Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1940_049_0025

UNIVEDSUL LIIIDAR 


PROPRIETAR: 
SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 


DIRECTOR ȘI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 


ANUL XLIX e Nr. 25 
SAMBATA 15 lunie 1940 


ABONAMENTE: 


autorităţi şi instituţii 1000 lei 
500 « 


REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA APARE SĂPTĂMÂNAL 


de onocăre SUCUREȘTI 1 Str. Brezoianul 23-25 


Inscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov patticulari 


250 „ 


TELEFON 3.30.10 











Premiul național 
de literatură 


de ȘTEFAN BACIU 


Ca şi în amii trecuţi, marele premiu naţional „Regele Carol Il”, 
a venit să iîncununeze o operă şi un gcriitor de preţ și după T. Ar- 
ghezi, G. Bacovia, Ion Pillat, Gib. Mihăescu, V. Voiculescu și Elena 
Farago, distincțiunza Regală a acesui om, vine să (așeze lourii pe 
inuntea domnului Perpessicius, Poet și critic de-o egală valoare, 
Domniasa deţine în viața literară post-belică un loc de frunte, atât 
printr'o continuă și febrilă activitate, cât și printr'un condei plin de 
poetic şi ales har, a cărui recunoaștere oficială ne bucură sincer. 
Opera sa, e felurită și bogată: începând cu versurile din „Scut și 
targă” și din „Itinerar sentimental”, irecând la antologia poeților de 
azi și a criticei franceze, apoi la „Menţiunile critice”, strânse în paru 
mari volume în care găsim o întreagă epocă, vom ajunge la mo- 
numentala ediţie Eminescu, al cărei prim tom a apărut anul irecui 
în tiparniţele Regelui. 

Candid post al florilor şi tălmăcitor ales al liricei latime, critic 
fin, cult, plin de substanță, dar și de pricepere, domnul Perpessicius 
e insă și eroul care lăsându-și brațul drept pe câmpul de luptă, vine 
să înzestreze cultura țării pentru care a sângerat, cu ediția cea mai 
solid întocmită a marelui ei poet. După A. C. Cuza, Ibrăileanu, Botez, 
și atâția adlții încă, Perpessicius dăruește țerii prin titanica sa mumă, 
un Eminescu întreg și luminos, un monument de care va trebui să 
se ţină seama întotdemuna, pentrucă cinsiind pe întocmitor, va fi 
slăvit Poetul. 

Iată dar, în cadrul unei fugare însemnări, evocată personali- 
tatea sărbătoritului de azi, în lnii pe cât de largi, pe atât de pline 
de prețuire și admiraţie. Și, încheind, vom aminti un amănunt cu 


tâlc: după zece ami de domnie, premiul Regelui, înobilează nu nu- 
mai pe scriitor, ci întrucâtva şi pe distinsul dascăl de literatură al 
Măriei Sale. Preţioasă alăturare, care aureolând pe Rege, cinstește 


pa laureat! ! 





Driginalitate și documentare 


In primul din articolele!) în 
care am căutat să arăt dificul- 
tăţile ce le are de întâmpinat în 
chip special istoricul literar ro- 
mân, spuneam că unele din aces- 
tea, între alte consecințe, îi îm- 
piedică adesea manifestarea ori- 
ginalităţii de spirit. Afirmația ar 
putea fi pusă uşor la îndoială și 
are nevoie să fie justificată. 

Intre alte acuzaţii, cea mai 
frecventă din cele ce se aduc îis- 
toriei literare, din direcţiile cele 
mai diverse, este, după cum am 
mai spus-o, că cercetătorul se 
subondonează unui material mort 
Şi că nicăieri în paginile lui nu 
apare o contribuție spirituală 
personală de seamă, în sensul a- 
dâncirii operei în sine. Totul sar 
reduce în această disciplină la 
o cercetare pe baza materialului 
pozitivist, care stabileşte date, 
izvoare „influenţe ideologice sau 
atmosfere generale, care compa- 
Tă şi încadrează, dar care ră- 
mâne, în linii generale, la su- 
prafața operei, fără să aducă alt 
ceva decât e.ementele care exis- 
tau de fapt, fără să fi fost des- 
coperite până atunci, iar nu un 
punct de vedere nou, revelația 
unei cute nebănuite care să pună 
într'o altă lumină întreaga op2- 
Tă, dându-i o semnificație neaş- 
teptată. 

Fără îndoială, într'o bună mă- 
sură, constatările de mai sus sunt 
drepte şi chiar cei ce cred în re- 
zulțatele fericite ale investigaţii- 
ior făcute după metodele istoriei 
literare sunt izbiți de lipsa de 
variație în perspectivele arunca- 
te asupra literatunii. Avem Mon0- 
grafii însemnate consacrate unor 
scriitori, monografii care au ads 
date importante în legătură cu 
vieaţa și au limpezit în cea mai 
mare măsură operele în discuţie. 
Lipsesc însă în general din lite- 
ratura noastră critică (cele câte- 
va excepţii sunt demne de reţi- 
mut, dar nu schimbă esențial faţa 
lucrurilor: aici este vorba nu de 
inițiative, ci de aspectul general, 
actual) lucrările care să nu se 
mărginească exclusiv la scoaie- 
rea în lumină a umui material 
pozitivist, lucrările în care, adică, 
cercetătorul să nu fie numai să- 
pătorul care scoate minereul brut, 
dar și giuvaergiul care cizelează 
statueta după o viziume proprie. 

Ne lipsesc, astfel, acele lucrări 
care să îmbrăţișeze câmpuri mai 
largi sau perspective mai adânci 
de observaţie. Nu avem cercetă- 


de G. C. NICOLESCU 


rile care să prezinte marile cu- 
rente europene, așa cum s'au ma- 
aifestat ele în România. Cine își 
închipuie că romantismul româ- 
nesc are cu totul aceleași carac- 
tere şi aceeaşi desvoltare ca cel 
îrancez se înșală. Cât de intere- 
santă ar fi o lucrare asupra ro- 
mantismului românesc, care ne 
lipseşte după cum lipseşte cea 
asupra reaiamului românesc, a- 
supra naturalismului românesc, 
asupra simbolismului românesc și 
câte altele ! 

Ne mai lipsesc lucrările care 
să privească materialul literar 
prin prisma anumitor teme. Com 
flictul dimtre clasele noastre so- 
c:ale este unul care ocupă un loc 
important în desvoltarea culturii 
noastre. El n'a rămas fără ecou 
în literatură, unde apare dela 
Budai-Deleanu (ca să nu merg 
dincolo de limitele literaturii mo- 
derne) până la Rebreanu. Dea- 
supra unei cercetări a literaturii 
care să urmărească  desvoltarea 
individuală a scriitorilor și, de 
aceea care să privească mişcarea 
ei încadrată în marile curente de 
idei poetice, ar veni aceasta care, 
înglobând mai mulţi scriitori ia- 
olaltă, deși depărtaţi în timp și 
în tendinţe, ar căuta tocmai să 
vadă cum sa oglindit îm opera 
fiecăruia acest conflict dintre 
clasele sociale românești, rămâ- 
nând să tragă concluzii îm pri- 
vința chipului cum curentul lite- 
rar din care făcea parte sau mo- 
mentul istoric pe care îl trăia 
fiecare a avut ecou în zugrăvirea 
lui. Acest fel de cercetări sunt 
cu atât mai utile cu cât numai 
privind sub acest aspect litera- 
tura, studiul ei poate constitui 
o veritabilă experienţă pentru 
judecarea actualității Eterare. 

Lipsesc, de asemenea, lucrările 
consacrate unui singur scriitor 
care să mu fie însă reconstitait 
numai din materialul pozitivist, 
ci să fie privit printr'o anumită 
concepție, prin prisma unui amu- 
mit filon pe care cercetătorul 
să-l fi descoperit ca fundamental. 
Cred că toţi marii scriitori (de- 
sigur și cei mai mărunți, dar aici 
este greu de cercetat și nu tot- 
deauna rezultatul răsplătește tru. 
da) au o axă de desvoltare în ju- 
rul căreia se mişcă necontenit, 
ezită, dau înapoi, înaintează, în- 
cearcă în toate genurile până iz- 
butesc să dea capodopera vieţii 
lor, Cercetări numeroase, dintre 





(Urmare în pag. 4-a) 





Spre a da o ideie exactă a pro- 
ducţiei artistice românești din 
ultimii zece ani, cu prilejul Lu- 
nei Bucureştiului, sa hotărît să 
se facă apel la o colecţie parti- 
culară, aceea a domnului Zam- 
baccian. Se arată astfel rolul so- 
cial pe care îl joacă astăzi colec- 
ţionarul. 

Colecționarul este desigur cel 
mai bun colaborator al statului 
în strângerea operelor de artă 
care vor forma patrimoniul na- 
țional. De-o parte este un parti- 
cular care cumpără direct ope- 
rele care-i plac şi pe care dorește 
să le păstreze; de cealaltă parte 
se află o entitate care, chiar dacă 
este reprezentată prin personali- 
tățile cele mai calificate, întâm- 
pină oarecare greutate în a ur- 
mări actualitatea artistică și a 
judeca operele pe măsură ce 
sânt create. Dacă doar statul 
poate să dea impulsia decisivă, 
prin comenzile sale, prin planu- 
rile sale de urbanism, prin arhi- 
tecturile sale, creării stilului fie- 
cărei epoci, colecționarul, dimpo- 
trivă, este mai ales calificat să 
strângă cele mai bune dintre ta- 
blourile, gravurile,  desenurile, 
sculpturile a căror valoare şi in- 
teres sânt mai bine făcute pen- 
tru a fi înţelese de fiecare indi- 
vid în parte decât de colectivi- 


tate. Astfel acţiunea. Statului și 
a particularilor poate să se reu- 
nească armonios, acţiunea parti- 
cularilor intrând, în general, la 
un moment dat, în cadrul pe 
care i l-au pregătiţ instituţiile 
statului. 

Nu orcine poate fi colecţionar. 
Nimic nu este mai greșit decât 
credinţa că banii sânt deajuns ca 
să strângi capod'opere. 

Rolul social al colecţionarului 
implică un adevărat plan prea- 
labil de cercetări, o cultură în- 
tinsă, o capacitate de judecată i- 
mediată și sigură. Dealtfel, nu e 
mai puţin adevărat că contactul 
zilnic cu operile de artă aduce ce- 
lui ce le strânge o îmbogăţire a- 
proape nedefinită, de care; la 
rândul său, poate să facă pe con- 
cetăţenii săi să profite. 

Nu este, fără îndoială, un mij- 
loc mai bun, pentru un străin, de 
a lua contact cu Arta românea- 
scă, pentru un român să-și dea 
seama, de realităţile Artei ţării 


sale, decât să aibă sub ochi o co-. 


lecție aleasă cu discernământ şi 
dragoste cum a fost colecţia 
Zambaccian. O colecţie demnă 
de acest nume implică o alegere 
și căutarea unei caliţăţi. Prin a- 








PALLADY 


PREŢȚULSLEI 





Colecția Zambaccian 


ceastă alegere, care este rezulta- 
tul unei opinii luminate, eşti fe- 
rit de concesiile și slăbiciunile pei 
care Statul cu greu le poate re- 
fuza diferitelor grupuri de ar- 
tiști. Cât despre calitatea unei 
colecţii, ea se formează încetul 
cu încetul, vecinătatea operelor 
de artă fiind cel mai bun crite- 
riu de a îndrepta inevitabilele 
erori. 

In această privinţă, colecţia 
domnului Zambaccian poate fi, şi 
nu numai în România, ci şi în 
străinătate, un adevărat exem- 
plu. Această colecţie nu sa limi- 
tăt la obiective istorice (perico- 
ldl multor colecții): scopul ei 
este înainte de toate să strângă 
operele contemporane cele mai 
de seamă pe măsură ce sânt pro- 
duse. Este deci o colecţie vie, și 
se găsesc în ea, de exemplu, ope- 
re remarcabile ale maeștrilor ro- 
mâni contemporani: Petrașcu, 
Paliady, Steriadi, Dărăscu, Iser, 
precum și operele cele mai inte- 


ii E 





de JACQUES LASSAIGNE 


resante ale artiștilor tineri. Dar 
d. Zambaccian a ţinut să așeze 
operele sale în țimp, adică să po- 
sede în aceeași colecţie, elemente 
de comparație în raport cu isto- 
ria picturei românești şi pictura 
în general. El s'a străduit asttel 
Să găsească opere, primordiale 
prin influența pe care au avut-o, 
ale maeștrilor picturii române. 
Nu era numai vorba de a strân- 
ge, cum au făcut-o unii, canti- 
tăţi de tablouri de o valoare re- 
cunoscută, de Grigorescu sau 
Andreescu, de exemplu; ci de a 
găsi jaloanele care au marcat e- 
voluția picturei româneşti dela 
începuturile ei până în zile:e noa- 
stre. Domnul Zambaccian pose- 
dă astfel unul sau două tablouri 
din fiecare perioadă esenţială 
din acești pictori şi aceste câteva 
opere, în deosebi reprezentative, 
capătă toată valoarea lor din 
faptul că sânt aşezate tocmai a- 
lături de ceeace a ieșiţ din ele. 
D. Zambaccian a insistat mai 








Redactor responsabil ; MIHAI NICULESCU 





ales asupra aportului marelui 
pictor Luchian din care a putut 
să adune un grup de opere hotă- 
ritoare pentru existența unei pa- 
lete specific româneşti. 

D. Zambaccian a făcut mai 
mult încă; el a vrut să aşeze a- 
ceastă pictură românească, astfel 
explicată şi ierarhizată, în ca- 
drul picturii universale strân- 
gând, alături de aceste opere ro- 
mâneşti, un ansamibu în deosebi 
de bine ales de pictură franceză 
din secolele al XIX-lea şi XX-lea. 

Această parte a colecţiei dom- 
nului Zambaccian, care a fost ex- 
pusă cu un mare răsunet la Bu- 
curești, nu figurează astăzi la ex- 
poziţia Lunei Bucureştiului; dar 
ea este întrucâtva prezentă spi- 
ritului fiecăruia ca un punct de 
reper, ca o măsură care îţi îngă- 
due să judeci şi să cântăreșşti la 
dreapta ei valoare această pic- 
tură românească pentru care 
Franța a fost o introducătoare; 
o iintroducătoare  clarvăzătoare 
care a dat un punct de plecare, 
baze tehnice și care sa șters în 
faţa afirmării calităţilor origi- 
nale şi puternice a artei la a cărei 
naştere a contribuit. 


-— 


Izvoarele Durerii 


Ceeace desparte pe ocmeni de real, este mai în- 


de TOMA VLĂDESCU 


ciemnilor germani -— ca o goală figură a unei lumi 


Colecţia „Zambaccian” 


i&i probabil refuzul lor de a-l accepta. Şi este poate 
în aceeași măsură sensul necesităţii lui ps care nu 
ne-am deprins să-l avem. Construim, cu alte cu- 
vinte, o lume pe care o vram noi, care ne place 
nouă, dar foarte puţini suntem dispuși să cunoaș- 
tem că numai o cemumită ordine există și că ea 
singură ne obligă. Creerele, sau mai bine spus 
inimile noastre, sunt de cele mai multe ori făcute 
pe extravagantele dimensiuni romomiice — care 
din toate bunurile omenești au negat tocmai ade- 
vărurile ineluctabile ale măsurii. Risipită, cu un 
singur gest, toată bogăţia pe care o dădeau sen- 
surile unităţii; sfărâmate toate legăturile cu trecutul, 
cu vieața din totdeauna, care nu compun decât alt 
aspect al aceleeași unități — şi mai ales totul sus- 
pendat de capriciul efemer al omului, să zicem „„li- 
bear”, dar care nu mai cunoaşte nimic, nici înainte 
şi nici după el. Acum lumea firește se va putea 
construi oricând, singură şi din nou, şi mai ales 
oricum, ca în universul kantian în care totul este 


perfect cu tristețea unică numai că toiul e gratuit. 
Acum apare deopotrivă acel „Infinit” al metatisi- 





pi 


KIMONOUL GALBEN 


în care nu ne mai regăsim. 

Idealismul platomicicm se funda însă, esenţial, 
toamai pe aceste sensuri ale necesităţii în care se 
explicau perfectele simetrii ale universului — și e de 
ajuns să amintim construcția de atâta rigoare pe 
care o imaginează Timeus — o lume asifel în care 
toate cauzele erau exterioare omului, așa cum ele 
fără îndoială sunt. |dealismul romantic este în 
sch:mb acela în care omul „dispune”, în care el 
esie o cauză singură, liber să construiască și să 
dstermine -— tar lucrul lui atunci, lucrul pe care-l 
vedem, este un dens grotesc peste toate adevăruri.e 
echilibrului, o: exasperată, o sterilă gimnastică în 
neant. Toate punţile s'au rupt. Omul reiuză să mai 
ştie ce a fost, îl interesează aproape foarte puțin 
ce ar mai putea să devină în această fsbrilă agi- 
taţie în care toate spaţiile escaladate nu mai oferă 
decât amara voluptate, vertigiul straniu al căderi- 
lor fără sfârșit, 

Acolo de pildă unde un Fustel a știut să arate 
sensul posibil al eternității noastre, această vieaţă, 
această continuitate pe care n'o termină nimic —- 
„„Îs pwsse ne meurt jamais completemen! pour 
VYhomme — un Baudelaire strigă dionisiac impla- 
cabilul blestem al naturii lui : 

ea. . , Enfer ou Ciel, quimporte? 

Au fond de YInconnu pour trouver du nouveau ! 


Ar fi greu să refuzăm aceste elcmuri adeseori 
sumbre, de furtună şi febre — „orages desires” | —. 
cărora un Chateaubriand le-a dat accentul melodios 
și trist al trămbiţei lui sonore, dar care până lu stâr- 
şit îl vor fi strivit pe Nieizsche el însuși, fără să știe — 
greu desigur, fiindcă am fi îndlinați să bănuim aici 
nostalgia primitivă a oamenilor după acal probabil 
minut, inițial și prim, din care ei au căzut fără să 
mai poată uita „libertatea perfsctă pe care o vol 
fi ştiut „Atunci“. și care a rămas să-i consume. 
Este sămânța primordială și atât de activă în spa- 
iul inexplorat al sufletului sau în atâtea teribile 
secrete ale cămii — sămânța pe care nimic no 
suprimă... Si le grain ne meurt | Ea crește adeseori 
aa un flux de altă umomitate în care simțim totuș 
că „Păcatul” nu se repară... Este toată figura revo:- 
telor noastre. 

Papini a ştiut aceste revolte. El ne-a arătat această 
crispată figură — pe care Nietzsche în zadar va fi 
încercat s'o ascundă | — şi au fost ceasurile exas- 
perate în care adolescentul oprimat din Tosconia și 
dintre luminile satului lui, „momiac de cerebrali- 
tate”, cum s'a văzut mai târziu, a putut crede că 
„patria lui era lumea“, iar națiunea lui „biblic: 


Rău nostru, cum ar fi spus Sfânta Theresa, rău! 
nostru subt toate aspectele vieței, este de a fi rămus 
acești momiaci de cerebralitate, prisonierii orbi ai 
unor nostalgii imposibile. Am rămas să credem că 
lumea ne aparține s'o construim, so facem noi, 
atunci când este evident că ex ni se impune și ni 
se dă. Dar în felul acasta, proectând imaginațiile 
noastre într'o lume care le refuză substomța, noi ne 
închipuim că este posibil să suprimăm realul, fal- 
sificăm sensurile lui — sensurile tristei noastre li- 
bertăți mai întâi — și ne rătăcim în labirintul de 
fum al umbrelor... 


Vai vu l/ombre d'un cocher 
Avec Yombre d'une brosse 
Brozzer l'ombre d'un parrossa... 


Vom mai avea să revenim. Dar vom spune că 
aici este probabil toată Durerea noastră — suni 
toate izvoarele durerii... Ne sbatem de sudori subit 
lonțurile care ne ţin, cașicând n'am recunoaşte 
atâtea imemorabile servituți, dar continuăm astfel 
vechiul păcat al lui Adam într'o lume care par'că 
n'are ali sens decât să ne cheme neîncetat la Că- 
derea dintâi... 


Î Enna 2 





Aflăm în romanul istoric al 
d-lui Paul Constant un paragraf 
care explică satisfăcător lucra- 
rea în însăşi tehnica ei. Urmă- 
torul: ...„apcle mărilor sunt în- 
totdeauna mai neliniştite și mai 
tuiburi pe-de-amargini de cât în 
mijlocul lor. In București și Ja 
Curtea Domncască, toate par Li- 
niştite și puse pe drumul cel bun. 
Aud însă și cred, că prin târguri 
şi sate treburile merg prost, și că 
lumea este kntuită de îel de fel 
de năcazuri: şi gândul răsvrătirii 
a dat în colț”. (pas. 76). Mai înţâi 
vom observa că d. Paul Constant 
a legat cu abilitate mișcarea lo- 
cală haiducească a lui Jianu cu 
ceniriul istoric al ţării. Haiducia 
nu. este istorie. Răsmirița începe 
să fie istoric, de la o anumită 
treaptă de organizare în sus, când 
tinde spre revoluţie. Tudor Vla- 
dimirescu a făcuţ revoluţie. Ian- 
cu Jianu a pornit ca simplu hai- 
duc şi din contactul cu Tudor a 
încercat să organizeze o răsme- 
riță, spre a fi transformată apoi 
de celălalt erou oltean în revo- 
luție. Voind cu orice preţ să dea 
o somnificaţie istorică haiduciei 
lui Iancu, d. Paul Constant a a- 
les calea cea mai nimerită, des- 
criind ecoul faptelor boerului 
oltean la curtea de la Bucureşti 
a lui Vodă Caragea. Aci, după 
cum se ştie, era domniţa Ralu, 
care încerca să stârnească o miş- 
care culturală, sub stimulentul, 
desigur, al ideilor de peste ho- 
tare, de natură revoluţionară. 
Domnița Ralu va şti deci despre 
lancu Jianu şi figura lui o va in- 
teresa cerând informaţii. Infor- 
maţiile i le va. da Gligoraşcu, 
vărul haiducului, boer instruiț 
şi curtean al lui Caragea, „Ispi- 
tit“ de priţesa grecoaică asupra 
„boerului răsvrătit“, Gligorașcu, 
suflet nou, răspunde, fiind con- 
ştient de ceea ce riscă: „Despre 
om am cea mai bună părere, și-l 
prețunsc încă; iar fapta trebue să-i 
stea aliturea, fiind asemenca o- 
mului. Va veni cred timpul când 
înapoia faptei pentru care vrem 
să-l osândim, vom vedea păca- 
tele noastre, și când prigoana ca- 
re o ducem împotriva lui nu va 
însemna de cât aşchia din trupul 
osândei ce ni se cuvine nouă... 
(pag. 163). Paharnicul Gligoraş- 
cu presupunea că îl va pune în 


primejdie „informația“ lui pri- 
mejdioasă, deoarece:  „„vorbise 
descurcat, olteneşte şi,... pentru 


un curtean al unui domn fana- 
riot, nestăpânirea aceasta a cu- 
getului și a vorbei nu putea tre- 
ce ușor, Caragea, omul fioros şi 
spurcat sufletește, nu i-ar fi ier- 
tat păcatul fătuit. (pag. 164). N'a- 
vea tloluşi de ce să se teamă, fi- 
indcă, deși fiica vmului,, fioros 
şi spurcat sufletește“, domnița 
Ralu este şi ca un suflet nou, o 
revoluţionară care înțelege du- 
hul vremii şi încearcă să conver- 
tească păcatul părintelui, prin 
romantismul spiritului. Ea pre- 
țueşte la Gligorașcu sinceritatea 
şi este convinsă de veracitatea e- 
roului: „Paharnice  Gligorașcu, 
am văzut în clipele astea pe vă- 
rul dumitale, pe sctrarul Iancu 
Jianu. Trebue să fie mândru, vi- 
teaz și cinstit. Sunteţi ramurile 





DE UNDE VINE MOARTEA?! 


De unde vine moartea ? 








CRONICA 


UNIVERSUL LITERAR 











LITERARĂ 


PAUL CONSTANT: lancu Jianu, 


roman, ed. „, Cugetarea “ 


Gherghinescu Vania: Privighetoarea oarbă, 


versuri, colecția „Universul literar 


aceluiaș trunchiu; el a rămas îm- 
plântat în pământul în care sa 
născut, resfirându-se pretutinde- 
nea unde este soare și apă... pag. 
164). O altă sursă de „informa- 
ţii“ asupra „răsvrătitului“, este 
Sultana, jupânița olteancă, prie- 
tenă a domniţei Ralu. Inainte de 
a fi „consultat“' Gligoraşcu, Sul- 
tana dă referinţe favorabile: ,„,As- 
cultă, Sultana, ai cunoscut, cum- 
va, pe acest boier ieșit din ascul- 
tarea poruncilor domneşti?“ Fă- 
ră pic de ezitare, Sultana răs- 
punse senină: „Da, Domniţă. 
L-am cunoscut şi mi-a fost dat 
să-i înţeleg toată neînţeleasa lui 
frământare şi sdroabă, puse în 
slujba obștii... Sufletul lui Dom- 
niță! Răvăşit de toate furtunile 
și întuneciunile traiului ome- 
nesc, scârbit de samavolniciile 
care nu-și mai află sfârșitul, sa 
înseninat în nădejdea mare și 
sfântă a unei îndreptări cu pu- 
tință. (pag. 162). După această 
declaraţie de ordin mai general 
care priveşte raportul eroului cu 
soarta, urmează precizări mai 
speciale, ca între femei: „Este 
voinic? — „Ca bradul munte- 
lui“. — Curajos, desigur! — Pâ- 
nă la înlricare; spintecă şi trece 
apele Oltului, călare“. — Poate 
fi şi duios? ! Ca un copil. Când 
mintea îi odihneşte şi nu mai a- 
leargă prin mărăcinișul vieţii o- 
menești, vorba lui este cântec de 
leagănă şi adoarme“. Domnița 
Ralu rămase îngândurată. — Ce 
păcat! Ţi-ar fi fost un soţ feri- 
cit. Faptele lui, însă, retează pu- 
terea şi nădejdiie noastre şi ple- 
că, lăsând pe Sultana locului, 
spre a se purta în amintirea şe- 
trarului, care urca drumul spi- 
nos al Golgotei neamului româ- 
nesc (pag. 163). Probabil că fiica 
lui Caragea suspecta de parțiali- 
tate romantică pe Sultana acea- 
sta fiind îndrăgostită de haiduc, 

De la Sultana, se duce însă la 
Gligorașcu și acesta, am văzut, 
isbuteşte s'o edifice. 

Surprihzând figura lui Iancu 
Jianu așa cum ea se răsfrângea 
în conştiinţa cultă de la Curtea 
lui Caragea, am spus că d. Paul 
Constant destăinue intenția de 
alcătuire a cărții sale. 

Această intenţie ar fi să nezu- 
grăvească un erou al timpului, 
de tip romantic, ceea ce înseam- 
nă un distribuitor de justiție îm- 
potriva strâmbelor rândueli. 

