Ileana Malancioiu — Calatorie spre mine insami (1987)

a. 
| malancioru | 


eo fo sro) ui e! 
(MNE ASARI 


a pi — e 
A | 
Cartea Românească 





Îleana Mălăncioiii 
Călătorie spre mine însămi 


Ileana Mălăncioiu 


Călătorie 
spre 
mine însămi 





EDITURA CARTEA ROMÂNEASCĂ 
1987 


Coperta de Constantin Grigoriu 


Călătorie cu sora mea 


Mă miram cît de ușor ridicasem cutia ta poleită și 
cum o treceam încet peste capetele tuturor. 

Numai un domn bătrîn, în uniformă, părea că vede 
cum te duc pe braţe şi-mi făcea loc pe coridorul acela 
îngust. 

Vino după mine, mi-a spus, ţi-am păstrat un loc bun, 
aici lîngă fereastră. 

Cum un loc, am strigat, nici dumneavoastră nu ve- 
deți că sîntem amîndouă ? Unde va sta sora mea?! 

Nu mi-a răspuns, ci doar şi-a pus degetul arătător 
peste buze, în semn de tăcere, şi s-a uitat împrejur 
îngrozit. 

Abia atunci mi-am amintit deodată că n-aveam voie 
să te duc cu trenul, dar pierdusem mașina aceea neagră 
și n-am putut să mai aştept o zi. 

Am avut noroc cu dumneavoastră, am zis încet, în- 
cercînd să repar lucrurile, deși de multă vreme nu mai 
credeam în noroc. Știţi, i-am spus tatei că n-am să în- 
tirzii şi mîine e duminică și dacă nu m-aţi fi ajutat 
am fi rămas acolo pînă luni. 

Da, a spus domnul acela în uniformă neagră, mîine 
e Duminica Floriilor, nu se putea să rămînă acolo; 
numai că știți, la noi legea e lege, așa că e mai bine 
că nu vă vede nimeni. 


Aveţi dreptate, i-am răspuns încet, mirîndu-mă 
totuși cum te-am trecut eu peste capetele tuturor și cum 
nimeni nu ne-a văzut. 

Apoi bruse mi-am adus aminte că nu peste mult va 
trebui să schimb irenul. 

Vai, mă gîndeam, cum am să mut cu cutia aceasta 
de plumb în celălalt tren si dacă acolo nu mai trec așa 
ca în vis şi toţi au să strige: luaţi-vă mortul de-aici, 
nu vedeţi că nu mai avem loc nici cei vii ? 

Ea nu e moartă, mă pregătisem să strig către multi- 
mca aceca pestriță ce se putea năpusti asupra noastră 
cu toată revolta de care e ea în stare: morţi sînteți 
voi, cu tot ncamul vostru ! 

Dar nu știu cum m-am trezit în celălalt tren şi tu 
ai dat florile la o parte și te-ai ridicat încet în picioare 
și-ai făcut cîţiva pași printre noi și te-ai aşezat liniștită 
pe locul rezervat de lîngă fereastră. 

Nimeni n-a spus nimic căci fiecare, de spaimă, s-a-n- 
chis în el însuşi definitiv, aşa cum s-ar închide în pă- 
miînt. 

Eu însămi doar m-am pipăit încet de sus pînă jos 
și cînd mi-am dat seama că nu-mi mai simt mîinile și 
picioarele m-am aşezat încet în locul tău. 

Ai grijă, am mai apucat să-ţi spun, să nu uiţi unde 
trebuie să coborîm. Vezi că acolo ne aşteaptă tata. 


La Marea Nordului 


După cum se lăţea fîşia de nisip ud de pe țărm am 
înţeles că marea era în retragere. 

M-am îndreptat către ea încet, cu acel sentiment 
ciudat că mereu se va-ndepărta și că niciodată nu mă 
voi răcori cu adevărat în apele ei. Fiindcă, în ciuda 
oricăror aşteptări, era de-a dreptul înăbușitor şi simţeam 
efectiv nevoia să mă răcoresc. 

Instinctiv am grăbit pasul și am fost silită astfel să 
înțeleg că apele acelea cenușii nu se vor retrage nicio- 
dată mai repede decît poate alerga către ele un om. 

Nu peste mult m-am trezit, în sfîrşit, intrată în 
Marea Nordului. 

N-aş putea spune cît am mers așa, prin apele pînă 
la genunchi, retrăgîndu-mă dinspre țărm odată cu ele. 
Îmi mai amintesc bine numai că, pe măsură ce m-am 
îndepărtat de ei, oamenii aceia întinși pe nisip aseme- 
nea morților mi s-au părut cu mult mai apropiați. O 
clipă chiar am fost sigură că, dacă m-aș fi străduit 
puţin, aş fi reușit să-i fac să priceapă de ce umblam 
eu așa, de ore în şir, fără să ştiu încotro mă îndrept. 

Dar tocmai cînd m-am decis să alerg înapoi către 
ei, am fost silită să înțeleg că un fel de vrajă ciudată 
începuse să-nchege apele şi nu mai puteam să ies pe 
uscat. 

Cred că strigătul meu disperat a fost auzit pînă de- 
parte, deşi nu m-am încumetat să-l rostesc. Oricum, am 


9 


auzit cum nu se poate mai clar întrebarea: ce s-a în- 
tîmplat ?! ce s-a întîmplat ?! ce s-a întîmplat?! 

După cum erau rostite, aceste cuvinte păreau me- 
nite să rezolve totul prin ele însele. Mi-am dat bine 
seama de asta cînd le-am auzit încă o dată, despărţite-n 
silabe, ca şi cum ar fi fost sfîşiate, 

Am pierdut pe cineva, m-am trezit spunînd, deşi 
eram convinsă că nimeni nu mă poate auzi. Pe urmă, 
tot de acolo, de la distanța aceea pe care n-o mai pu- 
team micșora, am descris-o pe sora mea, cu toate amă- 
nuntele prin care am crezut eu că ar putea să fie re- 
cunoscută. 

N-am văzut-o, mi s-a răspuns sec, într-o limbă total 
străină, pe care eram uimită c-o înțeleg. Pe urmă n-am 
mai auzit decît atît : dar asta nu înseamnă că n-a trecut 
pe-aici ! pe plaja asta zilnic trec mii şi mii de oameni. 

Atunci mi-a dat prima oară prin gînd că plaja era 
de fapt pustie, iar cel care-mi vorbise de multă vreme 
nu mai exista cu adevărat. 

Această convingere mi-a fost întărită nu peste mult, 
cînd mi-am amintit că toţi oamenii pe care-i văzusem 
pe mal, deși se puteau apropia unii de alții și își mișcau 
buzele ca şi cum ar vorbi, nu reușeau să-și spună nimic 
unul altuia. 

Cînd n-am mai avut nici un dubiu că apele acelea 
cenușii nu erau ale unei mări concrete, așa cum vroiau 
să pară, m-am apropiat aievea de o fată care înota în- 
tocmai ca sora mea. 


Cum te cheamă, am întrebat-o, în acea limbă totul 
necunoscută, în care o descrisesem umbrelor de pe țărm. 

N-a rostit numele ei, așa cum speram. 

Am văzut însă foarte bine că pînă și cei trei pistrui 
de pe nas îi avea așezați așa cum au fost. Fiindcă, deși 
nu dădea din miîini, se apropia de mine în mod simţitor. 

Ea trebuie să fie, cu atît mai mult cu cît nu-mi 
poate răspunde, mi-am spus fericită. 

Dar nu peste mult mi-am dat seama că Marea Nor- 
dului înainta vertiginos către țărm. Am fugit cît am 
putut, reușind cu greu să mă menţin pe linia aceea 
schimbătoare care desparte apele de uscat. 


Mi-ar fi părut rău să nu-i spun niciodată 


N-am dat niciodată un interviu, dar dacă ar trebui 
ncupărat să dau, şi dacă mi s-ar pune întrebarea fi- 
rească și simplă : „Cînd şi unde aţi debutat ?“ cred că 
ar trebui să răspund: „în clasa a VIII-a B, la Liceul de 
fete din Cîmpulung Muscel, într-o teză de limba ro- 
mână, la profesorul Hiralambie Pâslaru“. 

Era în primul pătrar din anul întîi de după plecarea 
din comuna natală unde um urmat cursul elementar 
(pe vremea aceea liceul era de trei ani și anii se îm- 
părțeau în pătrare ca să încapă în ei toate materiile) 
și eram îngrozitor de complexată în fața colegelor de 
la oraş şi de timorată că nu voi face față noii situaţii. 

Învăţam de dimineaţa pînă seara, nu cu gîndul de a 
mă remarca, ci cu convingerea că altfel nu mă pot in- 
tegra. Fără să-mi dau seama ajunsesem să ştiu cam tot 
ceca ce ar fi trebuit să știe un elev de vîrsta mea, dar 
continuam să merg la şcoală cu un fel de spaimă nelă- 
murită. 

Trebuia să vină cineva să întindă spre mine o mînă 
caldă şi puternică și să-mi ia aceste complexe apăsă- 
toare ca să pot privi în jur cu încredere și cu seninătate. 

Și în chiar accastă vreme a venit profesorul Hara- 
lambic Pâslaru cu primele noastre teze de limba română 
la care nu ştiam dacă am luat sau nu notă de trecere. 

Spre uimirea mea şi a tuturor făcuse pe marginea 
lucrării mele o adevărată analiză literară, a discutat 


11 


aproape toată ora despre frazele simple ale acelei com- 
puneri și s-a întîmplat acea minune de luare cu mîna a 
neîncrederii şi a apăsării care-o însoțea. 

N-am păstrat acel caiet şi-mi pare rău că nu l-am 
păstrat. Încă nu înţelegeam schimbarea care se petre- 
cea și cîtă importanţă avea ea pentru mine. Sau poate 
am crezut cu nevinovată cruzime copilărească și cu nai- 
vitate că meritul remarcat îmi aparţinea în întregime. 
Că de vreme ce așa s-a spus, așa trebuia să fie şi că 
voi întîlni nenumărați alţi dascăli cu nenumărate ges- 
turi demne de memorat. 

Au existat și n-au existat. Fiecare întîlnim dascălul 
pe care-l putem ţine minte toată viața o singură dată și 
eu l-am întîlnit atunci, în pătrarul întîi al clasei a VIII-a 
și nu i-am spus niciodată pînă acum și mi-ar fi părut 
rău să nu-i spun niciodată. 

Îi spun acum, în aceste rînduri, și faptul că atunci 
cînd pe marginea lucrării mele de „debut“ scria că este 
rodul unor lecturi utente eram, de fapt, cititoarea unei 
singure cărți. 

Citisem, nu mai ştiu prin ce întîmplare fericită, 
Pădurea spânzuraţilor. Atiît. În rest umblasem pe cîmp 
și pe prund şi prin păduri. Ajutasem la tot ce pot fi 
ajutaţi niște părinţi care muncesc de cum se luminează 
şi pînă se-ntunecă. Avusesem ca toţi copiii din sat de 
vîrsta mea nostalgia urcării pe munte, la răvășşit şi a 
plecării în Vlașca după porumb. Văzusem miei născîn- 
du-se și miei înjunghiaţi de Paște. Văzusem cai frîn- 
gîndu-și picioarele în pădure sub copacii pe care erau 
puși să-i tragă din rădăcini. Tot în pădure văzusem un 
om spinzurat. Văzusem o femeie căzind în prăpastie. 
Văzusem galerii prăbușite și bărbaţi striviţi în mină. 
Văzusem un om beat tăind în ajunul Crăciunului o sin- 
gură bucată din porcul care trebuia ţinut să mai crească. 
Văzusem de toate, că nu se-ntîmpla nimic pe vremea 
aceea la care să nu apărem și noi copiii, fugiți de ori- 
unde am fi fost trimiși de părinţi, spre a fi la faţa lo- 
cului, uitaţi de Dumnezeu de la-nceputul şi pînă la 
sfîrșitul dramei. 


12 


Acestea eray lecturile mele, fac abia acum mârturi- 
sirea pe care ar fi trebuit să o fac atunci profesorului Ha- 
ralambie Pâslaru și nu i-am făcut-o, în parte din timi- 
ditate, în parte de teamă că l-aş putea dezamăgi. 

Acela a fost momentul în care am început să citesc, 
din dorința de a ajunge la acel nivel la care mă riai- 
case încrederea sa în mine. 

Dar îi datorez acestui om nu numai faptul simplu 
că am început să cred în mine și să citesc, ci și faptul 
divin că, la vîrsta aceea la care lecturile vin pe un loc 
gol și pun stăpînire pe el pentru totdeauna, nu m-a 
lăsat să citesc cărți proaste. 

Făceam puţină literatură la școală și profesorului 
Haralambie Pâslaru îi părea tare rău că nu facem mai 
multă și ne-o înmulţea el nu știu cum, fără să simţim 
că a sunat de ieşire și de intrare la ora următoare. 

I se părea nefiresc să trecem de la școala de zece ani 
direct la politehnică sau la medicină sau la drept şi să 
fim ingineri ori medici ori judecători ori mai știu eu 
co, fără să fi auzit de Divina comedia şi de Hamlet 
și de Don Quijote. 

Şi ne vorbea așa, de dragul lor și pe riscul lui, 
despre toate acestea, și cît de frumos trebuie că ne vor- 
bea, de nu știam niciodată cum trec acele ore şi re- 
creațiile mari de după ele! 

Şi cît de minunat trebuie că ne vorbea, de au trecut 
ani și ani, și profesori şi profesori și încă îi ţin minte 
fraze întregi şi mi se par şi acum frumoase ca la vre- 
mea aceea ! 


1971 


Eu, Niculae al lui Moromete 


Lui Marin Preda îmi venea uneori să-i spun „Bună 
ziua“ fără să-l cunosc, aşa cum își spun între ei oa- 
menii din satele de la munte. 

Mai îmi venea să îl opresc o dată şi să mă plîng: 
știți, eu sînt Niculae al lui Moromete, de ce m-aţi făcut 
băiat, și pe Bisisica de ce aţi făcut-o oaia năzdrăvană a 
turmei lui ? 

Vă jur că ouia aceea năzdrăvană era, de fapt, un 
berbec, și că berbecul acela nu m-a călcat, e drept, pe 
picioare dar m-a împuns și mi-a lăsat un semn adînc 
în frunte și, dacă nu mă credeţi, vă arăt semnul. 

Și mi-aş fi dat părul la o parte și i-aș fi arătat acel 
semn din partea stîngă, pentru că încă se mai vede. 

Apoi mi-aş fi cerut iertare că l-am oprit așa din 
chiar senin şi poate aș fi început ca Ilie Moromete: 
„trei chestiuni se desprind din această situaţie...“ Întîi 
că e o simplă întîmplare că ne-aţi așezat casa în cîmpie 
și salcîmul în fața ei, în locul dudului care se află şi 
acum, viu și nevătămat, fiindcă mama l-a oprit pe tata 
să-l taie și oprit a fost. Al doilea, că de lipsit nu lip- 
seam de la școală ca Niculae, dar îmi scriam lecţiile 
pe cîmp și pînă să ajung la sfîrșitul caietului se rupeau 
toate foile de la început și mama se ruga de tata să-mi 
cumpere alt caiet că nu mă trece clasa, dar el zicea că 
de ce să-mi mai cumpere, că tot nu mă trece. Al treilea, 
că deși nu aveam friguri, eram ca Niculae de slabă si 


14 


după ce am scăpat de oi, n-am fost luată la seceră, că 
noi n-aveam ce secera, dar mergeam la toate felurile 
de semănat şi de cules și nu o dată m-am lipit cu capul 
de pămînt și am plins şi m-am rugat să mă lase la 
școală să mă fac învățătoare. 

În rest, despre Jonciire, la noi se discuta tot atît de 
des ca la Moromeţi. Despre Primul Agricultor se făcea 
tot atîta haz de necaz. Nunţile erau tot ca la Polina şi 
la Birică. Aveam şi noi pe Bălosu nostru şi pe Guica 
noastră. Aveam şi noi un morar al satului pe care tre- 
buia să ne facem că nu-l vedem cînd ne trage din mă- 
lai. Ne întrebam şi noi cum stăm cu socoteala cioba- 
nului și, după multă chibzuinţă, hotăram că nu este 
încă încheiată. 

Dar mai ales cînd stam la masă eram la fel cu Moro- 
meţii. 

Locul meu era cel de lîngă ușă, ca să pot ieși cînd 
mă supăram. 

Și mă supăram cum îmi zicea cineva ceva, și slavă 
Domnului, de zis îmi ziceau cu toţii. 

Tata era cel trimis să mă aducă înapoi la masă și 
mă aducea ţinîndu-mă strîns de mînă, că-mi rămîneau 
semne roşii pe ea pînă tîrziu. Eram apoi îmbiată cu tot 
ce era şi ce nu era pe masă. Refuzam tot. Urma vocea 
revoltată a tatei : „Atunci mănîncă-mă pe mine!“ Dar, 
trebuie să vă spun, eram mai tare mult ca Niculae: nu 
mîncam, în ruptul capului, nici a doua zi. 


Atunci mama trecea de partea mea: „o fi plîngînd 
și ea că scrie pe cîmp şi i s-au rupt caietele şi n-are 
cu ce se mai duce la școală, şi-o împunge berbecul, că 
ţi-am spus să-l tai, mînca-l-ar lupii de berbec!“ 

Urma, invariabil, tata: „o găsi școala acum, de 
școală ne arde nouă“. 

Că într-adevăr, mă găsi școala, așa cum îl găsi pe 
Niculae al lui Moromete. 

Şi pe toţi din neamul meu ne găsi cîte ceva, așa cum 
îi găsea pe Moromeți. 

Atita tot și iarăși mărturisirea : lui Marin Preda îmi 
venea să-i zic „Bună ziua“, așa cum își spun între ei 


15 


oamenii de la ţară și-apoi să îl opresc și să mă pling; 
de ce ne-ați mutat în cîmpie ? 

Dar îmi aduceam mereu aminte că Moromete mai 
întîi răspundea în gînd: „Să se mire proștii!“ și abia 
apoi zîmbea și spunea altceva cu glas tare. 

Şi astfel nu i-am zis niciodată „Bună ziua“ şi nu 
l-am întrebat niciodată nimic pe Marin Preda, deși aș 
fi vrut să fac acest lucru de cîte ori l-am văzut. 

Fiindcă eu citesc a treia oară această carte şi mi 
se pare că ea a fost scrisă anume pentru mine și pentru 
semnul de berbec din fruntea mea. 


1970 


După Marin Preda 


După Marin Preda a rămas un raft de cărţi în care 
ne regăsim cu toţii și totodată a rămas un nemărginit 
gol. 

El a fost creatorul celor mai frumoase personaje din 
literatura noastră contemporană dar, în același timp, a 
fost și cel mai frumos personaj al său. 

Celor care l-am cunoscut mai bine ne este și cred 
că ne va fi întotdeauna dor de Marin Preda. 

Vrînd, nevrînd, în fiecare zi ne izbim de cîte un lu- 
cru pe care nu l-am fi făcut fără el, de cîte o idee a 
lui care circulă printre noi ca o ființă vie, de modul 
său unic de judecată, de expresii ale sale devenite bu- 
tadă, de gesturile lui de neconfundat. 

În faţa trupului său nemișcat am avut, de aceea, cel 
mai cumplit sentiment al zădărniciei şi cea mai cum- 
plită revoltă. Împotriva celui ce a făcut lumea așa cum 
este și chiar împotriva celui care a făcut lumea fără 
asemănare a Morometilor. 

În faţa trupului său nemișcat, dacă nu m-aş fi în- 
grozit că vorbele mele ar putea să fie răstălmăcite, aş 
fi strigat: de ce ne-aţi făcut asta, Domnule Marin 
Preda ?! 

Fiindcă o clipă am avut sentimentul că totul trebuie 
să fie o farsă de care el, omul cel mai lucid și mai cu 
umor pe care l-am cunoscut, nu se poate să fie cu totul 
străin. 


17 


Apoi mi-am amintit că Marin Preda n-ar fi glumit 
niciodată cu ceea ce nu se poate glumi. De aceea nu 
am strigat, iar după o vreme n-am mai putut nici măcar 
să pling. 

M-am uitat în tăcere la pantofii lui rigizi și la nu- 
mărul acela de cap de serie scris cu cifre mari într-o 
talpă lucioasă cu care n-a mers și nu va mai merge 
niciodată. 

După două zile m-am uitat, ca prin ceaţă, la copiii 
care i-au adus flori de salcîm și la generalul cu pieptul 
plin de decoraţii care a cerut să facă de gardă la capul 
său şi la miile de umbrele din cimitirul Belu, unde 
ne-am luat rămas bun de la Marin Preda pe cea mai 
neprielnică vreme. 

Atunci „am auzit materia plîngînd“, dar de văzut 
n-am mai văzut bine nimic. 

În ochiul meu rămăsese adînc înfipt numărul acela 
scris cu negru în talpa lucicasă a pantofului stîng al 
marelui singuratic. 

Nimic nu m-ar fi putut scoate din această stare 
decît un cuvînt spus aievea cu voce sigură și caldă de 
însuşi Marin Preda. Bunăoară: „Nor-mal“ sau „Vede- 
ți-vă, mă, de treabă !“. 

Dar Marin Preda nu mai putea să spună nimic, 

Spusese tot ceea ce i-a fost dat să spună. 

Şi o făcuse într-un fel al lui, despre care, oricît de 
mult s-a vorbit, nu s-a vorbit îndeajuns. 

Fiindcă acum, cînd moartea a transformat viața sa 
în destin, cărţile lui puse de la bun început în raftul 
întîi al bibliotecii noastre pot fi văzute împreună pînă 
la ultima, alcătuind o operă incomparabilă. Sau compa- 
rabilă doar cu o lume nouă. 

Nu știu ce-aș putea spune despre această lume nouă 
acum, cînd încă nu mă pot învăţa cu gindul că pe cel 
mai iubit dintre pământeni nu-l vom mai vedea niciodată. 

Știu doar că, la nci, după Marin Preda nu se va mai 
putea scrie ca înainte de El. 


Marin Preda era Scriitorul 


Multă vreme pentru mine Marin Preda a însemnat 
Scriitorul. 

Adică nu doar cel care a scris întîlnirea din Pămîn- 
turi și Moromeţii şi Viaţa ca o pradă, ci acea fiinţă 
vie care nu știu cum reușea să circule printre noi și în 
acelaşi timp să ne creeze impresia că ne aflăm în fața 
arhetipului. 

Nu fiindcă ar fi avut caracteristicile genului, ci dim- 
potrivă. Pentru particularităţile care îl făceau să semene 
atît de bine cu cărţile sale. Și chiar pentru cele care 
îl făceau să nu semene. 

Fiindcă autorul Întâlnirii din Pămînturi și al Mo- 
romeților pentru mine era un clasic, iar omul viu care 
trecea printre noi era prea tînăr pentru ceea ce cre- 
deam eu că trebuie să fie un clasic. Sau cel puţin un 
clasic în viaţă. 

Noroc că nu semăna cu nici un alt scriitor de vîrsta 
lui și de nici o altă vîrstă. Totul, de la felul cum purta 
pălăria şi cum își mișca mîinile pînă la ceea ce făcea 
și ce spunea în momentele-cheie semăna doar cu el și 
cu ceea ce ne imaginam noi despre cl cînd citeam Mo- 
romeţii. Nu Întîlnirea din Pămiînturi, ci Moromeţii. 
Fiindcă deși era foarte tînăr nu mai era tînărul nesigur 
pe el al acelei etape. Dimpotrivă, gesturile lui exprimau 
siguranţă și conștiință de sine, 


19 


Aveam impresia că ştie că-i urmărim fiecare miş- 
care dar că nu-i pasă. Că în sinea lui zice : asta e treaba 
voastră, nu mă privește pe mine. Eu am altceva de fă- 
cut. 

Fiindcă el efectiv avea altceva de făcut. 

Și, în ciuda oricăror aparenţe, avea spaima că dacă 
nu se grăbește n-apucă să facă tot ce avea de făcut. 

Am înțeles asta nu în vremea în care îl vedeam de 
la distanţă și mi se părea ființa cea mai senină și mai 
departe de a avea sentimentul morţii, ci cînd o întîm- 
plare fericită a făcut să-l pot vedea adesea de-aproape. 

La această întîmplare mă voi gîndi întotdeauna cu 
bucurie. 

Fiindcă socotesc efectiv un mare noroc să-l cunoști 
pe Marin Preda așa cum l-am cunoscut cu. 

Adică fără să-i fiu rudă, fără să-i fiu prieten, fără 
să-i fiu dușman, fără să-i fiu subaltern, fără să-i fiu 
nimic. 

