Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1927_043_0028

L. SINGER: GOLFUL BALCIC 


Ia acest număr: SARMANUL KLOPȘTOCK, EMIL, ISAC, SYLVIUS ROLANDO, ELENA PROTOPOPESCU, SCARLAT STRU. 
ȚEANU, SERAFINA BRUKNER, PAUL 1. PAPADOPOL, RAINER MARIA RILKE, R. ARCADIU, MIH. : POPESCU, ION 
BĂILĂ, MOLIERE. SEB. LEONARD, C. î. ŞICLOVANU, RUD. A. KNAPP şi N. N. TONITZA. 


“An. XLIII, Nr. 28, 


10 iulie 1927. Lei $ 





HINIVERSUI, LIVERAR 


SGANARELLE 


Incornoratul închipuit 


SCENA Ii 
Celia, Slujnica Celiei 
SLUJNICA 


" Cum ! să reluzi, atita de dirz, coniță dragă, 

Un lucru pentru care se bate-o lume'ntreagă ? 
Cind ţi se cere mină să“ncepi să plîngi de zor 
Şi săntirzii atîta c'un „da“ fermecător! 

Vai, nu-s şi eu în felul acesta măritată! 

Eu una, nicio clipă n'am să mă las rugată; 

Să spun un „da“ ca ăsta nui mare osteneală. 

Eu aş turna cu suta, n'aş ţine socoteală... 
Profesorul ce vine la fratele şi-ascultă 

De ştie carte, are dreptate foarte multă 

Cind despre multe lucruri de pe pământ lînvaţă 
Şi zice că muierea-i ca planta ce se-acaţă 

Şi creşte doar atâta cât de-un copac stă strânsă, 
Dar dacă se desprinde rămîne vecinie stinsă. 
E dreaptă vorba asta, o, scumpa mea stăpină, 
Şi eu o văd în mine, nevrednică păgină ! 

Pe sărăcuţul Martin să-l ierte Dumnezeu, 

Dar cînd trăise dinsul, un înger am fost eu. 
Eram mai grăsulie, vioaie, mulţămită, — 

Şi iată.mă acnma o babă gîrbovită. 

Pe vzemurile-acele, trecute ca o rază, 

Dormiam fără căldură şi'n toiu de Bobotează, 
Eu nici măcar cearcealul, să-l use n'aveam vreun zor, 
Dar astăzi, tremur pînă şi'n luna lui Cuptor. 
Nu te-ai codi, coniță, de-ai şti cît e de bine 

Să ai bărbatul noaptea alătuzea de tine. 

De-ar îi doar pentru-atita : Să ştii pe cineva 
Că-ţi zice „Sănătate !“ când tu vei strănuta. 


CELIA 


Mă stătueşti tu oare la un aşa păcat? 
In loc de Leliu, dintr'un pocit să-mi fac bărbat? 


SLUJNICA 


Hei, Leliu.al damitale e-un mare dobitoc! 
Prea multă vreme-l ţine călătoria loc. 
Si zăboveala asta a lui în depăriare, , 
Ingeamnă ca la mijloc e poate vreo schimbare. 


CELIA 

(arătindu-i portretul lui Leliu) 
Ab! nu mai spune asta şi nu-mi meni a rău; 
Priveşte mai de-aproape obrazul blînd'al său : 
Imi juză pe vecie o dragoste de foc, 
Am drept să cred că nu e un mincinos deloc, 
Şi — martor mi-i portretul ce-aici I-înfăţișează 
Cin veci prietenie nestinsă îmi păstrează, 


SLUJNICA 


Pe eît l-arată mutra e-un vrednic amoraş 
Bi nu pe de pomană de el te-amorezaşi, 


CELIA 


i totuşi trebui, pareă... Ah! ține-mă! 
F (Lasă să-i cadă portretul lui Leliu din mînă) 


SLUJNICA 
Cei ? Stai! 
Dar cum se poate asta !.. Lesinăl Doamne, vai! 
Hei, unul... iute... 
SCENA III 
Celia, Sganarclle, Slujnica Celiei 
SGANARELLE 
Ce e ?. Venii numaideoât! 
SLUJNICA 
Coniţa mea, vai! moare... 
SGANARELLE 
Cum ! numai pentra-atit ? 
Credeam că cine ştie de zbieri aşa cumplit. 
Dar să vedem ce este. Coniţă, aţi murit ? 
Bre, nu mai suila o vorbăt 
SLUJNICA 


Să cat pe cineva 
So ducă'ntaltă partie. Vezi, ține-o dumniata. 


Celia, Sganarelle, Nevasta lui Sganarelle 


săi SCENA IV 
SGANARELLE 


(punind mîna pe sînul Celiei) 


E. rece pe tot trupul ; nici nu ştiu ce să zic. 
la să vedem aproape de mai respiră-un pic. 
Pe legea mea, dar parcă, pe cit pricep, eu spui 
Că mai trăeşte încă. 


NEVASTA LUI SGANARELLE 
(privind pe fereastră) 


A, Doamne, ce văzui! 


Bărbatul meu cu dinsa... Ci numai să cobor, 
Fireste, mă traduce, dar las —li-arăt cu lor. 


SGANARELLE 


Un ajutor, băete, să-i dăm la repezeală; 
De s'ar lăsa să moară n'ar face vreo scofală. 
SA pleci pe ceea lume e o prostie mare, 
Cind şi pe lumea asta poți îi cu căutare. 
(O duce în odaia ei, împreună cu un om pe care-l a- 
duce slujnica). 


Trad. de SEBASTIAN LEONARD 





UNIPERSUI, LITERAR 


PETRECERE 


Clădirea Institutului de Anatomie din 
Cluj, construcţie masivă, sombră şi rece, 
zidită în cărămidă cenușie, pe un brâu 
aspru de piatră, în întregime patinată 
de vreme cu un vernis întunecat, își as- 
cunde înfăţişarea ei stranie, amestec de 
închisoare, de castel feodal şi de nef 
bisericesc, înapoia clinicilor şi a institu- 
telor universitare, care, uniforine şi for- 
midabile. strânse luolaltă ca bastimen- 
tele unei grandioase flote, alcătuese pe 
dealul de miază-zi al oraşului, o cetate 
cu o lume și o gândire deosebită, 

Şase brazi, mai bătrâni decăt insăşi 
clădiirea, străjuiesc intrarea principală. 
imfăţişarca lor a împrumutat ceva din 
tristețea locului, Inalţi şi resfiraţi, plini 
de crengi uscate, subţiri şi împletite ca 
sforile uuei plase rupte, trişti şi întune- 
caţi, de o culoare măslinie neschimbată, 
cu slabe picotiri de verde nou, ei stau 
nepiăsători la razele rare de soare, stre- 
curate cu şilnicie printre coperişuri, şi 
obosiţi, prinşi de umbre in fortăreaţa 
de ziduri, parcă scoşi din vlaga vieţii, 
sufletul lor nu iscodeşie cu nimic sufle- 
tul trecătorului, Ararcori, ci capătă o 
nouă înfăţişare,.. Când, după ploae, ce- 
rul într'o parte e limpezit de traiectul 
sigur şi hotărît al curcubeului, iar în 
cealaltă, e prins de soare și de nori, în 
metereze de aramă şi în văpăi de fos- 
for, atunci mugurii rari, par lumânărele 
de ceară strălucitoare, picăturile de ploa- 
ie și păianjenişul animat de rumurile 
uscate, sclipesc ca nişte bijuterii dantc- 
Jate, iar irunzele pomilor, încrucişate şi 
suprapuse, cu piepienii lor regulaţi, ţu- 
peni şi scheletici, alcătuesc din depăr- 
tare, o masă ca un recif de corali, eşit 
din refluxul mării... La fel şi noaptea!.. 
In noaptea obişuuită a ținutului, în noap- 
tea îngroşată de nori, întuneric şi frig, 
pomii sunt aruncaţi în umbra cea mare 
a clădirii, sinistră ca un doliu căptușit. 
Dar noaptea luminată, marea măiastră 
a vrajei, îi prinde deopotrivă cu toate 
eiemeuntele firii, în jocul ei minunai, A- 
runcâni cu profunzime asupra lor, ra- 
zele ei de piatră, de fier şi argint, îi pre. 
iace in pagode orientale, ornate cu me- 
dalioane şi candelabre magice, sau dra- 
pate cu brocarte fastuoase şi schimbă- 
toare... 

Două platforme, tăiate în deal, sepa- 
rate printr'un parapet, susţin fiecare la 
înălțimi diferite, câte un şir de clinici, 
una în văzul celeilalte, 

In faja Institutului qe Anatomic, câ 
un taler al aceleiaşi balanţe, sc găseşie 
Maternitatea. E o clădire la fel cu toate 
celelalte, ostentativ înfiptă în văzul lu- 
mii. Totuşi, recent vopsită, bine bătută 
de soare, cu laţada dinspre oraș lumina- 
tă de două verande, ca două enorme o- 
glinzi, ornată cu un decorativ geometric, 
roşu şi albastru, Maternitatea, cu feres- 
tirele ei, totdeauna larg deschise, prin 
care se întrezăresc în fugă, siluciele 
albe ale moaşelor, realizează în masiva 
cetate a clinicelor, un colţ de viaţă cu 
o pâlpâire de simpatie... Până în stradă 
departe, se aud ţipetele nouilor născuţi... 
Protestele lor împotriva  interdictelor 
ştiinţei şi deci a rigorilor vieţii, sosesa 
aacuițiie și furioase, eau obosite și tân. 
i? ibetiy treăltagti tătagta păsul și 

3 : R 
aaeatt făditoșata 4 figura îl 09 soti. 


I. 


de SYLVIUS ROLANDO 


țează un zâmbet indulgent, cu tâlc de 
deşertăciune.. Dar şi aceaslă, clinică, 
închinată sporului de viaţă şi bucuriei 
maternității, turbură din când în când, 
pacea cea mare a morţii şi a ufcrinţii 
stiipânite... Noaptea unooni când cerul 
e senin şi atmosfera liniştită, un țipăt 
sfâşietor, prelung şi puternic, unu țipăt 
de femeie în imincnţa morţii parcă, des= 
pică enorma clădire. E o gravidă, care 
cunoaşte pentru întâia oară durerile fa- 
cerii.,.. În incinta clinicilor, îngheţul tă- 
cerii cade deodată, peste monoionia ge- 
meielor. Bolnavii iresar şi privesc cur 
grijă. In sufletele lor speriate şi ncaju- 
torate, ţipătul se adânceşie grav, sinis- 
tru şi ameninţător, ca un avertisment 
implacabil, ca un strigăt de cobe, ca un 
făcut de piază rea... 

Alături de Institutul anatomic, e cli- 
nica boalelor de piele. Aci, se găsesc, 
în alară de bolnavii cc-şi pot tăinui cu 
prijă suferința, şi paria nenorociţilor, 
oameni, cărora o tristă fatalitate mor- 
bidă, le-a atacat partea cea mai umană 
a corpului: fata... Nicăieri nu apure 
mai vădită cruzimea şi neîndurarea soar- 
tei, nici în casele de nchuni, nici în bor- 
delele prostituatelor, nici în celulele 
temniţelor, ca aci, căci nicăieri nu se 
dovedeşte mai vârtos, batjocura corpu- 
lui uman, a ăccotui corp, din care egois= 
mul nostru omenesc, a făcut supremul 
ideal estetice şi suprema mândrie indi- 
viduală.... In clinica boalelor de piele, 
mizeria umană se impuue, îndrăzneață, 
provocătoare, simbolică, Se văd plăpgi 
larg Aeschise, prin care proiemini oase 
pulrede . obraji cu exerescenie roşii ca 
smeura, vegulând ca o rvnopidă sau în- 
crustaie în boabe de singe și: de puroi; 
apoi, fețe pline de citutiteu, ce pustule 
şi ulceraţiuni,.., Se găsusc guri mâncate 
la comisari, rânjină inwusa până la 
măselele din fund... Trăiesc strânşi ca 
întrun muzeu de rarităţi clinice, oameni 
fără nas, cu aspect vicrmănoş, hâd, în. 





435 


prozitor, părând nişte decapitaţi, cărora 
le-au crescut capete de morţi mâncat 
de corbi ; apoi alţii, cu câte un mic rest 
sfârc sau sdreanță de piele, aruncată ca 
o petecă în drepiut găurilor nazale, o- 
treapă, fără nicio valoare estetică, dar 
totuşi îndrăgită în fiecare zi în oglindă 
şi apărată cu dezesperare.... Bărbaii de 
toate vârstele, cu cât mai tiferi, cu atât 
mai înspăimântători ; femei — țărance 
masive şi plate, orăşence firave, cu tru- 
puri delicate şi picioare fine —, copil 
cu rămăşiţe de candoare şi de frăgezi- 
me pe fețele lor bântuite de necuriiţenie 
și urit, cu toţii roiese împrejurul clini- 
cii, avizi de lumină, de soare, de ver. 
deaţă, cercetând cu ochii polticioși şi 
provocători pe oamenii de serviciu, pe 
mexlici, pe studenji, în văzul cărora îşi 
expun nesimţitor şi inconştieni chipul 
stropit de sânge, de puroi amestecat cu 
felurite alifii galbene, negre şi vinete, 
ce le dau o înfăţişare de putreziciune, 
de stârv, de putoare.. 

Despărțit doar printrun gard de lemn, 
aplecat de bătrânețe şi întunecat de pu- 
tregai, de ccalaltă parie a Instiiutului, 
se găseşie un rest de pădure acoperind 
o clină de deal, prăvăliră în fugă. E ve- 
cheu. grădină botanică |... Odinioară, câne 
oraşul cra grămădit în mica vale a Fe- 
leacului, şi strâns, ca pe vremea lui Ma- 
tei Corvinul, în ziduri de cetate, întreg 
dealul, azi fixat de masivul clinicilor, 
se pierdea în vălmăşagul culmilor şi at 
câmpiilor învecinate, slobode în plinul 
naturii, purtat de unduirea largă şi ln- 
iinoasă a pădurii... Dar oraşul, în cx- 
pansiuncu lui de târâtoare. strâns legată 
de pământ, a smuls pădurii, petec după 
petec, Din ea a rămas doar crâmpeiul, 
multă vreme întrebuințat peniru învă. 
țămâutul botanicii! Apoi pădurea şi-a 
pierdut şi această utilitate... Rusticita- 
lea ei primară împiedeca cerinţele tot mai 
mari ale unci discipline pretenţioase.... 
lu altă parte a oruşului sa intocmit 
pentru învățământ, o nouă grădină, după 
normele cerințelor moderne, Cea veche, 
totuş, a rămas! A rămas, împotriva ce- 
rerilor grăbite ale specialiştilor edili și 
ale medicilor profesori... Aşezarea, ei în 
coasta clinicilor, cât şi persistenţa ci ob- 





VIERNOR AQGAPIESCU ; PEISAJ BUCUREŞTEAN (Salorul Otizialj; 


Eee me. 


436 


stinență, de a rezista adversităţii impre- 
jurărilor, au avut un înţeles mai adânc 
decât simpla întâmplare. Şi înțelesul se 
adevereşie uşor... Ea serveşte și azi ca 
loc de recreare d de întâlnire... Elevi 
fugari dela şcoală dibuiad :primele 1s- 
pite ale iubirii, studenţi şi studente, 
pentru un flirt între două cursuri, lu- 
crăioard sau funcţionari  sentimentali, 
ha chiar şi poeţi, în căutarea materialu- 
lui poetic, trec singuratici sau în părechi 
tăinuiie, prin deşişurile, boschetele şi 
ascunzătorile lucrate la întâmplare de 
această vegetaţiune devenită exuberan- 
tă, masivă şi agresivă, fără controlul şi 
stăpânirea omului, — evitându-se cu 
srijă, cu discreţie, rivali şi complici tot- 
deodată, învoiți parcă să se respecte şi 
să se protejeze reciproc... lar în noup: 
iea de vară, păduricea își schimbă cu 
tctal aspectul. Fa prinde un fior din 
lorţa de nălucire şi fantasticul vegeta- 
ţiunii tropicale... Întunericul, mabreie şi 
lumina nopţii şterge contururile, ameste- 
că detaliile, făurind diu alte închipuiri 
un joc minunat... Printre revărsările de 
saluri ulbe şi adierile ondulate de umbre 
trunchiurile pomilor susţin o broderie 
lucrată din: podoabe de argint, pa o îm- 
pletitură de fier și de aramă.  Jntrun 
păinjeniş tors de liane de lumină, se a- 
meostecă coroanele paltiuilor, prefăcute 
în spumă «de funigei nceri, cu frunzele 
de argint viu ale plopilor şi cu pletele 
subțiri ale sălciilur plângătoare. Lamura 
nopţii, scoborită div adâncul cerului şi 
preferată prin sita de metal a stelelor, 
stăpâneşte ncelintită, pree de lumină şi 
bogată în umbre, văzdnhul şi tot cuprin- 
cul împădurit... Atunci se pornesc, după 
obiceiul pământului, până noapiea târ- 
ziu, sentimentalele screnzklei ungureşti. 
cu melodii pătrunse de dezasperată du- 
rcre şi întoarceri de refren, rilmate ine- 
gal ca nişte hohotiri înăbușite, In clipa 
aceea simţirca creşte până la limanul 
desnădejrlei.... A ajuns ki popasul, în 
care cele două extreme, bucuria şi du. 
rerea se întâlnesc... Sufletul pare că a 
rupt legăturile cu viaţa şi ar vrea să se 
năruie, să se spulbere, să se facă unu 
cu praful de argint al nopţii, să dispară 
in neant... A ajuns lu nn paroxism, pou- 
te la fericire, 

Aşezarea acestei  prădini, în coasta 
clinicilor şi a institutului de anatomie, 
are un înțeles mai adânc decât simpla 
întâmplare. Inchegând şi completând un 
simbol, tâlcul ei se adevereşte uşor. Tai- 
nică oglindire aj propriului nostru vis 
de fericire, mica pădurice, care noaptea 
smulge farmecul unui colţ de cer, re- 
prezintă iluzia, clipa şi amăgirea. La 
rămâne locul de zămislire a iubirii 
şi a sperantei, dincolo de care începe 
realitatea morţii şi a durerii... 


