi. 

Străbătând viața de pace, 
pari nenorocit la orice pre- 
supusă piedică. Aici simt 
cum  gloanțele îmi șueră 
năsdrăvane pe la urechi, iar 
schijele, scobind, îmi arun- 
că pământul în faţă, dela 
câteva palme de locul miru- 
lui și nimic nu mă înspăi- 
mântă. 

In această apropiere de 
hotar al vieţii, o floare îmi 
zâmbește desmierdător, ca 
să-mi trezească amintiri de 
acasă... 

Acolo, acasă, pe masa din 
micuța noastră sufragerie, 
V. punea zilnic, într'o bar- 
dacă, flori culese din curtea 





mărginaşei noastre  gospo- 
dării. Era în viața de-atunci 
o tihnă turburată doar de 
mendreie unui om mereu 
nemulțumit de viață... 

Mă gândesc: să am florile 
de câmp pe masă; să am — 
așa cum se putea găsi într'o 
casă modestă — o mâncare 
pe masă, să am lângă mine 
nevastă drăgăstoasă și gri- 
julie la fiecare dorinţă a 
mea și totuşi să mă încrunt 
și să mă încumet a mă răs- 
vrăti contra lui Dumnezeu, 
nemulțumit că am prea pu- 
țin, iată desvăluirea cândă- 


şeniei de totdeauna care 
trăeşte ascuns între diavol 
și om. 


Am fost om, cu fire și a- 
pucături de om și nimic mai 
mult. 

Acuim sunt un om prins în 
vârtejul acestei 'namiezi de 
Cuptor a anului de veșnică 


pomenire, 1941, de taina 
măreață a unei înțelegeri 
desfățătoare pe pogoanele 


cu spicele în aur, frămân- 
tate de lupte pentru izbânda 
nădejdiilor noastre... 

Am regăsit pe Dumnezeu... 

Și din această clipă, mi-am 
întemeiat o nouă și curată 
credinţă... 

Când m'am ridicat să fac 
noui salturi, am întâlnit pri- 
mul doliu în familia mare a 
armatei: Voicu Tănase era 
mort. Adormise un suflet 
bun de camarad voinic, pe 
oblăduita câmpie, pentru 
care nici timp de creștineas- 
că închinăciune nu-ți lasă 
să-i faci, ţiuiturile dușmare. 

Dosesc doar pe sub gene 
o lacrimă pentru camaradul 
Voicu Tănase şi-mi duc nă- 
dejdea, poate, a unei apro- 
piate împerecheri de suflete 
spre înaltul cerului. 

Intâmpin un foc viu de 
clănțănit metalic. De-abia 
pot roti pe sub marginile 
cășcii ochii, ca să-mi urmez 
camarazii din faţă și să-i 
orientez pe cei din urma 
mea. Stau ghemuit după o 
brazdă de răzor şi pândese 
momentul. Unul, două, trei.., 
sar... 

Și tot așa, cu văpaia de 
foc în față rămân nedumerit 
că nu sunt atins decât prin 
câteva cute ale vestonului. 

Păgâna-mi făptură înlă- 
tură aceste ciubucuri de me- 
tal ucigătoare de suflete? 
Sau... 

Am înțeles... 

După câtva timp dela re- 
zultatul misiunii noastre, sa- 
tul S... purta semeţ pe mu- 
chea unui zid de cetate, sim- 
polul națiunii... 

Și în sufletul meu a co- 
bozât o liniştită încredere și 
siguranţă... 

De-acum, Doamne, ce alt- 
ceva poate fi mai măreț, de- 
cât ceeace simt și văd?... 

Nimic. 


. . . . L] La . - Dă 


ION MINCU-LEHLIU 
Iulie 1941. 


9 August 


1941 == 


fut ontiue Drept ce ferite 


broboanele de sudoare, dungându-i faţa cu 
dâre roșii de mânie. 

— Da barem fac ceva să se ducă po- 
mina! 

— Să se ducă, nene Chirane, că nu de- 
geaba îţi iei bucăţica dă la gură! 

Isprava pichemilui Chiran nu era atât 
de grozavă, pe cât era de gălăgioasă Jar- 
ma cheltuetilor cu ulucile. Omul își luase 
nădejdea dela orice îmbunătăţire înău- 
trul gospodăriei. Tot prisosui agonisirilor 
îl arunca acum în uluci. Victorița, nevas- 
tă-sa cu cununie, — renunțase şi ea la 
„balul suptofițerilor reangajaţi“ numai 
să apuce să vadă şi ea cu ochii uluca ri- 
dicată dinspre ţigani — i se potopeau fe- 
meii orătăniile cu chiuita. Nu e vorbă, â 
irimes ceva pentru tombolă — o pupăză 