Seri în șir am văzut Scriitorul de-aproape, cu ochiul 
liber de orice relaţie care ar putea schimba dimensiunile 
reale ale lucrurilor şi cînd nu l-am mai văzut m-a cu- 
prins groaza. 

Nu așa cum m-a cuprins cînd mi-a murit sora sau 
prietenii, ci altfel. 

Cu Marin Preda am avut sentimentul că moare Scrii- 
torul. 

Şi într-un fel nu m-am înșelat. 


El a fost și continuă să fie înlocuit, dar locul lui a 
rămas şi va rămîne multă vreme gol. 

Și nu numai locul lui. 

Lumea continuă să citească și să scrie; cărțile apar 
mai departe ; apar o mulţime de cărţi foarte bune ; apar 
cărţi modeste care sînt comentate ca si cum ar fi Răz- 
boi și pace sau mai mult decît Război și pace. E o 
grabă cumplită de a schimba ierarhiile. De a se acoperi 
cu ceva locul gol, dar Marin Preda nu se lasă înlocuit 
cu una cu două. El dărîmă totul cu un zîmbet venit de 
dincolo fiindcă totul e șubred. 

El ridică pălăria lui uşor caraghioasă şi ne spune: 
domnilor, descurcaţi-vă, eu am plecat. 


20 


Și a plecat, nu putem să-i spunem să mai rămînă, 
dar vedem încă pălăria lui unică și îi auzim încă rîsul 
care nu poate fi confundat. 

În vreme ce în urma lui se simte un gol imens în 
care totul pare definitiv pierdut. 

În acest gol se vorbeşte adesea ca şi cum lumea şi-a 
pierdut controlul. 

Măcar dacă şi l-ar fi pierdut de durere. 

Dacă ar fi simţit că odată cu Marin Preda a murit 
Scriitorul și dacă ar începe să spere într-o minune prin 
care ar putea fi înviat. 


„Casa memorială Emil Botta“ 


Cu zece ani în urmă, regizorul A.Ş. m-a rugat să-i 
mijlocesc o întîlnire cu Emil Botta pentru care avea un 
adevărat cult. 

În ciuda entuziasmului meu, lucrul acesta s-a dove- 
dit a nu fi tocmai ușor. La acea dată, lui Emil Botta 
nimic nu i se părea mai suspect decît gloria precoce a 
celui care dorea să-l cunoască. 

Pînă la urmă, mai mult din curiozitate, a acceptat 
totuşi să-l întilnească pe regizorul declarat genial la 
25 de ani. 

Cu zece minute înainte de ora la care eram invitați 
să-i facem o vizită, mă aflam, împreună cu A.Ş., undeva 
lîngă Biserica Armenească și, de la un telefon public, 
îl anunțam pe Emil Botta că sîntem în apropiere de 
locuinţa sa. 

Mi-a răspuns cu o voce șoptită, venită parcă din 
altă lume. M-a întrebat, poate surprins cu adevărat, 
poate ironic, dacă am stabilit împreună această vizită 
matinală de care nu-și amintește. 

În cele din urmă a coborit să ne deschidă uşa de la 
intrare. 


Am urcat încet, pe o scară fără nici o rază de lu- 
mină, dacă îmi amintesc bine, pină la etajul doi. 

În clipa cînd am ajuns în camera sa, Emil Botta a 
spus, silabisind cuvintele : „pe mi-ne vă rog să mă scu- 
zaţi !“ şi a ieșit imediat, 


22 


O vreme am stat neclintiţi, așteptînd să se-ntoarcă. 
Pe urmă am început să cercetăm curioşi încăperea. 
Avea ceva din chilia unui călugăr. În ea se aflau: un 
pat acoperit cu o pătură tocită, un dulap, o masă şi un 
scaun. Podeaua vopsită cărămiziu era goală. Pe un pe- 
rete exista o oglindă ciobită deasupra căreia era atîrnat 
un petic dintr-o maramă veche. 

Aveam sentimentul că oglinda aceca nu este ca toate 
oglinzile și ne-am apropiat să ne privim în ea. Într-ade- 
văr, chipurile noastre s-au văzut lățite în mod grotesc. 

Emil Botta continua să întirzic. În ciuda faptului că 
dorise atît de mult să-l cunoască, A.Ş. era bucuros de 
această întirziere. Pe de-o parte, fiindcă îi permitea să 
respire aerul dens al acelei încăperi, pe de altă parte 
pentru că îi mai da un răgaz. Fiindcă, în ciuda gloriei 
sale rapide era, fără îndoială, un chinuit şi un timid, 
iar modul cum debutase această întîlnire nu cra de na- 
tură să-i dea curaj. 

Ce-o fi citind Emil Botta, m-a întrebat la un mo- 
ment dat, uimit că în camera în care aşteptam nu ve- 
dea nici o carte. Eu îi deschid dulapul, mi-a spus după 
o vreme, poate că-și ţine cărţile în el. 

Ştiam că n-o face dintr-o curiozitate de prost gust, 
ci dintr-o imensă dorinţă de a afla cum este, de fapt, 
Emil Botta și nu m-am împotrivit. Dar, spre deziluzia 
noastră, în dulap nu erau decit un costum uzat, de ne- 
îmbrăcat, și o cămaşă la fel de veche. 

Nu se poate să nu aibă chiar nici o carte, a continuat 
A.Ş. : fie ce-o fi, eu mă uit și în cutia de jos a dulapu- 
lui. 

În ca nu era însă altceva decît o pereche de pantofi 
tociți şi cîteva ziare îngălbenite de vreme. 

Dacă tot am făcut-o merg pînă la capăt, a hotărit 
în cele din urmă, trăgînd şi sertarul de la masă. 

Dar... din nou nici o carte. Un cuţit, o furculiță, o 
linguriţă şi... cam atît. 

Deodată s-au auzit paşi pe scări. Am tresărit spe- 
riaţi. Era o zi de iarnă în care ninsese mult şi zăpada 
de pe cizmele noastre lăsase urme peste tot pe unde 


23 


umblasem. Le-am șters, în cea mai mare viteză, cu ba- 
tistele. 

În sfîrșit, gazda noastră a reintrat în scenă, cu 
aceeaşi replică spusă rar şi apăsător : „pe mi-ne vă rog 
să mă scu-zaţi !“. 

Va pleca din nou, sau va trebui să plecăm noi, am 
început să mă întreb îngrijorată. 

Dar temerile mele s-au dovedit a fi neîntemeiate. De 
fapt, Emil Botta ieşise să cumpere cele necesare pentru 
a putea face oficiile de gazdă. Nu peste mult, în aburii 
unei cafele fierte în sobă, într-un ibric a cărui coadă 
scurtă îi frigea mîinile, răceala s-a topit definitiv și am 
ajuns chiar să ne mărturisim crima făcută în lipsa lui. 
Fusese dezarmat de faptul că A.Ş. nu era, așa cum își 
închipuise, un tînăr care dă cu barda în Dumnezeu, ci 
unul respectuos și timid, conștient că arta regizorală 
nu începe cu el și dornic să afle tot ce se putea afla 
despre felul cum lucrau marii regizori de altădată. 

La rîndul său A.Ş. înţelesese că, deși în casa lui 
Emil Botta nu reușisem să dăm de nici o carte, el ci- 


tise, sau cel puţin răsfoise, cam tot ce apăruse în ultima 
vreme. 


Întîlnirea s-a prelungit mai mult decît credeam noi 
și s-a repetat de mai multe ori. Dar acea cameră ca o 
chilie de călugăr mi-o amintesc întotdeauna numai din 
ziua aceea de iarnă. Atunci m-am gîndit ca și acum că 
locuința lui Emil Botta n-ar putea să fie o casă memo- 
rială decit pentru mine, pentru A.Ş. şi pentru alţi cîțiva 
oameni care l-au determinat pe însinguratul artist să 
coboare să le deschidă ușa fără sonerie de la intrare și 
au urcat după el tăcuţi, pe scările acelea fără nici o 
rază de lumină. 


Cum să stea într-o astfel de casă un ghid plătit 
anume ca să spună : „urcați pe scara aceasta care scîr- 
țiie ; chiar dacă nu vedeţi nimic; nu la stînga, acolo e 
baia comună; camera memorială e la dreapta, faţă în 
faţă cu baia; nu vă miraţi că e gol, noi am păstrat cu 
grijă absolut tot ce a fost găsit; dar n-au existat decît 
cîteva obiecte neînsemnate, care nu merită să fie ex- 
puse ; camera este însă expusă curiozităţii tuturor celor 


24 


din jur; nu vă speriaţi că sînteți urmăriți cînd intraţi 
și mai ales nu vă alarmaţi că fereastra poetului dă în 
curtea interioară unde latră veșnic acest cîine și unde 
stau coșşurile cu gunoi.“ 

Ca să ai o casă memorială după moarte trebuie să 
fi avut în viaţă o casă cît de cît omenească. 

Sărăcia nu te umilește numai cît trăieşti, ci și după 
aceea. 

Chiar dacă în memoria mea camera sărăcăcioasă a 
lui Emil Botta înseamnă mai mult decît o casă memo- 
rială bogată sau decît o vilă confortabilă care poate de- 
veni casă memorială, asta nu schimbă lucrurile. 

Eu nu reprezint întreaga lume pentru a cărei Fru- 
musețe s-a chinuit în sărăcie şi în singurătate Emil 
Botta. 

Eu abia dacă mă pot reprezenta pe mine. 


Cred că Mazilu ar fi rîs cu lacrimi 


Era într-o duminică răcoroasă din această toamnă, 
sosisem cu greu și cu oarecare întîrziere la cimitirul 
Străulești II, unde nu mai fusesem niciodată, și fiindcă 
nu știam în ce parte trebuie s-o iau am întrebat pe 
cineva dacă nu ştie unde se află parcela scriitorilor. 
Omul întrebat mi-a spus încotro trebuie să merg, mi-a 
arătat direcţia chiar și cu mîna, dar răspunsul lui a 
trecut pe lîngă mine fără să-l percep. Cuvintele parcela 
scriitorilor pe care le spusesem în grabă, aproape in- 
conștient, odată rostite își dezvăluiau cumplitul lor în- 
teles şi mă făceau să mă cutremur. Va să zică, în cele 
din urmă, tot asta este. După... un război de o sută de 
ani (cum i se spune vieţii scriitorului într-o carte de 
debut cu totul ieșită din comun) o parcelă între alte 
parcele. În cel mai fericit caz, la Belu. 

Mergînd la-ntîmplare, robită de acest gînd, nu peste 
mult am găsit parcela pe care o căutam, cu toate că nu 
auzisem indicația care mi s-a dat şi că nu se deosebea 
prin nimic de celelalte parcele. Decit, poate, prin sără- 
cia şi prin simplitatea scurtului şir de morminte inau- 
gurat la cutremur. 

Primul lucru care mi-a trecut prin minte a fost că 
unii dintre scriitorii de-acolo au murit împreună — dacă 
se poate spune că au murit împreună — şi că nu se 
aflau unul lîngă altul întîmplător. 


26 


Da, mă gîndeam, dar Ivasiuc, care după moarte s-a 
dovedit a fi fost și mai singur decît părea, nu e cumva 
mai singur şi aici ? 

Nu, m-am luminat brusc, ce diferență mai poate să 
fie între cumplita singurătate a unui mort şi singurăta- 
tea celorlalți morți ? 

Cu acest gînd m-am apropiat de mormîntul lui Teo- 
dor Mazilu, pentru a cărui comemorare venisem. În ju- 
rul acestuia erau cel mult douăzeci de oameni. 

Puţini dar buni, mi-am spus, deşi nici asta nu mai 
conta pentru cel intrat, înainte de vreme, în marea sin- 
gurătate a morților. 

Apoi m-am oprit încurcată, cu cele cîteva flori de 
toamnă în mînă, cu care nu prea știam ce să fac. 

În vreme ce le-am pus pe mormînt mă gîndeam : să 
mă vadă Mazilu, ar rîde cu lacrimi ! 

Dar cu cît mă gîndecam mai mult la acest ris, cu atit 
gestul meu devenea mai pios. El părea să spună: ce 
bine ar fi dacă Mazilu chiar ne-ar vedea și dacă ar ride 
cu lacrimi! Ar însemna că este el, cel de totdeauna. 
Cel al cărui rîs inegalabil ne-a făcut să venim pînă la 
Străulești II, într-o duminică friguroasă de toamnă, în 
care autobuzele circulă rar și greu și în care vintul suflă 
puternic pe cîmpul pustiu. 

Eu care cred că prea ar fi absurd dacă după aceea 
nu ar mai fi nimic mă gîndeam că, de fapt, Mazilu 
chiar ne vedea. Că sta undeva, dincolo de noi, și se uita 
peste capetele noastre plecate în fața bustului său care 
era sfinţit cu apă și cu grîu şi cu vin. Şi din nou mi-a 
fost teamă de riîsul lui ironic care s-ar fi putut auzi 
aievea în cimitirul Străulești II chiar în vremea în care 
asistam la sfințirea bustului său. 

Prea pustiu, îmi ziceam, acesta nu era un loc pen- 
tru Mazilu, aici rîsul lui ar putea speria mai mult decît 
oriunde. 


O, dacă măcar i-ar plăcea acest bust (făcut de sculp- 
toriţa Liana Axinte) care, după părerea mea, îl repre- 
zintă foarte bine. Dacă l-ar putea lua drept Mazilu cel 
viu. Dacă l-ar putea privi cu binecunoscuta lui ironie 
caldă, folosită mai puţin în operă şi mai mult între 
prieteni ; dacă în tovărăşia lui s-ar putea simţi măcar 


27 


cu el însuși. Dacă l-ar ajuta să nu-i fie urit în cumplitul 
pustiu. 

Am părăsit singurătatea aceea cu gîndul că nic: în 
singurătatea și în pustiul din parcela scriitorilor de la 
Belu lucrurile nu stau, în esenţă, altfel. Că Marin Preda 
nu este mai puțin părăsit într-o parcelă a morţilor decît 
este Mazilu. Măcar pentru că lui Mazilu s-a gîndit totuşi 
cineva să-i facă un chip care ne amintește în mod ne- 
îndoielnic de el. Chip care — dacă într-adevăr mai 
există ceva şi după aceea — i-ar putea fi şi lui un rea- 
zim la răscrucea de vinturi la care se află, probabil, 
sufletul unui mort. 


1982 


Perpetua curgere 


„Dumneata nu iubeşti natura ? !“ m-a întrebat odată 
Geo Bogza, surprinzînd aparenta mea lipsă de interes 
pentru cele din jur. 

M-am gîndit ades de ce am stirnit această întrebare 
şi încerc să-mi răspund și să-i răspund acum par- 
curgînd, pe urmele sale, cele șapte trepte ale Oltului şi 
contemplind în linişte statuia pe care i-a înălțat-o 
acestui rîu. 

Într-adevăr, eu nu pot sta în faţa unui rîu sau a unui 
nor sau a unui copac anume ca să mă uit înmărmurită 
la ele și să încerc să le dezleg tainele care nu au nici o 
legătură de viaţă și de moarte cu mine. Uneori cred că 
am intrat de la bun început într-o altfel de relaţie cu 
lucrurile decît cea de om care le descoperă cu uimire şi 
le caută cu însetare originile şi că nu îmi este îngăduit 
să mă postez direct în ipostaza de cercetător al taine- 
lor lor. 

Pentru mine natura nu este o privelişte în faţa căreia 
pot sta încremenită, ci ceva din care fac parte și prin 
care trec, nu tocmai ușor, spre a mă căuta pe mine în- 
smi. 

Eu nu pot contempla mersul celor ce urcă îndurerați 
muntele. Eu sînt unul dintre cei care, asemenea voşlo- 


29 


benarilor din proza lui Geo Bogza, urcă spre izvoare 
înfășurîndu-și rîul pe mosorul oaselor. Am acolo sus pe 
munte o vietate a mea care stă să piară și pe care am 
fost eu însămi chemată s-o ajut să dispară. 

Mi-aș dori uneori să pot avea și eu puterea de a 
percepe durerea lumii luate în ansamblu și un punct de 
sprijin în mine însămi din cere să urmăresc curgerea 
lucrurilor dintr-unul în altul, pînă către vărsarea defi- 
nitivă, „acolo unde înseşi apele constată desestăciunca 
deșertăciunilor“. 

Fireşte, n-aş spera să schimb, cum schimbă Geo 
Bogza, în zilele sale mai norocoase, această curgere. 

Mi s-ar părea o impietate. 

Aş vrea în schimb să pot spune : voi construi statuia 
acestor ape; aici am uneltele necesare și materia din 
care o voi face. 

Fiindcă poate cel mai important lucru din Cartea 
Oltului este faptul că relaţia dintre autorul statuii şi 
zeul în cinstea căruia a fost înălțată este fără echivoc. 
Că Geo Bogza nu se îmbracă în straiele oamenilor Ol- 
tului și nu vorbește în mod demagogic pe limba lor. Că 
are suficientă încredere și în el şi în cei cărora se adre- 
sează pentru a vorbi pe limba sa și a se strădui să fie 
înțeles. Că are, cu alte cuvinte, un punct de sprijin în 
sine însuși și că, din acest punct de sprijin, ca dintr-o 
altă religie, îl priveşte pe „Vişnu“ din afară, de acolo 
de unde îl poate vedea în întregime şi de unde oamenii 
îi apar ca părți ale trupului zeului din care se trag și în 
care pier. 

Faptul că nu umblă deghizat și nu călătorește în ca- 
rul cu boi, ci pe bicicleta sa împrumutată anume, dă 
spațiului pe care îl străbate suplețe şi sobrietate. Pe 


măsură ce este parcurs, drumul său devine automat un 


30 


spaliu spiritual şi oamenii încep să-l iubească tocmai 
pentru că, deși este cel urmat de ci de cînd se știu, acum 
li se dezvăluie într-o altă lumină. El este un alt fel de 
spaţiu mioritic decît cel descoperit de Blaga. Coordona- 
tele lui, care se schimbă cu vremea, nu ne vorbesc 
despre un boicot al istoriei, ci despre o istorie vie, a 
cărei curgere organică este memorată de Olt și de norii 
care tind să se facă Olt. 

Curgcre organică, dar nu senină, întrucît, ca tot ce e 
organic, ea presupune înfrîngerea și moartea. 

Ades revin la Geo Bogza imaginile înecaţilor în Olt. 

Ades revine cunoscuta expresie a oamenilor Oltului : 
„A mai dat o dată din mînă și nu s-a mai văzut“. 

Sensul tragic al curgerii lumii ca al unei ape reale, 
martor al unei tragice istorii și, totodată, al unei ape 


primordiale, din care apare şi în care se pierde această 
istorie, nu putea fi surprins decît de către un om apt să 
facă abstracţie de el însuși și să privească într-un rîu 
pînă cînd vede tot ce s-a oglindit și se va mai oglindi 
în el. 

Un om care, într-o clipă de supremă fericire şi tot- 
odată de nemărginită tristeţe, poate să facă un semn cu 
mîna și să închege perpetua curgere într-o statuie ale 
cărei linii să le pară nebunilor prea drepte și înțelep- 
ților prea nebunești. 

Eu nu pot face un semn epelor liniștite în undele 
cărora moartea, abstractă încă, nu poate fi văzută pri- 
vindu-mă într-un fel. 

Poate că de aceea m-a întrebat atît de intrigat Geo 
Bogza : „Dumneata nu iubeşti natura ?!“ 

Îi răspund cu mare întîrziere și cu multă umilinţă: 
o iubesc ca pe mine însămi, dar eu fac parte din ea și 


31 


n-am să o pot privi niciodată cu seninătate, de undeva 
de unde poate fi privită în întregime. 

Uşor adusă de spate încerc doar s-o străbat pînă 
acolo sus la izvoare, unde am fost chemată să ard eu 
însămi trupul drag al unei vietăți care stă să piară. 


Mostarul de aramă 


Mostarul este o localitate din Iugoslavia, foarte veche 
şi foarte nouă, cu case aruncate între ruinuri, cu o bise- 
rică veche sfințind parcă această ciudată legătură între 
trecut și prezent, un fel de Sighișoară din punctul de ve- 
dere al peisajului şi un fel de Horezu al aramei. 

Cînd am ajuns la Mostar ploua; ploua mărunt ca 
toamna, deşi ne aflam în aprilie; ploua într-un fel în 
care părea că zidurile cetăţii străvechi se macină sub 
ochii noștri. 

Simţeam nevoia să urc ca şi cum apele m-ar urmări 
de jos. 

Și iarăși mi-am adus aminte de Sighișoara și de urca- 
rea apelor și de barca lui Otto Lutz care a salvat cinci- 
zeci de copii și femei și bărbaţi dar n-a mai putut să-l 
salveze pe bătrînul său tată pe care apele l-au dus cu 
casă cu tot. 


Am lăsat zidurile ude, șlefuite de apele atitor secole 
şi am intrat să ne adăpostim de ploaie la bătrinii meșteri 
lucrători în aramă. 

Un alt Mostar — Mostarul de aramă — a început să 
strălucească sub ochii noștri. Un fel de Horezu mai dur 
și mai sever și, totuşi, o întreagă mitologie strălucind pe 
talgerele care acopereau pereţii... Păsări mitice cu ciocu- 
rile deschise asupra noastră ca asupra unor năvălitori ; 
păsări profane înnebunite de cîntec şi de zborul înalt; 
femei-zeiţe dansînd astfel încît picioarele lor intrau în 


33 


pămînt şi capetele în cer; bărbaţi căutînd ceva misterios 
care le preface frunţile în păsări sau în flori sau direct 
în lumină... Toate încadrate în geometria acelei cetăţi ale 
cărei linii şi suprafeţe o înfățișează ca fiind dintr-odată 
și ocrotitoare și dură şi laică şi mitică. 

Așa era Mostarul de aramă — adăpostit în zecile de 
ateliere — împotriva apelor care păreau să roadă sub 
ochii noştri temeliile de piatră ale străvechii aşezări, 

Mă aflam într-un grup de scriitori, participanţi la 
festivalul de poezie de la Sarajevo şi, în drum spre Du- 
brovnik, ne-am oprit să-l vedem. 

Erau în general oameni care au călătorit mult şi au 
văzut multă artă adevărată. (Dintre ei mi-l amintesc cu 
emoție pe Alfonso Gatto pe care după o vreme l-am re- 
văzut în haine de apostol în filmul Evanghelia după Ma- 
tei, iar apoi, nu peste mult, am citit ziarele care con- 
semnau moartea lui.) Nu mai eram deci copii și totuși 
ne-am repezit cu toţii ca niște copii spre acest Mostar de 
aramă vrînd parcă să-l luăm cu totul şi să-l ducem amin- 
tire în ţările din care veneam. 

Știind că circulă încă și dinarii vechi şi că bătrînii 
continuă să fixeze preţurile în banii cu care au fost obiş- 
nuiți, arătînd spre talgerele care îmi plăceau, am întrebat 
în limba germană cît costă și am adăugat : dinari vechi ? 

Mi s-a răspuns că da. 

Trebuie să mărturisesc — oricît de stînjenită aş fi — 
că adunasem mai tot ce era expus pe un perete și mă 
pregăteam să plătesc. Am văzut că bătrinul era foarte 
plăcut surprins, dar în același timp cam neîncrezător. 
Ne-am lămurit — cu banii pe masă — că de fapt nu 
înțelesese întrebarea mea : „dinari vechi ?%, ci răspun- 
sese că da în virtutea inerţiei. 

Am pus talgerele la loc pe perete și mi-am reținut 
unul singur. 

De emoție l-am luat la întîmplare și multă vreme 
m-am gîndit că nu l-am ales pe cel mai frumos, optind 
pe rînd pentru fiecare dintre celelalte pe care mi le amin- 
team foarte exact și pe care a trebuit să le aşez la loc. 

La fel au făcut și ceilalți vizitatori care, emoţionaţi 
ca şi mine în fața acelei arte, vroiseră să ia Mostarul cu 
ei, neînţelegiînd bine cît costă. 


34 


Ne-am despărţit de meşteri într-un mod foarte prie- 
tenesc. 
Cind am ieşit din ateliere ploaia stătuse. 


M-am uitat din nou spre zidurile vechi care la veni- 
re mi se păruse că se macină sub ochii noștri. Se vedeau 
întregi şi cred că o clipă le-am văzut mai întregi decit 
sint, adică așa cum au fost odată, într-un trecut foarte 
îndepărtat. 

