Isaac Asimov — Povestiri — Magie

ISAAC ASIMOV 


ISAAC ASIMOV 


MAGIE 


MAGIC. The Final Fantasy Collection 


CUPRINS: 

Introducere. 

PARTEA |. 

Povestirile fantastice finale. 
Sănătate! 

Criticul de la gura sobei. 

Doar o slujbă. 

E frig afară, dragă. 

Călătorul în timp. 

Un ocărâtor este vinul. 
Savantul nebun. 

Povestea celor trei prinți. 

În marş să înfruntăm duşmanii. 
Spre nord-vest. 

Prinţ încântător şi dragonul care nu scotea flăcări. 
PARTEA A II-A. 

Despre fantezie. 

Magia „Vrăjitorie şi spadă” 

În legătură cu Tolkien. 

În vremuri de demult. 

Uriaşii de pe pământ. 

Când a devenit fantezia fantezie. 
Criticul reticent. 

Inorogul. 

Necunoscut. 

Călătorii extraordinare. 
Basmele cu zâne. 

Dragă Judy-Lynn. 

Fantezia. 

PARTEA A III-A. 


Dincolo de fantezie. 
Cititul şi scrisul. 
Răspunsul corect. 
Ignoranţa în America. 
Bate-n plastic! 

Pierdut prin netraducere. 
Uitaţi-vă lung la maimuţă. 
Cu gândul la gândire. 


Pentru milioane de cititori, Isaac Asimov şi literatura SF 
sunt sinonime. El a fost geniul transcendent, profetul 
încoronat, patriarhul genial şi cel mai prolific autor al 
domeniului. Pe parcursul carierei sale de cincizeci de ani, 
„bunul doctor” a văzut cum literatura pe care o iubea (mai 
mult, la crearea şi dezvoltarea căreia a contribuit) creşte, 
transformându-se dintr-o mică subcultură într-un imperiu 
mondial al imaginaţiei, care a schimbat nu doar cărţile, ci şi 
filmele, entuziasmele şi chiar visele noastre. Pe parcursul 
acestui proces, copilul timid din Brooklyn a devenit cel mai 
renumit autor de SF din câţi a cunoscut lumea. 

Alcătuirea unei liste cu cărţile sale şi cu onorurile primite 
ar fi prea mult. Să observăm doar, simplu, că Isaac Asimov a 
fost cel mai faimos, cel mai respectat, cel mai citit şi cel mai 
iubit autor SF şi de proză fantastică din toate timpurile. În 
cele cinci decenii de carieră, a scris peste patru sute de 
cărţi, a câştigat toate premiile posibile inventate de cititorii 
şi de colegii săi, a bucurat şi inspirat milioane de oameni. A 
murit în 1982, cu condeiul în mână. 


INTRODUCERE. 

Asimov şi literatura fantastică? 

Aşa cum ştie aproape toată lumea de pe planeta noastră, 
Isaac Asimov a fost cel mai talentat, cel mai prolific şi cel 
mai renumit scriitor de SF din câţi au existat vreodată. Cum 


poate nu ştie toată lumea, Asimov s-a delectat şi şi-a 
delectat cititorii scriind şi povestiri fantastice, în toţi cei 
cincizeci de ani ai carierei sale. 

La fel ca marii scriitori victorieni, pe care îi admira nespus 
şi cărora le semăna întru totul în seriozitate şi în diligenţă, 
Isaac Asimov a scris nu doar ca să amuze, ci şi ca să 
instruiască - să incite, să încânte, iar uneori, pur şi simplu, 
ca să farmece şi să uimească. Povestirile lui fantastice au 
pornit adeseori de la un joc de cuvinte, nu numai de la 
ilustrarea unei idei. Invariabil însă au respectat profund 
înrădăcinatele tendinţe ale autorului spre raţionalism şi 
logică. Vrăjitorii lui Asimov erau logicieni; iar dragonii lui 
respectau legile termodinamicii. 

La fel ca marii victorieni, Asimov a lucrat la masa de scris 
până-n ziua morţii sale. Ni s-a părut un omagiu pe potrivă, 
aşadar, să completăm monumentala operă la care a muncit 
toată viaţa şi să adunăm într-un singur volum, pentru ultima 
oară, toate povestirile fantastice pe care le-a scris în enorm 
de productiva sa carieră. Unele maliţioase, altele 
înduioşate, în toate scapără umorul şi toate dezvăluie o altă 
faţetă fascinantă a proteicei personalităţi care a fost Asimov. 

Au fost cuprinse, într-o notă ceva mai serioasă (dar 
nicidecum sumbră), şi eseurile critice pe care le-a scris 
Asimov pe tema literaturii fantastice. Către sfârşitul vieţii 
sale, Asimov s-a arătat preocupat de perspectivele şi 
situaţia iubitului său domeniu SF, perfect conştient că 
devenise inseparabil legat de literatura fantastică, atât pe 
piaţa cărţii, cât şi în imaginaţia publicului. Într-adevăr, la 
doar puţină vreme după moartea sa, „Scriitorii de 
Literatură SF din America”, organizaţia pe care a ajutat-o 
să se nască şi să se dezvolte, a devenit în mod oficial 
„Scriitorii de Literatură SF şi Fantastică din America”. În 
eseurile adunate aici pentru prima oară, Asimov îşi exprimă 
speranţele şi temerile faţă de acest „mariaj”, care s-a făcut 
şi din interes, nu doar din dragoste, şi explorează - aşa cum 
numai el ar putea-o face! 


— Instabila, permeabila, dar şi foarte reala graniţă dintre 
cele două domenii. 

În sfârşit, şi foarte oportun, am inclus acele articole care 
nu au fost cuprinse în nici o antologie până acum şi care 
trec dincolo de domeniul formal al fanteziei, pentru a atinge 
diverse subiecte „neştiinţifice”, cum ar fi norocul şi 
nemurirea, astronomia biblică, soarta finală a Universului. 
Şi perspectivele de supravieţuire ale Americii. Fantezie? 
Bunul doctor spera că nu. 

Speranţa noastră este că această antologie memorială, a 
celor mai iubite fantezii şi scrieri despre fantezie ale lui 
Asimov, îşi va ocupa locul cuvenit pe raft în tovărăşia 
Auruluiultima antologie de povestiri SF ale lui Asimov. 
Împreună, ele formează o parte integrantă şi esenţială a 
moştenirii pe care ne-a lăsat-o îndrăgitul autor. 

În unul dintre eseurile sale, Asimov citează faimosul dicton 
al prietenului său, Arthur C. Clarke, care spunea că „ştiinţa, 
suficient de avansată, nu se poate deosebi de magie.” 
Acelaşi lucru ar putea fi spus despre încântătoarele poveşti 
ale bunului doctor: fantezia ocazională, elegant prezentată 
de un scriitor stăpân pe arta lui care se întâmplă să fie şi 
om de ştiinţă, este. Ei da, Magie! 

EDITURA 


PARTEA ÎNTÂI. 

POVESTIRILE FANTASTICE FINALE. 

SĂNĂTATE! 

Am strănutat. 

George s-a tras mai la o parte şi a spus grav: 

— Iar ai răcit? 

Mi-am suflat nasul, fără cine ştie ce rezultat benefic 
pentru mine şi am zis (cu vocea mai degrabă înfundată din 
cauza batistei): 

— Nu-i răceală. E vechea mea sinuzită. 


M-am uitat lung la zaţul din ceaşca de cafea, de parcă era 
vina lui că n-avea nici un gust. Am continuat: 

— Asta-i a patra criză acută de sinuzită pe care-o fac anul 
ăsta şi de fiecare dată îmi pierd gustul şi mirosul, pe o 
perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp. În clipa asta n- 
am deloc gust, aşa că prânzul pe care tocmai l-am luat 
putea să fi fost la fel de bine din carton, tot nu-mi dădeam 
seama. 

— Te-ar consola cu ceva, zise George, dacă ţi-aş spune că 
totul a fost absolut delicios? 

— Câtuşi de puţin! I-am răspuns ţâfnos. 

— Eu personal nu sufăr de asemenea tulburări, spuse 
George. Aşa e când duci o viaţă curată şi ai conştiinţa 
curată. 

— Îţi mulţumesc pentru simpatie, i-am răspuns, dar prefer 
să cred că nu ţi se întâmplă asemenea nenorociri pur şi 
simplu fiindcă nici un microorganism care se respectă n-ar 
consimţi să trăiască pe țesuturile tale mizerabile. 

— Remarca ta răutăcioasă nu mă jigneşte, dragă amice, 
spuse George, vizibil abţinându-se cu greu. Îmi dau seama 
că aceste tulburări de sănătate îţi afectează dispoziţia şi te 
fac să spui lucruri pe care, atunci când eşti în deplinătatea 
facultăţilor tale mintale (presupunând că ai avea aşa ceva), 
nici prin cap nu ţi-ar trece să le spui. Ceea ce-mi aminteşte 
de bunul meu prieten Manfred Dunkel, pe vremea când 
concura cu bunul lui prieten, Absalom Gelb, pentru a cuceri 
farmecele încântătoarei Euterpe Weiss. Am spus posac: 

— La naiba, cu bunul tău prieten Manfred Dunkel, cu 
bunul lui prieten Absalom Gelb şi cu prada lor colectivă, 
Euterpe Weiss! 

— Asta-i sinuzita care vorbeşte, bătrâne, nu tu! 

Manfred Dunkel şi Absalom Gelb [a început George] 
urmaseră amândoi cursurile Institutului de Opticianerie din 
New York şi între cei doi tineri se legase o trainică 
prietenie. Ar fi imposibil, fireşte, ca doi tineri bărbaţi să se 
cufunde în misterul lentilelor şi al refracției optice, să atace 


serioasele afecţiuni ale ochiului care sunt miopia, 
prezbitismul şi hipermetropia, şi să stea împreună la masa 
de polizat fără a ajunge să se simtă ca doi fraţi. 

Au studiat diagramele ochiului împreună, au desenat 
altele pentru cei familiarizați mai mult cu alfabetul chirilic 
sau cu cel elin, au ales ideograme pentru orientali şi au 
discutat, aşa cum numai doi specialişti o pot face, 
complicatele amănunte ale avantajelor şi dezavantajelor pe 
care le prezintă utilizarea diverselor accente - grave, 
ascuţite, circumflexe - şi a sedilelor, pentru pacienţii 
francezi; a umlauturilor, pentru cei germani; a tildelor, 
pentru cei hispanici, şi aşa mai departe. Aşa cum mi-a spus 
Absalom odată, foarte emoţionat, absenţa acestor accente 
era o dovadă clară de rasism şi conduce la corectarea 
imperfectă a ochiului, pentru cei care nu aveau 
descendență pur anglo-saxonă. 

De fapt, o homerică dispută pe această temă a umplut, în 
urmă cu câţiva ani, rubrica de scrisori din Jurnalul 
American de Cazuistică Optică. Poate-ţi mai aminteşti un 
articol scris împreună de cei doi amici ai noştri, în care 
denunţau vechile diagrame. Era intitulat „Ochi! Jos cu 
semnele învechite!”1 Manfred şi Absalom s-au ridicat umăr 
la umăr împotriva conservatorismului unit al breslei şi, cu 
toate că n-au reuşit să-şi impună punctul de vedere, s-au 
apropiat unul de celălalt mai mult ca niciodată. 

După absolvire, au deschis împreună firma Dunkel & Gelb, 
dând cu banul pentru a stabili care nume să fie trecut 
primul. Afacerea lor a prosperat peste măsură. Dunkel, 
probabil, se pricepea un pic mai bine să polizeze 
suprafeţele până la perfecţiune, în timp ce pe Gelb nu-l 
întrecea nimeni la conceperea ochelarilor în stilul art-deco. 
În toate privinţele, cum le plăcea chiar lor să spună, vedeau 
la fel. 

Deloc surprinzător, prin urmare, că atunci când s-au 
îndrăgostit, s-au îndrăgostit de aceeaşi femeie. Euterpe 
Weiss a venit să-şi schimbe lentilele de contact, iar când cei 


doi juni au dat cu ochii de ea (nu putem spune că i-au făcut 
ochi dulci, în legătură cu maniera desăvârşit profesională în 
care cei doi i-au studiat drăgălaşele măsuri oculare), şi-au 
dat seama că le-a ieşit în cale perfecțiunea. 

N-aş putea spune, nefiind optician, că mi-era chiar foarte 
clar în ce consta acea perfecţiune, dar fiecare dintre cei doi 
mi-a dezvoltat îndelung şi liric subiectul - pe rând şi 
separat, fireşte - şi mi-a vorbit curgător despre axe optice şi 
dioptrii. 

Cunoscându-i pe cei doi prieteni încă din vremea 
adolescenţei, când îşi purtau prima lor pereche de ochelari 
(Manfred era uşor miop, în timp ce Absalom era uşor 
hipermetrop, iar amândoi erau moderat de astigmatici), mi- 
a fost teamă de ce-avea să se-ntâmple. 

Din păcate, mi-am zis în sinea mea, cu siguranţă că nici 
măcar o prietenie sfântă din copilărie nu va rezista, în 
momentul în care cei doi, deveniți bărbaţi în toată firea, vor 
începe să se întreacă pentru Euterpe, care, aşa cum spunea 
Manfred, cu mâinile împreunate la piept, era „o adevărată 
desfătare pentru ochi” sau, aşa cum spunea Absalom, cu 
mâinile ridicate spre cer, „în ce-o priveşte pe Euterpe, ochii 
n-au ce să mai ceară.” 

Dar mă înşelam. Chiar şi în legătură cu divina Euterpe, cei 
doi opticieni, mai apropiaţi unul de altul decât ochii cei mai 
apropiaţi, şi-au arătat o amiciţie perfectă. 

S-au înţeles între ei ca marţea şi vinerea Manfred să fie 
liber să iasă în oraş cu Euterpe, în caz că se putea aranja o 
asemenea întâlnire, iar Absalom urma să-şi încerce norocul 
lunea şi joia. În zilele de sâmbătă şi duminică, înţelegerea 
era să lucreze împreună, cei doi ducând-o pe demoazelă la 
muzeu, la Operă, la cenacluri de poezie şi la nevinovate cine 
luate într-un local nepretenţios. Viaţa le era un ameţitor 
carusel de plăceri. 

Dar miercurea, zici? Ah, aici se vede atitudinea luminată a 
celor doi prieteni şi rafinamentul lor elevat: miercurea, 
Euterpe era liberă să iasă în oraş cu cine poftea. 


Pasiunea lui Manfred era pură; la fel şi cea a lui Absalom. 
Amândoi voiau ca Euterpe să aleagă singură, chiar dacă 
acest lucru ar fi însemnat ca vreun necioplit care nu era 
optician să i se uite galeş în ochi. Să-i suspine la ureche. Să- 
i susure minciuni. 

— Cum adică, te întrebi cine-o sărută acum?! De ce te bagi 
cu lucruri fără legătură, când eu încerc să-ţi fac o relatare 
coerentă? 

Totul a mers bine, pentru o vreme. Nu trecea săptămână 
fără ca Manfred să nu joace o partidă interesantă de cărţi, 
la cazino, cu tânăra domnişoară, în timp ce într-o altă seară, 
Absalom îi cânta o melodie înduioşătoare, suflând într-un 
pieptene învelit în hârtie. O, ce zile fericite! 

Cel puţin aşa credeam eu. 

Într-o zi, a venit să mă vadă Manfred. Mi-a ajuns să-i văd 
faţa tulburată, ca să-mi pară că ştiu exact ce s-a-ntâmplat. 

— Bietul meu băiat, i-am zis, să nu-mi spui că Euterpe s-a 
decis şi, una peste alta, îl preferă pe Absalom! 


(Eram neutru în privinţa chestiunii, bătrâne, deci pregătit 
să-mi arăt compasiunea indiferent care dintre cei doi ar fi 
rămas cu ochii-n soare, ca să zic aşa.) 

— Nu, mi-a răspuns Manfred, n-am să-ţi spun aşa ceva. Nu 
încă. Dar nici nu mai poate dura mult, unchiule George! 
Sufăr de un handicap. Ochii mei sunt roşii şi umflaţi, iar 
Euterpe cu greu ar putea respecta un optician ai cărui ochi 
se îndepărtează de normalitate. 

— Ai plâns, bietul de tine. 

— Nici vorbă! Zise Manfred mândru. Opticienii sunt 
oameni tari, care nu plâng. Pur şi simplu am făcut un 
guturai. O răceală, mai bine zis. 

— Răceşti des? L-am întrebat cu simpatie. 

— În ultima vreme, da. 

— Şi Absalom? El nu răceşte? 

— Ba da, îmi răspunse Manfred, dar nu aşa de des ca 
mine. Lui îi mai înţepeneşte spatele, din când în când, ceea 


ce mie nu mi se-ntâmplă niciodată, dar ce folos?! Unui 
bărbat cu spatele înţepenit, ochii îi rămân limpezi şi curaţi. 
Geamătul ocazional, neputinţa periodică de-a se ridica în 
picioare, astea n-au importanţă. Dar când Euterpe se uită la 
ochii mei care curg, la roşeaţa vaselor mele sclerotice, la 
inflamaţia conjunctivei, precis o inundă un sentiment de 
repulsie. 

— Oare? Nu tu mi-ai spus, dragă Manfred, că e o dulce 
domnişoară cu ochi duioşi şi compătimitori? 

La care Manfred mi-a răspuns mohorât: 

— Nu îndrăznesc să risc. Stau acasă când sunt răcit, iar în 
ultima vreme asta a însemnat că Absalom a văzut-o mult 
mai des decât mine. E un flăcău înalt şi mlădios, pe care nici 
o tânără fată nu-l poate asculta cum cântă din pieptene şi 
hârtie, fără să se simtă mişcată. Mă tem că n-am nici o 
şansă în faţa lui. 

Apoi şi-a îngropat faţa-n mâini, având grijă să nu-şi apese 
prea tare ochii cu palmele. 

Eu însumi eram mişcat, de parcă zece piepteni în zece 
batiste din hârtie începuseră să intoneze imnul naţional. 

I-am spus: 

— Dragul meu băiat, poate voi reuşi să te fac imun la 
răceli, o dată pentru totdeauna. 

A ridicat spre mine o privire plină de speranţă: 

— Ai tu vreun leac? Vreo metodă preventivă? Dar nu-i cu 
putinţă. 

Flacăra care-i scânteiase pentru o clipă în ochii înroşiţi 
dispăru brusc - lăsându-i din păcate tot atât de roşii. 

— Ştiinţa medicală rămâne neputincioasă în faţa simplei 
răceli. 

— Nu neapărat. Aş putea nu doar să te vindec, băiete, ci să 
mă ocup şi ca Absalom să sufere tot timpul de răceli. 

Spusesem acest lucru doar pentru a-l pune la încercare, 
doar mă ştii ce simţ moral strict am, şi sunt mândru să pot 
spune că Manfred a trecut testul cu brio - ca un adevărat 
optician. 


— Niciodată! A exclamat. Da, cer să fiu eliberat de această 
piază blestemată, dar numai ca să pot lupta cinstit şi să-mi 
înfrunt adversarul de pe picior de egalitate. M-aş uri pe 
mine însumi, să-l împing în situaţia de care eu tocmai am 
scăpat. Mai degrabă primesc s-o pierd pe celesta Euterpe, 
decât să fac aşa ceva! 

— Va fi precum doreşti, i-am spus, strângându-i mâna şi 
bătându-l prieteneşte pe spate. 

Azazel. Dar nu cred că ţi-am mai pomenit de micuțul meu 
extraterestru, nu mai înalt de doi centimetri, cel pe care-l 
chem din vastul adânc al spaţiului şi care vine de fiecare 
dată când îl chem. A, ţi-am pomenit deja? Cum adică, să 
spun adevărul ca să-l facă de ocară pe Încornoratul?! Asta-i 
adevărul, naiba să te ia! 

În fine, Azazel se bâţâia în sus şi-n jos pe marginea mesei, 
zvâcnind din codiţa lui sârmoasă şi cu muguraşii de corniţe 
albăstrindu-i-se uşor din cauza concentrării. 

— Ceri sănătate, a spus Azazel. Ceri normalitate. Ceri o 
stare de echilibru. 

— Ştiu ce anume cer, o, Divină şi Universală Omnipotenţă! 
I-am răspuns, încercând să-mi ascund nerăbdarea. Cer să- 
mi văd prietenul capabil să evite răcelile. Te-am adus să-l 
cunoşti. L-ai studiat. 

— Şi asta-i tot ce vrei? Să scape de răcelile astea 
dezgustătoare, lăcrimoase, mizerabile şi flegmoase la care 
sunteţi supuşi voi, subanimalicii locuitori ai unei planete 
mâncate de viermi? Crezi că poţi lumina un singur colţ de 
încăpere, fără s-o luminezi pe toată? Ţin să te anunţ că 
echilibrul celor patru umori din specimenul pe care mi l-ai 
arătat e strâmb rău. 

— Echilibrul celor patru umori? Sanctificatule, ideea 
umorilor a dispărut o dată cu Herodot! 

Azazel mă săgeta cu privirea: 

— Ce crezi tu că sunt umorile? 

— Cele patru fluide despre care se credea că stăpânesc 
trupul: sângele, flegma, bila albă şi bila neagră. 


— Ce idee dezgustătoare! Sper că specia din care faci 
parte îl priveşte cu foarte întemeiată oroare pe acest 
Herodot. Cele patru umori sunt, desigur, patru atitudini 
mentale, care, atunci când sunt foarte atent echilibrate, nu 
pot face altceva decât să aducă permanentă normalitate şi 
sănătate deplină, chiar şi nefolositoarelor trupuri ale unor 
paraziți insignifianţi ca voi. 

— Păi şi-atunci, n-ai putea să echilibrezi foarte atent 
umorile din parazitarul meu prieten? 

— Cred că pot, dar nu-i uşor. Nu vreau să-l ating. 

— Păi n-o să-l atingi, că nici măcar nu e de faţă. 

— M-am referit la contactul astral. E nevoie de un ritual de 
purificare ce durează aproape o săptămână şi e chiar 
dureros, pe alocuri. 

— Sunt convins, o, Esenţă a Perfecţiunii, că evitarea 
atingerii astrale nu poate fi decât un fleac pentru tine! 

Ca de obicei, faţa lui Azazel s-a luminat la auzul linguşelii, 
iar corniţele i s-au întărit: 

— Îndrăznesc să spun că pot! Spuse el, şi-a putut. 

A doua zi, m-am văzut cu Manfred. Vizibil strălucind de 
sănătate, mi-a spus: 

— Unchiule George, exerciţiile acelea de respiraţie pe 
care mi le-ai recomandat au mers perfect. M-am vindecat 
de răceală între două reprize de inspirat adânc. Ochii mi s- 
au limpezit, au redevenit cristalini şi relaxaţi şi pot iar să 
privesc întreaga lume în faţă. De fapt, nu ştiu ce se petrece, 
dar mă simt sănătos peste tot. Mă simt ca o maşinărie bine 
unsă. Ochii mei sunt luminile din faţă ale unei minunate 
locomotive, care aleargă cu toată viteza peste câmpie. 

După care a adăugat: 

— Chiar am un chef nebun să dansez pe seducătoare 
ritmuri spaniole! Exact asta am să şi fac, uimind-o pe divina 
şi eterica FEuterpe! 

Şi a ieşit din încăpere în paşi de dans, desenând 
arabescuri delicate pe podea cu vârful picioarelor şi 
exclamând „Ai, ai, ai-ai!”2 


Nu m-am putut abţine să nu zâmbesc. Manfred nu era 
chiar atât de înalt ca Absalom, nici chiar atât de mlădios şi, 
chiar dacă toţi opticienii au trăsături de-o clasică nobleţe, 
ale lui Manfred se opreau la un anumit nivel de clasicism. 
Arăta mai bine decât statuia lui Apollo Belvedere, dar nu 
chiar atât de bine ca Absalom. 

Strălucirea asta de sănătate înfloritoare, mi-am zis eu, va 
restabili echilibrul de şanse. 

Întâmplarea a făcut ca tocmai atunci să trebuiască să plec 
din oraş pentru o vreme, din cauza unei neînţelegeri cu un 
agent de pariuri, care s-a nimerit să fie un tip mai degrabă 
josnic şi total opac la argumente logice. 

Când m-am întors, am constatat că Manfred mă aştepta. 

— Unde-ai fost? M-a întrebat acru. 

M-am uitat lung, îngrijorat, la el. Părea sănătos şi în formă, 
cu ochii limpezi şi senini, cu toate acestea. Cu toate acestea. 

— M-am dus să scap de nişte treburi, i-am răspuns 
prudent, fără să intru în detalii. Ce-i cu tine, dragul meu 
băiat, ţi s-a-ntâmplat ceva rău? 

Manfred a izbucnit într-un soi de râs sugrumat. 

— Rău? De ce-ar fi rău? Frumoasa, Euterpe a hotărât pe 
cine alege, şi nu sunt eu acela. A primit să se mărite cu 
Absalom. 

— Dar ce s-a întâmplat? Nu-mi spune că te-ai. 

— Că m-am îmbolnăvit? Bineînţeles că nu! M-am străduit 
să mă îmbolnăvesc, dacă vrei să ştii. Am mers prin ploaia 
rece. M-am încălţat cu ciorapi uzi. Am fraternizat cu oameni 
care aveau guturai şi care sufereau de rinită. Doamne, 
Dumnezeule, am flirtat până şi cu conjunctivita! Orice, 
numai să mă îmbolnăvesc! 

— Nu te înţeleg deloc, Manfred! De ce ţi-ai dori să te 
îmbolnăveşti?! 

— Fiindcă Euterpe are un foarte puternic instinct matern. 
Din câte se pare, e ceva obişnuit la fiinţele umane de sex 
feminin. lar eu habar n-aveam! 


Mi-am compus o expresie gravă. Eu aveam habar. La urma 
urmei, femeile au copii şi, aşa cum bine ştie toată lumea, 
copiii mai mereu se îmbolnăvesc, se smiorcăie, le curge 
nasul, strănută, tuşesc, fac febră, se învineţesc şi capătă tot 
felul de alte beteşuguri deloc plăcute la vedere. Ceea ce nu 
pare să afecteze niciodată dragostea de mamă; ba chiar 
dimpotrivă, din câte s-ar părea. 

— Ar fi trebuit să mă gândesc la asta. Am cugetat cu voce 
tare. 

— Nu-i vina ta, unchiule George. Deşi am încetat imediat 
exerciţiile de respiraţie adâncă, tot degeaba. Bietul 
Absalom a fost cu pocinogul, l-a înţepenit spatele de tot. Pur 
şi simplu nu s-a mai putut ridica din pat. 

— Bănuiesc că nu putea să se prefacă, nu? 

Manfred m-a privit oripilat. 

— Să se prefacă?! Un optician?! Dragă unchiule George! 
Normele profesionale n-ar permite un asemenea lucru. Şi 
nici vechea noastră prietenie. Plus că, odată, când am dat 
buzna în camera lui, obligându-l să se ridice în capul 
oaselor, geamătul lui de agonie era cu neputinţă să fi fast 
simulat. 

— Şi asta a influenţat-o pe Euterpe? 

— Incredibil de mult! Stă la căpătâiul lui tot timpul, îl 
îndoapă cu supă de pui şi are grijă să i se schimbe frecvent 
compresa călduţă de pe ochi. 

— Compresa călduţă de pe ochi? Asta ce rost mai are? 

Am înţeles, din ce-mi spuneai, că e bolnav cu spatele, nu 
cu ochii. 

— Aşa e, unchiule George, dar Euterpe ştie, din moment 
ce noi am învăţat-o, că orice tratament începe de la ochi. În 
orice caz, zice că e datoria ei să aibă grijă de Absalom, să-l 
ajute să-şi revină, să-i redea starea de bine şi bucuria de-a 
trăi, motiv pentru care se va mărita cu el. 

— Bine, bine, dar şi tu erai un adevărat martir al răcelilor! 
Pe tine de ce nute-a. 


— Pentru că eu am evitat-o în acea perioadă, nevoind s-o 
supun la contaminare, nevoind să zăresc privirea rece de 
repulsie pe care mi se părea că o voi desluşi în ochii ei. În 
ce hal m-am putut înşela! În ce hal! 

Şi începu să-şi dea cu pumnii-n cap. 

— Ce-ar fi să te prefaci că. 

Dar m-am oprit, văzând expresia semeaţă ce i se ivise iar 
pe chip. 

— Un optician nu trăieşte în minciună, unchiule George. 
Plus că, din nu ştiu ce motiv, indiferent cât de suferind m-aş 
pretinde, constat că nu conving pe nimeni. Pur şi simplu 
arăt prea sănătos. Nu, unchiule George, trebuie să-mi 
înfrunt soarta. Absalom, să-i dea Domnul sănătate, că e un 
prieten adevărat, mi-a cerut să-i fiu cavaler de onoare. 

Şi asta a fost. Manfred şi-a făcut datoria de cavaler de 
onoare, rămânând burlac în toţi anii care-au trecut de- 
atunci. Sunt momente când mă gândesc că se prea poate să 
se fi împăcat cu tristul lui destin. În fond, Absalom are acum 
trei copii tare dezagreabili; Euterpe s-a îngrăşat, vocea i-a 
devenit stridentă şi se poartă mai degrabă extravagant. 

Nu de mult, i-am atras atenţia lui Manfred asupra acestor 
lucruri, dar el s-a mulţumit să ofteze şi să spună: 

— Se prea poate să ai perfectă dreptate, unchiule George, 
dar când un optician iubeşte, n-o face cu uşurătatE. Ci 
pentru totdeauna. 

Suspinând sentimental, George s-a oprit din povestire, iar 
eu am spus: 

— Ciudat, dar singurul optician pe care-l cunosc cât de cât 
bine n-a fost niciodată văzut fără o femeie; nici n-a fost 
văzut vreodată de două ori cu aceeaşi femeie. 

— Fleacuri, mi-a răspuns George, fluturând din mână. Ţi- 
am spus povestea asta doar ca să te conving că te pot 
vindeca de sinuzită. Pentru neînsemnata sumă de douăzeci 
de dolari. 

— Nu! l-am retezat-o eu. Scumpa mea soţie, pe care o 
iubesc nespus, e medic şi-i face o plăcere perversă să mă 


doftoricească. Dacă aş rămâne fără simptome, probabil ar 
înnebuni! Poftim, ia cincizeci de dolari, dar promite-mi că 
mă laşi în pace. 

Au fost bani cheltuiţi judicios. 

CRITICUL DE LA GURA SOBEI. 

Căzusem niţel pe gânduri în timpul cinei cu George, dar 
până la urmă am spus: 

— N-ai vrea să ştii ce părere avea Samuel Taylor Coleridge 
despre critici? 

— Nu. 

— Perfect! Atunci am să-ţi spun. Zicea aşa: „Cei care fac 
recenzii sunt de obicei oameni care şi-ar fi dorit să fie poeţi, 
istorici, biografi etc., dacă le-ar fi stat în putere; şi-au 
încercat talentele cu una sau cu alta, dar fără succes; prin 
urmare, se fac critici.” Percy Bysshe Shelley a spus aproape 
acelaşi lucru. Mark Twain zicea: „Îndeletnicirea criticului în 
literatură, muzică şi dramaturgie e cea mai decăzută dintre 
ocupaţii.” Laurence Steme a spus: „Între toate bârfele ce se 
brodesc în lumea asta calpă. Nu-i alta mai chinuitoare ca 
ponegreala criticii.” Cu douăzeci şi trei de secole în urmă, 
artistul grec Zeuxis afirma: „E mai uşor să critici decât să 
creezi.” Lord Byron a spus: „Criticii toţi sunt pe-un calapod. 
Cu doar atâta ştiinţă cât să-i citeze greşit pe ceilalţi.” Tot el 
spunea: „Mai degrabă să cauţi roze-n luna lui Prier şi 
gheaţă-n Cireşar; s-aştepţi statornicie de la vânt sau 
tărâţelor să le ceri făină; să crezi în ce spune-o femeie şi în 
ce laudă un epitaf sau în orice alt lucru care-i fals, decât să 
te încrezi în critici.” Aş putea vorbi întruna pe tema asta. 

— Vorbeşti întruna, spuse George. Cum faci? Înveţi pe de 
rost chestiile astea? 

— Da, mai am o mulţime. 

— Lasă-le-n pace, nu le mai spune. 

— Am şi două observaţii proprii. Prima e că toţi criticii de 
profesie ar trebui să se facă gunoieri. Ar face o muncă mult 
mai utilă şi ar avea o poziţie socială mai înaltă. A doua e că 
fiecare critic ar trebui aruncat în foc. 


— Ca să devină criticul de la gura sobei, nu? 3 Şi toată 
povestea asta, înţeleg, doar fiindcă una dintre lamentabilele 
tale producţii a primit o recenzie onestă, din partea unui 
biet truditor obligat prin profesie să-ţi citească bazaconiile. 

Moment în care mi-a trecut prin minte o idee strălucită. 

— George, ai cunoscut vreodată un critic pe care să fi- 
ncercat să îl ajuţi? 

— Cum adică? 

— Păi, mi-ai tot împuiat capul cu poveşti despre micuțul 
tău demon, cum naiba l-o chema, şi despre nenorocirile pe 
care le-a abătut, prin mijlocirea ta, asupra unor victime 
nevinovate. Nu se poate să nu fi existat vreo ocazie în care 
să nenorocească pe cineva care s-o merite din plin. Un 
critic de profesie, cu alte cuvinte. 

George spuse gânditor: 

— Într-adevăr, ar fi cazul lui Lucius Lamar Hazeltine. 

— Un critic? 

— Da, dar mă-ndoiesc că ai auzit vreodată de el. De 
regulă, nu lucrează cu genul tău de maculatură. 

— Şi ai încercat să-l ajuţi? 

— Exact. 

Pentru prima oară în lunga istorie a cunoştinţei noastre 
reciproce, n-am făcut nici un efort să-l opresc de la a-mi 
povesti. 

— Vreau toate detaliile! Am spus cu nesaţ. 

Lucius Lamar Hazeltine [a început George], deşi critic de 
profesie, este un tânăr neobişnuit de arătos. De fapt, n-am 
cunoscut pe nimeni altcineva care să arate mai bine decât 
el, în afară de mine, când eram oarecum mai tânăr. 

Înfăţişării lui ireproşabile îi atribui eu, în întregime, 
performanţa de-a rămâne critic de profesie timp de zece 
ani, fără a se alege cu cicatrice pe faţă şi cu nasul spart. Aşa 
cum bine ştii şi tu, mai bine ca oricare altul, criticii de 
profesie au permanent în faţă posibilitatea de-a se vedea 
loviți, cu mărinimoasă vigoare, de autori care au obiecţii la 
a fi descrişi drept „stridenţi producători de borhot verbal.” 


Hazeltine, însă, cu ochii lui senini şi albaştri, cu cârlionţii 
lui aurii, cu tenul lui trandafiriu, cu nasul lui perfect şi 
bărbia masculină, semăna atât de mult a înger din ceruri, 
încât vedeai scriitor după scriitor cum se-apropie clocotind 
de intenţii rele, doar ca în final să şovăie şi să dea bir cu 
fugiţii! Niciunul nu voia să-şi asume răspunderea pentru 
distrugerea perfecțiunii. Cu siguranţă că-şi blestemau apoi 
slăbiciunea şi trebuie să le fi dat prin cap, până la urmă, că 
dacă măcar unul dintre ei, unul singur, consimţea să-l 
pocească niţel pe Hazeltine, perfecțiunea lui ar fi dispărut şi 
restul putea sări asupra lui cu neînfrânată ură. 

Dar niciunul nu voia să-şi asume rolul netrebnicului din 
piesă. 

Pentru o vreme, frăţia scriitoricească şi-a pus toate 
speranţele în Agatha Dorothy Lissauer. Poate-ai auzit de ea. 
Scrie romane de suspans cu crime şi asasinate, care 
scormonesc nemilos în mecanismele interioare ale 
psihopaţilor. Romanele ei sunt atât de pline de amănunte 
din soiul cel mai respingător, încât până şi criticii se simt 
irezistibil atraşi de ea. 

Unul dintre ei a spus: „La capitolul mizerie, nu te poţi 
atinge de Agatha.” Iar un altul a spus: „Un dezgust 
îngrozitor umple fiecare frază.” 

Fireşte că o tânără femeie crescută în delicateţe va jubila, 
încântată să-şi vadă opera descrisă în acest mod, deci, la o 
întâlnire a Asociaţiei Scriitorilor de Romane Poliţiste, a fost 
singura care s-a ridicat în apărarea artei criticilor literari - 
spre marea uimire a tuturor onorabililor scriitori din 
auditoriu, care-au rămas cu gura căscată. 

Dar Lucius Lamar Hazeltine i-a deschis ochii într-un 
târziu, arătându-i cât de amarnic se înşală. Adevărat, îi 
ignorase complet prima duzină de cărţi, dar noul roman al 
Agathei, intitulat Spală-ţi mâinile în sângele meu, a părut 
să-i atragă atenţia. lată ce-a spus Hazeltine despre roman, 
printre altele: „Spală-ţi mâinile în sângele meu încearcă să 
deranjeze stomacul şi au fost momente în care am simţit o 


foarte uşoară senzaţie de greață, dar nimic mai mult. Îmi 
mărturisesc surprinderea că o tânără femeie nu e în stare 
de ceva mai bun. Cartea ar fi putut la fel de bine să fie 
scrisă de un bărbat.” 

Citind aceste lucruri, Agatha Dorothy Lissauer a izbucnit 
în lacrimi, dar apoi, cu buzele strânse şi cu o privire rece şi 
neîndurătoare în minunaţii ei ochi, a pornit să colinde toate 
grajdurile cu chirie din oraş, în căutarea unei cravaşe 
potrivite. 

Ştia că Hazeltine făcea parte din Congregația Criticilor, o 
asociaţie a breslei care se reunea într-o clădire obscură din 
sălbăticiile sudice ale cartierului Bronx - criticii 
considerând, în mod destul de întemeiat, că nimeni nu va 
îndrăzni să se aventureze acolo după ei. Dar drei Lissauer, 
căzută pradă unor simţăminte furtunoase, numai la 
prudenţă nu-i stătea gândul. Era ferm hotărâtă să afle unde 
era Congregația, să aştepte până apare Hazeltine şi apoi, 
fără pic de îndurare, să-l biciuiască până la sânge. 

Lucru pe care neîndoios că l-ar fi făcut, încurajată de urale 
pofticioase din partea membrilor Asociaţiei Scriitorilor de 
Romane Poliţiste - până în clipa când s-a trezit faţă în faţă 
cu el. Îl văzuse în fotografii, dar niciodată în proximitate 
tridimensională. 

La vederea minunatului său chip, totul s-a schimbat. 
Aruncând cravaşa din mână, Agatha a izbucnit în plâns. Nu 
ştiu dacă am menţionat că dra Lissauer era de-o frumuseţe 
la fel de celestă ca Hazeltine, doar că avea părul roşcovan şi 
ochii de-un căprui divin. Nasul îi era cârn, buzele roşii şi 
pline, tenul delicat ca de piersică şi, ce mai încoace şi-ncolo, 
cei doi s-au îndrăgostit pe loc unul de celălalt. 

M-am întâlnit cu Hazeltine nu mult după aceea. Eram 
prieteni buni, parţial deoarece aproape nimeni nu ţi-ar sta 
de vorbă cu un critic, iar faptul că eu consimţeam s-o fac îl 
determina să mi se arate veşnic recunoscător. Ei, doar mă 
ştii cum sunt, bătrâne. Hazeltine nu se zgârcea cu 
ospitalitatea dejunului, iar eu sunt genul de persoană care 


crede cu adevărat în democraţie. Nu voi refuza niciodată o 
trataţie, indiferent cât de umilă ar fi mâna care mi-o oferă. 

— Lucius, i-am spus, felicitări! Aud că ai cucerit inima celei 
mai frumoase scriitoare din lume. 

— Da, aşa e, mi-a răspuns el, cu o expresie straniu de 
încordată pe faţă. Iar ea a cucerit inima celui mai frumos 
critic din lume. Respectiv a mea. Dar e o dragoste fără 
speranţă. Nu se poate împlini, George! 

— De ce nu? Am zis nedumerit. 

— Ea e scriitoare. Eu sunt critic. Cum am putea, aşadar, să 
ne iubim? 

— Ei, cum! În maniera obişnuită. Dacă vă luaţi o cameră la 
motel, cu un pat confortabil, puteţi. 

— Nu mă refer la manifestarea fizică a iubirii, George, ci la 
frumuseţea spirituală din interior. Cum poţi spera ca 
scriitorii şi criticii să se iubească unii pe ceilalţi? E ca şi cum 
te-ai aştepta ca uleiul să se amestece cu apa, ca focul şi 
nisipul să existe împreună şi ca delfinii să coabiteze cu 
cerbii. Aş putea eu să mă abţin de la a-i recenza cărţile? 

— Sigur că poţi, Lucius! Nu trebuie decât să le ignori. 

— Nu se poate. O dată ce-am recenzat Spală-ţi mâinile în 
sângele meu, se cheamă că am stabilit un precedent, deci 
trebuie să-i scriu critica la toate cărţile viitoare, inclusiv la 
cea pe care-o scrie acum, o poveste de iubire ce urmează să 
poarte titlul Spânzură-mă cu intestinele mele. 

— Mă rog, dacă trebuie neapărat, zi şi tu ceva drăguţ. 
Scoate în evidenţă greaţa şi dezgustul. 

Hazeltine mi-a aruncat o privire oripilată. 

— Cum aş putea face aşa ceva, George?! Se vede treaba 
că uiţi de jurământul criticului, împământenit încă de pe 
vremea grecilor antici. Tradus în limba noastră, sună cam 
aşa: „Chiar dacă subiectul e divin, amplu descris şi 
neîntrecut, scrobeşte-ţi şira spinării şi emite ceva neplăcut.” 
Nu pot să-mi încalc jurământul, George, deşi îmi distruge 
dragostea şi mă sfâşie-n bucăţi! 


M-am dus s-o văd pe dra Lissauer. N-o cunoşteam, dar m- 
am prezentat în calitate de prieten apropiat al lui Lucius 
Lamar Hazeltine. Combinată cu aerul meu de înaltă 
demnitate, prezentarea a făcut minuni, aşa că în scurt timp 
domnişoara îmi înroura pieptul cămăşii cu lacrimile ei. 

— Îl iubesc! Îl iubesc! A exclamat ea, găsind o porţiune 
uscată pe mâneca mea, unde să-şi şteargă ochii. 

I-am spus: 

— Atunci de ce nu scrii ceva care să-i placă? 

— Cum aş putea? M-a întrebat ea, privindu-mă oripilată. 
Cum să încalc jurământul scriitorului? 

— Există un jurământ al scriitorului? 

— Oho, încă de pe vremea sumerienilor! Tradus în limba 
noastră, sună cam aşa: „Fii mereu atent şi analitic, cu dosul 
palmei către fiecare critic.” 

Îmi plângea inima pentru aceşti doi oameni înstrăinaţi şi 
am simţit că trebuie să apelez la Azazel, pe care am purces 
să-l chem din continuum-ul de înaltă tehnologie în care 
trăieşte. 

Minunea-minunilor, era bine dispus! Faţa lui mică şi roşie, 
cu muguraşii de corniţe în frunte, îmi surâdea, iar codiţa-i 
de două degete se legăna înainte şi înapoi. 

— O, Minune a Cosmosului! L-am întâmpinat eu. Pari 
fericit. 

— Chiar sunt, zise el. Am scris un cancik care s-a bucurat 
de universală aprobare. 

— Ce-i ăla un cancik? 

— O remarcă spirituală. Toată lumea a râs. E un mare 
triumf pentru mine. 

— Ce n-aş da să pot spune acelaşi lucru despre două inimi 
tinere care se frâng inexorabil. Dar, fireşte, din moment ce 
cancikul tău s-a bucurat de aprobare universală, înseamnă 
că în lumea ta nu există critici. 

— Poftim?! A exclamat Azazel, brusc indignat. Cum să nu 
existe?! Vezi cum îţi iese la iveală bicisnica ignoranță? Cum 
să n-avem printre noi aceste fosile ale Hadesului? Ba bine 


că nu! Uite, nu mai departe de săptămâna trecută, în timp 
ce discutam despre un cancik pe care-l comisesem. Adică-l 
compusesem, s-a găsit un critic care să spună: „Balegarum 
odorata individuali puturossum.” Îţi vine să crezi că poate 
exista atâta ignoranță şi josnicie în persoana cuiva, încât să 
spună un asemenea lucru? 

— Ce înseamnă în limba noastră? 

— Nu mi-aş murdări buzele ca să-ţi explic. 

Începuse să se înfurie şi vedeam clar că predispoziția lui 
spre cooperare începe să dispară, aşa că m-am grăbit să-i 
prezint situaţia. 

A ascultat atent, după care a spus: 

— Deci ai un critic şi vrei ca eu să-i ameliorez purtarea. 

— Da. 

— Imposibil! Nici măcar eu nu pot face aşa ceva. Un critic 
nu poate fi ajutat în nici un fel, indiferent de nivelul la care- 
a ajuns tehnologia. 

— Bine, dar atunci n-ai putea, cumva, să-l faci să fie 
altceva decât critic? 

— Din nou, imposibil. Trebuie să înţelegi că un critic este 
total incapabil să reuşească în orice alt domeniu. Dacă ar 
avea măcar o urmă de talent spre orice altceva, crezi că ar 
alege să fie critic? 

— Asta cam aşa E. Am spus eu, scărpinându-mi gânditor 
bărbia. 

— "Totuşi, stai un pic să reflectez! Mai este o persoană 
implicată. O scriitoare. 

— Da, l-am aprobat eu cu entuziasm renăscut. N-ai putea, 
cumva, s-o faci să scrie ceva suficient de neinteresant încât 
să n-o critice nimeni? 

— Ei, ştii că asta nu se poate! Nici un lucru de pe lumea 
asta nu poate fi nici suficient de neinteresant, nici suficient 
de bun, pentru ca un critic să se abţină de la a-l face praf şi 
pulbere. În ce altceva constă esenţa criticii? Totuşi. 

— Totuşi.? Am zis încordat. 


— Dacă nu pot schimba un critic şi nu pot schimba un 
scriitor, pe fiecare ca atare, pot totuşi să-i schimb împreună. 
Adică. Pot să-l transform pe critic în scriitor şi pe scriitor în 
critic, făcând apel la legea conservării profesionale, şi poate 
că fiecare dintre cei doi, văzând cum e de cealaltă parte a 
gardului, ca să zic aşa, se va apropia de celălalt privindu-l 
cu alţi ochi. 

— Minunat! Am exclamat. Cred că ai găsit soluţia, o, 
Stăpâne al Nemărginirii! 

Cam o săptămână mai târziu, m-am dus să-l văd pe Lucius 
Hazeltine şi, în mod evident, virusul începuse să lucreze. 

Hazeltine a lansat un suspin în direcţia mea şi mi-a spus: 

— M-am săturat să fiu critic, George. Dizgraţia socială 
care mă asaltează din toate părţile, disprețul şi insulta, 
toate mă macină. Nici măcar extatica plăcere de-a găsi noi 
moduri în care să mă arăt exagerat de ticălos şi josnic în 
aprecierile mele literare nu mai e destul pentru a 
compensa. 

— Bine, dar ce-o să faci în loc? Am întrebat îngrijorat. 

— Voi fi scriitor! 

— Lucius, dar tu n-ai talent de scriitor! Te descurci cât de 
cât cu invectiva critică, dar. Cam asta-i tot. 

— Am să scriu poezie. E floare la ureche. 

— Eşti sigur? 

— Bineînţeles! Bagi acolo o rimă sau două, numeri iambii 
şi, dacă-i poezie modernă, nici nu trebuie să aibă sens. De 
pildă, uite-o bucăţică pe care tocmai am scos-o, proaspătă şi 
caldă. Am intitulat-o „Vulturul hoitar”. Auzi aici: 

Strânge-un stârv în ghearele-i încovoiate; 

Se-apropie de Soare, fără doar şi poate, Pe cerul azuriu 
tăind rondele spiralate; 

Pândindu-şi prada de pe vârf de munte Cade ca trăsnetul 
şi-alunecă s-o-nfrunte. 

Cu un aer preocupat, i-am spus: 

— Lucius, sună cam derivativ. 

— Derivativ? Cum adică? 


— Există un poem intitulat „Vulturul”, care începe cu 
„Strânge-un stârv în mâinile-i încovoiate.” 

Hazeltine îmi aruncă o privire nimicitoare: 

— Un vultur strânge-n mâini?! Toată lumea ştie că vulturul 
n-are mâini! Dacă nu cunoaşte un lucru atât de elementar 
din istoria naturală, poetul în cauză nu poate fi decât de-o 
neghiobie ieşită din comun. Cine-a scris poemul de care 
spuneai? 

— Lord Alfred Tennyson, de fapt. 

— În viaţa mea n-am auzit de el! 


(Normal că n-auzise niciodată, din moment ce, la urma 
urmei, era critic literar.) 

— Stai să-ţi mai citesc câteva bucăţi, spuse Hazeltine şi 
începu să intoneze: 

Copiii mei, veniţi de ascultați Istoria aceasta, de nu vă 
supăraţi, Despre tărâmul soarelui-răsare În patruzeci şi 
unu, pe şapte din decembre, Aproape toţi care mai ştiu sunt 
oale şi ulcele. 

L-am întrerupt: 

— Ce titlu i-ai pus, Lucius? Cumva „Kimmel şi Short 
dormeau în cizme”4? 

Hazeltine m-a privit lung, cu ochii îngustaţi: 

— De unde ştii? 

— Şi eu mă-ntreb cum de-am ghicit. 

După care a continuat, recitând mai întâi, „Asta-i ultima 
mea soacră, zugrăvită pe perete.” şi apoi „În Anzio 
debarcarăm noi, yankeii, iar când veni şi ziua încleştării.” 

M-am văzut nevoit să-l opresc, când s-a pornit să declame 
ceva care urma în mod evident să fie o baladă foarte lungă. 
Începea aşa: 

Un marinar bătrân aţine Pe unul din cei cinci. 

„Pe barba-ţi sură, ticălos bătrân Ia mâna de pe mine.”5 

N-am ştiut cum să plec mai repede. Parcă nu suna atât de 
rău ca pe vremea când era critic, dar nici cu mult mai bine. 


M-am dus s-o văd pe dra Lissauer. Am găsit-o în biroul ei 
de-acasă, aplecată ca o salcie plângătoare deasupra unui 
manuscris. 

— S-ar părea că nu mai sunt în stare să scriu, dragă 
George, a murmurat ea încet. Întregul proces nu pare să 
mă mai pasioneze. Ultima mea carte, Spânzură-mă cu 
intestinele mele, merge bine, în ciuda crudei şi nedemnei 
recenzii pe care i-a făcut-o iubitul meu Lucius, dar asta 
nouă n-are nici un haz. Se numeşte Jupoaie-mă până la os, 
dar nu mă simt în stare să pun nici un pic de inimă în 
jupuială. 

— Doamne, Agatha, şi ce-ai de gând să faci? Am întrebat-o. 

— M-am hotărât să devin critic. Am trimis Congregaţiei 
Criticilor un curriculum vitae cu dovezi documentare că mi- 
am bătut bunica şi că am furat în nenumărate rânduri 
laptele copiilor. Cred că asta mă califică direct pentru 
profesia lor. 

— N-am nici o îndoială. Dar eşti convinsă că vrei să devii 
critic literar? 

— Nu chiar. La urma urmei, eu sunt scriitoare şi ce ştie un 
scriitor despre literatură? Nu, nici vorbă, voi fi critic de 
poezie. 

— De poezie?! 

— Bineînţeles! E floare la ureche. Bucăţile sunt de obicei 
scurte, aşa că nu te-apucă durerea de cap până le termini 
de citit. lar dacă mai sunt şi moderne, nu trebuie să te 
chinui să le înţelegi, fiindcă nu-i obligatoriu să aibă sens. 
Desigur, voi găsi un post la Săptămânalul Librarilor, care 
publică recenzii anonime. Sunt convinsă că mă voi simţi 
împlinită, dacă nimeni nu va şti niciodată cine-a spus 
nemerniciile pe care am de gând să le spun. 

— O clipă, dragă Agatha, probabil n-ai auzit încă, dar 
iubitul tău Lucius nu mai este critic. Acum scrie poezie. 

— Minunat! A exclamat dra Lissauer. Am să-i recenzez 
cărţile! 


— Cu blândeţe, sper, am zis eu. Mi-a aruncat o privire 
oripilată. 

— Ai înnebunit? Vrei să mă dea afară de la Săptămânalul 
Librarilor? Niciodată! 

Bănuiesc că întrevezi deja sfârşitul. 

Cartea de poezie a lui Hazeltine a fost publicată sub titlul 
Reminiscenţe parfumate şi a fost recenzată anonim de dra 
Lissauer. De data aceasta, îi venise rândul lui Hazeltine să 
umble prin grajdurile cu chirie din oraş, în căutarea unei 
cravaşe cu flexibilitatea necesară. A dat buzna în birourile 
Săptămânalului Librarilor şi, până s-a reuşit convocarea 
escadronului de poliţie care să-l scoată de-acolo, Hazeltine 
O găsise pe dra Lissauer ascunsă într-un colţ. 

— Da, da, a recunoscut ea. Eu am scris recenzia. 

Hazeltine a aruncat cât colo cravaşa şi-a izbucnit în plâns. 
În timp ce-l târau afară, a spus: 

— Merită cu prisosinţă o bătaie, dar nu m-am simţit în 
stare să las urme pe aşa o piele minunată. 

Dar lucrurile au rămas la fel. În ciuda metamorfozei, 
continuă să fie unul critic şi celălalt scriitor, iar dragostea 
lor, la fel de profundă şi de pasionată ca întotdeauna, 
trebuie să rămână pe veci neîmplinită. 

Ascultasem povestea cu cea mai mare atenţie şi, o dată 
ajunsă la final, am spus: 

— Stai să văd dacă am înţeles bine, dragă George. Lucius 
Lamar Hazeltine, care a fost înainte critic literar, suferă în 
continuare, da? 

— În chinurile iadului! 

— Perfect! lar Agatha Dorothy Lissauer, care a devenit 
critic, suferă şi ea, nu? 

— Dacă nu cumva chiar mai mult decât Hazeltine. 

— Şi vor continua să sufere câte zile vor avea? 

— Sunt convins că da. 

— Mda, nimeni nu poate spune despre mine că aş fi un om 
rău sau ranchiunos. 'loţi cei care mă cunosc vorbesc frumos 
despre dispoziţia mea senină şi despre capacitatea mea de 


a uita şi a ierta. Dar şi mie mi se-ntâmplă, totuşi, să fac 
unele excepţii. George, e unica ocazie în care nu-i nevoie 
să-mi ceri nimic. Uite douăzeci de dolari. Dacă Azazel are 
ce face cu banii pământeşti, dă-i jumătate. 

DOAR O SLUJBĂ. 

O remarcasem tot timpul cât durase cina, hotărând în final 
că era de neconfundat: o indubitabilă aură de prosperitate 
plutea în jurul lui George. 

Nu cine ştie ce, să fim bine înţeleşi! Pur şi simplu mâneca 
de la haină îi arăta mai puţin tocită, cravata avea un nod 
mai îngrijit, iar obrajii îi erau mai trandafirii ca de obicei. 
De fapt, era inutil să încerc să depistez toate micile 
schimbări care alcătuiau impresia respectivă. Era vorba de 
impresie, ca întreg. 

Nimic pe lumea asta nu l-ar putea face pe George să arate 
altfel decât ca un trântor hămesit, dar porţiunea înfometată 
părea să aibă astăzi, nu ştiu cum, o palidă scânteie de 
vitalitate care-o lumina. 

— George, să nu-mi spui că ai comis gestul disperat de a-ţi 
găsi o slujbă! 

L-am văzut cum se înfioară şi soarbe grăbit o gură de vin. 
Apoi mi-a răspuns semeţ: 

— Mama ta nu te-a învăţat niciodată că există subiecte pe 
care nu se cade să le aminteşti, între oameni civilizaţi? O sl. 
O sl. 

— O slujbă, i-am venit eu în ajutor. 

— Pot să spun cuvântul! Mi-o reteză el cu asprime. Pur şi 
simplu sunt o fiinţă umană mult prea civilizată, ca să-l 
rostesc în legătură cu mine însumi. 

— Bine, George, atunci cum se explică aerul acesta cu 
desăvârşire inexplicabil pe care-l afişezi, de a nu fi complet 
şi iremediabil falit? 

— A, acum am priceput. Te-a impresionat nepăsătorul meu 
aer de munificenţă. Mda, de fapt am făcut o mică investiţie 
care mi-a adus un câştig destul de frumuşel. 


— Inclusiv până la a cere nota de plată, care mai devreme 
sau mai târziu va ajunge tot la mine? 

— Pe de altă parte, spuse George, apropo de slujbe. Îmi 
amintesc de vremea când un prieten de-al meu îşi dorea cu 
disperare o slujbă şi, practic, ar fi dat orice pentru o slujbă, 
dar îi era absolut imposibil s-o păstreze, când ajungea s-o 
obţină. 

— Spuneam, dragă George. Dacă mergi cu munificenţă 
până la a cere nota de plată. 

— De ce insişti să mă întrerupi cu palavre fără rost, când 
eu încerc să-ţi spun povestea lui Vainamoinen Glitz? 

George ştie exact cum să-mi pună capac. Niciodată nu dă 
greş. 

— Vainamoinen! Am exclamat. Ce nume mai e şi ăsta, 
Vainamoinen? Oricum, n-ai nici cea mai vagă idee cine-a 
fost Vainamoinen! 

— Bineînţeles că am! Tocmai ţi-am spus. Prietenul meu, 
Vainamoinen Glitz, deşi toată lumea îl striga Van. 

— Asta chiar că-i ridicol! Nu există om în afara Finlandei 
pe care să-l poată chema Vainamoinen. Vainamoinen este 
eroul de legendă al finlandezilor; un muzician; un magician; 
un semizeu. 

— Vainamoinen al meu era doar un guguman simpatic, 
foarte cu vino-ncoa' în ochii sexului frumos, şi tot atât de 
bogat pe cât e ziua de lungă. De fapt, numele lui complet 
era Vainamoinen Glitz al III-lea. 

— Vrei să spui că şi pe tatăl lui şi pe bunicul lui. 

— Da, aşa se presupune. Posibil să fi avut în sânge uşoare 
urme de indian choctaw. Mi se pare că Vainamoinen e un 
cuvânt choctaw, care înseamnă „războinic viteaz”. Dar, 
apropo de finlandeză, fii bun şi slăbeşte-mă cu obsesia asta 
a ta, pe tema unui foarte banal nume choctaw sau 
chickasaw, că altfel îmi pierd şirul. 

Am dat din umeri. 

Văd că eşti nerăbdător [a început George], aşa că, hai să 
intru direct în subiect, fără nici o altă introducere. 


Îl cunoscusem bine pe tatăl lui Vainamoinen (numele 
acestuia fiind Vainamoinen Glitz Junior) şi îl privisem cu 
încântare pe Van cum se face mare. A avut parte de 
educaţia aleasă a unui tânăr de condiţie bună, dat fiind că 
tatăl lui, deţinând concesiunea standurilor de ziare de la 
Pentagon, era, desigur, multimilionar. 

Van nu duce lipsă nici de curaj, căci n-am să uit vreodată 
ce dezamăgit a fost, când războiul din Vietnam s-a terminat 
chiar înainte ca el să ajungă la vârsta înrolării. Ardea de 
nerăbdare şi entuziasm să intre în Garda Naţională. 

Dar n-a fost să fie. Şi-a servit ţara, în schimb, inspectând 
diversele zone de recreere şi amuzament ale minunatei 
noastre ţări, revenind doar când şi când în oraş, căci, aşa 
cum chiar el spunea: „Relaxarea asta permanentă e muncă 
grea, dragă George, aşa că îmi face bine să revin la câte-o 
cină ocazională cu tine.” 

Lucrurile ar fi putut merge foarte bine pentru el, fiindcă 
începuse să fie unul dintre marii experţi ai ţării în materie 
de plaje, cluburi de noapte, teatre şi alte aşezăminte 
importante, dar s-a-ntâmplat s-o întâlnească pe Dulcinea 
Greenwich. Ei, hai, bătrâne, nu-ncepe iar să dai ochii peste 
cap, în legătură cu prenumele domnişoarei! Mi-a spus că 
tatăl ei citise odată o carte intitulată Don Quijote, dar cred 
că-mi turna braşoave - doar şi tu ştii, la fel de bine ca mine, 
că nimeni n-ar putea scrie vreodată o carte cu un nume aşa 
de caraghios. Nu s-ar vinde! 

Van a venit la mine fremătând de emoție. 

— George, mi-a spus, am cunoscut o femeie minunată. Cea 
mai grozavă din lume! E plină de viaţă! E puternică! E 
inteligentă! 

— Inteligentă? Am spus eu. 

Îl mai văzusem trecând prin vreo duzină de relaţii 
amoroase şi nu mi se păruse niciodată că inteligenţa ar fi 
reprezentat criteriul perfecțiunii feminine pentru el. 

— Păi, mi-a răspuns hlizindu-se, zice că s-a îndrăgostit 
nebuneşte de mine. lar dacă nici ăsta nu-i semn de 


inteligenţă, atunci spune-mi tu, care altul? 

— Van, când cineva arată atât de bine ca tine şi e atât de 
putred de bogat, cum ar putea să nu fie iubit? Dacă 
domnişoara te iubeşte, nu înseamnă neapărat că-i 
inteligentă, înseamnă, pur şi simplu, că încă nu e moartă. 

— Ba nu, nu e genul ăla de femeie, şi cinismul nu te prinde 
deloc! Celelalte tinere domnişoare, care mie mi se părea că 
sunt atrase de şarmul şi nonşalanţa mea, voiau toate să se 
mărite cu mine şi să obţină alocaţii mari şi poliţe de 
asigurare cu dublă despăgubire. Îţi aminteşti? 

— Îmi amintesc. 

— Ei, bine, Dulcinea nu vrea nimic. 

— Nimic?! 

Am înregistrat declaraţia respectivă cu cea mai profundă 
suspiciune. 

— Mă rog, nu vrea decât un singur lucru. 

— Aha! 

— Nu e ce crezi tu. Vrea să-mi găsesc o slujbă. 

Nu voi nega, bătrâne, că m-a apucat tuşea, când l-am auzit 
şi că mi-a trebuit ceva timp să mă conving că nu voi muri 
sufocat. Până la urmă, când lucrurile din jur au încetat să 
mai joace în faţa ochilor mei înlăcrimaţi, am reuşit să 
şoptesc îngrozit: 

— O slujbă?! De ce vrea să-ţi iei o slujbă? 

— Crede, răspunse Van îmbufnat, că asta o să facă din 
mine bărbat. 

— Păi tu eşti bărbat! 

După care am continuat, cu un sentiment de profund 
respect, dat fiind că dintotdeauna m-au impresionat cei 
care au talentul şi inspiraţia să se nască bogaţi: 

— Ba chiar mai mult decât atât: eşti un bărbat bogat şi, 
dacă există ceva care să definească mai sigur un bărbat 
decât paralele, banii şi portofelul gros, tare-aş vrea să ştiu 
care-o fi lucrul ăla! 


(Am păreri foarte categorice în această privinţă, bătrâne, 
căci, deşi situaţia mea m-a aruncat într-o anume umbră de 
sărăcie, simt şi gândesc ca un om bogat, la fel ca oricare alt 
american.) 

— Zice că am cucerit-o cu farmecul meu, a continuat Van, 
şi că mă iubeşte din tot sufletul, dar nu-i place că sunt un 
trântor risipitor. 

— Tu, trântor? După cât ai muncit cu plajele şi cu 
staţiunile de odihnă?! 

— Din nu ştiu ce motiv, nu vrea să ţină cont de asta. Vrea 
să-mi iau o slujbă care începe dimineaţa la nouă şi se 
termină la cinci, indiferent cât de umilă, şi să mă ţin de ea 
nu mai puţin de şase săptămâni, dovedind astfel că sunt un 
om întreprinzătoR. Ca să folosesc expresia ei. 

— Trebuie că-i dusă cu sorcova. 

— Ba nu, George. E o fiinţă cu idealuri înalte şi inima mea 
îi aparţine. M-am hotărât: îmi voi găsi o slujbă şi-i voi 
demonstra că pot să întreprind la fel de bine ca oricare alt 
întreprinzător de pe lumea asta. 

— Şi la ce fel de slujbă te-ai gândit, dragă Van? 

Van a clătinat din cap. 

— Aci m-ai prins, George. N-am nici studii, nici calificare, 
deci nu pot decât să sper că va exista cineva care să mă 
angajeze fără să-l deranjeze faptul că ştiu foarte puţine 
lucruri. De fapt, că nu ştiu nimic. 

Un zâmbet curajos i s-a desenat pe faţă. 

— Sunt, desigur, expert şi inspector certificat în materie 
de plaje. Poate-mi va fi de ajutor. La revedere, George, mă 
duc pe baricade! 

Sărmanul Van! Ce-a urmat după aceea a fost deplorabil. 
Deplorabil! De-ar fi să-ţi descriu în amănunt, bătrâne, aş 
da-n vileag un basm de grozăvii, ce sufletu-ţi grăpează şi-l 
îngheaţă. 


(Te rog să nu reciţi după mine! lar mi-a furat careva 
replicile? Tatăl lui Hamlet, zici? N-am auzit în viaţa mea de 


el!) 

În orice caz, n-a reuşit. Nu i-am urmărit îndeaproape 
evoluţia, desigur, căci sunt un om ocupat, cu un milion de 
lucruri de făcut tot timpul. Uite, numai formularul de 
pariuri la cursele de cai, de pildă. Dar mă îndepărtez de 
subiect. 

Ocazional, se întâmpla să mă invite la cină şi mi-era clar că 
nu mai face faţă tensiunii. Bronzul de pe faţă începuse să-i 
pălească şi a mărturisit că nu mai juca polo pe iarbă 
aproape deloc. 

— Dacă-ţi mărturisesc, dragă George, mi-a şoptit cu o voce 
cavernoasă, că luna trecută am căzut de două ori de pe cal 
la polo, ai să-nţelegi ce vreau să spun. Dar te rog să ţii 
secret, nu vreau să mai ştie nimeni. 

— Păi cum să rămână secret?! Crezi că jucătorii ceilalţi nu 
te-au văzut când ai căzut de pe cal? 

— Jucătorii de polo nu vorbesc niciodată despre asemenea 
lucruri, dragă George. E interzis prin codul poneiologic. 

Problema era cu afurisita aia de slujbă, fireşte! Le 
încercase pe toate, mi-a spus. Întâi a obţinut un post ca 
degustător de şampanie la clubul lui de noapte preferat, 
dar se îmbătase încă din prima seară de muncă, îl insultase 
pe director şi fusese evacuat din incintă fără nici un 
menajament. S-a oferit să-mi arate locul unde încasase lipsa 
de menajamente, dar nu era o privelişte de care să fiu 
interesat. 

A obţinut apoi un post de casier, dar i-a fost imposibil să 
descopere cum se umblă cu registrul. Toate acele cifre, mi-a 
spus, îl făceau să se simtă amorţit, că doar de-aia li se zice 
cifre (credea el)6. A găsit după aceea de lucru la o 
benzinărie, dar i-a fost imposibil să-şi dea seama cum se 
scoate capacul de la rezervor. A obţinut o slujbă la biroul de 
informaţii al magazinului Bloomingdale's, dar şi-a dat 
demisia după o oră, scos din sărite că mai toţi clienţii 
păreau să aştepte informaţii de la el. Mai trebuie să 
continuu? 


— Se pare, a zis Van, că n-o voi avea niciodată pe fata 
visurilor mele. Viaţa mea, dragă George, va fi pustie şi 
golită de semnificaţie. Inspectatul plajelor o să mă lase 
rece. Probatul vreunui nou club de noapte nu-mi va aduce 
decât veselie găunoasă. Ce folos că pot explora în 
profunzime culmile trândăviei, dacă o pierd pe femeia de 
care sufletul meu este indisolubil legat? 

Şi lacrimile îi curgeau şiroaie, direct în şampania din faţa 
lui, diluând-o într-un mod absolut îngrozitor. 

Mi se rupea inima de mila lui, bătrâne. Mi-am dat seama 
că, dacă se va retrage într-o viaţă de jale şi tristeţe, erau 
mult mai puţine şanse să beneficiez când şi când de-o masă 
pe socoteala lui. Adevăratul altruism, precum bine ştii, 
începe cu tine însuţi, deci trebuia neapărat să fac ceva 
pentru el. 

Adică să-l chem pe Azazel. i-am pomenit vreodată de 
extraterestrul meu de doi centimetri, la care pot apela prin 
intermediul unor metode ezoterice numai de mine ştiute? 

Ţi-am pomenit? Sigur o spui doar în glumă. 

Fie cum o fi, fapt e că l-am chemat pe Azazel. 

Azazel, cum probabil bănuieşti, s-a înfuriat la culme. A 
sosit încă zbierând cu vocea lui de contralto şi fluturând 
zănatic din mâini. Apoi s-a uitat în jur, m-a privit pieziş şi mi- 
a spus: 

— Lighioană ineptă, acum ţi-ai găsit să mă chemi? 

— Acum am nevoie de tine, o, Minune a Universului! 

— Dar tocmai mă uitam. 

Şi se porni să-mi descrie chestiunea, în obositor de 
plicticos amănunt. Din cât se pare, există în lumea lui nişte 
dihănii cu şase picioare, care se deplasează cu salturi şi 
tumbe în direcţii aleatorii, iar pe înaintarea lor se pariază 
cu importante sume de bani. Prima care se năpusteşte 
peste o linie de sosire e declarată învingătoare. Azazel 
insista că mârţoaga lui, cu un nume nepronunţabil, tocmai 
era pe punctul să câştige. 


— Dacă nu mă întorc în exact momentul în care am plecat, 
mi-a zbierat el în ureche, pierd şaptezeci de dvorşaci! 

— Bineînţeles că te vei întoarce în exact acel moment. 
Ceea ce am de gând să-ţi cer e culmea simplităţii, deci nu-ţi 
va lua decât încă un moment, o, Campion al Cosmosului! 


(Fiind o creatură atât de mititică, adoră să i te adresezi de 
această manieră respingător de flatantă, iar pe planeta lui 
de baştină, din câte îmi dau seama, lumea i se adresează cu 
suveran dispreţ.) 

I-am explicat care-i situaţia. 

— O slujbă? În lumea mea avem cuvântul klastron, pentru 
orice treabă înjositoare care se cere făcută de cei cu statut 
social inferior, împotriva obiecţiilor pe care le-ar putea avea 
şi împotriva voinţei lor. 

— Da, am spus eu cu convingere, asta-i ce înţelegem şi noi 
prin „slujbă”! 

— Săracul! Zise Azazel, vărsând o lacrimă micuță, care 
căzu pe faţa de masă şi arse o mică găurică în ea. Chiar îşi 
doreşte un asemenea lucru? 

— N-are încotro, căci altfel n-o poate avea pe femeia mult- 
visată, femeia de care sufletul lui este indisolubil legat. 

— Ah, dragostea, dragostea! Oftă Azazel, lăsând să-i cadă 
încă o lacrimă micuță. La ce extremităţi îi duce până şi pe 
cei mai înţelepţi! Ţin minte că odată, de dragul unei iubite 
zapulnice - înaltă de doi metri, ceea ce ridica o problemă, 
poţi să mă crezi pe cuvânt - l-am provocat pe tovarăşul ei 
de mijloc la un. Mă rog, nu contează. Înţeleg că vrei să fac 
în aşa fel încât să-şi găsească o slujbă pe care s-o poată 
păstra. 

— Exact. 

— Şi că n-are nici o pregătire? 

— Niciuna. 

— Înseamnă că trebuie să lucrăm în plan pur emoţional. 
Trebuie să aranjăm în aşa fel lucrurile, încât să fie un 
patron etern mulţumit de prietenul ăsta al tău şi să le mai 


aranjăm puţin, încât prietenul tău să fie etern mulţumit de 
slujba lui. O relaţie tare complicată. 

— Dar nu prea complicată pentru Dezlegătorul Pulsarilor. 

— Nu, bineînţeles că nu, a zis Azazel nu foarte convins. 
Totuşi, problema are unele aspecte dificile. Din moment ce 
nu ştim cine-ar putea fi acest patron, va trebui să aranjez 
un câmp general de acceptanţă. Ceea ce nu-i deloc uşor. 

Trebuie să mărturisesc, bătrâne, că a fost una dintre 
puţinele dăţi când mi-a fost teamă să nu-mi pierd 
încrederea în Azazel. I-a trebuit o groază de vreme, a 
bombănit o mulţime şi, cu toate că nu ştiu ce face cânde 
angrenat în tehnologia avansată a societăţii lui, mi se părea 
că arată ca şi cum ar fi săpat la drumuri, tot clătinând din 
cap şi tot luând-o de la capăt. 

Când, în sfârşit, s-a cutremurat tot, oftând din rărunchi: 
„Gata, s-a rezolvat”, a spus-o pe un ton care m-a umplut de 
îndoială, l-am mulţumit cu căldură, fireşte, dar nu eram 
deloc convins că reuşise. 

Numai eu sunt de vină, bătrâne. Îndoiala mea a fost aceea 
care a dus la dezastru. Nu, nu-s pe cale să vărs o lacrimă 
micuță în paharul meu cu şampanie. Şi nici nu e şampanie, 
dacă-mi dai voie să-ţi reamintesc. E vin alb. Din cel ieftin. 

Am cugetat cu multă luare-aminte, bătrâne. Aveam 
senzaţia că pe Azazel nu se poate conta şi, în plus, nu voiam 
nici să-l văd pe Van găsindu-şi o slujbă. Admit că slujbele 
trebuie şi ele să fie ocupate, dar în nici un caz de mine sau 
de cei pe care-i consider amicii mei şi-i îndrăgesc. Aşa că 
mi-a venit o idee. 

L-am căutat pe Van la club. 

— Van, eu n-am întâlnit-o niciodată pe Dulcinea asta a ta şi 
mi-ar face mare plăcere s-o cunosc. 

S-a uitat la mine cu o expresie pe care n-o pot descrie 
altfel decât ca dizgraţioasă suspiciune. 

— E prea tânără pentru tine, mi-a răspuns. 

— Van, mă judeci greşit. Femeile sunt în deplină siguranţă 
cu mine. Oricât m-ar implora, oricâţi bani mi-ar oferi, aşa 


cum fac adesea, te asigur că, exceptând pura bunăvoință şi 
dorinţa de a le uşura suferinţa, pentru nimic în lume n-aş 
vrea să am de-a face cu ele. 

Sinceritatea şi onestitatea mea evidentă şi-au făcut 
efectul. 

— Ca să vezi. A zis el. Bine, am să vă fac cunoştinţă. 

Ceea ce s-a şi întâmplat, în cele din urmă, şi uite-aşa am 
ajuns s-o cunosc. Era o fată mai degrabă mărunţică, zveltă, 
cu o siluetă perfectă şi părul castaniu-închis. Avea nişte ochi 
negri foarte atenţi. Se mişca iute şi radia tot timpul un aer 
de energie stăpânită. Era, de fapt, exact opusul lui Van, 
care nu lua nimic în serios şi lăsa viaţa să treacă 
netulburată pe lângă el. Dulcinea, pe de altă parte, îmi 
făcea categoric impresia că ia viaţa de gât, o scutură bine 
şi-o zvârle în direcţia în care doreşte ea să se mişte. 

Sincer să fiu, n-am simţit niciodată imboldul să mă însor, 
dar şi să-l fi simţit - dacă se poate imagina o idee atât de 
absurdă! 

— În nici un caz n-aş fi ales pe cineva ca Dulcinea. A te afla 
în preajma ei era ca atunci când te apropii prea mult de 
pălălaia unui foc de tabără - devine neplăcut de cald. 
Desigur, extremele se atrag şi eram perfect dispus să-l las 
pe Van s-o ia de soţie pe Dulcinea. La urma urmei, ar fi scos- 
o din circulaţie şi ar fi devenit mult mai plăcut pentru alţi 
bărbaţi pe care i-ar fi întâlnit. 

— De când tânjesc să vă cunosc, dragă domnişoară 
Greenwich! 

Spusesem acest lucru în cel mai curtenitor mod posibil, 
pronunţându-i numele „Grin-ij” - aşa cum ar fi făcut orice 
persoană civilizată. 

— Se pronunţă „Grin-igi” şi poţi să-mi spui Dulcie. Să- 
nţeleg că tu eşti George, amicul despre care-mi tot 
pomeneşte Van. 

M-a cântărit din ochi, de parcă se pregătea să mă jupoaie. 

— Amic apropiat, am spus eu. 

A pufnit dispreţuitor, apoi a continuat: 


— Mda, după ce se rezolvă povestea cu slujba, voi putea să 
mă ocup şi de alte chestii care se cer puse la punct. Chiar 
va trebui să mă ocup, din câte văd. 

Îţi mărturisesc sincer că nu mi-a plăcut deloc tonul ei, dar 
am spus: 

— Tocmai despre povestea cu slujba aş vrea să discutăm. 
De ce, Doamne, Dumnezeule, ţii morţiş ca Van să-şi ia o 
slujbă? 

— Pentru că un bărbat nu se cade să fie un pierde-vară şi 
să-şi risipească viaţa pe fleacuri şi prostii. 

— Un bărbat? Am spus eu. Şi o femeie nu? 

A clipit repede de câteva ori. 

— Şi o femeie trebuie să-şi dea silinţa. 

— În cadrul unui cuplu, n-ar trebui ca unul să rămână şi să 
aibă grijă de casă, în timp ce perechea sa iese să lupte cu 
jungla din jur? 

— Propagandă misogină flagrantă! 

— Nici vorbă! Am spus „în cadrul unui cuplu”. N-am 
specificat sexul. Poate fi oricare dintre cei doi, dacă se 
pricepe mai bine să facă treaba respectivă. Să înţeleg că 
dumneata eşti feministă. 

— Categoric! Provin dintr-o lungă filiaţie de feministe. Una 
dintre străbunele mele i-a stâlcit mutra generalului 
Ambrose Burnside, care-a avut neobrăzarea de a-i face cu 
ochiul. Poţi să fii convins că i-a scărmănat perciunii! 

— Exact. Ceea ce-mi dovedeşte că eşti mult mai capabilă 
decât sărmanul Van să-ţi porţi singură de grijă în această 
lume nemiloasă. Van este o fiinţă atât de dulce şi de blândă. 

— Da, aşa e, m-a întrerupt ea. 

Vocea i se mai înmuiase un pic şi în ochi îi apăruse ceva ce 
părea să semene a sentiment uman. După care a continuat: 

— Mieluşelul meu cel drăgălaş. 

Mi-am stăpânit fiorul şi-am completat sec: 

— În timp ce dumneata eşti tare ca piatra. 

— Tare ca oţelul călit în vatră, îmi place să cred. 


— Atunci de ce n-ai fi dumneata aceea care să-şi ia o 
slujbă? 

— Hmmm. 

— De fapt, cred că ar trebui să intri în politică. Avem 
nevoie de o americancă tare-n toate cele: în pumn, în cap, 
în vorbă şi în faptă, capabilă să le spună ce să facă 
nehotărâţilor ăstora care se-ntorc după cum bate vântul. 

— Hmmm. 

— Şi, dacă intri în politică, ce poate fi mai nimerit decât să 
ai un soţ bogat, care-ţi poate da banii necesari pentru toate 
acele apariţii la televizor? N-ar fi nici pe departe bani 
pierduţi, căci, o dată aleasă, vei găsi o mie de metode prin 
care să-ţi iei banii înapoi. Unele aproape cinstite. 

— Hmmm. 

— lar Van este exact genul de pereche de care ar avea 
nevoie o femeie-politician. Puțin mai la stânga şi cu un pas 
mai în spate. Zâmbind în faţa obiectivului, fermecându-le pe 
alegătoarele mai în vârstă, ridicând o privire plină de 
adoraţie spre dumneata, când îţi ţii discursurile. Ultimul 
lucru pe care ţi l-ai putea dori ar fi ca el să-şi ia o slujbă. Va 
avea nevoie de tot timpul disponibil pentru a susţine o 
cauză nobilă, care să te pună într-o lumină favorabilă pe 
dumneata. De exemplu, adăposturi pentru caii de polo 
bătrâni, unde să-i înveţe pe toţi „să necheze nu”7. 

— Hmmm. Se pot înţelege multe din ce spui. 

— De obicei, da, am recunoscut eu. 

— Lasă-mă să mă mai gândesc. 

— Fireşte, dar să treci cât mai repede la fapte. Altfel, Van 
s-ar putea să-şi găsească o slujbă şi n-ar fi deloc indicat, 
având în vedere sarcina grea care-l aşteaptă în calitate de 
Prim-Domn al ţării. 

— Prim-Domn. 

Dulcinea a rostogolit pe limbă cele două cuvinte, a şoptit 
încet „Doamna Preşedinte”. Apoi a spus energic: 

— Voi discuta cu el deseară. 


Ceea ce a şi făcut, iar rezultatele au fost precum 
prevăzusem. 

Van mi-a telefonat a doua zi, în culmea emoţiei: 

— George, Dulcinea vrea să se mărite cu mine! Nu mai 
trebuie să-mi iau nici o slujbă, de-aia care începe la nouă şi 
se termină la cinci. Zice că voi avea destule de făcut după 
ce mă însor cu ea şi nu mai poate aştepta ca dorinţa ei 
fierbinte să se vadă împlinită. Mă rog, se referă la mine, 
când vorbeşte de dorinţa ei fierbinte, desigur. 

— Fără îndoială, am spus eu. 

Bineînţeles că ar fi putut la fel de bine să fie Casa Albă, dar 
nu vedeam nici un motiv să-i menţionez acest lucru lui Van, 
într-un moment atât de fericit al vieţii lui. 

În mai puţin de o lună, avea loc nunta. Eu m-am numărat 
printre cavalerii de onoare, iar şampania a fost superbă. Şi 
nu trebuie să menţionez decât că am reuşit să evit obligaţia 
de a săruta mireasa, ca să înţelegi că a fost o ocazie în care 
cerul însuşi s-a arătat binevoitor. 

Fericita pereche a plecat în luna de miere, după care s-a 
retras în conacul de la marginea oraşului. 

Amândoi erau ocupați, căci Dulcinea Glitz, cum o chema 
acum, s-a ţinut de cuvânt şi-a intrat în politică. Nu ştiu cât 
de atent urmăreşti tu politichia, bătrâne, că te văd toată 
ziua cu nasul în maşina electronică de scris, dar, în răstimp 
de numai câţiva ani, Dulcinea îşi croise drum cu brio spre 
consiliul municipal, iar acum candidează pentru un post în 
Senatul statului. 

Trebuie să-ţi spun că eram foarte mândru de mine. În 
sfârşit, nu mai depinsesem de Azazel, ci făcusem totul de 
unul singur - ba încă şi foarte dibace, trebuie să recunoşti! 
Îmi era clar că, în acest caz singular, Azazel o dăduse-n 
bară. Nu exista nici un câmp de forţă emoţională care să-i 
ademenească pe patroni spre a-i solicita serviciile lui Van; 
nici un dor nebun de a sluji prin muncă, dinspre partea lui 
Van. O, nu, el şi fiinţa lui iubită pur şi simplu s-au căsătorit! 

Totul era bine. 


Cel puţin aşa credeam eu, până când m-am întâlnit cu Van, 
acum o lună sau două. Bronzul i se dusese; mâinile îi 
tremurau puţin; mergea cam adus de spate şi avea o privire 
hăituită în ochi. 

Le-am ignorat pe toate şi am exclamat jovial: 

— Van! Nu te-am văzut de-un secol! 

S-a întors să se uite la mine şi a părut să-i ia ceva timp, 
până m-a recunoscut. 

— George, tu eşti? 

— Nimeni altul! 

— Ce mai faci, dragă George? Ce dulce durere e să te 
revăd. Îmi aminteşte de vremurile bune de-altădată. 
Vremuri ce nu se vor mai întoarce niciodată, din păcate. 

Şi lacrimile începură să i se scurgă pe obraji. Am 
încremenit de uimire. 

— Van! Ce-i cu tine, dragul meu prieten? Nu-mi spune că 
te-a silit să-ţi iei o slujbă, până la urmă! 

— Nu, nu! Şi rău îmi pare că nu. Sunt ocupat în alte feluri. 
Trebuie să mă consult cu şefii grădinari în chestiunea 
terenurilor şi a grădinilor, să am grijă ca bucătarul să 
pregătească meniurile, să complotez cu intendenta pe tema 
petrecerilor pe care trebuie să le dăm tot timpul, să le 
angajez dădace gemenilor noştri, pentru care draga de 
Dulcie şi-a luat două zile libere ca să-i facă. În general, 
munca e foarte, foarte solicitantă şi, colac peste pupăză. 

— Da? 

— Colac peste pupăză, Dulcinea mai face şi politică, dacă 
vrei să ştii! Cineva se pare că i-a sugerat chestia asta odată. 
Lua-l-ar dracu' de băgăreţ! Dacă aş şti cine-a fost, i-aş trage 
una peste ţeastă cu ciocanul meu de polo! Că şi-aşa nu-mi 
mai foloseşte la nimic, acum. N-ai idee cine-o fi netrebnicul 
care i-a băgat prostia asta în cap? 

— Cred că a fost ideea ei. Mi-e imposibil să-mi imaginez că 
există cineva atât de nebun încât să-i sugereze aşa ceva. 
Dar lămureşte-mă, de ce nu e bine că face politică? 


— De ce nu e bine?! Fiindcă mă face să nu mai exist deloc 
ca individ. Tot timpul sunt întrebat de jurnalişti în ce 
măsură îi influenţez deciziile, dacă ajung vreodată să mă 
culc cu ea, dacă-i adevărat că mă consult cu un astrolog, ca 
să aflu momentul potrivit în care să-şi ţină cuvântările. 
Nimeni nu-mi ştie numele mic şi, în fond, de ce l-ar şti? Tu 
ştii numele mic al doamnei Margaret Thatcher? Bineînţeles 
că nu. Detest chestia asta! O detest! O detest! 