* 


In timpul zilei, institutul de anatomie 
pure o elădire părăsită. Curtea e goală. 
timbrele pomilor şi ale zidurilor vecine, 
cad asupra ni în pete mari ce întunecă 
și dosesc, cercevclele ferestrelor deco- 
lorate şi pătale de vreme, par neîntre- 
buințate ; totul e mohorit, bătvău, ui- 
tat... Prin geamuri ce sclipesc întuneriu, 
se întrezăresc dulapuri cu piese anato- 
mice, mulajuri, desemnuri, w:heme de 
ghipe şi de ceară, animale  împăiate, 
schelete de oameni, fiecare fixate parcă 
definitiv, întrun annmil loc. totdeauna 
acelaş... In timpul zilei, institutul pare 
un muzeu nevizilat, părăsit. Numai trei 
ferestre mari, larg deschise, în curtea, 
principală, ca nişte guri căscate, alimen- 


UNIVERSUL LITERAR 


Sugestii de ioamnă 


Cu orice străin aşezat pe bancă, alături, 
Ai vrea să legi o vorbă, iamii:ar. : 
Privirea-ţi se urcă prin vâriuri de plopi— uriaşe mături — 


Ce'nvolbură cerul murdar. 


Norii — amestec de-argint viu şi de zgură — 
Incarcă şi'nstrâmtă vaziuhuri golite de soare — 
Pot ce-i pustiu măi larg 1ji apare — 

Pricrenii ţi-i cunoşii după aer, în loc de figură. 


Sârmă ghimpată'mpletită cu scai 

Zeăânen neguri, părigini ce mor —- 

Ziua prea inică-i pitita după un nor — 

Vantul batrăn spulberăn irunze arama căzută -- alui, 


Nopyilo» fără sfârşit svâcnese presimțiri noi 

—.. tatas de cocor pierdut peste câmpuri de fură — 
Când tigul ne va goni de pe afară, 

Noi vom aprinde ciminuri mai calde in noi, 


(1. ȘICLOVĂNL 





tează, eu acr şi cu viaţă enorma clădire. 
aruucată în uitare şi în amorţire. Căci 
institutul de anatomie nu trăieşte o via- 
ță vădită decât dimineaţa, Atunci curtea 
fortoteşte de studenţi... Sub puterea 
becurilor clectrice, care luminează în- 
căperile întunecate ale clădirii, împre- 
jurimile prind un aspect trist, de cou- 
tinu. amurg, de îuserare.... Prin labora- 
toare trec grăbiţi prosectorii şi oamenii 
de serviciu, iar în două mari săli de di- 
secţie, în atmosfera sură de tutun, în- 
cărcaiă «le vaporii formolului, grupuri 
de studenţi şi studente, în bluze albe 
pline de sânge şi grăsime, lucrează lu 
câte o masă de disecţie.,.. zi 

Dar studenţii odată plecaţi, institutul 
iniră în liniştea lui aparentă. Şi totuşi 
în el, ca în burdulul unei ocnc o activi- 
tate. o muncă îuspăitmântiitoarki prin 
macabru şi odios, peniru uu neinițiat, 
silnică și neumană, şi care se execută 
acolo, simplu şi obişnuit, în indiferența 
mecanică a oricărei munci, cu mici e- 
moţii de succes, cu aspre înjurături la 
difienliăți. Atunci, în subieranele ins- 
litutului, se face preparatele ; într'o at- 
mosferă de pivniţă, de cripiă luminată 
cu clectricitate, se prepară material di- 
Aatciie din cadavre de oameni şi din a- 
nimale vii experimentate sau verificări 
ştiinţifice. 

Un coridor lung, înfundai prin cele 
două pivnițe întunecate, ca o galerie în 
două puțuri ale aceleiaşi mine, formea- 
ză dispozitivul general al subsolului. In 
coridor se deschid, ca pe o sală de oţel, 
camerele servitorilor şi ale laboranţilor, 
o tăbliță îi indică numele : coridorul lo- 
cuinţelor. Trei scări, una la mijloc, de 
piatră, scara principală, celelalte două 
la capetele lui, scări de fier, spiralaie ca 
nişte ureuşuri de foişor, îl leagă de eta- 
jele superioare. Intruna din pivnije e 
calorilerul şi magazia de cărbuni ; cea- 
laltă subdivizată în mai multe încăperi, 
are o întrebuințure de technică specială. 
Aci se găseşte mai întâi depozitul de ca- 
davre. [ste o sulă mare, pe jos cimenta- 
vi. huminată din belşug cu multe becuri 
electrice, răspunzând curţii numai prin 
două ferestre scunde încadrate în fier, 
ferestre de pivniţă. Se numeşte astfel 
pentrucă în două basinuri mari de be- 
ton — tumbele — acoperite cu formol 


şi acid fenic, cadavrele cocoşate, sbârci- 
te, pergameniate, ce mai târziu trebuiesc 
Gisectate, unele peste altele trântite la 


întâmplare, capete peste picioare şi 
mâini pese feţe, Şeful sălii, este domnul 
Anania Săbăn. 

FI prepară și injectează spre conser- 
varc, după anuanile procedee technice, 
ucest material didactic, i 

Domnul Anania Săbău. în pofida tra- 
imlui său subteran, este un om sănătos, 
frumos și bine păstrat. Mai mult încă... 
O seriozitate ştiinjifică, iustinetiv copl- 
ată de la superiorii săi, ținui demnă, 
ceveră, o alură impunătoare de instanţă 
ultimă, de „magister dixit”, dă un ade- 
văraL pond acțiunilor lui, chiar de mică 
importanţă, In realitate, domnul Anania 
“ăbău nici măcar inteligent nu e, ba din 
potrivă, abia citeşte silahisina. Şi totuşi, 
cl triumfă. Un instinct precis dezvoltat, 
o uşurinţă, de o uimioare finalitate de a 
prinde gesturi şi a copia atitudini, i-a 
permis aproape inconştient să-şi formu- 
leze o ţinută şi să-şi adopte o prestanţă 
unică în lumea Ini şi foarte impresio- 
nuntă. Ras proaspăt în fiece zi, exagerat 
de curat, imperabit îmbrăcat — la ser- 
viciu <u o bluză albă, spălată Ja fabrică, 
e calotă de plug violet, în cap, la plim- 
bare cu ghete de lac, pălărie cu borduri 
mari şi mănuși, Domnul Anania Săbău, 
uyor deschide, graţie acestor calităp, 
drum legitim ambiţiunilor lui de om să- 
nălos, puternic şi frumos. 

Alături de depozit e sala domnului Va- 
sile Abrudan, fost pe vremuri jandarm 
austriac, bătrân beţiv, pehlivan şi nese- 
vios, Domnul Vasile Abrudan e totdeau- 
na vesel. de-o veselie prostănacă, veci- 
nă cn imbecialiiatea ; nare nici prestan- 
ţa. nici demnitutea colegului său Anania. 
Asupra lui viața de subterană îşi dove- 
deşte izbânda. Fața îi este  decolorată, 
albă ca parafiua ; ochii lui sunt înfun- 
daţi în niște orbite prea mari, iar obrajii 
şi tâmplele atât de scobite, încât proe- 
minențele oaselor upar aproape schele- 
tic. Mergând cocoşat şi tremurând, prins 
din când, în când, de accese de tuse ca- 
“ernoasă, prelung, zdrobitoare, urmnate 
de expectorări rupte din fundul pieptu- 
lui, fetide şi atât de abundente, ca şi 
cum plămânii lui Sar lichefia. domnul 
Vasile Abrudan face impresia de ofticos, 
de mizeros, de decrepit şi numai ochii îi 


UNIVERSUL LITERAR 


sclipeac surescitaţi de alccol. iar mustaţa 
cănită, răsucită pretenţios, poartă pece- 
tia timpurilor superbe de girie trecută, 
Do: “aul V_asile Abrudan e mai mare pes- 
te sala Ge maceraţie. unde în cazatie cel- 
lindrice de meta! se pregătesc oasele 
pentru sindenţi şi pentru confecționarea 
scheletetor. 

A treiia încăpere conține ferăstrăul 
circular. Meşterul acestui grandios  în- 
strument e domnul Gyărgi Gebe Laszlo, 
cunoscut în toată mahalaua clinicilor, 
gub prietenosul diminutiv de Gyuri bact, 
Gyuri baci e un artist în meserie; cu 
enormul lui instrument, el secţionează 
cu preciziune, ca pe un butuc de lemn, 
blocul de ghiaţă, în care ce înglobat un 
trup de om, sau cu lame subțiri de tra- 
foraj. cl reduce oascle ca pe un metal 
ductil, în lame fine cât foiia de cositor. 
Dar Gyuri baci e un filozof! Vecinătatea 
morții i-a dat prețuirea justă a vieții. 
Sceptie. indulgent, el c calm , Icrâna. 
încet, sistematic, fără entuziasm, comod, 
veşnie cu o piră în gură. gata la râs, la 
glumă, ironic fată de orice sbucium, ca 
un om care le ştie toate și precupeţeşte 
osteneala. 

In afară de Gyuri baci, de Anania şi 
de Vasile Abrudan, care. oarecum tehni- 
ciuni și specialişti, alcătuiesc o tagmă a- 
parte, apropiată de cea a personalului 
stiințitie, institutul mai are un număr de 
lahoranţi și servitori, cu funcțiuni mai u- 
mile, rândăşești, întrebuințaţi pentru cu- 
rățenie şi admişi ca ucenici ai celor trei 
protagonişti, 
lângă gardul grădinii bota- 
nice, e grajdul animalelor,  „cătreţele 
cânilor: numite în dialect. Sunt două- 
zeci de cuşti de lemn, orânduite în două 
şiruri separate printr'o mică curte cen- 
trală. Aci se găsesc animalele operate. 
Mai marele lor cste Şandor nebunul. 
Sandor nebunul e un dement alcoolic. 
Nimeni. nici chiar bătrânul Gyuri bact, 
uux cunoaşte istoricul acestui nenorocit. 
parcă deodată cu institutul, la care 1o- 
tuşi se drămuieşie în golul sufletului o 
rămășiță de inteligenţă, dresată până la 
mecanizare de imboldurile şi înjurătu- 
vile celor cuminţi și de aprigele nevot 


In curte . 


i A 

Aesăi : 
LL Sef i 
eta Gu cl A 





ale ambianţei. Şandor nebunul dă de 
mâncare câinilor şi le curăță  coteţe- 
le. Atât! Nici când nu iese pe poarta 
clinicilor şi nu depăşeşte pragul institu= 
tului. Inalt. negru ta faţă și adus de spa- 
te, îmbrăcat în nişte haine petecite, de 
orăşean, cu o pălărie ture în cap, cl 
merge de două ori pe zi la bucătărie, 
unde superioara, sora Celesta, îi aruncă 
pe fereastră oasele şi spgârciurile pentru 
hrana animalelor. Nebunul își îndeasă cu 
grijă roaba şi apoi indifereni la râsetele 
şi batjocura fetelor de la bucătărie, se 
înapoiază tăcut. scos cu totul din viaţă, 
concentrat parcă în contemplarea inte- 
rioară a eului său sdruncinai, până la 
nimicire. Restul zilei şi noaptea, ei le 
petrece în grajd... Şi totuşi din când în 
când, foarte rare ori. în această zdrean- 
ță de oi apare un fenomen curios și 
inexplicabil, tocmai fiindcă e sănătos 
omenește şi interesează simțirea, în su- 
fletul nebinnlui mai alterată decât in- 
telectul, Nebunul. ca si cum puterea de 
suferinţă i-ar fi revenit pe neaşteptate, 
începe să plângă. Atunci e cuprins de 
un plâns neobişnuit, neuman. Durerea 
lui străbate văzduhul în hohotiri sinis- 
tre, un cutremur de hohotiri, tot mat 


multe, tot mai grele, ajungând la niște 
gemete lungi. sfâşietoare, ca nişte bles- 
teme desnădăjduite ale unui profet fără 
glas, pentru a se prăvăli la urmă întrun 
plâns obisnuit, ca o cascadă de lacrimi 
şi de sughițuri, un plâns de copil pedep- 
sii și nenorocit... Atunci cânii încep să 
latre, vrâud să răzbune parcă durerea 
«nu umilința stăpânnlui Jor. În curtea 
clinicilor deodată se face tăcere! La 
maternitatea. gravidele tresar şi se în- 
upăimântă ! Li-e frică de lepădat !... In 
dormitoare, bolnavii se trezesc plictisiţi, 
deranjați din egoismul  suferiuței  loz. 
Dar surorile, cunoscând mersul întâm- 
lăvii şi nevrednicia ei, ii liniştesc râ- 
zând : i 

— Nu vă speriaţi... Nu-i nimic... Plân- 
zc nebunul de la anatomie... 


(uvmează) 


SYLVIUS ROLANDO 


C, BACALU: STUDIU. 


437 





SPIRITUL LUI ALEXANDRU 
DUMAS-FIUL 


Lui Dumas îi plăcea să întreţie o ade- 
vărată menajevie : cocoşul Cesar, pisica 
Mysoul, vulturul Jugurtha, fără a nu- 
ntăra maimuţele. 

— Detest besiiile, zicea el, însă ador 
animalele. 


+ 


Un critic îi reproşa de a fi vorbit în- 
tr'un roman de „golul dureros care fa- 
voriza momentele de slăbiciune“. 

— Ce imagine stranie ! zise el. Cum 
se poate ca un lucru gol să fie dureros ? 

Atunci Duiuas răspunse rece: 

— Scumpul meu prieten, nu va durut 
niciodată capul ? 


* 


Alexandre Dumas mânca la Marsillia 
la doctorul Gistal, o celebritate medica- 
lă a Vranţei. 

— Scumpul meu amic, zise amfitrionul 
3o zice că improvizații ca un înger, on9- 
vați, deci, dacă vă face plăcere, acesi 
alhuin cu o strofă. 

— Cu plăcere, răspunse poetul, 

Şi, seoțâml un creion, scrise sub ochii 
gazdei, care-l urmăria cu privirea : 


De când de atâţia ani în şir 
Combate boalele Gistal 
Nu mai ştii unde-a fost spital... 


— Linguşitorule ! zisc doctorul între- 
rupându.l, ” 
Dar Dumas. adaogă : 
Căci vezi în loc un cimitir! 


* 


Un indiseret întrebându-l cu ce se ocu- 
pă în acel mouinent. 

— Vedeţi, răspunse el. las să îmi creas- 
că barba ?! 


+ 


Se ştie că Dumas a scris multe prefețe, 
Cu privire la aceasta Doamna de Met- 
terniech spunea întro zi: 

— Nu înţeleg, ca având trăsura ta, să 
faci pe deschizătorul e uşi. 


* * 
lu 1877, un pictor cunoscut expunea 
portretul unei femei tinere, frumoase, 


însă excesiv de slabă, cu un superb 
câine culcat la picioarele ei. 
—— Pe cine reprezintă ? 
doamnă pe Dumas. 
— Acest tablou ? Un câine care păzeşte 


un os! 


întrebă o 


RUD. A. EKNAPP 








438 


DRAGOSTE NOUA 


— „L'am cunoscut într'o după amiază 
de Aprilie când bastonul umbrelei în- 
cărcată de florile aleelor în cari săr- 
bătoream botezul primei dragoste, îmi 
dobora umerii, iar avântul spuselor lui 
urzătoare, îmi opria răsnflarea în piept. 

Nu ştiam ce să cred. 

