Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1940_049_0040

UNI VISUL LIIIDAL 


PROPRIETAR: 


ABONAMENTE: 


SOC. AN. „UNIVERSUL"” BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 


DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 


Inscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov 


SENS 


de ERNEST BERNEA 








Omul trăește uneori fără să-şi 
dea seama. În lucru: acesta nu 
ar sta nimic rău, dacă viața lui 
sar desfășura în chip firesc nu- 
mai spre bine. Omul de azi este 
o ființă potrivnică, întoarsă ; în a- 
cesi caz e rău că trăește fără să-și 
dea seama. 

Viața e luptă și îndemn; ea 
poate fi povară sau bucurie, după 
cum e ură sau dragoste, moarte 


sau creaţie. Din aceste virtuali- 
iăţi, din libertate se desprinde sen- 
sul tragic al activității noastre. 

Omu: este o ființă tragică, inte- 
riorizată ; el trebue să lupte, să-şi 
lacă datoria, să-şi împlinească le- 
gea lui de om, să trăiască de- 
plin, cu voluptate. Necunoscutele 
vieţii sale nu trebue s&-l degrade- 
ze ci dimpotrivă să-l înalțe, nu 
trebue să-l deprime ci să-l întă- 
rească. Necunoscutele destinului 
său îl fac o făptură tragică, Tra- 
zedia, drama lăuntrică nu trebue 
să fie însă isvor de amărăciune şi 
moarte ci isvor de bucurie și crea- 
ție. 

Viaţa este libertate, e joc ascuns 
de fonme și înțelesuri, este creație. 
Viaţa e cursa în care cad cei în- 
iunecaţi. Viaţa este întrecere în 
joc şi frumuseţe pentru cei buni. 
Omul trebue să-și filtreze zările. 
Omul, omul adevărat, irăește în 
duh luminat, adică în adâncime, 
in sâmbure viu, trăezie intens în 
ritmul cosmic, în drageste şi în- 
demn. 


Libertatea ne este dală ca o ca- 
'e deschisă zărilor mari; o cale 
ze duce meșteșugit în zonele vră- 
te şi autentice, Cucerirea vieții 
fireşti, a plinătăţii ei, face să scau- 
de în lumină şi să purifice făp- 
tura, 

Gândurile bune, meditaţiile şi 
cântecele sferelor superioare le 
aflăm în preajma naturii, « firii 
şi a tainelor ei. Dumnezeu e a- 
proape ; îl simţim umblând, îl sim- 
țim în noi, Oamenii aleargă și se 
osienesc cu priviri întunecate şi 
frunți trudite caută „mai binele”. 
Lupta lor e osândă, rătăcire, sinu- 
cidere în loc să fie bucurie şi cre- 
aţie. Frumuseţea le stă în preaij- 
mă penirucă e pretutindeni. Ei nc 
află. E atât de uşor să îii în ea, să 
simți cum te încește până la cei 
din urmă picătură de suflet și 
sânge. Numai să fii cm; om făp- 
wră și faţă a lui Dumnezeu. „| 

Trăire adâncă, îndemn, cântec, 
risip& de suflet. Să alungăm, să 
supunem tot ce este întunerec, ce 
este prilej de urii şi moarte. Des- 
tinul nostru duce la frumuseţe 
dacă ființa noastră nu este vân- 
dută. Să cercetăm crini: şi să le 
aflăm esenţa ; să căulăm orizon- 
turile largi și limpezi. Să căutăm 
pajiştea lui Dumnezeu, unde su- 
tietul se scutură de poveri, devine 
sprinten, cald și blând. In pajiştea 
iui Dumnezeu ne descătușăm de 
urit, de non-existență şi ne întră- 
țim cu cerul. 

Datorie și bucurie : om care ve- 
de fața lui Dumnezeu. Credinta 
nouă, credință totală, dragoste şi 
creaţie. Astfel vine bucuria, ne 
câştigă; bucuria plină, multiplă şi 
înaltă, 


Dacă în lume și în viață este 
sens, este conținut de jar şi jar 
de frumuseţe, este îniors și neu 
man acela care luptă împotrivă 
vieții sau o ignoră. Viaţa trebue 
indrumată ; omul poate să rătă- 
cească, poate să cadă în întune- 
rec. 

Viața este esenţă, 
este elan, este slavă. Viața este 
un dar din Dumnezeu. Să o iubim 
şi să ne purificăm trăind în ţesă- 
tura ei luminată. 

Viața noastră esie o neincetală 


esie tărie, 


creştere. Prin aceasta inseamnă 
eu omenie. 
Lagărul Vaslui — Mai 1939. 








autorități şi instituţii 1000 lei 
de onoare 500 
particulazi 250 « 





Slăbiciunea noastră 


de VICTOR POPESCU 


In noi a fost slăbiciunea, nu în att& parte. Ar trebui să înce- 
pem să pricepem aceasta. Sunt unii, și sunt destul de mulți încă 
aceștia, cari n'au priceput şi pare-se nu vor să priceapă reinoi- 
rile de azi. Sunt foarte socotiți, și nu e rău, dar sunt rău socotiți. 
Fi cred că răul nostru a venit depe alte meleaguri. Sunt aceia 
cari nu pot pricepe renașterile. Pentru ei, iot ce v&d, suni urmă- 
rile unor fatailităi, în loc să se gândească mai bine și să înțelea- 
că că noi am eșit din rândul fatalităţii. Până acum destinul putea 
ti o întruchipore legată la ochi, lovind în dreapta și în stânga, în 
fața căreia ne plecăm. — Să fim întioraţi, cât ne-am plecat. — Au 
crezut atâţia în victoria mediocrităţii, spre a se apăra de destin. 
Poate dacă ne făceam mici, neauziţi, nu ne mai atingea. Ca şi 
cum făcându-ne mici, cam fi isbutit să devenim mari. În noi a fost 
slăbiciunea, nu în altă parte. Ne-am ascuns după tot ce ni se pă- 
rea că ne poate ascunde. Tot mai resemnaţi, tot mai cuminţi, tot 
mai înţelepţi. Atunci dece, oare, mai răsunose adânca înțelep- 
ciune a apostolului: Și Dumnezeu si-a ales pe cele bune ale lumii, 
ca să rușineze pe înţelepţi, (Corinteni 1. 27). 

Şi unde era cumințenia ? Să nu arătăm nimănui că suntem 
și noi. Parcă dacă ne ascundecm nu puteam fi văzuţi. Numai 
pierind, puteam îi nevăzuţi. Dar, noi n'cum vrut să supărăm pe ni- 
meni, n'am vrut să fim. Neamurile cari nu știau să fie, rânjeau 
văzându-ne cum venim către ele. lar noi, ne omoram sufletele şi 
trupurile mișeleşte, doar să nu fim. Știţi cum ? Dacă nu ne aude 
nimeni, vam deveni poate mari. Dacă suntem cuminţi și înţelepţi, 
ni se va dărui totul. Deaceea cine nu era cuminte, nu mai avea 
dreptul să tie. Şi nu ne întrebăm: oare istoria a fost vreo- 
dată darnică cu cei ce n'au pucerit-o ? Vizionaru! cela al puterii, 
care a fos! Nietzsche, spunea la un moment dat: Dar pentruca un 
arbore să devină mare, trebue să-și înfigă rădăcinile sale SOLIDE 
în PUTERNICE STANCI. 

Arborelui acestuia nu-i este frică de stânci. Şi dacă vrea să 
ie arbore, nu se ascunde printre crăpături. Atunci putea cel mult 
fi un tăritor. 

In noi a fost slăbiciunea, fiinacă noi n'am ştiut să fim. Dece 
să acuzăm soarta noastră şi mai cu seamă a altora, de cele ce ni 
s'au întâmplat ? Fiindcă noi trebue să știm să vrem, iar dacă 
vreodată nu am știut să vrem, numai noi suntem vinovați. 

Cum am putea îndrăsni să puneam în sarcina altora durerea 
noastră ? N'am mai îi renăscut atunci. Trebue să pricepem cu 
toții sensul lumii noi, a României. Toamai fiindcă în noi a fost slă- 
biciunea, ea poate fi. O putem socoti ispășire sau alicum dorim. 
Dar ea a fost a noastră, cumplita noastră durere, ea a slujit re- 
nașterii. 

Fiindcă am fost mici și prea înţelepţi, și fiindcă ne-am cu- 
fundat mai malt decâi în micime, în Josnicie, în imișelie, şi fiindcă 
nu mai puteam îi așulel, acum suntem, putem îi aitfel, putem fi 
mari. Faceţi ce veţi dori, dar fiţi în primul rând cei ce pot voi, — 
spune tot acel Nielzsche, îndrăgostit al puterii. Dar ca să putem 
voi, să ne convingem că noi suniem cei ce n'au voit. Durerea este 
în noi ca şi puterea. Ca și voința. Dacă ar fi în alt& parte, nouă 
nu ne-ar îi dată mărirea. Fiindcă, scriam mai sus, istoria nu e 
darnică. Şi n'a fost nicicând. lar renaşlerea nu vine fără ispășire. 
Ea este o înviere. 

S'a văzut oare înviere fără moarie ? 

Nu cine ştie cine alţi: sunt vinovaţi de cele ce ne-au zdrun- 
cinat inimile. 

lar dacă alţii ar fi vinovaţi, atunci România nouă nu ar îi 
puternică. Dar fiindcă a isvorit din ispășirea propriilor noastre 
fărădelegi, ea poate întări sufletele și speranțele, 

În noi a fost slăbiciunea, și iată că decceea reinvierea Ro- 
mâniei este sublimă. Este renașterea patriei noastre din greșelile 
si, și este renașiere fiindcă a greșit. Dece mai cred aceia, cari nu 
ţricep vremile, că doar pieirea altora a reclădit România. Ei sunt 
aeparte de a lcunoaşte ce înseamnă deschiderea unei noui istorii, 
Ei sunt încă lumea veche, care nu irăește Renașterea României. 

Noi eram pe cale de a pieri, deaceea slabi, nu alţii, şi noi 
ne-am reîntărit. 


REDACȚIA ŞI ADMINISTRAȚIA 
BUCUREŞTI 1 Str. Brezolanul 23-25 





TELEFON 39.30.10 





— 


APARE SĂPTĂMÂNAL 
PREȚUL5LEI 





ANUL XLIX e Nr. 40 
SAMBATA 28 Septembrie 1940 


Redactor responsabil: MIHAI NICULESCU 








CUVINTELE 
ISI CAUTA INȚELESURI 


Cuvintele — materia primă a poeziei — au o 
biogafie secretă care nu se consumă prin des- 
fășurare cronologică aparentă, în văzul tutu- 
ror, ca faptele oamenilor în istorie. Indiferent 
dacă poetul pleacă dela „efectul final“ pe care 
vrea, să-l provoace la cititor — cum pretindea 
Poe — sau dela expresia revelatoare a unei in- 
tuiții profunde a poemului — acel inexplicabil 
vers donne recunoscut de Paul Valery, — ca o 
fulgurație brusc apărută în haosul așteptării în- 
trigurate, cuvintele exercită asupra conţinutu- 
lui ideale şi sufletești pe care le exprimă o ne- 
istovită putere modelatoare. 

Se afirmă totuși, obişnuit, că poezia este „o 
stare suflețească'“. Dar poezia nu este ci creiază, 
prin forţa revelatoare a verbului, feluri de a 
fi, moduri existenţiale. Obișnuința îndătinată de 
a comunica pe înţelesul tuturor pretinde, sim- 
plificând didactic, că poezia exprimă idei ori 


sentimente religioase, sociale, ete. Dar asta e 
numai o îndemânare prozaică, bastardă a ver- 





V. DOBRIAN „Fecioara şi Colomba“ 





Statul legionar, stat cultural 


de LUCA DUMITRESCU 


Un regim se schimbă relativ iute. 'Treisprezece ani de luptă legia- 
nară, nu fac desigur o cifră impunătoare. Ceeace impresionează în deosebi, 
nu este numărul anilor, ci calitatea luptei, ” 


S'au dat în această ţară fel de fel de lunte şi sau perindz4 prin dre- 
gătoriile publice, de vre-o zece ani încoace mai cu seamă, tot soiul de 
oameni. Am văzut fâltâină acolo unde ni se îndreaptă toate nădejdile şi 
cămaşa albă țărănească şi venerabila barbă a savantului. 

Ne-a condus tot soiul de oameni şi meoameni.. Geaba! Ţara n'a 
făcut un pas înainte, 

In toate încheieturile ei rodea caria și a ajuns acolo unde era fi- 
rese să ajungă: la ciopârțire, la dezastirulare, la agonie, 

Dar dacă un regim se schimbă rrdatiy repede, ceeace se dovedeşte 
prin cei numai treisprezece ani de iuptă (indiferenţ cum a fost ea) le- 
gionară, um stat se schimbă cu binișorul. Pentrucă, a schimba un stat, 
nu înseamnă a. înlocui cu altul, ci 4-l construi. A dărâma întâi și apoi 
a construi, Iar construcția unui stat, cere condiții cu totul particulare, 
Arhitecţii obișnuiți — dacă vor — rad din temelie vechea clădire, ard 
materialul rămas și cu cărămidă, ciment și fier nou, fac alta, Arhitecții 
statului, vrând, nevrând, trebuie să întrebuinţeze și materialul rămas. 
Fiecare cărămidă a vechiului stat trebuie privită cu atenţie şi pe o parte 
şi pe cealaltă şi, aruncată, ori cu grijă pusă la loc. Operația cere migală 
şi conștiință; cere adâncirea lucrului, până în ultimele sale isvoare. De- 
aceea construcţia statului se face cu binișorul. 

Această atitudine de migală și conştiinţă care duce la ultima adân- 
cire a lucrului, noi o recunoaştem: este atitudinea culturală: conştiinţa 
datoriei şi eroismul cu care nouii ziditori ai statului şi-au purtat până la 
izbândă lupta, precum și sensul structural al acestei lupte pusă pe pla- 
muri, incontestabil, esențiale, dovedesc cu prisosință cele ce afirmăm ari. 

Legăturile fundamentale ale mișcării cu legea morală, munca și 
cântecul garantează deci cu siguranță ideia că statul legionar nu va 


mai fi o siznplă spoială, ca acel faimos sta țărănesc şi altele aidoma, de- 
cedate in proecte, ci o construcţie solidă și autentică, zidită cum se cu- 


BASSARAB 


Horia 





vine de jos în sus, 





(Urmare în Dag. 3-a) 





de MIHAI NICULESCU 


sificatorului, nedemn de a se numi poet. Proza 
exercită într'adevăr o funcțiune centrifugă, dis- 
persatoare, aceea de a divulga înțelesurile, pen- 
tru a le face să circule în anonimatul mulţimi- 
lor. Altfel spus, proza face istorie înlesnind co- 
municarea grupurilor sociale sau etnice, Voezia 
însă conturează existențe izolate, comunica- 
bile între ele doar prin afinități de structură in- 
timă. Istoria se înfățișează în acest înţeles ca 
o desfășurare dialectică, un dialog al popoarelor, 
la care proza este o necontenită solicitare — 
nu însă poezia, care nu poate fi îmbiată să par- 
ticipe, decât cu riscul de a nu mai fi poezie ci 
poetizare — fapt divers. Fiindcă poezia nu plea- 
că dela conţinuturi, afective sau de idei, dela 
un „Subiect“ cu precădere ales, ci dela aștepta- 
re patetică în răstimpul căreia — entre le vide 
et Vevenement pur — ţâșneşte brusca revelaţie |. 
a verbului. La originea poemului nu se găsește 
o dată, un moment istoric ci starea de veghe 
acută premergătoare „evenimentului pur“. 
Poemul întreg se află virtual cuprins în acel pur 
eveniment al versului decisiv în care culminează 
intensitatea expresiei. Toată cazna voluntară a 
poetului, dospită în tăcere și răbdare prin su- 
ferințe de neînchipuit, rodeşte în momentul 
suprem în care-și capătă un sens, prin expresia 
revelatoare. 

Fără "'ndoială, cu toţii trăim ca să exprimăm. 
In dragoste, căutăm expresia cea mai satisfă- 
cătoare a vitalităţii noastre, a instinctului de 
perpetuare prin generaţie — în război ca şi în 
revolta socială, se exprimă voința popcarelor şi 
a societăților de-a se mamifesta nestânjenite, 
împotriva oprimării din afară sau a tiraniei 
lăuntrice. Dar în toate aceste împrejurări ac- 
centul cade pe juncţiunile vieţii care nu sunt 
mai puţin chiar atunci când n'au isbutit să fie 
exprimate. Şi totuși, nimeni nu poate mai 
mult decât să le afirme, în măsura în care eie 
există. %: 

Artistul trăeşte însă numai în măsura în care 
exprimă. A fi, însemnează pentru el a exprima. 
Viaţa nu devine o realitate pentru puterea lui 
cunoscătoare decât prin expresie. Propria lui 
existenţă, ca și a celorlalţi, îi apare ca o vagă 
aproximare a realităţii ce i se revelează prin 
mijlocirea expresiei creatoare —a cuvintelor, în 
cazul poetului. Dar pe când, practic, înţelesu- 
rile se comunică prin cuvinte, în limbajul aces- 
tuia cuvintele îşi caută înţelesuri necondițio- 
nate de constrângerea de-a se irosi pentru fo- 
losul oricui, determinând apariția unei exis- 
tenţe autonome, a poemului. 

Desprinderea simbolică a „poeziei din constrân- 
gerile limbajului prozaie, a fost închipuită, — 
între alți autori de notorietatea celor amintiţi 
la începutul acestor rânduri — și de poetul 
puţin cunoscut la noi, Jean Pellerin, în versu- 
rile de un desen atât de grațios din La romance 
du retour pe care le vom cita: 


Le vers se lave de la prose 

Comme Aphrodite jaillissant 

De Pecume qui la fomente 

D'un serpent veri, algue înjamante 
Libere un torse 6blouissant. 


Exemplul este însă ilustrativ și pentru ceea ce 
socotim că ţine chiar de esența artei poe- 
tului : funcțiunea demirurgică a verbului poe- 
tic, a versului, care asemenea zeiţei ce iese din 
spuma mării, se conturează, într'o avântare 
ideală, isvor al unei neistovite încântări. 

Plasticitatea vie a corpului în mișcare este 
chipul pe care-l împrumută poezia, întrun ad- 
mirabil poem într'un vers al lui Ion Pillat : 


De când îţi legi sandala s'au deslegat milenii. 
(Priză) 


In perspectiva mereu curgătoare a timpului, 
mișcarea celui care-și leagă sandala sugerează 
desigur, prin farmecul netulburat al gestului de 
o graţie perfectă, perenitatea artei. Așa dar, 
ceeace  supraviețuește neantului existențelor 
rostogolite în albia timpului, e gestul sau im- 
pulsul creator de artă. Şi iată cum, fără să vrea 
să fie cu dinadinsul instructivă sau măcar con- 
cludentă, poezia, prin simplul fapt că este, Te- 
prezintă un criteriu suprem. 








Spunem de la început că gân- 
direa lui Comeliu Codreanu și a 
lui Ion Moţa a fost politică, în 
sensul ştiinţific al cuvântului, 
adică acești  înțtemeietori sau 
străduit să afle tot ce trebue să 
se știe, fără eroare, despre na- 
ţiune şi stat. Subliniind „tot ce 
trebue să se știe“, dăm cuvântului 
„Politic“, sensul clasic şi-l facem 
deci obiect al unei cugetări teo- 
logire şi filosofice. „Polis“ era 
cetatea, statul, şi organizarea ei 
pe principii forma treapta  ulti- 
mă până la care se urca știința 
antică. Legând problema de filo- 
sofie şi teologie, vrem să accen- 
tuăm natura ei cunoscătoare, şi să 
amintim  lectorului că știința 
(epistemâ), era întrucâtva ceeace 
este la moderni; ultimei sute de 
ani, epistemologia. Zicem „întru: 
câtva“, pentrucă între cunoaște- 
rea antică şi teoria cunoașterii 
de azi există deosebirea impor- 
tantă a scopului şi a libertății. 
Am pomenit însă despre  teoriz 
cunoașterii, nu spre a-i specula 
uici foloasele în raport eu ceea 
te ne preocupă, ci spre a servi ca 
punct de plecare, pentru tema de 
faţă, a naţiunii eterne şi spre a 
fi, deasemeni, punct de plecare și 
în alte teme ce le vom discuta. 

