Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1940_049_0045

UNIVERSUL LIIIPAR 


PROPRIETAR: ABONAMENTE: ANUL XLiXoe Nr. 45 
SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 28 E egaR FEȚE EREI REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA APARE SĂPTĂMÂNAL 

autorităţi şi tltuț ei 4 
DIRECTOR ȘI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU în eee pc BUCUREȘTII te. Breselemu! 2325 PREȚUL 5 LEI SAMBATA 2 Noembrie 1940 
Inscrisă sub No. 163 Trib, Ilfov 

particulari 250 „ TELEFON 3.30.10 Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU 























In pelerinaj la casa — Tânărul poet mort... 


natală a Ducelui Mussolini 





De cum îţi faci intrarea în 
țara Ducelui, dovedești grija 
pentru definitiv, în tot felul. 
Esti doar în țara cea mai de- 
finitivă, ca rasă şi frontiere na- 
turale, din întreaga Europă. 
Cât îndemn la munca sporni- 
că, hotărit și definitiv cons- 
truclivă, trebue să  izvorască 
pentru cei care-o locuesc, din 
atare gând ! 

Italicnul are pasiunea, are 
cultul muncii creatoare, din 
timpul, îndepărtat, în care 
străbuni ca Romanii au cons- 
finţit în lume și Istorie această 
pasiune şi acest cult. Dar el 
îşi face mai întâi unelte bune, 
trainice si ingenioasa năzcocite; 
apoi, schimbă munca, cea mai 
grea, în plăcere. La aceasta îl 
predispun și frumusețile care-l 
împresoară, de oriunde, în 
țara sa: din slava cerească, 
precum și din toate înfăptuiri- 
le, sfințite de Dumnezeu, ale 
tuturor semenilor, pe pământ. 

Așa este înnobilată prin 
muncă țara ltaliei. Simţi din 
plin, făcându-ți intrarea între 
granițele ei, binefacerea con- 
ştiinţei de-a trăi omenește, la 
un popor ținut între marginele 
unei vieți de-o perfectă mora- 
litate, pe de o parte de marea 
instituție a Bisericii sale, iar pe 
de alta, acum, de formidabila 
înighebare a Statului Fascist. 


În afara excepţionalelor ca- 
lități de om de Stat și în afa- 
ra străbătătoarei agerimi a 
minţii, Mussolini, ca orice fiu 
ridicat din mijlocul poporului, 
este un mare muncitor, Musso- 
lini a cărat cu brațele. Musso- 
lini muncește acum cu gândul 
şi sufletul, munceşte cu  în- 
treaga robustețe a făpiurii sa- 
le, din zorii atâtor zile istorice, 
până în noaptea petrecută, în- 
tre copii, în sobra intimitate « 
căminului. Dar și Mussolini 
este un muncitor care săvâr- 
șește cele mai năzdrăvane 
lapte, cu voioșie, fără a da im- 
presia istovirii, după ce a ştiut 
să-și făurească admirabile în- 
strumente de lucru din cei ca: 
re-l înconjurau... 

Cu aceste și alte gânduri, te 
îndrepți spre părțile lui, lăsând 
a-ți trece prin față locurile și 
oraşele dintre Mare şi Ape- 
nini, spre Romagna prosperă, 
care-a ieșit la muncă, toată, pe 
ogor și în fabrici, 

Padova, Monseiice, Rovigo. 
Inaintând spre Ferrara, ţarine- 
le se desiășoară în dreapta. 
Simţi că aceste pământuri s'au 
prăfuit din cremene, s'au întă- 
rit în sticla nisipului. Este pă- 
mântul în care s'au putut plăs- 
mui mai bine pe roata olaru- 
lui, dela cei dintâi născocitori 
preistorici până azi, vasele de 
Faenţa. Faiamţa. 

Boii care dezpică pământul 
acesta; boii dela carele romag- 
nole, grele, masive, încercuite 
numai în fier, boii aceştia su- 
perbi, virgiliami, par adevăra- 
te întruchipări de forțe cozmi- 
ce. Cu ei ară pământul țăramii 
din Romagna lui Mussolini, 
Printre ei, femei în negru, o: 
rânduesc în stoguri ascuţite 
vâri cânepa, din care vor des- 
face seara fire pentru iunii de 
corăbii, și căpestre și frânghii 
pentru lăsat sicriul în groapă, 

Se vede bine că fiecare om 
are puțin pământ de arătură 
in partea locului; dar şi-l măr- 
ginește fiecare —: să se stie ce 
este al său, din hotar în hotar 
— cu plopi şi duzi, sau cu rân- 
duri de cânepă, drepte. De aici 
înfățișarea de neîntreruptă 
grădină a lanurilor cu semă- 
nături: nu vastitățile monoto- 
ne, danubiene, cu porumb sau 
cu grâu; ci alei de grădini se- 
mănate, pe câmp: totul îngri- 
jit până la artă. 

Cu această perindare de 
imagini în față, aceleași în a- 
parență, dar mereu altele prin 
varietatea: gândurilor ce se a- 


de ALEXANDRU MARCU 


dâncesc dincolo de zarea lor, 
treci de Faența și ajungi la 
Forli, capitala Provinciei in 
care se cfl& satul natul al Du- 
celui Mussolini: Forli, capitala 
provincială în care au venit 
ani de-a rândul la târg, dela 
țară, ai lui şi unde a trăit mai 
apoi el însuș anii hotăritori 
ai formației sale spirituale, me- 
ditând în izolare şi sărăcie a- 
supra trecutului unui popor 
trământat ca al său, dela Dam- 
te şi din Renaștere, de tragica 
luptă dintre Ideal și Realitate, 
de nepotolita mnevoe sufletea- 
scă de refacere spirituală, stă- 
vilită însă de cele mai cum- 
plite adversităţi istorice: Forli 
oraşul în care un tânăr italian 
a trăit intens drama mărinimo- 
șilor acestui popor de ireme- 
diabili patrioți, asistând atunci, 
cu mâinile încrucișate, dar cu 
hotărîrea în ochi, la rușinea 
tuturor decăderilor, în neputin- 
ţa momentului de-a schimba 
cursul unor evenimente, pe 
care avea însă şi înălțimea 
sufletească, și ambiția s'o com- 
pare la tot pasul cu Istoria Ro- 
mei. 

Din acest oraș de provincie 
romagnolă, spre care sa în- 
dreptat de curând, drept pios 
omagiu, grupul de Legionari 
români, porneşte drumul ce 
duce la Predappio, satul Du- 
celui Mussolini. Acest drum 
este străbătut de el, neștiut de 
nimeni, atunci când din grijile 
dela Roma, caută regăszirea cu 





(Urmare în pag. 3-a) 








„lotul este 
anthropologie!“ 


de ION FRUNZETTI 


Curios trebue să le fi părut 
vizitatoriior primu.ui Salon 0O- 
ficial deschis sub regim legio- 
nar, faptul că nicăieri, nici în 
criteriile de selecţie a operelor, 
nici în temele tratate, nici în 
ierarhizarea autori:or în vede- 
rea locu:ui ce trebue să-! ocupe 
pe pânou, nu 5a ţinut seama de 
altceva decât de calitatea este- 
tică a rea.izării. Delia un regim 
totalitar, mulți s'ar fi așteptat 
la reeditarea procedeelor inchi- 
zitoriale care au închis pentru 
vecie gura lui Giordano Bruno 
şi a iui Vanini, sau cel puţin ia 
intervenţii de natură să atenue- 
ze îndrăzneala câte unui artist. 
N'a ordonat zelui papalității. 
cândva, draparea tuturor perso- 
magiilor lu: Michel Angelo, pic- 
tate pe zidurile capelei sixtine ? 
Și nu s'au găsit numaidecât, ar- 
tiști ca acela cunoscut sub nu- 
mele de „Braccacinolo“ (panta- 
lonarul), care să-și pună talen- 
tul la dispoziţia exceseor puri- 
tane ale unei morale inadecuat 
înțelese ? Dece adică nevoia de 
unitate, sub toate raporturi.e, pe 
care un stat creeat prin revolu- 
ţie o resimte imperios, să nu 
ceară, fie şi sub o formă mai 
demnă decât a măsurilor luate 
în Renaştere, dela creatorii de 
artă, o anumită artă, bazată pe 
o anumită concepţie, utilizând o 
anumită tehnică, şi scontând o 
anumită emoție, socotită ca utilă 
momentu:ui politic şi scopurilor 
sale ? 

Poate coexista, cu alte cuvin- 
te, autoritarismul politic cu ii- 
beraiismul estetic? E compati- 
bil efortul de refacere al une: 
ţări, care impune sacrificii eco- 
nomice, cetățenilor ei, care pra- 
povăduește sacrificii morale, 
care cere în fine, renunţarea la 
criticismul gratuit şi negatiwist. 
de cafenea, cu tota:a libertate a- 
cordată profesionistilor artei ? 
Nu înseamnă cumva, aceasta, de- 
sinteresare ? [i e permisă unui 
stat autoritar indiferența, pen- 





GEORGE VÂNĂTORU 


„Parcul Ghica-Tei“ 


Morala prisosului 
si economia crestină 


Legea legionară a ajutorului reciproc, 
cum e formulată în „Cărticica șefului de 
cuib”, are un înţeles mai larg, decât de sim- 
plă lege morală. Un legionar hu-şi ajută 
camaradul aflat în nevoie, din ce îi priso- 
sește. Acesta e un principiu de morală bur. 


gheză, care nu poate opera decât cu o efica- 
citate foarte limitată. Criteriul prisosului 
este prea legat de variația nevoilor indi- 


vidului, pentru ca să poată constitui cu 
minimum de obiectivitate măcar, un prin- 
cipiu de etică socială, mai largă. Asta din- 
tr'un punct de vedere. Din alt punct de 
vedere, morala aceasta a prisosului, este 
atât de comodă, încât nu mai e morală. 
Nu spunem asta ca să facem un para- 
dox, ci ca să precizăm un adevăr, acolo 
unde e comoditate, nu e obligaţie şi unde 
nu e obligaţie, nu e morală. Pentru că, ni- 
meni nu a văzut până astăzi, morală de 
plăcere. Când morala devine plăcere, nu 
mai e morală. Se numeşte egoism... Și de! 
Egoismul nu prea se împacă cu morala. 


Dar cineva ne-ar putea obiecta că aju- 
torul din prisos, nu este întotdeauna înto- 
vărăşit de plăcerea celui ce-l face, Ceeace 
este perfect adevărat. Insă atunci este în- 
tovărășit de indiferenţă şi, pentru morală, 
acest fapt este şi mai grav, Nu există de- 
cât un singur caz mai emoţionant de ajutor 
din prisos: acela întovărăşit de durere. A- 
cesta însă, este ajutorul sgârciţilor şi Ja 
e) nu apelează nimeni, fiindcă sgârcitul nu 
e om. El nu se definește prin acel faimos: 
z00n politikon, ci printr'o însuşire anti- 
socială. Meteahna lui, îl pune așa dar, în 
afara societății. 

Ajutorul legionar, nu se întemeiază pe 
principiul prisosului, ci pe acela al con- 
strângerii. Un legionar, nu-și ajută cama- 
radul din ceeace îi prisosește, ci din ceeace 
are. Deaceia legea ajutorului legionar, așa 
cum în înțelepciunea sa a formulat-o Că- 
pitanul, este adevărata lege morală a aju- 
torului datorit aproapelui. Datorit —— să 
ne înţelegem — nu oferit, pentrucă nu-ţi 


mă de manifestare artistică. 


de LUCA DUMITRESCU 


face trebuinţă ţie, pentrucă acest gest îţi 
zâdilă orgoliul. 

Ajutorul legionar restabileşie deci, în- 
țelesul primar — de obligaţic — al legii 
creştine. Dar acest înţeles e mai larg decât 
cel moral. Obligaţia de ajutorare a oame- 
milor între ei, este primul principiu de 
economie al comunităţii creştine. Din apli- 
cârea lui s'au născut primii negustori şi în- 
treprinzători ai lumii creştine şi toată acea 
prosperitatţe şi armonie a ei, pe care 
străinii au urît-o şi au atacat-o în toate 
timpurile. 

Acolo unde această obligaţie lipseşte, 
societatea se împarte, în chip firesc, în 
două: o clasă de avuţi şi una de nevoiaşi, 
Avuţii monopolizează eapitalurile abătân- 
du-le dela funcţia lor normală şi parati- 
zându-le, iar nevoiașşii îşi inghit veninul. 
De aci, „chestiunea socială” cu toate con- 
secinţele ei: greve, Iupie de stradă, re- 
voluţii. 

Acolo insă, unde obiigatia de ajutorare 
4 oamenilor între ei există, nu mai e cu 
putinţă scindarea societăţii în avuţi şi ne- 
avuţi. Intr'o astfel de societate, nemono- 
polizat de nimeni, capitalul circulă în voe 
prin toate straturile ei, hrănindu-le, în- 
tocmai ca sângele  într'un organism în 
care nu există privilegiul stomacului, 

In această accepţiune, ajutorul nu mai 
are aerul neonorabil şi pasiv, de pomană, 
ca în morala burgheză, ci înţelesul de 
agent economic activ, creator de bunuri. 
Un astfel de ajutor este, de pildă, gestul 
oricărui român care smulge o întreprin- 
dere din mâinile jidanilor, dăruind-o 
prin acest fapt naţiei. Inseamnă asta po- 
mană? Nu. Asta nu înseamnă decât, re- 
vitalizarea unui capital sleit de greul somn 
il monopolului, 

Aşa dar, să ne înţelegem: ajutorul le- 
gionar, nu este un fel liberal şi comod 
de + face pomană, ci reînsufleţirea ve- 
chiului principiu creştin de economie po- 
liţică: cine Gă. lui îşi dă. 


statuiu: ? 








Da E o O A a A da i a AR a RI a ct e e i 


Pentruca mesagiul o- 


tru un domeniu de viață așa de 
important ca aceia al man:festă- 
rilor artistice? Răspunsul l-a 
dat, mai de mult, ca ministru al 
Cultelor și Artelor, d-i Horia 
Sima, conducătorul Mişcării La- 
gionare. Citat şi de camaradul 
nostru de redacție, Costin Mur- 
gescu, în coioanele acestei revis- 
te, cândva, pasajul nu e desigur 
necunoscut cititori:or: „In ce pri- 
vește arta, sunt pentru liberta- 
tea “totală. de manifestare, pen- 
trucă acest domeniu al spiritulu” 
nu poate fi supus nici unei COR- 
strângeri; dar o libertate totală 
mumai pentru români... 
Conștiinţa că „acest domeniu 
ai spiritului nu poate fi supus 
nici unei constrângeri“, este 
justificarea atitudinii de absolu- 
tă îngăduință față de or.ce for- 


Desigur, spiritul definindu-se 
toomai prin imposibilitatea de a 
îi îngrădit prin legi necesare, el 
fiind act pur, eternă actualitate, 
spontaneitate, 'liberlate adică, nu 
poate fi supus niciunui „servi- 
ciu comandat“. Ceeace nu în- 
seamnă că manifestările sale nu 
cunosc nici o sancțiune. Dirnpo- 
trivă.  Sancţiunile sunt însă de 
cu totul alt ordin de cât în-ma- 


terie de estetic, statul legionar 


este în linia doctrinei sale. Pen- 
trucă nevoia sancțiunii juridice 
nu se simte decât acolo unde 
manifestarea nedorită poate fi o 
primejdie pentru ordinea de stat 
existentă. Dar ce primejdie poa- 
te constitui, și prin te, o operă 
de artă ale cărei tendințe a- 
dânci ar fi potrivnice celor ale 


menesc al unei opere Ge artă să 
fie transmisibil, se cere delia pu- 
biic o receptivitate specifică. O 
predispoziție pentru tocmai a- 
cea idee, sau pentru acea intui- 
ție, care-şi caută drum înspi:e 
semeni, prin mijlocirea expra- 
siei, tehhicei artistice utilizate. 
Un public indiferent faţă deo 
anumită atitudine spirituală, va 


„fi opac : pentru manifestarea in 


forme artistice. a acelei atitu- 
dini. Publicul cere genul de artă 
care-i convine. Publicul deter- 
mină fe.ul „mărfii“ -(am spune 
dacă nu ne-ar îi siiă de terme- 
nii negustorești. Raportul e însă 
exact exprimat prin acesta) care 
se aruncă pe piață. O anumită 
ÎI N N N N N CI 
(Urmare în pag. T-a 


” ŞTEFAN DIMITRESCU 


- În amintirea lui Alexandru Călinescu - 


de TOMA VLADESCU 


" Mi se pare că este un act din cele mai solemne să cauii 
paşii mai adânci ai poetului mort, care a trăit în aceeaşi 
vieață cu tine, dar ps care n'ai avut prilejul şi poate n'ai 
avut nici timp să-l cunoşti ! E posibil par'că să-l fi întâlnit 
undeva, întrun colţ de iume, să fi trecut pe lângă el fără 
să-l bănuaşti. Şi aproape rămâi mirat că to! lucrul ăsta, 
care a fost „poetul“, ţi-a putut rămâne indistinct, confun- 
dat în anonimatul unei vieţi fără coloare prea multă şi 
poate fără destin! 

Alexandru Călinescu îm: revine acum, caz zice, din 
morţi... Să fie oare dreptate că nu se mai vorbeşte de dân- 
sul decât foarte puţin, că aproape şi noi coluborăm cu de- 
stulă tăcere la o dispariţie al&t de absurdă şi aproape ne- 
bună! Mainte fleur epanche & regret,,., — dar cunosc flori 
care abia și-au deschis partlumul, pentru ca din ele să nu 
mai rămână decât lunga melancolie a unei treceri atât de 
arăbitel Poemele lui Alexandru Călinescu nu le-am cunos- 
cut decât fragmentar, publicate în curagioase reviste de 
ineri. Sau reproduse în altele... lar deunăzi când un bun 
prieten m'a întrebat ce cred despre !ânărul post al Mărilor 
moarte, al Declinului, mărturisesc că numele acesta uitat 
ina surprins! Era, mai propriu zis, sentimentu! ciudat ai 
unei ascunse rezonanțe de nelămuri:e si grave candor!: 
care mă însoția neaştep:at acum, — şi care aproape îmi 
răspundea de departe! Dar era nu mai puţin drama poe- 
talui tâmăr... Drame poetului care moare atâta de tânări 

Nici nu ştiu cum va fi orătat ia față Alexandru Căli- 
nascu, dacă era apropiat sau sever, orgolios, asa cum 
sunt atâtea din versurile lui, sau retras şi absent ca atâtea 
alte poeme în care ni se arată, — dar ar fi imposibil a- 
proape să nu surpnndem cât de puţin atitudinea lui uni- 
tară, să nu vedem ma: ales ochii lui, desigur, înnecați în 
plânsul de totdeauna, în plânsul dur al poeților... Cine ar 
zrea să-i ccute neapărat un loc în iamilia poeților noștri 
de azi, ar îi înclinat adeseori să rostească numele lui V, 
Voiculescu poate, al lui Bacovia uneori, — ca nu mai pu- 
im să tresară la aiâiea accente de cei mai iericit sunet 
eminescian, ca acela de pildă în care 

Buzele-s lezpezi pe-al inimii gol 

Dar ce aș vrea par'că mai mult să evoc din tânărul poet 
de care vorbim, ar fi desigur depărtările lui, iremediabile 
siăşieri, de Gide, ar îi aceste vaste părăşiri, acest pământ 
care se scutură aproape la fiecare vers şi la fiecare po- 
m... Că el a dat fără îndoială atâtea pasteluri în care se 
Joacă, în ape grele, câieva din cele mai adânci şi din cele 
mai rare colori, poate încă nu este meritul :ui cel mai 
inalt 





Ii mai aduci aminte de-un țărm blazat! pe care 
Cădeau din sbor lăstunii ca nişte jucării? 

Dar a avui mai ales poetul nostru cure ne-a părăsi! cu 
atâta umilă durere, un vast simţ al tăcerilor pe care știa 
prodigios să le asculte, o pasiune, funebră aproaps, 
de luciditate şi spațiu, aşa încât versul lui pare şi astăzi 
„proape un strigăt neterminat... 

l-atâta desnădeide subt ceru-acesta mic! 

Ce va îi fost atunci această resonanță ascunsă de care 
vorbiam și care la simpiul nume al poetuiui prindea ată- 
tea confuse alasuri şi atâta contur? N'aş isbuii so spun 
astăzi, aici... Ca atâţia tineri din generaţia celor 30 de ar: 
de azi, s'ar părea întradevăr că lirica baudeleriană l-a 
convins și pe Alexandru Călinescu — sau l-a chemat ce: 
puţin, l-a solicitat în isidiosul ei concert de arome, de esen- 
țe, de parfumuri şi de colori... Eu totuş n aș esita să-l re- 
găsesc pe Alexandru Călinescu, parcă mai mult, în acsa- 
stă funambulescă gimnastică a unui Laforgue, în despa- 
rările lui resemnate —— acel ochi noye de lopium de Lin- 
dulgence universelle! — şi chiar şi poate în acele teribile 
agonii, mirate aproape, din elegiile de atât sfârşit ale unui 
Rainer Maria Rilke. 

De altfei se pare că şi poaiul ncestru, aşa a murit, Mi- 
rat! Mirat probabil că părăseşte vieața... 

Am să 'ntind peniru sosirea cuiva aceste mâini? 
întreabă el undeva, atât de ciudat... 

Ei bine, ...să zicem, ...să zicem că umbra asta misterioa- 
să a sosit! Mâinile acestea de altfel, mâinile postului mi 
se pare că le-am atins, într'o seară, în casa depărtată în 
care tristețea lui a rămas... Dar !e voiu îi strâns eu astăzi 
destul de atent, pentru ca întriguratul adolescent să simtă 
mai aproape, lângă goapa lui, cel putin trista noastră fla- 
-ără de aici? 

„Palida noastră căldură! 





Peisaj 





Scriind aici despre a dona 
carte a d-lui Gh. Banea, au- 
torul acelei opere „Zile de ia- 
zaret', ce ne-a insuflețit la 
apariţie, în mod neobișnuit, 
ns stăpânește un sentimemt 
de teamă. El isvorăște din în- 
trebarea dacă și „Vin apele“, 
volumul de 150 de pagini cu 
„schițe și amintiri dobroge- 
ge“, vaatrage atenția criticei 
cel puţin în măsura în care 
mentalitatea comună a citi- 
torului să tie menajată. Pen- 
trucă, dacă bună voința cri- 
ticei nu se va produce, tea- 
ma noastră nu este ca auto- 
rul să creadă în meritele 


mai mici ale cărţii sale 
deacum, ci ne gândim ca 
lectorii să nu interpreteze 


greșit o primire tăcută, ră- 
mânând ei în pierdere. Ace- 
ști lectori trebue să știe însă 
că d. Banea, scriind „Vin 
apele“, pagini cu alt conţinut 
decât cel de suferință a of.- 
țerului rănit la cap, din „Zile 
de lazaret, — a rămas to- 
tuşi ca om, acelaş, adică ace- 
laș erou invalid căruia schi- 
ja bulgărească i-a paralizat 
centrii motori, încât astăzi 
este un cărturar care nu pou- 
te ieşi din casă, spre a se in- 
taresa de „presa“ cărţii sale. 

Firește, nici acum doi ani, 
când au apărut „Zile de laza- 
ret“, nu sa interesat de 
soarta cărţii, dar subiectul 
de răsboiu şi cazul atât de rar 
al eroului, tentau mai mult pe 
criticii ale căror „spontanei- 
tăți“* în materie profesionaiă 
sunt greu de prevăzut. 