Patima pe care o cheltuia cu o bono- 
mie de miliardar al unei sensibilităţi 
inperturbabile, îmi așeza în obrajii a- 
prinşi, pete inari de ceară galbenă. 

Eram uimită. —desinvoltura cu care îşi 
demonstra o pasiuie pe care nam vi- 
sat-o nici când, în forma unui curs aca- 
demic de logică amoroasă în toată regu- 
la. avea înrâurirea de a mă stupefia! 

Par'că îşi vorbia sic-şi înir'o stranie 
autoconfesiune la care ţinea să fiu şi eu 
martoră, o mărturisire sacră dc iubire, 
pe care a păstrat-o mie şi numai mie și 
care totuşi fără să se bucure de vre-un 
crezământ al meu spontan, reuşia să mă 
turbure profund ! 

Vorbia transpunându-şi fiinţa și tru- 
dita-i spovedanie în cugetul şi ființa 
mea mai trudită de patima lui  neasă- 
muită, 

Era un extravagant preludiu al unei 
şi mai extravagante îndrăgosiiri. 

Focurile erau deschise în plin. 

De cele mai multe ori extremele des- 
tăinuirilor lui trecând peste posibilita- 
tea unei eventuale realizări, îmi da im- 
presiunea unei încercări de amuzament 
nesăbuit, din parte-i, cu biata-mi inimă 
aproape intuitiv angajată lui, dacă nu 
chiar a unei bătăi de joc în toată regula 
şi pentru care nu-mi puteam lămuri 
complicitatea mea inconștientă. 

Alteori, pe reversul ăstor frământări, 
găsiam pasiunea cea mai  învierşunată 
la care m'aşi fi asociat cu toată înseto- 
şarea sufletuluii meu crud încercat, 
pentru consolarea desamăgirii îndurată 
în cursul atâtor idile dcfuncte, dacă a- 
vântul lui excesiv de amcţitor nu mar 
fi pus pe gânduri tocmai prin bogăția 
fascinaţiunei lu), dincolo de care, o că- 
dere sau fie chiar o desiluzie, ar fi fost 
ucigător de desesperantă |! 

Era prea târziu ! 

Fără reazămul sau putinţa vre-unei a- 
legeri, am căzut! 

Acasă mama mă aştepta cu un 
al ei! 

Il iubeam — îl iubeam înaintea ace- 
luia căruia, îi încredinţasem toată decep- 
țiunea insucceselor tuturor iubirilor a- 
puse, şi faţă de care el se angajă să mi-o 
refacă. Dar omul întâhnit în aleele ale 
căror flori îmi doborâse umerii, iar spu- 
sele lui, sufletul, îmi stăpânia mintea cu 
hotărîrea cartoforului la ultimă miză! 

De cele mai multe ori, părăseam pe 
furiş din mijlocul musafirilor pe...mirele 
mamei, pretextând treburi grabnice în 
oraş, pentru a mă întâlni cu el. 

Nimic nu este mai banal pe lume dc- 
cât o şi mai banală întâlnire  hoţească 
de iubire în care se  jeluese reciproc 
două suflete, pe față, cari nu ştiu undc 
vor ajunge, dar nimic pe aceiaşi lume 
nu este mai îndumnezeită de superba 
beatitudine a destăinuirilor lealc, decât 
tot o hoţească întâlnire de amor a două 
suflete cari în cazul noştru știau unde 
vor ajunge ! 

Mă găteam cu înflăcărare. 


ales 


Mă găleam cu înflăcărarca cu care sa- 
damadra își eşafodează minunăţia cui- 
bului ei fără de pereche, cu tot ceea ce 
aveam mai de preţ în cutia mea cu ni- 
micuri dragi, pentru a merge la întâlul- 
rea adevăratului meu prim amor! 

Il găsiam aşteptându-mă înfrigurat și 
plâns, cu o scrisoare pe care o învăţa! 
pe dinafară, cu o floare pe care, seara 
după despărțire o puneam în împletitura 
de puf a pernei înfierbântată de dogoa- 
rea lipsei lui, o panglică, pe care o ar- 
boram între sânii mei loviți de bătăile 
tari ale inimii, o şoaptă pe care o în- 
crustam în memorie, o privire pe care 
o lipiam de a mea, sau un gest de care 
îmi sprijiniam căderea în vremea când 
el se păsia mult departe de îngândura- 
rea mea ! 

Mama sa prăpădit înainte de a-şi ve- 
dea visul cu ochii, iar alesul ei prinzând 
de veste şi socotind zadarnică ori ce îu- 
cercare, sia dus în lume, nu ştiu, după 
ea, fără nici o urmă! 





SĂRMANUL KL.OPŞTOCK 


Liam adus în casă, în casa mea în pe- 
actenciarul aspiraţiunilor mele înfrânte, 
în odaia feciorici mele amar înşelate, în 
odaia virginităţii sufleiului dornic de o 
cădere lăudabilă. 

Aci adoraţiunea a crescut, a făcut, 
ochii mari, s'a căţărat pe pereţi, m'a co- 
pleşit, m'a Învinş ! 

Amintirea mamei împreună cu alesul 
ei, se abandona tot mai mult uitărei şi 
în locul umbrelor lor sfinţite de înduio- 
şătoarea resemnare a morţii şi a propo- 
văduirii în pustiu, alesul meu se întrona 
definitiv în hotărîrea fermă de a mă ră- 
pune lui şi numai lui! 

A venit iarna. 

Capriciul ci ne-a hotărnicit dragostea 
la gura sobei. 

Lacrimile mărturisirilor ţineau mereu 
cărbunii aprinşi din sobă. i 

Nau i-am simţit deloc asprimea — focul 
spuselor Jui i-a topit puterea şi ghioceii 
desprimăvărării au risipit zăpada mai de 
vreme ca oricând ! 


UNIPERSUL LITERAR 


larna a trecut ca un gând, apropiindu- 
ne grabnic de aniversarea întâielor măr- 
turisiri. . 

Cu venirea primăverei 
schimbarea cuibului, 


am  hotărit 


El a plecat să caute un altul, iar cu 
am rămas să adun lucrurile. 
Prea ne cunoaşteau zidurile pe de 


rost iubirea — ne trebuiau alții, fără w- 
rechi, îmaculați şi muţi peniru a avea 
astfel senzațiunea unei alte prime iubiri, 
iar exaltarea sugestiei să ne ţie conti- 
nuu proaspătă o pasiune învechită. 

Am început să apropii, să strâng şi să 
împachetez ciob cn ciob. 


Dar sa întâmplat ceva straniu paralel 
cu această maladivă intențiune de pre- 
facere, de însetoșare de înedit, de subi- 
tă primenire psihică. 

Cu cât el întârzia în alegerea ascun- 
zătoarei celei noi, pentru. iubirea cea 
nouă, cu atât fiecare obiect pe care îl 
culegeam de pe pereți, mă depasa de 
dragostea cea veche. 

Și atunci mă bucuram cu o efuziune 
demonică de apropierea dragostei celei 
noi ! 

Cu cât el nu se arăta ochilor mei, pre- 
ocupat cu cercetarea altei viziuni pen- 
tru a piti în ea o altă iubire, cu atât fie 
ce nimic drag pe care îl adunam de pe 
ctajcre, îndepărta profund cea dintâi a 
lui mărturisire de pe aleele ale cărei 
flori îmi prăbușise acoperișul umbrelei. 

Și atunci săltam nebună de bucuria 
dragostei ce avea să vie! 


Și în sfârşit, cu cât el rămiânea încă 
în cercetarea ascunzătoarei în care a- 
veam sii furișăm frumusețea unei mai 
arzătoare pasiuni, cu atât fiecare relic- 
vă pe care o strângeam de prin intimi. 
tatea colțurilor prin care ni le semăna 
emojia surprizelor lui, înmormânta mai 
hotării ceasul în care l-am cunoscut şi 
în care mi-am găsit idolul! 

Și atunci înălțam lui Dumnezeu imnul 
preamărirei dragostei din urmă. 


' (_j , 


Le-am îngrămădit toate în mijlocul 
odăii goale. 

Am lăsat numai candela să-i lumineze 
drumul în spre mine, adormită pe mor- 
mânțul bagajului în aşteptare. 

Dar într'un timp s'a etins şi candela și 
iubitul nu s'a mai arătat, Fără îndoială, 
se pare că a uitat drumul, pentru ca 
astfel, eu să nu cunosc încă „dragostea 
cea nouă“ ! 


SĂRMANUL KLOPŞTOCK 





UNIVERSUL LITERAR 


Misticismul în literatură 


Omenirea.  desbrăcată de farmecul 
şoaptelor ascunse, a glasurilor tainice 
şi neînţelese istovită de flacările violen- 
te ce veniră să se arunce cu sălbăticie 
înghiţind-o, făcu să nască din mermanul 
de cenuşe şi de ruine în care se pră- 
huşise o floare fină şi suavă: Speranţa. 
Dar această plantă sfioasă şi delicată, 
desvoltată din durerea sufletului ome- 
nesc, n'a putut răsări decât prin întoar- 
cerea la un curent de idealism şi cre- 
dință de dragoste şi extaz, de perfec- 
iune în reprezentarea  divinităţei prin 
cultivarea acelui gen literar, care este 
misticismul. 

Această nostalgie a creştinismului, 
credință oarbă şi puriată, până la uita- 
rea condițiunilor impuse  naturei ome- 
nești, sdrobind cugetarea limpede și ri- 
pidă îi substituie o contemplare fără 
gândire. 

In adevăr, frământarea prozavă a 
vieţei şi chemarea exasperată a sensua- 
lităței, aducând micşorarea credinţei 
trebuia, din adorarea miracolelor, să se 
îualțe, ca o sforțare a unei generațiuni 
istovite, aspirația spre pietăţi, pentru a 
întrona în sufletul nostru o credință 
pierdută, : 

Reacţiunea acestei literaturi  stăvilită 
de cătușele parnassiene, pentru a-şi lua 
sborul dincolo de realitatea plastică, se 
desfăşură în mod lent. Deodată însă un 
nou izvor de inspirație veni să se afirme 
târând o întreagă lume de visuri, de fru 
museţi diafane dispărute în umbrele ne- 
cunoscutului. 

Misticii caută modificarea vieței în as- 
pectele sale, în explicarea adâncimilor şi 
în reînoirea senzaţiilor. Dacă misticii 
puri se înalță prin ardoarea sublimă a 
rugăciunei, cei decadenţi și  simbolici 
pretind aflarea rezultatelor prin; ener- 
varea oganismului, 

Dar nu concepţia unei forțe Divine 
creatoare şi răzbunătoare făureşte fon- 
dul literaturei mistice, ci o figură umană 
şi duioasă a unui isbăvitor de suferințe 
exprimând mila şi o dragoste universa- 
sală. 

Deci descoperirea unui chip voalat de 
Crist luminează întreaga literatură con- 
timporană. Aceste versuri sau personaje 
evocă scene de emoție mistică şi tene- 
bră, iar o renaştere de emoție atavică 
mult timp amorţită trebuia să ia figura 
acestui gen. 

După cum falanga. parnasienă. sorbia 
cultul grec, generaţia actuală e izbită 
de vraja catedralelor cu întreaga lor 
naivitate şi pompă cu toate decorurile 
şi pitorescul fermecător. 

Acestor artişti mişcaţi de spiritualita- 
te, pentru cari biserica cu tradiţia ei a- 
părea ca un azil deschis poeziei, va ur- 
ma o generaţie, care va face din credin- 
ță fondul! literaturei actuale. Un ames- 
tec de sinceritate, de lirism şi de senti- 
timent religios creiază originalitatea a- 
cestui gen. Rugăciunea se amestecă cu 
invocaţiunile dragostei, cerul oferă ima- 
gini pasiunilor omeneşti, cari nu alcă- 
tuesc decât o apoteoză perpetuă. 

De altfel întreaga literatură mistică e 
străbătută de accente de sensualitate. 

Nimic nu e mai caracteristic, decât 
viaţa şi opera lui Verlaine. El vine să ne 
dovedească reînvierea sentimentului re- 
ligios fie prin mijloace maladive şi siri- 
găte bahice, fie prin mijloace pur as- 


cetice. In adevăr cât misticism se de- 
gaja din „Les fâtes galantes" şi câtă, 
sensualitate se desprinde din „La Sa- 
gesse'.. 

Catulle Mendăs îşi propune să pună 
în scenă vocațiunea lui Sainte Therăse 
exprimând dragostea cu isvoarele unei 
sensnalităţi omeneşti. Mulţi literați cu- 
prinşi de această boare religioasă au 
simţit talismanul credinţei,  așternân- 
du-se deasupra patimilor omeneşti. Schu- 
r6 revoltat contra mediocrităţei posili- 
viste se aruncă în cucerirea necunoscu- 
tului,  îndreptânda_şi aspiraţiile spre 
Crist. Negăsind nici o explicare în pro- 
blema de origine a vieţei, reduce totul 
la precizarea, unei divinităţi, care se re- 
varsă din cele mai mari gesturi şi cele 
mai infime forme. 

Flacăra stinsă a rredinţei strămoşeşti 
se trezeşte, pâlpâic, creşte şi se hră- 
neşte din sdruncinarea morală a vremu- 
rilor în cari trăim. Ateii se convertese 
devenind credincioși fervenţi şi entuziaști, 
Paul Bourget în romanul „Le sens de 
la mort“, descriind cu o fină subtili- 
tate pe un medic savant, care mărturi- 
sește crezul positiviştilor şi al filosofiei 
ştiinţifice, demonstrează trecerea lui, de 
la materialismul sceptic la un catolicism 
cald şi naiv. 

Dar cecace Paul Bourget, caută să do- 
vedească, este credința creştinească, într'o 
viaţă viitoare, ideie dealifel  spulberată 
de constatările şi doctrinele ştiinţifice. 
Paul Bourget, făcând o apologiea credin- 





458 


ței, sensul morței dorine sensul viaței. A. 
ceastă ideie de nemurire, zugrăvită cu 
mai multă bogăţie de Maeterlink, ne arw- 
tă viaţa omenească, ca o realitate absur- 
dă, fără mirajul misterelor. Cu o deosebi- 
tă delicateţă și suavitate e ilustrat elemen- 
tul eternității în Fogazzaro, cari ridicând 
dragostea la cea mai sublimă; virtute, nu- 
meşte dragostea noastră, ca trecătoare, o 
schiţă, un preludiu pentru o dragoste per. 
fectă, ce se va desfășura într'o viaţă vi- 
itoare, 

Moartea, deci, departe de a revela o ilu. 
sie. care să dispară odată cu timpul şi cu 
uitarea. întăreşte sensul unei uniri eterne 
şi verifică o speranță mărcaţă. Căci uni- 
rca schitată în această lume prelungin- 
du-se chiar între două fiinţe despărțite 
de mauginile necunoscutului, se va ter- 
mina în eternitate. Catolicismul esoteric 
găsește mai departe un puternic răsunet 
în Paul Claudel care, printr'o vrajă tai- 
pică pune în scenă, dela primele sale 
„Ode si Himmne“, întregul farmec al re- 
ligiei mistice şi pasionate. 

„Eu singur cu o lumânare de ciară lu- 
minam fața unui Crist, toți oamenii erau 
contra mea, numai credința singură era 
în mine şi eu te priviam. în tăcere ca pe 
un om care își iubea prietenul“, Credinţa 
lui Paul Claudel isbucnită dintr'o adâncă 
intimitate, dintro comunicare senină, 
cu autorul, însufleţită de un lirism fan- 
tastie şi exagerat se pierde în, nebuloasa 
unui misticism medieval trimițându-ne 
ecoul unui cântec Gregorian. Aceste ac 
ente de umilinţă, aceasiă notă de sufe- 
rinţă a făpturei nu putea să nu aprindă 
imaginaţia tremurătoare şi sufleiul sfâ- 


LAZĂR SINGER: MINERUL 

















449 


Variantă 


Doamnei Contese L. de B.. 


Se desprind frunze de pe copac, 
Şi toate (neînsufleţite) cad. 

Se scaldă staiiile'n lao 

Şi se aşează tăcerea pe brad. 


Vin tot mai alese dureri 
Şi dureri vin tot mai multe, 
Sună plînsu'n pămînt şi ceriu, 


» 


Soarele surd nu vrea să asculte... 


Imi aşez capul pe sînul tău 

Şi simt, că trandafirii lui fac dreptate 
Şi uit tot ce este trist şi rău 

Şi inima mea cu înima ta se bate, 


EMIL ISAC 





gietor al poporului rus, Aici acelaş misti- 
cism vag şi nesigur, atinge concepţiunea 
cea mai profund religioasă, Sub un stii 
îndrăzneţ şi pătrunzător, răsună imensi- 
tatea nesfârșită și întunericul funebru în. 
conjurat de ceata nordică, prin tare se 
întrezăresc cortegii străbătute de misti- 
cism. 