Mi se rupea inima de mila lui. 

— Dar ei i-ai spus lucrul ăsta, dragă Van? 

— De nenumărate ori! Dar ea zice că sunt perechea ideală 
a femeii-politician şi că într-o zi, când se va retrage după al 
doilea mandat de preşedinte, voi putea să vizitez din nou 
plajele şi cluburile de noapte. 

— Mire tare greu s-o spun, dar. Dragă Van, nu te-ai gândit 
să divorţezi? Fiind politician, nu suportă scandalul, deci mai 
mult ca sigur că te va lăsa să pleci în linişte şi, probabil, 
chiar să păstrezi custodia copiilor. Atunci, vei fi din nou un 
om liber. 

Van a dat din cap şi mi-a răspuns cu tristeţe: 

— De multe ori m-am gândit la asta. Aş lăsa-o până şi să 
păstreze ea custodia afurisiţilor. Scumpilor noştri copilaşi. 
Dar nu pot, George, nu pot! 

— De ce nu poţi? Sunt convins că nu ţi-ar face necazuri. 

— Nu ea e problema, George, ci eu, eu, eu, eu, eu! Cu 
fiecare „eu” rostit se izbea cu pumnii în piept, până ce o 
criză de tuse l-a silit să se oprească. 

După ce şi-a revenit, a continuat: 

— Pentru mine, căsnicia asta e ca o slujbă. În clipa în care 
Dulcinea şi cu mine am ajuns în faţa preotului, am exultat în 
sinea mea: „Asta-i o slujbă. Slujba pe care i-am jurat 
Dulcineei că o voi obţine şi o voi păstra!” De fapt, simt că n- 
am voie să renunţ la slujba asta, indiferent ce s-ar întâmpla, 
iar Dulcinea are acelaşi sentiment. Nu ştiu de ce. E ceva 
mistic. Precum vezi, nu voi putea fi liber niciodată. 
Niciodată! 


Aşa că asta e. Acum înţelegi unde-a fost greşeala. Azazel 
şi-a făcut datoria. lar când m-am amestecat eu - cu cele mai 
bune intenţii din lume, te asigur! 

— Am aranjat un mariaj care, date fiind circumstanţele, s-a 
dovedit a fi slujba căreia nici el, nici Dulcinea nu-i puteau 
pune capăt şi pe care el, cel puţin n-o putea suferi. E mare 
păcat, într-adevăr, dar pur şi simplu aşa se întâmplă când 
prea multe bucătărese ajung să strice borşul - ca să 
parafrazăm o vorbă din bătrâni. 

Am dat din cap cu tristeţe. 

— Îmi pare că mai de fiecare dată strici borşul, dragă 
George. Ce nu-i în regulă cu tine? Mă rog, în altă ordine de 
idei, din moment ce ai pornit pe drumul spre prosperitate, 
nu vrei măcar bacşişul să-l plăteşti tu? 

George a părut revoltat. 

— Tocmai ce ţi-am spus o poveste tristă, o tragedie 
îngrozitoare. Acum ţi-ai găsit să discuţi despre un lucru atât 
de sordid ca banii?! 

Avea dreptate, desigur, aşa că am băgat şi bacşişul la 
grămadă cu restul consumaţiei şi am plătit tot. Apoi i-am 
întins cinci dolari, ca să-i arăt cât de rău îmi pare că i-am 
rănit sentimentele. 

Greu lucru, să renunţi la obiceiuri. Mi-ar fi foarte greu să 
pun capăt obiceiului de a-i da bani lui George, iar lui 
George i-ar fi încă şi mai greu să pună capăt obiceiului de a- 
i primi. 

E FRIG AFARA, DRAGĂ. 

George şi cu mine luam prânzul împreună şi chelnerul 
tocmai îi pusese în faţă o farfurie plină cu ciorbă de fasole 
uscată - o zeamă după care se dă vânt. O dată introdusă o 
parte din zeamă în propria-i persoană, a oftat de plăcere şi, 
uitându-se pe fereastră, a spus: 

— Se simte o adiere de zăpadă în aer. 

La care eu am zis: 

— Dacă pentru tine fleoaştele astea de zăpadă care cad în 
fulgi groşi din cer se cheamă „adiere”, atunci mă tem că ai 


dreptate. 

— Nu fac altceva, a zis George de sus, decât să-ncerc să 
aduc un pic de poezie într-un enunţ altfel complet banal: 
anume că ninge. Dar a-ncerca să-ţi vorbesc ţie despre 
poezie e ca şi cum aş încerca să-i recit versuri unui cal. 

— Mai puţin faptul că un cal n-ar plăti pentru prânzul ăsta. 

— Şi nici tu n-ar fi nevoie să plăteşti, dacă nu s-ar întâmpla 
să fiu cam strâmtorat cu banii în momentul ăsta. 

Era un moment care dura de când se ştia George pe lume, 
cel puţin până în clipa de faţă, dar, cu toate că ar fi fost 
reconfortant de nepoliticos să i-o spun, m-am abținut. 

— O imagine ca asta, am spus în schimb, mă umple de 
fiori, când mă gândesc cu oroare la vremea rece care 
urmează. Totuşi, pot să mă consolez cu ideea că se va 
termina în doar câteva luni, după care mă voi putea amuza 
gândindu-mă cu oroare la canicula care urmează. O 
schimbare periodică a ororii, bănuiesc, ne face bine şi ne 
alimentează acel sentiment necesar de divină nemulţumire. 

— Mă întreb, zise George, de ce se spune despre 
nemulţumire că ar fi divină? 

— Fiindcă tocmai nemulţumirea faţă de starea lucrurilor a 
fost aceea care i-a îndemnat pe oameni să creeze civilizaţie 
şi cultură. Mulţumirea ar duce la stagnare şi bagatelizare, 
aşa cum se întâmplă în cazul tău. Dar până şi tu, George, 
dacă poveştile cu care mă torturezi sunt adevărate, sesizezi 
divina nemulţumire din alţii, după care te străduieşti să le 
îmbunătăţeşti soarta. Desigur, dacă aceleaşi poveşti pe care 
continui să mi le bagi pe gât rămân adevărate, s-ar părea că 
amestecul tău în vieţile prietenilor tăi conduce, de regulă, la 
catastrofă. 

George s-a înroşit la faţă. 

— Lată cum, într-o singură afirmaţie scurtă, ai aruncat de 
două ori umbra îndoielii asupra feliilor de viaţă pe care ţi- 
am făcut favoarea să ţi le dezvălui. 

— Într-adevăr, ar fi şi greu de pus la îndoială felii de viaţă 
în care intră şi-o fiinţă extraterestră de doi centimetri, pe 


care poţi s-o chemi printr-o distorsiune din superspaţiu şi 
care poate să facă tot felul de lucruri mult superioare 
tehnologiei umane. 

— Şi mă deranjează şi afirmaţia cum că ajutorul meu bine 
intenţionat conduce invariabil la catastrofă. E o afirmaţie 
atât de departe de adevăr, încât sunt sigur că îngerii din 
ceruri varsă lacrimi pentru tine în chiar acest moment. 

— O fi, dar le varsă pentru tine, nu pentru mine. Tu înşiri 
poveştile şi descrii catastrofele. Eu nu fac altceva decât să 
le semnalez. 

— Realitatea e, bătrâne, că mi s-a întâmplat, într-un caz, 
să produc un mariaj fericit şi plin de dragoste, încărcat de 
fidelitate şi simţ moral, a cărui încheiere mi se datorează în 
exclusivitate mie. Cazul la care mă gândesc este cel al 
Eufrosinei Mellon şi al soţului ei, Alexius. Voi începe acum 
să-ţi spun povestea lor. 

Sincer să fiu, nu vreau să-mi povesteşti nimic. 

Pe Eufrosina Mellon [a început George] o chema Eufrosina 
Stump, înainte de căsătorie, şi o ştiam de mică. Era o 
copilită tare ruşinoasă, care, când vedea pe cineva străin, 
se ascundea imediat după cea mai apropiată mobilă, din 
spatele căreia se uita apoi pe furiş, cu ochi mari şi sfioşi. 
Această timiditate a ei n-a putut fi niciodată învinsă şi, pe 
măsură ce copila creştea, s-a concentrat pe reprezentanţii 
sexului opus. 

Lucru cu-atât mai bizar cu cât, făcându-se mare, Eufrosina 
s-a transformat într-o femeie splendidă, cu desăvârşitele 
proporţii ale unui trup de zeiţă. O zeiţă mărunţică, 
adevărat, de doar un metru cincizeci şi şapte înălţime, dar 
bărbaţii tineri din proximitate observau imediat fenomenul. 

Nu puţini dintre ei au încercat să înfiripe o prietenie şi, în 
cazul în care ar fi reuşit, atunci, după părerea mea, ar fi 
pornit să dezbată împreună profunde subiecte filosofice. 
Dar n-am putut verifica niciodată dacă aşa s-ar fi-ntâmplat, 
şi nici ea, de altfel, căci niciunul n-a reuşit să înfiripe 


prietenia necesară, fără de care o asemenea discuţie nu 
poate avea loc. 

Eufrosina avea grijă să se îmbrace în aşa fel încât să 
estompeze splendorile cu care o înzestrase natura, dar a 
constatat că, din acest punct de vedere, bărbaţii tineri au 
un fel de al şaselea simţ. Flăcăul, care abia dacă era în stare 
să dibuie omleta pusă-n farfurie chiar sub nasul lui, reuşea 
totuşi să străpungă, cu ochii minţii, prin straturile de stofă 
cu care se înfăşură Eufrosina, pentru a detecta minunăţiile 
de dedesubt. 

Îi eram naş, desigur, căci, aşa cum ţi-am mai spus şi 
alteori, soarta m-a binecuvântat cu un mare număr de fine 
tinere şi frumoase - indubitabil datorită virtuţii şi 
respectabilităţii ce mă caracterizează. Până şi Eufrosina 
făcea excepţie, în cazul meu, de la suspiciunea, altfel 
universală, cu care trata intenţiile sexului opus. 

Aşezată la mine-n poală, suspina cu faţa îngropată în 
umărul meu, în timp ce eu îi mângâiam părul auriu. 

— Pur şi simplu nu suport să fiu atinsă de creaturile 
acelea, am auzit-o spunând, şi simt că au acest respingător 
imbold tactil. Nu pot să nu observ că, în general, se spală pe 
mâini înainte să se apropie de mine, de parcă ar avea 
senzaţia că se vor bucura de mult mai mult succes cu 
mâinile curate. 

— Şi nu-i aşa? 

Eufrosina s-a cutremurat de un fior. 

— Mâini murdare chiar că n-aş putea îndura, dar nici 
mâinile curate nu-s cu mult mai bune, unchiule George. 

— Şi totuşi, uite că stai la mine-n poală, iar eu te mângăi 
pe păr şi, mi se pare, ocazional şi pe umăr şi pe braţ. 

— Nu-i acelaşi lucru, unchiule George! Tu eşti din familie! 

Am continuat s-o mângâi. Familia îşi are privilegiile ei. 

Având în vedere atitudinea ei, aşadar, îţi poţi imagina ce 
stupefacţie mi-a provocat vestea că se mărită cu Alexius 
Mellon, un tânăr cu voce groasă ca de bas, fără cine ştie ce 
talent poetic - de fapt, fără talent poetic deloc - şi care-şi 


câştiga existenţa (destul de binişor) ca agent comercial 
voiajor. 

Când a venit la mine cu vestea cea mare, îmbujorată şi 
chicotind prosteşte, i-am spus: 

— Ţinând cont de vederile tale asupra sexului masculin, 
dragă Eufrosina, cum de te-ai hotărât să te măriţi? 

— Ştiu eu ce să spun? Mi-a răspuns ea timid. Cred că pur 
şi simplu am un suflet romantic. Îmi dau seama că e riscant 
să te laşi călăuzită de raţiuni mercenarotice. Toată lumea 
spune că „bogăţia e oarbă” şi că vei greşi cumplit, dacă te 
laşi sedusă de ea. Am încercat să mă ţin departe de Alexius 
şi să-i încui uşa spre inima mea, dar toată lumea spune că 
„banii îşi bat joc de lacăte” şi exact aşa a şi fost. Şi. Of, 
probabil nu-s decât o fată prostuţă, dar, după ce toată viaţa 
m-am străduit atâta să mă feresc de bărbaţi, într-o 
dimineaţă pur şi simplu m-am trezit gândindu-mă la Alexius 
şi mi-am dat seama că nu mai pot face nimic. Mi-au picat cu 
tronc banii lui. În ziua aceea am fredonat întruna „Banii-s 
cel mai dulce lucru” şi, când Alexius m-a cerut din nou, i-am 
răspuns: „Da, dragule, ne vom căsători şi îţi promit „să-ţi 
cheltuiesc, să te respect şi să mă supun,.” 

Am zâmbit şi i-am urat tot norocul din lume, dar, după ce-a 
plecat, am clătinat din cap cu tristeţe. Văzusem destule la 
viaţa mea, ca să ştiu că scânteierea aurie a banilor poate 
aduce o lună de miere splendidă, dar, când sarcinile 
serioase ale vieţii încep să se facă simţite, banii singuri nu 
mai sunt de-ajuns. Cu adâncă părere de rău presimţeam o 
mare deziluzie pentru drăgălaşa mea fină fără minte, care 
citise prea multe poveşti de dragoste şi bani. 

Exact aşa s-a şi-ntâmplat. Nu trecuseră bine şase sau opt 
luni de la căsătorie, când m-am trezit cu ea, albă toată la 
faţă şi cu un aer oţărât. 

— Felicitări, dragă Eufrosina! Ce mai face dragul de 
Alexius? 

S-a uitat în stânga şi-n dreapta, de parcă voia să se 
asigure că nu ne aude nimeni, după care a spus: 


— E plecat într-una din călătoriile lui de afaceri, slavă 
Domnului! 

Buzele îi tremurau şi, până la urmă, cu un vaier plin de 
disperare, mi s-a aruncat în braţe. 

— Ce este, draga mea? Am întrebat-o, reluând jocul 
mângâietor despre care constatasem că-mi face 
întotdeauna mare plăcere. Şi poate că şi ei. 

— Alexius, fireşte! O vreme, banii au fost de-ajuns. Am 
cheltuit după pofta inimii şi ne-am simţit bine. Părea că n- 
avem nici o grijă pe lume, după care, nu ştiu cum, ela 
început să se schimbe. A început să-mi dea de înţeles că 
într-o căsnicie e nevoie şi de. Dragoste. Am încercat s-o iau 
în glumă, spunând vesel că „Oamenilor cu bani le ajung 
banii, nu le mai trebuie şi altceva”. Dar, pe măsură ce 
treceau săptămânile, văzând că devine tot mai insistent, mi- 
am dat seama că m-am măritat cu un dependent de 
dragoste. E ca o boală, unchiule George! Până săptămâna 
trecută, dormeam în paturi separate, unul de-o parte a 
camerei, celălalt dincolo, cu o mobilă masivă între noi. Aşa 
cum ar face orice pereche normală de tineri însurăţei. Şi pe 
urmă, aşa, pe neaşteptate, m-am trezit cu un. Un. Un pat 
dublu în dormitor! Alexius a zis că paturile separate îi fac 
pe soţi să se înstrăineze. Doamne, unchiule George, nici nu 
mai pot spune că dorm în patul meu! Şi, uneori, când se 
suie în pat, mâna lui o atinge pe-a mea. De fapt, se tot 
întinde spre mine. Oare ce pofte nesănătoase nu-i dau 
pace? Tu ai idee, unchiule George? 

— Crezi, Eufrosina dragă, că te-ai putea obişnui să-ţi placă 
atingerea mâinii lui? 

— Niciodată! Alexius pare să fie cald tot timpul, iar eu mă 
simt întotdeauna delicios de răcoroasă. Nu-mi place atâta 
căldură masculină şi i-am spus-o, iar ela zis că sunt rece ca 
un. Mă rog, nu-ţi pot spune ce cuvânt a folosit, doar că 
începe cu „pie” şi se termină cu „troi”. 

— Cred că pot să-l ghicesc şi singur. 


— Unchiule George, crezi că nu mai are aceleaşi 
sentimente oneroase faţă de mine? La urma urmei, nu se 
poate să-i spui tovarăşei tale de patrimoniu, cu care-ai 
cheltuit împreună o jumătate de an, că e rece ca un ştii tu 
ce, decât dacă nu mai ai aceleaşi sentimente oneroase faţă 
de ea! 

— Hai, hai, Eufrosina dragă, nu te mai supăra aşa. Cât 
timp lipseşte Alexius? 

— O, e într-o călătorie foarte lungă! Trebuie să facă un tur 
prin toată regiunea de sud-vest. S-ar putea să nu se 
întoarcă decât peste o lună. 

— Lasă pe mine, draga mea, şi voi găsi eu o cale de 
rezolvare. 

— Ştiam eu! A zis ea, cu feţişoara ei drăgălaşă privindu-mă 
plină de speranţă încrezătoare. Doar faci parte din familie! 

lată un caz de competenţa lui Azazel, mi-am zis, drept 
care l-am şi convocat. A apărut ca de obicei, pe policioara 
pe care i-o fixasem în perete, exact la înălţimea capului 
meu. Era, ca de obicei, nepregătit pentru convocare şi, tot 
ca de obicei, mi-a prins privirea fără nici un avertisment şi-a 
emis obişnuitul lui zbierat pătrunzător. Pretinde că 
întotdeauna reacţionează aşa, când se trezeşte pe 
neaşteptate faţă în faţă cu un monstru oribil, deşi, din ce 
motiv trebuie să zbiere când dă cu ochii de mine, asta nu 
mi-a explicat niciodată. 

Părea un pic mai roşu ca de obicei, de parcă tocmai se 
întrerupsese din cine ştie ce întreprindere solicitantă şi, de 
fapt, ţinea în mânuţa-i mititică un obiect care semăna a 
ganteră. Chiar şi în timp ce zbiera dând cu ochii de mine, 
continua s-o ridice şi s-o coboare ritmic. 

— Îţi dai seama că m-ai întrerupt în timp ce-mi făceam 
exerciţiile de gimnastică?! 

— Scuze! 

— Şi ce să fac eu cu scuzele tale?! Acum va trebui să 
renunţ la exerciţiile pentru astăzi. Să sar peste ele. Nici nu 
ştiu cum o să fac ca să mă menţin în formă. 


— Dar de ce trebuie să le sari, o, Măreţ şi Exaltat 
Cârmuitor al Universului? Nu te poţi întoarce exact în 
momentul în care ai plecat, ca să le continui? 

— Nu, e prea complicat şi oricum n-am nevoie de sfatul tău 
tâmpit. O să le sar şi gata! Dar vreau să-ţi pun o întrebare. 

— Da, Atotputernicia Ta? 

— Până acum, m-ai întrerupt din jocuri de noroc. Când 
tocmai eram pe punctul să câştig. M-ai întrerupt şi când 
eram pe cale să primesc diverse onoruri, când făceam duş, 
când eram angajat în ritualuri complicate cu anumite 
reprezentante ale speciei mele. Cum se face că niciodată 
până acum nu m-ai întrerupt din gimnastica mea zilnică? 
Dacă tot trebuie să mă-ntrerupi, acesta e momentul cel mai 
potrivit. Ai grijă s-o faci din nou. 

Şi a pus jos gantera pe care-o ţinea în mână, trăgându-i un 
şut s-o dea la o parte. Am bănuit că nu prea se dădea în 
vânt după gimnastica zilnică. 

— Ce mai vrei, de data asta? M-a întrebat acru. 

L-am spus istoria Eufrosinei şi a lui Alexius Mellon; după 
ce a ţistuit de câteva ori, în final a spus: 

— Aceeaşi veche, veche poveste! Chiar şi în lumea noastră, 
nechibzuitele nebunii ale tinereţii dau naştere unor 
negrăite nefericiri. Dar mie mi se pare că această Eufo. 
Eufa. Mă rog, cum o cheamă, n-are decât să i se alăture 
tovarăşului ei, în satisfacerea impurelor pofte care-l 
pervertesc. 

— Păi tocmai asta e problema, o, Iu, Cel cu Puteri Infinite! 
Este o domniţă pură şi neprihănită. 

— Ei, hai, lasă-mă cu oximoronele! Asta, fireşte, în caz că 
domniţele din lumea ta seamănă cât de cât cu cele din 
lumea mea. Am avut de-a face, la vremea mea, cu o 
incredibilă colecţie de zybule glaciale. Şi când zic zybule, 
mă refer la animalele domestice femele. 

— Ştiu la ce te referi, Covârşitor de Puternicule, dar ce ne 
facem cu Eufrosina? 


— De fapt, mie mi se pare că e foarte simplu. Din moment 
ce are obiecţii faţă de căldura masculină. Ai putea să-mi 
aduci o fotografie de-a ei sau un articol de îmbrăcăminte. 
Ceva pe care să-mi concentrez energiile? 

Marele noroc făcea să am una dintre fotografiile ei mai 
revelatoare, la care Azazel s-a strâmbat îngrozitor. Nu i-a 
luat prea mult timp, totuşi, să facă lucrurile pe care le avea 
de făcut, după care a plecat. Am observat că lăsase gantera 
în urma lui. De fapt, o am în buzunar şi ţi-o voi arăta ca 
dovadă a existenţei lui Azazel. Nu, nu ştiu ce-ar însemna 
pentru tine o dovadă „reală”, ca să folosesc expresia ta, dar 
dacă nu vrei să te uiţi, voi continua povestirea. 

Două săptămâni mai târziu, m-am întâlnit din nou cu 
Eufrosina. Arăta mai nenorocită ca niciodată şi m-am temut 
că, indiferent ce făcuse Azazel, nu reuşise decât să 
înrăutăţească lucrurile. Iar Azazel nu consimte niciodată să 
desfacă un lucru pe care l-a făcut. 

— Alexius nu s-a întors încă? Am întrebat-o. 

— Va fi acasă duminică, a răspuns ea fără chef. Unchiule 
George, nu ţi se pare că în ultima vreme s-a făcut cam frig? 

— Nu în mod deosebit faţă de cum o cere anotimpul, draga 
mea. 

— Eşti sigur? Mie aşa mi se pare, nu ştiu de ce. Pur şi 
simplu tremur de frig toată ziua. Sub paltonul ăsta gros 
port cel mai călduros taior pe care-l am, dedesubt am nişte 
desuuri drăguţe şi călduroase, mi-am tras până şi şosete 
groase din lână peste ciorapii lungi, pe deasupra lor m-am 
încălţat cu botine, şi tot mi-e frig. 

— Poate nu eşti suficient de bine hrănită. O farfurie cu 
ciorbă aburindă de fasole uscată te-ar încălzi imediat! Şi pe 
urmă, dac-aş fi în locul tău, m-aş băga în pat. Dă radiatorul 
mai tare în cameră, bagă-te sub câteva pături şi-ai să te 
simţi ca pe o plajă însorită din sudul Pacificului. 

— Eu ştiu? Mi-a răspuns ea, încreţind din năsucu-i 
adorabil şi clătinând din cap. Exact când sunt în pat mi-e cel 
mai frig. Mâinile şi picioarele, mai ales, parcă-s nişte sloiuri 


de gheaţă. După ce se întoarce Alexius acasă, nici n-o să 
vrea să se bage-n pat cu mine, aşa sunt de rece! 

Făcu o pauză, apoi adăugă posomorâtă: 

— Ăsta o să fie singurul lucru bun. Măcar o să vadă că sunt 
cu adevărat rece ca un cum-a-zis-el. 

Au mai trecut două săptămâni şi m-am trezit cu o bătaie în 
uşă; cea mai veselă bătaie în uşă pe care mi-a fost dat s-o 
aud vreodată; toc-toc-toc-ul unui deget fericit! Din câte-mi 
amintesc, eram adâncit într-o complicată manevră de ştiinţe 
matematice, în legătură cu unele statistici cabaline, deci n- 
am fost prea încântat de întrerupere, dar, când am deschis 
uşa, Eufrosina s-a năpustit ca un vârtej înăuntru, practic în 
paşi de dans. 

Am rămas cu gura căscată. 

— Eufrosina, ce s-a întâmplat? 

Şi, în încercarea de a-mi explica extazul ei, am adăugat: 

— Alexius ţi-a lăsat ţie toţi banii şi-a fugit de-acasă? 

— Nu, nu, unchiule George, bineînţeles că nu! Alexius e 
acasă de-o săptămână întreagă, dragul de el! 

— Dragul de el?! Vrei să spui că şi-a învins tendinţele 
dependenţei de dragoste şi a revenit la fericitele 
sentimente oneroase? 

— Habar n-am despre ce vorbeşti, unchiule George! A 
spus ea, cu bărbia ei micuță ridicată mult. Tot ce ştiu e că, 
în ziua în care s-a întors acasă, eu mă băgasem în partea 
mea de pat şi mi-era mai frig ca niciodată. Eram vânătă şi 
tremuram ca varga. Apoi s-a băgat şi el în pat, pe partea lui, 
şi am avut senzaţia că-i pot simţi căldura chiar şi de la 
distanţă. Nu ştiu cum a reuşit, dar corpul lui părea să 
emane o căldură minunat de plăcută, care pur şi simplu m-a 
învăluit şi pe mine. Ah, ce senzaţie minunată! Normal că m- 
am apropiat de sursa de căldură. El parcă era un magnet, 
iar eu, pilitură de fier. Am simţit cum alunec spre el şi 
practic ne-am izbit unul de altul, iar eu l-am înconjurat cu 
sărmanele mele braţe reci ca gheaţa. A ţipat ca din gură de 
şarpe, când l-am atins cu mâinile şi picioarele mele reci, dar 


nici prin cap nu-mi trecea să-i dau drumul! L-am ţinut mai 
strâns ca niciodată! Iar el s-a întors cu faţa la mine şi mi-a 
spus: „Biata de tine! Ce rece eşti.”. Şi şi-a pus mâinile lui 
calde şi moi pe spatele meu îngheţat şi-a început să le mişte 
în sus şi-n jos. Îi simţeam căldura mâinilor prin cămaşa mea 
de noapte, în sus şi-n jos, în sus şi-n jos. Unchiule George, 
pur şi simplu am adormit în braţele lui, fericită. Niciodată n- 
am dormit mai bine, iar dimineaţă n-am vrut în ruptul 
capului să-l las să se scoale. Mă tem că a trebuit să se lupte 
cu mine, ca să se dea jos din pat. „Nu pleca! O să mi se facă 
frig!” - aşa i-am spus. Dar a trebuit să plece. Şi a fost exact 
la fel în fiecare noapte. Ce fericire! În braţele calde ale lui 
Alexius al meu cel cald, unchiule George, am senzaţia că 
până şi banii şi-au pierdut importanţa. Banii au ceva aşa de 
rece. 

— Sst, copilă! Am spus eu, căci o asemenea afirmaţie mi se 
părea şocantă. 

— Zău, vorbesc serios! A insistat ea. 

— Spune-mi, draga mea, date fiind toate acele îmbrăţişări 
şi atingeri şi senzaţii de căldură, ai. 

M-am oprit, incapabil să găsesc vorbele potrivite pentru 
ruşinoasele gânduri care-mi trecuseră prin cap. La urma 
urmei, sunt suficient de bătrân ca să fi explorat temeinic 
răutăţile vieţii. 

— Da, am făcut-o! A zis ea mândră. Şi nu cred că e ceva 
rău în asta. O, moraliştii n-au decât să spună cât poftesc că 
banii ar fi cel mai preţios dar de la Dumnezeu pentru 
oameni şi că „la rădăcina tuturor relelor stă dragostea”, eu 
zic altceva, că dragostea e cel mai cald lucru din lume. 

— Şi la vară ce-ai să faci? Am provocat-o. 

— O să transpir niţel, ei şi? Mi-a răspuns ea şi atunci am 
ştiut că era pierdută pentru totdeauna. 

Nu cunosc un mariaj mai fericit decât cel dintre Eufrosina 
şi Alexius Mellon. Le era cald în fiecare noapte, transpirând 
un pic vara, iar în cele din urmă au avut şi doi copii. 


lar Eufrosina s-a schimbat complet. Nu-i mai era absolut 
deloc teamă de bărbaţi, nici suspicioasă nu mai era în ceea 
ce le priveşte intenţiile. De fapt, le primea cu dragă inimă 
intenţiile şi luase obiceiul să vorbească într-un mod foarte 
dispreţuitor despre aceia dintre ei care păreau îmbibaţi de 
curtenie demodată. 

Se îmbrăca în aşa fel încât să atragă atenţia bărbaţilor şi 
reuşea, într-adevăr, să-i atragă în număr mare. 

Mi-a mărturisit mai târziu că, din pură curiozitate, 
încercase să se încălzească alături de unul sau de altul 
dintre ei, dar după a cincisprezecea sau a şaisprezecea 
tentativă - a recunoscut că pierduse socoteala - renunţase. 
Niciunul dintre ei nu avea căldura paradisiacă a lui Alexius. 

Chestiunea îi suscită oarecum spiritul iritabil şi s-a văitat 
că dragostea, la fel ca banii, ar trebui împărţită; că 
dragostea, spre deosebire de bani, nu se poate înmulţi 
decât oferită pe gratis. A repetat lucrul ăsta chiar şi după 
ce i-am atras atenţia că banii, abil învestiţi, aduc mari 
profituri. 

Aşa că a rămas cu Alexius şi dacă nici ăsta nu-i un final 
fericit, atunci spune-mi tu altul mai bun. 

— Mie mi se pare, dragă George, că Eufrosina nu poate fi 
decât foarte nefericită, fiindcă nu se alege cu nici o plăcere 
din relaţiile ei ilicite. Plus că rămâne monogamă prin forţa 
împrejurărilor, dat fiind amestecul lui Azazel, mai degrabă 
decât din propria-i voinţă. 

— Aşa cum spuneam, mi-a răspuns George, se arată un pic 
iritată de nereuşita experimentelor ei, dar ce importanţă 
are? Un pic de nefericire e un preţ modic, faţă de atingerea 
moralității. Şi, după ce nebunia dragostei va părăsi corpul 
ei obosit, ceea ce se mai întâmplă, din când în când, vor 
exista banii, întotdeauna banii şi pentru întotdeauna banii! 
Ca, de pildă, atunci când îţi spun că mi-ar prinde bine o 
bancnotă de cinci dolari, pentru câteva zile. 

Cele câteva zile durează şi ele cât toată viaţa lui George, 
dar i-am dat oricum cei cinci dolari. 


CĂLĂTORUL ÎN TIMP 

— De fapt, cunosc pe cineva care-ţi seamănă teribil, mi-a 
spus George. 

Stăteam amândoi la Cafe des Modistes, după o consumaţie 
mai mult sau mai puţin aleasă. Îmi făcea mai degrabă 
plăcere să profit de ocazia de-a sta degeaba, în ciuda 
termenelor urgente de predare care mă aşteptau acasă - 
aşadar, n-ar fi trebuit să răspund la provocare, dar mi-a fost 
peste puteri: am un profund respect faţă de unicitatea 
caracterului meu. 

— Ce vrei să spui? Nu mai există nimeni ca mine! 

— Mă rog, a admis George, nu scrie atât de mult ca tine. 
Nimeni nu scrie atât de multe ca tine. Dar asta numai 
fiindcă are o oarecare consideraţie faţă de ceea ce scrie şi 
nu este de părere că şi cea mai banală greşeală tipografică 
pe care-o comite ar fi proză nemuritoare. Totuşi, scrie sau, 
mai bine zis, scria, întrucât acum câţiva ani a murit şi s-a 
dus în locul acela din Purgatoriu special amenajat pentru 
scriitori: unde inspiraţia te loveşte de-a pururi, dar nu 
există nici maşini de scris, nici hârtie. 

— Mă dau bătut în faţa cunoştinţelor tale despre 
Purgatoriu, am spus eu ţeapăn, dat fiind că-l întruchipezi în 
propria-ţi persoană, dar de ce-ţi aminteşte de mine acest 
domn scriitor, în afară de simplul fapt că era scriitor? 

— Motivul pentru care asemănarea mi-a sărit în ochiul 
interior, scumpul meu amic, e acela că şi el, deşi dobândise 
faimă şi bogăţie, la fel ca tine, se plângea necontenit că n-ar 
fi îndeajuns de apreciat. M-am încruntat. 

— Eu nu mă plâng că n-aş fi destul de apreciat. 

— Nu? Tocmai ce-am petrecut un prânz obositor, 
ascultându-te cum te vaiţi că nu capeţi răsplata pe care-o 
meriţi. Şi bănuiesc că nu te refereai la o bătaie soră cu 
moartea. 

— George, ştii foarte bine că nu făceam altceva decât să 
mă plâng de câteva dintre recenziile mai recente, scrise de 
nişte pseudoscriitori înguşti la minte şi invidioşi. 


— De multe ori m-am întrebat ce-o fi ăla un pseudoscriitor. 

— Un scriitor ratat sau, altfel spus, un critic literar. 

— Poftim, ce-ţi spuneam eu! Comentariile tale îmi amintesc 
de răposatul meu prieten, sărmanul Fortescue 
Quackenbrane Flubb. 

— Fortescue Quackbrain Flubb? Am repetat, destul de 
incredul.8 

— Exact. Alde Trăncănilă, aşa-i spuneam între noi. 

— Şi el cum îţi spunea ţie? 

— În diverse moduri pe care nu le mai ţin minte, spuse 
George. Eram amici din tinereţe, întrucât frecventasem 
amândoi acelaşi liceu. El era cu câţiva ani mai mare ca 
mine, dar ne-am cunoscut la reuniunile asociaţiei 
absolvenţilor. 

— Pe cuvântul tău? Nu ştiu de ce, dar nu te-am bănuit 
niciodată că ai avea studii liceale. 

— Da, într-adevăr, am fost amândoi elevi la „Liceul Aaron 
Burr”, alde Trăncănilă şi cu mine. O, de câte ori n-am 
intonat vechiul imn al liceului, cu lacrimi de nostalgie 
curgându-ne pe obraji! Ah, frumoşii ani de liceu! 

Şi, cu vocea tremurată, începu să cânte îngrozitor de fals: 

Când peste-al nostru liceu soarele strălucea Cu 
scânteierea lui aurie, Acolo sus, peste iubita noastră Veche 
Hazna, Flutura cârpa negru-albăstruie. 

— Vechea Hazna?! 

— O poreclă afectuoasă. Universităţii Yale i se spune „Moş 
Eli”, Universitatea Mississippi e „lanti Miss”, iar „Liceul 
Aaron Burr”. 

— E „Vechea Hazna”. 

— Exact. 

— Şi „cârpa negru-albăstruie”? 

— Culorile liceului nostru, spuse George. Dar sunt sigur că 
vrei să auzi povestea lui Fortescue Quackenbrane Flubb. 

— E ultimul lucru din lume pe care-mi doresc să-l aud, am 
spus. 


Ajuns la mijlocul vieţii, Fortescue Quackenbrane Flubb [a 
început George] era un om fericit; sau măcar ar fi trebuit să 
fie, căci obținuse tot ce şi-ar putea dori orice om rezonabil. 

Avusese o îndelungată carieră ca scriitor de succes, 
scoțând cărţi care, în ciuda faptului că se vindeau bine şi 
erau populare, se bucurau de mult respect în ochii acelor 
pseudoscriitori care-şi spun critici literari. 

Văd pe faţa ta, bătrâne, că te pregăteşti să mă întrebi cum 
e posibil ca un om să fie un scriitor de succes, să poarte un 
nume ca Fortescue Quackenbrane Flubb şi, cu toate 
acestea, ţie să-ţi fi rămas complet necunoscut. Ţi-aş putea 
răspunde că este o dovadă a egocentrismului tău 
desăvârşit, dar n-am s-o fac, deoarece există o altă 
explicaţie. La fel ca orice alt scriitor cât de cât dotat cu 
simţul realităţii, alde Trăncănilă se folosea de un 
pseudonim. La fel ca orice alt scriitor dotat cu un dram de 
sensibilitate, nu voia să ştie nimeni în ce fel îşi câştigă 
existenţa. Ştiu că tu îţi foloseşti numele adevărat, dar tu n- 
ai pic de ruşine! 

Pseudonimul lui Trăncănilă, desigur, ţi-ar fi binecunoscut, 
dar m-a pus să promit, odată, că voi păstra un secret 
absolut asupra lui, chiar şi după ce elva fi trecut în lumea 
fără maşini de scris a Purgatoriului, iar eu, desigur, trebuie 
să-mi respect cuvântul dat. 

Dar alde Trăncănilă nu era deloc un om fericit. 

Ca fost camarad absolvent al liceului Burr, mi-a mărturisit: 

— Ce folos, dragă George, că plouă cu bani pe capul meu, 
într-un potop nesfârşit? Ce folos că faima mea înconjoară 
lumea? Ce folos că toţi cei din jur, fără excepţie, mă 
tratează cu maximă consideraţie? 

— Dragă Trăncănilă, am spus solemn, eu cred că toate 
astea sunt de mare folos. 

— Aiurea, mi-a răspuns el, poate dintr-o perspectivă 
lumească; poate dintr-o pură perspectivă materială. 
Sufletului meu nu-i sunt de nici un folos. 

— Dar de ce? Am întrebat eu. 


— Fiindcă, a zis el lovindu-şi pieptul cu un bufnet dogit, 
arzătoarea amintire a insultelor şi umilinţelor din tinereţe 
rămâne nerăzbunată şi, de fapt, pe veci de neplătit. 

Am rămas ca lovit de trăsnet. 

— Nu-mi spune! Nu pot crede că ai fost insultat şi umilit în 
tinereţe! 

— Ba bine că nu! În Vechea Hazna însăşi. La „Liceul Aaron 
Burr”. 

— Dar ce s-a întâmplat? Am spus, nevenindu-mi să-mi cred 
urechilor. 

— Era în 1934, când intrasem în primul an de liceu şi 
începusem să simt în forul meu interior divina inspiraţie. 
Ştiam că într-o bună zi voi fi un mare scriitor, aşa că m-am 
înscris la un curs de compunere, pe care-l ţinea boşorogul 
de Yussif Newberry. i-l aminteşti pe Yussif Newberry, 
dragă George? 

— Nu cumva moş Zeflemeală Newberry? 

— Unul şi-acelaşi. Îi intrase în cap că, prin organizarea 
unui astfel de curs, va avea la dispoziţie un tezaur nesecat 
de talente, din care să extragă nestemate scrise cu care să 
umple revista literară bianuală a liceului. Îţi aminteşti de 
revista aceea, George? 

M-am cutremurat din cap până-n picioare. 

— Da, văd bine că-ţi aminteşti. Am primit ca temă să 
scriem o compunere, drept primă probă de capacitate, iar 
eu, din câte-mi amintesc, am scris o odă închinată 
primăverii, elocventă până la a-ţi tăia respiraţia, ba şi 
poetică pe deasupra. Când Zeflemeală a întrebat cine vrea 
să-şi citească producţia literară, am fost primul care să 
ridice mândru două degete. Zeflemeală m-a poftit să ies în 
faţa clasei, iar eu mi-am apucat manuscrisul cu o mână 
care, mi-aduc aminte, asudase de emoție, şi mi-am citit 
efuziunile cu o voce răsunătoare. Anticipasem să parcurg 
toate cele cincisprezece pagini într-un entuziasm crescând 
din partea auditoriului şi să închei într-o revărsare 
zgomotoasă de urale şi aplauze. Anticipasem greşit. După 


nici o pagină şi jumătate, Newberry m-a întrerupt. „Ăsta”, a 
spus el, enunţând clar fiecare cuvânt, „e cel mai neîndoios 
gunoi posibil, bun doar de îngrăşământ, deşi nici aşa nu-i 
sigur că ar avea vreo utilitate.” La care toată clasa de tineri 
sicofanţi a izbucnit într-un râs homeric, iar eu m-am văzut 
nevoit să-mi reiau locul în bancă fără a-mi fi terminat 
lectura. Dar asta nu e tot. Newberry nu pierdea nici o 
ocazie, după aceea, să mă umilească. Nimic din ce scriam 
nu-i plăcea şi avea grijă să-şi facă dezgustător de publică 
această neplăcere, întotdeauna spre deliciul clasei, care 
astfel m-a transformat în ciuca bătăii de joc a tuturor. În 
cele din urmă, ca temă finală pentru acel trimestru, fiecare 
trebuia să scrie o povestire, un poem sau un eseu, destinat 
publicării în bianualul literar. Eu am compus un eseu voios, 
debordând de umor scânteietor şi de remarci spirituale şi 
imaginează-ţi că, spre marea mea surpriză, Newberry l-a 
acceptat! Natural, mi s-a părut corect şi judicios să-l caut 
pe moş Zeflemeală după ore şi să-l felicit pentru 
discernământul lui. „Mă bucur, domnule profesor”, i-am 
spus, „că veţi fi obţinut un produs mai bun decât norma 
uzuală, prin utilizarea eseului meu în bianualul literar.” La 
care el mi-a răspuns, dezvelindu-şi colții galbeni într-un 
mod extrem de neplăcut: „L-am acceptat, F. Q. Flubb, numai 
fiindcă a fost singura contribuţie care-şi dă silinţa, cu oricât 
de puţin succes, să fie amuzantă. Acceptarea lui forţată, 
Flubb, e picătura care a umplut paharul - nu voi mai ţine 
acest curs.” Şi s-a ţinut de cuvânt. Dar, deşi au trecut 
patruzeci de ani, amintirea tratamentului la care-am fost 
supus în cadrul acelui curs de la Vechea Hazna rămâne încă 
vie. Cicatricele încă mai dor, dragă George, şi nu le voi 
putea şterge niciodată. 

— Dar, dragă Trăncănilă, gândeşte-te cum trebuie să se fi 
simţit boşorogul de Zeflemeală, când tu te-ai ridicat pe 
culmile gloriei literare! Cu siguranţă, maniera în care te-ai 
înălţat aproape de vârful lumii scriitoriceşti trebuie să-l fi 


ars la lingurică mult mai mult decât te-au ars pe tine 
trecutele lui umilinţe. 

— Cum adică, aproape de vârful. Mă rog, nu contează. Se 
vede că nu eşti la curent cu istoria ulterioară a liceului. 
Nemernicul şi mizerabilul care-a ţinut cursul în cauză a 
murit cam la cinci ani după ce-l urmasem eu, procedând 
astfel, se vede treaba, în încercarea de-a evita să fie martor 
la triumful celor umiliţi de el, întrucât fulgerele celebrităţi 
n-au început să-mi lumineze fruntea decât la trei ani după 
moartea lui. Aşa că asta e, am rămas veşnic frustrat de 
faptul că nu-i pot plesni dispreţuitor din degete sub nas 
acelui maestru al datului peste nas. Dar ce vrei? Nici măcar 
zeii nu pot schimba trecutul. 

— Oare? Am zis eu încet. 

— Poftim? 

— Nimic, nimic! 

Dar, fireşte, mă gândeam la Azazel, minusculul meu 
prieten dintr-o altă lume sau poate dintr-alt Univers ori alt 
continuum, a cărui capacitate tehnologică o depăşeşte atât 
de mult pe-a noastră, încât nu e departe de-a părea un fel 
de magie. [A, cineva pe nume Clarke zici că a spus ceva 
asemănător. Mă rog, din moment ce n-am auzit în viaţa mea 
de el, nu poate avea absolut nici o importanţă.] 

Azazel dormea, când procedura mea de chemare l-a adus 
din lumea lui sau poate din Universul ori continuum-ul lui, 
şi, fireşte, nu-ţi voi da amănunte despre procedura 
respectivă. O minte necizelată ca a ta s-ar vătăma 
iremediabil, dacă ar încerca să cuprindă subtilităţile 
endorcismului. Nu-ţi vreau decât binele, dragul meu 
prieten! 

Am aşteptat cu răbdare ca Azazel să se trezească, ţinând 
cont că e înclinat să se arate un pic cam ciufut dacă-l scoli, 
iar un Azazel ciufut e un Azazel periculos, cu toată 
dimensiunea lui miniaturală. Aşa că n-aveam ce face 
altceva, decât să-i privesc braţele şi picioarele mişcându-se 
în cadrul unor evoluţii complicate, pe care habar n-aveam 


cum ar trebui să le interpretez. Probabil că visa ceva şi 
reacţiona la ceea ce visa. 

Când mişcările i-au devenit violente, a deschis ochii şi s-a 
ridicat în capul oaselor, într-un soi de tresărire. 

— Ştiam eu! L-am auzit gemând (un geamăt ascuţit şi 
sibilinic, ca ţiuitul unui minuscul robinet de abur). N-a fost 
decât un vis! 

— Ce să fie, o, Minune a Universului? 

— Întâlnirea mea cu frumoasa Zibulka. Oare nu se va 
împlini niciodată în realitate? 

După care a adăugat trist: 

— Desigur, e cam de aceeaşi mărime cu tine, aşa că refuză 
să mă ia în serios. 

— Nu te poţi face mai mare, o, Miracol al Erelor? 

— Bineînţeles că pot! Zise Azazel, dezvelindu-şi colţişorii 
într-un minuscul mârâit. Dar substanţa mi se subţiază ca 
fumul, devine fantomatică şi, când încerc s-o îmbrăţişez, nu 
simte nimic. Nu ştiu de ce, dar reprezentantelor sexului 
frumos le place să simtă ceva, într-o asemenea situaţie. În 
fine, ajunge cu tribulaţiile poetice ale tragediei mele 
personale. Ce mai vrei de data asta, mizerabile specimen de 
flecăreală găunoasă? 

— O călătorie în timp, o, Tu, Cel Care Uimeşte Astralitatea! 

— Călătorie în timp! Zbieră Azazel. Imposibil! 

— Chiar aşa? Eu nu sunt fizician, o, Tu, Cel Măreţ, dar 
savanții din lumea mea vorbesc despre călătorii cu viteză 
mai mare decât cea a luminii şi despre găuri de vierme. 

— Din partea mea, pot să vorbească şi despre sirop de 
tuse şi lopătari de baltă, că mi-e totuna. Călătoria în timp e 
o imposibilitate teoretică. Las-o baltă! 

— Foarte bine, am oftat eu, dar asta înseamnă că alde 
Trăncănilă îşi va petrece puţinii ani de viaţă care i-au mai 
rămas incapabil să se răzbune pentru insultele şi umilinţele 
încasate de la nemernicii din trecut, nemernici care nu i-au 
înţeles marele talent, d-apoi să-l mai şi aprecieze! 


La care faţa lui Azazel s-a transformat, din obişnuitu-i roşu 
ca sfecla, în ceva mai apropiat de rozul delicat al unui 
interior de pepene verde. 

— Insulte şi umilinţe ai spus? Ah, cunosc prea bine 
demonii ce pun răbdarea la-ncercare, prin grija unor 
netrebnici. Ai un prieten, aşadar, care îndură ce-am îndurat 
şi eu. 

— Nimeni, am spus eu prudent, nu poate îndura ce-a 
îndurat spiritul tău grozav, o, Mângâiere a Năpăstuiţilor, 
dar a suferit oarecum şi încă mai suferă. 

— Foarte trist. Şi doreşte să se întoarcă în timp, ca să-şi 
răzbune răbdarea pusă la-ncercare prin grija unor 
netrebnici. 

— Exact, dar ai spus că e imposibil să călătoreşti în timp. 

— Aşa şi e! Dar pot acţiona asupra minţii. Dacă ai sau poţi 
obţine un lucru care s-a aflat multă vreme în contact cu el, 
pot să-i aranjez în aşa fel funcţionarea minţii, încât i se va 
părea că a călătorit în trecut şi s-a întâlnit faţă în faţă cu 
foştii lui torţionari, după care poate proceda cum pofteşte. 

— Perfect! Am exclamat. Întâmplarea face să am în posesia 
mea o bancnotă de zece dolari, pe care i-am împrumutat-o 
din portofel cu ocazia ultimei noastre întâlniri, şi sunt destul 
de sigur că s-a aflat în contact intim cu el timp de cel puţin 
o lună, dat fiind că pe alde Trăncănilă îl poţi numi oricum 
altfel decât larg la pungă. 

Şi aşa a şi fost, căci m-am întâlnit cu Trăncănilă cam după 
o lună şi m-a tras deoparte. 

— George, azi-noapte am avut un vis extraordinar! Mă 
rog, am impresia că a fost un vis, fiindcă, dac-ar fi să fie 
altceva, înseamnă că m-am ţicnit. Părea atât de real, de 
parcă m-aş fi întors în trecut! Cu patruzeci de ani în urmă. 

— Înapoi în trecut, zici? 

— Aşa părea, dragă George. Se făcea că eram călător în 
timp. 

— Povesteşte-mi în amănunt, dragă Trăncănilă. 


— Am visat că eram din nou la Vechea Hazna. Mai bine zis, 
vechea Veche Hazna, nu cel de azi, dărăpănat şi pierdut 
printre blocurile de sărăântoci din mijlocul oraşului, ci aşa 
cum arăta acum patruzeci de ani, când era o clădire 
demodată şi respectabilă, cocoşată doar de trecerea anilor. 
Mergeam pe coridoare şi mă uitam pe geam în sălile de 
clasă, privindu-i pe liceeni cum trudesc. Puteam să simt 
până şi ecoul Marii Crize. Mai ţii minte Marea Criză, 
George? 

— Bineînţeles că da! 

— Am citit ştirile de pe avizier. M-am uitat peste ultima 
ediţie a ziarului şcolii. Nimeni nu m-a oprit. Nimeni nu m-a 
observat. Parcă nici nu existam pentru ei şi mi-am dat 
seama că eram eu, cel de azi, rătăcind printr-o perioadă din 
trecut. Şi, brusc, am devenit conştient de încă un lucru: 
undeva în clădire trebuie să fie şi Yussif Newberry, încă viu. 
Am realizat în acel moment că fusesem adus înapoi în 
Vechea Hazna cu un scop precis. Aveam în mână o servietă; 
am scotocit prin ea; şi m-a cuprins o nemărginită satisfacţie, 
fiindcă am găsit acolo toate dovezile de care aveam nevoie. 
M-am năpustit pe scări către etajul al treilea, unde se afla 
biroul lui. Mai ţii minte biroul lui, dragă George, şi ce miros 
stătut de cărţi mucegăite plutea înăuntru? Mirosul ăla încă 
se mai simţea, după patruzeci de ani sau, mai degrabă, eu 
mă dusesem înapoi cu patruzeci de ani şi-l găsisem tot 
acolo. Mi-era teamă că boşorogul de Zeflemeală s-ar putea 
să fie la ore, dar visul m-a adus înapoi în timp exact la 
momentul potrivit. Avea o oră liberă şi se-apucase să 
corecteze nişte teze. A ridicat privirea, când am intrat pe 
uşă. El, spre deosebire de ceilalţi, m-a văzut. El a observat 
că sunt acolo. Aşa şi trebuia să fie. „Cine eşti?”, m-a 
întrebat. „Pregăteşte-te de-o mare uimire, Yussif Newberry, 
căci sunt nimeni altul decât Fortescue Quackenbrane 
Flubb!” S-a încruntat. „Vrei să spui că eşti vârstnicul tată al 
nătărăului ăluia îngălat pe care l-am avut la cursul meu 
anul trecut?” „Nu, nu sunt vârstnicul tată al nătărăului 


îngălat. Cască bine ochii, Newberry, căci sunt însuşi 
nătărăul îngălat! M-am întors din viitor, de-acum în 
patruzeci de ani, ca să-ţi cer socoteală, laşule torţionar al 
eului meu din tinereţe!” „De-acum în patruzeci de ani, zici? 
Hm, mă văd nevoit să spun că trecerea timpului nu ţi-a 
îmbunătăţit cu nimic aspectul. Credeam că există prea 
puţine şanse să arăţi chiar mai rău decât arăţi în prezent, 
dar se pare că te-ai descurcat.” Am tunat: „Newberry, 
pregăteşte-te să suferi! Ştii ce-am ajuns după patruzeci de 
ani?” Mi-a răspuns calm: „Da, ai ajuns un bărbat de-o 
urâţenie remarcabilă, mult peste vârsta mijlocie. Bănuiesc 
că era inevitabil, dar aproape că mă pot autoconvinge să te 
compătimesc.” „Am ajuns mult mai mult decât atât, Yussif 
Newberry! Am devenit una dintre marile personalităţi 
literare ale Statelor Unite. Am aici, la alegere pentru tine, o 
copie după pagina în care sunt prezentat în Personalităţile 
Americii. Te rog să remarci numărul cărţilor publicate de 
mine şi să mai remarci, dragă Newberry, că nicăieri în 
aceste auguste volume nu apare numele demn de dispreţ al 
lui Yussif Newberry. Mai am aici, spre informarea ta, Yussif 
Newberry, câteva recenzii asupra celor mai recente opere 
ale mele. Citeşte-le şi remarcă îndeosebi ce se spune despre 
talentul meu şi despre veritabila mea pricepere 
scriitoricească! Mai mult, am aici şi un profil de prezentare 
din revista The New Yorker, în care sunt ridicat în slăvi. Şi 
acum, Yussif Newberry, gândeşte-te la toate acele lucruri 
răutăcioase şi pline de cruzime pe care le-ai spus despre 
mine şi despre scrierile mele, anul trecut la curs, şi pleacă- 
ţi capul ruşinat, Yussif Newberry!” „Bănuiesc”, a spus 
Newberry, „că e vis.” „Probabil că e un vis”, am răspuns eu, 
„dar chiar şi-aşa, e visul meu şi tot ce ţi-am adus aici ca să-ţi 
arăt este perfect adevărat, aşa cum se va întâmpla peste 
patruzeci de ani de-acum înainte. Nu-ţi pleci capul cu 
profundă umilinţă, Yussif Newberry?” „Nu”, a zis Newberry, 
„fiindcă n-am nici o responsabilitate pentru ce se va 
întâmpla în viitor. N-am altceva de spus decât că anul 


trecut, la cursul meu, tot ce-ai scris tu a fost gunoi de grajd 
şi gunoi de grajd va rămâne, nu doar până peste patruzeci 
de ani de-acum înainte, ci până la ultima silabă a timpului 
din anale. Şi-acum, ieşi afară şi lasă-mă să-mi văd de 
corectat!” Iar cu aceasta, visul meu s-a încheiat. Ce părere 
ai, dragă George? 

— Trebuie să fi fost teribil de realist. 

— Da, da, fireşte! Dar nu asta vreau să spun. Îţi vine să 
crezi că această invectivă de profesor la adresa condiţiei 
umane, în momentul când a aflat de măreţele mele 
realizări, s-a încăpățânat să-şi menţină părerea?! Nici pic 
de jenă! Nici pic de remuşcare! A continuat să spună că 
juvenila mea creaţie era gunoi de grajd, fără să dea-napoi 
nici cu un milimetru! Inima mea s-a frânt, dragă George. A 
fost cu mult, mult mai rău decât orice alt lucru pe care l-am 
făcut vreodată. E cu mult, mult mai rea moartea spre care 
mă îndrept, decât mi-aş fi închipuit vreodată. 

S-a îndepărtat în derivă, bătrâne, corabie sfărâmată şi cu 
carena ruptă. Nu mult după aceea, a murit. 

George a terminat povestea şi s-a şters la ochi cu bancnota 
de cinci dolari pe care i-o dădusem în acest scop. (Sigur, nu 
poate fi la fel de absorbantă ca o batistă, dar George insistă 
că senzaţia tactilă a bancnotei i se pare mult superioară.) 

— Bănuiesc că n-are nici un rost să pretind, dragă George, 
ca poveştile tale să aibă vreun sens, dar constat că trebuie 
să-ţi semnalez un aspect: asta n-a fost o călătorie în timp 
adevărată, conform propriei tale relatări, ci doar una 
imaginară. A fost, practic, o viziune indusă, prin 
manipularea de către Azazel a creierului lui Flubb. Caz în 
care Flubb avea control asupra ei sau ar fi trebuit să aibă. 
De ce nu l-a obligat pe Yussif Newberry să i se târască la 
picioare, cerşind inutil iertare? 

— Exact asta l-am întrebat şi eu pe Azazel, cu altă ocazie. 
Azazel a spus că bietul Trăncănilă, oricât de părtinitor era 
în propria-i favoare, avea destul meşteşug scriitoricesc, 
măcar în subconştientul lui, încât să-şi dea seama că o parte 


din ce scrisese chiar era gunoi de grajd şi că Newberry 
avea dreptate. Fiind un om onest, nu putea ocoli adevărul. 

George a stat pe gânduri câteva clipe, apoi a adăugat: 

— Bănuiesc că nu prea seamănă cu tine, până la urmă. 

UN OCĂRÂTOR ESTE VINUL. 

George comandase un pahar cu vin alb, cu care să-şi 
înceapă cina, iar eu comandasem un pahar cu cocteil Virgin 
Mary, adică maxima concesie pe care sunt dispus s-o fac în 
materie de orgie bahică. 

Sorbind pe îndelete din sucul meu de roşii bine 
condimentat, mi-am dat seama, la un moment dat, că 
George se uită lung şi cu dezgust la păhăruţul lui delicat. 
Era aproape gol şi eu nici nu băgasem de seamă când îl 
dăduse pe gât. Uneori poate fi extraordinar de dibace. 

— Ce-i cu tine, George? L-am întrebat. 

A oftat adânc. 

— În vremurile bune de altădată, găseai o ditamai halba cu 
bere bună şi tare, cu doar un bănut. 

— Care vremuri, George? Vorbim cumva despre Evul 
Mediu? 

— În vremurile bune de altădată, a repetat George. Acum, 
doar pentru o gură de vin slab, cât să-ţi iasă o rouă de 
sudoare în mustață, trebuie să dai iama-n puşculiţa tancului 
tău. În caz că ai. 

— Ce tot vorbeşti de puşculiţă? Nu te costă nici cât 
bănuţul ăla medieval de care-ai pomenit! Dacă nu ţi-a fost 
de-ajuns, mai comandă un pahar. Şi-aşa o să mă pui pe mine 
să plătesc. 

— Nici prin cap nu mi-ar trece! Spuse George pe un ton 
condescendent. De regulă. Dar, din moment ce mi-ai propus 
şi nu vreau să te dezamăgesc. 

Ciocăni cu degetul în păhăruţul gol şi chelnerul se grăbi 
să-i aducă altul. 

— Vinul, spuse George privind lung la cel de-al doilea 
pahar, este un ocărâtor. Aşa scrie în Biblie. Nu mai ştiu cine- 
a zis-o, Moise sau Belzebut. 


— De fapt, ai să găseşti citatul în Pilde 20:1, unde scrie 
aşa: „Un ocărâtor este vinul, un zurbagiu băutura 
îmbătătoare şi oricine se lasă ademenit nu este înţelept.”9 
Prin tradiţie, cartea în cauză îi este atribuită regelui 
Solomon. 

S-a holbat la mine cu incomensurabilă indignare. 

— Mi-e imposibil să-nţeleg de ce insişti să faci atâta caz de 
aşa-zisa ta erudiție! Nu reuşeşti decât să te vezi condamnat 
din toate părţile. Cum tocmai eram pe cale să spun, vei găsi 
această zicere fie în Avacum, fie în Maleahi. Bănuiesc că n- 
ai de gând să negi că e scrisă în Biblie. 

— Absolut deloc! 

— Poftim! Am menţionat faptul că vinul este ocărâtor 
fiindcă mă gândeam la prietenul meu, Cambyses Green. 

— Cambyses? 

— L-au botezat după nu ştiu care străvechi potentat 
oriental. 

— Ştiu despre cine vorbeşti. Fiul lui Cirus cel Mare al 
Persiei. Dar cum a ajuns. 

— Hai să comandăm de mâncare şi o să-ţi spun povestea 
lui Cambyses Green. 

Prietenul meu, Cambyses Green [a început George], pe 
care-l botezaseră aşa în cinstea nu ştiu cărui potentat 
oriental din Antichitate, era aproape fără îndoială cea mai 
şarmantă şi mai plăcută persoană pe care te-ai fi putut 
aştepta s-o întâlneşti vreodată. Avea un fond aproape 
nesecat de istorioare amuzante, pe care ştia să le spună 
într-un mod de-a dreptul fascinant. Se simţea perfect în 
largul lui cu străinii şi se pricepea să-i cucerească imediat. 
Era suav şi fermecător cu femeile tinere, care îl urmăreau 
toate ca vrăjite, dar el îşi păstra dragostea, cu toată 
ardoarea pe care o putea pogori Eros asupra lui, pentru 
Valencia Judd - o tânără femeie de-o excepţională 
frumuseţe şi inteligenţă. 

Valencia a fost aceea care a venit la mine într-o zi - cu 
cosiţele-i blonzii în neorânduială, cu năsucul ei cel cârn uşor 


înroşit ca de plâns şi cu o batistuţă suspect de jilavă, 
strânsă ghem în mâna stângă. De fapt, n-o chema aşa, 
Valencia nefiind decât o variantă prescurtată a numelui ei 
adevărat, Benevolencia - nume după care poţi judeca şi 
singur dulceaţa felului ei de-a fi şi căldura inimii ei. 

— O, Doamne, unchiule George! 

Atât a spus, după care s-a oprit să gâlgăie un pic, căci 
vorbele i se opriseră în gât. 

Nu eram unchiul ei în sens genetic, dar, dacă ea mă 
considera unchi, eu eram obligat s-o consider nepoată, deci, 
cu fireasca afecţiune pe care aş avea-o faţă de orice tânără 
femeie nespus de frumoasă astfel înrudită cu mine, i-am 
înconjurat talia cu braţul şi-am lăsat-o să plângă încet pe 
umărul meu, în timp ce-o consolam cu una-două sărutări 
tandre. 

— Ce mă fac cu Cambyses? A spus, în cele din urmă. 

O nenumită spaimă mi s-a zbătut în piept, dar am reuşit să 
îngân: 

— Nu-mi spune că şi-a pierdut controlul şi ţi-a făcut 
anumite propuneri. 

— A, nu! A exclamat ea, deschizându-şi larg frumoşii ochi 
mari şi albaştri. Eu sunt cea care face propunerile. Pur şi 
simplu E. Nu ştiu cum să spun. E aşa de drăguţ! 

— Desigur, şi chipeş, şi inteligent, şi şarmant, şi cu un 
ascuţit simţ al umorului. 

— O, da, unchiule George, da, da! Toate astea şi chiar mai 
mult! 

— Şi-atunci, micuța mea Valencia, ce te face să verşi atâtea 
lacrimi? O supradoză de fericire? 

— Nu chiar. Ştii, unchiule George, nu sunt sigură dacă ai 
observat, dar Cambyses e întotdeauna un pic, un piculeţ 
cam cherchelit. 

— A, da? 

Am rămas pe gânduri. Întotdeauna mă întâlnisem cu el în 
circumstanţe conviviale, când era băut bine, nu doar 
cherchelit - dar exact la fel erau şi ceilalţi. Eu însumi, după 


ce-am dat pe gât câteva pahare, nu multe, sunt de obicei 
într-o dispoziţie mai degrabă jovială - orice barmaniţă ar fi 
dispusă să depună mărturie în acest sens. 

— Nu-mi spune că, în acele ocazii când. 

— Nu, unchiule George, m-a întrerupt ea blând. Nu există 
nici o ocazie în care să nu fie aşa. Întotdeauna e un pic cam 
cherchelit. 

A oftat, apoi a continuat: 

— Şi, desigur, când spun „un pic cam cherchelit”, prin asta 
înţeleg că e de-a dreptul beat. De fapt, beat criţă! 

— Nu pot să cred aşa ceva! 

— Indiferent ce crezi, eu nu mai pot îndura! Unchiule 
George, dat fiind că eşti însăşi întruchiparea rectitudinii şi-a 
demnităţii, n-ai putea să stai de vorbă cu Cambyses, ca să-l 
convingi că vinul e ocărâtor şi că ar trebui să bea numai apă 
proaspătă şi sănătoasă, eventual câte-un Perrier din când în 
când, în momentele de mare ilaritate? 

— Admiţând, am zis eu îndoit, că aş fi un model de 
rectitudine şi demnitate, nu ştiu dacă l-aş putea convinge 
pe Cambyses. 

În acest punct, guriţa Valenciei s-a deschis, batistuţa i-a 
pornit spre ochi şi mi-am dat seama că-i doar la o 
microsecundă distanţă de a-şi trâmbiţa trist nefericirea. Aşa 
că am spus: 

— Dar voi încerca, micuţo. Voi face tot ce-mi stă în putinţa. 

Aşa că m-am văzut cu Cambyses, precum am promis. Era 
prima dată când îl vizitam la el acasă. De fapt, era prima 
dată când îl întâlneam singur şi nu în prezenţa unei mulţimi 
de cheflii, consumând cu toţii fără şovăială băuturi spirtoase 
cu diverse grade de tărie. 

Bănuiesc, prin urmare, că mă aşteptam instinctiv să dau 
ochii cu un Cambyses grav şi serios - căci nu degeaba se 
spune despre cei gravi şi serioşi că pot fi caracterizați prin 
adjectivul „treaz”10. 

Dar mă înşelam profund. Era exact acelaşi vesel Cambyses 
pe care-l ştiam dintotdeauna. Când am pătruns în camera 


lui, a început să râdă tare şi m-a bătut zdravăn pe umăr, în 
chip de salut jovial. 

— Amicul meu! Camaradul meu! Ce stai fără un pahar de 
băutură în mână?! Parc-ai fi în pielea goală! Hai, dă să 
corectez această abominabilă omisiune! 

Şi m-a obligat să beau un pic de whisky. Era cam devreme 
pentru o asemenea libaţie, dar ar fi fost nepoliticos din 
partea mea să refuz. L-am dat pe gât şi, în timp ce făceam 
acest lucru, m-am gândit la toate acele ocazii în care îmi 
făcuse cinste cu ceva de băut, plus toate celelalte ocazii în 
care nu mă lăsase să-i fac cinste cu ceva de băut, ci îmi mai 
făcuse el cinste o dată. Era, dacă vrei, de-o nobleţe 
înnăscută, din acest punct de vedere. 

Mai era, acum că Valencia îmi deschisese ochii, şi un beţiv 
înnăscut. Deşi nu trecuse de mult ora prânzului şi el era 
singur, avea deja o tendinţă clară de împleticeală şi o 
pronunţată lucire sticloasă în ochi, surâsul îi era categoric 
nebulos şi în aer se simţea, emfatic, un parfum de alcool - 
mai ales când expira. 

— Cambyses, prietene drag, vin la tine în numele acelei 
minunate tinere făpturi, Valencia Judd. 

— Nobleţea feminină întruchipată; o preafrumoasă şi 
virtuoasă zeiţă. Beau în cinstea ei! 

— Nu, m-am grăbit eu să-l opresc, nu bea în cinstea ei! 
Exact asta-i problema: are impresia că bei prea des în 
cinstea ei şi, de altfel, în cinstea a tot şi toate, fără osebire. 
Ar vrea să încetezi. 

S-a uitat la mine solemn. 

— Mie nu mi-a spus niciodată aşa ceva. 

— Mă tem că, intimidată de multiplele tale calităţi 
ireproşabile, n-a vrut să-ţi rănească sentimentele, oprindu- 
se asupra singurului tău mic defect, a singurei tale mici 
necuviinţe, a singurului tău minuscul păcat. Faptul că eşti 
un neisprăvit de beţivan. 

— Doar pentru că mai iau, în rare ocazii, o mică înghiţitură 
de ceva, în scopuri strict medicinale? 


— Înghiţiturile nu sunt mici, Cambyses, nici ocaziile - rare, 
nici scopurile - medicinale, deşi cu restul afirmației tale 
sunt de acord. Aşadar, cu toate că Valencia n-a spus-o 
explicit, doreşte ca tu să înţelegi că buzele care ating 
băuturile tari n-au şanse să le atingă pe-ale ei decât la 
foarte rare intervale de timp. 

— Prea târziu, dragă George, fratele meu şi tovarăşul 
meu! Buzele mele ating băuturile tari. N-am cum să neg 
asta. 

— Sunt de-a dreptul murate în băutură, Cambyses. Nu 
poţi să te laşi? Nu poţi întoarce spatele acestui obicei 
îngrozitor, pentru a te scălda în soarele pur al cumpătării, 
aşa cum făceai altădată? 

S-a încruntat nedumerit: 

— Făceam eu asta? Când? 

— Poţi să începi de azi. 

Şi-a mai turnat un pahar, l-a dus la gură şi a spus: 

— George, te-ai gândit vreodată ce gaură de iad împuţită 
şi nenorocită e lumea asta? 

— De multe ori, i-am răspuns eu. 

— "Ţi-ai dorit vreodată s-o poţi transforma într-un paradis 
dulce, cald şi încântător? 

— Adeseori, i-am răspuns. 

— Ei bine, eu am reuşit. Am descoperit secretul. După 
doar câteva pahare, nimic mai mult decât simpla îmbibare 
cu căldura amicală pe care ţi-o dă ginul, romul, coniacul 
sau. Sau oricare alta dintre licorile de acest soi. Şi mizeria 
cruntă de pe Pământ se topeşte şi se dizolvă. Lacrimile se 
transformă în hohote de râs, uităturile acre, în zâmbete 
blânde şt bolta cerească răsună de cântec. Spune şi tu, cum 
să renunţ la toate astea? 

— Doar la o parte. Măcar când te vede Valencia. 

— Nu pot. Nici măcar pentru Valencia. Datoria mea este 
faţă de umanitate şi faţă de lume. Pot eu să-i permit 
societăţii să cadă înapoi în mizeria ce-ar caracteriza-o, dacă 
n-ar exista alchimia alcoolului? 


— Dar alchimia despre care vorbeşti e pur subiectivă, îşi 
face efectul doar în mintea ta. Nu există în realitate. 

— George, spuse Cambyses solemn, eşti un prieten drag şi 
prețuit, deci nu te pot da afară din casa mea. Dar 
intenţionez s-o fac oricum. leşi afară din casa mea! 

Cum bine ştii, bătrâne, marele meu neajuns e că sunt prea 
bun la suflet. N-aş consimţi în ruptul capului să particip la 
aceste mese pe cheltuiala ta, de pildă, dacă nu m-ar 
preocupa evidenta ta nevoie de companie stimulatoare. 
Ceea ce înseamnă că eu trebuie s-o suport pe-a ta, dar ce 
mai contează? 

Una peste alta, inima îmi sângera de mila Valenciei şi mi- 
am dat seama că era un caz de competenţa lui Azazel, 
minusculul meu prieten de doi centimetri din alt plan 
existenţial. 

Această creatură. A, ţi-am mai povestit despre el? Foarte 
bine, dar nu văd de ce trebuie să oftezi melodramatic. 

Spre deosebire de alte dăţi, Azazel nu părea scos din 
sărite că-l chemasem. Dimpotrivă, era încântat. Cel puţin 
aşa zicea. 

Ţopăia în cerc, făcând cu mâinile lui micuţe nişte gesturi 
bizare, ale căror detalii nu le puteam desluşi. 

— Ce triplu noroc pe capul lui că m-ai chemat aici! A 
exclamat cu glăsciorul lui chiţăitor. L-aş fi sepotulat! I-aş fi 
flaxat modinemul! I-aş fi. 

— Cui i-ai fi făcut toate astea? L-am întrebat, cu un interes 
moderat. Şi din ce motiv? 

Într-o încercare de-a se arăta demn, destul de 
incompatibilă cu vocea-i piţigăiată şi statura mititică, Azazel 
spuse: 

— Mi s-a adresat în nişte termeni pe care nici o fiinţă de 
condiţie nu i-ar folosi cu o alta la fel! Matahală de sasgquam! 
L-am lăsat să se răcorească. Fiind un lucru atât de mic în 
lumea lui, era veşnic călcat în picioare şi împins la o parte - 

ceea ce era bine, căci orgoliul lui veşnic rănit era acela 


care-l determina să se arate dispus să mă ajute. Simţea o 
nevoie imperioasă să-şi demonstreze puterile. 

Am spus: 

— Un prieten de-al meu e alcoolic. 

— Aha! Se strecoară în găuri cu alcourile. Ce-s alea 
„alcouri”11? 

— Nu, nu! Alcoolul este un lichid organic care, în doze 
mici, acţionează ca stimulent, dar în doze mari devine 
factor de dezorientare mintală. Prietenul meu e incapabil să 
se abţină de la a îngurgita doze mari. 

O clipă, Azazel a părut nedumerit. Apoi: 

— A, vrei să spui că e „fosfotonic”! 

— Fosfotonic? Am zis eu, mărturisesc cam nedumerit. 

Azazel mi-a explicat: 

— Cei din lumea mea se desfată cu fosfafone de-un soi sau 
altul. Prizăm fosfină, bem o mare varietate de soluţii 
fosfatice, sorbim acid fosfopiruvic şi aşa mai departe. 

Azazel se scutură de un fior. 

— Dus la exces, devine un obicei respingător, dar un pic de 
amoniu fosforalizat, luat după mese, am constatat că 
reprezintă un excelent stimulent digestiv. De unde şi 
proverbul nostru: „Foloseşte puţin fosfam, pentru stomacul 
tău.”12 

Azazel îşi frecă abdomenul în formă de alică şi-şi linse 
buzele roşii cu limbuţă sângerie. 

— Întrebarea e: cum să-l vindecăm pe prietenul meu 
alcoolic şi să-l facem să scape de darul suptului? 

— Să scape de darul.? 

— Adică să nu mai bea toată ziua bună ziua. 

— Asta-i simplu, zise Azazel. Floare la ureche, pentru o 
fiinţă cu posibilităţile mele tehnologice! Nu trebuie decât 
să-i modific centrii gustului din creier, astfel încât să i se 
pară că alcoolul are un gust respingător. Eventual de 
excrement. 

— A, nu, în nici un caz! Ar însemna să mergem prea 
departe. O cantitate rezonabilă de alcool îngurgitat, ca de 


exemplu cea pe care o obişnuiesc eu, nici un litru pe zi, e 
înviorătoare şi nu se cade să răpim nimănui această 
plăcere, în perfecțiunea înţelepciunii tale, o, Mărite 
Nemărginit, te rog, găseşte altceva! 

— Păi, există vreun alt mod prin care consumul de alcool 
să poată fi transformat într-o virtute? Există şi băutori care 
să fie admiraţi? 

— Ar fi cunoscătorii, mă rog, finii cunoscători, am spus eu, 
după o pauză de reflecţie. Oameni care ştiu o mulţime de 
lucruri despre băuturi şi pot să le deosebească pe cele de 
foarte bună calitate. De obicei, toată lumea îi admiră. 

— Prietenul tău nu-i unul din ăştia? Nu face deosebire 
între calitatea înaltă şi cea scăzută? 

— Nici pe departe! Ar bea orice: zeamă de corcoduşe, 
tonic pentru păr, cremă de ghete, antigel! E un mare 
mister, dar nimic din ce toarnă pe gât nu reuşeşte să-l 
omoare pe loc! 

— Poftim, ce-ţi spuneam eu, înseamnă că va trebui să-i 
modific receptorii senzoriali din creier, în aşa fel încât să 
poată distinge între oricare două sortimente, indiferent cât 
de strâns înrudite ar fi, şi să-l recunoască pe cel superior. 
Nu va mai fi considerat un alcoolic demn de tot disprețul, ci 
un fin cunoscător demn de tot respectul. De fapt, dacă stau 
să mă gândesc bine, cunoscător din ăsta sunt şi eu, în 
privinţa fosfatonelor noastre. De multe ori am înmărmurit 
de uimire auditorii numeroase, cu capacitatea mea de a. 

Şi uite-aşa a trăncănit întruna, ca o moară stricată, intrând 
în cele mai chinuitoare amănunte, dar l-am ascultat, dacă 
nu cu dragă inimă, măcar cu răbdare - atât de mult îmi 
doream să-l ajut pe Cambyses! 

I-am făcut o vizită lui Cambyses la ceva timp după aceea, 
când mă gândeam că i-o fi trecut arţagul cu care mă dăduse 
afară din bârlogul lui. Am constatat că mă temusem 
degeaba. Alcoolicii sunt spirite vesele şi cordiale, care nu 
ţin minte niciodată pasagere mânii şi impaciente din trecut 
- de fapt, nu ţin minte nimic. 


Nu că sărmanul Cambyses ar fi arătat prea vesel. Stătea 
aşezat pe podea, înconjurat de o mare de ţoiuri, pline cu tot 
felul de licori. Pe faţă i se citea o expresie de profundă 
melancolie. 

Am întrebat, alarmat: 

— Cambyses, ce s-a întâmplat? 

— Habar n-am, dar se pare că am devenit conştient de 
neajunsurile acestor licori. Poftim, George, încearc-o pe 
asta! 

Era un vin roşu şi dulce, de o considerabilă tărie, precum 
am constatat după prima înghiţitură. Am spus: 

— Foarte bun vin, dragul meu. 

— Foarte bun?! Fugi de-aici! N-are destulă aromă 
fructată! 

— N-am remarcat. 

— Nici nu mă aşteptam, a spus el pe un ton insultător. Şi 
nu-i nici suficient de catifelat. Nu pe cât s-ar cuveni să fie. 
N-ai sesizat o asprime total nepotrivită? 

— Absolut deloc! 

Cambyses a închis ochii şi a clătinat din cap, de parcă 
obtuzitatea mea îl făcea să-l ia cu leşin. Apoi a spus: 

— Cam cel mai bun lucru pe care l-am putut găsi în 
colecţia mea e ăsta. Poftim, încearcă-l! 

Era un Heering vişiniu, de-o inegalabilă perfecţiune. Cât 
pe-aci să strig cu voce tare, uimit de buchetul magnific şi de 
gustul delicat. 

— Superb! Am spus, impresionat până la lacrimi. 

— Oarecum tolerabil, a spus el. Admit că idioţii au fost bine 
intenţionaţi, dar undeva, în cursul procesului de preparare, 
lichidul a trecut peste o floare de cui ruginită. Are un iz 
metalic, nu chiar covârşitor, dar cu siguranţă neplăcut. 

— Eu n-am simţit deloc aşa ceva! L-am contrazis cu 
indignare. 

— Tu n-ai simţi nimic nici dacă un inorog şi-ar înfige cornul 
în dosul tău cel gras! Mi-a replicat el cu grosolănie. 


Îmi era deja imposibil să nu remarc reaua-voinţă a 
sarcasmelor lui, iar acestea, la rândul lor, m-au obligat să 
sesizez o caracteristică pe care n-o mai asociasem nicicând 
până atunci cu tânărul meu prieten. 

— Cambyses, să nu-mi spui că eşti treaz! 

A ridicat spre mine o privire neagră şi a mârâit: 

— Cum ai vrea să fiu? Nimic din ce-am aici nu poate fi 
băut. Spălătură de vase! Otravă curată! 

Foarte ciudat, a trebuit să recunosc în sinea mea, pe 
parcursul lunilor următoare. Azazel nu reorientase 
percepțiile senzoriale ale lui Cambyses în aşa fel încât 
băuturile alcoolice să i se pară că au gust de excrement. 
Azazel îi dăduse pur şi simplu lui Cambyses o capacitate 
discriminatorie de-o superlativă delicateţe şi, în căutarea 
unui ideal gustativ de neatins, Cambyses se purta de parcă 
orice băutură care nu atingea idealul (practic, orice 
băutură) avea gust de excrement. 

Cambyses n-a devenit pur şi simplu cumpătat, ci un 
adevărat model de cumpătare. Păşea cu spatele drept ca o 
scândură, îşi cultivase o căutătură austeră, se ducea la 
culcare devreme şi se trezea dimineaţa în zori, adoptase 
obiceiuri de-o supărătoare regularitate şi se arăta ferm 
până la pedanterie, faţă de oricine se îndepărta cât de puţin 
de la căile virtuţii. În ochii lui, orice comportament uman 
normal era aidoma unei băuturi insuficient de parfumate şi 
cu iz metalic. 

Scumpa mea nepoţică, Valencia, era copleşită de jale. 
Răsucea spasmodic în mâini o batistă udă fleaşcă şi faţa-i 
era roşie şi pătată de lacrimi. 

— Cambyses este, aşa cum ţi-ai dorit, perfect treaz! I-am 
atras eu atenţia. 

— Treaz complet. Treaz ca un ghețar. Treaz ca apa din aer. 
Da, e aşa cum trebuie să fie. 

S-a mai smiorcăit puţin, apoi s-a străduit să-şi vină-n fire şi 
a spus: 


— Postul pe care-l avea în firma financiară a tatălui său, 
până acum o simplă sinecură, s-a transformat într-o scenă 
de paradă pentru multele lui talente. I se spune, mai nou, 
„tiranozaurul de pe Wall Street”. Toată lumea îl admiră, ca 
personificare a spiritului întreprinzător american în materie 
de finanţe şi se înghesuie să-l vadă cum ia pielea de pe 
văduve şi orfani. Dibăcia cu care-o face stârneşte ropote de 
aplauze, ba i-a adus şi-o menţiune din partea ministrului de 
Finanţe. 

— Cât de mândră trebuie să fii! 

— Mândră, într-adevăr! Neiertătoarea lui virtute e 
admirată de toţi, iar elocvenţa cu care denunţă minciuna, 
furtul şi escrocheria, cu excepţia cazului în care aceste 
trăsături sunt necesare pentru a se culege profituri 
corporative, e îndelung aplaudată. Dar. 

— Dar? 

— A devenit rece cu mine, unchiule George! 

— Rece? Glumeşti, desigur. Şi tu eşti la fel de virtuoasă ca 
el. 

— O, din cap până-n picioare! A recunoscut ea. Sunt o 
masă compactă de virtute. Şi totuşi. Din nu ştiu ce motiv. Se 
pare că nu-i mai sunt pe plac. 

M-am dus să stau de vorbă cu Cambyses. N-a fost deloc 
uşor. Aşa de atent se ocupa acum de afaceri, încât 
douăsprezece ore pe zii se păreau insuficiente pentru 
devotamentul cu care-şi asumase sarcina de a escroca 
fondurile publice, încărcând la plată Ministerul Apărării 
pentru scobitori şi capace. Prin urmare, era veşnic 
înconjurat de secretare, asistenţi şi adjuncţi, pentru a căror 
evitare a fost nevoie să-mi pun la bătaie toată abilitatea şi 
dibăcia de care sunt capabil. 

Am reuşit, în cele din urmă, să-mi croiesc drum până în 
biroul lui imens, unde l-am găsit întâmpinându-mă cu o 
expresie încruntată. Îmbătrânise ceva, căci esenţa 
cumpătării care-l consuma acum îi săpase riduri adânci şi 


verticale în obraji şi-i transformase ochii, altădată 
strălucitori şi jucăuşi, în două bile din sticlă dură şi opacă. 

— Ce flăcările iadului mai vrei, George? 

— Dragul meu prieten, vin la tine în numele fiinţei tale 
preaiubite, Valencia. 

— Fiinţei mele cum? Cine mai e şi asta? 

A trebuit să recunosc că nu era deloc un semn bun. 

— Valencia, am spus. Fetişcana blondă şi cuminte, 
frumoasă, virtuoasă şi făcută spre a fi iubită. 

— A, da. 

Cambyses a ridicat un pahar cu apă de pe masă, s-a 
încruntat la el, apoi l-a pus ia loc. 

— Parcă-mi amintesc de ea. Nu merge, George. Nu e 
potrivită. 

— Pentru Dumnezeu, dar de ce?! A fost lăudată ca perfect 
încântătoare, de către cei mai calificaţi experţi din domeniu. 

— Experţi calificaţi pe naiba! Cârpaci incompetenţi! 
George, femeia asta foloseşte un parfum care-ar îngreţoşa 
până şi-un sconcs! Către sfârşitul zilei, în ciuda parfumului, 
simt un neplăcut iz corporal. De multe ori, răsuflarea îi 
miroase îngrozitor de acru. Are tendinţa să mănânce 
caşcaval, sardele şi alte lucruri care-şi lasă multă vreme 
mirosul pe limba şi pe dinţii ei. [i se pare normal să mă las 
scăldat în aceste efluvii puturoase? Că tot veni vorba, 
George, şi tu ai neglijat să te speli azi-dimineaţă, din câte 
observ. 

— Nici vorbă de aşa ceva, Cambyses! l-am răspuns 
indignat. Bineînţeles că m-am spălat! 

— Mă rog, atunci caută să stai mai aproape de săpun data 
viitoare. Nu-i nevoie să-i spui Valenciei toate amănuntele, 
dacă ai impresia că i se vor părea supărătoare. Căci pentru 
mine sunt. Dar e bine să-i spui că, dacă mă întâlneşte 
vreodată, trebuie să rămână la distanţă. 

— Nu fi ridicol, Cambyses! Valencia e o tânără domnişoară 
gingaşă şi plăcut mirositoare. Nu vei găsi niciodată ceva 
mai bun! 


— Într-adevăr, a zis Cambyses şi faţa i s-a posomorât şi mai 
mult. Mă tem că nu. Lumea asta-i atât de nespălată şi de 
urât mirositoare. Mă surprinde peste poate că oamenii nu 
bagă de seamă. 

— Te-ai gândit vreodată că poate şi tu, da, tu însuţi, s-ar 
putea să fii imperfect din acest punct de vedere? 

La care Cambyses şi-a dus mâna la nas şi a adulmecat-o. 

— Nu. 

— Asta numai fiindcă simţurile tale sunt îmbibate cu 
propriul tău miros. Pentru ceilalţi, probabil că ai un iz 
supărător. 

— Pentru ceilalţi? Şi de ce naiba mi-ar păsa mie de 
ceilalţi?! 

Un aspect pe care, a trebuit să recunosc în sinea mea, nu 
prea aveai cum să-l contrazici. 

Cambyses a ridicat iar paharul cu apă, a sorbit din el, s-a 
strâmbat şi a spus: 

— Detectez cel puţin cinci chimicale organice cu gust fetid, 
care-au fost adăugate în această apă. Până şi apa de izvor 
îmbuteliată are un vag iz de siliciu, din cauza urmelor de 
sticlă pe care le dizolvă. 