Calitatea în sine a unei lu- 
crări nu-i prea îndeamnă ia 
scris. „Evenimentul“ literar, 
pentru «ei îl constitue mai si- 
gur circumstanțele: editura, 
situația aparte a autorului, 
problemele ce se pot discuta, 
în legătură cu cartea, fără a 
ti vorba propriu zis despre 
ele, în cuprins, etc, 

„Vin apele“ nu îndepline- 
şte condiţia accesoriilor sti- 
mulatoare, de aci teama de 
care am pomenit, a unei tre- 
ceri cu vederea, în paguba 
orişicui, afară de a scriitoru- 
lui, căruia noi ne permitem 
luxul să-i arătăm ce lucru 
frumos na-a dăruit. Ca preo- 
cupări şi plan de execuţie, 
„Vin apele“ este o proză li- 
terară, care începe, putem 
spune, nu gen. Adaosul „schi- 
țe și amintiri dobrogene“, va 
amăgi pe cine va soccti cu- 
prinsul un fel de ,„Dobroge 
pitorească“. Cartea poate fi 
şi acest lucru, ceea ce nar 
umbri talentul autorului, — 





CRON 


ICA 


UNIVERSUL LITERAR 








LITERARĂ 


2 





G.Banea: „Vin apele“. schițe și amintiri dobrogene 
GABRIEL BĂLĂNESCU: Avram Iancu, 


cu o prefață de LIVIU REBREANU 


mintiri“, în sensul că d. Ba- 
nea, născut şi copilărind pe 
pământul dobrogean, a vă- 
zut de timpuriu lucruri care 
nu se pot uita și care îndeam- 
nă de la sine să fie împărtă- 
şite și altora. Dacă de pildă, 
podişul uscat și albit de 
soare, ce duce de la Cerna- 
Voda la Constanţa şi de aci 
spre Mangalia și mai departe 
îl cunoaștem cei mai mulţi, 
despre regiunea rămasă la 
stânga, spre Brăila, în Deltă 
şi colinele golașe ale Măcinu- 
lui, bănuim că puțini au a- 
mintiri, fie şi de călătorie. 
Dreptul ce i-l canferim d-ui 
Banea, cunoscător de başti- 
nă al locurilor, nu este însă 
numai de a ne împărtăşi a- 
mintiri „originare“, ci de a 
ne iniția întrun anumit 
aspect al pământului româ- 
nesc. Credem că vegetaţia, 
configuraţia solului, ferul de 
a se manifesta al elemen- 
telor naturii, precum și gra- 
dul de libertate al vieţui- 
toarelor sălbatice, stârnesc 
un anumit mod de expri- 
mare a vieţii lăuntrice, în- 
tocmai cum culorile sau ca- 
drul natura) folosit de un pic- 
tor, exprimă vedeniile inte- 
rioare după anumită metodă. 
Intuiţia, în esenţă, poate îi 
redusă la aceeaș substanţă 1i- 
rică, să zicem, dar, cum ex- 
primarea contează, preocupa- 
rea este ca să nu rămâie ne- 
folosite unele mijloace de ex- 
presie, bogate în randament. 
Este un fel de inversiune în 
punctul de vedere ce-l sus- 
ținem, încât noi nu spunem, 
că d, Banea are meritul de a 
fi adus în litratura noastră, 
un chip nou al Dobrogei, ete., 
etc... ci mai just şi mai ten- 
nic precizăm că scriitorul a 
folosit o unealtă neglijată, o 
„metodă“ de cunoaștere a 
cărei întrebuințare se con- 
stată a fi atât de productivă. 

Nu punem prinurmare ac- 
contul pe peisagiu, dl fiind 
indiferent în sine, așa cun 
culorile în tuburi sunt indi- 


dar e mai bine că este „ait- ferente, — ci interesul se 
ceva“. Paginile cuprind „a- concentrează întâiu asupia 
LĂPUŞNEANU 


Ultim vlăstar, lu a; văzut pieirea, 


Glorie; de mult „Apusului Soare“. 
O licărire. Dinamică de veche valoare, 


Ai sângeraț pe cei care-ţi doreau 


Singura snoavă ce-ai făcut și rămâne, 


sfârşirea. 


conținutului ce-și alege ex- 
presia convenabilă. Valabilă 
pentru orice scriitor stăpân 
pe intuiţii originale, observa- 
ţia noastră, prezintă faţă de 
volumul d-lui Banea, calita- 
tea de a fi prilejuită și de a 
îi deci spontană. Ne referim 
de exemplu la a schița „Im- 
părțire de premii“ cu care 
începe cartea, și în care aflăm 
„stările“ simţite de autor 
în vacanța claselor primare, 
începând de la ziua „împăr- 
ţirii premiilor“. Simptomele 
unei ciudate reverii se produ- 
ceau chiar la ceremonia în- 
coronării harnicului școlar, 
neasistat la ceasul de glorie 
de cât de mama văduvă, ce 
se manifesta în modul ei a- 
proape sfânt, de ţăramcă te- 
mătoare de orice „mari eve- 
nimente“, bune” sau rele: 
„Directorul şcoalei mă striga 
pe nume, primarul târgului... 
îmi punea pe cap o coroană 
de merișor... Dar mama, care 
era pe aproape, începea să 
plângă de cum mă striga şi 
urma a plânge înfundat apoi 
tot timpul. Acest plâns arun- 
ca cel dintâi abur peste bu- 
curia mea“ (pag. 3). E inte- 
resant motivul pentru cae 
cartea se intitulează „Vin a- 
pele“'. Apele care „vin sunt 
cele bănuite, ale Dunării, 
dar giasul pe care îl auzim 
par'că pronunţând : vin ape- 
le“ nu este unul profesional 
ci al localnicilor care cred 
că Dunărea cere vieaţă de 
om, spre a se potoli! După 
ce se retrag puhoaiele, se 
ştie că vreunul din cunoscu- 
ţii târgului trebue să se fi 
înnecat, altminteri nu sar îi 
domolit mânia bătrânului 
Danubiu. Scriitorul fo.oseşte 
calea acestei credinţe de ori- 
gină mitică, spre a atenua 
spaima morţii, dâmd piti- 
rea omului pe seama unai 
puteri „văzute“ care anunţă 
oarecum prin bună învoia- 
lă, ceasul”: „Un fior cuprin- 
de pe toată lumea, când se 
aude repetat, cu adâncă în- 
credințare: „astănoapte iar 
s'au abătut apele Dunării, şi 
au vuit de trei ori, spunând 
desluşit om“. Se mai găsesc 


prese e euroi 


cu'căciuli astrahane, 


râzând, cearcă oțele, focoasele, 


cum ar cerca în ierburi coasele. 


în paginile cărții d-lui Banea 
și „amintiri“, care privesc 
experiențele acelor tovarăși 
de copilărie sau colegi de li- 
ceu, la Brăila, deveniți iai 
târziu, camarazi pe frontul 
dobrogean. Putem numi din- 
tre ei pe G. Topârceanu, N. 
Toniţa, şi cu deosebire, por- 
tretul sensibilizat cu multă 
fineţe, al acelui Mitiș, prie- 
ten şi poet, care este însuși d. 
Perpessicius despre care ştim 
cu câtă dreptate se pot scrie 
rânduri de înduioșătoare lau- 
dă, ca ale d-lui Banea: 

— „Pe frontul dobrogean 
eu am căzut repede și am ră- 
mas prizonier la bulgari. M:- 
tiș a căzut ceva mai târziu 
dar n'a rămas prizonier și el. 
Și-a pierdut doar o mână. Și 
tocmai dreapta cu care cali- 
grafiase. în liceu frumoase 


slove, aşa că sthurile cu care 


a înveşnicit neuitatele zile 


de la „„Muratan şi Calfa D&- 


re“, sunt sgâriate pe hârtie cu 
stânga“... (pag. 97). i 

Am dat aceste puţine jar 
concludente indicații spre a 
atrage atenţia asupra unei 
cărți a cărei ignorare ar fi 
spre dauna lectorului. Ne 
gândim la lectorul a cărui 
educație interioară se face 
după „metodele“  schiţate 
aici, și faţă de care critica li- 
terară se află de cele mai 
multe ori vinovată. 

*% 

In orice împrejurări ale is- 
toriei noastre, o carte despre 
Avram Iancu va fi cenută 
ca o actualitate, Astăzi ea 
era aşteptată cu un interas 
mai viu decât oricând. 

Tipărindu-se la câtva timp 
după 6 Septembrie,  înţele- 
gem că lucrarea d-lui Ga- 
brie! Bălănescu a fost com- 
pusă în timpul prigoanei, și 
cetind-o, căutăm printre rân- 
duri adevăratele sensuri pe 
care a vrut să i le dea auto- 
rul. Se întrevăd destul de 
limpede preocupările de a 
face van prezent dintr'un tre 
cut şi tot atât, de clar reiese 
că d. Bălănescu a vrut să ne 
arate chipul unui erou, în- 
demnând tacit să vedem in 
e! pe al „altuia“. Străduința 
aceasta de a păstra actuală 
doctrina prezenței eroilor şi 
a înrudirii lor peste timp şi 





TINEREȚE LEGIONARĂ 


Tinerețe legionară, albă, 


locuri, face cinste seriitoru- 
lui, mai ales dacă ne amin- 
tim amărăciunea îndurată de 
la începutul lui 1938, când 
numai despre tihna de a scrie 
o carte, fie şi despre 
Avram Iancu (sau în deosa- 
bi), nu putea fi vorba. Meri- 
tele d-lui Gabriel Bălănescu 
sunt cu atât mai mari deci, 
închipuindu-ne greutăţile sa- 
le de a strânge documen- 
tele,  procedeiele la care 
va fi fost silit să recurgă spre 
a nu ti bănuit că lucrează !a 
ceva subversiv, de către cei 
cărora această singură grijă 
pentru binele ţării le mai ră- 
măsese. Din nefericire, vitre- 
gia istorică a răpit autorului 
— bucuria de a şti că lucra- 
rea sa despre Avram Iancu 
ascunde numai sensul de 
luptă şi moarte al generațizi 
înviate la 6 Septembrie. 

Iată, cartea d-lui Bălănes- 
cu se dublează cu înţelesul 
de totdeauna al Ardealului 
care plânge nedreptatea, în- 
cât citind despre cumplita 
barbarie a ungurilor, daspre 
omoruri, jafuri și mecinstiri 
suferite de români, de la cu- 
tropitorii lor milenari, ne în- 
trebăm dacă sunt evenimen- 
tele de acum câteva săptă- 
mâni, sau altele petrecute cu 
aproape un secol în urmă: 
„Și iară şi iar“ intrăm şi ie- 
şim din istorie, cum ar spune 
alt autor copleșit într'atât de 
lipsa de noimă a suferinții 
nedrepte, încât pare că nu 
mai știe dacă Avram Iancu a 
fost om sau pasăre ! 

A fost Regele Mumţilor, 
răspunde d. Gabriel Bălă- 
nescu, și rândurile în care 
înfăţişează o astfel de zeita- 
te urgisită de trufia maghia- 
ră ce până la urmă nu va fi 
iertată, — sunt pătruns de 
mare frumusețe : „Se depăr- 
ta însă de oameni, de cele 
mai multe ori putea fi văzut 
în Munţi „unde, singur, pe o 
piatră, cânta din fluer, strân- 
gând în cântec toată jalea 
care se consuma la picioarele 
lui, la poalele vârfurilor pe 
care le stăpânea sufletul său. 
Se ferea şi de poteci. Căuta 
numai drumul ascuns orică- 
rei lumini... Cele două puști 


Corespondența noastră 


odihnitoare, senină, 
ca un unduitor 
acord de violină — 


și cele patru pistoale cu câte 
două focuri le-a înlocuit cu 
două fluere de care nu se mai 
despărțea. Lupta pentru na- 
ţia lui sa încununat doar cu 
rodul prea greu al însângeră- 
rilor și al jertfelor, din care 
munţii și-au adăpat ființa 
măreață și aspră“... (pag. 
210). D. Liviu Rebreanu o- 
norează monografia aceasta 
despre Avram lancu, cu o 
pretață. In cele trei pagini de 
carte acordate, cititorul găse- 
ște ceva mai mult decât bună 
voința unui academician s0- 
licitată de un tânăr autor. 
Pentrucă d. Liviu Rebreanu, 
cu bunul simț ce caracteri- 
zează gândirea d-sale de lar- 
gi orizonturi, pune una din 
cele mai grave probleme ale 
vieţii româneşti, Problema 
eroilor istoriei noastre! Ra- 
terindu-se la posibilitatea de 
a cuprinde tâlcul vieţii ui 
Avram Jancu, d-sa tcrie: 
„Poate că Avram Iancu nu 
va ti complet explicat ni- 
ciodată.  Personagiul devine 
cu atât mai enigmatic și mai 
nemotivat, cu cât te trudesti 
mai mult să-l adânceşti. 

Poate că în Avram lancu se 
personifică eroismul specific 
românesc, un eroism totdaau- 
na îmtinat cu martirajul ti- 
nal. Horia şi Tudor Vladimi- 
rescu sunt tot atât de miste- 
rioși. In răstimpul luptei toa- 
te amănuntele sunt clare, to- 
tu se petrece normal, pe îi- 
nia vitejiei obișnuite. 

Abia după victorie sau în- 
frângere intervine  mistenul 
care frânge brusc personali- 
tatea eroului. Dârzenia se 
transformă în renunțare şi 
desgust de faptă. Omul parcă 
se prăbușește din lăuntru, 
pierzându-și brusc echilibrul 
moral... Explicaţiile vin tot- 
deauna de la alţii, nu de la 
cel doborit de soartă. Hotia 
refuză să dea explicaţii ca şi 
Avram lancu“... (pag. 11). 
Astăzi nu mai vorbim în a- 
luzii despre cel mai nou 
exemplu de erou prăbușit, 
dar ne înfricoșează în schimb 
predestinarea la martiraj a 
tipului nostru de erou, şi 








Noembrie 1940 








realitatea din acest adaos 
al d-lui Rebreanu, că „ex- 
plicaţiile finale au trebuit să 
le dea alţii!“ In momentul 
ultim, al apoteozei „gura pro- 
fetică se închide, Pentru ce? 
De unde vom culege uitime- 
le cuvinte, pline cu înțelep- 
ciunea definitivă? O perdea 
tragică se coboară pe neaş- 
teptate și ne desparte de is- 
voarele revelaţiei, rămânând 
ca, printre umbre de doliu, 
să continuăm vitejeşte lupta. 
Cu Avram lancu sa împii- 
nit fără excepţie soarta a- 
ceasta, dispariţia lui din rân- 
dul celor cu mintea cumpă- 
nită fiind mai dureroasă de 
cât o moarte reală. „Frânge- 
rea bruscă“ o zugrăvește d. 
Gabriel Bălănescu cu muită 
preciziune, atingând un punzi 


puternic al cărţii: „In acel] 
moment, ochii Iancului se 
turbură, gesturile lui reți- 


nute nu mai au totuși nici o 
legătură, cuvintele lui se 
rostogolese fără şir, fătă 
sfârşit, Statura lui numai, 
se menține măreaţă, ca o 
muche de munte pleşuvă, 
peste care mulţi nori și 
multe furtuni au fost abă- 
tute. Faţa lui aspră dinainte, 
dar pa care  seninătăţile 
imense ale cerului se îmbi- 
nau, capătă acum o expresie 
înfricoşătoare. Deodată se 
opreşte. Priveşte atent pe îie 
care în parte pe cei din jur. 
Se uită amănunţit la jilețul 
în care Principele  Schwan- 
tzenberg stătea răsturnat, a- 
runcă cchii încăodată în lă- 
tuvi, apoi din nou la jilț și an 
hohot nestăpânit de râs îl co- 
tropeşte. Schwartzenberg ne- 
lămurit se ridică. Iancu stă- 
pânindu-se îl prinde cu mâna 
de umăr şi-l aşează pe scaun. 
Apoi amintindu-și de Arisş, 
povesteşte ceva fără înţeles 
şi pleacă. Numele Arieșului 
revenea în povestea fără în- 
țeles, ca un refren“ (pag, 
218). 

Firește, oricins poate scrie 
viața lui Avram Iancu, con- 
cepând-o ca simbul al unei 
realități istorice. Pentru us- 
lăzi, însă, d. Gabriel Bălă- 
nescu vine intre noi cu meri- 
tul de a o avea gata scrisă, 
trecâna peste toate greută- 
țile, ceeace  insemmează că 
talentul şi gândirea d-sale se 
desfășoară în plină actua- 
litate. 


CONSTANTIN FANTANERU 


ae Nea anii 


Feciorii toți ai țării mele! 


Tu dela Nistru pân'la Tisa, 
Sădiși virtute şi elan; 


La giasul tău stau milioane 
Să moară pentru Căpitan)... 


Celor „proști dar mulţi“, nu le-ai dat pâine, 
Dar le-ai dat o fărâmă gin marea dreptate, 
Un cap să-l sfâșie de grele păcute. 


Apoi ai plecat popil suferind amar 


De visul celor 48 de capete „doamnei dar“, 


Istoria te-a adus sângeros pe cronici, tiran. 


A; înălțat rugi, că pe mulți pei popi. 
Paharul cu fiere viața trupului sfarşi. 
Dar „mulţii“ ştiau că tot ai ținut la țăran. 


DE CÂND MĂRIRILE.. 


Cer basarabean, ajur peste clopotnițe, 
Brâu ce-a văzut trecute splendori. 
Muşuroaele cârtițelor, 

pământ trăitor din afund, 

mocnind cu sufletele morti:or. 

Peisaj) ondulat, 


Iarba şi semănăturile grele de spic, 
se 'nchină singure, orgiilor trimese 
pe vântul asprului dric. 
Orcanul, sufletelor, 
Indurări cerului cală, 
prin întuneric şi zloată, 
să treacă apa sâmbetelor. 
Gheresim C. 


IN ACEASTĂ ZI A FRUMOASEI 
TOAMNE 


In această zi a frumoase; toanmne 

Iți preaslăvim rodul copacilor, Doamne ; 
Merele și gutuzle de aur grele 

Ni le trimiţi dim adâncul pământuiui stele 
Să ne arate frumusețea și-aromele tine; 
Spre-a ne 'ncânta cu farmecul luminai. 


Uriaşe temniţă de sânge, 
Sbor de argint destinul tău se jrânge 
In lumina zărilor de malbă. 


Hai spre culmi în iureș haiducesc, 
Țară, Țară, Țară de voinici — : 
Veacurile se opresc _ici 

Și-alte drumeţii de veac pornesc. 


Cine poruncește din adânc 
Tuturor să moară rumâneșie 
Și spre zări, haiduc, călătorește 
Pe-argimtatul slăvilor oblâne ? 


Cine urcă, stăpânind destine, 
Frâmântând istoria în goană 
Peste moarte şi peste prigoană, 
Pentru vremea aspră care vine? 


se va șterge 'ncet, 


precum un tis de poet. 

„Și va rămâne doar fâlțâiala 
evocatoare, pură, 

a gândului meu 

— curcubeu — 

peste amintirea fetei cu mâinile albe 
pe care s'a scuturat 

— în sbor legânat — 

melancolii și frunze, cortegiu trist, 

ce plâng pe clape de suflet cum plâng, 


în tremolo pierdut, durbrile în notele lui Liszt. 


George P. Meghea 


SONET 


Așa visam noi oare iubirea noastră 
în ceartă, supărări și reproșuri eterne ? 


Ai semănat virtute 'n suflet 
Și gânduri românești prin țară, 
Am fost murtiri, ne-au rupt cămașa, 


Dar azi, vom îmbrăca-o iară. 


S'au dărâmat celulele'nchisorii 
Ș'acum trăim un început de veac, 


Suntem slăbiți la trup, dur mu la suflet, 
C'avem la temelie sânge dar!.. 


Avem un Rege tânăr; să trăiască! 
E! poartă nume sfânt de Voevod, 
Sub el ideea noastră să rodească, 
Cu ea, întregul Lui norod!! 


Haralambie V. Ploscaru 


DE CE? 


Dece sa'ncheie veacul cu litanii? 


val înghețat, 
dim: începutul lumii, 
pe “care-au trecut 


Numai Tu, reverşi din plin comorile 
Poruncind pămânțului să-și ningă florile; 
Suspinul morților din mucedele groape 


Cine taie, spadă, voevod, 
Drumul sângelui în roș pojar, 
Frate cu destinul băjenar, 


N'auzi ce frumos zăpada afar'se cerne? 
Sau poate aştepţi cânt de pasăre măiastră? 


Cine-a răpus oștenii, căpitanii? 
Ce duh a trâmbițat u răsvrățire 
şi pentru care vină-i pustiire? 


Nevrednic neam și-au sugrumaţ profeții 


valuri de barbari cu hunii 
şi nu te-ai schimbat. 
Aj crescut pe întins 
plăieși și Codreni 
şi din veac în veac, 
Sub bici străin gemi, 

e câna măririle voevozitor 
Moldovei, au apus, . 
tot de plecare şi rămas bun 
ne-ai spus, 


Tu, mi-l trimiţi prin foşnetul copacilor aproape. 
Iar frumusețea dulce a unei fete 
O torni în crinul alb, să ne îmbete. 


O, Doamne, ne 'nghinăm. smneriţi Mărirei Tale 
Căci numai Tu, faci ţot ce e cu cale: 

Ne smulgi din întuneric, dându-ne lumina 
Spre-a ne 'mfrăți:cu soarele și tina 

Și-apoi ne-arunci în țărâna avară 


Pentru sângeratul lui norod? 


Tinerețe legionară, Tu, . 

Treci peste fărâmele de veac 
Pentru neamiăl mare și sărac 
Peste oastea care te bătu. 


Gh. Uscăţescu-Șoimu 


PLECARE 


Aştept. Dar ore primăvara dulce 
ne va găsi vieața în cântecul iubirii? 
Veni-va oare ceusul fericirii ? 

Sau a plecat deapururi să se culce? 


Şi visul meu, etern va fi sângerâna? 
Tu m'aj mințit pe mine 
Dar te-ai minţit în gând. 


S'acuma toate gândurile-mi sunt 


și-ucum bocește ruinele cetăţii? 


Arată zarul faţa-i dinspre moarte: 
sardică vânturi tari din miazănoapte 
și pun în cumpeni apele cu curul; 
norpăde plâng și Crai; ascut hangerul. 
De vopote” se năruește drumul, 

prin cinuri paște flacăra și fumul; 
arhangheli taie zodiile'm săbii, 
cârmacii trag limanelemn corăbii. 


Gătită ca o noră în pridvor, 
ești minunea vecinilor 

și te pândesc raptului 

cu plumbii poterelor. 

Ţi-a; revărsat frumuseţile 
pe câmp, Zână, 

cum nici o albină 

fagurii, cutreerând fânețele. 
Feciorij tăi, cătana, 


Ca să pornim cu seva vegetaţiilor iară. 


In această zi de toamnă 'mbelșugată 


Iţi preamărim rodul 


In toate fructele, pe orice creangă plină 
Bat inimile. morților 
Iar Tu, ne 'mpărtășești cu bunătăţ; divine 
Spre 'mpărăția morții ce ne vine. 


Sau scuturat peste albul irea și fin 


al mâinilor tale, 


pământului Tău, Tată; 


din. țină 


M. Vitoreanu 


petale de crin — 

însingurări ascunse'n frunze uscate, 
învolburate, 

de nuci. 

Te duci, Dady, te pierzi... 

Lumina din dehii tăi verzi, 

ce mă'nvăluia lină, 


Pe veci eu sunt pierdut o știu prea bine “p 
Voi merge poate'n iad, iar tu... vei fi cu mint. 


VEAC NOU 


idee sfântă legionură, 


Ionel Maier 


Se şcoală morții frământând în mână 
bucăți de cremene şi de ţărână: 
proptesc pe temelii cetate dacă 


cum m'u mui fost în țara lor săracă... 


Să se sfârșească veucul cu litanii: 
aicea sunt oștenii, căpitanii... 


Tu ai învins în vremuri grele, 


In ţine trebue să crească 


Ion Doru 


———= 2 Noembrie 1940 








ANTROPOLOGIE ŞI POLITICĂ 


În mișcările politice actuale motive an- 
tropologice au căpătat forme mai mult 
sau mai puţin teoretic susținute, de ideo- 
logii: rasismul german, spre exemplu, re 
prezentat specific de Rosenberg, constă de 
fapt într'o absolutizare cu mijloace de 
ideologie politice, și deci într'o anumită 
măsură o devansare, a câtorva motive din 
antropologia modernă, îmbinată cu reziul 
teoretic al morfologiei culturii. 

Imfluenţele unui Gobineau şi a urmaşi- 
lor săi se împletesc într'o formă specifică 
cu rezultatele lui Ratzel sau cu construc- 
ţiile antropologiei filozofice moderne ale 
unui Max Scheler. In genere corespund 
acestor motive mai mult programatice și 
constructive, accente de pozitivism sau în 
tot cazul un aprig imanentism, în ultima 


esenţă antireligios sau în cel mai bun caz" 


unti-creştin. 