Intronarea ideii asupra materialismu- 
lui negativ şi pesimist trebuia să reînvi. 
eze şi să învioreze mulţimea. literaţilor, 
cari intrând în grădina poeziei cu vrini 
şi tămâie, au lucrat la înălțarea unui al- 
tar ridicat deasupra masei îngenunchin- 
de. Această generaţie, dovedind o tan- 
dreţă infinită, aproape morbidă, rezumă 
toată durerea lumii în tragica istorie a 
Sfintei Fecioare, în nenorocirea unei ma- 
me ce-şi plânge fiul dispărut. 

Dar nu numai, în miresme de cădeluiţi 
gi în umbrele chipurilor sfinte zace mis- 
terul religiei, ci aceasta este nesecată ca 
şi viaţa, 

Luropa dornică. de aspecte străine, este 
năpădită de un val de poesie şi de melo- 
die mistico-erotică, izvorită din persona- 
giile lui Rabindranath Tagore. Astfel Ni. 
kil din romanul „Casa şi lumea“ cu cea 
mai deplină renunțare la viaţă şi ac- 
țiunc, aruncă; lanţurile dragostei ca un 
ultim egoism, neirăind decât pentru sa. 
crificii şi perfecţiune, 

Făpturile creiate de Rabindranath Ta- 
gore se pierd în negura Gangelui, ilus- 
trând, cele mai Quioase suflete, cari au 
fost întocmite vr'odată, pentru a consola 
omenirea de sălbatece furtuni  deslăn- 
fuite, 


SERAFINA BRUKNER 


PORTRETE STRĂINE 


Georges 


— „Le pasteur Croquet sauve les 
âmes en s&rie. Systeme Taylor. Grande 
industrie“, Dacă restabilirea pentru... 
schizoid ar fi prevăzută, medicinal, prin- 
tre vindecări, Salavin, poate, tot din ce- 
riuri şi-ar aştepta mântuirea. Doctorul 
Duhamel înfruntă cu tristul lui erou, 
realitățile boalei, risipindu-le, cu hărmni- 
cie iute de furnică, pe un plan iualt de 
idealitate. 

Sa primit, ca un cuvânt, war zice, «dle 
ordine, dacă nu cu, o cerută afirmaţie 
de superioritate, imviolubilă pe suporturi 
de plenitudine. axiomatica medioeritate. 
-- diagnoza-i împuternicită de iufaibili- 
tatea lui Pancratius. — a numitului per- 
sonagiuw de tripartit roman, ivsemuat pe 
frunte, ca un bocal cu sucuri mortale, 
de două oase încrucişate ca un compar 
dedesubtul unui craniu Şi dismozitivul 
sentinţei, s'a repetat în exemplare co- 
piate, strict, de gretieri şi de ajutorii 
lor. Să nu se iirite instanta critică, de 
vom da cuprinsului calificinii sale, va- 
loarea ei de forum, şi de nu o vom res- 
pecta, bravând-o, de cât. — şi € <le- 
ajuns şi atâta, — în urmările ei foloti- 
toare pentru târg şin bunele apucături 
cetăţeneşti. Căci, să recunoaştem, abu- 
lia, pentru comună, plasă, judej şi stat, 
nu-i reprobabilă doar, ci, zic penaliştii ; 
şi amenințătoare, în eventuilitățile cd 
de variate crime. lu orice caz, nu ci a- 
purțin inițiativa de lapte, realizările c- 
economice, pruescle comerciale, în cecuri 
sau bancnote, în trusturi sau politice ac- 
țiuni, şi comunitatea numerelor scrioaee, 
repezite în sabatul irmilicilor, va să se 
simtă cel puţin ofensată, de strâmba î- 
nerţie şi de obraznica iuacțiune. E nc- 
ghioaba confuzie pe cara o face de şapte 
ori câte şapte, zilnic, lăcomia prepară, 
justificată în optica ei specială, de han, 
băcănie şi piață, șin practica ei, orga- 
nizată urgent, — nimic nu se pierde. 
nimic nu se câştigă, totul se drege cu ac 
şi petecuţ .Respectul, însă, departe de 
motorul intereselor comunei şi a expe- 
rienței de ham, îingire, sac şi predica- 
ție, Salavin rupe de obicinuiţa volunta- 
rilor, — îndreptaţi către monopolul lec- 
ticei şi al strachinelor, deprinşi cu îcu- 
şarul şi instrucția civică. — versetele tai- 
nice din om, i le ridică deasupra destră- 
bălatului ospăț, la marea elocuţiune a 
pururilor adevăruri, 

Să destăinuim, totuși, că, în ciuda fa- 
natismului nostru pentru solitudine şi 
imobilitate,  misantropie şi  insucees, 
preferăm pe Balzac lui Salavin, după 
ce am decorat mie acesta cu insignele 
feudelor spirituale, în dauna lui lohn 
Bull. 

Slăbirea forţelor initiale,  /le-acuma 
indiferente la pompele Firei îi răspun- 
de, cu fiecare şir din deprimatul „jur 
nal“, o avalanşă de idei, pernicioase 
siructuwii vii a făpturei. Nu numai iîm- 
posibil de respins, dar odată schiţate pe 
cenușiul materiei în neastâmpărată _vi- 
brare, cu neputinţă de curmat la mij- 
locie cale, desfăşurate, isteric, fără ca 
intervenţia subiectului posedat, să se o- 
pună cu eficacitate. — ba cu aiât mui 
tiranic fixate, — origină de involuntare 
grimase, — cu cât mai exasperată. ve- 
leitatea de a le sugruma, Urmăriţi linia 


„din primele două părţi ale acestui bre- 


UNIVERSUL LITERAR 


Duhamel 


viar („Les deux hommes“, „Confession 
de minuit“) şi o duceţi până se stinge 
pe uliimele rânduri ale notărilor lui 
Salavin, şi rețineţi, ca wrmări ale infir- 
mităţii semnalate, necazurile decurse 
din ca, nevoia febrilă die peapetnă re- 
facere, frenezia de a. renega trecutul 
prin  perspeeliva cârmnirilor viitoare şi 
orânduirei prouspete, minuţiozitatea ne- 
încetatelor bilanţuri (-,„malades ă petits 
papiere“), setea de spovedanie, de auto- 
schiugiuire şi projuie flagelaţie. Încăpă- 
țânat efort, oricum, dar irecmisibil frânt 
de umilința faţă de sine, — rezultat al 
unei prea  îpeovlate introspecțiuni, — 
prinzând în  raționările ei purulizante, 
sentimentul de disperare, al calităţilor 
refulate şi conştiinţa de istovitoare 
veghe, a minusurilor organice. Totul 
embrionar şi în stare latentă, orice ar- 
ticulaţie în fapt, interzisă, diversitate 

O e aut 








GEORGES DUHAMEL 


de observaţii necoordonate, cu corolurul 
personalităţii îmulțite la infinit. De 
aici, arhitectuvi, de logică în absurd (la 
folie raisonnante). planuri şi cşafodaje, 
reveriile luate drept puleri, qrrevederea 
considerată jel atius, dezideratul socotit 
acţiune, 

Duhamel, prieten mâhnit al acestor 
neurastenii, deși lucrează, ca și în „Vie 
des martyrs* şi „Civilisation“, în nesi- 
gur, suplicin minial şi aiurare, nu le 
uită, odată  unăcar, cluritatea clasică. 
Cărarea dreaptă este uşor tăiată, în 
cele mai dese tufărişuri, de acest latin. 
Nu te sdruncină, la el, tumultul roman- 
cierilor ruşi. Şi splendida lor incoherenţă 
nu-l convinge să cadă n leșin și extaz, 
san să se anihileze. De o parie, haosul 
slav. de alta izbucnirile prinse, conduse 
cu îndemânare de ştiinţă şi supraveghia- 
te atent. Nu-i lipseşte lui Duhamel, sen- 
sibil ca un Christ, emoția, şi opera lui 
toută se resimie de pulsaţia ei; dar, mag- 
nifica dezordine a creaţiei, care face din 
Dostoievsky, de pildă, mai puţin un lite- 
rat decât un Dumnezeu. Atât de vizibi- 
lă-i diferenţa, în cât apare neîntrerupt 
grafic, „procedeul“francezului ; se şterge, 
dimpoirivă, urma de slovă tipărită, de 
râuduire şi paginaţie, par'că, în cărțile 
torturatului rus, din care, uluitoare, se 
înalţă umanitatea turburată, fără politeţă 
culturală.—de tipar, compoziţie şi lite- 





Seas 


“zul lichefiat şi strădaniile 


UNIVERSUI, LITERAR 


rare pregătiri. Insăşi existența lui Sa- 
; lavin, meticulos şi cerebral, ar fi, în o- 
" perile ruse, problematică, acesta ne mai 


fiind în stare, acolo, să-şi programati- 
zeze până şi cele mai nebuloase cerințe 
din adânc. Raskolnicoff găseşte, şi el, la 
început, o motivare de „cap“ unei con- 
traziceri la regulă, şoptită de duhurile 
rele, atârnă de câteva copci un sistem, 
dar la cel mai mic sdruncin, le piende. 
rămânând ceeace a sortit să fie, un mis- 
tie impulsiv, lipsit de „metodă“ şi. ade- 
sea, de discernământ. „Metoda“ lui Sa- 
lavin, din contră, se susţine şi nu pier- 
de din cercul atenţiei, nimic. 

In voința lui de sfințire, e, pas cu pas, 
sforțare cu sforţare, împiedicat de o lu- 
ciditate mereu trează. Când sa pierde 
pe cl însuşi. ține să se regăsească şi nu 
mat izbuteşte să reintegreze -cadrele for- 
mate de primordiala lui natură, devia- 
ţia, dim ca în ce mai pronunţată, îns- 
tvăinându-l de ele, pe măsură ce se de- 
zagregă mai simţitor plasma donstitu- 
tivă, în care abuzul contemplaţiei inter- 
ne, a făcut ravagii şi a înghețat rhorni- 
rile instinctuale. Mizerabilă diminuare, 
totul descinde la gradul de meschin, da- 
torită unor erori die cercetare, de prive- 
gliere, de cunoaştere şi zăgăzniri. Sala- 
viu se va cheltui, în cele din urmă, în 
modiocrul observaţiilor şi în detalii, co- 
mune, tocmai atunci când, scutiti de di- 
secţii şi soliloc, Raskolnicoff se va în- 
tepi. reabilitat, în tăria credințelor. lui 
cruțate, peutru că. nestrâus în enrelele 
constrângerilor mintale, nu a iinprimat, 
ca schimbul pulverizat în 'discursuri de 
maniacă rațiune, o direciie opusă, ridi- 
col. curacterelov născute cu: primele fi- 
Imre. si o astfel de neînțelegere nn l-a 
depersonalizat, până lal amnezie,  înlo- 
cuindu-l cu intrusul factice şi uzurpa. 
tor, Dabamel a şiiut, deci. să strângă, 
nuutematic, şi prin aceasta esențial dieo- 
sebit de scriitorii ruşi, defectul de echi- 
libreu, născui din dezacordul intre mie. 
insului în 
descompunere, subordonat tuturor su- 
pestiilor, primite cu supunerea rezisten- 
jei distrăimate. 


Suprasensibilul Salavin. se usucă prin 


exces şi greşală de calcul organic. 

Impresie generală de tristeță şi des- 
curajare. Impresie, pe care ne-o lasă, la 
sfârşitul ultimei file dim minunata o- 
poră a lui Duhamel, întreaga literatură 
de blânde sfaturi şi dureroase) estro- 
pieri, a omului acestuia, bun şi ostenit, 
călănză înţeleaptă şi creştin rezemat. Il 
vrem, în serva noastră, de mângâiate 
portrete, cu răni multe ascunse şi cu 
senunţări de care nu ne va grăi vreo- 
dată. II privim cu timiditatea celui ce 
are să respecte, plecat, suferința înmor- 
mântată în discreţie izolatoare, şi bine- 
cuvântări pentru alţii, ŞI-L ascultăzn în 
cuvântul potolit al religiei lui de înţe- 
legeri, şi-l întovărăşim, aici, și pe toate 
căile, pentru a nu piende ceva din cele 
ce el ne arată, simplu ca o viziune pas- 
cală şi înfiorat ca floarea de piersic: 
firul de cristal viu, al apei de izvor, din. 
sat, casa pădurarului, ingenuitatea unui 
coşan, zdrcanța orfanului, privirea de 
cerb, gestul unei crengi, moartea unui 
soldat. Şi-l ascultăm în fraza lui, hiero- 
tică, liniştită, în sandalele ci sfinte, pe 
drumul de cereşti lumini şt ecouri, cu o 
durere care se povesteşte şi se uită, po- 
vestindu-se, ca şi cum ar fi bucurie, 

Mila lui se opreşte pretutindeni și pe 
toți vrea să-i îmbrăţişeze, în felicitări 


41 


Este arta un joc? 


V. SINCRETISMUL CONTIMPORAN 


Unul dintre ultimii reprezentanţi ai 
teoriei jocului este Gh. Lalo, unul din- 
tre esteticienii cei mai informați în 
Franța de astăzi. 

Peniru Ch. Lalo, arta este o disciplină 
a luxului şi deci nu e decât uu joc snpe- 
rior, care se strecoară printre diferitele 
activităţi individuale şi sociale. sau, care 
utilizează pentru imaginile luxului plu- 
sul de forţă nefolosit de realităţi. 

Şi după cum orice constructor tehnic 
are grijă să introducă, zice Ch. Lalo, ca 
piesă esenţială fie o supapă de siguranță 
într'o căldare de înaltă presiune, fie un 
deversor în rezervoriile prea pline, tot 
astfel fiecare funcţiune organizată în în- 
divid. sau în societate se dublează cu o 
funcţiune corespunzătoare a jocului sau 
a luxului, nu mai puţin organizată cu 
toate opozițiile aparente. 

Rațiunea de a fi a vieţii estetice, zice 
Ch. Lalo, este de a socializa aceste chel- 
tmeli de energie, care, lăsate în întregi- 
me în seama individului, ar fi față de 
grup un izvor de anarhie continuă. Arta 
cu toate că e liberă şi personală este to- 
tuși o instituție socială, care în mod nor- 
mal îşi are locul în orice dezvoltare o- 
menească. Opera a cărei contemplare 
sau contestare grupează, împrejurul ei, 
sau împotriva ei, un public specializat, 
este un factor social considerabil. Arta 
este prin urmare în ochii societăţii o dis- 
ciplină sau o tehnică fie ea tradiţională, 
sau revoluţionară. Ea presup'ne în ori 
caz un public, cărnia i se adresează, ea 
este disciplina unui. lux ce fără această 
direcțiune ar fi egoistă şi antisocială, 
dar, care, graţie €, se rcintegrează cu uri 
alt titlu în viața socială cea mai normală. 
Arta insă este mai ales disciplina luxului 


CECEREEB 


VIE ROI 20 e CI a SE PE IE AS aa Espace 


hotărite, cu ajutorul lui. isvorâte din 
belșugul naturei şi dărnicia su| nesfâr- 
şită. Mila lui nu are prestigiul de alti- 
tudini a, comiserației lui  Maeterlinck, 
nici nu se avântă în elanul politic al 
lui Barbusse. Ea rămâne intimă şi zâm- 
bitoare, strânsă în cuta unei aripi, şi a- 
lintă. de-alungul drumului de ţară, cu- 
minte şi povăţuitoare ca un braţ de fân- 
tână, pe drumeţii rătăciţi și pe copiii a- 
lungaţi. Şi mila lui, ne descurajează. 
totuși, până la sfâşiere, căci, la capătul 
cucernicici, asistența. ei ne consolează, 
crede mărinimos, de tot ceea ce nu va 
putea, cândva, să, se atingă biata noas- 
tră indigenţă, căreia pglutoneria semeni- 
lor pământeşti, îi refuză coperişul şi 
cuptorul. Duhamel închee toate pove- 
țele lui cu vorbele abia auzite: „Invă- 
țaţi să fiți cerșetori fericiţi.“ 

Să închidem, dar, Biblia lui; Cartea 
abţinerilor lumeşti, a lui Duhamel, sfân- 
tul acesta cu aspect de notar sau de 
medic de arondisment, alături de Biblia 
cea mare, să facem trei cruci şi, apoi, 
peniru a nu pierde gimnastica salutară 
a vremelniciei noastre, să reluăm repe- 
de harța pentru franzelă şi spor de lea- 
fă, sau faeton şi haină de brocar. 


ELENA PROTOPOPESCU 


familiar, întru cât familia este cea mai 
importantă funcţiune socială, ea este 
disciplina serioasă a instinctului sexual. 
După cum vedem Ch. Lalo ia plusul de 
energie spencerian şi combinându-l cu 
caracterul social indicat de K. Groos, ob- 
ține alte vestminte pentru conceptul es- 
tetic al jocului. 