Această vedere revelatoare a cetăţii străvechi mi-a 
adus aminte de o excelentă tabletă pe care mi-a dat-o 
Geo Bogza pentru revista Argeş la care lucram pe-a- 
tunci. Tabletă de pe al cărei manuscris transcriu : „Apa 
trece, pietrele rămîn... dar v-aţi gîndit oare cum e să 
fii piatră şi să rămiîi în torentul nebunesc al apelor ?“ 


1970 


La o aniversare 


75 de ani de viață și 95 de ani de activitate spiri- 
tuală care poartă pecetea lui Geo Bogza, iată o dublă 
aniversare la care aş putea să spun cîteva cuvinte din 
inimă, dacă aş avea unde să le spun. 

Dar mă tem că Geo Bogza va sta şi de ziua sa re- 
tras — aşa cum stă de la o vreme — și nu voi avea cum 
să-i comunic cît de mult aș dori să ştiu că e sănătos, și 
că în curînd l-am putea revedea. Dacă totuși aș avea 
posibilitatea să-i spun ceva cu ocazia acestei zile, i-aș 
face o simplă mărturisire. I-aş spune că în ultima vreme 
mi s-a întîmplat deseori să ies gin lumea reală din care 
fac parte și să mă simt aievea într-o parabolă de Geo 
Bogza. De cele mai multe ori, în cea care se cheamă: 
Sfaturile bătrînului fermier J. F. Williams către fiul său 
Tom. În acele clipe, cel care a făcut lumea parabolei 
rămîne undeva foarte departe ca să nu mă mai poată 
influența. Atunci eu încep să fiu Tom, fiul fermierului, 
şi să primesc în tăcere sfaturile celui ce-mi lasă în grijă 
pămîntul şi pleacă : „Tu, Tom, cît voi lipsi eu, să ai grijă 
de fermă, / Pe toate să le veghezi, nimic să nu-ți scape 
din ochi. / Cînd fată vacile, ajută-le, fiindcă vițelul / E 
prost și slăbănog — nevoie mare. / De-i cumva noapte, 
să duci în grajd un felinar, / Să ştie și el că pe lumea 
asta vine la lumină.“ 


36 


Are dreptate tata, mă gîndesc, viţelul e prost și slå- 
bănog, eu trebuie să-l fac să ştie şi el că pe lumea 
asta vine la lumină. Chiar dacă îi va fi dat să vină la 
miezul nopţii. Trebuie neapărat să fac rost de un feli- 
nar... Dar în vreme ce umblu după felinar, de voie, de 
nevoie, ies din parabolă și îmi imaginez grădina noastră 
de altădată şi ultima vacă pe care am avut-o și ultimul 
bot umed de vițel pe care l-am mîngiiat. Şi abia atunci 
sfatul bătrînului fermier începe să-mi intre bine în 
creier : „Tu, fiul meu, să ai grijă de fermă, / Din zori şi 
pînă-n noapte fii cu ochii-n patru / lar noaptea să 
dormi cu urechea ciulită / Şi cu pușca la îndemină. / De 
simți ceva, să nu stai mult pe gînduri, să tragi din 
prima clipă.“ 

Ce grijă a avut tata pentru pămîntul nostru, mă 
gîndesc, dacă vrea să fac şi cu tot ce-a făcut el, uitînd 
cît de mult s-au schimbat vremurile. 

Ce grijă are tata pentru pămîntul nostru, repet, dacă 
el, care m-a învăţat să nu ucid nici măcar o furnică, 
în ceasul acesta îmi spune că la nevoie să nu stau pe 
gînduri. 

Și tocmai cînd mă apropii de el cu cel mai adînc 
respect, îl aud, pentru a treia oară, vorbindu-mi din 
aceeaşi parabolă: „Tu, Tom, cu scroafa să nu-ţi baţi 
capul, / Cînd va fi să se urce în copac, să ştii că se 
urcă ! / Oricît ar fi de tînără ṣi de nătîngă, / Oricît de bă- 
trînă și de grea, / Şi oricît de înalt copacul, / Cind va fi 
să se urce, / Să ştii că se urcă!“ 

Și chiar în vreme ce se-ndepărtează şi-mi spune 
pentru ultima oară : „Te las cu bine, Tom, să ai grijă de 
fermă“ ! îmi dau seama că el nici n-a plecat bine şi pre- 
vestirea lui s-a şi împlinit. 

O, tată, îi strig, cum vrei să văd scroafa-n copac şi 
să nu-mi bat capul cu asta?! Ce fermă mi-ai lăsat și 
cum să am cu grijă de ca? 

Apoi brusc mă lămuresc că acesta e ultimul său cu- 
vînt şi deodată mi se pare cum nu se poate mai înţe- 
lept. Da, îmi spun, asta a vrut să zică: trebuie să am 
grijă de fermă cu toate acestea. Sau, cu atît mai mult. 


37 


Și-abia apoi ies din parabolă liniștită și mă gîndesc 
încă o dată la Geo Bogza şi la cei 75 de ani ai săi de 
viaţă şi la cei 55 de ani ai săi de activitate spirituală și-i 
doresc din tot sufletul La mulți ani! cu convingerea 
fermă că existenţa lui în lumea din care fac parte în- 
seamnă nespus de mult. 


1983 


Urcarea muntelui 


Pînă la jumătatea drumului nu m-am putut gîndi 
decît la faptul că sînt așteptată acolo sus și prin ur- 
mare trebuie să urc. Nu ştiam bine de ce, dar și drumul 
acela obositor și compania ta mi se părea că nu pot intra 
în discuţie. Erau condiţii date şi mă supuneam împre- 
jurărilor, fără să spun nimic. Puneam în mod mecanic 
un picior înaintea celuilalt și înaintam, în același ritm, 
către un fel de culme pe care nu o vedeam. 

În vreme ce urcam mă gîndeam că, de fapt, nu se 
întîmplă nimic cu mine și nimeni nu mă poate întreba 
pentru ce ne aflăm împreună. Fiindcă nu încurcam încă 
lucrurile. Ştiam bine că s-a întîmplat ceva şi că de multă 
vreme nu ne mai spunem nimic unul altuia. Dar pentru 
că totuși mergeam alături și pentru că știam că nimic nu 
se petrece în mod real, o clipă am încercat să mă uit 
către tine așa cum mă uitam altădată. M-ai privit zîm- 
bind şi asta m-a pus cu adevărat pe gînduri. Atunci cînd 
un om pe care îl socoteai dușman îţi zimbește cu atîta 
căldură, nu se poate să nu te clatini puţin pe picioare. 
Dar numai puţin; pe urmă începi să te sperii şi să în- 
cerci să mergi înainte și mai sigur pe tine. 

Probabil că așa mi s-ar fi întîmplat și mie. Dar cînd 
am simțit pămîntul mișcîndu-se încet sub tălpile mele, 
instinctiv m-am uitat în jos și astfel am văzut că eram 
desculţă. Știusem asta după cum simțeam pămîntul de 
sub picioare, dar una e să știi și alta e să-ți vezi degetele 


39 


acoperite de praf, lipite pe o lespede care se mișcă sub ele. 
Brusc m-am aplecat să-mi acopăr cu poalele rochiei glez- 
nele goale. Abia atunci am văzut că rochia pe care o 
purtam era foarte frumoasă. Dar asta nu m-a liniștit, 
ci dimpotrivă. Parcă veneam dintr-un basm de demult 
și prezenţa ta nu mai era întîmplătoare şi nu mai putea 
să mă lase indiferentă. 

Atunci am început să repet în gînd, ca și cum aș fi 
vrut să-mi intre bine în cap: nu, acesta nu este basmul 
Cenușăresei ; aici nu este bal; aici nu se dansează; aici 
se urcă muntele și muntele se urcă de unul singur. E 
o-ntîmplare că omul acesta se află din nou la doi paşi de 
mine. E o-ntîmplare că s-a oprit din drumul lui și se 
uită la rochia mea trasă în jos peste gleznele goule. 

Apoi m-am ridicat şi-am început să urc încet mai 
departe. 

Deodată în locul fricii m-a cuprins un cumplit sen- 
timent de ruşine. Poate fiindcă nu eram singuri pe 
munte. La cîţiva paşi întîlneam oameni cunoscuţi care 
coborau deja obosiţi către altă lume. Din cînd în cînd 
eram depășiți de cîte o pereche care urca foarte gră- 
bită. Rareori noi înşine depăşeam pe cineva oprit din 
mers ca să-și mai tragă puţin sufletul. 

Nu mai urc mai departe, am încercat să-ți explic, 
mi-e rușine să ajung desculță acolo sus. 

Cînd ești cu mine nu trebuie să-ţi fie rușine, mi-ai 
spus, mie nu mi-e niciodată ruşine cînd sînt cu tine. 

Am pornit mai departe încet, alături și abia atunci 
am văzut că purtai un costum sport foarte frumos. Mă 
gîndeam că în ultimii ani eu nu mă uitasem niciodată 
cu adevărat la tine şi poate de aceea mi se păruse că 
porţi tot timpul un costum închis la culoare și o cravată 
ușor nepotrivită, bine strînsă pe gît. Mă mai gîndeam 
de ce te-oi fi văzut eu îmbrăcat așa, ca pentru o adunare 
importantă, chiar și cînd nu arătai altfel decît acum 
zece ani, cînd erai omul cel mai vesel şi mai liber pe 
care l-am cunoscut. 


La jumătatea drumului, cînd m-am trezit, am crezut 
că nu mă aflam pe nici un munte și că nu am făcut 


nici un pas alături de tine. Și m-am bucurat că nu sînt 
desculță în faţa celor ce urcă și a celor care coboară. 


40 


De emoție, am trecut peste faptul că nu vorbeam 
cu tine de foarte multă vreme și-am venit să-ți spun 
cum te-am visat. 

Erai îmbrăcat într-un costum închis la culoare, aveai 
o cravată la fel de închisă, bine înnodată în gît și mi-ai 
tălmăcit totul sigur pe tine, aşa cum mi-ai citi o pa- 
gină dintr-o carte de vise. 

Apoi, peste o vreme, am continuat urcușul şi tu erai 
la fel ca atunci cînd l-am început. Atîta doar că ai reu- 
şit să mă faci să nu-mi mai fie rușine că sînt desculță 
şi să nu mă mai tem că mergem împreună spre culmea 
aceea, cu toate că nu mai avem nimic comun. 

Cînd mai aveam puţin să ajungem s-a auzit un fel 
de rumoare, ieșită ca din pieptul unei imense mulţimi 
care nu mai avea răbdare. A fost ca şi cum m-aș trezi 
dintr-odată, fără să-mi dau seama, privind mai departe 
spre ce se întîmplă în vis. 

Am văzut astfel lumea ajunsă la culme așteptînd 
nerăbdătoare să se-ntîmple odată ce mai era să se-n- 
tîimple. 

Pe un cerc gros din lemn vechi — ceva între o moară 
de vînt și roata norocului — se afla țintuit un om al 
cărui chip parcă lumina împrejur. 

Îl cunoşti ? am fost întrebată de un fel de judecător 
răsărit pe loc din pămînt. 

Am ezitat să răspund fiindcă nu știam dacă mărturi- 
sind totul l-aş putea ajuta în vreun fel. 


Ce să fac? te-am întrebat, stingherită că tocmai pe 
tine trebuia să te-ntreb ce să fac. 

Fă ce crezi, mi-ai răspuns liniştit ; să nu faci nimic 
altceva decît ceea ce crezi. 

Şi-n timp ce mă uitam încremenită la fruntea lui 
luminoasă pe care se vedeau semne foarte adinci, mul- 
țimea, gătită pentru cumplita ceremonie, deodată şi-a 
mutat ochii de pe roata de lemn pe jumătate putred 
peste trupul meu încă tînăr şi-a început să urle: ea e 
de vină, cum a-ndrăznit să urce pînă aici împreună cu 
el şi să se arate desculță în faţa noastră ? 

Pe urmă ochii aceia care într-o clipă străpung totul 
m-au părăsit brusc şi s-au îndreptat către tine, 


4l 


Spune ceva, te-am rugat, înțelegînd bine ce se în- 
timplă. Lumea asta așteaptă să spui şi tu ceva. 

Atunci ai început să le explici foarte senin cum m-ai 
întîlnit tu din întîmplare şi cum am urcat împreună 
muntele din întîmplare. Că, probabil, eu am simţit că 
acolo sus se întîmplă ceva care mă privește pe mine și 
chiar pentru asta am început să urc și chiar pentru asta 
am alergat în picioarele goale, așa cum eram în clipa 
în care am presimţit totul. 

Nu-l credeţi, minte, s-a auzit, răsunînd peste munți, 
plasul strident al unei femei. 

Atunci am uitat că nu pentru tine urcasem eu pînă 
acolo şi-am început să pling şi să te apăr cu ghearele 
şi cu dinţii de mulţimea aceea pornită care se pregătea 
să te sfișie. 

Cînd m-am trezit cu adevărat am înţeles că de multă 
vreme nu-mi mai erai cu totul străin. Dar altceva nu 
mai știam bine şi încă nu știu nici acum. De cele mai 
multe ori visele noastre de noapte sînt înșelătoare și nici 
cele visate cu ochii deschişi nu mai pot să fie altfel. 


Codex Stelaru 


L-am cunoscut pe Dimitrie Stelaru tîrziu, cînd își 
depăşise faimoasa boernie. 

Cînd rămăsese fără prietenii de beție, fără datorii și 
chiar fără celebra lui biografie. 

Cînd era doar un om care sufla greu, între dragonii 
lui lustruiţi parcă anume pentru atunci cînd totul își 
va fi arătat pentru cl lustrul şi deşertăciunea. 

Nu știam ce l-aș mai putea întreba și ce mi-ar mai 
putea spune. 


Mă uitam la cl cum sta așa, între acele fiinţe-nefiinţe 
pe care şi le așezase strategic în preajma sa şi cum se 
uita în gol. 

Și mă mai uitam cu cîtă spaimă și cu cîtă căldură 
îl mîngiia pe băieţelul său care nu era încă de vîrstă 
școlară. 

Cum îl cheamă, am întrebat după o lungă tăcere, ca 
să spun totuși ceva. 

Am aflat astfel că pe fiul său îl chema Norișor și nu 
m-am mirat. 

El, care își inventase un întreg trecut și spunea cîndva 
în modul cel mai convingător: „mama mea era dansa- 
toare, mama mea tulbura apele“ trebuia să-și inventeze 
şi un viitor pe măsură. Firește, nu un viitor frumos po- 
vestit, de vreme ce povestitorul trecea în umbră, ci unul 
real care să vorbească în locul lui după ce înțelesese că 
„pînă nici deșertul nu e sfînte. 


43 


` 

El reașezase lucrurile pentru a fi conforme cu ulti- 
mul său mod de a gîndi și poate de aceea, în ciuda tris- 
teţii sale nemărginite, nu arăta deloc ca un învins. 

El îl lăsa în urma lui pe „Norișor“ să tulbure apele 
albastre și adînci ale cerului gol către care privea, şi 
acest „Norişor“ venit atît de tîrziu îi răscumpăra nu nu- 
mai renunțarea la boemie și la faimoasa lui biografie, 
ci în general renunțarea. 

Fiindcă, neîndoielnic, cel care scrisese cîndva : „Unde 
izvoarele își duc cerceii sparți ? / Inima de aur a mun- 
ților cine-o mănîncă ? / Nu mai au ţipete sulițele brazi- 
lor ? / Profeţi mincinoși jelesc sfîrșitul Vavilonului / dar 
beau ceaţă cu vin din căușe turcești / şi unde e Dracula 
Vodă? / O să mă întîlnesc între peștele austral și Li- 
corn / cu primăvara ademenită la ranguri / dacă nici 
deșertul nu e sfînt, / dacă trimisul, mai marele întune- 
cat / cerceii sparţi din izvoare mi i-a furat“ (Codex Ste- 
laru), la vremea tîrzie la care l-am cunoscut eu renun- 
țase, dar nu chiar de tot. 


Plătind marele preț el se răscumpărase în dublu sens 
şi chiar acolo, „între peştele austral şi Licorn“ unde se 
întîlnise deja cu „primăvara ademenită la ranguri“ putea 
fi privit nu numai cu adîncă tristețe, ci și cu nemărgi- 
nită admiraţie. 


Un martor pentru eternitate 


Ultima oară l-am văzut pe Daniel Turcea cu o zi îna- 
inte de a fi intrat în tăcere. 

Nu auzisem nimic despre el de o lună de zile și nu 
știam că starea lui se înrăutăţise brusc. 

În acea vreme o vegheam pe sora mea care era de 
acecaşi vîrstă cu el și care avea să se stingă cu trei 
săptămîni mai tîrziu. 

Fără să vreau am făcut o comparaţie între ei. În 
vreme ce sora mea nu știa, sau nu voia să creadă că va 
muri, Daniel ştia tot ce trebuia să ştie și se comporta 
ca și cum ar fi fost împăcat. 

În realitate nu cred deloc că era împăcat cu moartea, 
cum nu cred că a fost împăcat nici cu viaţa pe care a 
dus-o. Se străduia să-şi păstreze demnitatea pe care și-o 
păstrase întotdeauna, chiar şi în cele mai critice situaţii. 

Atât şi nimic altceva. 

A spune că era convins că merge spre o lume de 
lumină și că era fericit, ar fi o gravă neînțelegere sau 
o minciună. 

N-am să uit niciodată cum, în acea ultimă zi, din 
cînd în cînd renunţa cu greu la tubul de oxigen pentru 
a putea sorbi cîte o înghiţitură din leacurile băbeşti de 
ultimă oră, aşezate în ordine pe măsuţa sa de spital. 

Poate că tocmai fiindcă ştia totul şi, în cele din urmă, 
nu știa nimic, el era şi mai neîmpăcat decît sora mea 
care pînă la capăt nu și-a pierdut speranța că va scăpa. 


45 


Mai tirziu, cînd Daniel nu mai era un coleg care 
moare la 33 de ani, cînd sfîrşitul lui nu mai constituia 
un fel de repetiție generală a tragediei mele, cu alte 
cuvinte, cînd am început din nou să pot crede în lite- 
ratură şi să pot citi, am încetat să-l mai asociez în gînd 
cu sora mea. 

Fără să vreu, am început să îl asociez cu Labiş. 

Nu fiindcă ar fi fost vreo asemănare între ei, ci dim- 
potrivă. 

Mă gîndesc că, așa cum Labiş este martorul pentru 
eternitate al generaţiei sale, Daniel Turcea este marto- 
rul nostru. 


Primul nostru martor adevărat, care poate să spună 
acolo sus, dincolo de timpul și de spațiul revistelor lite- 
rare — care sînt aşa cum sint — că există o nouă ge- 
neraţie de poeţi care pot să trăiască și să moară pentru 
un vis. Poate nu mai buni, poate nu mai răi decît cei 
dinaintea lor, dar fără îndoială altfel. Oricum mai izolaţi, 
mai melancolici, mai greu de legat între ei prin interese 
extra-lilerare și poate, tocmai de aceea, cu mult mai 
profund legaţi, în cele din urmă, prin însăși speranţa 
disperată pe care și-au pus-o în poezie. 


Copiii teribili 


Copiii teribili au exercitat întotdeauna asupra mea 
un fel de magie, între altele, poate, fiindcă reprezintă 
opusul meu. M-au şi contrariat întotdeauna, poate tot 
de aceea. Oricum, am rămas de partea lor. Cu condiția 
de la sine înţeleasă : să fie cu adevărat teribili şi să li 
se mai poată spune copii. 

Ca argument în sprijinul acestei mărturisiri pot aduce 
faptul că m-am chinuit o bună bucată de vreme să înțe- 
leg ce este cu Grupul 47 din literatura vest-germană. 
Desigur, nu puteam fi de acord cu pretenţia acestor co- 
pii teribili — exprimată cu ocazia constituirii grupului —- 
că s-ar afla în anul zero al poeziei germane, măcar pen- 
tru faptul că scriau în limba lui Goethe şi a lui Hölderlin. 
De aceea, chiar de pe vremea în care traduceam din ei 
fără un scop anume, ci pentru că exercitau asupra mea o 
deosebită atracţie, am înțeles și pentru ce îi nega — fără 
nici un fel de ezitare — un scriitor şi un intelectual de 
talia lui Thomas Mann. Ceea ce l-a determinat pe marele 
admirator al lui Goethe să se pronunţe împotriva acestei 
grupări a fost zgomotoasa contestare a literaturii de pînă 
atunci. Ceea ce i-a dat efectiv dreptate a fost faptul că 
poezia de după acest declarat an zero — fără îndoială, 
interesantă, ades chiar șocantă — n-a ajuns nici pe 
departe la adevăratele piscuri ale culturii germane de mai 
înainte. 


47 


Dacă din nu-ul protestatarilor vest-germani privind 
vechile forme ale poeziei nu s-a născut o formă nouă atit 
de convingătoare încît să le acopere zgomotoasa negare, 
din șocantul Nu! al lui Eugen Ionescu s-a născut un 
univers nou de care nu se poate face abstracție. 

Iată deci că a fi copil teribil, în sine, nu înseamnă 
nici un semn absolut al marii valori, nici un semn al ab- 
senţei acesteia. 

Adevăratul Nu al lui Eugen Ionescu este însă cel 
pe care l-am perceput din marea sa operă de dramaturg ; 
celălalt putea să existe sau să nu existe. 

Timidul Kafka n-a spus niciodată un nu răspicat ni- 
mănui, dar ce negaţie puternică a formelor prozei de pină 
la el găsim în Castelul, în Procesul şi în Metamor- 
foza. În felul lui, cred că acest incurabil timid a fost mai 
teribil decît toți copiii teribili ai vremii sale și nu numai 
ai vremii sale. 

Dar să părăsim terenul sublim al marilor excepţii și 
să ne-ntoarcem la copiii teribili în înţelesul strict ul cu- 
vîntului, 

Să plecăm de la constatarea că își au şi ei irnportanţa 
lor în lumea în care trăiesc, chiar prin teribilismul lor. 

Dar, ce este, în cele din urmă, acest teribilism? Ar 
trebui să fie ceva ieşit din comun ; ceva care contrariază 
prin excepţia de la regulă. Dar, oare, atunci cînd în locul 
unui copil teribil apar cîteva sute sau cîteva mii de copii 
teribili, nu se amestecă puţin lucrurile ? Nu devin cumva 
copii teribili aceia care rezistă mediului şi respectă niște 
reguli pe care foarte puţini le mai respectă? Păstrîn- 
du-ne în cadrul literaturii, nu devin copii teribili acei 
timizi incurabili care nu dau declaraţii că poezia începe 
cu ei, ci mor trudind pe un vers în dulceie stil clasic? 

Nu m-am gindit în această clipă la Nichita Stănescu, 
dar dacă tot am ajuns, într-un fel, pe teritoriul său, se 
cuvine să-mi amintesc că el nu a spus niciodată nu nici 
unui alt poet altfel decît propunînd un mod al său pro- 
priu de poezie. Deși cei mai mulţi dintre copiii teribili ai 
poeziei de acum se revendică de la autorul Necuvinte- 
lor, acesta n-a intrat în literatură ca un copil teribil, ci 
mai curînd ca un tînăr suav şi sfios care a păcătuit, cel 
mult, lăudînd şi pe cine nu merita. 


48 


Copiii teribili de-acum simt ades nevoia să se afirme 
spunînd nu celor dinaintea lor. Este, poate, o dovadă a 
curajului, dar este, fără îndoială, şi una a nesiguranţei. 
Un semn că n-au suficientă încredere că acest lucru îl 
vor putea rezolva cărţile lor și timpul. Nu întîmplător 
mulți dintre ei se organizează în grupuri, de parcă s-ar 
teme că izolaţi ar risca să nu fie văzuţi. Aderarea la un 
grup sau altul duce uneori la un fel de conformism de 
tip nou: acela al așa-zișilor copii teribili. Acestuia îi 
datorăm o mulţime de cărți care seamănă leit una cu 
alta, cu imagine șoc lîngă imagine şoc, sau cu colaje din 
care e greu să mai distingi o atmosferă proprie cuiva și 
să mai desprinzi o strofă care să poată fi un citat con- 
vingător. 

La virsta studenţiei şi a primei plachete scrisul acesta 
în colectiv poate să aibă și haz și justificare. Dar cenaclis- 
mul întîrziat după 30 de ani şi după 3—4 cărți începe 
să devină un fel de tactică şi de strategie. 

Dacă spun da copiilor cu adevărat teribili nu pot 
spune da și acestei tactici care duce la un nou fel de 
conformism. Întîi fiindcă ea face rău scriitorilor talentaţi 
care se lasă astfel duşi de val. În al doilea rînd fiindcă 
nu le face rău numai lor. Ţara e mare; se nasc nenu- 
mărate talente de la un capăt la altul al ei: se nasc 
izolat și răzbesc îngrozitor de greu nu numai datorită 
unor condiții nu tocmai prielnice debutului ci și din 
cauza prea multor „copii teribili“ susținuți de critici prea 
ocupați ca să vadă ce se mai întîmplă şi dincolo de 
grupul pe care îl patronează. 