Faţă de această situaţie trăsătura antro- 
pologică pe care o descopeream în doctri:- 
na legionară capătă un aspect deosebit. 
Este esențialmente religios. De o religio: 
zitate cu totul specifică, o concretizare a 
unor caracteristice potențe din creștinism, 
poate cu câteva ingresiuni speciţice spritu.- 
alității bisericii ortodoxe. Între motivele 
de programatică politică şi între precepte- 
le creştine s'a instituit în doctrina legio- 
nară o armonie cu totul originală, care 
aruncă o lumină caracteristică asupra în- 
tregei structuri a spiritualității legionare 

Ce însemnează metodologic introduce- 
rea momentului antropologic în construc- 
țiile teoretice şi politice moderne? Nu o 
simplă preferinţă, din motive mai mult 
sau mai puţin pragmatice sau pragmatiste 
acordată anumitor teme cu scopul de a 
simplifica în ultimă esență mânuirea po- 
litică sau socială a materialului uman. 
Aceste consecințe pot surveni într'adevăr, 
rămănând totuşi simple derivate, Desigur, 
formele minore de ideologie, integrate în- 
ir'o măsură mai mare sau mai mică din 
motive pur propagandistice în sloganurile 
actualelor curente, nu țin de -substanţa 
problematicei noastre, fiind stadii prema- 
ture şi neînchegate de semidoctism. Re- 
ducția antropologică în sensul ei pur me- 
tafizic este o operaţie eminent ontologică, 
chiar și în lucrările cu caracter ştiinţific 
sau pozitivist. 

Este vorba în ultima instanţă de găsirea 
unui integral ontologic al tuturor aspec- 
telor constitutive din fiecare regiune exis- 
tenţială. După ce analitica modernă dis- 
persase realitatea în straturi sau regiuni 
ontologice, mai mult sau mai puţin auto- 
mome, aşa precum o găsim în ultima con- 
strucție metafizică a lui Nikolai Hart- 
mann, cu toată subtilitatea analizei cate- 
goriale, şi marelui lui efort de a capta și 
dimensiunea individualității, s'a simţit cu 
ostringență proporțională subtilităţii ana- 
litice, imposibilitatea reconstituirii untății 
realității. Mai precis: dhiar dacă analitica 
categorială ne-ar garanta epuizarea struc- 
turilor ontologice, ceeace însuși Hartmann 
este departe de a o susține, se ridică pro- 
blema integrării tuturor acestor coelicienţi 
regionali înt”'un sistem total, 

In acest moment intervine critica exis- 
tențialismului. Pe lângă obiecțiile de cri- 
tică internă se relevează principiala pri- 
mejdie a dispersării totale a tematicei fi- 
lozofice. De aceea încearcă Martin Hei- 
degger o nouă fundamentare a întregei 
problematice printr'o schiță genetică a 
tuturor semnițicaţiilor categoriale; aceasta 
fiind posibilă numai prin repunerea și des: 
făşurarea întregei problematici a antolo- 
giei. Se ştie cum dus de impetusul emi- 
namente radical al situației, cât mai ales 
de anumite reziduri problematice prove- 
vite tocmai din insuficienţele obietivis- 
mului, Heidegger este silit să apeleze în 
unaliza hermeneutică a existenței, la anu- 
mite fenomene emoționa! constitutive ale 
existenţei uname ca, teama, frica, plicti- 
seala și altele. Piatra unghiulară a 
întregei reconstituiri dimensionale între- 
prinsă de el, o formează însă caracterul 
de eminentă creație atribuită hotăririi ca 
poziția cea mai extremă a vieţii omeneşti 
la confiniul dintre existenţă și neant ; uşa 
dar un motiv antropologic. 

Ce însemnează pentru problema noa- 
stră aceste consideraţii ? Poziţia esenţia- 
lă a lui Martin Heidegger reprezintă cea 
nai avansută formă de autoconştiință u- 
mană a gândirii europene. Întrun mod 
oarecare şi în măsura în care reflexia fi- 
lozofică deține un rol fie constitutiv fie 
ilustrativ al proceselor reale din istoria 
umană, vom căuta să descifrăm cu ajuto- 
rul acestui fir roșu semnificaţia ultimelor 
revoluții europene. 

Postulatul radical al nouei fundamen- 
tări a întregei eixstențe în toate compar- 
timentele ei, dela nevoile materiale până 
la construcțiile spirituale, se găsește ana- 
logic exprimat atât în frământările po- 
litice cât și în problemele de cea ma: 
înaltă substanță filozofică.  Totalitaris- 
mului politic îi corespund tendințele pe 
care le-am văzut ale cercetărilor filozo- 
fice. Este dificil de arătat în amănunțime 
în ce constă legătura dintre procesele o- 
biective sociale, ipolitice sau economice 
şi motivele de gândire speculativă. Se 
știe de altfel că aceasta formează un grup 
de probleme aparte, îndelung desbătute 
şi de o specială complezitate. 

Sigur putem afirma: ultima revoluție 
europeană însemnează depăşirea printr'a 
uutentică revoluționare a structurilor fac- 
ticității în sensul cel mai pregnant al cu- 
vântului. Toată construcția societății și 
şi statului modern trebue refăcută priu- 
tr'ucest proces de depășire revoluţionară 
lu ce constă operația citată? 

Toate elementele constitutive ale rea- 
lităţii europene sunt depozitate într'o se- 
vie de probleme care au în primul rând 
un caracter pur tehnic şi deci un obiectin. 
Tendinţa întregei culturi europene con- 
sta în ultimele timpuri în tendința de a 
degaja datele problemelor economice, so- 


de ȘTEFAN TEODORESCU 


ciale, politice sau spirituale de tot ceea- 
ce nu era comensurabil cu formele rațio- 
male și de dimensiunea logos-ului în ge- 
nere. Raţionalizarea vieţii, prin aplicarea 
tehnicii la producţia economică şi toată 
revoluţionarea burgheziei, se poate redu- 
ce la acest proces de imanetizare raţio- 
nalistă. Viața prezentând totuşi aspecte 
raționale ireductibile, toate încercările, 
cumpărate cu mari cantităţi de suferinţă 
umană, de a construi utopia idealismului 
liberal sau iluminist s'au soldat prin cree- 
rea unei situaţii specifice în care ne gă- 
sim astăzi. Câtă vreme anumite reziduri 
patetice ale coeficienţilor de credință 


pură, inerente prin participarea sufletea- : 


scă, chiar şi celor mai abstracte construc- 
ţii spirituale, ajungeau pentru a compen- 
sa nenaturalul din operaţia de forţare ra- 
ționalistă a vieții, a fost posibil sistemul 
de viață liberal ; el se construia ca şi com- 
ponentul său umanist, tocmai pe acest 
proces de conversiune ilicită a tensiunilor 
patetice, inerente extremismului, în pseu- 
do-sisteme de viață și de înțelepciune, 
așa cum se cunosc din reprezentanţii de 
seamă ai liberalismului modern. 

In momentul când evoluția istorică a 
epuizat atât pragmatic cât şi ideologic a- 
cest fond disponibil de conversiune a pro- 
blemelor vitale în paleative morale sau în 
pură tehnică de stat polițist, situația a 
devenit de netolerat. Nietzsche exclama 
la vederea acestui sfârșit: „Revoluiţa ni- 
hilismului european bate la ușe“, 

Pragmatismul istoric a creat în eco- 
nomic şi social cunoscutele lupte de clasă, 
construcţiile şi pretenţiile proletariene 
cât și aparent inexplicabilele complicaţii 
ale economiei moderne. Formula de re- 
ducere a tuturor acestor fenomene la un 
numitor comun e dificilă şi de o abstrac- 
ție neadecvată nivelului acestei expuneri. 

Revoluţiile totalitare au proclamat a- 
tunci politicul drept factor fundamental 
și hotăritor în structura existenţei actuale. 


Politicul devine destin. El preia răspun- 
derea întregei realități omeneşti și pre- 
tinde pentru aceasta totala subordonare 
a celorlalţi factori economici, sociali, mo- 
rali sau spirituali. In măsura în care pre- 
tenția politicului de a prelua conducerea 
destinelor omenești a găsit până acum 
justificări sau  fundamentări teoretice, 
deosebim construcția mai mult etatistă a 
fascismului şi dinamismul de mistică bio- 
logică german. 

Cum a fost posibil însă și ce însem- 
nea:ă această operaţie ? Supremaţia teh- 
nică era formulată de Max Scheler drept 
„0 revoltă a lucrurilor împotriva omului'“. 
Obișnuitele filosofisme asupra pericolului 
sugrumării vieţii prin tehnic cu toate as- 
pectele mai mult sau mai puțin pesimiste 
spengleriene au dominat câtva timp opi- 
nia europeană și creaseră un fel de re- 
semnare în așteptarea unui veac alexan- 
drin. Filosofia însăşi găsise în absoluti- 
zarea „structurii“, a „morfologiei“ un sis- 
tem de justificare quasi-metafizică a îi- 
deologiilor sus menţionate. 

Cu toate acestea procesul ultim de con: 
sfituire a realității în genere, adevărata 
instanță competentă nu îşi  formulase 
îmtă adevăratele concluzii. Devansată 
prin critica mietzsch-iană, ea și-a căpătat 
expresia ultimă de abia în ultimul dece- 
niu. Nu este vorba despre o epuizare hi- 
liastă a sufletului culturii europene şi nici 
măcar de acea criză totală despre care s'a 
vorbit cândva foarte abundent. 


In termenii cei mai noui am putea ast- 
fel formula situaţia actuală: întradevăr 
momente pur tehnice din constituirea rea: 
lității au căpătat, din cauza unei carențe 
specifice a statului liberal, caracter da 
autonomie, fie economică în ideologiile 
proletare, fie biosocială în celelalte ten- 
dințe. Autonomizarea acestor momente 
s'a făcut printr'um proces pseudo-metafi- 
zic, care jenează într'adevăr conștiința di- 
ferenţiată a culturii europene, şi care 
formează motivul cel mai curent al cri- 
ticii liberale. Totuși necesitatea  sus- 
pendării raționalismului responsabil din 
pretențiile liberale este un moment 
de cea mai pură ontologie europeană. 
Modul cel mai simplu de a explica 
inevitabilul  preponderenţii politice ar 
fi perspectivismul. Caracterul esenţial. 
mente discursiv al gândirii omenești pre- 
cum şi o anumită complicație dimensio- 
nală a coeficienţilor pragmatici au devan- 
sat atât de mult soluțiile necesare pro- 
blemelor vitale, încât nu se mai putea 
aștepta o soluţionare în vechile cadre. A 
intervenit atunci o operaţie de suspen- 
dare a discursivităţii şi prin preluarea de 
către politic a conducerii istoriei un fel 
de simplificare funcţională a aparatului 
problemelor într'o ierarhie dictată de ne- 
voile fundamentale ale statului. lar acea- 
stă operaţie n'a fost posibilă decât prin 
substanțializarea unei anumite zone on- 
tologice, care constitue în ultima esenţă, 
noul index antropologic de care vorbeam 
la început. 

In ce măsură reprezintă această suspen- 
dare a obiectivității şi a independențţii 
absolute a spiritului un proces de distru- 
gere a însăși creaţiei culturale sau dim- 
potrivă, nu se poate hotări decât în ca- 
drele unei noi discipline, care denbia se 
formează : „Antropologia politică”, 





UNIVERSUL LITERAR 





In pelerinaj la casa 
natală a Ducelui Mussolini 


sine însuș, în calmul și umi- 
lnţa locurilor întâiei copilării, 
mai des decâ! s'ar crede. P& 
nă acolo, îl întâmpină totdeau- 
na, mai stăruitoare, de pretu: 
tindeni, priveliștea de ţară: 
brazdele trase adânc, până în 
șanțul drumului: dealurile, gal: 
bene de arături, înveselite nu- 
mai de simetria pomilor, în 
şiruri; sâpele cu funduri ster- 
pe ; iar în stânga, spre vâriul 
unei înălțimi mai mari, un cas 
tel-fortăreaţă: și în dreapta, 
mai încolo, albăstrimea, din 
cuime în culme, a munților A- 
penini, 

Predappio a fost un sat oa- 
recare din partea locului, pâ- 
nă ce a intrat în Îştorie și a 
luat, în partea nouă, îniățișare 





Ca oameni, putem greşi. 
Căci al omului este păcatul și 
greșala. 

Dar din aceste adevăruri, 
niciodată nu vom avea drep- 
tul a trage concluzia, că în pă- 
cat şi greşeli — se poate com- 
place viaţa şi prin ea, acţiuni- 
le noastre, Dimpotrivă,  con- 
ştiinţa răului din noi trebue 
să fie chinul nostru, îndemnul 
nostru la „bine”, lupta noastră 
dramatică cu întunerecul care 
ne ține de pământ. Căci liniş- 
te nu poate fi. în sufletul no- 
stru, decât în clipa descătuşe- 
rilor din urmă. 

Până atunci, trăim în plină 
luptă a iadului” cu „raiul, 
între isbucnirile de forță care 
cresc în noi, nimicitoare. Nu 
suntem, nu putem fi,deci nu- 
mai aluat de înger, ci şi diavo- 
lesc îndemn; iar a lupta con- 
tra răului din tine, au căuti 
căile purificării şi isbăvirea, 
înseamnă a şti prezența  ace- 
stui rău, a şti slăbiciunea ta. 

Iar cunoaşterea păcatului 
tău — şi păcat să fim bine în- 
țeleși, este tot ceeace nu este 
bun şi frumos, dragoste și ab- 
negație, sacrificiu şi uitare de 
sine, tot ceeace ştim că n'ar fi 
putut face Christ, sau dintre 
cei mai aproape nouă, Căpita- 
nul sau Moța —- este cea mai 
cumplită pedeapsă a ta. Căci 
a nu fi sfânt, este um păcat. Și 
a ști că nu eşti sfânt, cu toate 
că ai putea să fii, cu toate că 
ai fi putut muri și tu ca să 
salvezi omenirea întreagă sati 
numai comunitatea ta, este 
cea mai grea pedeapsă a noa- 
stră. Pentrucă o  purtăm cu 
noi, pretutindeni, pedeapsa a- 
ceasta și nu putem scăpa de 
ea. Căci este însăşi viața noa- 
stră, viața care a mai putut [i 
şi a noastră, când ar fi trebuit 
să fie numai a celorlalți. 

Pedeapsa noastră este umi- 
linţa noastră. Cine nu s'a sim- 
țit umil, cetind fiece pagină a 
Evangheliei n'a fost niciodată 
creştin. Cine nu sa simţit 
umil, în ziua Biruinţei și nu s2 
simte umil în România marti- 
rilor legioanri — n'a înțeles 
nimic din lupta Legiunii. Căi 
nu există nici un alt raport în- 
tre noi şi Legiune (și Legiunea 
este numai a celor morți pen- 
tru ea), decât acela al unui 
punct de întâlnire : acolo unde 
credința noastră în Ea se în- 
tâlneşte cu încrederea Ei în 
noi și îngăduința de a ne ali- 





LAUDA UMILINȚEI 


(Urmare din pag. I-a) 


aproape monumentală de a: 
devărat oraş. Căci totul este 
acum înirînsul reînnoit, lumi: 
nat, bine orânduit, impunător, 
Centrul din Predappio eo mi: 
niatură de târgușor italian, cu 
tribuna, în amfileatru de îier, 
pentru concertele tfanfarei co- 
munale Dumineca seara şi cu 
arcadele unui poriic acoperit 
cu olame, jurimprejur, prin 
deszchizătura largă a căruia se 
desface în sus perspectiva u:- 
nui deal; mai sus, alt deal: pe 
coaste, viță si pomi. Apoi sub 
culmea primului deal apare 
fața, de piatră netencuită, «a 
uneia din suitele de așezări 
rustice, câle ai văzut colin: 
dând aceste părți. 








de COSTIN 1. MURGESCU 


nia în front. Dar, cu o rezer- 
vă: aceia că noi niciodată 
n'am urcat pe culmile pe care 
Ea (prin morţii ei) a urcat şi 
Ea niciodată n'a coborit în vă- 
găunile în care noi, ca oameni, 
am coborit, . 

Și cum să nu fim umili când 
ştim toate acestea, când trăim? 

Cine crede că este om ul 
„lumii noui” şi poate să nu fie 
umil — este un sinistru măs- 
căriciu al lui şi-al tuturor. 
Poţi să gândeşti ce vei gândi 
şi cum vei gândi, poţi să scrii 
oricât de măestrit, poţi să-ți 
bombezi pieptul cât vrei — a- 


tâta vreme, cât mai păstrezi 
impresia că poţi fi „buricul 
pământului”, nu poți fi uni 


OM NOU. 

Umilința este de esență creş- 
tină și legionară deci. Ea este 
isvor de luptă cu iadul din ti- 
ne și toiag pentru căutarea că- 
ilor raiului. Egocentrismul [u- 
mii vechi era apogeul trufiei 
umane, care i-a sfărâmat o- 
mului credinţa în Dumnezeu. 
Căci delu impresia că ești axa 
activității de aici, nu mai este 
decât un pas până la nebunia 
supremă de a te socoti tu sin- 
gur stâlp al sufletului tău. 

Și de unde atâta trufie? De 
unde credința că eşti util, că 
eşti cel mai util — colectivi- 
tăţii ? De unde trufia de au so- 
coti că fără tine se încurcă lu- 
crurile şi se destramă viaţa? 
Suntem toţi soldați. Un singur 
comandant a existat şi aceia 
ar fi avut dreptul să se pre- 
țuiuscă pe sine. Dar acela a 
fost umil și şi-a dat bucuros 
viaţa, într'o noapte de Noem- 
brie, ta marginea Bucureştilor. 

Așa cum a făcut și Moţa si 
Marin. Așa cum a făcut Puiu 
Gărcineanu, Iordache Nicoară 
şi Alecu Cantacuzino. Așa cum 
a făcut Domnul Clime. Și a- 
ceştia ar fi putut crede că se 
destramă destinul fără ei; dar 
ei, umili — au avut o singură 
mândrie : aceia de a muri pen- 
tru Legiune. 

Este singura mândrie la 
care am fi avut dreptul şi noi. 
Dar mam fost demni de ea. De 
aceea, rămânem umili și muţi 
în faţa jertfei lor. Și nu von 
avea glas de tunet, decât pen- 
tru a sfărâma pe cei ce vor 
pângări — cu ştiinţă sau fără 
— memoria Lor. Le-o vor 
pângări, chiar numui cu tru- 
fia lor. sl a 





Ylgonie în spital... 


Ai plecat din lumea noastră 


Intr'un cuib cu sită verde la fereastră. 


Zi de zi dai piept cu mrejele morţii 


Și inima ta sângeră, cheamă 'n juru-i, morţii... 


Vorbeşti cu ei şi-i rogi să te primească, 


Dar nimeni nu se'ndură, nici ceata îngerească. 


Vorbeşti mereu de lume, de sfinţi părinţi, de cruce, 


Și'n ochii tăi ce blânzi nimic nu mai străluce... 


Ai semănat iubirea cu mâinele-amândouă... 


Culegi de pretutindeni ingratitudini-rouă. 


Și jertfa ta de mamă pentru copiii tăi 
E svon de mare ură din partea celor răi... 


Ai vrea să plângi într'una, să li se ierie lor, 

Păcatele ce urlă în val clocotitor, 

Dar licărul de viaţă e jertia cea din urmă, 

Ce-o 'mparţi cu cei nemernici... Şi visul tău se curmă, 
Se pierde'n neființă, având la căpătâi, 

Drept „soră“ — o străină, şi fiul tău dintâi... 


CONSTANTIN COJAN 





Iată casa în care s'a născul 
Benito Mussolini. 

In josul scării de piatră spar- 
tă, se deschide, neagră, uşa 
fierăriei părintești, In mijlocul 
acestui modest atelier de țară, 
găsești carul, pe jumătate 
dres: pe masă au rămas cleş: 
tele de călit, pentru meșter și 
calfă: mai într'o parte, un stâlp 
de piatră susține tavanul 
scund de bâme strâmbe, al 
încaperii de sus, n care sa 
născut el. Wlai deoparte, lângă 
vatra cuptorului, a rămas în 
ființă piua de piatră, in care 
a auzii de mic, prima sfâr&i- 
tură a fierului roșu în apă. 

Din ușa atelierului, scara 
urcă la incăperile de sus, pe 
treptele de piatră peste care 
s'a rostogolit, copil, de atâ- 
tea ori, încercând, singur şi 
ambițios, să umble. 

Odaia de culcare a părinţi: 
lor, pe jos cu cărămizi, se re- 
duce la cele două paturi de 
fier negru, cu saliele umplute 
cu frunze uscate de porumb, 
peste care stă întinsă unica 
podoubă din această casă a 
sărăciei: o pânză groasă ro- 
magnolă, tipărită cu înflorituri 
de  cemeală  gaiben-ruginie. 
Pe scrinul din dreapta stă și 
acum, în cadră modestă, foio- 
grafia învățătoarei Rosa Mal: 
toni Mussolini, cu platea albă 
a singurei rochii mai bune, 
prinsă în broșa dela bunica; 
şi fotografia meșterului fierar 
din Predappio. Don Alessan- 
dro Mussolini, notabilitate de 
alifel în lumea socialistă a 
Comunei, cu lavaliera  înno- 
dată și mustăţile amume răsu- 
cite pentru fotograf. Pereţii o- 
dăii sunt văruiţi cu galben; ta- 
vanul însă este de culoarea, 
mai tristă și mai trainică, a ce- 
nușei. Toţi ai casei mâncau și 


se încălzeau iama în bucătă: 


ria de peste sală. În odaia în 
care a deschis ochii asupra 
acesisi lumi acela care avea 
să fie Ducele noii Italii, singu: 
ra podoabă era portretul, în 
culori, al lui Garibaldi. Așa s'a 
aprins în privirile și închipui: 
rea Ducelui, care avea să îm- 
brace mai apoi cămaşa nea- 
gră a Fasciilor de luptă pen- 
tru o Patrie nouă, roșul tare al 
Cămășii aceluia care, în irun- 
tea a O Mie de bravi voluntari, 
i-a fost înaintașul şi deschiză- 
torul de drum, 

Pe aceeaș linie de dealuri, 
trecând de  cealaliă parte 
a localităţii Predappio, se 
află cimitirul parohial de 
care ține până astăzi familia 
lui. Nimic funebru, ca în toate 
cimitirele lialiei, nu te înt&m- 
pină& în acest liniștit, ca în toa- 
ta cimitirele Italiei, nu te în- 
tâmpină în acest liniștit „cam- 
posanto” dinire lanuri, 

Osemintele părintești au fosti 
depuse, cu îilială pietate, în 
cavoul, nou, din fund. Zidurile 
criptei din dreapta capelei 
sunt goale; în cripta neagră 
nu ss vede încă nimic. Doar 
sub boltitura arcului de sus, 
stăruie tăcerea unsi lumini ro- 
șii, nevăzute. Este locul pe ca- 
re, senin, cu grijă de orice, şi 
la ales singur, Acolo. Lângă 
ai lui. In cimitirul acela de ţa- 
ră, sub dealurile pe care le 
muncesc boii Romagnei lui şi 
peste care se vor auzi totdeau:- 
na, până în tăcerea criptelor, 
glasurile oamenilor de pe dsa- 
luri, la muncă, 

In celălalt capăt al Comu. 
nei stă casa în care s'a năs- 
cut. Ştie că va rămâne, aşa, 
neatinsă, câ! Istoria Patriei: a- 
colo, umilă, cu palul de îier, 
cu salteaua de frunze uscate. 
Aici, cripta pregătită în bolta 
de piatră goală, a acestui ci- 
mitir. Două puncte, de început 
şi de încetare, ale unei excep- 
ționale existențe, Intre ele, o 
trasctorie luminos arcuilă pe 
cezul senin al unei dimineți 
noi, unește, sub nimb de glo- 
rie, în anii unei vieţi de om, 
Anonimatul cu Nemurirea, 

Pe înălțimea dimpotrivă, bă- 
tută acum violent de soare, 
puternic fortificată, stă în pa- 
cea depărtării La Rocca delle 
Caminate: castelul pe care i 
l-au restaurat, spre a-l găzdui 
când vine acasă. Acolo îi e 
drog Ducelui să se retragă, 


spre a medita pagini noi în Is- 
joria lumii şi a le înfăptui apoi, |. 
dela Roma: cu vederea casei 
în care s'a născut, într'o par- 
te; cu  Predappid Vechia la 


3 Pa 





mijloc: cu cimitirul, dincolo. In 
Romagna, Intre ai lui. Acasă. 
Acolo de unde i s'a tras tăria 
sufletului, și legătura cu pă- 
mântul, și dragostea de mun: 
că, şi omenia, deplina încre-, 
dere în sănătatea morală, ca 
și trupească a întregii lui iăp- 
turi. de bărbat, 


Când, după aceste scurte 
dar binetăcătoare zile de recu- 
legere, Mussolini se întoarce 
la gravele-i îndatoriri dela Ro: 
ma, străbate cu privirile întin- 
derea întregii Romagnii, până 
în Marche şi până în Laţiu. 
Calea îi e totdeauna ţinută, și 
la dus, și la întors, de umbra 
lui Cesar trecând Rubiconul. 
Dincolo de vadul acestui cele- 
bru dar minuscul pârâu. se în- 
trezăreşte, pe linia de aur a 
mării, culmea arcului de 
triumi din Rimini, în apropie- 
rea căruia le-a vorbit acel Con- 
ducător ostașilor, luând istori- 
ca hotărâre, 

Pe o înălțime zăreşte întări- 
turile cetăţii din Cesena, ade 
vărat cuib de adăpost şi pân: 
dă, pentru un neam de Con- 
dottieri ca Malatesta-nii. Din 
altă culme, pe altă zare, îi răs- 
punde alt cuib — San Marino 
— şi altul — Urbino — şi altul 
— Montefeliro, până la for- 
tăreața din Pesaro și la caste- 
lul din Gradara, Din culmea 
Muntelui Carpegna, dincolo de 
vârful Muntelui Feltro în cea- 
ță, privirile i se opresc o clipă 
asupra Muntelui Titan, 

Culmile nu s'au perindat în- 
să toate, jurîmprejurul zării 
lui. Întrevede, iată, Il Sasso 
San Simone, Îl Sofio (Bătaia 
Vântului), La Strega (Vrăiitoa- 
rea), Muntele Nerone (Negri- 
ciosul), Pietralta,  Petrano' și 
Fabriano, până spre culmea 
Catriei, cea mai înnălțată, cu 
mânăstirea Sfântului schimnic 
Pier Damiano, între cele mai 
ascunse ponoare, 

Dar iat& cal din urmă vâri 
de munte, din toate câte se 
înnalță în calea lui, [l Monte 
Cesena, dincolo de care, prin 
istoricele Chei ale Metaurului, 
iși face loc, sălbatec, Il Passo 
del Furlo, 

De departe, mai departe, 
din neguri mai dese, străbat 
cadenţări de Legiuni, pe ca 
lea consulară; străbat apoi 
strigătele, de încăerare și de 
înfrângere, ale ceior șaizeci 
de mii de Africani cartaginezi 
ai lui Hasdrubal, venit în aju- 
torul fratelui său Hannibal, ca 
să piară aici, între pereţii in: 
guşti de stâncă spartă ai spu: 
megosului Metaur; străbat a: 
poi, mai încete, glasuri stinse 
în urletul apelor care cad din 
înaltul culmilor, în sălbăticia 
fără vielăţi a stâncilor, 

Așa trece, de pe vremea 
celor diniâi Legiuni, prin Chei: 
le tăiate de ape. drumul cars 
leagă Roma de Muse, prin Ri: 
mini la Rubicon. Din valea Ti: 
brului, el se desfășoară acas: 
las, prin Spoleto, peste acaşti 
Apenini și din Pesaro peste 
mare, iar de acolo, peste Dal: 
maţia, până la Porţile de Fier 
ale Dunării carpatine. 

