Similare: (înapoi la toate)
Sursa: pagina Internet Archive (sau descarcă fișierul PDF)
Cumpără: caută cartea la librării
Li _supradeţei . tabloului, „ cepționate de PROPRIETAR: SOC. AN, „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23-25 DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU Imscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE: autorităţi şi instituţii 1600 lei particulare 12 luni 800 „ 6 luni 430 ,, REDACȚIA ŞI ADMINISTRAŢIA BUCUREȘTI 1 Str. Brezoianu 22—25 TELEFON 83.30.10 IRSUL LIIIRAR Apare de 3 Pt PREŢUL 24 LEI ANUL LIli Nr. 23 DUMINICA 20 AUGUST 1944 Redactor responsabil: TRAIAN CHELARIU OGLINDA Pe masa acoperită cu jurnal — sunt aceleaşi aumințuri mortuare cu fotografii de oameni ii, pe care le citesc fără să vreau de câte ori mintea-mi oboseşte de inactivitate, şi ochii cad fără să- *mţeleg dece, către jumalul pătat de praf şi grăsime al mesei de lângă fereastra cu gratii a came- rei de ţară în care-s adăpostit, de o lună?... de un an?... cine-ar mai avea curajul să numere zilele după comunicatele oficiale — pe masă bag de seamă uneori că se mai află, în atara hârtiei albe, de scris, şi o oglindă. E dintre ucelea rotunde, cu ramă de lemn, aşezată, verţicai pe o semicireon- ferinţă înlăuntrul căreia se poate şi mişca, în jurul diametrului ei orizontal. Totu! pe un picior, fu- siform, dat la strung şi el, înfipt întrun suport la fel, circular, de lemn. O oglindă pe care o cunosc de .mult, dim toate casele țără- neştii prin care am trecut: în Me- bedinţi, în Făgăraş, în Vrancea, în Moldova (câţ de deosebite pot apărea astăzi reședințele astea trecătoare, de o vară sau de câte- va zile, cât de alttel se înşirue în smointire, acompaniate fiecare de muzica: unui alt sentiment co- mex: guietudine și recontfortare, anxietatea izolării forţate, iebra descoperirii materialului mono- grafic, de mult, — sau pur și simplu senzaţia sufocantă de car- ceră pe care mi-o oferă în pre- zent o cămăruţă ca oricare alta, curată, cu seoarțe pe pereţi şi li- tografii ieftine, şi zestrea strân- să'n lăzi și pe lăzi, până 'n tavan, rafturi), O oglindă cum am văzut mai cu scamă întrun tablou de Ro- ger de la Fresnaye, reprodus în- iruna Qin cărțile. lui Andre Lhote: mi se pare că Lhote vroia să-și ilustreze teza lipsei de im- poxtanță a obiectului, pretext pur şi simplu de geometrizare a - segenestat astfel după sectoare al căror ritm şi a căror raportare la întreg și umul la, celelalte creează rapor- turile matematice . precise, re- conştiinţă, ca acorduri muzicale. Interesant! Era, sunt sigur, o oglindă ca asta: foarte tentantă geometria atâtor derivate ale cercului. Toată în- făţigarea uneltei acesteia e sira- uie. Nu m'as mira dacă. la un moment dat. în orele de noapte când încerc să mă conving că o- peraţia pe care-o săvârşese se cheamă lectură. cum cred cama- razii mei din camera vecină, şi cum socotesc probabil și gazele, atarmate de durata ei: („Da nu le-aţi mai isprăvit, cărţile alea, Wwa-le-ar...), nu m'aş mira dacă porțiunea magie închisă în rama circulară de lemn, pe care, nu ştiu dece, n'am putut-o erede ni- ciodată materială, bănuind-o în- totdeauna de duplicitate ontolo- gică — sticlă argimtată pe dos, tcâmd te uiti la ea), dar spaţiu vrăjit al unei existente exiraor- dinare. superioară existenţei rea-. le (îndată ce pleci, adormi, sau închizi ochii) — sar anima din- tr'odată de nu ştiu ce lumină ne- maizărită emanată dintr'o zonă a suprafireseului. în care toate sunt cu putinţă. Nu ştiu dece-mi su- geră tocmai “asta. oglinda banală de ne masa cu jurnalul exaspe- rani, rămas deschis la anunţurile mortuare cu fotografii de oameni vii. Poate din pricină că seamănă, înfiotă întrun picior și oferind putinţe de man:'pulare variate, ca și când sar bizui ve un sistem de suspensiune cardanică, uneori cu o busolă de vanor, alteori cu un reflector de teatru. Mă 'mcânt să cred că îmcagiaiie reflectate 'n suprafața moartă a sticlei smălţuite cu arznt. nu-s din lumea aceasta. Că strania bu- solă depe masa mea poate azi reflecta priveliştile, oamenii şi atmosfera. oricăror meridiane sau paralele peste traseul ipotetic al cărora se va fi preumblat, în că. lători.le ei navale. altă dată. Poate e chiar un instrument provenit dintr'o corabie nauira- uiată „purtând flamande grâne sau alb bumbac englez“, și scoa- să printr'o minune din străfun- duri oceanice, a căror floră mi- râculoasă de forme şi culori mi-ar putea-o povesti acum, dacă. aș cunoaşte formula magică prin care lucrurile neînsufleţite îşi pun în mișcare memoria. Căci nu e de imagimat o oglindă fără me- morie: atâtea aspecte inedite ale realităţii, al căror singur martor să îte un instrumenţ ca acesta. nu se poate să rămână pierdute pentru totdeauna, pentru stupi- dul motiv că el mar şti să le re- producă; fiindcă de păstrat e si: «ur că, întrun oarecare mod, tre- huie să le păstreze. Nu se poate închivul, nu poate conștiința o- menească. cel puţin, concepe, to- tala pasivitate față de lumea reală: mici materiei anorganice nu-i e permisă des'nteresârea de „întâmplările“ lumii externe, (Dovadă, geologia, și sistemul ei „criptografie bazat pe observarea - de ION FRUNZETII felului în care AU SUFERIT ro- cile, cutare eveniment cosmic). Dar mi-te materia organizată de mintea omului, pentru a sluji unei anume finalități? Unealta, mâi cu seamă, care nu e decât corespondentul mecanic al „spe- cialistului“? Să nu poată ea avea libertatea de a reţine din ceeace „se întâmplă“, tocmai ceeace o „interesează“, ce „intră în spe- cialitatea“ ei? De neinchipait!.. Sau dacă, prin absurd, așa vor fi stând lucrurile, cu oglinzile e 0 excepţie, desigur. Uite, oglinda aceasta de aici, contur grotesc de mânăstire 'ntrun picior, varză sau copac de pe hărțile topogra- fice, are un suflet al ei, miste- rios strecurat în amalgamul de proastă calitate care i-a fost în- tins pe revers, şi stiola suferindă de negrul pesimism al obiectelor afumate de vreme, Nu e decât o sursă luminoasă în cameră: |am- pa banală cu hogeac şi fiţil de petrol, şi încă şi aceea desmin- țindu-şi promisiunile: pe rezer- vorul No. 8, proprietarii au înşu- rubaţ o mașinărie No. 5, pentru economie sau din nepricepere, şi flacăra e astfel mult mai ane- mică decât te-ar lăsa să speri vo- Mumul ei. Și totuşi, adesea, su- prafaţa cercului din rană, al o- glinzii, se aprinde inexplicabil, ca un semnal, și pâlpâie ca şi cum dincolo de sticlă sar da o lută între elementele dornice de ieşirea, la lumină, şi forţele rear- ționare (probabil un decalog al ogiinzilor care le ngustră: fiți ae- cente, în limita legilor care vau dat maştere. Nu, se cade ca » oglindă să caute a suspenda co- dul oglinzilor, promulgat în toate cărțile de fizică de clasa a VI-a secundară. Nu uitaţi că trăiţi sub regimul egalității unghiului de incidență cu cel de reflecţie;... sau altele de acelaş gen) Intr'a- devăr, ce s'ar mai alege de au- toritatea profesorilor de fizică, dacă oglinzilor le-ar veni cheful să-şi stoboadă, de dincolo de spa- țiul lor strict circumscris în plan, imaginile câte sau perindat prin dreptul lor, și sau înscris undeva, in celălalt spațiu, de după su- prafaţa lucie? Ce crezare sar mai putea da mecanismului unei fi- zici cantitative, de băcani, dacă sar descoperi reajitatea arhime- dică a principiului: „an corp re- fiectat în oglindă, pierde din realitatea sa o doză egală cu câ- timea. de spaţiu neutru ocupat de imaginea realităţii sale“, de pildă? Nu ştiu dacă e bine formulat. Cine simte însă ca mine, va în- țelege. Mă gândesc la procesul obişnuit al oglindirii: într'o con- ştiînță de pildă. Mecanismul legii ineluctabi'e: unghiul de inriden- ță egal cu unghiul de reflerție Adică: atâta din tine reflectă o conştiinţă, cât a intrat în unghiul ei vizual. (care depinde de foarte multe condiţii, structurale, ale - conştiinţei în cauză, şi acciden- tale, ale obiectivului reflectat). Cineva mi-a spus odată, cn ură: „eşti meschin!* Constatarea m'a mirat, fără să mă mâhneas- că. Ii căutam temeiurile. Era ca şi cum mi-ar fi spus: ești romhic, sam eşti poligonal. Vroiam să aflu care e viciui de optică datorită căruia cineva mă poate vedea așa, M'am întâlnit, într'o frizerie, cu un domn grav, pe care toată lumea era de acord în a-l res- pecta cu superstiție, ca pe Regu- Tamemtul Infanteriei. Am dal SORIN IONESCU să-l salut aproape spăimântat, ca deobiceiu. intâmplător, mi-a scă- pat privirea în ogiinda de frizer ditunainte-i: am întrerupt gestul la jumătațe, şi-am izbucnit în- tr'un hohot de râs cu sughițe: nv pentrucă imaginea era caragh'oa- să, ci pentrucam înţeles, văzân- du-i deformate toate atributele gravității cu care izbutise să se impună superstiţios tuturor, — cravata, gulerul drept, mustăţile impecabil tăiate, favoriţii mili- metric potriviți, cărarea infailibi) bisectrice a craniului sărac în păz, toate, toate erau în oglinda bu- qlhucaşă caricaturizate, batjocori- te, degradațe dela demnitatea lor obişnuită — pentrucam înţeles că superstiţia datorită căreia îl respectam ca pe Regulamentul Ingamteriei, era de ordin strict euclidean: geometria stringentă a ținutei sale impunea, Şi cum sis- temul optic al cristalinului majo- rităţii membrilor omenirii, prin care sunt făcute să străbată, ca printr'o lentilă fotografică, razele văzului, este adecuat geometriei euclideene, efectul scontat se pu: tea produce, A fost destul să-l] reflecte un aparat optic anormal, deiormant, nezuc.id2ân, ca suge. tia să piară. Relaţiile dintre oa- meni sunt datorite în bună parte strucțurii optice a cristalinului, şi e destui ca lentila cuiva să fie adaptată unui alt spaţiu geome- trie decât lentila celorlalţi, pen- tru ca viziunea lui să fie consi- derată anormală. Dacă individul suferind de aneuci:detsm nu face artă, în care caz e considerat o- riginal, revoluționar, genial, ci se mulțumește să trăiască între oameni, dorindu-și o viață ca a tuturora, mica lui fericire e pe- riclitată: nu va izbuti niciodată să-și pună de acord diopiriite, cu ale mulţimii, şi va fi exclus. Unghiul vizual suferă de pe urma aneuclideismului. La fel cum suferă o realitate din spa- țiul -aneuclidean, reflectată într'o conştiinţă euolideană. Când cine- va, mi-a spus, odată, cum poves- team, cu ură: „eşti meschin“, m'a incitat să constat numai că- rei cauze optice se datoreşte ima- ginea. Concluzia a fost că eram judecat euclidean, întrun mo- ment câmi conştiinţa mea acț:ona după principiile cu totul altei 10- gIci: Dar asta e cu totul altă poveste! Să ne întoarcem la principiul arhimedic al oglinzilor: „prin reflecţie, un corp pierde din rea- litatea sa o câtime egală cu a spațiului neutru care-i Încorpo- rează imagina“. (Urmare în pag. 3-a) A, LACOBESCU Peisaj Raăspunderile științei N Pretutindeni şi prin toate felurile în care se maniiestă, omul caută o con- firmare a lui însuși. El se înconjoară de lucrul mâinilor sale ca să poată lup- ta împotriva sentimentului copleșitor al zădărniciei şi neantului propriei făp- turi. Adunat şi transmis prin şirul ne- întrerupt al generaţiilor, rezultatul străduinţelor omului, lucrul mâinilor sale, în cel mai larg înţeles, îngăduie iluzia mângâietoare a perenității. In- cadrat într'o continuitate de cultură şi civilizație, insul omenesc se simte jus- tificat în sentimentul participării lui necesare la existența unanimă—aceea a semenilor lui sociali în primul rând — și sporit prin sforțările însumate ale umanităţii care îl îndeamnă în acelaş timp să sporească . Dar când rezultatele concrete ale a- cestor tradiții de continuitate solidară pentru folosul omenirii sunt distruse fără să poată fi măcar invocate raţiu- de MIHAI NICULESCU nile operative ale războiului, ci numai accidentul stupid provocat de norocul întâmplării și de lipsa oricărui senti- ment de răspundere morală a celor din văzduh, atunci omul de pe pământ, care suferă consecinţele agresiunii, își simte primejduită nu numai ființa lui fizică, ci însăşi încrederea în solidari- tatea necesară pentru .„binel: 'uturor, a destinelor individuale. Un singur lucru e necesar, spune Claudel, în Le Soulier de satin : aceia cărora le suntem nece- sari. Dacă e adevărat, cum s'a afirmat, că avem cu toţii o parte de răspundere în ce ni se-întâmplă, atunci înseamnă că fiecare e răspunzător pentru toți, că fiecare în parte e singur răspunzător. Sub unghiul regulei sociale și juri- dice, răspunderile sunt împărţite şi delimitate, dar sub acela al conștiinței morale şi creștine răspunderea e unică, una și aceeaș, care nu se drămueșşte ci apasă întreagă pe umerii fiecăruia. (Urmare în pag. 2-a) EXIEMPORALIIATEA de LIVIU BRATOLOVEANU Sugerez tinerilor contrâţi de călimară ca şi mai vârst- niicilor măânuitori de condei, — lăturalnice — de dejinire a modului cum foarte mulţi imţeleg a da expresie idei- lor ce-i Wumnimă, un termen nou care ar trebui să le dea semios de gândit: ex- temporalitatea. Ea, adică extemporalita= tea, ar fi un corespondent antimomic (deci contrar) a- tezismului, şi, totodată, un derivat al noţiunii de su- perficial, al lucrului făcut pe jumătate şi de mântu- ială, al — însfârşit — ne- răbdării - hieratice (ca să numi spun juvenile) cu care Pomi desfrunziţi unele spirite, mu îndeajuns de disciplinate cu munca temeinică de laborator, se grăbesc a da formă defini- tivă unui material amorf ce depăşeşte posibilitățile lor de contemplare, de în- țelegere şi tratare pe plan orizontal, dar în adâncime. Graba, suficiența, mini- malizarea, jocul de-a vor- bele mari, spiritul de imi- ore a gratuităţilor ab- cconse, exaltarea formei în: detrimentul fondului, um și acel îinfantilism artistic cu pecete de doctoralism trunchiat, atât de frecvent în tânăna noastră publicis- tică, mai ales în ultimul timp, sunt molaltă consti= tuantele unei totale lipse de conştiinciositate artis- tică, de respect față de a- devăr. Dacă trecerea dela clasi- cul sistem filosofic la ese seu, a însemnat primul compromis al gânditorului modern, apoi bagatelizarea tezei (ca noţiune extradi- dactică şi totodată ca soră mai în mwârstă a extempo- ralului) nu trebue împinsă până ta a cădea în insufi» ciență, adică în extempo= "alitate, O boală camacteristică a tinerilor noştri „condeeri“, si care pare să fi devenis endemică, e tocmai 'această extemporulitate de care vorbim, Dealtfel, mici cei mii vârstnici mau scăpat de morbul ei patogen, Se observă, dela o vreme, în toate câmpurile noastre da activitate spirituală, dar mai ales în critică, o eco- nomie susținută de efort sinonimă cu oboseala. C'riti- cii noșitri, cu excepţia doar a câterua care se mai morții încă în expectativă, referă tot mai sumar, tot mai sua biectiv şi - îndeajuns de plictisiți ca să nu bată la ochi, despre cărțile supuse judecății lor obiective, Am traduce această atitudine cu o slăbire a interesului față de tot ce reprezintă fenomen artistice autohton — şi, mai ales, cu o accen- tuare a lipsei de încredere în mistonarismul lor pro- priu. Evident, aici 'imtervine o preocupare de consoli- dare a prestigiului dobân- dit. Dela o anumiţă vârstă, dându-și seama că trebue să pună rânduială nouă în cariera în care au întrat, cei mai mulţi — în scopul unei mai discrete împliniri a erudiției ajunsă în pra- gul „maturității rigide“, deci al „seninătății olim- pice“ — au trecut dela sri- tica militantă propriu zisă la istoriograjie, E de vină conştiinţa rolului pe care-l ocupă sub stele, sau numai o ipocrizie, o prea cinstită „înțelegere“ a vârstei? Croi mu curând că e vorba" de un proces ide moderare di simulată a crizei de vigoare activistă. O astfel de între- cere, din toate părțile, spre piscurile chemărilor rigide, poate duce mai lesne la si= tuații morale râvnite, dar misiunea lor inițială, pe- remptorie, categorică, de îndrumători şi referenţi în actual, pe zi ce trece, cade pe planuri secundare. Și dacă totuși, contrar denun- țului nostru, nai găsesc timp pentru ritica propriu zisă, atunci bunăvoința de- vine retorism grație şi re- torismul simplu „act de prezență“, mulțaumindu-se a investiga în orizonturi deja definite, circumscrise, Tecu» noscute unanim, păcătuind prin exces de corectitudine şi schematism (cazul diferă, dela obiect la obiect), care amândouă ţin de pulpama extemporalului cu aparență de teză, Pentru mai multă clari= tate, vom adăuga că ex- temporalitatea reprezintă în concepția noastră un sum- mum de date şi excrescenţe sumare. așa ca erzațul sau articolul ocazional de ga- zetă. De absorbțiune (fizio- logic reflectână), în mici un caz nu poate fi vorba, pen- trucă îi lipsește ficatul şi tubul digestiv. Procesul chimic de trecerea ideilor im sânge se face direct din călimară pe hârtie, fără intermediul aparatului de masticaţie. Un fel de pro- genitură hibridă, abolită, uimjatică şi totuşi varicoasă, cu cauciuc sintetic în loc ue coloană vertebrală, care își urogă — pretențios — titlul de frate vitreg al esseului. Prezența extemporalului în bumea ideilor e astfei » demonstraţie nesusținută, quassi-funcţională, ale că- rei tare sunt graba şi eva= poriția în diafan. Mui are extemporalitatea şi alte stângăsvii, ca de pil- dă lirismul şi grandiloc- vența juvenilă. Pentru e- xemplificure, vom cita din= trun „autor“ ai cărui nume îl trecem cu vederea : „,Da- torită fervorii sale centri- fugale, în împrejurări ilicit proteice, ne-a dovedit cu neînchipuit de mare abor= donță geo-ştiimțifică, că E- vul-Mediu nu avea pe de- plin, şi după cum aţi văzut din cărțile parcurse inte- gral de mine, conștiința devenirii și finalităţii lui istorice, Ba ceva mai mult, dându-și în mod încona ştient seama că vor deveni piese de muzeu post-mlichel- angelian, oamenii . Evului Mediu au bnodit-o ca Ene- mia cu oiștea...