Iancu Jianu pune accentul 
deci pe  clementul suferinţii u- 
mane, mizeria ţărănească fiind 
motivul insurecției sale împotri- 
va legilor. Argumentul lui este 
de natură creştină deoarece, 
ideia de a suprima suferinţa îl 
porneşte la acţiune. Motivul su- 
ferinţii ce trebue suprimată îl 
deosibește de Tudor, al cărui 


D 


plan era mai mult politic. Pan- 
durul urmărea ieşirea de sub 
stăpânirea turcească, iar alunga- 
rea conducerii fanariote venea ca 
o consecinţă a independenţei. Pro 
cedând diplomațic, Tudor accep- 
ta alianța cu  Eteria, împotriva 
Turcilor, ceea ce nu înţelegea 
Iancu, pentru care suferința era 
mai aproape şi deci mai reală. 
Haiducia este soluția lui Iancu, 
socotind 'că fapta personală, di- 
rectă și imediată suprimă cauza 
răului, grecismul. Lucrând fără 
abstracțiuni și ţinând seamă nu- 
mai de elementul creştin al su- 
ferinței ce trebuc suprimată, bo- 
erul oltean cititor al bibliei, -dă 
însă peste o dilicultate la care 
nu se aștepta. 


Încercarea lui de a suprima 
suferința ţăranilor, produce o 
altă suferinţă, care nu existase 
până acum, dar care este foarte 
gravă, fiindcă o îndură însăși fa- 
milia răsvrătitului. Stăpânirea, 
în desperarea de a nu-l prinde 
pe haiduc, se va răsbuna împo- 
triva neamului  Jienilor, boeri 
vechi și onorabili din ţinutul 
Romanaţului. Boerul Amza Jia- 
nu lămureşte fratelui său, curn 
stau lucrurile: „Că de când ţi-a 
fost drumul a haiducie, casele 
noastre nau mai fost case, iar 
viața noastră a fost numai amă- 
răciune și venin. Dacă ai fi mu- 
rit, lancule, vremea ne-ar fi a- 
lungat tristețea şi patima ne-ar 
fi fost mai ușoară. Dar aşa, ru- 
șinați de pretutindenea, căleaţi 
în puterea nopții și cercetaţi pe 
de-arândul, mereu pe drumul 
pârcălăbiei, cu muierile şi copili 
spăimântaţi la tot ceasul, lucrul 
a ajuns peste puterile răbdării. 
Tata a ajuns să-şi blesteme zi- 
lele de le mai are bolind cu su- 
fletul și trupul... No mai pu- 
tem duce aşa, frate. Ai vrut să 
fericești pe alții și ne-ai înglotat 
pe noi în necazuri. (pag. 258). 
Plecând de la argumentul sufe- 
rinţei ce trebue suprimată, Iancu 
Jianu se va lăsa de haiducie toc- 
mai din pricina acestui argu- 
ment, pentrucă: „nu este poma- 
nă bine primită dacă o faci ălor 
străini, şi pe-ai casei îi laşi să 
flămânzcască“. (pag, 259). 

Dus la Divan şi osândit, fostul 
răsvrătit va scăpa de ștreang 
datorită pravilii oare acordă gra- 
țiere condamnatului acceptat ca 
soţ de a femeie. Sultana salvea- 
ză desigur, pe romanticul voinic. 

Cât pentru salvarea sufletului 
său, după ce s'a pătruns de ade- 
vărul că suferința este și ea o 
rânduială, se gândeşte să ridice 
o biserică 

Moare fără s'o zidească. 

* 

In versurile d-lui Gherghinescu 
Vania, atrage atenția întrebuin- 
țarea deasă a cuvântului „infi- 


ti 


nit'“. Poetul spune despre un 
„şoim'“: ...privind în infinit,/ 1 se 
deschid enigme, ca ochiuri de 
pădure. (pag. 21). Într'un pisagiu 
de toamnă, un cocor, după ce 
„fâlfâe îndelung“... se rostoto- 
leşte apoi în infinit/ lăsând pe 
păduri pete de sânge“. (pag. 26). 
ideia unei astfel de „rostogoliri'* 
îl obsedează, şi își închipue că, 
la trecerea „ultimului prag, 
„Ghemul de stele şi de mără- 
cini/ Se va rostogoli în înfinit. 
(pag. 29). Alteori însuși poetul 
se revoltă și evadează din condi- 
ţia terestră: „Pe sure spaţi in- 
terplanetare,/ Cu pas hipnoptic 
calc în infinit“ (pag. 39). Despre 
casa și locurile copilăriei, spune : 
„Pe aici.../ Am descoperit graiui 
tăcerii/ Și drumuri către infinit“, 
tpag. 52). O frază muzicală îi su- 
gerează imaginea : „Uitima stea, 
aruncându-se de sus,/ în unda 
viorie a injinitului“ (pag. 55), 

Insfârșit, o altă imagine audi- 
tivă, pare-se mai plastică: „Clo- 
coteşte surd infinitul/. Peste 
care zarea îşi tremură pleoapele'“ 
(pag. 56). Cuvântul „veșnicie“ 
stărue deasemeni în versurile 
d-lui Gherghinescu Vania. Un 
moment mistic a prilejuit sufle- 
tului un „nou botez“: „In apa 
văzduhului-vie,/ După supreme 
desrobiri,/ se boteza cu veșnicie. 
(pag. 14). „Lacom de viață“, și 
prefăcând „sărutul „în mușcă- 
tură** postul este silit să mărtu- 
risească, — în braţele iubitei : 

De fericire și desnădejde îmbălaţi, 

Unul de altul prinşi ca de toarte, 

Spânzurăm. legănați 

Peste veșnicie şi moarte. 

(pag. 28) 

Despre aceeaș iubită, ale cărei 
„fragede ţinuturi de rai“ nu :mai 
sunt prezente, poetul 'confesează 
cu „ochiu plâns“ de elegie: „Ca 
sunetul pe buze de maiu/, Lune- 
cam prin ține în veșnicie“ (pag. 
32). In locul neologismul „intinit“ 
d. Gherghinescu Vania foloseşte 
şi  autohtonul  „nemărginire”: 
„Dumnezeu, din nemărginire,/ 
Flutură cerul, ca pe o batistă“. 
(pag. 18); procedând invers, pen- 
tru neaoşul „vesnicie“, între- 
buințează mai abstractul „eter- 
nitate“: „Şi mâinile fâlfâe pe cla- 
po,// Ca nişte păsări ciudate// 
Sburând peste eternitate“ pag. 
56). 

Ni se pare obligatoriu acum, 
după ce am examinat frecvența 
celor două vocabule, „infinit“ şi 
„veșnicie'“, să înfățişăm lectoru- 
lui şi versurile în care autorul 
vorbeşte despre însăși  divini- 
tate în ale cărui absolut intră, 
precum se ştie, conceptele de mai 
sus. Dumnezeu este, în primul 
rând, Cel ce ia în primire, din: 
colo, tot ceeace se întoarce în 





moarte : „Te bănuesc, Doamne, 
așteptând; Desfrunzirile, ca pe 
nişte întoarceri“. (pag. 38). 

De la lirica „bănuială“ poetul 
trece la măzuinţi mai cutezătoare: 
„Vreau să-l privesc pe Dumne- 
zeu în față,/ Cu ochi de îndoială 
şi de dor“ (pag, 40). Rezultatul 
misticei sale îndrăsneli este: 
„Noaptea, până târziu,/ Stam de 
vorbă cu Dumnezeu“ (pag. 61). 
Deoarece credința şovăe şi une- 
ori se umbresc certitudinile, d. 
Gherghinescu Vania apelează la 
un vechi argument spre a postula 
existenţa lui Dumnezeu: „Pentru 
liniște și pentru chin,/ Pentru 
viețile care pleacă şi vin,/ pen- 
tru svonul din suflet şi din po- 
rumbiști, trebue, Doamne, să 
exiști“' (p. 88). In poema „Natură 
moartă“ după ce citim versurile : 
„Noaptea, până târziu,/ stau de 
vorbă cu Dumnezeu“ (pag. 61), 
autorul spune în strota urmă- 
toare : „Oamenii nu pricep ni- 
mic/ Din graiul și  purtările 
mele“ (pag. 61). E cazul să ne 
oprim și să considerăm mai de 
aproape gândirea lirică a d-lui 
Gherghinescu Vania. Intr'adevăr, 
avem mici nedumeriri asupra u- 
nor lucruri pe care bine a obser- 
vat d-sa că nu le „pricepem“. 
Mai întâi, iată ce nu „pricepem“: 
D-sa a vorbit foarte des despre 
„infinit“ şi despre „veșnicie“, și 
niciodată nu și-a exprimat îndo- 
iala că „infinitul“ şi „„veşnicia“ 
n'ar exista. Despre existența lor 
are cerțitudine absolută, pentru- 
că altminteri nar mai avea efi- 
ciență poetică „rostosolirea' în 
infinit și „plutirea“ peste „veșni- 
cie“. Poetul, ca şi noi, știe însă 
că nu mai unul Dumnezeu este 
infinit şi veșnic, 

Cum există un singur Dumne- 
zeu, și cum acestuia singur îi a- 
parțin infinitul și veșnicia, ur 
mează cu necesitate că nimeni 
altcineva nu mai stăpânește în 
ființa sa infinitul şi veșnigia. O- 
dată câștigat acest adevăr, ur- 
mează iarăși, de la sine, un alt 
adevăr, cu neputinţă de respins, 
anume că, din moment ce poetul 
nu se Îndosște de exintenţa in- 
iinitului şi a veşniciei nu mai are 
sens să se îndoiască de existența 
lui Dumnezeu, a cărui singură 
ființă este infinită și veşnică. 

E clar. De aici nedumerirea 
noastră. Pentru că d. Gherghi- 
nescu Vania doşi e sigur de c- 
xistența infinitului şi a veşniciei, 
nu este sigur de existența lui 
Dumnezeu. Intr'adevăr, nu pri- 
cepem. Şi nepriceparea se adân- 
ceşte, când poetul afrimiă : 

In. zadar cântecul meu, 

Piecat peste taina minunilor 'Tale 

Se adapă, ca un curcubeu, 

Din armoniile universale, 

(pag. 80) 


15 1940 ———= 





Explicaţia acestei „zadarnice 
adăpări” o dă limpede poetul: 
„Fără milă, în mine, mereu, 
Răsucește patima sfredel“ (pag. 
79). Când își aminteşte că a pier- 
dut „întreaga iubitei făptură“, 
zadarnic şi i se oferă spre împă- 
care „armoniile universale“. Noi 
stim însă că aceste „armonii u- - 
niversale“, ca și „infinitul“ şi 
„veșnicia“* sunt căi ale cunoaş- 
terii lui Dumnezeu. Adică tocmai 
ceeace urmăreşte experienţa mis- 
tică: intuiţia divinității prin anu- 
mite categorii ale vieţii interi- 
oare. Când în experienţa lăuntri- 
că avem intuiţia infinitului, a 
veșniciei şi a armoniilor univer- 
sale, nu mai are înţeles îndoiala 
despre existenţa lui Dumnezeu, şi 
ca atare cu atât mai puțin înţe- 
legem cum poate [i zadarnică o 
adăpare din „armoniile“ prin care 
divinitate se face prezentă. F ca 
şi când poetul ar alunga pe Dim- 
nezeu, furios că a pierdut „în 
treaga fiinţei făptură“, Ca să re 
zumăm, constatăm prin urmare 
că d. Gherghinescu Vania are 
certitudinea infinitului şi a veș- 
miciei fără a o avea pe a lui 
Dumnezeu. Ceeace nu se poate. 
Apoi d-sa afirmă că se adapă 
„din armoniile universale“, dar 
această minune este zadarnică. 
Ceeace iarăș nu se poate. Con- 
cluzia care se impune, dacă so- 
cotim sincere îndoiala şi senti- 
mentul zădărniciei, este că nu 
există înseși infinitul, veșnicia şi 
armoniile universale. Vrem să 
spunem că postul nu are intuiţia 
lor. E rândul acum ca și poetul 
să fie nedumerit, după ce mai 
întâi noi am fost în nedumerire. 
Dacă afirmăm despre un autor 
că nu are intuiţia divinității, a- 
cest lucru i se pare fără mare 
importanță. Il lasă indiferent, 
sau chiar îl bucură, ca o judecată 
critică favorabilă, dacă el însuși 
mărturiseşte că simte așa zisul 
„tragism“ al „necunoașteri”. Dar 
dacă atirmămă că n'are intuiţia 
cealaltă, a categoriilor vieţii in- 
terioare, lucrurile se schimbă. Ca 
şi când ar fi ioarte ușor şi la 
îndemâna oricui să ai intuiţia in- 
finitului, a veşniciei şi a armo- 
niei universale. 

Ori și ce poet crede că are 
aceste intuiții și de accea vor- 
bește și scrie despre ele ca des- 
pre certitudini absolute. Că lu- 
crul nu este adevărat, se vede 
lesne, din :contradicţiile în care 
cad, fără să-și dea seama, când 
vorbesc despre ființa unică în 
care pot fi concepute certitudi- 
nile lor. Nu poți avea certitu- 
dinea infinitului și a veșniciei, 
lără a o avea în acelaș timp pe 
a lui Dumnezeu, după cum odată 
ce Dumnezeu te adapă, nu poţi 
declara că acest lucru este za- 
darnic. Dumnezeu este, fără atri- 
but, și cu.atât mai puţin nu aq- 
mite atributul zădărniciei. Așa 
că, luând chestiunea de la capăt, 
ar trebui să ne întrebăm: ce este 
infinitul? ce este veşnicia? etc... 
Și odată cu noi, ar trebui și pos- 
tul să se întrebe dacă nu va con- 
tinua să i se pară „zadarnică” în- 
trebarea. 

CONSTANTIN FANTANERU 





Melcul vine să le 'nşire, 
lar în spate — să-l deşire 
Duce casa-i de ghioc, 


Din lumină ? din neguri ? din troiene * 
Să-mi alinte — somn — 
plăpândeie gene ? 


De unde vine moariea 
flămâniă să-mi ia grija 
Și nedesăvârșirea pe umeri 
— ca pe-un dar?! 


De unde vine moartea 
— celebrul anticar 

Care-și adună "m cârcă 
părerile de rău? 


De unde vine moartea 

să mă desăvarşască ? 
Să pot să stau alături 

De Dumnezeul meu ? 


Ştefania Săwvoiu-Stâncă 
TU 


Stăteam ades!' cu tinem miezul serii, 
Cu toată vraja cerului în suțlet... 
Vrăjeau prin ramuri șopotele verii, 
Pierdute de cocorii dinspre Milet... 


Priveam în zări văpaiu de pe dealuri, 
Ce-o'ncinse lina 'm drumu-j printre stele... 
Priveam setoși argintul dintre maluri 


Și ne'mpleteam din flori de câmp mărgele... 


De câte ori. „plecam noi, împreună 
Cu visul, 

Dus pe aripi de cocori, 

Și ne clădeam palate 'm clar de lună... 


Corespondenţa noastră 


Te-aud şi azi cântând în zări senine. | 
Te văd cum râzi — cu braţul plin de flori —- 
Și-ţi simt tot focul buzelor — în mine... 


ION CHEREJI 
CUVANTUL MI-A FRANT AVÂNTUL 


Aripi ca Manole mi-ași face 

Din şița cuvântului, 

Să sui, 

Nu să cobor în glodul pământului 
Fățarnic 

In nopţile senine când *mi "'ntind aripile 
Spre nenumăratele stele, 

Imi vine să mă pipăi cu 'mâni de orb, 
Să văd, de nu cumva din trupul meu 
E plămădit, pământul din insulele Nipon. 
Așa mi se cutremură sufletul încătuşat 
In scoica lui de lut. 

Fără de pricină doar la sclipirea stelelor 
Făţarnice. 

Stau câte-odată şi mă uit în nepătruns 
Cu ochii mei cej mărginiţi 

Și tare-ași vrea să deslușese 

Ce taină poartă cele nouă ceruri. 

Abia atuncia văd, 

Căc; prea puțin a îmbucat Adam 

Din. mărul cunoștinții 

Pe care Eva, cu surâsul ei fățarnie 

De Giocondă ş l-a 'ntins. 

Când treci cu pași mărunți 

Ca de furnică, grabnică, 

Surâsul tău ațâţător 

Și cu privirea ta fățarnică, 

'M; 'nregistrează dungi adânci 


În inimă, 
Ca 'ntr'un seismograj. 
De-mi pare, că în tine se petrec cutremure, 
Nu în acest fățarnice petec de pământ. 
Cu mâinile lui David 
Aşi vrea să strâng în brate 
Harfa cerului, 
Și coarda lui Lactee 
Să i-o 'ntind în vid. 
Poate-ar ieși din ea vre'o simfonie 
Nefăţarnică, şi-ași îndrăsni să cânt 
Cu glas de ape, tot dorul ce mă roade. 
Dar fățarnic cuvântul 
Mi-a frânt avântul, 
Nicolae St, Petruţiu 


DESTIN 


O, mamă, nu vezi tu, nu simţi, 

Cum sapă golu 'm mine. 

Tu nu mă mai cunoşti, eu 

Nu te mai cunosc pe tine... 

Gând de păgân, blestem de zeu ?... 

Mai roagă-te tu mamă, mai roagă-te la sfinți... 


O buhă rea cu ciocul 

Imi scormone prin minţi 

Mă arde 'm suflet focul 

Cum, pe Iuda cei treizeci de arginţi. 


Simt cum golu 'm suflet se 'malță, se mărește 

Un străin în locuri, se 'nfiripă, creşte... 

De-aș mai putea crede mamă, 'n tine! 

De ai pricepe mamă de-ai putea să simţi, 

Mai roagă-te iar mamă, ma: roagă-te la sfinți. 
Viotor Peia 


GANDUL 
Mi-am scrijilat, dâvz, în lespede. 
Durerile, 
Nemângâierile, 
Tăcerile 
Ce le-am plămădit, în 
Şi gândul — 
Ca să le lepede — 
N'a încercat 
Până azi, 
Când, 
Tremurând, 
Inșfăcat 
De liniștile sumbre și jreamăt surd de brazi, 
A pornit cu paşi grăbiţi de ornic 
Nestatornic 
Chiotina, 
Vrăjiind, 
Pe drumuri ascunse, nestrăbătute, 
In salt de spritene cuite — 
Mustind aprig furtuni, 
Aninându-și pe aripi cununi 
De vis viforos, a pornit apoi sufletul 
Şi el — 
Tărie de oţel, 
Să-și închege suferința 'n rânduri, 
Pe căi neumblate de gânduri. 

George P. Meghea 


BAIA MELCILOR 


mine, ani de-nrândul. 


Stelele căzute 'n iarbă 
Gămălii pe fire 'n prinse; 
Coarnele de mele — întinse 
les afară să le soarbă, 
Boabe pline de soroc 


Ridicând roua în furcă 
Lunecă pe-o grea patină, 
Și spărgând stropi de lumină 
Umbră 'nsingurată — urcă. 
Colo 'n iarbă, fir cu: fir a 
Soarbe boabele de stele. 
Ca să facă baia 'n ele 
Desgolit sub coviltir, 
Sebastian Popovici 


CANTEC GANDULUI 


Unde, prin pustie, 
mi-ai plecat, târzie, 
pasăre-mi de gând 
și mă lași oftând ?!.. 
Pe ce drum ascuns 
şi de nepătruns, 
ţi-ai mânat destinul, 
turburând senimul 
Visurilor mele, 
lungi, ca de nuiele?! 
Pasăre-mi de gând, 
ve mă laşi oftind, 
lângă lumi de vise, 
cu porţile 'nchise, 
când te maj întorci, 
caerul să-ţi torci, 
lin și visător, 
cu svâcniri de dor ?!î.., 
Vin' din cer senin, 
pasăre-mi de chin 
și *n spinosu-ţi drum, 
glasul tău de fum, 
să-mi doinească iar, 
dorul meu amar... 

*) Din volumul în manuscris „Mi-am răs- 


dignit copilăria“, 
Negrea Moldoveanu 


lunie 1940 


——_ 15 








UNIVERSUL LITERAR 








Ri —._. = 


— ULIIMA CASA A POETULUI =—— 


Singurul element ornamental naiw de pe sarcofag rămâne 
capul său de bronz, aşezat pe o latură, târziu, de un admirator. 

In biserică au intrat după tine toţi copiii. Drept în laţă, în 
pereteic văruit al singurei navaie, găseşti bucata; de afresc desco- 

„perită sub straturile vechi de tencuială şi pe care toate ghidurile 
vu meniţonează: „be acești stinţi şi madone sau oprit privirile 
poetului în viaţă”. Amănuntul te impresionează. Şi ai vrea să 
surprinzi, materializată, cumva, pe fața acestor vechi picturi, 
urma acelor ochi. 

Copiii, în cor, dau lămuririle. Aici ei pur în casa lor: „Sono 
afireschi, dei Lrecento, della Scuola diciotto...” 

Cardin Cario protestează însă cu altă lovitură de cot: „... No 
diciotto | ...DDi Gioto 1...” (atât de prezent în apropiere, la Padova). 

I'ratele cel mic al lui Mario se suprapune întracestea cu 
capul pe vechea pictură din zid. Şi pare Ingerul din bratele Ma- 
donei, 

in preajma lui şoptesc mai încet toţi ceilalți, căci se simt 
în biserică. o ama 

Ve lespezi le răsună în toate părţile lăbuţele goale. 

'Le duc în laţa altarului mare. „Wuesto/€ L'altare/regalato dai 
irati di Koma/nelle :guerre/di Napoteone/guando i frati/6 (sic) 
scappati...” 

in Stângu ucesiui altar, stând bine înţeles cu faja la el, afli 
altul mai mic, Aici l-au îngropa mai întâi. Aici a rămas Poetul 
câţiva ani, până ce i-au pregatit monumentul de afară. 

Privirea ia, învăluind marea încăpere a bisericii, o măsoară 
încă odată pe sus şi se perindă pe grinzile de lemn ale tavanului, 
luminate de ferestrele albe de sub ele, numai de sticlă, pentru 
ca norii și văzduhul cerului să le înflorească vitraliile în liecare 
zi altfel, cu policromia razelor de soare. 

leşind din biserică te întâmpină, din faţă, copiii. le obligă 
să le asculți mai departe lămuririle arheologice şi topogra- 
fice. În dreapta îţi arată Muntele Ricco, împădurit peste toi, 
până în culme. La stânga, jos de tot, în fundul unei râpe, îţi arată 
apoi o poartă rotundă, în care stau închise apele celor cinci iz- 
voare, pe care o tradiţie le vrea adunate de însuş Petrarca, în- 
tr'o fântână de obştească folosinţă. (Obiceiul, atât de întâlnit 
astăzi în părţile tale şi pe atunci oriunde, îți întărește în convin- 
gere rostul acestei tradiţii). Dacă ai cobori până în dreptul izvo- 
rului, ai putea descitra inscripţia pusă mult mai târziu acolo și 
care vorbește de apa „unde bibens cecinit digna Petrarcha deis" 
(adică apa, din care potolindu-și setea, Poetul a cântat în versuri 
lucruri vrednice de Zei). 

În sus, deasupra tântânii, în evaniaiul verde al unui deal 
rotunjit în loc, vezi cele mai vechi case din târgul acesta: O vilă 
cu faţada ca de biserică; inai departe aşa zisul palat Contarini, 
în stil gotic-veneţian şi care se mândreşte cu gloria că în el ar fi 
pus lu cale Petrarca nunta fetei lu: Niccol6 da carrara cu Patri- 
cianul (Contarini, 

Coama dealului: pe sus, asemeni marginii dantelate a acelui 
evantai, se desface toată în coroand de măslini şi de rodii, pe care 
le festoneuză şi aici coardele întinse de vie. 

Privind în sus, la norul alb care-a apărut în această clipă, 
venit de dincolu, te 'îndrepii iîn fime spre partea cealaltă a stră- 
vechiului târg, spre u cerceta casa Poetului. 

Porneşti asttel pe un drum de piatră, care leagă cele două 
monument& ule locului : aici mormântul, iar ila capătul celălalt, 
casa, 

Intre ele urci şi cobori. La mijloc, sus, vezi cele mai vechi 
clădiri din Arquă. În Piaţa San Marco (dominaţia venețiană ex- 
plică până azi denumirea), te întâmpină vechea primărie, cu 
resturile şi mai vechii .„loggiu”, cu drumul care urcă la fortă- 
reaţa de pe vremuri, cu casele de piatră, pe fajadele cărora des- 
luşeşti bi-forele gotico-veneţiene şi printre arcurile masive de 
piatră ale cărora se desfac balcoanele cu grilajul ca frunzele 
de iris. 

Priveliştea mare se desface pe sub Colinele luganee, odih- 
uitoare, luminoasă, până spra Calto dei Mani. Nici Monte Ca- 
laone, nici Monte Kero, nici La Sella di Terralba nu dau locu- 
lui sălbăticia unor vârfuri solitare. Predomină în zare perspec- 
tivele largi, cu plaiuri de deal. Singur muntele Calvarina (nu- 
mele spune restul) face notă discordantă. Insă din înaltul lui, 
priveliştea se îmblânzeşte, când zăreşti, surprins, licărind acel 
„ochi de cobalt în cearcănul verde” al unui mic lac alpin. 

Copiilor care te însoțesc la tot pasul li sau adăogat acum, 
în drum spre casa Poetului, alte personagii mult mai grave, care 
ie intimidează cu prezenţa lor. Foscolo, Mozart, Shelley, Cha- 
icaubriand, Carduceci. 'loţi poeţii lumii, în deosebi Romanticii, 
care-au străbătut acelaş drum, în pelerinaj la această casă. 
Byron declamă încet versurile din Pelerinajul eroului său... 
„.. Fhere is a tomb in Arquă; rear d in air, /Pillar'd în their sar- 
cophagus, repose/ 'Lhe bones of Laura 's over... „Aici, în acest“ 
„montain-village (where his latier days /Went down the vale of 
years... 

Prin curțile caselor de piatră mamele acestor. copii întind 
rufe la soare. iar feiele lor cară apă cu vase de aramă pe umăr. 

In sus, spre cea mai înaltă parte a iârgului, casele nu mai 
au nevoie de fundaţii. le-au zidit pe stânca goală, care-şi arată 
și în drum straturile sparte, apoi ruginite de plai. 

Oratoriul Slintei 'lreimi, adică bisericuța de piatră cuibă- 
rită aici de când lumea, întrun vechi iurn de apărare al fortă- 
reţei, este monumentul care te mai opreşte locului, în drum spre 
casa din vale, de cure te despart acum doar câteva grădini. 

Simţi că uceastu a fost totdeauna partea cea mai dosnică 
din Arquă, în care târguşorul sa confundat, una câte una, cu 
casele de ţară dintre wii. 

Un copil sa agăţat de un zid. O mână a tras lanţul unui 
clopot. O poartă de fier s'a deschis singură. O placă de piatră 
a dat de ştire: „La Casa di Francesco Petrarca”. 