Am oftat şi am plecat. Era un caz fără speranţă. 
Conferindu-i minunata capacitate de discernământ 
senzorial, Azazel sărise peste cal. 

Am încercat să-i dau Valenciei vestea, cu blândeţe. A 
izbucnit în hohote cumplite, a jelit şi a bocit. Trei zile şi trei 
nopţi mi-au trebuit s-o consolez, şi n-a fost deloc o sarcină 
uşoară, căci parte din tăria mea s-a mai scurs în anii din 
urmă şi nici nu-ţi poţi închipui de câtă consolare avea 
nevoie tânăra femeie! 

În ce-l priveşte pe Cambyses, ultima dată când am auzit de 
el se afla în căutarea unui loc unde aerul şi apa să fie 
suficient de pure pentru gustul lui rafinat, în căutarea unei 
bucătărese capabile să se ridice la înălţimea exigenţelor lui 
şi, în primul rând, a unei tinere femei care să nu-i supere 
nasul delicat. E bogat, fireşte, cum te-ai şi aştepta din 


partea unui beneficiar de contracte cu Ministerul Apărării - 
echipamentul lui de calitate inferioară şi preţ superior e 
mândria forţelor armate ale glorioasei noastre ţări! 

— Dar mă tem că nu e fericit. 

George a emis un alcoolizat suspin de compasiune, apoi a 
dat pe gât al cincilea pahar cu vin alb. Eu mă enervasem la 
culme. Am spus: 

— Parcă ziceai ceva cu vinul cel ocărâtor! 

— Aşa şi este! Dar nu prin prezenţă, desigur, ci prin 
absenţă. 

— 'Te contrazic! 

Rar se mai întâmplase să mă enervez pe George în 
asemenea hal. Am continuat: 

— Întotdeauna sunt pregătit pentru bizara atitudine faţă 
de viaţă pe care o portretizează aceste foarte dubioase 
reminiscenţe ale tale, dar pe asta în nici un caz n-am s-o 
înghit. Contest ideea că un om cumpătat, pur şi simplu 
fiindcă-i cumpătat, ajunge să capete toate acele trăsături 
urâte pe care i le atribui acelui Cambyses despre care 
vorbeşti. 

— O conteşti? Zise George, şi părea sincer uimit. Ce 
Dumnezeu de dovezi crezi că ai putea aduce ca să mă 
contrazici? 

— Păi, de exemplu, eu sunt abstinent. Nu beau niciodată 
alcool. 

— Nu mai am nici un argument în plus de adăugat, spuse 
George. 

SAVANTUL NEBUN. 

George şi cu mine ne întâlnim, în general, într-un loc 
neutru - într-un restaurant sau pe o bancă în parc, de pildă. 
Motivul e simplu: soţia mea nu l-ar primi nici moartă în 
apartamentul nostru, fiindcă îl consideră un trântor - şi 
sunt de acord cu ea. Ea însă rămâne imună la farmecul lui, 
pe când eu, din cine ştie ce motiv inexplicabil, nu. 

Dar azi, scumpa mea soţie lipsea de acasă toată ziua, iar 
George ştia, aşa că s-a înfiinţat în cursul după-amiezii. Nu 


prea puteam să-l întorc de la uşă, deci l-am invitat înăuntru 
cu tot entuziasmul de care mă simţeam în stare. Şi care nu 
era cine ştie ce, fiindcă aveam în faţa ochilor un termen 
urgent de predare, plus un morman întreg de şpalturi 
primite la corectat. 

— Sper că nu te superi, am zis, dar trebuie să termin 
chestia asta. Uite, ce-ar fi să-ţi iei o carte şi să citeşti puţin? 
Nu mă aşteptam s-o facă, dar măcar am încercat. George 
m-a țintuit cu privirea timp de câteva clipe, apoi, arătând cu 

degetul spre şpalturi, a întrebat: 

— De cât timp îţi câştigi existenţa în felul ăsta? 

— De cincizeci de ani, am mormăit. 

— Şi nu ţi se pare destul? De ce nu renunţi? 

— Fiindcă, am răspuns eu pronunţând distinct fiecare 
cuvânt, trebuie să câştig destui bani ca să-i susţin şi pe unii 
prieteni ai mei care înfulecă permanent pe cheltuiala mea. 

O spusesem cu intenţia clară de a-l înţepa, dar George e 
imun la astfel de lucruri. Zise: 

— Mă mir că nu ţi s-a sfrijit creierul de tot, să ajungă cât o 
alună, dacă de cincizeci de ani nu faci altceva decât să scrii 
poveşti despre savanţi nebuni. 

Eu am fost cel înţepat. Am zis, pe un ton destul de iritat: 

— Nu scriu poveşti despre savanţi nebuni! Nimeni nu face 
asta în domeniul SF-ului, dacă a trecut de nivelul benzilor 
desenate. Poveştile cu savanţi nebuni se scriau demult, în 
vremuri neanderthaliene. Acum nimeni nu mai scrie aşa 
ceva. 

— De ce nu? 

— Fiindcă, dragă George, sunt demodate! Plus că, dacă 
vrei să ştii, nebunia savanților e o braşoavă idioată şi 
primitivă, pe care n-o mai prizează decât cei iremediabil 
banali şi îngropaţi în clişee. Nu există savanţi nebuni. Unii s- 
ar putea să fie cordial de excentrici, eventual, dar niciodată 
nebuni. 

— Zău? Eu am cunoscut odată un savant nebun. Martinus 
Augustus Dander. Până şi inițialele lui demonstrau că-i 


nebun.13 Ai auzit vreodată de el? 

— Niciodată, am zis şi mi-am fixat privirea ferm pe teancul 
de şpalturi. 

— N-am spus că era nebun cu patalama, continuă George, 
ignorându-mi în totalitate şpalturile. Dar orice om anost, 
respectabil şi neinteresant - tu, de pildă - l-ar fi considerat 
nebun. Îţi voi spune, deci, povestea lui. 

— Mai târziu, am zis eu, lăsând o notă rugătoare să ml se 
strecoare în glas. 

Văd că, în ciuda neîndemânaticei tale încercări de a părea 
ocupat, arzi de nerăbdare să-mi auzi povestea [a început 
George], aşa că nu te voi tortura cu nici o amânare şi voi 
purcede să ţi-o spun pe loc. 

Bunul meu amic Martinus Augustus Dander era fizician. Îşi 
luase doctoratul în fizică teoretică la Universitatea 
Mudlark14 din Tennessee, iar pe vremea când s-au 
întâmplat toate aceste lucruri, era profesor de fizică la 
Şcoala de Ştiinţe Fizice prin Corespondenţă Flatbush.15 

Obişnuiam să iau prânzul cu el la cantină, pe strada Drexel 
colţ cu bulevardul D, lângă un tarabagiu care vindea falafel. 
Stând noi aşa pe terasa neacoperită din faţa cantinei şi 
îmbucând din chifteluţele falafel sau, ocazional, din câte-un 
colţunaş rusesc, îmi spunea tot ce-i stătea pe suflet. 

Era un fizician eminent, dar un om nefericit. Cunoştinţele 
mele de fizică se opresc în întregime cam prin dreptul 
perioadei lui Newton G. Descartes16, deci n-am cum să-i 
judec eminenţa pe baza cunoaşterii la prima mână, dar 
chiar el mi-a spus că-i eminent şi, fireşte, un fizician 
eminent se pricepe să recunoască eminenţa. 

Nefericirea lui decurgea din faptul că nimeni nu-l lua în 
serios. Obişnuia să-mi spună: 

— George, în lumea fizicii totul depinde de relaţii. Dacă aş 
avea o diplomă de la Harvard şi aş preda la Yale sau la MII, 
la Callech sau chiar la Columbia, toţi mi-ar urmări cu 
aviditate cuvintele! Dar trebuie să recunosc că un doctorat 


de la biata Mudiark şi un post de profesor la Flatbush n-au 
cine ştie ce greutate. 

— Să înţeleg că Flatbush nu face parte din Liga 
Academică. 

— Cam ai dreptate, a spus Martinus. Nu face parte din 
Liga Academică. Mai rău, n-are nici măcar echipă de fotbal! 

După care a adăugat, pe un ton defensiv: 

— Dar nici Columbia n-are şi, cu toate astea, eu continuu 
să fiu ignorat. Revista de fizică nu vrea să-mi publice 
lucrările. Deşi sunt geniale, revoluţionare, de importanţă 
cosmică. 


(În acest punct căpătau ochii lui acea stranie sclipire pe 
care oamenii prozaici ca mine şi ca tine ne-ar determina să- 
| considerăm nebun.) 

— Îmi sunt respinse nu doar de Revista de fizică, ci şi de 
Jurnalul american de cosmologie, de Buletinul 
interacțiunilor între particule din Connecticut, ba chiar şi 
de Societatea letonă a gândirii nepermisibile. 

— Mare păcat! Am spus, întrebându-mă dac-ar fi dispus să 
mai plătească un colţunaş rusesc cu cartofi, pe care 
tarabagiul în chestiune îl pregătea a la frangaise. N-ai 
încercat să le publici pe cheltuiala ta? 

— Recunosc că uneori mă apucă disperarea, dar am şi eu 
mândria mea, dragă George, şi nu voi plăti niciodată ca să- 
mi văd publicate teoriile revoluţionare, care vor cutremura 
lumea din temelii! 

— Că tot veni vorba, am întrebat cu vagă curiozitate, în ce 
constă teoria asta a ta care va cutremura lumea? 

Mai întâi s-a uitat furiş peste umăr, şi într-o parte, şi în 
cealaltă, de parcă voia să se-asigure că nu ne aude nici un 
coleg fizician. Din fericire, singura prezenţă notabilă în 
zonă era cea a câtorva cetăţeni răpănoşi, care explorau 
conţinutul tomberoanelor din vecinătate; după ce i-a studiat 
atent câteva clipe, a părut să se convingă că niciunul dintre 


ei nu făcea parte din corpul profesoral de la Şcoala de 
Studii Fizice prin Corespondenţă Flatbush. 

— Nu-ţi pot explica în amănunt, desigur, dat fiind că 
trebuie să-mi protejez întâietatea. La urma urmei, confrații 
mei universitari, deşi suflete integre din majoritatea 
punctelor de vedere, nu vor ezita nici o clipă să fure 
proprietatea intelectuală a altui om. Voi omite, aşadar, 
detaliile matematice şi mă voi rezuma să fac doar aluzie la 
rezultate. Ţi-e cunoscută, bănuiesc, legitatea conform 
căreia o cantitate suficientă de energie, destul de 
concentrată va face să se producă un electron şi un 
pozitron sau, într-un sens mai general, orice pereche 
formată dintr-o particulă şi antiparticula corespunzătoare. 

Am încuviinţat cu un aer doctoral. În fond, întâmplarea 
făcuse să trag odată cu ochiul, din greşeală, la unul dintre 
eseurile tale ştiinţifice, bătrâne, şi cam asta spuneai şi tu 
sau, mă rog, tot pe-acolo. 

Dander a continuat: 

— Particula şi antiparticula intră pe o traiectorie curbată 
în afară, ca reacţie la un câmp electromagnetic, una luând-o 
la stânga şi cealaltă la dreapta, iar dacă se află într-un 
spaţiu vid cât de cât bunicel, se separă la infinit fără a se 
transforma în energie, dat fiind faptul că în vidul respectiv 
nu interacționează cu nimic. 

— Exact! Am exclamat eu, urmărind cu ochii minţii cele 
două mogâldeţe plecate la plimbare prin vid. Perfect 
adevărat! 

— Dar ecuaţiile care guvernează această mişcare sunt 
valabile în ambele direcţii, aşa cum pot să dovedesc cu 
ajutorul unui raţionament foarte subtil. Cu alte cuvinte, se 
poate crea o pereche de particulă cu antiparticulă, bine 
separate într-un vid. Fără nici un fel de consum de energie, 
desigur, din moment ce ele singure produc energie, prin 
mişcarea de înaintare. Cu alte cuvinte, producem o 
cantitate nelimitată de energie din vid, împlinind visul de 
veacuri al oricărei fiinţe umane care şi-a dorit vreodată să 


aibă-n mâini lampa lui Aladin. Într-adevăr, nu mă pot 
împiedica să nu presupun că geniile care umpleau 
legendele arabe medievale cunoşteau teoria mea şi o 
aplicau. 

Te rog, bătrâne, nu mă întrerupe cu obiecţii din astea 
pompoase, cum că aşa ceva ar fi imposibil, fiindcă ar 
necesita inversarea curgerii timpului şi încălcarea primei şi 
a celei de-a doua legi a termodinamicii. Eu nu fac altceva 
decât să-ţi relatez ce mi-a spus Dander, fără comentarii 
subiective. 

Deci, ca să revin la istorisirea mea. Şi da, aşa e, mă simt 
zgândărit. 

La auzul celor spuse de Dander, am observat îngrijorat: 

— Dar, Martinus, dragul meu, ce sugerezi tu aici ar 
presupune fie ca timpul să se întoarcă, fie ca atât prima, cât 
şi cea de-a doua lege a termodinamicii să fie încălcate. 

La care el mi-a replicat că, la nivel subatomic, timpul poate 
fi făcut să curgă înapoi şi că legile termodinamicii sunt 
simple reguli statistice, care nu se aplică şi particulelor sub- 
atomice luate separat. 

— În acest caz, dragă prietene, de ce nu spui întregii lumi 
despre această mare descoperire a ta? 

— Nu, zău? A zis Dander, rânjind ostentativ. Aşa, pur şi 
simplu? Ce crezi tu că s-ar întâmpla, dacă aş opri pe stradă 
un coleg fizician şi i-aş spune ce ţi-am spus ţie? Ar mormăi 
ceva despre inversarea sensului de curgere a timpului şi 
despre legile termodinamicii, la fel ca tine, după care ar 
rupe-o la sănătoasa! Nici nu mă gândesc! Trebuie să-mi 
public teoria, cu toate detaliile, într-un foarte prestigios 
jurnal de antediluviană reputaţie ştiinţifică. Atunci, lumea 
îmi va acorda atenţie. 

— Bine, şi-atunci de ce n-o publici în. 

Nu mi-a dat voie să termin. 

— Ce îngâmfat de editor sau referent cu minte de găină ar 
accepta o comunicare de-a mea, care să fie cât de cât ieşită 
din comun? Ştiai că James P Joule n-a putut să-şi tipărească 


teoria despre conservarea energiei în nici un jurnal 
ştiinţific, doar fiindcă era berar? Ştiai că Oliver Heaviside n- 
a putut convinge pe nimeni să dea atenţie importantelor lui 
comunicări ştiinţifice, doar fiindcă era autodidact şi folosea 
un simbolism matematic neconvențional? Şi te aştepţi ca eu, 
simplu profesor la neînsemnata Şcoală prin Corespondenţă 
Flatbush, să-mi văd tipărită teoria mea! 

— Mare păcat! Am spus eu, cu bărbătească simpatie. 

— Mare păcat?! A exclamat el, zvârlindu-mi cât colo braţul 
aşezat alinător pe umărul lui. Asta-i tot ce ai de zis?! Nu-ţi 
dai seama că, dacă aş reuşi să-mi tipăresc teoria, cei care o 
studiază ar înţelege exact despre ce vorbesc şi ar 
întâmpina-o ca pe cea mai măreaţă dezvoltare şi aplicare a 
teoriei cuantice, care să fi fost avansată vreodată?! Nu-ţi 
dai seama că aş primi cu siguranţă Premiul Nobel şi că aş fi 
canonizat alături de Albert Einstein?! Dar, numai fiindcă 
nimeni din breasla oamenilor de ştiinţă n-are curajul şi 
discernământul să-mi recunoască geniul, sunt condamnat 
să zac într-un mormânt anonim. Neplâns de nimeni. Fără 
onoruri. Şi fără să-mi cânte nimeni la cap. 

Am fost profund mişcat, bătrâne, deşi mărturisesc că n- 
aveam nici cea mai vagă idee de ce-l deranja pe Dander că 
nu i se va cânta la cap. Mi-e peste putinţă să-mi dau seama 
la ce i-ar folosi, o dată mort, dacă o trupă rock s-ar apuca să 
hăulească peste mormântul lui proaspăt săpat. 

— Ştii, dragă Martinus, chiar pot să fac ceva pentru tine. 

— A, da? A spus el, cu o uşoară nuanţă de amărăciune în 
glas. Poate că eşti văr de-al doilea cu editorul Revistei de 
fizică; sau, cine ştie, sora ta îi e amantă; sau poate cunoşti 
secretul modului exact în care a reuşit să capete acest post, 
în urma dubioasei. 

Am ridicat o mână austeră. 

— Am metodele mele! Îţi promit că voi avea grijă ca 
lucrarea ta să fie publicată. 

Şi m-am ţinut de cuvânt, căci întâmplarea face să ştiu cum 
se poate intra în legătură cu o fiinţă extraterestră nu mai 


înaltă de doi centimetri, pe care o numesc Azazel şi a cărei 
tehnologie avansată îi dă posibilitatea să. 


[A, ai auzit de Azazel! Oare nu te-am mai avertizat 
niciodată de teribilele consecinţe pe care le-ai avea de 
suportat, dacă el te-ar auzi pe tine adăugând acel prostesc 
ad nauseam la afirmaţia pe care tocmai ai făcut-o?] 

Mă rog, l-am contactat şi a sosit în apartamentul meu - în 
obişnuita-i stare paroxistică de exasperare. Azazel este o 
făptură măruntă, desigur, în comparaţie cu fiinţele umane 
de pe planeta noastră şi, de fapt, e încă şi mai neînsemnat 
în comparaţie cu inteligenţele din regnul lui, care, din câte 
mi-am dat seama, au cu toatele coarne lungi, curbate şi 
ascuţite, spre deosebire de chiştoacele cu care se prezintă 
Azazel - spre indicibila lui stânjeneală. Acestei nemulțumiri 
care izvorăşte din mărime (adică din lipsa ei) şi din 
pigmeica lui dotare îi atribui eu temperamentul irascibil de 
care dă dovadă. O persoană atât de tolerantă ca mine nu 
poate decât să simpatizeze cu situaţia lui, ba chiar s-o şi 
aprobe, dat fiind faptul că frustrările lui îmi sunt de un real 
folos. La urma urmei, îmi îndeplineşte doleanţele doar 
fiindcă reprezintă şansa lui de-a străluci ca fiinţă capabilă 
de mari realizări - lucru care nu se-ntâmplă niciodată în 
lumea lui. 

În cazul de faţă însă furia lui s-a topit de îndată ce i-am 
explicat situaţia. 

A spus gânditor, cu scheunatul lui piţigăiat: 

— Săracul de el! E la cuțite cu editorii, nu? 

— Mă tem că da, am răspuns eu. 

— Nici nu mă mir, a spus Azazel. Toţi editorii sunt nişte 
nemernici, fără excepţie, şi merită din plin să le-o plăteşti 
cu vârf şi îndesat, după ce-ai fost la cuțite cu ei. 

Vocea i se ridică într-o bruscă izbucnire pasională: 

— Lumea asta ar fi mult mai fericită, mai pură şi mai 
înmiresmată, dacă fiecare editor ar fi îngropat sub un 


morman imens de maradram rău mirositor, deşi, fireşte, 
asta n-ar face decât să-i înrăutăţească mirosul. 

— Cum se face că ştii atâtea despre editori? 

— Stai să-ţi spun: am scris odată o mică povestioară 
tandră, cu dulce parfum de iubire adevărată şi mustind de 
sacrificiu, iar un tâmpit fără margini de. 

S-a întrerupt ca să mă-ntrebe: 

— Vrei să spui că şi pe muşuroiul ăsta înapoiat al vostru 
aveţi acelaşi soi de editori pe care-l avem şi noi în lumea 
noastră avansată?! 

— Se pare că da, i-am răspuns. 

Azazel a clătinat din cap. 

— Cu adevărat, în aspectele lor fundamentale, toate 
formele de viaţă inteligentă sunt la fel. Oricât ne-am 
deosebi la suprafaţă, cum ar fi alcătuirea biologică, 
atitudinile mentale, sensibilităţile morale, la nivel cu 
adevărat elementar - respectiv caracteristicile editorilor - 
suntem la fel. 


(Da, bătrâne, ştiu că tu n-ai nici o problemă cu editorii, dar 
asta se întâmplă fiindcă tu te umileşti în faţa lor.) 

— Există vreun lucru pe care l-ai putea face, o, Nespus de 
Măreţule şi Universal de Potentule, ca să remediezi 
situaţia? Am întrebat. 

Azazel a căzut pe gânduri. 

— Hmm, am nevoie de oarece indicaţii cu privire ia 
alcătuirea psihică a unui editor. Presupun că prietenul tău 
trebuie să deţină vreo - scuzată fie-mi expresia - notiţă de 
refuz din partea unui editor. 

— Sunt convins că da, Măreţule! 

— Modul de formulare şi aura acestei notițe îmi vor da 
informaţiile de care am nevoie. O mică ajustare a 
respectivei aure, o picătură din laptele bunăvoinţei 
omeneşti, un vârf de cuţit de inteligenţă, o idee de 
toleranţă. Mă rog, normal că nu ne putem aştepta ca un 


editor să se transforme într-un far călăuzitor al moralității, 
dar îi putem atenua ticăloşia suficient de mult încât. 

N-am de gând să intru în micile detalii de bucătărie ale 
procedeelor lui Azazel; ar fi periculos, în orice caz. 

Ce mai încolo şi-ncoace, ajunge să spun că am obţinut o 
notiţă de refuz din partea domnului profesor Dander, 
printr-o foarte inteligentă strategie care a presupus 
forțarea cu un şperaclu a încuietorii de la biroul lui şi 
răsfoirea dosarelor din fişet. După care l-am convins să-şi 
retrimită lucrarea jurnalului din a cărui augustă redacţie 
primise notiţa de refuz. 

De fapt, bătrâne, am apelat la un truc pe care l-am văzut 
odată la tine. L-am spus: 

— Dander, prietene, mai trimite articolul o dată 
incompetentului ăluia cu inimă de piatră, dar bagă şi o 
scrisoare care să spună aşa: „Am operat toate modificările 
sugerate de referent şi este incredibil în ce grad s-a 
îmbunătăţit articolul meu, graţie lor. Vă sunt profund 
recunoscător - tuturor, pentru ajutorul acordat.” 

Dander s-a opus niţel la început, subliniind că nu făcuse 
nici o schimbare în articol, deci afirmaţia în cauză nu 
reprezenta, pe cale de consecinţă, o descriere obiectivă a 
circumstanțelor efective. I-am explicat însă că el are nevoie 
să fie publicat, nu să primească o insignă de merit din 
partea Asociaţiei Cercetaşilor. 

A stat pe gânduri câteva clipe, apoi a spus: 

— Ai dreptate. O insignă de cercetaş ar fi cât se poate de 
necuvenită, din moment ce n-am reuşit niciodată să trec de 
testul preliminar pentru intrarea în cercetăşie. Am picat la 
proba de identificare a copacilor. 

Articolul a fost trimis, iar peste două luni a văzut lumina 
tiparului. N-ai idee cât de fericit a fost Martin Augustus 
Dander! Ne-am cumpărat destulă carne la frigare, în 
cafeneaua de pe trotuar, cât să ne umplem stomacul de 
băşici, stingându-le apoi cu pahar după pahar cu suc de 
portocale a la ptomaine. 


[Nu mai da din cap ca o cucuvea şi nu te întinde, te rog, 
după şpalturile alea. Încă n-am terminat povestea.] 

Cam tot pe-atunci s-a întâmplat să-mi petrec iarna cu o 
cunoştinţă apropiată, care avea o casă la ţară; ştii tu, 
persoana pe care am învăţat-o cum să meargă pe zăpadă. 
Cred că ţi-am spus istoria. Din această cauză, nu l-am mai 
văzut pe domnul profesor Dander timp de vreo trei-patru 
luni. 

Dar l-am căutat imediat ce m-am întors, convins fiind că 
trebuie să fi încheiat deja negocierile preliminare cu vreo 
firmă japoneză, pentru producţia de energie din nimic, deci 
trebuie că se scaldă în râuri de bancnote cu multe zerouri 
în coadă. Eram sigur că nici prin cap nu-i trece să se 
zgârcească şi că o cină la Burger King nu e de natură să-i 
depăşească posibilităţile de cheltuială. Ba chiar luasem cu 
mine o sticlă cu ketchup de casă, preparat după propria-mi 
reţetă originală, în vederea acestei eventualităţi. 

L-am găsit în biroul lui, holbându-se absent la pereţi. Era 
neras, cu o barbă de trei zile, iar costumul îi arăta de parcă 
dormise îmbrăcat trei nopţi la rând - deşi, dacă te luai după 
faţa lui, părea că e nedormit de patru. Un enigmatic 
paradox pe care n-am încercat să-l lămuresc. 

— Profesore Dander, ce s-a întâmplat? 

A întors spre mine doi ochi lipsiţi de strălucire. Privirea i s- 
a concentrat cu mare încetineală, parcurgând în etape 
microscopice lungul drum către o expresie de 
cvasirecunoaştere. 

— George? 

— Unul şi-acelaşi, l-am asigurat. 

— N-a mers, George, a murmurat el slab. Nu te-ai ţinut de 
cuvânt faţă de mine. 

— Nu m-am ţinut de cuvânt? Cum adică? 

— Articolul. A fost publicat. Toată lumea l-a citit. Fiecare 
om care l-a citit a găsit o eroare matematică în el. Fiecare 
om care l-a citit a găsit o eroare matematică diferită. M-ai 


păcălit, George. Ai spus că-mi vei rezolva problema şi nu te- 
ai ţinut de cuvânt. Nu-mi mai rămâne decât un singur lucru 
de făcut, George. Am adunat notele de plată la cantina din 
colţ. Îmi datorezi 116,50 de dolari numai pentru feliile de 
pizza, George! 

Am îngheţat de groază! Dacă prietenii mei încep să 
socotească note de plată, cine ştie unde se va ajunge? Chiar 
şi tu s-ar putea să te urneşti, în ciuda marilor dificultăţi pe 
care le ai cu adunarea. 

— Profesore Dander! Nu te-am păcălit deloc! Ţi-am spus 
că voi avea grijă ca articolul să-ţi fie publicat şi exact asta 
am făcut. Nu ţi-am promis nimic în plus. Nici prin cap nu 
mi-a trecut să-ţi verific calculele. De unde să ştiu eu că ai 
dat-o-n bară cu matematica”?! 

— Nici vorbă! A exclamat el, şi în voce i se strecurase deja 
o anumită energie indignată. N-am dat-o-n bară deloc! 

— Păi şi toţi profesorii ăia care au depistat erori? 

— Nişte proşti, cu toţii. Habar n-au de matematică! 

— Bine, dar fiecare a găsit altă greşeală! 

— Exact! 

Vocea îi revenise aproape la normal şi ochii începuseră să-i 
licărească. A continuat: 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama mai demult. Sunt 
incompetenţi. Trebuie că sunt incompetenţi. Dacă ar avea 
habar de matematică, ar fi trebuit să găsească toţi aceeaşi 
greşeală. 

Apoi, licărirea din ochi i-a dispărut şi din nou l-a năpădit 
un aer de disperare. 

— Dar ce rost are? A spus. Mi-au distrus reputaţia. Am 
ajuns bătaia de joc a tuturor. Doar dacă. Doar dacă. 

A tresărit brusc şi m-a apucat de mână. 

— Doar dacă reuşesc să le arăt! 

— Şi cum vrei să faci ca să le-arăţi? 

— Deocamdată n-am decât o teorie, un raţionament, o 
complexă demonstraţie matematică. Adică un lucru pe care 
oricine îl poate contrazice şi, eventual, chiar să-l 


demonstreze ca fiind fals. Dar dacă aş reuşi să-mi produc 
efectiv particulele şi antiparticulele? Ah, dacă aş putea s-o 
fac în cantităţi suficiente şi să produc un nivel substanţial 
de energie din nimic. 

— Da, dar poţi? 

— Trebuie să existe vreo cale. Trebuie să mă gândesc. Să 
mă gândesc. 

Şi-a prins capul în palme şi a început să mormăie: 

— Să mă gândesc! Să mă gândesc. 

Apoi s-a uitat din nou la mine, cu ochii îngustaţi. 

— În fond, chestia asta a mai fost făcută înainte. 

— Zău? 

— Absolut! Sunt convins că da. În urmă cu optzeci de ani, 
trebuie să fi existat vreun rus care să descopere metoda de 
a obţine energie din vid. Einstein tocmai îşi demonstrase 
teoria cuantică, în 1905, pe baza studierii efectului 
fotoelectric, iar de-aici e clar ce-a urmat. 

Nu voi nega faptul că m-am arătat extrem de sceptic. 

— Şi cum îl chema pe rus? 

— De unde naiba să ştiu eu? A zis Dander indignat. Dar 
trebuie să fi creat o masă de particule aici, pe Pământ, şi o 
masă egală de antiparticule în spaţiu, dincolo de atmosferă, 
doar ca să-şi demonstreze teoria. Cele două mase s-au 
curbat una către cealaltă şi s-au întâlnit în atmosferă. Asta a 
fost în 1908, în Siberia, lângă râul Tunguska. De-aia îi şi 
zice „fenomenul tungus”. Nimeni n-a putut să înţeleagă 
exact ce s-a întâmplat. A doborât toţi copacii, pe o rază de 
peste şaizeci de kilometri, dar fără să lase nici un crater în 
urmă. Dar noi ştim ce s-a întâmplat, nu-i aşa? 

Se cam ambalase şi s-a ridicat în picioare. Ţopăia fără 
astâmpăr şi-şi freca mâinile nervos. Copleşit de entuziasm, 
trăncănea întruna: 

— Rusul ăla, indiferent cum l-o fi chemat, a făcut 
intenţionat experimentul în mijlocul Siberiei, ca să evite 
distrugerile, şi precis a fost ucis de explozie. În ziua de azi, 


însă, noi avem posibilitatea să efectuăm experimente de la 
mare distanţă, cu semnale radio. 

— Dander! Am spus destul de şocat. Să nu-mi spui că ai 
intenţia să desfăşori experimente periculoase! 

— Şi de ce n-aş avea? Mi-a replicat el, cu o expresie de 
pură răutate înscrisă pe faţă. 

Atunci a fost momentul în care nebunia lui a început cu 
adevărat să se vadă. [ii minte ce ţi-am spus, că era un 
savant nebun? 

— Am să le-arăt eu lor! Zbieră cu o voce stridentă. Am să 
le-arăt eu tuturor! Or să vadă ei dacă se poate crea energie 
din vid sau nu! Am să declanşez o explozie care va zgudui 
Pământul din temelii! Să văd eu atunci dacă mai râde 
cineva! 

Apoi, pe neaşteptate, i-a căşunat pe mine. 

— Afară, afară! leşi afară de-aici! Ştiu prea bine că vrei să- 
mi furi ideile, dar n-ai să reuşeşti. O să-ţi smulg inima din 
piept şi-o să ţi-o fac chiftele! 

Înşfăcând de pe birou nu ştiu ce instrument cu vârful 
ascuţit, s-a năpustit spre mine, continuând să 
bolborosească. 

Ei, bine, bătrâne, nu se poate spune despre mine că nu mi- 
aş da seama când prezenţa mea devine nedorită. Am plecat 
cu toată demnitatea de care sunt în stare şi care-mi şade 
atât de bine. În pas uşor alergător, desigur. 

Din ziua aceea nu l-am mai văzut niciodată pe Dander şi 
nici nu mai face parte din corpul didactic al Şcolii prin 
Corespondenţă Flatbush. 

Aici se încheie povestea mea despre savantul nebun. 

M-am uitat lung la expresia de inefabilă nevinovăție 
înscrisă pe faţa lui George. Am spus: 

— Când s-au petrecut toate astea, George? 

— Acum câţiva ani. 

— Normal că ai păstrat un exemplar tipărit din articolul 
profesorului Dander? 

— Nu, bătrâne, trebuie să recunosc că nu. 


— Atunci măcar ştii cum se cheamă jurnalul în care a fost 
publicat? 

— N-am nici cea mai vagă idee. Nu-mi bat eu capul cu 
fleacuri din astea. 

— Minţi de-ngheaţă apele, dragă George. Dacă susţii mai 
departe că savantul ăsta nebun al tău se află undeva, în 
acest moment, încercând să declanşeze o masivă coliziune 
de materie şi antimaterie, află de la mine că-i absolut 
imposibil, în întregime absurd! 

— Dacă vrei să fii cu inima împăcată, a răspuns George 
calm, atunci n-ai decât să crezi că-i absurd. Cu toate 
acestea, undeva pe lumea asta, Dander nu stă deloc cu 
mâinile-n sân. Bazându-mă pe ultimele lui remarci 
incoerente, pare-mi-se că plănuieşte că creeze un alt 
„fenomen tungus”, de la distanţă, pe cursul inferior al 
fluviului Potomac. A subliniat că, excepţie făcând mijlocul 
Siberiei sau, eventual, al deşertului Gobi, locul cel mai 
dispensabil de pe Pământ ar fi oraşul Washington, D. C. 
Desigur, distrugerea lui i-ar convinge pe guvernanţi, câţi 
vor mai fi rămas dintre ei, că au fost atacați de sovietici şi 
vor răspunde imediat cu aceeaşi monedă, făcând ca 
războiul termonuclear rezultant să nimicească întreaga 
planetă. Mă întreb, deci, dacă nu mi-ai putea împrumuta 
cincizeci de dolari până la întâi ale lunii. Ei, ce zici, 
bătrâne? 

— De ce aş face-o? 

— Fiindcă, în cazul în care Dander reuşeşte în ce şi-a 
propus, banii îşi vor fi pierdut orice valoare, deci tu nu vei fi 
pierdut nimic. Sau, altfel spus, vei fi pierdut tot, deci ce mai 
contează cincizeci de dolari? 

— Da, bine, dar dacă Dander nu reuşeşte? 

— În acest caz, dată fiind uşurarea pe care o vei simţi la 
gândul că omenirea a scăpat de distrugere, chiar ai fi atât 
de meschin încât să despici firul în patru pentru nişte 
amărâţi de cincizeci de dolari? 

I-am dat cei cincizeci de dolari. 


POVESTEA CELOR TREI PRINȚI. 

A fost odată un rege pe nume Hilderic, care domnea peste 
micul regat Micrometrica. Nu era o ţară prea bogată, nici 
prea puternică, dar era o ţară fericită, fiindcă Hilderic făcea 
parte din soiul regilor buni, care-şi iubesc supuşii şi sunt 
iubiţi de ei. 

Fiind Micrometrica atât de mică şi de săracă, Hilderic n-a 
încercat să cucerească alte ţări şi, din acelaşi motiv, nici alte 
țari n-au considerat că merită s-o cucerească. Drept 
rezultat, toate erau bune şi frumoase în regatul 
Micrometrica. 

Fireşte, regelui Hilderic nu-i plăcea să fie sărac. Palatul 
era destul de mic, iar el se vedea obligat să dea o mână de 
ajutor în grădină, în timp ce soţia lui, regina Ermentrude, 
trebuia să ajute la bucătărie. Amândoi sufereau din această 
pricină, dar de-un lucru chiar că nu duceau lipsă, anume de 
copii. 

În ziua când regina a născut pentru prima oară, întregul 
regat ar fi fost peste măsură de fericit, dacă nu s-ar fi 
întâmplat ca regina să exagereze: a născut tripleţi. Trei 
băieţi gemeni. 

— Vai de mine, a oftat regele Hilderic îngrijorat. Cu trei fii 
gemeni, cum vom putea vreodată să hotărâm care dintre ei 
să urce pe tron în locul meu? 

Regina Ermentrude, uitându-se cu drăgăstoasă mândrie la 
cei trei nou-născuţi, a sugerat: 

— Eventual le-am putea da voie la toţi trei să domnească, 
atunci când le va veni vremea. 

Dar regele Hilderic a clătinat din cap. 

— Mă tem că nu, iubita mea. Regatul abia dacă-i destul de 
mare şi pentru unul singur, d-apoi pentru trei! Toate 
celelalte regate vor râde de noi. Pe deasupra, ce ne facem 
dacă nu se înţeleg între ei? Poporul nostru nu va fi deloc 
fericit, cu trei monarhi care se ceartă. 

— Ei bine, a spus atunci regina, vom vedea ce facem după 
ce cresc mari. 


Cei trei prunci au crescut mari, toţi trei înalţi, puternici şi 
frumoşi, iar părinţii regali îi iubeau la fel. S-au îngrijit ca 
toţi cei trei băieţi să înveţe temeinic, astfel încât fiecare să 
fie perfect potrivit pentru domnie, când i-o veni sorocul. 

Deşi toţi trei învățau la fel de bine, curând s-a dovedit fără 
putinţă de tăgadă că nu erau tripleţi identici. Se deosebeau 
atât ca înfăţişare, cât şi ca preferinţe. 

Unul dintre cei trei prinți era mai voinic şi mai puternic 
decât fiecare dintre ceilalţi doi. Lumea a început să-i spună 
Primus, ceea ce, în străvechea limbă sacră a regatului 
însemna „numărul unu”. 

Când nu era ocupat cu învăţătura, prinţul Primus făcea 
gimnastică şi îşi dezvolta muşchii. Putea să ridice greutăţi 
imense, să îndoaie bare groase din fier şi să spargă cu 
mâinile goale o nucă de cocos. 

Toţi cei din regat îi admirau puterea şi se gândeau în ce 
deplină siguranţă vor trăi, dacă el le va fi rege când va veni 
sorocul. 

Un altul dintre fiii regelui nu era chiar atât de înalt, nici 
chiar atât de puternic ca prinţul Primus, deci au început să-l 
strige Secundus, ceea ce, în aceeaşi limbă străveche şi 
sacră, însemna „numărul doi”. 

Mugşchii lui nu se umflau la fel ca ai prinţului Primus, dar, 
când nu era ocupat să înveţe, făcea exerciţii cu arme de 
război. Prinţul Secundus putea să-şi arunce sulița mai 
departe şi să tragă cu săgeata mai drept decât oricine 
altcineva din regat. Nimeni nu-i ţinea piept la lupta cu sabia 
şi călărea impecabil. 

Toţi cei din regat îi admirau dibăcia şi se gândeau în ce 
deplină siguranţă ar trăi, dacă şi el le-ar fi rege. 

Ultimul fiu era moderat de înalt şi de puternic, dar nu 
chiar atât de înalt şi de puternic precum fraţii lui, deci i s-a 
spus 'Tertius, care însemna „numărul trei”. 

Prinţul Tertius învăţa şi mai bine decât fraţii lui, dar nu-l 
interesa nici să ridice greutăţi, nici să arunce sulițe. Când 
nu era ocupat cu învăţătura, scria poezii de dragoste şi 


uneori cânta cu o voce foarte plăcută. De asemenea, citea o 
mulţime de cărţi. 

Tinerele domnişoare din regat găseau că poeziile prinţului 
Tertius sunt foarte frumoase. 'Toţi ceilalţi, însă, nu erau 
foarte siguri că ar trăi în deplină siguranţă având drept 
rege un poet. Se bucurau că există încă doi prinți mai 
puternici, dintre care să aleagă. 

Cei trei prinți erau destul de prietenoşi unul cu altul, din 
fericire, şi, după ce s-au făcut mari, au hotărât să nu se 
certe şi să nu se bată pe tema „cine să fie rege într-o bună 
zi”. Realitatea era că toţi trei îşi iubeau tatăl şi doreau să le 
rămână rege încă mulţi ani. 

— "Totuşi, a zis prinţul Primus, Maiestatea Sa, tatăl nostru 
îmbătrâneşte, deci trebuie să luăm o decizie. Din moment 
ce toţi trei suntem născuţi în acelaşi timp, n-are nici un rost 
să facem selecţia după criteriul celui mai în vârstă. Pe de 
altă parte, eu sunt cel mai înalt şi cel mai puternic. E un 
lucru de care nu se cade să uităm. 

— Da, a spus prinţul Secundus, dar eu sunt cel mai iscusit 
luptător. Nu vreau să fac mare caz de asta, dar e un lucru 
important. 

— Eu cred, a zis şi prinţul Tertius, că se cuvine să-i lăsăm 
pe mămuţa şi pe tătuţă să decidă. 

Prinţul Primus s-a încruntat. 

— Nu cred că se cade să-i numeşti „mămuţa şi tătuţă” pe 
Maiestăţile Lor, părinţii noştri! 

— Păi dacă asta sunt. 

— N-are importanţă, a intervenit prinţul Secundus. 
Trebuie să ţii cont de demnitatea lor. Dacă eu aş fi rege 
într-o zi, cu siguranţă m-aş aştepta de la tine să mite 
adresezi cu „Maiestatea Voastră, Frate”. Aş fi extrem de 
jignit dacă mi te-ai adresa cu „frăţioare” sau „nene”. 

— Foarte adevărat! A spus şi prinţul Primus. Dacă eu aş fi 
rege, m-ar deranja profund să mi se spună „Primuţă”! 

— Bine, de acord! A zis atunci Tertius, căruia nu-i plăcea 
să se dondănească. Şi-atunci de ce nu-i întrebăm pe 


Maiestăţile Lor, părinţii noştri, ce-ar trebui să facem? La 
urma urmei, ei sunt monarhii, iar noi se cuvine să ne 
supunem dorințelor lor. 

— Foarte bine, hai să-i întrebăm! Au spus ceilalţi doi şi toţi 
trei au dat fuga spre sala tronului regal. 

Regele Hilderic a reflectat îndelung asupra problemei. 
Fiind un rege bun, voia să facă doar ce era mai bine pentru 
micuța lui ţară. Nu era deloc convins că ţara va ieşi mai 
câştigată sub un rege foarte puternic, nici sub unul foarte 
belicos, dar nici sub unul foarte poetic. 

Lucrul de care avea nevoie ţara, şi-a zis el, era un rege 
foarte bogat - un rege care să-şi permită să cheltuiască 
bani, pentru ca ţara lui să devină mai fericită şi mai 
prosperă. 

Într-un târziu, a oftat şi a spus: 

— În ruptul capului nu pot alege doar pe unul dintre voi. 
Va trebui să vă trimit într-o lungă şi primejdioasă călătorie, 
în căutare de bani. O sumă foarte mare de bani. Nu vreau 
să fac să pară că banii ar fi un lucru îngrozitor de 
important, dar, pe de altă parte, realitatea e că avem destul 
de mare nevoie de ei. Prin urmare, cel care se întoarce cu 
cei mai mulţi bani va deveni rege. 

Regina Ermentrude a părut foarte tulburată. 

— Dar, tătucă dragă. 


(Nu-i spunea niciodată „Maiestatea Voastră”, decât dacă 
se nimerea vreun curtean prin preajmă, dar, fiind un regat 
atât de mic, curteni se găseau destul de puţini.) 

— Tătucă, dacă vreunul dintre scumpii noştri prinți se 
răneşte în cursul călătoriei? 

— Mămucă dragă, nu putem decât să sperăm că niciunul 
dintre ei nu va fi rănit. Vezi bine că avem nevoie de bani, iar 
împăratul Maximian al Allemaniei are o mulţime. Se spune 
că e cel mai bogat monarh din lume. 

Prinţul Primus a spus: 


— Se prea poate să fie aşa, Maiestatea Voastră, Tată, dar 
împăratul n-o să ne dea nouă bani doar aşa, fiindcă-i cerem! 

Prinţul Secundus a spus: 

— De fapt, nimeni n-o să ne dea nouă bani doar aşa, 
fiindcă-i cerem! 

Prinţul Tertius a spus: 

— Eu nu cred că prinții se cade să ceară bani, indiferent 
de situaţie. 

— Dragii mei prinți, a spus atunci regele Hilderic, aici nu e 
vorba de cerut bani cuiva. Împăratul Maximian, se pare, are 
o fiică pe nume Meliversa. Singurul lui copil. 

Regele şi-a pus pe nas o ditamai perechea de ochelari şi a 
scos o foaie ţeapănă din pergament dintr-un sertar al 
biroului regal. 

— Am primit prin curier depeşa asta, în urmă cu două zile, 
şi de atunci o studiez întruna. A fost distribuită tuturor 
regilor din lume şi e chiar foarte drăguţ din partea 
împăratului să-şi amintească de mine, dat fiind faptul că 
domnesc peste o ţară atât de mică şi de săracă. 

Regele şi-a dres vocea şi, uitându-se cu mare atenţie peste 
pergament, a continuat: 

— Zice aici că prinţesa imperială e frumoasă ca-n poveşti; 
înaltă, zveltă şi foarte bine educată. 

Prinţul Primus a spus: 

— Te cam alegi cu bătăi de cap, dacă-ţi iei o prinţesă bine 
educată. Dacă vorbeşte prea mult? 

— Dar nu ne obligă nimeni s-o ascultăm, a observat prinţul 
Secundus. 

Prinţul 'Tertius a spus: 

— Dar, Maiestatea Voastră, Tată, ce-are a face prinţesa 
imperială cu problema noastră, de-a face rost de bani? 

— Ei bine, tinerii mei prinți, a răspuns regele, tuturor 
celor care pot dovedi că sunt prinți de viţă regală, 
prezentând certificatul de naştere în acest sens, li se va 
permite să-şi demonstreze alesele calităţi. Dacă acestea îi 
vor fi pe plac prinţesei imperiale Meliversa, atât de mult 


încât să dorească să se mărite cu prinţul în cauză, acesta va 
fi desemnat succesorul la tron şi i se va aloca pe viaţă o 
importantă sumă de bani. Apoi, în cele din urmă, va deveni 
şi el împărat. lar dacă se întâmplă să fie vreunul dintre voi, 
atunci fireşte că, în timp, va deveni şi rege al acestei ţări şi, 
având la dispoziţie întreaga bogăţie a imperiului, va face 
din Micrometrica o ţară foarte prosperă. 

Prinţul Primus a spus: 

— Maiestatea Voastră, Tată, prinţesa Meliversa n-are cum 
să reziste în faţa muşchilor mei! 

Prinţul Secundus a spus: 

— Sau în faţa măiestriei mele într-ale echitaţiei, dacă tot 
veni vorba. 

Prinţul Tertius a spus: 

— Mă întreb dacă-i place poezia. 

Regele Hilderic a spus: 

— Dar mai este ceva, dragii mei, care mă tem că n-o săvă 
placă. Eu v-am educat să ştiţi economie, sociologie şi alte 
materii pe care trebuie să le cunoască un rege. Meliversa 
însă a fost educată în ştiinţa vrăjitoriei. Dacă vreun prinţ 
care încearcă să-i câştige inima eşuează, îl va transforma în 
stană de piatră. Se pare că are nevoie de-o mulţime de 
statui, pentru aleile din parc. 

Regina Ermentrude a spus: 

— Ştiam eu! 

Şi a început să bocească. 

— Nu plânge, Maiestatea Ta, Mamă, a spus atunci prinţul 
Tertius, care-o iubea din tot sufletul. Sunt convins că e 
ilegal să transformi prinții în statui. 

— De regulă, da, a spus regele. Dar face parte din 
contract, în plus, ar fi greu să invoci argumente juridice cu 
o prinţesă imperială. Aşa că, dacă voi, prinții mei, nu vreţi 
să vă asumaţi riscul, fireşte că nu vă pot condamna. Doar 
că. Avem aşa mare nevoie de banii ăia. 

Prinţul Primus a spus: 

— Mie nu mi-e frică. Nu va fi în stare să-mi reziste! 


— Nici mie, spuse prinţul Secundus. 

Prinţul Tertius părea gânditor şi n-a spus nimic. 

Cei trei prinți s-au pregătit pe dată pentru lunga călătorie. 
Veşmintele lor erau destul de ponosite şi de mult ieşite din 
modă, iar bidiviii cam bătrâni, dar nu prea aveau de unde 
să aleagă. 

— Cu bine, Maiestăţile Voastre, Părinţii mei, spuse prinţul 
Primus. N-am să vă dezamăgesc! 

— Sper că nu, zise îndoit regele Hilderic, în timp ce regina 
Ermentrude bocea discret în fundal. 

— Nici eu n-am să vă dezamăgesc, Maiestăţile Voastre, 
Părinţii mei! Spuse prinţul Secundus. 

Prinţul Tertius a aşteptat până ce fraţii lui porniseră la 
drum şi abia apoi a spus: 

— La revedere, mămucă şi tătucă. O să-mi dau toată 
silinţa. 

— La revedere, băiete, spuse regele Hilderic, căruia i se 
pusese un nod în gât. 

Regina Ermentrude l-a strâns în braţe pe prinţul Tertius, 
care apoi a pornit în galop să-şi ajungă din urmă fraţii. 

Le-a trebuit multă vreme celor trei prinți ca să ajungă în 
principalul oraş al imperiului. Caii le obosiseră peste poate, 
iar hainele li se zdrenţuiseră de tot. În plus, cheltuiseră toţi 
banii şi se văzuseră nevoiţi să împrumute de la vistiernicii 
regatelor prin care trecuseră. 

— Până-n clipa asta, a spus cu tristeţe prinţul Tertius, am 
adunat grămezi de datorii, ceea ce pune regatul nostru 
într-o situaţie mai rea ca niciodată. 

— După ce o voi fi cucerit pe prinţesă, a spus prinţul 
Primus, voi plăti întreit toată datoria! 

— Eu am s-o plătesc încincit! A spus prinţul Secundus. 

Prinţul Tertius a spus: 

— Asta, numai în caz că ajunge să câştige unul dintre noi. 

— Cum am putea să pierdem? Au întrebat la unison prinţul 
Primus şi prinţul Secundus. 


Într-adevăr, când au ajuns în capitală, au fost întâmpinați 
cu cea mai mare bunăvoință. Li s-au dat cai odihniţi şi haine 
noi, de cea mai aleasă croială, şi au fost conduşi într-un 
superb apartament, din cel mai mare şi mai frumos palat pe 
care şi-l putuseră imagina vreodată. O mulţime de servitori 
le stăteau la dispoziţie şi îi slujeau cu cea mai deosebită 
politeţe. 

Celor trei prinți tare le-a plăcut cum fuseseră primiţi. 

Prinţul Primus a spus: 

— Împăratul trebuie că ştie din ce familie de soi ne 
tragem! Străbunii noştri au fost regi timp de multe 
generaţii. 

— Da, a spus prinţul Tertius, dar toţi au fost regi săraci. 
Mă întreb dacă împăratul Maximian ştie asta. 

— Nu se poate să nu ştie, a spus prinţul Secundus. 
Împărații le ştiu pe toate. Altfel, cum ar putea să fie 
împărați? 

Ajutoarea de servitoare odăiaşă tocmai le aducea 
prosoape curate, pentru ca prinții să se poată îmbăia, 
înainte de marele dineu din seara aceea. 

Prinţul Primus s-a întors spre ea: 

— Tu! Servitoareo! 

Speriată să vadă un prinţ că i se adresează, servitoarea s-a 
înfiorat toată şi a făcut o adâncă plecăciune. 

— Da, înălţimea Voastră. 

— Împăratul e un om înţelept? 

Servitoarea a răspuns: 

— O, înălţimea Voastră, tot imperiul se minunează de 
înţelepciunea lui. 

— l-ar păsa dacă prinții care-l vizitează sunt săraci sau 
bogaţi? A întrebat prinţul Secundus. 

— O, nu, înălţimea Voastră! Este atât de bogat, încât banii 
nu mai înseamnă nimic pentru el. Nu-l interesează decât 
fericirea fiicei lui. Dacă ea va cere să se mărite cu un prinţ 
anume, prinţul acela va deveni moştenitorul tronului chiar 
dacă n-are nici un ban în buzunar. 


Prinţul Primus şi prinţul Secundus au zâmbit şi-au dat din 
cap unul spre celălalt, de parcă ar fi vrut să spună: ştiam 
noi! Prinţul Tertius i-a zâmbit servitoarei şi a spus: 

— Dar prinţesa, drăguţo? E tot atât de frumoasă ca tine? 

Servitoarea s-a îmbujorat toată şi a rămas cu gura căscată. 
Părea total incapabilă să mai scoată vreo vorbă. 

Cu voce joasă, prinţul Primus i-a atras atenţia fratelui său: 

— Nu ite adresa cu „drăguţo”! Servitoarele se tulbură 
tare, dacă aud un prinţ că li se adresează aşa! 

Cu o voce încă şi mai joasă, prinţul Secundus i-a spus şi el 
fratelui său: 

— Cum poate fi frumoasă o servitoare odăiaşă? O 
servitoare e doar o servitoare. 

La care prinţul Tertius a spus: 

— De-o fi una, de-o fi alta, eu tot aş vrea să primesc un 
răspuns la întrebarea mea. 

Servitoarea, care chiar că era foc de frumugşică (dar 
majoritatea prinților oricum n-ar fi remarcat acest lucru), a 
spus: 

— Înălţimea Voastră probabil că glumeşte. Prinţesa e mai 
înaltă decât mine şi mult mai frumoasă. E frumoasă ca 
ruptă din soare! 

— Aha! A exclamat prinţul Primus. Chiar că ar fi o plăcere, 
să ai prin palat o prinţesă bogată şi ruptă din soare! 

— S-ar putea să fie prea strălucitoare ca să te poţi uita la 
ea, dacă e frumoasă ca ruptă din soare, a zis prinţul Tertius. 

— Dar e trufaşă, a spus servitoarea. 

La care prinţul Primus de îndată s-a răstit: 

— O servitoare n-are ce vorbi neîntrebată! 

Prinţul Secundus a spus şi el, mustrător: 

— Uite unde ajungi când îi spui „drăguţo” unei servitoare! 

Dar prinţul Tertius a continuat: 

— E foarte trufaşă, drăguţo? 

— Foarte, Înălţimea Voastră! A răspuns servitoarea, 
tremurând sub privirile semeţe ale celorlalţi doi fraţi. Au 


mai fost o mulţime de prinți care-au venit să-i ceară mâna, 
dar nici n-a vrut s-audă de ei! 

— Bineînţeles! Spuse prinţul Primus. Probabil că nu erau 
în stare să-ndoaie nici măcar nişte drugi din fier, subţiri cât 
un deget! De ce ar interesa-o asemenea slăbănogi? 

— Probabil, a adăugat şi prinţul Secundus, că nu erau în 
stare nici măcar să ridice o sabie, d-apoi să mai şi lupte cu 
ea! Asemenea incapabili n-au cum s-o intereseze. 

— Poate ar fi bine, spuse prinţul Tertius, s-o întrebăm pe 
servitoare ce s-a-ntâmplat cu prinții care nu i-au fost pe 
plac prinţesei. 

Servitoarea şi-a plecat ochii cu tristeţe şi a spus: 

— Toţi au fost transformați în statui, înălţimea Voastră. 
Statui chipeşe foarte, căci toţi erau tineri şi frumoşi. 

Prinţul Tertius a clătinat din cap şi a spus: 

— Trăgeam nădejde că împăratul glumeşte, dar se vede 
treaba că tot ce scria în pergament e perfect adevărat. Şi 
sunt multe statui din astea? 

— Cam câte o duzină de fiecare parte a aleii din grădină, 
pe unde se plimbă prinţesa în fiecare dimineaţă, înălţimea 
Voastră. Nu se uită niciodată spre statui, fiindcă pe cât e de 
frumoasă, pe-atât e de câinoasă. 

— Prostii! A exclamat prinţul Primus. N-are nici o 
importanţă că-i câinoasă, câtă vreme e bogată. Şi frumoasă, 
bineînţeles. Eu îi voi înmuia inima. la poftim de-ţi ia 
tălpăşiţa pe dată, servitoareo! 

Servitoarea odăiaşă mai făcu o plecăciune adâncă şi ieşi 
din încăpere, păşind de-a-ndăratelea, căci ar fi fost 
nepoliticos din partea ei să le întoarcă spatele celor trei 
prinți. 

În seara aceea a avut loc un mare ospăț, iar musafiri de 
onoare au fost cei trei prinți. 

Împăratul, aşezat pe un tron splendid în capul mesei, i-a 
întâmpinat cu vorbe de bun venit. Lângă el se afla prinţesa 
Meliversa, care chiar că era frumoasă ca ruptă din soare. 
Avea părul lung şi mătăsos, galben ca spicul grâului. Ochii 


ei albaştri te făceau să te gândeşti la cerul luminos de 
primăvară. Trăsăturile îi erau neasemuit de armonioase, iar 
pielea albă ca laptele. 

Dar privirea îi era goală, iar faţa lipsită de expresie. N-a 
zâmbit deloc, când i-a fost prezentat prinţul Primus. S-a 
uitat semeţ la el şi l-a întrebat: 

— Din ce regat eşti? 

— Sunt din Micrometrica, Alteță Imperială. 

— Cunosc toate regatele de pe Pământ, iar Micrometrica e 
cel mai mic dintre ele! A spus prinţesa cu dispreţ, după care 
şi-a mutat privirea în altă parte. 

Prinţul Primus se plecă adânc în faţa ei, apoi se duse şi-şi 
luă locul la masă. Cu voce şoptită, îi spuse prinţului Tertius: 
— O să devină interesată, după ce-o să-i arăt ce-s în stare 

să fac! 

Apoi i-a fost prezentat prinţul Secundus, căruia i-a spus: 

— Şi tu eşti tot din Micrometrica, îmi închipui. 

— Da, Alteţă Imperială. Prinţul Primus îmi este frate. 

— lar Micrometrica mai e şi cel mai sărac regat de pe 
Pământ. Dacă tu şi fratele tău trebuie să-i împărţiţi între voi 
avuţia, atunci chiar că trebuie să fiţi nevoiaşi rău. 

Şi-şi întoarse privirea de la el. 

Prinţul Secundus se plecă adânc în faţa ei, apoi se duse şi- 
şi luă locul la masă. Cu voce şoptită, îi spuse prinţului 
Tertius: 

— O să uite ea de sărăcia noastră, după ce-i arăt ce sunt în 
stare să fac. 

Când i-a fost prezentat prinţul Tertius, prinţesa a spus: 

— Încă unul din Micrometrica? 

— Suntem tripleţi, Alteţă Imperială, i-a răspuns prinţul 
Tertius, deşi nu gemeni identici. Şi tot ce avem împărţim 
între noi. 

— Dar n-aveţi nimic care să poată fi împărţit! 

— N-avem bani şi nici putere, spuse Iertius, dar şi noi, şi 
regatul nostru suntem fericiţi. lar acolo unde fericirea se 
împarte, se şi înmulţeşte. 


— Eu n-am observat până acum lucrul ăsta, zise prinţesa 
şi-şi mută privirea în altă parte. 

Prinţul Tertius făcu o plecăciune adâncă şi-şi luă locul la 
masă. Cu voce şoptită, le spuse fraţilor lui: 

— E bogată, iar ţara noastră are nevoie de bani. Dar 
frumuseţea ei e rece ca gheaţa şi bogăţia nu-i aduce 
fericire. 

În dimineaţa următoare, prinţul Primus s-a pregătit să-şi 
arate puterile în faţa prinţesei. Îmbrăcase cea mai fină 
pereche de nădragi scurţi pentru atleți, pusă la dispoziţie 
de împărat, şi, umflându-şi pe rând magnificii muşchi în faţa 
oglinzii, se simţea destul de mulţumit de înfăţişarea lui. 

În chiar acel moment s-a auzit un ciocănit timid la uşă, iar 
când prinţul Primus a zis: „Intră!”, în prag a apărut 
ajutoarea de servitoare odăiaşă, aducând în braţe un 
castron cu mere. 

— Ce-i asta? A întrebat prinţul Primus. 

— M-am gândit că poate vreţi o gustare răcoritoare, 
înainte de încercarea la care vreţi să vă supuneţi, înălţimea 
Voastră! 

— Prostii! A spus prinţul Primus. N-am nevoie de nici o 
gustare. Pleacă de-aici cu merele tale! 

— Mă întreb, înălţimea Voastră, zise servitoarea (roşind 
toată şi parcă nevenindu-i să creadă cu câtă îndrăzneală 
continuă să-i vorbească), dacă se cuvine să vă supuneţi la 
asemenea încercare. 

— De ce nu? Zise prinţul Primus, îndoindu-şi braţele şi 
zâmbindu-şi sieşi în oglindă. Crezi că nu sunt îndeajuns de 
bărbat? 

— Ba sunteţi îndeajuns de bărbat pentru orice femeie din 
lume - în afară de prinţesă! Il-aşa de cârcotaşă. Şi zău ar fi 
mare păcat ca un prinţ chipeş ca înălţimea Voastră să fie 
transformat în stană de piatră! 

Prinţul Primus a izbucnit într-un râs dispreţuitor. 

— Nu poate fi chiar atât de cârcotaşă, încât nici măcar eu 
să nu-i fiu pe plac. Şi gata cu vorbăria! N-ai ce vorbi, până 


nu eşti întrebată, servitoareo! Hai, piei din ochii mei! 

Iar servitoarea pieri din ochii lui, dar nu fără a-i face mai 
întâi o plecăciune. 

Prinţul Primus a păşit în arena largă. În faţa lui se aflau 
locurile pentru spectatori, acoperite cu o splendidă 
copertină din mătase. Împăratul şedea în mijloc, iar la 
dreapta lui stătea prinţesa imperială Meliversa. Demnitarii 
de la Curte erau şi ei în tribune, precum şi o mulţime de 
tineri cavaleri şi tinere domniţe. Într-un colţ, stăteau prinţul 
Secundus şi prinţul Tertius. 

Prinţul Primus era cu faţa la tribună, iar în jurul lui se 
aflau toate echipamentele sportive de care avea nevoie. 

Mai întâi s-a apropiat de o grămadă mare de haltere. Pe 
cele mai uşoare le-a zvârlit mai mult în joacă la o parte, deşi 
un bărbat obişnuit probabil ar fi avut ceva de furcă, doar 
încercând să le ridice. 

Apoi le-a ridicat pe cele mai grele, apucându-le cu 
amândouă mâinile şi săltându-le mai întâi dintr-o smucitură 
până la umeri, iar apoi, mai încet, ridicându-le în aer. 

Toţi curtenii au izbucnit în aplauze, când a reuşit să ridice 
cea mai grea dintre halterele care i se dăduseră. Nimeni 
altcineva nu reuşise vreodată să ridice acea greutate. 

În final, a îndoit un drug din fier, aşezându-l după ceafă şi 
trăgând de capete până acestea s-au atins în faţa lui. Apoi a 
tras din nou de capete, dar ca să le îndepărteze, a ridicat 
drugul în aer deasupra capului şi l-a aruncat la o parte. 

Toate lucrurile pe care le-a făcut i-au adus ropote de 
aplauze din partea curtenilor. Până şi împăratul dădea 
aprobator din cap. Dar prinţesa nici vorbă să aplaude; şi 
nici să dea din cap. 

Împăratul s-a aplecat spre fiica lui şi i-a spus: 

— Zău aşa, draga mea, prinţul acesta e cel mai puternic 
bărbat pe care l-am văzut vreodată. Chiar că i-ar sta bine ca 
moştenitor al tronului. 

Prinţesa i-a răspuns cu răceală: 


— Bine i-ar sta şi să rupă lanţuri la circ, Imperialul Meu 
Tată, dar nu e deloc potrivit ca să-mi devină soţ. Ce, am eu 
în iatac greutăţi de ridicat sau drugi din fier care se cer 
încovoiaţi? M-aş plictisi curând să-l privesc cum îşi tot 
arcuieşte braţele, iar dacă ar încerca să mă îmbrăţişeze, 
precis mi-ar rupe coastele! 

S-a ridicat de pe locul ei şi toată lumea a tăcut brusc. 

— Prinţe Primus! A zis ea, cu minunata ei voce. Prinţul 
Primus şi-a încrucişat braţele pe piept şi a ascultat, sigur pe 
sine. 

Prinţesa a spus: 

— Eşti cel mai puternic bărbat pe care l-am văzut vreodată 
şi îţi mulţumesc pentru strădania de a-mi fi pe plac. Dar nu 
te vreau de soţ. Ştii care-i pedeapsa. 

A făcut câteva pase magice cu mâinile (căci era, într- 
adevăr, o prinţesă foarte bine educată) şi deodată s-a văzut 
un fulger orbitor. Curtenii îşi acoperiseră ochii, fiindcă ştiau 
ce urmează, dar prinţul Secundus şi prinţul Tertius nu erau 
pregătiţi, aşa că fulgerul i-a orbit câteva clipe. 

După ce şi-au revenit, au văzut servitorii încărcând o 
statuie într-un cărucior, ca să poată fi dusă pe aleea din 
grădină, de-a lungul căreia îşi făcea prinţesa plimbarea de 
dimineaţă. 

Statuia era a prinţului Primus, cu braţele încrucişate, 
uitându-se mândru şi chipeş ca un zeu. 

Prinţul Tertius se simţea trist în seara aceea. Era prima 
dată când îşi pierdea un frate şi constata că senzaţia nu-i 
place deloc. 

I-a spus prinţului Secundus: 

— Cred că nici Înălţimea Sa, tatăl nostru, nu va fi prea 
încântat. În ce-o priveşte pe Înălţimea Sa, mama noastră, se 
va supăra foc! Cum o să le spunem? 

Prinţul Secundus a răspuns: 

— După ce voi câştiga mâna prinţesei, poate voi reuşi s-o 
conving să încerce să găsească un mod de a-l readuce la 
viaţă pe Înălţimea Sa, fratele nostru. În fond, o persoană 


atât de bine educată ca ea ar trebui să fie în stare să 
găsească o cale. 

— Dar cum crezi că vei reuşi să-i câştigi mâna? Pare să 
aibă o inimă de piatră! Cremene, nu piatră! 

— Nici vorbă, spuse prinţul Secundus. Pur şi simplu n-o 
interesează forţa şi muşchii fără rost. La ce-ţi foloseşte să 
ridici greutăţi? Eu ştiu să mă bat şi să mânuiesc arme de 
luptă. Asta da ocupaţie utilă! 

— Sper, a zis prinţul Tertius. Dar îţi asumi un risc foarte 
mare. Pe de altă parte, prinţesa e bogată, iar nouă chiar ne 
trebuie banii. 

A doua zi de dimineaţă, prinţul Secundus tocmai se gătea 
în armura lui sclipitoare, când pe uşă a intrat ajutoarea de 
servitoare odăiaşă, clătinându-se sub povara unei săbii cât 
toate zilele. Umerii i se încovoiaseră de tot sub greutate, iar 
când a încercat să facă o plecăciune, a scăpat sabia pe jos 
cu un zgomot asurzitor. 

Prinţul Secundus spuse sâcâit: 

— Eşti tare neîndemânatică. 

— Îmi cer iertare, înălţimea Voastră, spuse servitoarea 
ruşinată şi făcând din nou o plecăciune, dar chiar aveţi de 
gând să vă puneţi dibăcia la încercare pentru prinţesă? 

— Fără nici o îndoială că da, dar ce te priveşte asta pe tine, 
servitoareo? 

— Nu mă priveşte deloc, înălţimea Voastră, recunoscu ea, 
dar prinţesa are o inimă aşa de împietrită şi e tare greu de 
mulţumit! N-aş vrea să vă văd transformat în statuie, la fel 
ca fratele domniei voastre. 

— Nu voi fi transformat în statuie, spuse prinţul Secundus, 
fiindcă prinţesa va fi fermecată de mine. lar acum, 
servitoareo, fă bine şi scuteşte-mă de prezenţa ta! Mi-e 
peste putinţă să-ţi mai suport impertinenţa! 

Servitoarea făcu o plecăciune şi ieşi. 

Prinţul Secundus a păşit în arenă şi imediat curtenii toţi s- 
au pornit să-l aplaude. Armura pe care i-o dăduse împăratul 
era nemaipomenit de frumoasă şi de sclipitoare şi-i venea 


cât se poate de bine. Scutul îi era alb ca zăpada, sabia 
făcută din cel mai nobil oţel, sulița perfect echilibrată, iar 
coiful care-i acoperea faţa îi dădea un aer feroce. 

Prinţul a aruncat sulița, care a zburat până în celălalt 
capăt al arenei şi s-a înfipt chiar în mijlocul țintei. 

Apoi, prinţul Secundus a provocat la o luptă cu sabia pe 
oricine s-ar fi încumetat. Un bărbat înalt şi voinic, îmbrăcat 
în armură, a pătruns atunci în arenă şi cei doi s-au luptat 
îndelung, zdrăngănind din săbii şi din scuturi. Dar prinţul 
Secundus putea să lovească de două ori mai repede decât 
oricine şi, pe măsură ce adversarul lui obosea, el părea să 
devină şi mai puternic. Destul de curând, adversarul şi-a 
ridicat mâinile în semn că se predă, iar prinţul Secundus a 
fost declarat învingător. Ropotele de aplauze asurzitoare nu 
mai conteneau! 

În final, prinţul Secundus şi-a scos coiful şi armura şi a 
urcat pe cal. Cu o singură mână, reuşea să ţină perfect calul 
în frâu, făcându-l să se ridice pe picioarele de dinapoi, să 
înainteze în salturi şi să danseze. A fost o reprezentaţie 
remarcabilă, care i-a umplut de entuziasm pe spectatori. 

— Zău aşa, draga mea, a spus împăratul aplecându-se spre 
fiica lui, prinţul acesta este un războinic neîntrecut! Ar 
putea să-mi conducă armata pe câmpul de bătălie şi să-i 
învingă pe toţi vrăjmaşii mei. Nu se poate să nu-ţi placă! 

Chipul trufaş al prinţesei era rece şi împietrit, când i-a 
răspuns împăratului: 

— Se prea poate să fie şi un general neîntrecut, dacă ar 
avea habar cum se conduce o armată, dar la ce-mi trebuie 
mie un războinic drept bărbat? În iatacul meu nu sunt 
oameni înarmaţi cu care să se lupte, nici cai pe care să-i 
încalece, nici ţinte în care să arunce cu sulița. Dacă-ntr-o zi 
îşi pierde capul şi mă ia pe mine drept ţintă, din moment ce 
armele sunt marea lui dragoste şi marele lui talent? 

S-a ridicat de pe locul ei şi toată lumea a tăcut brusc. 

— Prinţe Secundus, eşti cel mai priceput luptător pe care 
l-am văzut vreodată şi îţi mulţumesc pentru strădania de a- 


mi fi pe plac. Dar nu te vreau de soţ. Ştii care-i pedeapsa. 
Prinţesa a făcut aceleaşi pase magice ca în ziua dinainte. 
De data aceasta, prinţul Tertius ştia că trebuie să-şi acopere 
ochii. Când şi-a îndepărtat mâna, pe arenă mai apăruse o 
statuie: cea a unui prinţ chipeş şi plin de graţie, cu braţul 
ridicat, de parcă tocmai aruncase o suliță. Prinţul Tertius 

ştiu atunci că îşi mai pierduse un frate. 

În dimineaţa următoare, prinţul Tertius stătea singur- 
singurel în apartamentul din palatul împăratului. Nu 
dormise toată noaptea şi adevărul-adevărat era că nu ştia 
ce să facă. 

Şi-a spus în sinea lui: „Dacă dau bir cu fugiţii acum, toată 
lumea va spune că sunt laş. Şi, în plus, cum să-i dau eu 
vestea lui tătuţă? Sărmana mămuţa, o să jelească tot restul 
vieţii ei. Cât despre mine, eu am pierdut doi fraţi care erau 
tare buni cu mine. Chiar dacă niţel cam îngâmfaţi şi 
încăpăţânaţi.” 

Dar iată că a apărut iar ajutoarea de servitoare odăiaşă, 
strecurându-se prin uşa întredeschisă. Nu avea nimic în 
mâini. Prinţul Tertius spuse: 

— Mi-ai adus ceva, drăguţo? 

Foarte emoţionată, ea făcu o plecăciune şi răspunse: 

— Nu, Înălţimea Voastră. Nu vă fie cu supărare, am venit 
doar să vă spun că i-am rugat pe amândoi fraţii domniei 
voastre să nu se pună la încercare, dar nici n-au vrut s-audă 
de rugămintea mea. 

Prinţul Tertius oftă. 

— Tare îndărătnici erau amândoi, ştiu bine. Nu e vina ta că 
n-au vrut să te-asculte. Şi nici vorbă să fiu supărat pe tine. 

— Atunci, înălţimea Voastră, mă veţi asculta, măcar 
domnia voastră, dacă vă rog să nu vă puneţi la-ncercare? 
Domnia voastră nu sunteţi nici voinicul voinicilor, nici 
straşnic luptător. Cum aţi putea s-o cuceriţi pe prinţesa cea 
rece şi împietrită, dacă fraţii domniei voastre n-au reuşit? 

Prinţul Tertius spuse: 


— Ştiu că nu mă pricep la altceva decât să scriu niţică 
poezie şi să cânt un pic, dar s-ar putea ca prinţesei să-i 
placă lucrurile astea. 

— E tare greu de mulţumit, înălţimea Voastră, zise 
servitoarea, cutremurându-se singură în faţa îndrăznelii ei 
nemaiauzite de a contrazice un prinţ. Dacă şi domnia 
voastră veţi fi transformat în statuie, vă veţi lăsa părinţii 
fără nici un copil şi nu vor avea cui să lase moştenire tronul. 

Prinţul Tertius oftă încă o dată. 

— Ai perfectă dreptate, micuță servitoare. Eşti tare bună 
la inimă şi cu suflet grijuliu. Dar vezi tu, regatul nostru e 
atât de sărac, încât tătuţă trebuie să dea o mână de ajutor 
în grădină, iar mămuţa la bucătărie. Dacă aş putea să mă 
însor cu prinţesa, aş deveni atât de bogat, încât aş putea să- 
i fac fericiţi pe toţi, şi pe mămuţa, şi pe tătuţă, şi pe toţi 
supuşii mei din regat. Aşa că trebuie, zic eu, măcar să 
încerc să-i fiu pe plac prinţesei. Poate dacă-mi pun la bătaie 
cele mai bune poezii ale mele şi i le cânt cu toată dulceaţa 
de care sunt în stare, o să-i fiu pe plac. 

Pe obrajii servitoarei începură să se rostogolească lacrimi. 

— O, tare-aş vrea să-i fiţi pe plac, dar prinţesa are o inimă 
atât de împietrită! Măcar de-ar avea în piept inima mea, 
precis s-ar întâmpla altfel! 

— Ei bine, drăguţo, spuse prinţul Tertius, atunci hai să-ţi 
pun inima la încercare. Îţi voi cânta din cântecele mele şi tu 
ai să-mi spui dacă-ţi plac. Dacă îţi plac ţie, atunci poate-i vor 
fi pe plac şi prinţesei. 

Servitoarea îl privi îngrozită. 

— O, nu, Înălţimea Voastră! Nu se poate să faceţi aşa ceva! 
Cântecele domniei voastre se cade să fie cântate unei 
prințese, nu unei simple servitoare. Cum să comparaţi o 
prinţesă cu o umilă servitoare?! 

— Atunci, zise prinţul 'Tertius, las-o-ncolo de prinţesă şi nu 
voi întreba decât ce părere are servitoarea. 

Prinţul Tertius şi-a acordat lira, care era a lui, nu de 
împrumut, şi o adusese cu ella Curtea împăratului. Apoi, cu 


o voce foarte dulce şi melodioasă, a început să cânte un 
cântec trist, despre o dragoste neîmpărtăşită. lar când 
servitoarea a părut să se topească toată-n lacrimi, copleşită 
de tristeţe, a început să cânte un cântec vesel, de dragoste- 
mplinită, până ce lacrimile i s-au uscat şi ea a început să 
bată din palme, râzând fericită. 

— Ţi-a plăcut? Întrebă prinţul Tertius. 

— O, da! Spuse servitoarea. Cântecele sunt foarte 
frumoase, iar vocea Domniei Voastre e atât de dulce, încât 
mi se părea că am ajuns în rai! 

Prinţul Tertius zâmbi. 

— Îţi mulţumesc, domniţă. 

Se aplecă şi-i sărută mâna, iar servitoarea, roşind 
încurcată, îşi ascunse repede mâna la spate. 

Dar chiar atunci s-a auzit o bătaie puternică în uşă şi în 
cameră a pătruns un şambelan, un înalt demnitar de la 
Curtea imperială, care s-a înclinat în faţa prinţului Tertius 
(dar nu prea adânc) şi a spus: 

— Alteță, prinţesa imperială Meliversa doreşte să ştie de 
ce nu aţi apărut încă în arenă. 


O privise mustrător pe ajutoarea de servitoare odăiaşă, în 
timp ce spunea toate acestea, iar biata fetişcană speriată s- 
a grăbit să-şi ia tălpăşiţa fără întârziere. 

Prinţul Tertius a răspuns: 

— Nu ştiu dacă mă voi pune la încercare. Încă mă mai 
gândesc. 

Şambelanul s-a mai înclinat o dată, încă şi mai puţin adânc 
faţă de prima oară, după care a spus: 

— Îi voi aduce la cunoştinţă prinţesei spusele domniei 
voastre. Vă rog să rămâneţi aici, până când prinţesa va 
hotări ce se cuvine a fi făcut. 

Prinţul Tertius s-a pus pe aşteptat, întrebându-se dacă nu 
cumva prinţesa îl va transforma pe loc în statuie, pentru 
şovăiala lui. 

Încă se mai întreba acest lucru, când în odaie a pătruns 
chiar prinţesa Meliversa. Nu bătuse la uşă. Prinţesele 
imperiale nu bat niciodată la uşă. 

Prinţesa a spus: 

— Şambelanul meu îmi spune că s-ar putea să nu te pui la 
încercare în faţa mea. 

Prinţul Tertius a răspuns: 

— Alteţei Voastre Imperiale s-ar putea să nu-i fie pe plac 
poezia sau vocea mea. E tot ce pot să-i ofer. 

— Şi dacă-mi plac? 

— În acest caz, mă întreb dacă-mi doresc drept soţie pe 
cineva cu inima atât de rece şi de împietrită, încât nu 
pregetă să transforme în stane de piatră nişte prinți buni şi 
curajoşi. 

— Nu sunt eu frumoasă, prinţe? 

— E doar o frumuseţe pe dinafară, Alteță Imperială. 

— Nu sunt eu bogată, prinţe? 

— Numai în bani, Alteță Imperială. 

— Nu eşti tu sărac, prinţe? 

— Numai în bani, Alteță Imperială, şi oricum m-am 
obişnuit să fiu sărac, la fel cum s-au obişnuit şi părinţii mei, 
şi regatul nostru. 


— Nu-ţi doreşti să fii bogat, prinţe, însurându-te cu mine? 

— Mă tem că nu, Alteță Imperială. La urma urmei, nu sunt 
de vânzare. 

— Dar şambelanul meu, de cealaltă parte a uşii, te-a auzit 
cântându-i unei servitoare de origine modestă. 

— Adevărat, dar servitoarea s-a dovedit că are o inimă 
caldă şi iubitoare, şi am vrut să cânt pentru ea. O inimă 
caldă şi iubitoare este, de fapt, toată frumuseţea şi bogăţia 
de care am cu adevărat nevoie. Dacă va primi să se mărite 
cu mine, atunci cu ea vreau să mă-nsor, iar într-o zi, când 
voi fi rege în locul tatălui meu, servitoarea de origine 
modestă va fi regina mea. 

La care prinţesa a zâmbit. Era încă şi mai frumoasă, când 
zâmbea. 

— Acum îţi voi arăta la ce foloseşte o educaţie bună. A 
făcut o mişcare cu mâna, a murmurat două-trei cuvinte şi 
dintr-o dată făptura ei s-a afundat în ceaţă, s-a micşorat un 
pic, s-a schimbat un pic. Şi prinţul Tertius s-a trezit faţă în 
faţă cu micuța servitoare odâiaşă. 

Uluit peste poate, prinţul a exclamat: 

— Care dintre cele două eşti: prinţesa imperială sau 
servitoarea odâiaşă? 

Ea i-a răspuns: 

— Sunt şi una, şi alta, prinţe Tertius. Sub înfăţişarea unei 
servitoare mi-am propus să-mi găsesc un soţ potrivit. La ce- 
mi folosea să aflu ce-ar fi în stare prinții să facă pentru a 
cuceri mâna unei prințese frumoase şi bogate, dar fără să le 
pese că e rece şi câinoasă? Eu îmi doream pe cineva care să 
fie bun şi iubitor cu o fată blândă şi caldă la suflet, chiar 
dacă nu-i nici frumoasă ca ruptă din soare, nici nemaivăzut 
de bogată. Iar tu ai fost la înălţimea acestei încercări. 

Din nou şi-a schimbat înfăţişarea, redevenind prinţesă - 
dar o prinţesă surâzătoare şi bună. 

— Acum primeşti să-ţi fiu soţie, prinţe Iertius? 

La care prinţul 'Tertius a spus: 


— Dacă vei rămâne pentru totdeauna femeia blândă şi 
bună la inimă pe care am ajuns să o iubesc, atunci mă voi 
căsători cu tine. 

Şi atunci, toţi prinții care fuseseră transformați în statui s- 
au întors din nou la viaţă, redevenind fiinţe însufleţite. 

Prinţul Tertius şi prinţesa Meliversa s-au căsătorit două 
luni mai târziu, după ce regele şi regina Micrometricii 
fuseseră aduşi în Oraşul Imperial cu cea mai iute dintre 
caleşti. Amândoi erau în culmea fericirii. 

Prinţul Primus şi prinţul Secundus erau şi ei în culmea 
fericirii, văzându-se iarăşi vii, în loc să fie două stane reci 
din piatră. Nu conteneau să se mire: „Servitoarea?! Nici 
prin cap nu ne-ar fi trecut un asemenea lucru!” 

Fireşte, şi prinţul 'Tertius era foarte fericit, dar cea mai 
fericită era prinţesa imperială. La urma urmei, tare se mai 
temuse că, aşa bine educată cum era, nu va găsi niciodată 
pe cineva care să dea cu piciorul frumuseţii şi averii, ca s-o 
iubească doar pe ea, aşa cum era. 

ÎN MARŞ SĂ ÎNFRUNTĂM DUŞMANII 

— Spune-mi, George, te-ai gândit vreodată să-ţi iei o 
slujbă? Am întrebat. 

Tocmai ne terminasem cina şi ne plimbam, în lumina 
blândă a asfinţitului, pe o alee de la marginea parcului. Îl 
întrebasem într-o doară. Ştiam bine că nu se gândise 
niciodată. 

Dar normal că s-a cutremurat din cap până-n picioare şi o 
expresie de negrăită oroare i-a umbrit chipul, de parcă s-ar 
fi trezit brusc cu privirea aţintită asupra unui cuib colcăitor 
de şerpi. 

— Nu se cade să pui o asemenea întrebare, mi-a răspuns 
cu 0 voce cavernoasă, unui distins gentleman care digeră 
liniştit una dintre mesele nu chiar delicioase pe care i le 
oferi. 

— De ce nu? Am zis, suficient de iritat de modul în care 
descrisese copioasa cină pe care i-o oferisem, ca să 


continuu subiectul. Nenumărate milioane de fiinţe umane 
muncesc, ca să poată trăi. 

— Da, a spus George. Exact aşa procedează. Şi cred că am 
perfectă dreptate când aleg să nu fac parte din această 
gloată. 

A oftat din rărunchi - un suspin ce părea să se ridice din 
cele mai adânci străfunduri ale fiinţei sale. Apoi a continuat: 
— Nu ţi-am spus niciodată povestea lui Cuthbert Cantrip 

Culloden? 

— Nu, George, nu mi-ai spus-o şi îţi sunt profund 
recunoscător pentru asta! Îţi mulţumesc frumos! 

George s-a aşezat pe o bancă, taman eliberată de un domn 
new-yorkez din cultul hippiot, şi a spus: 

— Îţi voi spune acum povestea lui Cuthbert Cantrip 
Culloden. 

Disperat, am încercat să parez atacul, spunând: 

— Interesant nume, Culloden. În bătălia de la Culloden, 
din 1745. 

Cuthbert Cantrip Culloden [a început George] şi cu mine 
am fost colegi pe vremuri, la universitate. Nu era un tip 
care să iasă cu ceva din comun şi niciunul dintre numele lui 
nu se preta la lipsa de formalism a prescurtărilor uzuale. 
Era, desigur, imposibil să-i spunem Cuth sau Cant, Rip sau 
Cull, sau chiar Loden, aşa că în final am ajuns. 

Da, mă rog, acum că ai venit cu ideea, poate n-ar fi fost 
imposibil să-l strigăm Bert, dar nu ne-a trecut niciodată 
prin cap. Şi chiar a fost mai bine aşa, fiindcă am găsit o 
soluţie mult mai bună la această problemă. l-am zis 
Sictir17, poreclă care, ca descriere destul de rezonabilă a 
prenumelui lui, a fost imediat adoptată de toată lumea. 

Ceea ce a părut să inspire o anumită gratitudine din 
partea lui. Mă rog, cel puţin aşa cred, dat fiind că şi el m-a 
gratulat apoi cu diverse ocări. 

Ştii bine că pe asemenea lucruri se clădeşte o prietenie, 
aşa că, în toţi anii petrecuţi la universitate, am fost cei mai 
buni amici. lar după absolvire, ne-am jurat unul celuilalt să 


rămânem prieteni toată viaţa, orice s-ar întâmpla, şi ne-am 
promis că, fără greş, la aniversarea promoţiei noastre, ne 
vom întâlni, el şi cu mine, şi vom bea un pahar în cinstea 
vechii noastre camaraderii. 

Cum adică, dacă m-am ţinut de cuvânt? Fără greş, 
bătrâne! Nici măcar o singură dată n-am ezitat să-i duc 
lipsa. Şi sunt convins că nici el n-a ezitat. Ah, studenţie! 

Îţi închipui ce surpriză, aşadar, când într-o zi, cam după 
cincisprezece ani de la absolvire, am dat peste alde Sictir, 
într-un bar pe care binevoiam, în vremurile-acelea, să-l 
frecventez în calitate de client. Întâlnirea a fost una 
benefică, din moment ce, angrenat fiind până peste cap 
într-o complexă tranzacţie financiară ce nu reuşea să-mi 
extindă capacitatea de credit pentru încă o băutură, m-am 
trezit cu un braţ înconjurându-mi umerii şi o voce 
spunându-mi la ureche: 

— Îţi fac eu cinste, moşule! 