Cînd scriu aceste rînduri mă gîndesc dacă nu risc 
să mîhnesc niște scriitori tineri pe care îi preţuiesc 
foarte mult. Bunăoară pe Mariana Marin al cărei excep- 
tional Un război de o sută de ani îmi dă efectiv de 
gîndit. Sau pe Matei Vişniec, pe loan Grosan şi pe 
Florin Iaru. 

Totuşi, nu pot să nu-mi pun și întrebarea: oare, 
în condiţiile actuale, dacă undeva... la Bacău, ar apărea 
un nou Bacovia, ar avea vreo șansă reală de a fi ob- 
servat ? 


49 E 





Un clasic al literaturii noastre făcea cîndva afirma- 
ţia că de la Școala de literatură au ieșit exact atiţia 
poeţi cîți au intrat. 

Nici cu școlile mai noi de literatură lucrurile nu pot 
sta altfel. Chiar dacă ades copiii mai mult sau mai puţin 
teribili ai cîte uneia dintre ele au debutul asigurat și 
cronica literară garantată și dau lecţii de poezie şi dau 
declarații că de la Nichita Stănescu şi pînă la ei în 
România nu s-a mai născut nici un alt poet. 


Talentul de a citi 


Există un talent de a citi care diferă de la individ 
la individ atit în funcţie de înclinațiile înnăscute ale fie- 
căruia cît şi de educaţia menită să dezvolte aceste în- 
clinații naturale. 

Primatul cade, fără îndoială, asupra talentului. 

__ În afara lui nu se poate citi decit mecanic și nu există 
cu adevărat educaţie, ci doar iluzia ei. Nu întîmplător 
există oameni care publică volume întregi cu fișe de 
tipul : „Citit Fraţii Karamazov, lectură greoaie şi plic- 
ticoasă“. 

Firește, nu era obligatoriu ca această capodoperă a 
literaturii universale să placă la toată lumea ; dar... viaţa 
e scurtă ; de ce să citeşti, mestecind nisip, o mie de pa- 
gini numai pentru ca, în final, să faci publică o consta- 
tare atit de înduioșător de tristă ? ! 

Dat fiind că numai împreună fac posibilă cultura, da- 
rul cititului este la fel de nobil ca și acela al scrisului. 

Nu întîmplător, la o limită a fiecăruia dintre ele apar 
marile bucurii, iar la cealaltă vanităţile și ridicolul care 
le însoțește. 

În general, cititorul propriu-zis este departe de situaţia 
penibilă de a ţine în mînă cărţi cu care nu are chiar 
nici o legătură. Cum nu urmăreşte să dovedească nimic 
altora, el nu-și pierde vremea cu lecturi care nu-i aduc 
nici o bucurie. 


51 


Cu totul alta este situaţia cititorului de meserie care 
şi-a asumat acest rol fără a avea cu adevărat darul 
lecturii. 

Acestei situații îi datorăm comentarii asupra unor 
cărți necitite pînă la capăt, lipsa de entuziasm pentru 
ce e nou şi menținerea unor ierarhii literare în care ni- 
meni nu mai crede ; cu alte cuvinte criticii blazaţi, bă- 
trîni încă din fragedă tinereţe, sau cu totul imaturi la 
adînci bătrînețe. 

Tot prin intermediul ei a apărut acea speţă de re- 
dactori de editură care trăiesc cu convingerea că ei Îi 
fac pe scriitori şi care uneori „îi şi fac“, chiar dacă nu 
pentru multă vreme. 

Cel mai jalnic rol îl joacă însă scriitorul al cărui ta- 
lent literar este infinit mai mic decit vanitatea sa şi 
căruia îi este chiar imposibil să citească de-adevăratelea, 
adică să aibă altfel de lecturi decît mecanice și pătimaşe 
Imposibilitatea lui de a citi cu adevărat şi de a accepta 
lumea unui alt artist, fie el şi Goethe sau Dostoievski, 
vine dintr-o cauză absolut reală. Necunoscîndu-şi pro- 
priile limite, el ajunge să creadă că nu le mai are; că 
şi-a creat un univers cît al lui Dumnezeu de mare şi 
ca urmare nu mai există loc şi pentru altceva. 

Pe un astfel de „cititor“ nu-l poţi învinui de rea cre- 
dinţă, întrucît reaua credinţă este însăși natura sa şi ca 
urmare ar însemna să-l învinuieșşti că există, ceea ce, 
firește, ar fi prea mult. 

Dar nu poţi să nu constaţi cu nemărginită tristeţe că, 
în vreme ce darul scrisului e ades comentat şi negat cu 
o dezinvoltură care te face să-ţi fie ruşine că iei act de 
ea, darul cititului este presupus a fi de la sine înțeles şi 
cititori absolut netalentați își expun în voie jalnicele re- 
zultate ale aşa-ziselor lor lecturi. 


Tot românul s-a născut poet 


„Tot românul s-a născut poet“ zice poporul nostru, 
făcîndu-și din poezie un atribut definitoriu şi cinstin- 
du-se astfel nu numai pe sine, ci și poezia. 

Fără îndoială, cei care au formulat această zicală 
aveau măsura exactă a lucrurilor; rostind-o, nu vroiau 
să spună că tot românul este Eminescu sau Bacovia. Cu 
alte cuvinte, nu generalizau poezia în scopul de a-i nega 
pe poeţi. Logica bunului simț, de la care nu s-au abătut 
niciodată, le spunea că ar fi cu desăviîrșire absurd. 

Dovada că lucrurile stau așa și nu altfel o constituie 
faptul că nu îşi fac singuri, pe sistemul gospodăriei na- 
turale, literatura de care au nevoie: că în librăriile 
noastre orice carte bună se epuizează în ziua în care 
apare. 

De aceea înclin să cred că, dacă pe creatorii zicalei 
puse în discuţie i-ar fi-ntrebat cu adevărat cineva ce 
decurge din adevărul rostit prin ea, ar fi răspuns: poe- 
zia constituie nu numai un dat al nostru, ci şi o imensă 
obligaţie : aceea de a face toate eforturile posibile pen- 
tru a scoate în lume nu numai tarafuri și echipe spor- 
tive mai bune sau mai rele, ci şi cîte o mare idee. 

Dar creatorii proverbelor şi zicalelor noastre nu prea 
stau să se explice; ei își văd de ocupațiile lor, fiindcă 
altfel acest neam căruia îi place să se definească prin 
poezie n-ar putea supravieţui. 


33 


Înţelepciunea cuprinsă în aceste sintagme memorabile 
rămîne în folosința „culturalilor“ de diferite grade. Cu 
voia sau fără voia lor, aceştia îi schimbă ades sensui 
pînă cînd o transformă în opusul său. 

Va să zică, scrii poezie, spun ei uneori autorilor unor 
cărți care, poate, vor impune o nouă etapă în cultura 
românească... Bine, bine... poezie scriem cu toţii... „tot 
românul s-a născut poet“... dar care este, de fapt, ocu- 
paţia dumitale ? , 

Nimeni nu-şi permite să-l întrebe cu ce se ocupă 
„de fapt“ nici pe cel care hotărăşte ce cărţi trebuie să se 
publice, nici pe cel care le tipărește, nici pe cel care le 
vinde. Să fie, oare, scrierea (sau traducerea) unei cărli 
cea mai neînsemnată dintre operaţiunile acestei „in- 
dustrii“ care nu lucrează în pierdere ? ! 

Cine răsfoieşte măcar în mare viteză Caietele lui 
Eminescu (și cei care dau sfaturi în această ramură ar 
avea obligaţia morală s-o facă) înțelege că munca scriito- 
rului nu poate fi socotită o distracție. Că ea presupune 
un sacrificiu care nu poate fi nicicum răsplătit. 

S-ar putea spune că nu toţi poeţii sînt Eminescu. 

Aş putea răspunde că nu toți inginerii sînt Henri 
Coandă, nu toţi medicii sînt Victor Babeș şi așa mai 
departe. 

În ultimă instanţă, că nu mi se pare defel o absur- 
ditate ca o ţară care are citeva zeci de mii de sportivi, 
de artiști amatori si de îndrumători de toate felurile să 
aibă şi cîteva sute de scriitori profesioniști. Cu atît mai 
mult cu cît, așa cum spune cu mîndrie poporul nostru : 
„tot românul s-a născut poet“. 


vw 


O plimbare la Căldărușani 


Împrumutasem de la cineva ediţia Zarifopol și citeam, 
plină de încîntare, din pubiicistica lui Caragiale, cînd 
deodată am auzit sunetul lung și strident al soneriei. 

Era o prietenă din vremea studenţiei care, trecînd cu 
mașina prin faţa casei mele, s-a gîndit dacă n-aş vrea 
să ies cu ea şi cu bărbatul ei undeva în afara orașului. 

Întîmplarea făcea ca volumul IV din operele lui Cara- 
giale pe care-l aveam în mînă să fie deschis tocmai la 
paginile 118—119 unde sfirșeşte Cronica de joi şi în- 
cepe O plimbare la Căldărușani. 

Să mergem la Căldărușani, am zis brusc, mai mult în 
glumă decît în serios. 

E o idee, au răspuns amîndoi deodată, dar nu prea 
știm drumul. 


E simplu, am spus, pe un ton cum nu se poate mai 
serios. Ei însă au izbucnit în rîs fiindcă știau că nu am 
deloc simţul orientării. 

I-am lăsat să se potolească și-am început să citesc: 
„Ca să mergi din Bucureşti la mănăstirea Căldărușani 
ieși prin bariera Moșilor ; apuci pe la Zaana, pe șoseaua 
care merge spre Fierbinţi ; treci pe la...“ 


Ne-ai convins, dar oprește-te, au strigat, că oricum 
uităm. Luăm „ghidul“ cu noi şi ne orientăm la fața lo- 
cului. 


E de la sine-nțeles că „ghidul“ e de pe vremea cînd 
drumul la Căldărușani se făcea cu trăsura. Cale de o poștă 


55 


şi jumătate, se preciza, cu totul cam la 32 de kilometri, 
cu cai buni cam trei ceasuri. 

N-am mai citit cu glas tare și rîndurile care vorbeau 
despre mizeria mahalalei de altădată. 

Am trecut la descrierea zahanalei, făcută cu neîndo- 
ielnic dezgust. 

Aici, ni se spune, „sub umbrare improvizate pentru 
campania zaanalei de o parte şi de alta fac chef negus- 
torii, ţăranii, soldați, biciclişti, mahalagioaice, popi etc..., 
cu familia şi copiii; mănîncă fleici, frigărui, mai ales 
cîrnaţi și pastramă și beau must aspirînd cu delicii pe 
nas și pe gură mirosurile zaanalei şi praful şoselei.“ 

După ce trece pe lîngă toate astea, Caragiale respiră 
ușurat. 

A rămas doar cu praful șoselei, slavă Domnului că 
restul se află undeva în urmă. 

Noi sîntem scutiţi de toate astea, mă gîndesc în vreme 
ce citesc, Am putea spune de la bun început „slavă Dom- 
nului“, dar nu spunem. Avem un motiv al nostru. Graba 
cu care ne-am decis să facem această plimbare a fost și 
bună şi rea. N-am luat cu noi nimic de mîncare. Ca și 
cum s-ar fi putut să ne săturăm pe drum, numai cu mi- 
rosul, ca pe vremea lui nenea Iancu. Sau ca şi cum şi pe 
noi ne-ar aştepta cineva cu masa întinsă la mînăstire. 

Noroc că n-am ajuns noaptea şi că porţile mînăstirii 
nu sînt încă închise. Fiindcă nu cred că dacă ar fi trebuit 
să urmăm și noi Scriptura care zice: „Bate și ţi se va 
deschide !* totul s-ar fi-ntîmplat cum scrie la Sfînta 
Carte. Pe noi n-are cine să ne aștepte. Deși n-ar fi stri- 
cat deloc o masă ca aceea pe care i-a pregătit-o lui nenea 
Iancu părintele Silvestru, mă gîndesc. Dar nu spun asta 
cu glas tare, ci dimpotrivă. Cu glas tare constat că e mai 
bine că nu trebuie să ne pierdem timpul cu așa ceva. Și 
chiar încep să mă conving treptat de ceea ce spun. Con- 
templu smerită tot ce se află în mînăstire şi în jurul ei, 
mergînd încet ca să nu se termine prea repede ce e de 
văzut. Apoi, fără să vreau, mă opresc în faţa unei chilii. 
Cuprins de cea mai adîncă pocăință cineva citeşte şi-acum 
sfaturile Sfîntului Ioan Gură-de-Aur, întocmai ca atunci 
cînd a picat aici Caragiale. Bat și eu la uşa chiliei, aşa 
cum a bătut el, să văd figura venerabilă a monahului 


96 


care-și citește atît de pios rugăciunea. Mi se deschide. 
Poate că am halucinaţii, dar ceea ce văd nu e piosul 
monah la care mă aşteptam. Brusc înnebunesc și sînt 
convinsă că în faţa mea se află d. Savu Georgescu, agen- 
tul secret al poliţiei, despre care Caragiale scrie că a 
fost pus să supravegheze toate mișcările Mitropolitului 
Ghenadie și ale mulţimii de vizitatori ai acestuia. Așezat 
în genunchi lîngă el mi se pare că stă smerit şi ascultă 
sfintele cuvinte ale chrisostomului d. Ionescu care se află 
în aceeași misie delicată la mînăstire. De frică înnebu- 
nesc şi mai rău şi notez: „D. Savu Georgescu şi colegul 
d.sale par cu totul mulţumiţi de viața monastică, ur- 
mează regulat slujbele de peste zi şi chiar de peste noap- 
te; citesc vieţile sfinţilor și cîntă cu osîrdie ; se îndelet- 
nicesc cu cîntecele bisericești ; și n-ar fi de mirare ca 
sfînta mănăstire Căldărușani, unde viaţa este mai liniş- 
tită decît în haosul Bucureștilor să-i răpească de-a bine- 
lea din serviciul profan al poliției“. 

Prietenii mei mă privesc îngroziţi. Vor să mă con- 
vingă că toate astea nu s-au întîmplat acum, ci le ştiu 
din Caragiale, dar nu reuşesc. Nu, zic, cel care citea ru- 
găciunea atît de pios era d. Savu Georgescu, l-am recu- 
noscut. 

Nici vorbă să fie așa, încearcă din nou să mă convingă 
prietena mea și vocea ei caldă de profesoară de muzică 
mă linişteşte pentru o clipă. Cei care citesc în chilia 
de-alături sfaturile Sfîntului loan Gură-de-Aur sînt doi 
monahi adevăraţi, îmi spune. Numai lectura din Caragi- 
ale te face să te-ndoiești. Poate chiar pentru asta nu 
mai vrea nimeni să-l retipărească în întregime. Sau poate 
că atunci cînd citim din această carte veche ne gîndim 
la fel de fel de lucruri tocmai pentru că nu se retipărește. 
Sau poate că ne gîndim la toate astea fiindcă n-avem ce 
face. Ia să fi avut acum mustul și pastrama care îl dez- 
gustau atîta pe Caragiale. Sau să ne fi poftit cineva la 
o masă mai rafinată cum l-a poftit pe el mitropolitul Ghe- 
nadie, oricît era el de prigonit de urmăritorii săi. 

Dar oare chiar nu ne-a poftit? mă gîndesc. Atunci 
pentru ce mi-a pierit foamea ? Şi brusc îmi intră în cap 
că nu se poate, trebuie să fi stat la masă cu Sfinţia-Sa. 
Și chiar îmi aduc aminte replica lui: „Ridicatu-s-au 


57 i 


asupra mea mărturii mincinoase, şi de cele ce nu știam 
m-au întrebat“, repetată cu calm și înțelepciune după 
psalmist. | 

Mitropolitul Ghenadie a murit de mult, zice și mâi 
deznădăjduită prietena mea. Au murit şi d. Savu Geor- 
gescu și d. Ionescu. A murit de tot chiar şi Caragiale care 
zice că i-a văzut la Căldărușani. Ai văzut tu vreodată mă- 
car o floare pusă de cineva pe mormîntul lui ? 

Nu, zic, n-am văzut niciodată, dar oare de ce? Să 
fie el chiar atît de departe de noi? Sau să fie cu mult 
mai aproape de cît am fi vrut? 

Apoi brusc îmi revin definitiv și întreb : dar cine o fi 
cîntînd totuși atît de frumos în chilia aceea şi cine o fi 
ascultînd atît de pios sfintele cuvinte ale chrisostomului ? 

De frică nu-mi mai răspunde nimeni nimic. 

Ne mai uităm în jur ce ne mai uităm, mai ascultăm 
ce mai ascultăm aceeaşi rugăciune care se aude din nou 
dintr-o altă chilie şi-ncepem să ne gîndim la ale noastre. 

E frumoasă mînăstirea, zice prietena mea, e frumos 
drumul pînă aici, dar cu nu mai vin la Căldărușani nici 
moartă fără să iau cu mine măcar o bucată de piine cu 
brînză şi-o roşie. 

Tot e bine că nu am venit cu trăsura ca pe vremea 
lui Caragiale şi nu mai avem de făcut trei ore pînă 
acasă, o consolez eu. 

Apoi plecăm încet lăsînd în urmă zidurile groase ale 
mînăstirii și lacul albastru în care bate încă soarele și 
cîmpul prin care-am venit și pădurea bîntuită cîndva 
de hoţi și mahalaua plină de praf şi dulcea amintire a 
zaanalei şi însuşi gîndul la publicistica lui Caragiale care 
poate că nu e retipărită tocmai pentru că nu mai este de 
actualitate decît pe ici pe colo şi anume prin părțile 
esenţiale. 


Tot românul s-a născut critic 


Popoarele mici fac repede progrese mari, scria Cara- 
giale şi apoi explica : „părinții noştri puteau zice cu mîn- 
drie că tot românul e născut poet. Astăzi, tot cu atîta 
mîndrie, dacă nu cu mai multă, noi putem zice că tot 
românul e născut critic“. De ce cu mai multă mîndrie, 
se înţelege : deorece critica este un semn îndoielnic de 
maturitate. 

Dacă încă de la vremea lui Caragiale se putea spune 
că „tot românul s-a născut critic“, e de la sine înțeles că 
acum nimeni nu se mai poate îndoi de asta. 

Dar să-l urmăm pe marele dramaturg care zice : „As- 
tăzi orice român care se respectă trebuie să fie un critic ; 
și, din norocire, foarte rar se găsesc români care să nu se 
respecte ; ba încă, și aceia, crez eu, nu sînt români curati ; 
nu se poate, trebuie să fie de cine știe ce viță străină“. 

De ce ne spune toate astea? Ca să se explice că va 
face și el critică în Universul, unde își începe colabo- 
rarea. Și ca să ne explice totodată că nu va face critică 
așa cum face toată lumea. 

Nemulțumirea lui Caragiale stă în faptul că toţi cei 
care fac critică — sau, și mai și, critica criticii — se uită 
prea sus. Că nimeni nu coboară și pînă la lucrurile 
umile care îi interesează pe toți muritorii de rînd. 


Mi se vorbește de monumente publice, zice el, dar 
ce-mi pasă mie de monumentele publice! Să ne fe- 


59 , 


rească Dumnezeu, neam de neamul meu, să dormim în 
monumentele publice ! 

Apoi se ocupă de felul cum locuim, cum mîncăm, cum 
circulăm în mijloacele de transport în comun etc., soco- 
tind ,pe bună dreptate, că acestea sînt lucruri mai impor- 
tante pentru cititorii de rînd ai unui ziar de mare tiraj. 

Are dreptate Caragiale, zic eu, să ne ferească Dumne- 
zeu să locuim în monumentele publice. Și pe cei mai 
mulţi dintre noi ne fereşte, dar nu chiar pe toți. Există 
oameni, şi nu dintre cei care n-ar avea unde dormi, care 
dorm în monumentele publice şi nici măcar nu-nţeleg că 
în asta ar fi ceva neobișnuit. Și dacă doar ar dormi tot 
ar fi bine. Dar cîte lucruri și mai grave nu se petrec 
uneori acolo. 

Și iată-mă criticîndu-l pe Caragiale care zice că nu-i 
pasă lui de monumentele publice, dar confirmîndu-l chiar 
prin asta încă o dată: dacă tot românul s-a născut cri- 
tic, de ce nu m-aș îndeletnici și eu cu critica și chiar cu 
critica criticelor lui Caragiale. Oricum va fi răzbunat. 
Vor veni alţi critici care vor zice: auzi, domnule, și-a 
permis să-l critice pînă și pe Caragiale! Deși, de fapt, 
să fim bine-nţeleși : eu nu-l critic pe Caragiale. Nu e el 
de vină că acum se locuiește și-n monumentele publice 
şi că problema se pune puţin altfel. Nu e de vină nici 
că nu mai există bucătărese și că, deci, nu ne mai putem 
ocupa nici de problema lor, deloc minoră cum ar putea 
să li se pară şi acum celor ce critică doar lucrurile înalte. 
Nu ne mai putem ocupa nici măcar de problema buca- 
telor. Fiindcă, vrînd, nevrînd am ajunge iarăși, pe altă 
cale, la instituţiile publice şi la alte lucruri înalte și 
s-ar supăra... nenea Iancu. 

Cu toate astea nu sîntem deloc scutiţi de caragialescul 
reproş : „Cum, domnule ? Dumneata denunți străinilor 
micile noastre mizerii (...)? Vrei să împrăștii în toate 
unghiurile lumii veninul pesimismului d-tale 7% 

Cine ne-ar putea face acest reproș ? Fireşte tot „patri- 
oţii“ în legătură cu care Caragiale notează cu tristețe 
în a sa Introducere cu care-şi începe colaborarea la 
Universul : 


„Mi-aduc bine aminte de cînd s-a jucat pentru prima 
oară Noaptea furtunoasă la teatrul din Bucureşti. Ce 


60 


indignare din partea patrioţilor. Un ziar patriotic a doua 
zi mă denunța bunilor români ca pe un trădător, care 
denunţ străinilor micile noastre mizerii. La a doua re- 
prezentaţie am fost ameninţat de o droaie de patrioţi din 
garda civică cu bătaie în piaţa teatrului. Nişte tineri ofi- 
țeri m-au scăpat de furia poporului. Piesa a fost scoasă 
din repertoriul teatrului. 

Pentru ce toate astea ? pentru că-mi permisesem să 
glumesc față cu străinii asupra gardei civice ; ca și cum 
străinii, oficiali și neoficiali n-o vedeau la parade în toată 
ridicula ei maiestate“. 

Sigur că o vedeau, zic eu aprobîndu-l pe Caragiale din 
toată inima, cu atît mai mult cu cît văd că nici pe el 
nu l-a răbdat sufletul să nu treacă de la lucrurile umile 
cu care ne-a ameninţat că se va ocupa tot timpul și să 
ajungă și la cele mari. Cum a ajuns, de altfel, chiar și 
atunci cînd n-a vrut. Fiindcă atunci cînd s-a ocupat el 
de lucrurile umile, acestea au devenit, ca prin farmec, 
mari. lar în cazurile foarte rare cînd s-a ocupat în mod 
direct de lucrurile mari acestea n-au devenit mici, cum 
se întîmplă adesea și pe la unele case mari. Iată, bună- 
oară, ce ne spune el despre patrie în articolul apărut cu 
titlul Fragmente : 

„Cînd ar fi să dau o povaţă unui tînăr român, iată 
pe care i-aş da-o: 

Tinere, să-ţi fie patria scumpă și sfîntă ca și mama 
ta ! S-o iubeşti și s-o respecţi din adîncul sufletului tău. 
De dragostea şi de respectul tău pentru ea să nu faci 
vreodată reclamă şi paradă. Ba, ai dreptul şi datoria să 
urăşti, să lovești, să sfărîmi pe acei fraţi ai tăi ticăloși 
cari, în loc s-o iubească și s-o respecteze ca pe o mamă 
cuminte, onestă și severă, o curtează, o măgulesc și o 
exaltează ca pe o bătrînă cochetă, nebună bună de tocat !“ 

Textul acesta nu le este la îndemină „patrioților“. 

Nu oricui îi convine să-şi amintească oricînd ce ne 
spune Caragiale despre Patrie. 

Nici ce i-au spus lui cîndva „patrioţii“ despre a sa 
Noapte furtunoasă. 


Dar indiferent de faptul că nu toată lumea e: dispusă 
să-și amintească de el, Caragiale există. Și, cu umorul 
care îl caracterizează, ne atrage atenţia că a trecut vre- 


61 


mea în care am fi putut spune cu mîndrie că tot românul 
s-a născut poet. 