“, Dacă bombasticismului juvenil (ca una din multi- plele forme ale extempo= valităţii) îi pot fi axondate — bineînțeles: până la un anumit punct — circum- stomțe uşurătoare de vâr- stă, există în schimb şi un altfel de bombasticism, u- nul deghizat şi onest, reţi= nut, 'ași zice academic, greu de descifrat dacă aparține gazetarului de talent sau omului de ştiinţă. Superstiția dogmatismu- lui a creat la noi o mistică a technicismului abstracti- zant, un cult pentru expre- sid calmă, sobră, uscată, Li» neară, meşteșugită, cusuta cu aţă albă, fără de care v altfel de dialectică (simptă de pildă) mar merita să fie iuată în considerare. In lo: să fie. un mijloc de îndrumare și dejinire a (Uemare âin pag. 2-1) BAROCUL ARTA MARILOR SBUCIUME OMENEȘTI de OVIDIU PAPADIMA Să vorbeşti despre arta BAROCULUI, in aceste vremi de mare iierbere 2 omenirii, de mare sbucium al bietuiui sutiei o- menesc siuvii de uriașa maş.nărie a rasboiiui, nu e de loc aut de iară rost, şi lăra legătură, pe cât ar putea pare in primul mo-- ment de ganuire. Nu inseamnă de loc ca. vorbind despre arta aâti de tragice şi ue sbuciumat omenească 2 Barocului, să discutăm o simpiă şi depărtată problemă de istorie a -arielor. Locanai prin acest tragism al ei, prin sbuciumul dun ea, arta Barocului e foarte aproape ue grozava tensiune suiletească în care trăim noi astăzi. lar prin împrejurările extrem de frămânţate şi de turburi in care sa născut, arta Barocului e foarte aproape de împrejurările in care sar putea naşte în zilele noastre o nouă ali mai dies sinceră tormă de artă, E adevaraţ totuşi că roate aceste lucruri sunt greu de lămurit dintr'odiă — aşa încât să stârneşti dela început interes pentru această artă atât de puţin şțiută, — mai bine zis: atât de greşit cunoscuţă din istoria ar.ei europene, In ţimp ce noţiunile de Re- naştere, de totic chiar, sunț privite de marele public cu o sHi- palie ioarte aulmirativă, de multe ori foarte respectuoasă, chiar dacă nu suni pricepuţe bine, — noţiunea de Baroc, astăzi inca ia nOi pentru marea parte chiar a vameniior de cuitură, se leagă ae o mulţime de elemente secundare, peiorative. Această consde- rare, care capătă adesea forme de dispreț, e a moşienire de care foarte mulţi dintre noi n'au scăpat încă. Să avem dela început curajul de a spune că e foarte nedreaptă în spirițul ei. Acest curaj îl vom avea jun chip foarte uşor, fiindcă pentru a pune ceva aittei despre Baroc in aceste pagini nu va trebui să încercăm cu ore prej riscul unor păreri personale. Chiar dacă am dori aceas.a, din- tr'un orgoliii foarte des la oamenii care cred că au atăta inteli- genţă, cuitură şi ierţă creatoare, incât să vadă unele luoruri din lumea aceasta sub o altă faţă, în chip cu totul nou şi deosebit ae ce] în care le-au văzut ţoți până acum, nu aia putea avea în legă: tură cu Earocul nici emoția aces.or riscuri, nici mândria acestei indrăzneli, Pentru simplul şi bunul motiv că aceasta au făcut-o, în timpul din urmă, destul de mulţi înaintea noastră. Şi aceştia au tost mult mai îndreptăţiţi şi mai compevenţi decât noi: nume con- sacrate de istorici ai culturii din ocoident, în ultimeje trei decenii. E adevărat, cum am spus dela început, că la noi noțiunea de Baroc e pentru mulţi încă un termen de depreciere. Pentru ei, „Baroc“. e ceva supraincărcat, umtiat, până la grotesc. Un tip baroc € pentru mulţi încă din obișnuita lume de cuitură româ- nească un ţip iubitor de ornamente ingrămădite fără rost şi cu nemiluita un tip chinuit şi sucit în sinea lui, a cărui nelinişte insă nu te impresionează, ci e dimpotrivă în stare să-ţi dea un sen- timent de comic sau cel puțin de compătimire, Se întrebuințează asttel noţiunea de Baroc pentru o pictură bălțată, încărcată de culori violente, pentru o poezie în căre comparaţiile, meţatorele, se ingrămădesc cu nemiluita şi în chip obositor, peniru o femeie . chiar, care se înzorzonează inutil. Dacă am vrea și noi să intrebuințţăm noţiunea de Baroc în sen- sul acesta, însemnările noastre nu şi-ar mai avea rostul. Ar fi un fapt de incultură căruia nu i sar putea ierta ceeace i se iartă unei conversații de toate zilele. Să fim drepţi însă Iu părerea aceasta, oricâtă greşeală ar exista, aceasta nu e nouă. Ea are o largă temelie istorică şi a fost la început aproape a tuturor. Noi vedem astăzi, inir'adevăr, Ba- rocul şi-l condamnăm la fel ca atâția alții, în numele neoclasicis- mului, în numele spiritului clasic, A fost o vreme în care se cre- dea că arta clasică mai poate fi reînviată printrun neoclasicism, care a putut da creaţii de sculptură monumentală şi de arhitectură mai ales, care să pună pecetea pe câte un întreg mare oraș de cultură, cum sunt Parisul şi Berlinul, și să le dea astiel o persa- nalitate proprie. Noi, cei de azi, însă nu mai credem în posibili- tatea unei reinvieri absolute a spiritului clasic — în neociasicism adică. Suntem însă deprinşi cei mai mulţi, încă din şcoală, să ad- mirăm acest clasicism ca un sumiun, ca un pisc al artei, pe lângă care toate celelalte ţi se par interioare, Cu atât mai inferior tre- bue să apară judecat asttel „Barocul lângă clasicism. deoarece îi e cu totul opus, atât ca spirit cât şi ca realizări artistice. La fel l-au privit şi cei din vremea lui, prin contrasi cu for- mele măsurate şi senine ale artei Renaşierii. Ch:ar numeie lui ex- primă această părere. Baroc nu e altceva decât cuvântul portu- ghez baroco, aplicat mai întâi Ja arhitectura Barocului |şi ama aies la ornamenteie ei. Portughezii numeau Baroco unele perie pieziş şi ciudat formate în scoica lar. Baroco, în transpiantarea lui in lumea culturii, a fost astfel un cuvânt care a denumit dela începu ceva straniu, în afara obicinuitului, exagerat. Și, cu muci nuanţe, înseamnă după cum am văzut aşa ceva până astăzi, când totuşi se încearcă să i se facă dreptate acestei grase ap de cul- tură şi de artă. De altfel fenomenul nu e nou în istoria culturii europene, Nu- mai Renaşterea şi-a luat dela început ea însăşi, cu îndrăzneală, numele care i-a rămas și pe care l-a impus prin orgoliul cu care l-a purtat cât şi prin norocul de a înmănunchia întrun ţimp extrem de scurt, mai ales în Italia, un număr impresionant de personalităţi într'adevăr uriaşe. Incolo, mai toate celelalte mari epoci de cultură europeană au trebuit să lupte mult cu timpul până cânil să-şi transforme porecla în renume, — ca să întrebuin- țăm un termen răsunător al războiului nostru dela 77, — adică până să-şi impună valoarea chiar prin denumirea pe care au pri- mit-o la început în ironie, In cercetarea aceasta am avea un exemplu foarte apropiat: acel romanticism din care la eşit mai târziu mumele de glorie dar şi de frondă al Romantismului, Dar avem un exemplu și mai cla- sic, dacă se poate zice astiel. Este al Goticului. Gotic este un cu- vânt prin care la început Italienii au căutaţ să stigmatizeze, tot în numele legilor şi proporţiilor clasice pe care le aveau în sânge, ca moștenire latină, întreaga epocă pe care o cunoaştem astăzi sub acest nume. Îsbiţi de pregnanţa spiritului nordic, — înclinai spre mari tumulturi sufleteşti, preocupat de problemele celeilalte lumi, a ideilor şi a Divinităţii, mai mult decât spiritul latin, con- cretizând ardenţa sufletească şi gândirea mistică în săgețile în- dreptate spre cer ale catedralelor cu turnuri ce parcă ar vrea să străbată norii, sau: în umbra atât de bogată produsă de vitraliile din interiorul lor, — Italienii p'au putut înțelege la început acea- stă artă şi. au. numit-o produs barbar, al Goţilor. Astfel i-au dat, printi"”0 greșeală de perspectivă istorică, numele care i-a rămas . până azi. A trebuit să vină Romantismul, cu veacuri mai târziu, ca să se simtă înruâit sufleteşte cu Goticul, să-l descopere, să-l în- țeleagă, să vadă în el tot spiritul Evului Mediu şi cea mai înaltă înflorire de artă a Creştinătăţii, — pentru ca Goticul să se poată bucura astăzi de. respectul care i se dă de către orice cunoscător de artă şi chiar de către un om de bună cultură. Barocul, e drept, n'a avui până acum acest noroc. Reactuali- zarea lui şi începutul de dreptate care caută să i se facă nu e opera unei generaţii de artişti, ca aceea care a reabilitat Goticul prin Romantism. Ci se datoreşte unui mănunchiu din ce în ce mai larg de cercetători ai istoriei artelor, la care s'âu adăogat apoi din ce În ce mai mulţi cercetători ai întregului fenomen european de cultură. Aceștia mau fost duși într'aci numai de simpla pasiune ştiinţifică de a descoperi adevărul. E şi o preocupare națională în „toate aceste încercări, Cercetătorii aceștia au aparținut la început popoarelor nordi- ce, adică toomai acelora care nu au în trecutul lor glorii de gran- doarea celor ale Renaşterii italiene, Dacă ei nu puteau opune unui Rafael, unui Tizian, unui Leonardo da Vinci figuri contemporane de aceeaşi mărime, în schimb mai târziu puteau cita uriași tot atât de acoperitori de orizonturi, ca un Rubens, ca un Rembrandt. Dar pe aceştia nu-i poţi înţelege decât cu totul fals ori de loc, dacă ii privești prin prizma canoanelor clasice de artă. Căutând să în-: ţelează arta lor proprie, spiritul european a fost la început scutit să-i creadă pa fiecare excepționale individnalități izolate, a căror (Urmare în pag. 2-8) a NOTAȚII TEATRALE Natura intimă, limitări:e şi dificultăţiie pe care aria dramatică singură şi le rid.că u In. ce mă priveşte cred că această con- staiare este valabilă nu numai pentru Li- tenavura dia nuli0ă, ci pentru toave artele! Puotura ? : La fel! Vrei firescul total !? N'ai să-l poţi surprinde decât cu un „Leica“, cu un „Kodak“, cu un „Voiglen- der“ sau cu um „Zeiss! In scuptură ? La fel! Nu poţi avea firescul total decât ta „Muzeul Grevin“, cu figurinele și mane- chimee de ceară — ce sinisure în defini- tiv toate acestea în pretenția însăşi de a înfățișa viața 1... — toate colorate după cu.carea adevărată: Napoleon „,palid- roziu“, Mamelucul „negru“, Marat „măs- liniu“, apoi toate crinolinele adevărate, mustățile din câlţi, pe cap păr adevărat, Pantofi de dansatoare în picioare, cioani aibi, tunici de ştoţă cu epoleţi, cisme de lac, etc, Intrebarea, artă ? Nu! Inchipuiască-şi-l cineva pe „Moise“ al tui Michael Angelo realizat de sculptorul respectiv, cu barbă făcută real, cât mai real posibil, cât mai „firesc“, eventual chiar dintr'o barbă adevărată, părul din cap la fel, îmbrăcăminte de ştoţă şi totul făcut în culori „natunale“ ? Pe când așa? O barbă dim piatră; va putea zice ci- NOVA Î.. Și totuşi da! Da, da, din piatră ! Chiar din piatră pentru că, iată, toc- mai piatră îi dă imortalitatea ! Piatra, bronzul, etc. însă, este: aceasta mai e :R Acum îm altă privinţă, dar convergând către aceleași concluzii, țin să reamintesc acele mişcări literare din acea epocă de dezonrdime literară care'a urmat fostului războiu mondial, cari, socot eu, ne furni- zează un exemplu foarte semnificativ. Din acele mișcări — dadaism, suprarealism, constructivism, mişcarea lui Tristan Tza- ra, ete, — mulți sumt aceia cari s'au în- tors cu timpul de pe acest drum, îndrep= tându-se către formele poetice tradițio- mate. Chiar Jean Cocteau, care imediat după războiul mondial sa întegnat şi el mces- tor mişcări —- ași putea spune chiar că a început cu suprarealismul, cu scrisul ne- conirolat, cu redactarea onirică, ete. — a revenit după aceea la versui neoclasic. la disciplinarea poetică, la necesitatea auto- ccmstrângerii, la forme de respectat! Cu alte cuvinte, la ceeace în ultimă esenţă vreau să fie concluzia acestor rân- duri: la dificultățile pe care arta sin- gură — fiecure artă în conformitate cu matura ei — şi le ridică pentruca, tot ea, să şi le rezolve ! . Arta este uceastă formă şi această di- ficuitate învinsă ! i aâr aaa sunetul sau materia supusă, pliată, : Spre a da un exemplu, iată să încar- căm o experienţă simplă : si păstrăm ab- solut toate cuvintele, expunerile poetice, toate imaginile cele mai mimuate din orice poem, ori cât de frumos aţi voi, dintr'un sonet, de exemplu — dintre cele mai fru- moase cu putință, fie declarat ca atare primtr'un consens critic obiectiv cât mai . generul, fie după generalitatea unor a:pre- Cieri subiective ale unei cât mai mari masse de oameni — şi după dceea să în- cercăm să-i desfacem elementele dar nu- mui într'atât încât să nu mai înveşmânte haină versului şi a formei țize a sone- tului. Cum am spus, păstrând absolut to- tul, deci, în esenţă, același lucru, fără nici un adaos măcar de o literă, fără o elimimare de un cuvânt. Ştiţi oare va fi rezultatul ? Ceeace se va obţine va fi de o banali. tate, de o lipsă de frumusețe poetică aha solut surprinzătoare. nică odată : evact cu aceleaşi elemente! „Unde, dar, a dispărut toată acea gra- ție, toată acea lumină, toată acea scântee divină a poemului respectiv ? Care îi era secretul ? "O: simplă muncă, o simplă ordonare a materiaiului, atâta tot ! Și să nu se creadă că pentru a reuşi o astfel de experiență ar ji nevoie de VTED Surutire anormaă a f'uzei. Nicidecum, Escperienţa. va reuși tot atât de bine,ba poate şi mai bine, chiar printr'o simpLă repunere a elementelor morfologice şi sintactice ale frazei exact la locul lor, adică, la dreptul vorbind, tocmai reţă- când fraza sau propozițiunea așa cum trebuia să fie ea dela început, în forma cea mai corectă și mai pură din punct de, vedere gramatical. deci cu mult mai co- rectă decât cea reaizaată în forma versi- ficată ! î Aşa dar, am putea spune în concluzie că frumuseţea acelor versuri începe abza de acolo de unde regulile firești aie şcrie- rii şi vorbirii sunt sfărâmate, din mo- meniul în core ele au fost forțate spre « se puten intra în alte formule, îmvingân- du-se alte dificultăţi. Aşa dar, cum am spus, cu absolut ace- loaşi cuvinte şi ubso„u: aceleuşi umayini și absolut aceleaşi expoziții şi intenţii poetice ! Numai că, aranjându-le nu chiar cum le-a ăranjat poetul ci, din contra, într'un mod firesc, aşa cum deia început ceTeo în mod normal o frază coractă ! Şi astiel se va vedea diferența. Ceeace, implicit, demonstrează că de muli.e ori arta în sine se reduce la o s:m- plă dor atâta de grea!... — realizare a formei, Cu adte cuvinte un triumf asupra UNOT dificultăți pe care arta — sieși —- singură şi le propune, Deaceea, în prezența umui sonet dută- vârşit, precum şi a oricărei poezii din toate punctele de vedere admirabilă, pe deoparte, și de altă parte a câtorva lu- cruri ori cât ar fi ele de bine spuse, în- tun poem în proză sau în versuri aibe, sau fără ritm, suu fără ordonare a ima- ginilor, etc., vei avea întotdeuuna impr2- sia, — oricât de surprinzător li s'ar păreu celor ce cultivă încă versul liber — că atunci când în fața umui Sonet care a pliat limba, a făcut-o fluidă şi a supus-o tuturor nevoiior şi intențiilor poetice ale inspiraţiei, ești în adevăr în Ţiţa artei, — în timp ce aitfel ești în fața a ceva. nede- săvârşit, a ceva neisprăvit ca lucru poe- tic, a ceva de mântuială. Ori, aceste ciemente sunt dijicu'cătile speciale — în cazul nostru — artei poe- tice. Exemplu : rima. Exemplu : ritmul. Exemplu : strofele. Exemplu : Regulile poeziilor cu formă fixă. i De aci, inisă, din toate cele utătutue mai sus nu trebue, totuși, să se înțeleagă cumva că — răportându-ne la arata dra- matică — ar trebui să nu se scrie texru decât în versuri, că dramele sau trage- diile ar trebui să fie şi astăzi făcute după formele de altă dată. Im realitate nu am voit să arăt decât atât: că o artă e cu atât mai mult o artă cu tât rezolvă mai multe probleme de technică specifică acelei arte și se supune lor şi idealului de frumos pe care ele îl reprezintă și pe care ele sunt menite să-l asigure ! Această tehnică şi aceste difi- cultăți te fac să fii mai aproape de creste, necesitând o ascensiune mai diţicilă, un urcuş din ce în ce mai abrupt, stânci dim ce în ce mai aspre, vânturi mai tari, o îm- singur'ct-e inaccesibilă tuturor, dar, tot- odată, și frumusetea şi splemdoarea ma- „rilor îmălțimi ? Fraumosul pur, adevărat, sub aspect de artă, nu se găseşte așadar nici pe jos, pe ulițele cărupașilcr şi nici părăsit prin parcurile publice sau amestecat cu tot felul de resturi și petice și alte lucruri destul de variate din fundul vreunei traiste uitată pe vreo bancă de vreun „ carşetor cretin sau suferind de boala co- piilar. Arta este o faptă conştientă, aspră și perseverentă — chiar lucidă — în urmă- rirea unui idledl pe care îl simţi la un moment dat în tine ca o luanină de care cauti să te aproprii şi pe care, pe cât mai mult cu putință — și tocmai aici e marea dramă : că niciodată nu-l poţi realiza complect — încenci să îl atingi !... * ALEXANDRU DRĂGHICI UNIVERSUL LITERAR Prima = 4 TEATRUL „ALHAMBRA“: „ÎN SPAȚIUL ALHAM- BRA, LIN:ŞTE DEPLINĂ“, RuVISTA SEMNATĂ DE D. MIRCEA ŞEPTILICI. Categoria în care se situiază Azi, la noi, revista ș. uşurinţa — ca şi graba — cu care ea este concepală și lucraiă, părăseşte până şi genul m.nor ce i sa a- cordat până acum ca va:oare în ale țestruiui, drept un s:mplu pretext de în- jghebarea unii spectaool. Pentru așa. ceva. şi arija uuti eroa.c, € sa nu te ma mult ue- cât o da.vrie împlmlă, în loc de-o absență care — in fond — Sar îi şi cuvenit, dacă am ţine seama că organ.zarta acestei pre- miere a avut „succesul“ vânzării de locuri până şi a celor rezer- vate cron.cariior, lă_r, anstărșiă. — peniru o lume veniiă de prin raioane pur comercia:e, gustul și mai aleg tx- per:ența e: de teatru, au aţă de organ,zaiori întâietatea criticilor. R>v.sia dela teatrul „Alham- bra“, care — după „G.oconda“ — poartă titlul atractiv vremurilor de azi: „La spațiul Alhambra, li- nişte deplină“... pare a fi făcută de condee cu experiență doar în specularea unor motive efiine şi pe cari semnătura d-lui M.rcea Șeptilici le girează cu un debut de generoasă acoperire. D-sa a socotit — probabil — că peste lauda umui început, nu e decât consacrarea şi că aitceva decât un gust iarg ingăduitor al publicului mar exista, care să-i îimp-edice succesul, . Ori, socotelile acestea au un: ori darul să întârzie: sau chiar să modifice împlinirile așteptate, făcând d'ntr'un debut o abatere dela consacrar?. iar dintr'un gust îngăduitor al publicului un jude- cător. aspru, nedispus la concesii. S'a văzut — doar — câtă ro- zervă sa pus în a primi unele scene scontate de autor drept de rămânând doar - „mare efect“, încâţ ele au fost pur şi simplu neglijate de răs- plata apiauzelor. Recunoaștem însă şi reuşita unor burăţi, din cari: „Teatrul la ţară“, „Să nu vorb.m