Intr'adevăr, cititorul obisnuit 
cu pretențiile mari ale filosofiei 
moderne, trebue să fie isbit de 
următoarea constatare categoric 
afirmată în „Cranii de lemn“: 
„Naționalismul Românilor nu este 
Simplul produs, mai mult sau 
mai puţin durabil, al unei acti- 
vităţi filosofice a gânditorilor, al 
unei propagande abile a publi- 
ciștilor, sau al unei dirijări ideo- 
logice înfiltrate în masse de către 
condurătorii politiei“, (op. cit. p. 
203). Lectorul despre care bănuim 
că ştie pretenţia teoriei  cu- 
noaşterii de a pune fundamente 
tuturor disciplinelor, fie istorice 
etice şi juridice, se va întreba 
mirat ce este „naționalismul Ro- 
mânilor“, dacă nu este „produ-= 
sul... une: activităţi filosofice a 
gânditorilor“? Și admițând că nu- 
mai naționalismul românesc nu 
se întemeiază pe o epistemologie 
savantă, el va rămâne poate ne- 
dumerit asupra calității acestui 
naționalism, faţă de altele sus- 
ținute filosofic, Fără preliminarii, 
pentru împrăștierea oricăror ne- 
dumeriri, afirmăm că naţionalis- 
mul românesc, aşa cum îl găsim 
în „Pentru Legionari“, şi „Cranii 
de lemn“, se află așezat pe cea 
mai adâncă temelie ia care poate 
ajunge gândirea omenească şi 
că alte concepţii naţionaliste. 
spre a se întări au prilejul să sa 
inspire din doctrina legionară. 
Rămâne, după afirmaţia aceasta 
principială, so dovedim şi să-i 
analizăm consecințele în viaţa 
noastră, şi mai ales să elucidăm 
problema raportului cu filosofia 
anodernă, Ceea ce ne străduim 
să facem. Punctul esenţial este 
deri natura și profunzimea națio- 
nalismului legionar. După ce îi 
neagă obârșia speculativă, Ion 
Moţa continuă: „El este, în rând_ 
dul întâi, o supremă înţelepciune 
câştigată prin experiența de 
veacuri a vieţii noastre  româ- 
neşti, scump plătită cu suferințele 
noastre proprii, veac de veac, în- 
telepciune coborâtă până în sub- 
conștient, înfiltrată până în în- 
stinct. El isvorăşie din experien- 
ţa, “din cunoașterea  inductivă, 
prin care am verificat an de an, 
secole de-arândul, existenţa a- 
cestei realități ireductibile a frân- 
seri omenirii în națiuni etnice 
concurente şi rivale, gata de a 
abuza oricând de un vecin care 
e slab fie prin însuşirile rasei, 
fie prin situațiiunile grele în 
care a fost pus de împrejurări 
istorice. Naţional:smul nostru este 
o datină, o atitudine sufletească 


CRONICA 


UNIVERSUL LITERAR 








LITERARA 


Națiunea eternă şi duhul de spaimă 


iradiţională, mai veche chiar de 
cât existența termenului de „na- 
ționalism* (loc. cit.). Să observăm, 
fără a stărui Qeocamdată, că au- 
torul apelează totuşi la o cu- 
noaştere şi anume la cea induc- 
tivă. Să ne oprim în schimb şi să 
căutăm ceea ce ni se pare 
ascuns, în formula : „o supremă 
înțelepciune câştigată“. Vedem 
cum în jurul ideii de „câştig“, de 
obţinere a unui bun prin efort, 
se aglomerează oarecum năvăl- 
nice ideia de timp. (experienţa 
de veacuri), ideia de spațiu şi 
mişcare, (constatarea  „frângerii 
omenirii în naţiuni etnice şi ri- 
vale“); noțiunea de eternitate; 
(implicată în „atitudine  sufle- 
tească tradițională)“; şi, însfârşit, 
sensul de  latență, de realitate 
nevăzută, (gândit în „înţelepciune 
coborâtă până în subconștient, 
înfilfrată până în instinct). 
Sprijinită pe elemente de timp, 
mișcare, eternitate şi transcen- 
dență (nevăzutul). gândirea tre- 
bue să „câştige“, să ajungă la 
înțelegerea adâncă a naţiunii, 
care, pentru Români este o ,su- 
premă înţelepciune". E vorba, cu 
alte cuvinte, de însăşi naşterea 
națiunii ca realitate supremă, 
adică realitate din care să por- 
ncască rădăcinile celorlalte rea- 
lități româneşti, cultură, etică, 
etc. Ca să luminăm calca expu- 
nerii în sens legionar,  îMpros- 
pătăm în memoria cititorului, 
acea turburătoare existenţă a 
unui duh de spaimă care revine 
deseori în scrisul! lui Iom Moţa. 
De piidă în rândurile în care re- 
flectează, ia îngroparea colegei 
studente, sinucise de mizerie. la 
Cluj, în 1922: „Când am urcat 
Feieacul cu convoiul mortuar, 
(era întreaga Universitate la în- 
mrmântare), deasupra capetelor 
noastre triumfau, în aceeaş bles- 
temată atmosferă, toate duhurile 
de spaimă ale coșmarurilor. Ne 
biruiseră din nou, şi mai crud“ 
(0p. cit. pag. 29). In duhul de 
spaimă se cuprinde ideia de 
moarte, şi în sens natural, dar şi 
în sens de biruinţă a răului asu- 
pra binciui. Este duhul firesc în 
iuptă, în orice luptă eroică. La 
ion Moţa el atinge o mare adân- 
cime metafizică. Definim duhul 
acesta de spaimă, precizând că el 
nu se înrudeşte cu experienţa din 
literatura anilor după răsboiu, 
în care sa vorbit şi sa scris 
erorm despre „neliniștea  gene- 
rației tinere“. Va trehui să ară- 
tăm în altă parte ce este supir- 
ficialitate și farsă în această me- 
liniște” a „filosofilor“ şi „litera- 
ţilor“, iar aici adâncim cu demar= 
cația necesară, problema care ce. 
rea, în gândirea lui Ion Moţa. 
„Potolirea marei noastre nelinişt, 
asupra probiemei etnice şi etice... 
(Cranii de lemn, pag. 190). Pri- 
nurmare, spre a „câştiga“ supre- 
ma înţelepciune a națiunii, forțele 
sufletului se dublau cu „o mare 
neliniște, cu um duh de spaimă“. 
Cât de reală este starea de spi- 
rit a spaimei, în gândirea poli- 
tică legionară, constatăm deopo- 
trivă, în „Pentru legionari“, în 
pagina finală, unde Căpitanul în- 
vocă suferința mamei: „Să-mi fie 
permis că, la capătul acestui şir de 
lupte, să-mi îndrept gândul către 
mâma mea, al cărei suflet ma 
urmărit an cu an și ceas cu ceas, 
tremurând la fiecare lovitură pe 
care o primeam și trecărind ia 
fiecare primejdie în care soarta 
mă arunca. 

„„Fie aceste câteva cuvinte un 


omagiu pentru toate mamele ai 
căror copii au luptat, au suferit 
sau au căzut pentru neamul ro- 
mânesc“ (0p. cit. pag. 441) Ce 
să spunem despre gândul ultim 
al Căpitanului către îngrijorarea 
mamelor şi omagiul ce li se cu- 
vin ? Alăturăm la acest fina 
ca ge tragedie euripideană, alte 
rânduri ale lui lon Moţa stră- 
bătute Ge aceeaş panică a sufe- 
rinței mumelor : „Trebue să apă- 
răm mamele, copiii și părinții 
noştri ţărani, cari ne-au trimis 
la şcoli pentru ca să aducem mai 
mult bine în ţară cu învăţătura 
noastră. Dacă n'am face-o, am fi 
niște dezertori laşi. Morala noas- 
tră, ne îngădue această curăţire, 
ni-o pretinde chiar.  Daparte a 
£reși, cerul e cu noi“, (Cranii de 
lemn, pas. 16). 

Plutește un duh de spaimă, în 
cele duuă opere legionare, și el 
isvorăşte între altele şi din con- 
ştiinţa suferinţii mamalor al a- 
celora care au născut, care au 
perpetuat neamul prin naștere. 
Deoarece am socotit potrivit la 
adâncirea conceptului de naţiu- 
ne eternă să amintim cele de 
mai sus, privitoare la duhul de 
spaimă, să cercetăm cum acest 
sentiment stă în maport natural 
cu națiunea despre care preci- 
zăm că o concepem în funcția ei 
genetică. 

Marea neliniște se desprinde 
din ideia de naţiune. datorită ca- 
lităţii națiunii de a fi născătoare, 
O câţ de superficială considerație 
filologică, poate să observe ca 
aproape toate cuvintele cu care 
exprimăm  colectivitatea căreia 
îi aparținem prin sânge şi limbă, 
au sensul desprins din trunchiuri 
primitive grecești şi latine, care 
înseamnă „a naşte“, „a produce“, 
„a creşte“, Ne copleșește duhul de 
spaimă abătut în inima lui Ion 
Moţa, când me gândim că maj 
înainte de anul două mii mam 
fost, şi că în chip foarte firav am 
sosit la viaţă, la câteva sute de 
ani după trăirea im: lisus pe pă- 
mânt. Modul de a gândi, așezând 
înapoia noastră întunericul, îşi 
are rostul spre a pune „începu- 
tul“ unui neam în voința lui 
Dumnezeu, sau în însăşi bunăta- 
tea d.vimă, în ace! nîhil, din care 
ne-am născut, cauza primă, isvo= 
rul tuturor vieților. Ca să apro- 
piem, pe câţ e cu putinţă, deo 
experiență concretă acest go! al 
începutului, amintim cuvintele 
țâșnite din duhul de spaimă prin 
care Moţa exclamă : „No: cei care 
am îndumnezeit ideia da neam, să 
a subminăm acum?“ Cramii de 
lemn, 96). Inţelegem pentm ce 
deasupra realităţii naţionale plu- 
tește duhul de spaimă, Este înfio- 
rarea dea nu vedea neamul că- 
zânxi în întaunerecul dim care a ie- 
șit, şi este clar deasemeni că înfip- 
rarea se amplifică, cu ideia de 
păcat deoarece căderea unei 
națiuni în întuneric echivalează 
cu suprimarea vieţii unui om, a 
cărui naștere biserică o justifică 
prin bunătatea divină. După cum 
suprimarea unui om este păcat de 
moarte, — deoarece cuvântul fie- 
cărui om este unic, înainte de el 
nefiind altul, — asemeni este 
păcat de moarte suprimarea unei 
națiuni, a cărei ivire din cauza 
divină este mat evidentă decât 
a individului. Şi despre individ 
se spune teologic, că se naște 
din nimic, în sensul cuvântului 
său, fără asemănare. 

Interpretând astfel, operele ce- 


lor doi eroi deschid un fundal me- atragă din 


tafizic de o profunzime excepțio- 
nală, aproape fără egal în litera- 
tura filosofică curopeană a zilelor 
nbastre. lar implicaţiile acestei 
viziuni metafizice sunt nebănuite, 
datorită  imprejurării că auţorii 
au mers pe calea inversă, de la 
verificarea prin trăire, ia armoni- 
zarea în sistem. Druniu! străbătut 
„ste asemănător cu al profaţilor și 
cu al marilor legislatori. Punctul 
„or de plecare au fost poruncile 
de viaţă ae poporuiu pe tăre 
i-au siujit. Intuiţiiie lor prime 
sunt realitățile ireductibile ale 
ființe românești. Dacă biografia 
or nu ar fi aţât de dureros îndo- 
uată, am spune că, asemeni înțe- 
iepților iumii vechi, ei au parcurs 
ţara şi au cunoscut pământul și 
«amenii, pa potriva cărora au În- 
tocmit apoi legea. In scrisui Căpi. 
tanului, cuvântul lege, pronunţat 
său cit, se înconjoară cu ceva 
dim sacra aură biblică. Dealtmin- 
eri, nu credem necesar să mai 
atragem atenţia că „legea“ apar- 
ține aceleiaş teme semantice ca 
„legiune“, legea fiind modalita: 
tea de convieţuire a tuturor care 
se adună, se leagă între ei, spre a 
constitui o putere. Ce tâlc mai 
aproape de suflețul nostru de 
cât cel desprins din cuvântul „le- 
gământ“, căruia Căpitanul i-a 
întărit comţinutul sacru, prezent 
şi în viața țărănească?  Cunos- 
când marea turburare a vieții lui 
Corneliu Codreanu, ar fi greu 
să afirmăm că doctrina sa a fost 
dozată cu calmul, să zicem, al lui 
Solon, care legiferează pentru 
Atenieni după călătoria în Egipt. 
„Călătoriile" Căpitanului au fost 
ge altă natură, ie ştim cu toţii 
iar cât priveşte întocmirea volu- 
mului „Pentru Legionari“, învo- 
căm iarăşi cauza scrierii lui, din 
acele cutremurătoare vorbe: „Să 
ne lăsăm omoriţi? Dar până la 
vârsta noastră, noi nam apucat 
să scriem nimic şi lumea nici 
măcar n va ști pentru ce ne-au 
omorît: (op. cit. 198). Dacă însă, 
în asemenea condiţii de elabo- 
rare, nu poate fi vorba de o lini- 
ştită strângere în sistem. în care 
procedeele deductive să intre ho- 


tăritor, în schimb, ceea ce do- 
mină, sunt întuițiile spontane, 
până la nebănuite  depăriări, 


acele lumini a căror analiză am 
întreprins-o în capitolul  prece- 
dent, și cărora le-am subliniat 
simbolismul îstoric. 

Astfel, cu luciditatea analizei 
în căutare de sensuri pentru cul- 
tură, noi vedem în acel „Pre- 
zenit“, cu care se răspunde de 
către cei vii, mărturisind viaţa 
morților, tocmai producerea  in- 
tuiției metafizice a Căpitanului, 
în înţelesul convertitor, adică în 
transformarea unui nume în sim- 
bol. Substanţa umple conţinutul 
fiecărui nume spre a fi plin și 
„prezent“ în sensul, operativ, dat 
acestei filosofii a faptelor! Filo- 
sofia operativă sau luptătoare, fi- 
losotia care îşi prefigurează siste- 
mul în isprăvi de sânge şi moa-te, 
își înfige rădăcina şi reazămul 
dialectic într'o  :ntensă fecundă 
metafisică, din categoria acelui 
„tremendum“, invocat de teologi 
metafizicieni, având însă la Căpi- 
tan o natură vitală şi normativă. 
Am spus metafizică luptătoare 
sau operativă, şi documentul for- 
mulării noastre îl socotim urmă- 
torul text din „Cărticica şefului 
de uib'“, citat de autor în „Pen- 
tru Legionari“ :  „Răsboaele se 
câştigă de acei care au ştiut să 
văzduh, din ceruri, 


lorțele misterioase ale lumii ne- Solidaritatea se 


văzute, şi să-și asigure concursul 
acestor forțe. Forțele acestea mi- 
sterioase sunt sufletele morți- 
lor, sufletele strămoșilor noștri, 
cari au fost şi ei legaţi odată ue 
glia, de brazdele noastre, care au 
murit pentru  apărarca acestui 
pământ şi cari sunt şi azi legaţi 
de el prin amintirea traiului los 
de aici şi prin noi, copiii, nepoţii 
şi strănepoţii lor, Dar mai pre- 
sus de sufletul morţilor stă Dum- 
nezeu. Odată aceste forțe atrase. 
sle vin în balanța ta, te apără. 
îți dau curaj, voinţă şi toate els- 
mentele necesare victoriei şi te 
fac să învingi. Introduc panică 
și groază în dușmani, le parali- 
zează activitatea. 

In uitimă analiză. biruinţeie ru 
depind de pregătirea materială, 
de forțeie materiale ale beligc- 
ranțiio:. ci da puterea lordea-și 
asigura concursul puterilor spiri- 
tuale. Astie! se explică — din is- 
toria noastră, — biruințele mi- 
raculoase ale unor puteri mate- 
vialicește cu desăvârșire infe- 
țioare“. (Pentru Legionari, pas. 
317). Ne întrebăm pentru ce va 
fi introdus Căpitanul, în acest 
text  toarte limpede în coeace 
este, propoziţia : „Dar mai prs- 
sus de sufletul morţilor stă Dum- 
nezeu“, — subliniind numele i- 
vin, fără a destăinui altueva cu 
privire la vre-o poruncă a ceru- 
lui în ajutorul ce ni-l dau mor- 
ţii. 'Frecem pesie turburătoarez 
reticenţă, și reținem ca esenţiai 
faptul că de cincoiu vin forte cu 
cara luăm contaci. Avem îndoia- 
iă asupra reziității lor ? Nu, Prir 
ce mijloace aflăm de existența 
'or? Căpitanul îndrumează iti- 
iadevăr, asupra modului „cum 
se poate asigura concursul a- 
cestor forţe“ (moralitaica. rugă- 
ciunea). 

Dar cum știm că există ucesie 
puteri, pentru ca, după ce avem 
convingerea  realițății lor, să le 
rtragem, prin frecvenţa  ruză- 
ciunii şi a conduitei morale? 
Căutând răspuns :a întrebare. 
cădem fireşte, în taină, Să sosi- 
zăm. cu atenție, particularitatea 





acestui mister,  aitu! decât cel 
întâlniţ azi în temcie  îiLosofice 
aznostice, Calea ds aproximare 


a producerii intuiției, ne-o des- 
chide satisfăcător conceptul a 
naţiune, în juru! căruia am rân- 
duit întieg acest comentar, Ana- 
sizând conceptul naţiune, stabilim 
un proces de creștere în care intră 
numărul, un neam devenind prin 
nașteri, mai mare, mai numeros; 
ceza ce se măreşte astfel în can- 
titate, nu se risipeşte ci rămiăac 
legat de matca productivă. — toi 
ce se trage dintrun neam, se 
adună, face o unitate; v legiune; 
principiul acestei adunări şi leg.v_ 
narizări este asemănarea; indi- 
vizii se nseamănă unul cu altui 
prin grai, sânge şi moravuri, şi 
în sfârşit, conform principiul la- 
tenței, fiecare individ ce creşte 
dintr'o matcă şi se adună cu cei 
asemenea. are sentimentul pro- 
fună al i  latențe, a! unei 
taine. al unui dincolo, din care a 
pornit sămânța primordială, taină 
ce se propagă prin fiecare individ 
părtaş la aceeaș minune a creației 
ex nihilo. 

De aci sentimentul de solidari- 
tate, de puternice mister, care 
ieagă pe toţi de acelaș sânge și 
grai, sentiment ţâşnit din reaii- 
tatea  latenţei, a transcendenţei. 
RCA ME ca Er e 7 dea Pa cf ae ap 





îmbogățește 
enorm când gândul  părtaşilor 
dintr'o matcă, se îndreaptă spre 
sfârșitul nu al lor. individual, ci 
al matricei comune zămistitoare. 
Gândul că matricea născătoare 
poata să se stingă în neant, este 
mai turburător decât gândul stin- 
serii individuale. Fără a abuza de 
avanitagiile logicei formale, vam 
aminti că „genul“ este conceput 
ca o perpetuitate a gândirii ; oge- 
nul“ gândit ca „soi ce nu piere“, 
nu este altceva decât ideia eternă 
platoniciană. Comentatorii au ob- 


servat întradevăr că pentru 
„ideie“, Platon foloseşte deopo- 
trivă termenul „Senos ca și 


peidos"; el mai numește cu „,ge- 
nos” și elementele,  stihiile, în 
sensul în care Eminescu spune: 
„stihiile eterne“. Trăgând con- 
cluzii pentru ceea ce ne intere- 
sează aici, observăm deci că. 
neamul ca „ethnos“, este gânâit 
muritor, — în perspectiva sfârşi- 
“ului a tot ce se supune naşterii; 
neamul ca „geno:“ poate fi gândit 
„etern“, în sensul idei: piatoni- 
viene eterne, sau în sensul stihii- 
lor eterne. Astfel „neamul“ ax fi 
o stihie un principiu de viaţă, 
precum focul ar fi un principiu a! 
căldurii, pe care mintea noastră 
nu-l concepe stingându-se vreo- 
dată. Că „genos" în accepțiu- 
nea aceasta stihială, stă firesc în 
'egătură cu națiunea, demon- 
străm cu argumentul filoiogic al 
inrudirii tematice. Grecescul „ge- 
nos“ corespunde latinescului „Be- 
nus“. înrudit cu natio prin deri- 
vaţia de la primitivul „genasci”, 
iajuns prin simplificare ia „&nasci” 
şi apoi „nasci“, cu sensul păstrat 
în româneseul „naştere”), Datorită 
condiţiilor istorice, limba noastră 
a păstrat, pentru ideia de 
„neam“, temele iaiineștii, din 
„genus“ sau „natio”; este de Cre- 
zut că înlocuirea sa făcut însă 
târziu, după cum avem ind:caţit 
foarte interesantă  procurată de 
Ovidiu Densuşianu, întrunul din 
savanteie sale cursuri de lin- 
guistică, despre prezenţa în Psal- 
teria Srheiuană și Codicele Voro- 
neţian, a cuvântului „gintu”, din 
iatinescu gentem, cu înțelesul de 
„nezmu. umenesc”. Este probabii. 
după cum observă filologul să 
se fi spus în limba vorbită și 
„gintu românesc”. (Credem inutil 
să atragem atenţia că „gintă“, ca 
şi „popor sunt adaptaţii recenie, 
pe caie neoiogistică”). „Gintu” a 
fost înlocuii, în graiul poporuiui 
cu „seminţie”. „limbă“, „norod“. 
„neam“, — numai numirile dela 
inceput fiind de originu latinea- 
scă. Voind să arătăm că în nu- 
mele  mațiune, întră sensul de 
perpetuitate. — pe calea vie a se- 
manticei — am năzuit să adu- 
cam şi sprijinul calm ai filolo- 
giei, spre a apropia intuitiv de 
națiunea eternă din gândirea iu 
Corneliu Codreanu. Admiţând ră, 
fie pe temeiul logicei formale, 
putem gândi genul ca etern, acei 
„soi“ din înțelepciunea populară. 
care nu „piere“, croim un mlj.oc 
de pătrundere în ceea ce se as- 
cunde în gândirea Căpitanului. 
despre „conştiinţa natț-cuaiă'”. Re- 
alizarea  „conştiaţei  naționaie 
fiind cea mai îraltă cumoaștere 
ce o avem despre naţiune, ne în. 


28 Septembrie 1940 —— 





trebâm ce trebue să umple „con- 
ştiinţa“ spre a fi „naţională. 
Răspunde Corneliu Codreanu: 
„Este o stare de lumină intesi- 
oară. Acea ce odinioară era ză- 
cământ instinctiv al neamului, în 
aceste momente se riflectează în 
conştiinţe, creind o stare de una- 
nimă iluminaţie, întâlnită numai 
în marile experiențe religioase. 
Această stare de drept sar putea 
numi: o stare de ecumencitate 
națională“. Că autorul gândeşte 
aici realitatea naţională, ca o 
perpetuitate, o dovedeşte  as£- 
muirea luminii ei, cu a „marilor 
experienţe religioase“, Orice ex- 
periență teoiogală o transtor- 
măm înti'o categorie a eternității. 
Autorul completează sensul sta- 
tie teologal ai „conştiinţei naţio- 
nale*, cu cel dinamic, desprins fi- 
resc din sensu! de naștere, al na- 
țiunii : „Un popor în întregimea 
lui ajunge la conştiinţa de sine, 
la conştiinţa rostului său şi a 
destinului său în lume. In istorie, 
mam întâlnit la popoare, decât 
s-lip'ri de o secundă. Din acest 
punti de vedere, azi ne găsim 
în faţa unor fenomene naţionaie 
permanente“.  Subliniina terms=- 
nul întregime, Căpitanul cro- 
dem că a dorit să evidenţieze 
caracterul dinamice al naţiunii. 
Națiunea trebue să se adune, 
spre a avea conștiința de sine. 
Este deopotrivă sensul moral, pe 
care îl are mişcarea, iar numi- 
rea de „mișcare legionară” nu 
are în înţelegerea noastră decât 
sensul spaţial și temporal, al 
câștigării acelei „supreme înţe- 
lepeiuni“ a lui Moţa. Determina- 
ea prin permanență, a ideii na- 
ționale de azi, faţă de „sclipirile 
de o secundă“ ale trecutului, ac- 
centuiază scopul profetic al Că- 
pitanului, în doctrina sa. El vede 
adevărul gândirii saie, va o per- 
manență Ge azi inainte, Găsim 
o  wtimă iumină edificatoare, 
prin rândurile în care lămureşte 
locul şețului în ființa maţiunii, 
dezpre care Căpitanul spune: 
„El este expresia acestei stări de 
spirit nevăzute. 

Simbolul) acesiei stări de con- 
ştiinţă. El nu mai face „ce vrea“. 
EI face „ce trebue“. El este con- 
dus. nu de interesele indiv'duale, 
nici de cele colective, ci da in- 
teresele națiunii eterne la a că- 
ror conştiinţă au ajuns  popoa- 
rele". (Pentru legionari, — pag, 
313). Deasupra treptelor îndivid 
și colectivitate, cugetătorul pali- 
tic așează o a treia stare, nevă- 
zută, pe care o numeşte naţiune 
eternă, şi pe care noi o gândim 
ca atare, în cternitate, în mod 
necesar, datorită caracierului ei 
de invizibilitate. Dar aceste porţi 
ce ni se deschid, sunt deopotrivă 
ale teologiei şi ale metatizicei, — 
după cum am văzut. Cine moare 
din cele trei categorii? Desigur, 
individul şi colectivitatea, — a 
treia starea invizibilă nsputâna-o 
gândi decât eternă. Cum însă la 
această conştiinţă a stării națio- 
hale nevăzute, noi ajungsim prin 
mişcare, prin dinamismul între- 
girii, prin legionarizare, într'un 
fel vom spune că şi ea se naște, 
aşa cum, ajurzi la meiul mării 
spunem că frumusețea eternă a 
apei se naște în sufletul nostru. 
Accentul îl punem pe permanen- 
tizarea frumuseţii eterne i! naţi- 
unii. adică pe scoaterea ei conti- 
nuă din invizibilitate. Perspec- 
tiva unei blestemate căderi în 
întuneric, justifică  proiund, în 
plan metafizic, Guhu! de spaimă 
al lui Moţa: „marea neliniște". 