“iuerată în inișor, cu iglița — și s'a scu- 


zat !a sediul patronajului că e ocupată 
cu... nnajeria ! Paralele după toaleta ba- 
buui ie-a băgat şi ea ca și Chiran, tot în 
uluci. Și așa sa tras temelia. Mârţână 
dulgherul din Flămânzeni, a întins sfoara 
pe hotar pentru ca scândura să cază dea- 
dreptul în linie. Megieșii sau apropiat 
gânditori de sfoară, pretinzând ca parma- 
lăcii să cadă tot pe linia verhe. Plutonie- 
rul Baiotă invitat ca „Arbitru“ dă la jan- 
darmerie își dă cu ideia că lemnăria poa- 
ta călca o muche de cuţit în bătătura ţi- 
ganilor, căci paguba n'o fi ea atât de 
mâte, mai cu seamă că toată cheltuiala 
cădea în spinarea lui Chiran. Lucrarea 
e nouă și profită tuturor împricinaților. 
Panracliserul Oană, rămas dela feștanie, 
era de părere ca sfoara să cază drept pe 
inima butuzilor. Dar broboanele de mâ- 
nie năbădea fruntea picherului Chiran, 
încruntată şi aprinsă de parcă ar fi fost 
bătută cu urzici. Dacă bulamacii cădeau 
în curtea picherului, fața nouă şi curată 
a ulucilor avea să se arate în ograda duş- 
manitor. Dacă laţurile cu pari cu tot, se 
înfigeau însă în ograda ţiganilor, atunci 
toată frumusețea scândurilor albe şi lus- 
truite şi-ar fi îndreptat lumina în gră- 
dina lui Chiran. Dar atunci lăeţii aveau 
să sară cu târnăcoapele pre:inzând că li 
se schimonosește pământul și ei n'a- 
veau zor de ulucă — înţărea plutonierul 
Balotă cu palma rășchirată pe dragonul 
săbiei, Nici una nici alta ! Să înceapă lu- 
crarea și mai la urmă se va vedea cum or 
eși treburile se rățoi paracliserul Oanţă 
jumulindu-şi ciocul de fante cu cangea 
unghiilor rumenite de tutun. Și lucrarea 
se înfiripă cu nedumerire, pe piacul omu- 
lui bisericii. O sticlă cu drojdie își iriză 
lumina albă a otrăwii în undele domoale 
ale dimineţii. Lamea ciocni cu hotărâre 
pahare pline. 'Țiganii pitiţi în porumb, 
pândeau cu arțag închegărea uluclor. 
Mârţână trase tesla din chimir, scuipă 





zgomotos în palmă şi începu alinierea, 
Deocanidată tdrurile rămaseră tot așa 
— butucii trebuiau să cadă, pentru un 
moment în curtea dușmană după ideia pi- 
cherului Chiran. Și vrăjmașii de alături 
se tăvăleau de râs în burueni. Scânduriie 
iulgerau una câte una albe, în palmele 
dulgherului orânduindu-se în dunga fu- 
murie a storii. Tesla împlântă cuiele lu- 
cioase în inima lemnului proaspăt, 
curmând dihomia dintre oameni. După 
cea dintâi duzină de ciocane de drojdie, 
utuca picherului Chiran luci zămbitoare 
în florile albe de salcâmi. Tesla lui Mâr- 
țană îşi înălță luminile oțaluiui în soare 
și de acoo apoi își trimetea ap:.g trăsne- 
tele in capsele fierbinţi ale cuielor. 

Grilajul sporea dar şi cumetria ţiganilor 
nu se: lăsa mai prejos în ascunzătoarea 
boziitor. Picherul Chiran nu se desmeti- 
cia cu nici un chip de bucuria înăbușită 
a duşmanilor, O altă duzină de rachiuri 
se fitui şi uluca se hotărnici din cap în 
cap, dealungul liniei gâlcevite. Bucuria 
oamenilor de dincolo, împuia lumea. Pi- 
cherul Chiran pleznea de nedumerire. Dar 
într'o vreme Chiţoran, notarul Flămânze- 
nilor, care cinstise la amândouă gospodă- 
riile, se ivi deodată în pârleazul piche- 
rului. 

— Dar ce-i cumetria aia acolo la voi în 
burueni, măi nene Chiţorane ? 

— Iaca ce să fie, măi vere picher? Se 
sbat țiganii de bucurie de nu-i mai încape 
albia pământului ! Zice că aşa cum ai în- 
tors tu parii cu fața spre ei, ar veni odată 
și odată că uluca ar fi ridicată de ei, adi- 
că că uluca ta ridicată cu sudoarea şi 
munculița ta, ar deveni într' vreme ede- 
cul tor, făcut cu paraua lor — 0... „servi- 
tute de vedere“ amestecată cu o cotropire, 
după cum am auzit și eu ca prostul pe 
Domnul Pimar! De, Domnul Primar, ca 
să zic, bea mai adineauri cu toţii la un 
loc, în iarbă — primarul ţigan tot d'ai lor. 
E] îi învaţă la toate — o fi știind el ceva 
primarul, nene Chirane! Dumirește-te bi- 
na zău așa, că prea se topeau ţiganii de 
râs când au văzut uluca gata! 

— Aşa e socoteala ? 

— Păi... cam așa nene Chirane! 

— Mârţane, doboară la pământ uluca, 
că fac primejdie de moarte și ducă-se o- 
rătăniile pe apa Sâmbetii cu bobocii lor 
cu îoț. 


TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU 23 Taza poștală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. T. T. Nr. 24464-938. 








RECE RC RR RE E E E a E ce EEE RE e IE Citi E EEE EE