astă sea- ră de alarmă“ și , Z-darul“ ocupă — pentru noi —— clasatea unor sosiri Ja prețuirea dreapiă a ca- lităţii, Pornind dela motivul unei a- larme, autorul a angajat „ac- ţiunea““ rev.ste. în adăpostul care ascundea un bar închis şi unde se perindă felurite figuri de oa- meni cuprinși de teama bombar- damentului, In asta era un început delia care aştepiam nerăbdători ocaz:a ca revista să i.e — în siârşit — repusă pe p'anul ei de merit o- cupât cu ani în urmă, când autori erau d-nii N. Kirițescu, Vlădoia- nu și A. de Herz. Dar pe mai departe tablourile următoare din „In spaţiul Al- hambra, linişte deplină”... au dat cu totul altceva. In pauzele mari, când schimba. rea decorurilor întârzia, au dat posibilițatea unor spertiaţori să plece, * Cunoaştem — însă — cazuri mai grave, când la alte reviste actul al doilea se juca doar în faţa câtorva specialori Nu putem apropa renunţărila “acelora de graba unora dela Al- hambra.. . In ce priveşte interpretarea re- vistei dela „Alhambra“, pune gri- ja unei probleme: accea a trece- rii actorilor dela un gen la altul. Nu sar putea spune că trece- rea, aceasta se face pe baza unui Ar însemna atunci ca pe unii actori dela teatru serios să nu-i vedem în revistă, iar pa cei dela revistă să nu-i vedem la teatrul ser:os, Bunăoară d-na Nora P'aten- tini, dacă înainte de-a fi apărut în revistă s'ar fi încumetat să-și verifice, cât de cât, mijloacele de i e care dispune, ar fi ajuns la ho- tărârea unei abţineri. Cu tot meșteşugul pe care îl pune conştiincios azi în fiecare rol pe care-l interpretează la Al- hambra, nu reuşeşte să smpreune şi să lege calităţile cu câri d-sa Șiie să desfete altfel publicul. Există în jocul d-sale, atracţia unei artiste de valuare pe care doar ghimpele unei curiozităţi saa poate şi girul numelui său au aţras-o să joace și să spri- jine o revistă. Câci altiel dece !... Legătura cu teatrul de unde vine este prea evidentă ca să nu distoneze lipsa mişcării de „spi- riduș“ ce se cere într'o rev-stă. Și în afară de d-na Nora Pia- cen ini este şi cazul d-lui Mircea Şeptiliei. - Mai puţin — însă — la d-sa, fiindcă a ştiut să facă doar un fel de probă. în câieva apariţii cari i-au reușit. Ii veueum totuşi achitându-se prin prizma unor impuse înda- toriri faţă de aulor, căruia d-sa mu-i tăgăduește întâietatea. Singurul interpret al cărui nume a mai figurat pe af şul ge- nului de revistă e a, N. Antoniu. A ştiut şi de dața aceasta să facă nu numai plăcută apariția d-sale, în scenele „Tot pe drum” şi „Cafeneaua“, dar să adune în- cântarea publicului în lungi și repetate aplauze. D, C. Smncu e un interpret care simplifică un rol până la înţele- gerea cât mai justă, încât pentru fiecare leagă talentul său de mij- loace cu totul noui. E un actor căruia creaţiile sale postice nu i-au căşunat până azi orsoiii cari să-l despartă de pu- blic, In rolurile femenine, d-nele Gaby Rădulescu și Gelta Iliescu S'au achitat onorabil. E poate semnul unei neînţale- geri sau char și al unei igno- ranţe că ne scuzăm în a mai cita pe ceilalti interpreţi şi interprete, al căror joc sau cântec au făcut creaţiile unor mijloace pur per- sonale încât au depăşit până şi modeste'e noastre cunoștinți în ale teatrului. Y. M. LEHIAU 20 August 1944 ema Extemporalitatea (Urmare din paz. L-a) valoriior estetice, la not critoa s'a indepartat de a= triburele ei încţiuie, deve“ mind un Scop. bourte pu” fin, sunt aceia care mai Jac azi profesiune de creainţă. Se uespende Boc mai nută imtemnpa nemârturisilă q u- nei sustrageri, a unei îz0» lări în clan, cu supleţile şi benețuciarri ei. Ori, rostul crit.cei nu este de-a se SCHNANNĂZI tn huse. Luivad.l, ci de-a fi mereu vie, pre- zentă, în câmpul ariei. Ine tre istoriogiajee | şi critică trebue dec: țucută o deose- bire. Argumentul insepară- țiunii ori al filiațiunii în- tre ele ur denota recalcia tranţă, pledoarie, recunoaş- terea pe fcţă a intereselor de clan lovite, dar nu şi justiţie, Fiindcă e mult mai comod să răscoleşti, să scu- tuvi de praf, să imventa- iezi, să bibiiografiezi, de= cât să te menţi, activ pe înarginea cctualului pe care ţi-ai tuat obligațiunea să-l slujeşti. Critica literară se îndreaptă azi. spre alte pi- scuri de lumină, și metoda selor cari în grafia lor cri- tică se compla în a-și creea singuri piedici de stil, numai cu scopul de-a ne dovedi puterea lesni- cioasă de-a le învinge, îna cântă simţul livrescului din noi, dar e departe de-a ne mai fascina, de-a mai îm- pune. Scrutând altfel de cum ne-au obişnuit, criticii au datoria să ne explice operă literară, cu fnuzări cât mai simple şi cât mai aproape de spiritul şi puterea de înțelegere a :omului de jos, dar nu so complice. Arta, după cum se va vedea, în- cetezză de-a mai fi un bun al unora, ed aparţine în intregime mulțimilor înse- tate de adevăr, şi tocmai tine a ID au aa Ra a aaa eat tu Pata ea Partea Numai când răspunderile se identifică în unitatea conştiinţei, 'solidaritatea interumană este deplină şi valabilă; dar e greu de crezut că omenirea va ajunge vreodată la această unificare morală. Ceea ce se întâmplă sub ochii noștri desrădăcinează temeiurile încre- derii insului omenesc în semenul său. Solidaritatea răspunderilor e denun- țată, conştiinţa valorilor morale trădată şi omul îşi simte condiţia lui ca pe o singurătate fără leac sub domnia absur- dului şi arbitrarului. In astfel de îm- prejurări pare să se verifice mai mult ca oricând scepticismul faimoasei ex- clamaţii a lui Voltaire: „lumea e un imens naufragiu, scape cine poate !* Exclamaţia impresionează, ca un strigăt pornit din inimă, dar nu putem întârzia în preajma ei, nu o putem pri- mi ca pe o concluzie definitivă. Este în natura gândirii omeneşti .să nu se oprească vreodată asupra unui gând li- mită, dincolo de care n'ar mai putea gândi. Recunoscând naufragiul valori- lor—ceea ce face cu neputinţă realiza- rea unei conștiințe moraie unitare,—nu ne putem opri totuşi de-a ne întreba datorită căror cauze se întâmplă așa şi nu altfel. Pentru spiritul ştiinţific, faptul că omenirea atât de înaintată în ce pri- veşte civilizaţia tehnică a rămas totuși, în practica socială, mai aproape de primitivitatea manifestărilor instinc- tive, se datoreşte mai ales fanatismului religios, care adresâridu-se afectivită- ţii şi instinctelor a îmviedicat progresul moral posibil numai într'o atmosferă favorabilă liberei cercetări şi exprimări a gândului. Către jumătatea veacului trecut, Renan îşi mărturisea încrederea Naspunderile stiinței (Urmare din pag. I-a) în valoarea moralizatoare a ştiinţei, prin aceste rânduri din prefața unzi scrieri de tinerețe, PAvenir de la Sci- ence : „Omul format după disciplinele şti- inţei valorează mai mult, în definitiv, decât omul instinctiv al veacurilor cre- dinței. El nu cade în greşelile la care insul incuit este fatal îndemnat. E mai luminat, făptuieşte mai puţine crime, e mai puţin sublim şi mai puţin absurd. Aceasta, se va spune, nu valorează cât Paradisul pe care ştiinţa ni-l răgeşte. Mai întâi, cine știe dacă ea ni-l răpește? Şi apoi, în definitiv, nu sărăcești p2 ni- meni dacă-i scoţi din portofel valorile proaste şi bacnotele false. Mai bine puţină ştiinţă bună decât multă ştiinţă proaste și bancnotele false. Mai bine mărturiseşte ignoranţa decât cine-și închipue că ştie multe lucruri pe care nu le ştie“. Increderea în influenţa binefăcătoare a cunoaşterii ştiinţifice asupra morali- tăţii insului omenesc a mai fost afir- mată în istoria gândirii. Socrate pre- tinde că răul vine din neștiință şi că deci, omul ştiutor nu poaie păcătui. Intăietatea cunoaşterii era atâi de ca- tegoric afirmată, încât el argumenta că e mai greu de suportat nedreptatea pe care o facem altuia decât aceea care ni se face, — suferința morală fiind mai mare în primul caz. De ce în primul caz ? Pentrucă atunci ştim, suntem de- plin răspunzători. In spirit socratic, conștiința morală înseamnă mai degrabă libertate morală : o depășire a proce- „ului conștiinței în care suntem parte, prin cunoașterea mecanismului conști- _inţei însăşi. N In acelaş spirit ştiinţific, care acordă cunoaşterii o virtute moralizatoare, mi se pare și această ubservaţie a lui Paul Vaiery, ca o corespondenţă peste mi- lenii a cugetării socratice: „Să faci binele ca unul care poate face răul“. Cunoscând dialectica binelui şi a răului să alegi binele, nu sub constrângerea rezulei sociale dar sub unghiul deplinai libertăți morale, dominându-ţi conști- ința prin cunoaşterea mecanismului ei. Din nefericire, exemplul unor Socra- te, Renan sau Paul Valery nar putea fi generalizat. Influenţa moralizatoare a ştiinţei se va reduce, probabil, în- totdeauna la o elită, alături de cara mulțimile vor continua să trăiască pen- tru satisfacerea imediată a simţurilor și intereselor egoiste, păzind de teama sancţiunilor, regula morală și regula socială, totuși mereu în stare de cele mai grozave excese, ori de câte ori teama de răspundere şi sancţiuni nu le va mai ţine în frâu. Ştiinţa nu este ac- cesibilă mulțimilor decât sub aspectul ei tehnic, aplicativ, al maşinismului care a deformat umanitatea şi a denaturat-o. Dar adevăratul spirit al ştiinţei, pe care un savant ca Julien Huxley îl so- coteşte drept temelie necesară noului umanism științific al civilizaţiei viitoa- re, acesta va fi întotdeauna atributul câtorva aleși, niciodată prea mulți. HAI NICULESCU de-uceea critica trebue . să je un auzihar şi un cifru al acestora, cu care ele să se puvala lesne Oricna... Revenind acum la sua biect, şi pentru o mai de- Duna înţevegere a etemeni tevor care geţinesc mocul de recunoaștere a căderii in extemporaliiate, vom în. cerca o succintă grupare a lor. Pentru creasta însă va trebui să admitem extem- poraiităţii două curacţere bine dejinite, dar care, din pricina mnaturiior lor ase- miănătoare, se pot interpă= trunile reciproc. Primul, şi cred că cel mii esențial, este acela ai Dbaypateuzarii temei enun- țate cu mtențiunea de-g 0 susține, Catijicqiivele ce se pot pune pentru a demona Siru - aceasi alunecare în extemporaituate, ar fi cam următoarele : a) — graba; b) — nerabdarea;; c) — divaguţia ; d) — schematismul ; e) — trunchierea sau re- ducțiunea obiectuuui până lu bagatelizare, Pe urmă, secundul, de ordin ceva mai general, dar schematizat tot prin metoda calificatwelor, Astfel : | f) — iscustnța care se poate lesne confunda cu talentul sau erudiţia; yj — tipsa de disciplină şi conversaţia preliminară abuzivă ; h) — pășirea alături de subiect și nesocotirea, sistee matcă desigur, a datelor și elementțelor pozitive care ar veni în sprijinul argu“ mentației tememice; 2] =— disocierea ideilor cu promistunea de-a le vea um în aită parte a scrierii, dur. până la urmă neres- pectată sau numai sumar respectată ; ]) — sleirea forței de susținere egulă şi până la capăt a tezei şi stângacea folosire a instrumentelor de imvestigație în cercul ax parent încins al prubiemei ; k) — rezervele faţă de anumite izvoare de infor= maţie care ar trăda incul- tura şi facțiositatea ; l) — lipsa de omogent= tate şi echilibru în arhatec- vura frazei, cum şi — îne sfârşit — beţia: de cuvinte caracteristică spiritelor ima pulsive încă neformate, sau greșit formate, în scopul obţinerii unui efect minim prin metoda cantitativului... De sigur, datele arătate de noi mai sus nu pot fi luate ca regulă generală, ele putând fi folosite în parte sau completate după împrejurări ; în schimb, pot da oaretari indicații asupra semnelor care vestesc locut de unde începe și unde sfârşeste terenul mlăștinos al superficialului dăunător, adică al extemporalității. Nu suntem printre pro- povăduitorii unei moui al- himii verbale, dar o accep- tare a termenului sugerat şi, mai ales. o revenire cât de târzie, din afară, asupra lui, ar face decât să lăr- gecscă noțiunea cuvântu- lui; — iar discuția ar fi atât de utilă, și cu atât mai binevenită, cu cât extempoa volitatea este o boală «a timpulai mostru, una per- fidă şi destul de ucigătoare, care atacă la orice vârstă şi de care foarte puțini se vindecă, LIVIU BRATOLOVEANU BAROCUL „ARTA MARILOR SBUCIUME OMENEȘTI (Urmare din pag. I-a) grandoare creşte tocmai prin faptul că stau singuri cu geniul lor și contrazic fiecare în felul său regulele artei, Adâncindu-i însă mai bine, cercetându-i mai îndelung, s'a văzut că e ceva comun între ei și că îi uneşte, pe deasupra singularităţii 10 evidente, ceva care ține de atmosfera timpului lor, de credințele lor, la fel cu atâţia mărunți şi neînsemnaţi care le seamănă, Unul dintre marii cercetători de artă care au deschis drum pen- tru această largă înțelegere a fost Heinr.ch „Wozalifiin, Ar fi însă cu totul greşit să credem sau să afirmăm -că el ar fi vrut să reab'liteze Barocul. Nu, el a vrut mult mai puţin, — de aceea a reușit alât de mult. A vrut să-i ajute pe omneni să înțeleagă mai multe forme de artă plastică, nu numai pe cea clasică. A căulat asttel să arate că există opere de artă tot atât de vMoroase, însă cu totul opuse ca spirit, deci ca realizare. Şi-a dat seama că sunt cel puțin două tipuri de operă de artă, total devsebite. Intrunul există muttiplicitate, întraltul unitate; adică întrunul fiecare par- ta e simiită ca ceva de sine stătător, pe când în celălalt atenţia faţă de părţi e sacrificată în favoarea totului. Unul dă atenţie su- prafeţei, reliefului, — celălalt dă atenţie adâncimii, atmosferii. Unul construeşte în forme închise, precise, — celălalţ se pierde într'o admiraţie nesfârşită a aspectelor vieţii. Unui e tipul clasic, celălalt e tipul baroc. Nu ne interesează acum dacă Woelfflin a pornit în crearea celui de al doilea tip, — opus calui clasic, care era cunoscut, —— dela tipul baroc, sau dacă a ajuns Ja tipul baroc căutând acel tip de operă de artă care sar deosebi cel mai mult de tipul clasic. Nu ne interesează nici dacă mai există alte tipuri de artă, în afară de cele două văzute de Woeif- flin. Unii cred că sunt trei de toate, alții sunt convinşi că au găsit patru. Pentru noi însă esenţialul e că dela Woelfflin țipul baroc e recunoscuţ în felul său aparte ca având o valoare artistică tut aşa de înaltă şi de evidentă ca şi tipul clasic. „Au venit apoi cercetări fructuoase cu privire la arhitectura barocă, unde acum consensul e aproape unanim asupra valorii ei.:Au urmat cercetări asupra dramei Barocului, asupra romanului său, In fine, asupra poeziei Mirice a Barocului, unde într'adevăr ena cel mai puţin ispititor domeniu, fiindcă aici nu: există mar- sonalități atât de mari, — spre deoseb're de f.ozitie bunăoară, unde un Gordano Bruno, un Leibnitz, un Jacob Bihme şi chiar uz Montaigue pot fi cu ajurinţă încorporați Barocului. S'a văzut astfe] trepiat că, — deparie de a reprezenta un fel maladiv şi prea personal de a în'elegze arta, şi nci 0 epocă de dezenerare, după culmea pe care a ajrns-o clasicsmu, — Barocul este forma de artă şi de cultură a unei mari epoci earopene, cu idealuj ei, cu istoria ei, cu tipul si omenesc aparte, O epoză tot atât de grandioasă ca şi Romanicul dela începuiul Evului Mediu, ca și Goticul dela sfărșitul imi, ca și Renajiarea. Unii cercetători mai entuziaşti, văd în Baroc chiar “ultima epocă de mare cultură unitară, în gândire ca și în creație, din, viaţa spirituală europeană, Ei pun acventul pe marea un.tate a Barocu ui, la fe; cu a Goticului, la fel cu a Romanicului, la fel, cu a Renaşterii. După Baroc, apele nu se mai unesc nici odată desăvârşit în cultura europeaă, Graţa Barocului se amestecă astfel cu rațiunea rece a Enciciopedismului. Romantismul e un fenomen atât de complex în Europa încât cu greu îl poţi aduce la un numitor comuna. Să nu mai vorbm de ideile şi de arta din secolul XIX. Noi nu mergem atât de departe însă, Ne muţumim să consia- tăm că Barocul e o mare epocă de artă şi de cutură, de o uni. tate impresionantă, cu personalităţi uriaşe şi mărunte, cu arcu- şuri şi seoborişuri, la fel cu oricare mare epocă de artă din țre- cutul Europei. Ca toate celelalte, are rătăsini, are înfloriri, are roade şi urmaşi. Rădăcinile Barocului stau în imensa cutremu- rare de toate felurile; poiitică. soc-aă, economică, spirituală, — co a urmat marilor frământări iscate în toată Eurona de către Reformă, violenta mişcare religioasă al cărei erou principal a fost Martin Luther. Ea a pus capăt epocii de mare mândrie a emu-ui ca om, 8 individului e2 unică măsură a lumii, de entuziasm pentru puterea lui de a fi asemenea Zeilor în forță şi frumu- seţe, acelei epoci de triumf a omului ca om şi nimic altceva, care a fost epoca Renaşterii. Această epocă a Renaşterii a fos! în aceeaş vreme şi creatoarea: şi rezultatul acelui fascinant om al Renașterii, a acelui cetățean liber și bogat al oraşelor indepen- dente italiene, „olandeze sau germane, — care putea să fie ce voia: negustor cu vase trimise peste mări şi ţări; cardinal rati- nat şi amic al Papei; artist prieten al principi or ca un Albert Diirer sau Leonardo Da Vinri; Doge în Venetia. Statihuder în Olanda, sau constructorul! şi proprietarul unui întreg cartier de oraş, cum a îost Fiizger în Augsburg, i Omul acesta, orgolios al Renașterii şi-a găsit pierderea printr'o spărtură în propria lui conştiinţă. O spărtură pe care a ascuns-o lumina veselă şi îmbelşugată a Sudului, dar pe care a ajutat-o lumina rece şi difuză a Norduui. Şi atunci omul oraşelor Nor= dului a intrat într'o criză din ce în ce mai adâncă de conştiinţă, Tot trecutul lui medieval, de spiime şi fioruri în fața puterii şi judecății lui Dumnezeu, a reînviat în suflețul său la prive. liștea lipsei totale de conștiință a păcatului, — la care ajunsese viața închinată numai frumuseţii şi păterii, aşa cum fusese ea pornită de Renaștere în Sud. Din această criză a ieşit uriaşa frământare a Reformei. Urmarea ei au fost sângeroasele lupte interioare provocate în diferite ţări de reacţia Sudului catolie impotriva Reformei. Luptele acestea au produs la început un val de idei ale Reformei, care a cutremurat ioală Europa. Dar rezultatul lor, după un timp de greie sânzerări, a fos. muit mai redus dezâţ ezourile 'or dzia îacopat, Sadal cable g în-j