Tot românul care se respectă trebuie să fie critic, 
zice el, şi, din norocire, foarte rar se găsesc români 
care nu se respectă. 

De ce din norocire și nu din nenorocire? Fiindcă 
a critica înseamnă a denunța ceva spre a fi îndreptat. 
Așa cum zis-a Caragiale. Dar trebuie făcută totuşi o pre- 
cizare : el ne-a spus cum trebuie făcută denunţarea ca ea 
să fie într-adevăr folositoare, dar nu.ne-a spus şi cui 
trebuie făcută. I se părea de la sine înţeles că tuturor 
celor ce citesc ceea ce publicăm fiecare, sub semnătură. 
Cine a înțeles că prin critică sau prin critica criticii s-ar 
putea înțelege o altfel de denunțare se înșeală. Spre a 
se lămuri, să-l citească încă o dată, mai cu atenţie pe 
Caragiale. Chiar dacă nu-l va putea folosi ca argument, 
tot îi va folosi la ceva. 


În zilele noastre de lucru 


Cu cîţiva ani în urmă s-a împlinit un veac de la naş- 
terea lui Brâncuși și a Hortensiei Papadat-Bengescu ; nu 
de mult' am sărbătorit centenarul Arghezi ; nu peste mult 
îl vom aniversa pe Sadoveanu ; în 1981, vor fi o sută de 
ani de la nașterea lui Bacovia și a lui George Enescu; 
în 1982 îl vom sărbători pe Pârvan ; peste cîţiva ani pe 
Rebreanu. 

Un veac strălucitor al culturii noastre; un veac ia 
care trebuie să ne gîndim nu numai în zilele de sărbă- 
toare, cînd se spun lucrurile bune, ci și în acelea de 
lucru, cînd trebuie să învăţăm să mergem înainte cu 
această comoară împovărătoare în spate. Un veac în care 
lumea a fost zguduită de mai multe ori, în care s-au 
pierdut munţi de aur şi mări de petrol, în care s-au pră- 
bușit sute de mii de case și au murit milioane de oameni. 
Veacul în care a putut fi asasinat marele cărturar Nico- 
lae Iorga, dar nu și gîndirea sa. Veacul în care, în ciuda 
tuturor pierderilor suferite, au rămas vii semnele unei 
Frumuseţi fără care lumea nu s-ar fi putut justifica şi 
n-ar fi putut merge înainte. 

Dacă sărbătorile nu se cuvine să fie întunecate cu 
triste amintiri, să profităm de zilele noastre de lucru și 
să ne întrebăm printre altele : de ce nu se află în Româ- 
nia atelierul lui Brâncuși, care ar fi trebuit și ar fi putut 
să fie al nostru? cum au trăit Hortensia Papadat-Ben- 
gescu şi George Bacovia ? cîte serii de elevi au trecut 


63 


prin școală fără să afle nimic despre acești mari scriitori 
(şi nu numai despre ei)? ce se întîmplă cu casa de la 
Sinaia în care a creat George Enescu şi în care se află 
încă pianul său și o mulţime de documente și de obiecte 
care i-au aparţinut ? sau, de ce nici acum nu îl găsim în- 
totdeauna în librării măcar pe Eminescu, fără care acest 
strălucitor veac de cultură modernă a României n-ar pu- 
tea fi conceput. 

Știm că hiîrtia albă este foarte scumpă pe piaţa mon- 
dială, dar ştim la fel de bine că hirtia scrisă bine este 
infinit mai scumpă. Că deci avantajele ţării ar fi mult mai 
mari dacă ne-am vinde surplusul de hîrtie tipărit cu 
versuri de Eminescu, de Bacovia și de Emil Botta sau cu 
proză de Hortensia Papadat-Bengescu, de Rebreanu și 
de Marin Preda. 

Desigur, acest lucru nu e uşor de făcut. 

E mult mai uşor să se creadă că n-ar fi necesar sau 
n-ar fi rentabil. Dar dacă ne uităm bine cu ce am ră- 
mas după un secol de eforturi și de zguduiri vedem că, 
de fapt, lucrurile stau invers. 

Întrucît atunci cînd îl citesc pe Hölderlin nu pot să nu 
mă gîndesc la Germania și atunci cînd îl citesc pe Bau- 
delaire îmi apare în față întreaga spiritualitate franceză, 
nu mă pot împăca deloc cu ideea că la noi nu se fac toate 
eforturile necesare pentru ca lumea să se gîndească la 
țara noastră citindu-l pe Eminescu. 

Fac parte dintre aceia care îl pun pe autorul poeziilor 
Venere și Madonă, Melancolie, Odă în metru antic, Peste 
virfuri şi al Sonete-lor alături de H6lderlin şi de Baude- 
laire, cu convingerea fermă că nu greşesc. 

Dar, în același timp, nu pot să nu fiu de acord și cu 
cei care spun că această alăturare o facem doar noi, ro- 
mânii ; că, în ciuda faptului că este un imens poet, Emi- 
nescu n-a ieşit cu adevărat dintre granitele ţării, în 
vreme ce Baudelaire a influenţat toată poezia modernă. 

Desigur, condiţiile noastre istorice au fost şi sînt al- 
tele decît cele ale țărilor mari care și-au impus limba și 
cultura asupra unei bune părţi din globul pămîntesc. 


Oricît de bun ar fi un poet al nostru, noi trebuie să 
depunem infinit mai multe eforturi pentru a-l impune 
lumii. 


64 


Dar, oare, ţinem cont de aceste condiţii și facem tot 
ce ne stă în putere pentru a fi cunoscută adevărata spi- 
ritualitate românească ? 

E uşor să facem să nu răzbată la lumină această 
întrebare. 

E mult mai greu să facem tot ce s-ar putea face pen- 
tru ca scriitorii noștri de valoare universală să intre cu 
adevărat în istoria literaturii universale. Ca poezia şi 
proza noastră bună de astăzi să nu aștepte încă un se- 
col — să-și piardă mai întîi din actualitate — şi abia 
apoi să se confrunte cu marile realizări ale altor lite- 
raturi. 


Zilele acestea am citit, cu sufletul la gură, jurnalul 
Virginiei Woolf, între altele şi fiindcă gîndirea artistică 
a acestei prozatoare mi-a dat întotdeauna sentimentul rar 
că o femeie poate fi cu adevărat capabilă să îmbrățișeze 
meseria de scriitor. 

Același sentiment mi-l dă și Hortensia Papadat-Ben- 
gescu, care, prin literatura propriu-zisă, mie îmi spune, 
poate, mai mult chiar decît Virginia Woolf. Da... numai 
că, din nou ne ciocnim de același cumplit adevăr. Vir- 
ginia Woolf a influențat toată proza modernă, în vreme 
ce Hortensia Papadat-Bengescu este cunoscută doar la 
noi, și, dat fiind un tratament total nedrept care i s-a 
aplicat multă vreme, nu este bine cunoscută nici măcar 
la noi. 


Cum nu este cunoscut nici marele Bacovia. 


Nu de multă vreme a apărut proza sa poetică într-o 
ediţie mai mult decît modestă, fără aparat critic, într-un 
tiraj care s-a epuizat în cîteva ore. 


Și cînd mă gîndesc cît de mult ar fi putut contribui 
o ediţie bună a acestor proze nu numai la înțelegerea lui 
Bacovia, ci și la înţelegerea veacului său în agonie, ale 
cărui tristeţi sînt atît de des evocate! 

Dar, din nefericire, cazul lui Bacovia pare încă sus- 
pect. Un prestigios critic afirma nu de mult că autorul 
Plumb-ului era un băiat vesel care cînta şi dansa, dar 
scria poezie tristă fiindcă așa era moda și, socotind ca- 
zul său neelucidat, cerea să fie dat pe mîna unei echipe 
de psihiatri, sociologi etc. 


65 


De ce nu şi judecători ? m-am întrebat fără să vreau. 

Și asta nu de mult, ci acum, cînd Bacovia nu mai 
scrie stante burgheze, ci poate că repetă aievea experiența 
cubului negru imaginată atît de frumos într-una din pro- 
zele sale. 

Acum, cînd în noaptea cubului său negru el poate 
visează încă o dată că tot ce l-a făcut să dispere a fost 
depăşit. 

Să-l lăsăm să viseze şi să visăm şi noi pe urmele 
sale şi-ale tuturor spiritelor mari ale veacului său. 


1980 


Spaţiul dintre cuvinte 


Nu știu cum s-ar putea traduce: „Doamne, Doamne, 
mult zic Doamne, / Dumnezeu pare că doarme / Cu capul 
pe-o mînăstire / Și de nimeni n-are știre.“ 

Aceste versuri populare culese de Blaga au un spaţiu 
al lor de ncîncălcat care depăşeşte cuvintele și ceea ce 
pot ele comunica. La ţinutul de vrajă pe care îl creează 
contribuie nu numai înțelesul cuvintelor, ci și sunetul 
lor care iese din noţiuni și pătrunde în spaţiul miraculos 
dintre ele. Convenţional acestui ţinut i-am putea zice 
„spaţiu mioritic“, cum i-a spus Blaga, dar îl putem de- 
fini oricum altfel. Nici o convenţie nu înseamnă ceva 
definitiv pe teritoriul unei spiritualități. Există însă cu- 
vinte şi mai ales grupări de cuvinte neconvenționale așe- 
zate de timp asemenea unor piloţi uriași sub podurile 
pe care pot trece nu numai generații întregi de oameni, 
ci uneori chiar tancurile, fără să le poată clătina. 

O astfel de grupare de rezistență mi s-a părut în- 
totdeauna „plinsu-mi-s-a“. Nu de atac, ci de rezistenţă, 
repet ; şi repet, „plînsu-mi-s-a“, așa cum spune poetul 
şi nu altfel. A schimba aceste cuvinte înseamnă a mișca 
tot ce s-a clădit de-a lungul timpului pe ele. 

Ţinutul creat de „plînsu.-mi-s-a“, prin înțelesul și su- 
netul ca atare al cuvintelor precum și prin spaţiul cutre- 
murător dintre ele, nu se poate nici el modifica. Oricită 
vreme va mai trece, el rămîne acela pe care l-a cucerit 
poetul şi nu este prin nimic mai puţin real decit ținutul 


67 


prin care umblăm fiecare de la naștere pînă la moarte. 
De aceea „plinsu-mi-s-a“ nu se poate traduce în nici o 
limbă (la limită, nici în limba română)... 

Trebuie repetat din cînd în cînd așa cum stă scris 
și atît. 

Însăși această analiză mi se pare o convenţie şi o 
impietate. 

O fac doar spre a-mi lămuri mie însămi de ce nu se 
poate să nu repetăm din cînd în cînd aceste cuvinte și 
să nu ne înconjurăm de vraja produsă de ele. 

Cu aceste reţineri, încep totuși să constat : în această 
grupare primatul revine plînsului ; cel care îl percepe în 
toată amploarea sa ocupă locul al doilea ; timpul în care 
plînsul este perceput contează abia în cele din urmă... 
Poate fiindcă în acest timp, pe lîngă momentul situat în 
trecut la care a fost înregistrată durerea, este adăugat în 
subtext prezentul și fără îndoială şi viitorul. Convenţia 
„S-a“ fixează în trecut plînsul perceput ca atare dar ne- 
depășit. „S-a“ este singura convenţie de aici și poate nu 
întîmplător nu este exprimată prin cuvinte mai consis- 
tente; ci prin două litere despărțite de așa-zisa trăsură 
de unire. 

Primatul îl deţine în această grupare plînsul, dar, să 
nu uităm, în raport cu cel care-l percepe şi nu cu nea- 
mul care l-a plîns. Acesta, în totalitatea sa, deţine în- 
tîietatea şi în raport cu „plinsu“ și cu „mi“ și cu „s-a“. 
Fiindcă neamul cîntat în aceste versuri înseamnă plînsul 
numai la limită. Între limitele tragice de un fel sau de 
altul el înseamnă liniştea și pacea din versurile : „Doam- 
ne, Doamne, mult zic Doamne, / Dumnezeu pare că 
doarme / Cu capul pe-o mînăstire / Și de nimeni n-are 
ştire.“ 

În acest ținut al liniștii și al păcii a apărut la limită 
„plînsu-mi-s-a“, iar mai tîrziu: „De-atîtea nopți aud 
plouînd / Aud materia plîngînd“, motivat astfel de în- 
dureratul poet : „Pe-aceleași vremuri mă găsesc / Şi simt 
cum de atîta ploaie / Piloții grei se prăbușesc“. 

Că tot la limită a văzut și Bacovia plînsul, deși s-a 
situat aici mai des decît Eminescu, ne-o spune bucuria 
de a trăi totuşi exprimată de el prin cuvintele: „Verde 


68 i 


crud, verde crud, / Mugur alb şi roz și pur / Te mai 
văd, te mai aud, / Vis de-albastru și de-azur“. 

Starea firească exprimată aici precum şi în marea 
poezie populară din antologia lui Blaga i s-a părut însă 
a fi ceva de la sine înțeles. De aceea nu a recreat-o decît 
din cînd în cînd spre a ne feri de eroarea de a crede că 
nu-i era cunoscută. 

În rest, a tradus în felul său pe „plînsu-mi-s-a“. 

Firește, trădînd originalul, dar adăugînd tot ce putea 
adăuga din punctul de vedere al vremilor mai noi ale 
aceluiași imperiu al cuvintelor românești bine rostite şi 
al spaţiilor dintre ele care le separă și le leagă depăşind 
trecătoarele convenții. 


La fel ca altădată 


Îl găsisem după o lungă căutare și încă nu mă puteam 
obişnui cu gîndul că omul pe care îl aveam în faţă era 
chiar el. Fiindcă eram sigură că dacă ar fi fost într-un 
salon comun nu l-aș fi recunoscut. Mă străduiam să nu 
se vadă pe fața mea ceea ce, simt, cînd în rezerva aceea 
întunecoasă, unde aerul mi se părea din ce în ce mai 
irespirabil, a intrat cineva. Faţa noului venit, pe care 
n-am întrezărit nici o emoție, spunea că este învăţat să 
îndure multe. În rest nu-mi amintesc despre ea decît că 
părea să fie a omului cel mai obișnuit cu putinţă. 

După cum s-a îndreptat de firesc spre el, am înţeles 
că îi era foarte apropiat şi mă gîndeam cum pot să fie 
atît de apropiaţi doi oameni care păreau să nu aibă ni- 
mic comun. 

Nu m-am mirat că nu mi-l prezintă așa cum mi i-a 
prezentat pe ceilalţi. 

Am înţeles că nu se gîndise că este posibil să nu-l 
cunosc. 


Noul venit nu se afla acolo întîmplător şi părea gră- 
bit să înceapă ce avea de făcut. S-au înţeles repede, 
fără cuvinte. În cîteva minute erau amîndoi în faţa chiu- 
vetei, unde se puteau uita în oglindă. Așteptam să văd 
cum își va percepe el schimbarea atît de rapidă. Fiindcă 
am înțeles că de multe zile nu se dăduse jos din pat. 
S-a privit zîmbind, dar zîmbetul lui părea să spună 
multe. Celălalt nu se uita ce face. Nu vedea altceva decît 


70 


obiectele pe care le scotea el însuși încet dintr-o servietă 
de piele demodată și roasă. Nu peste mult s-a uitat cu 
sfială la noi, şi-a desfăcut încet cureaua şi-a legat-o de 
suportul de fier al chiuvetei. Apoi a luat briciul și-a în- 
ceput să-l plimbe lin peste cureaua tecită, într-un ritm 
care să nu trădeze nici spaima, nici nerăbdarea. După 
cum se desfășura totul, părea să mai fi făcut lucrul acesta 
de multe ori în fața celuilalt, chiar dacă nu în astfel de 
împrejurări. Cînd a terminat l-am auzit spunînd cald, 
fără să-i tremure vocea : pari obosit, nu vrei să te mai 
odihnești puţin ? 

Nu, i-a răspuns hotărît celălalt. Nu sînt obosit. De 
trei luni nu fac altceva decît să mă odihnesc. Apoi a-n- 
tors capul cu o mișcare înceată şi mi s-a adresat mie: 
iartă-mă că fac asta cu Dumneata de față. Altădată nu 
ne grăbeam. Dar acum el este angajat undeva și nu mai 
poate sta multă vreme cu mine. Ştii, a adăugat ca o 
scuză, eu nu m-am putut bărbieri singur niciodată. Şi 
dacă nu ești de meserie, e greu să bărbierești pe altci- 
neva. Dar el se pricepe. Am fost cîțiva ani împreună şi 
tot el mă bărbierea şi acolo. Era singurul care se-ncu- 
meta s-o facă. De aceea l-am rugat să vină și-acum. Dar, 
din păcate, s-a nimerit tocmai cînd eşti Dumneata aici. 

Celălalt n-a scos nici un cuvînt. Părea că singurul 
mod de a comunica era acela de a face bine ce trebuia să 
facă. 

Astfel a-nceput să-i săpunească meticulos obrazul ; 
mai mult poate decît ar fi fost necesar. Treptat, fața 
atît de schimbată a celui bolnav dispăruse cu totul sub 
spuma albă. O vedeam în oglindă. Părea o mască imobilă 
în care numai ochii înotau undeva în adînc. Se privea 
uimit ca un copil şi deodată l-am auzit spunînd : nu sînt 
mai slab decît pe vremea aceea, nu-i așa ? 

Nici vorbă, a confirmat celălalt, încercînd să se con- 
vingă mai ales pe sine şi să-şi păstreze calmul. Atunci 
arătai mult mai rău. 

Se vedea însă că, pe măsură ce vorbea, mîinile înce- 
peau să-i tremure. 


Spre a masca emoția pe care nu a putut-o stăpîni, a 
luat briciul și-a început să-l ascută încă o dată şi mai 
meticulos pe cureaua de piele tocită prinsă de suportul de 


' 71 


metal al chiuvetei. Cred că acum e bine, a spus în şoaptă 
după o vreme, vrînd parcă să se verifice. 

Și eu cred, i-a răspuns celălalt. Altădată îl ascuţeai 
mai puțin. Ori poate între timp s-a mai tocit. Fiindcă 
dacă nu mă înșel este același brici. 

Da, este același brici, i s-a răspuns alb, ca și cum i 
s-ar spune ceva de la sine-nțeles. Apoi mîna omului 
aceluia, care la nevoie ştia să se stăpînească, a-nceput 
să miște cu dexteritate tăișul ascuţit și să înlăture spuma 
groasă de pe obrazul slab al celui condamnat. Iartă-mă, 
s-a scuzat după un timp. Încerc eu să fac lucrurile ca 
altădată, dar nu mai am aceeași îndemînare. Și într- 
adevăr n-o mai avea. Sau poate nu mai avea calmul 
de-atunci. Îi tremurase mîna din nou și briciul crestase 
puţin obrazul palid care începuse să iasă încet, încet 
de sub masca albă. 

Un fir subţire de stnge a colorat brusc spuma întinsă 
încă pe giîtul celui așezat în faţa oglinzii. A fost singurul 
fir de sînge văzut într-un spital care nu m-a speriat, ci 
dimpotrivă. Mi se părea un semn sigur că viaţa n-a dis- 
părut încă din trupul care părea aproape încremenit. 

Cred că așa li s-a părut și celorlalţi, deși nimeni r-a 
comentat ce se-ntîmplase. Fiindcă am văzut că mîna care 
ținea briciul nu s-a oprit din mișcarea ei ritmică spre a 
șterge firul de sînge care se prelingea încet. 

Nu mai am îndeminarea de-atunci, a repetat omul 
simplu din faţa oglinzii, vrînd parcă să cîştige timp și 
să lase sîngele să scoată la iveală faptul că prietenul 
nostru era încă viu. Fiindcă era evident pentru toţi că 
noua lui condamnare va fi și cea din urmă. Înseși alu- 
ziile străvezii la cealaltă mi se părea că încep să ţină de 
vis. Dacă atunci am scăpat, părea să spună cel ce se 
supunea ritualului inițiat altădată, de ce n-aş scăpa și 
acum. Dar din superstiție nu spunea acest lucru cu glas 
tare, ci se mulțumea să-l gîndească în vreme ce repeta : 
tu ești singurul care știi să faci bine lucrul acesta. Îi 
mulțumea astfel vechiului său camarad că se supusese 
acestei repetiţii care nu se suporta chiar atît de ușor 
cum eram noi tentaţi să credem la început. Dacă nu erai 
tu, nu mă mai bărbieream niciodată, a încheiat discuția 
zîmbindu-i amar. 


72 


Apoi nimeni n-a mai spus nici un cuvînt. Ne uitam 
tăcuţi cum încet, încet, toată masca rigidă de pe faţa lui 
chinuită a dispărut. A rămas evidentă întreaga suferință 
pe care nu o percepeam direct de pe chipul său, ci din 
luciul oglinzii în care era pusă şi mai bine în lumină. 
Pentru scurtă vreme paloarea fusese înlăturată şi ea, cu 
briciul acela vechi, îndelung ascuţit, care umblase încet 
pe pielea săpunită mai mult decît ar fi iost necesar. Dar 
nimănui nu-i venea să creadă că faţa bolnavului s-ar fi 
schimbat cu adevărat. Continuam să ne-o imaginăm pa- 
lidă, aşa cum era cînd am intrat în odaia întunecoasă. 
Și parcă în oglindă nu mai vedeam chipul lui de atunci, 
ci pe cel ras încet, încet, de aceeaşi mînă în cealaltă odaie 
întunecoasă în care cei doi ştiau că aveau în faţă mult 
mai mult timp. 

Dumneata nu l-ai cunoscut pe prietenul meu, şi-a 
amintit, în sfîrșit, cînd totul se terminase. Nu, i-am răs- 
puns, nu l-am cunoscut. Dar n-am întins mîna spre cel 
ce-şi strîngea în tăcere vechile scule de bărbierit. Nici 
el nu mi-a întins mîna și nu şi-a spus numele şi de-aceea 
nu știu nici acum cine era. Adeseori însă îl văd cum des- 
face din nou cureaua tocită legată de suportul chiuvetei 
şi cum se încinge stîngaci cu ea, făcînd abstracţie de pre- 
zența mea. Apoi mă uit cu atenţie cum își șterge meticu- 
los sculele de bărbierii și cum le pune în servieta roasă 
și iese pe ușă la fel de firesc cum a intrat. Cînd să mai 
vin, întreabă înainte de-a dispărea definitiv. Dacă poți, 
vino tot miercurea, i se răspunde cu acelaşi zîmbet 
amar. La fel ca altădată. 


Coşmarul 


Stătea chiar aici, pe scara aceasta, care pe vremea 
aceea era vopsită în. negru. 

Îi văd încă faţa luminoasă proiectată pe ea. 

Tinea în braţe un copil care părea să nu aibă mai 


mult de două, trei luni, deşi vorbea. Copilul îi spunea 
tată şi eu mă miram că deja vorbește și că-i spune tată. 
Ştiam că toată viaţa şi-au dorit un copil și nu l-au avut 

Sînt atît de fericit că îl am, mi-a spus, încît am fugit 
cu el de acasă. Acolo nu mă puteam bucura îndeajuns, 
fiindcă tot timpul stătea în braţe la Delia. 

Întoarceţi-vă repede acasă, am spus speriată ; cît poate 
rezista un copil de vîrsta lui fără să fie alăptat ? 

Rezistă, rezistă, mi-a spus. E altfel decît sînt ceilalţi 
copii... Deşi, drept să-ţi spun, pe cît sînt de fericit, pe 
atît sînt de neliniștit : copilul acesta n-a supt niciodată 
şi a vorbit de cum s-a născut. 

Asta a fost tot ce mi-a spus. 

Pe urmă eu am rămas aici, în fotoliu, iar el pe 
scară şi ne uitam unul la celălalt zîmbind. 

Cînd, spre uimirea mea, copilul s-a dat jos din bra- 
tele lui, a coborit scara, s-a așezat pe genunchii mei şi 
mi-a spus : mamă, mi-e foame. 

Nu sînt mama ta, i-am răspuns, aproape cu ură. 


74 


Începusem să simt că tot ce se-ntîmplă este, într-un 
fel, dincolo de realitate şi că acest copil aşezat pe genun- 
chii mei nu poate prevesti ceva bun. 


(Lucru care, în ce mă privește, s-a adeverit nu peste 
mult). 


Mai începusem să mă gîndesc cum, în ciuda copilului 
rău prevestitor, el rîdea fericit, aici, pe scara asta care 
nu duce nicăieri. Nu-l văzusem de multă vreme şi deși 
știam că visez nu puteam să admit, în ruptul capului, 
că nu se afla cu adevărat aici. 