CONSTANTIN FANTANERU 








PRIVEL.ȘTI DIN JUDEŢUL TULCEA 


lar Tulcea! La noi sunt multe minuni de-ale 
[mândrei naturi! 

Pornești din Galaţi şi pe dreapta's mulțime 
[de sălcii pletoase, 

Ce plâng cu tristețe Domnița Jurată de Istrul 
[bătrân 

Şi dusă în Mareu cea Neagră, în vaste 

[palate'n cleștar. 

rari, vin berzen 

[divanul dommesc, 

Ca sfetnici de seamă, ce pun rânduială acestor 
Imeleaguri. 

Vaporul îşi tai» prin pânza de apele grele de 
[mâl 

Largi unde cu creste 2globii, pierzându-se'm 
[vast evantaliu, 

Ce malul uşor atingându-l, se-apresc obosite 
[și mor. 

Dar valuri încep frământarea şi joacă bătrâ- 
[nele valuri!... 

In pragul ISaccei semcinge sălbatecă, surdă 


Pe verde covor, cu DAși 


[săltare. 

Cu slaba ei vlagă rămasă, porneşte lin Du- 
[nărea iar. 

Im zare, se nede Cocoșul cu ziduri spoite 
[de-omăt. 

Se-uude parcă prin vis un dangăt de toacă 
[ritmată, 

Cătugării'n rasele negre se-adună grăbiţi spre 
(altar, 
lar preotumncepe cânareo cu glasul puțin 
[răgușit. 


Dar noaptea se l'iă pencetul şi'n zare dispare 
ICocoșul... 
Doar umbre culcate pe apă, adorm Llimiştite 


[sub lună. 
Mai iute, uşor peste valuri, alunecă iute 
Ivaporul. 
Un cot... încă unul și; iată, pe mândrele șapte 
[coline, 
Sentindemn  splendori de lumină, Tulcea, 


[bătrânul Aegysus. 
Văd candele roșii aprinse în ape ușor 
(tremurând, 





Corespondenţța noastră 


lar stele, privind îm oglindă, adânc pentru 
[Dunărea--mamă, 

In unde, sci'piri de argint, dansând cu mişcări 
[grațioase. 

Balaur de foc e lumina din baltă părând 
fisvorită, 

Ce so!zii mereu scuturindu-şi, revarsă văpăi 
Pruginii. 

La fabrica Talpa, clipesc două faruri albastru 
[rnetalic, 
Ce par licuric;, rătăciți prin pânza cutată 
[domol. 


Se spune c'aicea odată, un tânăr Voevod a 
[fost 

Şi lupte purtând cu păgânii, căzut-a viteazul 
rănit. 

Când soții în juru-i s'au strâns și moartea a 
[fost pe aproape, 

Dim gură grăit-a el: „Tul cea mult dragă!“, şin 
Izâmbet se duse, 

Povestea nu știe: e Țara, sau poate logodnica, 
[Tu 

Dar vorba trecui-a mereu din gură în gură 
[de om 

ocul acesta de-atunci e Tulcea, o veche- 
[amintire. 

in toinica veghe-a tăcerii, murmură un cântec 
[uşor. 

E ;mnul cântat de feciorii, ce noaptea semtorc 
jdelu câmpuri. 


FE 


Și 


Cu bearca, prin strimte canaluri, în farmecul 
[dvitci pătrund, 

Măntâmpinăn cântec tot stufu: stăpân linis- 
ltitelor bălți. 

Și taie văzduhul cu-a sale lhingi săbii, uşor 
[cenușii. 

Prin foșnetul lor melancoiic, văd două- 

[elegante egrete 

Pe maluri. De marmoră albă, mirute se uita 
[la mine. 


Regească menta de nenaj, le cade îm raze 
!bogate... 


Semalță bătrână monarhă pădurea din 

(Caraorman. 

Iar haina-i verde închisă, pe margini de poală 
[tivită 

Cu perle stropite de-argint, cu lacrimi muiate 
[în rouă. 

Covor de întinsă lumină, gătit! de vieață în 
IMai. 

Prim care se plimbă nostalgic, fiamamdul di 
[sud, dela Nu. 

Din patru a lumii largi colțuri, și plante şi 
[păsări şi măl. 

In marele sfat stau alături și oaspeţi din 
idelta d'Egipet 

Și alții, pribegi rătăciţi din recile țări 

Iscandinave, 

lur aquila jace de strajă. din vastenălținut 
[de azur. 

In zare, încep să apară cinci creste de deaiuri 
(străvechi: 

Sunt Beștepe. Aproape de mime, ies stâncile 
[albe din valuri, 

Păzini Mahmudia cu rusii pletoși și cu bărbi 
ine 'nătase 

Profil de turlă sarată. Malcociul cu nemţii 
Dus blonzi, 

Și jete cu fustele crețe, râzâni sub broboardele 
laioe... 

E horă sui: ploaia de uur și saliă, tot saltă ma: 
[tare 

Și cântă flăcăii acum şi strigă si chiote trag, 

lar Nicuiiţelul privește la jocul voinicilor fii, 

Mireazmă de tei pe la case, îar jetele floare 
[de tei 

Azi poartă cosițe'mpletite, să placă alesului 
[lor... 


îm câmpuri se coace porumbul și tremură'n 
[aer mătasea, 
Iar frunzele cântă într'una, eterna-le triste 
(poveste. 
Pe dealuri, vița de vie se'ntinde leneșăn 
[soare 
Şi geme sub mândra podoabă, gătindu-se 
[pentru cules. 
in frunze bat raze de-amurg; arămămroşită-! 
Ipădurea: 
Um foc ce se'mtinde pe deaiuri, cuprinde toți 
munții din zare. 
Din soare pământul se rupe și'n goană 
[S'asvăârle în haos. 
Departe de tată, își pierde copilul puterea 
[căldurii, 
Se'mbracă îm haime ştim tremur se'nfăşură'n 
[largu-i vesmânt. 
Se'nvârte, semvârte mereu, un punct mișcător 
[în neant... 
Pe straiele roase de vremi, asează-apo: aitele 
[noi 
Și astiel, Măcinu-i um colț din vechea pă- 
Imântului haină, 
Mereu se frământă de-atunci, iar lava ieșită 
din cute, 
Venind din abis, s'a oprit sub raza de soare 
[trimisă, 
La Consui în dungi de porfir şin Greci, în 
[trainic grunit, 
Un pașă-a domniț peste plaiul tăcutului, 
[ezhi Babadag 
Și doutmne'n moschena rămasă din rimpuri 
[pierite de mult... 
Lumină, lumină și soare!... Văzduhul frea- 
[mătăn cântec 
Şi macii înalţă la ceruri văpaie întinsă de 
[slavă. 


In fund, sunt ruine antice, Heraclea, de veche 
[dommie. 

Și-acum. stă sumbră cetatea pe colnicul ei 
[singuratic, 

Privind peste codru şi vale, departe, depurte, 
[la Consul, 

Ce vârful lui svelt suniețindu-ş:, de-upurureu 
[tânăr se crede. 

Apui, odihnindu-se'n Razelm cu limpede apă 


(albastră, 

Le strajă, cetateu privirea-şi rotește în juru-i 
[de sus, 

Pâm'cerul, plecându-se moale, sărută pământul 
[trudi:. 


Aceasta e ţara din basra, e țura părinților mei. 
Acolo şi ceru-i senin, îar marea se'ntinde 
[domol. 
In hainele ei vălurite, cu praf de argint 
[poleite. 
Acolo își află popus tot neamul de păsări 
[ciudate 
Și noaptea răsună de cântec și stuful şi codru: 
!și lanui... 
Acolo şi soarele moare târziu în Dunărea 
tristă, 
1şi plânge mireasa pierdută și iarăşi sen- 
[toarce so vadă, 
Dar muma e rea şi îl fură șin urmă mireasu 
[tot plânge... 
La noi nu e loc mohorit, ca vrajbă să poartă 
[cuiva. 
Acolo-odihnesc împărați: părinti părinților 
(noștri. 


BILVIA ZAHARIA 
(CI. VIII-a, liceul de fete din Tulcea) 


28 Septembrie 1940 


Antisemitism şi Religie 


Oricât de sinceră şi de justă ar îi o acțiune și oricât de devo- 
taţi conducătorii, atâta vreme cât ea nu-și află îngrădire în animită 
ordine sau restricțiuni, efectul în masse și mai ales biruința totală, 
nu îi este o certitudine. 

Am trăit, în ultima vreme, în Europa, transformări revoluționare 
care — încă dela începutul opoziției lor, — au statornicit în fiecare 
gândul că vor învinge: credința își căpăta contur tot mai precis 
cu fiecare dispoziţiune de organizare a mișcării respective, Dacă 
naţional-socialismul germom a fost un produs al nemulțumirilor îm- 
potriva tratatelor și a jidanilor care le guvernau stricta aplicare, suc- 
cesul lui s'a consacrat însă prin forma crisializută și categorică sub 
care aceste nemulțumiri au fost manifestate. S'a dovedit astfel că na- 
iunea consimte fără rezerve la limitarea drepturilor sale, că se în- 
cadrează, luptă și cere să i şe ordone, atunci când își dă seama pre- 
cis de sensul înregimentării sale. 

Între posibilităţile înflorite de stil, sub care milogeau rugămin- 
țele gongorice, pline de cele mai rodnice promisiuni ale demagogi- 
lor democrați și cuvântul puțin dar întiorător de sinceritate, pe care 
îl trimite, cu nesiârșit ecou, adevăratul conducător de destine, — nea: 
mul ascultă de ultimul: atâta vreme cât sinceritatea este aceeaşi, 
vigoarea luptei creste, chiar dacă asperitatea hotăririlor cere ade- 
sea restricțiuni personale. De o asemenea acțiune sufletul celui care 
a aderat nu se mai desiace. Afară de jertfa supremă care îi desparte 
trupul de ceilalţi şi pentru ceilalți, tăgăduirea trecutei lupte îi naște 
de cele mai multe ori sentimentul trădării, mai greu de suportat decât 
excluderea din mijlocul camarazilor de luptă, 

Sunt greşeli care nu se pot repara ușor. Conducătorul unui par- 
tid ar trebui să ştie că — mai mult decât ialimentarea activității po- 
litice, — rana adevărată este aceea a unei experimentări eşuate. 
Rareori națiunea va raţiona la cauzele directe şi intime ale nereu- 
sitei : ideea va și compromisă pentru vreme îndelungată : — Aşa 
sunt massele : conduse de sentiment, Dragostea de idee le incadrea- 
ză şi le pomește pasul. Decepţia suferită își capătă deci rezonanţe 
profunde. În luptător (atunci când nu este prefăcut în partizan fără 
scrupule), — învingerea nu este uşor înlocuibilă : se prăbușește, o- 
dată cu experienţa ratată, însuși crezul în care a năzuit. 

*% 

Soluiionarea raporturilor de separație necesară dintre arieni și 
evrei a întârziat până azi, număi datorită negăsirii unei baze limpezi, 
clare, care să alcătuiuscă programul de urmat. Massele și-au dat 
ssama şi cu aderat mereu lu ceeace se poate denumi seniimentul 
antisemii. Din nefericire însă, conducătorii nu i-au purtat pe linia 
dreaptă a argumentului decisiv. Evreii, cari au îot interesul să per- 
mansentizeze o confuzie zalutară lor, au tăcut orice, numai să se oco- 
lească drumul potrivit, al împlinirilor. 

In timp ce vaerul mulțimii se sbătea zadarnic într'o nemulțumi- 
re, a cărei formulă nu o putea defini, evreii au făcut ca lupta împo- 
triva lor să nu mai fie acsea contra unui popor și a unei religii. Dân- 
du-şi seama că cele două milenii i-au pus la adăpost de o aminiire 
care a putea duce la gândul luptei de rassă, ei sau grăbit să „in- 
formeze” lumea ariană că nu alcătuesce decât grupuri religioase. Sa 
șantajat, așadar, cal mai sfânt sentiment creștin, adăpostindu-se în 
dosul unei toleranțe care nu se putea învinge, fără ca prestigiul re- 
ligiei să nu fie compromis. Ca urmare imedială, s'a generalizat con- 
fuzia. Massele au dat înapoi, deşi profund contrariate, Jocul a prins. 
Incă până în uliimii zeci de ani ideea antisemită, dislocată dela ade- 
vărata ei albie, sa situat greşit, pe drumul antisemitismului religios, 
De rezultat, evreii nu aveau să se îngrijească. 

Atâi! de gravă a fost înşelăciunea, încât 
aiunci când însăşi biserica a intrat în lupta politică. Intr'adevăr, da- 
că în fosta Austrie partidul creștin-social îşi însusise programul anti- 
semit impotriva „comunităţii religioase” evreesti, în Germania se 


au tresăltat fericiți, 


cara — depărtându-zse dela menirea pur spirituală a religiei, — co- 
borise în arena politică, aducând totodată urmările catastroiale ale 
acastei greșeli. Forma sub care creştin-socialii purtau lupta antize- 
mită, era condamnată dela început. Pactările şi maleabilitatea con- 
duserii au venit să se alăture g:eșelii inițiale, care nu reușea decât 
să provoace mila creștină și p:otestul evreilor din lumea întreagă, 
impotriva acastehi „confeziuni” oprimate. 

Ceeace se uila era că — în chiar situaţia că acest antisemitism 
religios ar îi învins, —— prea uşor le-ar îi venit evreilor să furcă o a- 
parență de botez, pentru a depăși pericolul prezent, Or, aceasta nu 
insemna nimic. Cel mult o nouă dezamăgire. S'a uitat mereu că 
Talmudul însuși nu este o religie ci o carte mai mult juridică si hi- 
gienică de puriticare a sângelui, pentru această lume. Viaţa viitoare 
il interesează mai puțin pa evreu, Afacerile și rezultatele pământeşti 
sunt p:ea importante pentru el, spre a nu li se dedica întru totul, 
S'a uitai mereu tabloul divin al lui Christ, alungând cu biciul pe evreii 
cara-și făceau afacerile in însusi locașul sfânt, 

Hotărit nu ! Nu poate îi vo:ba de o religie evreească, ci numai 
de o rasă. Dacă azi vorbesc mai multe limbi, ei o fac pentru interesul 
de a rămâne neidentificaţi: gândesc însă cu toţii la fel, așteptând 
ceasul când, fiind conducătorii lumii întregi, să revină la o singură 
limbă, pe baza căreia să poală tiraniza : „câtă vreme j:danul nu a 
ajuns stăpânul celorlalte popoare, trebue, de bine, de rău, să vor- 
bească limba acestora ; imediat însă ce acestea ar ajunge slugile 
lui, ar învăța cu toții o limbă universală (de exemplu esperanto !), 
astfel încât jidovimea să poată prin acest mijloc să le stăpânească 
mai uşor!” !) 

Religia creștină, atât de îngăduitoare, trebue să rămână departe 
de lupta antisemită. Evreii nu mai pot astiel, în același timp, să-și 
asigure o securitate nesperată — sub scutul căreia să-și continue 
nestingheriți jafurile, tâlhăriile și înaltele crime franamasonice, — și 
totodată să lovească mortal, prin compromitere, însăşi ideile cele mai 
dumnezeeșşti, | 

Pericolul evreu este pericoiul rassei lor semite. Lupta împotriva 
lor se identifică în sdrobirea pentru totdeauna a acestui neam fără 
țară, i 

Conducerea antisemită trebue, însfârșii, — asemeni naţionarl- 
socialismului german, — să se regăsească pe această cale. Și așa, 
sub forma cea mai intransigentă, sub simbolul neinduplecat al reali 
zării dafinitive, naţiunile se vor aduna în jurul conducătorului ales 
de deztin, 

Din truda zilnică a acestuia și din necliniita torță cu care va 
călăuzi neamul arian, massele vor desprinde iar încredere. Din le- 
gătura ce va renaşte de aici, fiecare ordin ai acestui conducător va 
însemna împlinire, fiecare pas comandat înainte, desăvârşire. 





)) Y. Mein Kampt, pag. 337. 








creiase chiar un partid al bizoricii romano-catolice „Das Centrum” 


UNIVERSUL LITERAR 








Doina, Căpitanul și Rapsodia 


A- fost un gând bun acela de 
a se transmite la Radio, Dumi- 
nică 22 Sept., la ora 3, în cadrul 
programului de închinare în a- 
mintirea martirilor legionari, a- 
cea partitură wagneriană din 
„Amurgul zeilor“ în care se cân- 
tă moartea eroului Siegfried. A 
fost bine inspirată conducerea 
societăţii de Radio difuziune; S'a 
simţit acolo prezenţa, priceperea 
şi intuiţia lui Nichifor Crainic. 
Este cea mai zguduitoare simto- 
mie ce se poate auzi. Este argu- 
mentul epic pe care germanis- 
mul îl poate invoca, fără vorbă 
şi fără să mai fie nevoie de alte 
argumente, pentru a convinge, 
spontan, pe oricine de măreţia 
mitologică din care rodeşte e- 
xistenţa și viitorul acestui neam. 

S'a mai spus de atâtea ori, deși 
fără să se înţeleagă în mod real 
acest adevăr: că numai popoa- 
rele care au norocul să se nască 
şi să crească în spiritul unei bo” 
gate mitologii, au destin şi lon- 
gevitate. In definitiv, ce trebue 
să înţelegem prin destin naţio- 
na], dacă nu credința pe care 
poporul o are într'o forță supe” 
rioară etemerului, supranatura- 
lă, dar totuşi reală; care prin 
realitatea ei, îi asigură înirânge- 
rea timpului şi contactul psihic 
cu absolutul, cu eternitatea. I- 
deea de destin nu poate avea ce- 
va comun cu aceea a timpului 
psihologic, resimţit individual 
ori individuat, de cutare per- 
soană, aşa cum în mod greşit au 
crezut Bengson în Franța şi d. 
C. Rădulescu-Motru la noi. Psi- 
hologia, într'atât cât invită la o 
cunoaştere a sufletului indivi- 
dual, nu numai că nu ajută la 
înțelegerea ideei de destin, dar 
rătăcește spiritul. Psihologia este, 
prin chiar educaţia intelectuală 
a susținătorilor ei, o școală a efe- 
merului. Cu ajutorul psihologiei 
putem descifra acţiunile sau re- 
acţiunile sufletului individuai, 
individul fiind el însuşi un 
exemplu neîndoelnic al efeme- 
rului. 

Deaceea ni sa părut întet- 
deauna improprie expresia de 
„psihologie a  masselor“ sau 
„psihologie etnică“. Sufletul u- 
nei colectivităţi, afară dacă a- 
cest suflet nu este rezultatul hi- 
brid al unei asociatiuni de indi- 
vizi, cum este cazul americani- 
lor şi al englezilor, nu are a fi 
înțeles prin raport la psihologie, 
ci prin raport la mitologie. Psi- 
hologia poate spune ceva despre 
viața sufletească a unuia sau a 
altuia. Insă despre spiritul pro- 
priu al unui popor, despre însăși 
puterea de viaţă pe care repau- 
zează existenţa unui neam, psi- 
hologia, şcoală a efemerului, ni” 
mic nu știe să spună 


Pentru a judeca un destin 
naţional, inutil vom face a- 
pel la metodele psihologice, 


care sunt unele de observare 
a prezentului, individual ori so- 
cial. Bergson şi Freud, cei doi 
evrei, Jeaderi ai psihologismului 
contemporan, dându-și seama 
că metoda lor nu poate pretinde 
o cunoaștere a legendei pe care 
se sprijină duhul genetic și des- 
tinul unei colectivităţi, au for- 
mulat ipoteza „duratei“ adică a 
prezentului continuu, în stare să 
„prindă“ şi să cuprindă trecu- 
tul ființei individuale ori socia- 
le, Trebuie să recunoaştem aici 
o ascunsă tendinţă semită de a 
bagateliza fondul mitologic, fon- 
dul nașterilor colective, „trecu- 
tul“ și „tradiția“ popoarelor. A- 
cest fond, acest trecut, întrucât 
este al unei colectivităţi nu al 
unui individ, întrucât aparţine 
eternității nu  efemerului, nu 
poate fi „prins“ în „durata“, 
nici în sentimentul prezentului, 
oricât ar vrea Bergson şi cei- 
alţi psihologi, cari și-au însușit 
punctul de vedere materialist al 
iudeului, poate fără să-și dea 
seama. Intuiţia prezentului, este, 
simplu, una a timpului de azi, 
una a efemerului, o intuiţie psi- 
hică. Mitologia, cunoașterea mi- 
tologică, adică a fondului legen- 
dar, a originelor sufletului etnic, 
este una meta-psihică şi meta- 
fizică. Un exemplu concludent 
oferă, în susținerea acestei dis- 
tincţiuni, ascultarea  rapsodiilor 
în care inspirații aposurilor co- 
lective, au reușit să surprindă 
accentele grave ale legendei află- 
toare la origina unui neam. Ast- 
fel, ascultând oricare dintre cele 
patru opere în care Wagner a 
restituit poporului german, pen- 
tru eternitate, legenda Niebelun- 
gilor, resimțim întreg freamătui 
genețic al eroismului german, 
toată gravitatea și infinitudinea 
simbolului colectiv al germanis- 
mului. Ascultând, mai cu seamă, 
episoadele „Ringului'“ în care se 
cântă viața, faptele și moartea 
lui Siegfried, nu se poate să nu 


romană 


ai impresia că te întâlneşti cu 
însăși majestatea epică, eroică, 
gravă, a firii etnice germane. 
Dacă nu ar fi decât „,Niebelun- 
gii“ și Wagner, și Germania ar 
justifica suficient orgoliul și a- 
goismul ei naţional. 

Dar noi? Noi avem norocul 
pe care puţine popoare l-au a- 
vut. Noi avem doina. Doina, ca- 
re, singură, restitue structura 
noastră epică, trecutul. nostru 
eroic şi sentimentul absolut al 
eposului românesc; deci, credin- 
ţa în destinul nostru etnic. Tăria 
etnică a românismului, dozată 
calitativ și rapsodic în doină, a 
căpătat o vigoare eternă prin a” 
pariția Căpitanului. Cine a as- 
cultat, în timpul prigoanei din 
ultimii doi ani, cântece naţiona- 
le și doine româneşti, la postu- 
rile de Radio sau oriunde pe a- 
iwrea, acest sentiment l-a avut: 
că toate cântecele naţionale, toa- 
te doinele noastre, îi reamintesc 
pe Căpitan. Că ele toate, fie în 
cadență vie, fie în tonul secular 
al suferințelor noastre româ- 
neşti, vorbesc neamului despre 


de MIRCEA MATEESCU 


Căpitan, despre faptele lui, des- 
pre eroismul şi moartea lui. Aşa 
cum pe Siegfried îl evocă tetra- 
logia wagneriană, — doina, rap- 
sodia nașterii noastre epice, rap- 
sodia durerilor şi a împlinirilor 
voastre etnice, îl evocă pe Că- 
pitan. Intr'atât Căpitanul a per- 
sonificat, prin lupta şi eroismul 
lui, drama românismului, încât 
figura lui, în eternitate, evocă 
doina, rapsodia română; după 
cum doina evocă figura Căpita- 
nului, rapsodic. 