ceput reacţiunea militară, care a dus aproape la pustiirea mân- drelor oraşe de bogaţi negustori din Olanda. Biserica Sudu.ui catolic a început organizarea formidabilei armate religioase a ordinelor călugărești, în frunte cu cea de atât de adâncă și fină cărturărie, a Lesuiţilor. In Franţa. monarhia ajunge la culmina- ție în persoana şi epoca Regelui Soare. In foarte mu'te părţi din Europa, — din sângerarea și dezastrul politic al burgheziei or- go-ioase, bogate şi l.bere, a oraşelor reformate, — se ridică pu- terea prinților laici și a demnitaților bisericeşti. Omul mândru şi independent al Renaşterii dispare, spre a lăsa locul unui om care se sinte făziad parte dintr'un toi, fie acea laic: Monarhia, fie religios: Biserica. Dar cuceririle spiri- tuaie ale Renaşterii nu puteau fi unitate. Omul nou aj. Contra- Reformei se supune dar nu abdică. El înțelege autoritatea, dar nu se uită pe sine. E cutremurat de puterea ce se arată sdrobi- țoare a Bisericii, dar nu poate renunța la toată pofta păzână de viaţă, pe care i-a lăsat-o în sânge Renaşterea, Se simie acum om păcătos şi supus autorităţii judecătoare a lui Dumnezeu, a clericilor şi a prinților ca reprezentanţi ai ui Dumnezeu pe pă- mânt. Dar mu poate uita că în Renaştere el se ridicase până 13 vrgo iul şi frumusețea liberă a unei vieţi asemenea Zeilor, Din toate acestea, rezultă o mare și tragică tensiune interi- oară, — între viaţă şi simţire, între gând şi! faptă. Totul se dea- * gă strâns: Biserica îl leagă pe om prin autoritatea ei până la fa- natism. Statul îl 'copleşeşte cu autoritatea lui până la absolu tism, Curțile regilor şi ale prinților duc o viaţă fasinoasă dar extrem de severă în ordinea ei, — cu îotul alta decât fantezia vieţii principilor Renaşterii. Iezuiţii duc o viaţă tot atâi de ra- finată ca şi a Papilor Renaşterii, însă extrem de lucid şi de apr organizată, supusă rezulelor şi canoanelor ordinului monahal, După ce Renaşterea descoperise valorile imanente ae v'eţii, descoperise trupul omului și lumea pământului, după ce Contra- Reforma pârjolise din nou Europa cu săbiile de flacără ale Du- îului, — omul Barocului, omul seco ului XVII, ştie azum că există amândouă aoeste lumi şi simte că trebue să le împace în sufletul său. Omul Barocului e astfel conștient de trupul lui bozat, de toată suma de frumuseți dulci ale vieţii, cu care îi o- picinuise Renaşterea, — dar le pune pa toate în serviciul lumi celeilalte, a Transcendentului. Contra-Reforma reinoise Creşţi- nismul. El triumfează în Baroc. Strălucirea şi fastul vieţii de Re- “ uaștere sunt urcate acum până la fantastic. Omul Barocului se supune acestei sirăluciri a Bisericii ca și a Curţii Princiare. Insă acestea, la rândul lor. au învăţat și ele ceva din lupta Re- formei şi Contra-Reformei, Nu îl mai umileae pe om, — ca Bi- s-wica în epora ramuiţiză, —— prin rigiditatea şi masivitatea ar- baică a arhitecţurii ei, care se apropie ca stil de cea egipteană, Pe a ip er ap a oi a a i EN Pa Ten TRI ai PER RE e E a RE a E Ca o Ea EMRIIRERERESCET,. O A) n NP a RR OARE nici prin figurile încruntate ale lui Isus Pantocratorul şi ale Siinţilor, care şi-au găsit expresia cea mai putem'că în mo- zaicurile bizantine. Nici nu îl cducă bărbâ:eşte şi sobru pentru frumuse!e, ca sti ul arhitectura şi plastice al Renaşterii. Spiritul Barocului i; linzuşeşte pe om, îl încâită. Arhitectura Barocului e astiel o adevărată vrajă în piatră, în care totul e pus la contribuţie ca să-l facă pe om să urce cu trup cu tot în, sterele cereşti. Starea la care caută să ajungă omul Barocului prin toată arta lui este cea a exitazu ui. Dar extazul e toamai înălțarea cu întreaga ta ființă spre cer, este putinţa nu numai de a-l înțelege pe Dumnezeu cu gândul ci şi aceea de a-l smţi cu tot trupul, de a avea cnaștinţa că te ridici cu corp cr tot în lumea spiritului, Paradoxul acesta, îl realizează desăvârşit intreg Barocul, — şi el îi formează trăsătura de căpetenie. Pe el îl exprimă filozoful Giordano Bruno, când are mistica ințelezere a fiinţei omeneşti care se dilată până ia margini.e lu- mii, contopndu-se cu dumnezeirea, — fiindcă „una e în toţ gi toate sud; una”, Pe el îl exprimă lumea nesfârșită de martire a picturii lui Rubens, martire care poartă capete de madonă trans. Iigurate de extaz pe trupuri de bacante pline de viaţă. Pe el îl exprimă mai târziu lupta tragică între umbră şi lumină din toate tab'ourile lui Rembrandt, lupta dintre mizeria omenească şi strălucirea supra umană a artei, în atâtea din pânzele sale ca acea a omului cu chivăra de aur, Pe el îl exprimă arhitec- tura severă şi totuşi aşa de exuberantă a Palatului dela Ver- sailles, Pe e! î; exprimă faimoasa bisericuţă a Sfântului Iohan- neşs Nepomuk din Miinchen, în care arhitecţii ei, frații Ass, reușesc să-ţi dea impresia infinitului cosmic întrun spaţiu de câţiva metri patrați numai prin ondu'area nesfârşită g, tiniilor, dintre cari nu e niciuna dreaptă, prin evitarea aproape totală a unghiurilor, prin nuanțarea infinită a culorilor zugrăveli, şi prin faptul că lumina nu-și vădeşte sorgintea de loc, venind din ferestre care sunt ascunse cu totu] de marginea galeriei supe riogre a bisericuței, formând un tavan plin de umbre şi raze difuze, care îţi dau impresia unei înălţimi fără sfârşit. Pe acest om însfârşit îl exprimă tiagedia cu alâtea sfâşieri interioare a- troze, dar şi cu atâtea stări de extaz, cu atâtea patimi omenești nestăvil-te, dar și cu atâtea sublime înă țări spre ceeace poate fi mai pur şi mai înserese în om. — a. Curteanului bine crescut din Franța Racine, şi a comedianului necunoscut. plin de tot veninul vieţii dar şi de toată înţelepciunea cărților, care a fost Shakespeare în Anglia. 1 “Poţi aceştia, — şi atâţia aljii mai mici şi mai puțin celebri din Şuru: lor — au fost martorii unui timp frământat și an depus în fata istoriei, prin arta lor, o uriaşă mărturie pentru acest timy. Din această mărturie patetică a crescut una din cele mai încărcate, dar şi mai fascinante epoti din istoria artei europene. De această mărturie îți vine să te apropii astăzi, o2 de ceva irazie înrudit cu situaţia spiritaală a timpului nostru. brăzdat de atâtea marj cutremure, OVIDIU PAPADIMA Mai - . pă pes NOTAȚII TEATRALE Natura intimă, limitări:e şi dificultățiie pe care arta dramatică singură şi le ridcă N In ce mă privește cred că această con- stavare este valabilă nu numai pentru li- tenavura GaniuhCd, ci pentru toae artele! Patura ? - La jel! Vrei firescul total !? N'ai să-l poţi surprinde decât cu un „Leica“, cu un „Kodak“, cu un „Voiglen- der“ sau cu un „Zeiss“! Im scuiptură ? La fel! Nu poți avea firescul total decât la, „Muzeul Grevin“, cu figurinele și mane- chinee de ceară — ce sinisure în dejini- tiv toate acestea în pretenţia însăşi de a înfățișa viața 1... — boote colorate după cuvarea wdlevărată: Napoleon „,palid- roziu'“, Mameiucul „negru', Marat „măs- liniu“, apoi toate crinolinele adevărate, mustățile dim câlți, pe cap păr adevărat, Pantofi de dansatoare în picidare, cio-ani aibi, tunici de ștofă cu epoleţi, cisme de lac, etc, Intrebarea, artă ? Nu! Inchipuiască-și-l cineva pe „Moise“ al lui Michael Angelo realizat de sculptorul respectiv, cu barbă făcută real, cât mai real posibil, cât mai „firesc“, eventual chiar dintro barbă adevărată, părul din cap la fel, îmbrăcăminte de ștoţă și totul făcut în culori „natunale“ ? Pe când aşa? O barbă din piatră, va putea zice ci- Nea |... Şi totuși da! Da, da, din piatră ! Chiar din piatră pentru că, iată, toc- mai piatră îi dă imortalitatea ! Piatra, bronzul, etc. :& însă, este: aceasta mai e Acum în altă privinţă, dat convergând către aceleaşi concluzii, ţin să reamintesc acele mișcări literare din acea epocă de dezordine literară care a urmat fostului războiu mondial, cari, socot eu, ne furni- zează un exemplu foante semmificativ. Din acele mişcări — dadaism, suprarealism, constructivism, mișcarea lui Tristan 'Faa- ra, etc, — mulţi sumt aceia cari s'au în- tors cu timpul de pe acest drum, îndrep= tându-se către formele poetice tradiţio- nale, Chiar Jean Cocteau, care imediat după războiul mondial s'a integrat şi el aces- tor mișcări — ași putea spwne chiar că a început cu suprarealismul, cu scrisul ne- controlat, cu redactarea onirică, ete. — a revenit după aceeu la versu neoclasic. la disciplinarea poetică, la necesitatea auto- censtrângerii, la forme de respectat! Cu alte cuvinte, la ceeace în ultimă esenţă vreau să fie concluzia acestor rân- duri: la dificultăţile pe care arta sin- gură — fiecure artă în conformitate cu nauru ei — şi le ridică pentruca, tot ea, să şi le rezolve! Arta este uceastă formă şi această di- Țicuitate învimsă ! Cuvândul, sunetul sau materia spusă pliată. auf Spre a da un exemplu, iată să încar- căm o experienţă simplă : să păstrăm ab- solut toate cuvintele, expunerile poetice, toate imaginile cele mai minnate din orice poem, ori câ de frumos aţi voi, dintr'un sonet, de exemplu — dintre cele mai fru- moase cu putință, fie declarat ca atare printrum consens crițic obiectiv cât mai general, fie după generalitatea unor apre- cieri subiective ale unei cât mai mari mAsse de oameni — și dapă Qceea să în- cercăm să-i desfacrem elementele dar nu- mai întratât încât să nu mai înveșmânte haina versului şi a formei fixe a sone- Fuțui. Cum am spus, păstrând absolut to- tul, deci, în esenţă, același lucru, fără nici um adaos măcar de o literă, țără o eliminare de un cuvânt. Ştiţi care va fi rezultatul ? Ceeace se va obţine va fi de o banali- tate, de o lipsă de frumuseţe poetică ab- solut sunprinzătoare. Incă odată : exact cu aceleași elemente! „Unde, dar. a dispărut toată acea gra- ție, toată acea lumină, toată acea scântee divină a poemului respectiv ? „Care îi era secretul ? Q' simplă muncă, o simplă ordonare a materialului, atâta tot ! Şi să nu se creadă că pentru a reuşi o astțel de experiență ar [i nevoie de vre suredre anormaă a pauzei. Nicidecum, Ezxperiență va reuși tot atât de bine,ba poate şi mai bine, chiar printr'o simplă repunere 'a elementelor morfologice şi simtactice ale frazei exact la locul tor, adică, la dreptul vorbind, tocmai - refă- când fraza sau propoziţiunea așa cum trebuia să fie ea dela început, în forma „cam mai corectă şi mai pură din punct de, vedere gramatical, deci cu mult mai co- vectă decât cea realizată în jorma versi- ficată ! ” Așa dar, am putea spune în concluzie că frumusețea acelor versuri începe abea de acolo de unde regulile firești aie scrie- rii şi vorbirii sunt sfărâmate, din mo- meniul în care ele au fost forțate spre a se putea intra în alte formule, învingân- du-se alte dijicultăţi. Așa dar, cum am spus, cu absolut ace- lvași cuvinte și ubso,ut aceleuşi cnayti şi absolut aceleași expoziţii şi intenţii poetice ! | Numai că, oraniându-lte nu chiar cum le-a aranjat poetul ci, din contra, într'un mod firesc, așa cum deia început cerea în mod mormal o frază corectă ! Şi astfel se va vedea diferenţa, Ceeace, implicit, demonstrează că de mule ori arta în sine se reduce la o sm- plă dor atdta de grea!... —— reajiizăre a jumei. Cu alte cuvinte un triumf asupra unor dificultăți pe care arta — sieşi — singură și le propune, Deaceea, în prezența unui sonet duesă- vârşit, precum şi a oricărei poezii din toate punctele de vedere admirabilă, pe deoparte, şi de altă parte a câtorva lu- cruri ori cât ar fi ele de bine spuse, în- tun poem în proză sau în versuri aibe, sau fără ritm, suu fără ordonare a ima- ginilor, etc., vei avea întotdeauna impr2- sia — oricât de surprinzător li sar păreu celor ce cultivă încă versul liber — că atunci când în fața unui sonet care a plat limba, a făcut-o fluidă şi a supus-o tuturor nevoi.or şi intențiilor poetice ale inspiraţiei, eşti în adevăr în ]Ița artei, — în timp ce aitfel ești în fața a ceva nede- săvârșit, a ceva neisprăvit ca lucru poe- tic, a ceva de mântuimlă. Ori, aceste elemente sunt dijicu'tătile speciale —- în cazul nostru — artei poe- tice. Exemplu : rima. Exemplu : ritmul. Exemypiu : strofele. Exemplu : Regulile poeziilor cu formă fiză. i De aci, îtisă, din toate cele urătuțe mâi sus nu trebue, totuşi, să se înţeleagă cumva că — naportându-ne la araa dra- matică — ar trebui să nu se scrie tarziu decât în versuri, că dramele sau trage- diile ar trebui să fie şi astăzi făcute după formele de altă dată. Im realitate nu am voit să arăt decât atât: că o artă e cu atât mai mult o artă Cu tât rezolvă mai multe probleme de technică specifică acelei arte și se supune lor și ideailului de frumos pe care ele îl reprezimtă şi pe care ele sunt menite să-l asigure ! Această tehnică şi aceste diji- cultăţi te fac să fii mai aproape de creste, necesitând o ascensiune mai dijicilă, un urcuş din ce în ce mai abrupt, stânci din - ce în ce nai aspre, vânturi mai tari, o în- singumet'e îmaiccesibilă tuturor, dar, tot- odată, și frumusețea şi splendoarea ma- rilor înălțimi ! ” Frumosul pur, adevărat, sub aspect de artă. nu se găsește așadar nici pe jos, pe ulițele căruțașilar şi nici părăsit prin parcurile pubiice sau amestecat cu tot felul de resturi și petice şi alte lucruri destul de variate din fundul vreunei traiste uitată pe vreo bancă de vreun cerșetor cretin sau suferind de boala co- piilar, Arta este o faptă conștientă, aspră şi perseverentă — chiar lucidă — în urmă- rirea unui ideul pe care îl simți la un moment dat în tine ca o lumină de care Cauti să te aproprii şi pe care, pe cât mai mult cu putință — şi tocmai aici e marea dramă : că niciodată mu-l poţi realiza „complect — încerci să îl atingi |... - ALEXANDRU DRĂGHICI - ale teatrului, UNIVERSUL LITERAR TEATRUL „ALHAMBRA“: „IN SPAȚIUL ALHAM- BRA, LINIŞTE DEPLINA“, RuVISTA SEMNATĂ DE D. MIRCEA ȘEPTILICI. Categoria în care se situiază azi, la noi, revista ș. uşurinţa — ca şi graba — cu care ea este concepută și lucrală, părăseşte până şi genul m.nor ce i sa a- cordat până acum ca va.0are în rămânând doar drept un simplu pretext de în- Îghebarea unui spectacol. Pentru așa ceva. şi grija unei cron:c, e sa nu te mă mult ue- câţ o darie îimplin lă, în loc de-o absânţă care — in fond — Sar fi şi cuvenit, dacă am ţine seama că organ.zarea acestei pre- miere a avut „suecesul“ vânzării „de locuri până şi a celor rezer- vate cron-car.lor, 19.7, AMSAGTȘI) e — peniru o lume veniiă de prin raioane pur comercia:e, gustul și mai ales tx- per.enţa ei de jeairu, au «aţă Qe organizatori înţâieiateu critecilor. 2Y sta dela teatrul „Alham- bra', care — după „G.oconda“ — poartă titlui atractiv vremurilor de azi: „In spaţ.ul Alhambra, li- nişte deplină“... pare a îi făcută de condee cu experienţă doar în specularea unor motive efiine și pe cari semnătura d-lui M.rcea Şeptilici ie girează cu un debut de generoasă acoperire. D-sa a socotit — probabil — că peste lauda unui inceput, nu e Hecât consacrarea, şi că altceva decât un gust iarg îngăduitor al publicului mar exista, care să-i împ-edice succesul. Ori, socotelile acestea au une- ori darul să întârzie: sau chiar să modifice împlinirile aşteptate, făcând dntr'un debut o abatore dela consarrars. iar dinirun gust îngăduitor al publicului: un jude- cător. aspru, nedispus la concesii. S'a văzut — doar — câtă re- zervă s'a pus în a primi unele scene scontaţe de autor drepţ de „mare efect“, încâț ele au fost pur și s:mplu neglijate de răs- piata aplauzelor. Recunoaștem însă și reușita unor bucăţi, din cari: „Teatrul la țară“, „Să nu vorb.m astă sea- ră de alarmă“ şi „Z darul“ ocupă — pentru noi — clasarea unor sosiri Ja prețuirea dreaptă a ca- lităţii, Pornind dela mrotivul unei a- iarme, autorul a angajat „ac- ţiunca““ rev.ste. în adăpostul care ascundea un bar închis şi unde se perindă felurite figuri de 0a- meni cuprinşi de teama bombar- damentului. In asta era un început dela care aștepiam nerăbdători ocazia ca revista să fie — în sfârșit — repusă pe pianul ei de merit o- cupat cu ani în urmă, când autori erau d-nii N. Kirițescu, Vlădo:a- nu şi A. de Herz, : Dar pe mai departe tablourile următoare din „In spaţiul Al- hambra, linişte deplină”, au dat cu totui altceva. i Im pauzele mari, câna schimba- rea decorurilor întârzia, au dat posibilitatea unor spectatori să plece, Cunoaştem — însă — cazuri mai grave, cânil la alte reviste actul al doilea se juca doar în fața câtorva spectatori - Nu putem apropa renunţările “acelora de graba unora dela Al- hambra... Ă Im ce privește interpretarea re- vistei dela „Alhambra“, pune gri- ja unei probleme : aceea a ţrece- rii actorilor dela un gen ia altul. Nu s'ar putea spune că trece- rea aceasta se face pe baza unul examen al posibilităţilor. Ar însemna atunci ea pe unii actori dela teatru serios să nu-i vedem în revistă, iar pe cei dela revistă să nu-i vedem la teatrul serios, Bunăoară d-na Nora Piacen- fini, aacă inainte de-a fi apărut în revistă s'ar fi încumetat să-și verifice, cât de cât, mijloacele de care dispune, ar fi ajuns la ho- tărârea unei abţineri. Cu tot meşteşugul pe care îl pune conştiincios azi în fiecare rol pe care-l interpretează la Al- hambra, nu reușeşie să impreune și să lege calităţile cu cari d-sa ştie să destete altfel publicul, Există în jocul d-sale, atracţia unei artţiste de valuare pe care doar ghimpele unei curiozităţi sana poate şi girul numelui său au atras-o să joace şi să spri- jine o revistă, Căci altfel dece 1... Legătura cu teatrul de unde vine este prea evidentă ca să nu distoneze lipsa mişcării de „spi- riduș“ ce se cere iîntr'o rev stă- Și în afară de d-na Nora Pia- cen.ini este și cazul d-lui Mircea Şemilici, | Mai puţin —— însă — la d-sa, fiindcă a ştiut să tacă doar un fel "de probă. în câteva apariţii cari i-au reuşit, E Il veueim toluşi arhitându-se prin prizma unor impuse înda- toriri faţă de autor, căruia d-sa nu-i tăgădueşte întâietatea. Singurul imterpret al cărui nume 4 mai figurat pe ât'șul ge- nului de revistă e d. N. Antoniu. A ştiut şi de data aceasta să facă nu numai plăcută apariţia d-sale, în seenele „ot pe drum" și „Cafeneaua“, dar să adune în- cântarea publicului în lungi și repetate aplauze. D. C. S'ncu e un interpreț care