Ba chiar mi-a dat prin gînd că, pentru a scăpa de 
orice urmă de îndoială, n-ar fi rău să încerc să mă con- 
ving într-un fel de existenţa lui, firește, fără ca el să-și 
dea seama. 

Astfel am ridicat în brațe copilul așezat pe genunchii 
mei și-am străbătut tremurînd odaia. M-am apropiat de 
el și m-am uitat cu cîtă nerăbdare întinde braţele să 
mi-l ia. 

Întoarceţi-vă repede acasă, i-am spus din nou, în 
vreme ce-i dam drumul din miîini copilului. Delia tre- 
buie să fie înspăimîntată că aţi dispărut. 

Abia atunci mi-am dat seama că, deși era încă pe 
scara asta, nici eu şi nici copilul — care îmi prevestise 
ce-mi prevestise mie — nu-l mai puteam atinge. 

Pe urmă n-am mai văzut nimic. Am simţit doar cum 
copilul se rostogolește pe scări, de parcă n-ar fi fost 
prins cu grijă de mîinile lui, ci lăsat pur și simplu în 
gol. 

Instinctiv m-am aplecat să-l ridic. 

Se ridicase singur şi striga cît putea : unde e tata ? 

Atunci m:-am dat seama că scara era într-adevăr 
goală, deși el nici nu urcase, nici nu coborise din locul 
pe care stătea. 

Ce să fac eu acum, cu acest copil, m-am gîndit îngro- 
zită ; va trebui să iau primul tren să-l duc la ei acasă. 


75 


Copilul continua să strige cît putea : unde e tata 7?! 

De spaimă că trezește toată casa, am întins mîna să 
i-o pun la gură. 

Brusc mi-am dat seama că gura lui nu mai putea fi 
astupată. f 

Fie ce-o fi, mi-am zis, să se trezească toată lumea, 
să se trezească și mortii din groapă, nu mai pot nici să-l 
opresc să țipe, dar nici să apar cu el în brațe în fața 
Deliei. Ce-aş mai putea să-i spun eu acum, după ce tot 
coşmarul acesta s-a petrecut cu adevărat ? 


La celălalt capăt al firului 


El nu mai exista de multă vreme, dar numărul lui 
de telefon figura încă în carnetul meu, la litera M, 
acolo unde fusese și înainte. Îl știam oricum pe dinafară, 
dar cînd l-am văzut scris, a avut altă putere asupra 
mea. M-am trezit că-l formasem, în virtutea obișnuinţei 
și ascultam cum sună în odaia lui care bănuiam că tre- 
buie să fie pustie. 

După un timp cineva a ridicat receptorul. Aș fi vrut 
să pun telefonul în furcă, dar spre surprinderea mea, 
deodată am auzit vocea lui. 


Ce număr aţi format? m-a întrebat politicos, luînd 
act de încurcătura în care mă aflam. 


Instinctiv am spus numărul unui vechi prieten al nos- 
tru, pe care îl ţineam încă minte, deși nu-l mai forma- 
sem niciodată după aceea. 

S-a schimbat, mi-a spus cu blîndețe, dacă doriţi vi-l 
pot da eu pe cel de acum. 

Mulţumesc foarte mult, am spus tremurînd. Și chiar 
îi mulțumeam cu adevărat. Fiindcă, în mod evident, știa 
că nu formasem numărul prietenului nostru comun și 
nu nimerisem la el din greșeală. Apoi m-am temut că 
m-a recunoscut. După acest foarte mult pe care îi plăcea 
cum îl spuneam de fiecare dată şi îl repeta imitîndu-mi 
vocea, deși nu e uşor de imitat. I-am fost recunoscătoare 
că a păstrat aparențele şi nu a repetat şi de astă dată 
cuvintele mele. Doar vocea i se schimbase puţin. Mi-a 


77 


dictat numărul acela nou şi eu l-am scris în carnetul 
meu în care aveam incă și numele lui. Deasupra celui- 
lalt număr al prictenului nostru. Îl am notat acolo din 
noaptea aceca cu pixul acesta roșu cu care scriu şi acum. 
După ce l-am notat, cît am putut mai încet, l-am repe- 
tat rar, făcînd pauze lungi între cifre. Nu pentru ca să 
știu dacă l-am scris bine, fiindcă eram sigură că n-am 
să-l folosesc niciodată. Vroiam doar să mai cîştig puțin 
timp. Dar degeaba. El a pus receptorul jos, fără ca mč- 
car să-mi de de-nţeles că m-a recunoscut. 


Instinctiv am format numărul pe care mi l-a dictat. 
Ascultam cum sună la celălalt capăt al firului și mă gîn- 
deam că poate ascultă şi el. Dar n-a auzit nimeni sau 
poate n-a vrut nimeni să-mi răspundă. Am mai format 
numărul o dată și încă o dată. Pe urmă am renunţat. 

Atunci a sunat telefonul din camera mea. De trei ori. 
Pauză. Şi din nou de trei ori. Așa cum suna el cînd 
vroia să știe dacă cram acasă. 

Am format din nou numărul lui care figura încă în 
carnetul meu la litera M. Nu mi-a mai răspuns nimeni. 
Atunci m-am îmbrăcat repede și-am alergat cît am pu- 
tut pînă acolo. Cei trei cîini vagabonzi de pe strada noas- 
tră m-au însoţit ca de obicei. Aveam încă o cheie a ca- 
merei lui. Nu m-am mirat că ușa nu era încuiată. Am 
aprins repede luminile. Pe toate cîte se puteau aprinde. 
Încăperea era rece și goală, dar eram sigură că fusese în 
ea nu de mult. Am simţit mirosul ţigărilor acelora pe care 
le fuma numai el şi am văzut fumul ridicîndu-se încet 
şi ieșind prin tavan. Țigara rămasă în scrumiera de pe bi- 
rou nu se stinsese încă. O voi stinge eu, mă gîndeam, 
să nu se aprindă casa, dar nu m-am atins de ea. Am luat 
în schimb în mînă foile răvășite pe care încercase să 
scrie ceva. N-am reușit să descifrez nimic. Pe una dintre 
ele era desenat un cîine care avea capul unei femei. De- 
desubt scrisese ca un copil : Ciinele. Hîrtia asta am luat-o 
cu mine și o păstrez şi acum. Cu celcialte nu mai știu 
ce-am făcut. Fiindcă deodată s-au stins toate luminile. 
Am fost bucuroasă că reușisem să mă desmeticesc şi să 
ies pînă nu era prea tîrziu. Am răsucit de trei ori cheia 
în broască și am coborit în viteză în stradă. 


78 


Cînd am ajuns acasă suna telefonul. Am intrat re- 
pede, lăsînd ușa deschisă, ca să răspund. Era vocea de 
neconfundat a prietenului nostru, dispărut înaintea lui. 
Nu m-am mirat că l-am recunoscut, deşi nu-l mai auzi- 
sem de-atîta amar de vreme. Mi-a spus M. că l-ai în- 
trebat de mine, a zis simplu și firesc, de parcă ne des- 
părțisem doar de cîteva zile. 

Am pus receptorul jos tremurînd din toate încheie- 
turile. 

A început să tremure şi casa. Noroc că ușa rămăsese 
deschisă. Am coborit scările cît am putut de repede. Cei 
trei cîini vagabonzi erau încă în stradă, exact acolo unde-i 
lăsasem cînd am urcat. 


„Însemnare a călătoriei mele“ 


În acest secol al vitezei — în mod paradoxal — un 
artist român ajunge la Paris cu mult mai greu decît în 
secolul trecut. 

Și poate că tocmai de aceea, atunci cînd se află la 
Paris, un artist român tot artiști români caută. În orice 
caz, n-am cunoscut nici un creator adevărat de la noi 
care să fi trecut pe-acolo şi să nu fi mers, bunăoară, la 
atelierul lui Brâncuși. 

Cu un an în urmă, ajungînd și eu — aproape prin- 
tr-un miracol — în această capitală a artelor, primul 
lucru pe care l-am căutat a fost Beaubourg-ul. Nu vizi- 
tasem niciodată un muzeu de artă modemă şi nu știam 
dacă voi mai avea acest privilegiu. Am pătruns cu greu 
— şi cu o impresie nu prea plăcută — printre mulțimile 
de gură-cască adunate în jurul celor ce înghiţeau săbii 
sau scoteau flăcări pe nări în fața marelui edificiu cul- 
tural. Am văzut mai întîi colecţiile permanente, apoi 
expoziţia Paris-Moscou — despre care vorbea toată lu- 
mea — și abia pentru a treia zi mi-am rezervat marea 
bucurie de a pătrunde în atmosfera de taină a lui Brân- 
cuși. După atita artă adevărată, privită cu lăcomie pînă 
n-am mai putut vedea, în acele încăperi mici de la in- 
trare, unde simplitatea și măreția se îmbină în modul cel 
mai firesc cu putință. mi-am redobîndit puterea de a 
percepe, ca și cum abia atunci descopeream Arta. 


80 


Acolo m-am gîndit prima oară cîte minuni are Parisul 
și cum a ştiut el să-i găsească totuși un loc aparte lui 
Brâncuși. Și tot prima oară am avut adevărata imagine 
„a ceea „ce ar fi putut însemna pentru noi moștenirea lui. 

Nu peste mult, copleșită de gînduri, m-am rătăcit prin 
Montparnasse unde mergeam spre un alt artist pe care 
l-a dat lumii pămîntul nostru. 

Socoteam un real noroc faptul că am fost invitată la 
Eugen Ionescu — fiindcă despre el este vorba — dar, 
cum trebuia să mă prezint în faţa unui om viu (și nu în- 
tr-un muzeu, ca la Brâncuși) emoţiile erau mult mai 
mari. 

Brâncuşi nu-mi mai putea pune nici un fel de-ntre- 
bări. Eugen Ionescu m-ar fi putut pune într-o mare 
încurcătură. Dar nu m-a pus. El însuși era la fel 
de-ncurcat ca şi mine. 

Nu știam ce să spun. Stam față-n faţă cu literatura 
universală şi tăceam. Şi-atunci a-nceput să vorbească 
literatura universală. Cu simplitate şi — inclin să cred — 
chiar cu timiditate. 

Cum ţi se pare Parisul, m-a întrebat, și m-am bucurat 
că m-a întrebat fiindcă altfel poate că aș fi fost nevoită 
să vorbesc tot despre asta, dar neiîntrebată, și aș fi fost 
şi mai stingherită. 

Ştiţi, am început, mai toţi cei de la noi care pot că- 
lători, atunci cînd se-ntorc, de obicei povestesc ce-au 
reușit și ce n-au reuşit ei să facă. Nimeni nu mai găsește 
că este necesar să spună cît de frumos oraș este Parisul. 
Văzîndu-l sînt copleșită. Am sentimentul că, dacă ar tre- 
bui să trăiesc aici, m-aș tot uita în jur ameţită și n-aş 
mai putea face nimic. 

A urmat o pauză în care eu mă gîndeam dacă n-am 
vorbit cumva prea mult și prea copilărește, iar el poate 
că se gîndea dacă n-a vorbit prea puțin. 

Pe la ce muzee ai fost, m-a-ntrebat după o vreme. 


Am început cu cel de artă modernă, i-am spus. Nu 
văzusem niciodată un Braque sau un Picasso, m-am ex- 
plicat cu sfială. 

Brusc s-a luminat la față și-a început să-mi poves- 
tească, cu lux de amănunte, cum a dus-o el la muzeu pe 


81 


Marie-France cînd era mică și cum a-ncercat s-o înveţe 
să deosebească un Braque de un Picasso. 

Îmi amintesc foarte bine, papă, l-a întrerupt rizînd 
Marie-France. Lecţia a fost atît de clară încît eram si- 
gură că n-am să-i mai confund niciodată. Iar la sfîrșit, 
ca să mi-o fixez și mai bine, ai întins mîna către un ta- 
blou și mi-ai spus : uite, de exemplu la Braque... Numai 
că tabloul purta semnătura lui Picasso. 

Da, a răspuns, pe cel mai firesc ton din lume, Eugen 
Ionescu, fiindcă Picasso picta mult mai în stilul lui Bra- 
que decît picta Braque. 

Apoi a tăcut din nou și mi s-a părut că nu-i plăcea 
că-l surprinsesem gîndind ca-n piesele sale. 

Ne-a scos din încurcătură soneria telefonului. 


După o scurtă convorbire mi-a spus : era un cunoscut 
care mi-a dat un manuscris să i-l citesc. În fiecare zi tele- 
fonează de cîteva ori să mă-ntrebe ce părere am despre 
el. M-a amenințat că o să revină mai tîrziu. Trebuie să 
fac un efort să citesc încă vreo cîteva pagini ca să-i mai 
pot spune ceva. N-am cum să-l mint, s-a explicat: îmi 
cere argumente şi chiar soluții. 

Mă uitam cît de chinuit era la gîndul că peste un timp 
va suna încă o dată telefonul, cînd l-am auzit spunînd 
încet, aproape ca pentru sine : „Ce iaşte muzica ? — Mu- 
zica iaște aceea care ne gîghilă urechile într-un mod plă- 
cut... — Vezi să nu ţi le gighil eu ţie într-un mod ne- 
plăcut !“ 

Nu ştiam dacă aceste replici din Caragiale erau spuse 
în legătură cu convorbirea telefonică și n-am îndrăznit 
să-l întreb. 

Constatînd cu cîtă bucurie l-am ascultat a continuat : 
„Spune-ne tu, doară, Birsăscule, ce înţăleji tu priv: 
curbă ? (...) — E o linie oablă, oablă, care mere și mere: 
şi mere și iarăși se-ntoarnă ghe unghe a purces.“ 

Nici de data aceasta nu știam la ce anume răspundea: 
celebrului autor al Lecţiei bătrînul pedagog de școală. 
nouă. 

Îmi devenea însă cum nu se poate mai clar faptul că: 
între Eugen Ionescu și Caragiale există o tainică legătură: 
la care, fără îndoială, ne vom referi mai tîrziu. 


82 


Întoarsă acasă am citit din nou tot ce aveam din Éu- 
gen Ionescu și din Caragiale. (Fiindcă, din păcate, nu 
numai Eugen Ionescu, ci nici Caragiale nu poate fi găsit 
în librării cu tot ce a scris.) 

Corespondenţele care se pot stabili sînt mult mai pro- 
funde decît s-ar putea crede. 

Bucuros că sînt preocupată de aceste corespondențe, 
acum cîteva seri, Eugen Jebeleanu a adus la Casa scrii- 
torilor vestitul Nu! și Elegiile pentru ființe mici, 
care, oricît de neionesciene ar fi, îi aparţin totuși celui 
ce-a scris  Rinocerii și Scaunele şi Regele moare şi 
aparţin totodată literaturii române. 

Pe primele file ale acestor cărţi vechi era cîte o de- 
dicaţie simplă, prietenească. 

Urmărind scrisul lui Eugen Ionescu mi-am amintit 
cu emoție cum m-am rătăcit eu acum un an prin 
Montparnasse în drum spre locuinţa lui, tot gîndindu-mă 
ce i-aș putea spune dacă m-ar întreba cine și cum scri- 
sese despre el la noi în ultima vreme. Şi... tot gîndin- 
du-mă, fără să vreau, la Brâncuși. 


1980 


Privind o fotografie a lui Brâncuși 


Am în față o fotografie a lui Brâncuși făcînd gimnas- 
tică, pe care, fără să vreau, încep să îl asociez în gînd cu 
Tolstoi. Nu fiindcă sînt la modă asocierile riscante (de 
altfel cu Brâncuși și cu Tolstoi cred că nimeni nu mai 
riscă nimic), ci fiindcă barba albă a originalului numit 
ades Sfîntul din Montparnasse, pe care îl privesc foto- 
grafiat exersînd la inele, se poate compara ușor, chiar 
dacă nu prea seamănă cu cealaltă, cu barba la fel de 
originalului sfînt de la Iasnaia Poliana care, la optzeci de 
ani, mergea pe bicicletă. 

Asocierea involuntară a celor două ilustre personaje, 
fiecare în parte apreciat la rîndul său ca fiind inițiat din 
fire în legile universului şi în secretele originare, atrage 
după sine tentaţia de a stabili anumite paralelisme și la 
nivelul operei. 

Oare nu cumva, începi să te întrebi, ilustra femeie 
comună numită Nataşa Rostova, frumoasă atit cît să îl 
poată consola pe prințul Andrei Bolkonski și înţeleaptă 
cit să se consoleze mai apoi cu Pierre Bezuhov spre a 
trăi cît îi va fi dat să trăiască şi spre a-și împlini misiu- 
nea femeiască de a face copii, este, în felul său, tot atît 
de străină de propria ei înfățișare concretă, și totodată, 
tocmai de aceea, la fel de senzațională cum este în esența 
sa Cuminţenia pămîntului ? 

Fără îndoială că da și fără îndoială că instinctul acut 
al vieţii și al necesităţii perpetuării ei este cel ce ţine 


84 


cu picioarele bine lipite de sol atît Cuminţenia pămân- 
tului cu frumuseţea ei controversată, cît şi statuia înăl- 
tată Natașei, către care, furaţi de perfecțiunea plăsmuirii, 
continuăm să privim mai curînd cu ochii dilataţi ai prin- 
tului Andrei, decît cu cei înţelepţi ai lui Tolstoi. 

Faţa impasibilă a femeii cioplite în piatră de Brân- 
cuşi ca de apele mai multor milenii exprimă un fel de 
linişte nemărginită, proprie atît începutului cît și sfîr- 
şitului... Liniște şi nu umilinţă, așa cum remarca într-un 
foarte frumos comentariu Dan Hăulică, întrucît, în ac- 
cepţia lui Brâncuși, cumințenia pămîntului nu este ur- 
marea însușşirii unei vinovăţii în faţa cerului, ci are un 
sens primordial. 

Faţa Natașei Rostova, despre care Tolstoi ne înștiin- 
țează în epilogul romanului său că a dat viață mai multor 
copii, că s-a cam îngrăşat și a devenit cam prea casnică 
pentru a ne-o mai închipui tot aşa cum arăta la primul 
bal, trebuie să fi fost la fel de impasibilă ca și cea a 
cuminţeniei pămîntului și să fi exprimat aceeași liniște 
de început și de sfîrşit ca și chipul de zeitate păgînă al 
acesteia. 

Noi avem tentaţia să o găsim vinovată fiindcă s-a con- 
solat o dată și încă o dată, dar Tolstoi, atras de instinctul 
ei acut pentru viață care se manifestă ca înțelepciune, nu 
o pune să se umilească, ci îi așează pe față lumina liniștii 
materne, spre a-i învălui noua frumuseţe, mai greu de 
acceptat ca atare, dar mai durabilă decît cea menită să 
provoace senzație. 


Aş putea extinde paralela Brâncușşi-Tolstoi şi la alte 
personaje. 

Aş putea numi complexul de la Tirgu-Jiu închinat 
eroilor din 1916 un fel de Război și pace al sculpturii 
secolului nostru, şi poate că nu aş greşi. 

Dar nu asta mă preocupă acum. 

Am încă în gînd chipul bătrînului Brâncuși făcînd 
exerciţii la inele și, prin asociaţie cu el, pe cel al octoge- 
narului Tolstoi, mergînd pe bicicletă... Două ființe în in- 
timă corespondenţă cu forţele universului, deopotrivă 
încercate de focul cuminţeniei. 


Tolstoi ca personaj 


Cred că, de fapt, cel mai mare personaj al lui Tol- 
stoi e Tolstoi însuşi, îmi spunea cu cîţiva ani în urmă 
profesorul Ion Ianoși. 

Eram tentată să protestez, deşi nu aveam nici pe de- 
parte datele sale despre acest imens personaj. 

„Mai mare decît însuşi Pierre Bezuhov?!“ era în- 
trebarea mea pe care nu îndrăzneam să o rostesc cu glas 
tare. 

Întrebare ce persistă şi acum, după lectura jurnalu- 
lui lui Tolstoi (a cărui ediţie românească o pregăteau pe 
atunci Janina Ianoși şi Ion Ianoși) şi care, probabil, va 
rămîne întotdeauna fără răspuns... Deşi, poate că, undeva 
în forul meu cel mai intim, acolo unde n-au luat încă 
naștere cuvintele cu care se poate exprima un gînd, ba- 
lanţa înclină puţin de partea prințului și mă face să-l 
caut pe contele care se construieşte pe sine după toate 
regulile artei tocmai fiindcă l-a creat pe divinul Pierre 
Bezuhov. Adică, să-l caut dincolo de arta cu care s-a 
construit ca un veritabil personaj și să mă străduiesc să 
înţeleg ce stă la baza propriei sale construiri şi — prin 
intermediul acesteia — la baza construcţiei din Război 
şi pace, din Ana Karenina sau din Moartea lui Ivan 
Ilici. 

Să-ncerc să înţeleg — în ultimă instanţă — dedu- 
blarea sa de o viaţă întreagă, constatată de sine însuşi cu 


86 


durere atunci cînd spune : „Tolstoi nu e eu (...). Tolstoi 
se teme de boală, de blam și de alte nimicuri, care îl in- 
fluenţează într-un fel sau altul: dar eu? Și totul s-a 
terminat, și Tolstoi tace. Tu, Tolstoi, dorești sau nu 
dorești cutare lucru, e treaba ta. În schimb să îndepli- 
-nese ceea ce vrei tu, să admit îndreptăţirea, legitimitatea 
dorințelor tale, e treaba mea. Și tu ştii doar că trebuie 
şi că nu poți să nu mă asculţi pe mine şi că supunîndu-te 
mie îţi afli binele“. 

Acest dublu al lui Tolstoi, care stă de vorbă cu el ca 
de la om la om, cum stă Diavolul cu Ivan Karamazov, 
nu este altceva decît o nălucire a sa atit de apăsătoare 
încît ia chip real pentru a-l scuza și a-l acuza că nu 
poate trăi în armonie cu sine şi cu cei din jur. 

O nălucire care este, în datele ei esențiale, inversul 
celei din Fraţii Karamazov, dar care, situîndu-se acolo 
unde contrariile trec dintr-unul într-altul, se identifică 
finalmente cu aceasta, astfel încît marele Tolstoi, privit 
ca personaj, pare desprins dintr-o carte a lui Dosto- 
ievski, în ciuda neaderenţei sale la opera acestuia. 

(Nu este locul aici să cercetăm şi relaţia inversă, dar 
cred că, la rîndul său, Dostoievski, care în viața de toate 
zilele era infinit mai „cuminte“ decît Tolstoi şi mai dor- 
nic de a fi la fcl cu toţi oamenii și de a comunica la 
modul obişnuit cu ei, ar putea fi un excelent personaj 
tolstoian.) 

Întorcîndu-mă la dedublarea tolstoiană, constat că ni 
îl ajută, așa cum încerca să se mintă, atunci cînd lua act 
de ea într-o clipă de liniște. Nu peste mult, Tolstoi va 
spune : „Sufleteşte nu-mi mai e atît de bine cum îmi 
fusese. Tolstoi își adună forțele împotriva mea. Eu, Eu, 
exist numai Eu, iar el, Tolstoi e un vis scîrbos și pros- 
tesc“. 

Care Tolstoi ? Cel din realitate, care nu se putea pune 
de acord cu eul său spiritual, în a cărui desăvîrşire își 
găsea sensul vieţii. 


87 


Dar, oare, Eul tolstoian era atit de bine clarificat cu 

sine încît să-i ceară lui Tolstoi cel real să-l urmeze pe 
un anume drum ? 
___ Fără îndoială că nu. Altfel găsirea sensului vieţii. l-ar 
„fi împăcat cu sine şi l-ar fi făcut să trăiască în armonie 
cu cei din jur; altfel n-ar fi ajuns nici la:-excomunicare 
dar nici la adevărata religie a iubirii la care a ajuns. 

. Altfel Tolstoi poate că ar fi murit acasă, dar poate 
că n-ar mai fi fost Tolstoi și nu ne-am mai fi pus pro- 
blema sa ca pe a unuia dintre cei mai mari prozatori 
ai lumii şi, totodată, a celui mai mare personaj al său. 


O întimplare aproape neverosimilă 


Recitesc povestirea Nasul şi treptat, treptat întîm- 
plările din ea, oricît de absurde i se par, în cele din 
urmă, chiar şi autorului său, încep să ia pentru mine 
forma realităţii. 

Mai precis, nasul desprins în mod miraculos de la 
locul său devine dintr-odată nasul unei anume persoane 
pe care o cunosc şi eu şi dumneavoastră. 

Sigur, nu atit de bine încît să știm exact cum a fost 
posibil să se petreacă tot ce s-a petrecut. 

Dar dacă respectiva persoană nu îmi e chiar atît de 
bine cunoscută, nasul său l-aş putea recunoaște și din- 
tr-un milion. 