O cărare în pantă, dintre tute şi trunchiuri de chiparoşi, 
ie-a peirecut lu aliă poartă de fier, între două ziduri cu ederă. 
Sa deschis şi te vezi între straturile cu flori şi copăcei ale unei 
urădini ca de mânăstire francescană. Chiparosul e şi aici nelip- 
sit. EI şi „loggia” cu două arcade din faţa casei, la care urcă în 
siânga scara de piatră, sunt cele mai pitoreşti amănunte din 
tot ce te întâmpină. i 

Sub „loggia” de sus corespund alte arcuituri pe stâlpi de 
piailră, care se deschideau odinioară spre beciul şi magazia cu 
unelte a acestei modeste case de țară,ajunsă astăzi un fel de 
muzeu, tot așa de modest, cu fotografii, registre de semnături, 
stampe şi tablouri, evocând ceva din viaţa Poetului. 

Ai urcat scara de piairă şi te-ai oprit o clipă între stâlpii 
„loggici” (despre care ţi se spune de altfel, spre părerea ta de 
rău, că nu exista pe vremea accea), ca să distingi pe faţada 
casei urmele vechilor ferestre şi a schimbărilor pe care le va fi 
pretins el, Poetul (se şiie că avea asemenea ambiţii: arhitectu- 
vale). atunci când sa hotărât să se retrapă definiiiv în această 

"casă, Intri apoi în sala cu tavanul de lemn, rămas aşa de pe vremea 
lui şi cu cărămizile de pe jos, asemeni. E cea mai mare încăpere 
u acestei case, cu ferestrele deschise spre două grădini. Intr'o 
parte a sălii, în dreapta, alte două odăi: accea de culcare și 
alături bucătăria. În stânga, spre cea mai frumoasă privelişte, 
sala de mâncare şi, mică, aproape fără lumină, îngustă, foarte 
usemeni unei chilii, odaia de lucru a: acestui poet. 

Păzitoarea casei nu i-a lăsat pe copii să între, Dă singură 
cuvenitele explicaţii: In „muzeul” de jos ţi-a arătat portretele 
familiei Carrarese din Padova, care i-a dăruit lui Petrarca, aceas- 
tă casă. în schimbul amiciţiei pe care i-a duvedit-o în tratativele 
duse cu duşmănoşii Veneţieni. În altă sală de jos, ţi-a arătat 
urma câtorva oase din scheletul Poetului, restituite de un prelat 
care nu putea să moară, deoarece le furase din sarcofag. lată 
apoi locul unde așezau servitorii butoaiele cu vin: şi cu untde- 
lemn, toamna. Dincoace, sus, lua masa cu prietenii care veneau 


III (sfârșit) 


să-i țină tovărăşie Ja ţară. lar printre ei sa numărat odată 
Episcopul Padovei şi Seniorul Francisco | da Cararra şi alţi stră- 
luciţi admiratori. Aici dormea Francesca, împreună cu micuța 
Fletta, cel mai guraliv şi minuscul oaspete al preatericitului 
bunic. Picturile de pe toţi pereţii, înfățișând scene inspirate din 
aperele sale, cu Laura culcată pe malul unui lac şi o lebădă ciu- 
gulind frunze dintr'un inevitabil laur, denotă, în ilarianta lor nui- 
vitate, cultul târziu pentru acest poet, în tot telul de forme și ma- 
uitestări, chiar în colțul cel mai ascuns al acestui sărman târgu- 
sor de munte, în această umilă dar celebră casă de ţară, încăpută 
pe tot felul de mâini după moartea ilustrului proprietar. 

Uşa dintre sala de mâncare şi încăperea! îngustă în care lucra 
Poetul, stă închisă astăzi cu gratii groase de fier. Aceasta este par- 
tea! cea mai sfântă a întregului sanctuar : aici şi-a scris el cele din 
urmă opere, aici a meditat noaptea: aici; a dat formă definitivă 
Vieţilor oamenilor iluștri şi Senile-lora aici a revăzut pentru ulti- 
ma oară Î] Trionfo della Divinită; aici a trăit în penitenţă; aici 
a intrat în agonie, cu capul lăsat pe o carte. 

Prin uşa deschisă către balconul odăii de alături intră soarele. 
cerul, vederea: cea mai largă peste dealuri şi două rândunici. Ace- 
stea se rotese pe sub tuvanul de scânduri, ca două săgeți de hâr- 
tie şi ţipă speriate. Îşi caută locul de cuib. I.-au descoperit ? sau 
le-a speriat o pisică:? Ridici. ochii deasupra. uşii cu gratii dintre 
odăi și vezi întradevăr o pisică. Dar e închisă într'o firidă, sub 
geam. Au împăiat-o acolo, la moartea Poetului, îţi spune sceptică 
păzitoarea, de oarece îi cra lui foarte dragă. 

Mai priveşti odată printre gratii, în chilia meditaţiei şi a mor- 
jii. La mijloc, un scaun vechi, dle lemn. ca în toate chiliile de Do- 
minicani, ca al lui Savonarola. Este „autentic“. Stând pa acel 
scaun l-au găsit aproape mort, în faţa mesei de lucru. Aceasta nu 
mai este. Dar în fundul cămăruţei a rămas, cruțat de perindurea 
lumii străine prin această casă, şi acesta „uuteniic” dulapul cu 
gratii dese în care-şi ţinea Poetul cărţile” (adică manuscrisele), 
pe care le mai adusese, puţine, din ce înt ce mai puţine. dela oraş. 





Zidurile încăperii sunt grosolan tencuite, aproape negre. Doar 
intre două ferestre a rămas o pată mai albă; aceea pe care a scris 
Alfieri, în pelerinaj şi el aici, cunoscutul sonet din care se mai cir 
iese doar uliimele versuri. Pe sub tavanul de scânduri, şi grinzi 
goale, fără  înfloriturile din celelalte încăperi, stau încă 
stemele vechii familii, înşirate aici drept uitată şi singură po- 
doabă. =, 

Cel mai înfricoşător colj în card ţi se opreşte însă privirea, 
este o firidă, adâncă, neagră, în zid. Gură de spectre, sau locul 
cel mai îndemână al cărţilor lui ? | 

„O camereita che giă in te chiudesii/Quel grande alla cui 
fama augusto € il mondo...”, a scris Alfieri. a deal 

Iţi retragi. privirile din umbra micii încăperi, pătrunsă într a- 
devăr de lumina care aureolează neintrerupt de şase veacuri frun- 
tea ce sa aplecat aici pentru ultima oară asupra unei cărți des- 
chise. Și priveşti în departe, după cele două rândunici, pe ușa 
deschisă în soare, spre valea râului Tagilă, dincolo de culmile între 
care se ascunde cuibul nevăzui al acvilei estense, 

Singurătatea șr liniştea acestei case este nota dominantă, care 
se permanentizează după ce s'a stins ciripitul repetat de două ori, 
pe sub tavan; şi după ce au lăcul toate întrebările curiozită- 
ţii tale. 

Afară, sub ferestre, bine înţeles, zgomotele vieţii! agreste care 
împresoară partea locului, se adaogă acestei note. Ele nu disonea- 
ză, oricât de stridente ar fi. Se aud găinile ţăranului din curte şi 
peste ele, gânguritul: a doi porumbei. De vale o mamă își ţipă co- 
pilul. Şi mai de vale vorbesc ture doi vecini, cu suriucele între 
umeri, Copiii care te-au adus discută zgomotos în poariă. i 

O albină a intrat şi ieşit prin fereastra odăii în care a murit 
poetul, aducând pe aripele ci toată viaţa florilor. în umbra rece 
şi închisă aici de şase sute de ani. 





EPIGRAME j- 


de VICTOR PAPILIAN 


CUCOANA 

A fost odată ca niciodată... 

Pe vremea când Setilă părăsise palatul cel frumos, pa- 
latul tencuit cu alb de lună și cu galben de soare luminat, 
palatul în care fusese atât de fericit cu „Tinerețe fără bă- 
trâmeţe şi vieață fără de moarte”, 

Il năpădise un dor păgân din Valea plângeri şi, de dra- 
gull lui, smulgea acum izvoarele din rădăcini ca pe niște 
pomi şi seca dintr'o sorbire marea până “n temeliile ei. 
Acum. din cuibarele izvourelor se cdlogeau flăcări de co- 
mori curate ; ic din matca mărilor, palate de mărgean şi 
de clestar, 

Când a ajuns în palatul zânei, ceasornicul din pălimarul 
tumuli bătuse o sută de veacuri. Ea l-a primit cu aceia 
ochi zâmbitori. Dar, potrivit timpului, a poruncit să-i aducă 
dulceaţă de zahăr ars și i-a tumat cafea neagră din tbric. 

INVAȚATA 


Foaie verde crin și hreum,,, 

În inima pădurii, lângă vatra lacului, sub streaşina mâ- 
năstirii, zace voinicul Strâmbă Lemne. A picat la grea boală, 
Zace de lingoarea dragostei. Și nu-i vrajă țigănească, şi nui 
leac nemțesc care să-i imbuneze soarta, fără numai o la: 
crimă pe potrivă, o lacrimă cinstită ca Siâmta Cruce şi ho- 
țeuscă ca iarba fiarelor... 

Plânge, de dragul lui, căucul în șiiubeiu şi din aste lacrimi 





de ALEXANDRU MARCU 


Ai mai aruncat o privire din prag în prag şi acum eşti iar în 
capul scărilor din afară, sub „loggia” casei. 

In grădină smulgi, după traauţia tuturor pietăţilor romantice, 
o creangă din laurul adus aici dela Avignon şi, pleci apoi cu re- 
gretul in suilet că n'a întlorit încă tufa da trandutiri, adusă şi ea 
dela Vaucluse. 

Sa închis în urma ta prima poartă de fier, Şi a doua. Eşti 
iarăşi în drum, cu copiii după tine. le petred în vale, mai mulţi, 
mai prieteni. Când ai ajuns un dreptul vechiului Oratoriu, îţi vor- 
besc despre procesiunea care se lace în partea locului în Vinerea 
Mare, cand licăresc dealurile din toată imprejurimea de limini- 
țele aprinse de femei în scoicile de mele, umpluie cu untdelemn, 
ca sfintele potire, 


l'ranceseco Petrarca a venit prima oară la Anquă în 1369, pe 
când era bătrân şi numai întâmplător aiunci, în vihgiatură se 
pare, poltit de călugării bLremitani dela Padova, cu care uvea cele 
nai strânse legături. Plăcându-i nespus locul, Francesco da Car- 
rara, stăpân în aceste locuri pe acea vreme, sa gândit să-i dăruia 
scă ucest loc, 

Aşa sa aşezat la Arquă Petrarca în toamna anului următor, 
la aceasta îndemnându-l bătrâneţea înaintată, boala de care sule- 
vea şi, mai cu seamă, voluptatea cu care a căutat totdeauna, din 
când în când, retragerea în pacea şi singurălatea naturii. 

Pe acea bucată de pământ va li găsit o casă mulestă, ca toate 
casele ţăranilor de pe aici, cu pivniţa și magazia de unelte sub 
scara; de piatră a încăperilor ide sus. Fără so mărească, ci doar 
reparând-o, Poetul a schimbat-o cu mulţumire în cca din urmă 
casă a lui. 

Ca la Parma, pe vremuri, și aceasta își ridica modest zidurile 
dintre pomii roditori a două livezi, de-o parte şi de ulta. In feres- 
strele şi uşile larg deschise pe balcoane, băteau crengile de rodii, 
de măslini și de olendri. Yiţa se răsucea pe boiţile de pergole din 
cărare, Dintr'o coastă de deal șerpuia spre grădinile lui şuviţa de 
apă a unui pârâu, 

Poetul a reînviat livada cu alţi pomi ruditori, urmărind înti- 
riparea acestora la viaţă cu răbdarea, şi grija cu care ar îi desci- 
trat un manuscris de mare însemnătate. In cunoscutul Virgiliu, 
de care nu sa despărţit decât în clipa morţii, a făcut de alttel toi 
telul de însemnări cu privire la această îndeletnicire a sa de po- 
micultor, plângându-se adesea împotriva, unora din pomii live- 
zilor sale. 

Nu mai puţin a îngrijit florile, 

Era încântat de Arquă. Nu mai contenea să preamărească li- 
niştea şi pacea casei sale, „mică“ dar „simpatică şi graţioasă” : 
precum însuși seria — având în preajmă livada lui de măslini și 
v vie, cât să-i ajungă unei mici şi modeste [aumilii. „Aici, îi scria 
într'adevăr fratelui său cu un an înainte să moară — deşi bolnav 
irupește, suni şi trăesc, o frate al meu, cu. sutletul în pace, fără 
frământări, fără păcate, fără griji, citind într'una şi scriind şi 
preamărindu-l. pe Dumnezeu”. 

Ca un adevărat mucenic al Artei şi ul Gândului, Francesco 
Petrarca a meditat şi a lucrat până în cele din urmă clipe, în zorii 
zilei de 18 spre 19 iulie 1574. Atunci l-au găsit aproape mort, cu 
capul căzut pe un volum gros de pergament: nu: se mai şiie bine 
dacă era Eneida sau Mărturisirile Sfântului Augustin. lar nesigu- 
ranţa în care se complace tradiția asupra cărei opere anume, poate 
fi simbolică pentru înfrăţirea dintre Clasicismul păgân şi spiri- 
tualitatea creștină, pe care o iîntăptuise acest poet în viaţă şi pe 
care o lăsa drept sacră moştenire, în; această formă, timpurilor a- 
propiate ale Renașterii. 

Francesco Petrarca a murit, aşa dar precum dorise, în singu- 
rătatea chiliei dela Arquă. 

Faptul că a: fost găsit în odaiu de lucru şi în faţa unei cărți 
deschise, dovedeşte că își dăduse; sfârșitul în deplinătatea pute- 
rilor minţii sale, fericit să-și poată da aceustă supremă satistacţie 
intelectuală, până în clipa din urmă. lar faptul că l-au găsit aşa 
în zori, dovedeşte că citise şi mediiase acolo, singur, în liniştea 
grădinilor şi a stelelor, toată acea noapte de vară între dealurile 
dela Arquă. 

Lumina de pe masă mai ardea încă. 

Poetul împlinise 70 ani. La faima lui de mare poet şi nu mai 
puţin de mare învăţat al vremurilor acelea, se adăoga nimbul a- 
cestei venerabile vârste. 

L-au înmormântat în Santa Maria, de vale, şase zile mai târ- 
ziu, depunându-l în mormântul de sub altar. Ceremonia funebră 
nu putea să fie mai strălucită decâi singur şi-o dorise și decât ar fi 
îngăduii-o împrejurările, aci, la ţară. Inaintea ie aula: învăluit, 
se pare, în mantia de purpură dăruită de Robert de Anjou pentru 
încununarea de pe Capitoliu, au mers patru episcopi veniţi anu- 
me pentru acea neobișnuită înmormâniare. 

Sicriul l-au dus pe braţe 16 „doctori“ ai Universităţii pado- 
vane, în semn de omagiu pentru acela care ar fi putut să le fie 
maestru și de pe catedră. 

In unma sicriului au venit ai lui și însuși Principele Fram- 
cesco I| da Carrara, înconjurat de cei mai vrednici demnitari ai 
Padovei, de curteni, de profesori şi de studenți. 

Elogiul funebru a fost spus de un vestit predicator călugăr. 

După şase ani, osemintele i-au fost scouse din biserică şi ur- 
cate în sarcofagul acesia, peste toate celelalte morminte, în vechiui 
cimitir din preajmă, 

„Oeroteștie această piatră — descilrezi azi în inscripţia epi- 
iafului — oasele reci ale Ii Francesco Petrarca. Primeşte-i Maică 
Fecioară, sufleiul, peniru ca obosii acum de cele pământeşti, să 
se odihnească la ceruri...“ 

„Fri/gi/da Fran/cis/ci la/pis hic — silabisese în cor toţi co- 
piii din Arquă, îngropându-și degeiela subţiri în scobitura litere- 
lor adânci — tegii ossa Petrarcae. Suscipe Virgo parens animam 
sate Virgine parce, fessaque jam terris cocli requiescant in arce“. 





se întărește vâna izvorului cu gazcină de apă neîncepută. 

Plâmgs, pe urmă, şi troița în drum şi prin cecmcămele de 
pământ reavăn privesc ochi de crini și suflete de licuriri... 

Plânge acum şi mânăstirea dintr'un lemn, plânge de do- 
e boară tencuielile munţilor şi sloboade culale înhmericului 
i pline de comori și visterii... 

Dar stareța cea frumoasă citeşte psaltirea... Citește paal- 
tiraa cu inima nepăsătoare ca toaca din căopomiță şi leagă 
rând de rând cu privirea uscată ca aţa de păianjen... 

MOȘUL | 

Și-apoi verde trei granade... 

Pasă-mi-te scârbă de moarte l-a cuprins pe Siarmă Piatră 
văzând pe Agerul pământului, fratele său de cruce întru 
vitejie, doborit la pământ. Doborit la pământ, nu de sabie, 
suliță sau luptă dreaptă, ci în chip vrăimășesc, cu dosadă 
şi vicloguug... 

S'au fost furat din basme condurii fermecaţi şi trecuți în 
făuriştea întunericului. Și acum sboară tegit ia pământ, de- 
parte de slava cerului, sboară vărsând candele cu plumbl 
și donițe cu foc, 

Soarele s'a oprit subt streașină de nori şi luna plânge în 
crucea bisericii. Căci, zace voinicul la pământ şi furnicarul 
nagru a început să-i roadă mădularele, 

De atâta obidă Siarmă Piatră a smuls cuiele din oiștea 
Camilui mare, de cad stelele. ca bilele. O măicuță bătrână, 
cu brâul de lână, i-a adus caier de vaier din doinele vân: 
tului, iar broasca țestoasă, ce văduvită de Făt Frumos, a 
cules pentru el toate ciubucele heleșteelor ei fermecate. 

De atâta obidă Sfamnă Piatră s'a tras departe de lume, 
ps celălalt tărâm și de azi înainte moșul va scobi din sts- 
lele cerului sbâmâitori pentru copil. 

















4 


Cântarea 


COLȚURI DE VEȘNICII 





In lumina înţelegerii tale imi scală 
Gândul — ca să se facă melodie; 
Când furtună de patimi învie 
M'afund în golful trupului tău cald. 


Intristări și dureri se topesc 
Sub mângâerile ca de petale; 
In împărăţia armoniilor tale 
Colţuri de weșnicii înfloresc, 


Alături, pe sub slove de stele, 
Intrăm, uneori, în noapte, cântând — 
Umbre ale aceluiași gând 

Unite ca rima ?n poemele mele. 


Dincolo de raiul făpturii de floare 
Niciun drum în viaţă nu e; 
Cu tine, spre piscuri, fiinţa mea sue 
Spixitualizată și nemuritoare. 


NESAȚIU , 
Trupul tău cu frăgezimi de petală 
Şi misterios ca o poveste, 

Rând pe rând pentru mine este 
Trup de curtezană şi vestală, 


Fragedă, aromată şi tare. 
Ca o cireaşă pietroasă, 
Carnea lui veninoasă 

O dorese fără încetare. 


Ca o primăvară, ca un vin 
Trupul tău vtrăjește și îmbată; 
Nu mă voiu sătura niciodată 
De otrava dulcelui chin. 


Ca o zare 'nsorită, ea un drum, 
Trupul ţău e un crâmpeiu de infinit; 
In ochii şi "n sufletul meu fericit 
Uneori e spirală de fum. 


TIHNĂ 


Pe umărul cu frăgezimi de giocel 
Imi reazim fruntea muncită şi grea, 
Intrebându-mă cum de poate el 

Să sprijine toată viaţa mea ?... 


Braţele cu linie pură și fină, 
Ca niște crude lujere de floare 
Aduc ochilor mei lumină 

Şi obrajilor palizi — culoare. 


In palmele tale faţa când mi-o îngrop 
Ca întrun buchet de flori, primăvara, 
Peste suftetul — frunziş de plop — 
Coboară cu stele şi linişte — seara. 


Inima ta ar putea atunci să 'nțeleagă 
Sub zborul tăcerii, mai bine, 

De ce lumea și viaţa mea 'mireagă 
Incepe şi sfârșește cu tine. 


SĂRUTUL 


Sărutul tău partfumează ape 
De liniști — inimii mele; 
Aprinde în negură stele 

Şi înfioară nevăzute clape. 


Urcă viaţă în mine 

Ca seva în mugurii cruzi; 
In oglinzile ochilor uzi 
Flutură ceruri senine, 


Sărutul său în adânc viscoleşte 
Patimi și soare; 

Ca e primăvară uluitoare 
Otrava lui în trup dăinueşțe. 








cântărilor 


REFUGIU 


Pe căile inimii noastre — una, 
Ne afundăm bucuroși, deparţe 
De lumea ambițiilor deşarte 
De totdeauna, 


Singuri, noi dvi, 

Prin universul de himere 
Străbatem ceruri şi mistere 

Spre înălțimi de continente noui, 


Furaţi de feerii interioare, 
Intre eden și 'ntre pământ, 
Nu mai Știm sigur care sânt 
Tărâmurile amăgitoare. 


Dar tot mai mult 

Simţim cu fiecare zi ce trece 
Dorul singurătăţii cum întrece 
Tspita oricărui tumult, 


MINUNE 


Invăţături variate şi grele, 

i de apropii cu sprinteneli de copil; 
Sufletul tău e un cer fertil 
Insămânţat cu grâu de stele. 


In făptura ta de spirit şi lut 
Dumnezeu pentru mine a pus 
Lumini cum nicăirea nu-s 
Lângă trăgezimi de 'nceput. 


De câteori te fură vreun cântec, 
Plânse de muzică genele ţi-s; 
Eşti armonia versului scris 

Și vieţii mele descântec. 


Universul nu are pentru tine 
Nicio ţaină și niciun ascunziş; 
Ești mugur, floare, trunziș 

Și drum către «cer, pe coline. 


VRAJE 


Dumnezeeasca ta frumuseţe, 
Cu fiecare gest și cuvânt 
Creiază noui continente 

De cer și pământ. 


Artiştii uimiţi te privesc Ă 
Dincoace de orizontul deschis, 
Ca pe o miraculoasă 
Intrupare vie de vis. 


Apropierea ta limpezeşte 
Privirile. şi gândul; 
Sufletul pe culmi îl îmalță, 
Cu veșnicie cuminecându-l... 


Cât de fără sens par hotarele 
Dintre bine şi rău 

Sub mântuitoarea vraje 

A trupului și duhului tău, 


TU SINGURĂ... 


Cu zăvoare şi vrăji te-am închis 
In carne și vis; 

Plină de tine inima bate 

Intre clipă şi eternitate. 


Pisc de scântectoare zăpadă 

Miraj de lumină 'n cascadă, 

Pe boltă "ntre stelele spuză, 

Tu singură, stea călăuză, — 

Tu singură ani-eşti bucurie şi chin 
Şi îndoelilor semnul divin... 

Tu în. visurile mele 

Scuturi parfumate petale și stele 
Pe care în nopți de insomnie 

Eu încerc să le 'nșir pe hârtie. 





“Cisuri. in amurg 


Vin svonuri de umbre cu pași uriași 

Din creasta de nor zdrenţuită; 

Amurgul scâncește: „Nu vrei să mă lași 
„S'adăst pe la tine-o clipită ?... 


„Mi-s straiele pânză de vis și de îum, 

„Si noaptea când prinde să vină, 
„M'alungă toţi câinii ce-i scoate în drum, 
„Şi-mi stinge tot duhul în tină... 


„Sunt blând şi timid ca zefirul pe-alei, 


„EL poate alintă, mângâie... 
„Eu trec nevăzut şi nu'mntreb: „Tu mă vrei?... 


s€ 


„Nu-s insul ce-aprinde tămâie...“ 


Și, umbrele serii 'n albastru dispar, ; 
Se 'ntunecă tot necuprinsul.... 
Luceafărul singur clipeşte arar, 


E robul luminii... învinsul! 


a af 


Pentru o cunoaştere a lui Vasile Conta 


De curând a fost aniversat, așa cum 
merita, poate mai puţin decât merita, 
Titu Maiorescu. Insemnătatea și actua- 
litatea operei lui au fost rejudecate iar 
omagiul unanim, ce i-a fost adus, al 
literaţilor ca și al gânditorilor, al oame- 
nilor de știință ca şi al oamenilor poli- 
tici — era îndreplăţit şi poate nu a pus 
în lumină toate câte se cuveneau a fi 
rememorate despre personalitatea lui 
multipolară. 

Sunt felurite aspectele operei lui 
Maiorescu iar activitatea ce a desfăşu- 
rat a corespuns prea multor aşteptări şi 
prea multor linii de direcţie culturală 
și politică — pentruca să nu solidari- 
zeze, firesc, simpatia posterității. Ne-am 
gândit însă, recitind, de curând, căr- 
te lui Conta — la o paralelă între aceşti 
doi gânditori români — care ar explica 
atât valoarea particulară a fiecăruia, 





CONSTANTIN COJAN 


EA Cronica ideilor 





de MIRCEA MATEESCU 


cât şi diferenţa specifică ce îi separă și 
totodată optica diferită prin care sunt 
priviți şi apreciaţi în urma anilor ce 
s'au scurs dela moartea lor. 

Activitatea filosofică a lui Conta este 
nu numai, cantitativ, mai bogată dezât 
aceia a lui Maiorescu, dar, considerată 
prin raport la propria ei substanţă, va 
reține, sunt convins, atenţia vitorimii 
într'un fel cu totul altul decât cărțile 
lui Maiorescu. 