simplifică un rol până la înţele- gerea, cât mai justă, încât pentru fiecare leagă (alentul său de mij- Joace cu totul noui. E un actor căruia creaţiile sale po?tice nu i-au căşunat până azi orsoiii cari să-l despartă de pu- blic, In rolurile femenine, d-nele Gaby Rădulescu şi Getta. Iliescu sau achitat onorabil. E poaţe semnul unei neînțale- geri sau chiar şi al unei igno- ranţe că ne scuzăm în a mai cita pe ceilalti interpreţi şi interprete, al căror joc sau cântec au făcut creaţiile unor mijloace pur per- sonale încât au depăşit până şi modeste'e noastre cunoştinţi în ae teatrului. i i M, LEHLIU 20 August 1944 == Extemporalitatea (Urmare din pag, I-a) valorilor estetice, la nat critoa sa îndepartat de a« tmburele ei inu, deve” nind un Scop. kourte pu” țin sunt aceva care mai juc azi projesiune de creaţi, Se uespunde toc ma mu intenţia nemărturisită q u- ei susirager!, a unei iz0= lări în clan, cu supleţile şi beneficiarii ei. Or, rostul criticei nu este de-a se SChn riza în vip. tur uQI-te ci de-a fi mereu vie, pre- zentă, în câmpul artei. Ine tre istoriogiajie , şi critică trebue deci facută o deose- bire, Argumentul însepară- țiunii ori 0l filiațiunii în- țre ele ur denota recalcia tramţă, pledoarie, recunoaş- terea pe fcță a intereselor de crom lovite, dur nu şi justiţie. Fiindcă e mult mai comod să răscoleşti, să scu- tuvi de praj, să inventa“ iezi, să bibliograjiezi, de- cât să te menţii activ pe marginea actualului pe care ţi-ai luat obligațiunea să-l slujeşti. Critica literară se îndreaptă azi. spre alte pi- scuri de lumină, şi metoda celor cari în grația lor cri- tică se complae în a-și creea singuri piedici da stil, numai cu scopul de-a ne dovedi puterea lesni- cioasă de-a le învinge, în= cântă simţul livrescului din noi, dar e departe de-a ne mai fascina, de-a mai îm- pune. Scrutând altfel de cum ne-au obişnuit, crititi au datoria să ne explice opera literară, cu fruzări cât mai simple şi cât mai aproape de spiritul: şi puterea de înțelegere a omului de jos, dar nu s'o complice. Arta, după cum se va vedea, în- cetezză de-a mai fi un bun al unora, ea aparţine în intregime mulțimilor înse- tate de adevăr, şi tocmai De e aa oară mitici Numai când răspunderile se identifică în unitatea conştiinţei, solidaritatea interumană este deplină şi valabilă; dar e greu de crezut că omenirea va ajunge vreodată la această unificare morală. Ceea ce se întâmplă sub ochii noştri desrădăcinează temeiurile încre- dorii insului omenesc în semenul său. Solidaritatea răspunderilor e denun- țată, conştiinţa valorilor morale trădată şi omul își simte condiţia lui ca pe o singurătate fără leac sub domnia absur- dului şi arbitrarului. In astfel de îm- prejurări pare să se veritice mai mult ca oricând scepticismul faimoasei ex- clamaţii a lui Voltaire: „lumea e un imens naufragiu, scape cine poate !“ Exclamaţia impresionează, ca un strigăt pornit din inimă. dar nu putem întârzia în preajma ei, nu o putem pri- mi ca pe o concluzie definitivă. Este în natura gândirii omeneşti.să nu se oprească vreodată asupra unui gând li- mită, dincolo de care mar mai putea gândi. Recunoscând naufragiul valori- lor—eceea ce face cu neputinţă realiza- rea unei conștiințe moraie unitare,—nu ne putem opri totuși de-a ne întreba datorită căror cauze se întâmplă aşa şi nu altfel. Pentru spiritul ştiinţific, faptul că omenirea atât de înaintată în ce pri- veşte civilizaţia tehnică a rămas totuși, în practica socială, mai aproape de primitivitatea manifestărilor înstinc- tive, se datoreşte mai ales fanatismului religios, care adresârdu-se afectivită- ţii şi instinctelor a îmbiedicat progresul moral posibil numai într'o atmosferă favorabilă liberei cercetări și exprimări a gândului. Către jumătatea veacului trecut, Renan îşi mărturisea încrederea Raspunderile stiinţei (Urmare din pag. I-a) în valoarea moralizatoare a științei, prin aceste rânduri din prefața unzi scrieri de tinereţe, PAvenir de la Sci- ence : „Omul format după disciplinele şti- inţei valorează mai mult, în definitiv, decât omul instinctiv al veacurilor cre- dinţei. El nu cade în greșelile la care insul incult este fatal îndemnat. E mai luminat, făptuiește mai puţine crime, e mai puţin sublim şi mai puțin absurd. Aceasta, se va spune, nu valorează cât Paradisul pe care știința ni-l răceşte. Mai întâi, cine ştie dacă ea ni-l răpește? Şi apoi, în definit:v, nu sărăcești pe ni- meni dacă-i scoţi din portofel valorile proaste şi bacnotele false. Mai bine puţină ştiinţă bună decât multă ştiinţă proaste şi bancnotele false. Mai bine mărturiseşte ignoranța decât cine-și închipue că ştie multe lucruri pe care nu le ştie“. Increderea în influenţa binefăcătoare a cunoaşterii ştiinţifice asupra morali- tăţii insului omenesc a mai fost afir- mată în istoria gândirii. Socrate pre- tinde că răul vine din neştiinţă şi că deci, omul ştiutor nu poate păcătui. Inţâietatea cunoașterii era atâi de ca- tegoric afirmată, încât el argumenta că e mai greu de suportat nedreptatea pe care o facem altuia decât aceea care ni se face, — suferința morală fiind mai mare în primul caz. De ce în primul caz ? Pentrucă atunci ştim, suntem de- plin răspunzători. In spirit socratic, conştiinţa morală înseamnă mai degrabă libertate morală : o depășire a proce- sului conștiinței în care suntem parte, prin cunoașterea mecanismului conști- inţei însăși, - In acelaş spirit ştiinţific, care acordă cunoașterii o virtute moralizatoare, mi se pare şi această observaţie a lui Paul Vaiery, ca o corespondență peste mi- lenii a cugetării socratice: „Să faci binele ca unul care poate face răul“. Cunoscând dialectica binelui şi a răului să alegi binele, nu sub constrângerea regulei sociale dar sub unghiul deplinsi libertăți morale, dominându-ţi conști- inţa prin cunoaşterea mecanismului ei. Din nefericire, exemplul unor Socra- te, Renan sau Paul Valery n'ar putea fi generalizat. Influenţa moralizatoăre a ştiinţei se va reduce, probabil, în- totdeauna la o elită, alături de care mulțimile vor continua să trăiască pen- tru satisfacerea imediată a simţurilor și intereselor egoiste, păzind de teama sancţiunilor, regula morală şi regula socială, totuşi mereu în stare de cele mai grozave excese, ori de câte ori teama de răspundere și sancțiuni nu le va mai ţine în frâu. Ştiinţa nu este ac- cesibilă mulțimilor decât sub aspectul ei tehnic, aplicativ, al mașinismului care a deformat umanitatea şi a denaturat-o, Dar adevăratul spirit al ştiinţei, pe care un savant ca Julien Huxley îl so- cotește drept temelie necesară noului umanism științific al civilizaţiei viitoa- re, acesta va ti întotdeauna atributul câtorva aleși, niciodată prea mulți. MIHALI NICULESCU ge-uceea critica trebue să he un auxiliar şi un cifru al acestora, cu care ele să se puatu lesne ortenia... Revenind acum la sua Diect, şi pentru o măi de- Duna înţevegere a eLemeni tevor care .uejinesc moaul de recunoaşiere a câderti în extemporaliuate, vom în= cerca o succintă grupare a lor. Pentru cweasta însă va trebui să admitem extem- poraiității două caractere bine dejinite, dar care, din pricina maLurilor lor ase- maundătoare, se pot interpă= trunde reciproc. Primul, şi cred că cel mii esenţial, este acela al bagateuzarii teme; enun- țae tu imtențiunea de-a o susține. Caitpoaiivele ce se pot pune pentru 0 demone sira -aceas.ă alunecare în eXiemporaiiuate, ar fi cam următoarele : a) — graba; b) — nerabdarea;; c) — divaguţia ; d). — schematusmul ; €g) — trunchierea sau re- ducțiunea obiectului pănă la bagatelizare, Pe urmă, secundul, de ordin ceva mai general, dar schematizat tot prin metoda calificat:velor, Astjel : | Î) — îscusinpa care sa poate lesne confunda cu talentul sau erudiţia ; 9) — lipsa de disciplină şi conversaţia preliminară abuzivă ; h) — păşirea alături de subiect şi nesocotirea, siste= matcă desigur, a datelor și elementelor pozitive care ar veni în sprijinul argu“ mentaţiei tememice; a) — disocierea ideilor cu promisiunea de-a le re uni în agită parte a scrierii, dar. până la urmă neres- pectală sau numai sumar respectată ; 1) — Sieirea forței de susținere eguă şi până la capăt a tezei şi stângacea folosire a instrumentelor de imvestigaţie în cercul aa pIrent închis al prubiemei; k) — rezervele faţă da anumite izvoare de infor- midţie care ar trăda incul- tura şi facțiositatea ; 1) — lipsa de omogent= tate și echilibru în arhatec- tura frazei, cum şi — în. sfârşit — beţia: de cuvinte caractțeristică spiritelor ima pulsive încă neformate, sau greșit formate, în scopul obținerii unui efect minim prin metoda cantitativului.., De sigur, datele - arătate de noi mai sus nu pot fi luate ca regulă generală, ele putând fi folosite în parte sau completate după împrejurări ; în schimb, pot da oarecari imdicaţii asupra semnelor care vestesc locul de unde începe și unde sfârșește terenul mlăștinos al superțiciulului dăunător, adică al extemporalității. Nu suntem printre pro- povăduitorii. unei noui al- himii verbale, dar o accep- tare a termenului sugerat şi, mai ales. o revenire cât de târzie, din afară, asupra lui, mar fuce decât să lăr- gecscă noțiunea cuvântu- lui; — iar discuția ar fi atât de utilă, şi cu atât mai binepenită, cu cât extempo= rolitatea este o boală a timpului nostru, una per- fidă și destul de ucigătoare, care atacă la orice vârstă şi de care foarte puţini se vindecă, LIVIU BRATOLOVEANU BAROCUL ARTA MARILOR SBUCIUME OMENEȘTI (Urmare din pag. I-a) grandoare creşte tocmai prin faptul că stau singuri cu geniul lor şi contrazic fiecare în felul său regulele artei. Adâncindu-i însă mai bine, cercetându-i mai îndelung, sa văzut că e ceva comun între ei şi că îi unește, pe deasupra singularităţii lor evidente, ceva care ţine de atmosfera timpului lor, de credințele lor, la fel cu Mâiia mărunți şi neinsemnaţi care le seamănă Unul dintre marii cercetători de artă care au deschis drum pen- tru această largă înţelegere a fost Heinnr.ch Woslfflin. Ar fi însă cu totul greşit să credem sau să afirmăm -că el ar fi vrut să reabiliteze Barocul. Nu, el a vru; mult mai puţin, — de aceea a reuşit aiât de mult. A vrut să-i ajute pe oameni să înţeleagă mai multe forme de artă plastică, nu numai De cea clasică. A căutat astiel să arate că există opere de artă tot atât de valoroase, îusă cu țotul opuse ca spirit, deci ca realizare. Şi-a Qat seama că sunt cel puţin două tipuri de operă de artă, total deusebite. Intr'unul există multiplicitate, într'altal unitate; adică întmunul fiecare par- te e simțită ca ceva de sine stătător, pe când în celălalt atenţia față de părţi e sacrificată în favoarea totului. Unul dă atenţie su- prafeței, reliefului, — celălalt dă atenţie adâncimii, atmosterii. Unul construeşte în forme închise, precise, — celălalţ se pierde într'o admiraţie nesfârşită a aspectelor vieţii. “Unul «e tipul clasic, celălalt e tţipul baroc. Nu ne interesează acum dacă Waoelftlin a pornit în crearea celui de al doilea tip, -— opus celui clasic, care era cunoscut, -— dela tipul baroc, sau dacă a ajuns la tipul baroo căutând acel tip de operă de artă care sar deosebi cel mai mult de tipul clasic. Nu ne interesează nici dacă mai există alte tipuri de artă, în afară de cele două văzute de Wouelt- flin. Unii cred că sunt trei de toate, alţii sunt convinşi că au găsit patru. Pentru noi însă esenţialul e că dela Woelfilin tipul barvc e recunoscut în' felul său aparte oa având o valoare artistică tut așa de înaltă şi de evidentă ca și tipul clasic, -Au venit apoi cercetări fructuoase cu privire la arhitectura barocă, unde acum consensul e aproape unanim asupra valorii ei.:Au urmat cercetări asupra dramei Barocului, asupra romanului său. În fine, asupra poeziei Mirice a Barocului, unde într'adevăr era cel mai puţin ispititor domeniu, fiindcă aici nu: există gar sonalități atât de mari, — spre deosebire de toz-tie bunăoară, unde un G ordano Bruno, un Leibnitz, un Jacob Rihme şi chiar ua Montaigne pot îi cu ușurință încorporați Barocului. S'a văzut astfel treptat că, — departe de a reprezenta un fel maladiv şi prea personal de a în'clege arta, şi nici o epocă de dezenerare, dapă culmea pe care a ajins-0 clăsizsmu, — Barocul este forma de artă şi de cultură a unei mari epoci europene, cu idealul ei, cu istoria ei, cu tipul ei omenesc aparte, O epocă tot atât de grandioasă ca şi Romanicul dela începutul Evuiui Mediu, ca şi Goticul dela sfârşitul iui, ca și Renajarea. Unii cercetători mai entuziaşti, văd în Baroc chiar “ultima epocă de mire cultură unitară, în gândire ca şi în creaţie, din, viața spirituală europeană. E: pun accentul pe marea unitate a Barocu ui, la fe; cu a Goticului, la fel cu a Romanicului, la îel, cu a Renaşterii După Baroc, aptle nu se mai unesc nici odată desăvârşit în cultura curopea:ă, Graţa Barocului se amestecă astiel cu rațiunea rece a Enciciopedismului. Romantismul e un fenomen atâi de comnlex în Europa încât cu greu îl poţi aduce la un numitor comun. Să nu mai vorbm de ideile şi de arta din secolul XIX, Noi nu mergem atât de departe însă, Ne muiţumim să consta- tăm că Barocul e o mare epocă de artă și de cutură, de o uni. tate impresionantă, cu personalităţi uriaşe şi mărunte, cu urcu- şuri şi scoborişuri, la fel cu oricare mare epocă de artă din tre- cutul Europei. Ca toate celelalte, are rădăsimi, are înfloriri, are roade şi urmaşi. Rădăcinile Barocului stau în imensa cutremu- rare de toate felurile: poiitică, socaă, economnică, spirituală, —— ce a urmat marilor frământări iscate în toată Eurova de către Reformă, v'olenta mişcare religioasă al cărei erou principal a fost Martin Luther. Ea a pus capăt eporii de mare mândrie a omu.ui ca om, a individului ca unică măsură a lumii, de entuziasm pentru puterea lui de a fi asemenea Zeilor în forţă şi trumu- see, acelei epoci de triumt a omului ca om şi nimic altceva, care A fost epoca Renaşterii. Această epocă a Renaşterii a fost în aceeaş vreme și creatoarea şi rezultatul acelui .fascinanţ om a! Renașterii, a acelui cetățean liber şi bogat al orașelor îndepen- dente italiene, „olandeze sau germane, — care pulea să fie ce voia: negustor cu vase trimise peste mări şi ţări; cardinal rafi- nat şi amic al Papei; artist prieten al princiţi or ca un Alhart Direr sau leonardo Da Vinri; Doze in Venetia, Statthuder în Olanda, sau construotorul şi proprietarul unui intreg cartier de oraş, cum a fost Fugger în Augsburg. Omul aresta orgolios al Renaşterii şi-a găsiţ pierderea prinir'o . spărtură în propria lui conştiinţă. O spărtură pe care a ascuns-o lumina veselă şi îmbelşugată a Sudului, dar pe care a ajutat-o lamina rece și difuză a Nordu'ui. Și atunci omul oraşelor Nor- dului a intrat într'o criză din ce în ce mai adâncă de conştiinţă, Tot trecutul lui medieval, de spaime şi fioruri în faţa puterii şi judecății lui Dumnezeu. a reînviat în Sufletul său la prive. tişte, lipsei totale de conștiință a păcatului, — la care ajunsese viața închinată numai frumuseţii şi p'ăcerii, aşa cum fusese ea pornită de Renaștere în Sua. Din această criză a ieșit uriașa frământare a Reformei, Urmarea ei au fost sângeroasele lupte suterioare provocate în diterite țări de ztaoţia Sudalni catolic împotriva Reformei. Luptele acestea au produs la începuţ un val de idei ale Reformei, care a cutremurat toaiă Europa. Dar rezuitatul lor, după un timp de gre:e sânzerări, a tos; muit mai redus dezâi ecourile 'or da î1opaţ. Sadal caile 3 în-! ceput reacţiunea militară, care a dus aproape la pustiirea mân- drelor oraşe de bogaţi nszustori din Olanda, Biserica Sudu.ni catolic a început organizarea formidabilei armate religioase a ordinelor călugărești, în frunte cu cea de atât de adâncă şi fină cărturărie, a iesuiţilor. In Franţa. monarhia ajunge la culmina- ție în persoana şi epoca Regelui Soare. In foarte mu'te părţi din Europa, — din sângerarea şi dezastrul politic al burgheziei or- goiioase, bogate şi I.bere, a oraşelor reformate, — se ridică pu- terea prinților laici şi a demnitaților bisericeşti. Omul mândru şi independent al Renaşterii dispare, spre a săsa locul unui om care se siinte fă?