Fericită inspiraţie va avea v- 
mul de talent care va reuși să 
regăsească, într'o simfonie uni- 
că, eposul românesc, fecundaț, 
mitologic, prin prezența legen- 
dară a Căpitanului, aici, între 
muritori. El va afla, în doinele 
noastre, fondul tematic al rap- 
sodiei sale. Să fie însă precaut, 
compozitorul. Să nu îl confunde 
pe 'Tronie Hagen, eroul cu un 
singur ochi al Niebelungilor, 
deși ucigaș al lui Siegfried, cu 
asasinul chior despre care rap- 
sodia română nu va trebui să 
amintească, în nici un fel... 





Rugămintea lui “Horia 


lertaţi-mă ca trebuit să plec 


In altă lume, sub ţărână grea ; 
lertați-mă, Români, şi voi, Românce, 
Că nu mai am nimic din carnea mea, 


Yertaţi-mă dac'am greşit, murind 
Cu chipul ţării rotunjit în gând, 


Iertaţi-mă, noroade, că și azi 


V'aud, de-aici, revolta fremătând. 


Iertare cer şi pentru mii și mii 

De fraţi întru nădejde, rupţi pe roţi; 
Rugămu-vă iertaţi de-am fost nebuni, 
Că numai pentru voi murirăm toţi. 


Se sbate crunt, în oase, dor năuc: 
Acelaş dor de braţ nemncătușat... 
Iertați-mă, Români, și voi, Românce, 
Că nu mai am un trup de sfârtecat. 





Inscripţie 


TEODOR Al... MUNTEANU 


pr ta e i Dep e aaa e 


Cititorule care îţi aluneci ochii seara pe pagini de carte, 
Și răstorni frazele versurilor, cum citești fragmentele scri- 


(sorilor, 


Când vei ciţi poemele mele să te stătuești cu fiecare în 


(parte, 


Intru înţelegerea durerilor, pe care hârtia le va împărtăşi 


[privirilor. 


Da, cititorule, pe tine care e îndurează cuvântul niciodată, 
Să îţi pleci fruntea în gânduri peste paginile aceste, 
Paginile în care am mărturisit nevoinţa durerilor mele — 


[toată, 


Și să plângi la sfârșitul lor, cum plângeai când sfârșea 


(bunica fiecare poveste. 


Uite... eu sunt aşa cum vrei tu să mă imaginezi. Să mă 


[crezi 


Că dincolo de marginele ceasului adunate aici, 
Sunt tot om ca fine şi ca altul, cum pe străzi mulţi îţi e 


(dat să vezi, 


Poate puțin mai prost îmbrăcat, și cu capul plecat spre 


[dreapta durenior mici, 


Sunt și eu o fărâmă de conglomerat: Viaţă și Moarte, 
Cred în acelaș Dumnezeu care ne-a făcut și ne ţine, 
Și dacă durerile care mă răstignese le-am adunat în pagini 


(de carte 


Este că am sufletul mai bolnav decât alţii, şi că bucuriile 


mele au fost mai puţine. 
GEORGE PĂUN 





Statul legionar, stat 
cultural 


(Urmare din pag. I-a) 


Aş ruga în această privinţă pe cititorii mei să se oprească o clipă 
şi să reflecteze asupra acestor trei necesităţi cu care mişcarea legionară 
ni se înfăţişează: legea morală, munca şi cântecul. Nici tu nouă expro- 
priere a moșiilor, nici voi şcoli înalte, pentru fiii ţăranilor, nici diurne şi 
posturi garantate în bugetul statului; ci numai probitate morală, muncă 
şi cântec. Adică nici o promisiune şi nici un surâs, Numai ordin și obli- 
gaţie. Nu este o minune, pentru moravurile noastre, că această mișcare a 
izbândit, totuşi? N'ai impresia domnule politician care te uiţi ca viţelul 
la poarta nouă, la acest fenomen, că a înebunit poporul? 

Așa e! Poporul a înebunit, pentrucă și-a pus în cap să-şi rezolve 
t] însuși problemele în numele cărora d-ta l-ai supt cu şiretenie și neru- 
șinare, aproape un sfert de veac. El îşi dă seama astăzi că viaţa nu se 
trăeşte așteptând resturi dela festinul zeilor, ci muncind cu bună dispo- 
ziţie și seriozitate, Poporul a înebuniţ pentrucă a devenit conștient, dom- 
nule fost politician, și ţi-a răsturnat astfel, toată optica dumitale inte- 


jectuală, 


Cu aceste comandamente drept temelie, mişcarea legionară ne in- 
dică limpede planul ei de construcţie. Statul nou nu urmăreşte americani. 
zarea ţării printr'o civilizare fără noimă, care să facă să ne strălucească 
mai abitir, jegul şi putrezgaiul vechi. Statul nou urmărește renașterea 
kunei noastre tradiţii europene: cultura, pe care adoratorii vițelului de 
aur installaţ în satul fără câini de peste Ocean, au crezut c'o poţ nimici. 

Cine nu ştie cât jindu'ese americanii după Europa! Asociindu-se 
în această luptă de apărare a Europei, cu Germania, cu Italia şi Spania, 
România dovedeşte că participă, prin mișcarea tinereţii legionare, la încă 
bogata rezervă de viaţă a bătrânului continent. 


LUCA DUMITRESCU 


Profesorul 


VASILE BĂNCILĂ 


de ȘTEFAN OPRESCU 


Ministerul Educaţiunii  Naţio- 
naâle, Cultelor şi Artelor continuă 
treptat şi sistematic, în ritmul to- 
tal al Statului, — fără ură şi fără 
părtinire, — numirea celor ce vor 
avea, de azi înaiute, o mare și 
grea răspundere în legătură cu e- 
xerecitarea atribuţiunilor în Stat. 

Deocamdată  inregistrăm cu o 
deosebită satisfacţie sufletească 
prezenţa în posturile de răspun- 
dere din Minister a unor elite ale 
culturi: și intelectualităţii româ- 
neşti, 

Numim pe d-nii prof. Tr. Her- 
seni și V. Băncilă, primul ca se- 
cretar general, al doilea ca di- 
rector al învățământuiui secun- 
dar, 

Bucuria ne este cu atât mai 
mare, cu cât evenimentul vine să 
spulbere definitiv o atmosferă 
grea şi plină de suspiciuni ce a 
planăt în ultimul timp, în acest 
Minister, 

Meprezentanţ autentic al cui- 
turii şi filosofiei românești, prof. 
V. Băncilă a urmat, fără deviere, 
linia destinului său cu siguranţa 
şi convingerea omului care are o 
misiune deosebită de îndeplinit 
pe lume. Rareori o existență de 
om Sa putuţ identifica, întrun 
grad așa de înalt cu idealul mr- 
mărit, — ideal de înaltă ţinută 
morală şi de o perfectă onesti- 
tate profesională şi ştiinţifică, 
purtâni în acelaş timp pecetea u- 
nei modestii rare. 

Ca profesor şi educator de şcoa- 
1ă normală de învăţători şi învă- 
țătoare, la liceu bau Seminarul 
pedagogic universitar ca îndru- 
mător al tineretului și până la 
înalta însărcinare de educator al 
YVoevodului (cu ani în urmă prof. 
Băncilă dăduse ia iveală origina- 
lui studiu asupra „Educaţiei Re- 
pelui Mihai”), — peste tot a ra- 
diat aceeaş energie crealoare, a- 
ceeaş sănătate spirituală şi opli- 
mism robust, 

N'a căutaț onoruri şi n'a cuno- 
scut altă mulțumire, decât a îm- 
plinirii datoriei; ma râvnit după 
funcţii oficiale — ci a servit cu 
o mare dişereţie. 

Sa considerat tot timpul un mi- 
sionar și tot astfel a rămas și în 
scurta ţrecere pela conducerea in- 
spectoratului școlar de Brăila 
când, cu elanul în piept şi me- 
rindele ?n ţraistă, a pornit prin 
judeţe, să-și revagă, lu lucru, pe 
oştii elevi. Sufletul profesorului 
a vibrat profund în faţa realită- 
ţilor noastre școlare din acea vre- 
me şi „Mormântul unei învăţă- 
toare” ne stă şi astăzi în față cu 
o tristă şi dureroasă mustrare, 

Dar prof. V. Băncilă sa qăruit 
nu numai astfel misiunii sale: le- 
gat indisolubil ca destin culturat, 
de oamenii mari ai neamului no- 
stru, s'a apropiat sufletește de a- 
ceştia căutând. prin seris să ni-i 
redea cât mai just în semnifica- 
ţia lor ulțimă, în ceeace au mai 
autentic și mai personal. Esseurile 
filosofice şi în genere studiile sale 
despre un Blaga, Motru, despre V. 
Pârvan ete. precum şi numeroi- 
sele articole risipite, eonstituesc 
toț atâtea apere de creaţie per- 
sonale, 

Desigur, nu încercăm să redăm 
în acest cadru forțat limitat, ce- 
eace reprezintă viaţa, activitatea 
şi sorisul pe cari ni le-au dăruit 
până în prezent V. Băncilă. Dăm 
doar, cu modestia cuvenită, ex- 
presia unui gând curat şi sincer 
pe care-l nutrim despre un om a 
cărui viaţă a fost pildă vrednică 
de urmat pentru scrii întregi de 
foşti elevi. 

In ultimul ţimp prof. V. Băn- 
cilă s'a făcut ecoul marilor dureri 
naţionale, prin pierderea prema- 
țură a unor exemplare rare ale 
neamului nostru, pierdere care, — 
cum ne mărturiseşte cu multă tri- 
stețe — „pune încăodată proble- 
ma dacă noi, Românii, avem în- 
deajuns parte de oamenii excep- 
țional dotați pe cari ni-i dăruește 
naţia noastră“... 

Inainte ca regimul legionar să 
fi devenit fapt împlinit, alături de 
Nae Ionescu, aderase trup şi su- 
fiet la marea mișcare ce, — în 
frunte cu inspiratul nostru Căpi- 
țan (a cărui maiestoasă persona- 
litate Băncilă a prins-o lapidar în- 
imun articol), — era menită să a- 
sigure salvarea neamului nostru. 

Astăzi V. Băncilă e chemat, pri 
prevederea d-lui ministru prof. 
Traian Brăileanu, să colaboreze 
la marea operă pe care d-sa vu 
pregătește în domeniul învăță- 
mântului nostru românesc, 

Din parte-ne îi dorim să aibă 
norocul de aceeaş înțelegere ju- 
stă şi obiectivă a activității gale 
practice şi teoretice, 





4 





Ceeace am știut numai eu, peste câte- 
va zile a ştiut tot oraşul. A aflat şi Fifi. 
A venit la minc, întinsă, să-mi spue: 

— Ai auzit? m'a întrebat. 

— Ce? Am ridicat capul, cu figura 
aceea liniştită, pe care, dela un timp, 
ştiam să mi-o poruncesc. Am bănuit ce 
voia să-mi spue şi nu m'am înşelat. 

— Cum, nu ai auzit în oraş? Sanda 
se mărită cu Arcadie Ştefănescu... 

Mă privea atentă, să surprindă efec- 
tul bombei aruncate. Liniştea mea, 
când ea aștepta panică, o derutează. 

— Ştiu, Fifi! i-am răspuns cu tris= 
tețe. 

—- De unde ştii? 
— Ştiam mai 
Scarlat Viforeanu. 

Privirile i se tulbură și i se întunecă. 
S'au ridicat numai pe cer liniștit de 
vară. 

— Mie dece nu mi-ai spus? 

Mă gândesc iar la Sanda şi repeţ în- 
trebarea, absent. 

——— Dece nu ţi-am spus? 

— Da, dece nu mi-ai spus? 

Intrebarea ei e acum mai hotărită 
şi-i simt porunca. 

— Intenționam să-ți spun, dar în 
ziua când am allat şi-am venit seara. 
mi-ai spus povestea cu fata şi moșnea- 
gul... Am bănuit că-i o aluzie, că știi... 

— Nu ştiam! se apără Fifi, ca și cum 
ar fi făcut o faptă rea, dacă ar fi fost 
așa. Mi-o povestise mama... 

Urmează câteva clipe de tăcere, ca 
de reculegere. Poate Fifi caută altă în- 
trebare. 

— ţi pare rău, Kiki? mă întreabă. 
apoi. 

— 'Ţie nu-ți pare rău, Fifi? 

Ochii lui Fifi strălucesc în laciimi. 
O privesc şi dogetele mele bat un tact 
viu în masă, fiindcă simt nevoia să fac 
ceva, ca să umplu tăcerea care se des- 
chide între noi, ca o prăpastie cu gură 
neagră, fioroasă. 

— Dacă Sanda nu-şi dă seama ce 
greşeală face, ar. trebui să-i deschidă 

chii altcineva... părinţii, Scarlat... Sau 
poate e cu voia lor? Tu ce i-ai spus lui 
Scarlat? 

— Nimic! 

Fifi mă priveşte cu ochi mari, în ca- 


demult! Mi-a spus 





Când a venit în sat, de umde a 
venit și a cui era, nimeni nu 
i-ar fi putut soume ; nimeni nt 
ştia cum o cheamă după adevă- 
ratul ei nume. Nici ea, nu putea 
spame și ori cine ar fi întrebat-o, 








UNIVERSUL LITERAR 








Așa sa sfârșit. 


re citesc neîncredere. Poate mă bănu- 
ește de minciună... Dar nu pot, n'am 
minţit-o. In adevăr, ce imbecil am fost 
când mi-a spus Scarlat Viforeanu ves- 
tea! M'a zăpăcit, m'a înspăimântat, m'a 
desființat. Am căutat să mă despart 
cât mai repede de el, să mă pot re- 
culege, să mă pot gândi la faptul ce 
se pregătea, să-l pot înţelege... 

Nu i-ai spus nimic, nimic? insistă 
Fifi, parcă ar vrea să mă facă să-mi a- 
minesc mai bine... 

— Nimic Fifi, crede-mă! Ce rost a- 
vea să mă amestec? 

A tresărit. Privirile i-au devenii sti- 
cloase, — parecă batjocoritoare, dis- 
prețuitoare. Dar nu m'am înşelat, fi- 
indcă, în clipa următoare, sa apropiat 
și mai mult de mine, mi s'a lipit de 
piept şi ridicându-mi fața spre ea, m'a 
întrebat : 

— N'o mai iubeşti ? 

Intrebarea directă, fermă, a lovit 
bine. Am tresărit, Sângele mi-a năvălit 
în obraji și ochii mi sau umplut de 
lacrimile emoţiei tari. 

— Eşti sigură c'am iubit-o ? 

— Da! 

— Cine ţi-a spus? 

Chiar tu! 
Când ? 
In fiecare zi, de când ne-am căsă- 


torit... 

In faţa uimirii mele, nu poate să facă 
altceva decât să râdă. Si râde, râde 
nestăpânit, cum numai ea ştie să râdă... 

— Ai crezut că sunt chiar așa de... 
prostuţă? de nesimţită? că nu sunt în 
state să sesisez ce ai pe suflet? 

S'a aprins o lumină în mintea mea. 
Aştept ! 

— Acum pot să-ţi spun... Am cetit 
însemnările tale... Nu ţi-am spus până 
acum, fiindcă eram curioasă să știu 
mai mult... Dacă ţi-aşi fi spus, le-ai îi 
ascuns mai bine... 


Ascult, încremenit şi ea vorbeşte fără 
să se oprească. 

— De unde ai luat cheia sertarului 
dela birou? o întreb, mai împăciuitor. 
— Se potriveşte cheia dela bufet... 
S'a ridicat şi a venit iar lângă mine. 
Mi s'așează pe genunchi şi mă cuprin- 

de cu braţul după gât... 

— Kiki, nu-i aşa că nu toate cele 
scrise de tine acolo sunt adevărate ? 

O privesc lung şi-i citesc în ochi șin 
suflet rugămintea s'o mint. 

— Nu-s toate adevărate, Fifi! 

— Nu-i așa că tu ai vrut să fiu a ta, 
nu întâmplarea ?... 

— Așa-i, Fifi! 

— Şi dacă m'ai luat, înseamnă că 
m'ai iubit mai mult decât pe Sanda?! 

— Ce-am simţit pentru Sanda, n'a 
fost iubire! îi zic. A fost altceva... Nici 
cu nu ştiu ce-a fost.... i 

Răspunsul a mulţumit-o. Mă sărută 
și mă mângâe... 

— Ştii, că eu te iubesc mult de toț.., 
mă asigură. 

— Și eu te iubesc, Fifi... 

Ti simt imima, bătându-i pe inima 
mea, ca un tic-tac al propriei mele 
vieţi... 

* 


Din ziua aceea am început să mă 
tem să nu pierd fericirea nouă pe care 
o câștigasem. În semn de recunoştinţă, 
de dragoste, i-am promis lui Fifi, fără 
să-mi fi cerut, să nu mai pomenesc 
numele Sandei în însemnările mele... 


Câteva luni mam ţinut de cuvânt. 


N'am scris nimic. Secase în mine îiz- 
vorul cu apă vie. 

Aseară, târziu, am pus iar mâna pe 
toc și-am scos caietul din sertarul pe 
care nu-l mai ţin închis... Ma apucat 
dimimeața în faţa paginii scrisă pe ju- 
mătate, atunci, la care nam putuț să 
adaog un cuvânt nou... 





de MIHAIL ȘERBAN 


Vestea pe care mi-a adus-o Scarlat 
Vitoreanu, întâi m'a încremenit; apoi 
m'a cuprins o furtună năprasnică... Fifi 
plângea lângă mine... Li aud şi acum 
suspinul... Poate plânge şi prin somn... 
Ce suflet milos are Fifi! 


Dacă n'ar fi fost în faţa noastră scri- 
soarea Sandei, am fi crezut că trăim 
un vis urît, îngrozitor; că, în clipa de 
deprimare sufletească, născoceam eu 
întâmplarea, ca însemnările mele asu- 
pra acestui fragment din viaţa mea, în 
care arsese ca o lumină magică, Sanda, 
—- să aibă un sfârşit mai romantic... 

In cimitirul singuratic şi tăcut al u- 
nui sat, trupul Sandei a ridicat cu o 
palmă, o brazdă, care, nu peste mult 
timp se va lăsa la loc. Doar o cruce va 
arăta că acolo-i un pumn de ţărână, 
mai mult decât a tost... 

Am văzut lacrimi în ochii lui Scarlat 
Viforeanu... 

Arcadie Ştelănescu crezuse c'o va 
putea face fericită pe Sanda. Dar, din 
viaţa lui, nu mai putea să-i ofere prea 
mult, căci era pe sfârşite... E 

Ce putuse, îi pusese la dispoziție. A- 
verea întreagă, atenţii, daruri. Îşi fă- 
cuse din Sanda un ideal... 

Toate au fost zadarnice. Şi toaletele 
de prințesă a visului lui Arcadie Ştefă- 
nescu şi plimbările lungi în străinătăți 
și otranda vieții patriarhale, de însănă- 
toşire sufletească a conacului de pe 
MoşIe... 

Nu-i putuse alunga din suflet triste- 
țea, care, la anii primăverii ei, o uscase, 
cum usucă seceta iarba şi florile... 

Nu încercase să se întoarcă de pe 
drumul greșit. Sanda era prea mândră, 
ca să recunoască că greşise. Preferase 
gestul absurd, dar care, în anumite si- 
tuaţii critice, singur poate da o desle- 
gare vieţii... 


ATA MORII 


28 Septembrie 1940 —— 


— Peste câteva zile plec... zise Scar- 
lat Vitforeanu, ridicându-se... 

Vestea pe care ne-o adusese, încre- 
menise în noi şi glasurile... Numai pri- 
virile noastre mai puteau vorbi. Și ele 
singure l-au întrebat... Iar el a răspuns: 

— Vreau să sfarm himerele... Inter- 
venţia lui Arcadie Ştefănescu mi-a a- 
sigurat o catedră... Am visat... Voiam 
altdeva... Poate că şi Sanda a avut un 
vis... Când a fost sigură că nu se mai 
poate realiza, a renunţat la luptă... 

Glasul lui Scarlat Viforeanu, tremu- 
ra uşor. Privirea mi s'a scufundat în 
ochii lui can niște ape adânci, miste- 
rioase. 

Poate ne vom mai vedea... a zis, ie- 
şind. 

Nu l-am condus ca altădată până la 
poartă, dar, simțiam, presimţeam, a- 
ceasta era ultima noastră întâlnire! 
L-am privit doar cât a făcut câțiva pași, 
apoi am închis uşa... 

Ne-am repezit, deodată, şi eu şi Fifl, 
spre scrisoare. Fifi a fost mai iute și a 
luat-o. Rupe plicul cu mâini tremură- 
toare. O văd palidă şi nările îi tremură. 
Scoate hârtia din plic, o priveşte, o în- 
toarce odată. de două ori, o învârte 
mereu... Privesc şi eu peste umărul ei, 
aiurit... Ii smulg hârtia din mână, o în- 
vârt şi eu... Pe prima pagină sus, la l0- 
cul titlului: Ţie Fifi şi ţie Kiki, — apoi 
tocmai pe ultima pagină jos, semnătura 
ei, tremunată, Sanda... 

Paginile albe erau povestea vieții ei. 
Poveste tristă, zguduitoare. I-am simţit 
durerea, zădărnicia, până în străfundu- 
rile fiinţei mele... A lăsat în sufletele 
noastre o impresie stranie de spaimă, 
de haos... 

Apoi privirile mele au întâlnit privi- 
rile lui Fifi... 

— Fifi, plângi?! m'am mirat... 

— Kiki, plângi?! s'a mirat și ea... 

Şi ne-am repezit într'o îmbrăţișare 
sălbatecă, bucuroşi că trăim şi ne-am 
simţit inimile bătând la unison, ca una 
singură... 


Așa s'a sfârșit dragostea între mine 





pede prin mijlocul satului intaat 
în toamnă senină. Fata morii 
era tot aşa de frumoasă, dar 
parcă se schimbase ceva la ea: 
cânta, mat frumos ca până a- 
tunică; dar nu mai sta în colțul 
morii, ci sa mutat în grădină 


se mulțumea, să ridice dim: umeri 
si să râdă ca um elepoţțel. Satul 
Sa trezit cu ea: îmtir'o vază, iar 
ea. sa pemeuuit sub strașina 
morii într'o seară gata de ploae. 