Întrebarea mea nu e deci al cui e nasul care poate 
fi văzut pretutindeni ca și cum el însuși ar fi cineva, ci 
cum s-ar manifesta cel care multă vreme l-a purtat 
aproape fără să fie conștient de asta, dacă această sepa- 
rare greu de imaginat s-ar produce aievea. 

Nu am nici o îndoială că într-o astfel de situaţie deli- 
cată nasul său i-ar apărea, ca şi eroului gogolian, sub 
forma unui personaj distinct și chiar foarte distins. Desi- 
gur, nu umblînd într-o trăsură prin centrul orașului ca 
modelul său literar. Dar asta numai pentru că prin Bucu- 
rești, de foarte multă vreme, nu mai umblă nici o tră- 
sură. Fără îndoială, nu va umbla nici pe jos și nici cu 
tramvaiul. Mai mult ca sigur, nasul nostru, îmbrăcat în 


89 


haine de gală, va fi într-o mașină elegantă care nu “a 
opri la biserică, ci în altă parte. 

Amănuntele diferă deci, dar asta nu schimbă cu totul 
situația. 

Omul nostru tot va sta undeva faţă în faţă cu nasul 
său care se va uita de sus la el. 

Văzind că nu pot ajunge la nici o înţelegere, probabil 
că, în cele din urmă, va striga şi el: „În definitiv, nu 
sînteţi altceva decît propriul meu nas !“ 

În cel mai bun caz, răspunsul cred că va fi: „Vă 
înşelaţi, stimate domn, sînt o persoană cu totul indepen- 
dentă. Şi în afară de asta, între noi doi n-ar putea exista 
legături mai intime : apreciindu-vă după nasturii mundi- 
rului sînteţi slujbaș în alt departament decît mine“. 

Acest dialog gogolian îmi va suna absolut firesc. Dar 
dacă mă veţi întreba de care parte sînt, vă voi răspunde 
clar : de nici una. 

Fiindcă, durerea de a-și fi pierdut nasul a personaju- 
lui nostru mi se pare mai curînd comică și n-o pot lua 
deloc în serios. Iar nasul, devenit ceva mai mult decît 
stăpînul său, nu are cum să mă poată convinge. 

Totuşi, nu voi părăsi încă povestirea şi, întrucît tre- 
buie să rămîn alături de cineva din ea, voi rămîne cu cel 
căruia, ca prin miracol, i s-a luat puţin nasul pe care-l 
avea. (Oricum, deocamdată nasul lui s-a făcut nevăzut 
şi n-aş putea rămine alături de el, chiar dacă aş vrea.) 
Pe de altă parte, stăpînul său, în situaţia în care se află 
acum, a devenit brusc ceva mai umil și deci mai puțin 
antipatic. Fireşte, nu atît cît ar fi fost de așteptat. Ca 
şi personajul gogolian, el nu-și dă totuși seama că, orice 
s-ar zice, e ceva cam rușşinos să ceară unor organe spe- 
cializate să facă cercetări pentru așa ceva, să anunţe în- 
tîmplarea la Mica publicitate, sau să caute un doctor care 
să-i pună nasul la loc. 

Veţi spune că prezint totul fără urmă de înțelegere 
pentru personajul la care mă gîndesc, dar lucrurile nu 
stau chiar așa. Dacă aş avea cea mai mică îndoială că 
nasul său de neatins nu s-ar întoarce viu și nevătămat 
exact pe locul pe care a fost, ar putea să-mi fie și milă. 
Dar — poate fiindcă l-am citit pe Gogol cu atenţie pînă 
la capăt -— știu bine că unui astfel de om nu i se poate 


90 


întîmpla nimic grav în cele din unmă. Într-o bună dimi- 
neață se va trezi din somn și va constata uimit că locul 
acela dintre cei doi obraji ai săi, care în urma ciudatei 
întîmplări povestite rămăsese neted ca o clătită, va fi 
radical schimbat. Se va uita uimit în oglindă și nu-i va 
veni să creadă. Nasul său se va afla pe locul lui, ca şi 
cum nu i s-ar fi întîmplat nimic niciodată. Cum s-au pe- 
trecut toate astea ? Nu știm. Printr-un miracol care face 
întreaga poveste aproape incredibilă. 

Nu întîmplător, ca și cum această povestire ar fi stră- 
ină de el, Gogol însuși se-ntreabă : cum or fi putînd unii 
autori să-și aleagă astfel de subiecte neverosimile ? 

Eu mă întreb, dimpotrivă : cum o fi putind realitatea 
să dezmintă, în cele din urmă, o poveste atît de adevă- 
rată ? 

De ce ? Fiindcă povestirea pare într-adevăr neverosi- 
milă, dar asta nu m-a împiedicat absolut deloc ca, reci- 
tind-o, să văd un nas care părea de neclintit de acolo de 
unde se afla, umblînd singur pe Calea Victoriei, aşa cum 
umbla cîndva pe Nevski Prospekt nasul maiorului Kova- 
liov, desprins aievea de pe locul lui de-un bărbier ceva 
mai greu de mină. 


După o lungă aşteptare 


După o lungă aşteptare reuşisem, în sfîrşit, să ne 
urcăm într-un tramvai și să mergem o jumătate de sta- 
ție, după care ne-am oprit din nou. Ileșind de pe o stră- 
duță care dă în Piaţa Buzești, în faţa noastră apăruse 
un mort. Întîi mergea cineva care purta steagul, apoi 
preotul şi cineva care purta crucea. N-am apucat să ci- 
tesc ce scrie pe ea. Convoiul cotise încet înaintea noastră 
şi mă uitam la caii de dric care străbăteau în pas ritmic 
piața. Erau roşii, ca şi odăjdiile preotului, iar podoabele 
de pe ei erau aurii. Liniştea cu care mergeau în faţa 
tramvaiului avea în ea ceva molipsitor. Deodată nimeni 
n-a mai fost grăbit şi nimeni n-a mai vorbit nimic. 

Nu știu la ce se gîndeau alţii, dar eu mă străduiam 
să-mi aduc aminte ce înseamnă cînd îţi iese în cale un 
mort. 

Astfel am luat-o încet pe urma convoiului în modul 
cel mai firesc cu putință şi caii — ai căror strămoși 
poate că au tras la tramvaie — nu păreau deloc speriaţi 
de zgomotul șirului nesfîrşit de vagoane care se-adunau 
după ei. 

Alămurile fanfarei străluceau în soare şi sunetele ei 
armonice dădeau mersului nostru comun un fel de linişte 
ciudată şi un fel de umanitate pe care ne temeam c-am 
pierdut-o. 

Ce zi frumoasă, m-am gîndit fără să vreau, şi deodată 
mi s-a părut că eram în Bucureștii de altădată și că 


92 


oamenii erau veseli și mergeau cu trăsura la şosea să se 
bată cu flori, 

Mă aşteptam să se schimbe cintecul acela care dura 
cam de mult timp, să-nceapă Valurile Dunării şi lumea 
să danseze în plină stradă. Fiindcă nimeni nu părea să fie 
trist pentru cel ce pleca şi chiar fața mortului avea pe 
ea seninătatea aceea din urmă, dobîndită pe seama unor 
îndelungi suferinţe. 

Mi s-a părut atunci că este un mort al familiei și-mi 
părea bine că-l duceam cu caii aceia împodobiţi şi-mi 
părea bine că se găsise fanfara aceea care nu era ocu- 
pată cu altceva. 

Le eram recunoscătoare că-mi ieşiseră-n cale şi-mi 
părea rău că din poziţia în care mă aflam nu mai putearn 
să văd bine chipul celui pe care îl conduceam pe ultimul 
drum. Şi-mi părea rău că nu citisem ce scrie pe cruce 
şi că nu știam cum îl cheamă și că steagul acela după 
care mergeam era un steag ca toate steagurile bisericești. 

Aș fi vrut să mergem așa pînă la capătul drumului 
și convoiul să crească încet, încet, dar deodată caii de 
dric au cotit într-o altă direcţie și noi am mers înainte 
pe linia noastră, dar tot așa încet ca după mort. Și-am 
început din nou să ne pierdem răbdarea și să spunem pe 
rînd tot ce ne trece prin cap despre mersul tramvaielor: 
şi despre mersul nostru înainte. 


Întoarcerea fiului risipit 


Cînd cineva se-ntoarce acolo de unde a plecat, de 
cele mai multe ori se spune că s-a-ntors fiul risipitor. 
Pilda biblică a acestuia e convenabilă tuturor. Autori- 
tatea paternă (şi nu numai) nu poate fi ştirbită prin 
nimic de dureroasa întoarcere. Dimpotrivă, iese întărită 
şi înnobilată. Nu este știrbită nici autoritatea fraţilor 
de vreme ce acela care se-ntoarce n-a plecat decit pen- 
tru ca să-şi risipească partea sa. Nimeni nu este deter- 
minat prin nimic să se gîndească la nici un motiv al ple- 
cării. Accentul cade pe primirea înapoi cu brațele des- 
chise. Cel întors n-are încotro. Se lasă pupat ca un mort. 


S-ar putea înţelege că totul a reintrat în normal, dar 
lucrurile nu stau chiar așa. Revolta fraţilor, că pentru 
el s-a tăiat vițelul cel gras, nu lasă să se producă învierea 
lui Lazăr. Cel întors rămîne tot un fel de oaie neagră a 
familiei sau a locului în care s-a întors. El n-a fost îm- 
brățişat spre bucuria lui, ci spre mîngiierea celorlalți că 
ei sînt buni; că ei au uitat totul; că ei au făcut totul. 
Fiindcă, dacă ar fi altfel, povestea ar trebui să vorbească 
şi despre suferințele acestui fiu ; ar trebui să-i motiveze 
nu numai întoarcerea, ci şi plecarea. Chiar dacă la ple- 
care şi-a luat cu el partea lui și-a risipit-o. Dar mai ales 
atunci cînd se-ntîmplă să nu fi luat nimic. Să fi lăsat 
totul şi să plece numai fiindcă nu mai putea altfel. 

Desigur, unor astfel de fii li s-ar putea spune fii risi- 
piți şi nu fii risipitori. Dar nu li se spune. Autoritatea 


94 


tatălui (și nu numai a tatălui) nu suportă să fie ştirbită. 
Tot ce.face el, în unele cazuri se poate potrivi cu pilda 
biblică, dar în cele mai multe pare să spună: îţi dăm 
vițelul cel gras, facem totul, dar acceptă că vina a fost 
numai a ta. Te îmbrăţișăm la întoarcere fiindcă noi sîntem 
buni și fiindcă tu ai nevoie de noi. Noi ne-am putea lipsi 
şi acum de tine ca şi altădată, dar acum nu te mai poti 
lipsi tu de noi. Şi culmea este că raționamentul acesta 
rezistă. Nu numai fiii risipitori se-ntorc pentru că n-au 
încotro. Tot pentru că n-au încotro se-ntorc și fiii risi- 
piţi. Li se face dor de locul din care au fost împinși de 
împrejurări să plece. E locul în care s-au născut ; sîngele 
apă nu se face. Acolo sînt fraţii lor. Se vor supăra că se 
taie pentru ei viţelul cel gras ? Să nu se mai taie. Ori- 
cum carnea de vițel e grea. E grea și carnea de icd şi 
cea de pui. Chiar şi cea de vrabie. Să nu se mai taie 
nimic; nici măcar firul în patru. Oricum nimeni n-ar 
ieşi prea bine. Nici cel puţin cartea sfîntă în care s-a pus 
problema fiului risipitor, dar nu și cea a tatălui risipitor. 
Nu şi a pămîntului care-şi poate risipi fără rost fiii. 

Veţi zice că problema nu a fost ocolită: că biblicul 
Iosif a fost un astfel de fiu risipit. Dar să nu uităm. Nici 
în povestea lui, tatăl n-a avut nici o vină decît pe aceea 
că l-a iubit prea mult. De vină au fost cel mult fraţii lui 
Iosif. Autoritatea paternă (şi nu numai) nu trebuie să 
sufere pentru nimic din cele întîmplate. Dar nici fraţii 
nu trebuie lezaţi printr-o pildă cu caracter generalizator. 
Cazul lui Iosif nu devine o pildă a tatălui risipitor sau a 
fiului risipit. El rămîne un caz particular. E excepţia 
care confirmă regula că, în general, vinovat e cel care-a 
plecat. Desigur, nu total nemotivat. Iosif devine, e drept, 
hrănitorul neamului său, dar cîți dintre cei nevoiţi să 
plece pot avea şi puterea de suferinţă şi norocul lui Io- 
sif ? Dacă nimeni, nici măcar Tatăl ceresc nu vrea să 
recunoască tristețea de fii risipiţi a celor ce n-au stră- 
lucirea lui Iosif, adevărata luptă trebuie să fie aceea de 
a te salva rămînînd printre ai tăi. Chiar dacă nu vei 
atinge niciodată nici bucuria unică a revenirii lui Iosif 
în chip de salvator, nici pe aceea comună a-ntoarcerii fiu- 
lui risipitor. Fiindcă oricît am fi de aproape de chinurile 


95 A 


acestora, ñu putem ocoli fără să greșim nici tristețea 
surdă şi adîncă a celor care, în fața fratelui sărbătorit, 
izbucnesc : tată, noi îți muncim de atîţia ani şi nouă nu 
ne-ai dat niciodată nici măcar un ied să ne putem veseli 
cu prietenii noștri. Voi sînteţi cu mine, le răspunde ta- 
tăl, și tot ce este al meu este şi-al vostru. Dar este evi- 
dent că nimic nu este și-al lor, dacă niciodată nu s-au 
putut veseli și nici nu se pune problema că ar putea s-o 
facă. În faţa acestei evidențe fiul risipitor care tocmai 
s-a-ntors e silit, ca și noi, să-nţeleagă cît de scump ce 
plătită și cuminţenia fraților săi. 


Cetatea şi cîntecul său 


Urukul cel împrejmuit îmi apare acum în gind, cu 
meterezele sale de cărămidă arsă de soare, Urukul-cel- 
cu-Marea-Piaţă şi cu Marea-Poartă, cu templul Eanna și 
cu Calea Zeilor care șerpuieşte pe lîngă el, iar pe Calea 
Zeilor cu procesiunile din zilele de sărbătoare. 

Ca o cetate născută din cîntecul ei îmi apare, căci ce 
știam eu despre Uruk, înainte de a fi știut cîntecul său 
cel scris pe cărămizi arse de soare şi rămas cinci mii de 
ani asemeni unui zid neatins de timp... 

Vine deci o vreme cînd se poate reface cetatea din 
cîntecul ei, nu aşa cum se reface ea din ruinuri și din 
cioburi și din frînturi de arme, ci cu oamenii și regii săi 
cu tot şi cu zeii lor cu tot şi cu mai mult decit sînt 
oamenii simpli şi regii și zeii la un loc. 

Lăudînd cintecul lui Ghilgameş ca pe un cîntec din 
care am putut reface o cetate, încerc, de fapt, să-mi explic 
cum de-am reușit să-l pot vedea viu pe regele acelei 
cetăţi, uriașul cel cu două părți zeiești și una omenească 
și pe prietenul său Enkidu și pe curtezana care s-a apro- 
piat de Enkidu şi a făcut ca fiarele sălbatice să se în- 
depărteze de el. 

De fapt, marea faimă a lui Ghilgameș, cea reală, în 
sensul de realitate cotidiană — cu care se confundă ades 
realitatea artei — era datorată faptului că a împrej:- 
muit cetatea cu un zid de cărămidă arsă la soare. 


97 


Mă întreb ce-ar fi ajuns pînă la noi din cîntecul ace- 
lei cetăți — și prin el din cetatea însăşi — dacă marele 
cîntăreț necunoscut s-ar fi prosternat pur și simplu în 
faţa zidului şi a cărămizilor lui și a fiecărui ziditor în 
parte. 

Cu o intuiţie organică greu egalabilă a ceea ce poate 
fi transmis peste vremuri — fiindcă de experienţă artis- 
tică sau de rafinament nu poate fi vorba la vremea şi la 
anonimul la care ne referim — slăvitul rege Ghilgameș a 
fost înfățișat viu și complex ; cu toată forța dar și cu 
toate slăbiciunile care o pot însoți şi nu pur şi simplu 
străduindu-se să înalțe un zid, fir-ar el şi zidul fără de 
care cetatea n-ar fi putut supraviețui. 

Astfel în ciuda zeificării lui, sau poate chiar datorită 
acesteia — dacă ne gîndim la credințele despre zei ale 
acelei vremi — Ghilgameș este prezentat ca fiind de o 
asprime de zile mari. El nu se impune prin bunătate, ci 
prin forță. Cetatea sa îi recunoaște meritele dar în același 
timp geme de nemulțumire. Fiindcă oamenii fac tot ce 
pot, dar li se cere mai mult decît pot. Acolo unde nu mai 
au ce rezolva oamenii, intervin zeii. Ei îl modelează din 
lut pe sălbaticul Enkidu și i-l trimit regelui mai întîi în 
vis. Apoi îi fac pe cei doi bărbaţi ieșiți din comun să-și 
măsoare forțele spre a se cunoaște cu adevărat și a se 
împrieteni. Acum Ghilgameș își mai ia ochii de pe su- 
pușşii săi care încep să respire mai liber. Începe să capete 
tentația gloriei dobîndite prin vitejie alături de Enkidu. 
Asta face ca Urulkul să se bucure în sfîrşit atît de liniște 
cît și de faima regelui și a prietenului său, nu mai puțin 
vestit. 

Nimic nu e aici real pe plan terestru — căci lauda îi 
este adusă de fapt regelui nu pentru cele povestite ca 
atare, ci pentru zidul salvator înălțat în jurul cetăţii — 
dar nimic nu este nici ireal de vreme ce adîncindu-ne 
în chiar fantasticul din epopee reușim să înviem lumea 
de-atunci, 

Epopeea ne spune că Ghilgameş și Enkidu îl înfrîng 
împreună pe uriașul Umbaba, cel neînvins de nimeni, de 
care înşişi zeii voiau să scape cetatea. 

Amestecul zeilor în această poveste nu o îndepărtează 
nici el de pămiîntescul ei. Rolul lor este acela de a ampli- 


98 


fica forțele puse faţă în faţă pentru ca lupta dintre ele 
să devină ieşită din comun şi să fie ţinută minte. 

Dacă se spunea simplu că doi bărbaţi puternici au 
avut de luptat cu o foarte mare greutate şi — bravo 
lor ! — au învins-o fără nici un ajutor din afară povestea 
cra de mult uitată. 

Dacă faima lui Ghilgameș și frumuseţea lui n-ar fi 
fost atit de neobișnuite încît s-o atragă pe firul legendei 
pe însăși zeița amorului, povestea ar fi durat poate pînă 
cînd piereau toți cei ce și-l mai aminteau pe rege, dar 
nicidecum cinci mii de ani. 

Dacă zeița însăși ar fi fost perfecțiunea întruchipată 
și Ghilgameș ar fi fost mort de bucurie că lupta lui a 
fost răsplătită și se pornezi pe o viaţă şi o dragoste 
fericită care, vai!, o fi mai durînd şi acum, putea ieși 
un basm ca multe mii de alte basme, dar nu mai mult. 

Dar zeița apare a fi plină de toate păcatele; Ghilga- 
meş i le aruncă în faţă ca unei femei menite a-l duce la 
pierzanie ; ea se mînie tot asemenea unei femei respinse, 
numai că minia ei este zeiască. Taurul Ceresc făurit la 
cererea ei de către Anu are rolul de a determina o în- 
fruntare care să fie ţinută minte. Răzbunarea supremă a 
zeiței, moartea lui Enkidu, nu poate fi uitată în contextul 
în care vine după ce i-a fost dăruită inima Taurului Ce- 
resc, plămădit anume pentru uciderea regelui. 

Pretul pentru faptul că se împotrivește zeilor este 
moartea lui Enkidu, la care regele este silit să asiste. El 
o privește ca pe propria lui moarte și nu întîmplător, 
de vreme ce Taurul Ceresc pe el trebuia să-l ucidă. Moar- 
tea puternicului său prieten îl zguduie pe Ghilgameș care, 
muritor şi el, deși două treimi este os zeiesc, are revela- 
ţia propriului sfîrșit, nu în luptă, căci curajul i-a dispă- 
rut, nu cu glorie, ci un sfîrşit ca al oricărui muritor. 

Suferinţa provocată regelui de moartea lui Enkidu, şi 
prin ea de revelarea propriei morți, e nemărginită. 

Şase zile şi şapte nopţi el nu acceptă ca prietenul 
mort să fie îngropat. 

Vede trupul care a fost atit de puternic şi de fru- 
mos năpădit de viermi şi se cutremură. 

Dacă marele cîntăreț necunoscut se ferea să descrie 
moartea lui Enkidu şi nu-l ţinea pe rege lîngă prietenul 


99 


mort să vadă cum îl năpădesc viermii și să înțeleagă că 
în ciuda puterii lui nu poate să facă nimic, n-aş fi fost 
convinsă de groaza de moarte a lui Ghilgameș și nu mi 
s-ar fi părut verosimilă rătăcirea sa prin pustiu, învelit 
într-o piele de leu, în căutarea secretului nemuririi. 

Numai un rege care a luat de coarne Taurul Ceresc 
şi apoi a avut revelația propriului trup năvălit de viermi 
putea să treacă cele douăsprezece îndoite leghe de întu- 
neric, pentru a ajunge la lumina unde e Sfatul Zeilor, 
iar de aici, mai departe, pe apa moartă, cu idolii apă- 
rători sfărimaţi, spre Uta-N-apiștin — singurul om despre 
care legenda spune că știe taina nemuririi. 

După lupte și victorii demne de o viaţă de rege vine 
adevărata înfringere : Ghilgameş află adevărul elemen- 
tar că în ciuda puterii sale nu poate să facă nimic în 
fața morții. 

Cîntecul vieţii sale pline de strălucire şi al cumpli- 
tei spaime de moarte de care nici el n-a putut scăpa a 
străbătut deja cinci mii de ani fiindcă anonimul care l-a 
scris a trecut peste faptul obișnuit al faimei regelui le- 
gate de înălțarea unui zid de apărare a cetăţii și a ames- 
tecat tot pămîntul și tot cerul în cărămizile în care a 
încrustat povestea măreaţă și tragică a vieţii celui ce-a 
împrejmuit Urukul. 

Urukul, cetatea pe care ne-o refacem din acest cintec 
de cinci mii de ani, vie, aşa cum n-am fi reușit niciodată 
să ne-o imaginăm numai din zidul ei de cărămizi ne- 
scrise şi din cioburi şi din resturi de arme. 


1971 


Doi metri de cale ferată 


Există anumite obsesii ale noastre, e drept foarte pu- 
ține, despre care putem spune exact cînd și cum s-au 
născut. Așa este pentru mine, bunăoară, obsesia trenu- 
rilor. Aş putea spune cu precizie că ea s-a conturat clar 
la Sinaia, cu un an în urmă, într-o noapte friguroasă de 
iarnă. Mă trezisem nu de mult cu o altă obsesie, născută 
într-un fel mai greu de explicat, din cauza căreia ador- 
meam mai greu ca de obicei. Nu prea puteam să recu- 
nosc, nici măcar în fața mea, ce anume îmi dădea acele 
ceasuri de nesomn și în noaptea aceea am preferat să 
mă mint că nu dorm din cauza trenurilor. Dar numai 
în noaptea aceea, fiindcă pe urmă chiar trenurile nu mă 
lăsau să adorm. Le auzeam şuieratul și zgomotul roților 
de parcă treceau chiar prin camera mea. 