âsă parte dintr'un toi, fie acea laic: Monarhia, fie religios: Biserica, Dar cuceririle spiri- tmale ale Renaşterii nu puteau fi uitate. Omul nou aj. Contra- Reformei se supune dar nu abdică. EI înţelege autoritatea, dar nu se uită pe sine, E cutremurat de puterea ce se arată sdrobi. toare a Bisericii, dar nu poate renunţa la toată pofta păzână de viaţă, pe care i-a lăsat-o în sânge Renașterea, Se simie acum om păcătos şi supus autorităţii judecătoare a lui Dumnezeu, a clericilor şi a prinților ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu pe pă- mânt. Dar nu poate uita că în Ranaştere el se ridicase până la orgoiul şi frumusețea liberă a unei vieţi asemenea Zeilor, Din toate acestea, rezultă o mare şi tragică tensiune înteri. oară. — între viaţă şi simţire, între gând și faptă. Totul se lea- " gă strâns : Biserica îl leagă pe om prin autoritatea ei până la fa- natism. Statui îl copleșeşte cu autoritatea lui până la absolu tism. Curțile regilor şi ale prinților duc o viață fastuoasă dar extrem de severă în ordinea ei, — cu totul alta decât fantezia vieţii principilor Renaşterii. lezuiţii duc o viață tot atâ! de ra- finată ca și a Papilor Renaşterii, însă extrem de lucid şi de apr organizată, supusă regulelor şi canoanelor ordinului monahal. După ce Renaşterea descoperise valorile îmanente ae vetii, descoperise trupul omului şi lumea pământului, după ce Contra- BRetorma pârjolise din nou Europa cu săbiile de flacără ale Du- hului, — omul Barocului, omul sezo ului XVII, ştie azum că există amândouă aveste lumi și simte că trebue să le împace în sufleţul său. Omul Barocului e astfel conştient de trupul lui bogat, de toată suma de frumuseți dulci ile vieţii, cu care în 0- bicinuise Renaşterea, — dar le pune pe toate în serviciul lumii celeilatte, a Transcendentului. Contra-Reforma reinoise Creşti- nismul. Bl triumtează în Baroc. Strălucirea și fastul vieţii de Re- “ maştere sunt urcate acum până la fantastic. Omul Barocului se supune acestei străluciri a Bisericii ca și a Curţii Princiare, Insă acestea, la rândul lor. au învăţat şi ele ceva din lupta Re- formei şi Contra-Retormei. Nu îi mai umileze pe om, — ca Bi- swica în epoca romnatiză, — prin rigiditatea şi masivitatea ar- baică a arhitecturii ei, care se apropie ca stil de cea egipteană, Datu n a a ta tn a a a ea AP a ata a aa aa a Ru OO, a a a a Ra ia fa aa en fiu Aaaa RER ERRRU ROMI A: m E a a aa Aaa a a tata RAMII aici prin figurile încruntate ale lui Isus Pantooratorul și ale Sfinţilor, care şi-au găsit expresia mea mai patern'că în mo- zaicurile bizantine, Nici nu îl edusă bărbăieşte şi sobru pentru frumuse;e, ca sti ul arhitectural şi plastic al Renaşterii. Spiritul Barocului îi; linzuşește pe om, îl încâtă. Arhitectura Barocului e astfel o adevărată vrajă în piatră, în care totul e pus la contribuţie ca să-i facă pe om să urce cu ţruo cu tot în, sferele cereşti. Starea la care caută să ajungă omul Barocuiui prin toată arta lui este cea a extazuui. Dar extazul e toamai înălţarea cu întreaga ta ființă spre cer, este putinţa nu numai de a-l înțelege pe Dumnezeu cu gândul ci şi aceea de a-l smţi cu tot trupul, de a avea coușt lața că te ridici cu voro cu tot in dumea spiritului, Paradoxul acesta îl realizează desăvârșit intreg Barocul, — şi el îi formează trăsătura de căpetenie, Pe el îi exprimă filozoful Giordano Bruno, când are mistica îmțelezere a fiinţei omenești care se dilată până la margini.e lu- mii, :contop.ndu-se cu dumnezeirea, — fiindcă „una e în tot ră toate sui una”. Pe el îl exprimă lumea nestârşită de martire a picturii tui Rubens, martire care poartă capete de madonă trans. tizurate de extaz pe trupuri de bacante pline de viaţă. Pe el îi exprimă mai târziu lupta tragică între umbră şi lumină din tuate tab ourile lui Rembrandt, lupta dintre mizeria omenească şi strălucirea supra umană a artei, în atâtea din pânzele sale ca acea a omului cu chivăra de aur, Pe el îi exprimă arhiter- tura severă şi totuşi așa de exuberantă a Palatului dela Ver- sailles. Pe el î) exprimă faimoasa bisericuţă a Sfântului Iohan- nes Nepomuk din Miinchen, în care arhitecţii ei, frații Assaam, reușesc să-ți dea impresia infinitului cosmic întrun spaţiu de câțiva metri patraţi numai prin ondu'area nesfârşită a, Einiilor, dintre cari nu e niciuna dreaptă, prin evitarea aproape totală a unghiurilor, prin nuanţarea infinită a culorilor zugrăveltii, şi prin faptul că lumina nu-şi vădeşte sorgintea de loc, venind din ferestre care sunt ascunse cu toțuj de marg.nea galeriei supe rioare a bisericuţei, formând un tavan plin de umbre şi raze dituze, care îţi dau impresia unei înălțimi fără sfârșit. Pe acest . om însfârşit îl exprimă tragedia cu alâlea sfâşieri inter.oarg a- froce, dar și cu atâtea stări de extaz, cu atâtea patimi omeneşti nestăvilite, dar și cu atâtea sublime înă țări spre ceeane poate fi mai pur şi mai îngeresc în om. — a. curteanului bine crescut din Franţa Racine, și a comedianului necunoscut. plin de tot veninul vieţii dar şi de toată înţelepciunea cărților, care a tost Shakespeare în Ansola, Di Toţi aceştia, — şi atâţia alţii mai mici şi mai puţin celebri din juru: lor — au fost martorii unui timp frământat și au devus în fata istoriei, prin arta lor, o uriaşă mărturie pentru acest timp. Din această mărturie patetică a crescut una din cele mai " încărcate, dar şi mai fascinante epozi din istoria artei europene, De această mărturie îți vine să te apropii astăzi, ca de ceva iragio înrudit cu situația spirituală a timpului nostra. brăzăat de atâtea rari cutremure, îi i OVIDIU PAPADIMA = 20 August 1944 DP ai Cronica literară GALIA HENEGARIU: ALEXĂ A'BOLDAŞULUI — ROMÂN Romanul cu care pășește în litera- tură d-ra Galia Henegariu, poate fi considerat nu ca o operă de ficţiune (ceea ce la dept vorbind nu-i de loc) ci ca o povestire interesantă, făcută în chip cronologic, a vieții unei familii din Lancrămul Ardealului, satul de baştină al scriiţoarei. Viaţa urmărită cu minuțiozitate pe un mare număr de pagini este şi ea viața familiei seriitoa- re, care, în chipul acesta, întocmește aproape o monografie a unei familii transuvane, cu ceie mai specifice tră- sături ale ei, — îndârjirea pentru izbân- direa în viaţă şi păstrarea tradiţiilor de cinste, omenie și credință, moștenite dela înaintaşi, * ; Niculăte:Holbură, fiul lui Toma, este tatăl acestui Alexă dela care se împru- mută și titlul cărții, aar, deși cartea se botează cu acest nume, nu Alexă propriu dis e personagiul central care cu forţă de” detașează din păginile romanului <a să se impună, ci Niculaie Holbură, ta- tăl său, dabul unei familii numeroase, vrednic bărbat, însufleţit în satul său de elanuri renovatoare, spirit practic, econom și pe de-asupra mare iubitor al neamului din care se trage. Numai ten- dinţa iubirii filiale:tpresupunând, după toate aparențele, că Alexă e însuși pă- rinte-e scriitoarei) a făcut să se piardă obiectivul echilibru al oamenilor și iaptelor din carte şi romanul să se in- tătauleze altfel decât așa cum trebuia, ținându-se socoteală de forţa intimă a per'senagiilor. După părerea noastră, ro- manului i se cuvenea, dei, titlul de Ni- culaie Boldaşul („boldaș' îmsemnând, în dialectul lâncrănijan, negustor). Nu există : în raman o țesătură de” fapte, propriu âisă, fiindcă fantezia im- tervine foarte puţin în povestirea cro- nologică a întâmplărilor, ci numai o succesiune banală din aceste întâmplări zilnice care compun o viață familială întrun sat ardelenesc, sub ocupaţia austro-ungară. Niculaie Holbură s'a do- vedit din tinerețe omul vrednic care şi-a mărit faima cu vremea începând chiar cu perioada cătăniei, la austrieci, unde a ajunssă fie strajimeşter, ceeace, după spusa autorului, era un lucru cu totul deosebit. O dragoste puternică de militărie l-a îndemnat o vreme pe stra- jimeșterul- cu mintea sprintenă să se angajeze în armată, dar, tendințe mai ascunse, ieșind biruitoare, s'a retras în Lamncrăm, unde, sfărâmând prejudecă- țile străvechi după care numai j.dovii şi sașii sunt negustori, deschide în sa- tul său o „boldă“ cu toate nimicurile trebuitoare vieţii sătești. Insurat cu o vrednică fată orfană de părinţi şi nefe- ricită cu cei ce-o aveau în grijă, pe numele «i Elisapta, — şi prescurtat Sapta, — Niculaie devine cu vremea părintele unei numeroase familii, cu un singur băiat, Alexe, în capul unei grupe de fete al cărui număr era de vreo opt, pare-mi-se, atunci când cartea se ispră- veşte. Odată cu greutăţile familiare cresc și înlesnirile băneşti. Boldaşul a- dună ban cu ban, își cumpără vaci, — preschimbate mai târziu cu boi—, mă- reşte bolda și-și adaugă cu vremea și-o cârciumă. În munca amarnică spre iz- bândă a celor doi tovarăși de viaţă, fie- care pe locul său, se lasă să se între- vadă tăria de caracter, aspra conștiință morală și cinstea neînduplecată a bol- daşului, pe care satul îl numește mai târziu jude, tocmai ca o răsplată şi ca un semn de încredere și preţuire. Nimi- curile zilnice ca şi marile întreprinderi de o mai lungă durată nu acoperă cu totul modesta viață a familiei, adăugată în fiecare an cu câte un copil. Pal.dul, slăbuțul Alexă creşte împărțindu-şi existenţa între boldă și țarini, fără prie- tenii, afară de cea a părinţilor, fără bucurii dar şi fără suferinţi. Alexă a- râtă o fire simțitoare ; nu-l vedem în cârdurile copiilor; nu-l vedem hoimar ; nu-i cunoaştem pozne. Pentru el, suri- oarele, vecinii, părinţii și bolda, cu o- dăile de dormit, constitue marginile ză- rilor sale. E departe de a fi întreprin- zător. Parcă n'ar avea vâna părintelui său. Senzibilitatea sa de fetiță ne este însă luminată de câteva evenimente, care nu mai lasă nici o îndoială asupra fragilităţii sufletului. Odată, în urma unei certe a părinţilor, Alexă, de unul singur şi fără sfat străin, își ia lumea'n cap, cu gândul să treacă munții în țară. lar altă dată, uitând o însărcinare a pa- “rată o mare stângăcie. tronului său, de adâncă ruşine şi ur- mând o veche înclinare, se face nevăzut pe iarăşi câteva zile. Pentru el, Nicu- laie Boldașul nutrea speranțe să-l facă ofițer. Dar palida natu:ă a copilului nu îndreptăți aceste nădejdi. De aceea, tre- buia îndreptat aiurea. Niculaie încear- că tot felul de combinaţii. Il aduce până şi la București, de unde revine scârbit de viața uşoară și trepidantă a capitalei regatului. Rând pe rând copilul e dat la un croitor, la un fierar, la un consta până când, în cele din urmă, îşi nime- reşte locul într'o tipografie a unui Sas, căruia îi ajunge mâna dreaptă şi omul de încredere. După doi ani de ucenicie copilul, devenit între timp un adoles- cent, trece la întreprinderile Drotiet din „Sibiu, după care își luă sborul în lume. Cartea se închide în momentul plecării „sale spre alte zări şi, fiindcă despărţi- rea dintre tată și fiu prilejueşte celui dintâi miărturisirea crezului său moral, vom reda acest fragment în întregime: „Peste liniștea câmpului se revarsă apăsată, dar caldă, vorba boldaşului : — O să hiu cu gândul tăt la tine! Oftă încet. — Aşi hi vrută şi ieu să umblu p'in lume, dară noi, plugarii, sântem legați de pământ ca ghiermele de rădăcina hreanuiui ! Tăcu o. clipă şi urmă. Alexe primea cu braţele și inima des- chisă aceste destăinuiri ce le auzea u- tât de rar. e. Tu, în drumu” tău, deschide ochii bine, să vezi cum gospodăresc țăranii în alte țări, şi cân' te'ntorni, îmi poves- tești. Să te păzăști de eameni răi, că "să găsăsc oriune ! Gândeşte-te la Dum- hezău și roagă-te în lejea noastă, iară înjeru' te va păzi! Iși băgă mâna în buzunarul dela piepi şi-i întinse cărticica pe care-o cunoștea Alexe atât de bine. , —. Aicea, ia Ghisu' Maicii Preciste ; pune-ţi-l bine şi din cân' în cân', ci- tește din iel, că-ți va ajuta, — Mulţănim, răspunse tânărul, sim- țind cum i se urcă un nod greu în gât- lej. Porniră tăcuți spre gară. Mai era vreme. Grijiră de loc, apoi se traseră de o parte. —- Alexă, tu iești ăl dintâi meșteșu- gar Qin sat, care porneșten lume. Să „nu-ni faci neamu' și numele nost de rușâne! Stăruie să hii ăl dintâi din a' tăi şi nici cân' urma altora ! Ui, ia aici cinci zloți de drum. — Mulţănim, tată. Alexe îi luă mişcat. iși însemnă adânc în suflet poruncile părintești și se despărţi plângând. Era prima oară că zărea luciul la- crimilor în ochii vultureşti ai bolda- Şului'“. * Sar putea face un studiu de psiholo- gie comparată, dacă sar așeza alături "de romanul d-rei Galia Henegariu, ulti- “ma lucrare a romancierului Const. Al- raaș, „Acolo, în Filioara“, unde se tra- tează, cu mijloace specific moldove- nești, viaţa satului Filioarei, împletită în jurul existenţei unei familii, şi acea- sta, după toate probabilităților, familia scriitorului. Şuvoiul liric, amplitudinea unghiului de vedere, cuprinzând do- menii mult mai vaste, suprapuse şi nu unilaterale ca în „Alexă a' Bo:dașului“, varietatea personagiilor şi numărul lor mare, deosebesc, — pe linia unor spe- cifice provinciale—, romanul d-lui Al- maş dc cel al d-rei Henegariu, în câre lipsește fantezia şi implicit lirismul, fiinad în schimb o lucrare de redare re- : alistă, procedurală, seacă, aproape ştiin- țifică. Amândouă, cărți groase cu de- fectele şi calităţile particulare literatu- rii în sâni: căreia se încadrează, pe li- nia, dita' Henegariu, a lui |. Agârbi- ceanu şi Slavici, iar d-l Almaş, a lui Sadoveanu. i * Transcrierea procedurală, realistă, a- proape ştiinţifică a faptelor, indică o accentuată vocaţie a scriitoarei pentru faptul brut și-o aşează pe calea roman- cierilor și prozatorilor ardeleni de ma- rit. Lipsește complect d-rei Henegariu simţul naturei, în descrierea căreia a- Fraza..sa este scurtă, aproape propoziţie simplă. Fap- tul dă o impresie de vioiciune, dar tot odată de simplism, periculos pentru un romancier aspirână la creaţia maţoră. Transcrierea în dialect a tuturor dialo- gurilor măresc zona documentară a ro- manului său. ] Nu greșim, deaceia, afirmând, că va- loarea romanului „Alexă a' Boldaşului” -- constă mai mult în complexul său do- cumientar care adeseaori acoperă inte- -- resul artistic, vizibil uneori, iar alteori numai previzibil. Debutul este, oricum, meritoriu şi-l semnalăm ca atare. Obligaţia scriito- rului este, acum, aceea de a-și: mări câmpul observației realiste și a deslega “fantezia, pentru creația împleţită, sub care totdeauna palpită suflul poeziei. MIHAIL CHIRNOAGĂ | Cercuri | în apă OGLINDA urmare din pag. 1 Nu vi se pare că este, airi, ra- țiumea însăși a pierderii unicită- ţii, prim risipire? Oalinzi, oz.inzi, ogi'nzi: de toate speciile, din toate materialele, de toate calită. țile, semenii. Conştiinţele lor, ca- re-ţi încorporează întrun anume fel, imaginea. Cu fiecare, p'erzi ceva din real taiea propr.e. Exişti, în modul în care te reflectă con- ştiinţa unui semem, bun, frumos, josnic, sănătos, albastru, ete, doar în măsura în care te reflectă conştiinţa lui aşa, Nu eşti bun, decât pentrucă eşti considerat bun. Şi încetezi să devii bun, de îndată ce-ţi dai seama că e foarte poshbii să te comporţi fată de celălalt ca un om bun, numai pentrucă imagi- nea lui despre tine solicită ase- menea comportament. Din reali- tatea ta de om origimar-bun, pierzi exact în măsura în care eşti socotit bun, reflectat într'o conștiință stră'nă a cărei imagine ți se comunică. Dar și asta e cu totul altă po- veste! N'am început să scriu rându- rile acestea numai ca să repet banalitatea că, în fond, caracte- rul e o problemă de relaţie, şi că nu eşti așa sau altfel, decât pen- trucă există semeni, prin care a- cest „aşa“, vaorifieat şi comu- nicat, ţi-e cerut. (Vezi âpropos de oglinzi alterante, P':randello.) Nu! Vroiam să *ncerc a scrie ceva mai mult. Că nu e posibilă Punoaşterea deplină între con- ştiinţe, pentrucă nu «e licită. Şi au e licită, din raţiuni de secu- ritate individuală: în momentul în care o conştiinţă te-ar re.lecta total, te-ar cuprinde total, con- ştiin“a aceea m'ar mai fi ea, cj tu. Şi tu m'ai mai avea realitate, pentru s:mplul motiv că n'ai mai avea graniţe; n'âr mai fi posibilă delimitarea individualităţii. Con- ştiinţele care sar putea reflecta pe de-a 'ntregul, s'ar confunda. O fi acesta idealul cunoaşterii ? S'a spus: dragostea. Sau mai pre- tis, tipul de cunoaştere corespun- Zător fuziunii totale de pe planul afectiv, ne care avem obiceiul s'o num:m dragoste, S'ar putea ca şi idealul nemăr- turisit ai dragostei, ţinia sori. tuală ocultă pe care s'p servească instinctul acesta suveran, să nu fie decât cunoașterea totală. S'ar putea... - a Nu mă pot opri să nu-mi explic de ce mi se părea, aitanala inex- pl:cabil, atât de justă afirmaţia pe care avea Mircea Eliade obi- ceiul s'o repete: dragostea este o intrecere continuă a sexelor, de a se devora unul pe altul. Pe alt b'an, desigur, pe alt plun; an- thropofagie. Devorăm realitatea celuilal, îl înghiţim, îl încorpo- răm. Facem Gin ei un elemenţ in- terior, împlinit conştiinţei noas- tre, nu opus ei. Il dos-obiect:zăm, Și suatem, la rându; nostru, în. shiţiţi, încorporaţi, asim laţi de celălalt. Identificarea este alter- antă. Sentimentai, o căutăm, o dorim. Spiritului i-e insă teamă de ea, şi se apără. Nu există mai mare dușman al dragostei decât spiritul, deşi marea lui goană şi sete este, paradoxal, chiar cu- UNIVERSUL LITERAR a NR i N 3 a emană FLĂCĂRILE CERULUI se abține, pentrucă la masa alăturată eram, noi, superiorii... După acest prim atac nereuși: oarecum, Moustangul se aşează alături,la o masă, şi ca să arate Liberatoarelor lui ceeace poate el, în- cepe o rafală de tachinări la adresa lui Encioiu... Messerschmidt-ul strânge pumnii, dar nu trage... Trage însă cu coada 0- chiului spre șefi... Moustangul prinde curaj... „Me'-ul se lamentează... Mou- stangul atacă... „Me'“-ul abia se ţine pe scaun.. Când... cade bomba în chip de... C.ocănel: nu mai putuse să rabde a- frontul. - — Encioiule, dacă nu-i tragi un tun central Moustangului, te descalificăm ! Atât i-a trebuit „Me'-ului... S'a scu- lat liniștit dela masă, s'a îndreptat spre adve:sar tot Jiniștit şi cu aerul cel mai "înge-esc depe lume, i-a trântit o lovi- noaşterea totală, realizată prin _ dragoste, cunoscut. A De aceea, când revitese fraza de o perfec:ă lucigitate, neegalată de cât de pertfecţ a intuiţ ei, sez:zând realităţi pe care numai. spiritul ou antene oculte al femeilor le poate sesiza, fraza de o sfâşie- toare forță definitorie pe care mi-o adresa, nu de mult, intr'o scrisoare, cineva care-ar fi pre- ferat să mi-o spună privindu-mă în ochi: „Mi-e teamă uneori că eşti blestemat: 'cână ţi se oferă feri- cirea, fe aperi tu; şi când o do- rești şi dupţi s'o obţii, ţi se'mno- tr.vese împrejurările 1. „Când îmi dau seama de ade- şi dragostea pentru tură drept în frunte... Inamicul s'a stre-, curat afară, lăsând „Liberatoarele“ foarte entuziasmate de lovitura lui En- ciaiu. Dar cum dușmanul nu fusese do- borit în plin, Encioiu îi pică în coadă... Incă o rafală şi uleiul inamicului, roșu şi abundent, ţâşnește pe nasul... moto- rului... Apoi „Me“-ul se întoarce în sală şi ia loc între... „Liberatoare“, care îl adoră brusc şi iremediabil... După el, la o vreme, intră clătinân- du-se' şi Moustangul. Trece pe lângă Encioiu ca şi când nu l-ar fi văzut. Se opreş:e, ca o barcă pe o mare furioasă şi dupăce îl reperează pe Bâzu, o ia spre el. Pentru orice eventualitate, Bâzu ia o poziţie de t-agere... — Domnule Cantacuzino, am onoare să vă cunosc, — Eu nu arm şi aici nu vreau să am o asemenea oncare în ceeace te pri- vaşte.,, -— Aţi văzut ? — Eu? Ce? -— Cum a tras? Bâzu înalță neștiutor din umeri... Moustangul, disperat, se agaţă cu ochii înceţoșaţi, de ceilalţi... Toţi sunt... sfineși. Ii mai rămâne inamicului o sin- gură nădejde... Intr'un colț, era medi- cul unității. R — Domnule doctor. dati-mi, vă rog, o asistenţă... — Pontruce ? e — Păi... — Treci şi dumneata la vreum dis- pensar... Dezarmat, Moustangul tace. un com- pliment imens lui Șerbănescu : — Domnule, îmi daţi voie să mă... spăl ? — Cu plăcere, zâmbește acest splen- did om, înviână un garcon să-l con- ducă .