Moș Precup, Mortarul, spunea, 
când era, voios, şi asta se în 
tâmpla, numai când ema băut, că, 
hici el n'ar putea spume cu bya- 
tă pura cum s'a aciuiat copila 
pe dângă mâşniţa: lui... „Făr că, 
zicea el, într'o zi m'am sculat 
mai amărit ca niciodată, mâ- 
nios furtună pe moarta, Care se 
strica memeu şi blegtemânid pă- 
pânește pârâul care nu mai voia 
să aducă vlagă pentru roata ne- 
umsă a morii. Incepuseră, pailai:+- 
jenii să-și întimdă războaiele 
câtu-i moara și găimile nicăiri 
nu-și găseau loc mai bun de 
ouat can coșul fără grăunțe. 
Nu era apă, nu mai vemea mi- 
meni la moară ; pe cărări răsă- 


rise iarbă, pe roată arescuseră 
mușchi mari za pe o scorbură 
răsturnată.  Sămăcie grozavă |! 


Nu mai aveam ce da la găini ; 
până și șoarerii. se muntaseră de 
la mâne. Cum să nu fii cătrănit? 
Şi cerul era. mai senin ca ochiul 
copilului, Ce ena să fac? M'am 
culcat sub um prun. Era alt, mo 
dam ? Nu era ! 

Câţ oi fi Gonmit, Sfântul ţi-ar 
putea spune, mu mau. Destul că 
un tuneţ m'a svârlit drept în 
picioare, cu ochii spre bolta nea- 
pTă. Sta să se reverse Mureșul 
cerului, mu alta. Gândiţi că nu 
eram bucuros ? Ehe, cum să mu 
fiu ? Mi-am luat cojocul să im- 
tru în moară, dar când să trec 
pragul, aud um scânicet, Mi-am 
zis : o fi cânsle ! — d, ascu- 
țină bine urezhea nu mai se- 
măna a scheuiat de câre, era 
plâns de suf'et. Măi, ce să fie ? 
M'am dat mai către gard; plân- 
sul s'auzea mai lămurit, şi când 
m'apiec în afară, sgribulită, la 
rădăcinia, gandului, o mogâldea- 
ţă plângea, cu sughiţuri. 

— Cine ești ? strig eu. 

Mogâldeața, nimic ; plângea 
inainte, 

— Care eşti? N'auzi? mă răs- 
tesc mai tare, 

Parcă mavea, urechi, cobea, 
mai rău ! 

— A cui ești, drac simpeițatt ? 
Sbier eu, vrăjimaș de tot și îmi 
fa vârit peste gard. 

Acolo, dan peste un copil; 
era fata. asta. O iau de-o mână, 
îi midi legăturica ce-a avea lân- 
gă, ea, și pâș, pâș, hai cu ea în 
mocmnă. Nu msi plângea, făr' se 
uita (a mine cu niște ochi, că 
era, musai să-mi ridic vederea 
in grindă. D= atumci a crescut 
pe lânză moară și m'aș putea 
Spume că ru Mi-a AdUS NOTA... 

S'a dus morarul la primărie, a 
înștiințat şi la jamdarmi, ba 9- 
dață, cu toată bătrâneţea lui s'a 
dus și la „judeţ“ să "e spună că 
ame un copil străin la ușă. Dar 
aemmii au dat din numeri și nu 
l-am învrednicit cu nici un sfat. 
Dacă a văzut cum stau lucruri 
ie, a. tăcut și el, până ce prima- 
mil i-a spus într'o zi: 

— Bode Precup, tot m'ai dum- 
nealta, copii. Creste fata asta, să 
te îngrijească și ea, când nu-i 
alt chip! 

— Atâta lucru ştiam şi eu! 
Nu trebuia să-ţi mai răcești gu- 
ra! i-a răsouns monanuli şi i-a 
intors spate. ; 

Pe. lângă moară, scăldândurse 
in pârâu, împrăștiind grăunțe 
orătăniilor și jucându-se cu câ- 


nele, ori ascultând poveștile mo- 
Şului spuse seara pe răcoare, 
fața a început să se imprietz- 
mească cu oamânii care aduceau 
măciniș la râşnița moșului, 

Odată cu fata a venit şi 
ploaia, sau umplut pâraiele și 
valea aducea destulă apă ca să 
învârtă roata mouii, Humaia pia- 
tra şi sub șopron toţ mai dese 
se vedeau căruțele cu saci, iar 
afară îm soare, leoaţi de gardul 
de nuele, cai mărunți de mun- 
te cu di:sagii în spinare, pico- 
teaiu făcânia mătănii să se apere 
de muște. Moara aducea atâta 
vamă cât să-și ţină zilele mo- 
ramul și 'comila găsită tâmsă 
gană. Drumul ce ducea pe vale 
îm Sus era tot mai bătut, fata, 
creştea și Moş Precup avea me- 
rem gust, de vorbă. 

Cârd ia venit vremea să 
meargă la școală, dascălul s'a 
văzui, într'o mare imeurcătură : 
nu știa cum s'o serie în re- 
gistre ; fata n'avea nume. Ce 
vrei ? Copil găsit! Până la ur- 
mă a scris şi el pe foaia albă 
um: nume: Precup, după numele 
morarului. Atât. Dar copiilor 
cre nu lasă pe nimeni nebote- 
zat, le venea greu să-i zică fctei 
pe numele mocrarului. şi atunci 
i-au zis: „Pata morii“, Aso, i-a 
rămas numele și aşa i-a zis tot 
sailul. 

A mers 13 şeoală, zi de zi, o 
iamă întreasă. Era ea cm spe- 
riată, dar da came se desaurca 
bine. În tonimnia mrmătiare, du- 
pă vre-o două săptămâni de 
plci nesfârşite, roroiul ajunreia 
până la butucul camului. Intro 
dimineaţă, cum cobora fata 
Morii în jos, pe vale, în drum 
spre şcoală, cu traista cu cărţi 
după gât și încăltaltă cu cism=- 
le moșului, dintr'o ogiradă a e- 
șit run: câine și s'a repezit la ea. 
Speriată, a anuneat uraista îm 
capul câinelui și smulgându-se 
dim  cismele mari, împiâritate 
în MOTOÂ, a mpt-o la fugă, des- 
culţă şi pâmă la moară nu s'a 
oprit, Când i-a povestit lui Moş 
Precup păţania, acesta i-a răs- 
puns râzând : 

— Las că-i mal bine aşa! Ii 
destul c iamă pierdută ! Rămâi 
acaisă. că tot nu te făceam en 
preoiieasă ! 

De atunci n'a mai fat pe la 
școală, 

Au trecut multe primăveri și 
într'o toamnă cu junghiuri și 
tuse, Moș Precup nu sa mai pu- 
tut scula de iângă roată, unde 
îşi avea cuușul. A înicaraat el 
octată, s'a; opimtit sa doua oară, 
car când sa săltat întrun ge- 
nunchiu, o grentate din şale l-a 
tras înapoi, ps spate. Cu ochii 
închisi şi răsuflâniă greu, a stri- 
gatt : 

— Fată, năi! 

Din colțul morii, umde pieptă- 
na niște câlţi, fata s'a ridicat și 
a venit fuga, ţinâniu-și amân- 


Gouă mâinile prinse peste 
piept. 

— Ce-i moșule ? 

— Fată hăi, mi se pare că 


mi-a veniţ gust de zeamă de 
clopot | 
— No, du-te și nu mai vorovi 
copilărit, acuma om bătrân ! 
— [i vedea tu, fată hăi! ge- 


(nuvelă inedită ) 


mu bătrânul și ma mai zis ni- 
mic. 

Tot  bolind și seuipânăd nă- 
duf, Moș Prermup a mânat-o așa 
până în primăvară, dar întir'o 
după amiazi, după ce a mân- 
cat bine, şi-a tras cojocul peste 
ochi şi nu s'a mai sculat. 

La îngropăcirume a venit tot 
satul să-şi ia rămas bum dela 
morar. Intins, afară sub un 
măr car frunza încheiată, Moş 
Precup donmea senin în copâr- 
şenul de scândură lalbă negelui- 
tă. Jur, împrejnunul sicriului 'oa- 
memi străini, că m'avea pe ni- 
memi, făceam cruci pentu ierta 
rea păcatelor. La căpătâiul lui 
ardea o lumânare şi plângea. o 
fată cu  şort neg şi iie albă. 
Plâmgea ușor ca: mnunmniurul văii 
are punta. moara. Odată cu la- 
erimile isvoran din ochii ei niște 
flăcări ice sileau pe bărbaţi să 
își piromească privirile în pă- 
mânt. Dacă vreunul mai în- 
drăzneţ cuteza: să le îidnumțe, 
rămânea. pierdult, ca degetele 
oprite din drumul spre cruce, 
ori ic guma deschisă, nesătulă. 

Rămiasă singură, cu moara şi 
cu valea, fata căuta să trăiasră 
şi ea, cum itrăise când era mo- 
rarul în viaţă. Apă vemea pe va- 
le deztulă, măciniş încă sosea ; 
ba, dacă ai fi tras bime seama, 
parcă, venea miai mut a înain- 
te — și tot robotinid pe lâmisă 
piatra  râșniţii, cum îi Spumiea 
Mos Precup, fata se smulgea în 
sus, creștea și se împlinea, par- 
că ar fi udat-o poata binelui, 

Din, toate părțile, cărările diu- 
cezu la moară. Venea și cei de 
peste deal, măcar că, aveau u- 
de face făină la ei în sat, Până 
mai ieri nu ţi-am fi mers un fe- 
cior cu saca: îm spate la moară, 
să-l fi opărit, dar acum cu trea- 
bă și fămă toeabă, feciorii și 
făceau  dmum pe vale îm sus. 
Moara, își veciea. de rostul ei, ță- 
cânea, înainte. Fata vămuia mă- 
cinişul, mumăra sacii, râdea şi 
cânta; mereu. S'a putut tot stri- 
ga peste sat, că moara de peste 
deal macină cu masă puţină va- 
mă; nimeni n'a vrut să îmţe- 
ieagă, Au înlceputt şi îmsurajţii să 
spună că moara face făină mai 
bună ca, altădată, și um bătrân 
zicea, întte?o Duminică. îm. uliţă, 
că mămăligă 'așa, Dumă no mai 
mâncat de când ltrăia Dochia 
lui Precun. 

Cai de peste deal mu se îm- 
păcant așa de usom, când vedeau 
că le fuge câştigul și se sbăteau 
umblând și pârînd pe la toate 
vile, be că fata, nuri cu drepta- 
te stăpână pe moară, ba că mar 
plăti la, vreme darea și arunca 
rile comunele. Chiar um neam 
de departe de-a, lui Moş Precup 
a spus în'o scară la făgădău, 
că moamna îi cn făcătură, şi că a 
auzit chiar ei, cu urechile lui, 
aşa ca un plâns de copil nebote- 
zat. Iarea vorbea, femeile au 
început să suduie dar moara 
țăcănea înnimite fără păsare. 

Până într'o zi, ca, din bun se- 
nin a secat pârâul; a amuţit 
şi moara. Nu se ştia care-i pri- 
cina ci pârâul Mare apă, mă- 
aer că plouase chiar bine două 
repţi la rând. Tăcea moara, nm 
mai cânta nici fata. Pe fundul 
pârâului. moroilul sclipea în arşi- 
ță și plesniea de sete, 


Intro ' seară plină de stele, 
Satul întreg era cu urechea a- 
viriită îm. sus, pe vale, de umde 
venea, um vulet de furtună des- 
cătuşată. Am ieșit oamenii pe la 
porți, încercau să despice înitu- 
herecul sgâinidu-se spre vals, 
ciuleiau urechi'e dar nu se pu- 
teaw dumiri nici cum ce-ar pu- 
tea fi. : 

— Vânt să fie ? întreba boar- 
tărul de noapte. 

— Nu tzemură copacii ! răs- 
pubse păcunamul care se fintior- 
cea dela strumnigi. 

— Sar frămânita pădurea ! 
Sbiena din uşa făgădăului, pă- 
Grutramull. 

— Ce-ar putea, fi ? Pioaie ? 

— Nu-i ! Nu vezi carul senin 
ca um ou ? 

Vuetul creștea, sauzeau huru- 
ituri de boliovami ame sa freacă 
dezolaltă, răgete de pomi sfâ- 
șiați ; pârâia undeva um grad și 
ca nun ftatăsnet descărcat într 
colț de cremene, vvetul umpiea 
altul, bâtâna în ferestrele case- 
lor. 

— Periţi-vă ! striga în noapte 
um glas. 

— Pugiţ: de lângă vale ! ţipa 
altul. 

— Vine apa mare, nu-i staţi în 
Grum ! striga poruncitor o voce 
BIrOaISĂ.. 

— Vinee | 

— 'TFulai Doramne i 

— Vai Ide ki, peste aime o da 
prepestenia ! strigau  lărmă- 
luimd. şi biastemând câteva fe- 
mei iesite în; poală şi despletite. 

Toată furtuna, m'a ţinut o ju- 
mătaite de ceas. 

Dimineaţa până în ziuă, toți 
bărbații au: apweat pe vale în 
sus, mirândurse de bolovani ri- 
sipiți pe țărmnurii pârâului. Au 
zămas cau ltoţii îmierememniţi când 
= văzut o ridiicătură crescută 
în priutişte, 

Sau apropiat. 

—— Vaii 1... 

— Ia te mită]... 

— Săraca |... 

— Roata miorii |... 

— Praf s'a ales de ea!... 

— Doamne, Doamne !., 

Muţi și cau pumnii îneleștaţi, 
se vit: cu ociii mari ia roaba 
răsturnată, si plesnită, eu fusul 
de fier răsucit ca um vrej d: 
pepene. 

— Ce se frece fata ? Din ce 
mii trăeşte ? 

S'a căutat în stânga și în 
dreapta, stimicind de unde a. ve- 
nit valea umt'ată. An întrebat 
în toate părţile, dar nu s'au a- 
les cu nimic. Câţiva feciori, ne- 
irGemmniajți de nimeni, stau stre- 
curat într'o seară în pădure, 
mergând pe firul apei în sus. 
Nu daparte, între nişte copaci 
bătrâni, sava. di, peste urme de 
hârleț și grămezi de lemne aşe- 
zzte una peste alta. Era noapte 
şi îmtunerecul des nu-i lăsa să 
vadă bine. Sau culcat acolo şi 
cimineața când sam trezit, au 
priceput de cea venit valea 
mare şi de ce a fost smuisă roa- 
ta morii. Cei de peste deal, ca 
să-şi închidă porțile, am făcut 
un gat mare şi când au crezut 
ei că-i destulă apă ca să radă 
moara din vale, au ridicat, ză- 
gazul dână drumul potopului. 

Ce putea face o fată care nu 


leşise din. ograda morii ? Dacă 
nu era bărbai la casă, ea ce să 
poată face? Na făcut; nimic, 
nu sa plâns nimănui. Sa, închis 
în moara. shricată şi cânta plâm- 
gându-și jalea. 

Potopul, pe lângă roată, i-a 
măturat si cotețul găinilor; 
purcelul închis între grădele 
fost găsit a doua zi umfat de 
«pă, I-a mai rămas doar mâţa, 
pe care a găsit-o sus întrun 
par, speriată de primejdia priin 
cure trecuse. 

Ca; să trăiască, s'a dus în snt 
să-și caute ide uleru. Adiuma 1â- 
nă și cânepă de pe la femei şi 
tercea mentnu; bani, pentru făi- 
ră şi, ca să aibă și ea din ce-şi 
face haime, mai torcea și pe din 
dauă ori a treia parte, 

Se intorcea in. moară, își de- 
şenta poala, prindea an caier pe 
furcă şi sfârâia mereu eu fusul, 
așezată pe un scaum mic sub un 
prun, Ori pe um răzor sub stra- 
șina morii. Nu mai plâmigea,, 

„Era, vremea, șezătorilor (de va- 
ră. Ea nu Sa dus nici îmta?o şe- 
zătoare, Torcea afară sub lumă, 
până noaptea târziu. Simgură îi 
tra pusliu şi ca să-și atumge u- 
ritnul, în fiecare seară cânta un 
cântec al ei. 

Dinspre  șezătoriie satului, 
urcau pe vale cântecele feeiori- 
lor și ale fetelor care iorceau. 
Astiiniei aurită durea mai tare, 
şi fata speriată de liniștea morii 
emuţite, își începea cântecul 
care se toicea în fir Iwmg pe fu- 
Sul văji ce dace în sat. Cână 
s'Auzea bine, cineva dim seză- 
toarea Gruimlui striga mirat : 

— I-auziţi ! 

— Ier înkepe! zicea ascuţit o 
fată. 

-— Parcă-i cețeră ! 

— De unde 1-o fi învăţat, fra- 
țar ? înltreba într'ur târziu um 
fecior, tocmai câna o fată îl ţi- 
nea pe dună cap, și fata șia 
tras mâna, ca, arsă de jar. 

Flăcăii nu mai râdeau, nici nu 
mai slumeau cu fetale, care tor- 
ceam înainte, inmăbusitudu-şi 
mânia îm stârâitul fuselorr, 

A doua seară, erau mai puţini 
feciori la șezătoarea Gruivlui, 
iar pe vale în sus lătram câinii 
ca la urs și: se auzeau paşi scrâş- 
rind pe pistrişul văii. 

Una după alta şezătorile se 
gcleau de feciori, în sat nu se 
rai auzea glasuri bărbătești ; 
câte un plas stingher de fată 
dacă mai arăta că nu s'au în- 
chis şezătorile chiar de tot. 

Din spre moară cântecul se 
auzea, tot mai bine și tot mai 
senin, iar de către sat cărările 
care se înmulţeau erau tot mai 
bătute și iarba din jurul norii 
era tăvălită de trupurile fecio- 
ti:or care ascultau pierduţi pâ- 
mă după miezul noptii: 

Şi când întro noapte, cam pe 
când se coboară găinușa de pe 
cer, a fost văzut um fecior ve- 
rând pe vale îm jos, cu ochii roşii, 
umflați de mesommn, tot satul, 
miăi ales muierile au pus Tăs- 
botul și an început să, țeasă hulă 
şi vorbe rele: Ce se petrece la 
moară, nu-i lucru cura ! Dece 
corg cărările dim toate părțile 
la mioară, dacă nu mai macină? 


de TOADER IORAȘ 


Cine umblă pe ele, dacă nu răul 
şi necuratul ? 

Câmtecul se auzea în: fiecare 
noapte și din pădure, ori de du- 
pă vreun colţ de stâncă, mai 
cobiona o potecuţă ca să se as- 
cumdă sub un măr bătrân. 

O babă şi-a făcut de lucmm pe 
la miuară. Ce-o fi văzut acolo, mi- 
memni n'a putut şti, dar toate fe- 
msille vorbeau îm șoaptă că ia 
moară se fak vrăji, și că apa ca- 
re curge pe acolo trebuie des- 
cântată. 

Râdeau fetele în șezătiorile 
văduve, își șopt:au peste geantă 
două vecine şi. scuipa venim câ- 
te o fată îmbătrâmită şi cm o- 
braz de călbează, ori vreum ta- 
tă își suduta, feciorul 'care mu se 
prea, scula dimineaţa. Tot sa- 
tul fierbea de râmă fetei. N'a 
mai găsit, de tucru. Copiii au în- 
eput să stirise după ea. S'a în- 
ehis din mov în moară și aim mai 
ieșea, decât scara să cânte fără 
fus, şi dimineaţa să se ducă la 
biserică. 

Nimeni n'a putut scăpa satul 
din vraja fetei. Fecioru numai 
la ea se gândeau, Nu că n'ar fi 
fost. și alte fete tmumonse în sat, 
dar spunea un fecior îmtar'o zi 
că mumaii ei îi stă bine când râ- 
de și când itonurce. A văzut-o u- 
uiul care se însurase maumai în 
iammă și de atunci își bate me- 
vasta în fiecare seară. Degeaba 
i-am închis muterile uşa când 
s'a dus după lucru, că fata avea 
ce-i trebuie, ca. să nu moară de 
foame. Intr'o dimineață sa tne- 
zit la, poartă cu un coș de ouă și 
o găină căzută cloșcă. După 
câtva timp toată moara era pli- 
nă de păsări. Venea cimeva cu 
lepte dala: strumgi şi să nu-i lase 
și ei ? Ferit-o sfâmbtul.. Girâu, 
cucuruz şi cele dintâi mere coap- 
te ea, le mânca. Ini iamă cine a 
avut lemne tăiate și așezate firu- 
mos, mai întâi de tot satul? 
Ea 1... Păcumanul în fiecare săp- 
tămână îi lăsa un caș agăţat în 
parul gardului , şi într'o Joi, 
cânid se întorceau oamenii dela 
târg, umui a oprit carul în drep- 
tul miorii și fără să-i pese de lu- 
me, a hat un piurcel şi i-a legat 
cu 0 sfoară, de grădelele garndu- 
lui ; mia zis nicio vorbă şi și-a 
văzut de drumul lui. Ea ce fă- 
cea ? Râdea și cânta! Pentru ea 
rămâneau oamenii fără oi, că 
păcumarii nu mai diormeau niioi 
unul la strungi. Sezători în sat 
nu se mai țineau ; s'aduman fe- 
ciorii strugure la moară. Să le 
ți tăcut ceva, dacă ai fi putut ! 
Intr'o dimineaţă de iarnă voată 
zăpada din fața morii era stmo- 
pită cu sânge, că l-au pus păca- 
tele pe setul de post să se ducă 
și el la moară ; l-am prins fe- 
câorii și după ce i-au rupt puş- 
ca l-au bătut măr, 

Gurile rele numai de prădata 
dela rovară vorbeau, Dim pricima 
ci, ziceau mwuierile cu fete de 
măritat, nici nemți în sat nu se 
mai fac. N'a fugit un fecior dim 
armată pentru ea și a venit pe 
jos tocmai dim Sibiu ? 

Pădurile prinseseră mgină și 
pcmii din grădini își plecau 
spre pământ crengile încărcate 
de fructe, Apa văii curgea lim- 


sub un imăwm oarzăn. 

Ivwmea, ca hmmea, râdea și o 
svduiou 'toții pe toate părţile, 
dar seara de pe toate cărărite 
se anzeau paşi care se îndreptam 
spre moară. Deodată nu s'a mai 
auzit nimic. Nu mai cânta, sau 
poate cânta în: casă. Cine pu- 
tea, şti? 

Se lăsase tarna; era un vânt şi 
o vreme rea, să nu-ţi laşi cât- 
nele afiară — zăpadă mare, cum 
tu se mai pomenise de multă 
vreme. Ședaau oamenii în case; 
rar de tot dacă se rticea cine- 
va în: pădure după lemne He, 
he!, şedeau ei feciorii în casă 
ziula, lar cât se aprindeau hini- 
rile îm sait, şi începeau să răsară 
ummwle pe zăpadă, iar către 
mioară era, drum bătut ca n 
palnulă, nu alta. 

Spuneau mmii care Sau uitat 
pe fereastră că am văzut-o șe- 
zând cu mâţa în poală pe va- 
bră şi cânta plângând. Nimeni 
nu pultea spure ce era în cânte- 
cul ei; un fecior spume că pă- 
rea mâl mult o sfâşiere. A 
mers aşa până într'o diminea- 
ţă. când nu se mai vedeau roto- 
coale de fum ieșind din hornui - 
morii. :Niu sau văzut ziua în- 
treagă și spre seară, se auzeau 
zuițăturile pureelurui. uitat ne- 
mâncat în coteţ. Lumea tot se 
ducea, pe la moară, dar în ogradă 
nu întra, mimieeni, poarta era le- 
gată cu un lănțug de piug. 