Ceeace Kierkegaard spunea odată des- 
pre Hegel — mi se pare că se potriveşte 
comparaţiei dintre Conta şi Maiorescu. 
Conta a fost un gânditor, a fost primul 
și cel mai de seamă gânditor român. 
Maiorescu a fost, aşa cum se exprima 
Kierkegaard despre Hegel, un profesor 
de filosofie, un mare şi neîntrecut pro- 
fesor, dovedind, cum sta remarcat de 
curând, merite incasabile în acest sens, 


Vâltoarea  răsboiului O pre- 
zent, ne pune în faţă umbra u- 
nui cântăreţ care a închis ochii 
acum douăzec: și ceva: de ani, 
în mană mai blânidele focuri ale 
măcelului trzcuţ. Atunci a mu- 
rit um poet și a tăcut pentru 
totdeauma o liră care ar fi pu- 
tut aduce o mare schimbare în 
toată pozsia: germană, iar azi, 
ne mai vizitează uneori locote- 
nentul fammacist Georg Trakl, 
poetul blestemat, care a lăsat 
în urmă-l o carte, dar şi um 
destin despre care se va putea 
scrie întotdeauna cu mult in- 
teres. Iată că a venit şi la noi 
vremea în care să putem: vorbi 
cel puţin unui anumit public 
cetitor, despre acest poet, iără 
teama de-a plăsui în gol. Pasi- 
unea cu care ne-am apropiat 
intotdeauna. de opera sa, ne 
îndeamnă şi da „însemnarea!“ 
de astăzi, pe care nu o vrem 
semnificativă, decâ:, într'o foar- 
te restrânsă. măsură,  pentnucă 
noi nu adem în fabule. In 
poesia românească de azi, 
Georg Trakl a devenit o figură 
cunoscută și universul său po- 
etic a început să cincule. Ince- 
pând cu Oskar Wailter Cizek și 
Ton Pillat, primii aare au tra.- 
dus din; poemele lui, trecând a- 





UNIVERSUL LITERAR 








Cronici germane 


Insemnare actuală despre 
Georg Irakl 


poi la Stefan Ion George, Ho- 
ria Stamatu, la modestele tâl- 
măriri aie  subsemnatului, a- 
jungem la efortul plin de rod 
poctului Mircea Streinul, care 
făgăduește un Tnakl integral, 
aşa că afirmaţiile noastre nu 
sumt întru nimic gratuite. 
Ceeace esie însă interesant, 
ceeace nle-a. îndemnat în cea mai 
mare măsură la senierea râm- 
durilor de față e cu totul adt- 
ceva: poesia lui Trakl, materi- 
alul lui postic, obsesiile sale, 
iau astăz aspectul unei b'utale 
şi nailveimante realităţi, după 
atâta vreme dela scrierea și pu- 
biicarea lor. Poesie pură, în cea, 
mai îmaltă accepţia a cuvântm- 
lut, poesia Iui Georg Trakl, es- 
te totuși o came care începe 
din nou să devie o realitate. 
Kaspar Hauser aleargă din nou 
prin lume, tânguindu-se, iar e- 





Driginalitate şi documentare 


(Urmare din pag. I-a) 


care unele chiar ia noi, au arătat 
că mai totdeauna, în operele a- 
parent cele mai diverse, în ma- 
nuscrisele rămase nepublicate și 
lipsite de valoare literară pry- 
priu zisă ale umui scriitor, se gă- 
sește o necomtemită sforțare de 
a da expresie unei adânci preo- 
cupări, câteodată  nescoasă din 
subconștientul scriitorului. A des- 
coperi această axă de desvoltare 
în opena unui scriitor și apoi, în 
jurul acestei axe, fără să te pre- 
ocupi de istoria operdlor sau de 
analiza lor în sine, să-l reconsti- 
tuiești în plină mișcare a crea- 
țiunii, trăind, primind influenţe, 
citind, meditând, experimentâad 
în arta sa până să ajumgă la cele 
mai înațte realizări pe care le-a 
putut da — iată o lucrare „origi- 
mală“ care se cere făcută asup-a 
multora dim scriitorii noștri. Nu 
vieaţa  romanțată, nici numai 
ideologia literară a scriitorului ar 
fi o asemenea carte, ci un com- 
plex în care ar apărea toăte el2- 
mentele ce au contribuit la for- 
maţiunea sa spirituală. Toate o- 
perele chiar cele mai neînsem- 
nate şi obscure ar căpăta semni- 
ficaţii deosebite și sar iumina 
până în adâncul lor după ce vor 
fi fost privite ca rezultat al a- 
cestei formațiuni spirituale și în- 
cadrațe într'o  umitate organică, 
căci sunt scriitori în a căror 9- 
peră, oricât de vastă, nu este ni- 


"mic care să nu se încadreze și să 


nu se explice prin această ne- 
comtenită frământare internă. 

Sunt deci nenumărate cărțile 
„Originale“ care, indicaţiile sub- 
solului dispărând sau rărindu-se 
considerabil „ar face să dispară 
și :mpresia de pedantism pe care 
:storila literară o lasă asupra mul- 
tora și ar da o oarecare liber- 
tate contribuţiilor pensonale- Dar 
dacă e:e nu sumt scrise încă, a- 
ceasta nu este din vina cercetă- 
torilor noștri, nici din a metodei 
lor, ci din cauza dificultăţilor spe- 
ciale care vorbeam că se pun is- 
toricului literar român. 

In primul rând, evident, cauza 
stă în infer:oritatea calitativă a 
unei mari părți din materialul 
pe care-l dă secoiul al XIX-iza. 
Orice cercetător literar este un 
iubitor de frumos (căci altfel ră- 
mâne un simplu lucrător și nu 
va putea niciodată realiza ceva) 
care îşi cere răsplata mumcii şi 
răbdării lui în savoarea nouă şi 
neașteptată, în delicatețea spiri- 
tuală şi frumusețea formală a 
versului sau a paginii care ca- 
pălă vieaţă prin descoperirea sau 
interpretarea sa. Când materialul 


PO a e a A a d a a a a O a act ocina 


literar, cum se întâmplă adesza 
la noi, oricât de interesant, este 
lipsit de această valoare artisti- 
că, satisfacția cercetătorului este 
micșorată, tragerea lui de inimă 
lipsită de stimulent. 

In al doilea rând, până acum 
mai ales, dar încă şi de acum 
înainte, Qin păcate, în istoria 
noastră literară trebue să se lu- 
areze la perfecționarea  instru- 
mentelor de lucru. Nici astăzi nu 
avem o bibliografie completă (a- 
ceea a d-lui; Adamescu are me- 
ritele ei, dar niciodată n'a fost 
îndestulătoare) a literaturii noas- 
tre. Nici astăzi nu avem publi- 
cate ediţiile critice ale clasicilor 
noștri, cu variante, cu manuscrise 
inedite, pe baza studiului cărora 
cencetătonuj să-și venifice premi- 
zele şi să-şi construiască rezul- 
tatele. Nici astăzi nu avem re= 
zolvate nemumăratele probleme 
de amănunt, adiacente cursului 
principal de imteres dintr'o cerce- 
tare, care se pun asupra scriito- 
rilor noștri mari cel puţin. 

Cercetătorul străin poate porni 
d:ntr'odată să dea o viziume nouă 
a lui Balzac, ca Emst Robert 
Curtius de pildă,  pentrucă tot 
materialul pozitivist este publicat. 
El se poate dispensa chiar de a 
da vreo indicație bibliografică, 
pentrucă se bazează pe o docu- 
mentare cunoscută, trecută nu- 
mai prin perspectiva punctului 
său de vedare original. Cencetă- 
torul român care ar încerca 0 
operație similară asupra unui 
sariitor al nostru ar avea nevoie 
de un timp mult mai îndelungat, 
pentrucă e] ar trebui să-și adune 
toată documentarea, ba umeori să 
facă şi filiera manuscriselor sau 
colecționarea textului și nici nu 
se va putea lipsi de a prezenta 
acest material documentar. Dacă 
nu l-ar înfățișa, cititorul va pu- 
tea avea impresia unor afirmaţii 
arbitrare, a unor construcţii din 
vânt și nisip, iar dacă îl prezin- 
tă, cercetarea sa devine eteroge- 
nă, pierde unitatea,  micşorân- 
du.şi semnificația şi „origimali- 
tatea“. 

Iată deci cum situația de a fi 
istoricul amei literaturi în care 
cercetările preliminarii sunt încă 
netermniate, te obligă să renunți 
într'o bună măsură la „origina- 
litate“. Un mare arhitect nu cară 
niciodață cărămida și varul. 

G. C. NICOLESCU 


D Dificultăţile istoricului lite- 
rar român, Universul literar nr. 
20, 11.V.1940, p. 1 şi Filiațiune, 
încadrare, comparaţie, Univ. lit. 
ar. 21, 18.V.1940, p- 1. 


de ȘTEFAN BACIU 


febul Elis monploghează pe 
marginile unor lacuri înserate, 
pe care lotej argintii aleargă 
nebume, în voia umui vânt a- 
mar şi năue. 

Poesia, clipei de faţă a trecut 
din nou la acel delir lucid, pe 
care apnoape căi îngropasem, 
obișnuindu-me să-l credem un 
dacument al  istomiei Liitianame. 
Iată însă că sensibilitatea a- 
cestui veac XX, vine să injec- 
teze câtorva, dintre cei mai ta- 
lentaţi poeți ai săi, ceva din 
duhul pe care-l întâlnim atât 
în. poesia  dui Trakl, cât și în 
„Posedalții“  bui Dostoievski, 
Stramiile limypezimi care suni 
caracteristice poeziei lui Traki, 
revin, ca în acea teorie „corsi 
e ricorsi“, pe are  deslipinid-o 
de istorie, ne vom îngădui s'o 
atiașăm puțin de poesie — și pe 
bumă, ktreptate. 

Orașe  bântuite de duhuri, 
„Oraşe în prăbuşire“, paianjeni 
imenși, chipuri apocaliptice, 
toate pluttimiad întz'um imens în- 
gheț căruia nimic nu-i mai 
poate rezista, iată în parte ma- 
terialul liric, pe care l-a mutili- 
zat Georo 'Tnakil, trecândul, 
dimeolo de moanie, necunosicaţi- 
lor săi «ontraţi dimtr'o altă du- 
me. Aceștia VU frământă din 
nou, plămădimd din acea pastă. 
o poesie care de bună seamă 
va mărturisi celor ce vor veni 
după noi, despre meguri și haos. 

„Clasicismul“ poetic da care 


—————— 


15  lunie 1940 


ne întoarcem, e un clasicism 
mai mult  fonmal,  ponirucă 
fondul pe care-l aflăm în iozte 
aceste creaţii, e umul plin de 
umbre şi de cure; așadan 
iată cun ne intoarcem să luăm 
din mâna schaletică a inainta- 
şilor o făclie, pe care Demonii 
n'o vor lăsa mictodată să se 
stingă, pentnucă la lumina ei, 
se făurese prăpăstiile și căderi- 
le. Ca. experienţă, dar şi ca re- 
alizare, toate acestea vor îi lu. 
cruri pline de interes, Cine va 
pătimi însă de ps urma los, va 
îi imdividua-poet, care își visa 
deja o „reintrare în burghezie“, 
o poesie de mare şi calm suflu 
bucolic, împingând coarnele 

plugului imaginar îmcă, pe un 
câmp în floare, as>zmemea stră- 
bunului Virgiliu. Această  pro- 
blemă iese din cadrul „croni- 

cei“ mioastre și de aceea ne me- 

zervăm pentru sa um ccmen- 

tariu viitor, mai: amplu și Don. 

te miai patetic. 

Răsboiul zilelorde faţă, chiar 
dacă plutește cu muult dincolo 
de hotarele țării, pune pulbere 
şi pucioasă în suflete, dărui 
du-ne o poesie frământată şi 
amară, pe care o semuim ace- 
leia pe care o seria vhsedlatrul 
poet, german Georg Trakl. Mi- 
runatele „Versuri  serise pe 
scutul nopții” ale îmi Emil Bot- 
ta sunt o vie dovadă pentru a- 
ceastă revemire la locnimile um- 
de „șezum și plânsem”. Sunete 
ce se măi aud me dau certitudi- 
nea că nu peste multă vreme, 
sersibilitataa  antor poeți va 
glăsui la fel. Și nu știm dacă 
„vind” o poartă marele duh ai 
vremii, sau locotenentul  far- 
marist Georg Trakl, care a 
murit în Galiţia, acum două- 
zeci .şi ceva de ani, intoxicat 
cu: morfimă, opiu și cocaină. 

Poatecă amândoi... 





Simple note 


„Dacismul“ nostru 


Niciodată poate, problema „da- 
cismului” nostru n'a fost o for- 
mulă mai puțin literară și mai 
actuală ca în împrejurările de 
azi. Afiamiaţia nu este făcută la 
întâmpiare și nu e nici atât de 
gratuită pe cât pare la prima 
vedere; ea porneşte din convin- 
gerea că niciodată această  pro- 
blemă nu s'a suprapus iinterese- 
lor actualităților politice în mă- 
sura în care se petrece acest lu- 
cnu în zilele noastre, 

In nesiguramța pe care o cre- 
jază lupta între „primatul drep- 
tului” și al  realităților politice 
statornicite prin pacea cu care 
S'a sfârșit precedentul  războiu 
şi „primatul  mecesitățior” eco- 
nomilco-demografice ale popoa- 
relor sărace; într'o luptă arhică 
în care fiecare aduce un punct 
de vedere egoist, o perspectivă 
univaterală și o completă îgno- 
rare a poziţiei dușmane, nu ră. 
mâne popoairdlor care trebue să 
supraviețuiască acestui nou cata- 
clism politic decât o singură ati- 
budine. Este aceea a afirmmănii: 
permanenței. lor istorice şi a rea- 
lităților economice, deopotrivă; o 
metodă de canalizare a ambelor 
principii aflațe în luptă în fo.o- 
sul cauzei nâţionale, atitudine nu 
atât de facilă pe cât pare. Cu a- 
tât mai mult însă, ea trebue a- 
doptată de popoarele capabile a 
și.o. însuși. 

In -afinmarea primului nostru 
drept: al dreptului isvorând din 
prezenţa noastră neîntreruptă în 
aceste regiuni ale Europei, îşi gă- 
seşie întreaga valoare problema 
fondului dacic al poporului  no- 
mân. 

Este de altfel unul din marile 
câştiguri ale istoriei  contermpo- 
rane, afirmarea și dovada cate- 
zorică a continuității dacice a po- 
porului român și este desigur ad- 
mirabilă perseverența cu care is_ 
toricii noștri, în frunte au d-nii 
N. Iorga, C. C. Giuresau, etc. cau- 
tă să lămurească această proibie- 
mă. Cu atât mai mult cu cât ea 
urmează unui veac în care stră- 


de COSTIN 1. MURGESCU 


iucirea Romei imperiale şi ne- 
cesităţile poziţiilor istorice ale 
momentului făcuseră ca cercetă- 
torii noştri să se alăture curen- 
tului creat de istorici de repu- 
tația unor Momsen, lung, Hir- 
schenfeld — susținând stârpirea 
poporului dac, odată cu instalarea 
stăpânirii romane. 

Nu exagera astfel deloc cura. 
giosui publicist și cercetătorul 
care trăeşte — mai mult ca ni- 
meni altul — toată tragedia isto- 
re; noastre, d. Al. Ranida, când 
proclama în studiul său asupra 
„Rasismului românesc”, „.proble- 
ma asupra continuității “hraco- 
satice, o problemă de o impor- 
tanță mai mare decât aceea a 
continuității latine”. Prioritatea 
aceasta cred că era impusă nu 
numai de concuziunile cu totul 
nout pe care studiile autorului ci- 
tat le impune cencetănilor celor 
mai semoase, ci întrun fel şi da. 
tonită faptului că rezoiwvită acea- 
stă primă problemă, devine im- 
posibil chiar numai de pus pro- 
blema continuității latine a po- 
porului nostru. Sau în orice caz, 
dacă ea totuși s'ar mai pune, pro- 
ema ergumentării către o con- 
cluzie afinmativă va fi mult sim- 
ptiticată, 

In această lumină, nu este de 
sigur de mirare, bucuria cu care 
am regăsit afirmat acest princi- 
piu în cartea recent apărută, de 
sinteză îstonică, a d-lui C. Sassu, 
directonul Arhivelor Statului din 
Brașov 1). Examinând „premizele 
istonice“ româno-maghiare,  d-sa 
imsistă ușor și amintește in câte- 
va rânduri fondul rural daaic al 
poporului nostnu. 

Sunt câteva dim problemele in- 
leresante şi actuale pe care le ri. 
dică volumul d-lui C. Sassu și 
pe care în perspectiva diacismului 
nostru, adică a permanenţei și 
întâtetății noastre la Carpaţi şi 
Dunăre, le vom examina în nota 
noastră viitoare. 

1) C. Sassu: Românii și Ungurii. 


Premize istorice. Ed. Cugetarea, 
Bucureşti, 1940. 





ceiace însemnează totuşi cu totul alt- 
ceva decât a fi un filosof. 


Conta este singurul gânditor român 
care a creiat un sistem. Stima pe care, 
între alţi, i-a arătat-o Charles Darwin 
— desigur că nu i se adresa numai ca 
unui cunoscător în ale filosofiei — dar 
ca unui filosof de proprie factură creia- 
toare. A lăsat o operă tot atât de mare 
pe cât de necunoscută. Sunt aproape 
şasezeci de ani dela moartea lui şi prea 
puţini și-au dat seama că el reprezintă 
figura cea mai aleasă a gândirii româ- 
neşti, că el a sesizat și a pătruns ideile 
fundamentale ale spiritului omenesc — 
iar moştenirea intelectuală pe care ne-a 
transmis-o va salva, odată, când se va 
face un proces real al valorilor, presti- 
giul culturii noastre naţionale. In pers- 
pectiva timpului, rezistă critie numai 
operele întemeiate în adâncime, ori în 
înălţime — nu însă în suprafață. 

Se cere dimensiunea profunzimii, 
pentru a răsbate vremea. De aceia. une- 
ori, sgomotul întâmplat la suprafaţă, 
poate reține atenția unei generaţii -—— 
însă e] va fi, în orice caz, anulat de 
erupția, întârziată în adâncuri, a spo- 
rului de semnificaţie pe care îl naşte 
apariţia unui mare gânditor. Un ase- 


menea spor, cum a fost opera lui Con- 
ta, nu este al unei generaţii, dar al tu- 
turor generaţiilor. In ziua când se va îi 
prezentat această operă în lumina vas- 
telor ei consecinţe, va trebui scrisă din 
nou istoria gândirii româneşti, pentrucă 
nu este vorba ca să se adaoge, la înce- 
putul unei cronice, primul şi cel mai 
însemnat capitol, dar urmează a fi re- 
făcută, pe deantregul, și tălmăcită cau- 
za]. delia. capăt: de vreme ce toți câţi 
au scris posterior morţii lui Conta, n'au 
putut face proba unei activităţi filoso- 
fice creiatoare, dar parvenind să reali- 
zeze când opere de comentatori, când 
cercetări documentare, când încercări 
diletante și beletristice. sub firmă filo- 
sofică E : 

Ar trebui să se înceapă cu aspectul 
cel mai necunoscut al gândirii con- 
tiene, pentrucă în mod intenţionat, nu 
poate numai din simplă ignoranță, ma- 
rele nostru filosof a fost prezentat, în 
rarele ocaziuni când s'a vorbit despre 
el, ori ca un ateu periculos, ori ca un 
materialist incurabil, ori ca un poziti- 
vist intransigent. S'a făcut vorbire, a- 
dică, în special şi în mod superficial, 
despre „Teoria Fatalismului” ori des- 
„Teoria Ondulaţiunii Universale“, ori 


despre „Originea Speciilor” — lucrări 
în care Conta a încercat să elaboreze 
un sistem de gândire propriu, evident 
influenţat, de teoriile biofizice ale seco- 
lului trecut, dar care nu reprezintă de- 
cât modalitatea științifică pe care a în- 
trebuințat-o gânditorul pentru a ajunge 
la culmea metafizică pe care el nicio- 
dată nu a tăgăduit-o, despre care el a 
scris mai bine şi mai profund decât ori- 
care alt autor român — dar prin pris- 
ma căreia nimeni nu sa gândit să-l a- 
nalizeze critic — deşi aceste scrieri îl 
reprezintă îndeosebi. Ne referim la: 
„Bazele Metafizicei'“, la „Incercări de 
metafizică“ și la „Intâiele principii care 
alcătuesc lumea” — lucrările extrem 
de valoroase ale lui Conta și despre 
care istoriografia critică na ştiut să 
spună mai nimic. Se va vedea, de în- 
dată ce vom avea prilejul să insistăm 
așa cum se cuvine, asupra lor în ce fel 
trebue înţeles „„materialismul” și „pozi- 
tivismul ateu” al lui Conta; se va ve- 
dea cât de radical se desparte sistemul 
filesofului român de acela al lui Dar- 
win; se va vedea, însfârșit, dece este 
atât de puţin și atât de fals cunoscuti 
cel mai mare gânditor al nostru, — cel 
mai profund, singurul realizat. 


15 lunie 1940 


— 
Di 


Vom sta pe bancă, eu luceafăr viu 
Şi chipul ei, lumină ca înaltul... 
VIRGIL CARIANOPOL 


Culele locurilor acestea sunt foşti 
panduri. Semeţia şi-o înfig în 'nalturi 
aproape omenește, însetate de lumină 
şi decor cald. Localnicii nu se înșeală, 
când în unele nopți, aud șoptind ziduri 
şterse de ploi şi galbene de lună, nici 
când duhuri de voevozi şi veliţi boeri 
țin sfat în umbra cerdacurilor, grele: de 
liniște şi odihnă, cu zidării aflate și azi 
ca pe vremurile scrise în pravile slove- 
nești. Şi nici când văd creneluri făcând 
temenăle în miez de noapte cu lună și 
-— de câte ari! — cu vin bun, oamenii 
de pe aici nu mai află pricină de mi- 
rare. 

Vinul, ca vinul. "Țuica însă, se dove- 
deşte a face într'adevăr parte invreagă 
din specificul locului — cum ar spune 
un etnolog — şi al oamenilor: miroase 
"a oltenie și se bea oricând şi oricât fără 
teamă de alte deranjamente fiziologice, 
decât numai de cele pur ebrietare 

In cadenţa paşilor, gândul se complace 
în alunecări confortabile, nefireşti chiar 
dacă sunt raportate la situaţia de acum. 
Căci ce fapt firesc poate să existe în 
prietenia lui Vladimir Stoianu cu duş- 
manu! lui sentimental cel mai de te- 
mut? 

In grupul de troteuri, cu frunțile în- 
cruntate sunt doi: el şi „prietenul“ lui. 
inginerul Ion Dimitriu. Bănueşte că şi 
Ilana are preocupări. Dar, alături de so- 
țu! decăzut dm anumite drepturi, se 
simte într'o oarecare siguranţă, cu toate 
că eşirile extraconjugale îi sunt copiate 
fotogenic și păiimaș pe sub ochi: vineţii 
şi — nu e înşelătorie — în ochi: obosite. 
EI, Vladimir, persona], ar aprecia-o nu- 
mai prin prisma valorificării erotice. 
Nici nu ar avea să se gândească la mai 
mult, dar... î 

Are un rival: prietenul lui, inginerul. 

Și un tovarăș: soțul [lianei — şi e 
prieten, 

Se simte tare stânjenit de tovărăşia 
în chin a soţului: ar vrea să viseze nu- 
mai el, numai pe el să-l doară gândul 








UNIVERSUL LITERAR 








MASCARICIUL 


. 


sentimentelor trădate, numai el să înă- 
bușe dorinţele şi emoția. Dar: trekuis 
să suporte această obositoare tovărăşie 
ca pe un rău necesar, ca pe o măseă ca- 
riaţă de care totuși se mai poate folosi. 
Dacă n'ar fi motivul: Ion Dimitriu, nici 
el nu ar avea un rost prea clar în ţovă- 
răşia acestor veseli excursioniști. 
* 

Spre culme, drumul suie spiral a- 
proape, ca să se prăbușească mai apoi, 
în apa de argint topit a Luncavăţului. 
Inainte de prăvălire, lasă pe două părți 
zăplazurile unor curţi străvechi, mete- 
rezele culelor în veșnică încruntare: a 
Măldărăscului şi a Grecenilor, biserica 
voevodală şi bolovănoasă, crama de-o 
vârstă cu biserica și — lângă malul rîu- 
lui — buţile monumentale în fierbere 
după cules brumat. 

Când dai cu ochii de poalele munte- 
lui — pe care ghidul, un lucalnic stătos, 
l-a numit Buila — bănueşti șiruri de 
mânăstiri cu trecutul! în pisanii eroice și 
în amintiri de călugări bărboși, unii ne- 
sătui şi iporriţi, alții evlavioși. Și te 
simţi covârșit de două apăsătoare va- 
lori quasi-omeneşti: una, venită de mai 
departe, masivul Builei proptind cerul; 
alta aici, apăsătoare, îmbietoare: apa 
râului în veşnică evadare de argint to- 
pit. Intr'adevăr, volumul din zare im- 
pune uman și albastru-inchis, până se 
pierde în coclaurii încețoșaţi ai Bistri- 
ței oltenești, iar prundișul văii înghiţi- 
toare de drum — că pod nu se află pe 
aici — te reduce, cu jocuri caleidosco” 
pice de perle stropite vioiu peste bolo” 
vani albicioşi sau cenușii, la un infe- 
rior concept despre tine. 

Virgil Bogdan și-a lăsat sacul de că- 
lătorie lângă o cruce strâmbă şi nodu- 
roasă cu închipuirea unui lisus rudi- 





(muvelă) 


mentar închegat: ca într'un decor se- 
mănătorist. Acest copil de lux este, prin 
constituţia sa fizică debilă, cel mai ne- 
indicaţ pentru eforturile necesare unui 
adevărat excursionist. Nici nu are pu- 
terea să se emoţioneze când majestatea 
peisagiului îi mângâie ochiul, pentrucă 
ochiul lui nu este făcut pentru aseme- 
nea emoţii. Dar, cum a observat ironic, 
aproape cazon, locotenentul Biju Gre- 
culescu, ce nu face omul pentru a şatis- 
face dorințele unei soții ca Ilana. Do- 
rințele, care mai totdeauna sunt capri- 
cii, a adăugat, zâmbind perfid. 

Virgil Bogdan și-a ascuns prost ne- 
putinţa. 





— Decât un drum de ăsta, mai bine 
o plimbare prin Cişmigiu. 

A câta oară amintește tovarășilor, 
ornamentaţiile romantice şi factice ale 
Capitalei? 

Noroc că nimeni nu-l aude, nu-l vede. 
Toţi urcă tăcuţi, spirala drumului, spre 
culă. La noapte vor dormi acolo. Fie- 
care îşi inchipuie, cu anticipată fericire, 
niște rogojini așternute în cendacuri 
larg deschise spre Ursa-Mare sau Ple- 
iade. Şi imaginativ, le surâde ulcica de 
pământ plină cu mireasmă amăruie de 





—FELCERUL == 


— schiţă inedită-— 


de PAUL I. DANIEL 


In grădinița părăginită și 
stufoasă din fața casei sale bă- 
trânești, Vasile Gugumache — 
Goctomul îmbrăcat în  halatul 
alb, întins gata să plesnească 
peste trupu-i ratofei, ou boneta 
tot, atât de albă împinsă pe 
ceafa cu trei etaje, stropește, 
fluerând o melodie, stufișul cu 
liliac şi stnaturile cu zzmbile și 
părăluţe de curând răsădite. 

E o veche deprindere a dum- 
niealhui dela răposata maică-sa 
came a murit fericită văzân- 
au-și feciorul cum ji calcă pe 
urme... 

„Vasilică mamă“ îşi amintea 
doctorul Gugumache, acum 
mândria cartierului, de cuvin- 
tele bătrânei, — „cine mu iu- 
bește de mic florile şi mecuvân- 
tătoarele, apoi să știi de la mi- 
ne că nu se alege nimic de ca- 
pul lui“... 

Dar nenea Vasilică Gugu- 
mache nue um. sentimental. 
învățet de dragul mnică.si care 
nul slăbea din ochi să îngri- 
jească tlorile încă de copil, a- 
ceastă deprindere nu s'a trans- 
format de fel în dragoste cu- 
rată pentru plăpândele şi vre- 
meinicele vieţuitoare... 

In afară de această deprm- 
Bere de care nu s'a putut des- 
băra în ruptul capului, îngriji- 
tul grădinii este pentru el un 
refugiu în care se poate adă- 
posti departe de căsuţa străbă- 
îmtă fără întremupere da fulee- 
rele nevesti-si, 

E o dimineată răscroasă as 
Mai, cu cer posomorit, care â= 
târnă a ploaie. Dar nenea Va- 
sile-doctorul nu se sinchiseşte 
de fel, căci nu-i dă prin sâriă 
că sfânta ploaie e mii de folos 
grădinii  decâțt picăturile mă- 
runte din stropitoarea rugimită. 
Vasile Gugumache udă distrat 
brazăele întunecate cârtând: 
„Hai pământ. pământ, pământ, 
cine-am fost și cine sânt“... 
Dar ultimele note sunt acope- 
rite de striaătele soției flutura- 


te ameninţător prim uşa cer- 
dacului : 
— „Sile! N'auzi Siic? Mai 


Slăbeşte juratele acelea de bu- 
mieni c'a venit un client“. 