Sictir! Da, da, era chiar afurisitul de Sictir! 

Nimic n-ar fi putut să mă încânte mai tare decât amabila 
lui ofertă şi, cât ai zice peşte, începuserăm amândoi să 
depanăm amintiri - acele reminiscenţe care sunt năpasta şi 
otrava tuturor reuniunilor de absolvenţi. El scormonea 
după nume şi întâmplări pe care eu aş fi preferat să nu mi 
le-amintesc, iar eu aveam mare grijă să fac exact acelaşi 
lucru pentru el. Şi tot timpul l-am studiat atent. 

Sictir nu dăduse niciodată semne, în vremea studenţiei, că 
ar fi fost capabil să devină un cetăţean prosper - doar în 
eventualitatea în care ar fi dat peste o femeie cu o vârstă 
suficient de incertă şi cu o avere suficient de certă. Dar, 
după câteva întrebări dibaci formulate, m-am convins că şi 
el, la fel ca mine, picase cu brio la examenul acestui lăudabil 
demers. 

Şi totuşi, părea să emane un inefabil aer de prosperitate. 
Faptul că plătise mai multe rânduri de băuturi nu însemna 
nimic, căci oricine poate avea, la un moment dat, o mică 
sumă de bani în buzunar. Mai degrabă, din Sictir părea să 


radieze un soi de siguranţă nonşalantă, care avea drept 
sursă ceva mai mult decât o modestă rezervă imediată de 
mărunţiş, căci emana genul acela de aură pe care nu ţi-o 
poate da decât o rezervă suplimentară de monede, din care 
ştii că te poţi alimenta oricând doreşti. 

Era greu de crezut, dar aveam convingerea că nu mă înşel 
deloc. Cu o uşoară nuanţă de frică şi repulsie în voce, l-am 
întrebat: 

— Sictir dragă, oare să fie adevărat că ţi-ai luat o slujbă? 

A avut bunul simţ să roşească, dar Sictir era un om 
integru, care n-ar fi putut minţi decât cu un motiv bine 
întemeiat sau, mă rog, destul de întemeiat. 

— Da, George, aşa e, mi-am luat o slujbă. 

Roşeaţa i s-a accentuat şi mai mult, după care a adăugat: 

— De fapt, George, sunt chiar vicepreşedinte. M-am holbat 
la el, nevenindu-mi să-mi cred urechilor. 

— Vicepreşedinte?! Unde? 

— Sunt vicepreşedinte responsabil cu entuziasmul 
corporativ la „B & G”. 

— Ce înseamnă „B & G”? 

Sictir mi-a spus ce înseamnă, dar mie în continuare mi se 
părea greu de crezut. 

— Vrei să spui că „B & G” sunt inițialele de la „Bunk and 
Garbage”18? 

— Nici vorbă! M-a contrazis Sictir iritat. Confunzi în 
totalitate pronunția! Nu degeaba-ţi ziceam noi, în studenţie, 
Ureche de Tablă! Firma a fost înfiinţată de Morris U. 
Bunque, împreună cu Charles F. Gabbage. Bungue este un 
vechi nume de familie din Anglia, provenit dintr-un şi mai 
vechi cuvânt teuton, care se referă la măiestria oratorică. 
Gabbage este de origine daneză şi reprezintă termenul 
folosit într-un dialect regional de pe acolo, pentru a face 
referire la un anume gen de mixtură fertilizatoare. Din nu 
se ştie ce motiv, însă, firma consideră că „Bunque and 
Gabbage” se pretează la interpretări greşite, deci termenul 
folosit în general este „B & G”. 


— Foarte înţelept din partea ei. Şi cu ce fel de afaceri se 
ocupă firma „B & G”? 

— Dragă George, aici chiar că m-ai prins. Habar n-am cu 
ce se ocupă. Nu intră în atribuţiile mele. Pe mine nu mă 
interesează decât entuziasmul corporativ. 

A mai comandat câte o băutură pentru amândoi - foarte 
drăguţ din partea lui! 

— Şi a continuat: 

— Hai să-ţi explic cum stă treaba cu entuziasmul 
corporativ, dragă George, căci, dată fiind fericita stare de 
şomaj în care te afli, s-ar putea să nu ai cunoştinţă de 
complexele detalii ale lumii corporative moderne. 

— Într-adevăr! Am spus eu, stăpânindu-mi cu greu un fior. 

— Cea mai gravă problemă cu care se confruntă firmele 
din ziua de azi e lipsa de loialitate a angajaţilor. Crezi, 
poate, că angajatul obişnuit se străduieşte din toate puterile 
ca firma în care lucrează să se bucure de succes, dar nu-i 
deloc aşa. Angajatul obişnuit. 


(Aici, Sictir începu să enumere pe degete.) 

— Cere majorări salariale periodice, siguranţa locului de 
muncă, asigurare medicală, lungi concedii de odihnă plătite 
şi diverse alte lucruri, care cu toatele muşcă adânc din 
binemeritatele profituri ale firmei „Bunque and Gabbage”. 
Când li se explică sus-numiţilor angajaţi că toate aceste 
pretenţii ale lor vor reduce generoasele pensii anuale 
încasate de Bunque, de Gabbage şi de alte câteva rude de- 
ale lor; că terenurile private de golf şi iahturile personale 
sunt costisitor de întreţinut şi că nu pot fi îngrijite aşa cum 
se cuvine, dacă banii sunt risipiţi pe angajaţi, ia naştere un 
foarte dezagreabil sentiment de nemulţumire, care îi 
afectează profund pe Bunque şi pe Gabbage. Drept care au 
hotărât să cultive un spirit de mândrie în sânul firmei „B & 
G”, un sentiment al orgoliului de a lucra pentru o mare 
corporație, lăsând la o parte măruntele considerente 


referitoare la salariu. Îţi aminteşti cum era în echipa de 
fotbal a universităţii noastre. 

— Îmi amintesc perfect. 

— Şi-ţi aminteşti ce mândri eram de ea! N-aveam nevoie 
să ne plătească nimeni, ca să fim mândri. Nici nu ne-am fi 
uitat ia bani. Decât dacă ar fi fost o mulţime. Ţii minte când 
echipa noastră chiar a reuşit să câştige un meci? 

— O, da! 

— Ei bine, asta-i starea de spirit care se doreşte la „B & 
G”. Cineva din firmă ştia despre mine că scriu cântece 
mobilizatoare pentru adunări bisericeşti şi grătare la iarbă 
verde, aşa că au apelat la mine, pentru a crea starea 
necesară de entuziasm corporativ. 

— Iar tu ai început să scrii cântece pentru firmă. 

— Am compus destul de multe. Cel mai bun de până acum 
e un cântec de marş, care sună cam aşa [şi aici începu să 
cânte cu o voce exersată, de tenor, care îi atrase priviri 
dezaprobatoare din partea tuturor celor aflaţi la acea oră în 
bar]: 

Tot înainte, B & G, în marş să-i înfruntăm pe duşmanii 
haini! 

Mereu tot înainte, B&G, să mergem sub flamura cu crini! 

Întotdeauna va rămâne-un pic care să ne-ajungă ţie şi mie, 
Şi-ntotdeauna va fi mult mai mult, de dat pentru B&G, se 
ştie! 

— Mda, foarte impresionant, am zis. Dar de ce „flamură cu 
crini”? Aveţi voi flamuri cu crini? 

— Cuvintele n-au importanţă, a zis Sictir. Spiritul 
contează! De fapt, în curând vom avea flamuri cu crini. 
Chiar acum mă ocup să proiectez un drapel al firmei, care 
va avea pe elo stemă cu flori de crin. Francezii, din câte-am 
înţeles, n-o mai utilizează, şi-ar fi mare păcat să se piardă. 

— Dar partea cu picul care să ne-ajungă mie şi ţie, faţă de 
mult mai mult pentru „B & G”? i se pare corect? 

— Absolut corect! Bunque şi Gabbage au nevoie de bani 
mult mai mult decât oamenii neînsemnaţi care lucrează 


pentru ei. Nu le-ai văzut niciodată conacele. Costă o avere 
să le încălzeşti! 

— Da, dar angajaţilor li se pare corect? 

Sictir a părut sâcâit. 

— Dragă George, aici chiar că ai pus degetul pe o rană 
dureroasă. Angajaţilor nu li se pare corect. Deşi le-am ţinut 
seminarii pe această temă, inclusiv cu diapozitive în care le 
arăt proprietăţile personale ale lui Bunque şi Gabbage, ba 
şi filmuleţe de amator cu drăgălaşii lor copii, nu reuşesc 
deloc să înfirip o stare cât de cât decentă de entuziasm 
corporativ. De fapt, mărturisesc că atât Bunque, cât şi 
Gabbage au mers atât de departe încât să mă avertizeze că, 
dacă nu vin cu rezultate în cel mult două săptămâni, voi fi 
concediat. 

Ceea ce nu mi-a plăcut deloc, bătrâne, precum îţi poţi 
închipui. Nu doar pentru faptul că Sictir îmi era vechi 
tovarăş de şcoală şi tocmai mă cinstise cu mai multe rânduri 
de băutură, dar n-adusese nici o clipă vorba despre o 
eventuală reciprocitate. Aşa că nu mi s-a părut un prea 
mare efort, să încerc să-i răsplătesc generozitatea prin 
mijlocirea lui Azazel. 

Azazel era, ca de obicei, într-o stare de violent protest, în 
momentul în care am reuşit să-l smulg prin distorsiunea 
spaţială sau ce naiba o fi chestia aia care face legătura 
dintre lumea noastră şi a lui. 

Dat fiind faptul că e roşu de la natură, n-avea cum să se 
înroşească de furie, dar corpul lui înalt de doi centimetri 
zvâcnea întruna, necontrolat, iar coada lui lungă şi cu vârf 
ascuţit şfichiuia înainte şi-napoi. Până şi muguraşii care-i 
ţineau loc de coarne păreau să i se umfle convulsiv. 

— Ce-nseamnă asta?! Abia acum două luni m-ai chemat 
ultima oară! Crezi că eu sunt la cheremul tău zi şi noapte?! 
Crezi că n-am şi eu dreptul la intimitatea mea?! 

N-aveam de ales, trebuia să-l îmbunez. 

— Te rog, Măreţ Coordonator al Universului, nu te supăra! 
Nu există nici o altă forţă în cosmos, care să poată face ceea 


ce faci tu. lar când eşti cel mai bun din tot ce există, trebuie 
să te-aştepţi să fii chemat. 

— Mda, asta cam aşa e, a bombănit Azazel fără chef. Ce 
mama juguwolenului mai vrei acum? 

Dar se îmbunase suficient de mult, ca să-şi ceară scuze pe 
loc pentru vorba urâtă pe care-o folosise. Nu ştiam ce 
înseamnă, dar am observat că, atunci când a rostit-o, coada 
i s-a albăstrii timp de câteva clipe, deci trebuie să fi fost 
peste poate de tare. 

I-am explicat buclucul în care se trezise bietul Sictir. 

— Şi zici că ţi-a fost coleg de şcoală? Ah, studenţie, 
studenţie. [in minte că aveam un boşorog de profesor, un 
afurisit de grumşăâc, care-ar fi trebuit să ne înveţe 
neuroajustometrică, dar nu trecea zi să nu bea fosfoamitol 
şi să vină la cursuri total incapabil să se mai ţină bine pe 
picioare, d-apoi să ne mai şi predea ceva! 

— Şi eu am avut un afurisit de grumşăc, o, Stăpâne al 
Nemărginirii! De fapt, chiar mai mulţi. 

— Bietul de el. A oftat Azazel, ştergându-şi ochişorii 
minusculi. Mda, e clar că trebuie să facem ceva pentru el. Ai 
vreun lucru de-al lui? 

— Păi da, am răspuns. Am reuşit să-i şterpelesc insigna 
şcolii de pe rever. 

— Aha! Sigur, ar fi inutil să încerc să le ajustez mintea 
acelor insensibili şi lipsiţi de suflet angajaţi ai minunatei 
firme unde lucrează. În schimb, îi voi ajusta mintea 
prietenului tău, pentru ca opiniile lui să devină irezistibile. 

— Se poate aşa ceva? Am întrebat eu, cam imprudent. 

— Priveşte şi-ai să vezi, mizerabilă scursură a unei planete 
fetide! A fost răspunsul lui. 

Am privit şi am văzut, într-adevăr. 

După nici două săptămâni, m-am trezit cu Sictir în faţa 
modestului meu adăpost, schimonosindu-şi faţa într-un 
rânjet larg până la urechi. 

— George, întâlnirea cu tine la bar trebuie să fi fost un 
semn de noroc sau ceva, că prea s-au schimbat toate 


deodată şi nici vorbă să mai fiu în pericol de a mă vedea 
concediat. Nu cred să aibă legătură cu ce mi-oi fi spus tu 
atunci, fiindcă nu-mi amintesc să fi spus nimic inteligent, 
deci trebuie să fie faptul că m-am comparat, fără să vreau, 
cu tine. Eu, pe de o parte, chipeş şi entuziast vicepreşedinte 
de firmă, iar tu, pe de alta, pierde-vară şi milog - o 
caracterizare pe care-o folosesc fără intenţia de-a te 
insulta. Contrastul a fost atât de mare, încât pur şi simplu 
am zburat ca din puşcă şi i-am zdrobit pe toţi! 

Nu neg că am fost peste măsură de surprins, dar ela 
continuat, fără să bage de seamă cât de nemăsurată era 
surpriza mea. 

— În fiecare zi lucrătoare, la ora 8.50 dimineaţa, întreg 
personalul angajat cântă „Iot înainte, B& G!”, cu un 
entuziasm fără precedent! Ar trebui să vezi, George, cu 
câtă vigoare şi însufleţire mărşăluiesc oamenii să înfrunte 
duşmanii haini! Imediat ce primesc steagurile cu crini de la 
fabrică, vor începe să le fluture cu entuziasm. Vom face 
parade. Toată lumea va purta uniforma „B & G”, inclusiv cu 
eşarfe în culori şi modele diferite, indicând nivelul ierarhic. 
Vom mărşălui pe strada principală, spre piaţa centrală, 
cântând marşurile mele - şi am mai scris două. 

— Încă două? Am zis eu, aproape redus la tăcere de 
temeritatea lui. 

— Da, unul pentru Bunque şi altul pentru Gabbage. Ăla 
pentru Bunque sună aşa: 

Ura, ura pentru Morris U. Bunque Făr-a cărui înţelepciune 
am fi toţi în şanţ. 

Uite la el, ce surâs gentil, Parc-ar fi un crocodil. 

— Crocodil? Eşti sigur că e le mot juste? 

— Cum să nu! De multă vreme i se spune, cu multă 
dragoste, „bătrânul crocodil”, şi n-ai idee ce mândru e de 
asta! 

— Aşa, şi cel pentru Gabbage? 

— Ăla sună cam aşa: 

Pe cine iubim? Pe cine iubim nespus? 


Pe Charles F. G-a-b-b-a-g-e. 

Noi suntem dedesubt şi el este sus. 

Ura pentru el şi pentru B&G. 

— Necazul cu Gabbage e că nu prea-i găsesc rimă, s-a 
văitat Sictir. Singura rimă care mi-a venit în minte a fost 
„varză”, că exact aşa şi miroase19, dar m-am gândit că n-ar 
fi prea înţelept să i-o spun verde-n faţă. Aşa că i-am băgat 
numele pe litere. Ingenios, nu? 

— Mda, bănuiesc că se poate spune şi aşa, am zis cam 
neconvins. 

— În fine, dragă George, te las, că nu mai am timp de 
poveşti. Voiam doar să-ţi dau vestea cea bună. Acum trebuie 
să mă întorc la firmă, că am de organizat o rumbă pentru 
intonarea imnului de la ora cinci, în care toţi angajaţii îşi 
exprimă marea bucurie de-a fi avut posibilitatea să lucreze 
pentru „B & G” toată ziua. 

— Stai puţin, Sictir dragă, doar nu vrei să spui că pe 
angajaţi nu-i mai interesează majorările salariale şi toate 
celelalte? 

— Nu mai zice nimeni absolut nimic! Acum nu mai vezi 
decât joacă şi distracţie. Toată lumea râde şi se bucură. Iar 
mie-mi revine sarcina să mă asigur că fiecare moment din 
fiecare zi e plin de entuziasm corporativ. Sunt sigur că, nu 
peste multă vreme, voi deveni asociat în firmă. 

Şi tot aşa a mers mai departe, bătrâne. „B & G” a devenit 
un adevărat centru al bucuriei, despre care s-a scris în 
Fortune, în Time şi în Lumea corporativă ilustrată. În 
ultimul caz, pe copertă a apărut chipul lui Sictir. 

Asta a fost povestea, bătrâne. 

— Asta a fost povestea, George? Am spus eu uluit. Dar se 
termină bine! De ce te-a făcut să priveşti cu neîncredere 
perspectiva angajării? 

George s-a ridicat de pe bancă şi a spus: 

— Din greşeală, bătrâne, am omis să-ţi spun ultimul 
detaliu. Sictir a avut un succes răsunător. Nici nu ţi-ai putea 


imagina unul mai mare. Dar „B & G”, nu. De fapt, chiara 
dat faliment. 

— A dat faliment? De ce? 

— Păi, dacă toată lumea se distra aşa de bine şi toţi erau 
ocupați să cânte, să mărşăluiască şi să defileze îmbrăcaţi în 
uniforme, se pare că nimeni nu mai avea timp de muncă şi 
firma s-a dus pe copcă. 

— Păcat! 

— Într-adevăr! Bietul Sictir e un exemplu elocvent al 
incertitudinilor din viaţa corporativă. Deşi a avut un succes 
imens, nu-i aşa că n-a ajuns asociat în firmă? Uite că nu. 
Slujba lui pur şi simplu s-a evaporat şi de-atunci n-a mai 
găsit alta. Şi mă mai întrebi dacă m-am gândit vreodată să- 
mi iau o slujbă. De ce aş face-o? Ca s-o pierd exact când am 
mai mult succes?! Nici prin cap nu-mi trece! Uite, chiar 
săptămâna trecută, bietul Sictir m-a rugat să-i împrumut 
cinci dolari şi n-am avut de unde să-i dau. Desigur, bătrâne, 
dacă tu mi-ai da mie zece, aş putea să-i dau lui jumătate, 
deci ai omori doi iepuri dintr-o lovitură. 

I-am pasat cei zece dolari şi am spus: 

— Presupun că aş cere prea mult, dacă m-aş aştepta să vă 
omor de-a binelea pe amândoi. 

George s-a uitat cu dispreţ la bancnota de zece dolari, apoi 
a spus: 

— În mod sigur n-ai să ne omori sufocându-ne cu 
generozitatea. 

— Stai puţin, George! L-am strigat, căci începuse să se 
îndepărteze. Ce fel de afaceri făcea firma „B & G”? 

N-am reuşit să aflu niciodată! Mi-a strigat George. Şi nici 
bietul Sictir. 

SPRE NORD-VEST. 

Cu o voce coborâtă, Thomas Trumbull îi spuse lui 
Emmanuel Rubin: 

— Unde mama dracului ai fost? De-o săptămână încerc să 
dau de tine. 


Ochii lui Rubin scânteiară scurt, în spatele lentilelor 
groase de la ochelari, iar bărbuţa rară i se zbârli toată. 

— Am fost la munte, pe Berkshires, pentru o săptămână. 
Nu ştiam că ai pretenţia să-ţi cer ţie voie pentru asta! 

— Aveam ceva să-ţi spun. 

— Spune-mi acum. lată-mă! Mă rog, în eventualitatea că ai 
avea ceva inteligent de spus. 

Trumbull aruncă o privire furişă în jur. „Văduvii negri” se 
adunaseră pentru banchetul lunar al asociaţiei la 
restaurantul Milano, iar Trumbull reuşise să ajungă la timp 
fiindcă era gazda întrunirii. 

Spuse: 

— Pentru Dumnezeu, vorbeşte mai încet, Manny! Nu pot 
să zic cu voce tare în clipa asta. 

Vocea deja coborâtă îi scăzu şi mai mult, ajungând la o 
şoaptă abia auzită: 

— E vorba de oaspetele meu. 

— Adică? 

Rubin aruncă o privire în direcţia bărbatului destul de 
vârstnic, cu statură impunătoare şi înfăţişare distinsă, care 
stătea de vorbă cu Geoffrey Avalon în celălalt colţ al 
salonului. Oaspetele îl depăşea cu mai mult de o palmă pe 
Avalon - de regulă, cel mai înalt dintre participanţii la 
întrunirile asociaţiei. Rubin, care era cu două palme mai 
scund decât Avalon, surâse maliţios şi observă: 

— Cred că-i prinde bine lui Jeff să mai ridice şi el bărbia 
uneori, când vorbeşte cu lumea. 

— Ai de gând să m-asculţi odată? Zise Trumbull. Cu ceilalţi 
am vorbit deja şi tu erai singurul pentru care-mi făceam 
realmente probleme şi singurul de care nu puteam să dau. 

— De ce să-ţi faci probleme? Treci odată la subiect! 

— În legătură cu oaspetele meu. E un tip mai ciudat. 

— Normal, dacă-i oaspetele tău. 

— Ssst! E un tip interesant şi nu e deloc nebun, dar s-ar 
putea să ţi se pară ciudat şi nu vreau să-l iei în răspăr. Pur 
şi simplu lasă-l să fie ciudat şi acceptă-l aşa cum e. 


— În ce constă ciudăţenia asta a lui? 

— Are o idee fixe, dacă ştii ce-nseamnă chestia asta. 

Rubin păru revoltat. 

— Poţi să-mi spui de ce un american cu destul de 
împiedicate cunoştinţe de limba engleză simte nevoia să 
spună „idee fixe”, când sintagma „idee fixă” e cel puţin la fel 
de potrivită?! 

— Bine, are o idee fixă, dacă aşa vrei tu. O să iasă la iveală, 
fiindcă nu e-n stare s-o ţină numai pentru el. Te rog, nu-ţi 
bate joc de ea şi nici de el! Te rog frumos să-l accepţi exact 
aşa cum e. 

— Asta încalcă însuşi principiul interogatoriului, Tom. 

— Nu, doar îl îndoaie puţin. Nu fac altceva decât să-ţi cer 
să fii politicos. 'Toţi ceilalţi au fost de acord. 

Rubin îl studie cu ochii mijiţi a neîncredere. 

— Am să-ncerc, dar martor te iau, Iom, că, dacă e vreo 
farsă - dacă mi-aţi pus ceva la cale - o să-ţi trag una fix 
între ochi, şi de-ar fi să trebuiască să mă sui pe un scaun, ca 
să pot face chestia asta! 

— Nu se pune la cale nici o farsă. 

Rubin şerpui printre convivi spre locul unde Mario 
Gonzalo aducea ultimele tuşe caricaturii făcute oaspetelui. 
Nu că ar fi fost mare lucru de capul ei: o banală pastişă 
după stereotipul modei masculine - ca-ntr-o reclamă la 
gulere tari. 

Rubin se uită la caricatură, apoi se întoarse să-l privească 
pe oaspete. Spuse: 

— Nu i-ai desenat ridurile, Mario. 

— Caricatura, răspunse Gonzalo, este arta exagerării 
fidele a realităţii, Manny! Când un tip arată aşa de bine la 
vârsta lui, nu strici tot efectul băgând şi riduri! 

— Cum îl cheamă? 

— Nu ştiu. Tom nu ne-a spus. Zice că trebuie să aşteptăm 
până la interogatoriu. 

Cu paharul în mână, lângă ei apăru Roger Halsted, care 
spuse: 


— Tom te caută de-o săptămână, Manny. 

— Mi-a spus că mă caută. Şi m-a găsit exact aici. 

— "Ţi-a explicat ce voia de la tine? 

— Nu mi-a explicat, doar m-a rugat să fiu amabil. 

— Şi? Ai de gând să fii amabil? 

— Da, dar numai până-mi dau seama că e o glumă proastă 
pe socoteala mea. Moment în care. 

— Nu, nu, să ştii că vorbeşte serios! 

Henry, modelul perfect de chelner discret, îşi făcu auzită 
vocea domoală şi sonoră: 

— Domnilor, cina este servită. 

Şi toţi se aşezară la masă, în faţa cocteilurilor din picioare 
de crab. 

James Drake îşi stinse ţigara, dat fiind că, prin vot 
majoritar, era interzis fumatul pe durata servirii mesei, şi îi 
întinse scrumiera lui Henry. 

Spuse: 

— Invitaţia făcută de Henry l-a întrerupt pe oaspetele 
nostru în timp ce făcea unele comentarii despre Superman, 
pe care aş vrea să le repete, dacă nu-l deranjează. 

Oaspetele încuviinţă din cap, într-un gest de suverană 
recunoştinţă şi, după ce termină de savurat înghiţitura de 
vițel gătit la cuptor cu roşii şi sos de vin, se conformă: 

— Spuneam că Superman reprezintă travestirea unei 
străvechi şi onorabile tradiţii. Întotdeauna a existat o 
ramură a literaturii care s-a ocupat de eroi: fiinţe umane de 
o putere şi un curaj mult superioare. Dar eroii trebuie să fie 
deasupra normalului, nu deasupra naturii - supranormali, 
dar nu şi supranaturali. 

— Sincer să fiu, se auzi surprinzătoarea voce baritonală a 
lui Avalon, vă dau dreptate. Întotdeauna au existat 
personaje ca Hercule, Ahile, Ghilgameş, Rustam. 

— Am prins ideea, Jeff! Interveni Rubin, pe un ton 
ucigător. 

Avalon continuă ca şi cum nu l-ar fi auzit: 


— Nu mai departe de acum o jumătate de secol, am avut 
parte de crearea lui Conan, de către Robert Howard, ca 
legendă modernă. Toţi aceşti eroi erau mult mai puternici 
decât noi, piperniciţii de azi, dar nu erau zei. Puteau fi 
răniţi, fizic şi psihic, ba chiar şi ucişi. De obicei chiar 
mureau, la sfârşit. 

— În Iliada, şi zeii puteau fi răniţi, spuse Rubin, perfect 
dispus, ca de obicei, să dea tonul unei discuţii în 
contradictoriu. Diomede i-a rănit, pe rând, şi pe Ares, şi pe 
Afrodita. 

— Lui Homer i se pot permite anumite libertăţi, interveni 
oaspetele. Dar haideţi să-l comparăm pe. Să zicem, 
Hercule, cu Superman. Superman are vedere cu raze x, 
poate să zboare prin spaţiu fără costum de protecţie şi 
poate să se mişte cu o viteză mai mare decât viteza luminii. 
Hercule nu poate face nimic din toate acestea. Pe de altă 
parte, având Superman atât de mari puteri, unde mai e 
emoția, unde mai e suspansul? Şi, în afară de asta, se mai 
poate vorbi de luptă dreaptă? Superman se luptă cu nişte 
ticăloşi umani care, în comparaţie cu puterile lui, ar fi ca şi 
cum m-aş lupta eu cu o gărgăriţă! Cât de mândru aş putea 
să fiu pentru simplul fapt că mi-am suflat o gărgăriţă de pe 
mânecă?! 

Drake spuse: 

— Marele necaz cu eroii ăştia ar fi, totuşi, că au muşchiul 
cerebral umflat cu pompa. Uite la Siegfried, de exemplu. În 
caz că avea vreo picătură de minte, s-a îngrijit să n-o arate 
niciodată. Şi, că tot veni vorba, nici Hercule nu prea era 
vestit pentru inteligenţă. 

— Pe de altă parte, zise Halsted, Făt-Frumos e deştept, iar 
Odiseu se remarcă şi el prin isteţime. 

— Rare excepţii! Spuse Drake. 

Rubin se întoarse spre oaspete şi observă: 

— S-ar părea că vă pasionează eroii de poveste. 

— Da, aşa e, răspunse calm oaspetele. Aproape s-ar putea 
spune că-i o idee fixe pentru mine. 


Surâse, cu evidentă autoironie, apoi continuă: 

— "Tot timpul vorbesc despre ei, s-ar părea. 

Curând după aceea a apărut Henry, aducând prăjitura de 
bezea cu îngheţată la cuptor. 

Trumbull începu să bată cu lingura în paharul pentru apă 
cam în acelaşi moment în care Henry servea atent coniacul 
de după desert. Trecuse cam de multişor momentul cafelei, 
dar parcă Trumbull se sfia să demareze interogatoriul - iar 
clinchetul metalului lovit de sticlă părea mai puţin autoritar 
ca de obicei. 

Trumbull spuse: 

— A venit momentul să începem interogatoriul oaspetelui 
nostru şi aş vrea să-l propun pe Manny Rubin pentru a face 
onorurile casei. 

Rubin îl blagoslovi pe Trumbull cu o uitătură crâncenă, 
apoi i se adresă oaspetelui: 

— Stimate domn, regula noastră e să-l rugăm pe invitat să 
înceapă prin a-şi justifica existenţa, dar, contrar tuturor 
regulilor, Tom nu v-a prezentat în nici un fel. Prin urmare, 
îmi permiteţi să vă întreb cum vă cheamă? 

— Desigur, răspunse oaspetele. Numele meu este Bruce 
Wayne. 

Rubin se întoarse imediat spre Trumbull, care-i făcu un 
gest discret, dar grăitor cu mâinile: lasă-l în durerea lui! 

Rubin trase adânc aer în piept şi reuşi să afişeze un 
zâmbet. 

— Ei bine, dle Wayne, dacă tot vorbeam despre eroi, nu 
pot rezista tentaţiei de-a vă întreba: lumea face vreodată 
glume pe seama numelui dumneavoastră, întrebându-vă 
dacă nu cumva sunteţi Batman, eroul de bandă desenată? 
Bruce Wayne este numele adevărat al lui Batman, după 
cum probabil ştiţi. 

— Fireşte că ştiu, spuse Wayne, din moment ce eu sunt 
Batman. 

Ceea ce provocă un murmur general printre meseni, ba 
până şi, de regulă, imperturbabilul Henry ridică dintr-o 


sprânceană. Aparent, Wayne era obişnuit cu genul acesta 
de reacţie, fiindcă sorbea netulburat mai departe din 
coniac. 

Rubin îi mai aruncă iute o privire lui Trumbull, apoi spuse 
cu grijă: 

— Presupun că, prin această afirmaţie, vreţi să daţi de 
înţeles că sunteţi unul şi acelaşi cu personajul de bandă 
desenată Batman, şi nu cu vreo altă persoană căreia să i se 
spună aşa, cum ar fi, de pildă, ordonanța unui ofiţer din 
armata britanică.20 

— Exact! Răspunse Wayne. Mă refer la personajul de 
bandă desenată. Fireşte, nu încerc să vă conving că sunt 
literalmente acel Batman de bandă desenată, cu mantia, 
masca de liliac şi toate celelalte. Precum vedeţi, sunt o fiinţă 
umană vie şi tridimensională şi vă asigur că sunt perfect 
conştient de acest lucru. Dar nu-i mai puţin adevărat că eu 
am fost acela care a inspirat existenţa personajului de 
bandă desenată Batman. 

— Cum aşa? Întrebă Rubin. 

— Demult, când eram cu mult mai tânăr decât acum. 

— Dar câţi ani aveţi acum? Întrebă Halsted pe 
neaşteptate. 

Wayne zâmbi. 

— Tom mi-a spus că trebuie să răspund sincer la toate 
întrebările, deci vă voi spune adevărul, deşi aş fi preferat să 
nu. Am şaptezeci şi trei de ani. 

— Dar nu-i arătaţi deloc, dle Wayne, comentă Halsted. 
Nimeni nu v-ar da mai mult de cincizeci de ani. 

— Mulţumesc. Mă străduiesc să-mi păstrez condiţia fizică. 

Uşor nerăbdător, Rubin spuse: 

— N-aţi vrea să revenim la întrebarea mea, dle Wayne? E 
nevoie s-o repet? 

— Nu, deloc, memoria mea reuşeşte să şontâcăie mai 
departe în mod mulţumitor. Când eram mult mai tânăr 
decât acum, au existat diverse organisme de aplicare a legii 
cărora le-am dat o mână de ajutor. Pe vremea aceea, se 


câştigau bani buni din benzile desenate cu eroi de acţiune, 
iar un prieten mi-a propus să-i servesc drept model pentru 
un asemenea personaj. Crearea lui Batman s-a făcut pe 
baza multora dintre trăsăturile mele şi a unei mari părţi din 
trecutul meu personal - desigur, cu adăugarea unor detalii 
extrem de romanţate. Nu bântui pe stradă cu o capă pe 
umeri şi n-am făcut niciodată acest lucru, nici n-am avut 
vreodată un elicopter personal, dar am ţinut neapărat ca lui 
Batman să nu i se confere nici un fel de puteri 
supranaturale, ci să se rezume exclusiv la capacităţile 
normale ale unei fiinţe umane. Recunosc că, ocazional, 
desenatorilor li se mai întâmplă să sară peste cal, din acest 
punct de vedere. Până şi ticăloşii cu care se confruntă 
Batman, deşi invariabil groteşti, sunt versiuni uşor 
exagerate ale unor oameni cu care am avut probleme în 
trecut şi la a căror scoatere din circulaţie am dat o mână de 
ajutor. 

— Acum înţeleg de ce vă enervează Superman, spuse 
Avalon. Şi la televiziune a fost un serial cu Batman, chiar 
două serii. Ce părere v-a făcut? 

— Mi-l amintesc destul de bine. Mai ales pe Julie Newmar 
o ţin minte, în rolul Femeii-Pisică. Mi-ar fi plăcut s-o 
întâlnesc ca adversară în viaţa reală. Serialul a fost unul de 
comedie, de fapt, pentru amuzamentul telespectatorilor. 

— Ei bine, spuse Drake - uitându-se jur-împrejur la ce 
aveau mesenii în faţă şi aprinzându-şi cu grijă o ţigară, dat 
fiind că nu mai era nimic de mâncare pe masă (şi 
acoperind-o cu mâna făcută căuş, evident cu convingerea 
că astfel nu va lăsa fumul să se răspândească în aer) - s-ar 
părea că aţi dus o viaţă foarte distractivă. Sunteţi şi 
multimilionar, la fel ca Batman din banda desenată? 

— Practic, răspunse Wayne, sunt foarte înstărit. Am o casă 
elegantă la marginea oraşului, ba chiar şi un muzeu 
particular alături, dar, fireşte, nu sunt decât un biet om, 
deci am şi eu problemele mele. 

— Căsătorit? Vreun copil? Întrebă Avalon. 


— Nu, în această privinţă îi semăn din nou alter ego-ului 
meu. Sau el îmi seamănă mie. N-am fost niciodată căsătorit 
şi nici copii nu am. Nu m-au preocupat aceste probleme. Am 
un majordom care se ocupă de toate treburile gospodăreşti, 
alături de alţi câţiva servitori, care nu au cine ştie ce 
importanţă. 

— În banda desenată, spuse Gonzalo, majordomul este 
prietenul şi confidentul dumneavoastră. Adevărat? 

— De fapt. Da, oftă Wayne. 

Cu un aer gânditor, Rubin spuse: 

— Povestiţi-ne despre muzeu, dle Wayne. Ce fel de muzeu 
e? Un fel de laborator ştiinţific şi criminologie? 

— A, nu! Banda desenată îşi continuă cu succes existenţa, 
dar cariera mea de susţinător activ al legii şi ordinii s-a 
terminat demult. Muzeul meu conţine obiecte rare şi 
curiozităţi. De-a lungul timpului s-au creat o mulţime de 
obiecte, inspirate de personajul Batman şi lucrurile lui. 
Cred că am cel puţin câte un exemplar din fiecare 
asemenea obiect confecţionat vreodată: hârtie de scris 
Batman, modele în mărime naturală ale batmobilului, 
figurine cu toate personajele importante din banda 
desenată, exemplare din toate revistele în care a apărut 
personajul Batman, casete cu toate episoadele serialului de 
televiziune şi aşa mai departe. Îmi face plăcere să le 
colecţionez. În fond, sunt convins că banda desenată îmi va 
supravieţui multă vreme şi va fi acea parte din mine care va 
fi cel mai bine ţinută minte după moartea mea. N-am copii 
care să-mi cinstească memoria şi n-am cine ştie ce realizări 
în viaţa reală, care să mă transforme în personaj istoric. 
Aceste dovezi ale vieţii mele imaginare sunt maximum ce 
pot face pentru a mă apropia un pic de nemurire. 

Rubin spuse: 

— Înţeleg. Bine, acum vă voi pune o întrebare care s-ar 
putea să vă incomodeze puţin, dar trebuie să-mi răspundeţi. 
Aţi spus. Pentru Dumnezeu, Tom, e o întrebare perfect 


legitimă! Mai întâi lasă-mă s-o pun, şi pe urmă n-ai decât să 
sari până-n tavan, dacă vrei! 

Cu o expresie în acelaşi timp ruşinată şi îngrijorată, 
Trumbull se lăsă să cadă înapoi în scaun. 

— Ceva mai devreme, dle Wayne, aţi spus că şi 
dumneavoastră aveţi probleme, ca oricare alt om, iar 
aproape imediat după aceea, când aţi pomenit de 
majordomul dumneavoastră, s-a văzut clar că vă deranjează 
ceva. Aveţi necazuri cu majordomul dumneavoastră? Şi tu 
de ce te hlizeşti, Iom? 

— Ba nu mă hlizesc, zise Trumbull chicotind. 

Răspunsul veni din partea lui Wayne: 

— Râde fiindcă a pus pariu cu mine pe cinci dolari că, dacă 
răspund sincer la toate întrebările care mi se pun, Văduvii 
Negri vor scoate chestia asta de la mine în maximum 
douăzeci de minute - şi a câştigat. 

— Să înţeleg, deci, că Tom Trumbull e la curent. 

— Da, sunt la curent, spuse Iom Trumbull, şi tocmai de 
aceea mă retrag din povestea asta. N-aveţi decât s-o 
descurcaţi voi mai departe! 

— Aş propune, se băgă Avalon, ca Tom şi Manny să stea 
cuminţi în banca lor, iar noi să-l rugăm pe domnul Wayne să 
ne povestească despre necazurile sale cu majordomul. 

— Pe majordomul meu, începu Wayne, îl cheamă Cecil 
Pennyworth. 

— Poate vreţi să spuneţi Alfred Pennyworth, interveni 
Halsted. 

— Fără întreruperi! Spuse Trumbull, ciocănind în paharul 
pentru apă. 

— Nic io problemă, Tom, spuse Wayne. Nu mă deranjează 
să fiu întrerupt. Adevărat, primul meu majordom a fost 
Alfred Pennyworth, cu a cărui permisiune i-am şi folosit 
numele în banda desenată. Dar era mai în vârstă decât 
mine, iar după o vreme a murit. Personajele de bandă 
desenată nu trebuie neapărat să îmbătrânească şi să 
moară, dar în viaţa reală lucrurile stau cu totul altfel, 


precum bine ştiţi. Majordomul meu actual este nepotul lui 
Alfred. 

— Şi e un înlocuitor demn de acest nume? Întrebă Drake 
încet. 

— Nimeni nu l-ar putea înlocui vreodată pe Alfred, fireşte, 
dar Cecil s-a achitat mulţumitor de obligaţiile sale. 

Wayne ezită o clipă, încruntându-se uşor, apoi continuă: 

— Din toate punctele de vedere, mai puţin unul. Şi exact 
aici este problema mea. Trebuie să vă spun că, uneori, iau 
parte la reuniuni dedicate eroilor de bandă desenată. Nu 
fac mare caz de faptul că sunt Batman, nici nu defilez cu o 
capă pe umeri sau alte lucruri de felul ăsta, deşi cei de la 
editură angajează actori care să facă, uneori, şi aşa ceva. 
Rolul meu este să organizez o expoziţie cu obiectele 
inspirate de Batman. Se mai întâmplă ca editura mea să 
pună în vânzare obiectele mai cunoscute, nu atât pentru 
câştigul în bani, cât pentru publicitate, fiindcă păstrează viu 
în mintea oamenilor gândul la Batman. Pe mine nu mă 
priveşte deloc aspectul comercial. Treaba mea este să 
expun o selecţie cu câteva dintre obiectele mai neobişnuite 
şi care nu sunt de vânzare. Ofer publicului posibilitatea să 
le vadă şi să le studieze, în timp ce ţin o scurtă prelegere pe 
tema lor. Şi acest lucru îşi are valoarea lui publicitară. De 
prisos să mai spun că toate exponatele trebuie atent ţinute 
sub observaţie. Cele mai multe n-au cine ştie ce valoare 
intrinsecă, dar sunt extrem de preţioase pentru mine şi, mă 
tem că şi pentru unii dintre fani. Deşi în majoritate nici prin 
cap nu le-ar trece să-şi însuşească vreunul dintre obiecte, 
inevitabil va mai exista, ocazional, câte unul care, necinstit 
din fire sau, şi mai probabil, mânat de-o irezistibilă dorinţă, 
va încerca să subtilizeze unul sau mai multe exponate. 
Trebuie să fim cu ochii-n patru după asemenea cazuri. Eu 
sunt ţinta unor mizerabili încă şi mai disperaţi. În două 
ocazii diferite au existat tentative de-a se intra cu forţa în 
muzeul meu - tentative despre care mă bucur să pot spune 
că au eşuat, graţie sistemului nostru de securitate destul de 


sofisticat. Văd că zâmbiţi, dle Avalon, dar să ştiţi că micile 
mele amintiri, oricât de banale ar părea, pot fi vândute pe 
sub mână contra unei sume considerabile de bani. Unul 
dintre lucrurile aflate în posesia mea are, totuşi, o valoare 
intrinsecă deloc neglijabilă: un inel pe care simbolul lui 
Batman, liliacul, e sculptat într-un smarald. Mi-a fost oferit 
în circumstanţe care, ca să zic aşa, îl reflectă perfect pe 
adevăratul Batman - eu însumi - şi întotdeauna l-am prețuit 
mult mai mult din acest motiv, nicidecum pentru valoarea 
smaraldului în sine. În cadrul colecţiei mele, este la piece de 
resistance şi nu-l expun decât cu foarte rare ocazii. Cam cu 
un an în urmă, însă, deşi promisesem să-mi fac apariţia la o 
conferinţă organizată la Minneapolis, nu m-am simţit 
capabil să fac deplasarea. Precum vedeţi, vârsta începe să- 
şi spună cuvântul şi, cu tot programul meu de exerciţii 
fizice, sănătatea şi starea mea de bună dispoziţie nu mai 
sunt ce erau odată. Prin urmare, l-am rugat pe Cecil 
Pennyworth să participe la conferinţă în locul meu. Se mai 
întâmplase şi altădată să-mi ţină locul, deşi niciodată la vreo 
conferinţă atât de importantă. Promisesem să mă prezint cu 
o selecţie interesantă de exponate, dar acum trebuia s-o 
ajustez pe măsura lui Cecil. Am ales câteva obiecte mai 
mici, care puteau fi împachetate sistematic - astfel încât să 
poată fi verificate rapid, pentru a avea siguranţa că 
expoziţia a rămas intactă - într-o singură valiză mai mare şi 
i-am făcut vânt lui Cecil, cu avertismentul, de regulă prea 
puţin necesar, să aibă mare grijă de ele. O dată ajuns la 
Minneapolis, m-a sunat ca să mă anunţe că sosise cu bine, 
iar câteva ore mai târziu, ca să-mi aducă la cunoştinţă 
faptul că existase o tentativă de înlocuire a valizelor. „O 
tentativă eşuată, sper”, am spus eu. Cecil m-a asigurat că se 
află în posesia valizei potrivite şi că exponatele sunt toate şi 
intacte, dar m-a întrebat dacă nu cumva m-am răzgândit în 
privinţa ideii de a expune şi inelul. Vedeţi dumneavoastră, 
faptul că trimisesem doar obiecte mai mici îmi dădea, într- 
un fel, senzaţia că-i păcălesc pe suporterii mei, deci 


hotărâsem să includ şi inelul, pentru ca, în acest fel, măcar 
să se poată bucura de cel mai rar şi mai preţios dintre 
obiectele colecţiei mele. I-am spus aşadar lui Cecil că 
trebuie neîndoios să expună inelul, dar având grijă să nu-l 
scape nici o clipă din ochi. Două zile mai târziu, dimineaţa, 
când conferinţa se apropia de sfârşit, m-a sunat din nou. 
Abia îşi trăgea sufletul şi părea cam încordat. „Am toate 
lucrurile cu mine, dle Wayne, dar cred că sunt urmărit. Pot 
să scap de ei, totuşi. lau nord-vestul, deci ne vedem 
curând.” Destul de alarmat, l-am întrebat: „Eşti în pericol?”, 
dar el n-a spus decât: „Gata, trebuie să plec!” şi-a închis 
telefonul. Imediat am intrat în priză - e Batman-ul din mine, 
bănuiesc. Mi-a dispărut pe loc orice urmă de indispoziţie şi 
m-am pregătit să trec la acţiune! Mi se părea că ştiu exact 
ce se întâmplă: pe Cecil îl urmărea cineva care pusese ochii 
pe valiză şi, el nefiind din soiul celor puternici, croiţi pentru 
rolul de erou, avea impresia că trebuie să facă pe dos decât 
ar fi de aşteptat. În loc să se întoarcă la New York, va 
încerca să-i păcălească pe cei care-l urmăreau, 
îndreptându-se fără zarvă în cu totul altă direcţie. O dată 
scăpat de urmăritori, putea să se întoarcă la New York în 
deplină siguranţă. Mai mult decât atât, ştiam precis unde se 
va duce. Eu deţin mai multe reşedinţe pe teritoriul Statelor 
Unite - e privilegiul celor care, la fel ca mine, se pot 
considera destul de înstăriți. Una dintre acestea este o 
căsuţă cu aspect modest, situată în Dakota de Nord, unde 
mă duc uneori când simt nevoia să mă izolez de greu- 
suportabilele intruziuni ale lumii exterioare în viaţa mea 
privată. Era perfect logic să meargă acolo. Nimeni 
altcineva, decât Cecil şi cu mine, plus câţiva reprezentanţi 
legali, nu ştia despre căsuţa în cauză că-mi aparţine. Dacă 
ajungea cu bine acolo, se putea considera în siguranţă. Şi 
mai ştia şi că aluzia cu „luatul nord-vestului”, deşi perfect 
inteligibilă pentru mine, pentru oricine altcineva s-ar fi 
întâmplat să-l audă n-ar fi avut nici un sens. Inteligent din 
partea lui! Fusese nevoit să închidă brusc telefonul fiindcă, 


probabil, simţise prezenţa duşmanilor în apropiere. Şi 
spusese: „deci ne vedem curând”, înțelegând prin aceasta, 
din câte-mi dădeam seama, că mă imploră să vin şi eu la 
casa din Dakota de Nord, ca să-l ajut. Era clar că doreşte 
să-mi asum responsabilitatea apărării. Precum spuneam, 
nu-l caracterizează eroismul. Primisem telefonul de la el 
dimineaţă, iar până la căderea serii mă aflam deja în casa 
din Dakota de Nord. Tare bine mi-a părut, ţin minte, că 
toamna era abia la început. Nu mi-ar fi făcut absolut nici o 
plăcere să dau peste zăpadă de un metru şi minus patruzeci 
de grade temperatură. 

Rubin, care asculta atent, spuse: 

— Presupun că majordomul dumneavoastră, pe o vreme ca 
aia, ar fi ales alt loc drept ascunzătoare. V-ar fi spus că ia 
sud-estul şi s-ar fi dus la casa din Florida. În caz că aveţi 
una şi-n Florida. 

— Am o casă în Georgia, spuse Wayne, dar în rest, 
presupunerea dumneavoastră e corectă. Bănuiesc că aşa ar 
fi făcut. În fine, când am ajuns în Dakota de Nord, am 
constatat că bietul Cecil încă nu ajunsese acolo. Am luat 
legătura cu cei care au grijă de casă în absenţa mea (şi care 
mă ştiu drept „Domnul Smith”), dar aceştia m-au asigurat 
că, după ştiinţa lor, nu sosise nimeni. Nu se vedea nici un 
semn de ocupare foarte recentă, deci era exclus să fi sosit şi 
să fi fost prins într-o ambuscadă. Desigur, se putea să fi fost 
interceptat pe drum. Am petrecut noaptea în casă - o 
noapte fără somn, cum probabil vă puteţi închipui, şi deloc 
confortabilă. De dimineaţă, văzând că tot n-ajunsese, am 
sunat la poliţie. Nu se înregistrase nici un accident de 
avion, de tren, de autobuz sau de maşină, în care s-ar fi 
putut să fie implicat şi Cecil. M-am hotărât să mai aştept o 
zi sau două. Era posibil, la urma urmei, să fi ales un itinerar 
mai întortocheat sau să se fi oprit pe drum - „să se fi băgat 
la cutie”, ca să zic aşa, pentru a-i deruta pe urmăritori, iar 
după un timp să-şi reia călătoria. Pe scurt, se putea foarte 
bine să mai întârzie o zi sau două. În cea de-a treia 


dimineaţă, însă, n-am mai putut aştepta. Deja eram convins 
că se întâmplase ceva foarte neplăcut. Am telefonat la 
reşedinţa mea din New York, în ideea că poate mi-a lăsat un 
mesaj acolo, şi aproape că eram furios pe mine însumi, 
pentru a nu fi făcut acest lucru mai devreme; sau măcar să 
fi lăsat numărul la care să fiu anunţat în momentul când 
sosea mesajul de la Cecil. Mă rog, în acea a treia dimineaţă, 
când am sunat la New York, la telefon mi-a răspuns chiar 
Cecil. Am rămas ca lovit de trăsnet! Sosise în după-amiaza 
zilei în care plecasem eu! M-am rezumat la a-i spune că voi 
fi acasă spre seară şi, fireşte, aşa am şi făcut. Acum 
înţelegeţi, domnii mei, situaţia dificilă cu care mă confrunt. 

La finalul mai degrabă abrupt al istorisirii, se lăsă o scurtă 
tacere, apoi Rubin spuse: 

— Aşadar, Cecil era teafăr şi nevătămat, din câte înţeleg. 
— O, da, fără îndoială! L-am întrebat ce s-a întâmplat cu 
urmăritorii, iar el a schiţat o umbră de zâmbet şi mi-a spus: 

„Cred că le-am tras clapa, dle Wayne. Ori poate m-am 
înşelat eu, în totalitate, şi de fapt nu mă urmărea nimeni. 
Realitatea e că n-am avut nici o problemă pe drumul de 
întoarcere.” 

— Deci a ajuns acasă în deplină siguranţă? 

— Da, dle Rubin. 

— lar valiza cu obiectele pentru expoziţie era intactă? 

— În totalitate. 

— Nu lipsea nimic? Nici măcar inelul? 

— Absolut nimic! 

Rubin se trânti înapoi pe scaun, cu o expresie de ciudă pe 
faţă. 

— Atunci nu înţeleg care-i problema dumneavoastră! 

— De ce mi-a spus că „ia nord-vestul”? Exact astea au fost 
cuvintele lui. Nici nu intră în discuţie, să nu fi auzit bine! 

Halsted spuse: 

— Păi, din moment ce i se părea că-l urmăreşte cineva, v-a 
spus că se duce spre casa din Dakota de Nord. Apoi însă şi- 
a dat seama fie că a scăpat de urmăritori, fie că aceştia nici 


nu există, deci şi-a schimbat planurile şi s-a dus direct la 
New York - dar n-a mai avut timp să vă telefoneze şi să vă 
anunţe. 

— În acest caz, spuse Wayne oarecum enervat, nu credeţi 
că ar fi trebuit să-şi ceară scuze?! La urma urmei, m-a indus 
în eroare, m-a trimis total inutil în Dakota de Nord, m-a 
supus la două zile de incertitudine, în care m-am temut nu 
doar pentru colecţia mea, ci şi pentru Cecil, în 
eventualitatea că s-ar putea să zacă undeva, mort sau grav 
rănit! Toate acestea au fost rezultatul afirmației lui 
neadevărate cum că se îndreaptă spre nord-vest. lar apoi, o 
dată ajuns la New York, ar fi trebuit să-şi dea seama că, din 
moment ce nu sunt acasă, era clar că luasem avionul spre 
Dakota de Nord, ca să mă alătur lui, şi-ar fi trebuit să aibă 
bunul simţ de a-mi telefona acolo, ca să-mi spună câ n-a 
păţit nimic. Ştia numărul de la reşedinţa din Dakota. Dar nu 
mi-a telefonat acolo şi nici nu şi-a cerut scuze sau măcar să 
se justifice, după ce-am ajuns acasă. 

— Sunteţi sigur că ştia? Adică ştia că sunteţi în Dakota de 
Nord? Întrebă Halsted. 

— Normal că sunt sigur! Cum să nu ştie?! În primul rând 
că i-am spus chiar eu. Trebuia să-i explic cumva de ce 
lipsisem de acasă timp de trei zile. I-am spus: „Îmi pare rău 
că n-am fost aici când ai sosit, Cecil! A trebuit să fac o 
scurtă deplasare neprevăzută în Dakota de Nord.” În faţa 
unei asemenea aluzii, numai un om cu sufletul din fier forjat 
ar fi putut rămâne netulburat, fără a începe pe loc să se 
scuze - dar pe Cecil n-a părut să-l afecteze câtuşi de puţin. 

Din nou se lăsă o scurtă tăcere, apoi Avalon îşi drese glasul 
cu un hârâit de bas şi spuse: 

— Dle Wayne, vă cunoaşteţi majordomul mult mai bine 
decât noi. Cum vă explicaţi purtarea lui? 

— Concluzia logică e că pur şi simplu nu-i pasă, răspunse 
Wayne, dar nu mi s-a părut niciodată că ar fiun om 
indiferent. Totuşi, de-a lungul timpului, am ajuns la 
următoarea ipoteză: dacă a fost tentat să-şi însuşească el 


însuşi inelul şi celelalte obiecte? Dacă avea în plan să pună 
mâna pe ele şi să dea vina pe altcineva? Ar fi putut să-mi 
spună că e urmărit, doar ca să mă trimită degeaba în 
Dakota de Nord, ceea ce i-ar fi dat timp să-şi ascundă prada 
undeva şi apoi să pretindă că a fost jefuit. Nu? 

— Cecil vi se pare un om necinstit? Întrebă Rubin. 

— N-aş fi spus niciodată asta despre el, dar oricine poate 
ceda în faţa ispitei. 

— Perfect adevărat. Dar, în caz că a fost ispitit, a reuşit să 
nu cedeze. N-a furat nimic. 

— Aşa este, dar faptul de a-mi fi spus că se duce spre nord- 
vest, fără a-mi explica apoi de ce s-a răzgândit, mie îmi dă 
de înţeles că punea ceva necurat la cale. Iar faptul că, de 
data asta, a fost prea slab de înger ca să-şi ducă la 
îndeplinire planul nu-l scuză absolut deloc. S-ar putea să 
aibă mai mult curaj, data viitoare! 

— l-aţi cerut să vă explice povestea cu mersul spre nord- 
vest? Întrebă Rubin. 

Wayne avu o ezitare. 

— N-aş vrea s-o fac. Să zicem că există o explicaţie 
oarecare. Cerându-i-o, ar însemna că n-am avut încredere 
în el, iar asta ar dăuna relaţiei noastre. Faptul că am 
aşteptat atâta timp înrăutăţeşte şi mai mult lucrurile. Dacă-l 
întreb acum, înseamnă că mă frământ de-un an de zile şi 
sunt convins că s-ar simţi jignit şi şi-ar da pe loc demisia. Pe 
de altă parte, mi-e imposibil să-mi dau seama cu ce 
explicaţie ar putea veni, iar faptul că nu-l întreb mă 
împiedică să mă simt relaxat în prezenţa lui. Constat că 
sunt tot timpul la pândă, aşteptând în orice moment să 
încerce din nou. 

Rubin spuse: 

— Atunci se pare că, dacă nu-l întrebaţi, dar vă convingeţi 
singur că e vinovat, relaţia dumneavoastră se duce de râpă. 
Iar dacă-l întrebaţi şi el vă convinge că nu e vinovat, relaţia 
dumneavoastră din nou se duce de râpă. Dar dacă nu-l 
întrebaţi nimic şi vă convingeţi singur că nu e vinovat? 


— Ar fi minunat, spuse Wayne, dar cum? Aş da orice să se 
poată! Când mă gândesc la îndelungata şi strânsa amiciţie 
care m-a legat de Alfred Pennyworth, unchiul lui Cecil, simt 
că-i datorez ceva şi nepotului. Dar am neapărat nevoie de o 
explicaţie şi nu îndrăznesc să i-o cer! 

Drake spuse: 

— Din moment ce Tom Trumbull ştie toată povestea. Tu ce 
părere ai, lom? 

Wayne interveni: 

— Tom zice c-ar trebui s-o las baltă de tot. 

— Aşa e, confirmă Trumbull. Cecil se poate să fi fost atât 
de jenat că a intrat degeaba în panică, încât preferă să nu 
pomenească nimic despre toată povestea. 

— Dar a pomenit deja! Exclamă Wayne înfierbântat. A 
recunoscut, în treacăt, că poate s-a înşelat crezând că este 
urmărit, de îndată ce m-am întors acasă! De ce nu şi-a cerut 
scuze? De ce nu şi-a exprimat regretul faţă de toată bătaia 
de cap la care m-a supus? 

— Poate asta e chestiunea despre care preferă să nu 
pomenească nimic, zise Trumbull. 

— Prostii! Şi eu ce să fac, în cazul ăsta? Să aştept până se 
spovedeşte pe patul de moarte? E cu douăzeci şi doi de ani 
mai tânăr decât mine, normal că nu va muri înaintea mea! 

— Atunci, spuse Avalon, dacă vrem să limpezim lucrurile 
între dumneavoastră şi Cecil, trebuie să găsim o explicaţie 
întemeiată a faptului că v-a spus că se îndreaptă spre nord- 
vest, dar care să justifice şi de ce n-a binevoit să-şi exprime 
regretul faţă de tot deranjul la care v-a supus. 

— Exact! Spuse Wayne. Dar e imposibil să le explici pe 
amândouă deodată. Pun prinsoare cu dumneavoastră că nu 
veţi reuşi! 

Tăcerea care se lăsă după aceea dură destul de mult, până 
când Rubin îndrăzni să spună: 

— Nu sunteţi dispus să acceptaţi stânjeneala, ca explicaţie 
pentru incapacitatea lui de a-şi exprima regretul? 

— Bineînţeles că nu! 


— Dar nici nu sunteţi dispus să-l întrebaţi? 

— Nici nu mă gândesc! I-o reteză Wayne, scurt şi hotărât. 

— Şi prezenţa lui în serviciul dumneavoastră vi se pare, în 
aceste condiţii, o situaţie istovitoare şi care vă pune nervii 
la-ncercare. 

— Da, aşa e. 

— Dar nu vreţi nici să-l concediaţi? 

— Nu. De dragul bătrânului Alfred, nu-l voi concedia. 

— În acest caz, spuse Rubin resemnat, v-aţi băgat singur 
într-o situaţie fără ieşire, dle Wayne. Nu văd cum aţi putea 
scăpa din ea. 

— Eu tot sunt de părere, mârâi Trumbull, că ar trebui s-o 
laşi baltă de tot, dragă Bruce. Prefă-te că nu s-a întâmplat 
NIMIC. 

— E peste puterile mele, spuse Wayne încruntat. 

— Atunci Manny are dreptate, spuse Trumbull. N-aveţi 
cum să ieşiţi din gaura în care singur v-aţi băgat. 

Rubin aruncă o privire jur-împrejurul mesei. 

— Tom şi cu mine suntem de părere că Wayne n-are cum 
să iasă din impas. Voi ce ziceţi? 

Avalon spuse primul: 

— Dar dacă o terță parte neutră. 

— Nici gând! Îl întrerupse Wayne instantaneu. Nu voi 
permite nimănui să discute cu Cecil despre asta. E o 
problemă care ne priveşte strict numai pe noi doi. 

Avalon clătină din cap. 

— Atunci nici eu nu ştiu ce s-ar mai putea face. 

— S-ar părea, reluă Rubin uitându-se din nou jur- 
împrejurul mesei, că niciunul dintre Văduvii Negri nu vă 
poate ajuta. 

— Niciunul dintre Văduvii Negri aşezaţi la masă, spuse 
Gonzalo, dar nu l-am întrebat încă pe Henry. E vorba de 
chelnerul nostru, dle Wayne. Veţi fi surprins ce capacitate 
are, de a găsi soluţii la probleme dificile. Henry! 

— Da, dle Gonzalo, răspunse Henry din locul lui obişnuit 
de lângă bufet. 


— Ai auzit tot. Ce crezi că ar trebui să facă dl Wayne? 

— Sunt de acord cu dl Trumbull, domnule. Cred că dl 
Wayne ar trebui să dea uitării toată povestea. 

Wayne ridică ochii în tavan şi scutură hotărât din cap. 

— Totuşi, continuă Henry, există un motiv anume pentru 
care sugerez acest lucru - unul cu care poate că dl Wayne 
va fi de acord. 

— Foarte bine! Exclamă Gonzalo. Şi care ar fi acela, 
Henry? 

— Nu m-am putut împiedica să nu observ, domnule, că toţi 
aceia dintre dumneavoastră care aţi pomenit despre cele 
comunicate de dl Pennyworth la telefon, aţi spus că se 
îndrepta spre nord-vest. Ceea ce nu e în totalitate adevărat. 
Când dl Wayne a menţionat pentru prima oară convorbirea 
telefonică, a reprodus astfel spusele dlui Pennyworth: „lau 
nord-vestul.” Aşa e? 

— Da, aşa, confirmă Wayne. Aşa a spus, dar nu văd ce 
importanţă are! Care-i diferenţa între „iau nord-vestul” şi 
„O iau spre nord-vest”? Eu nu văd niciuna. 

— Diferenţa e enormă, dle Wayne. A o lua spre nord-vest 
nu poate însemna decât intenţia de a te deplasa în direcţia 
respectivă, pe când a lua nord-vestul nu înseamnă neapărat 
acelaşi lucru. 

— Ei, cum să nu! Ce altceva poate să însemne?! 

— Nicidecum. Vă rog să mă scuzaţi, dle Wayne, dar „a lua 
nord-vestul” ar putea însemna că intenţionezi să iei un 
avion al Liniilor Aeriene de Nord-Vest, respectiv una dintre 
marile noastre companii aeriene. 

Urmă o pauză de-a dreptul electrică. Apoi, Wayne şopti cu 
voce stinsă: 

— Dumnezeule mare. 

— Da, domnule. Caz în care totul se explică de la sine. 
Posibil ca dl Pennyworth să fi crezut, în mod eronat, că este 
urmărit, dar chiar şi-aşa, situaţia nu i se părea chiar atât de 
periculoasă încât să complice lucrurile alegând o rută 
întortocheată. V-a spus că se pregăteşte să ia un avion al 


companiei Nord-Vest, dar a făcut-o mai pe scurt, aşa cum 
procedează multă lume, considerând că dumneavoastră veţi 
înţelege, în ciuda numelui pe care-l poartă şi care s-ar 
putea să fi fost potrivit la început, Liniile Aeriene de Nord- 
Vest acoperă toate traseele din Statele Unite, deci e foarte 
posibil să te îndrepţi spre est cu un avion de Nord-Vest, 
dacă mergi de la Minneapolis la New York. Sunt sigur că, 
dacă nu s-ar fi întâmplat să aveţi o reşedinţă în Dakota de 
Nord, e foarte probabil să fi interpretat corect spusele dlui 
Pennyworth. Convins fiind că v-a spus că se îndreaptă spre 
New York, dl Pennyworth a adăugat şi că vă veţi revedea 
curând. Înţelegând prin aceasta: la New York. Iar apoi a 
închis telefonul brusc deoarece, probabil, se anunţa în 
megafoane că avionul era gata de decolare. 

— Dumnezeule mare! Spuse Wayne din nou. 

— Exact, domnule. Iar când dl Pennyworth a ajuns acasă 
şi, ulterior, a aflat că fuseserăţi la reşedinţa din Dakota de 
Nord, cu toată sinceritatea n-a putut vedea nici o legătură 
între deplasarea dumneavoastră şi ceea ce făcuse sau nu 
făcuse el - deci n-avea cum să-i treacă prin minte că vă 
aşteptaţi la scuze din partea lui. Nici nu putea să vă-ntrebe 
de ce v-aţi dus acolo: în calitate de angajat al 
dumneavoastră, nu se cade să facă aşa ceva. Dacă i-aţi fi 
explicat din proprie iniţiativă, ar fi înţeles confuzia creată şi 
neîndoios că şi-ar fi cerut scuze pentru faptul de a fi 
contribuit la crearea ei. Dar dumneavoastră aţi păstrat 
tăcerea. 

— Dumnezeule mare! Exclamă Wayne pentru a treia oară, 
după care adăugă animat: Un an întreg am stat supărat 
degeaba! Nici nu încape discuţie. Batman s-a înşelat 
îngrozitor! 

— Batman, spuse Henry, aşa cum chiar dumneavoastră aţi 
subliniat ceva mai devreme, are marele avantaj şi, 
ocazional, dezavantaj, de a nu fi altceva decât o simplă 
fiinţă umană. 


PRINŢ ÎNCÂNTĂTOR ŞI DRAGONUL CARE NU SCOTEA 
FLĂCĂRI Regele Marcus şi agreabila lui consoartă, regina 
Ermentrude, aşteptau un copil. Mai bine-zis, regina îl 
aştepta, dar regele era un observator de pe margine foarte 
interesat. Amândoi se apropiau de patruzeci de ani şi îşi 
pierduseră oarecum speranţa, ba chiar luaseră în calcul şi 
varianta adopţiei, dar fuseseră nevoiţi să renunţe, 
constatând că nicăieri nu se pot găsi orfani de stirpe 
domnească. Evident, orice ascendență mai puţin decât 
regească ar fi fost de neconceput. 

Dar apoi, aşa cum se întâmplă adeseori, simplul fapt că 
vorbiseră despre adopţie le-a dat peste cap fiziologia şi, cât 
ai număra birurile smulse de la zece ţărani, regina îi 
murmura regelui la ureche fericita veste. Regele a făcut 
ochii mari şi a exclamat: „Nu mai spune! Cum Dumnezeu s- 
a întâmplat?”, la care regina i-a răspuns, destul de acru, că 
dacă nici el nu ştia, atunci altcineva cu-atât mai puţin ar 
putea avea idee. 

Apropiindu-se sorocul (din nu ştiu ce motiv pe care nu-l 
poate înţelege nimeni, unei regine îi ia tot atâta timp să 
nască un copil, o dată demarat procesul, pe cât îi ia şi unei 
lăptărese), s-a ridicat şi problema botezului. 

Regina, care începuse deja să se simtă foarte incomod şi 
îşi dorea să se termine odată, a spus: 

— Sper din tot sufletul să fie băiat şi să aibă toate calităţile 
cerute din partea unui prinţ respectabil, fiindcă, dragul 
meu, nu mă simt deloc în stare să mai trec încă o dată prin 
aşa ceva. 

— Vom avea grijă, Alteţa mea iubită. Le vom invita pe toate 
zânele din regat la botezul copilului şi, fără îndoială, ele vor 
avea grijă să-l înzestreze cu vitejie, cu un chip frumos şi cu 
tot ce mai trebuie. 

— Eşti sigur? A spus regina Ermentrude. Vorbeam mai 
alaltăieri cu vrăjitorul şi el zicea că, de fapt, totul e o 
chestiune de gene. 

Regele Marcus s-a încruntat. 


— Vrei să spui că fiul sau fiica mea va trebui să poarte 
nădragi de barbar21? 

— Nu, dragă, nu jeans. Gene. Se pronunţă la fel, dar dacă 
asculţi mai atent, se aude că nu e gi, ci ge. 

— Şi ce sunt genele astea cu ge? 

— Nu ştiu, dar s-ar părea că toţi le avem. 

— Mă rog, a spus regele destul de iritat, eu nu cred în 
aiureala asta superstiţioasă care zice că avem ceva despre 
care nu ştim nimic şi nu-nţelegem nimic. Chestia cu zânele 
ursitoare o cunoaştem şi-o înţelegem, aşa că pe varianta 
asta o să mergem! 

— Foarte bine, dragul meu, dar sper să nu laşi vreuna pe 
dinafară. 

Regele a izbucnit în râs: 

— Crezi că sunt nebun?! 

Atât Marcus, cât şi Ermentrude auziseră multe poveşti cu 
zâne ursitoare care nu fuseseră invitate la botez. Invariabil, 
acestea se dovedeau apoi deosebit de rele şi de 
răzbunătoare şi fireşte că oricum apăreau la botez, 
făcându-i soarta amară sărmanului bebeluş. Te-ai aştepta 
de la nişte capete încoronate să nu facă imprudenţa de-a 
neglija o zână rea, dar uite că se mai întâmplă, şi încă 
destul de des! 

Dar regele Marcus şi regina Ermentrude şi-au luat toate 
măsurile necesare: au consultat anuarul cu lista completă a 
zânelor din regat şi au avut grijă ca grămăticul regal să 
compună o invitaţie pentru absolut toate, fără nici o 
excepţie. 

Ceea ce a fost o greşeală, fiindcă aşa a ajuns să fie invitată 
şi zâna Deturnica, iar dacă înaltul cuplu regal ar fi ştiut un 
pic mai multe despre ea, cu siguranţă ar fi hotărât s-o omită 
de pe listă. Fiind cea mai drăguță şi mai bună la suflet zână 
ursitoare pe care ţi-o puteai imagina, n-o deranja deloc, 
dacă n-o invitai. lar dacă o invitai, era sufletul petrecerii, 
întotdeauna bine-dispusă, întotdeauna cu sacul plin cu 
glume, întotdeauna gata să cânte ceva. Prin urmare, poate 


vă întrebaţi de ce nu era bine nici s-o inviţi, nici să n-o inviţi. 
Păi, o dată venită la un botez, întotdeauna insista să-i facă 
un dar bebeluşului - şi tocmai aici era necazul. 

Sigur că n-o făcea intenţionat, dar întotdeauna ajungea să 
greşească vraja. 

Şi aşa a fost şi de data aceasta. Una după alta s-au 
apropiat zânele de leagănul în care gângurea micul 
prinţişor abia venit pe lume. (leşise un prinţ, într-adevăr, iar 
o dată născut, regina Ermentrude precizase foarte clar - 
după ce-şi recăpătase răsuflarea - că nu vor mai urma şi 
alţii.) Una după alta l-au dăruit cu haruri: farmec, o ţinută 
demnă, inteligenţă sclipitoare, simţul umorului şi aşa mai 
departe. 

Apoi, când i-a venit rândul şi zânei Deturnica, aceasta şi-a 
fluturat bagheta fermecată peste leagăn şi a rostit cuvintele 
magice care urmau să facă din prunc cel mai grațios prinţ 
care se văzuse vreodată. 

Atâta doar că-i căzuse bagheta, înainte să ajungă în 
dreptul leagănului, şi se fâstâcise atât de tare (Dumnezeu 
ştie de ce, că doar tot timpul scăpa din mână bagheta!), 
încât o ridicase apucând-o de celălalt capăt - şi ştiţi prea 
bine ce înseamnă asta! 

Una dintre zânele celelalte a făcut un pas spre ea şii-a 
spus: „Deturnica dragă, vezi că ţii bagheta.” dar era prea 
târziu. Deturnica rostise vorbele vrăjite, fluturând capătul 
baghetei şi, desigur, exact însuşirea opusă celei dorite de 
Deturnica s-a încolăcit ca un abur ameţit în jurul căpşorului 
drăgălaş al prinţişorului. 

Nu le-a luat mult părinţilor regeşti ca să-şi dea seama că e 
ceva în neregulă. Prinţul împlinise deja trei ani, când a 
reuşit prima oară să facă doi paşi fără să cadă. Nu putea lua 
nici un lucru în mână, fără ca mai întâi să-l scape pe jos de 
vreo câteva ori. Şi tot timpul li se-ncurca altora printre 
picioare. Majordomul regal mai mereu se-mpiedica de el - 
de regulă, tocmai când aducea la masă vinul cel mai bun. 


Prinţişorului pur şi simplu nu-i intra deloc în cap că ar 
trebui să se ferească din calea oamenilor. 

Dar nimeni nu-şi pierdea cumpătul cu el, fiindcă în rest 
avea toate calităţile primite de la ursitoare. Avea o fire 
veselă, înţelegea tot ce i se spunea, era ascultător, isteţ şi 
drăgălaş, adică avea toate însuşirile unui adevărat prinţ 
încântător - mai puţin stângăcia. 

Deloc surprinzător, aşadar, că primise numele de Prinţ 
Încântător, din partea încântaţilor săi părinţi, şi încântător 
era pentru toată lumea. Chiar şi atunci când spărgea toate 
vasele scumpe pe care putea pune mâna, toată lumea îl 
găsea încântător. 

Vă daţi seama că a fost consultată zâna Deturnica, regina 
rugând-o foarte politicos (întotdeauna trebuie să fii politicos 
cu o zână, căci unora dintre ele le sare imediat muştarul!) 
să-i spună ce n-a mers bine. 

Deturnica s-a cam înroşit la faţă şi a spus: 

— Păi cum să zic, probabil s-a-ntâmplat să apuc bagheta 
invers, adică din capătul celălalt. 

— Atunci e simplu, draga mea, a spus regina Ermentrude 
cu un glas mieros. Nu s-ar putea s-o apuci din capătul cel 
bun şi să mai încerci o dată? 

— Ce n-aş da! A răspuns Deturnica. Aş face-o pe loc, dare 
cam împotriva regulamentului zânesc, să încerci să-ţi 
anulezi vraja, după ce ai făcut-o de bună credinţă. 

— Dacă n-o faci, a zis regina, ne pui într-o situaţie extrem 
de neplăcută. 

— lar dacă o fac, a răspuns Deturnica, voi fi dată afară din 
sindicatul zânelor. 

La care, fireşte, nu mai aveai ce comenta. 

Lucrurile au continuat să se înrăutăţească. După cea 
împlinit treisprezece ani, Prinţ încântător a fost dat pe 
mâna unui maestru de dans, întrucât una dintre 
principalele îndatoriri ale unui prinţ era aceea de a 
participa la balurile de ia Curte, unde se cădea să danseze 


cu doamnele şi să stăpânească perfect gavotele, menuetele 
şi stilurile mai recente. 

Nici o şansă! Prinţ Încântător ar fi ieşit mai câştigat dacă 
dansa în mâini! De fiecare dată când trebuia să întindă 
piciorul drept, îl întindea pe cel stâng şi invers; de fiecare 
dată când se înclina, se ciocnea cap în cap cu partenera; 
când se-nvârtea, invariabil se ciocnea de alţii; şi pur şi 
simplu era întotdeauna în contratimp! 

Temându-se să nu ofenseze înaltele feţe domneşti, 
maestrul de dans le spunea de fiecare dată părinţilor 
prinţului că dansează ca un înger, dar normal că şi ei îl 
vedeau cum se clatină ca un marinar beat pe punte. 

A fost şi mai rău, când a trebuit să înveţe cum să 
mânuiască armele. La scrimă, nici cu cel mai iscusit joc de 
picioare nu reuşea un adversar să nu-l împungă până la 
urmă pe prinţ cu sabia. La lupta cu mâinile goale, chiar şi 
atunci când adversarul se străduia din toate puterile să-l 
ţină drept în picioare, Prinţ Încântător făcea ce făcea şi tot 
ajungea cu nasul în ţărână, împiedicându-se de propriile-i 
şireturi. 

Regele Marcus ajunsese aproape la disperare. 

— Draga mea, i-a spus el reginei Ermentrude, scumpul 
nostru fiu, Prinţ Încântător, împlineşte mâine douăzeci de 
ani şi noi nu putem organiza un bal cu ocazia asta, fiindcă 
nu se pricepe să danseze. Nu putem nici să organizăm un 
turnir, fiindcă nu ştie să se lupte. De fapt, nu îndrăznesc nici 
măcar o procesiune să organizez în cinstea lui, fiindcă sigur 
se-mpiedică şi vine în nas! 

— Ar putea să călărească, a zis regina Ermentrude nu 
foarte convinsă. 

— Bine faci că spui asta nu prea convinsă, draga mea, căci 
trebuie să-l fi văzut cum se ţine pe cal. 

— L-am văzut, a recunoscut regina. 

— Ştii că se zdruncină în sus şi-n jos, mereu în contratimp 
cu mişcările calului. 

Regina a oftat. 


— Ce ne facem? 

— N-avem încotro, trebuie să-l trimitem în lume să-şi 
încerce norocul. 

— O, nu! A exclamat regina. Nu pe singurul nostru fiu! 

— Cum adică, nu pe singurul nostru fiu? Din câte mi s-au 
spus întotdeauna, practica uzuală e ca regii să aibă trei fii şi 
să-i trimită în lume pe toţi, unul după altul. Noi îl vom 
trimite pe singurul pe care-l avem. Fiindcă tu ai refuzat să 
mai avem şi alţii. 

Regina a izbucnit pe loc în plâns. 

— Ce cruzime, să spui aşa ceva! N-ai mai spune-o, dacă tu 
i-ai fi fost mamă! Tare-aş vrea să te văd şi pe tine născând, 
dacă ţi se pare aşa de distractiv! Tare-aş vrea să văd un 
bărbat. 

Regele Marcus s-a grăbit să spună: 

— Hai, lasă, dragă, nu mai plânge! A fost o neghiobie din 
partea mea şi-mi pare rău, n-am vrut să te supăr. Dar tot 
trebuie să-l trimitem în lume pe încântător. Asta-i obiceiul. 

— O să se lovească! Precis o să păţească tot felul de 
nenorociri! E prea stângaci, fiindcă toanta aia de Deturnica. 

— Ssst! Dacă zboară pe-aici în stare invizibilă şi te aude? 
Şi-apoi, cu toate că Încântător e stângaci, în rest are toate 
celelalte calităţi şi s-ar putea să-i fie suficiente. Poate se va 
duce să omoare vreun dragon şi să se însoare cu o 
preafrumoasă prinţesă; apoi să învingă o întreagă oştire 
pentru socrul lui şi să mai obţină un regat, pe lângă al 
nostru. Va deveni un mare domnitor şi cuceritor. Citeşte 
cărţile de istorie, şi-ai să vezi că mai mereu se întâmplă 
chestia asta! 

— Da, dar unde? Eu nu ştiu să fie pe-aici vreun dragon. De 
ani de zile n-a mai fost niciunul. 

— Normal că nu! Prinții s-au repezit care mai de care să-i 
omoare, aşa că dragonii au devenit o specie pe cale de 
dispariţie. De fapt, se discută deja ideea ca toate regatele 
din lume să se adune şi să interzică pe viitor uciderea 
dragonilor. 


— Bună treabă pentru bietele fecioare! A spus regina 
indignată. Că dragonii numai asta mănâncă! 

— Ştiu. Sindicatul fecioarelor se opune cu tărie ideii, 
înţeleg că a început să trimită solicitări de fonduri sub 
deviza: „Ce-aţi prefera să aveţi la cheremul dumneavoastră: 
un dragon sau o fecioară?” Presupun că prinții pot să 
vâneze balauri, himere şi hidre, dar şi astea sunt specii pe 
cale de dispariţie. Trăim vremuri grele. Totuşi, o speranţă 
încă mai există. L-am pus pe vrăjitor să verifice anunţurile 
de angajare din Gazeta vânătorilor de dragoni. Regele din 
Poictesme are un dragon de care vrea să se 
descotorosească, iar anunţul include şi o miniatură a 
prinţesei. Pare destul de frumoasă, dar dragonul cică-i o 
matahală în toată regula, aşa că prinții nu prea se înghesuie 
să-l vâneze. 

— Dacă-i o matahală în toată regula, atunci nici nu mă 
gândesc să-l las pe Încântător să-şi rişte viaţa! 

— Draga mea, deja m-am consultat cu Încântător. O fi el 
stângaci, dar e curajos ca un leu - şi încă unul mare! 

— Şi a fost foarte impresionat de dimensiunile tinerei 
domniţe, pe care regele din Poictesme a avut prevederea să 
le menţioneze în anunţ. 

— Sunt sigură că n-am să-l mai văd niciodată! S-a jeluit 
regina. Şi sunt sigură că fluşturatica aia de prinţesă are 
implanturi cu silicon! 

Dar, oricât s-ar jelui reginele, prinții trebuie să-şi facă 
datoria. 

Prinţul şi-a umplut samarele, s-a aprovizionat din belşug 
cu bani din aur şi a studiat atent drumul spre Poictesme pe 
harta primită de la vrăjitor, unde erau indicate toate 
şoselele principale. A luat cu el o pereche de lănci lungi de 
trei metri şi jumătate, spada lui credincioasă şi o armură, 
despre care vrăjitorul spusese că-i uşoară şi nu va rugini 
niciodată, făcută fiind dintr-un metal numit aluminiu. 

A pornit la drum, iar regele şi regina i-au făcut cu mâna 
până când prinţul s-a pierdut în zare. Desigur, pe margine 


s-au înşirat şi destui spectatori, veniţi să-l aclame pe prinţ - 
dar şi să mai facă, ici şi colo, câte-un pariu, dacă va cădea 
sau nu de pe cal până încă se mai vede. A căzut - o dată sau 
de două ori. 

Ca să ajungă din regatul tatălui său în regatul Poictesme, i- 
a trebuit lui Încântător răgazul normal: un an şi o zi. 

De fapt, atât i-a trebuit ca să ajungă la palatul regelui 
Faraday din Poictesme, căci graniţa regatului o trecuse cu 
câteva săptămâni în urmă. 

A fost întâmpinat de un şambelan bătrân, care i-a studiat 
extrem de atent buletinul de identitate, i-a căutat regatul 
de provenienţă într-un atlas cu colţurile îndoite de-atâta 
răsfoit şi s-a consultat cu cei de la Registrul Prinţilor, pentru 
un calificativ de bonitate. Totul a părut să fie în regulă, 
fiindcă şambelanul a dat posac din cap şi a spus: 

— Se pare că sunteţi OK. 

— Perfect, a spus Prinţ Încântător, împiedicându-se de o 
mică ridicătură în pardoseala altfel foarte netedă. Să iau 
număr de ordine? 

— Număr de ordine? Ce să faceţi cu el, Alteță? 

— Păl. Ca să ştiu când îmi vine rândul. Când pot să plec în 
căutarea dragonului, ca să-l omor. 

— A, puteţi să vă duceţi când poftiţi! Momentan, sunteţi 
singurul prinţ străin pe care-l avem. S-au cam rărit, în 
ultima vreme. 

— E ucigaş rău de tot dragonul ăsta, vasăzică? 

— Cine poate spune?! Mişeii ăştia nici n-apucă să dea ochii 
cu el, că fac stânga-mprejur şi-o iau la sănătoasa! Nici 
măcar unul n-a avut bunul simţ să se lase omorât, înainte să 
plece! 

Prinţul a ţistuit dezaprobator. Întotdeauna îl întrista să i se 
aducă la cunoştinţă lipsa de maniere. 

— Cu mine va fi complet altfel. Voi face o pauză doar cât 
să-l cunosc pe rege şi să-i cer binecuvântarea, şi să trag o 
ocheadă. Adică s-o salut pe graţioasa prinţesă. Apropo, cum 
o cheamă? În anunţ nu era menţionat. 


— Laurelene, alteţă. 

— S-o salut pe graţioasa prinţesă Laurelene. Viitoarea mea 
soacră, regina, mai trăieşte? 

— Da, dar s-a retras la mănăstire. 

— Aha! Probabil că a fost o idee foarte bună pentru toată 
lumea. Eventual cu excepţia mănăstirii. 

— Într-adevăr, Alteță, s-au primit unele reclamaţii din 
partea stareţei. 

Regele Faraday l-a gratulat pe Prinţ Încântător cu cel mai 
profund scepticism - mai ales după ce prinţul se sprijinise în 
lance şi-o lăsase să-i alunece într-o parte, întinzându-se pe 
jos cât era de lung. 

— Eşti sigur că ştii cum se omoară un dragon? A întrebat 
regele. 

— Cu această lance! A zis Prinţ Încântător, fluturând-o 
cam prea entuziast şi lăsând-o să zboare taman într-o 
fereastră, unde sparse un vitraliu. 

— Aha, văd că merge singură, a zis regele Faraday cu o 
nouă doză de scepticism, trimițând un servitor în curte s-o 
recupereze. 

Prinţesa Laurelene l-a sorbit din priviri pe Prinţ încântător, 
remarcându-i înfăţişarea şi muşchii, şi i-a zâmbit cu mult 
farmec. 

— Ai grijă să nu te laşi ucis, cât timp omori dragonul, 
prinţe! Mort nu-mi eşti de nici un folos. 

— Prinţesă, eşti cel mai întemeiat motiv pe care l-am 
întâlnit vreodată pentru a rămâne în viaţă! A răspuns Prinţ 
încântător, rotindu-şi elegant pălăria în timp ce se înclina şi 
vârându-i regelui pana în ochi. 

În dimineaţa următoare, a primit indicaţiile necesare din 
partea vrăjitorului personal al regelui Faraday, care avea şi 
o hartă. Apoi a pornit la drum, făcându-le voios cu mâna 
regelui şi prinţesei. 

Regele i-a făcut şi el cu mâna, după care a cârcotit posac: 

— Tot ce se poate să-l ucidă pe dragon. Dacă nu cu lancea 
aia care zboară singură, măcar cu pălăria aia a lui şi mai 


asasină! 

— Vai, tată! A zis Laurelene, care era frumoasă ca lumina 
zilei şi avea un păr lung şi blond pe care abia dacă era 
nevoie să-l oxigeneze. Nu-ţi dai seama: dacă ucide 
dragonul, toate fecioarele din regat vor fi din nou în 
siguranţă! 

— Şi tu pe deasupra, a completat regele Faraday. 

La care Laurelene, cu un zâmbet şiret, a zis: 

— Vai, tată, ce-ar zice Prinţ încântător, dacă te-ar auzi?! 

Şi-l calcă zdravăn pe picior pe bătrânul rege. 