De acum se arătau semnele 
prin:ăverii: plesmiseră mugurii 
sălciilor și pe câte un răzor bă- 
tut de soara începea păpădi'le 
să facă ochi; mieti erau mari, 
puteau fi înțărcaţi, — trecuse 
de jumătatea postutui mare. 
Era, soame, să până și albinele 
se fmământau îm coșnițe. Intr'o 
seară, era Duminică, aăsărise v 
lună nouă ca o secere cu vâr- 
furie în, jos și padr'că se uita la 
cimitir, că era chiar deasupra 
bi. Brau oameni mulţi adunați 
in uliţă şi ca oamenii făceau 
lamă, dar gintr'una au amuţit: 
cânta fata morii. Nu ţi-ar fi 
putut spune .mimeni cum a 
cântat dar în seara aceea a în- 
mărmurit toată lumea. Nu se 
auzea decât glasul ei. N'au mai 
suduit-o miki muterile, și preo- 
taasa, cât era ea; de pornită şi-a 
şters o (lacrimă, iar părintele 
Gin mijlocul ogrăzii. spumea 
siujba c'ar fi zis: „Mânca-ţi-ar 
focul capul tău, fată. că ce dar 
scumn ţi-a mai dat Dumnezeu!" 

De atunci n'au mid auzit-o. Un 
fecior întors dim cătănie, şi-a 
făcut dmum pe la moară, şi în 
ochiul de fereastră nu mai lu- 
cea nicio lumină, O babă a 
găsit-o întinsă, rece, pe patul 
presărat cu fân. Tot satui, în 
frunite cau primarul, a venit s'o 
vadă. Ema mai frumoasă ca ori 
cânt. S'a căutat printre lucru- 
rile et, cu nădejdea că doar, 
doar, se va găsit vre) urmă de 
numele ei adevărut. Nimic. 

Câţiva feciori i-au săpat proa- 
pa în grădină, sub mărul ei; ro- 
tarul satului i-e făcut un co- 
pânşeu din cele mai bine scân- 
duri de brad, iar muicrile au 
îmbrăcat-o mireasă. Crucea grea 
Gin lemn de stejar i-a dus-o pe 
umeri feciorul care fupise cin 
Sibiu. O mână de ereşiin a să- 
pat pe cruce cu slove înf'orite: 
„Aici bhodinește Fata Morii'*, 

Braşov, Martie 1940. 


———— 28 Septembrie :940 








UNIVERSUL LITERAR 











— Flacara albastră = DUPĂ MERITI 


Când s'au sculat în dimineaţa aceia, 
copiii, bătrânii și femeile din Rezina — 
căci bărbaţii în putere se aflau plecaţi 
la oaste, — găsiră satul plin de duş-- 
mani. Ei năvăliseră peste noapte. Se 
pare că o mare armată inamică ocu” 
pase acea porţiune din judeţul Brăila, 
căci statul major rămăsese în comună, 
instalându-şi birourile la casa bătrânu- 
lui Vasile Călin, așezată în mijlocul sa- 
tului şi mai răsărită ca celelalte. Se în- 
cepu încartiruirea soldaţilor, pe la cei” 
lalţi oameni. După măsurile ce luau 
acum trupele de ocupație, apărea lim- 
pede gândul inamicului de a se aşeza 
acolo pentru timp mai îndelungat. Dar 
cum la noi, ca și pretutindeni pe acea- 
stă lume, omul propune iar Dumnezeu 
dispune, un conitra“atac, pe cât de ful- 
gerător tot pe atât de neașteptat, dat de 
ai noștri în noaptea următoare, puse 
dușmanul pe fugă. Ei plecară atât de 
grăbiţi, încât wmii nici nu avură timpul 
să se îmbrace. Mari cantități de ma- 
teriale de război și de provizii se aflau 
acum în mâinile autorităţilor militare 
române. 


Au trecut mai bine de zece ani. 

Bătrânul Vasile Călin, fără să aibă 
reputația de om bogat, ba din potrivă; 
clădise acum pe locul său din vatră, 
cea mai încăpătoare și mai frumoasă 
casă din Rezina. El era văduv și, cum 
se însurase cam către amurgul vieţii, 
rămăsese cu o fetiță care în timpul când 
se petrec faptele din povestirea noastră, 
avea vreo 17 ani. Lumea se întreba de 
unde a găsit Călin banii cu care și-a 
făcut casele acestea, căci erau mult mai 
mari și mai impunătoare decât acele pe 
care le avusese atunci când adăpostize, 
pe vremea războiului, statul major al 
trupelor inamice. Cât despre fiica lui, 
nu numai că frumuseţea-i era cunoscută 
de toate satele de prin prejur, dar iner- 
sese departe vestea hărniciei şi price- 
perei ei in ale gospodăriei. Zeci de flă- 
căi o ceruseră în căsătorie, care de :care 
mai procopsit, deși afară de casă bă- 
trânul nu mai avea altă avere. Pămân- 
tul de pe care se hrănea, el îl lua cu 
arendă de la alți oameni. 

Tănase Mioran îşi avea bordeiul în 
fundul unei curți mari, vecină cu locul 
de casă al lui Vasile Călin, trăind în- 
grămădiți acolo cu Eătrânul său tată 
Manole, trecut de 90 de ani ; unii spun 
că apropiase chiar suta. Tot la Tănase 
Mioran se mai aflau soția lui Ilinca şi 
băetul lor Neculai, un băet chipeș, deş- 
tapt şi harnic. 


Tănase  Mioran neavând vite ca să 
poată ara, căci ultimele îi muriseră de 
dalac, nici sămânță de pus în pământ, 
tu silit să împrumute bani de la Mi- 
tică Topor, singurul cămătar de acolo, 
cu dobânzi mari, ipotecându-i pămân- 
tul de arătură, precum și casa cu locul 
ei. Dar acelaș nenoroc îl urmări şi de 
astă dată. Boii cumpăraţi se umplură de 
dalac, luat din şura „unde fusese ţinuţi 
cei de mai înainte, iar anul agricol un 
adevărat dezastru, pământul ne primind 
vreun pic de ploaie în tot timpul verii. 
Era așa secetă, încât oamenii și vitele se 
găseau ameninţaţi a pieri de foame. 

Mai fă nuntă, dacă se poate în ase- 
menea împrejurări i 

Maria și Neculai erau desnădăjduiți. 
Fata nu mai mânca și nu putea dormi; 
slăbea văzând cu ochii. Cât despre 
flăcău, el vorbea nici mai mult, nici mai 
puțin, să-şi puie capăt zilelor, ceia ce 
mărea şi mai mult supărarea părinţilor 
săi. 

Numai bunicul Manole părea că mai 
păstrează o speranță. Un straniu surâs 
apărea din când în când pe figura lui 
arsă de soare și zbârcită de bătrâneţe, 
pe care toţi îl atribuiau inconștienței 
datorită vârstei înaintată. Se părea că 
bătrânul ştie ceva și că păstrează o spe- 
ranță. 

Situaţia materială a familiei Mioran 
devenea din ce în ce mai gravă. Ne 
plătindu-i-se procentele la timp, câr- 
ciumanul cămătar scosese casa și locul 
de arătură în vânzare, cumpărându-le 
tot el la licitație. Işi închipuie oricine, 
cu ce groază aşteptau acum Miorenii, 
din zi în zi, și chiar din ceas în ceas, 
sosirea portărelului de la oraș spre a-i 
alunga din locul lor bătrânesc. 

Intr'o seară, când familia se afla adu- 
nată la masă, toți fiind triști și tăcuţi, 
bunicul Manole le spuse : 

— „Ia nu fiți aşa supăraţi, de parc'ar 
fi mort în casă. Mă duc eu la vecinul 
Vasile și socot că am să regulez eu 
chestiunea aceasta“. 

El își puse sumanul și căciula, luă 
de lângă ușă băţul în care se sprijinea 
când mergea prin sat și plecă șchiopă- 
tâna. 

Cei din casă crezură că unchiașul 
și-2. pierdut mințile de-a binelea, așa 
că acum nu mai ştie nici ce spune, nici 
ce face. Dar descurajaţi cum erau cu 
toții, nimeni nu încercă să-l împiedece. 
Mai știi ? ! Mare este Dumnezeu şi ne- 
bănuite sunt minunile sale ! 


La casa vecinului Vasile îl întâmpină 
fiica acestuia, Maria, care îi ieși în cale, 
bănuind că este un cunoscut, după cum 
lătrau și se gudurau câinii. 


(nuvelă) 


Bătrânul intră în casă și fata îl aşează 
pe un scaun.. Curând veni și Vasile din 
odaia lui. Fata se retrase, iar cei doi 
vecini rămaseră singuri. 

— „Vreai să-mi vorbeşti, moș Ma” 
noile ? De ce nu ai trimis nepotul să mă 
cheme, că la anii d-tale e destul de greu 
să umbli, mai ales noaptea. Dar dacă ai 
venit acum, haide spune ce este ? 

— „Vasile, îi zise bătrânul, trebuie 
să facem ce-om face şi să unim copiii, 
că se prăpădesc de dragoste unul după 
altul. Ce. d-ta nu-i vezi în ce hal au 
ajuns amândoi ? 

— „De văzut, îi văd eu, răspunse 
Vasile Călin, cum să nu-i văd, dar ce 
pot să fac? Voi săraci, eu sărac, ce 
vrei să iasă din gospodăria lor? Ia, 
două pungi goale. 

Atunci bătrânul Manole, fixând asu” 
pra lui o privire arzătoare : 

— „Săraci întradevăr, om fi noi, nu 
zic ba, dar d-ta nu eşti, Eu știu că nu 
ești, repetă el, accentuând fiecare. cu- 
vânt în parte. 

Vasile, înroşindu-se 
urechilor, răspunse : 

— „Nu iînţăleg, moș Manole, ce vrei 
să spui d-ta. Pe cinstea mea! Tot ce 
am avut, am pus în căsuţa asta și am 
făcut mare prostie că la nevoie nu 
poţi mânca din ea. Parcă d-ta nu ştii 
că eu nu am pământ deloc şi că de 
abia pot să mă hrănesc luând cu arendă, 
câte puţin, de la unii şi de la alţii? 
Parcă pe mine nu mă doare inima că nu 
pot da nimic fetei mele? Parcă eu nu 
sunt tată? De! Dacă aşi avea ceva, nu 
ași face oare tot ce-mi stă în putință 
de a uni copiii? Doar știu cât de bun 
băet este nepotul d-tale, harnic, price- 
put la treabă... 

— „So spui la alții, măi Vasile, 
schimbă tonul unchiaşul, că eu nu te 
cred. Vreau să-ți spun numai că ştiu 
eu ceva... 

Vasile Călin se sperie: 

— „Ce vrei să spui, Moş Manole ? 

— „Parcă d-ta nu înţelegi? îi răie 
vorba bătrânul. Ţii minte noaptea aceia 
de iarnă, din 1920, când bulgarii au nă- 
vălit în sat, fiind puşi pe fugă de ai 
noştri, a doua seară ? 


până în vârful 





Inima lui Vasile Călin începu a bate 
atât de tare, încât părea că vrea să-i 
sară din piept. El răspunse cu vocea 
schimbată : 

— „Ei şi? Nu văd ce legătură poate 
avea năvălirea bulgarilor și cu averea 
rnea. 


— „Ba înţălegi prea bine, dar te faci : 


că nu, 

„Iţi aduci aminte că a doua zi dimi- 
neață, după gonirea dușmanilor, pe 
prispa casei mele a fost găsit un pluto- 
nier. El voia să fugă, ca și ceilalți, dar 
lovit de un glonte, s'a furișat în ogradă 
la mine, unde l-am găsit după puţin 
timp, în tufișul de lilieci de lângă gard. 
Era grav rănit, horcăia și nu se mai pu- 
tea ţine pe picioare. Eu l-am luat în 
spate şi l-am dus pe prispă la mine și 
după ce i-am spălat rana de la piept, 
i-am dat de băut. Era unul dintre oa- 
menii care păzeau lăzile cu bani, aduse 
de dușmani în casa d-tale. Ei plăteau 
cu aur, tot ce rechiziţionau de pe la 
oameni... 

— „Vorbeşte mai încet — îi tăjie 
vorba Vasile, speriat de-al binelea — că 
poate să te audă cineva și să te creadă. 

— „Ce să mă creadă, răspunse bă” 
trânul, că chiar aşa a și fost. 

— „Nu-i adevărat. 

— „Ce mu-i adevărat ? 

— „Eu nu am luat nici un ban. 

— „Nici un ban nu-i fi luat d-ta, ve- 
cine Vasile, dar ai luat o ladă cu bani. 

Acum Vasile se îngălbeni ca un mort, 
tremura și se uita cu ochii holbaţi la 
Mamole. Părea că amuţise. Dar Manoie 
urmă: 

„Plutonierui meu de pe prispă, 
deşi se părea că suferă îngrozitor, își 
dădea seama încă de tot ceia ce se 
petrece în jurul lui, El tot căuta să-mi 
spuie ceva în limba lui, dar văzând că 
nu înțăleg nimic, încercă să-mi explice 
prin gesturi, ca muţii. Și așa, prin 
semne, îmi arătă o monetă de aur pe 
care o avea spânzurată la lanțul cea- 
sornicului și că la d-ta acasă ar fi ră- 
mas o mulțime de asemenea monezi. 


de EUGEN PETIT 


Apoi, intră în agonie şi după câteva 
minute își dădu sufletul. Incepuse a se 
hamina puţim de ziuă și apropiindu-mă 
de gard, mă uitai spre casa d'tale. In 
lăuntru întunerec și nici o mișcare. Dar, 
de-odată auzii pași prin curte şi zării 
un om în faţa casei, ieșit ca din pă” 
mânt. După statură se vedea bine că eşti 
d-ta, Ai pus un hârleţ, ce aveai în mână, 
jos pe prispă, apoi ai intrat în casă. In 
urmă întrăi şi eu în casa mea și culcân- 
du-mă încercai să adorm, dar după 
cele ce auzisem şi văzusem, nu putui 
închide ochii până dimineaţă. 

Vasile Călin plecase acum capul în 
jos și nu mai sufla o vorbă. E] părea 
că se liniştise. Văzându-l în halul 
acesta, bătrânul Manole se aplecă asu- 
pra lui și îi suflă la ureche: 

— „Tocmai când ieșeam din curtea 
d-tale (pe atunci nu aveai casa mare 
de acum), zărisem copiii jucându-se 
amândoi, așa cum o făceau de când în- 
cepuse să umble, colo, sub nucul cel 
mare din fundui curții mele. Cred că 
ştii despre cine este vorba ?*“* 

Călin dădu afirmativ din cap. 

— „Ei bine, urmă unchiașul, încă de 
atunci eu am prevăzut că într'o bună zi 
vor fi unul al altuia... lată pentru ce 
am tăcut atâția amar de ani și dacă 
acum te mai opui... 

— „Ce să mă mai opun, păcatele 
mele? Nu mă mai opun deloc. Văd 
că ştii totul. Dar mi-a fost totdeauna 
frică și îmi este și astăzi să nu cumva 
să afle cineva, că sunt un om pier- 
dut. D-ta nu știi cu câtă greutate am 
putut schimba aurul cu care mi-am 
făcut casa aceasta ! 

— „Desigur că îmi închipui, dar cum 
ai schimbat atunci, vei schimba și acum. 

— „Voi face-o, dar cu încetul. Iau 
câte un pol de aur și mă duc cu el la 
Brăila, Unul îl schimb întrun loc şi 
altui dincolo, ca să nu afle nimeni. 

— „Bine, zise cu satisfacție Manole 
Mioran, sper că te vei ţine de cuvânt. 

— „Mai vorbă, îi răspunse Vasile Că- 
lin și ambii bărbaţi se despărţiră, după 
ce își strânseră mâinile. 


Deși îmțăleși, dar cu toate stăruinţele 
bătrânului Manole Mioran, Vasile Că- 


lin nu vroi să spuie locul unde era 
ascunsă comoara lui. Aproape în fie- 
care dimineaţă Călin pleca din zori la 
Brăila, călare pe un harmăsar iute dar 
nărăvaș; acolo, schimbând câte două sau 
trei monezi de aur, cumpăra cu înce- 
tul cele trebuitoare pentru înzestrarea 
miresei și cheltuielile de nuntă. 


In sfârşit sosi și ziua nunţii. 

Era vorba, ca pe la ora cinci, toată 
lumea adunată să meargă la Primărie, 
iar apoi la biserică, așa că petrecerea 
să înceapă tocmai la vremea mesei de 
seară. 

Maria împreună cu Neculai primiau 
lumea, făcând onorurile casei, în timp 
ce Ilinca, mama mirelui, supraveghea 
cele câteva femei din sat, tocmite spe- 








Numirea a-tui Radu Gyr la condu- 
cerea generală a teatrelor și operelor 
şi a d-lui Haig Acterian la direcţia 
teaţrului Naţional din Capitală ne 
bucură deosebit, fiind o categorică 
satisfacție care se dă nădejdiilor re- 
născute ale tuturor celor preocupați 
de soarta spectacolului românesc. 

Recapitulânăd sumar, suntem  ne- 
voiţi să recunoaştem, lăsând la 
parte orice eufemism, că dintre toate 
manifestările de cultură din țara noa- 
stră, teatrul este cel mai puţin *x- 
presiv pentru o spiritualitate româ- 
nească, în aşa măsură că — amin- 
tindu-ţi repertoriile teatrului Naţio- 
nal, de câţiva ani încoace — ai îi în- 
dreptăţii să crezi că dramaturgia 
noastră nu s'a preocupat de altceva 
decât de aventurile umor dubioși eroi 
de provenienţă balcanică sau de can- 


canurile dela periferia moravurilor 
vieţii noastre publice. 

Adică de ce mar fi prima noastră 
scenă, ceea ce își scrie pe firmă că 
este: TEATRU NAȚIONAL? 

Suntem convinși că prin înscăuna- 
rea d-lor Radu Gyr şi Haig Acterian 
în locurile de mare răspundere pentru 
destinele culturii noastre, spirituali- 
tatea românească va izbuti să se 
manifeste cu toată vigoarea şi pleni- 
tudimea, pe scentle teatrelor şi opere- 
lor naţionale, graţie îndoitei garanţii 
pe care amândoi o înfățișează: pre- 
gătire temeinică şi autoritate morală, 

Poet de generoasă şi caldă inspi- 
rație, Radu Gyr este el însuși autor 
dramatic, iar Haig Acterian — un 
„om de teatru”. Şi asta spune tot, 
indreptățindu-ne speranţele cu care-i 
întâmpinăm, 


VU. L. 





cial pentru a se ocupa de trebile bucă” 
tăriei. Se aștepta numai sosirea lui Va- 
sile Călin. 

Dar timpul trecea și începu chiar a 
se însera. 

De-odată se auzi tropotul unui cal, 
ceia ce făcu pe musafiri să se învese- 
lească, crezând că vine — în sfârșit —- 
stăpânul casei. Maria însă nu se înșelă, 
căci ea ounoscu bine, că nu era trapul 
lui Burgheluș, calu! tatălui ei. O pre- 
simţire rea îi năvăli în suflet, când 
uitându-se pe fereastră spre portița din 
drum, văzu că descalecă un jandarm. 
Acesta, intrând în casă, abia spuse bună 
seara și întrebând de șeful de secţie, îl 
luă de-oparte şoptindu-i câteva cuvinte 
la ureche. Figura şefului se întunecă 
deodată şi venind spre Maria și Neculai, 
în jurul cărora invitaţii făceau cerc, le 
spuse că trebuie să fie tari, să aibă 
curaj, căci are să le comunice o veste 
rea, Maria înțelese numaidecât, despre 
ce este vorba şi izbucni în lacrimi. 

Ce se întâmplase ? 

Pe când Vasile Călin se întorcea de 
la Brăila, călare pe Burgheluș și având 
desagii plini, la o cotitură, întâlnind 
niște ţigani ce duceau un urs în lanţuri, 
calul se speriase și făcând o săritură 
într'o parte, căzu în prăpastia de peste 
patru metri care în acel loc formează 
malul drept și abrupt al Dunării. Nu se 
mai văzu de-asupra apei, nici stăpân, 
nici cal. 


Au trecut vreo două săptămâni. 

Mu începuse încă a se lumina de ziuă. 

În casa familiei  Mioran, jale mare. 
Toate lucrurile erau strânse: unele aşe- 
ate în lădițe, altele puse grămadă prin 
saci. Mămăliguţa fierbinte aştepta abu- 
rind să fie învelită, spre a ține caldă la 
drum. 

In ajun sosise la Rezina un avocat, 


„cu portărelui din Brăila, ca să execute 


ordonanța de adjudecare, alungând pe 
Miorani din casa lor bătrânească. Lia 
rugăminţile nenorociților, cârciumarul 
cămătar Mitică  'Țapu 
amâie evacuarea pe a doua zi, cruţând 
astfel bieţii oameni de rușinea unei 
expulzări în ochi tuturor oamenilor din 
sat. Trebuiau să plece la miezul nopţii, 
pentru a fi mai siguri că nu-i vede 
nimeni. 

Cât despre comoară, ei o căutaseră în 
zădar pretutindeni, zi și noapte. Natu- 
ral, fură siliți să procedeze cu toată pru- 
denţa, ca să nu simtă nimeni din sat, 
ceia ce le îngreuiase mai mult cerce- 
tările. Tot pământul din jurul casei era 
acum răscolit și chiar din Yocul de ară” 
tură nu rămăsese nici un colț necer- 
cetat. In zadar! Oamenii din sat înce- 
puseră a se întreba, cu drept cuvânt, de 
ce tot sapă atâta Mioranii? Unul, mai 


consimţise să 





hâtru, vroind să facă o glumă spuse la 
cârciumă în auzul tuturor celor de faţă: 

— „Se vede că ei caută vreo comoară 
ascunsă de către decedatul Vasile 
Călin. 

Cu toţii izburcniră în râs. 

Nimeni nu bănui însă că acesta ar 
fi adevărul, 

Dar oamenii sunt răi chiar atunci 
când vor să fie buni, cu atât mai mul 
când într'adevăr vroese să fie răi. 

Lucrurile mai de seamă, din casă, 
precum și cele necesare plugăriei fuse- 
seră vândute, rând pe rând, Ultime! 
ciuveie, legate unele de altele, urmau 
să fie luate în spate de către cei doi 
bărbaţi. Căci trista caravană a izgoniţi- 
lor, avea să plece pe jos, spre a econo” 
misi preţul unei căruțe. Toată casa era 
plină de lădiţe, saci și pachete. Numai 
icoanele rămăseseră la locul lor, căci 
Maria ceruse să nu fie scoase din perete 
și învelite decât la urma urmelor. Can- 
dela ardea încă. Aşa că după ce Ilinca 
Mioran, aruncă o privire prin odăi, să 
vadă dacă nu le-a mai rămas ceva ce 
trebuia împachetat, zise oftând Mariai: 

— „Haide, fata mamii, să luăm acum 
şi icoanele. Stânge mai întâi candela. 