Este Via Flaminia, calea 
victoriilor romane, pe care 
s'au pornit acvilele întru cu: 
cerirea întregului Răsărit: este 
grumul Împăratului, care, în 
acest scop, a dai ordin să se 
aștearnă podul nou de piatră 
pests Metaur, tocmai în anii 
115 după Cristos: este drumul 
lui Traian, străbătut încă oda- 
tă, spre a statornici mai temei- 
nic marile cuceriri transilvane, 
Dintre Cheile Pasului del Fur. 
lo, până între Cheile Oltului 
dacic, drumul acesta a fost lă- 
sat în urmă, pentru posteri- 
tate, 

Drumul pe care Mussolini, 
mergând, ştiut numai de el, a: 
casă, la Predappio, la Rocca 
delle Caminate, din Roma noii 
Impărăţii pe care a început ş'o 
înfăptuiască, pe aici trece; 
printre stâncile spune de Le- 
gionarii lu: Vespasian, peste 
podul de piatră al celui mai 
înțelept dintre ultimii Cesari. 
Muntele îi strânge gândurile, 
in îngustimea Cheilor. 

Fapta acelor înaintași îi dic- 
iează exemplul. 

Peste stâncile da sus, sin- 
gurele 'care văd soarele: şi. 
simt ploile, îi rotesc deasupra 
capului șoimii. 





Nişte pietrari din Apenini i 
l-au sumprina intro dimineaţă 


așa, indreptat în sus: privind 


la acele acvile negre. ; 

Şi i lau cioplit întocmai, i-. 
men, în cele mai expresive 
trăzături latine, acolo, într'o 
stâncă din munții lor. 


- ALEXANDRU: MARCU 











4 











UNIVERSUL LITERAR 











2 Noembrie 1940 





(ARA(TERUL C/ENȚIAV 
mim AV CULTURU JAPOVEZE 


(Urmare din n-rul trecut) 


Este, desigur, aceasta mai mult decât un fapt sim- 
bolic. Un preparat japonez este căutat la 14.000 km. 
depărtare, pentru ca să scape un copil de întuneri- 
cul veşnic. 

Nu cunosc pe savantul japonez, care a descoperit 
această alinare pentru întreaga omenire, dar îi tran- 
smit pe această cale tot complexul de 'simţire din su- 
iletul unei mame ce vedea lumina copiiului ei ame- 
ninţată de distrugere. Miile de cazuri de acest iel 
din lumea întreagă, la care se cdaugză alte zeci de 
mii de nădejdi, pentru alte zeci de cazuri, încunună 
cu apoteoza recunaștinței știința nipponă. 





Un panou din Expoziția japoneză, 


PRIN CE MIJLOACE S'AR PUTEA RĂSPÂNDI IN 
LUME CULTURA JAPONEZA 


Sufletul european este doritor de lucruri noui, în ce 
priveşte iiteratura, artele, etc. 

Realismul crud, futurismul aiuristic, dadaismul ne- 
serios, cubismul formelor geometrice standard, sen- 
sualismul bolnăvicios, jaz-ismul sgomotos impuse și 
în țara noastră de oameni fără nici o pregătire, a- 
sunşi din agenți electorali sau lachei, îndrumători 
oficiali de artă, — pzeudo-savanţi monopolizatori de 
suprafețe fără adâncime, — toate aceste curente au 
sgâriat prea mult sensibilitatea europeană, sensibili 
tatea românească, 

Cultura nipponă cu caracteristicele ei de fineţă, 
arătate, are drumul deschis spre sufletul nostru. 

Unii din membrii Corpului Diplomatic — din nefe- 
iicire puţini —- devin şi ambasadorii culturii, ducând 
din țara lor și aducând din țara unde au fost acre- 
ditaţi, specificul şi caracteristicele culturale. 

Cred că ar fi o necesitate ca Universitățile, Acade- 
miile iși alte instituții de cuitură să propage şi să exe- 
cute înfrățirea culturală. 

Cu câtă plăcere ar primi Universitățile Ţării mele 
pe siudenţii nipponi şi cu câtă bucurie ar pleca spre 
orizonturile cu totul noui, spre țara Soarelui Răsare,. 
reprezentanții tinereiului nostru. 

Dus de acest gând, în proectul de muzeu ce am 
aieătuit, muzeu de artă chino-ixponeză, figurează și 
instilulul de s'udii Extrem-Orieniale. 

Cred de asemenea că cri cine vizitează Japoniu 
zi își înalță sufletu! la cultura luminii nippone, are 


ai, bu | 
mereu EATA. 
i 
ji creezi 
LL TVE A 
i!) ju AV] i . 































































































datoria să o facă cunoscută, câmd se înapoiază ini 
patria de origine. 

— De aceea sosit în România, am continuat pu- 
blicarea trilogiei „Yamato-Doamashii” iar alte șase 
volume despre Japonia, aşteaptă pubiicarea. 

— De acaza, — am publicat o serie 'de articole a- 
supra Japeniei, asupra rolului de-l va juca în Extre 
mul Orient «ete. 

-— De acasa în ce privește arta japoneză «m adus 
în țară 726 de kokamono-uri (multe duble sau triple) 
+eprezentând aproape toate şcoaleie, 12 paravane 
mari, 18 paravane 'mijloci și rnici, peste 2000 gravuri, 


numeroase scuipturi în lemn, bronz, fildeş, ceramică, 


iacuri, arme, brocarie, etc, 

Trei volume vor fi publicate în curând asupra 
„Ar:ei iuponeze”. Aceste volume nu sunt născute din 
compilarea a zeci de volume scrise de străini, ci con: 
țin în majoritate observaţiile făcute de mine cât am 
stat în Japonia şi vibraţiile sufletului meu așa cum 
s'au produs ele în fața operilor de artă adăpostite de 
vechile temple și se complectează în faţa operelor da 
artă din colecția proprie. 

Cu aceste obiecte de artă am deschis în Palatul 
Atheneului Român o expoziție care a durat şase luni 
şi care a fost vizitată de zeci de mii de oameni, do- 
ritori să se boteza în cunoașterea artei japoneze, 


dela Ateneul 


Este de nedescris ce impresie a produs acest an- 
samblu de artă asupra vizitatorilor, 

Când aceştia apăreau în fața rotondei și dădeau 
de primul panou cu kakemono-uri religioase, înca. 
ărate în altare budhiste sculptate, rămâneau întâi 
jocului, încetau să mai vorbească între ei copleșiți 
de atâta simţire. 

Treceiau apoi, dela panou la panou, Cu un simţ de 
adâncă religiozitate, o oră, două, trei, treceau bucu- 
roşi peste ora mesei, iar seara nu părăseau roton- 
dele decât atunci când gongul suna în repetate rân- 
duri închiderea. 

Au fost artiști români și numeroşi artişti străini ca- 


Român. 


re au venit săptămâni întregi la rând, unii din ei iz 
sistând să ]i se dea voe să ia schițe. Ceea ce le-am 
recomandat cu plăcere. 

Artişti, cu ale căror țări nu ne găseam în relaţii 
iocmai bune, lăsau la uşa expoziţiei resentimentele 
ior şi se înfrățeau cu artiştii noștri în edmirarea a- 
cestor măreţe exemplare ce ilustrau cultura n:pponă. 

Artiști Germani, Unguri, ltalieni, etc., au făcut dări 
de seamă în presa lor, iar un artist german după 
trei săptămâni de studii a venit să-mi spună, că a 
descoperit întrun kekemonou de Masanobu, două- 


sa arătat grăbită, graba adesea însemnând lustru, 
zuperficialitate, lipsă de fundament. 


Cine nu a trăi! un time mai îndelungat în mijlo- 
cul poporului nippon, nu-i va putea niciodată OPro- 
innda sufletul şi chiar istoria acestei naţii va fi areu 
de descifrat. 


Artistul japonez caută: În literatură, pictură, sculp- 
rură, și chiar în ariele cplicate, cea mai fină sensi- 
bilitate, cea mai duice armonie de tonuri şi liniște. 
Teama de contraste ascuţite îi naşte dorința de 
măsură și de echilibru. 


Așa se explică dece orice influență străină ori- 
<&t de putemică, spre exemplu cea chineză în tre- 
cut, sau cea europeană din epoca Meiji, a fost 
transformată, modelată și preschimbată până la 
originalitate. 

Mulți dintre străini se minunează de ce Japonezii: 
căştigă în atâtea direcții. Câştigă fiindcă rădăcinile 
culturii și civilizaţiei nippone pătrund adânc în solul 
și sufletul neamului, pătrund până în adâncul is- 
voarelor energiilor naţionale şi deci încercările lor 
nu se pot usca la arșița amenințărilor din afară şi 
nici nu se pot desrădăcina la suflul taifunurilor, po- 
litice. 





ri ana di de iii SEE Lazi 


Generalul 
tălia 
Japonezul alunecă peste dificultăţile estetice, alu- 
ziile în'ocuiesc problemele colțuroase fie ale artei 
ile le vieţii. El fuge de culorile îngrămădite, de 
sentimentele violenie de pasiunile josnice. El iube- 
ste în ideie și formă: calmul, blândeţea, varietatea. 
Din toată cultura japoneză tromapiră echilibrul 
sufletesc plantat pe o conștiință a calităţilor neamu- 
lui. La baza ori cărei acțiuni, Joponezul pune o con- 
vingere immuabilă, 
Buddhisniul a crescut în sufletul nippon facultă- 
țile evolutive, concesionante în ce priveşte asimi- 


PRI EIE ete SS ne 


pr 
pi 


mă at 








OISHI șeful Roninilor din Ako 


sprezece nuanțe de negru. 

Așa am înțeles şi înțelea eu să aduc prinosul meu 
da recunoştinţă pentru tezaurul de simţire şi cunoş- 
iințe ce mi l-a aşezat în sufle! cultura nipponă. 

În concluzie finală asupra Caracterului Esenţial 


luorea și adaptarea diferitelor curente civilizatoare, 
dar totdeauna frământate cu aluatul solului şi su- 
fletul nippon: “O adaptare creatoare”, Shintoismul 
a pus naţia nipponă pe calea morală a virtuţilor 
strămoșești, pe drumul conștiinței și patriotismului, 





O conferinţă despre România tu CAUO GISHI Kw Al-Tokyo 


al Culturei Japoneze nu voiu face un rezumat al ca- 
racterislicilor enumerate până acum, ele însăşi fiind 
o sinteză, ci voiu încerca o complectare: 

In desvoltarea ei cultura și civilizaţia nipponă nu 


Buddhismul i-a dat calmul și meditaţia, Shintois- 
mul stabilitatea şi proporțiile. 

Spiritul Japonez adoptă lucrurile noi străine, fără 
ca aă uite lucrurile lui bune din trecut. 


YOSHITSUNE în bă 
dela  Ichi-no-tani 


Pictor; MATSUMOTO RYOKO 


(1187) 

Marea calitate a conducălorilor nipponi este că 
ei cunosc perfect sufletul neamului lor și deci au 
posibilitatea să canualizeze și să pună în valoara 
toate energiile. 

Epocile istorice, au dat naţiei spiritul de ordine, 
disciplină necesară ce trebue să stea la baza ori- 
cărei civilizație: disciplină în gândire, disciplină în 
acțiune. Peşte ordine au suprapus bravura nativă 
şi bravura cultivată sacrificiul pentru patrie, 

Au mai introdus în mare măsură spiritul de tru: 
mos și proverbiala politeță care este una din carac: 
teristicele esenţiale ale culiurii japoneze. 

Numai o cultură ce are pe lângă întindere în în- 
treaga nație şi o remarcabilă adâncime, poate duce 
la politețea ce o exprimă în acelaș fel și un nobil 
şi un lucrător. 

Acest ansambiu de tenacitale, energie şi suplețe 
în acţiune, pe drumul conștiinței naţionale, consti. 
tue superioritatea culturii Japoneze. 

Cultura Japoneză a mers solid pe drumu! civili 
zaţiei luând drept călăuză sentimentul naţional. 

Când naționalismul se transformă în aşa zisul 
amanitarism dulceag, semănat de acei pentru care 
tara este todeauna acolo, „umde-i bine”, atunci ci- 
vilizația se oftică, findc& naționalismul înseamnă 
sacrificiu pentru un ideal, iar democrato-umanita- 
rismul, în înfățișarea lui de astăzi, înseamnă interes 
și bun trai. Ori sentimentele superioare se găsesc 
la baza sacrificiului și nu a interesului, 

O poezie japoneză, o pictură, o sculptură din ori- 
“e epocă ar fi ea, ori şi ce şcoală ar reprezenta, res- 





piră ace:aș parium unitar, iuceiași gingășie, aceiași 
îneţă, aceiaşi profunzime meditatoare, a sufletului 
Nippon, totalitar al culturii Nippone unitare. 

Unitatea și echilibrul sufletesc au dus la unitatea 
si echilibrul cultural. Un neam care are un astfel de 
tezaur de cultură, cultură milenară, purtată de un 
suflet veşnic tânăr are viitorul înainte și dreptul la 
cinstire, 

Regret muli că împrejurările vitrege și vremurile 
de energie prin care trece asiăz: România nu mi-au 
dat răgazul să pot oferi cetitorilor un studiu: potrivit 
;nsemnătăţii culturii nippone şi dorinței sufietului 
meu. 

Totuși trecerea în revistă a Istoriei și Culiurei ja- 
poneze, m'a înviorat și mi-a adaus noui speranțe pa 
drumul realizărilor naționale. 

Gândindumă că anul acesta se împlinesc 2600 de 
ani dela fondarea Imperiului Soarelui Răsare, în» 
cheiu studiul meu cu cele cinci: versuri, atât de 
scumpe noţiunei japoneze — versuri ce compun Îm- 
nul Naţional Nippon: 


KIMI GA YO WA 
CHI-YA NI YA-CHI-YO NI 
SAZARE ISHI NO 


IWAWO TO NARITE 
KORE NO MUSU MADE. 


Sau în traducere românească: 

„Fie ca viața ta să dureze o mie de secole, opt mii 
de secole: până atunci până când pietricelele se vor 
preschimba într'o stâncă acoperită de muşchi”. 


Însuși conţinutul Imnului Naţional are speciticui 
iui și subliniază una din laturile sufletului și culturii 
NIPpPoNe. 


SFARȘIT 





2 Noembrie 1940 








TISMANA 


Cine te-a 'nfrunzit cu pana, 
alb trifoi de piatră vie? 
Creşti pe zare : elegie, 
nufăr de opal, Tismana. 


Leaturi negre, mânăstire. 
In arginturi, sub ştergare, 
sfinţi albaştri ca o zare 

au frunţi limpezi de potire. 


Un zugrav de cer și stele 

— hoţ de flacări şi ştiubee — 
tâlhări din curcubee 

aur tânăr şi văpsele. 


Şi, cu mână diafană 

şi lumini cutremurate, 
chipul Maicii-Prea-Curate 
l-a furat într'o icoană. 


Subţiaţi pe zid, în strai cu 
flori de fir şi de zăpadă, 
scriși frumos ca 'ntr'o baladă, 
ctitori : Mircea, Radu, Vlaicu. 


Pe veninuri şi vâlvoare 
Sfântu! Gheorghe scânteiază. 
Sub Florii şi Bobotează 
arde Vinerea-cea-Mare. 


La vecernii 'n seara lină, 
trişti, cu umeri ca oglinda, 
trec heruvii mirosind a 
busuioc şi a lumină. 


Fâlfâind, un serafim 

dă de veste prin unghere 
ca venii la priveghere 
umbra popii Nicodim... 


Si când freamătă slodunii, 
veacurile ies din gropniţi, 
urcă, tainic, în elopotniţi 
şi trag clopotele lunii. 


Şi'n tăcerile 'Tismanii, 
din morminte, din tăpşane, 
cnejii vin şi plâng în strane 
peste vinete cazanii... 


BAIADĂ PENTRU EMINESCU 


Te-au slăvit în cărți şi în poeme, 
şi te-au înălțat, iconostas, 

ca să iulgeri tânăr peste vreme, 
cu vecii de cremene subt pas. 
Te-au văzul: voevodând voroave, 
ciobănind genune şi zăpezi, 
potcovar de fum bătând potcoave 
negurilor strânse în cirezi. 


Te-au crezut : gigantic sfarmă-piatră 
care sparge piscul viforos, 

şi fierar înfierbântând, pe vatră, 
mările călite subt baros. 


Impărat, ţi-au scris pe tâmple steme, 
Făt-Frumos, ţi-au pus în mâini hanger, 
și-au cules, din pana ta, blesteme, 

viscole şi răsvrătiri în cer... 


Ci, netrebnic, eu adulmec zării 
paşii tăi pe unde te-au fost dus 





şi 'nsetat pe drumurile Țării 
dibui urma ta de blând lisus. 


Caut picurii de sânge, neşterși încă, 
ai crucificării pe furtuni, 

şi sărut lumina lor adâncă 

şi-i ating cu mâini de rugăciuni, 


Trist lisus cu umbra de tămâe 
dăruind azur din mâini subţiri, 
sfânt, bătut, pe veacul tău, în cus, 
scânteind, înalt, din răstigniri. 


Frânt de-o stea şi 'ngenunchiat de-o floare, 


biruit de ramuri de arin, 
îndulcit cu dor de moarte-alinătoare, 
ars ca Nesus în cămaşe de venin. 


Nu, tu nu ești meşterul, nici cneazul, 
nu ești înstelaitul împărat ; 

sfâşiat ţi-i pieptul şi obrazul, 

tu eşti marele însângerat ! 


Te 'ncrustăm, zadarnic, în agată 
și'n icoane noui pe flori de crin. 





Crinii nu vor stinge niciodată 
umbrele cununilor de spin. 


Eu nu-ţi pipăi steme şi nici lauri... 
Numai rănile mă plec şi ţi-le strâng 

şi le fac medalii mari de aur, — 

în genunchi, le 'nchid în inimă şi plâng. 


RĂVAŞ DELA CĂLUGĂRENI 


De lângă mlaștinile unde-a curs măcslul, 
iţi scriu, Iubire, slove de vâlvoare. 
Luceafărul îşi pierde 'n stuh inelul, 
stelele merg, prin trestii, cu fânare. 


Când păpura jeleşte și se sbate, 
tâmplele noastre ard ca de lingoare. 
Sub lintiţă, în bălțile amare, 

Zac frunţi şi mădulare retezate. 


Grumaji rânjesc în smârcuri şi, jilăvă, 
lăcerea vânătă a sânge amiroase. 





Abur de stârvuri fumegă otravă, 
vidrele nopţii lunecă, sfioase. 


Vărsatu-s'a, azi, roşie urgie... 

Ci Maica-Domnului, mijind ca o brândușă, 
alăturea mi-a stat în bătălie 

şi mi-a zâmbit din ape de cenuşă. 


AcU, arama lunii zăngăneşte 

ca pavăza isbită de hangere. 
Lângă jăratec visele-s de fiere, 
somnul tăiat tresare iepureşte. 


Lăstunii dorului, cu fâlfâiri domoale, 

— Lumina mea — pe umeri ţi se-adună. 
Minune, săruta-ți-aş glesna moale 

şi pleoapa mirosindă a căpşună. 


In noaptea rea de fier şi de pucioasă, 
pe visul meu ca raiul te plecași... 

Te văd pierdută, alba mea mireasă, 
in foişorul sur din Făgăraş. 


Mătănii baţi la Precista-Curată, 
în bocetul ușure al tăcerii... 


Poimâini, e-a şaptea Vineri urzicată 
de când pornii măcel cu ienicerii. 


Răvaşul ăsta, ciuruit de stele, 

ţi-l mân, la miez de noapte, printr'o slugă. 
in zori, va curge moartea pe prăsele 

şi mlaştinile iar or să ne sugă. 


De mi s'o împle 'n ăst prăpăd veleatul, 
sângele meu va clocoti de tine. 
Dragostea mea, aurul meu, — oftatul 
din urmă va fi cântec pentru tine. 


Când mâinile s'or stinge a sfârşire, 
vor pipăi tulpina umbrei tale 

şi, încleştând vedenia subțire, 

pe coasta stângă-o vor culca, sub zale. 


Nu-ţi fie teamă, nu, Lumină rară... 

In nopţi adânci, strigoiul meu zănatec, 
mai galben decât toamnele de ceară, 
plutind spre foișorul singuratec, 


în recele-ţi iatac o să răsbată, 

şi'n triste mâini ceţoase de nălucă 

inima mea, mânjită 'n sânge, — o să-ţi aducă, 
— cum ar aduce-o stea însângerată. 


POEM DESPRE FERICIRI 


Ce simple, cât de simple, sânt 

marile vieţii albe fericiri. 

Nu le vedem. Pe lângă ele cotim cu fruntea'n vânt, 
gonind, pe curcubee, gazâlele subţiri. 