Prinţ Încântător a urmat itinerarul indicat timp de o 
săptămână şi o zi, trezindu-se în străfundurile unei păduri 
întunecate. 

Începu să suspecteze că s-ar putea afla în vecinătatea unui 
dragon, când urechile calului său se ridicară şi nările 
porniră să i se dilate (nările calului, fireşte). 

Îşi simţi propriile urechi cum încep să se ciulească, în 
momentul în care auzi un sforăit răguşit - exact ca 
zgomotul descris în Manualul vânătorului de dragoni. Era 
un zgomot profund, ca de bas - părând să prevestească 
prezenţa unui animal foarte mare. 

Mai mult decât atât, şi nările prinţului au pornit să se 
dilate, simțind inconfundabilul miros al moscului de dragon. 
Un iz deloc agreabil. 

Prinţ Încântător se opri ca să se gândească la o strategie. 
Judecând după sforăit, dragonul nu putea fi decât adormit 
şi, conform Manualului, dormea adânc şi era destul de greu 
de deranjat. Logic: din moment ce dragonii nu aveau nici un 
fel de duşmani naturali, cu excepţia prinților, puteau dormi 
liniştiţi în cea mai mare parte a timpului. 

Cel mai cinstit era să înceapă prin a-l înţepa cu lancea, 
până se trezea, după care să se bată cu el în luptă dreaptă: 
treaz şi el, treaz şi dragonul. 

Pe de altă parte, îşi zise Prinţ Încântător, oare chiar era 
cinstit aşa? 


La urma urmei, dragonul era mult mai mare şi mai 
puternic decât el, chiar dacă punea la socoteală şi calul. 
Plus că dragonul putea să zboare. Şi să scoată flăcări pe 
gură. 

Era cinstit aşa? Nu, îşi zise Prinţ Încântător. 

Îşi făcea dragonul vreo problemă din cauza asta? 
Nicidecum, îşi zise Prinţ Încântător. 

Dat fiind că studiase logica sub îndrumarea vrăjitorului de 
la Curte, prinţul a conchis, destul de corect, că balanţa s-ar 
apropia oarecum de echilibru, dacă dragonul ar fi adormit. 
Dacă dormea, nu putea să zboare sau să scoată flăcări pe 
gură, dar continua să fie mult mai mare şi mai puternic 
decât prinţul, deci avantajul rămânea tot de partea lui. 

Prinţ încântător şi-a mânat calul înainte până a ajuns într-o 
poiană unde-l putea vedea clar pe dragon dormind. Chiar 
că era mare: avea cam treizeci de metri lungime şi trupul 
acoperit cu solzi groşi, despre care Manualul îl avertizase 
că nu pot fi străpunşi de o lance obişnuită. N-avea ce face 
altceva decât să ţintească într-un ochi - care, din fericire, 
era închis. 

Prinţ încântător apucă strâns lancea şi dădu pinteni 
calului. Calul cel credincios ţâşni înainte, iar prinţul îşi ţinu 
cu străşnicie privirea aţintită asupra ochiului închis al 
dihaniei. 

Din păcate, deşi privirea prinţului a rămas neclintită şi 
îndreptată negreşit unde trebuie, nu acelaşi lucru se poate 
spune şi despre lance. Efortul de a păstra corect aliniate 
ambele lucruri: privire şi lance, a fost prea mare pentru 
stângăcia înnăscută a prinţului, făcând ca ultima pomenită 
s-o ia brusc în jos. Lancea s-a înfipt în pământ, iar prinţul a 
făcut o tumbă în aer. 

Scăpând din mână lancea, prinţul se pomeni aterizând pe 
ceva tare şi solzos. Instinctiv, se apucă strâns de lucrul pe 
care căzuse şi ca să vezi: îl apucase pe dragon de ceafă! 

Izbitura îl trezi pe dragon, iar căpăţâna i se înălţă de vreo 
şase metri în aer. Involuntar, Prinţ Încântător începu să 


strige: Hei! Hei! 

Dragonul se ridică anevoie, înălţându-şi capul cu încă vreo 
trei metri. Calul, remarcând că stăpânul i se dăduse jos din 
spate, hotărî în mod judicios să se întoarcă acasă, aşa că 
făcu stânga-mprejur şi-o luă la goană. Prinţ încântător se 
simţi părăsit. 

Dragonul întoarse capul, evident în căutarea acelui lucru 
misterios care făcuse atâta zgomot şi acum îi stătea aşezat 
ca o mică greutate pe ceafă, dar, fireşte, nu putea să vadă 
nimic. N-avea cum să-şi rotească gâtul cu un unghi de o 
sută optzeci de grade. 

Într-un târziu, zise cu o voce profundă de bas: 

— Alo, e careva p-acilea? 

Prinţ Încântător făcu ochii mari. În toată literatura de 
specialitate pe care-o citise despre dragoni, pe parcursul 
educaţiei sale princiare, nicăieri nu scria că dragonii pot să 
vorbească. Ba încă şi într-un mod categoric neliterar, 
specific claselor inferioare. 

Spuse: 

— Desigur! Sunt eu! Eu, Prinţ Încântător! 

— Şi ce mama dracului faci acolo, bre? Dă-te naibii jos! Dă- 
te jos de pe solzii mei! 

— Nu agreez ideea, în caz că ai de gând să mă mănânci. 

— Să te mănânc pe dracu'! Una la mână că nu mi-e foame. 
Doi la mână, ce te face să crezi că ai gust bun?! Dă-te jos şi 
hai să vorbim! Nu venişi cu vreo lance dupe tine? 

— Mă tem că am pierdut-o. 

— Foarte bine. Hai, hopa jos, să discutăm ca-ntre dragoni 
civilizaţi. 

Căpăţâna cât toate zilele se lăsă în jos, cu grumaz cu tot, 
iar o dată ajunsă suficient de aproape de pământ, Prinţ 
Încântător se lăsă grijuliu să alunece de pe ea. Pieptarul i se 
sfâşiase niţel într-o parte, unde se prinsese de vârful unui 
solz. 

Prinţul făcu un pas înapoi spre pădure. 

— Eşti sigur că n-ai de gând să mă ataci? 


— Aidi, bre, ce naiba! Nu-ţi spusei că nu?! Io-te, pe 
cuvântu' meu! Dragonii îşi ţin cuvântu', nu ca voi, 
nenorociţii ăştia dă prinți! Ce tot aveţi de nu ne lăsaţi în 
pace?! Un bou d-ăsta dă prinţ mi-o omori pe sor-mea, altu' 
mi-l omori pe tata. Ce naiba tot aveţi cu noi? 

— Păi. Dacă mâncaţi fecioare. 

— Ce minciună gogonată! Nu m-aş atinge de-o fecioară, 
nici să mă tai! Toate put a parfum d-ăla ieftin. Cân' ieream 
mic, am lins-o pă una pă faţă. Bleasc! Pudră! Fecioarele nu- 
s bune de mâncat! 

— Bine, şi-atunci ce mănânci? 

— Eh, nu cine ştie ce. Ce-apuc: iarbă, fructe, mai o alună, 
mai o rădăcină, din când în când mai pică şi câte-un 
iepuraş, câte-o pisicuţă. Da' tot degeaba, că taman când mi- 
e lumea mai dragă, mă trezesc cu alde voi, tâmpiţii ăştia dă 
prinți, cu săbii şi lănci şi cai după voi, deşi nu v-am făcut 
NIMIC! 

— Dar toată lumea zice că dragonii mănâncă fecioare! 

— Aşa zic fecioarele, ca să se dea şi ele mari! Băi, şi cemă 
inervează chestia asta! 

— Stai, stai! Spuse Prinţ Încântător alarmat. Să nu-ncepi 
acum să scuipi flăcări! 

— Cine, io?! Zise dragonul, lăsând să-i atârne dezolat buza 
de jos, în timp ce la colţul ochilor i se aduna o lacrimă cât 
vadra. lo nu poci să scuip flăcări. Cre! că-s singuru' dragon 
din lume care nu poa' să scoată flăcări. 

— A, da? Şi de ce nu poţi? 

Dragonul oftă din rărunchi şi o duhoare oarecum fetidă se 
răspândi în aer. Prinţ Încântător se prinse cu mâna de nas, 
dar dragonul nu păru să observe. 

— Povestea mea e tare tristă. 

— Te-ar deranja să mi-o spui şi mie, dragă. Ăăă. Apropo, 
cum te cheamă? 

— Cum mă cheamă? Bernard, da' poţi să-mi zici Bernie. 
Ştii, atunci s-a-ntâmplat necazu', la botezu' meu. 


— La botezul tău? Repetă Prinţ încântător, teribil de 
surprins. Ce coincidenţă bizară! Atunci a început şi necazul 
meu! 

— Ei da, mare lucru, un necaz dă prinţ! Fii atent la al meu: 
tătăiuţu şi mămăiţa a zis că se cade să pornesc cu dreptu-n 
viaţă, dacă mă botează Bernard, că e un nume norocos la 
noi în familie, aşa că le invitară pe toate zânele ursitoare 
din regatu' ăsta. Şi niciuna, nici alta, cine crezi că se-nfiinţă 
la botez? O zână dă nu ştiu unde. 

— O zână străină? 

— Aha! O cucoană cumsăcade, zicea ai mei, da' cică niţel 
dusă cu pluta, dacă mă-nţelegi. Nătântoacă rău! 

— Nu cumva o chema Deturnica? 

— Aha, iezact! Dă un'e ştii? 

— Şi ţi-o făcu lată rău? 

— A dracu' de lată! 

— Atunci înseamnă că suntem tovarăşi de suferinţă. Bate 
laba, camarade! 

Laba imensă a dragonului se întinse spre Prinţ încântător 
şi-i înghiţi cu totul mâna mult mai mică. Apoi dragonul 
spuse: 

— Ştii ce mi-a făcut? 

— Nu. 

— După ce alelante zâne m-a făcut mare şi tare şi arătos, 
cu nişte solzi de mai mare dragu', veni şi ea să-mi deie o 
gură mare şi frumoasă, numa' bună de scos flăcări. Da' i-a 
ieşit taman pă dos. Canci flăcări! 

— Bine, dar nu înţeleg! Dacă nu scoţi deloc flăcări, dragă 
Bernie, de ce nu vrea nici un cavaler să te atace?! Mi s-a 
spus că toţi o iau la sănătoasa, după ce dau ochi cu tine. 

— Asta-i partea tristă. Nimeni nu vrea să stea pă lângă 
mine. Nici măcar dragoniţele. Uită-te şi tu la mine: îs mare, 
îs puternic, îs frumos, şi dă şapteşicinci dă ani nu s-a uitat 
nici o dragoniţă la mine! 

— De ce? 


— Păi, cân' mă inervez sau cân' mă-nfierbânt, dacă mă- 
nţelegi ce vreau să spun, nu scot flăcări. Scot altă chestie. 

— Ce? 

— Chiar vrei să vezi? 

— N-o să-mi facă nici un râu, nu? 

— N4! Stai să mă gândesc niţel la toată treaba, ca să-mi 
vină nervii. 

Dragonul stătu un pic să gândească, apoi spuse: Gata! Şi 
expiră din străfundul plămânilor, iar Prinţ Încântător se 
prăbuşi imediat la pământ, cu mâinile la nas. Din gura 
dragonului ieşise cea mai puturoasă, cea mai fetidă, cea mai 
înfricoşătoare duhoare pe care o simţise vreodată! Multă 
vreme se tăvăli pe jos, tuşind şi înecându-se. 

Dragonul spuse: 

— Hai că nu ţine mult! Nu-ţi dedei decât o ţâră. Într-un fel, 
cre' că-i mai bine. De-o flacără te mai fereşti, da' chestia 
asta te ajunge oriunde. Toţi ăia, cavalerii, îşi ia tălpăşiţa cân' 
suflu spre ei. Da' şi dragoniţele. Naiba s-o ia dă viaţă! 

Dragonul dădu din cap amărât. Tremurând, Prinţ 
Încântător se ridică în picioare. Pădurea încă mai putea, 
dar era suportabil. Spuse: 

— Dragă Bernie, n-ai vrea să vii cu mine la Poictesme, să 
te prezint regelui Faraday? 

— Ce?! Şi să mă trezesc cu un milion de cavaleri că-şi bagă 
lăncile-n mine? 

— Nu, crede-mă că nu! Vei fi şi tu tratat ca un rege. Vei 
avea iepuraşi din belşug, plus câtă iarbă îţi pofteşte inima. 

— Zău? Păi cum aşa? 

— Las! că vezi tu. Ai încredere în mine. Doar că tre' să mă 
sui în spinarea ta, ca să mergem. Ce vrei, dac-am rămas 
fără cal. 

Prinţ Încântător s-a întors călare pe Bernie, aşezat comod 
pe ceafa lui şi privind lumea de la peste zece metri înălţime. 

La început, toată lumea a rupt-o la fugă, ţipând ca din 
gură de şarpe, dar Prinţ Încântător a strigat întruna: 


— Oameni buni, ăsta e un dragon îmblânzit, un dragon 
cumsecade. Îl cheamă Bernie. Vorbeşte şi tu cu ei, Bernie! 

Iar dragonul le-a strigat şi el: 

— Salut, băieţi! Îs io şi cu amicu' meu, alde prinţu'! 

În cele din urmă, câţiva ţărani şi lucrători, plus câteva 
slugi de diverse categorii, mai curajoşi decât restul, au 
început să-i urmeze, iar dragonul avea mare grijă unde-şi 
pune uriaşele picioare, nu cumva să calce pe vreunul. 
Căpăţâna cât toate zilele i se întorcea într-o parte şi-n 
cealaltă, pe grumazul lung, iar prinţul făcea gesturi 
maiestuoase cu mâna, când la stânga, când la dreapta. 

Apoi, pe măsură ce vestea s-a răspândit, poporul a început 
să se adune pe marginea drumului, iar când Bernie a intrat 
în capitala regatului şi a păşit pe bulevardul care ducea la 
palat, uralele oamenilor transformaseră totul într-o 
procesiune entuziastă. 

Dragonul spuse: 

— Auzi, omuleţii ăştia de le zice oameni nici nu-s aşa răi, 
după ce-i cunoşti mai bine. 

— Sunt aproape civilizaţi, spuse Prinţ încântător. 

Regele Faraday a ieşit din castel să-i întâmpine şi la fel a 
făcut şi Laurelene, care a strigat: 

— Fii binevenit, bravul meu Prinţ încântător! 

Vrăjitorul a ieşit şi el, s-a frecat la ochi şi a spus: 

— De necrezut! Un apatozaur! 

Dar se-ntâmpla des să vorbească în dodii, aşa că nu l-a 
băgat nimeni în seamă. 

Bernie a fost adăpostit într-un grajd cât mai departe de 
castel, iar regele Faraday, după ce se îngrijise de acest 
lucru, s-a întors în sala tronului şi i-a spus aşa lui Prinţ 
Încântător: 

— Recunosc că ai făcut o ispravă pe cinste, să aduci 
lighioana, dar nu asta ţi-am cerut să faci. Ideea era să-l 
omori. 

— Da, dar un dragon îmblânzit e mult mai folositor decât 
unul mort, dacă Măria Ta îmi permite să-i explic cum stau 


lucrurile. 

— Sunt numai urechi. 

— În primul rând, bănuiesc că şi Măria Ta, ca monarh 
respectabil, ai vreun vecin care să-ţi fie duşman şi cu care 
să te lupţi de multe generaţii. Măria Ia i-ai pustiit 
pământurile şi el ţi-a pustiit la rândul lui pământurile şi 
mulţi oameni au murit în chinuri de ambele părţi. 

— Ei, normal! Suntem oameni civilizaţi, deci nici prin cap 
nu ne-ar trece să procedăm altfel! Sunt în război cu ţinutul 
păgân şi barbar al Lotharingiei, care se află la est. 

— Iar în clipa de faţă armata Mariei Tale o atacă pe-a 
lotharingienilor sau a lor o atacă pe-a Mariei Tale? 

Regele Faraday a tuşit discret. 

— Pe moment, Lotharingia a izbutit să obţină un uşor 
avantaj în faţa noastră, avansând până cale de vreo 
paisprezece kilometri de capitala provinciei noastre 
Papeete. 

— Nu ţi-ar surâde să le zdrobeşti oştirea şi să le impui o 
pace după placul Mariei Tale? 

— Cum să nu, dar cine să-i zdrobească?! 

— Cum cine? Bernie şi cu mine. Numai noi doi. 

— Oastea lotharingiană are o mie de bravi cavaleri, toţi 
înarmaţi până-n dinţi! Chiar dacă dragonul tău o să 
doboare câţiva, vor rămâne destui cât să-l omoare, iar 
poporul meu îşi va pierde curajul, văzând aşa o înfrângere. 

— N-o să fie nici o înfrângere, Maria Ta! Pune să se facă o 
şa potrivită pentru grumazul lui Bernie şi nişte frâie, ca să 
nu mă dau de-a berbeleacul. Pune vrăjitorul să inventeze un 
fel de cuşmă pe care să mi-o trag cu totul peste cap şi să 
purifice aerul pe care-l respir, şi dă-mi o mică oştire care să 
vină cu mine. 

— O mică oştire? 

— Oştenii pot să rămână pe loc, când ne apropiem de 
armata lotharingiană. Bernie şi cu mine vom înfrunta 
singuri duşmanul, dar vreau să am în aşteptare oşteni pe 


flancuri, gata să se regrupeze în spatele lui şi să-i taie 
retragerea. 

Regele Faraday spuse: 

— E curată nebunie, dar am să fac aşa cum spui. La urma 
urmei, tu măcar ai venit înapoi cu dragonul, faţă de toţi 
ceilalţi care-au fugit ca nişte iepuri! 

Au fost făcute şaua şi frâiele, iar vrăjitorul a venit cu o 
bâzdâganie ciudată care i-a fost trasă peste cap lui Prinţ 
încântător. 

Vrăjitorul spuse: 

— Asta o să ţină aerul curat. E o mască de gaze. 

Dar, ca de obicei, nimeni n-a fost impresionat de cuvintele 
pe care le folosea vrăjitorul. 

Prinţ Încântător şi Bernie au apărut în faţa liniilor armatei 
lotharingiene. Lotharingienii stăteau în formaţie de luptă, 
cu vârful suliţelor ascuţite îndreptate spre duşman. 

Un oarecare tremur s-a iscat totuşi în rândul oştenilor, la 
vederea dragonului şi a călăreţului din spinarea lui, cu faţa 
ascunsă de un coif nemaivăzut, care-l făcea să pară încă şi 
mai înspăimântător decât dihania pe care călărea! 

În fond, toţi lotharingienii văzuseră imagini cu dragoni, 
dar niciunul nu văzuse vreodată o mască de gaze - nici 
desenată în cărţi, nici în realitate. 

Dar generalul lotharingian nu şi-a pierdut de tot cumpătul, 
ci a strigat: 

— Bravii mei oşteni, nu sunt decât două lighioane una 
peste alta! Staţi drepţi şi purtaţi-vă ca nişte bărbaţi 
adevăraţi! Înconjuraţi dragonul, feriţi-vă de flăcări şi 
ciopârţiţi-i coada! De durere, o va lua la fugă! 

Lotharingienii şi-au venit în fire şi au luat poziţie de luptă, 
aşteptându-l pe dragon să înainteze. Ceea ce nu s-a 
întâmplat - dragonul rămânea pe loc. 

Prinţ încântător a spus: 

— L-ai auzit? Vor să-ţi ciopârţească frumuseţe de coadă! 

— l-auzii, mama lor! A bombănit gros dragonul. Da' să-şi 
pună pofta-n cui, că pe chestia asta chiar că-mi veniră 


nervii! 

Dragonul îşi căscă fălcile imense şi, cu un uruit ca de 
tunet, scoase un nor uriaş de gaz vălătucit şi puturos, care 
se rostogoli peste oştirea lotharingiană, o lovi în plin şi se 
răspândi peste tot, făcându-i pe oşteni să rupă rândurile şi 
s-o ia la fugă, aruncându-şi cât colo armele - nu-i mai 
interesa nimic, decât să scape de ucigător de scârboasa 
duhoare! 

La câţiva kilometri mai în spate, gloata dezordonată a 
oştenilor dezarmaţi dădu nas în nas cu mica oştire din 
Poictesme - şi puţini au fost cei care-au scăpat de moarte 
sau de prizonierat. 

— 'Ţi-o dau de soţie pe frumoasa şi feciorelnica mea fiică, 
Prinţ Încântător, spuse regele Faraday, şi, întrucât nu mai 
am alţi copii, vei moşteni la moartea mea atât regatul 
Poictesme, cât şi ţinutul cucerit al Lotharingiei, pe lângă 
regatul tatălui tău. Cât despre dragon, îl vom trata ca pe-un 
erou, câtă vreme va dori să rămână printre noi. 1 se va da 
cel mai straşnic fân şi vom prinde câte-un animal pentru el, 
ori de câte ori va simţi nevoia. 

— l-ar plăcea şi o dragoniţă sau două, spuse timid Prinţ 
Încântător. 

— Şi asta se poate aranja, răspunse regele, dacă învaţă să- 
şi controleze într-o oarecare măsură pasiunile. 

Prinţ Încântător nu s-a împiedicat decât de două ori în 
trenă pe parcursul ceremoniei de nuntă, dar, aşa cum i-a 
spus şi lui Bernie în grajd după aceea: „Ce mai contează! În 
fond, zâna Deturnica ne-a făcut cel mai mare bine. Dacă n- 
aş fi fost aşa de stângaci, n-aş fi aterizat pe grumazul tău, 
iar răsuflarea ta împuţită a fost aceea care-a zdrobit oastea 
lotharingiană. Gata, acum trebuie să mă duc la 
preafrumoasa mea soţie.” 

După cum s-a dovedit, n-a fost peste măsură de stângaci în 
noaptea nunţii, aşa că el şi prinţesa Laurelene au trăit 
fericiţi până la adânci bătrâneţi. 

PARTEA A DOUA. 


DESPRE FANTEZIE. 

MAGIA. 

Într-un des-pomenit comentariu, Arthur Clarke spune că 
tehnologia, când e suficient de avansată, nu poate fi 
deosebită de magie. 

Ceea ce pare destul de clar. Dacă un ţăran medieval sau 
chiar şi un negustor medieval cu un grad rezonabil de 
instrucţie ar vedea un avion supersonic lăsând dâre albe pe 
cer; sau ar vedea cum se succed imaginile pe ecranul unui 
televizor; sau ar vedea un calculator de buzunar, ar fi mai 
mult decât convins că are de-a face cu o vrăjitorie dintre 
cele mai grozave! Ba s-ar putea să fie şi destul de sigur că 
vrăjitoria aceea e lucrarea diavolului! Prin urmare, dacă un 
om din prezent (din viitorul ţăranului medieval) ar fi să 
călătorească înapoi în timp cu un calculator de buzunar, să 
zicem, şi le-ar arăta celor din Evul Mediu cum funcţionează, 
foarte posibil să-l aştepte exorcizarea - eventual chiar 
tortura. 

Întrebarea din mintea mea, însă, e dacă supoziţia poate fi 
inversată. Să fie magia imposibil de distins de o tehnologie 
foarte avansată? Dacă da, atunci înseamnă că toate 
trucurile magicienilor din basme ar putea fi transferate în 
domeniul literaturii SF. La urma urmei, nu-i obligatoriu să 
descrii amănunţit acea tehnologie avansată (dacă ai putea 
să dai atâtea amănunte, ai descrie un model funcţional, pe 
care l-ai breveta şi te-ai îmbogăţi). 

De pildă, copil fiind, m-a fascinat povestea lui Ali Baba şi a 
celor patruzeci de hoţi. Imaginaţi-vă cum e să ajungi în faţa 
unui perete de stâncă neclintit, să spui: „Sesam, deschide- 
te!”, să-l vezi cum se crapă în două şi dă la iveală intrarea 
într-o peşteră. Asta da, magie! 

Uimirea mea buimacă în faţa unui asemenea lucru a 
continuat neştirbită şi după ce ajunsesem să mă obişnuiesc 
cu uşi care se deschideau automat, când mă apropiam de 
ele. Acest din urmă fenomen nu era magie; nu era decât o 
simplă celulă fotoelectrică, deci n-aveam nici un motiv de 


uimire (deşi nu contest că un negustor medieval, la vederea 
unei asemenea uşi cu deschidere automată, precis ar zice 
că-i magie!). 

Poate că adevărata minunăţie e partea cu „Sesam, 
deschide-te!” În fond, o uşă care se deschide în faţa oricui şi 
oricând nu contează. Dar, dacă există un cuvânt de cod pe 
care să-l ştii numai tu, atunci ai control asupra uşii - ai 
putere. 

Prin urmare, e uşor de imaginat un computer care să nu 
permită deschiderea uşii, decât dacă se tastează cuvântul 
de cod potrivit. Într-adevăr, e foarte posibil să vină o zi când 
computerul va fi proiectat să reacționeze la comanda 
vorbită. Inevitabil, în acest caz, un glumeţ va pune 
computerul să acţioneze uşa la comanda „Sesam, deschide- 
te!” 

Am putea merge şi mai departe, supralicitând povestea. La 
urma urmei, în basm uşa se deschide indiferent cine dă 
porunca „Sesam, deschide-te!”, iar Ali Baba, tocmai fiindcă 
o aude întâmplător, reuşeşte să intre în peşteră şi se 
îmbogăţeşte. Dacă se proiectează un computer care să 
reacționeze doar la tiparul particular de frecvenţă al 
sunetului vocii tale, atunci numai tu poţi deschide uşa, chiar 
dacă toată lumea ştie cuvântul de cod. 

Mai departe, ce părere aveţi de mama vitregă a Albei ca 
Zăpada, regina cea rea, care întreabă oglinda cine e cea 
mai frumoasă din ţară şi oglinda o asigură că nimeni alta 
decât ea? Mă rog, noi n-avem oglinzi vorbitoare, dar avem 
ecrane de televizor care vorbesc, iar negustorul din Evul 
Mediu n-ar vedea nici o diferenţă. 

Într-o zi, când va deveni ceva obişnuit să avem conversații 
în condiţiile televiziunii cu circuit închis, o tânără şi 
preafrumoasă domniţă îi va putea telefona prietenului ei, ca 
să-l întrebe, gânguritor: „Cine-i cea mai frumoasă din 
ţară?” şi Dumnezeu să-l apere pe prietenul în cauză, dacă 
imaginea lui din oglindă nu va răspunde: „Iu eşti cea mai 
frumoasă din ţară!” 


Un al treilea exemplu care mie, copil fiind, mi s-a părut 
întotdeauna uluitor, era cel al uriaşului care constată că 
eroul pozitiv al basmului i-a şterpelit din comorile luate 
drept pradă, deci trebuie să pornească după el. Uriaşul 
încalţă pe loc „cizmele de şapte poşte” şi porneşte vijelios 
pe urmele lui. Indiferent cât de mare a fost avansul luat de 
tânărul nostru erou, putem fi siguri că-l va ajunge curând. 

Cum vine treaba cu cizmele de şapte poşte? De obicei, 
explicaţia dată în poveste este că uriaşul poate să parcurgă 
o distanţă de şapte poşte (treizeci şi trei de kilometri)22, cu 
fiecare pas. Poveştile nu explică niciodată cât timp îi ia 
uriaşului ca să facă un pas, dar copiii consideră întotdeauna 
(eu, cel puţin, aşa eram convins) că uriaşul face tot atâţia 
paşi pe minut câţi face un om normal. 

Pasul unui om care merge fără să se grăbească măsoară 
puţin sub un metru. Cu alte cuvinte, atunci când unul dintre 
picioare se mişcă din poziţia posterioară în poziţia frontală, 
în mers normal, omul parcurge o distanţă de aproape un 
metru. În acelaşi interval de timp, pasul cu mult mai mare 
al uriaşului acoperă şapte poşte, adică treizeci şi trei de 
kilometri. 

Un om care merge în pas de plimbare se deplasează cu 
viteza de cinci kilometri pe oră. Mergând în acelaşi ritm, 
uriaşul se deplasează cu o viteză de aproape patruzeci de 
mii de ori mai mare: cam cu o sută optzeci de mii de 
kilometri pe oră. Ceea ce este într-adevăr foarte repede; 
mult mai repede decât îmi închipuiam eu când eram copil - 
sau (sunt convins!) decât povestitorul care a pomenit prima 
oară despre cizmele de şapte poşte. 

Cineva echipat cu cizme de şapte poşte poate să 
călătorească de la New York la Los Angeles în unu virgulă 
şase minute şi poate să înconjoare lumea în treisprezece 
virgulă cinci minute. 

Ceea ce este absolut uluitor, chiar şi ca exemplu de înaltă 
tehnologie! Mai rapid decât orice avion al zilelor noastre şi 


chiar mai rapid decât rachetele care-i duc pe astronauții 
noştri spre Lună! 

De fapt, atât de extraordinar de iuți sunt cizmele de şapte 
poşte, încât îşi anihilează singure scopul! Un uriaş care ar 
păşi peste treizeci şi trei de kilometri o dată, în acelaşi ritm 
în care păşeşte un om normal când se plimbă, s-ar deplasa 
cu o viteză cam de patru ori şi jumătate mai mare decât 
viteza de învingere a atracției gravitaționale. Pe scurt, după 
primul pas făcut, uriaşul s-ar trezi în atmosferă, iar după 
alţi câţiva paşi, s-ar trezi în spaţiul cosmic. 

Dar nimic nu ne împiedică să dezvoltăm o capacitate de 
deplasare cât a cizmelor de şapte poşte. În fond, fantastic 
de rapidul uriaş nu se mişcă decât cu a şasea mia parte din 
viteza luminii! 

Cred că am demonstrat, deci, cum se poate să nu existe 
nici o deosebire între magie şi o tehnologie suficient de 
avansată - dar chiar să fie întotdeauna aşa? 

Evident că nu, fiindcă poveştile cu magie şi vrăjitorie le 
dau adeseori oamenilor puterea de a se face invizibili, de 
exemplu; îi transformă pe oameni în broscoi şi viceversa; 
sau îi dau unui om puterea de-a înţelege limba fiarelor (şi să 
constate apoi că un cal poate avea un discurs la fel de 
raţional ca Socrate). Greu de crezut că asemenea lucruri s- 
ar afla între limitele rezonabile de capacitate ale 
tehnologiei, deşi, dacă se arată suficient de ingenios, un 
scriitor de SF poate găsi un mod de-a face ca toate aceste 
lucruri să sune plauzibil, din punct de vedere tehnologic. 

Totuşi, să ne gândim puţin la acel exemplu de magie care 
exercită maximum de atracţie când eşti copil. Nu am nici 
cea mai mică îndoială că, dintre toate obiectele magice 
posibile, cel mai fabulos este lampa lui Aladin! Haideţi, fiţi 
sinceri! Chiar n-aţi visat niciodată să ajungeţi în posesia ei? 

Închipuiţi-vă cum ar fi să aveţi putere absolută de control 
asupra unui duh - care să răspundă tuturor dorințelor 
dumneavoastră, oricât de absurde, cu fraza „Ascult şi mă 
supun”; care să vă poată oferi nenumărate lăzi cu 


giuvaieruri, cât ai pocni din degete; care să vă poată ridica 
peste noapte un palat luxos şi plin până la refuz cu 
frumoase şi supuse domniţe. 

Ah! Asta da, viaţă! 

Acum suntem gata să punem degetul pe diferenţa capitală 
dintre magie şi tehnologie, oricât de înaltă. Când asistăm la 
ceva prea straniu ca să putem înţelege cum se face, 
indiferent că e vorba de vreun progres tehnologic sau de 
vreun caz de magie care chiar funcţionează, nu trebuie 
decât să întrebăm: „Care sunt limitele între care trebuie să 
se încadreze capacitatea de-a face acest lucru?” 

Magia n-are nevoie de limite; tehnologia, da. 

Astfel, duhul din lampă poate ridica un palat peste noapte 
sau chiar într-o clipă, iar cititorului poveştii nici prin cap nu- 
i trece să întrebe: „Bine, dar de unde a luat energia 
necesară?” Duhul din lampă ar putea să se ducă pe planeta 
Jupiter, după un rarisim ou de pasăre dodo, şi să fie înapoi 
în douăzeci de secunde - nimănui nu i-ar trece prin cap să 
semnaleze că, atenţie! A călătorit cu o viteză mult, mult mai 
mare decât cea a luminii! 

Mă tem că nici o tehnologie, indiferent cât de avansată, nu 
va reuşi vreodată să contrazică legea conservării energiei; 
sau cea a impulsului; sau cea a momentului cinetic; sau cea 
a sarcinii electrice. Mă tem că nici o tehnologie, oricât de 
avansată, nu va putea contrazice legile termodinamicii; sau 
ecuaţiile lui Maxwell; sau principiul nedeterminării; sau 
axiomele fundamentale din teoria relativităţii şi din teoria 
cuantică. 

Spun: „mă tem”, deoarece sunt perfect dispus să admit că 
nu ştim încă tot ce este de ştiut despre Univers şi că s-ar 
putea întâmpla să existe condiţii speciale, despre care 
deocamdată nu ştim nimic, în care vreuna dintre aceste 
limite sau chiar toate ar putea fi ocolite sau încălcate. 

Dar chiar dacă aceste limite se vor vedea desfiinţate, ele 
vor fi înlocuite cu altele, în mai mare măsură fundamentale 


şi imposibil de încălcat. Mie mi se pare absolut inevitabil să 
rămână un oarecare grad de limitare. 

Magia, însă, nu are limite; în aceasta constă însăşi esenţa 
ei. Când un scriitor de SF spune o poveste în care magia 
trebuie să respecte reguli şi limite (aşa cum face L. Sprague 
de Camp, în minunata lui poveste, „The Incomplete 
Enchanter” - „Vrăjitorul incomplet”), atunci nu mai e 
magie; e vorba pur şi simplu de o tehnologie foarte ieşită 
din comun. 

„VRĂJITORIE ŞI SPADĂ” 

Nu mă pretind un expert în istoria literaturii SE, cu 
diversele sale încrengături mai apropiate sau mai 
îndepărtate, dar bănuiesc că nu greşesc prea mult, dacă 
spun că genul „vrăjitorie şi spadă” din literatura 
contemporană îşi datorează existenţa imaginaţiei lui Robert 
Howard şi inventării personajului Conan. 

În parte, succesul acestui gen de ficţiune rezidă în 
fascinația pe care o exercită muşchii proeminenţi şi 
incredibila forţă şi dârzenie ale personajului principal. Îmi 
închipui că aproape orice bărbat şi-ar dori, măcar 
ocazional, să aibă nişte bicepşi tari ca oţelul şi să poată 
mânui, ca pe-un baston uşor din bambus, o spadă grea de 
treizeci de kilograme, cu care să-i spintece în două pe 
netrebnici şi pe mişei! Cum ar fi să puteţi pune pe fugă de 
unul singur cincizeci de atacatori, având o spadă într-o 
mână şi o domniţă aproape leşinată în cealaltă? 

Poate părea ciudat, dar pe mine mă trec fiorii, când mă 
gândesc la asemenea lucruri. Am dus o viaţă atât de 
complet decadentă şi incapacitatea mea de-a suspenda 
anumite tipuri de neîncredere rămâne atât de mare, încât 
nu pot să nu ţin seama de mirosul pe care trebuie că-l 
împrăştie eroii după asemenea acte de bravură - şi despre 
niciunul dintre ei n-am citit să fi folosit, măcar o dată, un 
deodorant. Conanii acestei lumi, îmi pare mie, le salvează 
pe fecioare de-o soartă mai rea ca moartea, doar ca să le 
supună apoi la alte încercări mai rele ca moartea. 


Fireşte, fecioarelor s-ar putea să le placă lucrurile de felul 
acesta, poate şi domniţelor. N-am de unde şti. Nu le-am 
supus niciodată la o asemenea încercare. 

Vechimea eroilor de poveste depăşeşte mult epoca lui 
Conan - de asta puteţi fi siguri. Sunt la fel de vechi ca 
literatura, iar cei mai consecvent populari dintre ei se 
remarcă prin muşchii lor şi prin aproape nimic altceva. Aşa 
cum spune Anna Russell despre Siegfried, eroul lui Richard 
Wagner din Das Ring des Nibelungen („Inelul 
Nibelungilor”), asemenea eroi sunt „foarte curajoşi, foarte 
puternici, foarte chipeşi şi foarte, foarte proşti.” 

Puteţi găsi asemenea eroi în aproape orice cultură umană. 
Sumerienii îl aveau pe Ghilgameş, grecii îl aveau pe 
Heracle, evreii îl aveau pe Samson, perşii îl aveau pe 
Rustam, irlandezii îl aveau pe Cuchulain, şi aşa mai departe. 
Fiecare asemenea erou intra în tot felul de buclucuri 
(normal, din moment ce până şi-un copil putea să-l 
păcălească şi să-l atragă într-o cursă!), după care trebuia să 
se bazeze exclusiv pe puterea lui supraomenească, pentru a 
scăpa cu faţa curată. 

A fost nevoie să apară grecii antici, ca să se inventeze ceva 
mai bun. În Iliada, eroul e Ahile, adică tot un „robot ucigaş”, 
în Odiseea, însă, eroul este Odiseu, care, deşi se pricepe 
destul de bine să dea cu pumnul (altfel nu şi-ar fi găsit locul 
în nici o epopee care se respectă), mai are şi minte. 

Există o poveste - care nu e spusă în Iliada, dar la care se 
face referire în Odiseea şi pe care poeţii de după Homer au 
elaborat-o mai departe - cum că, după moartea lui Ahile, s-a 
pus întrebarea cine dintre eroii greci merita să ia glorioasa 
platoşă a lui Ahile, făurită de zei. Unul dintre pretendenți a 
fost Aiax, întrecut în forţa muşchilor numai de Ahile şi, 
foarte probabil, şi cel mai puţin inteligent dintre eroi, iar 
celălalt a fost Odiseu. Un caz clasic de dilemă: puterea 
fizică e mai importantă sau puterea minţii? Să fii vânjos sau 
să fii mintos? 


Istoria e deosebit de bine spusă în Metamorfozele lui 
Ovidiu. Aiax se ridică în picioare, ca să-şi susţină 
argumentele în faţa adunării aheilor, şi le povesteşte despre 
îndelungatele şi acerbele bătălii în care el s-a dovedit o 
pavăză de neclintit şi în care braţul lui cel puternic i-a 
secerat pe troieni, şi despre cum a apărat el, de unul singur, 
într-un moment greu al războiului cu troienii, corăbiile 
ahee. 

Când am citit-o prima oară, argumentaţia m-a 
impresionat. Aiax m-a convins. Nu vedeam cum ar putea 
Odiseu, un luptător cu mai puţină forţă fizică, să-şi susţină 
pretenţiile la platoşă. Dar uite că Odiseu cel înţelept s-a 
ridicat şi-a demolat complet argumentele lui Aiax. Soarta 
războiului n-o hotărăşte doar forţa brutală a adversarilor şi 
simpla ciocnire a săbiilor de scuturi, ci în primul rând 
strategia. Politica de acţiune. Gândirea. L-am aplaudat pe 
Odiseu; grecii au făcut la fel şi el s-a ales cu platoşa. 
Înnebunit de necaz, bietul Aiax şi-a pus capăt zilelor. 

Există un pasaj emoţionant în Odiseea, care serveşte de 
post-scriptum. Odiseu face o călătorie în lumea morţilor, 
unde îşi vede rudele şi prietenii duşi dintre cei vii - printre 
care pe propria mamă şi pe Ahile. Aiax este şi el acolo; dar, 
când Odiseu se apropie de eroul mort, cu vorbe 
prietenoase, Aiax se îndepărtează în tăcere. Chiar şi după 
moarte, nu poate să ierte. 

Şi în alte culturi apare, ocazional, motivul forţei fizice 
învinse de cea a minţii. Una dintre marile poveşti pe această 
temă este cea a lui David şi Goliat: omuleţul care-l învinge 
pe uriaş printr-o alegere isteaţă a armelor. Renard Vulpoiul 
îi păcăleşte pe lupii, urşii şi leii ameninţători din basmele 
medievale cu animale; la fel face şi iepurele din poveştile 
populare americane. 

În această confruntare dintre forţa muşchilor şi puterea 
minţii, auditoriul nu se simte însă niciodată foarte în largul 
lui, când victoria aparţine isteţimii. Mulțimea îi aclamă cu 
entuziasm pe deloc complicaţii Lanceloţi şi Rolanzi ai 


acestei lumi, dar învingătorii deştepţi sunt adesea 
întâmpinați cu un oarecare grad de rezervă şi suspiciune. 
În multe legende de după epoca homerică, Odiseu este 
reprezentat ca un intrigant fără scrupule şi laş în faţa 
provocărilor fizice. Isteţimea vulpească sau iepurească este 
de obicei reprezentată ca întemeindu-se pe minciună şi pe 
necinste. 

În legende, despre personajul inteligent se sugerează 
adeseori că este atât de deştept, încât poate controla, prin 
gradul lui superior de cunoaştere şi de înţelepciune, 
anumite aspecte ale universului. Este fie un magician, fie un 
vrăjitor. Ocazional, apar magicieni care se află de partea 
binelui şi îl ajută pe eroul vânjos, aşa cum îl slujeşte Merlin 
pe Regele Arthur. Uneori, chiar ei sunt eroii - ca 
Vainamonen, de pildă, în legendele finlandeze. 

Foarte adesea, însă, magicianul este răul din poveste, 
care-l ameninţă pe eroul cel bun cu farmece viclene şi care 
luptă de la adăpostul zidului protector reprezentat de 
puterile sale. Bietul nostru erou pozitiv, care se bate fără 
ocolişuri, cu simple şi oneste lovituri de spadă, trebuie să 
ajungă cumva şi să-l distrugă pe laşul şi necinstitul 
magician. 

În mod evident, cititorii sunt chemaţi să considere, pe de o 
parte, că e un lucru nobil şi admirabil ca eroul pozitiv să-şi 
măsoare forţa fizică supraumană cu bicisnicia duşmanilor 
lui, iar pe de alta, să considere că e ceva perfid în ideea ca 
un magician să-şi folosească propria inteligenţă 
supraumană împotriva neghiobiei duşmanilor lui. 

Această judecată cu două măsuri diferite devine foarte 
evidentă în literatura fantastică de aventuri (genul aşa-zis 
„de vrăjitorie şi spadă”), unde eroul cu spada (forţa fizică) e 
pus să-l înfrunte pe vrăjitorul cel mişel (inteligenţa) şi de 
fiecare dată iese învingător. Mai mult decât atât, convenţia 
implicită este că forţa fizică se află întotdeauna de partea 
bunătăţii şi a frumuseţii (o axiomă care, în viaţa reală, e mai 
mult decât îndoielnică), ceea ce seamănă perfect cu 


convenţia din westernuri, unde orice înfruntare îi dă câştig 
de cauză personajului capabil să-şi scoată cel mai repede 
pistolul şi să tragă cel mai bine la ţintă. Se înţelege apoi de 
la sine că neprihănitul şi modestul erou pozitiv este şi cel 
mai iute şi mai ager pistolar - o afirmaţie care indubitabil 
nu poate fi altceva decât o variantă de idealism iluzoriu, 
imposibil de justificat cu argumente realiste. 

Literatura SE, în perioada ei de început, cădea adeseori în 
capcana acestui clişeu al „răului deştept”. Gândiţi-vă la toţi 
acei savanţi nebuni care populau povestirile publicate în 
primul deceniu de existenţă al revistelor SF - ca să nu mai 
vorbim de benzile desenate şi de filmele care s-au tot făcut 
de atunci încoace! Gândiţi-vă la toţi acei Flash Gordoni care 
şi-au încordat atât muşchii de oţel, cât şi neghiobia, 
împotriva inteligenţei drăceşti a nemiloşilor Ming - şi i-au 
învins de fiecare dată! 

Nu spun că n-ar avea şi un aspect care-mi place. Cel mai 
mult mă încântă atunci când are şi-o fărâmă de umor, cum 
s-a întâmplat în cazul miniserialului de televiziune Wizards 
and Warriors („Vrăjitori şi luptători”). Totuşi, realitatea e că, 
în istoria de până acum a mamiferelor mari prădătoare, 
fiinţa umană şi-a impus suveranitatea graţie inteligenţei 
care a învins forţa fizică, iar fantezia eroică vrea să 
inverseze decizia şi să dea câştig de cauză leilor şi 
elefanților. (Dacă dezaprobaţi - ca mine - ceea ce fac 
fiinţele umane Pământului pe care trăim, probabil vă doriţi 
ca leii şi elefanții să fi avut câştig de cauză, dar eu nu spun 
că inteligenţa se confundă cu binele, ci, pur şi simplu, că a 
ieşit victorioasă.) 

Literatura SF din zilele noastre are, ca una dintre 
caracteristicile care o deosebesc de alte genuri de ficţiune, 
o tendinţă în favoarea deificării raţiunii. Savanţii sunt 
uneori eroi pozitivi, iar inteligenţa este foarte adesea arma 
ce se cere folosită, chiar şi de către personaje care nu sunt 
oameni de ştiinţă, pentru a rezolva problemele ridicate. În 
propriile mele romane, nu recurg aproape niciodată la 


violenţă, iar când o fac, nu reprezintă niciodată mijlocul 
prin care se soluţionează situaţia de criză. În poveştile 
mele, situaţia este una de tip „rațiune contra rațiune”, cea 
superioară ieşind învingătoare. (lar uneori nu e totalmente 
clar că mintea superioară ar reprezenta cauza Binelui şi a 
Dreptăţii, fiindcă am incomodul sentiment că Dreptatea nu 
triumfă chiar întotdeauna. Şi că nici măcar nu e 
întotdeauna clar cum trebuie s-o definim.) 

Definiţia „literaturii SF bune” s-ar cuveni, aşadar, să 
cuprindă şi tendinţa spre a face ca problemele să fie 
rezolvate cu ajutorul minţii - specialitatea umană - mai 
degrabă decât prin forţă oarbă. 

Nu toată literatura fantastic-eroică adoptă atitudinea 
contrară. În Stăpânul inelelor, Tolkien glorifică inteligenţa. 
Cu toate acestea, eu consider că povestea reprezentativă a 
genului „vrăjitorie şi spadă” este anti-SF; însuşi opusul 
genului SF. Exact din acest motiv este improbabil să găsiţi 
vreodată aşa ceva în Isaac Asimov's Science Fiction 
Magazine („Revista de SF a lui Isaac Asimov”) - cu excepţia 
cazului în care denotă particularităţi extraordinare.23 

ÎN LEGĂTURĂ CU TOLKIEN. 

În introducerea pe care am scris-o la primul volum al 
seriei Isaac's Universe („Universul lui Isaac”), am pomenit 
în treacăt că, atunci când am inventat un univers cu mai 
multe forme de inteligenţă, care să servească drept cadru 
pentru aceste povestiri, am fost influenţat de povestirile lui 
E. E. Smith din seria Galactic Patrol („Patrula galactică”). 

Perfect adevărat, dar. M-am mai gândit de atunci la acest 
lucru şi mi-am dat seama că a existat şi o a doua influenţă, 
mult mai puternică decât prima. Chiar aşa, mi-am zis, oare 
de ce mi-a venit în minte Galactic Patrol, şi nu Lord ofthe 
Rings („Stăpânul inelelor”)?! 

De fapt, nu-i nici un mister: Patrula galactică era literatură 
SF, în timp ce Stăpânul inelelor era literatură pur 
fantastică. Şi când încercam să imaginez un cadru pentru 


Universul lui Isaac, modul meu de gândire era „calibrat” în 
dimensiunile primului gen. 

Bun, hai să mă desprind acum de „calibrul SF” şi să mă 
gândesc la Stăpânul inelelor. 

Autorul se numeşte John Ronald Reuel Tolkien (1892- 
1973), dar şi-a semnat toate cărţile ca ]. R. R. Tolkien. S-a 
născut în Africa de Sud, dara trăit în Marea Britanie, ca 
profesor la Oxford, la catedra de limbă şi cultură anglo- 
saxonă. 

În 1937, Tolkien a publicat o carte pentru copii, intitulată 
The Hobbit („Hobbitul”), care n-a fost, după părerea mea, o 
reuşită în toată puterea cuvântului. Tolkien încă bâjbâia, 
având tendinţa să-şi trateze cititorii puţin cam distant, cu 
un soi de rezervă născută mai curând din timiditate, decât 
din orgoliu. 

Dar această notă se făcea tot mai puţin simțită, pe măsură 
ce povestea înainta, iar Tolkien s-a lăsat şi el prins de firul 
istorisirii. Eroul principal este Bilbo Baggins, hobbitul din 
titlu: o creatură umanoidă cam cât jumătate dintr-un om. În 
poveste e vorba despre un grup de pitici plecaţi în căutarea 
unei comori; deşi comoara le aparținuse lor altădată, acum 
era păzită de un dragon malefic. Baggins îi însoţeşte pe 
pitici trimis de Gandalf (un vrăjitor a cărui primă apariţie e 
mai degrabă în rol de iluzionist). 

Baggins pleacă la drum, dar deloc cu tragere de inimă, 
fiindcă e speriat de moarte. Pe măsură ce povestea 
înaintează, devine însă din ce în ce mai curajos (într-un mod 
foarte convingător), iar în scenele de final s-a transformat 
vizibil în personajul dominant: dă dovadă de mult mai mult 
discernământ, de mai multă iniţiativă şi de mai mult eroism 
decât celelalte personaje ale cărţii. 

În anii 1950, Tolkien a hotărât să dezvolte povestea 
Hobbitului şi să scrie o continuare lungă, în trei volume, 
destinată mai degrabă adulţilor, decât copiilor. Bilbo îşi face 
apariţia chiar de la început şi atmosfera e aproape aceeaşi 
ca în Hobbitul, dar noua misiune trece pe umerii nepotului 


lui Bilbo, hobbitul Frodo, care este eroul Stăpânului inelelor 
- iar de aici încolo, atmosfera se schimbă, intriga se 
complică şi povestea devine cu desăvârşire captivantă! 

În centrul acţiunii se află un inel, peste care Bilbo a dat 
întâmplător în cursul poveştii Hobbitul, şi care acum se 
dovedeşte a fi însăşi cheia puterii universale. 

Povestea devine o epopee a luptei dintre bine şi rău. 
Binele este reprezentat de Frodo împreună cu prietenii lui 
şi de mentorul lui Frodo, Gandalf, portretizat acum ca 
aproape atotputernic, ba chiar, până ia urmă, ca o figură 
cvasimesianică. Răul este reprezentat de satanicul personaj 
Sauron, căruia nu-i mai lipseşte decât inelul, pentru a-şi 
instaura, în mod absolut şi permanent, puterea deja 
înspăimântător de mare. Misiunea eroilor noştri, în special 
a lui Frodo, constă în a face tot posibilul ca inelul să fie 
distrus - iar pentru aceasta trebuie să întreprindă o 
călătorie groaznic de periculoasă. 

Forţele binelui înving până la urmă, dar dificultăţile sunt 
atât de mari, şi măiestria autorului atât de fabuloasă, încât, 
Chiar şi după lecturi repetate, cartea reuşeşte să te ţină cu 
sufletul la gură. (Eu am citit Stăpânul inelelor de cinci ori.) 

Te întrebi ce-o fi fost în mintea lui Tolkien. De fapt, mie nu- 
mi place să încerc să ghicesc gândurile şi motivațiile unui 
scriitor. Ştiu, din propria-mi experienţă, că analiştii dibaci 
pot să găsească într-un roman mult mai multe lucruri decât 
credea însuşi autorul că a scris acolo. (Da, mă număr şi eu 
printre victimele unor asemenea analişti, dar mai ştiu şi că, 
oricât de vehement aş nega că am vrut să spun una sau 
alta, nu pot şti întotdeauna cum îmi funcţionează 
subconştientul.) 

La fel se spune şi despre Tolkien, că ar fi dezminţit orice 
fel de paralelă între saga scrisă de el şi evenimentele 
prezentului; şi că a negat orice sugestie de simbolism 
chinuit al diverselor lucruri din romanele sale. Dar eu nu-l 
cred. 


Mie mi se pare limpede ca lumina zilei că Tolkien, între 
Hobbitul şi Stăpânul inelelor, a trăit acea dramatică 
perioadă, de-ţi stă inima în loc când te gândeşti, în care 
Adolf Hitler şi germanii lui au preluat controlul asupra 
continentului european într-un răstimp de numai zece luni, 
iar Marea Britanie s-a trezit în faţa unui inamic copleşitor, 
fără nici un aliat pe care să poată conta. 

Dacă nici asta nu seamănă cu înfruntarea dintre Frodo şi 
Sauron, atunci chiar că nu mai am ce spune! Iar învingător 
a fost Frodo. 

Încă un lucru. Ce era cu acel inel atotputernic, pe care toţi 
voiau să-l aibă şi se luptau pentru el? Era un inel blestemat, 
care punea stăpânire pe posesorul lui şi-l împingea 
inexorabil, pe neştiute şi pe nesimţite, să devină rău. Până şi 
Frodo, spre final, a fost afectat de influenţa inelului şi 
aproape că şi-a ratat misiunea, din cauza lui. Evident, inelul 
era un lucru de care se temeau toţi, dar dorindu-şi pervers 
să-l aibă; un lucru pe care, din clipa în care-l aveai, nu-i mai 
puteai da drumul. 

Ce simbolizează asta? 

Răspunsul mi s-a dezvăluit (şi încă un răspuns perfect, 
evident, din momentul în care l-am aflat!) printr-o remarcă 
făcută de draga mea soţie, Janet. 

Sauron domneşte peste o ţară numită Mordor - un ţinut 
cumplit de sterp, unde nu creşte nimic, unde totul a fost 
distrus de răutatea lui Sauron şi în care Frodo trebuie să 
pătrundă ca să-şi îndeplinească misiunea. [ara Mordor e 
descrisă ca un loc terifiant. 

Ei bine, într-o zi, Janet şi cu mine mergeam cu maşina pe 
autostrada care ocoleşte oraşul New Jersey şi am trecut pe 
lângă o porţiune de teren cedată rafinăriilor de petrol. Era 
un ţinut cumplit de sterp, unde nu creştea nimic, presărat 
peste tot cu acele structuri urâte din ţevi şi conducte de 
care nu se poate lipsi nici o rafinărie. În vârful coşurilor 
înalte de fum ardeau gazele eşapate, iar aerul mirosea greu 
a petrol. 


Janet s-a uitat lung la locurile acelea, cu o privire 
tulburată, şi am auzit-o spunând: 

— Uite-acolo, parcă-i în Mordor! 

Bineînţeles că aşa era. Şi tot asta trebuie să fi fost şi în 
mintea lui Tolkien. Inelul simboliza tehnologia industrială, 
care a dezrădăcinat vegetaţia şi a înlocuit-o cu structuri 
urâte, învăluite în nori de fum greu, cu miros de chimicale. 

Dar tehnologia înseamnă putere şi, cu toate că a distrus 
mediul natural şi până la urmă va distruge întreg Pământul, 
niciunul dintre cei care au creat-o n-a îndrăznit să renunţe 
la ea - sau măcar să-şi dorească acest lucru. Nimeni nu 
poate tăgădui, de exemplu, că automobilele Americii 
poluează şi îmbâcsesc atmosfera şi că ucid nenumărați 
oameni, îmbolnăvindu-i de plămâni. Şi totuşi, poate crede 
cineva că americanii vor renunţa de bunăvoie la 
automobilele lor sau măcar să le folosească mai rar?! Nu, 
inelul tehnologiei îi ţine strâns sub puterea lui şi nu vor 
renunţa la el, nici de-ar fi să-şi dea duhul, sufocaţi de 
poluare! 


(A nu se înţelege că aş fi în totalitate de acord cu viziunea 
lui Tolkien asupra tehnologiei. Eu nu sunt un profesor de la 
Oxford, învăţat cu plăcerile tihnite ale unui englez din clasa 
superioară, într-o epocă preindustrială. Ştiu prea bine că 
oamenii, în majoritatea lor - inclusiv eu şi-ai mei - îşi 
datorează confortul actual progresului din tehnologie, şi nu 
vreau să renunţ la el doar pentru ca englezii din vârful 
societăţii să-şi poată înlocui maşinile cu servitori umani. Nu 
vreau să fiu un servitor! Deşi recunosc pericolele 
tehnologiei, vreau ca aceste pericole să fie înlăturate în 
paralel cu păstrarea avantajelor.) 

Acum vine întrebarea crucială: ce legătură au toate astea 
cu Universul lui Isaac? 

Stăpânul inelelor îşi are cadrul pe un Pământ mitologic, a 
cărui geografie e de nerecunoscut. Există fiinţe umane, 
despre care se sugerează foarte pregnant că ar fi pe cale să 


stăpânească lumea şi că, destul de curând, „Pământul de 
Mijloc” (lumea lui Tolkien) va deveni Pământul pe care 
trăim noi acum. 

Pe lângă fiinţe umane, mai există însă şi o mare varietate 
de alte creaturi. Sunt elfii, mai frumoşi şi mai inteligenţi 
decât fiinţele umane şi practic nemuritori. Elfii sunt 
creaturi ale minunatelor păduri, care s-ar putea să 
reprezinte, pentru Tolkien, grupul claselor superioare 
britanice din era preindustrială. 

Mai sunt gnomi puternici şi cu viaţă lungă; enţi care sunt 
practic personificări ale pădurii; vrăjitori ca Gandalf şi, 
fireşte, hobbiţi, care îi reprezintă evident pe inofensivii şi 
domolii fermieri ai vremurilor preindustriale. 

De partea răului sunt orcii, care în Hobbitul se numeau 
gnomi24 şi care, cel puţin pentru mine, sunt reprezentanţii 
noii clase de lucrători industriali, văzuţi prin ochii 
dezaprobatori ai lui Tolkien, aflat în pătura superioară a 
societăţii. În Hobbitul, trolii vorbesc cu cel mai proverbial 
accent cockney, dar Tolkien a abandonat curând ideea, 
considerând că e o reprezentare prea generalizantă. 

Mai apar şi creaturi individuale ce par să existe prin ele 
însele. De partea binelui îl avem pe Tom Bombadil, care 
reprezintă natura; de partea răului, pe monstruosul 
păianjen Shelob, care reprezintă, poate, superputernicele 
conglomerate multinaționale ce-au ajuns să domine 
economia lumii. 

De partea răului sunt lupi uriaşi, iar de parte a binelui, 
vulturi şi un urs cu însuşiri supranaturale. 

lar mai presus de orice este Gollum, care pare să fie un 
hobbit pervertit de lunga posesie a inelului şi cea mai 
ambiguă creatură din toată povestea. În el se duce 
permanent bătălia dintre bine şi rău; şi, cu toate că este 
personajul cel mai slab şi cel mai neajutorat din saga lui 
Tolkien, reuşeşte, din unele puncte de vedere, să realizeze 
cel mai mult. Practic, el este acela care, fără să vrea, aduce 
povestea la un final satisfăcător. Întotdeauna l-am 


simpatizat pe Gollum şi l-am considerat mai degrabă o 
victimă a păcatelor altora, decât o fiinţă păcătoasă. 

Acest amestec de creaturi inteligente, cu o diversitate 
tipologică atât de mare, conferă Stăpânului inelelor 
neînchipuit de multă forţă şi varietate, şi nu se poate să nu- 
mi fi fost în minte, atunci când am imaginat un univers cu 
tipuri diferite de creaturi inteligente. 

ÎN VREMURI DE DEMULI. 

Există câteva cuvinte care duhnesc de romantism, unul 
dintre ele fiind „cavaler” - knight. Originea lui este însă mai 
degrabă modestă. Vine din anglo-saxonul cniht, care 
însemna „paj” sau „însoţitor”, adică un servitor care-şi 
urma peste tot stăpânul şi se îngrijea de trebuinţele lui. 
Omonimul din germană, Knecht, continuă şi azi să însemne 
„servitor”. 

Desigur, dacă vorbim despre un rege, slujitorii lui erau 
adesea luptători, iar în epoca medievală aceasta însemna 
cineva care-şi putea permite să aibă un cal şi o armură, iar 
ea semnifica, mai departe, că era un aristocrat. 

În alte limbi, accentul se pune pe cal, mai degrabă decât 
pe ideea servirii cuiva. În vremurile vechi, a călări pe un cal 
era cel mai sigur semn de nobleţe (un armăsar, fireşte, nu 
un cal de înhămat la plug!), la fel cum astăzi, a sta la volanul 
unui Cadillac sau al unui Mercedes (nu al unui Chevrolet 
sau al unui Volkswagen) înseamnă cam acelaşi lucru. 

În latina literară, cal se spunea equus, dar în jargonul 
soldaţilor se folosea cuvântul caballus (echivalent cu 
„bidiviu” sau „mârţoagă”), acest din urmă termen ajungând 
să fie utilizat cu sensul de „cal de luptă”. În spaniolă, 
caballus s-a transformat în caballo, în italiană a devenit 
cavallo, iar în franceză, cheval. 

Drept urmare, călăreţul era caballarius în latină, caballero 
în spaniolă, cavaliere în italiană şi chevalier în franceză, 
toate constituind echivalentul cuvântului knight din 
engleză. Dacă vrem să ne referim la întregul corp de 
cavaleri, am putea vorbi despre „knighthood” - „calitatea 


de cavaler” în Anglia, dar se obişnuieşte mai mult să se 
apeleze la echivalentul din franceză (franceza normandă, 
cel puţin, a fost limba aristocrației engleze între secolul al 
doisprezecelea şi al cincisprezecelea), adică „chivalry” - 
„cavalerism”. A te purta ca un cavaler - adică a avea 
maniere de curtean, în loc de a adopta comportamentul 
grosolan al neobrăzaţilor ţărani deveniți slugi şi valeţi - este 
echivalent cu a te arăta „chivalrous” - „cavaleresc”. 

În fapt însă, romantica strălucire care-i face pe cavaleri să 
pară atât de grozavi este cu desăvârşire o ficţiune. În 
realitate, încrezuţii cavaleri, cu caii şi cu armurile lor cu tot, 
se arătau trufaşi şi nesuferiţi, mai ales faţă de oamenii 
neînarmaţi şi pedeştri. În engleză, mai avem un cuvânt pe 
aceeaşi temă: „cavalier” (folosit de obicei cu referire la 
necugetaţii şi trufaşii regalişti care l-au susţinut pe Carol] 
al Angliei) - şi nu trebuie să vă mai amintesc ce înseamnă 
„cavalier treatment”.25 

Apropo, cu câteva rânduri mai-nainte am folosit cuvântul 
„knave”, care înseamnă „paj” sau „valet”, iar omonimul din 
germană, Knabe, continuă şi azi să însemne „băiat”. 
Precum vedeţi, „knave” şi „knight”, care acum sunt 
considerate antonime, însemnau exact acelaşi lucru la 
început. (Că tot veni vorba, corespondentul din germană 
pentru „knight” este Ritter, care înseamnă „călăreţ”.) 

Încă din anul 2000 îÎ. Hr., nobilii nu luptau pe jos, aşa cum 
era forţată s-o facă plebea alcătuită din ţărani. Ori de câte 
ori se putea, eroii lui Homer luptau în care, iar aristocrații 
greci şi romani făceau parte din „cavalerie” (echivalentul 
latin al armatei călare din franceză/engleză). 

Cu toate acestea, până la sfârşitul Antichității, cavaleria n- 
a avut niciodată vreun alt rol decât cel de susţinere. 
Luptătorii călare erau importanţi în primul rând fiindcă se 
deplasau mai repede. Puteau să-l spioneze pe inamic şi 
puteau să urmărească o armată duşmană deja 
dezmembrată şi pusă pe fugă. Dar bătălia efectivă era dusă 
de „infanteria” stabilă şi disciplinată: rândurile de hopliţi 


ale grecilor, falangele macedonene, legiunile romane. 
(Cuvântul „infanterie” e înrudit cu „infant”, adică un alt 
cuvânt care înseamnă „băiat”. Termenul în sine ne dă o idee 
despre disprețul cu care îl priveau aristocrații pe soldatul 
pedestraş.) 

Rolul cavaleriei s-a schimbat o dată cu inventarea scărilor 
de şa metalice, de către nomazii Asiei Centrale, cândva pe 
la începutul erei creştine. Ce mult a putut să conteze! Fără 
o şa cu scări potrivite, călăreţul se bălăngănea nesigur pe 
cal, iar dacă folosea prea imprudent sulița, putea fi tras sau 
împins cu uşurinţă să cadă de pe cal. În aceste condiţii, 
călăreţii erau mai în siguranţă dacă se foloseau de arcuri cu 
săgeți - aşa cum făcea cavaleria partă. Având o şa cu scări 
bune, pe de altă parte, cavaleristul îşi putea ancora solid 
picioarele, plasând astfel întreaga greutate, a lui şi a 
calului, în spatele suliţei. Nici un pedestraş din acele 
vremuri nu-i mai putea face faţă în acest fel. 

Fugind din faţa hunilor în secolul al patrulea, goții au 
reuşit cumva să împrumute de la năvălitori noul tip de şa, 
iar în anul 378, călăreţii goți au dezmembrat legiunile 
romane în bătălia de la Adrianopol. Armata călare şi-a 
adjudecat atunci supremaţia pentru următoarea perioadă 
de o mie de ani şi aşa a început era cavalerilor. 

Dar, oricât de idealizaţi şi de eroici au fost cavalerii în 
literatură, în viaţa reală se arătau cruzi, despotici şi feroce, 
în modul cum se purtau cu clasele inferioare, iar când în 
sfârşit au fost făcuţi de ruşine, toţi ne-am bucurat şi am 
aplaudat! 

Fiindcă a venit şi vremea când clasele de jos au învăţat să 
le ţină piept călăreţilor, nelăsându-i să se apropie şi 
străpungându-i cu suliţele. Inferiorii pedestraşi au fost mult 
ajutaţi, în aceasta, de inevitabilul apanaj al nobilimii 
arogante: indestructibila prostie. Burgherii flamanzi au 
învăţat cum să folosească sulița lungă în rând ordonat 
(renaşterea falangei macedonene) şi i-au măcelărit pe 
călăreţii francezi în bătălia de la Courtrai, în anul 1302. 


Arcaşii englezi i-au masacrat de la distanţă pe călăreţii 
francezi, în bătăliile de la Crecy (1346), de la Poitiers 
(1356), de la Agincourt (1415) şi de la Villeneuve (1420). 
Lăncierii elveţieni au făcut una cu pământul cavaleria 
burgundă în 1477, când praful de puşcă îşi intrase deja în 
drepturi, iar supremaţia cavalerilor a luat sfârşit. 

Dar încă de mai amintim de ea într-o scânteietoare aură 
de romantism şi, în primul rând, prin legenda lui Arthur - 
poveştile despre Regele Arthur al Britaniei şi despre 
Cavalerii Mesei Rotunde. De fapt, ori de câte ori pomenim 
de „cavaleri”, ne gândim la acele poveşti şi, mai întâi de 
toate, la Sir Lancelot. 

Legenda lui Arthur a început cu Geoffrey de Monmouth, 
care, în 1136, scria History of British Kings („Istoria regilor 
britanici”), în care vorbea despre Uther Pendragon, despre 
fiul acestuia, Arthur, şi despre înzestratul lor vrăjitor, 
Merlin. Nu e istorie, ci mit şi legendă, dar i-a fascinat pe 
cititori - care şi atunci, la fel ca astăzi, preferă ca istoria să 
facă apel la superstiţiile şi patriotismul lor, mai degrabă 
decât la pasiunea abstractă şi lucidă pentru adevăr. Dacă vă 
interesează o repovestire modernă a legendelor lui 
Geoffrey, citiţi The High Kings („Regii supremi”), de Joy 
Chant (1983). 

Cam prin 1170, un poet francez, Chretien de Troyes, a luat 
istoria lui Geoffrey şi i-a adăugat o poveste de dragoste 
simplă. El a fost primul care a inventat pasiunea adulterină 
dintre Lancelot şi Guinevere, precum şi mistica istorie a 
căutării Sfântului Graal. Chretien, neavând pretenţia că 
reproduce nici măcar umbra adevărului istoric, poveştile lui 
au fost încă şi mai populare decât cele ale lui Geoffrey. 

Sir Thomas Malory a adunat fragmentele rătăcite ale 
legendei lui Arthur în cartea Morte d'Arthur („Moartea lui 
Arthur”) şi versiunea lui, publicată în 1485, este cea pe care 
o cunoaştem cel mai bine astăzi. 

Legenda n-a murit niciodată şi a fost spusă din nou în 
fiecare secol. În epoca modernă, îi avem pe Lord Alfred 


Tennyson, cu ale sale Idylls of the King („Idilele regelui”) 
(1859); pe Mark Twain, cu A Connecticut Yankee at King 
Arthur's Court („Un yankeu la Curtea regelui Arthur”) 
(1889); şi pe IT. H. White, cu Once and Future King („Rege 
odată şi pentru viitor”) (1958). Din ultima s-a inspirat 
musicalul Camelot. Cea mai recentă apariţie este cartea lui 
Marion Zimmer Bradley, lhe Mists of Avalon („Ceţurile 
Avalonului”) (1982). 

Legenda lui Arthur nu e altceva decât simplă fantezie, 
populată cu vrăjitori şi vrăjitoare, plină de farmece şi de 
ritualuri magice! Cei care au încercat să elimine fantezia şi 
să prezinte legenda de o manieră realistă nu s-au bucurat 
de atâta succes. Mie, unul, de pildă, Tennyson mi s-a părut 
sălciu şi plicticos. Twain introduce motivul literar al 
călătoriei în timp, care garantează amuzamentul inevitabil 
al anacronismelor, dar, transformându-l pe Merlin într-un 
simplu şarlatan care păcăleşte lumea cu baliverne, 
diminuează mult din interesul poveştii. 

White, pe de altă parte, mai ales în The Sword în the Stone 
(„Sabia din piatră”) (1939), care este primul volum al 
tetralogiei, chiar amplifică fantezia, iar versiunea lui se 
ridică mult deasupra celei scrise de Malory, tocmai din 
acest motiv (după părerea mea). Acelaşi lucru poate fi spus 
despre minuţiosul tur de forţă al lui Bradley. 

Deloc surprinzător, aşadar, că literatura fantastică 
modernă se întoarce din când în când spre romantismul 
cavaleresc şi, în particular, se apleacă asupra unor aspecte 
ale legendei lui Arthur şi-şi încearcă puterile cu ele. 

URIAŞII DE PE PĂMÂNT. 

Uriaşii sunt un element atât de des întâlnit în fanteziile, 
miturile şi legendele tuturor popoarelor, încât nu putem să 
nu ne întrebăm de unde s-a născut ideea. Până şi Biblia vine 
să spună ceva pe această temă: „în vremea aceea s-au ivit 
pe pământ uriaşi” (Facerea 6:4). 

Cu siguranţă că există uriaşi pe pământ şi în vremurile 
acestea. Balena albastră din apele Antarcticii nu este doar 


cel mai mare animal care trăieşte astăzi, ci, probabil, şi cel 
mai mare animal care-a trăit vreodată. Arborii de segquoia 
de pe coasta Pacificului nu sunt doar cele mai mari şi mai 
înalte plante care viețuiesc pe lume astăzi, ci, probabil, şi 
cele mai mari plante care-au existat vreodată. 

În vechime, oamenii trăiau în comunităţi izolate, rareori 
călătorind la distanţe mai lungi de câţiva kilometri de casă, 
iar poveştile despre animalele mari din ţinuturi străine 
probabil că nu-şi pierdeau deloc din dimensiuni, în timp ce 
erau depănate. Pe măsură ce poveştile treceau din gură-n 
gură, indubitabil că deveneau tot mai dramatice. Astfel, 
balenele au devenit biblicii „Leviatani”, iar hipopotamii, 
biblicele „fiare mari”, iar în poveştile rabinilor din Evul 
Mediu, atât Leviatanii, cât şi fiarele mari s-au transformat în 
monştri cu adevărat „cât muntele”. 

Dar uriaşii nu-i neapărat nevoie să fie doar exagerări ale 
unor adevăruri îndepărtate. Pot fi şi rezultatul raţiunii. În 
perioada de geneză a miturilor, era firesc să presupui că 
forţele naturii reprezentau manifestări ale unor fiinţe vii. 
Vântul era răsuflarea zeilor; furtunile erau rezultatul mâniei 
lor, iar fulgerele şi trăsnetele, artileria cu care bombardau 
pământul. Vulcanii răsăreau din preaplinele cuptoare de 
fierărie ale zeilor de sub pământ, iar cutremurele apăreau 
atunci când aceştia se răsuceau în somn - sau în lanţuri. 
Natural că, pentru vieţuitoarele din acea vreme (de tip 
umanoid, din cât se pare), zeii trebuie să fie de-o mărime şi 
de-o forţă colosale, ca să poată produce asemenea efecte. 
Logic, nu-i aşa? 

Şi tot atunci, în vremurile de demult, se întâmpla uneori ca 
o civilizaţie aşezată să decadă, să-şi piardă direcţia şi să fie 
călcată în picioare de o hoardă de războinici mai primitivi, 
dar mai viguroşi. Ni-i putem imagina pe aceşti războinici 
minunându-se de lucrările civilizaţiei cucerite: masivele 
ziduri de protecţie din jurul oraşelor, templele sau alte 
structuri grandioase, şi aşa mai departe. 


Negştiind nimic despre tehnologia avansată a civilizaţiei pe 
care au cucerit-o, nu puteau înţelege cum au fost făcute 
aceste structuri. Ei, unii, n-ar fi reuşit să le ridice, deci li se 
părea ridicol să presupună că poporul inferior pe care l-au 
cotropit ar fi fost capabil de asemenea lucruri. Ipoteza 
logică era că doar o rasă de uriaşi ar fi putut să le facă. 

Barbarii dorieni care au doborât regatele miceniene ale 
Greciei antice au remarcat zidurile groase, din bucăţi mari 
din piatră, ale oraşului Micene, şi au presupus că fuseseră 
clădite de uriaşii denumiți „ciclopi”. Şi în ziua de azi, când 
vorbim despre ziduri clădite din bucăţi de piatră 
nefasonată, care rămân în picioare mulţumită greutăţii 
proprii, mai degrabă decât ţinute de un liant, spunem că 
sunt „pereţi ciclopieni”. 

Şi nu doar naivii noştri strămoşi din vechime credeau aşa 
ceva. Unii oameni din ziua de azi, studiind piramidele din 
Egipt şi convinşi fiind că egiptenii antici n-ar fi putut să le 
edifice, fantazează şi ei, lansându-şi propria versiune 
despre „uriaşi şi semizei”. În naivitatea lor, ei sugerează că 
nişte astronauți veniţi din spaţiul cosmic au fost cei care au 
construit piramidele. (Eu, unul, n-am nici cea mai vagă idee 
ce i-ar fi putut determina pe nişte astronauți extratereştri, 
cu tehnologii capabile de zbor interstelar, să se apuce să 
construiască nişte mormane uriaşe de pietre, în loc să 
ridice structuri din oţel şi beton!) 

Noi, oamenii de azi, avem avantajul de a şti că într-adevăr 
au existat uriaşi în trecut - în trecutul foarte, foarte 
îndepărtat. Pentru o perioadă de o sută de milioane de ani, 
Pământul s-a zguduit sub labele unor reptile uriaşe. 
Brahiozaurul a fost cel mai masiv şi mai voluminos animal 
de uscat care a trăit vreodată, iar tiranozaurul, cel mai de 
temut carnivor. Au mai fost şi pteranozaurii, nişte reptile 
zburătoare care, în anumite cazuri, ajungeau chiar şi la 
dimensiunile unui avion din prezent. 

Nu cumva „memoria genetică” a fost aceea care a 
implantat în mintea omului ideea uriaşilor şi a monştrilor, 


pornind de la aceste reptile care au dispărut, toate, cu 
aproximativ şaizeci de milioane de ani înainte de apariţia 
primului hominid primitiv? De exemplu, oare dragonii şi 
balaurii din atâtea şi atâtea mituri nu sunt, cumva, 
reprezentări ale foarte realilor pteranozauri? Puțin 
probabil. E mult mai raţional să presupunem că, iniţial, 
dragonii au fost o reprezentare a şerpilor gigantici: pitoni şi 
anaconde care chiar există în realitate. Li s-au adăugat aripi 
pur şi simplu, fiindcă aşa se proceda în mod obişnuit, 
pentru a exprima iuţeala în deplasare (gândiţi-vă la caii 
înaripaţi, cum ar fi Pegas), iar flăcările pe care le scoteau pe 
gură sunt o formă de redare a veninului împroşcat de 
anumiţi şerpi din anumite specii. 

Fireşte, dacă o creatură dispărută de pe Pământ n-a 
dispărut de prea multă vreme, s-ar putea să fie tocmai 
potrivită. Pasărea-elefant (aepyornis) din Madagascar încă 
mai supravieţuia în Evul Mediu. Cântărea cam o jumătate 
de tonă şi era cea mai mare pasăre care a existat vreodată. 
Trebuie să fi fost, mai mult ca sigur, cea care a inspirat 
monstrul înaripat denumit „pasărea Roc”, pe care o 
întâlneşte Sindbad în 1001 de nopţi. 

Desigur, chiar şi creaturi pe care fiinţele umane nu le-au 
întâlnit niciodată în viaţă îşi lasă oasele în urmă - fosilizate 
în măsură mai mică sau mai mare. Abia în secolul al XIX-lea 
s-a dat o interpretare corectă a acestor rămăşiţe fosilizate - 
ceea ce nu înseamnă că n-ar fi fost găsite şi greşit 
interpretate în secolele anterioare. 

În era preistorică, de pildă, pe insulele din Mediterana 
existau elefanţi şi hipopotami pitici. Dar până şi un elefant- 
pigmeu are un craniu mare, iar câteva asemenea cranii au 
fost dezgropate în Sicilia după intrarea în era istorică. 
Nimic mai firesc decât să fie luate drept rămăşiţe ale unor 
giganţi umanoizi. Cavitatea nazală arăta ca şi cum în locul 
acela s-ar fi aflat un singur ochi uriaş, plasat în mijlocul 
feţei. Aşa s-ar putea explica originea ciclopilor - uriaşii cu 


un singur ochi din Odiseea („ciclop” înseamnă „ochi în 
formă de cerc”, în greaca veche). 

Să fi existat vreodată uriaşi umanoizi? Cel mai apropiat 
exemplu, din câte ştim până acum, ar fi un primat de mari 
dimensiuni, care a trăit până în urmă cu câteva milioane de 
ani. 

Fiinţele umane sunt ele însele primate-gigant, căci noi, 
oamenii, suntem printre cele mai mari din acest grup de 
mamifere. Singurul primat indiscutabil mai înalt şi mai 
masiv decât noi este masculul de gorilă, dar a existat pe 
vremuri şi o supergorilă, pe care o numim Gigantopithecus 
(„maimuţă uriaşă”, în greaca veche). Ridicându-se în două 
picioare, atingea înălţimea de doi metri şi şaptezeci de 
centimetri, şi trebuie să fi cântărit undeva spre trei sute 
şaizeci de kilograme. 

Un Gigantopithecus mânca, din cât se pare, cam aceleaşi 
lucruri ca fiinţa umană şi avea dinţi foarte asemănători ca 
formă cu ai omului - doar că, fireşte, erau mult mai mari. 
De fapt, când paleontologii moderni au dat pentru prima 
oară peste dinţi de Gigantopithecus, părea foarte posibil ca 
aceştia să fi aparţinut unor fiinţe umane de dimensiuni 
uriaşe. A mai trecut ceva timp până să fie descoperite şi alte 
oase, care să facă mai mult decât evidentă apartenenţa 
acestui primat la specia gorilelor. 

Foarte posibil ca tocmai astfel de dinţi, apărând ici şi colo, 
să fi părut o dovadă a faptului că au existat altădată uriaşi 
umanoizi înspăimântători. 

Rămâne de subliniat un singur lucru: cu toţii am trăit, la 
un moment dat, într-o lume a uriaşilor. Când eram copii 
mici, toţi cei din jur ne apăreau ca uriaşi. În majoritate, 
erau uriaşi binevoitori - dar nu chiar în toate cazurile. Şi 
chiar dacă erau binevoitori, uriaşii ne refuzau adesea 
lucrurile pe care ni le doream şi era clar că nu ne puteam 
lupta cu ei - erau prea puternici. Ca urmare, am trăit o 
vreme într-o lume a spaimelor şi a frustrării, consecinţa 


fiind că toţi s-ar putea să avem permanent în suflet frica de 
„uriaşi”. 

CÂND A DEVENIT FANTEZIA FANTEZIE. 

Din anumite puncte de vedere, toată literatura de ficţiune 
e literatură fantastică. Dacă o poveste nu e altceva decât 
ficţiune, înseamnă că nu s-a întâmplat niciodată; dacă nu s- 
a întâmplat niciodată, înseamnă că e fantezie: o creaţie a 
minţii, a imaginaţiei. Prin urmare, dacă vrem să fim absolut 
riguroşi în această privinţă, mare parte din literatura 
presupus „documentară”, adică altceva decât ficţiune, ţine 
şi ea de fantezie. 

Realitatea este, însă, că nu vrem să fim foarte riguroşi. 
Dacă definim fantezia în aşa fel încât să cuprindă aproape 
tot, atunci cuvântul îşi pierde forţa semnificației şi ajunge să 
nu mai însemne nimic altceva decât „literatură”. 

Haideţi să căutăm altă definiţie! Fantezie ar trebui să 
însemne nu doar ceva care nu e aşa în realitate şi, prin 
urmare, nu există decât ca idee, ci şi ceva care n-ar putea în 
nici un caz să fie aşa, deci nu poate exista în nici un alt fel 
decât ca idee. 

Privită problema astfel, romanul lui Charles Dickens, 
Nicholas Nickleby, nu este o fantezie. Deşi personajele din 
roman n-au existat niciodată şi evenimentele descrise acolo 
n-au avut loc niciodată, acele personaje şi întâmplări ar fi 
putut exista, fără a da peste cap ordinea acceptată a 
universului. 

Pe de altă parte, Poveste de Crăciun a lui Charles Dickens 
este clar o fantezie, fiindcă vorbeşte despre fantome şi 
noţiuni abstracte, cum ar fi „Crăciunul din trecut”, dar pe 
care autorul le-a făcut concrete. Ordinea acceptată a 
universului nu permite existenţa fantomelor şi a 
abstracţiilor manifestate în formă concretă. 

De fapt, putem fi încă şi mai riguroşi, subliniind ideea că 
fantezia trebuie să se ocupe de lucruri a căror existenţă nu 
doar că o considerăm imposibilă în universul nostru, ci 
insistăm s-o considerăm imposibilă chiar şi într-un univers 


modificat printr-un grad rezonabil de progres ştiinţific. 
Dacă progresul ştiinţific rezonabil le-ar putea face să existe, 
atunci ar fi vorba de literatură ştiinţifico-fantastică. (Sigur 
că un om ingenios poate manipula posibilităţile progresului 
ştiinţific, în aşa fel încât ceea ce ni se pare, în mod normal, 
pură fantezie, să devină un fel de ficţiune ştiinţifică. De 
regulă, însă, nimeni nu se oboseşte cu manipularea, aşa că 
literatura fantastică rămâne distinctă de cea ştiinţifico- 
fantastică.) 

Bun, acum că ne-am făcut o idee despre ce se înţelege 
prin fantezie şi genul literaturii fantastice ca domeniu 
literar aparte, suntem îndreptăţiţi să întrebăm ce vechime 
are. Ar putea părea limpede ca lumina zilei, că fantezia ca 
gen narativ dăinuie de-o veşnicie; că e la fel de veche 
precum limbajul; la fel de veche precum imaginaţia umană. 

Ar părea că, adunaţi în jurul focurilor din Epoca de Piatră, 
primitivii noştri strămoşi obişnuiau să-şi îngheţe reciproc 
sângele în vene cu poveşti despre tot felul de monştri, 
duhuri şi demoni. 

Nu vom şti niciodată sigur, fireşte, deci, dacă preferăm să 
ne agăţăm de certitudini mai clare, trebuie să apelăm la 
cele mai vechi fragmente de literatură care au supravieţuit 
trecerii timpului - constatând că şi aici e foarte probabil să 
dăm peste fantezie. 

Epopeea lui Ghilgameş, scrisă de sumerieni anonimi cam 
prin 2700 î. Hr, este, cred eu, cea mai veche operă de 
ficţiune care ne-a rămas din vremurile de altădată şi 
conţine multe elemente fantastice: zei, monştri, plante care 
te fac nemuritor etc. Iliada şi Odiseea sunt, într-o oarecare 
măsură, naraţiuni fantastice - mai ales Odiseea. Legenda 
ciclopului Polifem şi cea a vrăjitoarei Circe rămân şi-n zilele 
noastre printre cele mai îndrăgite poveşti fantastice ale 
omenirii. 

Basmele folclorice sunt aproape invariabil poveşti 
fantastice: 1001 de nopţi, de pildă, şi Albă ca Zăpada sau 
Cenuşăreasa. Fiecare epocă îşi are fanteziile ei; până şi 


secolul al XX-lea şi-a creat câteva care să rivalizeze cu cele 
din trecut la capitolul măiestriei şi al popularității. Gândiţi- 
vă doar la Mary Poppins, la Hobbitul sau la Watership 
Down.26 

Şi totuşi. Când se poate spune că o poveste fantastică nu e 
pură fantezie? 

Neîndoios că răspunsul nu poate fi decât următorul: când 
evenimentele din ea nu sunt considerate ca venind în 
contradicţie cu ordinea acceptată a universului. Ba încă şi 
mai mult, atunci când evenimentele pe care le descrie, 
oricât de fantastice ar părea, sunt acceptate ca adevăr 
literal. 

Biblia, de exemplu, e plină de poveşti cu minuni: şarpele 
vorbitor din grădina Edenului; măgăriţa cuvântătoare a lui 
Valaam; despicarea în două a Mării Roşii; faptele lui Ilie şi 
Elisei; vindecările miraculoase făcute de lisus. Dacă toate 
acestea i-ar fi puse în faţă unui savant chinez foarte învăţat, 
care să nu fi auzit niciodată de Biblie, acesta n-ar ezita nici 
o clipă s-o eticheteze drept „colecţie de povestiri 
fantastice”. Fireşte, evreii şi creştinii pioşi ar respinge cu 
oroare o asemenea părere şi ar lua-o drept blasfemie. 