Aşa în cât dacă arta este un joc, el 
este în orice caz mi joe social, adică un 
lux, şi dacă arta procură plăcere şi com- 
feră valori manifestate prin sancțiuni, ca 
succesul și înscuccesul, acesta însemnea- 
ză. că e vorba de o tehnică, de o disci- 
plină a Iuxului, 

Estetiica spre a fi o ştiinţă va trebui 
să fie expermentală susține Ch. Lalo: 
spre a Îi experimentală rămânând în 
cadrul estetic. ca va trebui să fie socio- 
logică, (Esthetique experimentale con- 
temporaine) ; Liart et la Vie sociale, etc.) 


Din acelaş punct de vedere, dar miş- 
cându-se pe planuri diferite, vom mai 
întâlni în Franta, înaintea lui Ch. Lalo, 
pe Renouvier (Le principe de l'estâtigue 
chez Kanţ, Schiller et. H. Spencer 1876) 
şi O. Hameliu (Essai sur les elements 
principaux de la  representation 1907) 
care susține, că activitatea estetică e un 
joc, unde activitatea se concentrează 
numai: asupra mijloacelor ce le întrebu- 
ințează, nu în vederea unui scop, care, 
când există, nu e de fapt de cât un pre- 
text. A te juca esteticeşte însemnează să 
pari & face ceeace în realitate nu faci 
(pag. 447—A449). 

„aa 

HI. Delacroix având aerul că refuză ex- 
plicația dată prin ajutorul conceptului 
jocului, a cărui noţiune o găseşte confu- 
ză, susține că emoția estetică este înru- 
dită cu jocul, dar că nu provine din joc. 
ca să trecem 'de la joc la artă, trebue ca 
factori noi să intervină. 

Intr'adevăr, sustine Il, Delacroix, dacă 
e adevărat că cea mai subtilă formă a 
jocului atinge forma inferioară a artei, 
nu e însă un motiv să contopim prea re- 
pede aceste două forme de viaţă mintală. 

Recunoaştem. prin urmare, că de la joc 
la artă e o distanță de grad, dar la De- 
lucroix, acela, care scrie capitolul Sen- 
timentelor estetice din vastul tratat de 
psihologie al lui Dumas, problema nu e 
nici soluționată, nici îndreptată către so- 
lujionare. Delacroise ne dă o destul de 
amănunţită schiţă istorică a stadiului, 
în care se găseşte astăzi problema ; 'con- 
semnează rezultatele unde au ajuns di- 
feritele şcoli estetice mai importante 
de astăzi, nu se opreşie în mod frane 
la niciuna din cle; e destul de curte- 
nitor cu teoria jocului, despre care ne 
spune, că-i lipseşte ceva, fără să ne a- 
rate ce, în mod mai categoric, iată faza 
la care a ajuns această teorie cu un ire. 
cut atât de glorios. 

Schiţată destul de vag de către Kant, 
apoi dezvoltată de Schiller, această teo- 
vie urcă prin ajutorul îui Spencer la în- 
nălțimea unui principiu filosofic, ca să 
decadă prin glossele lui Ch. Lalo şi să-şi 
păstreze apoi numai stima cu care se 
cinsteşie orice trecut onorabil graţie 
sincretismului. inevitabil de astăzi dia 
partea filosofiei oficiale. 

La noi, de curând, F, Aderca, un foarte 





482 


inimos combatant în arena literară, înj al 
săi „Mic tratat de estetică literară sau 
lunea văzută estetic“ (publ. în' „Univ. lit. 
19. 6) atacă problema cu. vioiciune: şi pe 
al curea cu observaţii de amănunt des- 
tul de fragede. 

„Acum și aci lucrarea pomenită ne in- 
te. esează numai prin legăturile, pe care 
le oferă cu conceptul „jocului“ estetic. 

ldeaţiunea propriu zisă a „tratatului“ 
este nietzscheeană. 

1). F. Aderca, socoteşte că unui joc cât 
mi original şi mai complex de  prive- 
lişti îi va corespunde o plângere cât mai 
vin: şi mai durabilă de natură estetică. 
Atunci când omul se va aşeza în faţa 
vivţii ca spectator pur. Nevoia de spec- 
taol e atât de tiranică, continuă autorul 
nostru — și privind origina ei, putem 
spe că dragostea de viață manifestată 
pr.-n sentimentul siguranţei vieţii, e atât 
de puternică — în cât stârpeşte . deplin 
teiima de pericol, chiar când! e foarte a- 
propiat, spre a îngădui să  înflorească, 
lu xuriantă, numai plăcerea spectacolului 
lunei. 

„Sentimentul estetic este deci bucuria 
deplină și independentă de orice alie 
se'timente şi idei, la care ne ridicăm în 
fața spectacolului lumei. Inglobând toate 
fai ultăţile sufleteşti, devenite sensibile 
printr'o plăcere distribuită egal pe toate 
antenele, pe care le întindem lumei, sen- 
timientul estetic apare astfel ca cea mai 
puternică, şi înaltă conștiință a existenţei 
no, ustre. 

Nietzsche aprobând altă dată pe Goethe 
întărea ideea că arta nu e decât un joc. 

Cum e posibil, scrie Nietzsche, ca ori- 
bilul şi monstruosul, materie de mit tra- 
giv, să poată stârni în noi o plăcere es- 
tefică ? Aci e necesar să ne ridicăm ho- 
tăvit până la o concepţie metafizică a ar- 
tei şi să ne aducem aminte că lumea și 
existența nu pot părea justilicate de cât 
ca fenomen estetic ; în acest înţeles mi- 
tul tragic are ca obiect tocmai să ne 
coi:vingă cum că şi oribilul şi monstruo- 
sul nu sunt de cît un joc esieiic jucat de 
călre voința noastră cu. ea însăşi în ple- 
piiadinea eternă a sprinteniei sale. (Ori- 
gina tragediei, $ 24). 

[). F. Aderca transeriind par'că un pa- 
sasiu din Nietzsche ajunge la următoa- 
rea concluzie : 

„Dar presimţim, că se apropie vremea 
cârd, eliberaţi de disciplinele tari ale 
realităţii nu vom găsi altă scăpare din, 
disperarea simțurilor noastre, în întreg. 
me deschise elementelor şi violenţelor 
visţii, de cât în această educaţie elemen- 
tară de a ne ridica pe un plan estetic, 
de a socoti lumea o privelişte creată pen. 
nci înşine, fiecare elemente sufletești o- 
ri $ nale pentru un alt spectacol, bucuria 
estetică a cine ştie cărui alt Spirit din 
alice lumi“. 2 


Pe acest fond nietzscheean, d. F. Ader- 
ca brodează ornamente spencereane, 

Ne spune spre pildă că manifestarea 
art'stică este cheltuirea unui curent de 
ertrgie, prisos al vieţii, că artistul e un 
el nent de lux şi că el apare numai da- 
torită unui plus de forță vitală, sau a u- 
nui plus de multe ori preluat de forţele 
nccesare funcţiilor vieţii. 

Am pomenit cuvântul „joc“ serie d. F. 
Advrea ; nu e prea greu să aducem aci 
prezenţa! copilului, care prin“ deplina-i 
lilwwtate faţă de sine, de natură, de so- 
cietate, prin simţirea-i proaspătă şi dor- 
nică de viaţă, este fiinţa: estetică perfectă. 


UNIVERSUL LITERAR 





LAZĂR SINGER : BATRINII CU CAPRA 


Mai departe : Lumea văzută estetic es- 
te numai un joc de copii. 

Sau: Cu diversitatea personalităţilor, 
cu descompunerea lor în opere diferite 
(atunci când sunt diferite), cu imbinarea 
personalităților (atunci când e vorba să 
se creeze o unitate nouă supra  indivi- 
duală din particule sufleteşti individuale) 
— natura însăşi se joacă voioasă, din do- 
rința de a menţine pururi vie plăcerea 
estetică, prin multiplicarea la infinit a 
priveliştilor lumii. 

Orice, simț star putea juca pe un plan 
estetic... dar Dumnezeu n'a dat de cât 
omului darul „jocului“ estetic, iar pri- 
vilegii speciale numai ochiului şi urechii. 

Copilul are în deosebi exagerat ins- 
tinetul pericolului şi derivat, instinctul 
sexual. Dar starea lui firească, perma- 
nentă, întretăiată excepțional de elemen- 
te străine, e bucuria estetică pură din 
priveliştea lumii şi jocurile ei. 

Cu alte cuvinte pentru d. F. Aderca 
manifestarea estetică e un joc din pri- 
cina caracterului dezinteresat al acestei 
manifestări. Spectacolul lumii, ca, pur 
spectacol, nu prezintă nici un interes 
practic şi deci calitatea de spectator e un 
„joc“ adică activitate superfluă. Copilul 
ari îndeplini condiţiile prime pentru a- 
ceastă ipostază. 

Şi dacă înţelegem bine ideaţiunea, pe 
care o analizăm, când copilul acesta, reu- 
şeşte, devenind mare, să-şi păstreze în 
încăperea sufletului său elemeniele pri- 
inordiale ale atitudinii spectaculare, pe 
care să și le perfecţioneze necontenit, 
când, prin urmare spectatorul din el va 
fi din ce în, ce mai perfect, se va lămuri 
din ce în ce mai bine contemplatorul de 


artă din el. Jocul copilăriei a devenit 
fenomen estetic la maturitate. Activita- 
tea serioasă n'ar înlocui deci pe cea ju- 
căuşe din copilărie, amândouă sar dez- 
volta paralel, şi ceeace jocul copilăresc 
ar pierde din suprafaţă în epoca matu- 
rității ar câştiga în adâncime prin trans- 
formarea estetică a jocului propriu zis. 

D. F. Aderca nu ne spune însă, ce a- 
nume e specific în spectacolul estetic 
spre deosebire de spectacolul lumii vă- 
zută prin prisma religioasă a extazului 
mistic. 

Idealismul estetic german izbutise altă 
dată să confunde emoția estetică cu cea 
religioasă, pe calea teoriei de faţă o a- 
semenea confuzie se poate iarăşi face, 
lăsând la o parte faptul, că spectacolul, 
despre care ni se vorbeşte, este deter- 
minat cât se poate de vag. Teoria d-lui 
F. Aderca străluceşte mai ales prin pers- 
pectiva mintală creată de cuvântul „spec- 
tacol“ cu care se obține o anumită dife- 
renţiere față de motivul central al idea- 
țiunii nietzcheene, dar nu se precizează 
mai de loc conținutul termenului. 

Vom reveni mai târziu, când vom exa- 
mina critice teoriile enunțate, şi asupre 
acestei vulnerabilităţi. 

(Va urma) 


SCARLAT SPRUȚEANU 


UNIVERSUL LITERAR 


MEDIASUL 


Pe valea Târnavei-Mari, lângă drumul 
care leagă oraşul săsesc Sighişoara cu 
oraşul românesc Blujul, se află aşezat 
Mediaşul, oraș cu populaţie în majorita- 
te săsească, 

Obârşia acestui oraş după toate proba- 
bilitățile pare a fi românească — dat 
fiindcă numirea Megyes în ungurește 

și Mediaş în săseşte nu însemnează ni- 
mic. Oraşul este însemnat atât prin pod- 


goriile renumite ce-l mărginesc cât şi 
prin comerţul ce-l face cu cereale. 
Saşii din Sighişoara îşi au în mare 


parte podgoriile lor la Mediaş şi tot aici 
îşi mai au şi locul de linişte unde se pot 
refugia de sgomotul oraşului: mai mare şi 
unde se pot ocupa şi cu. vânatul. 

Figura noastră reprezintă oraşul aşa 
cum se afla la 1755, când a, fost alcătuită, 
harta topografică a Transilvaniei de că- 
tre Austriaci. 


Frumoasa catedrală gotică, ce se ob- 
servă în mijlocul orașului, care la înce- 
put a fost de rit romano-catolic, de pe la 
sfârşitul veacului al XVI-lea a fost tre- 
entă în serviciul luteranilor. 

Cetatea Mediaş a fost turburată în 
trecutul vremurilor de către oștile lui 
Petru Rareş, care trebui. să; intre în Ar- 
deal, în timpul celei de a doua domnii, 


din porunca Turcilor, spre a ajuta pe 
Izabela soţia lui Zapolia. 
Cu această ocazie Rareș prinde prin 


viclenie pe aventurierul venețian Gritti, 
ce dorea domnia în Ungaria, iar pentru 
fii săi în Țara-românească şi Moldova, îl 
trimise la Constantinopol, unde fu omo- 
rât, iar pe fii îi luă zălog în ţară, de 
unde nu mai scăpară cu viaţă. 

După ultimele statistici, românii au în- 
ceput să devină majoritari şi din pri- 
cina îngrămădirei lor, zidurile vechei ee- 
tăți au trebuit să cadă. 


MIEH. POPESCU 


443 


ARDEALUL ŞI PROBLEMELE CULTURALE 


Procesul sufletesc înainte şi după războiu 


Am arătat chiar la începutul acestor 
cronici, că în Ardeal a existat sau, mai 
bine zis, ar fi trebuit să existe o strânsă 
legătură între politică şi cultură. De când 
sa proclamat prin „Ţribuna“ lui |. Sla- 
vici lozinca : „Pentru toți românii soa- 
rele răsare la Bucureşti“, lupta politică 
în Ardeal a luat alt caracter. Nu mai 
era acum vorba de-a lupta exclusiv îm- 
potriva egemoniei politice maghiare, pen- 
tru apărarea drepturilor politice naţiona- 


le, ci problema se complicase prin 
faptul că din partea  românismului, 
cis şi  transcarpatin, — se  recunos- 


cuse necesitatea  imperioasă de-a face 
cât mai repede şi cu orice jertfe şi mij- 
loace, unitatea culturală între fraţii de 
aceeași lege şi limbă. 

Conducătorii de pe vremuri ai statului 
ungar şi-au dat bine seama de primej- 
dia ce le ameninţa ţara, pe care ei o 
socoteau ca o moşie a lor, înfăptuirea 
unei adevărate unităţi culturale, pentru 
aceea au încercat toate căile şi mijloa- 
cele de-a împiedica această înfăptuire. 
Cum propagatorii cei mai buni şi + mai 
devotați ai culturei naţionale erau 
preoţii şi învățătorii noştri, acţiunea de 
apărare naţională“ a guvernuelor ma- 
ghiare se îndreptase mai cu seamă îm- 
potriva acestor doi factori. Pe preoţi au 
încercat să-i „potolească“ în manifestă- 
rile. lor naţionale acordându-le ajutor 
material, congrua, care putea fi oricând 
retrasă sub diverse pretexte politice; 
asupra învăţătorilor au trimis o pleiadă 
întreagă de inspectori şi revizori şcolari, 
cari au băgat groaza în bieţii noștri 
dascăli, dela sate. 

Ca să se vadă ce starea sufletească, pro- 
dusese în Ardeal pe la anul 1915 acţiu- 
nea pentru unitatea noastră culturală, 
deoparte, şi acțiunea guvernelor maghia- 
re de altă parie, reproducem un pasagiu 
dintrun articol apărut în „Românul“ : 


„Educaţia în spirit naţional unguresc, 
ziaristica ungurească, jandarmul, solgă- 
birăul, inspectorii şi revizorii școlari, 
procurorul ne-a tocat atâta la ureche des- 
pre ilegalitatea amestecului statului ve- 
cin în regularea şi întărirea vieţii româ- 
neşti din Ardeal și Ungaria, încât au a- 
juns să zăpăcească şi pe unii dintre cei 
mai buni ai noştri. Cei mai slabi dintre 
noi au ajuns să se teamă de acest ames- 
tec, poate mai tare decât chiar asupri- 
torii noștri. N'aţi auzit adeseori acest 
raționament stupid : „Numai atâta ne-ar 
trebui să ne ajute cu ceva România şi 
despre asta să ştie ungurii: 

Soarta noastră 'ar deveni. dintr'odată 
de zece ori mai rea. Mai bine să ne dee 
nouă pace, să nu-i înfurie şi mai rău“, 

Tabloul schiţat în rândurile de sus nu 
exagerează de loc starea sufletească la 
o mare parte a clasei intelectuale. Groa- 
za existenţei, a pâinei de toate zilele, 
cuprinsese multă lume, şi ca urmare a 
teroarei maghiare, dar şi ca urmare a 
indolenţei și a cinismului societăţii ro- 
mâne, care n'avea ali răspuns pentru 
victimele acelei erori decât idioata fra- 
ză : „De ce a fost prost şi sa expus 
pentru cauza națională !* 

Stuaţia intelectualilor români deveni- 
se în preajma războiului extrem de grea 
şi prin faptul, că erau puţine posibilități 
de plasament în cadrul organizaţiilor 
noastre naţionale. 