„pe domnu“ la lavabou... Şi victoria lui Encioiu a eşit deplină. şi desigur omologată. Dar în clipa aceea s'a daț alarma... Șerbânescu, Bâzu, Milu, Mucenica, Encioiu... Când au sărit în avioane? Când au deslănţuit motoarele? Când au decolat ?... Pormiaabili cameni! Cu o ulipă înainte e:au toţi aci, lângă mine; acum cabrează spre soare, năbădăioși, cu toţi caii motoarelor deslănţuiți... Cerul este vast şi senin. Senine sunt şi culorile pasărilor noastre care îm- puşcă cerul în volute repezi. Când trec prin cercul de lumină al soarelui, ge to- pese în aurăria lui pentru două clipe, pentruca apoi, să apară parcă purifi- cate de focul cel fără de seamăn, al înalturilor. In zare liziera de salcâmi a aerodro- mului tremură în aburul pământului încins, iar dincolo, în mijlocul câmpu- lui, lângă girueta de direcţie, starierul, cu semnalizatorul întins, aşteaptă în- demnul chemărilor spre înalturi. Doar aci, lângă hangare, un servant şi-a ui- tat privirea aruncată până dincolo de - putezile văzduhului, şi-a încordat au- vărul tragic surprins atâţ de sim- . plu de antenele oculte ale sufle- tului feminin, nu pot să nu mă Simt vinovat: faţă de me, față de viaţa mea, pentrucă nu pot renunța să fiu spirit, — faţă dz spir.tui meu, pentrucă nu pot re- nunța la viaţă. Viaţa, sfânta, binecuvântata, hulita fericire mi: noră omenească, — mai mare de cât care, cât timp suntem nu putem dori viaţa care-mi opune împrejurările neprieinice ca să mă pâstre_e viu ca spirit, şi spiritul, blestematu!', neterici. tui cât timp suntem, care ebo- seşte să. se' opună vieţii şi do- rește unificarea calmă a dragos- tei. Și totuşi, „la naiba“, cum ex- clama odată Unamuno: „trebuie <a viaţa să se pătrundă de spirit, orice ar spune spiritul, şi trebuie ca spir'tul să reflecte viața, oricât Sar împotrivi viața“, Problemă de oglinzi, a o adică. zul şi aşteaptă. — Ce aștepți măi camarade ? — Victoria, dom... Vorbeşte cu certitudine. E] ştie „că păsările plecate acum nu se vor in- toarce 'decât „cu scuturi“, victorioase. - Der, într'o zi, una sa întors „pe scuti... Era tot ca acum, senin şi cerul (Urmare din pag. 4-a) vibra de liniște şi bunătate rustică, în clipa în care motoarele au izbucnit în hăuitul lor dinamic. Dar adjutantul Costică Lungulescu nu s'a mai întors... A căzut dupăce doborise o cetate în- cărcată cu moarte, cu patru motoare şi cu desnădejde pentru copiii noştri, pentru femeile noastre, pentru bătrâ- nii, bieţii noștri bătrâni. Cu ce vijelie va fi trăsnit tunul lui Lungulescu?! Şi cu ce uragan va fi deslănţuiț el fo- cul mitralierelor în prădalnica pasăre dușmană ?! Dar aripa morţii l-a atins şi pe el și, așa, înalt spătos, bonom, sburătorul şi-a strâns aripile :a moarte şi s'a lăsat strivit sub stema pasărei: sale, ca să-i se împlinească destinul. Apoi s'au înălțat la cer jurăminte de răzbunare, şi cântecul lor cel drag şi aprig : Mai sus, prin nori, Aripi ne poarte, Spre glorie sfântă, ori moarte, Spre lauri... sau jerbe de flori! a poruncit chemarea de dincolo de vă- mile 'văzduhului pe care ei, în clipele de liniştit sbor, poate le văd deschisa larg, rupte din colonadele de vată ale norilor... i . * Sburătorii acestui splendid grup de vânătoare în aer sunt eroi, iâr pe pă- mânt copii. Discuţiile lor, planurile lor de viitor, dragostele lor, joturile lor sunt de copii. Mă mir, însă, cum cel mai bun dintre ei, căpitanul .Șerbă- nescu, poate să întrețină o discuţie ma- tură... Pentrucă după ploaia de inter- jecţii, exclamaţii şi apostrofe copilă- reşti a şoimilor lui, am convorbit în- delung şi confortabil, în cămăruţa- birou de lângă sala cu picturi, despre sbor şi oameni, despre dreptate și ade- văr, despre vanitate și conștiința de sine. Pe toate cu cuvinte bine gândita şi bine fixate în frază, le definește sau le califică. Dece nu pot scăpa o glumă sburătorească atunci când vorbesc cu acest icar ? Am crezut că, poate, omul . din el este depășit de „as“. Dar această credință a căzut atunci când, întrun zâmbet larg, mi-a deschis calea spre inimile subalternilor şi camarazilor săi. Asul nu este orgolios și nici egoist... Omu! este cald și păstrează în el toate - sensurile morale și estetice ale ome- iei. Atunci de unde reținerea mea? Mă întreb şi acum, ca și atunci... - Cred că voi găsi răspunsul just după ce vor trece zilele de vijelie ale aces- tui război. Iată, cu căpitanul Popescu Ciocănel stau cam altfel. Ii aduc, da pildă, ves- tea că a fost onorat cu cruciuliţa viorie a marelui nostru ordin de război „Mi- hai Viteazul”. : — Ei ași! se miră el ca un scoțian... —, Pe cuvânt de onoare... frățește. Atât. Apoi, cu glas grăbit, mă invită la cină „să luăm o friptură în sânge“, Și, zău, nu-l știu gurmand pe acest neastâmpărat șoim ! Dar după câteva minute, se învio- rează -— emoția i se masca într'o cu- rioasă indiferență față de vestea care desigur îl bucurase — şi prinde să-mi povestească cum a fost, mai zlele tre- cute, când a trimes la pământ un ob- servator inamic care deranja cerul ae- -rodromului cam pe la aceeași oră de după amiază... — Azi așa, mâine așa, până ce, în- tr'o zi, scap caii... Păi până când?... “Pui avionul cu botu'n cer şi o întind la drum cu toată vigoarea... Dau de el pela vreo şapte mii de metri... [i trimit o răfală... Rusul o evită şi se pierde în niște nori. Eu, cu geniul meu (cu ce candoare a spus acest cu- vânt!) i-o iau înainte și-i aţin calea la eşirea din nori. Când l-am văzut bondoc, gras și vijelios, ţâşnind de sub perdeaua de ceaţă, i-am ars un tun central cam pe sub burtă... Ar fi fost poate, destul atât, dar ca să fiu mai sigur că nu o să ne mai deranjeze în vecii vecilor, i-am mai plesnit o ra-. fală Ge mitrălieră dintr'o parte, în motor.:.- i. Rănit“ de moarte, amicul ide plecai o aripă şi așa, dus de vânturi, sa e derilul în haosul de sub noi... Nu ştiu dacă pilotul o fi murit, dar avionul sunt sigur că şi-a terminat toate mi- siunile atunci, la 7000 metri deasupra sfântului nostru pământ... S'a rupt deodată din povestire, ca să mă iri la un pahar brumat din renumitul „Vis al lui Atzachi“, S'a apropiat seara... Soarele se rostogolește spre apus, | peste liziera cea verde a salcâmilor în neostoit tremur... În mijlocul câmpu- lui, starterul, cu fanionul în mână, cercetează zările cu ochi de uliu, aş- teptând un frate care nu s'a mai în- tors poate, iar în bordeiul lui Atzachi sburătorii fredonează în surdină 0:me- lodie cu sensuri numai de ei ştiute... — Ladmiss, bea... — Hai noroc Ciocănel! — Şi. viață lungă flăcăule... Am rostogolit paharele în zumzetul melodiei sbuțătoreşti care imă cople- Șea.,. i E pură LADMISS ANDREEESCU Post Scriptum. Dupăce rândurile acestea de frăție au fost date tiparului, alte lupte, alte bi- ruințe, alte jertțe. au venit să înalțe monumentul de glorie al acestor bravi sburători. Ciocănel, bunul meu camarad și pilot din arsele câmpii ale Rusiei, cum îți smţi trupul numai arsuri pe patul acela de glorioasă suferință ? Am să viu la tine ca să-mi arăţi cu mâinile tale "nervoase „Cum a fost“, şi ce au făcut. „camarazii. tăi, heruvim: acum în cerul Ciocănel mă îmbrățișează nervos și , tuturor marilor mântuiri.., de a-i interpreta în aşa fel în- închinată încrezătoarelor fete ' Berry, Gino Cervi (întrun rol câ susnumita banalitate să dispară îmbrăcată grea a artei... : | Eroina îşi va creşte copilul îm muta tinere (desigur cu rezultate re- lative) este interpretată cu sem- compus cu maltă atenţie) şi a- celaşi Antonio Centa. CINEMA SCALA: „TE VOIU 1UBI MEREU“. Dacă ai ghinionul ca, odată ajuns în hali-ul cinematogra- fuui Scala — chiar cu biietul în mână. — suzi strigându-se: „locuri numai la balcon“ cine- Hilule întârziat întoarce-te din drum sau așteaptă spectacolul următor. Fiindcă, la balconul cinema- : tografului Scaiu plasatorii cîr- culă deranjând spectatorii nu numai cu scârțăitul scărilor ci şi cu lanternele cu care nu în- țeleg să memajeze ochii acelo- maşi bieţi spectatori... Filmul este o satiră la adre- sa bărbaților superţiciali cari dezertează la prima complica- ție care-ar putea să deranjeze cursul comod al felului dee viaţă pe cure-! duc. Inconştienţi că această dezertare poate pri- lejui drame sufleteşti, pe care, din moment ce nu le menajea- ză este dela sine înțeles că nu sunt capobili de cele mai multe ori să le trăiască, Prima scenă ă filmului înță- țișând o maternitate, nu-i ne- cesară, prea multă imaginație pentru ca 'spectatorul să de- ducă bamaiitetea subiectului, rămânând actorilor misiunea nelegitim înfruntând prejude- căţile, cu speranța că înir'o zi fără -îndoială, în. gândul ei, ce- lui care-a părăsit-o Circums-. tanţele atenuante caracteris- tice psihologiei femeii sincer îmdrăgostită. Intervine între timp um „al treilea“ care simbolizează viwl- ţa de familie așa. cum ani apu- cat-o — îmsă — părinţii noştri. In momențul, în care poarta a- cestui tihnit trib burghez îi este înutredeschisă eroinei, rea- pare tatăl copilului, enunțând -fraza atât de des quzită de fe- tele sărace -dela aleşii inimei lor: „Mă însor în Curând, însă astu mu are nicio importanță, fiindcă știi bine că nimic, dar absolut nimic nu se schimbă între noi...” (Aşa: că în clipa în care se pronunță susnumita frază,-- doamnele din sală cu priză. la. tipul de bărbaţi neserioşi zâm- mese ţrist, consolate dacă nu acceptat cândva această „,for- i. mulă de viaţă“). „Bineînţeles că tânăra — fiind eroină de fila moral, — îl respinge foarte demnă, ră- mânând. dlătuvi de cel care o- feră “fetiţei ei atmosfera de fa- mâlie. Acesată pledoarie educativă e.” se va întoarce, aducând, . sibilitate de Alida Valti, Jules ADRIANA NICOARĂ 4 MÂINILE TALE Pentru Dumneata Mâinile tale, Albă fugă pe Mâinile tale, Ce daltă-o să poată cândva să le albele clape... sape ? Blândă odihnă pe cărți și mătănii, | Palid popas sau veselă fugă... : Mâini de copil pe cercuri şi sănii, Mâini de durere întinse a rugă. - Ală-alinare, aspră îspită, Mâinile tale, cin' să le cânte? Mâini de neliniști, mâini de iubită, Gândul în versuri, cin' să-l împlânte ? Mâinile tale, . . - *Joacă de șarpe 'n păr:de castană, Mâinile tale, i Mâimi de păcate; mâini de codană Iubito... Mâinile tale Albă goană pe albele clape... Mâinile tale, | Ce daltă-o să poată cândva să le sape? TRAIAN LALESCU t. Ed Pai Ernile in provincie nu Sunt Chiar utât Je tiniştite, după cum s'ar putea krede... Aspectul exterior al acestor orașe sau târguri este, în- tmadevăr, odihnitor, potolit şi bătrânesc... Străzi înnămeţite călcate de trecători rari, sd- nii cu zurgălăi, oameni de zăpadă, copii care merg cu steaua, și felinare singuratice cu lu- mini amemiate și gălbui... Gandiștii flueră pre- lung, mai mult din pasiune sau tradiție, iar casele oamenilor își închid, obosite, genele fe- restrelor de cum. se însenează... Primarul este un om cu vază, prefectul o ființă apropiată de dummezeire, comisarul o autoritate cunoscută şi temută, Uliţile negustorilor au vaduri bă- tute şi intrate în. istorie, prăvălii cu stăpâni bărboşi și cu capital, al căror obraz n'a fost niciodată Spurcat de faliment sau câștiguri neomenoase. Creditul se dă pe tibişir sau fi- nere de minte, jur mușteriii merg la sigur şi ştiu unde trebue să tragă, atunci când își fac târguelile. Parcurile sunt nare, iar acolo unde râuna sau firea înclinată spre civilizație sau pierzare a vreunui primar svăpăiat le=a croit, rămân pustii de oameni. -Provincialul îşi găseşte şi acum locul nime- rit pentru odihnă și petrecere undeva în mar- ginea orașului, în zăvoaiele vreunui râu, sau printre arborii luncilon, crescuți şi rânduiți din mila lui Dumnezeu. Acolo își mănâncă fa- solea ,, cu cruci“ la Mucenici, petrece zilele de Paşti sau de Rusalii, îşi duce familia în brişcă personală sau birjă de piaţă, în zilele de săr- bătoare, spre a mânca o pastramă friptă la grătar îm 1nislocul pădurii, gi să bea um pahar de vin răcit în apă de șipot, descălțat și pe iarbă verde. In ziua sfântului Ignat, came patronează ma- sacrul porcilor pentru ospețăle de Crăciun, orașul de provincie se deschide, viu și sonor, în guițatul de -protest al sacrificaţilor, semă- nându-se pe albul zăpezii cu bălți de sânge cald. Provincia rămâne păstrătoarea tradiţiilor bătrâneşti, cât moi aproape de cântecele și po= veştile pe care bucureșteanul le ascultă cu melancolie, ca pe un ecou îlitârziat al unor vremuri, pentru el deţinitiv pierdute, Și totuşi, în contrast cu axest aspect de vieață patriarhală şi odihnitoare, acelaş oraș de provincie îşi spurcă frumuseţea, prin prac- tica frenetică a jocului de cărţi, a intrigilor şi bârfelilor, a luptelor sălbatice pe chestii de politică, de avere și nărav prost. Oamenii sunt prea adunați și se cunosc în- tre ei, astfel că prieteniile cași vrăjmăşiile își găsesc întotdeauna temeiuri serioase şi bine susținute, De obiceiu, fiecare oraș de provincie are un club, unde se risipesc banii în tot felul de jocuri de cărți, adunând oameni care-și vrosesc şi ultima lescae dim buzunar, La ziuă, când prima bodegă sau plăcintărie îşi crapă un ochi de oblon, ceata obosită şi somnoroasă a jucă= torilor părăseşte clubul, spre a-şi veni în fire cu o bucată de plăcintă caldă și o litruță de pelin, trasă cu dichis pela cepul buţii. Dubă care 'se risipește, ducându-se fiecare pela ros- turile slujbei sau gospodării, încadrându-se din mou acelui aspect de vieaţă al orașului, din care te miri cum de au putut răsări qse- menea necuviincioase obiceiuri. Cei ce detestă clubul, se adună în casele mai încăpătoare, totdeauna gata la așa ceva, unde, fără să mai intri în gura târgului, poți trăge o petrecere cumsecade, bârți cinstea unui Om, Suu să te ruinezi într'un joc de cărți. In aiceste ocazii se mai pune la vale o căsătorie, o numire sau schimbare în funcțiune, un pro- ect edilitar. Ceea ce rămâne însă de temei, este tot jocul de cărţi, mascat de forma unui ceai familiar şi corect. Astfel fiind obiceiurile, luliam Nazarie, <a reprezentant cu o majoritate sdrobitoare de coturi ale ioicalinicilor, nu se putea da în: lăiuri alegându-=se ca mai moţat dintre oameni. Prin însăşi funcțiunea lui, trebuia să le satisfacă cerințele, nu să fie satisfăcut. Urmărind cu fi- delitate această idee, îşi închiriase o casă mai încăpătoare, îşi tocmise sugi meşterite, dăduse lu perete toate uşile de intrare. Era reprezentantul udețului, la dispoziția iui, şi-şi imbPusese să nu cârtească, Oricare i-ar fi fost nemulțumirea, Totul pentru partid, pen- tru e[.. nimic. Nici chiar lintştea lui personală, ve cure altădată war fi dat-o pentru nimie în lume! Zâmbea în dreapta şi în stânga, asuda lq ridicatul cu macaraua a nouilor demnitari, strângea mâinile tututor prietenilor politiri, şi injura. discret „Minerva însă credea, slobodă şi senină, în +pate' aceste bucurii Uitase de Bârzoteni, de păbzid ce i se aşternuse primilor pași ai căsni- viei ei. de liniştea serilar de vară petrecute în ceardacul conapului, sau cu barca de pe apa la- cului bătut de razăle lumnei, aliturea de omul care închipuia pentru ec, pe atunci, lumea în- treagă, cu toate bucuriile ei... Sgomotul de tini- chea târită veste bolovani i se părea mai mnelo- dic şi 'mai 'seducător ca acel „D2i ochi negri“, auzit, tu de mult, în accente rupte din inima curată și îndrăgostită ai lui Iulian, decât cânte- cul de fluier al ciobanilor, care duceau după ei turnu de oi, către adăpostul satului, și care a incântase atât... Se depărtase de farmecul uces- tei vieţi, simple până ta prămitivitate, şi-şi în- sălbăticise suftetul. Avea credința că urcă spre piscul bucuriilor adevărate şi perfecte, şi nu-și dădea sewma că se rostogolește și se pierde... Credea nestrămu- tat, convinsă, că merge pe sudevăratul drum al jericirii. pă su sti a al E eră ca Iulian vidica din umeri a desnădejde, şi se lăsa dus. Călca însă precaut, fricos, vecinic. cu teama unei prăbușiri, De multe ori cădea istovit, petrecând cu gândul anii frumoși în care era mic prin func- țiunea sa socială, însă neasemuit de mare prin independența de a se mişca, de.a respira, de u trăi. Glasul Minervei îi suna însă lă timp. ca „n clopoțel de chemare la ordine | j — hilian, nu mai jace pe 'somnorvsul! Di- seară suntem invitaţi la prefegt. Vezi dacă ţi-a adus hainele dela călcat. Şi caută de învaţă şi tu pocker. Este atât de simplu, de boieresc şi d: frumos! Il ador pe Gică Ionescu, substitu-: ul, pentru felul elegant și inteligent în .-vare Joacă ? i — Da, ai dreptate, Trebue să mergem .