În exact acelaşi mod, oamenii simpli din vechime care 
credeau în zeii şi zeițele Olimpului şi nu se îndoiau că există 
monştri în ţinuturile înceţoşate de dincolo de micul petic de 
pământ pe care-l cunoşteau bine, acceptau plăsmuirile lui 
Homer, în toate detaliile lor, ca pe istorie adevărată. 

Iar în epoci ulterioare, cei care credeau în stafii, în 
fantome sau în morţi-vii, în zâne sau în spiriduşi, acceptau 
poveştile în care era vorba despre astfel de făpturi ca 
adevărate - cel puţin ca idee generală, dacă nu în amănunt 
- şi nimeni nu le-ar fi considerat simple fantezii. 

Cât de departe spre prezent merge această idee a 
fanteziilor care nu sunt fantezii? E limpede că se extinde şi 
asupra prezentului şi, probabil, va continua şi în viitor - cât 
vezi cu ochii minţii! Fiecare religie a lumii le pare celor din 
afara ei mai mult o fantezie, dar pentru cei care cred în ea 


este sacru adevăr. Întotdeauna vor exista oameni simpli 
care, fie din cauza vârstei prea fragede, fie a lipsei de 
educaţie modernă, laică şi ştiinţifică, vor crede în Moş 
Crăciun, în morţi-vii şi în farmece diavoleşti, în zâna 
Măseluţă şi în iepuraşul de Paşte, şi aşa mai departe. 

Există chiar şi adulţi care, în ciuda aparenţei de oameni 
inteligenţi, instruiți şi deloc naivi, cred cu tărie în 
astrologie, în spiritualism, în ştiinţa creaţiei şi în alte lucruri 
iraționale, care nouă, celor neatinşi de aripa unor astfel de 
credinţe, ni se par fantezii absurde. 

În acest caz, când anume am început, dacă am început, să 
concepem fantezia ca pe fantezie? 

Indubitabil că întotdeauna au existat şi sceptici - oameni 
pe care astăzi i-am numi „raţionalişti convinşi” - chiar şi-n 
vremuri dintre cele mai bântuite de superstiții şi de 
credinţe oarbe. Oamenii de acest gen respingeau orice nu 
avea la bază dovezi observabile şi raţionale şi rămâneau 
fermi în convingerea lor că multe dintre lucrurile pe care 
majoritatea celorlalţi le accepta fără umbră de îndoială 
erau în realitate pure fantezii. 

Ceea ce totuşi nu-i suficient. Un sceptic ocazional abia 
dacă poate lăsa vreo urmă asupra societăţii. Să fi apărut 
totuşi o perioadă, când genul acesta de raţionalism a 
început să fie acceptat ca parte dintr-o societate laicizată şi 
când oamenii, în număr suficient de mare, au început să fie 
educați în credinţa că universul nu poate fi înţeles decât 
prin rațiune, deci orice alt lucru din afara raţiunii rămâne 
simplă fantezie? 

În lumea occidentală, o asemenea stare de spirit a început 
să se instaleze după sfârşitul perioadei războaielor 
religioase şi o dată cu începutul Erei Raţiunii. Ultima 
jumătate a secolului al XVII-lea, perioada Societăţii Regale 
Britanice şi a lui Sir Isaac Newton, stabileşte linia de 
demarcaţie. 

Chiar şi atunci, însă, raționalismul a rămas apanajul unei 
pături sociale mai degrabă subţiri de oameni educați. Abia 


în secolul al XIX-lea a început să apară treptat, în lumea 
occidentală, ideea educaţiei de masă sub controlul unui stat 
laic. Pentru prima oară în istorie, au existat regiuni întinse 
unde mari proporţii ale populaţiei erau educate în sisteme 
şcolare care să nu fie conduse de vreun ordin religios. lar 
apoi, pentru prima oară, au apărut în număr mare şi 
oameni care puteau să recunoască fantezia şi care cu-atât 
mai mult se puteau bucura de farmecul ei, fiindcă o 
acceptau ca pe un pur exerciţiu al imaginaţiei fără restricţii. 

CRITICUL RETICENI. 

Scriitorii nu cad decât rareori de acord asupra vreunui 
lucru care ţine de meşteşugul lor - ceea ce nu-i împiedică 
să se arate înclinați să-şi unească forţele împotriva 
criticului. Eu, unul, am un suflet mult prea blând, ca să pot 
spune răutăţi despre alţi oameni, dar iată ce-am reuşit să 
spun într-una dintre cărţile mele, intitulată Familiar Poems 
Annotated („Poezii familiare comentate”), vorbind despre 
Robert Frost: „Poezia lui pare să le fie pe plac criticilor 
literari şi, pentru că e scrisă în vorbe simple, rimează şi se 
poate citi rapid în diagonală, le e pe plac şi oamenilor.” 

lată ce spunea Lord Byron: „Mai degrabă/Să cauţi roze-n 
luna lui Prier şi gheaţă-n Cireşar; /S-aştepţi statornicie de 
la vânt sau tărâţelor să ceri făină; /Să crezi în ce spune-o 
femeie şi în ce laudă un epitaf/Sau în orice alt lucru care-i 
fals, decât/Să ai încredere în critici.” 

Părerea lui Coleridge sună aşa: „Cei care fac recenzii sunt, 
de obicei, oameni care şi-ar fi dorit să fie poeţi, istorici, 
biografi etc., dacă le-ar fi stat în putere; şi-au încercat 
talentul cu una şi cu alta, dar n-au avut succes; prin 
urmare, se fac critici.” 

Şi a lui Laurence Sterne: „Între toate bârfele ce se 
brodesc în lumea asta calpă, deşi făţărnicia ipocritului s-ar 
putea să fie cea mai rea, nu-i alta mai chinuitoare ca 
ponegreala criticii!” 

Destul! Aţi înţeles ce vreau să spun! 


Şi totuşi. Când şi când. Mă trezesc că am căzut în capcană. 
Sunt pus la zid. Împins într-un colţ. Şi, foarte mult împotriva 
voinţei mele. 

Mă văd obligat să fiu critic! 

Cei de la Science Digest m-au rugat să văd filmul întâlniri 
de gradul trei şi să scriu un articol pentru ei, despre partea 
de ştiinţă din scenariu. Am văzut filmul şi m-am îngrozit. 
Îngrozit am rămas şi după ce m-a examinat un doctor, care 
m-a asigurat că niciunul dintre organele mele interne nu s-a 
deplasat de la locul lui din cauza ridicolelor unde sonore ale 
filmului. (Dacă nu poţi fi bun, fă zgomot, zic unii, iar filmul 
Întâlniri de gradul trei a fost foarte zgomotos!) 

În primul rând că nu era fir de acuratețe ştiinţifică în acel 
film, nici măcar o urmă - şi exact asta am spus în articolul 
pe care l-am scris şi a fost publicat în Science Digest. De 
asemenea, nu era nici urmă de logică în scenariu - şi am 
spus-o şi pe asta. 

Vreau să ştiţi că nu mă număr printre puriştii care nu văd 
nimic bun în orice s-ar face la Hollywood. Cei de la 
Hollywood trebuie să se adreseze unor auditorii 
numeroase, iar cei mai mulţi dintre oamenii care le 
alcătuiesc nu sunt deloc familiarizați cu literatura SF de 
bună calitate. Hollywood-ul trebuie să se încline în faţa lor 
şi să le iasă în întâmpinare - cam până la jumătatea 
drumului, de fapt. Perfect conştient fiind de acest lucru, m- 
am putut bucura sincer de filme ca Planeta maimuţelor sau 
Războiul stelelor. 

Chiar şi atunci când bunii mei prieteni Ben Bova şi Harlan 
Ellison l-au desfiinţat magnanim pe acesta din urmă, eu am 
rămas ferm pe poziţie. Războiul stelelor s-a vrut 
divertisment pentru mase şi n-a încercat să fie nimic mai 
mult. Lăsaţi-vă raționalismul pretenţios la uşă, intraţi în 
starea de spirit a filmului şi distraţi-vă - în fond, ăsta-i 
rostul! 

Celălalt film însă, adică Întâlniri de gradul trei, s-a luat 
foarte în serios sau măcar a părut că o face. A fost 


pretenţios - comiţând o eroare fatală! Mai mult, şi-a făcut 
jocul în direcţia OZN-iştilor şi a misticilor, iar în goana sa 
după bănuţul spectatorului, n-a manifestat nici un fel de 
scrupul în a încălca absolut toate canoanele bunului-simţ şi 
ale coerenţei interne. 

Toate acestea le-am spus în articolul meu - după care au 
început să sosească scrisorile. 

Unele dintre ele se plângeau că am ignorat virtuțile 
filmului. „De ce n-aţi pomenit nimic de efectele speciale?” 
mă întrebau expeditorii scrisorilor. (Se refereau la 
candelabrul zburător din final.) 

De ce-aş fi pomenit? Să te duci la un film absolut prost, 
doar pentru efectele lui speciale, e ca şi cum ai mânca o 
friptură tare ca talpa, doar pentru ceapa prăjită de 
deasupra sau ca şi cum ai citi o carte proastă, doar pentru 
părţile fără perdea. Magia optică e un truc pe care filmele îl 
pot face şi cărţile nu, dar aceasta nu înseamnă că se poate 
substitui poveştii, raţionamentului logic, semnificației. Este 
un simplu ornament, nu face parte din substanţă. De fapt, 
ori de câte ori aud de un film SF exagerat de mult lăudat 
pentru efectele lui speciale, ştiu că e un film prost. Dacă 
numai despre asta au constatat că pot să vorbească. 

Unii dintre cei care mi-au scris s-au arătat afectaţi şi 
îngroziţi de faptul că un om atât de evident cumsecade ca 
mine putea spune lucruri atât de urâte. Mărturisesc că 
reproşul lor m-a cam făcut să-mi muşc buzele - nu-i deloc 
amuzant să te introduci cu forţa într-un simulacru chinuit 
de critic. Dar vine o vreme când n-ai încotro, trebuie să te 
aşezi ferm de partea Binelui. 

Unii m-au întrebat, mânioşi, cine mă credeam şi cu ce 
drept mă autoînvesteam cu calitatea de judecător al 
filmelor SF. Ei văzuseră toate filmele SF făcute în ultimii 
cinci ani şi ştiau mult mai multe decât mine despre ficţiunea 
ştiinţifică. Mda, poate că ştiau; n-am contestat argumentul. 

Dar absolut toate se reduceau, în fond, la aceeaşi 
lamentaţie revoltată: „De ce-i criticaţi lipsa de adevăr 


ştiinţific, domnule dr. Asimov? În fond, nu e decât o poveste 
SE.” 

Doamne, ce amarnică înţepătură! De-o viaţă întreagă 
iubesc genul SF, doar ca să descopăr, acum, că nu trebuie 
să pretinzi nimic de la ceva care nu e decât SF! 

Nu e decât o poveste SF, deci are voie să fie prostească, 
puerilă şi neghioabă! Nu e decât SF, deci n-are nevoie să 
urmeze un fir logic! Nu e decât SF, deci nu trebuie să-i ceri 
nimic altceva decât zgomote puternice şi lumini orbitoare! 

În aceasta constă răul pe care-l face un film ca Întâlniri de 
gradul trei: convinge zeci de milioane de oameni că la atât 
se reduce genul SF! 

Scrisoarea mea preferată, însă, a venit de la cineva al 
cărui nume îmi era familiar. Îmi mai scrisese de câteva ori 
înainte şi învăţasem repede că nu trebuie să-i răspund. 
Omul acesta are păreri despre orice subiect posibil în 
materie de ştiinţă; şi în absolut fiecare caz se înşală - 
distanţa la care se plasează de adevăr e dezastruos de 
monumentală! Ceea ce face din el o adevărată comoară 
naţională, deloc apreciată la justa ei valoare - este atât de 
infailibil în a se înşela de fiecare dată, încât, adoptând exact 
poziţia contrară opiniilor lui, vei avea mult mai adesea 
dreptate, decât dacă ai asculta sfatul celui mai înţelept 
dintre înţelepţi! 

Falaciozitatea Sa s-a supărat pe comentariul meu, cum că 
extratereştrii din Întâlnirile de gradul trei procedau 
totalmente ilogic (citasem câteva situaţii, în sprijinul 
afirmației mele). Sunt extratereştri, a spus omul, 
explicându-mi cu grijă şi în detaliu, nu cumva să-mi scape 
ideea raţionamentului lui. Normal că sunt ilogici. 

Ei bine, atunci bănuiesc că nu aveţi nevoie decât de 
scriitori ilogici, scriitori care să nu fi auzit niciodată de 
logică. 

Lipsa de logică li s-ar părea atât de firească, încât n-ar 
avea nici o problemă să portretizeze extratereştri 
„plauzibili”. 


Era o absurditate perfect rotundă, absolut demnă de 
corespondentul meu. 

John Campbell a lansat odată următoarea provocare: 
„Arătaţi-mi un extraterestru care să gândească tot atât de 
bine ca un om, dar nu la felca un om.” 

Vi se pare uşor? Eu am încercat o mulţime de lucruri grele 
în cariera mea de scriitor SF, dar n-am avut niciodată 
curajul să-l atac şi pe acesta (sau poate, foarte puţin, în 
partea a doua a cărţii The Gods Themselves - „Zeii înşişi”). 
Stanley Weinbaum a reuşit să facă în parte acest lucru, cu 
personajul Tweerl din A Marțian Odyssey („O odisee 
marțiană”). La fel şi Olaf Stapledon, cu personajul John din 
Odd John („John Ciudatul”). 

Credeţi că indivizii care-au însăilat scenariul Întâlnirilor de 
gradul trei ar fi reuşit o asemenea performanţă, doar 
împingând în faţă ceva din lipsa lor înnăscută de logică? 

Haideţi să vă dau un exemplu în sens invers, ca să 
înţelegeţi ce vreau să spun. 

Să zicem că aţi vrea să portretizaţi un nătărău simpatic 
sau un netot cumsecade, a cărui minte ar încăpea toată 
într-un degetar. Şi să zicem că vreţi să-l puneţi pe el să 
nareze, cartea fiind scrisă la persoana întâi. Credeţi că 
puteţi găsi un netot cumsecade sau un nătărău simpatic, 
capabil să vă scrie cartea? La urma urmei, omul chiar este 
ca personajul dumneavoastră - indiferent ce-ar scrie, ar 
trebui să lăsaţi aşa, fiindcă ar fi exact ceea ce spune un 
nătărău simpatic sau un netot cumsecade. 

Daţi-mi voie, atunci, să vă atrag atenţia asupra cărţilor lui 
P. G. Wodehouse cu Bertie Wooster şi Jeeves. Bertie 
Wooster e cel care povesteşte şi, cu fiecare rând al cărţii, ni 
se revelează ca un nătărău simpatic şi un netot cumsecade. 
Cărţile, însă, sunt scrise perfect de cineva care nu e 
niciuna, nici alta. Trebuie să fii un scriitor al naibii de 
deştept ca să poţi pune un personaj să se arate prost ca 
noaptea în fiecare rând al cărţii, dar s-o faci cu aşa o 
măiestrie, încât cititorul nu se întreabă niciodată: „Cum se 


face că un asemenea neghiob spune povestea atât de 
bine?”. 

Sau, ca să venim mai aproape de literatura de acasă, 
gândiţi-vă la romanul lui Daniel Keyes, Flowers for Algernon 
(„Flori pentru Algernon”), în care naratorul începe prin a fi 
un imbecil notoriu, apoi devine din ce în ce mai deştept, 
după aceea din ce în ce mai prost şi sfârşeşte prin a 
redeveni un imbecil. Părţile „imbecilului” au fost clar cel 
mai greu de scris, deoarece Keyes a trebuit să-l facă pe 
Charlie să se poarte ca un idiot, dar fără ca istoria să devină 
idioată. Dacă ar fi uşor, cel mai bun mod de-a face acest 
lucru ar fi să convingi un imbecil să scrie el. 

În concluzie, filmul Întâlniri de gradul trei a folosit şi el la 
ceva. A fost o magnifică demonstraţie practică a ce se poate 
întâmpla, atunci când se abordează fără urmă de pricepere 
ideea de inteligenţă extraterestră. Te face să te minunezi şi 
să te înclini încă şi mai adânc, în faţa poveştilor în care 
inteligenţa extraterestră şi alte subtilităţi sunt mânuite cu 
meticuloasă măiestrie - ca acelea pe care încercăm să le 
găsim pentru această revistă. 

INOROGUL. 

O recentă antologie la a cărei editare am dat o mână de 
ajutor poartă titlul Mythical Beasties („Animale mitologice”) 
şi conţine treisprezece povestiri fantastice, fiecare cu un 
animal binecunoscut, dar inexistent. Sigur că e fantezie şi 
nu SF, dar m-a pus pe gânduri. 

Oameni de toate vârstele şi de prin toate părţile lumii au 
inventat, la un moment dat, animale inexistente, 
adăugându-le şi nenumărate detalii. Procedeul probabil că 
seamănă foarte mult cu cel folosit de un scriitor SF, când 
inventează creaturi extraterestre. Organismele noastre 
extraterestre sunt la fel de inexistente şi, dacă avem noroc, 
la fel de plauzibile ca acelea inventate pentru mituri şi 
legende. Probabil că lucrurile se petrec la fel, iar dacă 
studiem creaturile de legendă, ne-am putea face o idee mai 
bună despre unul dintre modurile în care reuşim să 


plăsmuim animale şi plante aclimatizate într-o lume care 
înconjoară Alpha Centauri A. 

Alegând la întâmplare un animal mitologic, să ne oprim 
asupra inorogului. Cum de s-a ajuns să fie imaginat 
inorogul? 

Pentru o mulţime de oameni, nu era deloc o plăsmuire, ci 
un animal cât se poate de real. Dovada? Cea mai bună 
posibil: inorogul este menţionat în Biblie, iar Biblia este 
cuvântul lui Dumnezeu, nu? 27 

lată o descriere biblică, a lui Dumnezeu: „Dumnezeu l-a 
scos din Egipt, puterea Lui este ca a unui taur.” (Numerii 
23:22). O altă descriere, de data aceasta a tribului lui Iosif: 
„Frumuseţea lui să fie ca a taurului întâi născut şi coarnele 
lui să fie ca şi coarnele bivolului” (Deuteronomul 33:17). 

Dumnezeu îi pune lui lov următoarea întrebare: „Poţi tu 
să-l legi cu funia de gât [pe bivolul sălbatic] şi să tragă 
grapa după tine, peste arătură?” (Cartea lui lov 39:10). 
Psalmistul îl imploră pe Dumnezeu: „Izbăveşte-mă din gura 
leului şi din coarnele taurilor smerenia mea” (Psalmii 
22:21). Şi mai spune: „Şi se va înălța puterea mea ca a 
inorogului” (Psalmii 92:10). lar Isaia spune: „Bivolii cad 
împreună cu ei.” (Isaia 34:7). 

Sigur că Biblia din care am tot citat până aici nu este exact 
cuvântul arătat, ci o „versiune autorizată” (cea a regelui 
Iacob), care nu reprezintă nimic altceva decât o traducere, 
în fond, se prea poate ca traducătorii să fi făcut o greşeală. 
Cuvântul ebraic tradus ca unicorn în engleză este, de 
fiecare dată, re'em. Ce înseamnă, în realitate, re'em? 

Dacă ne uităm la Noua Biblie în Engleză, considerată cea 
mai fidelă traducere făcută până acum, vom constata că 
primul citat, cel din Numeri, sună aşa: „Cum îi sunt 
coarnele încovoiate bivolului sălbatic, aşa le este lor 
Dumnezeu, care i-a scos din Egipt.” În absolut fiecare citat 
la care am făcut referire, re'em este tradus prin wild ox - 
„bivol sălbatic”. 


Bivolul sălbatic este zimbrul (aurochs în engleză, dintr-un 
cuvânt german care înseamnă „taur primitiv”). Denumirea 
lui ştiinţifică este Bos primigenius, care în latină înseamnă 
„primul născut al taurului”. Probabil să fie strămoşul vitelor 
domestice din ziua de azi. Era o bovină fioroasă de mari 
dimensiuni, măsurând cam doi metri până la greabăn şi cu 
coarne foarte lungi şi depărtate. Coarnele şi forţa bivolului 
sălbatic meritau din plin să fie folosite metaforic, dar 
animalul nu mai există. Ultimii zimbri se presupune că au 
dispărut în anul 1627, în Polonia. 

Dar cum se face că de la „bivol sau taur sălbatic” am ajuns 
la „inorog”? 

Ei bine, asirienii obişnuiau să sculpteze în basorelief tauri 
sălbatici - ca simbol al puterii şi al vigorii, bănuiesc. 
Asirienii, însă, nu erau maeştri ai perspectivei: au sculptat o 
vedere laterală şi au simplificat lucrurile, lăsând cornul 
dintr-o parte a capului să se suprapună identic peste cornul 
din partea cealaltă. 

Ceea ce se vedea era un singur corn, deci grecii i-au spus 
monokeros („cu un singur corn”, în greaca veche) şi acesta 
a devenit echivalentul folosit pentru ebraicul re'em în 
Septuaginta, traducerea în elină a Bibliei. În traducerea 
latinească a Bibliei, termenul a devenit unicorn („cu un 
singur corn”, în latină) şi aşa a rămas în Biblia Regelui 
Iacob. 

Desigur, referirile biblice vorbesc numai despre coarne şi 
tărie. De unde vine, atunci, restul amănuntelor despre 
inorogi? Ca să putem răspunde la această întrebare, 
trebuie să ne întoarcem spre alte izvoare decât cele biblice. 

Cam prin anul 400 î. Hr, un fizician şi învăţat grec, pe 
nume Ctesias, care trăise timp de câţiva ani în Persia, a 
scris o istorie a regatelor asiatice: Asiria, Babilonia, Persia 
şi India. 

În cărţile lui (care nu s-au păstrat, decât prin comentarii 
fragmentare, făcute asupra lor de alţi autori greci), Ctesias 
pomenea despre un animal indian pe care l-a descris ca pe 


un soi de măgar sălbatic, alb la culoare şi având un corn 
drept, lung de doi metri şi jumătate, în mijlocul frunţii. În 
esenţă, aceasta este imaginea care s-a păstrat până azi 
asupra inorogului: un animal grațios, asemănător calului, 
cu un singur corn lung în frunte. 

Ne putem da seama că n-are cum să existe o asemenea 
creatură. Dacă ar fi din genul cabalinelor, atunci ar trebui 
să facă parte din acelaşi grup zoologic cu caii, măgarii şi 
zebrele, dar niciunul dintre aceste animale, nici măcar unul, 
fie el încă în viaţă sau dispărut de pe Pământ, n-a avut 
vreodată coarne - ce să mai vorbim de unul singur! În 
consecinţă, nici o relatare cum că inorogul ar fi un fel de cal 
n-are cum să fie adevărată. 

Bine, şi-atunci de unde a luat Ctesias descrierea 
inorogului? Foarte probabil că era un om onest, care-şi 
dădea toată silinţa să spună adevărul, dar oamenii au 
indiscutabil tendinţa să se arate creduli şi fără îndoială că 
istoricul grec n-a făcut altceva decât să repete lucruri 
auzite de la alţii, deja distorsionate până să-i ajungă lui la 
urechi. 

Întâmplător, chiar există în India un animal cu un singur 
corn: rinocerul indian. Desigur, cornul nu este chiar unul 
adevărat, ci o excrescenţă piloasă solidificată. Şi nu se află 
în frunte, ci deasupra botului. Nu e nici lung, nici drept, ci 
mai degrabă scurt şi curbat. Şi, cu toate că rinocerul se 
înrudeşte mai îndeaproape cu calul, decât cu bivolul 
sălbatic, nu seamănă nici pe departe a cal. 

Se poate să fi fost vorba de o confuzie cu un alt animal? 
Foarte probabil. Există o antilopă denumită Oryx algazel, 
destul de rar întâlnită astăzi, dar foarte răspândită în 
vremurile vechi, când putea fi găsită peste tot în Arabia şi în 
Babilonia. Antilopa aceasta are un cap mare şi lung, ca de 
cal, deci ar putea fi considerată un soi de măgar sălbatic 
(deşi nu este). lar pe cap are două coarne lungi şi drepte, 
ceea ce face să fie uneori denumită antilopa cu coarne- 
spadă. Dacă te uiţi dintr-o parte, cele două coarne se 


suprapun perfect şi poţi avea impresia că vezi un fel de cal 
cu un singur corn. 

S-ar putea, deci, ca istoricul grec Ctesias să fi combinat 
înfăţişarea antilopei-spadă - pe care trebuie s-o fi văzut şi 
despre care probabil ştia că are două coarne, oricât ar fi 
putut părea, uitându-te dintr-o parte, că are unul singur - 
cu povestea ciudatului animal indian, despre care călătorii 
spuneau la unison că n-are decât un singur corn. 

Cornul era acela care-l făcea pe inorog atât de preţios, în 
ochii oamenilor care credeau în existenţa lui. S-au născut 
tot felul de legende pe seama cornului de inorog. Se 
presupunea că ar fi un afrodisiac, dacă-l pisai şi-l puneai în 
băutură. Se mai presupunea şi că ar fi supremul antidot 
împotriva otrăvii - deci, praful despre care unii credeau că 
sporeşte vigoarea bărbătească, alţii credeau că poate să 
purifice şi să înlăture efectul mortal al celor mai puternice 
otrăvuri, în ambele cazuri, cornul era un lucru pe care 
merita din plin să ţi-l doreşti. 

Bineînţeles, unii oameni, cum ar fi marinarii, despre care 
se ştia că au călătorit în ţări îndepărtate şi au văzut lucruri 
neobişnuite, aveau toate şansele să fie crezuţi, dacă veneau 
acasă cu coarne despre care pretindeau că ar fi de inorog. 
Acele coarne le puteau vinde la nişte preţuri enorme - ceea 
ce foarte adesea şi făceau. 

Coarnele astfel vândute credulilor trăitori pe uscat erau 
într-adevăr lungi şi drepte, dar şi răsucite în spirală spre 
stânga. Din acest motiv, majoritatea desenelor cu inorogi 
arată cornul răsucit în spirală la stânga. 

De unde luau marinarii asemenea coarne? 

Ei bine, există un mic cetaceu cam de patru metri şi 
jumătate lungime, care poartă numele de „narval” - 
denumire care s-ar putea să provină dintr-un vechi termen 
scandinav care înseamnă „hoit de balenă”, din cauza palorii 
cadaverice pe care o are pielea acestui cetaceu. Denumirea 
ştiinţifică este Monodon monoceros, care în greaca veche 
înseamnă „un singur dinte, un singur corn”. 


În ciuda denumirii greceşti, narvalul are de fapt doi dinţi. 
La mascul, însă, dintele din stânga creşte sub forma unui 
colţ lung şi drept, care-i iese afară din gură şi se poate 
dezvolta chiar şi până la lungimea de aproape trei metri 
(jumătate din lungimea corpului narvalului) sau chiar mai 
mult. Colţul de narval este spiralat în sens invers acelor de 
ceasornic, adică spre stânga, şi arată exact ca şi cornul pe 
care-l vedem în reprezentarea plastică a inorogului. 

Practic, cornul de inorog este dintele de narval, fiindcă 
asta aduceau de obicei marinarii acasă, ca să le vândă pe 
sub mână celor creduli, drept corn de inorog veritabil şi 
făcător de minuni! 

lată, deci, cum îşi dobândeşte forma şi imaginea un animal 
mitologic. De obicei, e alcătuit pornindu-se de la fragmente 
şi reminiscenţe legate de animale reale. La crearea 
inorogului au contribuit, într-un fel sau altul, bivolul 
sălbatic, rinocerul, antilopa-spadă şi narvalul. 

Aşa sunt înclinați să procedeze şi scriitori de ficţiune 
ştiinţifică, atunci când îşi alcătuiesc creaturile 
extraterestre. E foarte greu să fii în totalitate original. 

Odată, totuşi, pe la începuturile carierei mele (mai precis, 
în 1940), am scris o povestire intitulată Half-Breeds on 
Venus - „Corcituri pe Venus”, din care s-a inspirat coperta 
revistei unde a apărut. Graficianul editurii a desenat o 
creatură foarte asemănătoare unui dinozaur, mai puţin 
faptul că avea un singur colţ lung, exact în dreptul 
maxilarului superior. Nici un animal cu maxilare simetrice, 
fie el încă existent sau dispărut, nu are un asemenea colţ 
unic, şi a fost splendid de original. Cred că a fost singurul 
lucru bun din toată povestirea aceea. (Sigur, dragonul Ollie 
din Kukla, Fran, and Ollie avea şi el un colţ exact la fel, dar 
povestea aceea n-a apărut decât mulţi ani mai târziu.)28 

NECUNOSCUI. 

De câteva zile încoace răsfoiesc The Fantasy Almanac 
(„Almanahul Fantezia”) al lui Jeff Rovin (apărut la editura 
Dutton, în 1979), cu destul de mare plăcere. Rovin se arată 


foarte competent în privinţa miturilor, a basmelor şi a 
monştrilor clasici care ne vin de la grecii antici - chiar dacă 
mă lasă oarecum nedumerit, când vorbeşte despre 
supereroii şi monştrii de film din efemeriada modernă. 

Am găsit însă o intrare care mi s-a părut superfluă: 
„Asimov, Isaac”. Ce spune Rovin despre mine e destul de 
exact, dar nu oferă nici măcar un indiciu că aş avea vreo 
legătură cu genul fantastic. Puținele cărţi ale mele citate de 
Rovin sunt strict de ficţiune ştiinţifică - genul SF. Unul 
dintre lucrurile care mi-au dat ghes, aşadar, să parcurg în 
continuare almanahul, a fost dorinţa de a vedea dacă pot 
găsi vreo justificare a includerii mele acolo. 

Până la urmă am găsit-o, la litera S, corespunzător intrării 
„Starr, Lucky”, unde Rovin mi-a înşiruit cele şase romane 
din seria Lucky Starr, pe care iniţial le-am publicat sub 
pseudonimul Paul French. La început, am considerat că-i 
din nou un caz de includere nejustificată, din moment ce 
cărţile mele din seria Lucky Starr sunt strict de ficţiune 
ştiinţifică (iar Rovin nici nu pretinde că n-ar fi aşa). Apoi, mi- 
am dat seama că autorul almanahului îl vedea pe Lucky 
Starr ca pe un super-erou, în lunga linie care începe cu 
Ghilgameş şi ajunge la Incredibilul Hulk. Mă rog, eu nu 
cred că Lucky ar depăşi cu ceva nivelul unui simplu erou 
obişnuit, dar măcar îmi găsisem explicaţia - şi asta era tot 
ce voiam. 

Mult mai rău decât faptul că modestul dumneavoastră 
servitor s-a văzut inclus în acel almanah a fost contrariul - 
adică o excludere. Rovin include o menționare a revistei 
Weird Tales („Poveşti stranii”), precum se şi cuvine, dar nu 
include Unknown („Necunoscut”) - cea mai bună revistă de 
fantezie care a existat vreodată sau, după părerea mea, 
care e probabil să existe vreodată. 

lată cum a debutat revista - conform istorisirii pe care-am 
auzit-o în perioada aceea. Eric Frank Russell i-a trimis lui 
John W. Campbell, editorul publicaţiei Astounding Science 
Fiction („Uluitoare istorii SF”), o nuvelă intitulată 


„Forbidden Acres” - „Acri de pământ interzişi”. Era o 
poveste foarte bine scrisă, plină de forţă, despre un Pământ 
controlat în secret de nişte extratereştri care dispun de o 
tehnologie avansată. Câţiva pământeni află că „suntem 
sclavi” şi încearcă să se elibereze prin luptă. Campbell a 
vrut din tot sufletul s-o publice, dar şi-a dat seama că nu 
este SF în adevăratul sens al termenului şi că n-are ce 
căuta în paginile revistei Astounding SF. Dar, mai degrabă 
decât s-o refuze, a luat decizia să înfiinţeze o nouă revistă, 
dedicată „fanteziei pentru adulţi”. I-a pus numele Unknown 
şi primul număr a apărut în martie 1939, având ca piesă 
principală nuvela lui Eric Frank Russell, dar cu titlul 
schimbat în „Sinister Barrier” - „Sinistra barieră”. 

Cât de proaspătă mi-a rămas în memorie ziua în care acel 
prim număr al revistei a sosit în prăvălia tatălui meu! 
(Doamne sfinte, s-a întâmplat acum o jumătate de secol. Şi 
parcă a fost ieri!) Pur şi simplu l-am devorat! „Sinistra 
barieră” te absorbea cu totul, iar scurtele povestiri care 
completau restul revistei nu semănau cu nimic din ceea ce 
văzusem până atunci! Una dintre ele era schiţa lui Horace 
Gold, intitulată „Irouble With Water” - „Necazuri cu apa”, o 
poveste foarte amuzantă despre un spirit al apelor care se 
simte ofensat. 

Număr după număr, revista a continuat să apară. Al doilea 
număr avea în prim-plan nuvela lui Ron L.. Hubbard, 
intitulată „Ihe Ultimate Adventure” - „Suprema aventură”, 
o poveste în stilul celor o mie şi una de nopţi orientale, pe 
care Şeherezada ar fi putut foarte bine s-o spună, dacă ar fi 
avut o imaginaţie mai bogată. De asemenea, conţinea şi 
prima parte a nuvelei lui L.. Sprague de Camp, „Divide and 
Rule” - „Dezbină şi stăpâneşte”, o poveste cu cavaleri 
moderni, care punea în umbră Morte d'Arthur. În numerele 
ulterioare au apărut „Lest Darkness Falls” - „De n-o fi să 
cadă întunericul”, „Ihe Mathematics of Magic” - 
„Matematica magiei”, „The Roaring Trumpet” - „Trâmbiţa 
care răsună” şi „lhe Wheels of If - „Roţile lui dacă,, ale lui 


de Camp; „None But Lucifer's, - „Ale lui - nimeni altul 
decât Lucifer,, de Horace Gold; „Enchanted Weekend, - 
„Week-end fermecat, de John McCormac; „Slaves of Sleep, 
- „Sclavi ai somnului, „Fear, - „Frică, şi „Iypewriter în the 
Sky, - „Maşină de scris pe cer, ale lui Hubbard; „Darker 
Than You Think, - „Mai întunecat decât crezi, de Jack 
Williamson; „Conjure Wife, - „Vrajă pentru nevastă, de 
Fritz Leiber; „It, - „Ceva care este, „Shottle Bop, - 
„Bagazinul de măuturi,, şi „Yesterday Was Monday, - „leri a 
fost luni”, ale lui Theodore Sturgeon; şi aşa mai departe, şi 
aşa mai departe. 

Revista a continuat să apară timp de douăzeci şi şase de 
glorioase ediţii lunare, dar cu numărul din august 1941 
războiul din Europa începuse să se apropie de Statele 
Unite, iar hârtia se scumpea întruna. Tirajul la Unknown nu 
se putea măsura cu cel al revistei Astounding SF, deci 
puţina hârtie care putea fi obţinută trebuia să fie rezervată 
pentru aceasta din urmă. În consecinţă, Unknown a devenit 
o revistă bilunară, dar trecută la un format mai mare - în 
încercarea de a compensa rărirea apariţiilor. Şi şi-a 
schimbat şi numele, în Unknown Worlds („Lumi 
necunoscute”). Cu numărul din iunie 1943 a revenit la 
formatul mai mic, iar numărul din octombrie 1943 a fost 
ultimul. După treizeci şi şase de ediţii, s-a stins în tăcere - o 
altă victimă a acelui război. 

Nici n-a putut fi reînviată vreodată. După război, în 1948, 
Campbell a editat un număr unic, cu titlul From Unknown 
Worlds („Din lumi necunoscute”), conţinând o selecţie de 
reeditări, dar se pare că n-a avut suficient succes, pentru a 
impune o renaştere a revistei - mai ales că editura Street & 
Smith, cea care o publicase înainte, se pregătea să pună 
capăt tuturor periodicelor sale în format „popular”, cu 
unica excepţie a revistei Astounding SF. 

În 1939, anul de naştere al publicaţiei Unknown, mă 
chinuiam din toate puterile să-mi vând propriile povestiri şi 
chiar reuşisem să vând două, înainte de apariţia primului 


număr din Unknown, plus alte două în luna în care a 
apărut. Evident, având în vedere extravaganta admiraţie pe 
care i-o purtam revistei, era de la sine înţeles că voi încerca 
să-mi plasez o povestire în paginile ei. 

Credeţi-mă că am ezitat! Ceea ce apăruse deja în revistă 
mi se părea o literatură atât de bine scrisă, încât 
renunţasem să cred că aş fi putut-o egala vreodată. Cu 
toate acestea, modestia ruşinoasă nefăcând parte din 
natura mea, mi-am luat inima-n dinţi şi-am încercat. În iulie 
1939, am făcut prima tentativă de a depăşi sinistra barieră 
a revistei, cu a şaptesprezecea mea povestire, intitulată 
„Life Before Birth” - „Viaţă înainte de naştere”. Luna 
următoare, am încercat din nou, cu a douăzeci şi doua: „Ihe 
Oak” - „Stejarul”. În ianuarie 1941, am trimis-o pe cea de-a 
douăzeci şi şaptea: „Little Man on the Subway” - „Omuleţul 
din metrou”; în februarie 1941, pe cea de-a douăzeci şi 
noua: „Masks” - „Măşti”; iar în iunie 1941, pe cea de-a 
treizeci şi patra: „Legal Rites” - „Rituri legale”. 

Toate cele cinci au fost respinse pe loc, şi pe bună 
dreptate, fiindcă toate erau pur şi simplu groaznice. (Şi 
asta, în ciuda faptului că, în lunile în care fuseseră refuzate 
aceste cinci enormităţi, am scris şi câteva povestiri bine 
primite, cum ar fi „Reason” - „Raţiune” şi „Liar” - 
„Mincinosul”, ba chiar şi „Nightfall” - „Căderea nopţii”. 

Două dintre aceste cinci povestiri, adică „Omuleţul din 
metrou” şi „Rituri legale”, au apărut până la urmă în altă 
parte, dar eu atribui acest lucru faptului că Fred Pohla 
colaborat cu mine la scrierea lor - singura dată când am 
colaborat cu cineva. Celelalte povestiri n-au apărut 
niciodată, nicăieri, iar manuscrisele s-au pierdut 
(mulţumesc lui Dumnezeu!). 

În ziua de 7 decembrie 1941 a avut loc bombardamentul 
de la Pearl Harbor, iar în aprilie 1942 am plecat la 
Philadelphia, să lucrez în cadrul unităţii de Marină Militară 
de acolo. Mai mult, în iulie 1942 m-am căsătorit. Între noua 
mea slujbă şi noua mea soţie, n-am scris nimic, timp de 


unsprezece luni. (Au mai existat pauze considerabile de 
scris şi când m-am trezit finalmente în armată; la fel, şi 
când eram cufundat până la urechi în studiul pentru teza 
mea de doctorat, dar în ultimii patruzeci de ani, îmi pare 
bine s-o pot spune, n-am stat niciodată foarte departe de 
maşina de scris, timp de mai mult de două-trei zile la rând.) 

În ianuarie 1943, am simţit în sfârşit imboldul să mă 
reapuc de scris, aşa că m-am decis să mai fac o tentativă de 
publicare în Unknown. De ce să nu mai încerc o dată? Mi-a 
luat ceva timp, căci o slujbă care ţine şase zile pe 
săptămână şi o nevastă care ţine şapte nu-mi prea lăsau 
răgaz, dar în aprilie 1943 am reuşit să-mi trimit cea de-a 
patruzeci şi treia povestire, intitulată „Author! Author!” - 
„Autor! Autor”. Şi a fost imediat acceptată. În sfârşit, în 
sfârşit, eram un autor publicat în Unknown! 29 

Durează între şase şi nouă luni, aproximativ, până ce o 
povestire acceptată ajunge să fie tipărită, aşa că nu mă 
aşteptam să mă văd „autor Necunoscut” mai devreme de 
prima parte a anului 1944 - dar n-a fost să fie! V-am spus 
mai înainte că numărul din octombrie 1943 a fost şi ultimul 
tipărit, iar vestea despre iminenta desființare a revistei mi-a 
parvenit în ziua de 2 august 1943. Povestirea mea n-avea să 
mai apară niciodată! 

A fost un şoc teribil pentru mine şi poate că m-ar fi 
îndepărtat de scris pentru cine ştie câtă vreme, dacă nu s- 
ar fi întâmplat ca, în euforia provocată de acceptarea 
povestirii „Autor! Autor!”, să fi scris fără întârziere cea de-a 
patruzeci şi patra povestire: „Death Sentence” - 
„Condamnare la moarte”, o istorie SE pe care am vândut-o 
imediat. A apărut în ediţia pe noiembrie 1943 a revistei 
Astounding SF. A fost prima lună în care revista s-a tipărit 
în format de compilaţie, aşa cum au ajuns astăzi să se 
editeze în mod obişnuit revistele de literatură SF. Acel al 
doilea succes în a-mi vinde povestirile m-a convins să merg 
mai departe. 


Există şi un straniu epilog la epopeea nereugşitei mele în a 
deveni un „autor Necunoscut”. 

În 1963, la douăzeci de ani de la dispariţia revistei 
Unknown, scriitorul Don Bensen alcătuia o ediţie în format 
Mic, de masă, a unei colecţii cu cinci nuvele sau povestiri 
apărute acolo, şi m-a rugat să scriu eu introducerea. Ceea 
ce fireşte că am şi făcut - ba chiar am fost încântat că mi se 
oferise o asemenea ocazie. 

În cuprinsul introducerii am spus întreaga poveste: cum 
am încercat să devin şi eu un „autor Necunoscut”, cum am 
eşuat şi cum am continuat să eşuez chiar şi după ce 
reuşisem, în sfârşit, să vând revistei una dintre povestirile 
mele. 

Bensen mi-a acceptat introducerea şi mi-a trimis o 
scrisoare entuziastă. Nu ştiuse că avusesem o bucată 
primită spre publicare în Unknown. Dacă ar fi ştiut, ar fi 
încercat s-o includă în colecţia lui. Acum că ştia, voia să 
organizeze o a doua colecţie, din care să facă parte şi 
„Autor! Autor!”. Bineînţeles că mi-ar fi plăcut, dar i-am 
atras atenţia că povestirea era veche de douăzeci de ani şi 
avea referiri de conţinut care-o făceau să pară teribil de 
perimată. În plus, drepturile de republicare aparţineau 
revistei Astounding SF. Bensen a zis că ideea „perimării” n- 
are nici o importanţă şi a negociat drepturile cu cei de la 
Astounding. 

În 1964, aşadar, a apărut antologia The Unknown Five (la 
editura Pyramid), având ca piesă principală bucata. Autor! 
Autor!”. 

În sfârşit, eram şi eu un „autor Necunoscut”, iar intervalul 
de douazeci şi doi de ani dintre acceptare şi publicare este 
cea mai lungă aşteptare de acest fel, pe care mi-a fost dat s- 
o îndur sau pe care e probabil s-o mai îndur vreodată. 

CĂLĂTORII EXTRAORDINARE. 

Un joc de societate drag celor interesaţi de literatura SF - 
scriitori, editori, fani, cititori - constă în a defini genul 
ficţiunii ştiinţifice. Ce naiba e, la urma urmei? Prin ce se 


deosebeşte de genul fanteziei? Dar de genul ficţiunii în 
general? 

Probabil că există tot atâtea definiţii câţi definitori; iar 
definițiile acoperă o plajă extrem de variată: de la cele 
avansate de „exclusiviştii extremi”, care ţin morţiş ca SF-ul 
lor să fie pur şi dur, până la cele admise de „toleranţii 
extremi”, care ar vrea ca SF-ul lor să cuprindă tot ce se 
vede în jur. 

lată propria mea definiţie de tip „exclusivism extrem”: 
„Genul SF vorbeşte despre oamenii de ştiinţă care se ocupă 
de ştiinţa viitorului.” 

lată şi o definiţie de tip „toleranţă extremă”, pe care a 
avansat-o John Campbell: „Poveşti SF sunt toate bucăţile 
literare pe care le cumpără editorii de SF.” 

O definiţie moderată (din nou a mea) ar fi următoarea: 
„Genul SEF este acea ramură a literaturii care se ocupă de 
reacţiile omului în faţa schimbărilor petrecute la nivelul 
ştiinţei şi al tehnologiei.” Ceea ce îi permite să acopere şi 
eventualitatea ca schimbările respective să fie progrese sau 
regrese, precum şi ideea că, accentul fiind pus pe „reacţia 
omului”, schimbările respective nu pot fi pomenite doar în 
treacăt, fără un anume grad de detaliere. 

De fapt, pentru unii scriitori, cerința de detaliere a părţii 
ştiinţifice pare atât de minimală, încât obiectează faţă de 
utilizarea acestui adjectiv în denumirea genului. Autorii din 
această categorie preferă să spună că literatura pe care o 
scriu ei este „speculative fiction” - „literatură speculativă”, 
păstrând astfel literele din abrevierea SF.30 

Ocazional, simt nevoia să mă gândesc la acest lucru ca şi 
cum aş lua totul de la început; prin urmare, de ce n-aş 
aborda problema definiţiei dintr-o perspectivă istorică? De 
pildă. 

Care a fost prima producţie literară occidentală care să se 
fi păstrat intactă şi pe care „toleranţii extremi” ar putea-o 
considera literatură SF? 


Ce-aţi zice de Odiseea lui Homer? Nu poate vorbi despre 
ştiinţă, într-o lume în care aceasta nu fusese încă inventată, 
dar vorbeşte despre echivalente ale unor monştri 
extratereştri, ca Polifem, de exemplu, şi despre oameni care 
dispun de echivalentul unei ştiinţe avansate, cum ar fi 
Circe. 

Cu toate acestea, cei mai mulţi oameni ar fi de părere că 
Odiseea reprezintă „o poveste de călătorie”. 

Ceea ce nu ne deranjează deloc: cele două perspective nu 
se exclud reciproc. „Povestea de călătorie”, la urma urmei, 
stă la originea genului fantastic - e fantezia firească a minţii 
umane. De ce nu? Până în vremuri contemporane, călătoria 
a fost luxul mult-dorit al celor foarte puţini, singurii care 
aveau posibilitatea să vadă ceea ce vasta majoritate a 
oamenilor nu putea. 

Până nu demult, cei mai mulţi oameni trăiau şi mureau în 
acelaşi oraş, în aceeaşi vale, pe acelaşi petic de pământ pe 
care se născuseră. În ochii lor, tot ce-ar fi putut exista 
dincolo de linia orizontului era fantezie. Putea fi orice. Şi 
orice lucru spus despre acel îndepărtat tărâm al minunilor, 
aflat la o sută de kilometri distanţă de ei, putea fi crezut. Ar 
fi nedrept să spunem că Pliniu s-a arătat plin de naivitate, 
dând crezare fanteziilor care i s-au spus despre ţinuturi 
îndepărtate, fiindcă aşa erau vremurile atunci - dar cititorii 
unui întreg mileniu l-au crezut pe Pliniu. Lui Sir John 
Mandeville nu i-a fost deloc greu să convingă lumea că 
fictivele sale poveşti de călătorie erau perfect adevărate.31 

Şi timp de douăzeci şi cinci de secole după Homer, când 
cineva voia să scrie literatură fantastică, scria o poveste de 
călătorie. 

Imaginaţi-vă un om care pleacă pe mare, dă peste o insulă 
necunoscută şi găseşte tot felul de minunăţii. Nu-i aşa că 
seamănă cu povestea lui Sindbad Marinarul, cu a lui pasăre 
Roc şi cu bătrânul din mare? Nu la fel a făcut şi Lemuel 
Gulliver, dând peste liliputani şi peste cei din Brobdingnag? 
De fapt, nu la fel s-a întâmplat şi cu King Kong? 


Stăpânul inelelor, alături de ceea ce promite să fie o vastă 
pleiadă de palide imitații, e tot o poveste de călătorie. 

Totuşi, aceste poveşti de călătorie nu sunt cumva fantezii, 
mai degrabă decât ficţiune ştiinţifică? Unde apare ficţiunea 
ştiinţifică „adevâărată”? 

Gândiţi-vă la primul scriitor profesionist de SF; primul 
scriitor care şi-a câştigat existenţa publicând ceea ce 
constituie indubitabil literatură ştiinţifico-fantastică: Jules 
Verne. Fireşte, nici prin cap nu-i trecea să se considere un 
scriitor de SF, fiindcă termenul încă nu se inventase! 

Timp de peste zece ani, Jules Verne a scris piese de teatru 
în Franţa, cu mai mult sau mai puţin succes, dar, fiindcă 
dintotdeauna se visase în rol de călător şi explorator, în 
1863 a dat lovitura cu cartea Cinci săptămâni în balon. 
Pentru el, cartea era o poveste de călătorie, dar una 
neobişnuită, din moment ce recurgea la un aparat pe care 
numai progresul ştiinţific îl făcuse posibil în realitate. 

Verne a continuat, după acest prim succes, să folosească şi 
alte aparate şi instrumente ştiinţifice, atât din prezent, cât 
şi dintr-un posibil viitor, pentru a-şi trimite eroii şi mai 
departe, tot mai departe, în alte voyages extraordinaires - 
în regiunile polare, pe fundul mărilor, în centrul 
Pământului, pe Lună! 

Luna a fost una dintre „materiile prime” ale celor care 
spuneau poveşti de călătorii încă de pe vremea lui Lucian 
din Samosata, în primul secol al acestei ere. Luna nu se 
deosebea cu nimic, în mintea oamenilor, de oricare alt 
tărâm îndepărtat, dar, în cazul lui Verne, diferenţa consta în 
faptul că scriitorul a făcut efortul de a-şi duce eroii acolo pe 
baza unor principii ştiinţifice care nu fuseseră încă aplicate 
în viaţa reală (cu toate că metoda pe care o descrie el nu 
funcţionează în realitate). 

După Verne, alţi scriitori şi-au dus personajele în călătorii 
şi mai lungi, spre Marte şi spre alte planete; iar în final, în 
1928, E. E. Smith cu a sa The Skylark of Space („Ciocârlia 


spaţiului”) a rupt şi ultimele lanţuri, ducând umanitatea 
dincolo de stele cu ajutorul „forţei motrice neinerţiale”. 

Aşadar, ficţiunea ştiinţifică a început ca ramificaţie a 
povestirilor de călătorie, principala diferenţă constând în 
aceea că mijloacele de transport utilizate nu există încă, dar 
ar putea să existe într-o zi, prin extrapolarea ştiinţei şi a 
tehnologiei la un nivel mult mai avansat în viitor. 

Sigur că nu toată literatura SF poate fi văzută ca o formă 
sau alta a literaturii de călătorii. Cum rămâne cu poveştile 
care se petrec aici, pe Pământ, dar vorbesc despre roboţi, 
despre dezastre ecologice sau nucleare ori au ca subiect 
noi interpretări ale trecutului îndepărtat? (În fond, de ce 
nu?) 

Niciuna dintre acestea, însă, nu se petrece „aici” - adică 
pe Pământul de acum. Continuând ideea lui Verne, 
indiferent ce se întâmplă pe Pământ devine posibil ca 
rezultat al schimbărilor (în sens progresiv, de obicei) care 
împing mereu mai departe nivelul ştiinţei şi al tehnologiei, 
deci povestea trebuie să aibă loc „acolo”, pe Pământul din 
viitor. 

Bun, atunci ce părere aveţi despre următoarea definiţie: 
„Poveştile ştiinţifico-fantastice sunt călătorii extraordinare, 
în oricare dintre infinit de multele variante imaginabile ale 
unui posibil viitor”? 

BASMELE CU ZÂNE. 

Ce sunt „basmele cu zâne”? 

Definiţia cea mai simplă este, bineînţeles, aceea care 
spune că sunt poveşti în care e vorba despre fiinţe 
imaginare, înzestrate cu multe puteri supranaturale - adică 
zâne. 

În aceste vremuri degenerate în „disney-ism”, cel mai 
adesea ne gândim la zâne ca la nişte făpturi micuţe şi 
drăguţe, cu aripi ca de fluturaşi, a căror principală 
distracţie constă în a se cuibări în flori - ceea ce înseamnă 
însă o delimitare mult prea îngustă a noţiunii de „zână”. De 
fapt şi de drept, zâne sunt orice fiinţe imaginare înzestrate 


cu multe puteri supranaturale. Unele asemenea fiinţe sunt 
chiar mari şi groteşti. 

Prin urmare, poveştile care vorbesc despre vrăjitoare şi 
vrăjitori, uriaşi şi căpcăuni, duhuri şi demoni, Baba Cloanţa 
şi multe alte creaturi de legendă pot fi considerate, destul 
de întemeiat, drept „basme cu zâne”. Din moment ce aceste 
„zâne” pot să împlinească dorinţe, să facă vrăji, să-i 
transforme pe oameni în lighioane şi viceversa, este evident 
că basmele cu zâne fac parte din genul fanteziei, iar unii 
dintre noi s-ar putea chiar să le considere ca fiind una 
dintre bazele pe care s-a format literatura ştiinţifico- 
fantastică modernă. 

Fiindcă multe basme cu zâne au autori anonimi şi s-au 
transmis în formă orală timp de multe generaţii, înainte să 
fi fost scrise pe hârtie de cei care studiau asemenea lucruri, 
şi fiindcă, drept rezultat, le lipseşte o formă literară rafinat 
elaborată, au primit denumirea de „basme din popor”. Pe 
de altă parte, unele dintre cele mai îndrăgite basme cu 
zâne au fost scrise de autori cunoscuţi, în vremuri 
comparativ moderne (Cenuşăreasa şi Răţuşca cea urâtă, de 
pildă), deci eu cred că am face bine să rămânem la expresia 
„basme cu zâne”. 

Basmele cu zâne au fost întotdeauna considerate o lectură 
potrivită pentru copii. Adulții care le-au uitat sau care nu le- 
au citit deloc, niciodată, par să le vadă ca pe nişte mici 
povestioare fermecătoare, radiind de drăgălăşenie şi de 
bunătate. La urma urmei, nu se termină toate cu „Şi au 
trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”? Normal că am ajuns 
să spunem: „O, Doamne, ce bine-ar fi dacă aş avea o viaţă 
ca-n basmele cu zâne!” 

Şi să cântăm pe versuri cum ar fi: „Basmele cu zâne se pot 
întâmpla/Chiar şi aici, chiar şi în viaţa ta.” 

Sigur că toate astea sunt simple absurdităţi, căci, vedeţi 
dumneavoastră, nu toate „zânele” au intenţii bune. Unele 
sunt puse pe şotii; altele se arată răzbunătoare; iar unele 


sunt de-a dreptul rele - ceea ce face ca o parte a basmelor 
cu zâne să nu aibă deloc o atmosferă drăgălaşă. 

Mi-am dat seama brusc de acest lucru mai demult, cam cu 
vreun sfert de secol în urmă, când eram chiar mai tânăr 
decât sunt acum. Pe vremea aceea, aveam doi copii încă 
mici şi mă întrebam ce-ar trebui să fac pentru ei, aşa că am 
participat la un fel de şedinţă cu părinţii, organizată de 
şcoala elementară din cartier. La şedinţa aceea, o femeie s- 
a ridicat şi a spus: „Există vreun mod în care i-am putea 
împiedica pe copii să citească lucrurile acelea oribile, 
istoriile acelea SF pe care le publică toţi în ziua de azi? Îţi 
îngheaţă sângele-n vene, când le citeşti. De ce nu vor să 
citească minunatele basme cu zâne pe care le citeam noi 
când eram copii? Ţineţi minte ce frumoase erau?” 

Bineînţeles, în acele zile nu eram atât de bine cunoscut ca 
astăzi, deci n-am nici o îndoială că nu intenţionase să mă 
atace personal, dar am reacţionat foarte prompt - precum 
bănuiesc că vă şi aşteptaţi. 

Am ţâşnit în picioare, de parcă m-ar fi înţepat cineva cu o 
pioneză foarte lungă prin fundul scaunului pe care stăteam, 
şi am început să înşir câteva dintre subiectele acestor 
minunate basme cu zâne! 

Albă ca Zăpada, de exemplu. E o fată drăguță şi cuminte, a 
cărei mamă a murit şi al cărei tată s-a recăsătorit cu o 
femeie foarte frumoasă. Noua mamă vitregă n-o place deloc 
pe Albă ca Zăpada şi, cu cât fata se face mai bună şi mai 
frumoasă, cu atât mama ei vitregă o detestă mai mult. Aşa 
că mama vitregă îi dă ordin unei slugi s-o ducă pe Albă ca 
Zăpada în pădure, unde s-o omoare şi, aşa, ca mic element 
de atracţie suplimentar, să-i scoată inima din piept (după 
ce-a omorât-o, sper, deşi mama vitregă nu precizează acest 
lucru) şi să i-o aducă drept dovadă. 

Dacă nici ăsta nu-i un caz de abuz la adresa unui copil, 
atunci ce e?! 

„Maştera cea rea” este o temă des întâlnită în basmele cu 
zâne. Şi Cenuşăreasa avea una, plus două surori vitrege la 


fel de rele, şi toate trei se poartă cât se poate de urât cu ea 
- e prost hrănită, e prost îmbrăcată, doarme pe jos - 
obligând-o să muncească din greu pentru ele şi să se uite 
neputincioasă cum se lăfăie în huzur. 

Sigur că amândouă poveştile se termină cu bine, dar câţi 
copii nu ajung marcați pe viaţă de aceste sadice pasaje?! 
Câte femei cumsecade şi perfect bine-intenţionate, 
măritându-se cu un bărbat care are deja copii, deşi sunt 
gata să-i iubească şi să le poarte de grijă, nu sunt 
întâmpinate cu nesfârşită suspiciune şi ostilitate, tocmai din 
cauza acelor minunate basme cu zâne pe care le-au citit 
bieţii copii?! 

Mai sunt şi „unchii cei răi”. Povestioara Copilaşii din 
pădure, de exemplu, este una dintre cele mai populare 
printre americani. Unchiul cel rău îi duce pe copilaşi în 
pădure şi-i lasă să moară de foame. Sigur, la sfârşit vin 
păsărelele şi-i acoperă cu frunze - dar chiar vi se pare că 
ăsta ar fi un final fericit?! 

Unchii cei răi au fost atât de mult popularizaţi de basmele 
cu zâne, încât pot fi găsiţi şi în literatura cultă. De exemplu, 
asigură personajul negativ ideal în Răpirea lui Stevenson şi 
în Nicholas Nickleby al lui Dickens. Dacă aţi citit basme cu 
zâne şi sunteţi tineri, m-aş mira să nu-i priviţi cu oarecare 
suspiciune precaută pe unii dintre unchii dumneavoastră, 
deşi par nişte oameni absolut cumsecade. 

Dar Scufiţa roşie, povestea aceea în care o fetiţă 
nevinovată şi bunica ei sunt înghiţite de lup? Înghiţite 
pentru totdeauna - dacă v-aţi uitat vreodată la un lup care 
mănâncă o fetiţă, ştiţi bine că o sfâşie în bucăţi. Aşa că nu 
daţi crezare porțiunii în care vin vânătorii şi-l spintecă pe 
lup, iar fetiţa şi bunica sar afară din burta lui, vii şi 
nevătămate! Asta au inventat-o alţii mai târziu, văzându-i pe 
copii cum se zvârcolesc de plâns, după ce li se citeşte 
basmul în forma lui originală! 

Preferatul meu rămâne însă Hansel şi Gretel. Lată doi 
copii absolut fermecători, al căror mare nenoroc a fost să 


aibă drept tată un biet tăietor de lemne sărman. Se 
întâmplă să fie o perioadă de foamete şi li se termină tot ce 
aveau de mâncare. Mama copiilor (nu mama vitregă, ci 
propria lor mamă!) sugerează să fie duşi în pădure şi lăsaţi 
acolo. În felul acesta, vor fi două guri mai puţin de hrănit. 
Din fericire, copiii găsesc drumul înapoi spre casă - spre 
marea dezamăgire şi ciudă a mamei lor. Prin urmare, când 
foametea dă iar peste ei, mama nu ratează ocazia de a 
insista că mai trebuie făcută o încercare - şi, de data asta, 
poate vor reuşi să se descotorosească de cele două guri 
flămânde. Într-adevăr, la a doua tentativă, planul e 
încununat de succes. 

Vă imaginaţi cam câtă încredere în sine trebuie să-i inspire 
aşa ceva unui copil care citeşte povestea?! După aceea, va 
ţine atent sub supraveghere frigiderul şi cămara, nu cumva 
să se golească, fiindcă ştie cine urmează să fie dus la 
groapa de gunoi şi lăsat acolo, în caz că familia rămâne fără 
mâncare. 

Şi încă nici n-am ajuns la partea cea mai rea! În pădure, 
Hansel şi Gretel dau peste căsuţa din turtă dulce a unei 
vrăjitoare, care nu pregetă să-l încuie pe Hansel şi să 
purceadă la a-l îngraşă ca pe-o gâscă, pentru ospăţul la 
care copilul urmează să fie felul principal. Canibalism, 
vasăzică. Asta, în caz că bietul cititor-copil n-a încasat 
destule spaime după ameninţarea cu abandonul şi 
înfometarea. Sigur, totul se termină cu bine, căci copiii 
scapă de vrăjitoare (omorând-o, fireşte! Aruncând-o în 
cuptorul aprins!) şi vin acasă la tatăl care-i iubeşte. Mama 
lor (hip-hip-ura!) a murit. 


Puteţi crede că mamele ar prefera ca micuţii lor să 
citească grozăvii ca astea, în loc de un SF bun şi sănătos?! 
Păi, dacă noi am tipări în revista noastră poveşti a la Fraţii 
Grimm, am fi goniţi cu pietre din oraş, de cetăţenii 
indignaţi! 

Gândiţi-vă la asta, data viitoare când vă pregătiţi să 
reclamaţi „violenţa” din unele istorii SF de-ale noastre - 
sunt „parfum de tei”, în comparaţie cu ororile pe care 
lumea consideră că e normal să le citească un copil de opt 
ani! 

Sigur că basmele cu zâne oglindesc epoca în care erau 
spuse. Vremuri grele, într-adevăr. Tăietorii de lemne săraci 
chiar erau săraci şi nici n-aveau servicii de asistenţă socială 
unde să se înscrie. Foametea chiar era foamete. Mai mult, 
mamele mureau adeseori la naştere, iar taţii trebuiau să se 
însoare din nou, ca să aibă cineva grijă de pruncul orfan. 
Normal, noua nevastă făcea şi ea repede câţiva copii (sau 
avea deja alţii, de la un soţ anterior) şi orice femeie i-ar 
prefera pe propriii ei copii, în faţa unuia străin. Iar taţii 
chiar mureau de tineri şi-şi lăsau averea unui copil încă mic, 
numindu-şi un frate drept custode - atât pentru avere, cât 
şi pentru copil. Iar fratele în cauză, ştiind că în ziua în care 
copilul va deveni major şi-şi va lua în posesie moştenirea, pe 
el îl va lăsa fără un sfanţ, normal că e tentat să împiedice 
din timp materializarea acestei eventualităţi. 

În ziua de azi, când copiii riscă mult mai puţin să rămână 
orfani înainte de-a ajunge la vârsta la care se pot descurca 
singuri, asemenea poveşti suni anacronice şi par exagerat 
de sadice. Dar au fost realiste, la vremea lor. 

Şi totuşi, chiar dacă unele probleme din trecut s-au mai 
atenuat, au apărut altele care să le ia locul. E mai puţin 
probabil ca părinţii să moară cât copiii le sunt încă mici; dar 
e mult mai probabil să divorţeze. 

Dacă unchii cei răi sunt de domeniul trecutului, 
proprietarii răi cu chiriaşii au rămas la fel de actuali. Dacă 


lupii nu prea mai bântuie pe la marginea oraşului, 
traficanţii de droguri, da. 

Unii definesc literatura SF drept „basmele cu zâne de azi”. 
Dacă-i pe-aşa, atunci să nu vă miraţi că vorbesc despre 
pericole reale din ziua de azi, dar noi, cei care facem revista 
Isaac Asimov's Science Fiction Magazine, ne vom strădui să 
nu le lăsăm să cadă în hăurile de oroare ale basmelor cu 
zâne de ieri. 

DRAGĂ JUDY-LYNN 


(Judy-Lynn del Rey a fost, împreună cu soţul ei, Lester del 
Rey geniul călăuzitor al editurii Del Rey Books; a fost o 
remarcabilă personalitate a lumii editoriale SF; şi mi-a fost 
o prietenă dragă, de şaptesprezece ani încoace. Ştiu că nu 
va citi niciodată această scrisoare, dar nu pot altfel: trebuie 
s-o scriu. 'Iot ea a fost şi persoana căreia i se datorează în 
cea mai mare măsură ascensiunea genului fantastic modern 
în domeniul editorial.) 

Dragă Judy-Lynn, Te-ai născut acum vreo patruzeci de ani, 
cu o deficiență genetică din cauza căreia urma să rămâi 
neobişnuit de scundă toată viaţa. Din fericire, le-ai fost 
dăruită unor părinţi iubitori şi devotați, care au hotărât să 
se poarte cu tine ca şi cum ai fi fost un copil perfect normal, 
din toate punctele de vedere. 

Rezultatul a fost că niciodată n-ai pretins compătimire, nici 
n-ai aşteptat să fii tratată în vreun mod favorizant. Ai 
înfruntat lumea de pe picior de egalitate, ţi-ai terminat 
colegiul cu note strălucite, te-ai făcut apreciată în tot ce-ai 
întreprins după aceea şi ai câştigat admiraţia tuturor celor 
care te-au cunoscut. 

Fireşte, în toate acestea ai fost ajutată de faptul că 
inteligenţa ta era mult peste medie. Dintre toate femeile pe 
care le-am întâlnit vreodată, tu ai fost cea mai perspicace, 
cea mai ageră, cea mai inteligentă. Nu trebuia decât să 
treacă un pic de timp, pentru ca această calitate a ta să le 


depăşească pe toate celelalte, în ochii tuturor celor care te 
apreciau. 

Ai fost şi un om fericit, care nu se plângea niciodată, şi un 
om iubitor, căruia îi plăcea să dăruiască. Nu te-am auzit 
niciodată văicărindu-te sau cârtind. Şi aveai simţul 
umorului. Dar voi ajunge mai târziu la asta. 

Te-am cunoscut la o conferinţă SF, în aprilie 1968. Am fost 
încântat de personalitatea ta şi, timp de câţiva ani după 
aceea, eram inseparabili la conferinţe. Ce plăcut a fost 
pentru mine, să mă pot lansa în tachinerii şi zeflemele, 
ştiind că eşti perfect capabilă să le faci faţă şi să mi le 
întorci cu asupra de măsură! De fapt, doar o singură dată 
am reuşit să te prind cu garda coborâtă. 

Precum bine ştii - şi precum bine ştie toată lumea - am şi 
eu o deficiență bizară, care constă într-o lipsă totală de simţ 
al realităţii: o groaznică propensiune spre a-i crede pe 
oameni. De fapt, sunt ceea ce se înţelege de obicei prin 
„dJăgăuţă” sau „tare de cap” - lucru pe care mi l-au spus în 
repetate rânduri mai mulţi prieteni buni, considerând că s- 
ar cuveni să învăţ să am mai mult discernământ în ceea ce-i 
priveşte pe oameni. 

În fine, stăteam odată lângă tine la un dineu şi tu mi-ai 
spus, pe un ton sardonic: „Eşti tot numai suflet, Asimov!”, la 
care eu am replicat (întâmplător, exact în momentul când 
şervetul îţi alunecase din poală pe jos): „Ba nu, mai am şi 
cap. Chiar unul foarte tare.” 

Tu te-ai aplecat să ridici şervetul, iar după ce ai revenit la 
loc, am zis nevinovat: „Le uitai să vezi dacă nu mint?”. 

Te-ai făcut la faţă ca un mac de toată frumuseţea şi-ai zis: 
„La naiba, Asimov, uite că roşesc din cauza ta!” - un lucru 
care, după toate aparențele, nu ţi se mai întâmplase de 
când aveai paisprezece ani. 

Posibil ca asta să fi fost cauza care te-a determinat să 
începi o campanie destinată să probeze că eram aşa cum 
singur mă caracterizasem. Pe-atunci, lucrai la revista 


Galaxy şi te-ai servit de acest lucru ca să-mi joci tot felul de 
renghiuri. 

Mi-ai trimis şpalturile unui număr în care urma să mi se 
publice o povestire, având grijă ca numele meu să fie scris 
greşit. Normal că în jumătate de secundă eram călare pe 
telefon, îngrijorat şi febril, iar tu mi-ai promis că situaţia se 
va remedia. 

Altădată, mi-ai trimis recenzia la un documentar TV al 
cărui scenariu fusese scris de mine, aranjată în aşa fel încât 
să pară o tăietură din ziar. Recenzia era infernal de 
insultătoare, în mai multe moduri diferite, căci fusese scrisă 
de Lester del Rey, care ţi-a fost complice în lucrătura 
menită să-mi dea o lecţie şi care (diavol afurisit!) ştia exact 
unde trebuie apăsat ca să-mi sară muştarul. lar am fost 
grămadă pe telefon, cerând sus şi tare să mi se spună în ce 
ziar apăruse nemernicia aceea, ca să pot da replica pe care- 
o merita. A fost nevoie de ceva timp, ca să mă calmez. 

De fiecare dată când puneai la cale câte-o asemenea 
păcăleală, cineva din apropiere te avertiza că nu voi cădea 
în plasă. Tu făceai pariu pe-o cină la restaurant că da, iar 
apoi nu pregetai să mănânci bine pe socoteala celui care se 
îndoise. Nu ştiu cum de-ai reuşit să faci pe cineva să parieze 
de două ori pe judecata mea realistă. În orice caz, ai 
mâncat pe gratis de nenumărate ori. 

Într-o zi, am primit o scrisoare din care aflam că fuseseşi 
concediată. Semnatara, Fritzi Vogelgesang, se prezenta 
drept succesoarea ta. Am fost teribil de necăjit, dar Fritzi s- 
a arătat atât de drăguță şi ştia să flirteze cu atâta inocenţă, 
încât corespondenţa dintre noi a devenit curând una 
regulată şi cât ai clipi din ochi, m-am transformat în suavul 
ei admirator. lar apoi, după ce mă adusese să-i mănânc din 
palmă, Fritzi a dispărut definitiv - căci nu existase 
niciodată, decât ca unul dintre pseudonimele tale. „Aşa 
vasăzică, Asimov”, mi-ai scris, „ce repede m-ai uitat cu 
totul!” 


Dar cea mai elaborată păcăleală a ta s-a petrecut în ziua 
de întâi aprilie 1970, când am primit un telefon de la 
secretara lui Larry Ashmead, editorul meu de la Doubleday. 
Vestea pe care am primit-o era că Larry fugise în lume cu 
tine şi vă căsătoriserăţi. Eram sigur că aşa ceva nu se 
poate, dar, când te-am sunat la birou, nu erai acolo. N-am 
putut găsi pe nimeni care să-mi dea vreo informaţie clară. 
Am stat călare pe telefon toată ziua, sunând degeaba tot 
felul de oameni (avuseseşi grijă să-i pui la curent pe toţi), 
iar faptul că era întâi aprilie nu mi-a dat absolut deloc de 
bănuit. 

Cred că ţi s-a părut cel mai reuşit dintre renghiurile tale. 
În ziua de cincisprezece aprilie 1985, v-am scos în oraş, pe 
tine, pe Lester şi pe Larry, ca să sărbătorim cea de-a 
cincisprezecea aniversare a „căsătoriei” respective. Ne-am 
distrat de minune, rememorând toate păcălelile tale. 

Soţia lui Lester a murit în ianuarie 1970, iar tu, care le 
erai prietenă amândurora, l-ai ajutat pe Lester să reziste 
cumplitei lovituri. Cu timpul, relaţia voastră a devenit tot 
mai strânsă şi, în martie 1971 (cu încurajarea mea 
entuziastă) v-aţi căsătorit. La nunta voastră m-a putut 
vedea toată lumea, zâmbind triumfător cu gura până la 
urechi, absolut convins că totul pornise de la mine. 

Mult timp după aceea, mi-ai spus că, exact la momentul 
culminant al ceremoniei nupţiale, ai fost tentată să te 
întorci spre mine şi să-mi şopteşti: „le-am păcălit din nou, 
Asimov! Toată chestia asta e o înscenare!”. 

Şi că tare ţi-ar fi plăcut să mă vezi cum mă înverzesc la 
faţă şi leşin pe loc. „Judy-Lynn, nu-ţi dai seama?” am zis eu. 
„Puteam să fac infarct, din aşa ceva.” „Eram dispusă să risc. 
Singura problemă a fost că şi mama ar fi putut să moară de 
inimă, iar riscul ăsta chiar că nu voiam să mi-l asum.” 

Bănuiesc că ai regretat întotdeauna neputinţa de a-i trage 
păcăleala perfectă gogomanului tău preferat. 

Căsnicia aceea a fost cel mai bun lucru din viaţa ta, Judy- 
Lynn, şi cel mai bun lucru din viaţa lui Lester. Voi doi vă 


potriveaţi perfect. Lester venea cu un enciclopedic bagaj de 
cunoştinţe despre literatura SF şi despre cea fantastică şi 
cu o inegalabilă competenţă editorială; tu veneai cu ambiția 
ta impetuoasă, cu geniul tău în a recunoaşte imediat un 
material de calitate şi cu o mână sigură în tot ce ţinea de 
promovare. 

Pe vremea aceea lucrai la Ballantine Books, care fusese 
cumpărată de Random House. Ai fost promovată constant, 
de oameni care ţi-au recunoscut valoarea, apoi ţi s-a oferit 
propria ta editură, Del Rey Books, şi ai devenit 
vicepreşedinte. Şi ai meritat absolut fiecare bănuţ învestit 
în tine de Random House: aproape că n-a fost număr din 
New York Limes care să nu aibă pe lista de best-seller-uri 
cel puţin un titlu scos de Del Rey Books! 

În zilele noastre, nici un editor n-ar mai putea să domine 
de unul singur sectorul, aşa cum a făcut-o John Campbell în 
anii 1940; totuşi, tu te-ai apropiat cel mai mult de o 
asemenea reuşită şi foarte posibil ca nimeni să nu mai 
ajungă vreodată la performanţa ta. 

Într-un plan mai personal, tu ai fost aceea care a cumpărat 
drepturile de reeditare pentru noua generaţie a romanelor 
mele SF, începând cu Marginea Fundaţiei, iar când 
Ballantine Books a preluat Fawcett, ai retipărit toate cărţile 
care-mi apăruseră la Fawcett. A fost cea mai mare plăcere 
să mă aflu din nou lângă tine, să ne uităm împreună la 
machete de copertă, să rescriem introduceri, să recitim 
vechile ediţii, în căutarea erorilor de tipar. 

În tot acest timp, ne-am întâlnit şi pe scena socială. Când 
am împlinit cincizeci de ani, ai pus la cale o petrecere- 
surpriză cu ajutorul lui Austin Olney, editorul meu de la 
Houghton Mifflin. De atunci încoace, a devenit o tradiţie ca, 
de ziua mea, Janet şi cu mine să vă invităm la cină în oraş 
pe tine şi pe Lester. Chiar şi în 2 ianuarie 1984, deşi abia 
ieşisem de două zile din spital, după a treia operaţie de 
inimă, am reuşit să parcurg drumul până la cel mai apropiat 


restaurant, ca să-mi sărbătoresc a şaizeci şi patra 
aniversare, iar tu erai acolo. 

Ai venit şi la petrecerea de lansare pentru ultimul meu 
roman, Roboții şi Imperiul, în 18 septembrie 1985. Apoi, în 
4 octombrie, toţi patru am ieşit la cină şi am vorbit despre 
seria în format popular pe care începuseşi s-o publici, cu 
toate benzile desenate Barnaby ale lui Crockett Johnson. 

Dar a fost ultima dată. În 16 octombrie, ai suferit o 
puternică hemoragie cerebrală şi ai intrat în comă. În 20 
februarie, ai plecat pentru totdeauna dintre noi. Este o 
pierdere îngrozitoare pentru Lester, şi pentru mine, şi 
pentru toţi cei care te-au cunoscut. 

Mai presus de toate, este o pierdere îngrozitoare pentru 
genul SF - cea mai mare de la moartea lui Campbell 
încoace. Campbell, se pare, trecuse de culme, atunci când a 
murit, dar tu încă mai aveai drum în faţă. Aşa că, din multe, 
multe motive, despărţirea este una foarte dureroasă, dragă 
Judy-Lynn. 

FANTEZIA. 

Unii cititori au obiectat împotriva publicării de către 
revista noastră, Isaac Asimov's Science Fiction Magazine, a 
câtorva povestiri pe care ei le consideră ca aparţinând 
genului „fantezie”. Noi am publicat una sau două dintre 
aceste scrisori şi, foarte prompt (şi previzibil), am primit o 
mulţime de scrisori care se ridicau împotriva obiecţiei şi ne 
îndemnau să includem şi povestiri fantastice, dacă aşa 
doream. 

Acest exemplu ţine de diferenţa dintre ceea ce aş putea 
eticheta drept „exclusiviştii” şi „toleranţii” aflaţi printre noi. 
Exclusiviştii sunt acei oameni cu definiţii stricte în privinţa a 
ce este ficţiunea ştiinţifică, respingând orice poveste care 
nu respectă definiţia. Cu alte cuvinte, exclusiviştii vor 
respinge poveştile de margine, de la frontiera dintre 
genuri. O dată pusă problema aşa, ştim automat ce este un 
tolerant, nu-i aşa? Ioleranţii fie nu au o definiţie strictă, fie 


o au, dar nu o tratează ca pe literă de lege. În ambele 
cazuri, vor fi dispuşi să includă în gen tot felul de lucruri. 

Eu, unul, sunt exclusivist în calitate de scriitor şi, până la 
un anumit punct, şi în calitate de cititor. Literatura SF pe 
care o scriu eu este în general „tehnicistă”, vorbeşte despre 
ştiinţă şi oameni de ştiinţă, şi evită violenţa gratuită, 
vulgaritatea inutilă şi subiectele dizgraţioase. Nu există 
vreo rațiune filosofică pentru acest lucru; pur şi simplu se 
întâmplă să se potrivească felului în care gândesc. Şi, în 
calitate de cititor, înclin să gust acel gen de ficţiune 
ştiinţifică pe care o scriu şi eu, iar celorlalte tipuri să nu le 
acord decât puţină atenţie. 

Ca directori editoriali, însă, Shawna McCarthy (în 
perioada 1983-1985) şi cu mine ne arătăm toleranţi - şi nu 
se poate altfel! Nu putem pleca de la premisa că toţi cititorii 
au exact aceleaşi gusturi ca noi şi, dacă am insista să ne 
adresăm doar celor care au aceleaşi gusturi ca noi, am 
îngusta baza de susţinere a revistei, până la un nivel care s- 
ar putea dovedi insuficient pentru a-i garanta 
supraviețuirea. Mai degrabă decât să facem pe plac unui 
număr de X oameni, în sută la sută din timp, e mai prudent 
să facem pe plac unui număr de zece ori X oameni, în 
nouăzeci la sută dintre situaţii. 

Prin urmare, dacă ar fi să dăm peste o poveste bună, 
incitantă intelectual, pe care exclusiviştii s-ar putea s-o 
considere ca aparţinând genului fantastic, am fi extrem de 
tentaţi s-o publicăm - mai ales dacă am duce lipsă, în acel 
moment, de SF „pur” şi incitant intelectual. 


(În acest punct, aş putea să atrag atenţia - deloc pentru 
prima oară! 

— Că suntem la discreţia autorilor şi a circumstanțelor, în 
alcătuirea conţinutului revistei noastre! Cititorii par uneori 
să-şi închipuie că noi, din nu ştiu ce raţiuni misterioase pe 
care numai noi le cunoaştem, umplem deliberat revista cu 
nuvele şi ne zgârcim la povestiri sau că băgăm prea multe 


bucăţi pesimiste într-un număr anume ori prea multe 
povestiri scrise la persoana întâi. Necazul e că, dacă avem o 
perioadă de câteva luni la rând în care ne parvin prea 
puţine poveşti optimiste; poveşti scrise la persoana a treia; 
sau poveşti foarte scurte, care să fie în acelaşi timp şi bune, 
inevitabil ajungem să publicăm prea puţine de acest tip. Nu 
putem tipări nişte povestiri proaste, doar fiindcă avem 
nevoie de una amuzantă sau scurtă sau cum o fi! Ceea ce 
rămâne valabil şi în cazul cititorilor care ne beştelesc 
uneori că nu publicăm în revistă şi bucăţi scrise de cutare 
sau cutare autor. Am fi încântați să le tipărim, dar autorul în 
cauză trebuie mai întâi să ni le trimită. Vă rog să nu uitaţi 
acest lucru!) 

Dar să revenim la genul fanteziei. „Fantezie” (fantasy) vine 
de la cuvântul phantasia din greaca veche, care se referă la 
facultatea mintală a imaginaţiei. Cuvântul este scris uneori 
phantasy, ca omagiu originii greceşti, dar mie mi se pare o 
prostie. (De fapt, mie fonemul grecesc ph mi se pare oricum 
o prostie şi cred că ar fi o mare încântare să putem vorbi de 
fotografs, în loc de photographs, şi de filosofy, în loc de 
philosophy, cum fac italienii!) 

Într-un sens foarte larg, toată literatura de ficţiune (şi o 
mare parte din cea de nonficţiune) este fantezie, prin aceea 
că provine din imaginaţia umană. În grupul nostru, însă, noi 
conferim cuvântului o semnificaţie aparte. Nu subiectul 
unei poveşti o face să fie fantezie - oricât de imaginar ar fi 
subiectul acela. Cadrul în care se desfăşoară intriga acelui 
subiect este lucrul care contează. 

Subiectul romanului Nicholas Nickleby, de pildă, este în 
întregime imaginar. Personajele şi întâmplările n-au existat 
decât în imaginaţia lui Charles Dickens, dar cadrul în care 
se derulează este Anglia anilor 1830, exact aşa cum arăta 
pe vremea aceea (lăsând loc pentru un pic de satiră, în 
general binevoitoare şi, pe alocuri, deloc binevoitoare). În 
acest caz, e vorba de ficţiune realistă. (Putem folosi 
termenul chiar şi acolo unde cadrul este înfrumusețat 


artificial. Mai mult ca sigur, cowboy-ii din viaţa reală trebuie 
să fi fost destul de murdari şi de nespălaţi, dar nici prin cap 
nu ţi-ar trece un asemenea lucru, uitându-te la Gene Autry 
sau la Randolph Scott.)32 

Dacă, pe de altă parte, cadrul de desfăşurare nu descrie 
nici un fel de mediu social efectiv, aşa cum este acum (sau 
aşa cum a fost când s-a petrecut acţiunea), atunci avem 
ceea ce se numeşte „literatură de imaginaţie”. Literatura 
ştiinţifico-fantastică şi literatura fantastică sunt două 
exemple ale genului „literatură de imaginaţie”. 

Dacă acel cadru inexistent în realitate ar putea fi 
considerat ca posibil să existe într-o zi, date fiind 
schimbările cuvenite la nivelul ştiinţei şi al tehnologiei sau 
date fiind anumite ipoteze care nu contrazic ştiinţa şi 
tehnologia la nivelul la care se află astăzi, atunci e vorba de 
literatură ştiinţifico-fantastică. 

Dacă acel cadru inexistent nu se poate să existe niciodată, 
indiferent ce schimbări sau ipoteze raţionale postulăm, 
atunci avem de-a face cu literatură de fantezie. 

Ca să dau un exemplu concret: seria Fundaţiei este 
literatură ştiinţifico-fantastică, iar Stăpânul inelelor, 
literatură de fantezie. lar la un nivel mai general, navele 
spaţiale şi roboții ţin de literatura ştiinţifico-fantastică, în 
timp ce elfii şi magia ţin de fantezie. 

Există însă multe feluri de fantezie. Avem „fantezia 
eroică”, în care personajele depăşesc orice dimensiuni 
reale. În acest caz, exagerarea însuşirilor personajelor 
poate fi atât de mare, încât să frizeze grotescul - cum se 
întâmplă în poveştile cu Superman şi ceilalţi supereroi; sau 
personajele pot avea atât de multe trăsături umane, încât 
constatăm că ni se par chiar reale - cum se întâmplă cu elfii 
şi hobbiţii din capodopera lui Tolkien. Povestea aşa-numit 
„de vrăjitorie şi spadă”, al cărei progenitor a fost Robert E. 
Howard, cu saga lui Conan, este o subdiviziune a „fanteziei 
eroice”. 


Avem apoi „fantezia legendară”, care imită deliberat 
demersurile de creare a miturilor din epoci mai timpurii. De 
exemplu, puteam avea repovestiri moderne ale războiului 
troian; ale călătoriei Argonauţilor; ale poveştii despre inelul 
Nibelungilor; ale poveştii regelui Arthur, cu ai săi cavaleri ai 
Mesei Rotunde. Un splendid exemplu foarte recent este 
cartea lui Marion Zimmer Bradley, Ceţurile Avalonului. 

Avem şi „fantezia pentru copii”, unde exemplul „basmelor 
cu zâne” este cel mai cunoscut - deşi, în fapt, acestea au 
fost la început poveşti folclorice pentru adulţi. Exemplele 
moderne se pot întinde la inspirata nebunie a poveştii lui 
Lewis Carroll, Alice în Ţara Minunilor, la realismul 
poveştilor cu Dr. Doolittle, avându-l ca autor pe Hugh 
Lofting (sunt atât de realiste, încât aproape uităm că 
animalele care vorbesc şi gândesc ca oamenii nu pot fi 
altceva decât fantezie literară). 