Teama pentru existență şi nesiguran- 
ţa pâinei de toate zilele au creiat acea 
stare isufletească de apatie faţă de cultu- 
ra naţională, care se reflectă atât de des 
şi de dureros în paginile presei ardele- 
ne din acele timpuri. Reproducem pen- 
tru documetnare tot din „Românul“ ur- 
mătorele rânduri, scrise în timpul răz- 
boiului balcanic, când se aştepta, din 
moment în moment, marșul armatei ro- 
mâne spre Sofia“. 





MEDIAȘUL, după un manuscris din sec, XVIII. 


444 


„Ca să fie într'adevăr bine pentru noi 


în viitor, trebue nesmintit să ne apro- 
piem de isvoarele culturei naţionale, din 
care singur poate izvori energia naţio- 
nală cu toate manifestările ei. 

„Trebue înainte de toate să cunoaştem 
bine istoria poporului român. pe care 
nouăzeci de procente dintre intelectualii 
noştri no cunosc, decât poate în mici 
fraemente. În pragul unor evenimente 
istorice alt popor în locul nostru sar a- 
runca cu sutele asuvra istoriei nationa- 
le, ar cumpăra cărti, ar cerceta biblio- 
teci, ar face conferinţe, ar tipări broşuri. 
fiind counştii că o mare narte din b'ruin- 
ta viitoare e ascunsă în faptele mari ale 
strămoşilor, 

„Fiecare intelectual. carc u disprețuit 
până acum literatura română. ar trebui 
să citească pe marii” noștri maestri, si, 
cu siguruntă, alt soare i-ar străluci în 
constiința lui desorientată. Din cetivile 
istorice sar alege cu dragostea de neum 
si lege, din cele literare cn dragmitea de 
limbă. și acesta ar fi cel dintâi pas pen. 
tru trezirea conștiinței naţionale. 

„Ar fi apoi datoria supremă a între- 
gei noastre pături culte ca să snrijinea- 
«că din răsputeri presa română, care, 
putându-se astfel întări, ne-ar mutea ţi- 
nea mereu trează  conştiinta naţională. 
Ar fi sosit. credem, ceasul din urnă ca 
în fiecare familie românească să între 
nu ziar de-al nostru. Sar nutea usor ca 
un puternic ziar să ne aducă și istorie 
şi literatură românească, 

Muncă spornică şi disciplinată şi 
cultură rotmânească adâncă şi fecundă— 
şi mai târziu vom vedea ce realități pot 
răsări din sufletul neamului nostru şi 
ce concluzii cu. privire la politica popo- 
relui românesc, vutem trage din adevă- 
rurile acestei culturi“. 

Aceste constatări, triste si dureroase 
ce făceau chiar în organul oficios al par. 
tidului național şi se adresau în pri- 
mul „rând comitetului său executiv, Am 
văzut însă în cronicele trecute cum acesi 
comitet n'a înteles de loc misiunea cul- 
turală ce i-o impunea situația sa de di- 
riguitor al vieţii publice din Ardeal. Zia- 
rul bun, dorit de toți românii. a fost în 
două rânduri anroape de înfăptuire. — 
„Tribuna“ din Sibiu si „Tribuna Popo- 
rului“ din Arad — dar într'o vinovată 
lipsă de înţelegere la comitetul național 
a problemelor culturale. amândouă zia- 
rele au sucombat tocmai atunci când ar 
fi trebuit si ar fi putut să satisfacă toa- 
te cerințele unei prese adevărat naţio- 
nale. Stie Dumnezeu ce sar fi întâmplat 
mai târziu si cu „Românul“, dacă n'ar fi 
isbucnit războiul, 

Star putea spune, că constatările noas- 
tre n'ar mai avea rost şi actualiiate. fiind 
făcute post festa. Lucrul însă nu-i. Sa 
văzut în articolul precedent cum se de- 
dea comitetului national. prin chiar 
propriul său organ. sfatul să se interese- 
ze de educaţia naţională a românilor din 
fosta armată austro-ungavă.  Asifel se 
confirmă justeța afirmărei noastre, că 
«comitetul naţional ar fi avut datoria de-a 
se ocupa şi de formarea unității cultura- 
le în Ardeal. care devenise, în ultima 
fază a luptelor politice, cel mai impor- 
tant punct din programul general de 
luptă al românismului de pretutindeni, 

Evenimentele de după război şi felul 
cum sau desfăşurat raporturile dintre 
Ardeal şi vechiul Regat sunt o dureroa- 
să dovadă despre marele rău ce la 
cauzat lipsa unităţii culturale. Dacă a- 


UNIVERSUL LITERAR 


RAINER MARIA RILKE 


Toamnă 


Cad frunzele domol — ca de departe, 
Si parcăm cer ar vesteji grădini; 
Şi cad cu gesturi mute, *ndurerate. 


Şi priurte aştrii trişti, în nopţi deșarte 
Pământul cade în singurătate. 


Cădem cu toţi, Priveşte bine: 
Și mâna asta cade. Priveşte împrejur : la fel e*n toate. 


E Unul 


totuşi ce căderea asta. poate 


Ne'nchipuit de blând în ale Sale mâini o ţine. 


R. ARCADIU 





ceastă unitate culiurală ar fi existat, 
nam fi avut urâtul spectacol al învrăj- 
birei fraticide, carc nu sa oprit numai 
în cadrele luptelor și intereselor politi- 
ce, ci a trecut şi în domeniul vieţii cul- 
turale, negând şi poncgrind tot ce au 
creiat generaţiile dinainte de război în 
vechiul Regat. 

Oficialitatea partidului naţional a. 
continuat şi după unirea Ardealului lup- 
ta unilaterală politică, lăsând cu totul 
la o parte, în mod intenționat şi conştient 
partea culturală a vieții, tocmai ca uni- 
tatea culturală să întârzie în profitul 
aspirațiunilor politice de partid. dar în 
detrimetnul general al cauzei naţionale. 

Ca să se vadă şi mai hine sentimen- 
tele de cari erau conduşi cei din fruntea 
partidului naţional. reproducem aici 0 
parte din cuvântarca d-lui |. Lupaş, fost 
ministru, rostită la aşa numitul congres 
al fripturiştilor, ținut în luna Mai 1926 
la Sibiu. D, Lupas a făcut multă vreme 
parte din acea oficialitate şi e. prin ur- 
mare. în situaţie de-a cunoaşte bine sen- 
timentele și gândurile foştilor săi tova- 
răşi de principii. lată ce spunea cuviosul 
părinte despre foştii săi tovarăşi : 

„Felul slab cum s'au arătat păstorii 
şi felul de a gândi al conducătorilor de 
până aci ai partidului national, cari 
p'au privit cu ochi inteligenţi vremurile 
mari prin cari irecem, aceşti oameni 
crescuţi în temnița politică şi intelectua- 
Jă. care cra vechiul stat maghiar pentru 
noi. nau avut inima destul de largă ca 
să se bucure de înfăptuirea idealului na- 
țional. 

„Fi, cari a douu zi după adunarea dela 
Alba-Iulia au ridicat vamă la Predeal, 
nu puteau face unirca sufletească. Au 
ridicat granițele suftetesşii între noi şi au 
început o propagandă criminală, insul- 


tând tot ce am avut mai scump şi mai 
sfânt“, 
Se va spune, că părintele Lupaş a 


voribt cu acel prilej în împrejurări ex- 
cepţionule, când patima politică întune- 
că şi cea mai limpede minte. Aşa este 
de obiceiu. In cazul d-lui Lupa, însă a- 
ceasta nu se potriveşte. D-sa. a spus tot 
adevărul, fiindcă nici nar fi putut alt- 
fel. deoarece şi sfinţia sa avea exact a- 
celaş limbaj în adunările politice pe 
vremea când făcea încă parte din oficia- 
litatea partidului naţional. Na mărturi- 
sit singur în parlament că n'a fost la 
încoronarea dela Alba-lulia ? n'a fost nu 
fiindcă n'ar îi avut inima destul de lar- 


gă să se bucure de înfăptuirea idealului 
naţional şi nici fiindcă ar fi fost crescut 
în tomniţa statului maghiar, ci pentru 
simplul motiv, că era încă închis în tem- 
nița sufletească a partidului naţional. 

£ [i 

Incheînd, cu acest articol, seria aceay- 
ta de cronici în care ani încercat să ară- 
tăm lepăturile dintre problemele cultu- 
rale şi miscarea politică din Ardeal în 
perioada din preajma războiului  mon- 
dial, putem face urmitoarea concluzie : 

Acţiunea  partidulni național în acea 
perioadă a fost unilaterală.  mărginin- 
du-se mai mult la politica miliiantă a 
chestinnilor de drept politie şi neglijind 
partea sufletească, care trebuia să ducă 
la unitatea culturală. Urmările rele ale 
acelei politici s'au văzut: deslănțuirca 
urgiei politicei de maghiarizare de o 
parte, slăbirea puterei de rezistență de 
altă parte. Aceste două împrejurări au 
trezit în poporul român din Ardeal do- 
rinita şi nădejdea de-a scăpa de sub ju- 
gul unguresc, fără a-i inspira însă în a- 
cclas timp în adâneul sufletului său și 
dragostea fală de cultura naţională şi 
faţă de pionierii acestei culturi, cari e- 
rau frații săi din vechiul regat. Acestei 
pregătiri unilaterale se datorește trista 
situație de azi. Ardealul simte adânc 
bucuria cliberărei sale politice de sub 
supremaţia ungurească, dar se simte 
încă tot încătuşat în mentalitatea produ- 
să de culturile germane si maghiare. 
Nici azi, după zece ani de viaţă liberă 
naţională. na pătruns în adâncime cu- 
«cntul dătător de viață al culturei naţio- 
nalr. 

In ecrcetările noastre asupra proble- 
melor culturale din Ardeal am început 
cu activitatea partidului naţional pentru 
motivul, că oficialitatea acestui partid, 
acuză continuu partidele din vechiul 
Regat. că n'ar îi făcut nimic pentru cul- 
tura poporului. Prin această acuzaţiune 
se recunoaşte în mod vădit obligativita- 
tea pentru. orice partid politie de-a se 
ocupa şi de chestiunile culturale. Prin 
urmare, această recunoaştere dă cercetă- 
rilor noastre asupra acestei lature a ac- 
tivităţii partidului naţiona! o actualitate 
deplin justificată, fiindcă acest partid 
perseverează în greşeala trecutului și 
nici dela unire încoace nu se poate lău- 
da cu găgi o activitate pe teren cultural, 

Cred&h că am reuşit să expunem în 
aceste cronici, în mod obiectiv şi docu- 
mentat, procesul sufletesc prin care a 


UNIVERSUL, LITERAR 


Puţină îilologie 


NICI IN CLIN, NICI IN MANEC 


pin ri 
larăş 2 Desigur ca a încheere natu- 
rală a celor de mai jos: 

E. Cuvântul ciin, o reproducere exuc- 
tă a vechiului slavon klină are, la noi. 
după autorii de dicționare ce voiu cita 
următoarele înţelesuri : 

1, Cihac (1379): coin, gonsset, chan- 
teau =— colţ, clin de mânecă, bucată de 
stolă . 

2, Sab. Pop Basrcianu (1900): 
stiick, der Zwickel=altiţă clin ; 

3. Fr. Dame (1901): binis, 16, empit- 
cement — inclinaţiune, clip, bucată u- 
dăogată. în susul unei cămăşi ; 

4, Tiktin, Swickel, Kul=clin, pană de 
iemn : (1903); 

5. Şăineanu (1914): petec de pânză ce 
se pune la mâneca cămăşii... spre a mă 
opri la toate dicționarele limbii române 
care, pe deoparte, au acest termen. pe 
dealta, aproape concorrtă în explicarea 
lui ca element din domeniul îmbrăcămin- 
tei. 

Se găsese totuşi şi unele «dleosehiri, 
astfel : sensul de pană de lemn pe care 
i-l dă d. TPihtin şi mai cu deosebire u- 
cela de înclinaţiune în genere, pe catre 
i-l găseşte Fr, Dame. Că aceste cuzuri 


Achsel- 


suut izolate — lucrul e explicabil: de- 
parte de a reprezenta ficeare cact vo- 
cabulistie cercetări proprii — el nu este 


de cele mai multe vri decât reeditarea 
evedineioasă u primelor cercetări. bDe- 
aici : acest unison filslogic care ue dă 
dreptul să ne indoim de caracterul ni 
definitiv. 

la coufirmarea ucestei îndoeli mai con- 
tribue următoarea coincilenți stranie : 

|. Faptul că unici Magnum Etymologi- 
cum Romaniac al lui Haşdeu, nici Dic- 
ționarul Limbii române, (care  doreşiu 
să-l continue) nu au ajuns la această 
literă . 

2. Faptul că ulât:  Etymologisches 
Wărterbuch al a-lui Sextil Puşcariu, 
cât şi Dicţionarul etimologic al limbii 
române — datorit d-lor Î. A. Candrea 
şi O. Densuşianu — se ocupă numai de: 
elementele latine. De-aici:  imposibili- 
tatea unei confirmări cu adevărat şiiin- 
țifice ; 

3. în fine — faptul semnificativ de a 
găsi în popor acest cuvânt şi cu eltă 
semnificațiune decât acea statornică «te 
mai Sus şi anume: 

1. In vol. III al ..Proverbelor romi- 
nilur“, folelovistul Iulliu A. Zanne, zice, 
cu privire la clin, că ur uvea două in: 
țelesuri precise şi anume : ERA 

primul -— un derivat al aceluia: de 


mai sus, iaporiat la viata casnică u păs- 
torilor : „o bucată de pânză sau de pă- 
nură la vesimintele ţărăneşti, numită la 
francezi Diais sau l6” ; 





trecut poporul român. din Ardeal în ul- 
timele decenii înainte de războiu. Din 
nenorocire acest proces sa prelungit 
prea mult și în noua constelație politică. 

Nădăjduim, că pria expunerile noastre 
voin putea contribui, dacă nu la îndrep- 
tarea răului, cel puiin la o înţelegere 
mai justă a stărilor din Ardeal. Inţele- 
gându-le, ele vor putea fi apreciaie şi 
judecate cu mai mult simţ de realitate 
şi de dreptate, 


ION BAILA 


al doilea — cu totul diferiti de ncea- 
sta -— în legătură cu viaja de câmp a 
acelorişi păstori : „o bucată de pământ 
având forma unui triunghiu cu o bază 
foarte mică în raport cu înălţimea sau 
a unui segment de cere cu raza mare”. 

După care acelaş adaogă : „n ţara ro- 
mâncască piezişala sau povârnișul unui 
ucul se numeşte, clină“, 

Această explicaţiune ne duce: la duuă 
semnificațiuni generale: una în legă- 
tură cu îmbrăcămintea. alta cu drumul 
ciobanilor — şi încă: la două forine, di- 
fvrite ca gen şi terminaţiune, dar ilen- 
tice ca înţeles : clin, înir'o parte a mun- 
tului, elină, ue cealaltă. insemneazi a- 
celaş lueru . teren înclinat, povârniț, 

2. O dovadă mai mult o constituise 
expresiunile poporane : clinul deaiutui, 
clinul apei (Coşbuc: Fouia pentru toți. 
[. 58), în care cuvâutul în discuţiune, 
intrat în. limbă odată cu venirea Slavi- 
lor. deci după trecerea grupului latin 
cl. > chi (inclinatione > închinăciune), nu 
poate fi echivalat decât cu: „pantă, po- 


vârniş“, 
II. Celălalt cuvânt e mânec sau mâ- 
necă ? — aceasta e partea a Il-a a con- 


troversei. 

Dela început o preciziune esenţială : 
ne găsim în faţa a două forme radical 
distincie şi anume:  mânec rezultată 
normal din  manico-are  (ilerivat din 
mane) având, iu chiar limba latină, îu- 
țelesul: arriver des» le matin (L. Qui- 
cherat et A. Daveluy), a ajunge de di- 
mincaţă, a mânecă (îÎ. Nădejde), 

In felul acesta formau mânee (pe care 
d. Şăineanu o trece cu vederea) apare 
ca v formă verbală de Ing. prez. pers. | 
sing. Că lucrurile stau, aşa ne-o confir- 
înă aiât limba vie, cât şi celelalte dic- 
ționare mai puţini grăbite. Astfel cea 
dintâi e plină de derivate de-ale acestui 
verb dintre care amintim ca mai fre- 
curnte : 

i. mânee s. m. prand inatin. petit jour 
(Marţi la mânec m'am pornit...) 

2. u se mânecă v. se lever de grand 
matin (după Fr. Dame). Apoi: 


5. pe (de, la) mânecate; 

4. meglenitul mănicat; 

5. mânecătoare ; 

6. de (din) mânecuş (|. A. Candrea şi 
Ovid Densuşianu). 

Dicţionarele celelalte : 

Sextil Puşcariu (1905): mânee (lu Nr. 
1684) = friih aufstehen ; 

Sab, Pop Bareianu (1900): 

mânec — friihzeitig aufbrechen. 