şi nu am încă hainele călcate. Jumătate din p:rso- nalitatea mea este pierdută! Și nu știu să joc pocker ! Mare ruşine... — Sigur că da. La Bârzoteni, mai mergea fiecum. Cine era să te vadă, și să ite judece?! Popa, primarul, moașa comunală, și ofticoasa „aia de învățătoare, A i hulian oftă subțirel, ca printr'o ureche de u». bo a a a E a a a A pp d RP a RP a RR TIPOGRAFIA „UNIVERSUL” S$. A. BUCUREŞTI STR. REZOLANU 23 —25 — NUVELĂ — -— Oameni fără însemnătate. Un popă care frământă gloaul uliților, de multe ori în pu- terea nopții, ca să împărtășească un om care ține să se împace cu Dumnezeu înainte de moarte. Un primar, îmbrăcat în -opinci și nă= dragi, luptând cu desnădejde să înţeleagă or- dintle guvernului, să rămână în slujba bietelor nevoi ale comunei. O moașă care buraă plozii şi învață leuzele să spele scutecile şi să îngri- jească de prunci, Și o învățătoare ojticoasă, — Care era slăbiciunea ta... Iulian vidică spre nevastă-sa doi ochi liniștiți şi blânzi, ca de bou hăcuit de jug. i — Ai dreptate !... Care era. slăbiciunea met... Pentru că în trupul ei istovit de boală, închia dea un suflet neasemuit de frumos şi de mare! Vieața ei firavă și scurtă a lăsat urme, pe care “ar trebui să fum mneghiobi să nu le putem des- cifra şi prețui! i Minerva îl privi peste umeri, batjocoritoare. — Ce fată minunată! Crezi tu că este puțin lucru să ştergi nasul copiilor altuia, să ai răb- darea să-i înveți buchiile cărții, să te joci cu ei în recreaţii, atunci când trupul țiseste bol- nav şi are nevoie de adihnă ?... — Te-au cocoşat amintirile, dragul meu... — M'au strivit, Minerva! Poate că dacă aşi ți rămas în Bârzoteni, toate amănuntele astea de zieaţă m'ar fi interesat mai puţin... Erau japte abicinuite, care nu pot sta față cu cele de scârbă pe care le trăese asum, şi nu le pre- țuiam în mod deosebit frumusețea. Au jost şi alții înaintea celor pe care i-qi cunoscut şi tu, Și. după ce au murit sau qu. plecat, n'am încere cat atâta părere de rău, Fiindcă au venit me- reu alții, tot atât de buni, care i-au îmvocuit, şi nu mi-au dat pas să simt lipsa celor plecaţi. Minerva, ridică din umeri, caşicum ar fi as- cultat vorbă de om pe care n'o poţi înțelege. Făcu câţiva pași prin casă, se uită la ceas, pe fereastră. Incepuse să se însereze, şi în dreptul felinarelor se vedeau fulgii de zăpadă, căzând muri și molâi. O seară culmă, făcută pentru copiii plecați cu colindul, pentru oamenii su- burbiiior cu căsuțe prididite de nămeţi, pentru liniștea și sfințenia sărbătorilor de iarnă... — Iulian, presimt că i să-mi strici plăcerea petrecerii dela prefect. Poveştile sunt frumoase numai la o anumită vârstă, sau pentru naivi Astăseară, mai ales, v'au niiiun sens. Te rog să începi să te îmbraci, și să faci mai puțin pe plictisitul. — Aşa am să fac. Mâine dimineaţă însă, ple: căm la Bârzoteni, Sunt câteva luni de când nu l.am mai văzut, Şi mi-este dor de el. --— Şi cât o să stăm acolo? — Vreo două săptămâni, Crăciunul, Anul! Nou şi Roboteaza... Cred că vom petrece mi: nunat d... — Cu vine? — Amândoi... Și dacă nu ne-om fi îndea- juns, mai avem ipe bunicuța, invităm pe pă- rinţii tăi. Petrecem sărbători tichnite și gospo- dăreşti. Aşa cum ştim că-ţi plăceau şi ţie... — Nu însă întratât, încât să mă închid în. odăile conacului pentru două săptămâni. — Mai avem de botezat fini, aşa că mai pre- jirăm și altfel de oameni, ne ducem pela ponţ, pela primar, pela wareva dintre gospodari. Cred că: vom avea o vacanță simpatică. Vădit enervată, Minerva ieși din cameră, trân. tind ușa. Iulian rămase tăcut şi îngrijorat. Pae siunea nevesti-si pentru vieaţa frământată şi sgomotoasă părea să se pronunțe tot mai mult şi mai nesocotit, vădind o structură sufletească schimbată și ciudată. Constatarea nu-l putea mulțumi, şi-i da de gândit, Sună servitoarer să=i aducă hainele, şi pe Ghiorghiţă, 'wvizitiul, ca a a a n a a a Pi aa a a na a na PE a a aa a, CERERII RR „Nu tot ce sboară se mănâncă... fript“, filozofează Gâgă cu un deget la tâmplă (arătătorul dela mâna dreaptă), contemplând ruinele unui avion căzul într'un lan de grâu, cu pilotul scăpat... ca prin minune, fără nici o sgârietură. „Nu e cel mai viteaz acela care nu se teme niciodată, ci acela care a învins teama“, afirma un filozof, în veacul trecut, într'o carte cu „Eroi“. Mă gândesc cu îrialtă seninătate la aceste inscripţii pictate, nu fără talent, cu litere înflorate şi adumbrite, pe un fond gris, înțtr'un bleu-ciel de cel mai elegant efect. Mâna artistului, un tânăr adjutant aviator din grupul acela de „vânătoare care sa îmbătat în toate imensităţile vântoase ale norâ-estului „pline. de. eroisme și de sbucium — „mâypa aceea care desigur ţine cu mai multă siguranță manșea „Me“-ului său, decât penelul la care a apelat cu totul întâmplător pentru rotunjirea estetică a „sălii de conferințe“, mă întreb întot- “deauna dacă poartă în vine şi altceva decât un clocot de nestăpânit ? ! Pentrucă, lângă cele două inscripţii, “atât de adevărate dar și atât de antipo- dice oa atitudine sufletească, arțistul a lipit, dealungul celor patru imenşi pe- reţi ai sălii, în linii simple dar precise, siluetele cele mai diverse ale tipurilor de aparate dușmane -doborite de cama- razii săi de aripi. „Lângă „Martinul“ bimotor set la pământ de mitralierele căpitanului „Sandu Șerbănescu, blondul comandant al grupului și ,„Moustangul“ mânuii pe stobeganul cerului, de celălalt căpitan, _Bâzu Cantacuzino, s'au înșiruit silue- - tele bondoace şi greoaie — ca niște bu- cătărese din romanele lui Tolstoi — ale tipurilor de avioane doborîte de toată armia aceasta de piloţi, printre care nu- mărăm pe năpraznicul Milu — un sub- locotenent să-l bagi întrun buzunar. mic, dar vid și elastic de nu e chip să-l ţină nimeni la sol din clipa în care s'au vestit „păsări duşmane pe întinsul Je senin sau de plumb al cerului nostru: sau pe finul — prea fin chiar pentru un sburător care poartă după el trena a 24 avioane dușmane doborite până în ziua uceasta — adjutant Mucenica. A- ti ceastă „domnişoară a grupului te miri dacă într'adevăr -trăeșie cu mâncare şi i | de PAUL CONSTANT să pregătească tălPicile săniei pentru plecarea de a doua zi la Bârzotenii, După care începu să se îmbrace, cu capul forjotă de gânduri. Din când în când ridica ochii în sus, aştep- tând parcă mila unui gând bun dela Dumnezeu, care să-i spună ce drum trebuia să apuse. Intre ornamentele lipite pe taman, îi se părea că se desenează chipul vânjit al lui Ioniță Trancă, omul care încercase, încrezător, pe dreptul lui, să ia o: atitudinie hotărită față de mevasiă-sa. Și care până la urmă nu îsbutise nimic, alea gârndu-se cu o bătae sdravănă, şi cu internarea în spital, Amintirea acestei întânuplări îl mai înveseli, hotărîndu-l să lase pas slobod ursitei, care va fi având şi cărări de întoarcere în spre bine. „Se porni deci să se miște mai vioi, grăbind să termine cu îmbrăcatul, Când Minerva veni să vadă dacă este gatu, îl găsi înnodându-și cravata, vesel şi fluerând, Ceea ce, în mepriceperea ei, o făcu să creadă într'o pocăire a soțului răsvTătit, bine înțeles sa o urmare a sfaturilor ei Serata organizată de prejeot mu putea fi de- cât sgomotoasă şi bopătă. In saloanele lui de boiernaş cuprins, luminau toate camlelabrele, drgintăria scoasă za pentru zile festive, toale- tele şi frumusețea cucoanelor, veselia invita- ților. O orchestră de țigani, neobicinuit de spă- laţi, executau fără preget un repertoriu la inima țutuTtor, iar bujfetul, servit de slugi ins- truite de circumstanță, dimtre care nu lipsecu aprozii prefecturii, depăşea gusturile cele mai pretenţioase, Prefectul și prejectina erau foarte bine dispuşi, mereu și pretutindeni printre în- vitaţi, îndemnându-i să se înfrupte din toate câte le erau pregătite Inţharea soților Nazarie produse o sinceră satisfacţie, Intârziaseră puţin, şi mai ales gaz- delor le sfârâise inima de teama că poate nu vor veni. 1] ştiau pe Iulian cu ușpare toane, și se temeau să nu fi avut-tocmai cu această ocn- zie un asemenea, acces. Era un bărbat frumos, cult şi manierat, care înflorea orice reuniune: iar lipsa lui ar ţi constituit o adevărată pagubă. Cuconetul îi adora, fiecare având pentru el câte un ojtat ușor, în tainiţile sufletului, Mi- nerva era de asemenea drăgălașe şi iubită. O discuție cu ea nu Putea decât să placă. Râdea slobod şi senin, nu vrăjmășea pe nimeni, rostea o vorbă ciripită şi seducătoare. De cum îşi făcură apariția în salon, vese- iia spori. Gică Ionescu, substitutul, băiat cu ex- terior poleit şi simpatic, se şi înfipse în fața Mimervei, soticitându-i onoarea unui dans. lu- lian fu inconjurat de cuconiat, spre a fi felicitat pentru succesele lui panamentare, sau ispitit asupra diferitelor chestiuni de ordin politic, gospodăresc şi personal. Printre ele, soacra prefectului, care-l înghesuia matern cu țot felul de bunătăţi dela buţet. Iulian se împărțea egal tuturora, cucerindu-le. deopotrivă dragostea. Orchestra prelungea tango-ul, la semnul dis- cret al lui Gică, substitutul, care ținea săi păstreze partenera cât mai mult, pentru far- mecul apropierii atâţ de strâns de ea. Către miezul nopții, când nesațiul de dans şi de flecăreală se putea considera: imdestulat. gazdele inmitară toată lumea la masă. Perechi, perechi, pe simpatii personale sau alte legă- turi, se îndreptură către sufrageria care-i aş- tepta cu mese intinse şi încămoate. Gică lonescu, întru cât era substitut, substituia de circum= stanță pe luliain, conducând de braț pe Minerva, la masă. După ke se așezară ta locurile indicate varbal sau prin cărți de vizită, invitaţii păreau dis- somn, sau te întrebi cumva dacă nu este clădită din... fum și plutire. Dar, iată, într'un colț al sălii, pe pe- retele cel mai puţin vizibil, cam lângă „ușa. care sparge lumina aerodromului însorit până'n verdele perdelii de sal- câpi dinspre vest, se află şi acest bahic _ îndemn către cantina grupului, cu fir- ma la „Visul lui Atzachi“: Când zăduful te omoară Și căldura nu-ţi dă pace Doar la „Visul lui Atzachi“ Garantat, te poţi reface... (Dai și tu un pol, dar face!) Straşnică poruncă pe călăura asta de afară ! Deaceea, sburătorul transpirat la sol — ca orice păcătos de muritor —— mo- leşit de caniculă, topit pe nebăute și nemâncate, trebue să se îndrepte urgent spre bordeiul deasupra căruia strălu- cește nu prea... strălucit din punct de vedere estetic, firma strâmbă și gro- solan scrisă a suszisului vis. Noroc că înăuntru e oarecum răcoare, iar vinul acestui vis stă la ghiață, pentruca să se reverse brumat, la cerere, în paha- rele încinșilor mușterii. ...Intr'adevăr, un pol paharul (de apă) plin ochiu cu vin de Nicorești sau Odobeşti și acesta. culmea, nebotezat. Cârciumarul — și el un brav sbură- tor — are mâinile prea fine și mânu- eşte cam stângaciu carafa cu vin şi pa- harele la cele două mese cu picioarele — Reportaj — ui : polițaiul orașului, plecat să UNIVERSUL LITERAR a 20 August 1944 „puşi să înceapă orgia ospățului. Iulian se con- stată însă a fi absent. Față de îngrijorarea ge- nerală, imterveni polițaiul oraşului, care-i asi- gură că domnul deputat Nazarie roagă să fie scuzat pentru un ceas, două, având de rezolvat, telefonic, nişte chestiuni urgente cu ministerul internelor, după care va reveni, Cu mceste informaţiună limiștitoare, veselia se aşternu nestăvilită şi temeinic. Gică lonescu ii servea Minervei bucăţile cele mai alese, şi îndemnuri de a mânca. Ceea ce se părea să nu fi avut prea mult efect, întru cât pe măsura fiecărui sfert de oră trecut, Minerva se părea să devină mai îngrijorată, și să nu-i mai fie aminte de mâncare. După trecere de timp de o oră, Minerva se sculă dela masă, sub pretextul unei indispo- ziții. Refuză compania şi asistența prefectinii şi a lui Gică substitutul, cerând să fie lăsată sin=, gură. Invitații, angajați serios la băutură şi mâncare, o jăcură uitată, curând, Eşind din sufragerie, Minerva începu să se intereseze de felul cum decumsese plecarea lui Iulian, şi să caute să-i ia urma. Servitorii ridi-. cau cu toții din umeri, neştiind în această pri- vință “mai nimic, Iși reaminteau numai că-l văzuseră pe polițaiu primind un ordin pe şop- tite, după care trimisese să-i aducă imediat ma- gina. La plecare, din pervazul ușii, ceruse ca întreaga chestiune să fie ţinută secret, până la înapoierea sa. Nu ştiau însă încotro, şi cu cine plecase. — Unde se dus Iulian, domnule polițai? Poliţaiul, tip grăsuţ şi nătăfleţ, se fixă bine pe tălpile picioarelor, spre a-şi asigura un echi- libru mai stabil, după care răspunse multeşte, printro 'tăetură a aerului cu muchea palmei drepte. Hotărîtă să nu-l slăbească din strânsură, îl somă, fumioasă : — Te rog să-mi spui unde este, altfel chem pe ministru la telefon, şi te dau imediat afară din serviciu. Potiţaiul se uită la ea speriat, se balansă pe tocurile şi vârfuriie pantoților, și-și şterse ceafa de sudoare. Scutură din cap, semn că se luptă cu el însuşi, pufăi pe nări ca un taur fugării, şi rămase mut. — Va, să zică ştii și nu vrei să-mi spui!... — Știu, sărut mânuţele, — Atumci spune-mi, repede... — Secret... — Cum ? Secret pentru mine, soția lui ?... — Secret, coniţă... Pentru toată lumea, înce- pând cu mine. Așa este ordinul... Poţi 'mneutale să te alegi dimtre oameni ?... Atunci unde mai este disciplina și ascultarea noastră, a tutu- mor? 1... Imi pare rău!... De altfel vei afla şi 'mmeata mâine dimineaţă !... Au să scrie şi ga- zetele pe chestia asta !... — Cum? — Foarte bine!... Dommu lulică este o per- soamnă cunoscută, și trebue să afle tot orașul de regretabila întâmplare de astăseară!... Mâine Pe Minerva o interesa, mai ales, cu cine ple- case, întru cât Constatase că odată cu lulian, dispăruse. dintre invitaţi și doamna Adelina Hurmuz, văduvă prin divorţ, şi de mare pri- mejdie pentru căsniciile oamenilor. O femee care-și îndestula sufletul cu ce-i cădea în plasa farmecilor ei, ținută mereu la pândă şi întinsă. Și care în mod vădit era căzută după luliam. Cu aceste puține imformațiumi, Minerva ră- mâmea convinsă că soţul ei mu putea fi plecat decât cu Adelina, sub pretemtul unor treburi urgente, la o întâlnire, umdeva în oraș, sau pe aproape. Simţi fierul roşu al bănuelii în imimă, şi se gândi că mu are altceva de făcut, decât să o ia pe urma lor. Nu ştia însă încotro so apuce, şi cum mr putea proceda mai bine, spre - a evita un scandal public. Era desnădăjduită și gata să isbucnească în plâns, când tocmai apăru caute um loc mai potrivit unde să se poată răcori. Părea prididit “ de băutură și se olătina pe picioare, lovind. mo- bilele pe lângă care trecea. În momentul în cure " încerca să deschidă o fereastră, Minerva i se așeză în faţă, şi începu să-l în din scurt. bine înfipte în pământ, dar pentrucă e vinul bun, multe i se iartă lui de către muşteriii camarazi, Mai zileie trecue, într'o după amia- ză, cu o asemenea caniculă şi cu un a- samenea vin: sburătorii de serviciu se luptau să deslege niște jocuri de cu- vinte încrucișate pe oare le lansa, ha- zos și spiriduș, numitul Ion Milu, sub- locotenent şi cavaler al ordinului „Mi- hai Viteazul“, pentrucă, până acum şi-a pus mintea cu numâi 36 avioane dușmane, toate culcate la pămânţ și omologate. -— „La o masă: Șerbănescu, Bâzu, Ciocănel, Dârjan şi eu — își deșiră Milu limbajul. La altă masă, singur şi visă- tor, adjutamtul Encioiu. Pentrucă în seara aceea Encioiu luase chip de mi: sogin, l-am lăsat de vorbă cu paharul lui şi noi ne-am văzut de ale noastre. Dar, dacă lucrurile s'ar scurge monoton în viaţă, la ce am mai trăi-o ? De aceea, când Encioiu visa mai profund şi mai vertical, intră un Moustang încadrat de două „Liberatoare“. Cea din dreapta brună, cealaltă blondă... Moustangul, ştiţi, intră cu 600 km. pe oră... — are și viteză, e și maniabil —— şi se repedz 'în Messerschmidt-ul lui Encioiu tocmai “când acesta filozofa mai profund... — Mă, amâritule, dă-te mai încolo... Auzi neobrăzare la el ?... Toţi ciulim urechile... Le ciuleşte și Encioiu, dar (Urmare în pag 3-a) de LADMIS ANDRESCU dimineaţă voi raporta eu însumi, domnului mi- nistru,. — Eşti o camalie!... | — Ce să fac, coniță, funcţia ne face!... De altței, lucruri din astea se întâmplă şi oame- nilor mai mărunți, şi tot se dă sfoară, măcar printre neamuri Im. | — Te somez să-mi spui, ca să aflu eu cea dintâi 1... j — Secret... Ordinul este ordin!... Și dece să vă stricați pe chestia asta, petrecerea și dispo- ziția 1... Imi pare rău că insistaţi, și că nau ue pot servi tocmai pe *mmeavoastră, personal !... — Vasăzică, nu wrei să-mi spui unde sa dus ?)... -— Secret... | Minerva” simțea că îmmebuneşte de furie... își dădea însă seama că mu putea face mimic cu beţivanul de povițai, care una știa, şi dintre ale lui nu putea ji scos... Se gândi să recurgă la autoritatea prefectului, spre a avea o mână de ajutor, Procedeui ar fi dus la un scandal, pe „are, pe cât posibil, vroia să-l evite. Lăsă pe polițai să-și vadă de dmum, şi se așeză pe un fotoliu, cu capul rezimat pe margimea mesei, plângând nepotolit şi învinsă. Prin mintea ei trecură zilele fmumoase ale căsniciei şi dragos- tei lor, tihna vieţii dim Bârzoteni de dinainte de a-l fi îndemnat să se aleagă deputat, dâr- zenia dui Iulian de a se lăsa târît dincolo: de marginile traiului ui modest şi liniştit, de care se ferea tocmui spre n evita prăpăstiile între- văzute... Cine era vinovat de acest sdruncin al fericirii lor ?... Cine ?... Pe această margine de masă streină, plânse îndelung toată slăbiciunea ei neghioabă, că:- mânudu-şi deşentăciumea îm core crezuse până la pierzare.., In mijlocul acestor sfâșieri de imimă, simți pe umani bătaia ușoară a unei mâini, Își întoarse capul, bănuind a fi substitutul, și privi cu duş- mămnie... Era prefectul, stânid în picioare, cu chipul mâhnit și solemn. — Aţi aflat deci!.. Tâmpitul de polițai nu trebuia să vă spună !... — Am aflat foarte puţin, domnule prefect ?... Vă credeam mai de inimă, şi mai bun prie- ten !... — Trebuia să procedăm astfel, doamnă!... hiian ma rugat să nu vă spum mâmic, spre a nu vă striba petrecerea, la care știa că ţineţi mult. Condoleamţele mele. Era de' datoria. lui să fie din primul moment, alăturea de en... Știu că întâmplarea vă sângerează inima, însă trebue so găsiți firească, şi să vă mângâiaţi, Săraca bumică !... — Ce sa întâmplat cu bunicuța ? — A murit. Minerva se ridică în piciodre, acoperindu-și ochii cu mâna, — A murit bunicuţa 7... Şi lulian s'a dus s'o vadă ? Cu alte cuvinte, nu este cu doamna Ade- tina Hunmuz!,.. MA — Nu, doamnă! Doamnei Adela Hurmuz îi venise un iubit, dintre mulții cu care a învred- nicit-o Dummezeeu, şi s'a grăbit să se ducă să-l primească... In fond, graba ei este foarte justi- ficată, întru cât Omul mau şedea decât între două trenuri... Personal nu pot avea nimic de regretat pentru plecarea ei. Mimerva se reașeză pe fotoliu, plângând mai. nestăpânit, şi mai Puternic. Plângea moartea bunicuței, pe care a iubise ca pe 0 mamă, dar plângea mai ales, de bucuria că scăpase de o în- cercare grea care ar fi costat-o înzecit.., Când crezu că sa mai liniştit, îşi luă man- toul, și plecă acasă. După puțin timp sosi şi Iulian dela Bârzoteni, cu ochii plânşi şi obo- sit... x - — Aşadar a murit, Iulian. ?!... . — Da, Minerva!... Nu te superi că nu am putut rezista so văd imediat !... [i rugasem să nu-ți spună nimic, şi văd că nu m'au ascultat... Ținenm să-ți respect dorința de a petrece ne- tulburată în seara asta... A murit... i — Iulian, ești cel mai cumimte și mai bun dintre soţi !... — Săraca bunicuţă !... si Până la ziuă au stat îmbrăcaţi și trezi, plân- | gând sufletul pristăvit din vieață al unei sfinte,. îu duhul căreia trăiseră atât de ocrotiţi şi” de fericiți !... i Tax: poştală plătită în numerar con form aprobării dir. G-le P. T. T. Nr. 24.424.939