Doctorul lasă  stropitoarea 
din mână, îşi freacă domol pal- 
mele și răspunde ca de obicei: 

-- Spune-i si tu, Gragă, să 
mai aștepte, că sunt ocupat cu 
Mți muştenii, Cine l-a pus să 
rimă, cu noaptea în cap? Mai 
Vine du-te și pune-mi ficaţii 4- 
win pe cărbuni. 

Sa aude 9 ușă trântită, apoi 
bucumache se pimbă prin 


qrte  fluerând mai departe: 
di pământ, pământ, pă- 
ântţ':, 


După ce-și înfulecă gusiarea 
E dimimeaţă, udată cu un pă- 
lărel qomă de vin negru, în 106 
& cafeaaua: cu lapte despre care 
asține că-i pentru bolnavi, a- 
re în ușa cabinetului rumem 
$ jovial și-și ia familiar clien- 
Ul în primire, 

v— „Dar ce-ai frate, ce bucluc 
ti-a mai lovit ? La dasbracă-te, 
pede să te văd“. Si Gugu- 
mache cam grăbit de dorul pă- 
xăreluhui lăsat netemminat pe 
wasă, ajută cu mâinile sale 
găsune la despuienea  pac:en- 
alui. 


„Nenea Vasilică după ce a pi- 
păit zdravăn marginile roșii ale 
beteșupului,  smulsând  ţipete 
pacientului, îşi ia bisturiul uitai 
lângă stidluța cu  vișinată, il 
șterge profesional de poalele 
h-datului şi-l înfige eu hotărire 

“în brațul pacientului care umlă. 
Când a teminat face haz pe 
socoteala bolnavului, care de ru 
șine încetează să se mai vaite 
şi se căsneşte să-şi stoarcă un 
zâmbet : 

— Ce ești copil? Pentru a- 
tâta lucru te smiorcăi ?“ inter. 
vine el când pacientul e gata 
să bolcească iar. „Dacă nu taci, 
îți iau onorariul dubiu“, ame- 
nință  Gugumache, îmtorcând 
cartonul de pe perete pe par- 
tea cealaltă pe care stă scrisă 
taxa. pentemu chiaibuti.., 


Chimurgul cartierului a învă. 
tat. dela tat-său, vestit bărbier 
pe vremuri, specialist îm, scoa- 
terea măseselor cu sau fără Qu- 
vere, în punerea pahanrslor cu 
sânge și a lipitonilor, că, dacă 
vrei să-i dai curaj bolnavului 
să nu-i iei beteșugul în se- 
io... 

— „Sile! Hai, Sile, odată, că 
te-asteaptă  miuşteriii, — aude 
doctomn în răstimpuri, glasul 
nevestii printre uși, când ea 
bigă de seamă că s'a intins la 
taifas cu clientii, 


Dar  într'o dimineață spre 
toamnă. când nenea Vasile își 
uda, straituriia de flori, cari a- 
cum  tânjeau, fu apucat de o 
criză cumplită de ficaț. Ca 
niciodată,  melodia-i preferată 
„Hai pământ, pământ, pă- 
mânt“, il obseda, îi suna 
mereu îm urechi si printr'o a- 
saciaţie ciudată da idei îl in- 
dispuse grozav ca um cântea fu. 
ucbru. Se sili să, cânte altceva, 
mat vesel, mai săltăreț, dar cu- 
vintela acestor jrâmltece îi re- 
veneau pe notele leit-motivului 
cu 0 rezonanță lugubră. Când 
durerile se înteţiră Vasile lăsă 
să-i cadă stropitoarea din mână 
core snă dogit. In aceiaşi clipă 
o floare s: aplecă fără, viaţă. 

-— Vasilică, Vasitică, hai pu- 
fuile d> te mai odihneşte putin. 
Dear mu mai cești tânăr să te 
utupesti atâta, auzi din tindă, 
pentru întâia, oară îm: cei doiră- 
zeci și cimei de ani de căsnicie, 
giasui blând și drăgăstos al na- 
vestii care nu observase nimic, 

Pe medic îl trecură sudoile. 
Toate câte s> perindau îm ju- 
zul său, melodia. atentia neaş- 
teptată şi cimdată a nevestii, îl 
ccpleşiră. Işi dădu sauna că se 
petrece ceva rău şi o durere 
surdă ca un vârf de cuţit îm- 
plântai în somn pe sub piept îl 
âobori ca pe un trunchiu. Când 
se trezi auzi vorbe aruncațe ca 
nişte pietre in geam. 

— De câte ari nu i-am tocat 
să mai dăse îripturile în: zorii 
zilei, dar cui cine să tențelegi. 
Cu dracu? 

Se simţi în sigwranţă. 

Câiteva capete necuncsnute în 
jnrui său îl priveau  compăti- 
muitor. Când deschise mai bine 
ochii simţi niște mâini 'delicate 
şi reci pipăimdu-i pântecul ro- 
tund şi cald. 





—- Mă mir cum a putut ne- 
gtija atâta timp. Dacă mu se 
îmgrijește, nici operaţia: nu-l va 
mai folosi, — azi o voce fami- 
liară în cane recunoscu pe ve- 
chiul său. coleg de spital. 

Nevasta, care asculta abia 
stăpânimau-şi revolta, nu putu 
să răspundă decât print:”o altă 
serie de sudălmi aruncate so- 
tului neascultător : 


—,O0f! și zilele ai să mi le 
n.ănânci“,. și eși trântimd cu 
încrie uşa. 


Bolnavul, la auzul cuvintelor: 
„grav, fatal, operație“ rostite ge 
un medic, se înspăimântă dea- 
binelea. 

Multe stăruimii trebuiră, spre 
a-l convinge pe Vasile-doctorui 
să se urce pe masa de operație, 


Când  trăsura opri în fața 
Spitalului în care  Gugumache 
siujaa de 15 ani ca medic chi- 
durg, fați-i, care cu toată su- 
ferința mai păstrase urme de 


Hoşeaţă, îngălbeni imediat. 
Culoarele  nesfârşite, saloanele 


ca bolnavi, doctorii și surorile 
învestmântaţi îm. alb cari aler- 
gau grăbiţi încoace şi 'ncolo, în- 
sfârşit sala de operaţie, atât de 
familiară altâdată, le văz 
peautru întâia oară. O emoție 
putemnică urmată de o teamă 
cumplită îl gâtuiră. Vru să spu- 
nă, ceva, dar cuvintele îi înghe- 
țară în gâtlej. 

— Sile! dar vime-ţi în fire, 
frate. Fii bărbat, vai de mine... 
Mă fai de râs, auzi buimăcit 
glasul veșnice dojenitor. 

= Din ăștia mi-ai fost nene, 
— glumiră câţiva colegi. 

Gândul că va fi mreat pe 
mpsă, adormit, operat, cât şi 
atmosfera apăsătoare de svi:al 
îl nimilcără. Iși uitase de înide- 
jetniciri, de prieteni, de pa- 
cienți. Se deslăntizrise acum în 
toată, fiinţa lui pamica bolma- 
vului. In dimineața când me- 
dicii îi cercatară inima, îi mă- 
surară tensiunea; şi 'temperta. 
tuna, şi când fu culcat pe că- 
aucdor şi dus în sala de opera. 
ție, simti că totul s'a sfârşit. 

Se uită primprejur dar nu re. 
cuniosecu pe mimeni. Cimeva îi 
trecu pe la nas un tampon : 

— Hai să vedem, mal ştii să 
numeri ? 

— Una... două... mel... pa- 
tru... îmoepu să zbiere ca scos 
din sămnite. Simţea că, se luptă 
cu moartea. Când ajunse la un- 
sprezece, glasul lui tot mai slab 
pini. Ochii încencară zadarnic 
să valdă Wumima. Uriaşul, cedă. 


Amintirea neplăcută a zilelor 
de spital dispăruse.  Dortorul 
Vasile Gugumach: se sculă în 
prima dimineață după zilele de 
convalescență, joviall, bine dis- 
pus, Ca și cum var fi zăcut 
ricicână, 

Grăăina o vreme mitată în 
chema. la viață. Nenea Vasile 
stropea florile fiuerâmau-si me- 
lodia preferată. In răstimpuri 
privea  compătimitor o floare 
năpădită de buimiemi. 

— Biata de tins, cum mai 
poți respira ? —- și mâinile-i 
piinuţe smulgeau cu grije plam- 
tele dușmane, 

Din când în când, stăpânul 
grădinii se așeza în genunchi 


rânduind cu grije pământ în 
jurul vreumei flori amenințate, 
Cârid auza glasul aspru al ne- 
vestei  vestina sosirea unui 
client, Gugumache răspumdea : 

— Stai; trate să le doftonicesc 
și pe ele. Ce, ele nu's fiinţe? 

Intră în cabimet, Primul pa- 
cieni, pe care avu prilejul să-l 
consulte, fu poștarul străzii. 
Factorul, acum obosit, îmbătrâ- 
rit și acrit, cumoscuse pe Vasile 
îrică ae copil. Asifel, întâlnirea 
lor Zzijnică, era întotdeauna 
plăcută, prietenească, mănturi- 
sită prin câteva cuvinte calde 
de simpatie. 

— Cum îți mai merg picioa- 
rele, moş Costache ? 

— Slavă - Domnului, prost. 

Sau : 

— +,Basda - prose cât mor 
ține picăturile mnieaitale... 

Acum poştarul vemise pentru 
o pricină mai mămntă. O îm.- 
pumsătură de  ţânțar în mână 
care-l supăra grozav. Chirur- 
pul își așeză ochelarii, carcetă 
cu atenţie inflamaţia și după 
ce dezinfectă locul, spuse ineri- 
jat : 

— Moş Costache, să nu te laşi 
aşa ! Spre seară să vii să văd 
com își mai merge buba... Să 
nu care cumva să nu vii... Mai 
știi ? Dintr'o nimica toată, poți 
păți cine știe ce. E mai bime.. 

Foștaru! eşi în uiţă buimăcit,. 
Ca, să se convingă că mu se în- 
şelase, se uită profesional la nu- 
mărul casei, apoi la tăbiița depe 
perete, să vadă dacă nu greșise 
cumva „Adrisantul“, 

iși mâneâie rana şi porni 
gânditor. Il știa: pe doctor de a- 
tâta vreme Până mai ieri, câna 
abia își mai târa piciolarele, sau 
când se văita de rinichi, Gu- 
gumache făcea haz : 

— Vezi-ţi de treabă, umehiule. 
N'ai mimic. Astea's picioare de 
tcleoar. Ehei! umde de mai 
trăim noi vremea dumitale ? 

„Şi acum? parcă ași fi muș- 
cat de șarpe. N'o fi râs cumva 
de mine? Doamne iartă-mă. nu 
mai înțeleg nimic“. Iși aminti că 
Goctorul pentru mai multă pru- 
denţă îi luase și adresa. Când 
sugumache se așeză la masă, 
își aminti că, uitase să ia tem- 
peratura umui salahor lovit la 
o schelă. 

— Și n'am de umde să-l iau, 
Cum de am uitat îrate? Se 
sulă înorijat dela masă, luârul 
la rând toate binilele din car- 
tier. 

— Nu ştiu cu ce oi fi păcă- 
tmit, soro, de mi-e dat să nidur 
atătea necazuri, se văita nevas- 
ta vecinilor. Din, bun, zdravăn 
cum era, acum după operație 
sa scrâmtit de tot. Să vezi cum 
vorbeşie cu florile. Să te cru- 
cuşti nu ala... Barem cu bol- 
ravii, sa întrscut cu firea... 
Pentru fiecare nimic, arde se- 


ringile, dezinfectează, schimbă 
bandajele, tădaită,  temmina 


la moment între două partide 
de table... Nu ştiu ce să mai 
cred, se văita femeia, care-si 
vedea acum bărbatul instrăi- 
nându-se de ea şi mereu când 
senin și plin de fericire, când 
BravV, încovoiat,  copleşit, da 
parcă de ei depinde vindecarea 
întregei omeniri... 


de LADMISS ANDREESCU 
POETULUI RADU GYR 


prună alcoolizată şi întremătoare, ală- 
turi de bucăți mari de pâine aspră, 
coaptă în ţest cu trei zile în urmă, muş- 
cată barbar cu dinţii lor albi și flă- 
mânzi. Îmbâcseala oraşului, cu asperi- 
tățile blocurilor şi sgomotele convoaie- 
lor de mașini, răscoleşte a dârzenie sân- 
gele urmașilor de ciobani, sau plugari, 
sau boeri — și ei trăind din brazde — 
şi îi îmboldeşte spre bucurii copilăreșs. 
numai gândind la o cină rustică. 

Tovarăşii de drumeţie încep încet, 
încet, de tot încet, să-şi revină din tă- 
cerea punctată de  cadența ştitturiior 
de pe bocanci şi glumesc cu soarele în 
amurg pe chip: roşu şi obosit. Apro- 
pierea nopții, mai vârtos a popasului, 
i-a tăcut sprinteni. La gândul unei cine 
rurale, au uitat definitiv că în ruck” 
sack-uri au cacao, carne  congelată, 
lapte sterilizat, cremă de schweitzer, sau 
savarine comprimate 'n cutii pline cu 
miere. 

Oboseala îi ajunge cu paşi grăbiţi. In 
curând îi va cuprinde, cu braţe de ie- 
deră sau de femee mincinoasă, întru 
prăbușirea mângâietoare a somnului. 
Totul, în decorul acesta coborit din Is- 
torie şi Poezie. 


Vladimir Stoianu cercetează cu pre- 
cauțiune şi cu coada ochiului pe ingi- 
ner. La rându-i, inginerul, absoarbe cu 
priviri hămesite ritmul bogat al şoldu- 
rilor Ilanei. Dimitriu îşi roade o mar” 
gine de buză şi face crețuri la rădăcina 
ochilor. 

Vladimir trebuie să fie foarte atent 
în tovărăşia unui asemenea soiu de in- 
giner. 

* 

Maranda gazdei de o noapte, cu mus- 
tăţi haiducești și mahorcă 'n bășică de 
pore, — cea mai sănătoasă tabachere, 
— este o femee minunată şi aprigă: „un 
jandar de muiere...” cum o laudă stă- 
pânul, nu fără mândrie 'n glas. Trup 
pepene, ochi mure în cap de veveriţă, 
braţe şerpi neastâmpărați, mers de ba- 
ladă şi bărbat... motan. 

Drumeţii au văzut  închipuirile de 
stomahuri flămânde, îndeplinite, pe 
rând, ca niște pure minuni. Au meste- 
cat haiducește mămăliga  ciobănească 
şi brânza ardeiată, deavalma cu sură” 
sul Marandei. Apoi, şi mai haiduceşte, 
cei mai îndemânateci au prins femeia 
de mâini şi i-au mângâiat trupul în ha- 
zul tovarășilor de drumeție, și în ochii 
spălăciţi, blajini și mustăcioşi ai gazdei 
care a mârâit în glumă: 

— Le place boierilor și mâncarea şi 
muierea. Asta e bucurie mare. Bag sea- 
ma că n'am pofte rele. 

Maranda a chicotit a îndemn: 

—"Am cătare şi la boieri omule... 

Asta, ca s'o mustre, de ochii lumii, 
omul şi — după spusa lui — casă 
aibă prilej de strunit dracii pe care zi- 
cea el că-i are muierea. 

După ce pe drumeţi i-a văzut sătui, 
iar ei s'au știut cu banii legaţi cu multe 
noduri în colțul unui ștergar aspru, Ma- 
randa cu motanul ei s'au dus să se culce 
în ferdera şurii, Drumeţii sau tolănit 
împărăteşte în privarul plin cu rouă și 
stele. Inainte de a pleca spre ale sale 
rosturi, mustaţa stufoasă a motanului 
s'a mișcat nelămurit în jurul unor buze 
roșii și arse, pentru a le arăta oaspeţi- 
lor oala cea mare *u ţuică — în loc de 
apă — şi mai spre ţâțâna de jos a ușii, 
cu aspect de pustnic, un cănceu orăşe- 
nesc, pântecos și plin cu vin: „păntru 
fomei..” au descifrat oaspeţii cu greu 
vorba, 

O vreme nici țuica, nici vinul nu i-a 
ademenit. Pe sub stelele svârlite pe 
cer de sub ciocanul unui Hefest mai 
mare ca 'n mitologie, se înalţă, de căr- 
bune, muntele cu licurici în chelie. De 
pe la jumătatea lui, în toiul pădurilor 
acum de cerneală, pline de temeri ne- 
înțelese, alte stele arătau drumeţilor, 
în pustietatea urșilor și căprioarelor, 
lăcașuri dumnezeești: mânăstirile dorm 
numai cu un ochi, — iepureşte. Și în 
vale, pe prundișul spălat de paliditatea 
nopţii, clinchetul grăbit al apei, spre 
alte ape mai liniștite, cânta în ison 
schimnicese, o melodie repede, dar dă- 
tătoare de obositoare visări. 

Pe pat rudimentar bărbaţii parcă stau 
la sfat cu duhurile. Virgil zâmbeşte 
cine știe cărei nopţi de cabaret. Biju, 
inexpresiv, respiră reglementar şi fără 
pic de sincopă care să-i trădeze un sbu- 
cium interior cât de palid: ostaș și n 
somn. Dimitriu își tremură pleoapele 
închise într'o nepricepută şi copilărea- 
scă prefăcătorie. Femeile, acoperite cu 
pături puţin confortabile, sunt mai re- 
zonabile. Singură Ilana Bogdan are un 
chip suav, de înger fără gânduri şi fără 
păcate. | 

In curând va aţipi și el, Vladimir 
Stoian. Gândul a venit odihnitor. 

— Dorm toți. 

Prietenul lui, inginerul, i-a fugărit cu 
două vorbe scăpate în monolog de sub 
controlul voinţei, toată bruma de somn 
ce se vestea sănătoasă. Vladimir s'a. ri- 
dicat pe un cot ca să-l cuprindă mai 
bine în ochi pe tulburătorul liniştii lui. 


Inginerul nu l-a observat: continuă să 
cerceteze întunericul şi siluețele din 
patul de rouă, încercând să le identi- 
fice. Desigur, inginerul are insomnie. 
Și el, Vladimir, știe dece. 

Momentul se oferă necăutat: o noap- 
te ca asta este bună de orice, — de răs- 
boaie sentimentale, mai ales... 

—- Eu prefer să-mi trec noaptea ală- 
turi de stele şi buiniţe... a şoptit Vla- 
dimir. i 

— Credeam că dormi şi tu... sa mi 
rat, înginerul. 

— Nu. Am chef de filozofat. 

-—— Şi de făcut poezii, îmi pare. | 

—— Şi de făcut poezii, — dacă vrei. 

— Curios! Şi eu sunt parcă întors pe 
los de noaptea asta cu duh de hașiș. 

— Haşiş... Hm!... 

Dimitriu, inginerul, se întinde nervos 
sub pled, ca să pătrundă înţelesul vor- 
belor prietenului rival, ca rupte din 
mijlocul unei lungi dispute. Primise ri- 
posta, pentrucă Vladimir voise să-i a- 
rate că „nu dorm toţi“. Şi pentrucă pe 
acesta îl răvăşise continua peregrinare 
a doririțelor lui Virgil Bogdan — soțul 
— pe asfaltul încins al unor umilinţi 
împlinite, cu toată împotrivirea omului 
orgolios din el. Parcă i-ar ţine ingine- 
rului isonul cu bucurie. Dar acesta se 
arată potrivnic, pornit, ades duşmăncs, 
enervat de întâlnirea mai întâi a ochi- 
lor, apoi a gândurilor lor, în noapte. 

— O femeie alături de o sticlă de 
șampanie, sub un torent de lumini mul- 
ticolore... Ar fi preferabilă patului a- 
cestuia ad-hoc. Hai?... Ce zici?... 

Iarăşi se întinde sub pătură. De as.ă 
astă oarecum îmblânzit de închipuire. 

Co să zică?,.. Vladimir Stoianu nu 
zice nimic deocamdată. 

Inginerul are juste păreri. L-ar a- 
plauda din toată inima. Dar și-ar preda 
întreaga armată de intenţii. Cu muni- 
țiunile replicelor, cu tot. A, dacă ar fi 
singuri! Şi dacă fâlfâitul unei păsări de 
noapte nu i-ar îi îndreptat gândul spre 
închipuirea mângâietoare de sub ta- 
rentul de lumină. Căci şi el pipăe cu 
gândul, catifeaua rară a unei nopţi ast- 
fel trecută, plictisit brusc de atâta pei- 
sagiu şi munte urcat şi coborit într'una. 
Are dreptate acest curios om care este 
inginerul Dimiţriu. Dar cum să î-0 
spună? 

— Nu vezi? Pe aici şi păsările de 
noapte sunt înfiorătoare și au miros de 
moarte. Brrr... Pe când celelalte... 

Se lasă greu convins. Aparent, pen- 
trucă Dimitriu are dreptate. Gând la 
gând... 

— Da; da, încearcă inginerul să-i 
sfarme lui Vladimir, îndoiala bine mas- 
cată. Celelalte. Dela „Barul chinezesc", 
sau „Maxim”, sau „Lescenko”. Foșnete 
de mălăsuri, gesturi largi şi moi, viori 
gemând înfierbântat, asemeni femeilor 
dornice de iubire, parchete proaspăt 
lustruite, chelneri stilați, parfumuri a- 
țâțătoare, muzică multă, plină de vraje. 
Ca și lumina. Ca şi visul. Orele de după 
miezu! nopții, orele mici... 

Lui Viadimir îi displace nevroza asta. 
Dar pentrucă nu pare posibilă o eva- 
dare din amințire, preferă să alunece 
spre unele cât mai îndepărtate, chiar 
dacă pot fi posomoritoare şi fac mediul 
actual cu totul nesuferit. Incet, amăgi- 
tor, se lasă furați... Tinerețe și amin- 
tiri... Sunt în vremile de adolescente 
hoinăreli în Prater, în cabaretele ope” 
retelor și ale valsurilor strausiene. Din 
peregrinări evocative, cari tindeau să 
răscolească regrete, au lunecat domol, 
pe nesimţite, în observaţie, ca două 
bucăţi de țărm olandez. 

Nu aflau în Viena, în acea Vienă 
proletară, plină de o lume cu apucături 
pestrițe și suspecte, nimic din fastul 
descris de generalul Bogdan, tatăl lui 
Virgil, cu gesturi largi și tremur în 
glas. Casele-block, cu ziduri înnoroiate, 
în curţile cărora, mari şi reci, roiau co- 
pii mulţi, murdari și goi; deși impuneau 
unitar, de aproape prea miroseau a su- 
doare şi sărăcie, ca să impresioneze 
plăcut un ochiu de estet. Doar vitrinele 
marilor restaurante şi tapetele palate- 
lor imperiale se îndârjeau să mai amin- 
tească fastul și rigurositatea capitalei 
lui Frantz-losef. Şi în parte, însuşi bla- 
zonul acesta oarecum semeţ, era im- 
pregnat cu iz socialist și spoială demo- 
cratică. Din toată nebunia unei epoci 
mai dăinuiau valsul şi opereta, biete 
caricaturi hazoase, bune pentru pungi 
burgheze şi pline, inimi goale și chipuri 
congestionate de bun traiu. Încolo, câr- 
nățari ajunși milionari, jidovi mulţi, 
toţi afaceriști, plancarte cu  lozincile 
lui Marx, Lenin și ale d-lui doctor E- 
berth, manifestații proletare uriașe mai 
toate fără țel, desordonate, fără cap și 
coadă. 

— „Nimic din ceeace a extaziat vre- 
mea cu două trese a generalului... 

Inginerul Dumitriu a tăcut amărit. Şi 
el, Vladimir, are în gât un nod aspru. 
In suflete sa coborit toată tristeţea din 
Univers. * 

Așa, pustiiți de veselie, ar mai fi co- 
lindat mult, poate, cugândul pelângă 
imagini de femei cu aur falş în degete, 
cu perle de sticlă la gât, cu viori amor- 
țite'n zori reci sub lumini, obosite și 
ele de orgii și ucise treptat de auroră, 
dacă mustăciosul Marandei nu le-ar fi 
amintit, ca din întâmplare, pe după 
miezul nopții, că ulcica de pământ și 
cănceul pântecos şi orășenesc întreabă 
de sănătate. 





(Urmare în pag. 6-a) 





6 





Li 

Săvârşiră aproape un rit, omul sa 
îndepărtat, ca un duh, în noapte. 

Inginerul Dimitriu şi interlocuitorul 
lui s'au urnit spre cana burgheză cu 
vin. Li îmbia mai civilizat. 

Noaptea era calmă. Nu rece. Nici: mo- 
ieșitoare. Setea le era deplină. După o 
vreme, vinul bine limpezit în pritoci 
multe îi îndemna spre uliţa în spirală, 
sinucisă brusc în apa Luncavăţului. Le 
pierise orice urmă de somn. Oboseaia, 
ameţită de limpezimea vinului, se pul- 
verizase în dorinţi extinse dincolo de 
orizontul scurt al nopţii. 


Vladimir Stoianu avea intenţia să fie 
faţă de inginer, eunuc. Desigur în Vo 
cabular. Orice preocupare sentimenta- 
Jă începuse să îl jeneze. Un indice su- 
fletesc sigur ar fi fost indiferența sus- 
ţinută cu tăric, 

Dar când au păşit spre scara de pia- 
tră a privarului, Ilana s'a întors moale 
și caldă, intenționat parcă, într'un sus-= 
pin obosit sau leneș. Au alergat amân- 
doi tot atât de instinctiv, de mecanic, 
spre pătura dată în lături de gestul ne- 
ştiut al femeii. Și amândoi, emoţionaţi 
ca doi copii surprinși asupra unei fapte 
nepermise, au prins de pled, despăr- 


țind cu el formele mature, svelte şi 
somnoroase ale femeii, de aspreţea 
nopții. 


S'au cercetat o clipă sfioși, temători. 
Apoi au lunecat tăcuţi spre negurile cu 
reflexe de argint ale râului. Negurile 
cerului, învăluitoare şi tainice, puteau 
să îi preschimbe în orice clipită în iele, 
ca în basmele copilăriei. Le așteptau 
cu neînțeleasă satisfacţie. | 

Intr'o viroagă cu apă aproape liniști- 
tă, luna se spăla pe obraz în vibrări 
continue, imateriale, de oglindă sfărâ- 
mată şi svârlită parcă în talazurile u- 
nei ape mult mai mari decât cea din 
faţa ior. 

— Cochetărie femenină... 

Degetele răşchirate ale inginerului 
indicau nervos iluzia palidă din viroa- 
gă. Apoi, repede, fără veste, a prăvălit 
cinci vorbe, ca cinci stânci, într'o sgu- 
duire nervoasă a umerilor. 

— Si: tu o iubeşti. Ştiu. 

— Ce? Luna? Sau cochetăria ei? 