Yânăm vulpile-albastre ale lunii 

şi cerbii stelelor, prin râpi de aramă. 

Marile fericiri rămân în urmă, între petunii, 
simple şi nebăgate în seamă. 


Marile fericiri : femeia cu mâini de icoană 
şi gene lungi de rugăciune şi floare. 
Copilul tău: zăpadă-aeriană, 

pumni mici de puf şi cârlionţi de soare. 


Masa de lucru şi cina de seară 

sub lumina blajină a dragostei tale. 
Navigările verzi în șalupe ovale 

pe rotundul fum de ţigară. 


Volumul de poeme — al poetului iubit, 
cu boreale banchize eterne. 


UNIVERSUL LITERAR 





Părul soţiei revărsat, aromii, 
ca o muzică brună, pe perne. 


Marile fericiri : o colibă în munți, 

sau o duminecă fosforescentă la mare. 
Bradul stelar de Crăciun, cu îngeri mărunți, 
amintirile din clasele primare. i 


Mâinile bune de prieten, culese, tăcut, 

lângă inima ta, în liniştea albă din casă. 
Piersicul roz, panerul cu fragi ori tămâioasă. 
un cântec, o garoafă, un zâmbet, un sărut... 


Dar noi vrem să punem mângâeri de arșşiţă 
pe roşul păr de aur al tristelor comete. 
Mâinile, de-alcolul planetelor, cad bete, 
degetele se rup de cer ca o şiţă. 


Vânăm aeriene gazele. Cerbii lunii. 
Şi glesnele ni se frâng, inutil, în delic... 


Marile noastre albe fericiri 
rămân în urmă, între petunii. 


Rămân, ca o grădină unde limpezii crini 
atâla-s de aproape de tine în seara clară. 
că mâinile, bolnave de alte zări, uitară 
pafumul să li-l strângă și simplele lumiai. 


POEM DESPRE NOI 


Curgem, înalţi şi suferinzi, către moarte, 

cum cerul peste mări de fosfor triste. 

Zilele, din dans, leşină ca nişte pale haietiste. 
zâmbetul îl învăţăm numai din carte. 


Im ochi cu agonii de pasări bolnave, 

în mâini cu scrum de garoafe, 

ue prindem, pe-obraji, toamna ?n agrafe 

și trecem, spoiţi cu dezolări, prin orele grave. 


Ah, vânătul crepuscul de pe faţă, 

şi steagurile'n piept îndoliate... 
Intinde-mi mâna, palid, peste viaţă, 
în plânsul meu duc lacrima ta, frate. 


Sub coasta mea fierbinte și amară, 

prieteni, port vermina rănei voastre. 

In voi, în toţi, mă răstignese în or'ce seară, 
pe trupul vostru-mi pipăi cicatricele albastre 


Știu, în aceiaşi suferinţă 'nveninată 

viețile noastre s'au amestecat, 

aşa cum ne-am privi într'o oglindă blestemată 
ce tuturor ne-ar arăta acelaș chip însângeral... 


Ne trebue-un zugrav de frunţi senine 
să scrie peste viermii noştri stele. 
Întunecata tâmplă se cuvine 

să pară azurată sub văpsele. 


De ce să curgem, veşteji, către moarte, 

cu lapoviţe ?n suflet, pe vis cu negre ploi? 
Mai bine să desfacem zâmbetul din carte 

şi să ne tencuim cu el paragina din noi. 


Zâmbind, vom ascunden sipeituri ne 'nţelese 
inima veche, plină de coeleală. d 





In cinstea tristeţii şi-a morții vom da baluri 
de gală. 
din or'ce cicatrice vom face verzi kermase. 


Zadarnic vor apune în noi păsări bolnava, 

în pumni w'o să se vadă, sterp, scrumul de 
garoafe... 

Prinzând, pe obraji, dimineaţa ?n agrafe, 

Vom 'curge, spoiţi cu surâs, prin orele grave. 


DOMNUL DE AZI 


In după-amiaza de Crăciun cu mirate zăpezi, 
ai venit, măicuță tristă, să mă vezi. 





gre 





de RADUGYR 


Aşează-te în jeţul acesta stingher, 
vei fi mers mult pe jos, prin omătul din cer. 


Vii de departe... Pari obosită. Tâmplele tale 
sunt reci ca sărutul stelelor pale. 

Obrajii ţi-s verzi şi pe umerii tăi 
apele toamnei au lăsai vânătăi. 


Să-ţi pun un şal de lână pe spate? 
Să-ţi strâng lângă piept mâinile degeate? 
Vai, cum te-au schimbat cerul şi ploaia !... 


Imi răscolești pe sub gene, odaia. 


Mă priveşti lung. Nu spui un cuvânt. Lăcrimezi. 
Tot pe copilul de ieri vrei oare să-l vezi? 





Il cauţi prin colțuri, l-aştepţi îmi pare 
să intre pe uşă ca un bulgăr de soare. 


Ii cauţi buclele moi ca lumina, 
căluţul de lemn, soldaţii de plumb, mandarina. 
[i cauţi ochii albaştri şi truntea clară, 

toți zurgălăii din clasa doua primară. 


Te 'ntorci după el, neliniştită, din jeţ... 


Şcolarul de-atunci e un domn cu tristeți, 
cu obrazul prea grav, cu surâăsul amar, 
un domn care parcă n'a fost nicivdată şcoli: 


In ochelarii imenşi cu sticle posace 
aleargă străzi strâmbe, maidane, bălivacs . 


Fruntea lui se întunecă sub cute saline 

— parcă nici când n'ar fi fost sărutată de tine — 
de-atâtea ori s'a isbit de vânturi rotunde, 
de felinare şi de raiuri prea scunde... 


Nu-l mai căuta, mamă, pe copilul cu ochi de vi= 
Domnul din faţa ta l-a ucis. 

Eu i-am stins ochii şi i-am rupt bereta şcolară. 
Eu l-am făcut, mamă, să piară. 

l-am găurit fruntea, i-am ascuns zurgălăii, 
Zadarnic l-aştepţi în tăcerea odăii, 

“adarnic îl chemi lăcrimând, — nu-ţi răspunde... 
l-am înnecat inima în mlaștini profunde. 


Nu plânge, măicuţă tristă. măicuţă săracă, 
vidică-te din jețul putred şi pleacă. 
pleacă şi iartă că'n locul lui ai aflat 
un străin atât de ursuz şi ciudat. 


MARILE FEBRE 


Pe resturi sparie 
de vechi trireme, 
setipă cangrene 
Veşnica Moarte. 


Visul împlântă 

în noi cicloane. 
Mediterane 

fierb, se frământă, 


Urcior se face 
fruntea, iar mânu 
umple ţărâna 

cu flori sărace. 


Sună o gravă 
orgă în artere. 
Anii, cratere, 
inima, lavă. 


Unde-s, sărmane 
tâmplar de astre, 
stemele noastre 
din uragane ? 


Arşi în cupioare 
de vis ovale, 

ca sub furnale 
tâmpla dogoare. 


Ce inuiile 
tristele febre ! 
Rânjesc tenebre 
ca mari gorile. 


Dulgheri de astre 
și de furtună, 
cioplim genună 
orei albastre. 


Secolii beţ: 

fac reverenţe.., 
Ah, numai sdrenţe, 
numai bureţi... 


Ne crese pe spate 
vânturi saline... 
Dar pentru cine? 
Pentru ce, toate? 
Frosnesc în pluae 
Tot mai stins, geme rupte parâme... 
în piept talazul. 
Amar, obrazul 
scade sub vreme. 


Ptiu, câte râme, 
câte gunvae ! căi 














„Aţipise cu greu, după ce se avârcolise noaptea întreagă, lângă trupul 
marcru al Saomiei. Gândurile îi bușgăiră în minte, ca mişte viespi în 
urdinișul prisăcii. Indoieiile îl miușcaseră, ca și șopâriee țărna, când le 
striveşti sub călcâi. Sa:omia dormea lângă €l, aibă ca un colac de sărbă- 
tori, fără să bănuiască jam. în care se părpălea bărbatul de lângă coapsa ei. 

Zorii are se iviră somnoroși, printre pădurile de brazi şi maolizi, 
fură străpunși de țipetele și văicărelile mu'ţimii, zgândărite din somn. 

Când eşi în tărnaţ Salovăstru, ltoată Valea Ierii, fierbea de căunări 
şi suda:me, Se scutură ca de niște presimțiri rele şi intră din nou în casă 
să-și tragă cioarecii pe el. Saiomia dormia, ca un butuc. Solovăsiru îi 
acoperi giesnele cu cerga și după ce-și trânti țundra pe umeri, eşi în 
uliţă, îndeptându-se spre fabrica de cherestea, de unde se auzeau hoho- 
tele. Cineva trase clopotul într'o dungă. Saiovăstru se opri să vadă, unde 
ande. Dar de nicăeri mu se ivea nici urmă de fum, 

Ajunse în buza fabricei. Muițimea se adunase lângă gatăr. 

Joagărul sfârticase trupul unu: văduvoi cu cinci plozi. 

Copiii se căunau, culegând ciosvânteie, calde încă, de pe curele, 
dintre șuruburi și de sub şiipuri. 

Gaşia care văzuse întâmplarea se băiea cu pumnii în cap, poves- 
tind-o cu epaimă şi scârbă. 

Soiovăstru îşi desfăcu, şurțul şi pentru a astupa de ochii pruncilor, 
mlăduiarele desperechiate ale bietuui om ciopârțit, îngenunchie lângă 
mormanul de carne omenească şi îngrămădindu-ie una peste alta, aruncă 
petecu. da ciarciat, peste e.e. Când își dădu seama c'a îngenunchiat lângă, 
încă un prieten pe care nu-l va mai vedea, îi veni să plângă, să urle, să 
pună dinamită, fabricei şi munţi:or, lumii şi rânduie.ilor din Hume. 

'O viaţă întreagă a privit neputincios, nenorocire după nenorocire, 
fără să poată schimba nimic; nici cât negru sub unghie din mersul vieţii 
acesteia zălude. Privia cu ochi de iască la cioporul acela de oameni, adu- 
nat în jurul Gașiei, ascultând-o cu nesaţ, înfulecând fiecare detaliu din- 
tr'un episod pe care nu uitau să-l ude cu lacrimi, încreţindu-li-se pielea 
pe ei, numai la gândul, că n'ar fi fost imposibii, să li se fi întâmpiat îor, 
ceeace i se. întâmplase aceluia pe care acum fl prohodeau. 

Bărbaţii mai ltari icu firea, mumegau în gând cine știe câte altele 
mu-te şi similare nenorociri, pe iângă care au trecut în pizmașa lor viaţă. 
Ba unii, încercară chiar să diminueze proporțiile menorocirei. Părerile ge 
părândau. După unii toată vina o poartă jiodovul, pe care nu-l mai 
satură nici bala ai spurcată și care trage şapte piei de pe om, numai 
să vadă parae; nu se uită că poate muri sau cădea între cuțite de zoaiă 
şi trudă. După alţii toată vina o purta mortul, care şi-a dăruit viaţa prea 
eftin, şi na dat întâi foc joagărului, de să meargă vestea până în țara 
Ceu.ui, numai Flişdăr filozolă bombănind printre cruci : 

— Voia "ui D-zeu, oameni buni, askuitați-mă pe mine... 

— Cine știe a cui păcate le va fî: ispășit sireacu, se căună o muiere 
acră, ca un fruct pădureț, mozoiindu-şi un nas cât un caier de iână, în șurţ. 

— Astăzi sau mâne, ide joagăr sau de săcure, tot aşa sfârşim. De 
moarte n'a scăpat nici D-neu Sireacu, oftă cineva resemnat, i 

Gașia se trinti între pruncii orfani şi se jeiuia ca la comindăre; 

— O, sireac de zilele voastre, pruncilor, caţi rămas fără sprijoană. 
N'aveţi tată, n'aveţi mamă, cine va adăpa, cine v'a'mbrăca ? Sireacii da 
voi, că camenii de azi nu ţi-ar da nici o piatră să te loveşti în cap şi noi 
nu suntem vernici să trăim, ca păsările de pe cer, fără păzitură.., 

Copiii începură să plângă și mai vârtos, femai.e să se caune suf'iân- 
du-și bârdaceie masului în șurțe. Fiișdăr dădu ain umeri, încredințat că 
acrimie nu învie morţii, oricât ne-am jeiu: noi şi intră în cârciumă să-și 
sugrume mila și să-şi speLe scârba în poșircă. Crişcă în dinți, semn de 
mare supărare, 

Ceilaiţi se ris:piră și ei. Rămase numai Gașia cu o nevăistuită tânără. 
ce alăpi:a num prune dolofan. Gașia se icăună așa, numai pentru durerea 
lumească și nevasta de lânsă ea, urla de bănat, după soţul ei mort prema- 
tur, într'un accident ca şi acestia, ca și toate celelalte, 

— Unde esti Nicodine şi cu: m'ai lăsat? Chemarea tristă şi qure- 
roasă, era înscţită de vaieru plozilor şi suspinul Gașiei. 

„__— Vai de mine, ce mă fac cu Nicoaine, fără tinc?.. Cere-ţi urlale 
dea Vergu'a Maria şi ha: după mire şi mă du, c'ai:cia creapă rânza în 
mine de trudă și bănat. 

Solovăzru ie ascultă un timp, epoi nu ma: putu răbda alâla ob'dă. 
Toate nenorocirile aceste se consumau ia fel. Ciosvârteie erau adunate sub 
o cergă. Capul din joagăr, braţele de pe osii şi picioarele din menghi- 
nele curelelor erau adunate ciaie peste grămadă, la căpătâiul căreia 
vre-o babă miloasă aprindea uneori o lumânare să :umineze Garumul 
ceiui p:ecat în înnăițim: şi har. Fabrica vua înnainte, ca și când nimic 
nu sar fi întâmplat, iar cânii despriponiţi, adăstaţi de izul cărnii, rămâ- 
neau să i.ngă sângele altui câine al vieții, încăerându-se până la urmă, 
pentru un mădular rămas din trupul celui sfârticat, printre trunchiuri 
Sau Ș.ipuri, 

După fiecare menorocire se întorcea cutremurat de spaimă şi nă- 
clăit de milă pentru el şi toţi ortacii lui, care se crucificau, răscumpărând 
un druț de pită cu preţul cărnii. Și Doamne! Câţi dintre e: nu adăstează 
în moarte? Pentru ce? Căci aită vină n'au, decât aceia de-a se fi născut 
în pădure, lângă cetină și brazi, 

Ca întotdeauna după comândări de acestea, pă'maşii se înfundau 
în cârciumă să-și stâmpere setea de revoltă în vinars. Delia porţia cerulă 
cu sfia.ă și băută cu ochii pe buza deţului, nu era decât un pas, până 
la beţia cumpiită, totală și istovitoare, 

— Că vezi, mă ortace, așa suntem noi făcuţi — rupea cineva, în 
sfârșit, nodul tăcerii, — să trăim cât ni-i soartea. Când nu ma: suntem 
vernici să mâncăm pita iu: :D-zeu, ne trăzneşte Lie Proroc, din Sărin, 
cu o halcă în moalete capului, sau cu un bicaşeu ţâșnit din pântecile 
munteiu: şi... gata! i-o pus oala de mămăligă. Să-i zici amin, şi să-i 
vezi de rândueii pe lumea heiaialtă. Că te sfârtică joagărul sau, creapă 
rânza în tine de zoaLă şi de trudă, îi tot una. Viaţa ne macină ca o râşniţă, 
aie e! Atunci, de ce să mai jeleşti pe aheia care-o scăpat de c'eoambele 
ei ? De ce să-i plângi? O văzut cineva un mort înviat în tacrimi? Nu! 
Dacă-i așa, nu-i mai de omenie și ma: drept să închinăm un pahar de 
jinars pentru sufletul iu: și să-l uităm? He! he! Mâine cine ştie pentru 
care din noi vom mai închina... 

Oameni: ascutau cutremurați, apoi: odată cu vorbele stinse ae ace- 
luia care le citea destinu: din păscăiia vieţii, deşertau pahareleie pânăn 
străfund crișcând din făxi și rumegându-și resemnarea. Dar băutura nu 
întârzia să-și îndeplinească rostul ei cu vârf şi 'ndesat. Și zilerii uitau, de 
miort, de cei de-acasă, de ei şi de năcazurile ler. Cârciumaru: nu mai 
răzbea să le sitâmpere setea, așa că Gea prohodul sfios, cu gândurile și 
pat:mile învoiburate, ajungeau în curând să petreacă de-abinelea, 

In timpul acestor petrecerii, trăiau întotdeauna clipe de totală 
dăruire, de cumpiită destrămare până 1a neființă, Ancorau în uitare, ca 
întrun semn fără vise. Păsările gândului zburau de sub streşina frunții, 
aiungate de izul alcooluiui. Numa: fereşiile inimii se desch'deau iargi 
cu fața spre toate itristeţile și suferinţele !or, trecute şi viitoare, 

Se îrvăluia ziua cu noaptea, când toată Valea Ierii, fu zguduită de 
o nouă veste înfricoșetoare. Nimeni nu ştia precis ce se întâmpiase dar, 
după fierberea de-afară se putea ghici că o nenorocire și mai cumplită 
sa abătut asupra :or. Muieri.e alengau una dela alta, iscodindu-se. Țân- 
găii suduiau prematur, plozii ciănţăneau treancaflenca, numai în cârciumă 
petrecania se urni şi mai cumplită: 








UNIVERSUL LITERAR 


— Ce vam spus? dacă n'o eșit încă găinuşa bine, până ce-o şi 
întors cineva dinapoia, către viaţa asta bicisnică, arde-u-ar pârjolul şi 
pucioasa... 


Câţiva își făcură cruce. Un bătrân ou pletele ca nişte caiere de dână 
luă g:aja de pe masă și stropind. cu poșircă prin cârciumă se închină: 

— Să-i fie de paos, cui i s'a urit cu lumea asta afurisită şi-a avut 
curajie să-i întoarcă spateie că mare brânză nu-i: de ea. Unde-i ala ce sa 
născut aici și trăește ca noi să-ni spună că asta-i viaţă, că-l rumeg în 
dinți ? Măi ortaci! Cine chinzuește, cum chinzuim noi? Ne zolim şi ne 
trudim până ce căden ca miște obiele cu obrazul în tină, ca să câștigăm 
un ciihan de pită, că altceva, nu cerem vieţii. Şi viața râde de noi ca 
de niște bărântoci, Ne fimb-ătește 'cât trăim, cu o virgașe la tă:pi, ca pe 
barabe, de ne plesnesc ochii în cap. Atunci de ce s'o cruţi mă! De ce 
s'o cruți ? Anafura ei de bicisnică !... 

Bătrânul cu pletele coliiii, ceru un chil de spirţ curat. Ziierii îl 
priviau nedumeriţi. Păşind spre eșire, deschise uşile cârciumii largi și în 
noaptea rece şi clară, sărutat de lună, deșertă glaja plină, cu grije ca 
şi câng sar fi împărtășit cu enafura grijaniei, După ce se convinse că 
n'a mai rămas nici un strop de bobotaie, nesorbit, ca o svâriugă făcu 
pozdăr:, sticla de păantul fabricei, 

— Aminu lor să se-aleagă, din toate hăizașurile aiestea pe care le 
vedeţi, ca din glaja mea. Ș: Acuma ia am făcut ce-an putul. Intorc spa- 
tele către viaţă. Poate iţi face voi mai multe... 

Ochii i se buibucară. Abia mai răsufla. Pântecile îi coraia ca și un 
gârlici ce se năruie. Mădulareie pârjoiite se zvârcoleau, ca în gaură de 
şarpe. Totul se petrecu fără veste. Când își dădură seama pălmaşii şi câr- 
ciumarul, de cele ce se petrecură, era prea târziu. Omul se clătina tot mai 
mult, supt la faţă şi balele începură să i se prelingă ca la un câine 
turbat, cu spume. Un țangău sări să-i sprijinească, „Ce faci cu el mă 
că-ți moare în braţe ?“ Cineva vru să-i toarne apă pe gât, dar altui îi sfătui: 

— Lasă-l mă clănțăule! Ce, vrei să torni gaz pe foc? 

— Să-Al scăldăm în Arieș, hotărî altul. Uitaseră complet de neno- 
rocirea ce se svoni cu o clipă mai înainte. Cu zarvă și alduiri îl scoaseră 
pe braţe în uliţă, apoi porniră spre malui râului spumegând. Noaptea grasă 
de întunerec, făcea ca vuetul Arieșuiui să pară că vine din cine ştie ce 
străfunqduri de iad. 

Se opriră pe mal. Bătrânul horcăia, impiorându-i să-l lase în plata 
Domnului. Motora Cortan, care stătu toată vremea, fără să guste un strop 
de vinars, privi pe bătrân uluit de gestu: lui, se dumeri abia rând vojăi- 
tul apei, îl izbi în urechi. 

— Staţi oameni buni ce faceţi ! Daţi-mi șerparele să-i ticărim pân- 
tecile că altfel plesneşte., Mă:! careva să fugă după nişte lopeţi şi târ- 
năcoape. Săpaţi aci o groapă, să-. îngropăm în pământ până în brăcinar, 
că altfe! creapă rânza în el. Că'n apă nu numai deadeca-l scă-dăm. Numa 
groapa jiiavă suge focu din el. 

Sosiră cu uneltele. Groapa se deschidea ca o gură de mortăciune. 
Bătrânul cu pietele colilii horcă:a itot mai rar. 
sosiră : căunându-se. O vecină cu, inima mai mălăiaţă se aplecă lângă 
hoiţul întins şi începu. să se bocească: 

— Arăcan de mine, ce-ai făcut moșule, ca să tengroape barabele 
aiestea, fără popă și fără luminare, ca pe câinele lu: Pârţilă şi îngenun- 
chind îi sărută fălcile îmbăate. 

— Tacă-ţi fieura tu muiere! că nu-i nimic, îi porunci Motora. Vrem 
să-i îngropăm în pământ până'n brâu ca să-i scoatem focul din pântece, 
altfei se duce pe urmeie câinelui lui Pârţilă. Groapa fu gata. Un viăj- 
gan sări în ea, să-i măsoare adâncimea. 

Vecina moşului, se pârpălea, gudurându-se şi frângându-şi mijiocul, 
Cupuirse în palmele ei capul coliliu, lipindu-i de sânul ei și-și strigă 
moșu. pe nume. Deodată, balele năvăliră ca dintr'un ciubăr cu spătături 
amestecate cu sânge. Gura roasă de. bagău și tăbac, i se căscă înfricoşă- 
tor iar ochii i se rostogoliră în fund stialind în luna tot mai aprinsă, uiti- 
mul țipăt după viaţă, 

Lopeţile căzură din mâini. Genunchii se îndoiră și pă:ăriile de paie, 
date cu o smucitură pe spate, piutiră pe apa vâjâindă, la va:e. Motora 
aprinse un chibrit, ca să lumineze calea din urmă a bătrânulu, cu plete 
coiilii, care lcine ştie, dacă nu a plecat de pe tărimul acesta, împăcat ca 
avuit corajie să întoarcă dosul vieţii acesteia urjinate, care l-a îmbiătit 
fără cruţare cu o virgașe în suflet, ca şi pe barabe la tălpi. 

Sfârşitul moşului cu plete coLilii, a trecut prin viaţa ierenilor şi a 
zinerilor deia societatea Arbaria, ca o fiuturare de gând înăcrit, fără să 
se ogoiescă prea mult în sfaturile lor. Nici chiar muieriie mecanicilor, 
care săteau z'ulicantreagă cu dinapoia'n soare, nu l-au comentat prea 
mult, căci se întâmp.ase să cadă în poala pățaniei lui So.ovăstru. Și 
asta le ocupa toată ziua ; aitceva nu mai comentau de cât'va vreme. 