Dar Maria, cu ochii în lacrimi: 

— „Stai mamă, să ne mai închinăm 
odată. 

Maria se ridică cea dintâi, îşi șterse 
ochii cu mâna, şi se apropie de fereastră 
spre a privi pentru ultima dată, îna- 
intea plecării, casa cu locul părintesc, 
de care o legau atâtea amintiri. Dar 
din cauza intunerecului de afară, abia 
de se mai putea zări şi Maria făcând o 
sforțare spre a putea desluși ceva, se 
simți deodată orbită de lumina unei 
flacări albastre ce țâșni din pământ, 
lângă nucul bătrân din fundul curţii, 
acolo unde era cocina de porci. Flacăra 
pâlpâi de câteva ori, apoi se ridică în 
sus şi făcându-se din ce în ce mai mită, 
sfârşi prin a dispare complect.  Intr'o 
lumină ca din povești, tot ce era prim 
prejur se destușise. Maria, încremenise 
cu ochii ficşi în spre locul de unde ieșise 
flacăra, iar llinca sărind în picioare se 
repezi la fereastră să vadă ce se în- 
tâmplase. Fusese ca un fulger putern:c, 
aşa din senin. Toţi se uitau încremeniţi 
la Maria, iar ea îi lămuri: 

— „Colo, sub nuc, unde era 
porcilor'. 

Numai Tănase Mioran nu-și pierdu 
cumpătul. EI se duse, tăcut, într'un colţ 
unde erau adunate sculele de lucrat 
pământul, alese o cazma și luând-o o 
dete lui Neculai zicându-i : 

— „Vino cu mine băiete ! Dumnezeu 
s'a îndurat şi de noi. 

Apoi ieșind spuse celor două fermei 
care priveau uimite: 

— „Desfaceți lucrurile, că de acum 
nu mai plecăm“. 


cocina 





Academia 


Cronica muzicală 


Regală de 








Muzică trebue reorganizată 


Insuficienţele mai mult sau 
mai puţin recunoscute ale învă- 
țământului muzical profesional 
românesc, dăinuesc de prea mul- 
tă vreme pentru a mai putea fi 
trecute cu vederea. Reorganizarea 
de astăzi a țării, regenerarea a 
tot ceeace este românesc, nu mai 
îngădue lipsuri și defectuozităţi 
din vremea trecutului apropiat, 
în care grija de chiverniseală 
pripită şi înstrăinarea de atâtea 
din cerințele serioase şi profunde 
ale culturei românești, împiedi- 
cau orice operă de refacere, favo- 
rizând mai ales pe acelea de des- 
compunere. 

„Academia Regală de Muzică şi 
Artă Dramatică“ este fostul „Con- 
servator”, 

Crea că este sănătos şi cuviin- 
cios să se revină la vechea titu- 
latură. 


de ROMEO ALEXANDRESCU 


Ideea transformării Conserva- 
torului în „Academie“ a fost în- 
tr'adevăr nejustificată şi excesiv 
de pretențioasă. 

1) Pentrucă mulţi din proteso- 
rii numitei „Academii“ mau nici 
studii secundare terminate. 

2) Pentrucă prin nimic „Aca- 
demia“ de care ne ocupăm nu 
este o înaltă instituţie de studii, 
un doctoral for de perfecţio- 
nare şi de înalte specializări, dar 
o şcoală tehnică absolut normală. 
A numi un liceu „Academie de 
studii secundare“ nu ni sar pă- 
rea mai nepotrivit şi mai sur- 
prinzător, 

3) Pentrucă vestite instituţii 
similare din străinătate, sau 
mulțumit întotdeauna cu firma 
modestă dar strălucit purtată de 
„Conservator“. 

Dar, cu schimbarea emblemei, 


nu se va deslega toată proble- 
ma lacunelor de azi ale acestei 
ramuri de învăţământ românesc, 

Sunt imperios necesare schim- 
bări de programă şi de organi- 
zare, radicale, 

Străvechea programă a mute- 
riilor de studiu, trebue adusă, 
măcar după atâţia ani de rugi- 
nire, la curent. O comisiune de 
competenţe şi nu de figuranţi și 
de străini de chestiuni, trebue să 
stabilească o nouă, completă şi 
luminată programă, adusă la zi, 
din secolul trecut unde a rămas 
înțepenită. 

Catedre noi trebue înfiinţate. 
De orgă, de analiză armonică, de 
construcţie muzicală, de  desci- 
fraj, de istoria muzicii cu exem- 
plificări practice, de coreogralie. 

Cursuri ae interpretare, — ad- 
mirabilă formulă de călăuzire 
modernă a talentelor, complet 


neştiută până astăzi de „Academia 


Regală de Muzică” — trebue de- 
"cemeni înființate cât mai siste- 
matic și interesant. 

Numirile din urmă, poate şi 
altele, trebue revizuite cu cza 
mai strictă imparţialitate şi dacă 
e locul, anulate. 

Elevii iudei trebue totalmente 


îndepărtați. In primul rând pen- 
trucă mau ce căuta la isvoarele 
de iniţiere artistică destinate ro- 
mânilor, intr'o şcoală care trebue 
să devină un sanctuar al sufle- 
tului şi tradiţiilor muzicale ro- 
mâneşti, Apoi, pentrucă, practic, 
nu vor mai lua în nici un fel 
parte la mișcarea muzicală ro- 
mânească, în care până acum 
căutau să înăbușe elementul na- 
ționai, otrăvind atmosfera pură 
a tradiţiei românești şi deci, ar 
urma Conservatorul ori ca să pro- 
feseze în altă ţară sau, poate, 
continent, sau ca să rămână dile- 
ianţi, iar obligaţia Conservatoru- 
lui nostru nu este de a forma nici 
una din aceste două categorii. 


Și, afară de toate aceste nece- 
sități urgenţ necesar>, mai sunt 
şi altele, de importanţă tot capi- 
tală : 

Un local demn și apt cerinţe- 
lor unui Conservator, o bibliotecă 
„muzicală publică, un muzeu de 
artă muzicală populară, în spe- 
cial și, peste toate, un spirit nou, 
un entuziasm nou, un suflu nou 
de românism desbărat definitiv 
de iniiltrări parazitare şi dătă- 
tor de viaţă nouă și fecundă în 
arta românească. 





6 


VITRINA 


Grupul 


Grafice 


(Sala Dalles) 


Pare semnificativ faptul că 
seria, expozițiilor sezcnuiui plas- 
tic s'a deschis cu gravuri. E în 
concordanţă cu începutul aces- 
ta de epocă istorică, inciziunea 
bărbătească în lemn, serijilarea 
dură a metalului, însemnarea 
secantă, cu tăișul, pe răbojui 
transformat în planșă, a fapte- 
lor, fețelon şi viziunilor unui 
veac, menit să se mărturisească 
astfel prin pergamente, cândva, 

Artă a gestului, gravura e in 
acelaş timp mai în stare să ex- 
prime preferința omului nou 
pentru valorile tranșante, pen- 
tru contrastele marcate grafie 
prin alb și negru, pentru in- 
transigenţa, traductibilă verbal: 
„Ti — ori!“ 

Remarecam altădată, cu prile- 
jui une: alte expoziţii a aceluiaș 
grup, îmbucurătoarea deosebire 
dintre membrii lui, semn. cert de 
viabilitatea organismului, oda- 
tă ce fiecare component își are 
rolul său bine stabilit. „Dublă 
intrebuinţare“ nu fac în caurul 
acestei familii de artiști grafiri, 
decât doi dintre ei, ale căror 
maniere asemănătoare se expli- 
că biografie: soții Ceglokoif. 
Mai aprepiaţi de spiritul clasic, 
mai potoliţi și mai  preocupaţa 
de valorile formale aie operelor 
expuse, Tania Baillayre-Ceglo- 
kofi şi Gh. Ceglokofi reprezintă 
ca funsţie în grup, tradiţia teh- 
nică, năzuină spre psrfecţiunea 
formei. 

Concepţia artei domniilor lot 
e mai curând aprepiată de rea- 
lismul mimetic. Intro tehnică 
așa de favorabilă expresiei, a- 
cești doi artişti se preocupă doar 
de reproducerea obiectului. Cum 
gravura permite efecte da ecle- 
raj nocturn, prin abundența ne- 
grului, d. Ceglokoii și-a ales 
multe subiecte din lumea mi- 
nierilor.  Reușite — rămânând 
însă în planul intenţiei figura- 
iive, reproductive și ncimpli- 
când semnificaţii adânci — sce- 
nele surprinse în întunericul ga- 
leriilor de cărbuni, plac. Ele 
sunt lipsite de forţa care ls-ar 
putea accrda sens dramatic, Tu- 
Tistie linţelese, peisagiile păcă- 
tuesc prin punctui de vedere fo- 
tografic din; care sunt alese. 
Foarte justele transpuneri în 
alb și negru aie d-lui Gh. Ceg- 
1okoff, stăpânindu-și cert tenni- 
ca, depăşesc pe ale d-nei Bai- 
layre, defectuoase uneori (de 
exemplu No. 8, Muaţii dela 
Curtea de Arg2ș), prin diviziu- 
nea în registre fictive și falsi- 
tatea planurilor ultime. 

Domnul Gh, Grosu, aţras de 
alegoriile sărăcuţe ca sens, și 
fasiie ca. realizare — aceeaş fi- 
gură feminină, în aceeaș pozi- 
ție, în diferite decoruri însă, re- 
prezintă fiecare anotimp pe 
rând, și diverse cre ale zilei — 
comite greşeala de a reduce la 
plan spaţiul, apropiindu-se ast- 
tel de desenul ideografic al co- 
piilor, uneori. Descifrarea mici- 
lor pătrate mișunând de figuri, 
e, din pricina, aceasta, anevoloa- 
să și nepicturală. Un defect ii 
constituie și dubla conturare & 
figurilor: odată în negru, fi- 
reşte, in jurul căruia se sapă o 
dâră de alb, care nu înseamnă 
un detaliu obiectiv, ci c ma- 
nieră indigantă de a izoia obiec- 
tela altfel decât prin justele va- 
lori. 

Acolo umde d. Grosu e auten- 
tic, e în meușitele itranspuner. da 
pietre  spulptiwale, (Cavalerul 
trac, de pildă), sau acolo unde 
le imită schematismul, tehnica 
sintetică, abreviată: Mihai și 
Fraţii Buzești. Medaliile şi mo- 
nedeie antice tradusz pe limba 
gravurii 2u toată savoarea Lor 
originală,  denotând chiar un 
meşșteșugar incercaț, 

Icoanele d-lui Gh. Naum, im- 
primate pe pânză de în, fac, 
prin materialul întrebuințat, um 
efect ce spcreşte pe al inciziu- 
nii. Gravura e de altilel, 50% 
datornică materialului. Tradit:a 
icoanelor e cea bizantină, une- 
ori mai aproape de rigiditatea 
slavă a gravurii ruseşti, alte- 
ori amintind stângarii gravori 
români bisericeşti, pe protoie- 
reul Mihail sau pe Ghervasie. 

Farmecul  icoanz.or acestora 
poate tocmai prin aceasta se 
explică. In Acuatorte, d. Gh. 
Naum realizează ecrect și cu su- 
ficientă vervă, opere mai mMo- 
derne ca temaţică și factură. La 
fel de abil mânuește și tehni- 
ca numită, pointe seche, iar în 
dimoleum d, Naum ame câteva 


TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU 23 


remarcabile instantanee  (.,Po- 
pas“, „Pe drumul târgului“, 
etc.), 

Domnul  Dimitriu-Nicolaide, 


de factură mai actuală, are ime- 
ori imtuiţii care-l fac să, vibreze 
linic. Cele câteva „ilustraţii pen- 
tru o poezie“ mărturisesc suc- 
cesul pz care l-ar avea domnia 
sa ca ilustrator de carte. E însă 
o iniţiativă greu de luat, drumul 
acesta nefiind la noi bătătorit 
de mult. Elegantă în arhaismul 
său voit şi rafinat, bucata in- 
titulată, „Phcemios“. 

O forţă neobișnuită se des- 
prinde din grupul intitulat 
„Muncitori“. Divers, d. Dimi- 
iziu Nicolaide ştie să spună în 
multe feluri, multe iucruri. Și 
e cert că are mai multe de spus, 
decâț cei citați până aci. 

Excelentă ca tehnică e gravu- 
ra d-lui Marcel Olinescu. 0 ex- 
periență îndeiungată şi stărui- 
toare, în slujba unei viz.uni ori- 
ginale, fac din domnia să un 
artist cu deosebire interesant. 
D. Oiimescu reușește să  Tedea 
pictural, colorat adică și ţinând 
seama de modificările supuse 
obiectului de atmosfera în care 
Yumina se difuzează, pe:sagii ca- 
re, în aib și negru, nu sunt to- 
tuşi dsloc grafie realizate. Une- 
ori fcndul mitologic al artistu- 
lui se acaogă viziuni: realiste. 
Copacii par atunci balauri sol- 
zoşi și fumegând, nouri! execută 
sabathuri vrăjitoreşti. Viziunea 
famitastică a d-lui Olinescu se 
colorează când cu duh dz ba- 
ladă, când biblie. Ceeace e însă 
mai important decât substratul 








ideativ ai graficei sale, e morfo- 
logia, ei însăși. 

Pentru iiustrarea simțului de 
echilibru al compoziției ajungt 
un exemplu:  Periferia expusă 
sub No. 19 (gravură cu cuțitul), 
Ncurii pornesc dela orizontale 
paralsle ca să sa resfire spre 
dreapta:n evantaiu,  echilibrați 
de ostrețele gardulu: mieșorate 
din ce în ce, parspectival.  Al- 
srnanța orizontalelor cu verti- 
calele și proporțiiie lor fericite 
dau un întreg compozițional, de 
un echilibru minunat. Vizuali- 
tatea, pură e satistăcută de a- 
ceastă bucată, aşa cum semnifi- 
cația altora mulțumea spiritul. 

Ne rămân Dobrian şi Baissa. 
rab. Primul, cei mai interesant 
dintre toţi, literaturizează însă 
la, extrem ţemele. Pcet subtil, V. 
Dobrian știe să creeze atmosie- 
ră. I! slujeşte și nimerita aiege- 


Fi s. Lă 
re a culorii complimantare. Do- 


brian lucrează întrun sou de 
„camaieux“, cu două sau trei 
plăci aplicate pe aceeaș hârtie, 
Tehnica aceasta dificilă îi psr- 
mite efecte particulare, Perso- 
nalitatea sa imprimă tuturor o- 
perelor sale, melancolia aceea 
neliniștită, apăsătoarea stare de 
imeertitudine și sufocare, care 
dă priviri de  obsedați penso- 
najelcr sale simbolice. Modern 
prin fctul de a simţi și expune, 


d. Dobrian ce valorifică așa 
cum știu s'o facă  modernii: 
clinic. i 


Dimpotaivă, sănătos, voluntar, 
sigur, Bassarab e apologetul u- 
ne: anumite dârzenii trace, unei 
particulare neclintiri din pers- 
pectiva unei veşnicii spirituale. 
Figurila sale de eroi din trecu- 
tul istoris al României şi din is- 
toria prezentului ei etern, apar 
voevedal, în  neclintirea l0r, cu 
toate tâlcurile date pe îaţă, 
Horia, Cloșca, Crişan, Avram 





Sub semnul Marei Aventuri: 
Alexandru Cantacuzino 


Fericesc de pe acum pe acela 
care va fi cronicarul vieţii aces- 
tu; cavaler fără prihană al Miş- 
cării Legionare; îi va fi dat a- 
cestui biogral să tăkmăcească una 
din existenţele care dau sens și 
explică întreaga tărie sufietească 
a Mişcării; pentrucă in făptura 
Comandantului Legionar Alexan.- 
dru Cantacuzino — Legiunea își 
găsise una dim cele mai desăvâr- 
şite întrupări, 

Aristocrat prin naștere, diplo- 
mat prin vocaţie — cei care l-au 
cunoscut şi cei care nu l-au cu- 
noscut sau putut întreba nedu- 
rmoriţi ce legături puteau fi în- 
țre acest Principe, căruia îi su- 
râdeau perspective încântătoare 
în iplomaţie, cu o mişcare de 
revoltă românească. Și totuși, 
simplu — simplu, aşa cum se 
fac numai gesturile mari — Prin- 
cipele Cantacuzino a renunţat la 
cariera diplomatică, la rangul şi 
la comoditățile sale și-a devenit 
Camaradul tuturor oropsiților din 
această țară. Cred că numai cu- 
rățenia sufletului său tânăr l-a 
putut face să înțeleagă, în ziua 
când vizitând Casa Verde sa în- 
rolat în Legiune, că nu era vorba 
de nici-o revoltă, contra nimă- 
nui — ci nuunai de o îsbucnire 
Ge creaţie românească. 

In noua lui viaţă legismară, 
Alexandru Cantacuzino n'a fost 
purtătorul unui nume pe care 
„Garda“ să-l „speculeze“. Nu erz 
în obiceiul „Gărzii” și nu pentru 
aceasta venise el alături de Că- 
pitan și Moţa. Și-a păstrat însă 
şi aici distincţia lui, noblețea lui 
In loc de a-l supăra sau stânjeni, 
acestea atribute ale caracteruiui 
său îl întăreau în credința faţă 
de Căpitan, 

Figura Principelui Cantacuzino 
a devenit astfel, cu fiece zi, una 
din cele mai iubite în mijlocul 
Miscării Legionare, 

Când Ionel Moţa a hotărit să 
plece în Spania, pe linia acele- 
iaşi Mari Aventuri Creștine, care 
i-a Qiriguit întreaga viaţă sa a- 
flat şi Alexandru Cantacuzino. 
Piecase acolo cu un țel precis: 
să moară. Ca şi Moţa şi Marin. 
Știau că moartea lor va rodi. Că 
moartea lor va împinge Legiu- 
nea către victorie. Dar, drumul 
lui Moţa şi Alecu n'avea numai 
acest sens legionar. Ei apărau a- 
colo Creștinismul; a fost dat de- 
sigur de Dumrezeu să fie sorisă 
de către expediţia lui Ionel Moţa, 
una Gin paginile cele mai înăl- 
țătoare în istoria Spaniei lui 
Franco, 

Trecând prin botezul războiu- 
dui, al mizeriilor de tot felu), al 
oboselilor, Principele Cantacu- 
zino sa întons din Spania desă- 
vârşit în credința legionară. 
„Corpul Moţa-Marin“ cuprinzând 
elita morală a siunii, cuprin- 
7ând oamenii care au renunţat la 
tot ecace e pământesc în noi 
pentru biruința unor aspre prin- 
cipii de viață românească, nu pu- 
tea avea în fruntea lui un alt 
conducător mai nimerit decât pe 
Alexandru Cantacuzino. Căpita- 
nul a ştiut acest lucru și i-a dat 
comanda. 

A venit apoi prigoana. Au ve- 
nit arestările. In mijlocul tuturor 
necazurilor și apăsărilor, cum 
ne-a luminat pe toţi vestea șop- 
tită într'o dimineaţă: 


— Alecu a evadat! 

Aveam din nou un conducător. 
Căpitanul era închis, dar în 
schimb circulările şi manifestele 
lui Aloxandru Cantacuzino îm- 
pingeau din nou mişcare către 
victorie. Cu câtă înfrigurare aș- 
teptam servieta îndesată cu ma- 
nifeste.e sale, pe care le împăr- 
ţeam apoi camarazilor spre a 
împânzi Bucureștii cu ele. 

Dar pe cât a fost bucuria e- 
vadării de mare, pe atât a fost 
de scuriă. Spre toamnă, vestea 
dramaticei arestări ne-a lovit pe 
toți. A căzut apoi Căpitanul. A 
căzut Vasile Cristescu.  Sufleiul 
ni se plimba dela închisoarea în 
care zăcea cu lanţuri la picioare 
Principale Cantacuzino, la hota- 
rele ţării unde lucra profesorul 
Horia Sima. Și apoi, 22 Septem- 
brie... 

După ce renunțase la carieră, 
Alexandru Cantacuzino a renun- 
ţa la viaţă. Nu-l pot vedea în 
faţa plutonului de execuţie, decât 
tot singur, tot dârz, cu aceleași 
priviri de flăcări, cu aceiaşi ho- 
tămre a omului pregătit de 
moarte. 

Existența legionară a Principe- 
lui Cantacuzino coste cu atât mai 
puţin explicabilă pentru «ci din 
afara mișcării, cu cât fiecare 
greutate, fiecare piedecă, fiecare 
primejdie — în loc să-l înspăi- 
mânte, îl întărea și mai mult în 
credinţă, Pentru el, viaţa legio- 
nară avea un sens dramatic, pe 
care l-a înţeles şi trăit. A fost 
cavalerul care na dat nici-un pas 
înapoi. Sunt lucruri care nu se 
înţeleg logic. De 


altfel, nu 
„logic“ se poate explica legiv- 
narismul lui Alexandru Can- 


tacuzine, așa cum desigur sar 
putea explica la mulţi adţii din- 
tre legionari. Existenţa sa le- 
gionara se petrece mai mult sub 
semnul unei Mari Aventuri or- 
todoxe şi românești. Una din a- 
cele Aventuri care dau contur și 
farmec istoriei, şi de care numai 
curăţenia îngerească și vitejia 
bărbată a unui tânăr ca Alexan- 
Gru Cantacuzino puteau îi capa- 
bile. 

Numai sub acest semn, pot fi 
înțelese renunțările sale conti- 
nue, da tot și la el însuși în pri- 
mul rând; numai sub acest 
semn poate fi înțeleasă credinţa 
dui până la moarte în Căpitan şi 
Legiune, înfrățirea lui cu oşti- 
rile româneşti ale subversivei 
„Gărzi de fier“. 

Numai cineva dinlăuntrul Miş- 
cării își poate da seama cu <ât 
îmbogățește Alex. Cantacuzino 
istoria Legiunii şi numai omul 
de mâine, omul pur, nou — va 
ști cu cât l-a îmbogăţit pe «el 
moartea lui Alecu. 

Prin toată această existență a 
sa, prin lecţia de cavalerism „fără 
teamă și fără prihană“ pe care 
a Gat-o istoriei noastre, Coman- 
dantul legionar Alexandru Can- 
tacuzino, El sa așezat definitiv în 
primul rând al celor care au des- 
cătuşat sufletul românesc, lăsân- 
du-l liber la toate chemările, la 
toate ruperile și dăruirile — deci 
la toate marile realizări pe care 
Istoria României legionare le 
aşteaptă mâine dela noi. 