Vladimir fusese precaut. Cu nervii 
obosiţi ai unui pătimaș acut trebue să 
te porți engiczește. Intrebarea îi era 
apreciată aşa cum o debitase: prefăcă” 
torie. Dar era desarmantă. Dacă ar fi 
persitiat numai: „Luna nu se înveleşte 
cu pleduri'“ ar fi fost suticient argu- 
ment ca să-și încerce muşchii în valu- 
vile acestea repezi şi nepăsătoare. Asta, 
nu şi-ar fi amintit cumva că ochii de 
oţel ai revolverelor lor sar putea să 
aibe şi aere de îngeri păzitori. 

Vladimir Stoianu va trebui totuşi să-i 
preschimbe inginerului balansul nesi- 
guranţei, în certitudine. El trebue să 
știe bine că nu este singur pe drumul 
apuca. In definitiv a se încrucișa sen- 
timente asemănătoare undeva, pe căile 
vieții, nu-i inevitabil. Dacă va reuși 
să-i bage în cap inginerului acest lu- 
cru, va prăbuşi o iluzie mai mult. Şi cu 
câtă satisfacţie... Aci, iluziile sunt peri- 
culoase... 

— Este curios cheful nostru de a fi- 
lozofa noaptea. Nu vezi cum toate gâu- 
durile, unul câte unul, ne sunt sugru- 
mate de Nemărginire?... 

— Într'adevăr. — Inginerul a consta- 
tat puţin uimit.—lIntr'adevăr, noaptea, 
Nemărginirea se arată în toată splen- 
doarea ei. 

Deastădată ochii inginerului par a fi 
înțelegători. Privirile nu le mai sunt 
galbene, acide. Linia vizuală, oblică și 
prea piezişe înainte, sa îndreptat în- 
cet. încet. Va cădea, în curând, perpen- 
diculară pe întunericul perfect al pu- 
pilei; ca o săgeată nemerind în plin. 

Mâinele nu-i mai tremură nervoase; 
par şi ele obosite. „Semn bun... l-am 
prins iracul... se bucură Vladimir în 
sine. insăşi povestea asta cu... Nemăr- 
ginireu îi va frânge nervii“. 











= Mascariciul= 


— Da, da... Intr'adevăr... 

Dimitriu, inginerul, sa lăsat minor 
şi convins, pe un bolovan spălăcit ca 
un obraz rotofeiu de bavarez. Şi-a îm- 
preunat podurile palmelor între genun- 
chii frânţi în unghiu ascuţit sub el. La 
câţiva centimetri, susurul apei svâcne- 
şte viu. Alături, Vladimir, tovarăș de 


filozofice gânduri, stă la îndoială dacă 


trebue să-l imite pe inginer, sau nu. 
Dacă poate să fie clown, dece n'ar fi 
şi... om? 

S'a aşezat lângă inginer în poziţie cât 


“mai comodă, 


Dincolo de vale se ridică pieptul pie- 
tros al unui deal. Mai încolo, munții. Şi 
tocmai dincolo de ei, undeva departe, 
nemărginirea lui Dimitriu se destramă 
ca un fum în vânturi, 

— Poezia nopţii este greu de mistuit 
cu stomah plin, cu gușe burgheză, cu 
costum dandy şi din ascensor, sau de la 
o masă de baccara. 

Vladimir l-a pastișat bine pe Dimi- 
triu. Este interesantă această poză mâ- 
năstirească, devreme ce ochii bovini ai 
inginerului admit cu aceleași vagi pri- 
viri, un asemenea început de psroraţie, 
banal! și obositor. 

— Stăm să prindem stelele cu mâna. 
Am pulverizat spaţiul ca să aducem 
cerul aci, în apa de sub noi, — l-am în- 
feriorizat aparent, dar cei întrânţi to- 
tuși... 


— Suntem noi... 


UNIVERSUL LITERAR 


(Urmare din pag. 5-a) 


greşim. Căci sensibilitatea obişnuită nu 
ni-i suficientă ca să ne ridicăm deasu- 
pra tuturor dorințelor vieţii: de pildă 
a dragostei. Dar lipsa aceasta, să-i zi- 
cem spirituală, este acul din teoria lui 
Laplace. Hai noroc!,.. i 

Inginerul soarbe teoria lui Vladimir, 
deavaima cu vinul pe care acesta avu- 
sese grije să-l ia în bidonul de drume- 
ție, mulțumită cănceului orăşenesc şi 
pântecos, călcând cu cruzime peste 
prescripțiile gazdei care indicase vinul 
„păntru fomzi'“, 

— Noroc... 

Se vede din tremurul biruit al buze- 
lor că inginerul va ceda. Va fi întra- 
devăr „un prieten“. Şi un prieten cu 
nevroza aceasta caracteristică celor 
preocupaţi prea puţin, dar brusc, de iu- 
bire, nu-i puţin lucru pentru Vladimir 
Stoianu, 

A încercat o schimbare a discuţiei, 
cu scopuri tactice: o tactică desuetă, 
sentimentală. Poate explozia e departe. 

— Să presupunem că noi doi am iubi 
o aceeaş femee. 

— Ce idee curioasă!... 
mitriu. 

— Să presupunem totuși... 

Urechile de-alături s'au ciulit iepu” 
reşte. Inginerul are auz fin. Dar ce 
i-a înfiorat în spasm scurt ființa? 
Gelozia? Rivalitatea? Poate ultimul 
sbucium al unui „eu“ despersonalizat, 
desghiocat de coaja asta amară a ego- 


s'a mirat Di- 





— Da, noi. Dar nu aparent. 

-— Poate. Pentrucă însăşi 
ne frânge. 

Vladimir continuă precipitat. Spre ce 
victorii finale? 

— Aşi face teoria banală a lui La- 
place care zidea un sistem astral din- 
tr'o picătură de untdelemn într'un pa- 
har cu apă. De unde să iau însă acul 
cu care să străpung inima Marelui Ne- 
cunoscut? 

Incet, ca luminiţa dintr'un licurici u- 
cis, neîncrederea iscoditoare se topeşte 
de pe chipul prietenului inginer. După 
ce privirea lui îi păruse lui Vladimir 
neînchipuit de lungă, acum se difuzea- 
ză în noapte; în pustiu şi nimicnicie. 

— Vezi? Cânq cugetăm asftel, sim- 
țim umilirea din noi. Dar ne înălțăm 
prin ea. Hai, Dimitriule, prietenul meu, 
ce zici? Fiecare din noi poate să fie un 
Hyperion într'o noapte ca asta. Nu a- 
vem însă darul de a ne exprima tu- 
multul încătărămat în lăuntrul nostru. 
Darul acesta... Talent? De bună seamă. 
Putem spune genialitate chiar... Nu 


aparența 


In genul lor 


Intrucât ni sa reproşat de a nu ne fi ocu- 
pat până acum decât de scriitori consacraţi, 
pentru liniștirea spiritelor vom parodia de 
data asta o serie de tineri poeţi care se află 
ia începutul carierii lor literare — fiind cu- 
noscuţi deci numai în cercul familiei proprii 
— și în faza când coşul secretarului sie re- 
iâcţie şi spiritul critic al acestui domn fac 
lege. 

Acești poeţi nu vor putea îi recunoscuţi de 
către onoratul public, întrucât singura formă 
aub care au ieşit vreodată Qin tenebrele ano- 
nimatului, este aceea a parodiei de faţă. 

Să începem deci, cu poezia: 


PE MALUL OLTULUI 
de George Maria Oltenescu 


Dimineaţa străluceşte 

Pe-ale Oltului mari ape 

Şi în codrii, haiduceșşte 

Cântă un cintezoi, pe-aproape. 


Roii trag la plug intreaga 
Zi pân'soarele se culcă. 
Singură jeleşte vaca 

in staul : 

fiindcă nare cin” s'o mulgă, 


E atâta frumuseţe 
'N mândra zi de primăvară 


Ce-a venit să dea bineţe 
La întreaga ţară, 


E-o mai mare fericire 
Decât de a fi poet? 
Stau şi scriu în neștire 
Pe când ziua scade 'ncet 
Peste cruci de cimitire. 


Alta e datorită domnişoarei Patricia A. şi 
se numește bineînţeles: 


SINGURĂTATE 


Peste ape 'nvolburate trece luna. 

La fereastra mea stau singură ca'ntotdeauna 
Și mă uit cum își întinde cerul 
Peste-oraşul care doarme, tot misterul! 


Ah, dece's așa de singură, tu, lună! 

Şi în sufletu-mi e-aceeaşi veşnică furtună! 
Tinerețea mea-i zadarnică, cum tot zadar 
Mor în fiecare seară florilen pahar! 


Peste lespezi reci eu trec ca o prinţesă 
Cavalerul a plecat de mult în Cruciade 
Mi se'ntâmplă noaptea'n vis ades să 

Mă trezească zăngănit de spade! 


Ah, dar toate astea sunt minciuni 
Care luna, la fereastră mi le spuni 
Noi trăim acum sub altă lege 
Totuși nimenea nu mă iubește şi nu 
i (mă'nţelege! 


istmului. Oricum, ceva a fost, fie chiar 
numai o senzaţie cu cauze pur fiziolo- 
gice; de o pildă răcoarea nopţii, socote- 
ște Vladimir. 

Prietenul inginerului scandează, re- 
petând absent. Izbeșie vorbele ca niște 
pietre într'o tablă de fier foarte sonoră, 

— Să presupunem că noi doi am iubi 
o aceeaşi femeie... 

— Ei... 

— Ce înseamnă lupta dintre noi, faţă 
de răsboiul Marelui Nemărginit? 

— Dece nu admiţi că și noi putem fi 
un cosmos? a ocolit inginerul un răs- 
puns nepregătit. 

— Nu uita acul 
place. 

Inginerul nu î! uitase. Dar în el nu a 
murit încă ultimul nerv. Totuşi Vladi- 
mir se simte stăpân al nopţii şi al gân- 
durilor lui. Este transformat în fachir 
de circumstanţă și ține sub teroarea o- 
chilor, trupul înfiorat al lui Dimitriu. 
Câteodată, scurte împunsături ale pri- 
virii îl arată pe acesta dispus să-i trân- 
tească un camaraderesc glonţ în cap, 


din teoria lui La- 





SUNT ȘI EU POET 


se intitulează poezia d-lui Ion Guracarea (cu 
influenţe vizibile dintr'unul din cunoscuțţii 
noștri poeţi): 

Hei, tare-aş vrea să scriu la gazetă 
Muică-mea, să mă rățoesc şi eu un pie 
Adică ce! până și-o fată poate fi poetă 

Și eu colea, voinic — să nu fiu bun de nimic?! 


Că hainele stau pe mine, bă, ca pe manechine 
Colean vitrină, priviţi vă rog „Preţ redus“ 
Şi ce domni frumoși! Zâmbesc și te privesc 
[de sus! 
Da când vin eu, mă privesc ei de jos pe mine, 


Lat în umeri cât trei și c'o mustăcioară 
Cum e mai șic — june dela cinematograf. 
Să mă ia Qracu qacă nu fac praf, 


Bineînţeles dacă mă interesează, orice 
(domnişoară. 


Și-aşa cum spusăi, mama mă iubeşte. 

Și spune că w'are nimenea ca ea un fiu 

Parcă eu nu știu, sunt dat dracului, fistichiu 

Dacă vreau să am ceva îmi spun numai: 
(voeşte! 


Aşa şi cu poezia, io-te dom'le cam făcut-o 
Rime are, de toate are, ba în plus m'am şi 
lăudat 
Uite așa, pe faţă, cinstit, nu m'am comparat 
Cu ce nici mam fost, nici n'am auzit, nici 
imam văzut-o 


Bă 


Că poeţii câte spun şi pe mă-sa și-ar înșela 
Că mănâncă stele, că sunt iezi, armăsari 

[și alte cele 

Nu dom'le, eu sunt cum mă vedeţi, cu toate 

[ale mele, 

Dar nimeni mar fi decepţionat, p'onoarea mea! 








lui Vladimir. Nu are însă vlaga, pute- 
rea necesară pentru o asemenea ispra” 
vă. Vladimir este convins de acest lu” 
cru. Lupta cea mare se dă în si, între 
nervii extenuaţi şi creerul nu mai puţin 
sleit de greutatea problemei pusă fără 
prea mare pregățire. 

Pupilele inginerului sunt de lup. A- 
proape le simte dogoarea. Totuși, sunt 
reduse, umilite. Ale lui Vladimir vor îi 
fiind şi mai lucioase, devremece se a- 
rată tutelare în'lupta ce se desfășoară. 

— Ce sunt sentimentele, şi visele, şi 
luptele, şi dorinţele, legate de lut, față 
de nepătrunsul din jurul nostru? Nu 
vezi? Lângă fiecare plin al vieţii, se 
casă un mare gol. Explicăm plinul; go- 
lu], — niciodată. 

Sub povara vorbelor prietenului, în- 
ginerul se află de tot biruit. O absenţă 
perfectă şi un mutism inexplicabil, în 
loc de răspuns care ar putea fi biciu de 
toc, trăsnet. Parcă acum se naşte. Vla- 
dimir înaintează matematic spe victo- 
rie. Va trebui însă un clou, un tablou 
final fastuos, definitiv. Nu aleargă spre 
grandiosităţi. Totuși, teatrul jucat a- 
cum, cu gânduri lascive și nemărturi- 
site încă, cu discursuri trans-senţimen- 
tale, merită un final. Marile idei vin 
fulgerător. Va veni, poate, şi ideia a- 
cestui final. 

Dar pentrucă inginerul pare dispus 
să asculte teorii între cer şi pământ, 
Vladimir continuă oarecum plictisit de 
efort, 

— Insăşi iubirea este nimic față de 
nemăr... 

Ce gesturi teatrale! Accent hamle- 
tian! Vladimir este gata să poarte de- 
monstrativ capul lui Yorick în ochi de 
sticlă ai inginerului... Infrângere? Si- 
mulare? Mai puţin. Mai mult, o nesigu- 
ranţă. 

— Faci jertfe uriașe în viaţă, ca să ţe 
gâtuiască franc aripa nevestită a cara- 
ghioslicului, sau a... morţii. Şi iubirea 
a rămas, ţi-a tras un chiul enorm, — a 
rămas în ironie, în viaţă. 

Genunchii lui Dimitriu strâng până 
la refuz podurile palmelor uitate acolo 
de mult, Gestul este întreg reflex. Ca şi 
toată atitudinea prietenului cu trac; 
şi-a înfipt ochii undeva, în cursul apei, 
pe un punct bănuit fix. 

Acum. Incă un efort. Poate singurul 
valabil din toată mascarada asta. V)a- 
dimir s'a aplecat pe umerii sncordaţi ai 
inginerului și i-a șueraţ cuvintele care-l 
vor neutraliza definitiv: 

— Dacă am iubi amândoi pe Ilana? 
Soţia prietenului nostru Virgil Bogdan. 


Curios! 

Dimitriu, inginerul, a rămas de pia- 
tră. 

Fra de așteptat să erupă un vulcan. 
Şi iată: nicio tresărire. Numai achii i se 
rostogolesc în orbitele incendiate de 
punctul bănuit fix, undeva în cursul a” 
pei. Ochii celui ce se credea stăpân, se 
îndreaptă  într'acolo şi clipind repede 
vor parcă să se închidă în ei. 

Sfânta întâmplare smulgea din adân- 
curile nopţii şi-i împlânta lui Vladimir 
în trup o mare, o copleşitoare decepție. 
Ochii i-au văzut fulgere vinete în fă- 
râme de clipe, întretăiate haotic, cu- 
bist, morbid. Simţea cum sângele şi-a 
întors par'că tot cursul, brusc şi deplin. 
Nervii, calmi şi judicioşi mai totdeauna, 


se ridicau uriași în carne şi mit. Şi mii. 


de guri hidoase, groasnice, înebunite, 
îi urlau în tirmpane realitatea 

O, realitatea! . 

Iată-l om de duzină. El, imbatabilul, 
toacă gogoşi și acolo... acolo, rostogoli- 





Alta, un suav: CATREN 
de Eleanora-Pompeia Pământeanu 
elevă cl. VII liceu 
dedicată „Lui Sergiu“ 
Pleacă... Uită-mă pentru totdeauna... 
Pe mine... nebuna. 
Jubeşte-o altă fată!,,. 
Și nu te mai gândi la mine şi la durerea mea 
[în viaţă niciodată, niciodată... 


DE VORBĂ CU TRISTEȚEA MEA 
tadică a domniei sale), stă Ion-Maria Paganin 


Tyece sunt trist? mă'ntreb adesga 

Când viața mi se deschide 

Ca o cupă de floare, primăvara, 

De unde vine tristeţea asta care cântă în mine 
Ca un clopot peste ruine? 


Spune-mi, tu tristeţe, de unde vii? 

In ce rădvan ai trecut peste câmpii? 
Ce vise te-au legănat, cine ţi-a cântat 
Ce ursite ţi-au sortit cândva 

Să fii atât de tristă, tristeţea mea? 


„Două poezii, una de influenţă minules- 
ciană, ala de influență „jebeleneană“: 


BAT CLOPOTELE 
de Alin Mysthere 


Bat clopotele la biserici 
Trei clopote, trei guri de cer 
Bat cloputele la biserici, 


Bat clopotele la biserici, 
Pentru trei morţi — dar care morţi? 
Bat clopotele la biserici, 


Bat clopotele la biserici 
Și toţi sentreabă dece bat. 
Bat clopotele la biserici. 


Bat clopotele la biserici 


15  lunie 1940 


rea ochilor lui Dimitriu pecetluegte ză- 
dărnicia scopurilor lui, 

Dar şi ochii lui, ai lui Vladimir Sta- 
ianu, se aruncă în torente şi'n orbite la 
fel de incendiaţi. Nervii lui se sbat în 
şi mai aprige spasme. Chiar mâinile 
lui, nu se crispează subconştient pe pri- 
ma piatră atinsă de papilele excitate? 
Cum ar avânta-o în direcţia punctului 
bănuit fix în cursul apei! 

În faţa lui Vladimir, un nimic lângă 
un nimic lângă uriașa rr alitate, upele 
de argint topit ale Lunravăţului duc 
în ritm fantastic putregaiul teoriilor 
cu nemărginirea. Duc şi gândurile lui 
lascive şi neîmpărtăşite, 

Mai jos, pe malul apei, două siluete 
sau transformat în două lămuriri, 
Punctul bănuit fix a crescut, a luat for- 
me: justifică hipnaza cu care se luptă 
prietenul inginer şi prezenţa în verdele 
ierbii și obscurul nopţii a formelor ma- 
ture lăsate în braţele somnului sub ple- 
dul de pe privarul culei. Acum sunt în 
braţele locotenentului. Acest Biju Gre- 
culescu dovedeşte încăodată că nu-l 
poate trișa aparența. Ilana Bogdan bi- 
ruită de inexpresivitatea chipului său, 
este cea mai cruntă mărturie, 

Vladimir se simte definitiv desori- 
entat. 

Dimitriu şi-a adunat ochii în orhite. 
Iși cercetează teoreticianul şi imbata- 
bilul prieten curios, ca pe o piesă inte- 
resantă de muzeu. Face o mimică de 
grețoasă compătimire, Nervii par să-i 
fie uciși. 

— Boule, te-ai lămurit cum stai cu 
nemărginirea, cu teoria cu ac a lui La- 
place, cu golurile şi plinurile tale? 

Vladimir Stoianu este totuşi nedu- 
merit. Inginerul îl sgudue strașnic 

— Freacă-te bine la ochi... 

Da, da: trebue să se frece bine la 
ochi. Uluiala înfiptă în brazdele chipu- 
lui lui totuşi persistă. Nervii lui Dimi- 
triu se trezesc iar: 

— Ce imbecilitate!... 

Cum acest Vladimir, puţin agreabil 
acum, continuă să fie întradevăr im- 
becil, î! exasperează. Se întoarce în- 
treg, aproape mecanic, spre ochii care 
văd și nu pot crede. 

— "tiu... 

Din plin. In față. Atavic. 

Inginerul s'a sculat repede. Cu capul 
în pământ, ca un bou lovit între coar” 
ne (sau ca un filozof de cea mai pro” 
fundă speță) a pornit spre culă. In cu- 
rând se va înfăşura în pătura care-l 
aşteptă rece pe patul acoperit cu cer 
şi stele. 

Vladimir Stoianu a rămas lut grămă- 
dit acolo, țintuit pe piatra spălăcită ca 
un obraz bavarez. Umilit? Nu. Injosit. 
Nu. Nu. Nimicit. Repetă năuc în gând: 
ni-mi-cit, ni-mi-cit, nimicit... 

Cele două valuri quasiomenești: mun- 
tele şi apa, îl sfidează copleşitor. 

Mai poate ocupa un loc în spațiu du- 
pă cele văzute, după atitudinea priate- 
nului inginer? Ce inutil. se întreabă! .. 
Ce pueril!... 


ia e 


A doua zi. pe nespălate, Dimitriu, 
inginerul, a rânjit filozofând cu dinţi 
de lup: 

— Ai fost măscăriciul propriului tău 
duh. Pe care l-ai crezut infailibil. Și 
care s'a frânt la prima ciocnire cu rea- 
litatea. A dracului și realitatea asta!.., 
Ha?... Ce zici?.., 

Pentru a-și ascunde desechilibrul 
gândurilor, Vladimir, învins de împre- 
jurare, respiră adânc aerul proaspăt al 
dimineţii şi-şi furişează privirea nimi- 
cită în Jur. 

Ilana doarme profund, obosită. Biju 
Greculescu doarme încă — să tai lem- 
ne pe cl... 

Singur Virgil Bogdan — soţul — are 
chip liniștit, senin, de martir, tare în 
credinţa lui chiar atunci când este gre- 
șită. 


LADMISS ANDREESCU 





Pentru trei morţi — pentru trei morți 
Bat clopotele la biserici, 


Bat clopotele la biserici, - 
Și toţi cei morţi sunt morții mei; 
Bat clopotele la biserici 


Bat clopotele la biserici, 
Intâiul mort mi-e Dragostea, 
Al doilea-i Speranţa mea, 
Al treilea e Viaţa mea. 

Bat clopotele la biserici, 


MEDIEVALĂ 
de Pr, Gr. 

Inalt proptit al lancei scut 
Pe medievalul turn, istoric 
Volute arcueşte daric 
In antic început, 

și 
Sublim năvod de inimi greu 
în Lethea limpede balaur 
Pe trup de zmeu, Ge cintezeu 
Invoilburează zalen aur. 

DI 
Stigmat potecii nesfârşite 
Clarvăzător prin vremi și site 
Izvod de stele şi stindarde 
Pe braţ de-antică Venus arde. 


„Pour la bonne bouche”, iată o epigramă, 
ot de începător, după cum se vede: 


EPIGRAMĂ 
unui pantofar poet 
de N. Epigramistul 


Pantofar de meserie 

Era mai bine potcovar - 
Pentru a sa poezie 

Să-şi pună copite de jar. 


BELZEBUIA 


lunie 


15 


PAPE DIMCOL ODE“tA 


leatrul Decorul: 


19 


Muncă și Voe Bună 


„Duduia Măriucăa” e o cume- 
die caimă, fără 
„happy end”, sarisă imtr'o sa- 
vuroasă moldovenească, 

Adaptaitomul d. Constantin 
Colonas, a lâsat ampreta talen- 
tului său bogai în „trouvaille”- 
uzi de text şi de situații. 

Monală, comedia place publi- 
cului teatrului „Mumcă şi Voe 
Bună” şi amuză pe spectatorul 
rafirat. 


Alex, Giugaru 


In regia Q-lui Victor Iom Po- 
pa, au făcut autentice creații 
actori de mare taleni ca d. Al. 
Giugaru şi d-na Maria Sandu, 
care au realizat o pereche de 
moldoveni plini de humor şi a- 
devăr. 

Pe d. N. N. Matei 1-a revă= 
zut cu plăceie în acetaşi exce- 
lentă formă, în care l-am admi- 
rat în această stagiune, 





i GEO MAICAN 


D-na Joujcu Pavelescu și d. 
Ion Gheorghiu, au jucat cu sus. 
ţinută vervă și antren, i 

D. Geo Maican, actor pe care 
îl urmărim de multă vreme, în 
rclurile interpretate cu bogate 
resurse, a realizat și de astă 
dată un excelent „june prin, 
jucând cu multă sobrietate. 

lin restul aistribuției, mențio- 
năm pe d-ra Predescu, d. Bo- 
tez ete. 

INTERIM 





D-ra TATIANA GROSSU, 





care a jucat la „Theâtre de deux 
Masques” din Paris. 


Ia a pa ia ta a a Ea pa 


UMBRA TIMPULUI, VERSURI 
DE LON PILLAT 


In Colecţia „Universul Literar” 
a apărut de luna cărții, volumul 
de versuri „Umbra timpului” da- 
torit d-lui Ion Pillat. Tipărită în 
alese condițiuni tehnice, cartea 
aceasta cuprinde o serie de exce- 
lente poeme scrise cu alesele în- 
suşiri lirice ale autorului. O re- 
comandăm cu căldură ca pe una 
din bunele volume de versuri ale 
anului, 


suprize ori 





ucenicul e dator 
sală, să cheme caca şi plazato- 


* pustie nu poate fi 1o- 


CUită $ de stafii, Actorii ca să întruchipa figura pictorului 
mişca în lumea pe care o crease 
Rembrandt. Era aici o mare în- 
țelegere istorică şi ca atare su- 
premă sinteză de artă. 

Am citat numai un singer film, 
dar marile producții 
cinematografice mondia.e ne-au 
dai nenumărate ocazii v part 
acesta. Decoratorii noştri sau tă- drept o deosebită favoare. TF 
cuţ însă că nu văd. Şi poate că vapiment în viața compozite. 
într'o oarecare privință au avut pului român, execuțiunea pu- 
dreptate. Ei nu sunt decât piese piică a luerănilor sale, rămâ- 
din întreaga maşinărie a teatru- ne un act destul de temeran 
lui. Și o schimbare cu caracter şi care trebue intreprins 
radical nu | 
piesă sau alta, cecace nu e posi- 
bii pentrucă maşinăria ar înceţa 4 & A 
să mai funcţioneze, ci înlocuind să pună pe fugă o mare ari be 
intreaga mașinărie cu alta nouă. dim auditorii concertelor obi- 

Sinteza pe care o f 
aecorul şi jocul actorului, în- compusă prin excelenţă din 
seamnă scheletul și carnea dră- snobi, din mepregătiți și din 
mei. Fără decor e numai carne, 
iar fără actor e numai schelet, 

Un decor neglijat duce la ace- 
leaşi rezultate ca şi un joc ne- 
susținut. Sau inventat tot felul 
de teorii, spunându-se până la 
unmă că teatrul e poezie, dei cu- 
vânt, iar cuvântul spirit şi spiti- 
tu: neputând fi încadrat nu are 
nevoe de ilustraţii. Să ne înţe- 
legem. Este vorba de o foarte 
mare confuzie. Spiritul nu trebue Di 
iuustrat în Nirvana budistă, E 
alâla vreme cât o! se află pe pă- CU Pepercug 
mânt, în tovărăşia materiei elnu 


poală mitaţi şi fixaţi în spa- 
țiu au-pe de un decor. 