Avem „literatura fantastică de groază”, în care poveştile cu 
fantome şi creaturile malefice - demoni, morţi-vii, feluriţi 
monştri - sunt folosite ca să ne dea fiori şi să ne 
înspăimânte. Filmele sunt foarte bogate în această 
tipologie, începând cu King Kong şi Frankenstein, perfect 
satisfăcătoare prin urieşenie, şi terminând cu bine- 
intenţionata stupizenie a reptilei Godzilla. 

Şi mai avem şi „fantezia satirică”, de exemplu, minunatele 
poveşti ale lui John Collier (aţi citit vreodată The Devil, 
George, and Rosie - „Diavolul, George şi Rosie”?) - în 
deplină sinceritate, acesta e genul meu preferat de 
literatură fantastică.33 

Pot să existe şi alte tipuri, precum şi numeroase 
subdiviziuni ale fiecărui tip; de fapt, foarte posibil să 
întâlniți un cu totul alt mod de clasificare. Totuşi, aspectul 
cel mai semnificativ şi mai evident este acela că literatura 
fantastică reprezintă un gen literar extrem de vast şi de 
eterogen, şi că fiecare tip component poate varia în calitate 
- de la foarte bun la foarte prost. În toate cazurile, ce e 
foarte bun ne va tenta. La urma urmei, şi genul fanteziei, la 


fel ca genul ştiinţifico-fantastic, e tot literatură de 
imaginaţie, şi există momente când această apropiere 
reciprocă ne poate scuza renunţarea la orice fel de 
exclusivism. 

De fapt, nu-i nevoie de prea mult, ca să treci de la fantezie 
la SF şi, dacă eşti unul dintre practicienii pricepuţi, o poţi 
face cu destul de multă uşurinţă. Eu, unul, nu scriu decât 
foarte rar fantezie; dar când o fac, ocazional, tind să scriu 
numai ceea ce consider a fi material influenţat de Collier. 

Am început poveştile cu George şi Azazel gândindu-le ca 
„fantezii flegmatice”; motivul pentru care am vrut să le 
scriu a fost acela că elementul satiric permitea excesul de 
elaborare literară, dar şi farsa jucată cu o faţă serioasă. 
Literatura SF pe care o scriu eu este chimic scutită de 
asemenea lucruri, dar eu sunt suficient de uman încât să 
tânjesc, din când în când, după ele. 

Am vândut unei reviste concurente două mostre, şi 
răpitoarea Shawna a protestat. 

„Dar sunt fantezii”, am zis eu, „şi noi nu publicăm aproape 
niciodată genul ăsta!” 

La care Shawna a replicat: „Foarte bine, atunci fă-le să fie 
SE!” 

Ceea ce am şi făcut. Azazel nu mai este drăcuşorul de la 
început; acum este o fiinţă extraterestră. În perioada 
iniţială, dădusem de înţeles că a fost adus pe Pământ şi sub 
puterea de control a lui George prin intermediul unui 
descântec magic - dar fără să-l descriu. Nici acum nu l-am 
descris, dar sunteţi liberi să presupuneţi că Azazel a fost 
adus printr-un salt supraluminic în spaţiu. 

Ce face acum Azazel nu mai este simplă magie, fiindcă mă 
descurc s-o descriu în termenii ştiinţei raţionale (chiar dacă 
imaginare). Rezultatul este literatură SF, chiar dacă nu una 
foarte „pură”. 

Posibil ca, pentru gustul unora dintre dumneavoastră, 
poveştile cu George şi Azazel să fie prea aproape de genul 
„fantezie”, dar eu voi continua să le scriu şi să sper că 


Shawna va cumpăra una sau două, când şi când, fiindcă îmi 
plac la nebunie! Iar într-o zi, după ce voi fi scris destule, le 
voi aduna într-o singură carte. 

PARTEA A TREIA. 

DINCOLO DE FANTEZIE. 

CITITUL ŞI SCRISUL. 

Un minuţios studiu finalizat la începutul anului 1990 a 
arătat că şcolarii americani nu şi-au îmbunătăţit deloc 
deprinderile în materie de scris sau de citit, în ultimii 
optsprezece ani. Nu vorbim aici despre matematică şi 
ştiinţe exacte sau despre istorie şi geografie. Vorbim despre 
citit şi scris. În proporţie supărător de mare, copiii pur şi 
simplu nu ştiu să citească sau să scrie la un nivel considerat 
corespunzător vârstei lor. 

Ceea ce înseamnă că am alimentat şi continuăm să 
alimentăm o imensă masă de americani capabili doar de 
muncă necalificată, într-o societate tehnologizată care 
aproape că nu are ce face cu asemenea lucrători. Mai 
departe, aceasta înseamnă o rezervă de oameni inapţi 
pentru angajare sau care vor fi obligaţi să muncească 
pentru salarii derizorii, în ocupaţii dintre cele mai grele 
fizic şi umilitoare. lar aceasta înseamnă, mai departe, că 
vom avea o cerere şi mai mare de droguri, fiindcă e 
singurul mijloc prin care insuportabilul poate fi făcut să 
pară suportabil. Cultura drogului - şi toţi ştim ce înseamnă 
asta - va prinde încă şi mai strâns în cleşte ţara noastră. 

De ce nu-i putem învăţa pe copiii noştri să citească şi să 
scrie? Raportul de sinteză al studiului citat menţionează 
trei cauze: prea multă televiziune; prea puţine materiale de 
lectură - cărţi, reviste, ziare - în casă; prea puţine teme 
şcolare pentru acasă. 

Sună perfect raţional, dar ce putem face ca să remediem 
situaţia? Raportul sugerează ca părinţii să se implice mai 
mult în activitatea copiilor şi în evoluţia lor intelectuală. 

Aici devin un pic cam sceptic. Mă tem că părinţii unor copii 
care au rămas în urmă cu cititul şi scrisul e foarte probabil 


să aibă şi ei acelaşi grad de rămânere în urmă, deci şi dacă 
ar vrea, n-ar putea să le fie de prea mare ajutor. 

Eu cred că problema este mai profundă, punându-se la un 
nivel fundamental. Societatea americană ştie foarte bine ce 
îşi doreşte şi ce admiră. Doreşte să fie amuzată. Plouă cu 
faimă şi cu bani peste personalităţile din lumea 
divertismentului, peste vedetele din lumea sportului, peste 
cântăreții de muzică rock şi aşa mai departe. Americanii îşi 
doresc şi să aibă bani, o mulţime de bani, preferabil fără a fi 
trebuit să muncească prea mult pentru ei. Aşadar, îi 
admirăm pe „inginerii financiari” care manipulează 
obligaţiuni foarte riscante şi tot felul de învestiţii dubioase, 
ca să câştige sume imense de bani. Mulţi dintre noi, ceilalţi, 
continuăm să sperăm că vom câştiga câteva milioane de 
dolari la loterie. 

Toate acestea sunt perfect de înţeles şi nu intenţionez, de 
fapt nici nu-mi doresc, să mă lupt cu universul în privinţa 
unor asemenea lucruri. Normal că oamenii vor amuzament 
şi bani câştigaţi fără efort. 

Dar ce anume face ca, într-o societate tehnologizată ca a 
noastră - şi ne lăudăm că Statele Unite sunt societatea cea 
mai avansată tehnologic din lume - studiul sârguincios şi 
erudiţia să fie privite cu atâta dispreţ? 

Vedem filme în care studenţii de colegiu realmente 
interesaţi de ce învaţă sunt etichetaţi drept „tăntălăi” şi 
înfăţişaţi - fete şi băieţi deopotrivă - ca urâţei, bondoci, 
plângăcioşi şi fără farmec. În deplin contrast cu ei apar 
glorioşii „jucători de fotbal” şi irezistibilele „majorete”, 
înfăţişate toate ca nişte starlete de la Hollywood şi a căror 
principală distracţie constă în a-i umili întruna pe „tăntălăi” 
- în râsetele publicului spectator. 

Cred că acest lucru reflectă realitatea şi că, în multe şcoli, 
elevii care încearcă să studieze serios sunt luaţi în derâdere 
şi devin calul de bătaie al celorlalţi. (Îmi pot aminti şi eu 
asemenea incidente, din vremea copilăriei mele.) 


De ce se întâmplă aşa? L-am auzit pe unii spunând, în chip 
de explicaţie, că America a luat naştere ca o societate de 
pionieri colonişti, care avea nevoie de braţe puternice şi de 
constituţii vânjoase pentru a îmblânzi natura sălbatică, nu 
de profesoraşi slăbănogi şi miopi. Se prea poate, dar acum 
nu mai suntem o societate de colonişti şi nu mai trebuie să 
„domesticim” ţinuturi virgine - ce facem noi acum e să 
spoliem un mediu natural, deci avem nevoie de 
„profesoraşi”! 

Am mai auzit spunându-se şi că refuzul nostru de a pune 
preţ pe erudiție şi studiu este pur şi simplu o chestiune de 
bani. Învățătura nu reprezintă nici pe departe o cale spre 
îmbogăţire - şi bogăţia e criteriul după care se judecă 
valoarea cuiva, deşi indubitabil că acest mod de a valoriza 
activitatea umană e mai degrabă sordid: să-l respectăm mai 
mult pe un baron al drogurilor, care a adunat şaizeci de 
miliarde de dolari, decât pe un profesor universitar care 
câştigă şaizeci de mii pe an?! 

Realitatea e că America (şi, de fapt, întreaga lume) are 
nevoie disperată de savanţi. Nu trebuie decât să trecem 
repede în revistă lista dezastrelor cu care ne confruntăm - 
poluarea şi otrăvirea mediului natural, distrugerea 
pădurilor ecuatoriale şi a terenurilor mlăştinoase, dispariţia 
stratului de ozon din jurul Pământului, ameninţătorul efect 
de seră. 'Toate acestea sunt probleme a căror posibilă 
soluţionare are neapărat nevoie de progrese şi de 
cunoştinţe în domeniul tehnologiei. 

S-ar putea argumenta că problemele - chiar şi ceva atât 
de fundamental ca sporirea continuă a populaţiei lumii - au 
fost cauzate exact de progresul tehnologic. Există un 
grăunte de adevăr aici, dar problemele au rezultat din 
utilizarea nechibzuită a tehnologiei, de către oameni care s- 
au repezit să exploateze beneficiile pe termen scurt ale 
noilor descoperiri şi metode, fără o suficientă considerare a 
efectelor pe termen lung. 


Vedeţi dumneavoastră, avem nevoie nu doar de savanţi, de 
ingineri şi de specialişti în tehnologie, ci de lideri politici şi 
industriali dispuşi să încerce să înţeleagă lumea ştiinţei şi a 
tehnologiei în profunzimea ei, evitând să-şi întemeieze 
judecăţile pe ultima linie a bilanţului contabil - profitul sau 
pierderea din viitorul imediat. 

Gândiţi-vă la disputele care le ocupă mintea fiinţelor 
umane din ziua de azi. Nesfârşitul conflict dintre catolici şi 
protestanți, în Irlanda de Nord; cel dintre azeri şi armeni, 
în Uniunea Sovietică; cel dintre palestinieni şi israelieni, în 
Orientul Mijlociu; cel dintre bulgari şi turci, în Bulgaria. 
Acestea şi zeci de alte conflicte sunt diavoli care ţopăie pe 
buza unui vulcan gata să erupă! Se cheltuiesc la nesfârşit 
bani, eforturi şi sentimente pe aceste probleme aparent 
insolubile, exact când Pământul alunecă vertiginos spre 
distrugere, deopotrivă pentru toţi cei implicaţi în dispute! 

Şi care e responsabilitatea Americii în toate acestea? Ca 
ţara cea mai avansată, cea mai puternică şi cea mai bogată 
din lume, datorăm lumii asumarea unui rol călăuzitor. Nu 
putem rezolva problemele de unii singuri, dar putem arăta 
calea, ne putem uni forţele cu cele ale aliaţilor noştri, îi 
putem mobiliza chiar şi pe inamicii noştri. 

Dar suntem şi ţara cea mai liberă din lume, deci nu avem 
nici un dictator care să ne tragă după el. Avem un 
preşedinte ales, o legislatură aleasă prin vot, oficiali aleşi la 
fiecare nivel guvernamental. Trebuie să ne bizuim pe ei să 
înţeleagă starea lumii în care trăim şi natura măsurilor care 
se cuvin luate. 

Deoarece suntem o democraţie, oamenii înşişi sunt cei 
care trebuie să-şi aleagă liderii potriviţi. Zâmbetele nu sunt 
de-ajuns, nici oratoria înălţătoare! Trebuie să avem 
cunoaştere sau, dacă vreţi s-o spunem altfel, avem nevoie 
de studiu serios şi de activitate ştiinţifică. 

Iar pentru aceasta trebuie să apelăm la un electorat în 
mare parte alcătuit din oameni care nu ştiu să citească şi să 
scrie. Nu vi se pare că e o mare bătaie de joc la adresa 


democraţiei? Sincer să fiu, pe măsură ce înaintăm în 
deceniul 1990, starea educaţiei americane îmi dă fiori de 
spaimă pentru viitorul întregii umanităţi. 

RĂSPUNSUL CORECT. 

Numărul concluziilor generale la care se poate ajunge în 
legătură cu Universul sau cu o parte semnificativă a lui 
rămâne de obicei limitat, iar diverşii înţelepţi ai lumii 
noastre, din trecut sau din prezent, au reuşit (cu ochii 
închişi, lăsând intuiţia să lucreze) să le formuleze pe toate. 

Rezultă, deci, că indiferent la ce concluzie ajung savanții, 
în legătură cu orice, rămâne întotdeauna posibil să se citeze 
vreun exemplu din filosofia speculativă orientală, din 
mitologia celtică sau din folclorul african ori din filosofia 
grecilor antici, care să sune exact la fel. 

Implicaţia unei asemenea comparații este aceea că 
oamenii de ştiinţă risipesc prosteşte o mulţime de bani şi de 
efort, doar ca să afle ceea ce înţelepţii orientali (sau celți, 
africani ori greci) cu minte ageră au ştiut dintotdeauna. 

De pildă: 

Există numai trei lucruri care s-ar putea să se întâmple cu 
Universul pe termen lung. 

Universul s-ar putea să fie invariabil ca întreg, deci să nu 
aibă nici început, nici sfârşit. 

Universul s-ar putea să se schimbe progresiv, adică într-o 
singură direcţie, deci are un început distinct şi un sfârşit 
diferit. 

Universul s-ar putea să se schimbe în mod ciclic, înainte şi 
înapoi, deci se termină la începutul unui ciclu şi evoluează 
din nou. 

Toţi înţelepţii care au făcut speculaţii intuitive pe tema 
Universului trebuie să ajungă la una dintre aceste trei 
variante şi - lăsând neschimbate toate celelalte ipoteze, 
există o şansă de unu la trei ca ei să fi reprodus orice 
concluzii - vor ajunge până la urmă să tragă ştiinţa pe 
această temă. 


În prezent, savanții sunt înclinați să admită cea de-a doua 
variantă. Universul pare să fi început printr-o mare explozie 
de energie originară şi să se schimbe progresiv, în aşa fel 
încât se va sfârşi în infinită expansiune şi maximum de 
entropie (cu sau fără găuri negre). 

Dacă alegeţi versetele potrivite din Biblie, şi le interpretaţi 
cu suficientă ingeniozitate, puteţi susţine că Biblia spune 
acelaşi lucru. Nu trebuie decât să hotărâți, de pildă, că 
expresia „Să fie lumină” reprezintă transpunerea teologică 
a „exploziei originare de energie” şi că şase zile nu diferă 
prea mult de cincisprezece miliarde de ani, deci puteţi 
susţine în deplină libertate că teoriile astronomice cele mai 
recente confirmă Geneza. 

Ceea ce caracterizează valoarea ştiinţei, însă, nu rezidă în 
concluziile particulare la care se ajunge cu ajutorul ei. 
Acestea sunt strict limitate ca număr şi deducţiile la 
întâmplare, „pe ghicite”, vă vor duce la „răspunsul corect” 
cu şanse mai mari decât aţi putea avea vreodată la cursele 
de cai. 

Ceea ce caracterizează valoarea ştiinţei rezidă în 
metodologia ei - sistemul pe care îl utilizează pentru a 
ajunge la acele concluzii. 

O sută de înţelepţi, oricât de raţional şi judicios ar cugeta, 
nu vor putea să ofere niciodată ceva mai persuasiv decât un 
imperativ „Să crezi!”. Din moment ce se pot găsi fiinţe 
umane care să-l creadă pe fiecare dintre cei o sută de 
înţelepţi, există nesfârşite certuri în legătură cu aspecte de 
doctrină, iar oamenii s-au urât viguros unii pe alţii în 
numele vieţii şi s-au măcelărit cu entuziasm în numele păcii. 

Savanţii, pe de altă parte, încep cu observaţii şi 
măsurători, din care îşi deduc sau îşi induc concluziile. Ei 
procedează aşa în mod deschis şi nimic nu se acceptă ca 
adevărat, decât după ce observaţiile şi măsurătorile pot fi 
repetate independent. Chiar şi atunci, acceptarea nu e 
decât provizorie, în aşteptarea unor observaţii şi 
măsurători ulterioare care să fie mai bune şi mai 


cuprinzătoare. Rezultatul este acela că, în ciuda 
controversei asupra constatărilor preliminare, până la urmă 
se ajunge la consens. 

Prin urmare, ce contează în privinţa ştiinţei este nu că a 
decis, pentru moment (şi cu titlu de ipoteză), existenţa unui 
big-bang primordial; ce contează este lunga înşiruire de 
investigaţii care a condus la observarea cadrului de unde 
radio izotropice, care susţine această concluzie. 

Ce contează este nu că ştiinţa a decis, pentru moment (şi 
cu titlu de ipoteză), varianta modificării progresive a 
Universului, prin intermediul unei expansiuni aparent 
infinite; ce contează este lungul lanţ de investigaţii care a 
condus la observarea deplasărilor spre roşu din spectrul 
galactic, care susţin această concluzie. 

În consecinţă, nu-mi spuneţi mie că acei perspicace 
înţelepţi orientali (sau celți, africani ori greci, sau chiar din 
Biblie) au vorbit despre ceva care sună a big-bang sau a 
infinită expansiune! E pură speculație. 

Arătaţi-mi unde au ajuns acei înţelepţi la ideea că există 
unde radio izotropice sau deplasări spre roşu ale spectrului 
galactic, fiindcă numai această idee susţine concluziile 
respective prin ceva mai mult decât simple presupuneri. 

N-aveţi cum. Numai ştiinţa poate face acest lucru! 

IGNORANȚA ÎN AMERICA. 

De multă vreme deja, savanții se arată îngrijoraţi de 
nivelul scăzut al instrucției matematice şi ştiinţifice din 
şcolile americane. Rapoarte recente, din 1988 şi 1989, sunt 
unanime în a arăta nu numai că elevii şi studenţii americani 
au un grad de educaţie matematică şi ştiinţifică sub cel 
elementar, ci şi că e mai scăzut decât cel al elevilor şi 
studenţilor din toate celelalte ţări studiate. 

lată o constatare extrem de deprimantă. La nivel mondial, 
Statele Unite sunt ţara conducătoare în domeniul ştiinţific. 
Parţial, acest lucru s-ar putea datora afluxului constant de 
minţi luminate care au fost educate în alte zone ale lumii, în 
perioada anilor 1930, opresiunea nazistă a împins numeroşi 


savanţi să emigreze în Marea Britanie şi în Statele Unite, 
unde au reprezentat un factor-cheie al construirii bombei 
nucleare - realizare mult-lăudată în Statele Unite ca având 
la bază „know-how-ul yankeu”. Doar că practic toţi acei 
yankei vorbeau cu accent străin. 

Cum stau lucrurile astăzi? Trebuie să ne bizuim în 
continuare pe „importuri” din străinătate, pentru a ne 
menţine avansul în domeniul ştiinţei? 

În tot mai mare măsură, liderii noştri trebuie să se ocupe 
de pericole care ameninţă întreaga lume, iar înţelegerea 
acestor pericole şi a posibilelor soluţii depinde de buna 
stăpânire a cunoştinţelor ştiinţifice. Stratul de ozon, efectul 
de seră, ploaia acidă, problemele de alimentaţie şi de 
ereditate - toate acestea impun un grad superior de 
instrucţie ştiinţifică. Pot americanii să-şi aleagă liderii 
potriviţi şi să susţină programele de măsuri cuvenite, dacă 
sunt analfabeți în materie de ştiinţe exacte?! 

Întreaga premisă a democraţiei este aceea că instanţa 
opiniei publice poate decide, în deplină siguranţă pentru 
toată lumea, asupra unor chestiuni importante - dar cât de 
sigur e să le lăsăm la latitudinea ignoranței publice? 

Haideţi să luăm un exemplu: în iulie 1988, Jon Miller de la 
Laboratorul de Studiere a Opiniei Publice din cadrul 
Universităţii Northern Illinois a desfăşurat un sondaj 
telefonic în rândul a 2041 de adulţi, cărora le-a pus 
şaptezeci şi cinci de întrebări ţinând de bagajul elementar 
al cunoştinţelor ştiinţifice. Rezultatele anchetei au arătat 
că, în proporţie de aproape nouăzeci şi cinci la sută, cei 
chestionaţi erau complet ignoranţi în privinţa unor 
chestiuni elementare, deci nu puteau fi consideraţi altfel 
decât „analfabeți în materie de ştiinţe exacte”. După toate 
aparențele, foarte multă lume avea impresia, de pildă, că 
razele laser se compun din unde radio (în loc de unde 
luminoase) şi că atomii sunt mai mici decât electronii (deşi, 
în realitate, e invers). 


Ideea s-ar putea să vi se pară niţel cam ezoterică, dar fiţi 
atenţi cum stau lucrurile: în proporţie de douăzeci şi unu la 
sută, cei chestionaţi erau de părere că Soarele se învârte în 
jurul Pământului, iar alţi şapte la sută nu ştiau care în jurul 
căruia se învârte. 

Având în vedere că se împlinesc deja patru secole de când 
ştiinţa a decis, în mod unanim, că Pământul se învârte în 
jurul Soarelui, cum e posibil ca un sfert din totalul celor 
întrebaţi să nu ştie acest lucru?! După mintea mea, nu 
există decât trei explicaţii posibile. 

Cei care nu ştiau: 

Fie nu s-au dus niciodată la şcoală şi n-au citit niciodată 
vreo carte care să vorbească despre ştiinţă într-un mod 
semnificativ pentru cititori. 

Fie s-au dus la şcoală şi au citit ceva cărţi, dar nu le-au 
acordat absolut nici un fel de atenţie. 

Fie s-au dus la şcoală, au citit cărţi şi le-au acordat atenţie, 
dar nu li s-au predat aşa cum trebuie aceste lucruri. 

Mie, unul, primele două posibilităţi mi se par de 
neconceput, deci mă văd obligat s-o iau în considerare pe 
cea de-a treia. 

Ipoteza că americanilor nu li se predau cunoştinţele 
şcolare aşa cum trebuie este mai mult decât probabilă, 
având în vedere că mulţi dintre profesori nu pot fi decât tot 
atât de „analfabeți în materie de ştiinţă” ca publicul larg. Şi 
totuşi, cum se poate ca un profesor, oricât de prost pregătit, 
să nu-i înveţe pe copii că Pământul se învârte în jurul 
Soarelui?! 

Ei bine, există un pasaj în Biblie care descrie o bătălie a 
israeliților, conduşi de Iosua, împotriva ghibeoniţilor. 
Israeliţii erau pe cale să învingă, dar se părea că ghibeoniţii 
ar fi putut să scape la adăpostul întunericului. Pentru ca 
victoria să fie totală, Iosua a poruncit, aşadar: „Stai, Soare, 
deasupra Ghibeonului. Şi s-a oprit soarele. Şi nu s-a grăbit 
spre asfinţit aproape toată ziua” (Cartea lui losua 10:12- 
13). 


Păi, cum ar fi putut losua să-i poruncească Soarelui să stea 
pe loc şi cum ar fi putut soarele să se oprească, dacă n-ar fi 
fost în mişcare?! Aceste versete au fost folosite de oameni în 
secolele al XVI-lea şi al XVII-lea pentru a combate ideea că 
Pământul se învârte în jurul Soarelui. Nu făceau altceva 
decât să repete pasajul din Cartea lui Iosua. 

În realitate, această istorie a fost spusă într-o vreme în 
care toată lumea de pe Pământ credea că Soarele se mişcă. 
Acum, ştim că nu-i aşa. Şi chiar dacă pasajul a fost de 
inspiraţie divină, s-ar putea ca pur şi simplu să fi fost 
formulat într-un mod apt să le pară raţional oamenilor din 
acele timpuri. 

Cu toate acestea, există milioane de oameni în Statele 
Unite care continuă să creadă nestrămutat că fiecare 
cuvânt din Biblie este de inspiraţie divină şi că este absolut 
şi literalmente adevărat; că Soarele se mişcă şi că losua i-a 
poruncit să se oprească, şi că pentru o vreme s-a oprit în 
loc. 

Poate că, în zonele unde asemenea convingeri încă dăinuie 
nestrămutate, profesorii îi învaţă pe copii că Soarele se 
roteşte în jurul Pământului - fie din credinţă obstinată, fie 
de teamă să nu se vadă concediaţi. Şi poate tocmai de 
aceea există atât de mulţi americani care ignoră un lucru 
atât de capital şi de elementar! 

Imaginaţi-vă cât de mult rău pot face asemenea lucruri 
țarii noastre! 

Genul acesta de gândire înapoiată nu mai poate continua, 
dacă vrem ca America să-şi păstreze rolul conducător în 
lumea ştiinţei moderne! 

BATE-N PLASTIC! 

Una dintre istoriile mele preferate (neîndoielnic apocrifă, 
altfel de ce mi-aş aminti-o?) are ca subiect potcoava de cal 
care atârna pe perete deasupra biroului lui Niels Bohr, 
marele fizician. 

Un vizitator s-a tot uitat lung la ea, mirat foarte, iar în final 
nu s-a mai putut abţine şi a exclamat: „Domnule profesor 


Bohr, sunteţi unul dintre marii savanţi ai lumii. Nu se poate 
să credeţi că obiectul acela vă poartă noroc!”. 

La care Bohr a răspuns zâmbind: „Ei, sigur că nu! Nici 
prin cap nu mi-ar trece să cred o asemenea aiureală. Pur şi 
simplu mi s-a spus că îmi va purta noroc, indiferent dacă eu 
cred sau nu acest lucru.” 

Şi eu am o slăbiciune benignă. Sunt un neobosit practicant 
al bătutului în lemn. Dacă fac vreo afirmaţie care mi se 
pare, după ce-am rostit-o, prea încrezătoare sau arogantă 
sau în orice alt mod exagerat de sigură pe norocul meu, 
încep să mă uit febril în jur după ceva din lemn în care să 
bat. 

Fireşte, nu cred de-adevăratelea că bătutul în lemn îi va 
ţine la distanţă pe demonii invidioşi care stau la pândă, în 
aşteptarea sufletului suficient de imprudent încât să-şi 
invoce şansa, fără o îmblânzire adecvată a spiritelor şi a 
demonilor de care depind norocul şi necazul. Şi totuşi. La 
urma urmei. Vedeţi dumneavoastră. Dacă stau să mă 
gândesc bine. Ce-am de pierdut? 

A început să mă cam îngrijoreze, prin urmare, faptul că 
lemnul natural se vede tot mai puţin utilizat în construcţiile 
obişnuite, deci mi-e tot mai greu să-l găsesc în situaţii de 
urgenţă. Foarte posibil să fi ajuns chiar în pragul unei grave 
depresii nervoase, dacă nu mi-ar fi ajuns la urechi un lucru 
spus în treacăt de un amic. 

Cu ceva timp în urmă, l-am auzit declarând: „În ultima 
vreme îmi merge foarte bine.” După care a ciocănit cu 
degetul în tăblia mesei, adăugând calm: „Să bat în plastic 

Cerule mare! Uite-aşa arată străfulgerările de bruscă 
iluminare! Bineînţeles! În lumea modernă, şi spiritele se 
modernizează. Străvechile driade care vieţuiau în 
trunchiuri de copac şi confereau pădurilor sacre caracterul 
lor sacru, dând naştere ideii moderne a „bătutului în 
lemn”34, probabil că sunt în majoritate şomere astăzi, când 
peste jumătate din pădurile lumii au fost transformate în 
scobitori şi hârtie de ziar. Fără îndoială că acum îşi fac 


LLA 


adăpost în rezervoarele de polimerizare a plasticului şi 
răspund prompt la invocaţia „Bate-n plastic!”. O recomand 
cu căldură tuturor! 

Bătutul în lemn nu este însă decât un singur exemplu între 
multele superstiții existente, atât de liniştitoare şi generând 
un asemenea sentiment de protecţie, încât oamenii se 
reped să le respecte la cea mai neînsemnată provocare - 
sau chiar dacă nu-i ameninţă nimic. 

Orice dovadă care tinde să susţină o asemenea „Credinţă 
Protectoare”, oricât de fragilă şi de absurdă ar fi, se vede 
înhăţată şi ţinută strâns la piept. Orice dovadă care tinde să 
năruie o Credinţă Protectoare, indiferent cât de concretă şi 
de logică ar fi, se vede împinsă la o parte. (Practic, dacă 
dovada împotriva unei Credinţe Protectoare este suficient 
de concretă, cei care o prezintă riscă să se trezească 
bruscaţi.) 

Prin urmare, este foarte important ca, atunci când se 
cântăresc meritele oricărei opinii larg împărtăşite, să se 
analizeze dacă nu cumva poate fi văzută ca o Credinţă 
Protectoare. Dacă da, atunci popularitatea ei nu înseamnă 
nimic şi trebuie tratată cu multă suspiciune. 

S-ar putea, fireşte, ca opinia în cauză să fie conformă cu 
realitatea. De pildă, un gând reconfortant pentru americani 
îl reprezintă ideea că Statele Unite sunt ţara cea mai 
bogată şi mai puternică din lume. În deplină obiectivitate, 
aşa şi este, deci avem de-a face cu o Credinţă Protectoare 
(pentru americani) care se justifică în acest caz particular. 

Totuşi, Universul este un loc cât se poate de nesigur, iar în 
privinţa principiilor generale, Credinţele Protectoare au 
mult mai multe şanse să fie false, decât adevărate. 

De pildă, un sondaj de opinie în rândul fumătorilor înrăiţi 
de pe mapamond ar indica, probabil, că aproape toţi sunt 
convinşi de lipsa de concludentă a argumehtelor care pun 
cancerul la plămâni în legătură directă cu fumatul. Aceeaşi 
majoritate covârşitoare s-ar manifesta şi după un sondaj în 
rândul celor care lucrează în sectorul tutunului. De ce nu? 


Convingerea contrară le-ar da un sentiment prea puternic 
de nesiguranţă, în termeni medicali sau economici, pentru a 
mai putea trăi liniştiţi. 

Când eram mult mai tânăr, şi noi, puştanii, aveam 
convingerea fermă că, dacă ne cădea acadeaua în 
groaznica mizerie de pe străzile oraşului, nu trebuia decât 
să ducem acadeaua la buze şi apoi să facem un semn cu ea 
spre cer („s-o sărutăm spre Dumnezeu”), ca să redevină 
perfect curată şi igienizată. Credeam acest lucru în ciuda 
tuturor interdicţiilor menite să ne ferească de microbi, 
fiindcă, dacă n-am fi crezut, acadeaua ar fi ajuns să fie 
mâncată nu de noi, necredincioşii, ci de alţii care credeau. 

Natural, oricine poate să-şi fabrice dovada necesară în 
favoarea unei Credinţe Protectoare. „Bunicul meu a fumat 
un pachet de ţigări pe zi, timp de şaptezeci de ani, iar când 
a murit, ultimul organ care i-a cedat au fost plămânii.” „Leri, 
Jerry a sărutat spre Dumnezeu o acadea şi azi a ieşit primul 
la cursa de cincizeci de metri viteză.” 

Dacă bunicul a murit de cancer la plămâni când avea 
treizeci şi şase de ani sau dacă Jerry s-a îmbolnăvit de 
holeră - nici o problemă, putem găsi alte situaţii! 

Dar să evităm, totuşi, cazurile particulare. Eu propun şase 
tipuri generale de Credinţe Protectoare, pe care le consider 
acoperitoare - deşi bunul cititor e invitat să adauge şi un al 
şaptelea tip, dacă găseşte vreunul. 

CREDINŢA PROTECTOARE NUMĂRUL 1: Există forţe 
supranaturale care pot fi convinse sau obligate să protejeze 
specia umană. 

În aceasta constă esenţa superstiţiei. 

Când o societate primitivă care supravieţuieşte 
eminamente prin vânătoare se confruntă cu faptul că 
vânatul se găseşte uneori din belşug şi alteori deloc, şi când 
o societate primitivă eminamente agricolă vede că anul 
acesta e secetă şi în anul următor sunt inundaţii, pare 
perfect firesc să presupună - în lipsă de altceva mai bun - 


că nişte forţe mai mult decât umane aranjează lucrurile în 
acest fel. 

Din moment ce natura este capricioasă, s-ar părea că şi 
zeii, spiritele sau demonii (indiferent cum vreţi să le 
spuneţi) nu pot fi altfel decât tot atât de capricioşi. Într-un 
fel sau altul, trebuie convinşi sau constrânşi să-şi 
subordoneze furtunoasele impulsuri necesităţilor omeneşti. 

Cine zice că-i uşor? Evident, pentru „îmblânzirea zeilor” e 
nevoie de toată priceperea celor mai înţelepţi şi mai 
experimentați membri ai societăţii. Aşa se dezvoltă o clasă 
specializată de „manipulatori ai spiritului” - o tagmă a 
preoţilor, ca să folosim acest termen în sensul său cel mai 
larg. 

N-am greşi prea mult, numind „magie” această 
manipulare spirituală. Cuvântul provine din denumirea dată 
castei preoţilor în Persia dominată de zoroastrism. 

Popularitatea acestei Credinţe Protectoare este aproape 
totală. Un anumit „personaj influent” din lumea SF-ului, 
mult înclinat să adopte aceste Credinţe Protectoare şi apoi 
să pretindă că face parte dintr-o minoritate persecutată, 
mi-a scris odată aşa: „Ioate societăţile în afară de a noastră 
au crezut în magie. De ce trebuie să fim atât de aroganţi şi 
să ne închipuim că toată lumea greşeşte, în afară de noi?” 

La vremea aceea, răspunsul meu a fost următorul: „loate 
societăţile în afară de a noastră au crezut că Soarele se 
învârte în jurul Pământului. Vrei să reglezi chestiunea prin 
majoritate de voturi?”. 

De fapt, situaţia stă chiar mai rău decât susţine „influentul 
personaj”. Fiecare societate, inclusiv a noastră, crede în 
magie. Şi nu restrâng această credinţă doar la oamenii 
naivi şi neinstruiţi din cultura noastră. Chiar şi cele mai 
raţionale elemente ale societăţii noastre: omul superior 
instruit şi omul de ştiinţă, păstrează rămăşiţe de credinţă în 
magie. 

Când o potcoavă atârnă deasupra biroului lui Bohr 
(admițând că aşa a fost în realitate), acest lucru semnifică 


devierea magică a nenorocului prin „puterea fierului rece”, 
exercitată asupra unei lumi spirituale rămase în Epoca 
Bronzului. Când bat în lemn (sau în plastic!) şi eu procedez 
la manipulare spirituală. 

Se poate argumenta, aşa cum face „influentul personaj”, 
că trebuie să fie ceva adevărat în magie, din moment ce 
atât de mulţi oameni cred în ea! 

Ba nu trebuie deloc! E doar mult prea tentant să crezi. Ce 
poate fi mai uşor, decât să crezi că poţi evita necazurile 
printr-un procedeu atât de simplu ca bătutul în lemn?! Dacă 
nu se împlineşte, n-ai pierdut nimic. Dacă se împlineşte, 
oricum ai câştigat ceva. Chiar că ar trebui să fii din lemn tu 
însuţi, să nu te laşi tentat de probabilitate. 

Bine, dar dacă magia nu aduce rezultatele sperate, cum 
de nu-şi dau seama oamenii, până la urmă, şi cum de n-o 
abandonează? 

Cine spune că magia nu aduce rezultatele sperate? Ba 
bine că nu - după părerea celor care cred în ea! 

Să zicem că bateţi în lemn şi nu vi se întâmplă nici un 
necaz. Vedeţi? A funcţionat! Sigur, dacă v-aţi întoarce în 
timp şi n-aţi bate în lemn, s-ar putea ca nici atunci să nu 
păţiţi nimic rău, dar cum să dobândiţi un asemenea grad de 
control? 

Sau să zicem că vedeţi un ac şi-l ridicaţi de jos timp de 
zece zile la rând; în nouă dintre ele nu vi se întâmplă nimic 
deosebit; dar în a zecea zi primiţi o veste bună prin poştă. 
Nu durează decât un moment, ca să vă impregnaţi în 
memorie cea de-a zecea zi şi să le uitaţi pe celelalte nouă. 
Oricum, ce dovadă mai bună vreţi? 

Sau dacă aprindeţi două ţigări de la un singur chibrit şi 
trei minute mai târziu cădeţi şi vă rupeţi piciorul. Sigur, 
puteţi susţine că, dacă aţi fi aprins şi o a treia ţigară, v-aţi fi 
rupt gâtul, nu doar piciorul! 

N-aveţi cum să fiţi contrazişi! Dacă vreţi să credeţi, atunci 
veţi crede! 


Aşa e, magia poate aduce rezultate foarte reale. Un 
acrobat care merge pe frânghie, după ce şi-a vârât pe furiş 
sub centură talismanul dintr-un picior de iepure, poate să 
înainteze cu destulă siguranţă încât să realizeze 
performanţa perfectă. Un actor, păşind pe scenă după cea 
auzit pe cineva fluierând la el în cabină, poate fi destul de 
nervos încât să-şi încurce replicile. Cu alte cuvinte, chiar 
dacă magia nu funcţionează, credinţa în magie va 
funcţiona! 

Bine, şi-atunci cum fac oamenii de ştiinţă, ca să 
dovedească lipsa de utilitate a magiei? Nicicum. E imposibil. 
Şi-aşa, puţini dintre cei care cred, dacă nu chiar niciunul, 
vor accepta valabilitatea unei asemenea dovezi. 

Ce pot face oamenii de ştiinţă este să abordeze ipoteza 
falsităţii „Credinței Protectoare numărul 1”. Oamenii de 
ştiinţă nu iau în calcul forţe capricioase, atunci când 
analizează Universul. Oamenii de ştiinţă stabilesc un număr 
minim de generalizări (greşit denumite „legi ale naturii”) şi 
presupun că nimic nu se petrece sau nu poate fi făcut să se 
petreacă în afara acestor legi ale naturii. Progresul 
cunoaşterii poate face necesară modificarea, din când în 
când, a acestor generalizări, dar ele vor rămâne 
întotdeauna necapricioase. 

Destul de paradoxal, oamenii de ştiinţă înşişi devin o nouă 
tagmă a preoţilor. Există adepţi ai Convingerilor 
Protectoare care văd în omul de ştiinţă noul tip de mag. 
Omul de ştiinţă este acela care, în prezent, poate să 
manipuleze Universul, prin misterioase ritualuri numai de 
el cunoscute, în aşa fel încât să asigure supraviețuirea 
speciei umane în orice situaţie. După părerea mea, această 
convingere este tot atât de neîntemeiată ca aceea 
menţionată mai devreme. 

Din nou, o Credinţă Protectoare poate fi modificată, 
pentru a i se conferi un aer ştiinţific. De exemplu, unde 
altădată aveam îngeri şi spirite care coborau pe Pământ ca 
să se amestece în treburile noastre şi să împartă dreptate, 


acum avem creaturi extraterestre avansate, venite în 
farfurii zburătoare, care fac acelaşi lucru (după unii). De 
fapt, după părerea mea, popularitatea de care se bucură 
toată această mistică a farfuriilor zburătoare se datorează, 
în parte, uşurinţei cu care extratereştrii pot fi văzuţi ca o 
nouă versiune ştiinţifică a îngerilor de demult. 

CREDINŢA PROTECTOARE NUMĂRUL 2: Nu există, 
practic, moarte. 

Din câte ştim până acum, omul este singura specie 
capabilă să prevadă inevitabilitatea morţii. Orice bărbat sau 
femeie ştie, cu siguranţă, aşa cum n-o poate face nici o altă 
creatură, că într-o zi va muri. 

lată o certitudine absolut cutremurătoare şi nu putem să 
nu ne întrebăm cât de mult influenţează, prin sine, 
comportamentul uman, făcându-l să fie fundamental diferit 
de comportamentul altor animale! 

Sau poate că efectul este mai slab decât ne-am aştepta, 
din moment ce oamenii refuză, atât de universal şi atât de 
categoric, să se gândească la această certitudine! Câţi 
indivizi nu trăiesc de parcă s-ar aştepta să dureze o 
veşnicie?! Cam fiecare dintre noi, aş zice. 

Un mod comparativ mai raţional de a nega moartea îl 
constituie ideea că familia este adevărata entitate vie şi că, 
atâta timp cât familia lui trăieşte, individul nu moare cu 
adevărat. lată una dintre convingerile care stau la baza 
cultului strămoşilor: strămoşul va trăi atâta timp cât va avea 
un descendent care să-l comemoreze. 

În asemenea condiţii, evident că lipsa copiilor (şi mai ales 
cea a fiilor, căci în majoritatea societăţilor tribale femeile nu 
se pun la socoteală) era suprema nenorocire. Aşa era în 
societatea israelită timpurie, de exemplu, cum ne spune 
chiar Biblia. În Biblie se dau reguli categorice, care îi obligă 
pe bărbaţi să se însoare cu văduvele fraţilor lor morţi fără a 
fi avut copii, tocmai pentru a le da acelor văduve fii care să 
poată fi consideraţi descendenţi ai celui mort. 


Păcatul comis de Onan („onanismul”) nu constă în ceea ce 
probabil credeţi că ar consta, ci în refuzul de a îndeplini 
acest „serviciu” pentru fratele lui mort (vezi Facerea 38:7- 
10). 

Foarte populară este şi o negare ceva mai literală a morţii: 
în aproape orice societate pe care o cunoaştem există ideea 
de „viaţă după moarte”, adică acel „undeva” unde se poate 
duce rămăşiţa nemuritoare a oricărui corp uman. 

Umbra poate că duce o existenţă cenuşie şi insuportabilă, 
într-un loc ca Hades sau Sheol, infernul evreiesc, dar măcar 
trăieşte! 

În condiţii ceva mai imaginative, viaţa de după moarte sau 
o porţiune din ea poate deveni un sălaş al fericirii, în timp 
ce altă porţiune poate deveni un sălaş al chinului. Atunci, 
ideea de imortalitate poate fi legată de ideea răsplatei şi a 
pedepsei - chestiune care comportă şi un aspect de 
Credinţă Protectoare, din moment ce omul se simte mai 
împăcat în sărăcia şi mizeria lui, dacă ştie că va trăi cândva 
ca un zeu în Paradis, în timp ce bogătanul de peste drum se 
va duce drept în lad! (şi ce bine ne pare!) 

În lipsa unei vieţi după moarte, undeva în altă parte decât 
pe Pământ, puteţi avea una şi pe Pământ, aranjându-vă să 
credeţi în reîncarnare sau în transmigraţia sufletului. 

Cu toate că reîncarnarea nu face parte din grupul 
credințelor religioase care domină în lumea occidentală, 
Credinţele Protectoare sunt atât de valorizate aici, încât 
orice dovadă în favoarea reîncarnării este acceptată cu 
mare încântare. Atunci când, în anii 1950, a apărut o 
cărticică mai degrabă neghioabă, The Search for Bridey 
Murphy („În căutarea lui Bridey Murphy”), care părea să 
indice existenţa efectivă a reîncarnării, a devenit pe loc un 
best-seller. Sigur că nu era nimic adevărat. 

Şi, fireşte, întreaga doctrină a spiritualismului, toată 
bateria de atac cu medii, cu ciocănituri în masă, cu 
ectoplasmă, cu fantome şi spirite „poltergeist” şi cu un 
milion de alte lucruri, are la bază doar hotărârea fermă cu 


care specia umană insistă să creadă că nu există moarte; că 
întotdeauna rămâne ceva; că personalitatea conştientă 
este, în vreun fel, nemuritoare. 

Are atunci vreun rost să încercăm să demascam 
spiritualismul? Nu prea, fiindcă nu se poate. Indiferent cât 
de mulţi indivizi care se pretind medii sunt dovediţi ca 
şarlatani, adeptul pătimaş va crede în următorul mediu pe 
care-l întâlneşte. Ba s-ar putea să facă şi mai mult: s-ar 
putea să denunțe dovada şarlataniei ca fiind ea însăşi o 
înşelătorie şi va continua să creadă în escrocherie, oricât de 
transparentă ar fi. 

Ştiinţa pleacă de la ipoteza că şi „Credinţa Protectoare 
numărul 2” este tot falsă. 

Dar şi oamenii de ştiinţă sunt fiinţe umane, iar dacă-i 
considerăm ca individualităţi distincte, aparte de ştiinţă ca 
noţiune abstractă, trebuie să admitem că tânjesc şi ei după 
sentimentul siguranţei. Un savant cu o remarcabilă 
reputaţie, Sir Oliver ]. Lodge, deprimat de moartea fiului 
său în primul război mondial, a încercat să-l regăsească 
prin mijloacele spiritualismului şi a devenit un adept 
devotat al „studiului parapsihologici”. 

Prietenul meu, „personajul influent”, i-a citat adesea pe 
Lodge şi pe alţii ca el, în chip de dovadă a valorii reale pe 
care ar avea-o cercetarea în domeniul parapsihologiei. 
„Dacă ai încredere în observaţiile lui Lodge despre 
electron, de ce nu ai încredere şi în observaţiile lui despre 
spirite?” 

Răspunsul este, desigur, că Lodge n-are de câştigat nici o 
fărâmă de siguranţă afectivă din partea unui electron, dar 
din partea spiritelor, da. lar oamenii de ştiinţă sunt şi ei 
oameni. 

CREDINŢA PROTECTOARE NUMĂRUL 3: Universul 
trebuie să fi fost creat într-un anumit scop. 

La urma urmei, dacă aveţi de gând să puneţi o întreagă 
armată de spirite şi de demoni să administreze Universul, 
nu prea aveţi cum să-i convingeţi s-o facă aşa, pe degeaba. 


Adepții zoroastrismului din Persia au conceput o 
încântător de complicată schemă a Universului, 
imaginându-şi că tot ce există se află angrenat într-un 
război cosmic. Ahura Mazda, conducând nenumărate 
spirite sub stindardul Luminii şi al Binelui, s-a confruntat cu 
o armată tot atât de puternică, sub conducerea lui Ahriman, 
care lupta pentru întuneric şi Rău. Forţele erau aproape 
egal distribuite, deci fiecare om simţea că are puterea să 
încline balanţa într-o parte sau într-alta. Dacă se străduia să 
fie bun, contribuia la victoria „taberei binelui”, în cel mai 
colosal conflict imaginat vreodată. 

Câteva dintre aceste noţiuni s-au strecurat în iudaism şi 
creştinism, şi aşa a rezultat războiul dintre Dumnezeu şi 
Satana. În optica iudeo-creştină, însă, nu se pune 
întrebarea cine va învinge. Dumnezeu trebuie să învingă şi 
va învinge! Ceea ce face lucrurile mult mai puţin 
interesante. 

Şi această Credinţă Protectoare e presupusă ca falsă din 
perspectiva ştiinţei. Atunci când încearcă să descopere 
originile şi soarta finală a Universului, ştiinţa refuză să ia în 
considerare nu doar posibilitatea unui război cosmic, ci şi 
posibilitatea unui scop deliberat oriunde în Univers. 

Generalizările elementare ale ştiinţei (legile 
termodinamicii, de pildă, sau teoria cuantică) admit o 
mişcare aleatorie a particulelor, coliziuni aleatorii, 
transferuri de energie aleatorii şi aşa mai departe. Din 
considerente de probabilitate, putem presupune că, având 
multe particule şi luând în calcul perioade lungi de timp, 
există un grad rezonabil de siguranţă că anumite 
evenimente se vor petrece efectiv, dar în privinţa 
particulelor individuale şi pe perioade scurte de timp, nimic 
nu poate fi prevăzut. 

Foarte posibil ca nici o altă opinie ştiinţifică generală să nu 
fie mai nepopulară decât aceasta, în rândul celor care n-au 
tangenţă cu ştiinţa. Pare să facă totul atât de „fără sens”! 


Chiar aşa? Chiar este absolut necesar ca întreg Universul 
sau tot ce ţine de viaţă să aibă vreun sens? Ce ne împiedică 
să considerăm că un lucru care pare absurd într-un context, 
va căpăta semnificaţie într-un altul? De exemplu, o carte 
scrisă în chineză, care pentru mine n-are nici un sens, va fi 
perfect relevantă pentru un chinez. De ce nu putem 
considera că fiecare om îşi poate organiza propria viaţă, în 
aşa fel încât s-o facă să aibă sens pentru el însuşi şi pentru 
cei pe care îi influenţează? Nu-i aşa că, în acest caz, tot ce 
ţine de viaţă şi tot ce ţine de Univers ajunge să aibă sens 
pentru el? 

Cu siguranţă că tocmai oamenii cărora li se pare că viaţa 
lor n-are, esențialmente, nici un sens, sunt cei care se 
străduiesc cel mai mult să impună un sens Universului - ca 
mod de a suplini ceea ce le lipseşte lor. 

CREDINŢA PROTECTOARE NUMĂRUL 4: Oamenii au 
capacităţi speciale, graţie cărora vor putea obţine ceva fără 
să facă nimic. 

„Dacă-ţi doreşti, aşa va fi”, sună un vers dintr-un cântec 
foarte îndrăgit şi, o! Câtă lume crede acest lucru! E mult 
mai uşor să-ţi doreşti, să speri şi să te rogi, decât să-ţi dai 
osteneala de a face ceva. 

Am scris odată o carte în care un anumit pasaj descria 
pericolele pe care le aduce creşterea explozivă a populaţiei 
lumii, precum şi necesitatea de a se face un control 
organizat al natalității. Cineva care a citit pasajul a adăugat 
pe margine: „Aş zice că asta-i treaba lui Dumnezeu, nu 
crezi?” 

E ca şi cum i-ai lua ciocolata din mână unui copil mic, ca să 
scrii dedesubt: „Dumnezeu îi ajută pe cei care se ajută 
singuri.” 

Gândiţi-vă doar la popularitatea de care se bucură 
poveştile unde personajelor li se îndeplinesc trei dorinţe, li 
se dă puterea de a transforma în aur tot ce ating, lise dă o 
suliță care-şi găseşte întotdeauna singură ţinta sau li se dă 


o nestemată care-şi schimbă culoarea în apropierea 
primejdiei. 

Şi doar imaginaţi-vă cum ar fi, dacă am avea puteri 
extraordinare tot timpul, fără să ştim că le avem - telepatia, 
de pildă. O, cât de mult ne-ar plăcea! (Cui nu i s-a întâmplat 
să aibă parte de-o coincidenţă şi să strige: „Ilelepatie!”) Cât 
de dispuşi suntem să credem în capacităţile mai avansate 
ale altora, fiindcă aşa ni se îmbunătăţesc şi nouă şansele de 
a avea aceeaşi putere - cu condiţia s-o exersăm îndeajuns 
de perseverent. 

Unele puteri complet iraționale reprezintă capacitatea de 
a vedea în viitor: clarviziunea. Sau, dacă nu, se pot dobândi 
cunoştinţele necesare pentru a calcula viitorul prin mijloace 
care ţin de astrologie, numerologie, chiromanţie, cititul în 
frunze de ceai sau o mie de alte şarlatanii vechi de când 
lumea. 

În acest punct ne apropiem de „Credinţa Protectoare 
numărul 1”. Dacă putem prevedea viitorul, atunci am putea 
şi să-l schimbăm, prin demersuri adecvate - ceea ce este 
aproape echivalentul unei manipulări a spiritului. 

Într-un fel, ştiinţa a adus la realitate basmele cu zâne. 
Avionul supersonic merge mult mai repede şi mai departe 
decât calul înaripat şi decât cizmele de şapte poşte ale 
povestaşilor de anţărţ. Avem rachete care-şi caută singure 
ţinta, precum ciocanul lui Thor, şi fac stricăciuni cu mult 
mai mari. Avem nu nestemate, ci brățări sau insigne care se 
decolorează în prezenţa unui grad prea mare de radiaţii. 

Dar aceste lucruri nu sunt „ceva obţinut fără să faci 
nimic”. Nu sunt daruri venite dintr-o lume supranaturală şi 
nu acţionează după cum li se năzare. Sunt produsul obţinut 
printr-o muncă asiduă de generalizare a legităţilor 
Universului, depusă de o ştiinţă care neagă majoritatea 
Credinţelor Protectoare - dacă nu cumva chiar pe toate. 

CREDINŢA PROTECTOARE NUMĂRUL 5: Eşti mai bun 
decât cel de lângă tine. 


Iată o convingere foarte tentantă, dar în multe cazuri şi 
periculoasă. Spuneţi-i asta malacului care stă în faţa 
dumneavoastră şi e foarte probabil să vă rupă gâtul! Aşa că 
vă desemnaţi un surogat: tatăl dumneavoastră e mai bun 
decât tatăl lui; colegiul dumneavoastră e mai bun decât 
colegiul lui; accentul cu care vorbiţi dumneavoastră e mai 
bun decât accentul lui; grupul dumneavoastră socio- 
cultural e mai bun decât grupul lui. 

Natural că această credinţă se suprapune treptat peste 
rasism şi, deloc surprinzător, cu cât un individ are o poziţie 
socială, economică sau personală mai coborâtă, cu atât va fi 
mai tentat să se lase pradă convingerilor rasiste. 

Nu trebuie să ne surprindă nici faptul că oamenii de 
ştiinţă, ca indivizi, au probleme cu această credinţă. Sigur, 
unii o vor raţionaliza şi vor spune că e firesc să existe 
posibilitatea de a împărţi omenirea în categorii, de o aşa 
manieră încât unele categorii să le fie superioare altora, din 
anumite puncte de vedere. Unii oameni, ca grupuri sociale, 
sunt mai înalţi decât cei din alte grupuri, totul fiind o 
chestiune de moştenire genetică. Nu s-ar putea, oare, ca 
unele grupuri să fie, în mod congenital, mai inteligente sau 
mai cinstite decât altele? 

Un savant laureat al Premiului Nobel a cerut, cu ceva timp 
în urmă, ca oamenii de ştiinţă să nu mai ocolească această 
chestiune şi să pornească demersul de a stabili dacă 
„locuitorii cartierelor sărace” (mai pe şleau: negrii 
americani) nu sunt cumva efectiv „inferiori” celor din alte 
cartiere - concluzia fiind, aşadar, că tentativele de a-i ajuta 
se vor dovedi întotdeauna inutile. 

Cei de la un anume ziar m-au rugat să scriu un articol în 
care să-mi prezint opiniile pe această temă, dar eu le-am 
răspuns că prefer să le spun dinainte, pe gură, cum 
urmează să sune opiniile mele, scutindu-mă astfel de efortul 
de a scrie un articol care nu poate fi tipărit. 

Am spus că, în primul rând, după toate probabilitățile, cei 
care manifestau cel mai mare entuziasm pentru o 


asemenea cercetare erau destul de siguri că au stabilit 
criterii de apreciere pe baza cărora locuitorii cartierelor 
sărace se vor dovedi, într-adevăr, „inferiori”. Ceea ce îi va 
exonera apoi pe superiorii locuitori ai altor cartiere de orice 
responsabilitate faţă de concitadinii lor „inferiori”, precum 
şi de orice eventuale sentimente de vinovăţie. 

Dacă e să mă înşel, am continuat, atunci am impresia că 
organizatorii cercetării vor fi tot atât de doritori să 
găsească o minoritate superioară, nu numai una inferioară. 
De pildă, mă tem foarte tare că, după normele de apreciere 
care prevalează în societatea noastră, se va dovedi că 
membrii Bisericii Unitariene şi cei ai Bisericii Episcopale au 
o medie a coeficientului de inteligenţă şi a realizărilor 
personale superioare celor din alte grupuri religioase. 

Dacă va fi aşa, am sugerat eu, atunci unitarienii şi membrii 
Bisericii Episcopale s-ar cuveni să poarte o insignă 
distinctivă, să fie conduşi pe locurile din faţă în autobuz, să 
li se ofere cele mai bune locuri la teatru şi la cinema, să li se 
permită să folosească toalete mai curate etc. 

Cei de la ziar mi-au zis s-o las baltă cu articolul şi îi înţeleg 
foarte bine. Nimeni nu vrea să caute oameni care să-i fie 
superiori, ci numai inferiori. 

CREDINŢA PROTECTOARE NUMĂRUL 6: Dacă lucrurile 
nu ies aşa cum trebuie, nu e vina mea. 

Practic, toţi avem în noi un mic grăunte de paranoia. Cu 
puţin exerciţiu, acesta ne poate conduce să admitem vreuna 
dintre teoriile conspirației avansate de-a lungul istoriei. 

Ce reconfortant e să ştii că, dacă nu-ţi merge bine în 
afaceri, asta-i din cauza manevrelor dubioase ale ticălosului 
de bulgar care ţine prăvălia din colţ; dacă te doare ceva, e 
din cauza conspirației medicilor nigerieni care au ceva cu 
tine; dacă te-ai împiedicat şi ai căzut, când te-ai întors să te 
uiţi după o fetişcană nurlie, e din cauza unui afurisit de 
ceylonez, care a pus crăpătura din trotuar tocmai acolo! 

În sfârşit, aici este punctul în care oamenii de ştiinţă pot fi 
atinşi direct - căci această Credinţă Protectoare se poate 


întoarce nemijlocit împotriva lor, fiindcă se ridică împotriva 
Credinţelor Protectoare în general. 

Când adepților unei Credinţe Protectoare li se 
demonstrează fără putinţă de tăgadă că s-au lăsat păcăliţi şi 
amăgiţi, care e ultima lor cale de apărare şi cea mai bună? 
Păi, normal: că există o conspirație a oamenilor de ştiinţă, 
îndreptată împotriva lor. 

Eu însumi sunt mereu acuzat că particip la o asemenea 
conspirație. În corespondenţa de azi, spre exemplu, am 
primit o scrisoare teribil de violentă şi de indignată, din 
care voi cita doar câteva fraze mai moderate: „Nu ajunge 
că noi [publicul] suntem luaţi de proşti de către politicieni. 
Acum au ajuns şi cei din câmpul ştiinţei să aplice aceeaşi 
tactică. Dacă v-aţi propus, indiferent în ce scop, să-i păcăliţi 
pe alţii, aflaţi de la mine că nu v-a reuşit schema deloc.” 

Am citit foarte atent scrisoarea, de la cap la coadă, şi se 
pare că expeditorul citise un articol de revistă care 
respingea una dintre credinţele lui preferate. Instantaneu a 
fost convins nu că el însuşi s-ar fi putut înşela, ci că oamenii 
de ştiinţă complotau împotriva lui şi că aveau ordine de la 
NASA să-l mintă. 

Necazul e că se referea la un articol scris de altcineva, nu 
de mine - şi habar n-aveam despre ce Dumnezeu vorbeşte! 

Totuşi, am convingerea că forţele Raţiunii vor ieşi 
triumfătoare în faţa atacurilor crâncene lansate de adepţii 
Credinţelor Protectoare, indiferent ce s-ar întâmpla. (Să bat 
în plastic!) 

PIERDUT PRIN NETRADUCERE. 

La NOREASCON (a douăzeci şi noua Conferinţă Mondială 
SE), care s-a ţinut la Boston, în week-end-ul de Ziua Muncii 
din anul 1971, am luat loc în prezidiu, fireşte, deoarece, în 
calitate de Bob Hope al literaturii SF, face parte dintre 
perenele mele îndatoriri să înmânez premiile Hugo. În 
stânga mea stătea Robyn, fiică-mea: şaisprezece ani, 
blondă, ochi albaştri, bine făcută, frumoasă foc. (Nu, ultimul 


adjectiv nu reprezintă parţialitatea unui tată mândru. 
Întrebaţi pe cine vreţi!) 

Vechiul meu amic, Clifford D. Simak, care era oaspete de 
onoare, şi-a început discursul prin a-i prezenta, cu perfect 
justificată mândrie, pe cei doi copii ai lui, aflaţi în auditoriu. 
Pe faţa lui Robyn a trecut atunci o umbră de alarmă. 

— Tati! Mi-a şoptit imperios, cunoscându-mi prea bine 
capacitatea de a-i pune pe alţii în situaţii stânjenitoare. Ai 
de gând să mă prezinţi şi tu pe mine? 

— Te-ar deranja, Robyn? Am întrebat-o. 

— Da, m-ar deranja. 

— Bine, atunci nu te prezint, am liniştit-o, bătând-o uşor cu 
palma pe braţ. 

A stat pe gânduri câteva clipe, apoi a zis: 

— Sigur, dacă simţi nevoia să pomeneşti, aşa, în treacăt, 
de frumoasa ta fiică, nu mă deranjează deloc. 

Puteţi fi convinşi că exact aşa am şi făcut, în timp ce ea îşi 
lăsa privirea să alunece în jos, cu fermecătoare modestie. 

Doar că nu m-am putut abţine să nu mă gândesc la 
stereotipul blond şi cu ochi albaştri al frumuseţii nordice, 
care a năpădit literatura occidentală din momentul în care 
triburile germanice au invadat părţile de vest ale Imperiului 
Roman, cu cincisprezece secole în urmă, şi s-au instalat în 
timp ca pătură aristocrată. 

Şi la maniera în care a fost exploatat acest lucru pentru a 
submina una dintre cele mai clare şi mai importante lecţii 
din Biblie - o subversiune care îşi aduce şi ea contribuţia, 
chiar dacă mică, la criza gravă cu care se confruntă astăzi 
lumea şi Statele Unite în particular. 

În acord cu predilecţia mea spre a începe cu începutul, 
însoţiţi-mă în secolul al VI-lea î. Hr. Un grup de evrei s-a 
întors din exilul babilonian şi s-a apucat să reconstruiască 
templul din Ierusalim, pe care Nabucodonosor îl distrusese 
cu şaptezeci de ani înainte. 

Pe durata exilului, sub călăuzirea profetului lezechiel, 
evreii îşi păstraseră neştirbită identitatea naţională, 


modificând, complicând şi idealizând felul în care îl adorau 
pe Yahve - într-o formă direct ancestrală iudaismului de 
astăzi. (De fapt, lezechiel este numit uneori „părintele 
iudaismului”.) 

Aceasta a făcut ca, o dată exilaţii întorşi la Ierusalim, să se 
confrunte cu o problemă religioasă. Existau acolo oameni 
care, pe durata exilului babilonian, trăiseră în ceea ce 
fusese odată ţara triburilor ludeei şi care îl cinsteau pe 
lahve cu ceea ce considerau ei a fi ritualul adevărat, păstrat 
neatins de-a lungul timpului. Deoarece oraşul lor principal 
(o dată Ierusalimul distrus) era Samaria, evreii reîntorşi din 
exil îi numeau samariteni. 

Samaritenii au respins modificările „de modă nouă” ale 
evreilor reîntorşi, iar aceştia, la rândul lor, se uitau cu 
dezgust la credinţele „învechite” ale samaritenilor. Între ei 
s-a născut o nemuritoare ostilitate, genul care ajunge să fie 
exacerbată din cauză că diferenţele de credinţă sunt 
comparativ mărunte. 

În plus, mai trăiau pe aceleaşi pământuri şi oameni care 
proslăveau cu totul alţi zei: amoniţi, edomiţi, filisteni şi aşa 
mai departe. 

Presiunea exercitată asupra grupului de evrei reîntorşi nu 
era în primul rând militară - fiindcă toată zona se afla sub 
ocârmuirea, mai mult sau mai puţin benefică, a Imperiului 
Persan - ci una socială, dar poate tocmai de-aceea mai 
puternică. Păstrarea unui ritual strict în faţa mulțimilor 
covârşitoare de necredincioşi este o treabă grea, iar 
tendinţa de a mai slăbi din stricteţea lui devenea aproape 
irezistibilă. Apoi, tinerii bărbaţi reveniţi din exil erau atraşi 
de femeile din vecinătate, deci mariajele mixte nu puteau fi 
evitate. Natural, pentru a-i face pe plac nevestei, ritualul se 
vedea relaxat şi mai mult. 

Apoi, însă, probabil nu mai devreme de anul 400 î. Hr, 
adică la peste un secol de la construirea celui de-al doilea 
templu, în Ierusalim a sosit Ezra, care era un învăţat al legii 
mozaice - editată şi pusă în formă finală pe perioada 


exilului babilonian. Ezra a fost îngrozit de regresul 
ritualului şi s-a pornit să-l redeştepte cu toată vigoarea. l-a 
chemat pe oameni să se adune, i-a pus să recite legea după 
el şi le-a tălmăcit-o, le-a aţâţat fervoarea religioasă şi a 
cerut o mărturisire a păcatelor şi o reînnoire a credinţei. 

Un lucru pe care l-a impus foarte riguros a fost 
abandonarea tuturor nevestelor neevreice şi a copiilor lor. 
Numai aşa se putea menţine, după părerea lui, caracterul 
sfânt al iudaismului strict. Ca să cităm din Biblie (şi voi 
folosi recenta nouă versiune în engleză, în acest scop)35: 
„Şi s-a sculat Ezra preotul şi le-a zis: „Voi aţi făcut păcat, 
luându-vă femei de neam străin şi cu aceasta aţi mărit vina 
lui Israel. Aşadar, pocăiţi-vă de păcatul acesta înaintea 
Domnului Dumnezeului părinţilor voştri şi faceţi voia Lui şi 
depărtaţi-vă de popoarele pământului acestuia şi de femeile 
celor de alt neam,,. Şi răspunzând toată adunarea, a zis cu 
glas tare: „Cum zici tu, aşa vom face!” (Cartea întâi a lui 
Ezra 10:10-12). 

Începând din acel moment, evreii ca popor au început să 
practice un exclusivism, o separare voluntară de ceilalţi şi o 
înmulţire a obiceiurilor distincte care le-au accentuat şi mai 
mult caracterul separat; iar aceste lucruri i-au ajutat să-şi 
păstreze identitatea prin toate nenorocirile şi catastrofele 
ce aveau să vină, prin toate crizele şi prin toate exilurile şi 
persecuțiile care i-au împrăştiat pe suprafaţa Pământului. 

De netăgăduit faptul că exclusivismul a servit şi la a-i face 
„greu de înghiţit” social, conferindu-le şi un grad înalt de 
vizibilitate socială - lucruri de natură să ajute la crearea 
unor condiţii care făceau mai probabile exilurile şi 
persecuția. 

Nu toţi evreii au aderat la politica exclusivismului. Au 
existat unii care credeau că toţii oamenii sunt egali în ochii 
lui Dumnezeu şi că nimeni nu trebuie exclus din comunitate 
doar pe baza identităţii sale de grup. 

Unul dintre ei (dar care a rămas pe vecie nenumit) a 
încercat să prezinte această convingere sub forma unei 


scurte pilde de ficţiune istorică. Eroina acestei poveşti din 
secolul al IV-lea î. Hr. Este Rut, o femeie moabită. (Istoria se 
petrece pe vremea judecătorilor, deci, în opinia tradiţională, 
se considera că a fost scrisă de profetul Samuel în secolul al 
XI-lea î. Hr. Niciunul dintre savanții care studiază Biblia 
astăzi nu mai crede acest lucru.) 

De ce tocmai o femeie moabită, dacă tot veni vorba? 

Se pare că evreii reîntorşi din exil aveau tradiţii legate de 
prima lor sosire la graniţele pământului Canaanului, sub 
Moise mai întâi şi apoi sub Iosua, cu aproape o mie de ani 
înainte. În acea vreme, micul popor al lui Moab, care trăia 
la răsarit de cursul inferior al Iordanului şi de Marea 
Moartă, pe bună dreptate alarmat de incursiunea 
viguroşilor năvălitori din pustie, a încercat să li se opună. 
Moabiţii nu doar că i-au împiedicat pe israeliți să le 
traverseze teritoriul, ci, spune tradiţia, l-au chemat pe un 
proroc, Valaam, şi i-au cerut să-şi folosească puterile 
magice pentru a aduce năpasta şi distrugerea pe capul 
invadatorilor. 

N-au reuşit, iar Valaam, înainte de a se întoarce în ţara lui, 
se spune că l-ar fi sfătuit pe regele Moabului să le lase pe 
femeile moabite să-i ademenească pe bărbaţii din pustie, în 
ideea că asemenea legături ar fi putut să le submineze 
dârzenia şi devotamentul tenace. Biblia relatează 
următoarele: „Atunci s-a aşezat Israel în Sitim, dar poporul 
a început să se spurce, păcătuind cu fetele din Moab. Că 
acestea îi chemau la jertfele idolilor lor şi mânca poporul 
din acele jertfe şi se închina la dumnezeii lor. Aşa s-a lipit 
Israel de Baal-Peor, pentru care s-a aprins mânia lui 
Dumnezeu asupra lui Israel.” (Numerii 25:1-3) 

Drept rezultat, „femeile moabite” au devenit chintesenţa 
tipului de influenţă exterioară care, prin atracţie sexuală, 
încercau să-i pervertească pe evreii pioşi. Într-adevăr, Moab 
şi regatul învecinat din nord, Amon, au fost nominalizate 
explicit prin codul mozaic: „Amonitul şi Moabitul să nu intre 
în obştea Domnului; nici în al zecelea neam al lor în veci să 


nu intre în obştea Domnului, pentru că nu v-au întâmpinat 
cu pâine şi apă în cale, când veneaţi din Egipt, şi pentru că 
ei au plătit împotriva ta pe ValaaM. Ca să vă blesteme. Să 
nu le doreşti pace şi fericire în toate zilele tale, în veci.” 
(Deuteronomul 23:3-4, 6) 

Şi totuşi, au existat vremuri în istoria de mai târziu când 
între Moab şi măcar o parte a poporului lui Israel a fost 
prietenie, poate pentru că i-a unit lupta împotriva unui 
duşman comun. 

De pildă, puţin după anul 1000 î. Hr., Israelul era cârmuit 
de Saul, care le ţinuse piept filistenilor, îi cucerise pe 
amaleciţi şi adusese Israelul pe cea mai înaltă culme a 
puterii de până atunci. În mod firesc, moabiţii priveau cu 
teamă aceste politici expansioniste, deci căutau prietenia 
oricui s-ar fi răsculat împotriva lui Saul. Un asemenea rebel 
a fost războinicul David din Betleemul ludeei. Prigonit de 
Saul şi obligat să se retragă într-o cetate fortificată, David a 
apelat la Moab, ca refugiu pentru familia lui. 

„De acolo David. A zis către regele Moabului: „Lasă pe 
tatăl meu şi pe mama mea să stea la voi, până voi afla ce are 
să facă Dumnezeu cu mine., Şi i-a adus la regele Moabului 
şi au trăit ei tot timpul la el, cât David a rămas în cetatea 
aceea.” (Cartea întâi a regilor 22:3-4) 

Până la urmă, David a ieşit învingător, a devenit rege mai 
întâi peste Iudeea, apoi peste întreg Israelul şi a creat un 
imperiu care se întindea pe toată coasta estică a 
Mediteranei, din Egipt până la Eufrat, oraşele feniciene 
rămânând independente, dar în alianţă cu David. Mai 
târziu, evreii au privit mereu înapoi cu nostalgie spre 
perioada lui David şi a fiului său, Solomon, ca epocă de aur 
din istoria lor, iar statutul lui David în mitologia şi 
mentalitatea evreiască a rămas inatacabil. David a fondat o 
dinastie care a domnit peste Iudeea timp de patru secole, 
iar evreii n-au încetat niciodată să creadă că vreun 
descendent al lui David se va întoarce să-i cârmuiască iar, 
într-o zi din viitorul idealizat. 


Totuşi, plecând de la versetele care arată că David s-a 
folosit de Moab ca refugiu pentru familia lui, se prea poate 
să fi apărut o poveste cum că printre strămoşii lui David s- 
ar fi strecurat şi moabiţi. Din cât se pare, autorul Cărţii Rut 
a hotărât să se servească de această istorie pentru a scoate 
în evidenţă doctrina nonexclusivismului, alegându-şi ca 
eroină prototipul mult-detestatei femei moabite. 

Cartea Rut vorbeşte despre o familie din Betleemul ludeei 
- un bărbat, nevasta lui şi doi fii - pe care foametea îi mână 
spre Moab. Acolo, cei doi feciori se căsătoresc cu fete 
moabite, dar, după un timp, toţi cei trei bărbaţi mor, lăsând 
în urma lor trei femei: pe Noemina, soacra, alături de Rut şi 
de Orfa, cele două nurori. 

În acele vremuri, femeile erau tratate ca sclave, iar cele 
nemăritate, fără un bărbat care să le deţină în posesie şi să 
le oblăduiască, nu puteau supravieţui decât din mila 
celorlalţi. (De unde şi frecventul îndemn biblic spre a avea 
grijă de văduve şi de orfani.) 

Noemina a hotărât să se întoarcă la Betleem, unde rudele 
poate s-ar fi milostivit s-o ajute, dar pe Rut şi pe Orfa le-a 
îndemnat, cu multe rugăminţi, să rămână în Moab. Deşi nu 
spune explicit, ar fi destul de plauzibil să presupunem ce 
gândea: că nişte fete moabite n-ar avea deloc o viaţă uşoară 
în Iudeea, unde Moabul era privit cu atâta ură. 

Orfa rămâne în Moab, dar Rut refuză s-o părăsească pe 
Noemina, spunând: „Nu mă sili să te părăsesc şi să mă duc 
de la tine; căci unde te vei duce tu, acolo voi merge şi eu şi 
unde vei trăi tu, voi trăi şi eu; poporul tău va fi poporul meu 
şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu; unde vei muri tu, 
voi muri şi eu şi voi fi îngropată acolo. Orice-mi va face 
Domnul, numai moartea mă va despărţi de tine!” (Cartea 
Rut 1:16-17) 

O dată ajunse în Betleem, cele două femei au de înfruntat 
cea mai amarnică sărăcie, iar Rut se oferă să câştige cele 
necesare traiului, pentru ea şi pentru soacra ei, adunând 
spicele rămase pe câmp. Venise vremea secerişului 


grânelor, şi obiceiul locului era ca spicele căzute în urma 
secerătorilor să nu fie culese, ci lăsate acolo ca să fie 
adunate de cei săraci. Această cutumă a adunatului spicelor 
era un fel de program de asistenţă socială pentru nevoiaşi. 
Dar era şi o muncă grea, care-ţi rupea spinarea, plus că 
orice femeie tânără care o făcea, mai ales una moabită, îşi 
asuma unele riscuri evidente, la cheremul unor secerători 
tineri şi viguroşi. Ce se oferise să facă Rut era pur şi simplu 
o dovadă de sacrificiu eroic. 

Povestea spune că Rut a adunat spice pe țarina unui bogat 
fermier iudeu, Booz, care, venit să vadă ce-i fac secerătorii, 
a remarcat cu câtă vrednicie muncea. Booz a întrebat cine 
este şi lucrătorii i-au răspuns: Această femeie tânără este 
moabiteanca aceea care a venit cu Noemina din ţara 
Moabiţilor.” (Cartea Rut 2:6) 

Booz îi vorbeşte cu bunăvoință, iar Rut spune: „Cu ce am 
dobândit eu milă înaintea ta de mă primeşti, cu toate că 
sunt străină?” (Cartea Rut 2:10) Booz îi răspunde că a auzit 
cum şi-a lăsat ea propria ţară, din dragoste pentru 
Noemina, şi cum munceşte cu vrednicie ca să-i poarte de 
grijă. 

Se dovedeşte apoi că Booz era rudă cu răposatul soţ al 
Noeminei - ceea ce trebuie să fi fost unul dintre motivele 
care l-au făcut să se arate atât de mişcat de dragostea şi de 
fidelitatea lui Rut. Auzind ce s-a întâmplat, Noemina are o 
idee. În acele vremuri, dacă o femeie rămânea văduvă fără 
să fi făcut copii, avea dreptul să-i ceară fratelui soţului 
răposat s-o ia de nevastă şi să-i ofere protecţia lui. Dacă 
răposatul nu avusese nici un frate, obligaţia cădea în 
sarcina vreunui alt bărbat din familie. 

Noemina trecuse de vârsta la care mai putea face copii, 
deci nu mai îndeplinea condiţiile necesare măritişului, care 
în acele vremuri avea ca scop principal procreaţia - dar nu 
acelaşi lucru se putea spune despre Rut! Sigur, Rut era o 
femeie moabită şi probabil că nici un iudeu n-ar fi primit s-o 
ia de soţie, dar Booz se dovedise binevoitor cu ea. Aşadar, 


Noemina a învăţat-o pe Rut cum să se apropie de Booz în 
timpul nopţii şi, fără nici o intenţie vulgar-seducătoare, să 
facă apel la protecţia lui. 

Mişcat de modestia şi de disperarea femeii, Booz i-a 
promis că-şi va face datoria, spunând însă că există o rudă 
mai apropiată decât el şi că, după lege, această rudă are 
dreptul să-şi încerce norocul înaintea lui. 

Nu mai departe de a doua zi, Booz îl caută pe cel în cauză, 
adică ruda mai apropiată, şi îi propune să cumpere o parte 
de țarină ce se cuvenea Noeminei şi, o dată cu bucata de 
proprietate, să-şi mai asume o responsabilitate: „De 
cumperi țarina de la Noemina, atunci trebuie să cumperi şi 
pe Rut moabiteanca, femeia celui mort.” (Cartea Rut 4:5). 

Probabil că Booz a avut grijă să accentueze aşa cum 
trebuie cuvântul „moabiteanca”, fiindcă ruda în cauză s-a 
retras imediat. În consecinţă, Booz s-a însurat cu Rut, care 
cu timpul i-a dăruit un fiu. Mândra şi fericita Noemina ţinea 
pruncul la piept, iar femeile din jur i-au spus: „Acesta îţi va 
fi bucurie şi hrănitor la bătrâneţile tale, căci l-a născut nora 
ta, care este mai bună pentru tine decât şapte fii.” (Cartea 
Rut 4:15) 

Într-o societate care punea infinit mai mult preţ pe fii, 
decât pe fiice, acest verdict al femeilor iudee asupra lui Rut 
- o femeie din neamul detestat al Moabului - cum că s-a 
dovedit „mai bună pentru tine decât şapte fii”, este morala 
autorului: nobleţe şi virtute există în orice neam de oameni 
şi niciunul nu trebuie aprioric exclus şi desconsiderat, pur şi 
simplu fiindcă se cheamă într-un fel sau altul. 

Iar apoi, ca să încheie definitiv discuţia, pentru orice iudeu 
chiar atât de naţionalist încât să se arate impermeabil la 
argumentele purului idealism, povestea spune: „lar 
vecinele i-au pus nume şi au zis: „Noeminei i s-a născut fiu 
şi i s-a pus numele Obed., Acesta este părintele lui lesei, 
tatăl lui David.” (Cartea Rut 4:17) 

Unde ar fi fost Israelul, atunci, dacă ar fi existat acolo un 
Ezra care să interzică însurătoarea lui Booz cu „o femeie 


străină”? 

Ce concluzie putem trage de aici? Că povestea din Cartea 
Rut este una frumoasă, nu contestă nimeni. Aproape 
întotdeauna se face referire la ea ca la o „încântătoare 
idilă” sau alte formulări asemănătoare. Că Rut reprezintă o 
foarte reuşită personificare a unei femei bune şi virtuoase e 
un lucru de netăgăduit. 

De fapt, toată lumea îndrăgeşte aşa de mult povestea, şi 
pe Rut, încât ideea principală se pierde complet. Prin sine, 
este o pildă a toleranţei faţă de cei dispreţuiţi, a iubirii faţă 
de cei urâţi, a răsplatei pe care o aduce înfrăţirea. Prin 
amestecarea genelor speciei umane, prin formarea 
hibridului, pe lume vor veni oameni măreţi. 

Evreii au înglobat în canon Cartea Rut parţial fiindcă este 
o poveste atât de minunat spusă, dar în principal (bănuiesc 
eu) fiindcă arată din cine se trage marele David - o filiaţie 
care, în sobru-istoricele cărţi ale Bibliei dinaintea celei a lui 
Rut, nu este indicată decât până la tatăl lui David, lesei. 
Evreii însă au rămas în general exclusivişti şi nu şi-au 
însuşit lecţia de universalism propovăduită de Cartea lui 
Rut. 

Nici de atunci încoace n-au ajuns oamenii să se ataşeze de 
învăţătura ei. Şi cum ar putea, din moment ce se fac atâtea 
eforturi ca învăţătura ei să dispară?! Povestea lui Rut a fost 
re-spusă de nenumărate ori, în toate tipurile posibile de 
contexte: începând cu basmele pentru copii şi terminând cu 
romane serioase. S-au făcut până şi filme cu acest subiect. 
Rut însăşi a fost înfăţişată în sute de ipostaze şi în absolut 
fiecare dintre ilustrațiile pe care le-am văzut vreodată, e 
blondă, are ochi albaştri, e bine făcută şi frumoasă - 
stereotipul nordic perfect de care vorbeam la începutul 
acestui articol. 

Pentru Dumnezeu, de ce nu se poate ca Booz să se fi 
îndrăgostit pur şi simplu de ea?! Ce mare merit a fost că a 
luat-o de nevastă? Dacă o fată ca asta îţi cade la picioare şi 


se roagă, umilă, să-ţi faci datoria faţă de ea şi s-o iei de 
nevastă, probabil că te-ai însura cu ea cât ai clipi din ochi! 

Da, sigur, era o femeie moabită - şi ce dacă? Ce vă spune 
dumneavoastră cuvântul „moabit”? Vă declanşează vreo 
reacţie violentă? Există mulţi moabiţi printre cunoştinţele 
dumneavoastră? I-a fugărit de curând pe copiii 
dumneavoastră o gaşcă de moabiţi nenorociţi? Au început 
să scadă preţurile la case în cartierul dumneavoastră din 
cauza prezenţei lor? Când aţi auzit ultima dată pe cineva 
spunând: „lrebuie să-i gonim pe puturoşii ăia de moabiţi de 
aici. Nu fac altceva decât să îngroaşe rândurile pe listele de 
ajutoare sociale”? 

Practic, judecând după modul în care este descrisă Rut, 
moabiţii sunt nişte adevăraţi aristocrați englezi, iar 
prezenţa lor ar ridica preţurile de pe piaţa imobiliară. 

Necazul e că unicul cuvânt căruia nu i se face traducerea 
în Cartea lui Rut este cuvântul-cheie „moabit” - şi, atâta 
timp cât nu este tradus, ideea se pierde; se pierde prin 
netra-ducere. 

Cuvântul „moabit” înseamnă în realitate „cineva dintr-un 
neam care nu primeşte nimic altceva din partea noastră şi 
nu merită nimic altceva din partea noastră decât ură şi 
dispreţ.” Cum ar trebui să fie tradus acest cuvânt, printr-un 
alt cuvânt care să însemne exact acelaşi lucru, dar pentru 
un alt neam decât cel al iudeilor, de exemplu, pentru grecii 
din era modernă? „lurc”, evident! Dar pentru mulţi dintre 
turcii de azi? „Grec”, evident! Şi pentru mulţi americani de 
azi? „Negru“, evident! 

Ca să putem sesiza aşa cum trebuie semnificaţia Cărţii lui 
Rut, haideţi să presupunem că Rut n-ar fi o femeie moabită, 
ci o negresă. 

Recitiţi povestea şi traduceţi cuvântul „moabit” prin 
„negru”, de fiecare dată când îl întâlniți în text. Noemina 
(să zicem) se întoarce în Statele Unite cu două nurori 
negrese. Nici nu-i de mirare că le imploră să nu vină cu ea! 
Mare minune că Rut o iubeşte atât de mult pe soacra ei, 


încât e dispusă să înfrunte o societate care o urăşte fără 
nici un motiv şi să-şi asume riscul de a culege spice, sub 
ochii unor secerători care-i aruncă ocheade pofticioase şi 
cărora nici prin cap nu le trece s-o trateze cu vreo urmă cât 
de mică de respect. 

Iar când Booz întreabă de ea, nu citiţi răspunsul în forma 
„Este o moabiteanca” - citiţi-l în traducerea „Este o 
negresă”. Mult mai probabil, de fapt, ca secerătorii să-i fi 
spus lui Booz ceva care ar echivala (iertat fie-mi limbajul!) 
cu: „E o muieruşcă de cioară.” 

Privite lucrurile din această perspectivă, veţi constata că 
întreaga semnificaţie se află în traducere şi numai în 
traducere. Fapta lui Booz, în sensul că vrea să se însoare cu 
Rut fiindcă e virtuoasă (şi nu fiindcă e o frumuseţe nordică), 
capătă astfel un soi de nobleţe. Concluzia vecinelor, cum că 
e mai bună pentru Noemina decât şapte fii, devine un lucru 
pe care acele femei nu s-ar fi simţit obligate să-l spună 
decât în faţa covârşitoarelor dovezi că aşa era! lar 
trăsătura de condei finală, cum că din acest amestec 
genitoriu s-a născut nimeni altul decât marele David, are un 
efect de-a dreptul copleşitor! 