COSTIN 1. MURGESCU 





UNIVERSUL LITERAR 


Iancu, Ștefan cel Mare, Căp.ta- 
nui, Moţa, Marin, inginerul Cli- 
me, Alexandru Cantacuzino, Totu 
şi Dobre, trăiesc în gravura lu: 
Bassarab prin cesace sau eter- 
nizat în: sufletele noastre. Fa- 
cultatea. de a pătrunde valoarea 
aceasta veșnică a sufletului ra- 
velat, pe trăsăturile umei figuri, 
face din Al, Bassaab mai mult 
aecâti mm pictor, C-onicar al unui 
destin, Bassarab n'a avut, asc- 
meni fraţilor săi prin veacuri, 
nevoie să cerceteze meșteri s:ră- 
ini. Dalta i-au mânat-o svâcna- 
tele inimii, care pct uneori greşi 
taţă, de artă, nu greşesc nicicând 
:ață de inimile semene. 
Bassarab are, in grup, 0 Do- 
ziţie care e a sa. Ca in istorie 
celălalt grup al cărui aderent 
este, Bassarab vine în arţa ro- 
mânească să afirme dreptul la 


„naivitatea bunei credinţe, la pu- 
ritatea transfigurantă a elanu- 


rilor, da tinereţea, cu toate pă- 
catele şi binecuvântările ei. 
ION FRUNZETTI 


iernare e PE e e TE E 


SENTIMENTUL SINGURA- 
TĂȚIEI 


apare la om numâi ca 0 conse- 
cință a experimentării stării din 
societate, altfel spus, conştiinţa 
Qe sine, caracterizarea indivi- 
duală a sufletului se definește 
„in și prin comunitatea uma- 
nă“, In această frază putem 
concentra observația profundă 
şi plină de consecințe importan- 
te pentru închegarea unui su- 
flet colectiv, a unei conștiințe 
etnice totalizatoare, — care ser- 
vește drept argument esenţial 
susținerilor formulate de d-l 
fraian Brăileana, ministrul e- 
ducației publice, în articolul in- 
titulat Singurătatea geniului, 
din fruntea celui de-al doilea 
caet al fevistei Insemnări so- 
ciologice (15 Septembrie 1940). 
Conștiinţa de sine nu îi este 
dată insului omenesc ca o con- 
secință nemijlocită a ina.vidua- 
lizării lui biologice, odată cu ve- 
nirea pe lume. Individualizarea 
lui sufletească începe să prindă 
contur abia prin intrarea lui în 
procesul dailectie care-l pune în 
contact cu ceilalți oameni. Cu- 
noscându-și semenii el începe 
să se cunoască pe sine. Se poate 
conchide astfel că  liberțatea 
persoanei umane, adică suprema 
cucerire a conștiinței cunoscă- 
toare apare ca ultimul termen 
al procesului dialectic prin care 
se constitue și se desăvârșeşte 
comunitatea umană, 


QMUL GENIAL 


înfățișează suprema arcuire a 
persoanei omenești în tendința ei 
statornică de a-și cuceri prin 
conștiința de sine o libertate 
nestânjenită. Dar nevoia de ţi- 
bertate se întovărășește cu sim- 
țirea tot mai sporită a unei în- 
singurăi dureroase şi me aceeaşi 
măsură cu dorul întens de a re- 
îmtra sufletește în comunitatea 
semenilor săi, de-a înfrânge izo- 
larea la care-l condamnă conști- 
ința de sine. Fiindcă această de- 
săvârşire a conștiințe; individu- 
ale nu înseamnă un popas defi- 
nitiv, un îngheț al sufletului în 
contemplarea de sine. In aceasta 
constă tragedia geniului: „pen- 
tru a se cunoaște ne sine el are 
nevoie să fie cunoscut și înțeles 
de altul“. 

Colectivităţile omenești, străbaţ 
şi ele epoci de criză întru totul 
asemănătoare cu drama singu- 
rătății insulare în care se sba- 
te, conştient de neajunsurile ei, 
însul genial. O „mebunie colec- 
tivă“ sdruncină la un moment 
dat așezările sociale, făcând cu 
neputinţă înțelegerea și deci con- 
lucrarea diferitelor grupuri. Sen- 
limentul neîncrederii reciproce 
adânceşte criza, macină idealurile 
şi normele colective şi distramă 
celulele sociale, izolând insul o- 
menesc într'o singurătate  anar- 
hică, fără a avea măcar refugiul 
creației artistice în care să-și 
poată regăsi echilibrul. 

Apariția marilor reformatori 
socigii este providențială pentru 
societăţile bântuite de criza idea- 
durilor colective. Intocmai cum 
artiştii comunică prin opera de 
artă, acești reformatori, prin au- 
foritatea lor morală, prin pute- 
rea sugestivă a scrisului şi graiu- 
lui lor înfățișează mulțimilor de- 
zorientate imaginea unei ordine 
sociale la cari ele pot participa, 
prin care poțt comunica, se pot 
înțelegere. Așa au procedat Hitler 
și Mussolini cari au izbutit să 
închege la un moment dat 
— momentul cel mai critice din 
istoria comunităților naţionale 
respective — printrun consens 
unanim, canştiințele individuale 
anarhizate, într'o irezistibilă con- 
ştiinţă etnică toializatoare a tu- 
wror energiilor răslețite : 

„Și ei, ca şi ceilalți oameni 
ai vremii lor, fură isbiți și 2gu- 
duiți de sentimentul singurătăţii. 
Dar în, acelaș timp, în mintea lor 
sa desluşit imaginea unei comu- 
nități menită să pună capăt fră- 
mântărilor anarhice şi s'a născut 
totdeodată năzuimța de a o în- 
făptui, de q demonstra semeni- 
lor lor posibilitatea organizării 
unei astfel de comunități. 

„Ei au procedat cum  proce- 
dează marii artişti. Prin graiu 
viu şi prin scris au zugrăvit îna- 
imtea fraţilor lor icoana patriei 
înviate. Prinşi de vraja acestei 
imagini, oamenii i-au urmat, au 
acceptat noua ordine și astfel 
sau născut și au crescut cele 
două state totalitare“. 








IN VAZUL TUTUROR 

"Țara noastră a avut şi ea no” 
rocul unui reformator genial. In 
răstimpul cei: mai frământat de 
îndoieli și de neîncredere in far- 
țele vii ale neamului, Corneliu 
Codreanu a purtat în sufletul 
lui imaginea Patriei româneşti 
care ne-a salvat dela dezastru şi 
pentru a cărei realizare Sau 
coalizat acum toate puterile de 
muncă, într'o salubră atmosferă 
de purificare morală. Imaginea 
ideală a Patriei ne obligă prin 
puterea exemplului aceluia care 
a purtat-o în sufletul său, lăsân- 
du-ne-o ca pe cea mai de preț 
moștenire. El a văzut-o aievea, 
a trăit-o şi toți acei cari împreu- 
nă cu €l Sau jerţfit, au mărtu- 
zisit prin jertfa lor această 
supremă Vedenie. Corneliu Co- 
dreanu ne obligă prin „exem- 
plul vieţuirii sale de fiece clipă 
în văzul tuturora“... 

„După pilda lui, tineretul se 


desprinse din cercul îngust al 
familiei, din  legătutile unor 
prietenii obișnuite,  întemeiaţe 


pe inclinaţiuni comune pentru 
petreceri, artă şi studii, şi fu 
prins în vraja idealului de mun- 
că și jertfă totală pentru clădi- 
rea unei Românii eterne”. 

Ce extraordinară intuiție a 
d-lui Traian Brăileanu! A- 
ceastă ieșire din incinta strâm- 
tă a confortului egotist, pentru 
a se dărui pedeantregul, clipă cu 
clipă, IN VĂZUL TUTUROR, 
Acest om care-i mai viu decât 
oricare dintre cei vii, este printre 
noi, familiar şi cald, nu abur de 
legendă ci aevea, nu farță abs- 
tractă modelatoare ci mână, con- 
tact nemijlocit. 


TOATE FORȚELE CREATOARE 


ale spiritualității româneşti re- 
împrospătate vor conlucra la de- 
săvirșirea în forme  cormaunica- 
bile a sufletului românesc regă- 
sit. Noua şi marea misiune care-i 
revine artei și ma; cu seamă li- 
teraturii este schițată de d. Ni- 
Chijor Crainit: în paginile în- 
titulate O nouă misiume care des- 
chid numărul pe Septembrie al 
Revistei Fundațiilor Regale. O 
recapitulare vehementă: ce-a fost 
— şi ce nu trebuie să mai fie — 
arta românească, în perioada Ro- 
mâniei Mari: 

„Două  deceni; de huzur cu 
trecut ca un vis. Au fosț dece- 
miile  biruinții, pe care n'am 
știut  s'o  respectăm. Orice bi- 
ruință națională e o flonre cu lu- 
jerul în lumină, dar cu rădăcina 
în cimitirul jertfelor. Arta moa- 
silră a uitat repede sacrul cimi- 
tir al jertfelor, ca să se îmbete 
numai de parjumul florii. Arta 
noastră n'a îngenunchiat la mor- 
minte, ci a sburdaţ pe deasupra 
lor, urmărind fluturii bizari ai 
estetismului individualist, dacă 
nu deudreptul huhurezii monosi- 
labic; ai obsevwrității simguratice, 
Două decenii ea a luat în deșert 
numele patriei, cu iluzia că se ri- 
dică, liberă şi trufaşe, în aburii 
destrămați ai umanității. Am în- 
fierat fără odihnă această desră- 
dăcinare și această dezertare. A 
fost o vreme — şi încă n'am îe- 
şit cu totul din ea — când teoria 
estetică batjocorea geniul etnic și 
punea lauri pe fruntea de un de- 
det a intrușilor fără țară și fără 
credinţă, Spiritul acesta centrifu. 
gal, dușmănos față de patrie şi 
de averile ei duhovnicești, și-a 
trăi veacul şi va să dispară ca 
un strigoi“. 


INLATURAREA SPIRITULUI 
CENTRIFUGAL 


din cultura românească trebue 
să facă Joc reîntronării artei și 
litemataurii „în superbele demuii- 
tăți de slujnice alle țănii, ale sta- 
tului, ale neamului“, Imprejură- 
zile care fac cu putință redobân- 
direa demnității pierdute sunt 
deopotrivă de insemnate deși ri- 
d-că dificultăţi deosebite. Negre- 
şit, condiţia negativă a purifică- 
rii culturii româmești de elemen- 
tele venetice devine aplicabilă 
fără întârziere. Nu însă şi aceea 
a concepției unice şi totalitare a 
v.eții de stat. Ia obiecţia posi- 
bilă a unui conflict între conști- 
mţa artistului, are se vrea ne- 
stânjenită şi autoritarismul poli- 
tic al concepției totalitare, auto- 
cul articolului citat răspunde că 
Un asemenea conflict nu își va 
aveu locul, graţie adeziunii liber 
consimțite a artistului la noua 
concepție de stat: 

„Rleg:mul autoritar sa născut 
ca o conoluzie mântuitoare a ex- 
cesului de libertate. Cine reuu- 
noaște acest exces sub toate as- 


pectele lui devastatoare aderă 
fără preget la regimul chemat 
să-i pună capăt. E vorba, prin 


urmare, de o convingere și de o 
aderență a insului superior, care 
e artistul, la autoritarismul po- 
Jitic. In acest caz, un conflicț cum 
ar fi cel pomenit mai sus nu-şi 
mai găsește Jlooul, de vreme ce 
aderenţa ia regim pe temeiul 
convingerii dă naștere unui na= 
port cu totul nou între autoritate 
şi ins, um raport ce poartă tor= 
mai pecetea libertăţii  indivi- 
diuale“. 


DESTINUL BASARABIEI 


în funcţie de așezarea geografică 
şi trecutul acestui ținut, ne este 
înfățișat în „Cuvântul înainte” 
care prefațează ultimul număr 
din revista lunară „Viaţa Basa- 
rabiei“ şi primul care apare la 
București, sub direcția d-lui 
Pan Halippa: 

„Sufletul Basarabiei este un 
suflet zbuciumat, rod al fră- 
mântărilor mari prin care a tre- 
cut această provincie în decursul 
veacurilor şi la hotarul despărţi- 
tor a două inmi — una a Tăsă- 
ritului şi alța a apusului, una in 





28 


mișcare necontenită și necrista- 
lizată încă în forme statornice 
şi alta orânduită după normele 
Romei eterne. Așa fiind, Basa- 
rabia, dacă-si va cultiva mai de- 
parte sufloțul ei ecumenic, ar 
putea fi o punte de trecere între 
cele două lumi, astăzi despărțite 
ca printr'o prăpastie, ar pu” 
tea fi o trăsătură de unir+ între 
lumea romană și lumea slavă, 
în loc de-a fi un măr de discor- 
die, sau nadă pentru răpiri ne- 
justificate şi păgubitoare pra- 
gramului social adevărat în păr- 
țila acestea“. 


POEZIA LUI LUCIAN BLAGA 
ŞI GANDIREA MITICA 


se intitulează cartea pe care 
prietenul și colegul nostru de re- 
dacție Constantin  Fântâneru a 
făcut-o să apară, recent, în co- 
lecţia „Convorbiri literare“. Citi- 
torii aceste; reviste cunosc bo- 
găția de sugestii şi adâncimea in- 
terpretărilor crițice ale autorului, 
din cele câteva fragmente publi- 
cate succesiv, în pagina a doua a 
„Universului literar“. 

Autorul ar putea fi socotit în 
grabă, ca făcând parte din spe- 
cia apologețului entuziast, dar mai 
pe îndelete și mai aproape de ode- 
văr se va vedea că el este un cri- 
tic circumspect care nu se pretea- 
ză la dialectica interioară a admi- 
ratorului lipsit de scrupule, stâr- 
nîndu-şi singur obiecţii îndoel- 
nice pentru a şi le înfrânge, tot 
singur. Fântâneru are aceustă 
calitate rarissimă a unei probi- 
iăți profesionale care-l obligă 
să-și cultive și mărturisească re- 
zervele, îndoelile sau nedumeri- 
rile. O adâncă pătrundere a sen- 
surilor culturii și o afinitate sin- 
ceră cu poezia, însușiri pe care 
deprinderea e a comenta feno- 
menul literar le-a îmbogăţit și 
mlădiat, îl îndreptățesc să fie as- 
tăzi unul din cercetătorii cei mai 
pregătiți pentru înțelegerea ma- 
nifestărilor du cultură românea- 
scă, ceca ce noi socotim că este. 


REVISTA „VREMEA“ 


a teapărnt, sub vechea conduce- 
re a d-lui Vladimir Al. Donescu, 
îndată ce prigoana împotriva 
sufletului românesc a fost opri- 
tă, îngăduindu-se iarăzi expri- 
marea lui deplină, neprefăcută, 
Amintirea Căpitanului și a le- 
gionarilor jertfiți pentru răs- 
cumpărarea sufletului  româ- 
nese din păcat este invo- 
cată cu pietate și înțelegere, în- 
suflețină râvna tuturor colabo- 
ratorilor revistei dintre cari 
mulți ne sunt cunoscuţi şi îi pre- 
țuim, 

Sunt d-nii Constantin Noica, 
Vladimir Donescu, Ion Anestin, 
Iulian Vesper, Ştefan Ion Gheor- 
ghe, Ar. Acterian, Ciril Vârnav, 
Gabriel Bălănescu, Aurel Căli- 
nescu ș. a. 

O nuvelă ineaită: „Din amin- 
tirile maiorului  Ghiţescu“ de 
Neculai Totu, publicată în nu- 
mărul de Duminica trecută ne 
ingădue să măsurăm încă odată 
pierderea pe care literatura 
noastră a suferii--o prin răpune- 
rea acestui prozâtor şi memoria- 
list excepţional, 


JUDEŢUL MEU 


Se chiamă poemul ce l-am pri- 
mit de curând, delu aceea care-l 
semnează Silvia Zaharia, elevă 
în clasa a opta la liceul din Tul- 
cea. 

Am transcris în alt loc din re- 
vistă, cu titlul „Priveliști din = 
dețul Tulcea“, câteva fragmente 
descriptive, puternic evocatoare, 
Frumuseţile acestui ținut dună- 
rean, unde farmecul peisagiului 
natural se prelungeşte în trecut 
pe firul aminţirilur istorice cu 
urme concrete care îmbie pasul 
şi reveria călătorului, se resfrâng 
în versurile timerei autoare, în- 


irun fel care îlătură 


orice 
urmă de reminiscență didactică, 
enumerativă. Surprinderea plă- 


cută a compunerii credem so fi 
găsit în contactul nemijlocit din- 
tre simţirea proaspătă a fetei în- 
drăgostită de geografia pitorea- 
scă a ținutului natal și farmecul, 
deopotrivă actual şi legendar al 
privelişţei. Suflul de viață cald 
și comunicativ care  mlădiază 
conturele  venerubile ale amii- 
brahilor este de cea mai curată 
esență lirică. Putem să-l numim, 
jără teama de-a cădea în 


x gre- 
șală, — poezie. 


MENALC 


REVOLUŢIE ŞI ȘCOALA 


Citim în CIVILTA FASCISTA 
An, VII Nr. 3, 1940 (XVIII), sub 
titlul „Scuola e Rivoluz:one”, ur- 
mătoarele rânduri ale lui Luigi 
Volpicelii: „La riconquista della 
scuola sară ta piu difticile e Pul- 
tima delle conquiste rivoluzio- 
narie, perche ne constituira il 
compimento  nelo Spirito, se 
scuola «e cultura sono vita dello 
spirito”. Dubitativu! „dacă şcoa- 
la şi cultura sunt viaţă a spiri- 
tului” ni sa părut extrem de 
bine plasat. Desigur, nimeni nu 
se îndoiește că rolul iniţial al 
şcoalei e culturalizarea, şi că ini- 
țiere în tainele spiritului uman 





Septembrie 1940 — 


EUROPEI 


înseamnă cultura în ultimă a- 
naliză. Dar câți își amintesc 
permanent asta? Nu mai de- 
parte decât în anul! școlar înche- 
iat acum, de curână, exemplul 
acesta de substituire a scopuri- 
lor eră o realitate. Redusă la un 
roi auxiliar, cultura se anexă ri- 
dicoi, apendice insignifiant, ma- 
relui scop al convertirii şcolari- 
lor la un sistem de non-valori. 
A-spiritualitatea școlii românești, 
fabrică de diplome şi titluri, de- 
nunțată în atâtea rânduri, nece- 
sita o reparație, care ca toate re- 
paraţiile necesare, la noi, fusese 
falsificată. Constrâns la solida- 
ritatea cu inşi străini de sufle- 
tul său, tineretul şcolar a suferit 
o pervartire ale cărei efecte so- 
ciale viitoare nuj trebuiesc neso- 
cotite. Dacă printre ei au exis- 
tat spirite capabile să înțeleagă 
realități mai adânci decât ale 
insignelor galbene şi ale cânte- 
celor convenţionale, aceștia n'au 
fost majoritatea. Revoluţia su- 
fietului românesc trebuie să re- 
cucerească școala invadată de 
uniforme, șnururi și ţicnale sieși 
suficiente. Revoluția are asupra 
școalei avantajul de a fi ea în- 
săşi o şcoală, dar nu numai a- 
tât. Angrenarea școalei în revo- 
Îmţie devine posibilă prin afir- 
martea practică a pedagogiei re- 
voluției, ca fapt nu ca principiu. 

Extrăgându-se din istoria vie 
și permanentă 7 unei revoluții, 
elementele care înseamnă şcoală 
a revoluției, se ajunge la revo- 
luţionarea școalei. 

Cultura — viaă a spiritului, a 
o formulă rodnică numai pentru 
spiritele vii, sau în stare să vie- 
țuiască. Deșteptarea latenţelor 
spirituale, sguduirea inerţiei ma- 
teriei, iată rolul școalei revolu- 
ționare. Și nu pentru revoluţie 
pregăteşte o astfe! de şcoală, ci 
prin revoluţie, pentru viata ade- 
vărată. Cucerirea şcoalei e ulti- 
ma dintre cuceriti, desigur. Vol- 
picelli a înţeles faptul, Dar e 
singura cucerire care nu are 
dreptul să se socotească niciodată 
deplină. De aceea, odată şcoala 
cucerită, revoluția nu se inuțili- 
zează. Dar, în acest ultim caz, 


şcoală şi revoluție devin acelaş 
ie, 


NOTE DESPRE ANGLIA, sem- 
nează Giovanni Papini în Nr. & 
al evidiei „II Fromtespizio” (Anş 
XI. Iunie 1940, XVIII). 
Anglia e „naturaliter anticreş- 
tină”, serie Papini, Creștinismul 
inseamnă sărăcie, umilitate, iu- 
bire. Valori la care Anglia răs- 
punde, după ei, cu piutiocraţi: 
orgoliul, ș. far:seismu) preia ne 
resc. Anticreștinismu] echivalea- 
ză după acelaș Papini, cu „anți- 
romanitatea”. Unitatea, legea, 
raţiunea, ordinea romană, pri- 
mese din partea Angliei replica 
„Common  sense”-ului empi- 
rist, scizionar, Țara Bibliei, An- 
glia? Da, desigur, țara Vechin. 
lui Testament, rai Sunt 
evieii nordici. Anglia nu iartă 
Germaniei, ipocrit, două lucruri: 
de a fi creat cu Hegel, teoria sta- 
ali absolut, și de a fi născocit 
ecria rassistă. Dar, opune Pa- 
pini, Thomas Hobbes de Malmes- 
bury (1588—1679) n'a e'aborat 
el cu atâta timp mai înainte 
teoria statului absolut în au 

al să 
celebru Leviathan” ? sau ți 
Houston Stewarţ Chamberlain 
€ 1856-1921), englez din Porths- 
mout, ma susținuţ opinii rassiste 
mal inainte de regimul nazist ? 

Angla e țara „Bătrânilor” sus. 
, e £ p 197” sus- 
ține Papini. Și citează: Cham- 
psniâin, 71 ani, Churehill născut 
în 1874, Lloya George în 1863. 


Seriitorii cari dețin sufiragitre 


publicului sunt şi azi Ber 
Stay (84 ani), HG. Wee a 
D. 


Tentativele tinerilor eșu- 


iază întctdeauna în Anglia, sub 


presiunea bătrânilor, Exemp! 
d-imi Anthony Eden e eee 
unul. In fine, Anglia nu mai e 
după marele scriitor italian, o 
țară, de cultură. Și iarăşi: An- 
gua nu... etc., ete. ETC. ETC. 


INTORNO AL. PRO VINCIA- 
LISMO, 


Formula o aruncă  Annrletto 
Margotti în ultimul număr (8 
Septembrie 1940, XVIII), ai săp- 
tămâna'ului | 


sMeridiano di Ro- 
ma“, 


Îrtourcerea la regionalism 
e o manevră necesară, după so- 
coteala tuturor inşilor conştienţi 
du subteranele legături ale spiri- 
tului cu ambianța în care su e. 
xercitat. Frica de a părea „Pro- 
vinciai“, produs al prestigiului de 
care se bucura "MeLropOla în sis- 
temul democrat, prilejuia adeseu 
snobisme hibride şi falsități în- 
suportabile, Auteaticitaten PTOno= 
văduită de organicismul concep- 
ției noui, nu mai permite imita- 
ţia, Intoascerea la regionnlism e 
întoarcerea la rădăcinile adânci 
ale fiinţei artistului, și la marile 
teme eterne ale arici. 
SORACTES 


— 





Taxa poştală plăţită în numerar contorm aprobării dir. G-le P. T. T. Nr. 24464-938