Odăt, naşterea acelui cu- 
rent dei, numit expresionism, 
probiemecorului în teatru a 
căutat mploare nemai întâl- 
nită pânunci. Soluţiile expre- 
S:ONISMU au fost faise, însă 
trebue sunoaştem că numai 
datorită resionismului deco 
rul de teza devenit 9 pro= 
blemă în scenei, 

Astăzi -se că odată cu 
stingerea tnieior „revoiuţia- 
nare” de aljocorul a ajuns ia 
un punct M aşa cum a ajuns 
şi teatrul în ara!, Decorul rea= 
list alterneazy decorul stilizat 
după cum fOl-ile teatrului res- 
Peciiv Sunt Ti sau stilizate. 

Noi nu am us încă la o artă 
proprie a deccui, Teatrul nos- 
tru are v serie decoratori, cari 
ii:nd mai puțiretori şi-au mu- 
taț uctivitatea.ia şevalet pe 
marile bucăţi danză prinse cu 
spetoze, cari sun, aspectul lor 
material decorur Niciunul din- 
tre ci însă nu ar gândire pro- 
pre de artist deator, Şi a- 
ceasta se întâmpbontru mati- 
vul că nu sunt diționaţi. Ne- 
ajungând la un sti jocului, nu 
sa ajuns nici la i stil al ca- 
drului. Prima con: nacesară 
unu: mare decorătaşte să fie, 
măcar în principiu, mare pic- 
tor, adică să ştie Ceseamnă a 
fi mare pictor și Ctsţe aveca 
marea pictură. Este adar o în- 
tac pretenţie de cuiti, pa care 
trebue neapărat s'0 în-'inească. 
Aşa ceva ii are Văzuaf e 
cum. 

Imi amintesc de un mare film 
văzut acum câţiva ani, Rem- 
branăt cu Churies Laughton, în 
regia lui Corda. Fiimul, într'ade- 
văr extraordinar, a trecut oare- 
cum ncobservat de către dero- 
ratorii noştri, 

Ceeace se putea rcmarea în a- 
ce! fim era, în afară de jocul 
actorului, cadru! în care se des- 
făşura drama Acest cadru nu 
cra altul decât chiar tablourile 
lui Rembrandt. Interioarele şi 
exterioarele erau compuse şi 





Maeştri și 


Un ochiu cbişnuit să priveas- 
că drumul, cotiturile şi ascun- 
zişuriie vieţii artistice, poate ve- 
dea în plin micile bucurii şi ne- 
cazuri cari duc la gloria, ori la 
mormântul scenei, 

Ca şi publicul spectator — 
platnic ori pomanagiu — asto- 
rii pot fi şi ei împărțiți în că- 
teva categorii, 

Să luăm de pildă un „maes- 
tru” cu mare putere de cireu 
'ație în actualitatea culişelor, 

Numele ,lui” nu  imtere- 
sează!,., 

— „Să trăiţi  maestre !” așa 
8 Spus într'o zi un trepăduş aj 
scenei pentru a-i dobândi spri- 
NUL într'o cauză oarecare. 

„Au venit apoi alţi neputin. 
zioși pentru a-i cere protecţia. 

Un astfel de maestru, e pro- 


dusul  swbsolului gospodăriei 
scenei, 

„Masstra” a ajuns „maestră” 
printrun accident  ineviţabil, 
deblocarea alteia. 

Una mai înveninată iecât 


alta, „maestrele” își zâmbese în 
iaţă, se elogiază ori să păruesc. 

Sar părea că sunt actori și 
mai ales actrițe cari dacă nau 
avu: vreme să roșeaccă până ln 
șaizeci de ani, au dreptul până 
şi da recunoştinţa ce se cuvima 
numai morţilor. 

Maestrul, adevăratul maestru 
— fără ghilimele — trăește în 
amintirea actorului, e un sfârt 
purtat în suflet de slujitorul 
verbului; chiar dacă mai trăeșie 
aevea, acest maestru se strecoa- 
ră ps furiș in viața din spatele 
scenei, lăsână suveranităţii pu- 
blicului dreptul giorificării, nu 
la întuneric ci la lumină. 

Ucenicul, ca orice meenic, în- 
cearcă, să calce pe urmele maes- 
trudui; i le miroase mai abitir 
decit copoiul unma de vulpe. 

E totdeauna la doi pași de el. 
A intrat „maestrul” in szenă, 
să intre în 


aaa aTarte, 


sufere 
sunt slabe, 

— „Public prost, maestre, pu- 
blic de duzină |!” 











- & 


căutate așa fel, încât actorul care 


se 


ale artei 


de îclul 


se face înlocuind o 


reprezinţă 


dar 


structorii catedralelor apusene, a- 
davărato cărţi ale neștiutorilor de parte responsabili de această 


unde toată învăţătura 
stânta, d îparte spirituală, era 
înfățișată în tot HU de imagini 
sau plăsmuiri 


ir'un decor al ei, 


C.ne neagă importanța decoru- 
lui în teatru este străin ds acest 
teatru şi dacă întâmplător seafiă 
aco:o inscamnă că și-a greşit me- 
fiind deschisă, 
înseamnă să vedem cum trebue 
rezolvată în acord cu genul pla- 


seria, Problema 


st:ic românesc. 





foarte materian. 
Insăşi drama liturgică se desfă- 
şoară întrun anumit cadru, în- 








UNIVERSUL LITERAR 





Ma 


Cronica muzicală învățământul artistic 
: : 
ed palace Pol A pent i 


Noutăţi muzicale Talente, emoții şi bârfeală 
româneşti in stagiunea trecută de Gnoncn 


de ROMEO ALEXANDRESCU 


stare de lucruri şi unele in- 
stituţii muzicale și o bună 
parte din interpreții noştri, 7 
cât mai cu seamă organizarea ?i! 
foarte slabă a vieţii muzicaie 
românești propriu zise, 

La, „Filamnoniea” sub con- 
ducerea compozitorului însuși, 
a fost înfățișată pentru pri- 


Producțiile de anul acesta ale reputația -- doamna Uinia Hăr- 
„Academiei Regale de Muzică şi jcu-Botta. ) 
artă Dramăticâ”, au avut loc în D-sa a jucal un 7ol pe câl de 
cimosfera copleșitoare a eveni- generos pentru o ingenuă rutie 
mienteior din afară, aimosferă Maui ip e dificil — pen- 
ţi uțin susceptibilă de infu- ÎTuU 0 GeDULANd, 
ate: aia ră tai 4 Doamna Vipia lei A pia 
în afară de părinții, rudele şi a parcurs minunat pâna ce E 
cunoscuții eievudor, du ţinut să PiQi Văriate situații, A utila 
asiste la aceste prime maniţes. Personajului (Agatha, rit da 
târi publice ale tineretuiui, ac. biniue Pluie a unitatea per. 
torii consacraţi, cărora li s'a a- JOGISA diter prea ue 


dă A fe ni ot iai aie Plină de farmec şi cochaturie 
ă „Su: ătească” GUUAM Sei : tânăra actriță a uimit prin sen- 
ma dată „Suita sătească” de de forțe artistice în formaţie. 4 


George Enescu. Viziunea lar- prezența directorilor de tfa- pă i A grația ștrengăreas- 
gă și beișugul de beta şi de tre, îndică şi ea  înteresul pe pd ial ASTI element, cure 
expresie  Tomânească,  âcca care.) acordă cunoscătorii, vii- st : pp 
i "dă si învătuitoa- i Fi ? a interesat dela prima pihă 
piinătate cadă şi învă A torului nostru artistic. uitinza. tepbică 
Te ce caracterizează scrisul Nau lipsit nici  obişnuitele Eleganța niscăritor siguran- 
compozitonese al impunătoru- antăioare de germeni ai dez ţa momen Pe per jecţiunea ţia 
lui muzician, sunt emoţionânt pregătirii sentimentale ale culi- nutei, indică 0 actrița capabilă 
mărturisite și de această nouă selor. de realizări excepționale, 
suită, care ca trăsături par- Sunt aceleași emcelente camă- Si penirucă doamna Ulpia 
ticutare, mai prezintă şi mul- sade, cari își manifestă oricând Rarjeu.Botta este o actriță 
tibudime de imovări în trata- aceiași decepție, aceiaș îndife- oare bună, e normal să fie su- 
rea și dispoziţia timbrelor 0r- rență, față de orice mou element licitată şi disputată la bursa ar- 
chestrale, făcute cu 0 perzo- care le-ar ingreuia situaţiile. țastică. aaa era 
nalitațe accentuată în măes- Este şi acesta un penibil M0- Credem că locul d-sale, e în- 
tre, i Ă ment dm activitulea artistică, to compunie particulară, acolo 
Tot la „Filarmonica” a fost iiustrat, din fercire, numai de unde zi cu zi, actorul muncește 
prima audiție A „Suitei Q.a- careva exemplare 09-si dove- Deniru a rebhrt și is id eo 
i inu Li i ălu- ; i je a) A cu stui ; prin teu- 
sico” de Dinu Lipatti, strătu desc lipsa de calități, prin per. , ata n rpal ie papa fe Eta 
cit interpretată Ia ian, cu jidia cu care incearei să paru- rele subve idea rii Aer 
însoţire de orchestră, de au- șizeze dota început, afirmurea WYMESC să-si ; îi ARCA 
tor tineretului siujbași, să jcuri statele și 
i i inci i i ă si să asteple avansurea c 
Tel) icală inci- SI : tati : , plată şi să aștep 
i E gpielegeta ratia eg. „Să le dâm satisjacția de a-și orice „contopişti”, 
sivă, degajată, spr "SC9- înghiți ura și veninul, fără a le Adevărata suplă pentru pri- 


Locul modest pe care muzi- 
ca românească il obține în 
decursul manifestărilor noa- 
Stre muzicale apare, și acela, 


z. 


cu 


multă prudenţă și tact. In 
primul râud, pentrucă Tiscă 


cimuite, adică acea parte 


pretinși esteţi, de care „ne. 
consacratul” râmâne nedemn. 

De aceea concertul în în- 
tregime compus din muzică 
românească este foarte pri- 
mejdios pentru organizatori 
şi autori, Singura perspectivă 
practică de apariție la lumină 
devine în această situaţie sfi- 
oasa furișare a muzicei româ- 
ești printre lucrări străine 
îm concerte de repertoriu 
uni sigure asupra 
In felul 


şi 


afluemţei de public. 
acesta se poate tolera prezen- 


( iii aaa ună i metria clară şi abilă a linii- divul numele -ticti : 3 
se poaie manilesta decât prin : imdiser - i Sa vuLga . snatul artistic, se dă tot in come. 
ceeace poate fi văzut şi auzit. ţa acestui ra ai ca cu lor, „de stil modern dar de Dincclo de munca și îngriio- gpunaile particulare, 
Au ştiut acest lucru chiar con- ÎN, propria sui câsa. clasică ordonare,  îngenlozi- 


zarea profesorior, incolo de Doamna Uipiu ilărjeu-Bolla 
sucrijucuite pe cari le face statul e cea mai bună ingenud pe care 
pentru învățământul nostru ar- a dat-o invătâmantul artistic 
tisiic, ne simtim obligați să ne Gin ultimii ant, i se cuvine lo- 
exrprimâm încrederea ii spiritul cul pe care și l-a câștigat în dis- 
de civilizată apreciere a valori, perareu tulenteor de  umhlu- 
ior promovate de producțiile a. Lua, : 
A “ului acesta, Prin elementele pc cari le-a 
1 „Gyr Și destinat unei cariere de cusca doamnei Marietta Sa. Prezentat la p ip ac De ua 
In articolul d-lui Radu „alită, deva sa prezentat în conaații Warietia Sadova a ovedit că 
„Un academician: Nichifor Ciai- toi: amuat de evocatoare cari salisțac îm totul cerințele nu e numai actrița plină de Sub. 
nic”, apărut în revista noastră nr. rela: etrutui  E- scenei i tilitate şi rafinament, ci e mai 
23 din 1 Iunie 1940, s'a strecuvat compoziție a ni :-:t exe- Am recunoscut subtilitatea ales îndrumutoarea entuziastă 
o regretabilă greşeală de tipar. nescu „Au soir”, a fos. „imdicaţiiior projesourei până în și calculată, Cu care se mân- 
in co), Ii, rând 2, rugăma sc cutată într'un concert al com- mi mici amanunte; este drește învățământul nostru ar- 
citi: „un pas înainte spre înlătu- pozitorilor români, la „Dalies” cere rima frumoasă satis- a ee 0 NEPR ; lasei 
rarea formulei de gerontocraţie, de un ansamblu de trompete, „ce n răni ia O altă producție atat ăi 
— în loc de „spre înălțarea for- condus de profesorul Ada- POE Cea mirii ţi Un iN- a-nei Marieita Sadova: „Femeia 
i i Jăcție ia care poute iu sura Socrate” a aparținut d-nei 


tatea trăsăturilor instrumem- 
tale distribuite cu remarea- 
bilă egalitate în întreaga lu- 
crare, au p'edat excepţional 
de favorabil cauza acestui 
tânăr muzician, prin talent Și 
pregătire admirabil organizat 


De sigur că sunt în bună 





Krată 


AGATHON  .mulei de gerontocraţie mache, drumător: să Ditieri 
ERIE Net A rumător: să coord E: PE “eseu, care, aq în. 
D. Dimitrie Cuclin a pre- fiii Elepae me "Coneaa A iei e și, IOLBCARU Sai ol sd ăi 
zentat o variată serie de com- «| Apața i Zara a le Ştirbi Carmrrizeinile  vehemani» 
ie o ieai Audio i i îmi iruriuie ş rsondii. p i : ; 
Intimităţi Ucenicul, e cât colea după el. POZiți, îie in concerte sim- juţeg, „ie ȘI personaii- terpreiat cu ue ret, tin tut 


ucenici 


chinuri comice ale maestrului” 


imenească, chiar dacă pe lânsă mul — pe viață — în teatru, 
ei doi, nu e decât un pompier 


SOMNOrOR. instituției, știu pe ce căi lătu- neşti, a fost semnațarui unei rr merge 
— „Mare, nemaipomenit de ralnice să se strecoare știu să se frumoase premieme coregrafi- 
mare ! Fantastic | - 


Sunt un netrebnic; nu gâsese 
cuvinte |! 
„Maestre, sărut mâna, cu res- 
pect, Casaţie !” 
La lăsarea cortinei, ucenicul 
dacă aplauzele 


amar 


— „Mie-mi spui mă, băste 


Ce cunosc ăştia la teatru ?” 
In adevăr publicul nu cu- 
noaşte, că altfel l-ar fi fiuarat,. 
„Maestrul” îşi poate da ara- 
ma pe față chiar și pe scenă. 
Intr'o zi nu-și pune cioc, oii 
mustață, pentrucă tărâţeie din 
cap au prins o vorbă rară : ma- 
chiaj şi joc stilizat, 
„Maesirul” îşi poate tortura 
partenerii, făcând pauze inutile, 
penibile, ori izântină în capul 
textului, vreo mitocănie, 
Şi ucenicul îl admiră: „Ce joc 
compus... joc cu câmlige 1”, 
„Maestru” are dilataţii spiri- 
tale, nu nimai în scenă, ci și 
în cabină, pe 
stradă. 
Are el sistemul luj de a momi, 
de a încovoltă camenii și de a-i 
prosti. 


culoare, 


„Maestrul știe când și 


cine să fie obraznic ori laş. 
Iși dă în petic ca ţiganul, iîn- 


ori pe 


cu 


dificil de comedie. (D-na Car. 
men Georgescu este un element 
dotut cu excepționale calități 
de comedie), 

D-sa a atucat viguros un rol 
comm, pentru anterpretarea 
Căruta se cer însușiri de a colu- 


Nu-j scapă nimic, îl soarbe din popide:['Ae în Se $ şi de ca- 

ochi, îl perie de câte zece ori pa Metri. Desprindem, cu spe- A . 

zi, îi știe tabieturile, se bate cu Franţa că formaţiile noastre de „ba Po . ri Seruata un bă 
ș pumnii în piept, pela toate măs- Cameră vor ști să beneficieze 11% CC îsi ta certijica din plin 
pâniile, strigă îm gura mare, de actastă recomandare, un facă 
ori șopteşte la ureche... trio pentru pian, vioară și i 

Totul pentru o pârdainieă de VIOloncel, lucrare deosebit de A DOUA PRIMAVARA, sonete 


In fruntea clasei d-nei Ma. 


ii si să aj A, â ai i dial Nos iz ră și compune un tip. 

pa Se Ale, ADAIO 08 seal vorbă bună, pe care muntele bogat gândită și SCEI SI CATE se. ION. SAN-CIORGIU Replica i-a fost suită de un 
Plata aplauzelor la scenă maestrului” a pus-o la aranja- A trebui să facă parte din elementi de viitor, d. Isaia tdin 

deschisă se face numai 14, întu- zeo, situaţiei unui nelsprăvit, repertoriile permanente ate Domnul Ion Sân-Giorgiu adună anul 71) care sa” distins şi în 

jezaă, Rusa artiștilor boeri e pe cale ansamblurilor românești de sub titlul de mai sus o serie bine producția d.nei Ulpia Botta, 
„Ucenicul, dă fuga apoi în cu. de a se stinge. In locul valurilor dc j selecționată din sonetele d-sale 

lise, holbează ochii la ultimele Vin droaja de nevolniri, .  Paui Constantinescu, Cartea a apărut în Colecţia „Uni- în numărul vutor, reportajul 


„Marestrui” şi „maestra” tră- tânăr compozitor a cărui con. versul Literar” şi suntem siguri 


A Ă pi tg idei îi ă Ai ri complet a1 producțiiior, de 

și la eșirea din scenă e dator ese o veșnicie, ar vrea dacă sar cepție stilistică i-a stabilit le. că se va bucura de o bună pri- Traian Lalescu şi Nichita To- 

să-şi țină răsuflarea și să încre- putea, să rămână cu tot nea- hal pliu Su elemen- mire din partea publicului ama- escu, cu desene de George 
WE esenţiale ale 


muzicii tor de literatură aleasă, 


Ă PI i Vonnescu, 
Sau cnamponat de schetetul Populare şi religioase  româ- 





bage pretutindeni, știu să calce Ce a Operei Române „Nunta 
cu copita, tot ce e mai bun și Îl Carpati”. Autentica savoare 
mai sănătos în juzu lor, aaa pile partițiuni 
EI si ea st Digest e vie orig:nalitate și isbutit 
sii Sepi sedii sa ue du caracter românesc au confir- 
ştiu, mu mai pot să se spere mat talentul de preţ sal ace- 
pe : i ai una  Stui reprezentativ muzician aj Ligii Cultuata aGti 
Bieţi oameni mumnciţi şi mecă- mei iei ti i E a a Antiaie, "Va SOcBLL “apar 
şiţi, blsţi oameni cazi au pierduti generaţiei tinere şi al şcoalei ţa d-nei Barbu, în lumea ar- 
până, și mă, dejdea ““ maționale moderne de compo. tistică, o simplă noutate ps 
A ci a a : i zițe, dela moi, funda.ul „altei, 0 wşoară sur= 
? Ucenicul, ciupește și e! D. Constantin Silvestri a Priză, privimd-o cu indoia'a și 
unde poate şi când poate, prezemtat un întreg concert increderea care se acordă de 
E omul lor de casă, Golul pri- de muzică de cameră obiceiu debuantului. D-na Teily 
ceperii de a slugărnici e mare: sora ian winamă Bâibu, a trecut însă de mult 
ie ci ta fă i „€ ie, Sonate pentru pian, vioară bariema unei lumi de incerca 
9m da târcoale până ce-și și pian, viotoneel și pian e e 
vor descleșta. fălcile. ' 


4 | două ŞI de dibiuir e. 
pre: ndii remarcabil de Su sți- Si ale £ ecute mal ad IC ȘI 
| i 9) NICA I U 3 
strecoare bătrânețea în chem 


nut cugetate și cinci capricii azi ecoul îndepărtat all snceg3ea 
btica unor zapise de milogeată 


pentru voce si pian, în care o lor implinite de dna Barbu, pe 

N | » problemă de independenţă de scena Teatrului, Naţional, 'Vo- 

ca şi când tăcerea din fața lor rol în ansambiu, e tratată cu lUMul lui Paul Prodan. „Teatrul 
nar fi sutiet şi sânge clocoti- interesantă îndrăsneală, au ConEeupOrgI:, este n mărturie 
tor... pus în evidenţă încă odată Ve Și Numele d-nei Barbu, este 


: de mulţ înscris în cronica lea- 
senioaisele resurse ale acestui corului. (di gaina. na a 


tânăr muzician, poate prins Nu căutăm să aflăm. pentru 
încă. de unele formule ex-mo- ce d-na Teljiy Barbu, a părăsit 
derne, dar de incontestabil teairul când se afla in plină 
temperament componistice, ascensiune şi nici pentruza a 


MEDALION 


Cine n'a văzut pe d-ma, Telly 
Baibu, decât cu prilejul unor 
reprezentații pe scena “Teatrului 


Renașterii, Naţicnaie, în caarul 
unei șezătoni artistice, este un 
Ja care realizează prin com 
piexitatea lui mu numai o sim. 
pă reaiutate oinectiva, ci tinde 
pâătre idesăvârșirea unui adevăr 
arvistic, „Sinana” d-nei Barbu, 
rămâne un simbol ca şi acecă 
a d-nei Maria Giurgea, 

D-na Teliy Barbu, prim jotu-i 
Simp.u, dar expresiv şi frumos 
nuanțat, cu un temperament ai. 
Dante, având la îndemână, largi 
Iezerve de exteriomizare, cu o 
sensibilitate artistică delicat 
gradată, cu joc de fizionomie și 
gest, ne-a redat o „Striană” 
îragedă, plină de entuziasmul 
unei tiinereți care ernwpe, du- 
blată totuşi de un suflet frâ- 
mântat şi puternice comprimat, 
evocând jr ea. timpurie de 
sbucium și de glorie ale tresu- 
tului, Dar, ceeace rămâne peste 
toate însușirile impresionante 
ale talentului d-nei Barbu, este 


de 


a o Pa n area a ta aaa, Atta ete 


OLGA GRECEANU: PE URMA 
PAȘILOR TĂI, IISUS... 


Departe de a fi numai o măr- O Suită pentru vioară şi IEluzat 0 bursă pentru stzăi. maturalețea surâsului. Cine nu 
turisire de credinţă, aşa cum a: pian de d. Sandu Albu, un nătate, ca, Să Tevle “BIBO4 după ştie că imcrui cel mai greu în 
părea, să indice titlul, cartea d-nei îragment dintr'o suită: de loga Fe CUR Oepee, Al, A Matrue  EE Au Al atu de 

gi ai i SOT a : Ia, SU = râsul instinctiv, neforțat. 
Greceanu, — apărută de curâna Constantin Ţurcan, „rapsodia  Cecace ne interesează la d-na Râsu d=nei Babhb: “ ste 
în Colecţia „Universul Literar” — română” pentru orchestră de Barbu, este aptitudimea surprin- as =nCI Darul; MU ES 


numai insinuant, atrăgând după 
sine înţelegerea lui directă şi 
imediată, dar este prin comple. 


aduce în literatura noastră o no- Marțian Negrea, sunt alte zătoare cu care isbuteşte să se 
tă de inedit, în care spiritualul se compoziții româneşti pe care tranntforme. Când se găsește în 
împletește armonios cu qescrie. le menţionăm,  formulând scenă. Insușirea cu care ajunge 


ieresârdu-se „de plan” de anu- 
mite socoteli, 

Au şi actoriii micile lor neca- 
zari şi plictiseli, din care „ma- 


rea locurilor sfinte, întrun stil dr:pt încheiere speranța, în- Să 
de-o aleasă puritate şi de-o rară vechită, 
ținută literară, 


dar ta care nu re- 
nunţăm, de a vedea amelio- 


redea impresia că teatrul nu 
este o simplă ficțiune. Intr'a- 


xui lui o întreagă artă. 
Prevedem d-nei Telly Barbu 


adevăr jocul d-nei Telly Barbu, dacă va fi muncă și stăruință, 


aşa cum am avut prilejul să-l 


o linie de ascensiune care-i va 


estrul” face catastii cu veni- 
turi, 





BUCOVI 


NA, 


plaiul lui ȘTEFAN CEL MARE 


Astfel se intitulează un mare reportaj, pe 
care d. MIRCEA STREINUL îl va publica 
în revista noastră, începând de numărul 


viitor. 





Textui, însoțit de peste două- rată într'un viitor nu prea în- vedem în „Striana'“* lui Alfred înscrie numele printre  aictori. 
zeci de reproduceri, constitue o depărtat, soarta compoziţiei Moșoiu, reprezentație dată la de mare clasă. 
agreabilă şi instructivă lectură. muzicale românești. Teatrul Savoy de către Frontul ADRIANA KISELEFF 


Pi 


————— In colecţia „LINIVERSUL LITERAR" ———, 


Şezăâtoare literară 


a apărut de curând: 


NALUCA 


dramă de MIHAIL DRLMEŞ 


autorul marilor succese literare: Invitaţia la 
Vais și Scrisoarea de dragoste. 


La 29 iunie, a. c., va fi la CALARAȘI o 
șezătoare a ,, UNIVERSULUI LITERAR: 


organizată în colaborare cu revista 
»PĂMANTUL“ 


Vom anunța din vreme participanţii și con- 
dițiile șezătorii 


———_— 








x. 


: a “tpă A 
vile acestea repezi și nepasawaTe. je 


8 





Lite | 3% 


CU TOATE CĂ ACEASTĂ 
RUBRICĂ 


de critici și informaţii, este desti- 
nată în deosebi mişcării cultu- 
rale din ţara noastră, mu ne pu- 
tem stăpâni de a profita de a- 
cest spațiu rezervat nouă, pentru 
a recomanda cititorilor o carte 
franceză „Terre des hommes“ a 
aviatorului Antoine de Saint 
Exupery; una din cele mai fru- 
moase cărți pe care le-am citit 
vreodată, cu convingerea că îi 
aducem un real serviciu. 