Tiktin (1924); 

mânecă = vor 
aufstehen ; 

Fr. Dame (190): 

a mânecă — se lever de grand matin. 

Aceasta cu privire la mânee, 


Tagesanbrucl, friih 


Cu mâneca lucrurile stau cu totul 
alifel : rezultând: normal din  manica 
(derivat din manus) se găseşte peste 
tot sub alt număr și cu alt înţe- 
les. Astfel, d. Sextil Puşcariu îl explică 
la Nr. 1045 cu Qermel. iar d-nii Can- 
drea şi Densuşianu la 1124, Că acest 
termen e definiliv consacrat — nimeni 
nu neagă. De-aici mulțimea de expre- 
siuni ca : a băgat-o pe mânecă, a trage 
de mânecă, a rupe mâneca cuiva, tae-ţi 
mâneca şi fugi, a-şi sterga nasul cu mă- 
neca, a lovi în mânecă. cu mâneci largi, 
etc. Iuliu Zanne). Su proverbele: 


Bună ce mâneca lungă, 

Dar pânza nu va s'ajungă — 

Tae din poale şi pune la mâneci, 

Îi lovit cu mâneca țundrei (bidem). 


Şi cu acest tormen  (mânece-mânecă) 
se petrec lucrurile ca şi, cu clin-clină — 
două forme cu două semnificațiuni dis- 
tincte : una în legătură cu îowbrăcâmin- 
tea, altul cu viaţa câmpului. 

Acest paralelism a întesnit dealtfel și 
confuziunea — transformând proverbul 
in: nici în clin, nici în mânecă. 

JL. Şi că lucrurile stau aşa. iată: 

Să revenim la cuvântul — mânec 
verb — a se sculă cu nouptean cap și 
a povni la drum. La aceustu Coşbue a- 
duogă : „drmnul ţăranului e pe deuluri; 
cl mânecă (= se scoală dimineaţa şt 
porneşte la drum) ca si vrce dealul“. 

De-aici : „a mâneca e sinonim cu: a 
uvcă dealul“ iar „.mânec e drumul la 
deal“. Ceva mai mult: „În Banat. erice 





C. VLADESCU ; COLIBA CGRADINARU IT 





44 


suiș pe dea! se numeşte ; mânecul dea- 
lului“. (Foaia pentru toţi, ], 38). 

Care este — deci — semnificaţiunea 
acestui proverb : 

Cihae spune : n'avoir ri&n de commun 
avec quelqu'un ; 

Pop. Barcianu : sich mit jemand nicht 
zu schoffen machen, ihm aus dem Wegce 
geben,, ihm umgehen. 

Tiktin : ich habe mii ihm nichts ge- 
mein, nichts zu schaffen ; 

Fr. Dam: n'avoir absolumeni riân 
de commun avec quelquun, n'avoir at- 
cune relation avec lui. 

In fine Şăineanu: a 
comun laolaltă. i 

Cum convine acest înteles unitar cu 
clinul si cu mâneca — fie chiar a su- 
manului făranului-păstor ? Şi cum poţi 
aveă cu cineva în clin sau în mânecă ? 
Şi aici — ca şi în celelalte proverbe — 
ne găsim, fără îndoială, în faţa unei fi- 
guri — dar a unei figuri pe care, cu 
semnificaţiunile ceroitoreşti ale termeni- 
lor, nu o putem nici realiza, nici înțe- 
lege. Cea. mai bună dovadă că atât tran- 
sformarea, cât şi interpretarea ei suni 
absolut eronate, 

Stau oare altfel lucrurile când re gân- 
dim la elinul şi la mânecul dealului. 
Fără îndoială că da. Și explicațiunea 
neo dă tot Coşbuc: 

„Zicătoarea are înțelesul; n'am cu el 
deaface nici pe drum la deal, nici pe 
drum la vale“, iay „explicaţiunea ei e 
următoarea : Când drumul la deal Quâ- 
necul) e greu şi boii nu Hot duce carul, 
țăranii înjugă 4 şi 6 boi dela alte care 
şi scot pe rând carele la deal La vale 
(la clin) îşi împrumută lanţurile ca să 
împiedice roţile. Țăranul, fie cât de 
străin, când vede pe alt ţăran că nu-şi 
poate scoate carul în deal, îşi desprinde 
boii şi-l ajută. Un om care-l duşmă- 
neşte, ori un tîrgoveţ trece pe lângă 
țăran şi-l lasă neajutorat în drum. Cu 
aceştia ţăranul n'are nici în clin, nici în 
mânec — sunt oameni cari nu fac cau- 
ză comună cu el, nu şi-au prins nici- 
odată boii la un jug, nici la deal, nici 


nu avyeă nimic 


la vale“ — miau nimic comun cu el. 
(Foaia pentru toţi, IL, 38). 
Ne găsim — fireşte — și deastădată 


în fața unei imagini, dar, câtă  deose- 
birel — în faţa unei imagini pe care, 
tocmai fiindcă o vedem, o putem rcali- 
za şi înțelege cu uşurinţă. 
Ceva mai mult, derivatele acestui 
proverb : Cu nebunul să nu-ți pui nici 
în lin, nici în mânec — sau: Cu omul 
prost să nu ai de-aface nici în lin, nici 
în mânec —' se întâlnesc de minune cu 
wn al treilea (cu caracter: explicativ) : 
nebunul. n'asudă nici la deal, nioi ia 
vale. Să nu fie oare niciun fel de legă- 
tură între acestea ? lată o apropiere a- 
supra căreia încerc Bă atrag atențiunea. 
lată, cum socotesc eu că trebueşte pri- 
vită chestiunea : nici în clin, nici în 
mânec — adică nici la vale, nici la deal. 
Aceasta şi ca formă şi ca sens şi ca lo- 
gică. 

Colegul meu. Tache Papahagi îmi o- 
feră o soluţiune intermediară şi anu- 
me ; aceea de a reținea proverbul ca 
făcând, parte din domeniul îmbrăcămin- 
tei — însă cu forma: nici în elin, nici 
în mâner, Deasitidaţă forma mânec ar 
fi refăcută ca gen după clin.. 

E o soluțjiune care — coincizând ca 
“formă cu aceea pe care o susţinem: -- e 
si ial lipsită de suportul Semanticei 

a] logicei. Cu toate aceste dezavan- 
— bă aa cobvine cu forma: alei 


stă cui a- 
re căi nai caii agati tao 





INTRE SPECIFIC ROMANESC 
ŞI 
FUTURISM 


Jalnica tragodie a unui june pictor 
român 


n. 


Prietenul meu pictor continuă astfel 
scrisoarea, despre minunatele lui întâm- 
plării ; 


a aan când, după un ceas de goană, ne- 
vastă-mea se întoarse cu medicul casei 
noastre — un prieten din copilărie, care 
se poartă cu mine de parcaş îi ou crud) 
— eu, mulțumit, senin, triumfător, mă 
găseam în echilibru peste o pereche de 
scaune schioape, potrivindi pă polițele 
„atelierului“ cele trei mari creaţiuni ale 
mele din săptămâna scursă : 


ROMANIȚA 
PAUNAŞUL CODRILOR 
COMPOZIŢIA 


Prmele două lucrări, după cum ştii, o 
glindeau cu. credință şi entuziasm speci- 
ficul artei noastre naţionale — atâta pe 
cât mă ajutaseră puterile mele şi măsu- 
ra în care mă putuseră lămuri articolele», 
foiletoanele, conferințele, intarvievurile 
şi discursurile, revărsate cu îmbelşuga- 
re din ziarele, revistele și tribunele na. 
ţional-cultural-educativ-artistice, Cea din 
urmă operă — COMPOZIŢIA — stabilea 
în cariera mea o culme, pe care nici ta- 
Tentul, nici inteligenţa, nici instrucţiu- 
nea mea, singure, n'ar fi sperat vreo- 
dată so atingă, dacă fericite suggestiuni 
din lumea rafinată — intelectuală, artia- 
tică şi critică) — n'ar fi stimulat şi hră- 
nit slabele mele însuşiri naturale, exal. 
tându-le până ia — cum spunea un es- 
tet — până la superlativă comprehen- 
siune alei a creatoare, .... 


Mi-a spus Doamna,” sopti doctorul, 


' apropiindu.se prudent de mine, că al 


terminat niște pânze excepționale... şi 
Rum îmi făgăduiseşi că eu voi fi cel din- 
tâi avertizat pentru alegere şi cumpă- 
rătură.... 

— Incântat, dociore. Stai o ţâră să mă 


NARA AAAR AR 
poa e fiisatj 


Cercetările consacrate, acestei  ches- 
tiuni m'au dus prin urmare la dvuă 
forme: una generalizată prin continuă 
copiere — nici în clin, aici în mânecă — 
nenaturală mai cu seamă ca sens, în le- 
gătură cu îmbrăcămintea ; alta rară, 
normală şi naturală logiceşte în legă- 
tură cu viața câmpului, a dealului și a 
Mari — cu un cuvânt — cu viața zilnică 

a ţăranului Să nu fie uceasta 
cot aderiirată ? 


PAUL 1. PAPADOPUL 


UNIVERSUL LITERAR 


scobor,.. Aşa! Bucuros... Dece nu?. 
Bravo |... Ei, ce zici ?.. Ăsta din stânga 
e ROMANIȚA, 

— Nostim.... 


Cel dela mijloc e PĂUNASUL CODRII. 
LOR... 

— Adorabil... 

— AI din dreapta e o COMPOZIȚIE... 

—  Vimitor.... 

— Doctore dragă, un artist nu e nici 
odată mulţumit de opera lui. Lozinca 
noastră a fost, este şi va fi: EXCEISI- 
OR-EXCELSIOR-EXCELSIOR ! !!, 

— Excelsiorissim..., 

— Neapărat!,.. Dar ka să td ridici 
până în sferele transcedeniale unde se 
întâlneşte esenţa inspiraţiei, se cere o 
mare, uriașă, formidabilă putere de re- 
nunţare, de sacrificiu şi jertfă. Jerttă a 
cărnii şi jertiă a spiritului... 

— Mai cu seamă a spiritului... 

— Hotăzit !.. Jertfa pe care umila lu- 
mânărică de spermanţei o săvârşeşte în 
fiecare zi... 

— In fiecare noapte... 

— Exact... în fiecare noapte,. pentru 
luminarea tuturor celor văduviţi de lu- 
mină,.. 

— 'Trebue să fi lucrat multă vreme la 
piesele astea, nouile..., 

— Aproximativ... câteva zile doctore 
dragă... 

— Câte-va zile numai !!... (şi doctorul 
se ridică în picioare — cu stimă, respect, 
admiraţie și groază)... Dar e inconcep- 
tibil,.. !! 1... Iți dai tu socoteală de efor- 
tul supraomenesc,... de abuzul criminal, 
„ de... eram să zic: de nebunia ta? |? 

— „Nebunia mea.., 

— De bună seamă: nebunie califica. 
tă ! Cum ai vrea să denumesc alife] is- 
prava ta, fără precedent ?,. Să încera 
— şi să izbuteşti | — ca, numai în câteva 
zile să rezolvi ceeace mii de artiști, în 
succesiunea atâtor vaste secole, nau a- 
vui îndrăzneala să încerce şi n'au spe- 
rat vreo-dată să rezolve... Anume: să 
renunţe ka propria lor personalitate și 
totuşi să reuşească în creaţiunea artis- 
tică — şi să se impună timpului! E ca 
şi cum ai cere vânătorului să-i fie tea- 
mă de iepure — iepurelui, să maltrateze 
pe vânător, pentru ca — la urma ur- 
melor.., 

— Doctore... 

— „pentru ca la urma binale iepu- 
rile să intre triumțător pe rohatea târ- 
gului... în sacul vânătorului,.. 


— Doctore... e amuzant ! 

— Ba, deloc! E tragic... 

— Doctore... o fi şi tragic, însă! afaceri. 
le astea cu iepurile,.. succesiunea  vas- 
telor secole,.. vastelor secole,... vânător 
maltratat,....  personalitate,...  creațiune 
artistică... rohatea.,. timpul.. nu ştiu cum 
toate atea mi se răsucesc.... mi se răsu- 
cesc, să răsucesc, în capul meu ca într'un 
ceaun, de parcă s'au făcut terciu... 

— Văzuşi ? 

— Ce ? 

— Surmenajul !... Adu-ţi aminte : acum 
câteva luni m'ai chemat, noaptea, ia te- 
lefon. să-ți prescriu prafuri împotriva mi- 
grenelor cari nu te lăsau să dormi, 

— Da... i 

— Mi-ai promis atunci că nu vei mai 
abuza de sănătatea muşculară gi cerebra. 
lă cu care te-au înzestrat părinții. 

— Da. da, 

— ui s fApuauii că nu vei lucra aj 

eitaae aa staţia pro. in: capi era 
îa ele ; 


păzi în țiuă a n fer în pe ab îi Pa 


UNIVERSUL LITERAR 





HORAŢIU DUMITRIU: GRAVURA 


şi că nu vei mai încerca să aşterni pe 
pânză decât ceeace simţi că-ţi face plă- 
cere. 

= Doctore... 

— Arta este un joc liber. De aceia, 
chiar scenele de  snierinţă exprimate 
prin mijloace artistice, sau zămislit în. 
tr'un fel de bucurie, pe care, ulterior, 
„„cărturarii, cari au specialitatea de a um. 
bla cu microscopul în tainiţile sufletești 

ale artiştilor, au definit-o: voluptate a 

creațiunii. 

— Doctore dragă... 

— Or, nu există bucurie, cu atât mai 
puţin voluptate, în... oboseală, Singura 
voluptate a oboselii „dacă ne putem în. 
gădui această împărechere, este moartea. 

—— Doctore dragă, ascultă.., 

— Bătrânii, consumaţi de oboseală, află 
în moarte — adică în veşnic neturburată 
odihnă — o veluptate, în adevăr cerească 
pe care noi, tinerii, nu suntem în stare 
so bănuim şi sto dorim... 

— Dottore... e extraordinar ce se întâm- 

plă cu mine. Când vorbeşti, vorbele tale 

îmi cad pe timpan ca niște curcuduşe 
verzi pe un fund de dimirlie : rou-ton- 
pad 1... ton-pac-ron |... pac-tron-pac !.., 

— Fi... vezi ? 

— Ce? ., 

— Sur-me-na-jul ! 

— Doctore... | 

— Nici un doctore!... Voi artiștii cre- 
deţi în toate cele: în cântece, în des- 
cântece, în flori, în gâze, în salamandre, 
în izvoare, în stele, în visuri, în critici, 

- în vin, în pasienţe — dar nu credeţi în. 


ştiinţă, şi nici de cum în ştiinţa medicală. . 


Cu toate astea, noi doftorii, suntem fraţii 
întru idealuri, ai artistului, Artiştii, ca şi 
medicii, nu fac, în ultimă analiză, decât 
să sprijine şi să glorifice viaţa. 

Voi, prim imagini cari so transmită 
peste secole şi peste fire, viitorinii ; voi, 
prin mici reparațiuni de zi cu zi, cari s'o 
prelungească, în cât mai bună stare, le 
maxiinam de îngăduință a legilor firii. 

— Doctore... 

— Căci firea are şi ea margini în în- 
găduinţele ei. Cine încearcă să depășea- 
scăi -— temerar — aceste ultime limite ale 

enetozităţii naturii, lunecă, fatal, spre 
sscunpănire, 5 


p d i e; mul litotdeit- 
i al deorum păziziă și mini dnoiteat, 


Ciudăţeniile editoriale 


Notiţa noastră în legătură cu activita- 


tea fără de plan a editurilor a atins un. 


punct dureros al raporturilor dintre scri- 
itori şi editori. 

Problema trebueşte reluată gi o vom 
face de îndatăi ce vom fi strâns materia- 
iul trebuincioce. 

Ca o dovadă pentru actualitatea” pro- 
blemei, facem loc — din simplu interes 
documentar — următoarelor rânduri ce 
ne trimite colaboratoarea noastră, d-ra 
Alice Gabrielescu : 


Stimate d-le Perpessicius, 

Cu privire la energicul dv. articol 
„Ciudăţenii Editoriale“, închipuin- 
du-mi că var întări mai mult sigu- 
ranța că aveţi cu dv, gândul şi la ne- 
voe chiar sprijinul tuturor scriitori- 
lor, am voit să vă scriu satisfacția cu 
care am citit începerea campaniei dv. 
şi cu care aştepi desfăşurarea ei, con- 
vinsă că nu va rămânea fără bune 
rezultate. 

Primiţi vă rog distinsele mele sa- 
luțări. ' 
Alice Gabrielescu 


28 lunie 1927, 





că pășim logic întrun domeniu pe care 
de mult lam fi dorit, un domeniu ferme- 
cat şi fermecător. unde omul — (în speță 
pacientul) — devine generos intrepid, ge- 
neros angelic sau generos idiot... 

— Doctore... miroase a spumă, prăjită, 
de dulceaţă... 