Solovăstru nu a fost un ziler ca ori care. Crescut în pădure, a ajuns 
să cunoască lemnul ca popa evanghelia. Ştia dintr'o codârşe de ochi, cât 
face sau ce plătește, un molid sau, brad cepos. De sentâmpla să-i contra- 
zică vr'un inginer, era vai de el şi de instrumentele lui. Nu odată Solo- 
văstru a dat poruncă să îi se culce bradul la picioare. Apoi întorcându-se 
către ingineri să le porunciască : 

— Eu l-am prețuit pe picioare și după o ochire. Placă și-l măsuraţi 
cu ţenti. Cât o să rămână din cubicii ce vi-am spus eu, o să-i mânâne 
până la cea mai mică aşchie, 

Peniru aceste virtuţi și poate şi pentru altele Solovăstru a fost 
numit șeful expioatării parchetelor pe care societatea Arboria, prin repre- 
zentantul ei. Hirș Moriţ et comp. le stăpânea în tot bazinul din Valea 
Ieri:. Funcție bănoasă pentru oricine, nu mai pentru So.ovăstru, un moț 
orfan şi fără altă avere decât o nevastă tânără, nu. 

Cu toate sar fi înpăcait Salovăstru, dacă nu !-ar fi ros ceva la inimă. 
Căci numai un lucru nu-l ienta vieții — care oricum a fost mai mărini- 
moasă cu el decât cu alții — acela de a fi, odată sau de două ori nu- 
mai, pe lună, bărbatul oacheșei Sa.omii. Căci restul zileior și le petrecea 
imspectând şi cutreerând munții, cu gândul la nevasta de-acasă, rămasă 
să tângească după el. Acolo în. pădure, pe jeliță sau vreme bună, dor- 
mind în colibe sau bordee, se răsucea ros de gânduri și dorinţe, morso- 
cind ogrinjii de sub el, fără să aţipească nopţi de-arândul. Când se tre- 
zea, ori în care parte ar fi fost dus în inspecţie, se silea să coboare 'a pos- 
tată şi de aici la linia îngustă unde se încărcau vagonetele cu bușteni, 
ca să întrebe pe mecanic, ce-i face Salomia și dacă nu i-a trimis vre-o 
vorbă sau o chemare. ze! d 

Şi așa, stătea pârjolit până ce vagoneteie încărcate își. luau zborul 
la vale singure, unul câte unul, urmate apoi de o locomotivă mai mică de- 
cât o jucărie.de 'copi!, din care un mecanic unsuros îi făcea cu mâna, 
până ce d:spărea la întâia cotitură a muntelui. Atunci Soiovăstru s2 urnea 
cu greu să-şi poarte vremea prin munţi, până în ceailaltă dimineaţă, când 
întâmpina pe mecanic din nou, deși ştia dinainte ce-i va spune... 


Ji venea uneori să remunţe la tot și la 'toate, să-și mute săiașul în 


- oricare parte a țării, sau să intre în rând cu zilerii, ce mor ca muștele 


şi-şi sting soarele fără nici-o remușcare — oridecâteori viața muşcă din 
ei.până'n prăsele, — numai să fie lângă Sa.omia. Să nu se mai despartă 
de ea, de ochii ei ca două mure pădurețe. e 08 














2  Noembrie 1940 


(muvelă) de V. COPILU-CHEATRA 


Solovăstru a crescut în inima pădurilor din Munţii Apuseni, lângă 
cer, cioplind șindrile şi jiluind ciuberă. In copiiărie cunoscuse alături de 
tatăl său, veri de-arândul, câmpia Bărăganului, şesul Tisei şi mai cu 
seamă ţara rotiiată de grâu a Banatului, departe până în inima Jugos- 
laviei. A poposit în târguri și orașe, între uliţiie sate.or şi cărările călu- 
ne.or, adunând mălai, pentru o mamă, care rămăsese acasă cu sufietul 
la gură. | 

Intr'o toamnă târzie sa întors singur acasă, găsind pe mama-sa sub 
patrafirul preotului, care-i slujia ultima împărtășanie. Când l-a văzut, 
ofticoasa 2'ntrebat unde-i bărbatul ? Bi a piecat ochii în pământ, ticluind 
a minciună, Ba c'a rămas la Turda, că li s'a rupt osia, ba că s'a oprit în 
Abrud şi macină grăunțele ce le-au adunat. Bănuind că nu mai are mult 
ge țţrăit, feciorul rămas orfan de tată, n'a vrut să-i amărască şi u-timele 
clipe cu vesiea cea mare: talăl său, m'avea să se mai întoarcă niciodală ! 
Murise fără lumânare și fără să scrâșnească sub roţile unui accelerat, 
întrun accident din care nu se mai poate minuna cum a scăpat, 

Erau undeva prin Banat. Se îndreptau pe drumurile desfundate 
spre un oraş, unde trebuiau să sosească în revărsat de zori, până nu în- 
cepea târgul. Zoliţi şi trudiţi, el aţipise în căruţa cu vase de semn, sub 
cherhan, iar tatăl său pe cegiău, cu hățurile în mână. De altfe. acesta Je 
era drumul mai de totdeauna. Se părândau așa, unul după altul, ia hăţuri. 
Pe drumuriie cu circulație mai rară, puteau să doarmă în voie, căci caii 
mocănești îşi respectau canonul și nu sar fi abătut dela irma drumului 
nici în ruptul cepului. In noaptea aceia nefastă, se vede că le-a lătrat 
căţelui pământuiui. Adormiseră ca pământul amândoi. Caii, ajungând la 
întretăierea șoselei cu calea ferată, trebue să fi întâinit, deabună seamă 
cu bara de peste linie, coborită, iar cantonierul să fi ațipit, altfel, nu 
sar îi oprit între şine. Când s'a trezit din zmucitura aceia cumplită, era 
împlantat în gioâul unu: șanț, până la brâu, Cu ajutorul cantonieruiui 
sa smu's din mocirlă, ca să dibuiască rămășițeie căruței cu lămpașul. 
Dimineaţa, tabloul înficrător i-a opărit sufletul. Din tot ce fusese până 
aseară, n'a mai rămas mimic. Doar, traversele erau iîmproșcate d2 doaje, 
ciosvârte de om şi măduiare de cai. Cum ar fi putut mărturisi mamei sa:e, 
năpraznicul sfârșit al tatălui său. 

La trei zile, cupă moartea tatăiui său în accident, și-a îngropat 
uitima ființă de care mai rămăsese legat, pe pământ, 

De atunci, căsuţa în care a zăcut toată copităria lui, a rămas pust-e. 
Ocmenii ajunseră chiar, decând Sa:ovasiru și-a luat himea în cap, să 
se ferească de ea, bănuind că a devenit cuibar de duhuri reie.. 

La început, nu știa unde va porni şi ce va face. Nu știa dacă se 
va mai întoarce vre-odată în munţii lui, ce i-au legănat adoiescența în 
lu.uit de cetini şi cântec de tulnic, 

Mai târziu cutreerase din oraș în oraș, din mahala în mahala, îmbă- 
tându-se cu barabele şi sp:ntecându-se în cuțite cu haimanaiele. Dar i se 
uri. Nu era făcut, pentru a ajunge pușiarna. Dorul de munte îl copleşi 
în curând şi ochii inimii i sau întors spre țara de piatră din care a plecat. 

Poposinăd în Ciuj şi rătăcind printre hale din Piața Mihai Viteazu, 
Salovăstru respiră până în rărunchi, aierul familiar al fetelor cu cosițe:e 
înfiorite de panglici colorate şi cu iz de calapăr și cetină în păr, venite 
aici dela ţară, cu lapte şi unt de vânzare. Se părânda dintre hale, la şetre, 
unde găzdălcoaieie dela Săliște sau dela Iara îşi târguiau cisme roş.:, iar 
proşcăii cu mâna după mij.ccul fetelor oarzine, le îmbiau să-și aleagă 
mărgele şi cercei. Câte-o codană se ferea speriată să-şi descarce dorințe.e, 
întârziind să se decidă dacă trebue sau nu să primească darul :spititor. 
delia un ţengău care se arăta prea mărinimos. Fiăcăul mai botărit ştia 
să-și pretindă dreptul şi cu mâna bărbată împlâniându-şi cieoambele în 
coadeie fetii, o trăgea spre el, frângându-i mij.ocul și pecetiuind târgui 
într'o sărutare apăsată, fără să se încurce de privirile ţaţelor, care de 
altfe! nu-i mai băgau în seamă, | 

Prin inima lui Soiovăstru trecu un junghiu ca un piron înroșit în 
îoc. Ce fericiți trebue să fie holteii aceştia. Feteie se simt în rai, când 
un vlăjgan le încing mijlocul cu un brâu roșu sau gâtui cu o sa.bă de 
mărgele. Flăcă:i, nau at gând, decât să sosească Duminica și hora, ca 
să-și învârte drăguţeie în văzul satului, cu mărgoiele și cerceii dăruiţi 
de ei, E], Solovăstru, n'a cunoscut această otavă a muţumiri: și nic: o fată 
mărinimia dărnicie: lui simpie şi 'ca-dz, pentrucă — se vede — așa a iăsat 
D-zeu, să nu se întâlnească în calea vieţii lui cu ele. 

Privirile lui Solovăsttu, dedate cu târgul şi mulţimea iarmaroaceLor, 
se opriră pe un grup de chcfiii, în mij-ocul cărora, o fată oacheșe, cu 
păsturi nou: nouțe, cântărea în palmele ei cât un cuib de gubice, darurile 
pe care, fiăcăii se îmbuiziau să i le ofere. Fata cu zadii, îşi ridica ochii 
la cer și hohotind ca un pârâu de (zurgălăi, arunca daruriie înapoi pe ta- 
rabă, nemulțumită, ca și un copil zănatic, pe care nu-l împaci cu una cu 
două. Feciorii aţâţaţi, iscodeau prin șatră, mozoleau bunătățile, răsturnau 
fiuturii de aur, bumbustele, cerceii şi mărgelele, doar vor putea afla gus- 
tul Cosânzenii cu zadii, să-i pună la picioare toate darurile pământuiui. 

Solovăstru se lăsa un timp, furat de ninăerile codanei oacheşe. 
Urmări scena de departe. După păsturiie cusute cu arnici roșu şi ailița 
de in, pieptaru! cu chenare negre și înfiorări de cetină pe el, dar mai 
ales, după coadcle ei greie de păr și groase gât un pumn de voinic, fata 
i se părea 'că trebue să fie o moață. O moaţiă wicleană, ca albăcenele sau 
bucilirerele ce sub Letunata. Căci numai acestea pot răzbi până la 
urmă să refuze ispititoareie invitaţii. Fata aceasta îl încălzi și se apro- 
pie de șatră. 

Un vlăjgan cu fălcile proeminente, ce se vedea cât de colo că se 
crede stăpân pe juncuța de 1ângă el, alese în cele din urmă, scotocind 
prin jucăriiie negustorului, un 'cârcel de argint. Prinsc fata cu o cleoambă 
de mij.oc și trăgând-o iângă e. îi înfipse cârcelul în piept, apucânăd în 
cupa paimei lui noduroase, sânul fetei, care svâcui sub palma brutală. 
Fata se smuci și p.esnindu-l peste mână, ridică înroşită de ciudă, dar 
schițând un zâmbet, un deget în sus, semn de dojană, 

Lui: Soiovăstru îi veni să zdrobească mâna care a strivit sânul ace:a 
fără apărare. Cezlelţi țangăi potoiirdu-şi. râsul, căci nu fără admiraţie 
şi gelozie urmăriră gestul vlăjganului, tăcură brusc. 

— Știu ce gândiţi, dar nu se prinde mă barabelor, spuse fata în- 
vârtindu-se într'un călcâi. Dar uile ce facem. Dau mâna numai ahăluia, 
care mi-a ghici ce-mi piace şi pe ce i locomie inimei mele, 

Soiovăstru tremura. Fata asta îşi ponta viața, îşi lega existenţa de 
un fiăcău la întâmplare. O admira și no putea înțelege, Lumea atâtor 
gură cască se strânse cerc în jurul lor. Câteva precupețe hohotind invitau 
poporul ca ia panoramă. Printre șetrii nu se mai pulea circuia. 

— Am spus, sunt a aceluia care mi-a ghici ce-mi dorește inima. 
Scurt! Vreţi să vă fiu drăguță ? Bine! Nu? Și mai bine! Să nu vă gân- 
diți la Wcruri meri, Că nu puregea vreau să vo văd cât e de mare, ci 
sufietul cât vi de larg. | 

P.ăcăii se codiră, care să-și prezintă întâi darul. Cotrobăiră pe la 
toate șatre.e, dar nu se încumetau să se prezinte în fața judeţului. Fata 
aştepta senină. Mulțimea manifesta, nerăbdătoare să afle desnodământul. 
Veni un țangău băian, cu o pălărie de fiuturi sullaţi în toale culorile, 
dar fata îi piesn:, șugubeață, pălăria care sbură, cu fluturi cu tot, în 
mulţimea târgului. 


(Urmare în numătul viitor). 











TEATRUL NAȚIONAL: FAUST 
de GOETHE, cu d. VASILE 
CREȚOIU 


Nu vom folosi în cronica de azi 
cuvintele de laudă pe cari atâ- 
tea condeie — înaintea noastră 
— le-a caligrafiat pe nenumă- 
rate pagini, ca să preamărească 
opera lui Goethe. 

Vom spune doar atât: 

Sunt înălțimi de gând pe cari 
numai harul celor cu adevărat 
aleşi le poate ajunge. Inspirația 
unui creator de geniu și împlini- 
rea gârdulu: său în frumuseţe şi 
pcesie atunci când se materiali- 
zeuză scenic — nu pot fi ex- 
primate, decât de interpreţi al 
căror har să înlesnească specta- 
torilor împărtășirea cu frumuse- 
țea şi înălţimea operei înfățișate 
de ei. 

Din acest punct de vedere 
prima dificultate în prezentarea 
credincioasă și artistică a unei 
capcdopere tălmărite, este însuși 
faptul tălmăcirii. 

Ascultați versurile lui Goethe 
așa cum ne-au rămas pe o placă 
imprimată de Alexandru Moissi. 
Nu e numai cântecul și armonia 
din glasul actorului magician. 

Este armonia versului aşa 
cum a fost făurit — iîntr'o limbă 
care cântă şi se înuiţă cdată cu 
gândul poztului, 

Şi numai un mare poet ar pu- 
tea exprima în altă limbă, cu 
aceiay rezonanţă şi claritate, gân- 
dul acesta. 

Dar dacă — în Viitor — se cu- 
vine să fim atenţi la alegerea 
tălmăcitorilor, uceiaş atenţie, ni 
se impune la alegerea interpreţi- 
lor. 

O lipsă condamnabilă de con- 
tinuitate în reperturiile teatrelor 
noastre, a lipsit pe tinerii actori 
de prilejul unei ucenicii în xos- 
tirea versului. 

Cu rare: cxecpţii, aclorii noş= 
tri nu ştiu să-și lase glasul pur- 
tat de armonia. de avântul ori de 
vigoarea cuvintelor ce incheagă 
o tiradă ritmată. 

Şi fiorul pe care inaintaşii îl 
dăruiau  spectatoruiui, nu mai 
poate trece acum în sală, pentru 
că nu se poate intiripa şi creşte 
nici mătar în sufletul actorului. 
Netransfigurat de nici o emoție, 
opintindu-se în rime ca în fața 
unor vbsiacole ce i se aşează în 
drum, actorul slujeşte cu stângă- 
cie şi în silă, piesele în versuri. 


Și sentimentul aceste. nepu- 
tinţe se cumunicâ — din păcate 
— şi publicului care ascultă 


teatrul acesta cu tot mai puţină 
plăcere. 

Pe d. Vasile Creţoiu, noul :n- 
terpret al diamei lui Goethe, îl 
cunoaştem de mult. 

Apariţia d-sale în „Trandafirii 
roșii“ a fost o revelaţie. De atunci 
au trecut ani. Talentul făgădui- 
tor şi ucenicia făcută în ţară şi 
în străinătate — pe lângă pasiu- 
nea de artă vădită în crice pri- 
lej — acordase  d-iui  Creţoiu, 
incă mai de mult, un loc de 
frunte p: scena românească. 

O atitudine dărză şi: supără- 
toare pentru câțiva paznici ai 
relelor obiceiuri, au oprit pe d. 
Creţoiu să se manifeste până azi 


2 Noembrie 1940 





cu toată amploarea. Râvna d-sale 


şi posibilităţile excepționale de 
compoziţie cu care sa afirmat 
anul trecut pe scena Ligii Cultu- 
rale, într'o piesă de Pirandello, 
ne-a amintit că pe lângă viriuo- 
zitatea comunicativă cu care știe 
să exprime o idee, d. Creţoiu este 
și un nedreptăţit spuitor de ver- 
suri. 

Am așteptat să i se facă drep- 
tate. Apariţia d-sale în „Faust“ 
este o dovadă că noua cârmuire 
a teatrului Naţional, crede în 
dreptul talentului și preţueşte 
pasiunea creatoare a actorului. 

In d. Creţoiu este o flacără a 
cărei dogoare o simte și specta- 
torul. Un neastâmpăr, o sete de 
viață şi de acțiune — cari cloco- 
tesc în făptura acestui actor — 
şi se revarsă peste rampă, ta o 
chemare la emoție şi la transfi- 
gurare. 

In trăirea doctorului Faust, a. 
Creţoiu pare că se  trăește pe 
sine. 

Și dacă noi mărturisim aici că 
jocul d-sale ne-a făcuţ părtaşi la 
toată frământarea eroului ce-a 
însufieţit — credem că am acor- 
dat d-lui Creţoiu elogiul ce pe 
drept i se cuvine. 


In spectacolul acesta pentru 
care ne păstrăm obiecțiile dela 
îneeputu!l cronicei — am revăzut 
cu plăcere pe d-na Lilly Caran- 
dino, care prin sensibilitate, fru- 
musețe şi gruţie firească, ne face 
să uităm ce glas i-am fi dorit 
Margaretei. Pentru că, dacă vo- 
cea d-sale nu e destul de melo- 
dioasă şi: ciripitoare în partea în- 
tâia a drumei — în cea de a doua 
puute — acolo unde Margateta 
se sbuciumă sub blestemul fra- 
telui său, d-na Carandino, găseşte 
accente sfâşietoare şi strigăte de 
dure:e şi spaimă, în cari haluci- 
naţia şi nebunia finală iși afla 
plasul cel mai turburăior. 








UNIVERSUL LITERAR 





cu lon Vasilescu 


Este interesant să stai de vor- 
bă cu un om în preajma unui 
eveniment excepțional. și cu atât 
mai mult, cu cât e vorba de un 
personagiu ca Ion Vasilescu, iar 
evenimentul este deschiderea 
teatrului care îi poartă numele. 

Taifasul nostru s'a consumat 
în timpul ultimei repetiţii gene- 
rale. Nu, e foarte corect spus — 
fiindcă d. Ion Vasilescu a făcut 
de multe ori „ultima repetiţie“ 
şi. a anunțat de multe ori pre- 
miera comediei sale muzicale. 
Dacă l-aţi vedea pe „șantier“, 
aţi înţelege însă de ce a amâna- 
t-o de atâtea ori: directorul Ion 
Vasilescu este un om activ, 


PE ŞANTIER... 


E foarte agreabil să nu faci 
nimic şi să priveşti cum se agită 
altțul. Căci d. lon Vasilescu e 
peste tot: în sală, pe scenă, în 
culise. Nimic nu se face fără el. 
Un „picior“, un „spraiţ“ nu se 
bate la decor; Ion Vasilescu a- 
ranjează florile, tot el drapează 
perdelele, fixează locul covoare- 
lor, al scaunelor... 

Insfârșit, poate să-mi acorde 
un sfert de oră pentru o convor- 
bire fugară. S 

— E o formulă nouă de spec- 
tacol ? 

— „Mă căznesc să dau un nou 
aspect unor lucruri făcute, poa- 
te, şi de alţii; o temă obişnuită— 
sentimentală și comică — subli- 
niată de muzică. S'au făcut şi se 
fac eforturi în consecință. Ră- 
mâne să vedem cum or să fie 
primite eforturile noastre de că- 
tre public... 

— O să montați și revistă ? 

— Nu. Spectacole din ce în ce 
mai fanteziste, mai uşoare, dar 
hu revistă, pentru că publicul nu 
mai e atent la acest gen de sper- 
tacole. Să mai treacă un timp, că 
lucrurile să poată fi reluale; 
căci autorii ajunseseră la o for- 
mulă din cure nu mai pulcau eşi. 


SUFLET CANDRIU DE PA- 
PUGIU... 


Autorii  vomediei muzicale 
„Suflet canariu de papugiu” sunt 


dci „aşi”: Tudor Muşatescu şi 
Nicușor Constantinescu. 

Aşa că textul, după cum era 
de așteptat, e'de o incontestabilă 
bună calitate. Dar să vorbim 
despre interpreţi. 

— Atunci când am stabilit di- 
stribuţia, ne spune d. Ion YVasi- 
lescu, am avut de ales, din cauza 
crizei de teatru prin care am tre- 
cut, între o mulțime de actori. 

Aceasta însă mi-a servit, căci 
am putut să mă opresc la cei 
mai buni, și mai indicaţi pentru 
acest gen. 


„Intradevăr. Priviţi afișui: 


alătură elementele de frunte ale 
comediei muzicale. 

-— Despre 
muzicali ? 


colaboratorii dv 


TRIANON : Cuvânt de onoare 


Spectatorii şi-qu făcut, în ge- 
neral, o ciudată părere despre 
așa numitele filme bune. Astţzi, 


numele pe afiș al unei vedete cu 
oarecare renume îi obligă pe 
d-nii spectatori să socotească fil- 
mul neapărat bun. Nu interesează 
că subiectul este copilăros și că 
personalitatea eroilor nu este în- 
deajuns de conturată, Esenţialul 
e, după pirereu spectatorilor, ca 
„geniala'” Louise Rainer să se 
strâmbe, timp de două ore, pra- 
dă unei adevărate crize de nervi 
şi ca „frumosul“ Nelson Eddy 
să-și fardeze violent buzele și să 
dea ochii peste cup. Dedseme- 
nea, dacă acțiunea filmului este 
palpitantă, oricât de lipsită de 
sens ar fi, spectatorul se declară 
satisfăcut, 

Deasemenea, vrice peltea ro- 
mantică e pe gustul lui. Vă mai 
aduceți aminte de succesul fil- 
melor : „Vis de tinereţe“, „Fata 
bătrână“ și alte multele? 

Domnule spectator, dă-mi uoe 


i a i a e 


za “dorii 





D-na Silvia Şerbescu la „Fi- 
armonica“. Increderea cu care 
este așteptată fiecare nouă con- 
tribuție a d-nei Silvia Șerhescu 
la sporirea elementului  remâ- 
nesc poziliv din cadrul concertie- 
lor dela noi, este pe deplin jus- 
tificată. Sunt întradevăr rare 
cazurile în care un artist poate 


isbuti, atât de constant ca d-na 
Șerbescu, să ie egal sieşi, 
să-şi găsească dela început drum 
sigur dealunzul  evolupei, să-şi 
umplifice necontenit mijloacele 
tehnice şi spirituale, fără a des- 
minţi și fără a-și contrazice un 
ciclu de însuşiri de bazi, dela 
început dovedite. 


de ROMEO ALEXANDRESCU 


Chezășşiile acestei trainice 
cumpăniri de calităţi şi lăcgirea 
permanentă a cercului poşibili- 
tătilor de realizare, au asigurat 
și recentei d-sale contribuţii o 
plinătate în rostirea muzicei şi 
uh aport de înţelegere şi de a- 
dâncire emotivă, realmerie va- 
loroase. 

Mecanismul viguros consolidat 
cu care d-na Șerbescu domină 
claviatura dealungul celor mai 
puternice nuanţe, contrastul ac- 
centuat între dinamic şi contem- 
plativ, pe care le ob;ine prin o- 
poziţii de gradări situate la po- 
lii opuşi ai cantității sonore, a- 
derenţa cu care îşi menț.ne mâ- 





„Totul este anthropologie“ 


(Urmare din pag. l-a) 


lege qe econcmie politică, fune- 
ționează şi în re.aţiile dea „pro- 
ducăiorul“” artei :a „consumato= 
rul“ ei, ca să utilizăm termen: 
asemănători Cererea determină 
oferta, și în materie de artă. 

Un pubiic dispus să aprecieze 
numâi o anumită formă de artă, 
va fi ferit de primejdia de a fi 
inf.uențat de o artă care nu-i 
corespunde,  Implicațiile sociale 
ale procesuiui acestuia inutiii- 
zează astfe. măsurile de cen- 
zură în materie de ariă. Operele 
indezirabile vor cădea dela sine 
în desuetudine, Mesagiul lor spi- 
ritua! va rămâne nereceptat. 