Ceva asemănător putem găsi şi în Noul Testament. Există 
o instanţă în care un ucenic al legii îl întreabă pe lisus ce 
trebuie să facă pentru a merita viaţa eternă şi îşi răspunde 
singur la întrebare, spunând: „Să iubeşti pe Domnul 
Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi 
din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele 
tău ca pe tine însuţi.” (Luca 10:27) 

Aceste îndemnuri sunt luate din Vechiul Testament, fireşte. 
Ultima parte, cea cu aproapele, vine dintr-un verset care 
spune: „Să nu te răzbuni cu mâna ta şi să nu ai ură asupra 
fiilor poporului tău, ci să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine 
însuţi.” (Leviticul 19:18) 


(În acest caz, mie îmi sună mai bine traducerea folosită de 
noua versiune în engleză a Bibliei, decât cea din versiunea 


regelui lacob: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine 
însuţi.” Cât de sfânt trebuie să fie cineva, ca să poată 
realmente simţi durerea sau bucuria altcuiva, exact la fel 
cum le simte pe ale sale?! Nu e cazul să cerem prea mult. 
Dar dacă admitem pur şi simplu că altcineva este „un om ca 
tine”, atunci poate fi tratat măcar cu decenţă. Abia atunci 
când refuzăm să acceptăm măcar atâta lucru, vorbind 
despre altcineva ca despre un om inferior nouă, încep să ne 
pară fireşti - ba chiar demne de laudă - disprețul şi 
cruzimea.)36 

lisus aprobă spusele ucenicului învăţător al legii, iar 
acesta întreabă imediat: „Şi cine este aproapele meu?” 
(Luca 10:29) La urma urmei, versetul din Levitic vorbeşte 
mai întâi despre abţinerea de la a te răzbuna şi de la a avea 
ură faţă de fiii poporului tău; iar asta nu înseamnă, oare, că 
noţiunea de „aproapele tău” se limitează doar la cei de 
acelaşi neam cu tine? 

lisus îi răspunde atunci cu ceea ce s-ar putea să reprezinte 
cea mai semnificativă parabolă, dintre toate câte sunt: 
povestea călătorului căzut în mâinile unor tâlhari, care l-au 
bătut, l-au jefuit şi l-au lăsat să zacă, pe jumătate mort, la 
marginea drumului. lisus continuă: „Din întâmplare un 
preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe 
alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi 
văzând, a trecut pe alături. lar un samaritean, mergând pe 
cale, a venit la el, şi, văzându-l, i s-a făcut milă şi, 
apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi 
vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de 
oaspeţi şi a purtat grijă de el.” (Luca 10:31-34) 

Apoi lisus întreabă cine este aproapele călătorului, iar 
ucenicul se vede nevoit să răspundă: „Cel care a făcut milă 
cu el.” (Luca 10:37) 

Parabola e cunoscută sub denumirea de „Pilda bunului 
samaritean”, deşi nicăieri nu se spune că salvatorul bietului 
călător ar fi fost un bun samaritean - doar un samaritean, 
pur şi simplu. 


Însemnătatea parabolei este în întregime viciată de 
folosirea obişnuitei sintagme „bunul samaritean”, pentru că 
aruncă o lumină falsă asupra a cine erau, de fapt, 
samaritenii. Spuneţi cuvântul „samaritean” în cadrul unui 
test de asociere liberă a ideilor şi, foarte probabil, toţi cei 
supuşi testării îl vor asocia cu adjectivul „bun”. S-a întipărit 
atât de profund în minţile noastre, că samaritenii sunt buni, 
încât ni se pare de la sine înţeles ca un samaritean să 
procedeze aşa - ba chiar ne mirăm de ce ţine lisus să 
sublinieze acest lucru! 

Uităm cine erau samaritenii, pe vremea lui lisus! 

Pentru evrei, samaritenii nu erau buni. Erau nişte eretici 
detestaţi, desconsideraţi şi demni de tot disprețul, cu care 
nici un bun evreu n-ar fi vrut să aibă de-a face. Din nou, 
întreaga semnificaţie se pierde prin netraducere! 

Să zicem că în locul călătorului din vechea ludee avem un 
american alb din Mississippi, care a fost tâlhărit şi părăsit în 
drum, aproape mort. Şi să zicem că pe lângă el au trecut un 
preot catolic şi unul protestant, refuzând amândoi „să se 
implice”. Şi să zicem că a fost un muncitor la câmp, negru, 
cel care s-a oprit şi a avut grijă de sărmanul călător. 

Acum puneţi-vă întrebarea: cine a fost aproapele pe care 
trebuie să-l iubeşti ca şi cum ar fi un om ca tine, dacă vrei 
să fii mântuit? 

Parabola bunului samaritean propovăduieşte clar că 
noţiunea de „aproapele tău” nu comportă nici o semnificaţie 
limitativă, că nu poţi să-ţi rezervi purtarea omenoasă doar 
pentru cei din grupul tău social şi pentru cei din neamul 
tău. Absolut fiecare om, până la cel din urmă, până la cel pe 
care-l dispreţuieşti cel mai mult, este aproapele tău. 

Bun, avem deci în Biblie două exemple - în Cartea lui Rut 
şi în pilda samariteanului milostiv - de învățături care s-au 
pierdut prin netraducere, deşi sunt îngrozitor de relevante 
pentru noi, cei din ziua de azi. 

Pe tot cuprinsul lumii există confruntări între părţi din 
omenire care se autodefinesc prin rasă, naţionalitate, 


filosofie economică, religie, limbă sau apartenenţă la 
grupuri diferite, în aşa fel încât nu se consideră „aproapele” 
unuia faţă de celălalt. 

Aceste diferenţe mai mult sau mai puţin arbitrare între 
popoare care aparţin aceleiaşi specii biologice sunt teribil 
de periculoase şi parcă nicăieri mai mult decât aici, în 
Statele Unite, unde cea mai primejdioasă dintre înfruntări 
(nici nu-i nevoie s-o mai spun) are loc între albi şi negri. 

După problema generală a creşterii populaţiei, omenirea 
nu e ameninţată de alt pericol mai mare decât această 
confruntare - îndeosebi în Statele Unite. 

Mi se pare că din ce în ce mai mult, cu fiecare an, atât 
albii, cât şi negrii se întorc, plini de mânie şi ură, către 
mijloacele violenţei. Nu văd cum s-ar putea sfârşi în mod 
raţional această continuă escaladare a violenţei; nu cred că 
se poate termina altfel decât printr-un război civil. 

Într-un asemenea război civil, albii, având preponderență 
numerică şi un grad încă şi mai mare de preponderență în 
materie de forţă organizată, este foarte probabil „să 
învingă”. Dar ar fi o „victorie” cu preţul unor enorme 
costuri materiale şi, mă tem, al unui cost spiritual mortal. 

Şi de ce? Chiar atât de greu ne este să ne considerăm 
apropiaţi? Chiar nu putem, de ambele părţi - de ambele 
părţi! 

— Să găsim o cale de-a accepta învăţăturile biblice? 

Sau, dacă versetele din Biblie vă par prea onctuoase şi 
dacă repetarea vorbelor lui lisus vă pare un exces de 
pioşenie, haideţi să punem problema altfel, într-un mod mai 
practic: 

Privilegiul de a putea uri vi se pare o senzaţie atât de 
voluptuoasă, încât merită infernul material şi spiritual al 
unui război civil între albi şi negri? 

Dacă răspunsul este un sincer „da”, atunci nu ne rămâne 
decât să ne resemnăm în disperare. 

UITAȚI-VĂ LUNG LA MAIMUŢĂ. 


Ţinând cont ce mult mă străduiesc să proiectez în afară o 
imagine de orgoliu jovial, uneori sunt absurd de deranjat că 
se întâmplă să întâlnesc şi oameni care, necunoscându-mă, 
au impresia că sunt aşa cum par. 

Recent, am dat un interviu unui reporter de ziar, care, deşi 
deosebit de agreabil ca persoană, era clar că nu ştie decât 
foarte puţine lucruri despre mine. Prin urmare, am fost 
îndeajuns de curios încât să-l întreb de ce a ales să-miia 
interviu tocmai mie. 

Fără nici o ezitare, mi-a explicat: 

— Şeful m-a pus! 

Apoi a zâmbit pe sub mustață şi a adăugat: 

— Are sentimente puternice, dar ambivalente, în ceea ce 
vă priveşte. 

— Vrei să spui că-i place cum scriu, dar crede că sunt 
arogant şi încrezut. 

— Exact, a răspuns reporterul, evident surprins. De unde 
ştiţi? 

Am oftat: 

— Mi-am dat şi eu cu presupusul. 

Vedeţi dumneavoastră, nu e vorba de aroganță şi fudulie; e 
vorba de orgoliu cordial şi nici unuia dintre cei care mă 
cunosc nu-i e greu să sesizeze diferenţa. 

Desigur, aş putea să mă scutesc singur de problema asta, 
dacă aş alege un alt gen de imagine exterioară, dacă aş 
practica modestia sfielnică şi dacă aş învăţa cum să-mi 
cobor privirea în pământ şi să mă fac roşu în obraji, la cel 
mai neînsemnat cuvânt de laudă. 

Nu, mulţumesc! Scriu despre aproape orice subiect posibil 
şi pentru orice vârstă, iar din clipa în care aş începe să 
practic o sfială şarmantă, m-aş face să mă îndoiesc de 
propria mea capacitate de a scrie - ceea ce ar fi dezastruos. 

Aşa că voi merge în continuare pe drumul pe care mi l-am 
ales şi voi îndura sentimentele ambivalente care-mi ies în 
cale, ca să pot avea siguranţa de sine necesară pentru a-mi 


scrie eseurile pe teme atât de variate - cum ar fi acesta, pe 
tema evoluţionismului. 

Bănuiesc că dacă omul37 ar fi putut fi lăsat în afara lui, 
evoluționismul biologic s-ar fi văzut acceptat fără absolut 
nici o problemă. 

Oricine poate vedea cu ochiul liber, de exemplu, că unele 
animale seamănă bine cu altele. Cine poate nega că lupul şi 
câinele seamănă între ei, din puncte de vedere 
semnificative? Sau tigrul cu leopardul? Sau crabul cu 
homarul? Cu douăzeci şi trei de secole în urmă, filosoful 
grec Aristotel a elaborat un „arbore al vieţii”, punând 
laolaltă mai multe tipuri de specii şi aranjându-le în sens 
ascendent, de la cele mai simple tipuri de plante la cele mai 
complexe animale, cu omul (inevitabil) în vârf. 

O dată făcut acest lucru, noi, oamenii din era modernă, am 
putut spune, cu perspectiva clară a retrospectivei, că era 
inevitabil ca oamenii să ajungă să vadă cum s-a transformat 
o specie în alta; că acelea mai complexe s-au dezvoltat din 
cele mai puţin complexe; că, pe scurt, există nu doar o 
ierarhie a vieţii, ci şi un sistem în care formele de viaţă urcă 
pe treptele acestei ierarhii. 

Da' de unde! Nici Aristotel, nici cei care au venit după el, 
timp de peste două mii de ani, n-au trecut de la scara vieţii, 
ca noţiune statică, la una dinamică şi evoluționistă. 

Diversele specii, se credea, erau permanente. Posibil să 
existe familii şi ierarhii de specii, dar aşa fusese creată viaţa 
de la bun început. Asemănări au existat de la început, se 
susţinea, şi nici o specie n-a ajuns să semene mai mult - sau 
mai puţin - cu alta, de-a lungul timpului. 

Am sentimentul că această convingere neabătută în 
caracterul constant al speciilor a rezultat, cel puţin parţial, 
din neplăcuta senzaţie că, o dată permisă schimbarea, omul 
îşi va pierde unicitatea şi va deveni „doar un animal”. 

După ce creştinismul a devenit religia dominantă în lumea 
occidentală, optica asupra caracterului constant al speciilor 
s-a făcut încă şi mai rigidă. Nu numai că Facerea, în primul 


capitol, descrie clar crearea diverselor specii de vieţuitoare 
ca deja diferenţiate şi în forma lor prezentă, dar omul a fost 
creat diferit faţă de toate celelalte. „Şi a zis Dumnezeu: „Să 
facem om după chipul şi după asemănarea noastră.” 
(Facerea 1:26). 

Nici o altă vieţuitoare n-a fost croită după chipul lui 
Dumnezeu şi acest lucru a ridicat o barieră insurmontabilă 
între om şi celelalte fiinţe vii. Orice viziune care conducea la 
a crede că barierele dintre specii, în general, nu erau 
perfect etanşe, tindeau să slăbească acea primordial de 
importantă barieră care îl proteja pe om. 

Ar fi fost frumos, desigur, ca toate celelalte forme de viaţă 
de pe Pământ să se deosebească atât de mult de om, încât 
insurmontabila barieră să fie clar oglindită şi în planul 
aspectului fizic. Din nefericire, lumea mediteraneană avea 
cunoştinţă, încă din cele mai vechi timpuri, de existenţa 
anumitor animale pe care azi le numim „maimuţe”. 

Diversele maimuțe cu care au venit anticii în contact aveau 
feţe care, în unele cazuri, semănau cu cele ale unor omuleţi 
bătrânicioşi. Aveau mâini care semănau vizibil cu cele 
umane, se jucau cu obiectele la fel ca oamenii şi manifestau 
o curiozitate tot atât de vie. Totuşi, aveau şi cozi - ceea cea 
salvat oarecum situaţia. Fiinţa umană este atât de 
pronunţat lipsită de coadă, iar majoritatea animalelor pe 
care le cunoaştem sunt atât de pronunţat dotate cu coadă, 
încât, prin sine, coada ar părea să fie un simbol al acelei 
insurmontabile bariere dintre om şi maimuţă. 

Există într-adevăr câteva animale fără coadă sau cu o 
coadă foarte scurtă, cum ar fi broaştele, cobaii şi urşii, dar 
acestea, chiar fără cozile lor, nu ameninţă statutul omului. 
Şi totuşi. 

În Biblie se face referire la o maimuţă - una pentru care 
traducătorii au apelat la un cuvânt special.38 Vorbind 
despre negoţul făcut de regele Solomon, Biblia spune 
(Cartea a treia a Regilor 10:22): „. Şi la trei ani o dată 


veneau corăbiile din Tarsis şi îi aduceau aur, argint, fildeş, 
maimuțe şi păuni.” 

Tarsis este adesea identificat cu Tartessus, un oraş de pe 
coasta spaniolă, imediat în vestul Strâmtorii Gibraltar, care 
în vremea regelui Solomon era un înfloritor centru 
comercial, dar cartaginezii l-au distrus în anul 480 î. Hr. În 
nord-vestul Africii, faţă în faţă cu Tartessus, exista atunci (şi 
există şi acum) un gen de maimuţă din grupul macacilor. 
Acestui macac i s-a spus „maimuţă”, iar mai târziu, când 
nord-vestul Africii a devenit pentru europeni o parte din 
„ținutul berber”, a început să i se spună „maimuța 
berberă”. 

Maimuţa berberă n-are coadă şi, prin urmare, îi seamănă 
omului mai mult decât celelalte maimuțe. Aristotel, în a lui 
scară a vieţii, a aşezat maimuța berberă în vârful grupului 
maimuţelor, imediat sub om. Galen, medicul grec de prin 
anul 200 d. Hr., a făcut disecţie pe maimuțe şi a demonstrat 
că asemănarea cu omul este şi internă, nu doar la exterior. 

Tocmai asemănarea cu omul o făcea amuzantă pe maimuța 
berberă în ochii anticilor, dar şi supărătoare. Poetul roman 
Ennius este citat că ar fi spus: „Maimuţa, cea mai ticăloasă 
dintre lighioane, atât de asemenea nouă!” Chiar să fi fost 
maimuța „cea mai ticăloasă dintre lighioane”? Obiectiv 
vorbind, fireşte că nu! Asemănarea ei cu omul şi, prin 
urmare, ameninţarea la adresa mult-preţuitei unicităţi a 
omului era aceea care o făcea să fie „ticăloasă”. 

În Evul Mediu, când unicitatea şi supremaţia omului 
evoluaseră în dogmă glorificată, existenţa maimuţei a 
devenit încă şi mai supărătoare. Maimuţele erau 
considerate întruchiparea Diavolului. La urma urmei, 
Diavolul era un înger căzut şi schimonosit şi, la fel cum 
omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, maimuța 
fusese creată după chipul Diavolului. 

Şi totuşi, oricâte explicaţii s-ar fi dat, neliniştea nu putea fi 
înlăturată. Dramaturgul englez William Congreve scria, în 
1695: „Niciodată nu m-am putut uita lung la o maimuţă, 


fără să ajung la concluzii dureroase.” Nu-i prea greu de 
ghicit la ce trebuie să se fi referit aceste „concluzii 
dureroase” - în sensul că omul ar putea fi descris ca o 
maimuţă mai mare şi ceva mai inteligentă. 

Era modernă a înrăutățit şi mai mult lucrurile, aducându-i 
pe europenii mândri de asemănarea lor cu Dumnezeu faţă 
în faţă cu animale până atunci necunoscute, care le 
semănau încă şi mai îndeaproape decât maimuța berberă. 

În 1641 a fost publicată descrierea unui animal adus din 
Africa şi ţinut într-o menajerie din Ţările de Jos, aparţinând 
prinţului de Orania. După descriere, se pare că era un 
cimpanzeu. Au existat, de asemenea, şi relatări despre un 
animal masiv, asemănător omului, zărit în Borneo - un 
animal pe care azi îl numim urangutan. 

Cimpanzeului şi urangutanului li s-a spus „maimuţe” 
fiindcă, la fel ca maimuța berberă, n-aveau coadă. Mai 
târziu, când s-a admis că semănau mai puţin cu maimuţele 
şi mai mult cu oamenii, cimpanzeul şi urangutanul au 
devenit maimuțe „antropoide” (asemănătoare omului). 

În 1758, naturalistul suedez Carl von Linne a făcut prima 
tentativă sistematică de clasificare a tuturor speciilor. Fiind 
un adept convins al fixismului biologic, nu-l interesa că 
anumite specii de animale îi semănau îndeaproape omului - 
pur şi simplu aşa fuseseră create. 

Ca urmare, n-a ezitat să pună laolaltă diversele specii de 
maimuțe şi antropoide, inclusiv omul, şi să denumească 
acest grup „al primatelor”, de la cuvântul latinesc pentru 
„primul”, din moment ce îl includea şi pe om. Continuăm să 
folosim acest termen şi în ziua de azi. 

Pe maimuțe şi pe antropoide, în general, Linne le-a aşezat 
într-un subgrup al primatelor botezat „Simia”, care în latină 
înseamnă „maimuţă”. Pentru fiinţa umană, Linne a inventat 
subgrupul „Homo”, care în latină înseamnă „om”. Linne a 
utilizat o dublă denumire pentru fiecare specie (sistemul 
„nomenclaturii binare”, cu numele de familie în faţă), deci 
fiinţelor umane li s-a acordat numele Homo sapiens (om 


gânditor). Doar că Linne a mai aşezat un membru în acel 
grup. Citind descrierea urangutanului din Borneo, l-a 
botezat Homo troglodytes (om trăitor în peşteri). 

„Urangutan” provine dintr-un cuvânt malaiezian care 
înseamnă „omul pădurii”. Malaiezienii, aflaţi la faţa locului, 
erau mai aproape de realitate cu descrierea lor, căci 
urangutanul trăieşte în păduri, nu în peşteri - dar oricum 
am privi lucrurile, urangutanul nu poate fi considerat 
suficient de apropiat de om, ca să merite denumirea Homo. 

Naturalistul francez Georges de Buffon a fost primul, pe la 
mijlocul anilor 1700, care să-i descrie pe giboni, adică al 
treilea gen de maimuțe antropoide. Diverşii giboni existenţi 
sunt cele mai mici antropoide şi cel mai puţin asemănătoare 
cu omul. 

Gibonii sunt uneori puşi la o parte, din acest motiv, restul 
antropoidelor fiind denumite „marile maimuțe”. 

Pe măsură ce clasificarea speciilor devenea tot mai 
detaliată, naturaliştii se vedeau din ce în ce mai tentaţi să 
înlăture barierele dintre ele. Unele specii semănau atât de 
mult cu alte specii, încât nu era sigur dacă se poate trasa 
vreo linie de demarcaţie între ele. În plus, tot mai multe 
animale dădeau semne că ar fi fost surprinse (mă rog, e un 
fel de-a spune!) în mijlocul unui proces de schimbare. 

Calul, a observat Buffon, avea două „oase moarte”, câte 
unul de fiecare parte a osului de la picior, ceea ce părea să 
indice că existaseră odată trei linii osoase acolo şi trei 
copite la fiecare picior. 

Buffon era de părere că, dacă oasele şi copitele pot să 
degenereze, acelaşi lucru s-ar putea întâmpla cu o întreagă 
specie. Poate că Dumnezeu nu crease decât anumite specii, 
iar fiecare dintre acestea degenerase într-o oarecare 
măsură şi formase specii suplimentare. Din moment ce caii 
putuseră să-şi piardă din copite, de ce nu s-ar fi putut ca 
unii dintre ei să degenereze în întregime, până la a deveni 
măgari? 


Fiindcă Buffon voia să speculeze pe o temă care 
reprezenta, la urma urmei, marea noutate din istoria 
naturală concentrată pe om, a sugerat că maimuţele ar fi 
oameni degeneraţi. 

Buffon a fost primul care să vorbească despre caracterul 
mutabil al speciilor. Aici însă a evitat marele pericol: acela 
de a sugera că omul, cel făcut după chipul lui Dumnezeu, ar 
fi fost altceva, altădată - dar a spus, totuşi, că omul putea să 
devină altceva. Chiar şi numai atât a fost deja prea mult, 
căci o dată graniţele lăsate să permită trecerea într-o parte, 
ar fi fost greu să le faci inviolabile din partea cealaltă. 
Asupra lui Buffon s-au făcut presiuni să retracteze ce 
spusese - şi retractate au fost. 

Dar ideea caracterului mutabil al speciilor n-a dispărut. 
Un medic britanic, Erasmus Darwin, avea obiceiul să scrie 
lungi poeme mediocre, în care îşi prezenta adeseori 
interesantele teorii ştiinţifice. În ultima sa carte, Zoonomia, 
publicată în 1796, Darwin a dezvoltat ideile lui Buffon şi a 
sugerat că speciile trec prin schimbări, ca rezultat al 
influenţei directe exercitate de mediu asupra lor. 

Această teorie a fost dusă mai departe de un naturalist 
francez pe nume Jean Baptiste de Lamarck, care, în 1809, a 
publicat cartea Filosofie zoologică şi a fost primul savant de 
renume care să avanseze o teorie a evoluţiei - o descriere 
meticuloasă a mecanismelor prin care o antilopă, de pildă, 
s-ar putea imagina că ajunge să se transforme, puţin câte 
puţin, de-a lungul mai multor generaţii, într-o girafă. 
(Pentru opiniile lor, atât Darwin, cât şi Lamarck au fost 
practic ostracizaţi de elitele vremurilor lor - atât de elita 
socială în general, cât şi de cea ştiinţifică.) 

Lamarck se înşela, în teoria propusă pentru mecanismul 
evoluționist, dar cartea lui a făcut cunoscut conceptul 
evoluţionismului în lumea ştiinţifică şi i-a inspirat şi pe alţii 
să caute un mecanism eventual mai aplicabil.39 

Cel care a reuşit performanţa a fost naturalistul englez 
Charles Robert Darwin (nepotul lui Erasmus Darwin), care 


şi-a petrecut aproape douăzeci de ani adunând date şi 
perfecţionându-şi argumentaţia. A făcut acest lucru în 
primul rând fiindcă era de la natură un om meticulos. În al 
doilea rând, ştia ce soartă îl aşteaptă pe cel care avansează 
o teorie evoluționistă şi voia să-şi dezarmeze inamicul, 
venind cu argumente fără nici un fel de fisură. 

Când şi-a publicat cartea, intitulată Despre originea 
speciilor prin intermediul selecţiei naturale, în 1859, a avut 
grijă să se abţină de la a discuta cazul omului în cuprinsul 
ei. Sigur, precauţia nu l-a ajutat cu nimic. Charles Darwin 
era un om blând şi fără pată, tot atât de aproape de 
sfinţenie ca orice cleric din regat, dar nici dacă şi-ar fi 
muşcat mama de moarte, n-ar fi fost demascat cu atâta 
acribie! 

Dar dovezile în favoarea evoluţionismului au continuat să 
se adune. În 1847, cea mai mare dintre maimuţele 
antropoide, gorila, a fost în sfârşit adusă la lumina zilei 
europene - şi a fost cea mai spectaculoasă dintre toate! Ca 
mărime, cel puţin, părea aproape umană, dacă nu chiar 
superumană! 

Apoi, în 1856, au fost descoperite în valea Neander din 
Germania şi primele rămăşiţe ale unui organism clar mai 
avansat decât oricare dintre antropoidele existente şi tot 
atât de clar mai primitive decât orice fiinţă umană 
existentă. Acesta era „omul de Neanderthal”. Nu doar 
dovezile în favoarea evoluţionismului creşteau văzând cu 
ochii, ci şi dovezile în favoarea evoluţiei umane. 

În 1863, geologul scoţian Charles Lyell a publicat cartea 
Vechimea omului, în care folosea dovada uneltelor din 
piatră paleolitice, pentru a susţine că omenirea era mult 
mai veche decât cele şase mii de ani pe care i le dădea 
Biblia (atât omului, cât şi Universului). De asemenea, s-a 
pronunţat public şi ferm în favoarea opticii darwiniste 
asupra evoluţiei. 

Iar în 1871, Darwin şi-a dus finalmente argumentaţia până 
la om, cu cartea Originea omului. 


Antievoluţionişti mai există şi azi, desigur, ardenţi şi 
neclintiţi în susţinerea cauzei lor. Primesc de la ei mai mult 
decât partea-mi cuvenită de scrisori, deci ştiu ce fel de 
argumente invocă. 

Se concentrează pe un singur punct şi numai unul singur: 
originea omului. N-am primit nici măcar o dată vreo 
scrisoare care să susţină cu înfocare că şobolanul nu se 
înrudeşte cu castorul sau că balena nu-şi are originea într- 
un mamifer de uscat! Parcă nici nu-şi dau seama că teoria 
evoluționistă se aplică tuturor speciilor. Singurul lucru care- 
i interesează şi pe care insistă este că omul nu, nu, NU se 
poate să se tragă din maimuțe sau să fie înrudit în vreun fel 
cu ele! 

Unii evoluţionişti încearcă să contracareze acest lucru cu 
argumentul următor: Darwin n-a spus niciodată că omul s- 
ar trage din maimuţă şi, în plus, niciuna dintre primatele 
actuale nu se află printre strămoşii omului. A pune 
problema aşa nu reprezintă însă decât un subterfugiu 
pedant. Optica evoluționistă este aceea că omul şi 
antropoidele au un strămoş comun, care nu mai trăieşte 
astăzi, dar care arăta ca o maimuţă antropoidă primitivă, 
atunci când trăia. Mergând mai departe în timp, diverşii 
strămoşi ai omului aveau o înfăţişare distinctă, ca de 
maimuţă - cel puţin pentru cineva care nu e zoolog. 

Ca evoluționist, prefer să fac faţă acestui adevăr fără să 
clipesc. Sunt perfect pregătit să susţin că omul se trage din 
maimuţă, ca modul cel mai simplu de a afirma ceea ce cred 
că este adevărat. 

Şi trebuie să rămânem la maimuțe şi în alt mod. 
Evoluţioniştii s-ar putea să vorbească despre „primii 
hominizi”, despre „Homo erectus”, despre „australopiteci” 
şi aşa mai departe. Am putea folosi acest lucru ca dovadă a 
evoluţiei omului şi a tipului de organism din care se trage. 

Ceea ce, mă tem, nu le va părea deloc convingător 
antievoluţioniştilor sau măcar să-i deranjeze câtuşi de 
puţin. Optica lor pare să fie aceea că, atunci când o tagmă 


de necredincioşi care-şi spun oameni de ştiinţă se întâmplă 
să găsească aici un dinte, dincolo un femur, colea o bucată 
de craniu, şi le lipesc una lângă alta până le iese un soi de 
om-maimuţă, chestia asta nu înseamnă absolut nimic. 

Judecând după scrisorile pe care le primesc şi după 
materialul scris pe care l-am văzut, mi se pare că agitația 
emoţională a antievoluţionistului se autolimitează la om şi 
maimuţă - atât, şi nimic mai mult. 

Există două moduri în care un antievoluţionist, mi se pare 
mie, poate să abordeze problema „om şi maimuţă”. Poate să 
susţină Biblia trup şi suflet, declarând că este de inspiraţie 
divină şi, din moment ce acolo scrie că omul a fost făcut de 
Dumnezeu după chipul şi asemănarea lui, din ţărâna 
Pământului, acum şase mii de ani, asta e, şi gata! Dacă se 
plasează în această poziţie, vederile lui sunt clar 
nenegociabile şi n-are nici un rost să încerci să i le schimbi. 
Eu aş vorbi despre vreme cu o asemenea persoană, dar 
despre evoluţionism, nu! 

Un al doilea mod constă în încercarea antievoluţionistului 
de a-şi justifica raţional poziţia; mai bine zis, în a găsi o 
justificare anume care să nu fie întemeiată pe autoritatea 
divină, ci verificabilă prin observare sau experiment şi 
argumentabilă logic. De pildă, ar putea susţine că 
diferenţele dintre om şi toate celelalte animale sunt atât de 
fundamentale, încât e de neconceput să poată fi surmontate 
şi că despre nici un animal nu se poate imagina că ar 
ajunge să se transforme în om doar prin simpla funcţionare 
a legilor naturii - este neapărat necesară intervenţia 
supranaturalului! 

Un exemplu de asemenea diferenţă insurmontabilă ar fi 
ideea că omul are suflet, pe când animalele nu, şi că sufletul 
nu se poate forma printr-un proces evoluționist. Din 
nefericire, nu există nici o metodă de măsurare sau de 
detectare a sufletului, prin mijloacele cunoscute de ştiinţă. 
De fapt, nu putem nici măcar să definim noţiunea de suflet - 


decât prin referire la o instanţă mistică. Ceea ce iese din 
cadrul metodologic al observării sau al experimentului. 

Într-un plan ceva mai puţin exaltat, antievoluţionistul ar 
putea susţine că omul are noţiunea diferenţei dintre bine şi 
rău; că are putinţa de a aprecia dreptatea; că este, pe 
scurt, un organism moral, în timp ce animalele nu sunt şi 
nici nu pot să fie. 

Ceea ce, cred eu, lasă loc pentru discuţie. Există animale 
care se manifestă ca şi cum şi-ar iubi puii şi care uneori îşi 
dau viaţa pentru ei. Există animale care cooperează şi se 
protejează reciproc în caz de pericol. Un asemenea 
comportament are valoare de supravieţuire şi este exact 
genul de lucru pe care evoluţioniştii s-ar aştepta să-l vadă 
dezvoltându-se puţin câte puţin, până ce atinge nivelul la 
care se află în cadrul speciei umane. 

Dacă ar fi să spuneţi că, la animale, un asemenea 
comportament aparent „uman” este pur mecanic şi că are 
loc fără ca animalele să-l conştientizeze, atunci ne-am 
întoarce iar la argumentaţia bazată pe simple presupuneri. 
Nu ştim ce anume se petrece în mintea unui animal şi, în 
plus, n-avem nici o certitudine că propriul nostru 
comportament nu e şi el tot atât de mecanic ca în cazul 
animalelor - poate doar un pic mai complicat şi mai versatil. 

A fost o vreme când lucrurile erau mai simple decât acum, 
o vreme când anatomia comparativă se afla abia la început 
şi se putea presupune că ar exista vreo diferenţă fiziologică 
enormă, care să-l deosebească indiscutabil pe om de 
celelalte animale. În secolul al XVII-lea, filosoful francez 
Rene Descartes credea că epifiza este sălaşul sufletului, 
fiindcă admitea ideea (considerată normală pe-atunci) că 
această glandă nu poate fi găsită decât la om şi la nici un fel 
de alt organism - indiferent care-ar fi fost acela. 

Din păcate, nu-i aşa. Epifiză au toate vertebratele şi gradul 
maxim de dezvoltare este atins în cazul unei reptile 
primitive care se cheamă tautara. De fapt, nici o porţiune 


din organismul omului nu-i aparţine numai fiinţei umane, în 
detrimentul tuturor celorlalte specii. 

Să zicem că ne facem niţel mai subtili şi luăm în 
considerare biochimia organismelor. Aici, diferenţele sunt şi 
mai puţin marcate decât în cazul formei fizice a corpului şi 
al părţilor sale componente. Într-adevăr, există atâtea 
similitudini în funcţionarea biochimică a tuturor 
organismelor - nu numai dacă-i comparăm pe oameni cu 
maimuţele, ci şi dacă-i comparăm cu bacteriile - încât, dacă 
n-ar exista ideile preconcepute şi înfumurarea noastră ca 
specie, adevărul evoluţionismului ar fi considerat de la sine 
înţeles. 

Trebuie să ne facem foarte subtili, într-adevăr, şi să 
începem să studiem foarte detaliata structură chimică a 
moleculei proteinice, aproape infinit versatile, pentru a găsi 
ceva care să fie distinctiv în cazul fiecărei specii. Apoi, prin 
micile diferenţe din acea structură chimică, am putea stabili 
cu aproximaţie cu cât timp în urmă se poate să se fi 
desprins două organisme dintr-un strămoş comun. 

Prin studierea structurii proteinice, nu vom găsi nici un 
hiat foarte mare; nici o diferenţă dintre o specie şi toate 
celelalte nu este suficient de imensă ca să indice un strămoş 
comun cu atât de mult timp în urmă încât, în toată istoria 
Pământului, să nu fi existat suficient timp pentru a avea loc 
o asemenea divergență. Dacă ar exista o diferenţă chiar 
atât de mare între o specie şi toate celelalte, atunci ar 
trebui ca prima să fi apărut dintr-un alt fel de globulă de 
viaţă primordială decât cea care le-a dat naştere tuturor 
celorlalte. Caz în care ar fi descins şi evoluat din specii ceva 
mai primitive, dar n-ar fi înrudită cu nici o altă formă de 
viaţă terestră. Repet: nu s-a găsit nici un asemenea hiat şi 
ştiinţa nu se aşteaptă să-l găsească. Toate vieţuitoarele 
pământeşti sunt înrudite. 

Cu siguranţă, omul nu e separat de alte forme de viaţă 
prin vreo mare diferenţă biochimică. În plan biochimic, 
omul se încadrează în ordinul primatelor şi nu este în mod 


particular mai separat decât celelalte. De fapt, pare să fie 
destul de strâns înrudit cu cimpanzeul. Judecând după 
criteriul structurii proteinice, cimpanzeul se apropie mai 
mult de om decât de gorilă sau de urangutan. 

Aşadar, de cimpanzeu se simt obligaţi să ne protejeze 
antievoluţioniştii. Sigur, vorba lui Congreve, dacă „ne uităm 
lung la maimuţă”, respectiv cimpanzeul în acest caz, 
trebuie să recunoaştem că nu se deosebeşte de noi prin 
nimic capital - cu excepţia creierului. Creierul uman este de 
patru ori mai mare decât creierul de cimpanzeu! 

Ar putea părea că până şi această imensă diferenţă de 
mărime nu e altceva decât o diferenţă de gradaţie, care ar 
putea fi simplu explicată prin dezvoltarea evoluționistă - 
mai ales din moment ce hominizii fosili aveau creiere de 
mărimi intermediare, între cel al cimpanzeului şi cel al 
omului modern. 

Antievoluţionistul însă ar putea respinge argumentul 
hominizilor fosili, ca nedemn de a fi luat în discuţie, şi să 
susţină, mai departe, că nu mărimea creierului contează, ci 
calitatea inteligenţei pe care o mediază. Se poate aduce 
argumentul că inteligenţa umană o depăşeşte atât de mult 
pe cea a cimpanzeului, încât nici nu se poate pune 
problema vreunei înrudiri între cele două specii. 

De pildă, un cimpanzeu nu poate vorbi. Încercările de a-i 
învăţa pe cimpanzeii tineri să vorbească, oricât de 
răbdătoare, de ingenioase şi de perseverente, au eşuat de 
fiecare dată. Iar fără darul vorbirii, cimpanzeul rămâne un 
simplu animal; inteligent pentru un animal, dar nu mai mult 
decât un animal. Având darul vorbirii, omul suie pe culmile 
reprezentate de Platon, Shakespeare şi Einstein. 

Dar nu cumva facem confuzie între comunicare şi vorbire? 
Vorbirea este, fapt de la sine înţeles, cel mai eficace şi mai 
delicat mod de comunicare pe care îl cunoaştem. 
(Instrumentele noastre moderne, de la cărţi la televiziune, 
transmit limbajul verbal şi în alte forme, dar conţinutul e tot 
grai.) Dar este oare singurul? 


Graiul uman depinde de capacitatea omului de a-şi 
controla mişcări rapide şi delicate ale gâtului, gurii, limbii şi 
buzelor, iar toate acestea par să fie dirijate de o porţiune a 
creierului care-a primit denumirea de „centrul lui Broca”. 
În cazul în care centrul lui Broca e afectat de o tumoră sau 
de un traumatism, omul în cauză suferă de afazie şi nu 
poate nici să vorbească, nici să înţeleagă limbajul vorbit. 
Totuşi, îşi păstrează inteligenţa şi se poate face înţeles - 
prin gesturi, de exemplu. 

Zona din creierul de cimpanzeu echivalentă cu 
circumvoluţiunea lui Broca nu e nici destul de mare, nici 
destul de complexă pentru a face posibilă vorbirea, în 
sensul uman al acestui fenomen. Dar gesturile? Cimpanzeii 
se folosesc de gesturi, pentru a comunica între ei atunci 
când trăiesc în libertate. 

În iunie 1966, aşadar, Beatrice şi Allen Gardner de la 
Universitatea Nevada au ales o femelă de cimpanzeu în 
vârstă de un an şi jumătate, pe care au botezat-o Washoe, şi 
au încercat s-o înveţe limbajul surdomuţilor. Rezultatele i- 
au uimit şi pe ei, şi întreaga lume! 

Washoe a învăţat fără dificultate zeci de semne, folosindu- 
le în mod adecvat pentru a comunica dorinţe şi noţiuni 
abstracte. Ba a inventat şi modificări, pe care, de 
asemenea, le-a folosit corect. A încercat să-i înveţe şi pe alţi 
cimpanzei limbajul semnelor şi a fost evident că-i place să 
comunice. 

Alţi cimpanzei au fost învăţaţi să aranjeze şi să rearanjeze 
litere pe suport magnetic. Făcând acest lucru, au 
demonstrat că sunt capabili să ţină cont de reguli 
gramaticale şi nu s-au lăsat păcăliţi când profesorii lor au 
creat în mod deliberat propoziţii lipsite de sens. 

Nu poate fi vorba de reflexe condiţionate. Toate datele 
arată că aceşti cimpanzei ştiau ce fac, în acelaşi sens în care 
fiinţele umane ştiu ce fac atunci când vorbesc. 

Desigur, limbajul cimpanzeului rămâne foarte simplu, în 
comparaţie cu cel al omului. Omul continuă să fie, de 


departe, mult mai inteligent. Totuşi, performanţa lui 
Washoe arată că abilitatea noastră verbală se deosebeşte 
de a cimpanzeului doar prin grad de performanţă, 
nicidecum prin structură. 

„Uitaţi-vă lung la maimuţă.” Nu există argumente valabile, 
cu excepţia celor întemeiate pe autoritatea divină, care să 
servească la a nega înrudirea dintre om şi cimpanzeu sau 
dezvoltarea evoluționistă a lui Homo sapiens din non-Homo 
non-sapiens. 

CU GÂNDUL LA GÂNDIRE. 

Tocmai m-am întors dintr-o vizită în Marea Britanie. Dată 
fiind antipatia mea faţă de călătorii (rămasă neschimbată), 
nu m-am gândit niciodată că voi ajunge să mă plimb pe 
străzile Londrei sau să stau sub pietroaiele de la 
Stonehenge, dar uite c-am făcut-o. Desigur, am călătorit cu 
vaporul şi la dus, şi la întors, fiindcă nu-mi place să 
călătoresc cu avionul. 

Călătoria a fost un succes total. Pe durata traversării 
oceanului, vremea a rămas calmă; pe amândouă vapoarele 
mi s-a dat să mănânc (din nefericire) cât îmi încape în 
stomac; britanicii au fost impecabil de amabili cu mine, 
chiar dacă s-au holbat niţel la hainele mele multicolore şi m- 
au întrebat frecvent ce reprezintă şnurul pe care-l port la 
gât (se refereau la cravatele mele texane). 

Deosebit de drăguţ cu mine s-a arătat Steve Odell, 
directorul de publicitate de la Mensa, organizaţia oamenilor 
cu coeficient de inteligenţă ridicat, care mi-a sponsorizat 
mai mult sau mai puţin vizita pomenită. Steve m-a însoţit 
peste tot, mi-a arătat ce era de văzut, m-a împiedicat să cad 
în şanţuri şi sub roţi de maşină şi în tot acest timp şi-a 
păstrat ceea ce singur a numit „tradiționala rezervă 
britanică”. 

Aproape de fiecare dată m-am descurcat să pricep ce mi 
se spunea, în ciuda bizarului mod în care obişnuiesc să 
vorbească britanicii. O dată s-a întâmplat totuşi să dau 
peste o fată pe care n-am înţeles-o deloc şi-a trebuit s-o rog 


să vorbească mai rar. A părut amuzată de neputinţa mea 
de-a o înţelege, deşi eu, fireşte, o atribuiam faptului că ea 
nu stăpâneşte bine limba. „Dumneata”, i-am atras atenţia, 
„mă înţelegi pe mine!” „Normal că vă înţeleg!” a răspuns 
fata. „Dumneavoastră vorbiţi împroşcat ca un yankeu.” 

M-am şters imediat la gură, într-un gest reflex, până să-mi 
dau seama că biata fată încerca să spună „tărăgănat. 

Dar cred că partea cea mai stranie a voiajului meu (care a 
cuprins trei conferinţe, trei recepții, nenumărate interviuri 
cu diverse mijloace de presă şi cinci ore de dat autografe în 
cinci librării de la Londra şi Birmingham) a fost numirea în 
funcţia de vicepreşedinte al organizaţiei International 
Mensa. 

Mi s-a părut de la sine înţeles că mi se făcuse această 
onoare graţie binecunoscutei mele inteligenţe, dar, în cele 
cinci zile ale călătoriei de întoarcere pe vaporul Queen 
Elizabeth 2, am reflectat asupra chestiunii şi mi-am dat 
seama că nu prea ştiam, de fapt, mare lucru despre 
inteligenţă. Presupun că sunt inteligent, dar cum aş putea 
şti dacă sunt? 

Aşadar, gândesc că ar fi bine să mă gândesc puţin la acest 
lucru. Şi ce loc ar fi mai potrivit pentru reflecţie decât aici, 
printre bunii mei prieteni şi cititori? 

Conform unei opinii larg împărtăşite, inteligenţa are 
legătură cu: (1) asimilarea fără greutate a cunoştinţelor; (2) 
memorarea acestor cunoştinţe; şi (3) reamintirea rapidă, la 
comandă, a acestor cunoştinţe. 

Individul mediu, pus faţă în faţă cu o persoană ca mine (de 
pildă) care manifestă din plin toate aceste caracteristici, se 
arată destul de înclinat să aplice persoanei în cauză 
eticheta de „inteligentă”, cu atât mai mult cu cât 
manifestarea aşa-ziselor caracteristici se face mai 
spectaculos. 

Şi totuşi, neîndoios că ideea e greşită. Având toate cele trei 
însuşiri, cineva poate da dovadă, totuşi, de neghiobie crasă; 
pe de altă parte, un om cu nimic ieşit din comun în toate 


aceste privinţe poate da semne certe de ceea ce toată 
lumea ar considera, fără putinţă de tăgadă, că este 
inteligenţă. 

În anii 1950, ţara noastră a fost năpădită cu emisiuni de 
televiziune în care li se plăteau sume mari de bani celor 
capabili să-şi amintească, la comandă (şi în condiţii de 
tensiune), tot felul de informaţii obscure. S-a dovedit că 
unele emisiuni nu erau în totalitate cinstite, dar aspectul e 
irelevant în discuţia de faţă. 

Milioane de privitori gândeau că gimnastica mentală e un 
semn de inteligenţă.40 Cel mai remarcabil dintre 
concurenţi a fost un lucrător poştal din St. Louis, care, în 
loc să-şi aplice capacitatea de asimilare a datelor într-o 
singură categorie, aşa cum făceau ceilalţi, şi-a ales drept 
domeniu de interes întregul univers al informaţiilor 
concrete. Demonstrându-şi la scară amplă dibăcia, a lăsat 
întreaga naţiune cu gura căscată de admiraţie! Într-adevăr, 
chiar înainte ca voga emisiunilor „ştii şi câştigi” să dispară 
brusc, producătorii plănuiau să-l pună pe acest om să 
concureze cu toţi ceilalţi amatori, în cadrul unei emisiuni 
botezate „Cine-l bate pe geniu?” 

Geniu? Sărmanul! Abia dacă avea suficientă competenţă 
cât să câştige pentru un trai modest, iar talentul 
mnemotehnic desăvârşit îi era de mai puţin folos decât i-ar 
fi fost, de exemplu, abilitatea de-a face echilibristică pe 
frânghie. 

Nu toată lumea pune semnul egal între inteligenţă, pe de o 
parte, şi acumularea şi regurgitarea la comandă a numelor, 
datelor şi evenimentelor, pe de alta. Foarte adesea, de fapt, 
tocmai lipsa acestei înzestrări este asociată cu inteligenţa. 
N-aţi auzit niciodată de „profesorul distrat”? 

Conform unui anume stereotip popular, toţi profesorii şi 
toţi oamenii inteligenţi, în general, sunt distraţi - nici măcar 
cum îi cheamă nu-şi pot aminti, fără un suprem efort. Bine, 
şi-atunci ce-i face să fie inteligenţi? 


Bănuiesc că explicaţia ar fi următoarea: un om foarte 
învăţat îşi dedică o parte atât de mare a intelectului 
domeniului de cunoaştere ales, încât nu-i rămâne prea mult 
creier şi pentru altceva. Profesorului distrat i se iartă, prin 
urmare, toate celelalte neajunsuri, de dragul înaltei 
competenţe în domeniul de cunoaştere pe care şi l-a ales. 

Dar nici aceasta nu poate fi întreaga explicaţie, fiindcă 
obişnuim să ierarhizăm categoriile de cunoaştere şi ne 
rezervăm admiraţia pentru doar unele dintre ele, 
etichetând drept „inteligenţă” numai şi numai jongleria cu 
succes din cadrul acelor categorii. 

Ne-am putea imagina un tânăr, de pildă, care deţine 
cunoştinţe enciclopedice despre jocul de baseball: regulile, 
procedeele, recordurile înregistrate, jucătorii şi meciurile 
actuale. Concentrându-se meticulos asupra acestor 
chestiuni, tânărul în cauză s-ar putea arăta extrem de 
absent în privinţa matematicii, a gramaticii, a geografiei şi a 
istoriei. Lui nu i se iartă neajunsurile din aceste puncte de 
vedere, doar de dragul succesului înregistrat în domeniul 
jocului de baseball - e considerat prost! Pe de altă parte, 
strălucitul matematician care nu poate, chiar şi după ce i se 
explică amănunţit, să facă diferenţa dintre o minge la bătaie 
şi o minge lungă, e totuşi considerat inteligent! 

Matematica se vede cumva asociată cu inteligenţa, în 
judecata noastră, iar jocul de baseball, nu - chiar şi un 
succes moderat în stăpânirea primului subiect ajunge 
pentru a primi eticheta inteligenţei, pe când suprema 
cunoaştere a celui de-al doilea nu-ţi oferă nimic în această 
direcţie (deşi, probabil, destul de mult în altele.) 

Profesorul distrat, aşadar, atâta timp cât doar propriul 
nume nu şi-l aminteşte, în ce zi suntem, dacă a mâncat sau 
nu de prânz, dacă are de mers la vreo întâlnire (şi ar trebui 
să auziţi ce poveşti se spun pe seama lui Norbert Wiener!) 
continuă să fie inteligent - atâta timp cât învaţă, ţine minte 
şi îşi aminteşte foarte multe lucruri despre o oarecare 
categorie de competenţă asociată cu inteligenţa. 


Ce categorii să fie acestea? 

Putem elimina toate categoriile în care excelența 
presupune un simplu efort muscular sau de coordonare. 
Oricât de admirabil ar fi un mare jucător de baseball, un 
mare înotător, un pictor sau sculptor, un flautist sau un 
violoncelist, oricât de performant, de faimos şi de iubit, 
excelența în aceste domenii nu este, prin sine, un semn de 
inteligenţă. 

Mai degrabă în categoria teoriei vom găsi o asociere cu 
inteligenţa. A studia tehnica tâmplăriei şi a scrie o carte 
despre variatele metode şi stiluri folosite de-a lungul istoriei 
în domeniul tâmplăriei constituie un mod cert de 
demonstrare a inteligenţei, chiar dacă autorul cărţii 
respective n-a fost niciodată capabil să bată un cui într-o 
scândură fără să-şi dea cu ciocanul peste degete. 

Iar dacă ne limităm la universul gândirii, e clar că suntem 
dispuşi să asociem inteligenţa mai mult cu anumite domenii 
şi mai puţin cu altele. Aproape cert că unui istoric îi vom 
arăta mai mult respect decât unui autor de reportaje 
sportive; unui filosof mai mult decât unui autor de benzi 
desenate, şi aşa mai departe. 

Mi se pare o concluzie inevitabilă, că ideile pe care ni le 
facem despre inteligenţă ne vin ca moştenire directă a 
zilelor din antica Grecie, când artele manuale erau 
considerate nedemne de-a fi practicate de altcineva decât 
de meşteşugari şi sclavi, şi numai artele „liberale” (de la 
cuvântul latin pentru „om liber”) erau demne de respect, 
fiindcă n-aveau nici o utilitate practică şi, prin urmare, 
reprezentau apanajul oamenilor liberi. 

Atât de neobiectiv judecăm inteligenţa, încât putem vedea 
cum i se schimbă criteriile chiar sub ochii noştri. Până de 
curând, educaţia adecvată pentru tinerii domni civilizaţi 
consta, în mare parte, din inculcarea brută (prin bătăi, dacă 
nu se poate altfel) a marilor autori latini. A nu şti deloc 
latină te descalifica grav de la înregimentare în rândurile 
inteligenţilor. 


Am putea, fireşte, să atragem atenţia că există o diferenţă 
între „educat” şi „inteligent” şi că, la urma urmei, un torent 
de vorbe latineşti fără noimă nu demonstrează decât că 
vorbitorul e neghiob, dar asta-i doar în teorie. În realitatea 
practică, omul inteligent, dar needucat este invariabil 
desconsiderat şi subapreciat, acordându-i-se în cel mai bun 
caz meritul „isteţimii înnăscute” sau al „judecății 
sănătoase”. lar femeile, care nu beneficiau de educaţie, 
erau considerate neinteligente fiindcă n-aveau cunoştinţe 
de latină, ceea ce constituia pretextul pentru a nu le educa. 
(Sigur că-i un raţionament în care efectul se confundă cu 
cauza, dar toate marile nedreptăţi ale istoriei au fost 
susţinute cu asemenea tautologii.) 

Totuşi, priviţi cum se schimbă lucrurile! Latina obişnuia să 
fie altădată semnul inteligenţei, dar acum este ştiinţa şi eu 
sunt un beneficiar direct al acestei schimbări: nu ştiu boabă 
de latină (în afară de ce-a reuşit să prindă din zbor mintea 
mea lipicioasă ca hârtia de muşte), dar ştiu o mulţime 
despre ştiinţă - deci, având exact acelaşi creier şi aceleaşi 
lucruri în el, în 1775 aş fi fost un idiot, iar în 1975, un om 
extraordinar de deştept. 

Mi-aţi putea atrage atenţia că nu cunoaşterea în sine, nici 
măcar categoria de cunoaştere valorizată în momentul 
respectiv, nu este aceea care contează, ci modul în care se 
vede folosită. Ce contează, aţi putea spune, e maniera în 
care se manifestă şi se stăpâneşte cunoaşterea, şi 
discernământul, originalitatea şi creativitatea cu care este 
ea utilizată. Indubitabil, acolo putem găsi criteriul de 
măsură pentru inteligenţă. 

Evident, deşi predarea didactică a cunoştinţelor, scrisul 
cărţilor şi cercetarea ştiinţifică sunt profesii adeseori 
asociate cu inteligenţa, ştim cu toţii că pot exista profesori, 
autori şi cercetători destul de neghiobi. Creativitatea sau, 
dacă vreţi, inteligenţa poate să lipsească şi, cu toate 
acestea, să lase în urmă un soi de competenţă mecanică. 


Da, dar dacă lucrul care contează e creativitatea, nici 
aceasta nu contează decât în domenii admise şi actuale. Un 
muzician fără cunoştinţe teoretice, needucat, eventual 
incapabil să descifreze o partitură, s-ar putea să fie în stare 
să pună laolaltă note şi tempouri în aşa fel încât să creeze, 
în mod strălucit, un curent muzical cu totul nou. Şi totuşi, 
acest lucru prin sine nu i-ar aduce deloc recunoaşterea ca 
„inteligent”. N-ar fi decât încă unul dintre acele 
nenumărate „genii originale” cu „har de la Dumnezeu”. Din 
moment ce nu ştie în ce fel o face şi nu poate nici să explice 
ce-a făcut, după ce-a făcut, 41 cum ar putea fi considerat 
inteligent? 

Criticul care, o dată creată muzica, o studiază şi decide, 
într-un final, cu ceva efort, că nu e vorba de simplă gălăgie, 
conform regulilor vechi, ci de o mare realizare muzicală, 
conform anumitor reguli noi - ei da, el este inteligent. (Dar 
câţi critici aţi da la schimb pentru un singur Louis 
Armstrong?) 

În acest caz, de ce este considerat strălucitul geniu 
ştiinţific un om inteligent? Credeţi că el ştie cum ajunge la 
teoriile pe care le enunţă sau că poate să vă explice cum de 
i-a venit ideea să le studieze? Poate un mare scriitor să 
explice cum anume scrie, în aşa fel încât şi dumneavoastră 
să puteţi scrie ca el? 

Eu nu sunt un mare scriitor, după niciunul dintre 
standardele pe care le respect, dar am anumite calităţi 
dovedite, a căror valoare este relevantă pentru discuţia pe 
care o purtăm aici: aceea că sunt o persoană general 
recunoscută ca inteligentă, pe care o pot analiza din 
interior. 

Ei bine, argumentul cel mai clar şi mai vizibil cu care îmi 
susţin inteligenţa este dat de ceea ce scriu - de faptul că 
scriu o mulţime de cărţi, cu subiecte dintr-o mulţime de 
domenii, sub forma unei proze complexe şi totuşi clare, 
demonstrând astfel un grad superior de stăpânire a unui 
mare bagaj de cunoştinţe. 


Şi ce-i cu asta? 

Nimeni nu m-a învăţat să scriu proză. Dibuisem 
elementele de bază ale artei scrisului când aveam 
unsprezece ani. Şi e clar că nu pot explica nimănui în ce 
constă această artă. 

Îndrăznesc să spun că un critic care ştie mult mai multă 
teorie literară decât mine (sau decât m-aş obosi să învăţ 
vreodată) ar putea, dacă ar vrea, să-mi analizeze opera şi 
să explice în detaliu ce fac eu şi de ce, mult mai bine decât 
aş putea eu vreodată. L-ar face asta mai inteligent decât 
mine? Bănuiesc că da, în ochii multor oameni. 

Pe scurt, nu cunosc nici un mod de a defini inteligenţa care 
să nu depindă de judecata subiectivă şi de moda epocii. 

Bun, ceea ce ne aduce la chestiunea testării inteligenţei: 
determinarea „coeficientului de inteligenţă” sau a „QI” - 
ului. 

Dacă, aşa cum susţin şi cred cu tărie, nu există nici o 
definiţie obiectivă a inteligenţei şi ceea ce numim noi 
inteligenţă nu reprezintă altceva decât rezultatul modei 
culturale şi al prejudecăţii subiective, atunci ce naiba 
testăm, când folosim un test de inteligenţă?! 

Nu-mi convine deloc să „dau la cap” testului de 
inteligenţă, fiindcă beneficiez direct de pe urma lui: mai 
mereu ajung mult dincolo de nivelul celor 160 de puncte, 
când sunt testat, şi chiar şi aşa sunt invariabil subevaluat, 
fiindcă aproape întotdeauna îmi ia mai puţin timp să rezolv 
testul, decât durata alocată. 

Din pură curiozitate, am cumpărat o carte cu un număr 
mărişor de teste diferite, menite să cuantifice Ql-ul 
individual. Pentru fiecare test, limita de timp se oprea la o 
jumătate de oră. L-am rezolvat pe fiecare cât de cinstit am 
putut, răspunzând la unele întrebări pe loc, la altele după 
un pic de reflecţie, la altele pe ghicite şi la unele 
nerăspunzând deloc. Şi, natural, la unele am răspuns greşit. 

După ce am terminat, mi-am calculat punctajul conform 
instrucţiunilor din carte şi-a ieşit că am un Ql de 135. Hei, 


dar staţi puţin! Nu mă prevalasem de limita de timp oferită, 
ci finalizasem fiecare secţiune a testului după cincisprezece 
minute şi trecusem mai departe. În consecinţă, mi-am 
dublat singur scorul şi am hotărât că deţin un QI de 270. 
(Sunt sigur că dublarea nu se justifică, dar valoarea de 270 
sună mai plăcut pentru orgoliul meu jovial, aşa că insist s-o 
păstrez.) 

Dar, oricât de mult mi-ar gâdila vanitatea şi oricât aş 
aprecia faptul că sunt vicepreşedintele organizaţiei Mensa, 
ai cărei membri sunt admişi în funcţie de mărimea Ql-ului, 
mă văd nevoit să recunosc, în deplină sinceritate, că nu 
înseamnă nimic. 

Ce altceva măsoară, la urma urmei, un test de inteligenţă, 
decât deprinderile mentale pe care proiectanţii testului le 
asociază cu inteligenţa? Proiectanţi care, ca indivizi, sunt 
supuşi la presiuni şi prejudecăţi culturale de natură să 
impună o definire subiectivă a inteligenţei. 

Aşadar, părţi importante ale oricărui test de inteligenţă 
măsoară amploarea vocabularului unui individ, dar 
cuvintele pe care trebuie să le definească individul sunt pur 
şi simplu cele pe care le-ar putea găsi citind opere literare 
recunoscute. Nimeni nu cere definiţia unor cuvinte sau 
expresii cum ar fi „minge scursă”, „doi la gioale” sau 
„trampă”, din simplul motiv că proiectanţii testului nu ştiu 
ce înseamnă sau s-ar cam ruşina de ei înşişi, dacă ar şti. 

Acelaşi lucru se poate spune despre testele de cunoştinţe 
matematice, de logică, de vizualizare geometrică şi toate 
celelalte. Sunteţi testaţi în ceea ce se află la modă din punct 
de vedere cultural - în ceea ce oamenii educați consideră a 
fi criteriile de apreciere a inteligenţei, adică a unor minţi la 
fel ca ale lor. 

Toată povestea se reduce la un mecanism care se 
perpetuează singur. Oamenii care deţin controlul 
intelectual al unei porţiuni dominante din societate se 
autodefinesc drept inteligenţi, apoi concep teste sub forma 
unor praguri abil dimensionate să nu lase să treacă decât 


minţi ca ale lor, ceea ce le oferă noi dovezi de „inteligenţă” 
şi noi exemple de „oameni inteligenţi”, deci noi motive să 
proiecteze şi alte teste de acelaşi fel. Încă o probă de 
raţionament în care cauza se confundă cu efectul! 

Şi din clipa în care ai fost ştampilat ca „inteligent” pe baza 
unor astfel de teste şi de criterii, nici o demonstraţie de 
stupiditate nu mai contează. Eticheta contează, nu 
conţinutul, dar nu-mi place să-i calomniez pe alţii, aşa că voi 
prezenta două exemple de stupiditate clară comise de mine 
însumi (deşi pot să vă dau şi sute de exemple, dacă vreţi): 

Odată, duminică fiind, mi s-a stricat maşina şi nu ştiam ce 
să-i fac. Din fericire, fratele meu mai mic, Stan, locuieşte în 
apropiere şi e notoriu pentru cumsecădenia lui, aşa că i-am 
dat telefon şi l-am chemat în ajutor. A venit imediat, a 
asimilat datele situaţiei, a căutat în Pagini Aurii şi a început 
să telefoneze în căutarea unui atelier auto deschis duminica 
- în timp ce eu stăteam şi mă uitam la el. În final, după 
multă strădanie inutilă, Stan mi-a spus, pe un ton uşor 
iritat: „Isaac, dragă, la cât eşti tu de inteligent, cum se face 
că n-ai avut destulă minte să te înscrii în Asociaţia 
Automobiliştilor Americani?” La care eu am răspuns: „A, păi 
sunt membru AAA!” şi i-am arătat legitimaţia. Mi-a aruncat 
o lungă şi stranie privire, după care a sunat la AAA. În 
jumătate de oră, eram din nou pe patru roţi. 

La o recentă conferinţă SF, eram în camera lui Ben Bova, 
aşteptând-o amândoi pe soţia mea, şi eu îmi cam pierdusem 
răbdarea. Într-un târziu, s-a auzit târâitul soneriei. Am 
ţâşnit în picioare, exclamând „Asta-i Janet!”, am deschis 
larg o uşă şi m-am repezit într-o debara - în timp ce Bena 
deschis uşa şi a poftit-o pe Janet înăuntru. 

Stan şi Ben nu se mai satură să spună istoriile astea 
despre mine şi nu mă deranjează deloc. De fapt, nici nu mă 
afectează cu nimic, fiindcă, din moment ce am fost etichetat 
drept „inteligent”, orice lucru care la altcineva ar fi văzut ca 
dovadă de prostie, în cazul meu reprezintă „adorabile 
excentricităţi”. 


Ceea ce ne aduce la un lucru foarte serios. S-a vorbit mult 
în ultimii ani despre diferenţele rasiale în materie de QI. 
Oameni ca William B. Shockley, care a cucerit un Premiu 
Nobel (pentru fizică), susţin că rezultatele evaluărilor ar 
demonstra o diferenţă considerabilă între Ql-ul mediu al 
albilor şi cel al negrilor - lucru care a dat naştere la destule 
controverse. 

Mulţi oameni care, dintr-un motiv sau altul, au ajuns deja 
la concluzia că negrii sunt „inferiori”, plesnesc de încântare 
că li se oferă un pretext „ştiinţific” de a presupune că negrii 
înşişi sunt vinovaţi, dacă se află într-o situaţie nefavorabilă. 

Fireşte, Shockley neagă că ar avea prejudecăţi rasiale (şi 
sunt convins că e sincer, când susţine acest lucru!) şi 
subliniază că nu putem aborda în mod inteligent 
problemele rasiale, dacă, din raţiuni politice, ignorăm o 
constatare ştiinţifică indubitabilă; că ar trebui să investigăm 
atent chestiunea şi să studiem inegalitatea intelectuală a 
oamenilor. Şi oricum, problema nu se pune doar în privinţa 
negrilor faţă de albi; după toate aparențele, unele grupuri 
de albi înregistrează scoruri mai slabe decât alte grupuri 
etc. 

După mintea mea, toată urătura asta zgomotoasă nu-i 
decât o colosală păcăleală. Din moment ce inteligenţa este 
(aşa cum cred eu) o chestiune de definiţie subiectivă şi din 
moment ce intelectualii dominanţi ai sectorului dominant 
din societate au definit-o, fireşte, în aşa fel încât să-i 
avantajeze pe ei, ce spunem, de fapt, atunci când spunem 
că negrii au un QI mediu mai scăzut decât Ql-ul mediu al 
albilor? Spunem că subsistemul cultural al negrilor diferă 
substanţial de subsistemul cultural dominant al albilor şi că 
valorile socio-culturale ale negrilor diferă suficient de mult 
de cele dominante ale albilor, pentru ca negrii să obţină 
scoruri mai mici în cadrul testelor de inteligenţă atent 
concepute de albi. 

Pentru ca negrii, luaţi ca întreg, să obţină rezultate la fel 
de bune ca ale albilor, ar trebui să-şi abandoneze propriile 


valori socio-culturale, înlocuindu-le cu cele ale albilor, 
fiindcă numai aşa ar putea să se încadreze mai bine în 
situaţia particulară a testării Ql-ului. Un lucru pe care 
poate nu vor să-l facă; şi chiar dacă ar vrea, condiţiile sunt 
de aşa natură, încât nimic nu le facilitează efortul de a-şi 
îndeplini această dorinţă. 

Ca s-o spun cât mai succint posibil: negrii din America au 
un subsistem cultural care a fost creat pentru ei, în 
principal prin acţiunea albilor, şi au fost ţinuţi acolo în 
principal prin acţiunea albilor. Valorile acestui subsistem 
sunt definite ca inferioare celor din cultura dominantă, deci 
media Ql-ului negrilor nu poate fi decât mai scăzută; iar 
media mai scăzută a Ql-ului este apoi folosită ca pretext 
pentru a se menţine exact condiţiile care au produs-o. 
Raţionament care confundă cauza cu efectul? Evident! 

Dar nu vreau să fiu un tiran intelectual, susţinând că tot ce 
spun eu trebuie să fie adevărat. 

Hai să zicem că mă înşel; că există o definiţie obiectivă a 
inteligenţei, că aceasta poate fi cuantificată corect şi că 
negrii au, în medie, calificative mai scăzute ale 
coeficientului de inteligenţă nu din cauza vreunor diferenţe 
culturale, ci din cauza unei inferiorităţi intelectuale 
congenitale, de sorginte biologică. Aşa, şi? Cum ar trebui 
albii să-i trateze pe negri, în consecinţă? 

Greu de răspuns la această întrebare, dar poate că reuşim 
să scoatem ceva bun de aici dacă presupunem contrariul. 
Ce se întâmplă dacă, testându-i pe negri, constatăm, mai 
mult sau mai puţin uluiţi, că ajung să obţină, în medie, 
rezultate ce demonstrează un QI mai mare decât al albilor? 

Cum ar trebui să-i tratăm, în acest caz? Să le acordăm un 
drept de vot dublu? Să le facem un regim preferenţial de 
angajare, mai ales în posturi de administraţie publică? Să le 
dăm cele mai bune locuri, în autobuz şi la cinema? Să le 
dăm toalete mai curate decât cele ale albilor şi un salariu 
mediu mai ridicat? 


Sunt absolut convins că răspunsul ar fi unul ferm, intens şi 
insultător negativ, pentru fiecare dintre aceste supoziţii şi 
pentru oricare altele asemănătoare. Bănuiesc că, dacă s-ar 
publica o statistică doveditoare a superiorității medii a QI- 
ului negrilor, faţă de media albilor, aceştia din urmă n-ar 
întârzia să susţină, cu multă înfocare, că Ql-ul nu poate fi 
măsurat corect şi că oricum n-ar avea nici o semnificaţie, 
chiar dacă ar putea fi măsurat, fiindcă un om este un om, 
indiferent câte cărţi a citit, prin ce şcoli înalte a umblat, ce 
vorbe mari scoate pe gură şi alte aiureli, că bunul simţ 
practic şi judecata sănătoasă sunt tot ce-i trebuie unui om, 
că toţi oamenii sunt egali în ţărişoara asta de-i zice Statele 
Unite şi că profesoraşii ăia comunişti n-au decât să-şi bage 
undeva testele lor de inteligenţă. 

Păi, dacă avem de gând să ignorăm Ql-ul atunci când noi 
suntem în zona inferioară a scalei, de ce să-i acordăm atâta 
pioasă atenţie atunci când se află alţii acolo? 

Staţi puţin! Poate că mă înşel din nou. De unde ştiu eu cum 
ar reacţiona grupul social dominant la ideea de minoritate 
după criteriul Ql-ului? La urma urmei, noi chiar îi 
respectăm, într-o oarecare măsură, pe intelectuali şi 
profesori - nu? După aceea, să ţinem cont că vorbim despre 
minorităţi oprimate, iar o minoritate cu Ql-ul ridicat n-are 
cum să fie oprimată, deci situaţia artificială pe care am 
creat-o, presupunând că negrii au obţinut scoruri 
superioare, nu reprezintă altceva decât o variantă de 
sacrificiu şi demontarea ei nu demonstrează nimic. 

Chiar aşa? Hai să luăm cazul evreilor care, timp de vreo 
două milenii, au tot încasat-o de fiecare dată când 
neevreilor li se părea că viaţa devine cam monotonă. 
Credeţi că din cauză că evreii, ca grup social, au o medie 
scăzută a Ql-ului? Drept să vă spun, eu n-am auzit niciodată 
pe cineva să susţină un asemenea lucru, indiferent cât de 
antisemit ar fi fost. 

Eu, unul, nu cred că evreii, ca grup, ar aveaun Ql 
semnificativ de ridicat. Numărul evreilor neghiobi pe care i- 


am cunoscut în cursul vieţii mele este enorm. Nu acelaşi 
lucru îl crede antisemitul, al cărui stereotip referitor la 
evrei include posesia unei vaste şi periculoase inteligenţe. 
Chiar dacă nu dau nici jumătate de procent din populaţia 
unei ţări, evreii sunt veşnic pe punctul de „a lua 
conducerea”. 

Păi şi n-ar fi normal s-o facă, dacă au Ql-ul ridicat? A, nu, 
căci respectiva inteligenţă nu-i decât „şiretenie” sau 
„viclenie perversă”, iar ceea ce contează cu adevărat e 
faptul că le lipsesc virtuțile creştine sau nordice sau teutone 
sau care-or mai fi. 

Pe scurt, dacă vă aflaţi de partea perdantă a jocului 
puterii, se va accepta orice pretext pentru a vă ţine acolo. 
Dacă se consideră că aveţi un Ql scăzut, veţi fi dispreţuiţi şi 
ţinuţi acolo tocmai din cauza asta. Dacă se consideră că 
aveţi un QI ridicat, sunteţi temuţi şi ţinuţi acolo tocmai din 
cauza asta. 

Indiferent ce semnificaţie ar avea OQl-ul, deocamdată se 
face din el un joc pentru bigoţi. 

Daţi-mi voie să închei, aşadar, prin a vă spune cum văd eu 
problema. Fiecare dintre noi face parte dintr-un număr de 
grupuri umane, corespunzător unui număr de moduri în 
care se poate împărţi specia umană. În fiecare dintre aceste 
moduri, un individ dat poate fi: superior altora din grup; 
inferior; ori superior, ori inferior; şi superior, şi inferior, în 
funcţie de definiţie şi de circumstanţe. 

Din această cauză, „superior” şi „inferior” nu înseamnă 
nimic care să aibă relevanţă. Singurul lucru care există în 
mod obiectiv este „diferit”-ul. Fiecare dintre noi este diferit. 
Eu sunt diferit, dumneavoastră sunteţi diferit, şi 
dumneavoastră, şi dumneavoastră. 

Tocmai în această diferenţă constă groaza teribilă a lui 
Homo sapiens şi cea mai bună salvare posibilă, căci ce nu 
pot face unii, alţii pot, şi unde unii nu pot să prospere, alţii 
pot, printr-o mare varietate de condiţii. Eu cred că ar trebui 
să valorizăm aceste diferenţe, ca principală înzestrare a 


speciei umane, şi să încercăm să nu le folosim niciodată ca 
să ne facem viaţa un iad unii altora. 


SFÂRŞIT 


1 Joc de cuvinte intraductibil, pornind de la primul vers al 
poemului Old Ironsides, scris de Oliver Wendell Holmes în 
cinstea fregatei Constitution, simbol al desprinderii Americii 
de Imperiul Britanic: „Aye! Tear that tattered ensign down” 
- „Ahoi! Daţi jos stindardu-acela zdrenţuit”. Asimov a 
înlocuit primul cuvânt cu eye („ochi”), care se pronunţă la 
fel ca aye în limba engleză, iar cuvântul ensign are atât 
sensul de „stindard”, „drapel”, cât şi pe cel de „semn”, 
„simbol”, (n.t.) 

2 Din nou joc de cuvinte, bazat pe identitatea de pronunție 
cu cuvântul eye = ochi. (n.t.) 

3 Aluzie la cartea Săgeata neagră a lui Robert Louis 
Stevenson, a cărei prefaţă poartă subtitlul „Criticului de la 
gura sobei”. (n.t.) 

4 Aluzie ironică la cei doi antieroi americani ai atacului 
japonez de la Pearl Harbour, respectiv generalul Kimmel şi 
amiralul Short, pe care un comitet al Congresului S. U. A. I- 
a declarat vinovaţi de „eroare de judecată”. (n.a.) 

5 După prima şi a treia strofă din „Balada bătrânului 
marinar”, unul dintre cele mai cunoscute poeme ale marelui 
scriitor romantic englez Samuel Taylor Coleridge (1772- 
1834). (n.t.) 

6 Calambur intraductibil cu două cuvinte din familii 
diferite: number = cifră, număr, şi numb = amorţit/(a) 
amorţi. În engleză, prin adăugarea terminaţiei -er la 
infinitivul scurt al unui verb, se obţine un substantiv 
derivat; în cazul de faţă, numb+-er= amorţitor, care 
amorţeşte, (n.t.) 


7 Joc de cuvinte intraductibil, pe baza identităţii fonetice 
dintre nay = nu şi neigh = a necheza, nechezat: to say nay 
(„a spune nu”, una dintre clasicele lozinci ale mişcării 
americane pentru drepturi civile) se pronunţă exact la fel 
ca to say neigh. (n.t.) 

8 Calambur fonetic: Quackbrain, care se pronunţă 
aproximativ identic cu Quackenbrane, s-ar putea traduce 
prin „Lrăncănilă” (în sens figurativ, quack înseamnă „a 
flecari, a turui vrute şi nevrute”, iar brain înseamnă 
„creier”), (n.t.) 

9 Pentru traducerea citatelor din Biblie, am folosit fără 
excepţie reeditarea ediţiei din 1982 a Bibliei în româneşte, 
publicată de Societatea Biblică Interconfesională din 
România, cu aprobarea Sfântului Sinod, (n.t.) 

10 Sober în limba engleză, care are şi sensul de „sobru”, 
de unde şi jocul de cuvinte făcut de Asimov. (n.t.) 

11 Calambur intraductibil: echivalentul în engleză al 
cuvântului „alcoolic”, alcoholic, se pronunţă în două silabe: 
alco+holic, pentru Azazel, despre care se presupune că nu 
cunoaşte originea arabă a cuvântului englezesc alcohol (al- 
kuhl= praf de antimoniu), silaba a doua nu poate veni decât 
de la hole, care înseamnă „gaură”. (n.t.) 

12 „De acum nu bea numai apă, ci foloseşte puţin vin, 
pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni.” - 
Biblia, Timotei 5:23 (n.t.) 

13 Mad = nebun, în engleză, (n.t.) 

14 Mudlark = copil al nimănui; copil vagabond, (n.t.) 

15 Flatbush este numele unui vechi cartier din Brooklyn, 
oraşul New York. Ambele instituţii sunt, evident, imaginare. 
(n.t.) 

16 Nu e greşeală de tipar: George încurcă borcanele, între 
Isaac Newton şi Rene Descartes. (n.t.) 

17 În original Cussword = sudalmă, ocară, blestem. Nici 
celelalte „prescurtări” invocate de George nu sunt cu mult 
mai măgulitoare: cant = făţărnicie; rip = a sfâşia, a rupe; 
cull = rebut; loden = stofă groasă şi impermeabilă. Cât 


despre Cuth, deşi nu are un sens anume, se pronunţă 
aproape identic cu cuss = a sudui, a vorbi urât. (n.t.) 

18,„Flecăreală & Gunoi”. În engleza americană, unul 
dintre sensurile cuvântului bunk este (prin prescurtare de 
la bunkum) cel de „vorbărie goală, flecăreală”, iar garbage 
înseamnă „gunoi”. Consoana k de la sfârşitul lui bunk se 
pronunţă, în engleză, la fel ca grupul -que, iar r-ul din 
garbage se pronunţă foarte moale, aproape neauzit, ceea 
ce îl aduce foarte aproape de pronunția cuvântului 
Gabbage - vezi mai departe în text. (n.t.) 

19 Cabbage în limba engleză, (n.t.) 

20 Deşi poate am fi tentaţi să credem că substantivul 
comun batman înseamnă „om-liliac”, realitatea e că 
înseamnă „ordonanţă”. Cuvântul provine din latina 
medievală: bastum = samar, fiindcă iniţial, sarcina 
principală a unei ordonanţe din armata imperială britanică 
era să aibă grijă de calul şi bagajele ofițerului său. (n.t.) 

21 Genes = gene se pronunţă la fel ca jeans. (n.t.) 

22 Pentru cititorii care mai ţin minte că vechea „poştă”, ca 
unitate de măsură a lungimii, avea aproximativ douăzeci de 
kilometri, deci nu se potriveşte cu calculele lui Asimov, 
trebuie precizat că, în versiunea englezească a basmelor cu 
acest element, e vorba de seven-league boots = „cizme de 
şapte leghe”, leghea având o lungime de aproape cinci 
kilometri. (n.t.) 

23 Isaac Asimov's Science Fiction Magazine (IASFM) a 
debutat în anul 1977 la editura Davis Publication, avându-l 
ca redactor-şef pe George H. Scithers şi ca director 
editorial pe Isaac Asimov. Timp de 15 ani, până la moartea 
sa din aprilie 1992, Asimov s-a ocupat de revista care-i 
purta numele cu aceeaşi pasiune şi seriozitate cu care îşi 
scria romanele, multe dintre povestirile şi articolele 
cuprinse în acest volum apărând în IASFM. Din octombrie 
1992, IASFM şi-a schimbat proprietarii, devenind una 
dintre publicaţiile editurii Dell Magazines - ocazie cu care 
şi-a modificat puţin şi denumirea, în Asimov's Science 


Fiction Magazine, sub care continuă să apară şi azi, cu 
frecvenţă lunară, (n.t.) 

24 Goblins, în original. Relativ recenta traducere în 
româneşte a Hobbitului a folosit echivalentul „pitici” pentru 
dwarfs şi „gnomi” pentru goblins. În traducerea 
românească a trilogiei Stăpânul inelelor, apărută la câteva 
luni după Hobbitul, s-a optat pentru „gnomi” ca echivalent 
al cuvântului „dwarfs”, iar foştii goblins, deveniți ores, au 
fost traduşi prin „orei”. (n.t.) 

25 Cavalier are trei sensuri în limba engleză: regalist (cu 
referire la nobilii care l-au susţinut pe Carol I al Angliei); 
cavaler sau cavalerist; şi persoană care-i tratează de sus pe 
ceilalţi şi căreia nu-i pasă decât de propriile dorinţe. 
Cavalier treatment echivalează cu „impoliteţe arogantă”. 
(n.t.) 

26 Cartea Watership Down îl are ca autor pe britanicul 
Richard George Adams, a apărut în anul 1972 (iar în 1978 
după ea s-a făcut şi un film) şi este povestea unei comunităţi 
de iepuri plecate în căutarea unor noi vizuini. Romanul a 
fost interpretat şi ca o alegorie politică, considerându-se că 
face o paralelă între diversele vizuini pe care le vizitează 
iepurii şi sistemele de guvernare posibile, împreună cu 
efectele lor. (n.t.) 

27 Într-adevăr, cea mai cunoscută versiune în limba 
engleză a Bibliei, cea a regelui Iacob, foloseşte cuvântul 
unicorn, adică „inorog”, dar traducerea românească a 
Cărţii Sfinte foloseşte de regulă fie „taur”, fie „bivol” în 
acelaşi context - deşi ocazional apare şi cuvântul „inorog”, 
de exemplu, în Psalmul 91, versetul 10 - referirea fiind 
strict la versiunea în româneşte a Bibliei menţionate la nota 
de subsol (9). (n.t.) 

28 De fapt, lucrurile stau un pic altfel: adevărat, emisiunea 
pentru copii Kukla, Fran, and Ollie a început să fie difuzată 
ca program local de televiziune abia în 1947 (la televiziunea 
WBKB din Chicago) şi ca program naţional în 1949 (la 
televiziunea NBC), dar dragonul Ollie, cu dintele lui solitar 


cu tot, fusese creat de Burr Tillstrom încă din 1938 şi 
prezentat la Expoziţia Mondială de la New York în 1939, în 
cadrul spectacolelor cu teatru de păpuşi susţinute de 
„kuklapolitanii” lui Tillstrom în cadrul standului RCA. (n.t.) 

29 Joc de cuvinte: graţie denumirii revistei, Unknown, 
propoziţia „| was an Unknown author” se traduce literal 
prin „Eram un autor necunoscut”. (n.t.) 

30 Eu nu sunt în favoarea termenului de „speculative 
fiction”, decât în măsura în care ar putea elimina acea 
oribilă abreviere „sci-fi” - deşi, dacă mă gândesc bine, s-ar 
putea să se transforme în „spec-fic”, ceea ce ar fi şi mai rău! 
(n.a.) 

31 Sir John Mandeville (13007-1372) este autorul unei 
cărţi scrise în franceza normandă şi publicate între 1357 şi 
1371, sub titlul Travels of Sir John Mandeville („Călătoriile 
lui Sir John Mandeville”). Despre autor nu se ştie nimic cert, 
dar s-a demonstrat că, de fapt, mare parte din cartea lui 
constituie o compilaţie de povestiri „imprumutate” de la alţi 
călători prin lume, scrisă la persoana întâi şi „pigmentată” 
cu numeroase comentarii spirituale. (n.t.) 

32 Doi actori western foarte populari în America anilor 
1930-1940. Într-un top a celor mai îndrăgiţi actori de 
cinema ai anului 1940, de exemplu, Gene Autry a ieşit pe 
locul patru, după Mickey Rooney, Spencer Tracy şi Clark 
Gable. (n.t.) 

33 John Collier (1901-1980), şi-a început cariera ca poet, 
în 1920, dara trecut la proză în primii ani ai deceniului 
1930, cu foarte popularul şi controversatul roman His 
Monkey Wife, despre un bărbat însurat cu un cimpanzeu. În 
1935, Collier a plecat la Hollywood, unde a devenit un 
foarte activ şi prolific scenarist (de exemplu, a scris 
scenariul Reginei africane), iar mai târziu s-a orientat spre 
televiziune, unde a creat stilul „subversiv de groază”, cu 
seriale devenite în timp clasice ale genului: „Alfred 
Hitchcock prezintă” şi „Zona crepusculară”. Câteva colecţii 
de povestiri publicate antum: Presenting Moonshine (1941), 


Fancies and Goodnights (1951), The John Collier Reader 
(1972) şi The Best of John Collier (1975). În româneşte, 
John Collier n-a apărut deocamdată decât cu povestiri 
incluse în antologii. (n.t.) 

34 Unii oameni spun că bătutul în lemn simbolizează 
atingerea Crucii, dar eu nu cred deloc că e aşa. Sunt 
convins că obiceiul datează dintr-o epocă mult anterioară 
creştinismului. (N. A) 

35 Pentru traducerea în româneşte a citatelor din Biblie, 
reamintesc că am folosit reeditarea din 1994 a Bibliei 
tipărite de Societatea Biblică Interconfesională din 
România, cu aprobarea Sfântului Sinod. (n.t.) 

36 În noua versiune în engleză a Bibliei, formularea este: 
but you must love your neighbor as yourself, iar în Biblie 
Regelui Iacob: but thou shalt love thy neighbor as thyself. 
Diferenţa sugerată de Asimov ar fi aceea dintre posibila 
traducere „să iubeşti pe aproapele tău ca pe un om care 
este ca tine” şi „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine 
însuţi”. Deşi insesizabilă prin simpla traducere a celor două 
formulări, cred că este cel mai bine exprimată prin ideea pe 
care o putem găsi în Matei 7:12: „Ci toate câte voiţi vouă să 
vă facă oamenii, asemenea faceţi şi voi lor”. (n.t.) 

37 Oricine citeşte aceste eseuri ştie că sun un feminist, 
dar, pe de altă parte, iubesc şi limba engleză. Mă străduiesc 
să evit cuvântul man (om, bărbat) atunci când vreau să 
spun „fiinţă umană” - dar ritmul curgător al frazei are de 
suferit, când procedez aşa. Vă rog să acceptaţi, în textul 
acestui articol, sensul general al cuvântului, adică 
îmbrăţişând şi woman (femeie). (Da îmi dau seama ce-am 
spus.) (n.a.) 

38 Cuvântul în cauză este ape, care în engleză 
desemnează orice maimuţă fără coadă, comparativ cu 
monkey, care înseamnă tot maimuţă, dar se referă la cele 
neantropoide (babuini şi lemuri, de exemplu). 

39 De regulă, antirevoluţioniştii contestă evoluţia 
susţinând că ar fi „o simplă teorie” şi invocând diverse 


incertitudini în privinţa detaliilor - incertitudini care sunt 
recunoscute de biologi. Invocând asemenea argumente, nu 
fac altceva decât să demonstreze că gândesc incoerent. Că 
evoluţia a avut loc este un cvasifapt, exact atât cât poate fi 
orice lucru nedemonstrabil practic. Detaliile exacte ale 
mecanismului prin care se petrece evoluţia, însă, rămân 
teoretice din multe puncte de vedere. Dar nu mecanismul 
contează aici. 

De exemplu, foarte puţini oameni înţeleg cu adevărat 
mecanismul prin care se deplasează un automobil, dar cei 
care nu sunt siguri în privinţa mecanismului nu se folosesc 
de acest argument pentru a susţine că automobilul ca atare 
nu există. (n.a.) 

40 Am fost rugat să particip la o astfel de emisiune şi am 
refuzat, considerând că n-aş avea nimic de câştigat dintr-o 
demonstraţie de pirotehnică mentală cu banalităţi şi că aş 
suferi o umilinţă inutilă, dacă m-aş arăta suficient de uman 
încât s-o zbârcesc la vreuna din întrebări. (n.a.) 

41 Marele trompetist Louis Armstrong, când a fost rugat 
să explice ceva despre jazz, se spune că ar fi răspuns aşa 
(tradus în limbaj literar): „Dacă ai nevoie să-ntrebi ca să 
ştii, n-o să ştii niciodată.” Sunt cuvinte care merită gravate 
în jad cu litere de aur. (n.a.)