— Dar se poate întâmpla ca descum- 
pănitul să sară mult mai departe peste 
hatul firii : în bărăganele negre ale unui 
imperiu turmentat şi turmentator. Atunci 
omul nosiru se precipită într'o serie de 
convulsiuni mintale, infinit variate şi per 
petue, In cazul acesta pacientul se crede 
simultan : apostol şi tiran — rege şi chi- 
britelniţă — poet şi pilaf — pictor şi ra- 
diofon — hipopotam și caramelă — bici- 
clist şi fâstâc — mitropolit şi coup 
apaier.., 

— Doctore... a dat dulceaţa de vişine, a 
nevestei, în foc, Semn bun : cică... 

— La tine, pictore dragă, nu văd, deo- 
pamdată, decât una diin manfestările, be- 
nine, din prima categorie ; dar nu este 
exclus, (dacă nu vei urma întocmai sfa- 
turile mele prieteneşti), să faci saltul pri. 
mejdios în făgaşurile sumbre și agitate 
de care-ţi vorbii — pentru stagiu infinit 
şi irevocabil... i 

— Care va să zică?.. 

— De... asta va să zică... şi mă bucur 
cai izbutit să mă înţelegi... asta va să 
însemne că mâine dimineaţă viu cu ma- 
şina să facem o mică excursie recreatoa- 
re — de vre'o două luni de zile, în care 
vreme nu te vei atinge de vopsele... nu 
vei gândi la artă, dar, mai vârtos... nu 
vei ga o singură slovă tipărită... 

— Ai. 

— Vei trăi şeasezeci de zile pline şi 
grase, ca un animal teafăr şi necugetă- 
tor — adică fericit... 

— Unde, doctore ? 

— La mânăstire... 


Frân em, şi de data asta, scrisoarea 
bunului nostru prietena piste + Vom cote 
inau-o, su aceiași fidelitate, în gubriaile 


noastre Vll a Gina 


Pr 
Noiiţe italiene 


MIŞCAREA PEDAGOGICA 
IN IPALIA 


Renăscută prin  operaj generoasă a 
tineretului său, ltalia își îndreaptă jri- 
virile spre tineretul de mâine. Edua.ţia 
morală, fizică şi intelectuală a copiilor, 
alcătuește acolo obiectul preocupării tu- 
turor — dela părinţi la Rege, dela sno- 
deştii educatori la cei mai de seamă pe- 
dagogi şi filosofi. Prin aceasta, o dei se- 
bită atenţie este acordată corpului 3 ro- 
fesoral, mai ales „maeştrilor“ dela școa- 
lele primare. Pentru a fi la înlățimea mi- 
siunei lor, dascălii mai modeşti au la în- 
demână serii întregi de reviste, răspân.- 
dite în sute de mii de exemplare. S:m- 
nalăm, prin vechimea şi însemnătatea ei, 
mai ales pe aceea intitulată 1 Diritti d -llu 
Scuola (apare la Roma de 27 de ani?) lu 
care colaborează ce; mai de seamă pr da. 
gogi (alături însă de cetitorii înşişi, care-i 
îmbogăţesc coloanele cu rodul experieaţii 
ior de toată ziua), având directori pel ir 
fiecare preocupare în parte şi care, rin 
felul vioiu şi îngzijit cum se preziută, 
poate servi drept model şi  suggestie 
pentru iniţiativele oricui în această ho. 
tăritoare problemă a învăţământului na: 
ional, : 


ALBANIA ANTICA . 


După cum se şiie,  zecentul conilict 
dintre Italia şi Iugoslavia, a avut dept 
pretext și anumite concesiuni pe care 
guvernul albanez le-ar fi făcut celui ita- 
lian, pentru întreprinderea unor pri su- 
puse săpături arheologice. În legături: car 
aceasta, semnalăm apariţia la Rome, ui 
unei admirabile monografii, datorită tâ- 
nărului arheolog Luigi M. Ugolini, înti- 
tulată „Albania antică“ ($. E. A. 1, Rima 


- Milano, partea 1), în care sunt cons:m- 


nate cele dintâi rezultate ale explorării 
istorico-arheologice a străvechiului. pă. 
mânt albanez, mai ales în spre păiţile 
Adriaticei. 

Bogat ilustrat, limpede şi  atrăgiitor 
scris, acest „ziar“ arheologic (săpăturile 


„sunt mai puţin puse în evidenţă) ca ătii 


interes și pentru observaţiunile de o din 
etnografic , în orişi ce caz, nu poate ră- 
mâne necunoscut istoricilor noştri cai se 
ocupă, mai ales, cu problema traciami lu! 
autohton, atâta” de temeinic studiat în 
timpul din urmă de Vasile Pârvan şi de 
elevii săi arheologi, 


ROM4 


Revistă de cultură italiană, Nr. 2, April. 
Iunie 19%7, cuprinde: A 

R. Ortiz: Catolicism şi fascism ;; AJ. 
Marcu : Cinci comemorări; Gh. Câăli. 
nescu : B. Cellini; A.  Belciugăţearu: 
Pesimismul voluptăţii dannunziene. BR. 
Ortiz + Capodoperile liricei italiene ; A). 
Marcu : V, Alecsandri şi G, V. Ruscalla ; 
Fr. Petrarca: Ascensiune pe muniele 
Ventoux, (trad. de AL. Marcu); Sonetul 
XXX, Sestina | (trad. de ]. Leonar.]) ; 
N. Machiavelli: Prezentare la „Il Piin. 
cipe“ (trad, de Al. Marcu) ; Ugo Fosa le: 
Din „Jacopo Ortis* (trad. de Al. Manu). 

Cronică literară ; Însemnări ; Etichete 


nous 


- editoriale, 








„448 


UNIVERSUL LITERAR 


ECOURI 


REDACȚIONALE 


C] Toate notițele şi comentariile ce a- 


par, neiscăliie sunt a se airibui redacto-.- 


rului acestei reviste : d. Perpessicius, 
PENTRU D. ION GORUN 


In numărul, de Miercuri, 6 Iulie 1927, 
al „Dimineţii“ şi sub titlul : „Premiile na- 
ționale pentru literatură“, d. [on Gorun, 
laureatul premiului național de proză, pe 
1926, scrie în legătură cu rândurile con- 
sacrate de noi întrun număr trecut, a- 
cestei periodice cestiuni naţionale. 
„DD, Ion Gorun e supărat că am trecut 

sub tăcere memoriul publicat de d-sa în 
coloanele „Diminejii“ şi ne află în culpă, 
de vreme ce, aplaudând propunerea d-lui 
G. Bogdan Duică referitoare la publicita- 
tea candidaturilor, n'am acordat atenţia 
cuvenită şi propunerilor, d-sale, care se 
conforma acestui deziderat. „lon Gorun 
poate să fie ignoratde „Universul Lite- 
rar“ —scrie d-sa într'un loc, ca să adaoge: 
„Acest lucru măi lasă rece“ iar mai de- 
parte: „Un cuvânt, totuşi, acelora cari 
cu zea voinţă înlătură părerile pe care 
le susţin eu... etc., etc., ca să termine cu: 
pă iata lui Tănase : Mie mi-e perfect e. 
gal”, 

Ne gândim să facem. o graţioasă „nostra 
culpa“ în -nădejdea că de data asta vom 
incălzi puțin inima indiferentă a d-lui lon 
Gorun—şi am făcut-o bucuroşi şi în con- 
vingerea că tot omul e supus greşelii-—da- 
că n'am fi recitit rândurile consacrate de 
noi, premiilor naţionale şi n'am fi obser- 
vai că d. Ion Gorun na cetit cu atenţie 
fândurile noastre — ca să nu bănuim că 
se face numai că nu, le-a înţeles. 

In orice caz, dela un simplu caz de o- 
misiune — şi se va vedea că nici atâta 
n'a fost — și până la o conspirație, a tă- 
cerii, pe care d-sa ne-o atrihue, e o dis. 
tanţă geologică. 


Dar nici omisiune n'a fost: în rându-: 


rile noastre scriam — şi ideea revine de 
mai multe ori, ba chiar şi un citat al d-lut 
|. G. o atestă : „Ceeace nu sa pus în prac- 
tică sistematic şi oarecum oficial...“ E a- 
devărat că 'd. Ion Gorun, laureatul pre- 


miului de proză -pe 1926, convins de te-: 


meinicia acuzațiilor pe cure-d. G. Bogdan 
Duică le aducea. acordării: premiilor na- 
ționale în 1926, s'a. raliat opiniei criticu- 
lui şi şi-a făcut propunerile în mod pu- 
blie, după cum e iarăşi adevărat că noi 
n'am relevat intervenţia d-sale oricât de 
interesantă şi de preţioasă ar fi fost ea. 
Dar mam relevat-o pentru că pe noi ne 
interesa să se pue în practică „Sistematic 
şi oarecum oficial“, principiul. Ceeace 
repetăm, şi d. Jon. Gorun însuşi recunoa- 
şte, nu' s'a făcut. 

Nu mai deparie însuşi inițiatorul aces- 
tui procedeu d. G. Bogdan Duică na dat 
urmare, gândului său. Nu cumva, care, 
pentrucă în intenţia d-sale era — şi lu- 


crul se spunea răspicat în memoriul pu- 


blicat de d, G. B. D. în „Universul lite: 
rar“ de anul trecut —să se adopte prin- 
cipiul oficial, şi să se practice de unani- 
mitatea juriului ? Ar fi fost socoteam 
dimpreună cu d G. B. D. singura soluţie 
ca să se evite în viitor, surprize asemenea 
acelora din 1926. Şi cum ziua acordării 
premiilor se apropia şi cum candidările 
„ibn te Pati 


ATELIERELE SOC. ANONIME „UNIVERSUL“, STR. BREZOLANU, BUCUREŞTI 


în spiritul dezideratului G. B. D, nu se 
făceau, am socotit să comentim proba- 
bilităţile. Despre aceasta şi despre ni- 
ic altceva a fost vorba în nota noas- 
tră. Incă un motiv ca să nu fi avut pen- 
iruce ne ocupa de intervenţia d-lui lon 
Gorun, 

Totuşi un gând ne încearcă : nu cumva, 
d. lon Gorun a înţeles că nota noes-= 
tră viza la valoarea laureaţilor de anul 
trecut, printre cari se afla şi d-sa ?! Mai 
întâi serisesem, : „Să se noteze că nu dis- 
cutăm aici valoarea laureaţilor“ şi apoi 
insistam că ierarhizarea aproximativă, de 
sigur, a viitorilor Ipureaţi, ierarhizare 
pe care premiile din 1926 o călcaseră în 
picioare, cra mijlocul de a se evita sur- 
prizele. Şi, dacă c să facem încă a preci- 
zare, la premiul naţional de poezie ne 
gânisem noi tot timpul. 

lată deci, pentruce nu înţelegem răs- 
tălmăcirea din articolul din „Dimineaţa“ 
al d-lui lon Gorun. 

Despre o conspirație a tăcerii se poate 
vorbi. Și la noi şi în celelalte literaturi. 
Şi e o chestiune pasionuntă şi am putea-o 


discuta, oricând, cu plăcere. În orice caz, 


printre victime nu am vedea nici odată 
pe laureaţii de ieri, de azi şi de mâine 
ai premiilor naţionale de literatură. 


BALZAC 


Intr'un studiu publicat de d, Denis 
Saurai, în „Les Marges" (raportat de 
„Mercure de France“) cetim aceste valo.. 
rousc opiniuni despre geniul lvi Balzac : 


Balzac este cel mai solid. dintre 
scriitorii noştri. Aşi zice cel mai ma- 
ve, dacă n'ar fi Victor Hugo... 

Odată eroii săi angajaţi într'o sce- 
nă bună, Balzac uită totul: şi teama 

de anarhie şi de ideile sale ocultiste sen 
iimentele ca şi teoriile. El vrea, să va- 
dă, vrea să ştie, Și nu e lipsit nici de 
simpatia umană, ba dimpotrivă. De 
câte-ori nu ne simţiam dispuși să-i spu 
nem să tacă, să-şi păstreze pentru el 
comentariile înduioşate şi să-şi conti- 
nue povestea. Mila lui pentru perso- 
nagiile sale este de calitate inferioa- 
ră, ca: tot întrînsul, afară de această 
extraordinară putere de observaţie. 
Poate chiar că din lipsa aceasta de ca- 
litate şi intensitate în sentimentele 
sale personale să fi rezistat mai bine 
ca Dostoiewski sau Tolstoi nenoroci- 
rilor eroilor săi. Balzac îi plânge, dar 
doreşte cu atât mai mult să-i cu- 
noască. In vreme ce Ruşii, ei, au 6 
atâta de mare poftă 6ă-i plângă încât 
slârgesc prin a nu-i mai vedea. 


Imat în e) însuşi, poate că Balzac 
n'a fost un om prea mare ; ca, şi Vice 
tor Hugo, poate ca fost mai ales un 
foarte mare copil. Dar operile lui 
există, sunt aici, mai sănătoase, mai 
durabile. mai solide ca acelea ale oa- 
menilor mai mari ca dânsul, un Goet- 
he, un Tolstoi, un Ibsen, 


Nu. e lucru uşor să faci o operă mare. 
Singură inspirația sublimă şi geniul ex- 
traordinar n'ajung. Nu-i lucru de un mo- 
ment sau de un om. Răuşita cere colabo- 
vare, cere un sol unde să incolțească, o 
atmosferă în care să crească. Franţa, 
rasa, cultura, tradiţia ei, au marea lor 


DIN SUMARUL 
NUMARULUI VIITOR : 


POEZII de Emil Isac; A. Cotruş, M. Ce- 
larianu ; G Talaz ; Florica Mu. 
muianu ; Virginia Gheorghiu, 
etc., cte. Se 

PROZA de : Sylvius Rolando ; [. M. Raş- 
cu ; George Dorul Dumitrescu ; 

Romulus Dianu, Mircea E- 
liade. 

STUDII de: N. N. Matheescu; Scarlat 

Struţeanu ; Mircea Eliade. 
AFORISME de : Victor Eftimiu. 
MENŢIUNI CRITICE : La Medeleni, II. 

Drumuri roman. (lonel Teo- 

doreanu) ; Nu mi-am plecat 
genunchii, poeme, (Elena Fa- 
vago) de Perpessicius, 

REVISTA REVISTELOR de Pentapolin. 

DE VORBA cu Camil Baltazar de F. A- 

derca. 





parte creatoare în opera lui Balzac, Ea 
are drepiul să prezinte aceasiă operă ca 


un lucru al său, ca un lucru bine făcut. 


După cum lomer' reprezintă epopeia şi 
pe Grecia, Balzac este romanul şi este 
Franţa. 


CASA NAȚIONALA A 
LITERELOR, ARTELOR 
ȘI ŞTIINŢELOR 


Aşa se uumeşie instituția pe care o in- 
fiinţează d. Edonard Herriot „ministrul 
instrucţiunii din Franţa. Scopul ei este 
să reglementeze şi să inobileze prin obli. 
gaţie de stat, opera de asistare a creato- 
rilor de literatură, artă şi ştiinţă. Intre 
veniturile cu care se vor alimenta fondu- 
rile Casei este şi o taxă preluată asupra 
operelor intrate in domeniul public. 

Ştirea a plăcut şi la noi, dovadă ocolul 
de care sa bucurat în presă. 

Ar fi locul să amintim că și la noi-s'a 
vorbit, îndelung, acum vre-o doi ani de 
zile despre un. „consiliu al literilor“, că 
se publicase chiar şi menu-ul — ca să zi- 
cem aşa — nouei intenţii, dar că toiul a 
vămas, cum rămân toate gândurile prea 
tari, la noi în. ţară, în cartoane. Toţi dem- 
nitarii noştri sunt preocupaţi numai de e- 
coul pe care îi va înregistra posteritatea 
despre marea lor personalitate. Deaceca 
lie care se simte obligat să legifereze in- 
diferent dacă proectul moare nenăscut 
sau sucombă în secţiile corpurilor legiui- 
toare. De aceea, în timp ce miniştrii de 
instrucţie din alte ţări sunt munciţi de 
cele spirituale, în România avem specta- 
colul acelei furii edilitare, care reduca 
toață problema şelară la cărămida din 
ziduri. 

Şi totuşi : ca. mâine se va găsi şi pe la 
noi, un ministru în curent cu cele din 
Franţa, care va relua ideeu acului „Con- 
silin al literelor“ şi va da corp de lege 
acestei idei salutare. Mai ales că editorii 
cari tipăresc iniile de exemplare din cla- 
sicii noștri, abia aşteaplă să poată vărsa 
la cassa acestei „Case“ ceva din benefi- 
ciilor acţiunilor lor culturale, 


CARŢI NOI 


VIRGII, COSTESCU : Gazda cu fata de 
măritat, Tip, „Bica“ 83 pag. lei 20,