Fiind o mişcare  dsterm.nată 
de necesităț:ie imanente ale ro- 
mânismului, Mișcarea Legionară 
nu are a se teme de nimic din 
ceeace contrazice aceste neces.- 
tăți. Puterniv reactive, cu atât 
mai prompte cu câi sunt subeon- 
ştiente, aceste necesităţi :nteri- 
oare ale sut:etulu: românesc vor 
elimina delu sine, (ca în procesui 
văinuit al tagucitozti, în tare g.0- 
buleie a.be a.e sângeiu: scot din 
„uptă, microorganismele nocive, 
microbii ce le pr:mejduese fiin- 
ţa), pe acsiea dintre formale de 
artă, care nu corespund struc- 
turii actua.e a conştiinţei româ- 
neşt:. 

Isibertateu deplină acordată ar- 
tei de orice te., probeuză odată 
mai mult pe ce adânc: realități 
suflețeşt: știe că se sprijină Miş- 
curea Legionară. Neavând a.t ţa. 
decât să păstreze ființa depiină 
a Românismuiui,  legionarismui 


are un ai:at de nedoborit: siruce 
tura organică românească. Sănă- 
tatea ei va învinge, nu măsurile 
polițienești.  Regimu: trecut a- 
vea nevoe de ameninţări şi. cen- 
zuri multip:e, ca să-și apere slă- 
biciunea organică. Regimul nou 
e însăşi: organismul românesc, a- 
juns să se conducă după iegile 
sale interne. Și pentru un orga- 
nism, :egile sunt întotdzauna co- 
respunzătoare necesităților sale 
structurale. 

Ceeace poate cere Statui Le- 
gionar dela artă este doar con- 
formitatea ei cu ea însăși. Con- 
fonmitatea  art'stului cu el în- 
suși, şi a operei cu artistul. A- 
pelul :A4 va'oarea pur omenească, 
strict omenească și profund ome- 
nească a artei, nar fi în cazul 
în care el ar fi iansat, o ingerin- 
ță externă. Ei n'ar putea stânjeni 
liberialea de manifestare a nici- 
unui artist.  Pentrucă definiția 
libertăţi: e confommitatea acțiu- 

„nii cu mobi.ul ei intern, Și în 
măsura în care artiştii sunt: 7o- 
mâni, ci nu pot vroi decât ceca- 
ce corespunde structurii lor ro- 
mâneşt.. Norma autenticităţii 
morale, ar deveni, din nou, este- 
tic. norma sincerităţi:. (Confor- 
mitâtea expresiei cu intuiţia). Li- 
beratoare pentru mul: artișt:, 
indiferent de şcoaă. norma sin- 
cerilăţii asttel înţeleasă i-ar dis- 
pensă să mi:meze magnetic, un 
Apus de mare prestigiu. dacale 
cărui tendințe profunde nepu- 
tându-şi-ie, fireşte, însuşi, nu 
reușeau decât să-l parbdieze, ba- 


gatelizându-i direcţiile artistice. 
A fost un timp când admiratorii 
sinceri ai marelui Ştefan Popss- 
cu se fereau să o mărtur:sească, 
numa: pentrucă, în lumina mo- 
Gernismuui exciusivist ai sno- 
bilor, Şrefan Pcpescu era văzut 
ca un pictor „pompier”, Că posi- 
biiităţiie lirice ale acestui „pom- 
pier“ sunt covârșitoare, că meş- 
teșugul său este ajuns ia o per- 
fecț:iune necunoscută în istoria 
picturii noastre, că în fine, re- 
gistrul său e atât de variat, ui- 
tau apologeţii „modei“, Am avut 
durerea să auzim batjocorit a- 
cest prestigios artist, de un ad- 
mirator neprecupețit ai rutina-= 
rului unei maniere pe care n'o 
stăpânește decât superficiai : Pe- 
rah:m. 

Hipnotizaţi de prestigiul mo- 
dei, amatorii noştri de artă au 
uitat funcția primord:a.ă a artei, 
de aragul unor tehnici „origi- 
male“, O întoarcere la rolul pri- 
mitiv al acestei activități spiri- 
tua:e, o reimprospătare a con- 
tactului  muncitorului-artist, cu 
omenia dintr'însul, cu fondul lui 
adânc sufietesc, o reapropiere a 
esieticei de etică (lără implica- 
ţia niciunei subordonăr:), vor de- 
săvârși ceeace încrederea Co- 
mandantuiui, în sănătatea orga- 
nismuui românesc a îngăduit să 
purceadă spontan : selecționarea 
artei care ne trebue. 

Reumanizarea artistulu: — așa 
cum s'a operat prin Leg.une reu- 
maânizarea proies:onistului, — va 
veni curând. 

Pentrucă. aşa cum spunea 
cândva, laconic, apăsat, grav, de- 
monui din Nae Ionescu. — „To- 
tul este anthropoiogie“. 


ION FRUNZETTI 


na în jucarea tastelo:, și care 
dau chiar celor mai lirici „pia- 
nissimi“ pondere și conținui, o 
excelentă economie generală a 
jocului, strunit în linii largi și 
serios gândite, au dovedit, poate 
mai accentuat, ca intotdeauna, 
capacitaira instrumentulă şi ar- 
tistică de remarcabile proportii, 
ale eminentei noastre pianiste. 
Concertul ales a fost acela în do 
minor (al treilea) al lui Serge 
Rachmaninof, lucrare făcută să 
pună la “încercare puțin comodă, 
virtuozitatea şi puterea de ex- 
primare a pianiștilor, adesea prin 
cerințe din cele mai compacte. 

In afara concertelor de Liszt, 
d-na Şerbescu a interpretat pâ- 
nă astăzi, de preferinţă, concerte 
din muzica de astăzi, mijloucele 
d-sale înaintate de percepere a 
esteticilor moderne îngăduiniu-i 
să pătrundă cu deosebit succes 
miezul de expresie şi concepțiiie 
stilistice complexe şi originale 
ale unor lucrări ca „Nopți în 
grădinile Spaniei“ de Manuel de 
Falla sau concertul de Proko- 
fieff. 

Suntem de aceea îndreptățiţi 
să aşteptăm cu deosebit interes 
interpretările viitoare de muzică 
de astăzi ale d-nei Şerbescu, dar 
şi a operelor fundamentale ale 
literaturei clasice şi romantice 
ale pianului, Bach, Beethoven, 
Schumann, Brahms, în care nu 
este nevoie să fim extraordinari 
profeţi pentru a bănui că, d-sa 
va avea lucruri însemnate de 
spus. 

Activitatea d-sale viitoare ne-o 
va afirma de sigur, cât de cu- 
rând. 


— Despre Petre Ronea ce-aşi 
mâi putea să-ţi spun... Toată lu- 
mea-i cunoaște frumosul său ia- 
ient. E un băiat de mare valoa- 
re... Poale prea modest. Dinu 
Șerbănescu ? e un bun compozi- 
tor şi un excelent şef de orche- 
stră. Ceeace scoate din formația 
sa de jazz, este de calitate ex- 
cepțională. Un debutant este d. 
N. Chirculescu. E ceeace se nu- 
mește un diletant cu talent. Fi- 
indcă d. Chirculescu este avocat, 
dar face lucruri, de excelentă 
calitate, De altfel, de multe ori, 


diletanții dau  iucruri de mare 
rafinament. 

— Paul Miracovici ? 

— Autorul decorurilor  noa- 


stre, este și el un debutant în 
teatru, dar un debutant cu o tru- 
moasă carieră în plastică. Are 
fantezie, excelează prin colorit. 
Sper să mai lucrez cu el. intr'un 
viitor apropiat. a : 

„„Intr'un viitor. cât mai înde- 
părtat, d-le Vasilescu, vă urăm 
noi, numai după ce succesul 
spectacolului de azi se va epuiza. 


G.v. 





să te contrazic. Și îţi voiu da de 
exemplu, filmul „Cuvânt de o- 
noare“. 

Vedete, poţi să le cauţi cu lu- 
mâmareg, că tot n'ai să le gă- 
sești. Doar Fritz Kampers este 
puțin mai cunoscut, 

Subiectul nu este nici palpi- 
tant, nici romantic. Nici nu ştiu 
dacă pot spune că filmul are su- 
biect, Sunt câteva fragmente de 
viață, viață adevărată, în care 
spectatorul, mai ales acum, în 
vremeu concentrărilor, se va re- 
cunoaşte, de bună seamă. 


Am dori să vorbim odată aici 
despre marea artă a simplicită- 
ţii. O s'v facem când o să a- 
vem mai mult spațiu. Până a- 
lunci vom spune doar că filmul 
dela „Trianon“ este minunat şi 
că am dat de astă dată dreptate 
doamnelor cari au plâns în tim- 
pul celor două ore de rulare. 

Dar dumneata, domnule spec- 
tator, n'o să ne înţelegi. G să o- 
colești acest fin de adevărată 
artă şi o să te repezi să vezi ul- 
timul film al fraților Marx. Dacă 
am scris aceste câteva rânduri, 
a fost numai pentruca să ave 
impresia că ne-am făcut datoria. 


CĂTEVA CUVINTE DESPRE O 
„RELUARE“ 


Din pricina ultimelor eveni- 
memnte, cinematografele 
mieră nu fost silite să prezinte, 
din când in când, unele reluări. 
Am avut astfel ocazia să reve- 
dem filme excelente ca „Sclavii 


umani“, „Patima“, „Cleopatra"” şi 


altele. 

Trebue să recunoaștem că ru- 
luările unor filme excelente 
sunt preferabile unor premiere 
proaste. 

Dar nu preu vedem ce rost ar 
putea să aibe reluarea unui 


film prost, cum a fost această 
„Dragoste în culise“ prezentată de 
cinematograjul „Cariton”. 

Filme pe cari cu greu le-am ac- 
ceptat la premieră, devin imsu- 
portabile în reluare. Și crizele de 
epilepsie ale jrațilur Ritz, chiar 
dacă au smuls câtevu zâmbete, 
văzute fiind a doua oară, sunt, 
pur și simplu, inestelice. 

Sfătuim direcțiile cinematogra- 
felor, în lipsă de premiere, să nu 
prezinte mai bine niciun film, 
decât să-i asasineze pe bieţii 
spectatori. Nu de altceva, dar ris- 
că să nu mai aibe spectatori la 
viitoarele filme bune. 


TRAJAN LALESCU 


de pre-: 








7 





Cronica paradoxală 





Este necesară cronica dramatică? 





„M'aţi îmbiat la o îndoită cute- 
zanţă. Ca sciţii care-şi svârleau 
săgețile împotriva soarelui tre- 
buie să combat atotputerniea Cri- 
tică și să mă războiesc cu D-v, 
Domnule Voinescu, ce purtaţi nu- 
mele punctai cun luceafăr, de pe 
acum prevestitor al unui îmbei- 
şugat destin. ă 

Imi aeccentuez negația contu- 
rându-i mai precis limitele. Afirm 
așa 'dar că dintre toate celelalte 
ramure ale Criticei, cum sunt cea 
plastică, cea literară, cea muzi- 
cală, — singură numai Cronica 
dramatică apare cu totul inutilă, 
ba chiar vătămătoare şi teatrului 
şi publicului. Ne explicăm: 

Pentru cei mai mulți bunăoară, 
noi ştim că Sculptura e o temeie 
goală, ceva doar mai senină, mai 
tăcută, mai desăvârşită ca una 
vie; Pietura o credincioasă imi- 
tație a naturii; Poesia, Muzica 
(atară de poesia d-lui Minulescu 
sau de muzica d-lui Mâţă) sunt 
ciudăţenii pe care un om sănătos 
la minte nu prea trebuie să le 
bage în seamă. Şi nu e atât de 
nefiresc la urma urmei, 
„_Acelea sunț manifestări ideale 
ce îmbie mintea să purceadă la 
concretul formelor, colorilor şi 
sunetelor armonios şi cuminte 
organizate, către frumuseti idea- 
le şi adevăruri eterne, şi deci 
sortite a rămâne ermetice mul- 
țimei reiniţiaţilor. Le-am putea 
numi arte esoterice. 

Teatrul, dimpotrivă, atât de a- 
propiat vieţii (fiind doar viață cu 
coeficientul mărit, ceea ce explică 
expresia curentă: a face teatru, 
cu înţelesul: a exagera un senţi- 
ment), teatrui purcede dela ab- 
stract -spre concret. „Sunt ideile 
noastre în acțiune“ după cum s'a 
spus. Aici verbul s'a făcut carne, 
ca să se poată mai bine apropia 
de cei mulți; și dacă pierde ceva 
din prestigiul revelării şi miste- 
rului, în schimb stăpâneşte inima 
celor mulţi. î 

Dintr'acestea izvorăşie v con- 
secinţă de neinlăturat. Pe cât 
este de necesar cronicarul plastic 
şi cel literar şi cel muzical, pe a- 
tât de inutil e. cel dramatic, A- 
cele arte, pe care le-um denumit 
esoterice, au nevoie de un crainie 
menit să apropie profanii de a- 
cele zeități semeţe, tăcute, sau 
grăind o limbă neînţeleasă și in- 
tricoșetoare. Cronicarul are che- 
marea să facă prezentările, va 
rupe ghiața, va încerca să, miijlo- 
cească dialogul. Priviţi smerenia 
întipărită pe chipuri la concerte 
sau la muzee. Priviţi cât par a- 
cești oameni de încureaţi şi co- 
pleşiţi! Priviţi, dimpotrivă, la tea- 
tru, cum par toţi nestingheriţi, la 
ei acasă, înțelegând şi simpati- 
zând, 

Nu, teatrul mare nevoie de tăl- 


maciu. Intimitatea se face de la. 


sine. Aici sunt personazii ce vor- 
besc o limbă cunoscută, ce se 
destăinuesc și se mișcă. 

Mai arc ce căuta aici cronica- 
rul dramatic? Şi este el! altceva 
decât un intrus? 

Răspunsul se impune cu 
de axiomă. 

Teatrul, ca şi organismele poli- 
tice, trăeşte din sufragiul univer= 
sal, dar pur, fără agenţi electu- 
rali. O piesă de teatru excelentă 
se aseamănă cu o fată trumoasă 
ce se poate lipsi, şi trebuie să se 
lipsească de mătuşi, samsari și 
intremițători liihdcă e de toată 
bumea plăcută. 

Teatrul se susţine singur în iu- 
mea Artei ca pământul în eter. 

Dar am afirmat că cronicarul 
dramatic e o vietate vătămătoare. 
un soi de cariu săpână temeliile 
teatrului şi grăbindu-i prăbuşi- 


tărie 
“, 


vea. 
Cunosc trei varietăţi de cari 
dramatici: vulgarul, amarnicul, 
proteicul, 


Prima varietate e cea mai răs- 
pândită, Cartul vulgar n'a citit o 


i i a n 





POPULARITATEA 


comicului Constantin Tănase se 
dovedește acum peste tălăzuirea 
evenimentelor ce gonesc specta- 
țoTii din toate teatrele — invin- 
cibilă. 


Teatrul d-sale; e plin în fiecare 
seară, 
Cu această popularitate, d. Tă- 


nase ar putea să-şi cucerească 
dreptul la recunoştinţa posteri- 
fății, încercând să-și pue talen- 





tul în. slujba unui teatru de mai 
autentică și mai aleasă substanță, 
decet cel pe care îl slujeşte azi 
cu atâta succes. 

Si suntem siguri că d-sa ar iz- 
buti în orice. încercare. 


IMPRESARII 


au în alte țări juneția să des- 
„opere şi să consacre talentele. 

E o „funcţie“ care cere pregă- 
rire și iscusință deosebită. 

Impresarul nu se mulţumeşte 
să asiste la exumenele de Con- 
servator, unde candidaţii la gie- 
ria scenti sunt, de cele mai mul- 
te ori, victime ale vanității părin- 
tești ori ale propriei lor exal- 
tări. 

Căutându-şi viitoarele „vedere“, 
oriunde, la orice maniţestare pu- 
ntică, urmărind evoluţia debutan- 
ților, cu urechea atentă şi ochii 
deschişi totdeauna — impresarul 
adevărat presimte unde mocneş- 
te, înăbușită, o jlacără și o face 
să isbucnească biruitoare. 

Dar beneţiciarii iscusinței aces- 
tor impresari, nu-şi datoresc stră- 
lucirea numai publicităţii inge: 
nios organizate — ci — mai cu 


„seamă privegherii de fiece clipă. 


şi îndrumării talentului lor pe ca- 





lea studiului și a muncii, care le 
şlefuește și le valorifică însuși: 
rile. Pentru că publicitatea singu- 
ră poate provoca atenţia şi curio- 
zitatea publicului — dar mu poate 
întreține permanent, o minciună. 

Onesiitatea este, așa dar, o con- 
diție de reușită chiar pentru un 
făuritor de idoli. 


BINOCLUL 


nu mai apropie de câtăva vreme 
de ochii şi sufletul spectatorilor, 
pe actor, Prea puţini iubitori de 
teatru, sau câţiva întârziați ad- 
miratori ai „plasticităţii nude“ 
mai au curiozitatea să privească 
prin binoclu, chipul sau pulpele 
celor din scenă, i 

Constatarea aceasta ne obligă 
să notăm aci, lipsa de inleres — 
toţ mai evidentă, a publicului no- 
stru — pentru orice efort indivi- 
dual de creaţie. 

Şi ae aci nedumerirea noastră 
faţă de „intrecerea” a două tea- 
tre bucureştene, în prezentarea 
unei piese romantice germane, cu 
două roluri  ispititoare pentru 
orice actor. a a 

Fiindcă noi nu credem că pu- 
blicul va răspunde la invitaţia 
celor citați, venind să compare 
efortul şi realizarea fiecăruia. 

Ar fi să se întoarcă la BiNO- 
CLU şi la prețuirea efortului de 
creaţie artistică, 

Nu credem, dar o dorim din 


toată inima și spectatorilor şi 
teatrelor noastre. 
Numai astfel, această „intrece- 


re” s'ar putea dovedi folositoare. 
| i S.D. 


. 


“slovă din Shakespeare, Moliere 
sau Schiller. Ar putea serie cu v 
egală competență cronica poke- 
rului, a curselor de melci sau 
cronica cosmetică. Samuel Butler 
ta definit cu o cumplită simpli- 
tate; E acela care s'a dedicat Cri. 
ticei nu fiinde'ar avea o aptitu- 
dine într'aceea, ci tocmai că este 
inapt ia orice alteeva. Cronicaru- 
lui vulgar ii lipsește și cultura 
şi simţul artistic şi duhul critic. 
Vietatea despre care ne ocupăm 
este mult mai ispitită de a desco- 
peri amănuntele vieţii intime a 
actițelor. decât să analizeze teh- 
nica, interpetarea şi ţâlcul piesei, 
Ii cântărește valoarea după cal!- 
tățite destui de concrete ale in- 
terpretelor, şi e din aceia cari 
au prins gust de teatru, cum 
spune mi se pare Diderot, în ziua 
când și-au pus în gând să se 
strecoare până la alcovul artiste. 
lor. Cu criterii aşa de puţin spi: 
rituale înţelegeţi că cronica cri- 
ticului dramatic : conţine un iz 
greţos, şi de prost soiu, ce iig- 
nește deopotrivă şi arta şi citite- 
rul, . 

Varietatea carilor amarnici. e 
mai primejdioasă, De obiceiu €a- 
riul amarnic a fost, este sau nă- 
zuieşte să fie Qramaturg sau re- 
gisor. Se înţelege că în ochii săi 
piesele altora nu depășesc nici- 
când mediocritatea; și e un feri- 
cit prilej pentru el să se destăi- 
nuiască şi să evoce neinţeleasa-i 
activitate pe acest tărâm. Filng 
uneori om de duh îşi desioeşte 
din huzur pe banalu] dramatutg, 
pe septuagenară interpretă aplau- 
dată și de bunicu-său, pe neghi- 
bul de regisor care n'a ştiut „să 
scoată nimic din piesă“. „Uneori 
in cronica amarnicului se află d 
aluzie la piesa văzută: titlul ru- 
blicei.., 

Varietatea a treia e cea nobilă. 

Cariul proteic este deseori un 
om bine pregătit și de gust; însă 
e totdeauna atins de o infirmi- 
tate fără leac: monomania-buns- 
lor-relaţii, E o boală gravă, ue- 
greşit şi. înttristătoare. Bolnavui 
suferă de obsesii, de crize de 
spaimă, Bunăoară e îngrozit la 
gândul că sar putea „pune: rău“ 
cu „direcţiile“; că ar putea des- 
lănţui fulgerele lui S. Z. S. sau 
ţipetele Eumenidelor dela Naţio- 
nal... (Unde sunteţi, timpuri eroice 
„le bătăliei dela Ernani? Unde 
sunteţi Souday și Vandtrem?) 
Cronicarul proţeic are la înde-. 
mână o bogată colecţie de icoane 
şi de gingaşe fiori retoricale pr 
care le iînvârteşte ca cioburile, 
unui caleidoscop, obţinând intot- 
deauna minunate îlori critice a- 
mirosind frizereşi. a trandatiri. 

A fost cândva o Critică adevă- 
rată, dar s'a topit de mult cu ză- 
pezile baladei lui Vilion. 

Pseudo-critica actuală îi tur- 
bură publicului apele, pocindu-i 
gustul şi imprăştiindu-i afinită- 
țile şi intimitatea ce-] leagă de 
teatru. Sărăcia terminologici pe 
care acestia o folosește (piesa e 
slabă; piesa e bună; piesa € gro- 
zavă) nu implică de loc sterilita- 
tea simţimintelor. O picătură de 
apă marină conține ca şi marile 
talazuri ceva din belșugul de: aur 
al oceanelor. 

Am admite critica dramulică 
aumai dacă ar putea îi reprezen: 
tată, conform detiniţiei lui Vol- 
taire, de un arfist cu multă stiință. 
de carte și mult gust. lipsit dz 
prejudecăţi şi de pizmă. „Un a. 
semenea om e anevoie de găsit“, 
adaugă Voltaire. 

Un asemenea om nu € necesar, 
şi chiar de ar fi de folos, nu se 
va afla niciodată; adăugăm noi. 

Acela n'ar mai ti critic — a- 
cela ar fi un autentic creator, 


PAUL LAHOVARY 


Domnule  Lahovary, afirmaţia 
dumitaie m'a pus pe gânduri. Şi 
fiinâcă părerea mea n'ar fi avut 


destulă greutate alături de pu- 
ternica dumitale argumentare, 
am recurs la câteva persoane 
autorizate, şi care vin cu autori- 
tatea domniilor lor, să spună: da! 

Astfel, 

D-ra Tantzi, vedeta dela teu- 
trul „Ambasador“, răspunde 

— „Cronica dramatică este ab- 
so;ut necesară pentru noi, tine- 
rele actriţe cu talent. Cum am 
putea să ne remarcăm, dacă n'ar 
fi oronica dramatică ? !, Uite, eu 
sumt, cred, cea mai tzieniată a-- 
trițţă dela  „„Amhasadorţ. Crezi 
că directoiii mi-ar da vreun rol 
dacă Gigi al meu n'ar fi scris 


înotodeauna frumos despre mi- 
ne ?** 
D. Bâzu, directorul teatrului 


„Mase galbenă“, ne declară - 

— „Cronicarii dramativi sunt 
toarte decarativi la premiere. O 
sală de premieră fără oameni de 
specialitate şi de bilete de favoa- 
ue, ar-fi o sită goală“. 

D. Toto, directorul revistei ae 
teatru „Recuzita', ne spune: 

— „Cronica dramatică este ab- 
solut necesară pentru bunul 
mers al rewvistoi, din pune de 
vedere administrativ. 

Doar co strânsă colaburare 
tre cronicarul dramatic şi chitan- 
ele de plată, poate duce la vu 
înforire a teatruiui rcimnânesc“, 

Domnule Lahovary, eu nu-mi 
permit să adaug nimic. 


Ma: 


? 


1. 