Orice am scrie despre înalta ţi- 
nută morală a acestei cărți, des- 
pre poezia ei unică, nar putea 
s'o recomande în măsura în care 
merită să fie recomandată. Ne 
mărginim doar să informăm ci- 
titorii că „Terre des homimesi 
cuprinde, la prima înfățișare, o 
înşiruire de amintiri dela înce- 
putu! carierii de aviator ale auto- 
rului. Tot în paginile acestei 
cărți, vom întâlni figura fa:mo- 
sului aviator Henri Guillaumet, 
erou al unor întâmplări de um 
eroism supraomenesc. Dincolo de 
aceste povestiri însă, ceeace face 


- ii “a. 
, ENI . » 
ee Sp 


cu adevărat valoarea unică a a- 
cestei cărţi, este înalta filozofie 
de viață ce se degajă din fiecare 
rând al ei. Ca şi în „Vol de nuit“ 
volumul care a precedat „Terre 
des hommes“, autorul desvoltă 
aceeași temă a unei responsabi- 
lităţi. omeneşti, o responsabilitate 
a omuiui veacului nostru, inte- 
grat definitiv întrun organism 
social din care nu poate, nu are 
draptul să evadeze. E o admira- 
bilă lecţie de demnitate omemnea- 
scă, aceea pe care ne-o serveşte 
aviatorul Antoine de Saint Exu- 
pâry — o lecţie în fața căreia ne 
putem simți uneori oarecum je- 
nâţi, 

lată de ex. ce spune aviatorul 
Henri Guitlaumet după ce, căzând 
cu avionul în mijlocul munţilor 
Anzi, într'una din cele mai cum- 
plite ierni, merge încontinuu 
șapte zile și şapte nopţi până a- 
junge între oameni. La un mo- 
ment dat, epuizat de fort, de 
foame şi de frig. se opreşte. In- 
cetul cu încetul moleşeala îl cu-: 
prinde şi moartea sc apropie. A- 


tunci, face un ultim efort, să-și şi 


reia mersul: 


„Dans la neige, me disait-on, 
on perd tout instinct de conser- 
vation. Apres deux, trois: quatre 
jours de marche, on ne soukajiă- 
plus que le commeil. Je save 
Ai d sou- 
haitais. "Mais jă' me disais: Ma 
femme, si elle croit que je vis, 
croit que je marche. Les cama- 
rades croient que je marche. Ils 
ont tous confiance en moi. Et je 
suis un salaud si je ne marche 
pas“, 

Mai târziu, când nici măcar a- 
cest raționament nu-i mai poate 
menține rezistența, când moartea 
i se pare însfârșit inevitabilă, 
fiind doborit în zăpadă de imensa 
oboseală; cea dintâi preocupare 
îi este aceea a consecinţelor pe 
care moartea sa ar putea să le 
aibă asupra situaţiei materiale a 
soţiei sale. Iși aduce aminte că 
polița de asigurare pe care în 
cazul unei morţi constatate ar 
putea s'o încaseze imediat, în ca. 
zul unei dispariții ar putea fi în- 
casată abea după patru ani. Ori, 
fiind întins pe zăpadă, în vară 
corpul său ar fi dus în cine ştie 
ce adâncimi ale Anzilor şi moar- 
tea neputându-i fi constatată, ar 
fi dat ca dispărut, Atunci, vede 
o stâncă la cincizeci de metri de 
el: „J'ai pensâ: si je me rel&ve,. 
je pourrai peut-âtre Latteindre, 
Et si je cale mon corps contre 
la -pierre, l'6te venu on le re- 
trouvera'i. Odată ridicat, e sal- 
vat. „Ce qui sauve c'est de faire 
un pas. Encore un pas. C'est tou- 
jours la mâme pas que son ro- 
commence“. Revenit între oa- 
meni, se mărginește să spună 
„Ce que j'ai fait, je te le jure. 
aucune bete ne laurait fait”. 
„Fraza aceasta“, comentează A. 
de S. Exupâry, „cea mai nobilă 





Motto: Marii gânditori 
n'au nevoie de cuvinte. 








O CARTE DE CARE NE-AM 


frunte în aceste îns 
volumul 





pe care o cunosc, fraza aceasta 
care situează. omul, care îl ono= 
rează, care restabilește adevăra- 
tele ierarrhii ...Mai departe „A fi 
om, însea ună chiar a fi respon: 
sabil. Este a cunoaşte rușinea în 
faţa unei mizerii care nu pare â 
depinde de tine. Este a fi mân: 
dru de o victorie pe care au câș: 
tigat-o camarazii. Bste a simţi 
punând piatra sa, eă se contribut 
la clădirea lumii. Se încearcă să 
se contunde asemensa oameni cu 
toreadorii sau jucătorii. Sa laudă 
disprețul lor de moarte. Dar cu 
îmi bat joc de disprețul morţii, 
Dacă nu-ș: trage rădăcinile din= 
tr'o responsabilitate acceptată, nu 
e decât semn de sărăcie (spini- 
tuală) sau exces de tinereţe“. 

„In ce priveşte stilul . acestei 
cărţi, n'am mai întâlnit până a- 
cum» la nici un poet român, cel 
puţin, (în afară de M. Eminescu) 
o imagine mai copleșitoare decât 
aceasta (pe care aviatorul Saint 
Exupery o face cu simplitatea lui 
caracteristică, fără să-şi dea sea. 
ma de imensa ei poezie): „Au 
coeur de certines nuits, j'ai vu 
tant de flammeches courir qu'il 
me semblait que soufflait un 
grand vent parmi les 6toiles“, 

Vă aduceți aminte de afirma- 
ţia unui faimos filozof german, 
to citez din memorie): „Nu cunose 
decât două lucruri : cerul înstelat 
deasupra mea şi legea morală dn 
min2*'? „Terre des hommes“ des- 
voltă şi lămureşte această temă 
ca nici o altă carte din câte cu- 
noaştem în literatura europeană. 

O sugestie pentru editurile care 
se ocupă cu traducerea cărților 
străine : „Terre des hommes“ tre= 
bue neapărat tradusă în limba 
română, pentru a fi accesibilă 
unui număr cât mai mare de ci- 
titori. Fiindcă nu e numai o carta 
ci o adovărată şcoală de educa- 
ție, azi mai necesară decât ori- 
când. 





trecut, de o frumuseţe 
bleţe ce ar putea 
condei de soți) 
de s i: i 


APROPIAT CU PIETATE 


căreia i se cuvine locul 


“Annânilor sălăjeni) datoriiă 
d-lvi Joan Ardeleanu senior şi 
tipărită în tipoar,  „Luceatărul” 
din Zalău. Nu credem ca anpre- 
cierile ce vor urma să îndemne 
pe vreunul din cititorii noştri s'o 
caute şi s'o citească, Trăim vre» 
muri turburi, se spune, vremuri 
agitate în care nu avem nici timp 
nici dispoziţie pentru o lectură 
serioasă, 

Totuşi, niciodată mai mult de- 
cât acum, o leciură ca a acestei 
cărți mar fi fost mai binevenită. 
„Bă ascultăm şi glasul celor ce 
ne grăesc de dincolo de mormânt, 
şi pe câte asa de rar ne-am de- 
prins a-i asculta” spunea în 29 
Mai 1912 Păx. Ilie Dăianu (citat 
de autor în fruntea cărţii), Cu 
atât mai mult trebue să ascultăm 
acest „glas de dincolo de mor- 
mânt” adăozăm noi, cu cât peste 
aceste morminte şi datorită oa- 
menilor ce zac în ele se ridică 
ființa spirituală a neamului n0- 
stru, aşa cum este azi, cu forţa 
lui morală și bogăţia sufletească 
ce-i dau drept la viață veşnică 
între celelalte neamuri ale lumii, 

„Crepusculul unui trecut apus 
aruncă prin întunerecul secolelor 
razele lui cele mai frumoase, şi 
noi, agenţii unei lumi viitoare, 
nu suntem decât reflexul său” 
spunea Mihail Eminescu în seri- 
erile sale poliiice, 

Nu ne-au lipsit niciodată oa- 
menii conştienţi care au cercetat 
cu dragoste şi pricepere acest 
trecut atât de pilduitor prin 
faptele lui, dar publicul ama- 
tor de asemenea scrieri, cre- 








Indată după lectura romanului „Iancu Jianu”, de Paul Con- 


stant, d. Grog a anun ţat sergențul din post 











tura, 


dem că nu greşim dacă afirmăm, 
“a mărginit la câţiva studenţi 
Btudioși şi câţiva, oameni de bine 
din funâul provinciei, rămaşi a- 
colo cu paragina cu amintirile şi 
cu morţii lor. Publicul mare ci- 
leşte în cel mai bun caz, romane 
franțuzeşti și în cel mai rău „Co- 
lecţia celor 15 lei”. Chiar publi. 
cul aşa zis „cult”, preferă să 
citească istoria ţărilor mari din 
occident, vieți romanţate ale au- 
torilor străini (de Ştefan Zweig, 
de pildă, cel mai sinistru exeroe 
cultural pe care-l cunoaştem), 
pentruca, vo:ajând în străinătate 
să vorbească despre ţara în care 
șa născut cu 0 uşoară ironie, cu 
b uşoară jenă, ca despre ceva 
tare „hotărit, nu poate face 
pbiectul unei discuţii serioase”. 
lar. la prima ocazie, se declară 
„cetăţeni ai Europei” sau ai 
„Universului” — pur şi simplu, 
d înălţime de pe care se socotesc 
mtangibili. 

Nu ştiu dacă sunt mulţi dintre 
români — nu vorbim de oamenii 
de specialitate ci de publicul 
mare — care cunosc scrierile Iui 
A. C. Popovici, marele doctri- 
nar naţionalist bănăţean dela 
începutul veacului al XX-lea. 
Avem un vast material de mare 
preț de care nu se interesează 
nimeni. Şi totuşi, ceeace menţine 
un neam, esie, mai mult decât 
armele, forța lui morală — şi 
această forţă morală nu poate 
veni decât din conştiinţa lui de 
neam, din cunoașterea adâncă a 
trecutului său, nu numai din va- 
gile amintiri ce nc-au rămas din 
cărțile de şcoală, 

Domnul Ioan Ardeleanu senior, 
este un domn care ne face cinste 
Şi care, prin modesta domniei 
sale carte apărută într'o tipogra. 
fie tot atât de modestă din fun- 
dul provinciei, a făcut o operă 
de cultură românească mai se- 
rioasă şi mai utilă decât toţi 
scriitorii noşiri suprasensibili și 
suprarafinaţi proustieni, dostoew- 
ceni şi de alte inspiraţii interna- 
ționale care n'am nimic de a face 
cu spiritul neamului acestuia, 

Avem în această carte întru- 
nite, peste treizeci de fisuri re- 
prezentative ale luptelor naţio- 
nale din Sălaj. Sunt în paginile 
acestei cărţi câteva fotografii ale 
unora din aceşti mari români din 


REACŢ 


şi a no- 
ÎS 
fo =. Sura Orice 
- zu Sau orice daită 
ap+or, De exemplu a epis- 
wpului Ioan Alexi care a trăit 
între anii 1801—1872, a preotului 
Vasile Pătcasiu  (1884—1932). a 
huj Alex. Şterca-Şuluţiu  (1794— 
1867 Plorian Mărcuş (1819-1900) 
Ş, a. 

Ne întrebăm, oare despre noi 
cei aşa de plini de noi însi-ne, 
ce se va putea spune la patru- 
zeci de ani după moartea noas- 
tră, când vreun  strânepot va 
găsi întrun album de familie 
vechi sau într'o revistă îngălbe- 
niţă de vreme, pozele noastre 
„artistiee” de „iuni primi hooly- 
vodieni”, cu focuri de lumini 
combinate pentru anumite efec- 
ie de inteligenţă şi mister ?!,. 











AMURGUL GÂNDURILOR 


Ultima carte a domnului Emil 
Cioran, este o carte căreia unii 
i-au reproșat că nu se poate si- 
tua nici îni filozoție nici în lito- 
ratură. Este semnificativ pentru 
o anumită rea credință, de care 
am mai avut ocazia să vedem că 
mulți dintre noi păcătuesc, favtul 
că s'a putut face, ca singură con- 
cluzie a citirii ei, această afirma- 
ție care în eu însăși nu diminu- 
ează cu nimic valoarea cărţii, 
ci epune pur şi simplu că domnul 
cititor este un persorulj caragea- 
lesc, căruia conştiincioasa frec- 
venture a bodegilor cu mititei şi 





UNIVERSUL LITERAR 


sprițuri la gheață nu-i îngădue să 
se mai ocupe de aşa zisele „pro- 
bleme metafizice”  fceva ce nu 
figurează p2 listele de mâncare și 
nci în ziarele de 1 leu dela amia- 
ză, între ultimele evenimente in- 
ternaționale), 


Acest tip de om, atât de frec- 
veni în oraşele noastre, mai ales 
în metropolă, e uneori un simplu 
Mitică şi atunci, pitorescul pe 
care-l oferă scriitorilor umoristici 
îl dispensează de a mai fi altecva. 
Ceeace e mai grav însă, e atunci 
când un îns cu complex miticesc, 


Are pretenţia de a intra în cul- 
tură şi de a du directive, câna 
domnia sa este, cum s'ar zice 
scriitor sau gânditor (adică ceva 
ce îi dă dreptul să se pronunţe 
despre orice, cu aceeasi prețiozi- 
tate). 

Românul e născut poet, s'a 
spus cândva, — românul e năs- 
cut nu numai pot ci şi romancier, 
gazetar, om de cultură, ete... etc... 
adăogănn. E deajuns ca stimabilul 
Oarecare să simtă şi e! ră primă- 
vara e frumoasă, și că dragostea 
se sfârșește, să plângă la cinema- 
tograf când moare Greta Garbo 
în Dama cu camelii, să se în- 
duioșeze când vede un câine ră- 
tăcit pe stradă şi lihnit de Joa- 
me (suntem foarte miloși uneori, 
ceeace ne face, desigur, cinste) 
pentruca, în momentul următor 
să se simtă cuprins de admira- 
ție pentru sine fiindcă „a înțe- 
les“, fiindcă s'a înduioșat. De 
aci, până la nevoia de a spune și 
altcuiva acest lucru, într'o nuvelă 
sau o poezie (poezia ia mai puţin 
timp, cui alcătuirea rimelor deait- 
fel suntem obişnuiţi dela răva- 
șele de plăcintă de Anul nou), nu 
mai e decât un singur pas. E 
doar, un lucru atât de minunat 
că domnul Oarecare e un om sen- 
sîbil, încât trebue s'o ştie și con- 
ceățenii domniei sale. 

„Această sensibilitate româneas- 
că, poate fi maj mică sau mai 
mare. Deusemenea, un îns poate 
întâlni în viață mai multe sau 
mai puține lucruri care să-i pu- 


nă la încercare această însușire, Această lumi a 
dusă Populată de îngeri mizericord:oși 


Sunt cazuri când cineva 


sensibilitat Ă ” 
e absoluj „ns ura ce- 
le; comunr Cea AR ca at, 
pi „2, are ocazia să trăiască 


E 


L Ani 
„ viață de încercări ce ar clătina 


și un om cu obrazul mai gros. 
Am avut prilejul să descoperim, 
asemenea drame  dostoewciene 
printre rândurile unor cărți de 
proză sau poezie, cu totul nesem- 
nificative din punct de vedere li- 
terar. Nesemnijicative cu toate că 
uneori erau destul de bine scrise. 

Fiindcă -— şi de aci pornește 
tot — ceeuce ne lipsește nouă, 
este amplitudinea acele;  „sufe- 
rinţi metafizice“, singura care 
poate face dintrun ins oarecare 
dotat cu o anumită sensibilitate 
și o ușurință de exprimare în 
scris, un scriitor a cărui operă 
să însemne ceva. In artă, Vucra= 
rile n'au valoare decât raportate 
la „ceva“, la ceva fix, transcen- 
dent, de valoare eternă. Ori, su- 
ferința condiţiei de a fi om, de 
a fi aruncat viu, între două ves- 
nici de moarte, fără a-și putea 
tămuri rostul acestui fenomen, 
este problema care a chinuit de- 
alungul secolelor toi marii crea- 
tori, 

Un oarecare spirit de observa- 
ție, o oarecare abilitate, o sufe- 
rință fizică sau chiar o suferință 
sufletească determinată de un 
fapt concret, nu sunt suficiente 
pentru a da o operă de vuloare, 
care să înfrunte vreme. 

Desigur, acest lucru nu poate fi 
învățat — artiștii de mare forță 
l-au avut în însăsi structura lor, 
iar noi nu ne simțim cu nimic în- 
dreptățiți să dăm sfaturi. 

Am vrut doar să ne exprimăm 
tristețea de a ji constatat opa- 
citatea cu care a fost considerată 
de către anumiţi înşi,  pretinși 
„oameni de cultură“, o carte 
care, în afară de frumusețea ei 
literară, superioară aproape tu- 
tuvor cărților de poezie ce s'au 
scris în ultimul timp, me-ar pu- 
tea fi, mai ales nouă, celor în- 
vățați să ne limităm la mici su- 





IUNILE D-LUI 





După lectura volumului „Ploi și ninsori”, de Profira Sadoveanu, 


d. Grog a eşit ua leoarcă 











artă, 


ferinţi și bucurii fără semnijica- 
ție, de o extremă utilitate. 

Cu atât mai mult cu cât dom- 
nul Emil Cioran nu este un filo- 
zof care și-ar fi organizat un 
sistem, mici un poet care ne dă 
spectacolul unei arderi interioare, 
(versul, despre care domnul E. 
mil Cioran spune așa de jrumos. 

Pe nimic nu luneci mai repe- 
de n mormânt ca pe ritm și pe 
rimă, căci versurile nau făcut 
decât să ridice lespezi pentru în- 
setații nopții), în cartea domniei 
sale putem urmări o trăire !u- 
cudă MM unei eterne drame ome- 
nești față de care creația urtis- 
lică sau sistemele filozojice sunt 
doar un răspuns, o încercare de 
a o înfrunta. 

Din lipsă de spaţiu, mromitem 
cititorilor să revenim în numărul 
viitor asupra acestei cărți, dân- 
du-i o serie de citate care ni s'au 
părut de o mare frumusețe. Deo- 
camdată ne mărginim s'o semna- 
lăm, cu convingerea că le putem 
jace, uROTa dintre ei un real ser- 
viciu, 


REVISTA „ION MAIORESCU” 


a Coegiuiui Naţional „Carol 1 
din Craiova — ne aduce numărul 
înch.nat Promoţiei 1940 a V nr. 
9 Mai 1940, o poezie remarcabilă 
semnată de elevul de cl. VII Ss- 
bastian  Iomescu și intituiată 
„Scrisoare“. Pentru lămurirea ci- 
titorilor cităm : 


Doamne, ce ţii ascuns după lună 
de se văd prin ea neguri neispră- 


[vite ? 
Sau : 
„Sunt grele, Doamne, cheile la 
[porţi 


De au îmbătrânit Sfinţii deschi- 
[zând la morţi? 


E o întreagă poveste despre cer 
în poezia asta, cu imagin: fru- 
moase și proaspete de limpezi- 
mea pe care o are ochiul sufle- 
tesc al adolescenţei. O oarecare. 
famiiiaritate doar, 7 „uebuiui :Cu 

luj Dumnezeu 


şi sfinţi bătrâni — chiar un Dum- 
nezeu pe care îl întreabă: 
L arăsărit în casă, tu ce îcoană ai 
Și închinarea ta cât e de grea? 
ne aduce aminte de poetul Vir- 
sil Cariamopol. Nu putam decât 
să-i recomandăm A-lui Sebastian 
Icnescu, să încerce să citească — 
dacă nu le-a citit încă — Sariso- 
rile pentru un tânăr poet ae lui 
Rainer Maria Rilke, şi chiar ver- 
surile acestui poet, în traducerea 
excelentă a Mariei Banuş.  Ase- 
mănanea de care am vorbit poa- 
te fi simplă coincidență, — în 
oriice caz am avut ocazia să con- 
statăm în numeroase rânduri 
cum unele tinere talente care 
promiteau intrând în raza de in- 
fluență a unui poet consacrat — 
cu care, bineînţeles, avea afini- 
tăţi, — au ajuns, pur şi Simplu, 
să se desființeze. i 

In rest, suntem bucuroși că 
am avut ocazia să descoperim 


prin noianul de publicaţii slabe, ! 
o revistă de ţinuta cxcelemtă a: 


reviste; Ion Maiorescu, cecare ne 
face să întrevedem în şcolarii de 
azi o generaţie care merită toată 
încrederea moastră. 


PERICOLUL INFLUENȚEI 


unui scriitor consacrat, asupra 
aituia tânăr — s aputut constata 
în tot cursul vremilor şi în toate 
Literaturile, Dacă scriitorul tânăr 
are destulă personalitate, influen 
ţa aceasta va fi trecătoare, bine- 
înțeles, în cazul contrar nu pu 
tem constata decât triumful unei 
lazi maturale care face ca în lu- 
mea aceasta să nu rămână la su- 
prafaţă decât coaace este puter- 
nic şi rep:ezentativ. 

Totuși, cu toată gratuitatea ei, 
nu putem să ne împiedecăm să 
facem 0 cbservație asupra unor 
puternice influențe care bântue 
în literatura moastră actuală — 
care pornesc dela scriitori de rea- 
lă forţă — unul poet, altul ro- 
mancitr — și care ns-au fost, oa. 
recum nefaste, 








«na marea 


15 


idei... 


Una este influenţa 5. Es- 
senin — trecută prin SreV> 
dia — și alta a romarhlui a- 
tât de drag adolescenioastre, 
lonel 'Teodoreanu. 

Pentmucă — să ni sie Com- 
parația oarecum frim  dUpĂ 
tum amumite doamr domni- 
oare amatoare de atograt 
topiind-o pe Greta PO mau 
luat din această ap artistă 
— decât forma =i jrioară, nu 
ceeace face furmecyic al aces" 
tei personalităţi esfuul ei, tot 
așa domni: care se! În raza de 

influență a seria” de mai 
sus, n'au luat deefhuimite ati- 
tudini, un sii de a scrie, 
nu ceeace era eseil în scrisul 
lor. Fiindcă aceag€ îparţina — 
și nu poate existdecât odată, 
prin ei, — cum ansturel 

Am mai vorbiţ unul din nu- 
morele trecute pre 0 simplici- 
tate a stilului palui Ion Barbu. 
Cineva care arecrta să Cople- 
ze stilul d-iu ! Barbu, oricătă 
abilitate ar avaar mai f. s.m- 
plu. Fiimacă a „copiator“ nar 
avea conțmnutuufietese al d-lui 
To nBarbu, conut care şi-a ce- 
rut singur sti) ci ar suprapune 
unuj conţinuif.etose propriu 0 
formă de expmare împrumuta- 
tă, nemai aluind deci un tot 
idestrucțibi] re e o condiţie pri- 
mordială a cisului. 

La fel, | cazul d-lui lonei 
Teodoreanulumea aceea m.nu- 
Nnală de vişi poczie, care nz-a 


3 


ii! 
ară 





lunie 


1940 === 


țineau tot timpul strânși în bra- 
ţe, lumea nu avea lumină. Fiii 
lor au ţimut atunci sfat şi au ho- 
tărit să-şi despartă părinţii, Au ! 
încercat toţi pe rând și nimeni 
n'a izbutit afară de Tane-mahuta, 
tatăl pădurilor. Acesta şi-a prop- 
tit capul în pântecele mamei şi :; 





picioarele în pieptul tatălui şi i 
astfel a putut să-i despartă. De . 
subliniat — notează autorul ar- 


ticoluiui -— că şi în acest mit | 
omul este fiul pământului“. | 
Mai aflăm tot dela d-sa că; 
Patagonezii cred că s'au născut | 
din stele. Oare nor avea timerii | 
noştri poeţi care se ocupă atât | 
de mult de stele niscaiva rădă- 
cini pe acolo prin Patagonia? | 
ne întrebăm. | 
| 


ALADIN 





-|- Dimitrie Stelaru 


Caa frunzele mereu, nu 
numai toamna — şi cu fie- 
care din ele se înourează ti- : 
nereţea noastră. 

Trecem în uitare cu fie-: 
care pas făcut „dincolo“ de: 
câte unu! din rândurile noa- 
stre. 

Cine-şi mai aduce amin- 
te de tinerețea răstignită în 
pagini a lui Al. Călinescu, 
AL  Sahia, N. Cantonieru, 
Bob Bulgaru sau Bogdan 
Amaru ? 

Cine-şi strânge  seninul 
din suflet, adus de primă- 
vară, să 'ngenuncheze Împo- 


fermecatătât, din Medeleni de vărat, primăverii trecute în 
ex. şi-axrut stilul ci bogat „ca care sau stins pâlpâirile : 
um zarz înflorit“. Scriitorii ca- viații lui George Petcu şi 


me îl intă pe d. Ionel Teodorea- 
nu — şsunt mulţi, foarte muţi, 
erai: tou LU 
care Prins rădăcini atât de a- 
dânajn sufletul nostru — i-o 
luat umeai stilul, și acesta rău 
încărcat de 


e'masto a 


înţe] adică un fel 


Silviu Roda ? 
E pat Se VOȘaLLĂ, par- 
că, și T. C. Stan. 
Pe hârtia aceasta — ca 
pe oricare alta —  literile 


a sexprima, când, în fond. nu moarte, despre morţi nu pot 


preaveau nim.e de spus. Dacă 
nu: fi avut la îndemână acest 

ip Ge a-şi camutla vidul :n- 
tar, dacă se apuca să serie lără 
ml. în felul] unci teze de ș::oa- 
uăBRomnul scriitor și-ar fi dat 
gifur seama că nare nimic de 
sds tocmai fiindcă prta semăna 
aeză de şcoală. Lucrurile astea 
ripot fi trucate — şi nu înșeală 

nimeni, în schimb îl fac pe 
ptul cititor să se ase furat de 
winte şi să-și piargă timpul 
gind o parodie proastă după um 
viitor mare când ar face mai 
he să-l recitească pe acesta în 
igimal. 








UN INTERESANT ARTICOL 


în revista eleviler Liculhui Fraţii 
Buzeşti a. I, nr. 2. 15 Mai 1940 
sie „Puncte comune în m.tolo- 
giile şi religiile popoaro!or primi- 
tive'* semnat de clevul Păunzscu 
AL île dim cl. VI. Cităm o 1c- 
genâă Polinoziană, care ni se 
pare de forţa celei mai frumoase 
povești de dragoste pe care o 
cunoaște literatura universală, a- 
ceea a lui Tristan şi Iso.da. 
„Rangh: (cel) şi Pepa (pă- 
mântui) erau o peracho de îndră- 
gostii, care a creat toate vieţui- 
toarele. Dar, din cauză că ei se 


vorbi mult. Ar spune, inu- 
til, despre stihuri, visuri și 
tinereţe, — când limpede se 
vede că totul poartă pecetia 
morții. 

Moartea... 

Aripa grea, de neindepăr- 
tat, care ne lovește din când 
în când —  sfidătoare 
fraţii de gând și vârstă, a- 
propiindu-ne mereu de Ea... 

L-a sărutat de astădată 
pe Dimitrie Stelaru, Tocmai 
când Cireșar zvârlea, la toa- 
te răscrucile, lumini. 

Trecuseră în rod pârgui- 
rile. 

Incepe, de pe acum, să se 
aşiearnă prai de uitare pe 
cărţile publicate de Dimi- 
trie Stelaru (fie cu alt pseu- 
donim ; D. Orfanu): „A- 
bracadabru“, „Melancolie“, 
„Blestem: şi. „„Preamărirea 
durerii“ — şi cine știe câ' 
va rămâne tot manuser .. 
cartea pe care voia săv 
scoată : „Noaptea geniului“. 

A plecat și Dimitrie Ste- 
laru, ușor, spre cei dinain- 
tea sa. 

Lângă toţi cei amintiţi, 
— pelec de lumină zmuls 
din tinereţea noastră, — va 
sta și numele lui... Şi se vor 


mări, cu fiecare toamnă sau : 
primăvară, rândurile celor : 


plecaţi... 

„„Cine ştie, — poate a- 
colo începe tinereţea  noa- 
stră. 

N. T. 





G R O G (în urma unor lecturi) 


Citind „Voiaj de plăcere”, de Damian Stănoiu, d. Groz a tras 


urgent semnalul de alarmă 





TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU 23 Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. T. T. Nr. 24464-938.