Probleme ale presei actuale 


„RĂZBOLUL, MATERIA 
ȘI SPIRITUL“ 


Tema Imi Dino Bellomo, poate 
ispiti pe oricine dintre acei cari 
mai cred astăzi în realitatea ce- 
lui de al treilea. Pentru minţile 
neastâmpărate, — avide de con- 
tinui noui raporturi descoperite 
între termenii problemelor vechi 
—— ceeace duce neapărat la for- 
mularea problemelor  noui, 
propunem astăzi un joc care 
poăâte avea răsunet în conștiin- 
ţele unora, deşi pentru alții el 
nu înseamnă, eventual, decât 
simplă distracție. Iată despre ce 
e vorba, anume: din titlul arti- 
colului lui Dino Beliomo, care 
încearcă să stabilească, just, ra- 
portul dintre aceste trei naţiuni, 


bazat pe cteage observă din a- 
cest ultim război (ultim, după 
cât se pare, numai până în pre- 
zent, şi nu, din netericire, ulti- 
mul dintre războaiele la care e 
supusă omenirea), noi căutăm 
posibilitățile  quasi-algebrice de 
combinare a termenilor, prin mici 
nuanţe de declinare. Aşa dar: 


RĂZBOIUL: MATERIA 
SPIRITULUI 


E cunoscută maxima filosofu- 
lui antic Heraclit, poreclit 
„Obscurul“, fie din pricina în- 
tunecimii pline de sensuri tăi- 
nuite, a gândirii sale, fie din 
pricina continuei sale încruntări, 
care-i dădea o înfățișare întu- 
necată. Intr'unul din „Fragmen- 
tele“ ce ne-au rămas dela acest 


dușman al şcoalei eleate, citim 
fraza : „polemos panton hrima- 
ton pighi“. Adică: „războiul e o- 
riginea tutulor lucrurilor“. Con- 
cepția  heraclitică a existenței, 
care o identifica pe aceasta cu 
mișcarea, vedea firesc în toate 
lucrurile existente, produsul unei 
lupte, unui antagonism al ele- 
mentelor. Focul era de pildă pro- 
dusul războiului elementului sta- 
bil, solid, material, cu cel aerian, 
fluid, nestatornic. Focul era și 
nu era în acelaș timp, proteiform 
și divers ca însăși existența (exi- 
stența era, în ultimă analiză, 
după Heraclit, foc). Mişcarea, 
schimbarea, devenirea (lupta e- 
Xistenței cu  neezistența), erau 
ceeace caracteriza viziunea lui 
Heraclit Obscurul. Dacă lucrurile 
nu rămân fără oarecare confir-= 
mare știinţiţică, e sigur că în 
forma în care le expune Hera- 
clit, oricât de geniale ar fi une- 
ori, poetic, formulările, ele nu 
mai pot fi menținute. Ceeace 
poate fi însă menținut azi, e sen- 
sul profund al observaţiei filo- 


sofului din Efes, în ceeace pri- 
vește spiritul. 
Nouile doctrine  spiritualiste 


moderne au arătat mai bine de- 
cât S'ar fi putut cineva aşteptu, 
cât adevăr e în vorbele Obscu- 
rului, când spiritul e cel despre 
care se discută. Că la baza ori- 
cărei acțiuni spirituale stă un 
antagonism, o contradicție, se știe 
de mult. De când s'a proclamat 
principiul contradicției drept lege 
a intelectului omenesc. Hegel a 
fost cel care a demonstrat jocul 
triadic al ideei. 





Pornind dela Teză prin Anti- 
teză la Sinteză, spiritul marchea- 
ză toate fazele unui război, în 
orice act de cunoaștere. Idealis- 
mul subiectiv al lui Fichte, după 
care Eul se pune, întâi, pe sine, 
ca existent, opunându-şi apoi 
prin limitare, Non-Eul, e altă 
viziune antagonistică a gândirii, 
Spiritul e libertate. Libertatea 
înseamnă însă revoltă, opoziție, 
luptă. 


Filosojiile spiritualiste italiene 
ale lui Giovanni Gentile, Croce și 
Tilgher, pornite toate din hege- 
lianism, asta vor să pună în evi- 
dență : că războiul e originea 
spiritului. Războiul conceptelor... 
Dar nu numai origine se poate 
susține că e războiul pentru spi- 
vit, ci și materia lui. 

Intradevăr, numai asupra a 
ceeace nu e lămurit, echilibrat 


adică, aşezat, are a se exercite 
gândirea. Numai realitățile in 
stare de război cer judecată, 


Procesele cer explicare, nu stă: 
rile. Modificările stărilor, răz- 
baiul lor. 

Cât de adevărată e afirmaţia 
că războiul e materia spiritul 
se poate vedez dis faptul simpiu 
al inezistenței oricărei preocu- 
pări spirituale, culturale, acolo 
unde echilibrarea s'a produs, E- 
chilibru înseamnă și pentru spi- 
rit, moarte. Și echilibrul se ca- 


pătă prin primatul materiei. De 
asta societățile materialiste sunt 
societăți moarte. Dar în felul a- 
cesta ajungem la al doilea fel de 
a formula problema, așezând ter- 
menii ei astfel încât să obţinem 


SPIRITUL: RĂZBOIUL 
MATERIEI 


Nu e un joc de puzzle, ceeacs 
facem, E pur și simplu aplicarea 
principiului nostru, că gândirea 
e produsul antagonismului unor 
elemente. Aşezăm elementele ti- 
tlului de mai sus în diverse po- 
ziţii, le întărâtăm adică la di- 
verse lupte, combinându-le, și 
urmăm apol indicaţiile lor. 

Intradevăr: spiritul înseamnă 
războiul împotriva materiei, De 
câte ori n'am spus-o, de câte ori 
nu s'a spus. Dualismul vechiu al 
lui Descartes le așeza pe amân- 
două pe acelarş plan. Dar, pentru 
Dumnezeu, să nu gândim teoretic. 
Vremurile nu ne mai permiţ asta. 
Astăzi nu putem gândi decât etic. 
Gândim etic, sau nu gândim de 
fel. Pentrucă, altfel, riscăm să 
gândim singuri, inutil, pentru ni- 
meni. Așa dar, consecințele etice 
ale dualismului ontolozie suni 
desastruoase. A da materiei ce 
este al materiei şi spiritului ce 
este al spiritului, ar fi fcumos 
dacă ar fi posibil. Din nefericire 
însă, când dai wateriei ceeace ți 
se pare că i se cuvine, materia în- 
destulată acţionează asupra spi- 
ritului în așa fel încât felul lui 
de a se manifesta se schimbă. 
In loc să fie liberat prin faptul 
că îndestulând materia, scapă de 
grija ei, spiritul se simte încătu- 
şat de poftele crescânde în pro- 
gresie geometrică ale materiei 
hrănite în progresie aritmetică. 
E o lege fiziologică aceea că sen- 
zaţia crește cu logarithmul ex- 
citației. Bună starea dă, cum se 


zice în medicină,  acutumanţă. 
Ceeace era suficient să te satis- 
facă odată, a doua oară te satis- 
face numai pe jumătate. Adică, 
dacă excitantul senzaţiei nu creşte 
în progresie geometrică, senzaţia 
nu poate fi resimţită ca sporind. 
Fechner-Weber, descoperitorii a- 
cestei legi, nu-și închipuiau pro- 
babil enormele consecinţe ale ei. 
Cine s'a lăsat odată în voia „îm- 
buimbării“, nu-i mai poate scăpa 
Materia, prin perversa ei lege, va 
cere tot mai mult, de fiecare dată 
îndoit mai mult, pentruca să se 
simtă mereu la fel sătulă de-abia 
la fel sătulă. Vai spiritului care, 
înșelat fiind de dualismul teore- 
tic, a crezuţ că se va putea des- 
cotorosi de această vrăjitoare jos- 
nică, săturând-o, Robia lui e mai 
grea decât a băutorilor reci de 
stupefiante. 

Spiritul  însemnează  războiu 
materiei. A nu-i saţisface nici- 
odată total poftele, a o ţine în- 
totăeauna în stare de sub-alimen- 
taţie, liată tehnica subordonării 
ei. „Să trăim în sărăcie, îndepăr- 
tând de noi luxul şi îmbuibarea“. 
e legea elitelor spirituale. Şi sin- 
gura care poate rezerva spiritu- 
lui climatul lui de asceză, fără 
de care se înnăbușe, 

Şi dimnotrivă: 


MATERIA: RÂZBOIUL 
SPIRITULUI 


Dar felul în care se exercită 
acest război al materiei împotri- 
va spiritului, a fost expus dela 
sine sub titlul precedent, al că- 
rui corolar acesta este. 

Mai e însă un sens: 


RĂZBOIUL SPIRITULUI: 
MATERIA 


E sensul bătăliilor legionare de 
fiecare zi. Sensul „ajutorului le- 
gionar“, Ni se rupe inima de mila 
nenorociților noştri fraţi care de- 
geră, flămânzesc, mor. Dar nu pu- 
tem face nimic singuri. Forțele 
spiritului se coalizează. Războiul 
spiritului tinde să cucerească ma- 
teria de care au nevoie nehrăniţii 
aceștia, de-atâta timp. Bătălia 
spiritului românesc caută să le a- 
sigure materia. Atâta cât să nu le 
fie viaţa primejduită, și minimum 
de confort fizic să li se poată a- 
sigura. 

Se va obiecta ironic de către acei 
care interpretează răuvoitori ori- 
ce, aşa cum interpreteau Romanii 
păgâni vorbele lui Hristos, ca să 
interzică creştinilor dreptul de a 
se instrui, sub pretext că „trebuie 
să rămână săraci cu Duhul“. Se va 
obiecta că e o inconsecvenţă lupta 
spiritului pentru asigurarea ma- 
teriei, odată ce norma e „să trăim 
in sărăcie“. Desigur: norma e să- 
răcia, dar sărăcie nu însemnează 
mizerie. O sărăcie demnă, o să- 
răcie corectă, o sărăcie onestă, 
care să permită spiritului activi- 
tatea, asigurând un minim de 
securitate fizică individului, e 
sărăcia pe care o dorim, Ea echi- 
vallează cu satisfacerea trebuin- 
țelor fiecăruia, şi numai a tre- 
buințelor, înlăturând risipa, adică 
îmbuibarea sau consumul inutil, 
necorespunzând nici unei necesi- 
tăți individuale. Mizeria însă 
împiedică activitatea. Ea însem- 
nează privaţie, înjosire, incapaci- 


UNIVERSUL LITERAR 


tate a omului de a stăpâni ma- 
teria, atâta câtă îi e necesară 
pentru ființarea lui, pentru acti- 
vitatea lui spirituală, 

Războiul spiritului, azi, se dă 
pentru asigurarea materiei. Răz- 
boiul celor două lumi însem- 
nează, după o vorbă a Ducelui, 
războiul naţiunilor sărace și cons- 
tructive, împotriva naţiunilor plu- 
tocrate şi moleşite. El e războiul 
spiritului ajuns la exaltarea for- 
ţelor sale, a potenţelor sale, şi ia 
subjugarea utilă a materiei nece- 
sare, prin tehnică, pentru câști- 
garea materiei de care are nevoie 
spiritul constructiv al popoarelor. 

Şi în sfârşit: 


RĂZBOIUL MATERIEI: 
SPIRITUL 


Țările plutocrate și-au dat sea- 
ma că se prăbușesc dacă nu câș- 
tigă de partea lor, principiul dă- 
tător de durabilitate: spiritul. 

Din pricina aceasta se chol- 
tuesc atâţia bani, pentru cultu- 
ră. Numai că, o cultură care nu 
se alimentează din necesitățile 
publicului, din necesitățile inter- 
ne ale popoarelor, cum scriam în 
altă parte, nu e o cultură care 
să prindă. 

De aici antagonismul dintre 
pătura creatoare de cultură și 
publicul neînțelegător, indiferent 
sau prea superțicial ca să poată 
pricepe altfel! decât imitând, pa- 
rodiind, sau aprobând din sna- 
bism. Banii se luptă să cumpere 
apologeţi.  Materialismul caută 
să-și formeze spiritualitatea sa. 
Și nu izbutește decât să izoleze 
pe însul spiritual de massele m1- 
terialiste, să-l singularizeze, să-l 
exaspereze, Spiritul va evada fără 
să se mai uite în urmă, ca în 
întoarcerea sa din U. R. S. S. 
Andre Gide! 

Spiritul e totuși o marfă cău- 
tată în țara materiei. Pentrucă 
el, prin extrema lui ingeniozi- 
tate, poate susține până și legi- 
timitatea materialismului, drept 
principiu de ordine spirituală. 
Mai știi? O, câtă deziluzie, câtă 
amărăciune nu ne-a prilejuit 
cândva, atitudinea ta oarbă şi 
tâmp obstinată, frate întru spi- 
ritualitate, materialist din încă- 
pățânare, prietene Andr& Mual- 
rauz ! 

Dar în felul acesta, am alune- 
cat înspre considerarea acelora 
care vorbesc în scrierile lor, de 
răzbaiul lumilor. 


MATERIA : RĂZBOIUL 

ȘI SPIRITUL 
ar îi o temă interesantă de cer- 
cetat: cum privește spiritul moti- 
vul adânc al războiului, mijloa- 
cele ]ui, efectele lui. Asta ar în- 
semna însă o antologie a litera- 
turii ştiinţifice sau artistice, a 
războiului. Ceeace, recunoașşteţi, 
nu se poate întreprinde în câ- 
teva rânduri, mai ales plecând 
din combinaţie în combinaţie, dela 
termenii titlului unui blet arti- 
colaş de hebdomadar, ca acela al 
lui Dino Bellomo din Meridiano 
di Roma No, 41 din 13 Octom- 
brie! 


SORACTES 





D. CARACOSTEA 


Desfăşurarea evenimentelor po- 
liţice din ultima vreme, a avut ca 
rezultat, între altele, şi un mod 
nou de a Privi cultura germană. 
Când vorbim despre „un mod 
nou de a privi cultura germană“, 
nu trebue să înţelegem o întoar- 
cere bruscă spre cartea sau arta 
de la Berlin și Viena, ci un fapt 
ce luminează mai semnificativ 
pregătirea noastră intelectuală. 
Ne referim anume la trecerea pe 
primul plan al vieţii culturale al 
acelor personalităţi care şi-au 
susținut de multă vreme, convin- 
gerea că gândirea germană este 


mai profitabilă desvoltării noa- 
stre spirituale, fie că ne folosim 
de metodele si, fie că îi primim 
sugestiile isvoarelor mai vechi și 
mai largi. 

Printre aceste personalităţi „de 
școală germană“ se numără în 
rândul întâi d. Prof. D. Caraco- 
stea, a cărei impozantă operă 
„Arta cuvântului la Eminescu“, 
face o figură aţât de nouă în cri- 
tica literară românească. In arti- 
colul „Dece nu m'am dus la Pa- 
ris“, publicat recent în revista 
„Chemarea Vremii“, d. prof. Ca- 
racostea explică motivele pentru 
care s'a decis să-şi continue stu- 
diile universitare în Germania: 

„Drumul minimei rezistenţe, şi 
— dacă îndrăznesc să zic — ai 
vocaţiunii mele, îmi zicea: Pari- 
sul. In mediul german însă mi s'a 
relevat tot mai mult, imperativul 
cuvântului, — înţeleg prin ter- 
menul acesta substratul primor- 
dial a! oricărei creaţiuni. 

Printr'o înclinare de-a nu des- 
părţi poezia de întregul ansam- 
blu al problematicei omenești, 
tot mai mult îmi dădusem, încă 
din țară, seama ce searbăd lucru 
este literatura, fără adâncirea 
marilor probleme aşa cum au 
fost trăite de cugetătorii epocali 
ai omenirii şi ai vremii mele. Și 
după cum nu se poate ccncepe 
filologie şi linguistică fără hotă- 
rîtoarele lucrări germane, se 
poate oare concepe o adâncire a 
problemelor omenești fără o in- 
tensă trăire a filosofiei ger- 
mane ?', 


IOAN AL. BRATESCU- 
VOINEȘTI 


In legătură cu strânsa apropie- 
re din ultima vreme a României 
de Germania, în vederea unei co» 
laborări pe planuri diferite, d. 
Ioan Al. Brătescu-Voineşti, scrii- 
torul și academicianul de strălu- 
cit prestigiu, scrie în acelaș nu- 
măr din „Chemarea Vremii“: 

„Teama de primejdia că am 
putea cădea sub robia Germani- 
lor, nu mă neliniştește câtuși de 
puţin. Socotesc o asemenea tea- 
mă drept o ofensă adusă neamu- 
lui nostru, drept o lipsă de încre- 
dere în vitalitatea lui. Dimpotri- 
vă, sunt încredințat că întpletirea 
înteligenţii românilor, cu hărni- 
cia, sentimentul datoriei şi al va- 
lorii ordinei ale Germanilor, ne 
va fi extrem de favorabilă, Din 


colaborarea noastră cu fiii aces- 
tui neam muncitor, brav şi cins- 
tit, vom câștiga nu numai cu- 
noașterea mijloacelor de punere 
în valoare a bogățiilor ţării noa- 
stre, dar vom debândi senti- 
mentul demnităţii, atât de vește- 
jit de corupţia practicată de fi- 
nanţa ovreiască“. 





ROLUL LITERATURII 


Prin intermediul literaturii, 
vede d. Bernhară Capesius pu- 
tința unei acţiuni de cunoaştere 
intre poporul german şi cel ro- 
mân, cunoaştere care ar duce la 
o înţelegere între cele două na- 
țiuni. In vederea acestei acţiuni, 
dq. Capesius propune, într'un ar- 
ticol Publicat deasemeni în revi- 
sta „Chemarea Vremii“, următoa- 
rele căi judicioase şi hărăzite 
succesului: 

„1) Lecturile operilor reciproce 
în original. 

2) Introducerea 
din viaţa poporană străină 
poezia proprie. 

3) Traducerea reciprocă a lite- 
raturei de valoare, apropiată de 
spiritul poporului şi legată de 
pământ. Metoda cea mai simPlă 
și cea mai puţin discutabilă este 
bineînțeles prima: Lecturi făcute 
din operile germane de către ro- 
mâni, lecturi făcute de către ger- 
mani din operile româneşti“, 


materialului 
în 


TRAIAN HERSENI 


Cât de pătrunzătoare ni se par 
rândurile d-lui Traian MHerseni, 
apărute deunăzi în ziarul „Cu- 
vântul“, şi ne întrebăm ce mij- 
loace va trebui să le găsim ca să 
înmuiem „inimile“. „Oameni săr- 
mani, — scrie d. prof. Herseni, — 
cu două-trei mii de lei pe lună, 
își rup dela gură şi ajută pe cei 
căzuți în nenorocire. Cei cari au 
din belșug tot ce le trebue, nu 
vor să renunțe la nimic. Nici o 
danie mai însemnată, nici un gest 
de iubire de oameni n'a venit din 


rândurile acestora, Și totuşi pen- 
tru ei nu poate fi vorba decât de 
a renunța la un spectacol de gală, 
la o bijuterie, la o maşină, la o 
blană, la o sticlă de şampanie 
sau o cutie de icre negre — adi- 
că la un lux care în vremurile de 
azi nu este numai sfidător şi neo- 
menos, dar este pur şi simplu ri- 
dicol şi absurd. Micile lor renun- 
țări ar asigura o pâine, un adă- 
post, un medicament sau o îm- 
brăcăminte fraţilor noştri căzuţi 
fără vină în suferinţă“, 


CITIM CU ATENȚIE 


cronicile literare din „.Cuvân- 
tu“ ale d-lui BARBU SLUŞAN- 
SCHI şi avem satisfacția de a ve- 
dea încuviinţate, de către un lup- 
tător legionar, unele preocupări 
ale revistei noastre, manifestate 
aici în numele criticei. Substanţa 
unei noui culturi se va descoperi 
treptat căutătorilor serioşi, deo- 
camdată nu trebue să pierdem 
din vedere afirmația d-lui Barbu 
Slușanschi, plină de adevăr, că 
„se va întâmpla ca literatura ro- 
mânească veritabilă a perioadei 
pe care o trăim să nu fie aceea 
pe care au compus-o scriitorii „de 
profesie“, ci aceea pe care au al- 
cătuit-o luptătorii unei credinţe, 
în  răgazuri, departe de orice 
preocupare literară“. 


SA NU UITAM 


deasemeni problema esenţială a 
vieţii româneşți de azi, ridicată în 
planul! întâi al conştiinţei, de că- 
tre Căpitan, printr'una din intui- 
țiile sale adânci. Această proble- 
mă, considerată sub raport eco- 
nomic, o formulează astfel d. 
Prof. Dan Rădulescu, recent, în- 
trun articol din ziarul „Cuvân- 
tul“, şi ea privește necesitatea 
înmulţirii populaţiei României. 


2  Noembrie 1940 





„Treizeci de milioane viguroa- 
se, conștiente de rasa lor, cohe- 
rente şi mai pline de viaţă ca 
orice alt popor dimprejur. Trei- 
zeci de milioane sănătoase ca 
neamul german şi însufleţite de 
spiritul elitei legionare de azi. 

Aceasta e tema. Ea pare, la pri- 
ma vedere, pur politică. Şi e în 
mare parte așa. Dar la temelia ei 
stă o uriașă problemă economică, 
fără rezolvarea căreia tema poli- 
tică rămâne un simplu deziderat 
pios, un vis frumos fără putinţe 
de îndeplinire“. 


PORTRETE 


Cititorii au observat, credem, 
în ultimele zile, că au început. să 
se publice portretele murale ale 
eroilor legionari. Camarazii lup- 
tători care au supraviețuit pri- 
goanei şi au cunoscut victoria de 
la 6 Septembrie, scriu astăzi cu 
pietate despre camarazii lor uciși. 
O fac, firește, cu gândul curat de 
a se păstra pentru totdeauna în 
viaţa legionară, sensul legat de 
numele unui martir al credinței. 
Bănuim că acest fel de scrieri va 
avea un rol decisiv în istoria şi 
doctrina legionară. Aşteptăm cu 
emoție împlinirea „calendarului“ 
legionar, și până atunci reținem 
„portretui“ profesorului Vasile 
Christescu și al lui ION BELGEA 
(primul scris de d. prof. P. P. 
Panaitescu, şi al doilea de d. N. 
Andrieș), apărute în „Cuvântul“, 


VASILE CHRISTESCU 


Despre acest strălucit elev al 
lui Pârvan, autor al unei opere 
de mare valoare „Istoria militară 
a Daciei Romane“, scrie d P.P. 
Panaitescu, între altele: 

„Mă voi mulţumi să spun că a 
fost unul din cei mai mari eru- 
diți și în acelaş timp dintre cei 
mai realiști gânditori ai istorio= 
grafiei noastre. Dar ştiinţa nu l-a 
ţinut închis în biblioteci sau iza- 
lat în câmpurile de săpături ar- 
heologice. Pentru el lumea aceia 
de fantome ale țrecutului era vie, 
sa simţit luat de mână de marile 
figuri pe care le evoca, prins în 
marșul lor de luptă şi giorie. Cu 
ele a trăit în eternitate“. 


ION BELGEA 


Pentru eine l-au cunoscut, rân- 
durile ce le cităm mai jos despre 
Ion Belgea, ale d-lui N. Andrieş, 
sugerează una din cele miai pă- 
trunzătoare figuri ale ținerilor 
cărturari temeinic pregătiţi, din 
rândurile de luptători ai legiunii: 

„Cu distincția lui sufletească, 
cu logica, cu cultura, cu stăpâni- 
rea unui vast material naţiona- 
list, cu puterea lui de viaţă, cu 
tăria lui în sărăcie — Belgea ar 
f. putut ajunge și un mare ga- 
zetar. 

Vine însă din nou prigoana. 

„Cuvântul'* e suprimat. 

Urmează arestările. 

Belgea își schimbă domiciliite 
şi întrebuinţează toată tactica din 
uzul revoluţionar. Munceşte în a- 
celaș timp, strânge informații, dă 
ordine, se întâlnește cu curierii. 
La un moment dat captează un 
agent din rândurile Siguranţei. 
Dar agentul lucrează pe cartea 
autorităţii. Belgea e filat şi riai- 
cat în aceiaş noapte de la domi- 
ciliul lui până atunci necunoscut. 

E dus în lagăr la Miercurea 
Ciucului, apoi la Vaslui, unde la 
22 Septembrie 1938 e împuşcat cu 
ceilalţi“, 

RHAMNES 





„Amorul e un lucru foarte mare“ 


de George Voinescu 


ȚIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU 23 Taza poștală plătită în numerar conform aprobării dir, Gle P. T. T, Nr, 24464938 


— Ce-a păţit Platon ? 


— Au aflat curtezarele că el e inventatorul amorului platonic.