La data despre care vă vorbesc mi-am dat seama pen- 
tru prima oară că prin Sinaia trec mult mai multe tre- 
nuri decît aș fi bănuit. A doua zi, cu ochii scoși de ne- 
somn, n-am putut să lucrez și am plecat să mă plimb 
în jos, pe lîngă linia ferată. A fost prima oară cînd 
munţii nu mi s-au mai părut la fel de frumoși ca de 
obicei. Păreau și ei ca niște bieţi oameni care nu s-au 
putut odihni toată noaptea. Am început să mă uit mai 
cu atenţie la trenurile care treceau. În general erau mar- 
fare și aveau destinaţia Constanţa. Pe majoritatea lor 
scria cu litere albe : cereale. Unuia, oprit la semnal, i-am 
numărat și vagoanele. Nu mai ţin minte numărul, dar mi 


101 


se păruse foarte mare. Am repetat numărătoarea. Mi-a 
ieșit cu un vagon mai puţin. Apoi trenul a plecat și acest 
vagon ieșit în minus m-a obsedat toată ziua şi toată 
noaptea. Se făcea că nu greşisem eu numărătoarea, ci 
vagonul acela cu boabe dispăruse în mod miraculos de 
pe şine. Îl căutau peste tot și nu peste mult ajunseseră și 
în camera mea. Ce făceai la ora 16 și 15 minute, am fost 
întrebată. Lucram, am răspuns repede, fără sà ezit. Poate 
că însuși faptul că nu am stat nici o clipă să mă gindesc 
dăduse de bănuit. Știm noi ce lucrai, mi s-a răspuns. 
Spune repede unde ai ascuns vagonul. Sub pat, aş fi vrut 
să spun, dar după figura celui care mă întreba mi-am 
dat seama că nu era de glumit. Care vagon, am întrebat, 
încercînd să-mi păstrez calmul. Ştii dumneata care, mi 
s-a răspuns. Dacă nu vrei să ne spui aici, ne vei spune in 
altă parte. Mi-am dat seama că nu am încotro și m-am 
decis să-i urmez pe cei doi care năvăliseră la miezul 
nopţii în camera mea. Daţi-mi voie numai să mă îmbrac, 
le-am spus, nu pot merge așa, în cămașă de noapte. Ba 
poţi, mi-au răspuns, o să-ţi arătăm noi că poți. Și sin- 
gurul lucru care mă obseda nu mai era frica, ci rușinea. 
Cum să trec eu într-o cămașă de moapte transparentă 
prin fața oamenilor care mă cunoșteau și cum să-mi 
susțin astfel cauza. Ştiam bine că nu făcusem nimic grav 
și speram că în cele din urmă voi reuși să mă apăr. Cu 
condiția să mă prezint acolo îmbrăcată decent şi să vor- 
besc logic și în limitele bunei cuviințe. Drept pentru care, 
în ciuda tuturor împotrivirilor lor, am început să mă 
îmbrac cu cele mai bune lucruri pe care le luasem cu 
mine la munte. Apoi m-am uitat în oglindă și am înţeles 
că totul poate sfirşi cu bine. M-am uitat şi la ceas. Era 
două şi zece minute. Eram singură şi vintul sufla de se 
zguduiau geamurile şi se auzea un tren care cobora spre 
cîmpie. Am aprins focul și m-am așezat din nou în pat. 
Nu peste multă vreme au început să curgă iarăși între- 
bările. Nu ştiu nimic despre vagonul acela, am spus. E 
adevărat că ieri am fost pînă la canton, cînd se oprise 
marfarul, dar nu am făcut altceva decît să număr va- 
goanele. Poate că, de fapt „trenul nu a plecat cu un 
vagon mai puţin decît a avut. Poate că am greșit pur şi 
simplu numărătoarea şi eu și Dumneavoastră, Din nou 


102 


vrei să ne duci cu vorba, au strigat, dar nu ne mai 
scapi. Ştii bine că acum nu mai e vorba doar de vagonul 
acela. Ar fi bine să fie vorba de el. 

De data aceasta nu mi-au mai lăsat nici o clipă de 
răgaz. M-au luat așa dezbrăcată cum cram și m-au dus 
cu forta ceva mai sus de canton, acolo unde cotește 
trenul. Ce mi se părea ciudat era că, deși eram în aceeași 
cămașă de noapte subţire și eram desculță, nu mai sim- 
team deloc frigul. Mergeam pe zăpadă așa cum aș fi mers 
pe nisip. Nu mai simţeam nici frica. Am recunoscut de 
bună voie tot ce m-au întrebat și chiar unele lucruri în 
plus. Da, fusesem cu o zi înainte acolo. Mi se ceruse să 
fac şi eu o investiţie şi mă decisesem pe loc să-mi cum- 
păr doi metri de cale ferată, pe linia aceasta care mi se 
părea foarte rentabilă. Am vrut să mi-i aleg singură și 
mi i-am ales la cotitura aceea. Apoi am început să am 
insomnie din cauza marfarelor care treceau din zece în 
zece minute și mi-am luat acasă cei doi metri ai mei de 
cale ferată. Toate trenurile se opreau acolo și o luau 
înapoi goale. Rămăseseră doar cerealele răsturnate. Era 
un adevărat munte de boabe de porumb galbene ca aurul. 
În faţa lui brusc mi s-a făcut frig. Am ieșit din zăpadă 
și am început să calc pe porumbul încins. M-am îngropat 
în el întîi pînă la genunchi, apoi pînă la brîu. Urcă mai 
departe, m-au somat. Simţeam că mai am puţin și mă-n- 
grop cu totul. Dacă mă lăsaţi să ies de aici, vă arăt unde 
am ascuns cei doi metri de cale ferată, am spus tremu- 
rînd. M-au lăsat să ies din boabe. Mi-era frică și frig și 
aşteptam să se termine o dată totul. Dar nu s-a terminat. 
Nu peste mult am fost trezită din nou din somn, dar nu 
de ciudatele personaje care mă -cercetau, ci de un alt 
tren. Nu la Sinaia, unde mă aflam, de fapt, ci în fosta 
mea cameră din apartamentul comun în care am locuit 
zece ani. Era o cameră de 40 de metri pătraţi, foarte fru- 
moasă, străjuită de patru îngeri care atîrnau ca patru li- 
lieci în mijlocul tavanului. Erau îngerii mei de pază. 
Patru, nu unu. Ca să fiu bine păzită şi în cer ca și pe 
pămînt. Din tot ce era în camera aceea cel mai miraculos 
lucru nu mi se păreau însă cei patru îngeri ci cei doi 
metri de cale ferată. Prin ei mă aflam cumva la un cap 


103 


de drum. Nu la figurat, ci la propriu. Puteţi controla. 
În fosta mea cameră din strada Nuferilor numărul 32 se 
află și acum cei doi metri de cale ferată. Stau de o parte 
și de alta a unei sobe de teracotă mare cît o locomotivă. 
Îi stiam acolo de totdeauna și mă întrebasem ades ce 
caută șinele acelea într-o cameră atît de frumoasă. Pro- 
babil ţineau loc de grinzi. Dar de ce le lăsaseră descoperite 
cei care făcuseră casa nu puteam înţelege. Dacă ar fi 
fost ascunse sub podea ar fi fost simplu și frumos. Dar 
așa îţi săreau în ochi de cum intrai pe ușă și în noaptea 
aceea am înţeles că avuseseră un rost anume. Fiindcii 
s-au identificat brusc cu cei doi metri ai mei de cale 
ferată şi mecanicul a condus trenul pe ei în modul cel 
mai firesc cu putinţă. Abia cînd a ajuns în mijlocul ca- 
merei și-a dat seama ce s-a-ntîmplat. Dar nu s-a speriat. 
Ridea cu gura pînă la urechi. Asta e situaţia, a repetat 
de mai multe ori, ca un om beat. Asta e situaţia, n-ai ce-i 
face. Dar nu te speria. Nu s-a-ntîmplat nimic ; atîta doar 
că s-a răsturnat vagonul ăsta de boabe și eu sînt grăbit. 
La ora șase trebuie să fiu în port. Adună-le și dumneata. 
Le adunam riîzînd, le puneam în saci mari de hîrtie şi 
aşezam sacii în ordine, în nișa rotundă. Era aproape plină 
și în casă mai erau încă o grămadă de boabe. Erau ale 
mele și vroiam să le duc celor din satul meu. Ar fi fost, 
în sfîrşit, un gest prin care m-ar fi putut ţine minte. 
Numai dacă aș fi putut să fac totul așa cum trebuie. Dar 
din nefericire locomotiva continua să șuiere şi s-au tre- 
zit toţi vecinii. Abia atunci mi-am dat seama că pe co- 
ridorul îngust era un şir întreg de vagoane. Numai că 
toate erau închise. Altfel cred că toți locatarii ar fi tăcut 
miîlc. Așa au început să urle cît puteau: de cînd a venit 
ea în casa asta nu mai avem pic de liniște. Numai mar- 
farul mai rămăsese să ni-l aducă pe holul comun, pentru 
care plătim cu toţii chiria. 

Deşi nu mă simțeam vinovată, nu puteam să-i contra- 
zic. Vagoanele se vedeau într-adevăr înșirate pe holul co- 
mun ca mărgelele pe o aţă. În mod ciudat, nu mă gîn- 
deam ce voi păţi cînd mă vor reclama, ci cît de multe 
vagoane puteau să încapă pe coridorul acela pe care 
altfel ne ciocneam unul de altul. 


104 


Cînd au adus miliția nu m-am mirat decît de faptul 
că de data aceasta reclamaseră exact ceea ce se-ntîm- 
plase, ca și cum toată lumea văzuse aievea tot ce fusese 
în visul meu. Și m-am mai mirat că, pe cît se străduiau 
să fie mai exacţi şi mai convingători, pe atît erau mai 
greu de crezut. Numai marfarul nu ni-l adusese pînă acum 
pe holul comun, repeta ca un papagal unul dintre vecini, 
în faţa miliţianului care pînă atunci notase tot, cuvînt cu 
cuvînt. Noroc că în asemenea situaţii se poate conta pe 
un milițian. lar dacă sînt doi e cu atît mai bine. şi 
atunci avusesem noroc să fie doi. Mă uitam cum s-au 
oprit brusc din notat și cum se uitau unul la celălalt 
nedumeriți. 

Totul s-a încheiat deci cu bine, dar tocmai asta mă 
făcea să mă simt cu adevărat vinovată. Fiindcă eu cre- 
deam că vecinii mei intraseră și ei cu adevărat în acest 
coşmar. Dar el rămăsese, în cele din urmă, numai al 
meu. Măcar pentru că, deși luaseră parte la el absolut 
toţi, coșmarul continuase exact de unde a fost întrerupt 
cu o oră în urmă, în cămăruţa mea din vila numărul 4 
de la Cumpătul. 


O femeie foarte, foarte distinsă 


Deși era amiază strada era complet pustie şi cred că 
am auzit pașii ei, ceva mai ușori decît ai altor femei, 
încă de cînd a-nceput să meargă în spatele meu. Şi to- 
tuși n-aş putea să spun cu exactitate din care curte ie- 
șise. "Ţin minte doar că eram undeva lîngă răscrucea la 
care se întîlnesc străzile Cuza și Duca, aproape de staţia 
de troleibuz. Şi ea mergea repede, ca şi cum ar fi vrut 
să m-ajungă. 

M-am uitat înapoi și am văzut că se apropiase de 
mine mai mult decît credeam. Fiindcă pașii ei erau mai 
mari decit mi-aş fi putut imagina. Părea că plutește pe 
tocurile înalte și foarte subțiri al căror zgomot parcă 
n-avea nimic comun cu mișcarea lentă care îl producea. 

Mă privea insistent și la început m-am gîndit că poate 
mă cunoaște de undeva. De aceea chiar am încetinit 
mersul și m-am uitat și eu mai cu atenţie la ea. M-am 
lămurit repede că nu o cunosc și am început din nou 
să grăbesc pasul. Dar l-a grăbit și ea și mai tare. 

Poate e, ca şi mine, presată de timp, mi-am spus. 
Sau poate mă confundă cu cineva. Dar tocmai atunci 
a-nceput : fugi de mine, dar eu tot am să te-ajung; să 
faci bine să mi-o laşi în pace pe Diana, că altfel te 
omor ; să nu spui că nu te-am avertizat; dacă nu mi-o 
lași în pace pe Diana, cu mîinile mele te strîng de gît. 
Și în vreme ce-mi spunea toate astea calm și zîmbind, 
așa cum mi-ar fi spus bună-ziua, îşi întinsese mîinile 


106 


câtre mine și eu chiar începusem să i le simt înfipte în 
gît, deşi nu putea încă să mă atingă. Dar m-am prefă- 
cut că nu mi-e frică de ea. Simţeam că altfel aş fi fost 
pierdută. 

Ajunsesem la colţul străzii pustii pe care mă urmă- 
rise. Am vrut să traversez în fugă spre staţia de trolei- 
buz în care aștepta o mulțime de lume, însă treceau 
tot felul de mașini și într-o parte și în cealaltă. Am reu- 
şit să mă strecor cu greu printre ele, dar tot degeaba. 
În staţie m-a ajuns din nou. Fuge de mine, le-a spus 
celor ce așteptau acolo, cu o voce cum nu se poate mai 
calmă și mai convingătoare. Fuge și se schimbă în fie- 
care zi la faţă ca să nu mai știu cine este, dar eu tot o 
recunosc și dintr-un milion. Fiindcă am stat amîndouă 
la penitenciar zece ani. 


Doamnă, am îndrăznit să spun, mai mult pentru cei 
din jur decît pentru ea, mă confundați, nu v-am văzut 
niciodată în viaţa mea. 

Ba m-ai văzut zece ani zi de zi, a spus. Și tu știi 
asta. Zece ani, nici mai mult, nici mai puţin. Tot timpul 
cît am stat amîndouă acolo. Și mă urai fiindcă tu nu 
mai aveai pe nimeni care să te aștepte și eu o aveam 
pe Diana. Am știut că dacă ai să ieşi înaintea mea ai să 
încerci s-o distrugi. Dar n-ai reușit. Acum am ieșit și eu 
şi pot să o apăr. Dacă n-o lași în pace te omor. Să nu zici 
că nu te-am avertizat. Avem și martori. Uite ce de mar- 
tori avem. 

Deși mi-era îngrozitor de milă de ea și deși mi-era și 
rușine și frică, ceea ce mă obseda cu adevărat nu era 
nici boala ei, nici situaţia în care mă aflam, ci cuvintele. 
Mi se părea ciudat că le alege cu grijă şi le pune la locul 
potrivit. „Să nu spui că nu te-am avertizat“ îmi suna de 
mii de ori în urechi și cuvîntul avertizat rostit fru- 
mos şi pus chiar acolo unde putea fi folosit mă apăsa 
mai mult decît însuși avertismentul care mi se dădea. 

Îi transmisesem poate această obsesie şi ei fiindcă, 
în cele din urmă, și-a căutat o frază de încheiere la fel 


de convingătoare și m-a lăsat. Acuma poţi să te duci, 
mi-a spus, dar să ai grijă. A doua oară nu va mai fi 
tot aşa. 


107 


În vreme ce-mi dădea acest ultimatum mă gîndeam 
că nu știu din ce casă ieșise și că s-ar putea să mă pîn- 
dească și să-mi iasă în cale seara tîrziu cînd mă întorc 
pe strada asta puștie. Dar oricum am respirat ușurată 
că mă lăsa. Aveam de făcut ceva care nu suporta ami- 
nare și puteam, în sfîrșit, să mă duc să fac ce aveam de 
făcut. 

Tot timpul cit a vorbit și eu și ceilalți ne-am uitat 
cu ochii mării către ea. Fusese o femeie foarte frumoasă 
și încă mai era. Trebuia să aibă 55—60 de ani. Părul 
alb-argintiu, tuns îngrijit, îi da o anumită distincție. 
Purta o fustă bine croită și o scurtă de piele asortată cu 
fusta și cu pantofii. Era decent fardată. Arăta ca o ade- 


rată doamnă, iar ceea ce spunea — oricît de mult m-ar 
fi șocat pe mine — trebuia să recunosc că are un fir 
logic. 


Că lucrurile stăteau așa și nu altfel mi-au dovedit-o 
şi toți cei din staţie care se uitau curioși la amîndouă 
fără să intervină. Probabil se temeau că ar putea greşi. 
La asta contribuia fără îndoială și faptul că înfățișarea 
o avantaja evident pe ea. Eu nu prea arătam ca o 
doamnă. Purtam pantaloni, un pulovăr cu două petice 
colorate în coate și ghete sport. Fața n-aş putea să vă 
spun exact cum o aveam. Numai ochii îmi amintesc și 
acum că mi-i făcusem cam în grabă cu un creion neas- 
cuțit bine. Linia de pe pleoapă ieșise mai stridentă ca 
de obicei, dar n-am mai avut răbdare s-o retușez. Îmi 
ardeau obrajii și eram sigură că trebuie să fi fost foarte 
roşii. Oricum, bănuiam că arăt destul de neconvingător, 
fiindcă toate privirile celor din staţie rămăseseră aţintite 
asupra mea și nu cu simpatie. 

Am înţeles brusc că femeia aceea, pe cît de pornită 
pe atît de decentă și de calmă în aparenţă, era mai ușor 
de crezut decît mine. Cel puţin jumătate dintre cei de 
față cred că erau deja convinși că am stat amîndouă la 
penitenciar și eu mă prefac că nu o cunosc. Şi dezapro- 
bau această presupusă prefăcătorie mai mult decît fap- 
tul în sine că aş fi stat acolo. Cealaltă jumătate cred că 
nu era deloc sigură de asta dar se mulțumea, ca de obi- 
cei, să se abțină. 


108 


Am simţit că mă clatin uşor pe picioare și m-am re- 
zemat de un zid. O femeie bătrînă de la ţară, care abia 
atunci ajunsese în staţie și nu ştia ce s-a-ntîmplat, s-a 
apropiat de mine şi m-a-ntrebat: Ce ai, maică, ţi-e 
rău ? Doamne, cum te-ai schimbat la faţă! Ar trebui 
să bei un pic de apă, sau să iei o pastilă. Nu vrei să te 
duc eu pînă la farmacia din colț să-ți dea ceva ? Doamne, 
cum te-ai schimbat la față ! 

Cînd am auzit-o spunînd pentru a doua oară aceste 
cuvinte am înţeles clar că într-o clipă nu voi mai fi în 
picioare. M-am aşezat încet pe treptele pe care eram și, 
cu ultimele puteri pe care le mai aveam, am început să 
scormonesc repede prin poşetă. Văzînd că nu mă descurce 
am scos tot ce era în ea pînă cînd, în sfîrșit, am dat de 
o oglindă pătată şi prăfuită. Am șters-o cît am putut pe 
colțul basmalei pe care-o aveam la gît. Cei din jur se 
uitau curioşi la mine dar nu-mi mai păsa. M-am privit 
îndelung în oglindă încercînd să mă recunosc dar mi-a 
fost imposibil. Deși ştiam că am numai patruzeci şi 
patru de ani, în oglindă mă vedeam cu mult mai bătrînă 
decît femeia care mă urmărise. Îmbrăcămintea tinerească 
pe care o purtam nu reușea să mă deghizeze, în schimb 
mă făcea îngrozitor de ridicolă. Bătrînica de lîngă mine 
nu greșea. Mă schimbasem cu desăvîrșire la față. Dar 
atunci, desigur că avusese dreptate și cea care mă ur- 
mărise. O auzeam încă spunînd cu vocea ei calmă de fe- 
meie distinsă care nu-și pierde cumpătul, indiferent de 
situaţia în care se află: „ieri arăta cu totul altfel; se 
schimbă tot timpul la faţă ca să n-o recunosc; și se 
mută mereu; dar tot am găsit-o!“ și ştiam că nu mai 
am cum să dezmint nimic din ce spune ea. Nu numai 
în faţa celorlalți, dar nici măcar faţă de mine. Dacă în 
privința schimbării mele la față era clar ca bună-ziua 
că ea avusese dreptate, ce garanţie mai aveam că nu 
e adevărat tot ce mi-a spus? Arătam într-adevăr de 
parcă erani ieșită nu de multă vreme de unde spusese 
ca. Cine mai putea ști dacă nu vin chiar de acolo. Şi la 
urma urnci cui i-ar fi mai folosit să știe exact cum stau 
lucrurile ? 

Eu însămi eram decisă să le iau așa cum sînt. Și to- 
tuși mă obseda în mod cumplit de ce nu mai știu ce-am 


109 


făcut sau măcar ce ar fi putut să mă ducă în situaţia 
asta. Hei, domnilor, m-am trezit strigînd, știe cineva 
dintre Dumneavoastră așa cum trebuie legile acestei 
ţări ? Cine poate să-mi spună pentru ce ni se puteau da 
nouă cei zece ani ? 

Bine, văd că asta nu știți, am spus după un timp de 
tăcere. 

Dar n-aţi putea să-mi spuneţi măcar ce credeţi Dum- 
neavoastră că am avut eu cu Diana ? Fiindcă trebuie să 
vă spun că, fără să vreau, am minţit că nu o cunosc. 
Și cu Diana am stat zece ani. Dar nu la penitenciar, ci 
într-un apartament comun în care eram nu mai puţin 
de doisprezece locatari într-o devălmășie obligatorie pe 
care n-o mai puteam suporta. Numai că mama Dianei 
nu-mi amintesc să fi fost doamna aceasta distinsă. Fi- 
indcă m-a ameninţat și atunci că mă omoară, dar vorbea 
cu totul altfel. Sau poate că s-o fi schimbat și ea, ca să 
n-o recunosc eu. 

Doamnă, am început să spun pe tonul cel mai poli- 
ticos de pe lume, uitînd că ea de multă vreme nu mai e 
lingă mine. Să știți că eu chiar nu v-am recunoscut. 
Acum zece ani nu aveaţi părul aşa. Şi nici ochii. Și nici 
vocea ; da, mai ales vocea o aveaţi cu totul altfel. De 
aceea n-am știut cine sînteți, dar mă bucur mult că 
ne-am întîlnit. Vă rog să mă rcedeţi, mă bucur cum nu 
se poate mai mult. Fiindcă n-am mai întîlnit pe nimeni 
dintre cei pe care i-am cunoscut acolo şi nu mai ştiam 
nimic despre ei. Și să știți că arătați foarte, foarte bine. 
Nimeni n-ar zice că aţi stat zece ani. Și că v-a fost atît 
de frică pentru ce se va întîmpla cu Diana. Da, grozav 
de bine arătați. Şi Diana e o fată frumoasă. Cum să nu 
fie ? Vă seamănă leit. Numai că eu n-o mai văzusem 
de multă vreme și uitasem cu totul de ea. 

Asta e tot ce mai ţin bine minte. Pe urmă nu mai 
ştiu ce s-a-ntimplat. M-am trezit într-o casă care mi se 
părea că nu este a mea, deși toate obiectele din jur îmi 
erau cunoscute. Stam într-un pat alb ca de spital, cu o 
soră frumoasă, frumoasă, la capul meu. 

Diana ! a strigat-o cineva care nu ştiam cine este şi 
ce caută prin cărțile mele. 


110 


Diana ! a strigat-o încă o dată și-atunci am început 
si eu să strig : Diana, mama ta este o femeie distinsă și 
deşteaptă, dar te rog să mă crēzi că în privinţa ta nu 
judecă lucrurile tocmai normal. Sînt și eu un om ca toţi 
oamenii. N-a fost tocmai o bucurie să stăm doisprezece 
inși în același apartament comun zece ani și să facem 
toți baie în aceeași cadă, dar n-am vrut niciodată să te 
omor, ce Dumnezeu, e atit de greu să-nțelegeţi asta 
după atîta vreme ? 

Bine, bine, mi-a spus Diana şi zîmbetul ei profesional 
o făcea să fie și mai frumoasă. Numai că după cum s-a 
smuls de sub privirile mele, dispărînd brusc din încă- 
perea aceea care-mi devenise străină, se vedea clar că în 
gînd ar fi putut spune : sigur că pînă acum nu te-ai gîn- 
dit, că doar nu m-ai văzut niciodată în viața ta. Dar 
dacă acum te gîndești chiar la asta? 

Așteptam să apară din nou, dar n-a mai reapărut 
nici ea, nici cel care îmi răscolise toată noaptea prin 
cărți. 

Mă uitam fix în tavan și-ncercam să-nţeleg cu adevă- 
rat ce se-ntîmplase. 

Ultimul lucru care îmi revenea cu insistenţă în minte 
era cum mă priveam eu în oglindă cu toată mulțimea 
aceea de gură cască în jurul meu și ce frică mi-a fost 
cînd am văzut că într-adevăr mă schimbasem de tot la 
față. 

Și îmi mai aminteam cum le spuneam: nu-i așa că 
doamna este încă o femeie frumoasă și foarte distinsă ? 
Și vă daţi seama ce ani îngrozitori am petrecut noi îm- 
preună ? 

Cu cine, maică, m-a întrebat atunci bătrînica aceea 
de la ţară care se temuse să mă lase singură și să-și 
vadă de ale ei. 

Cum cu cine, am întrebat revoltată. Cu Dumneata. 
De ce te schimbi la față şi te faci că nu-ți mai aduci 
aminte ? 

Nu, maică, a spus ea, cu mare grijă să nu mă supere. 
Cu mine n-ai fost nicăieri. Eu te-am găsit aici pe scările 
astea şi tremurai toată și-am stat cu Dumneata fiindcă 
nu puteam să plec, să te las așa. 


111 


Ba da, îi spuneam din ce în ce mai convinsă că așa 
este. Am stat amîndouă la penitenciar zece ani și acum 
tol ce vă doare și pe urmă vă e frică să recunoașteţi că 
voi aţi strigat. La toţi vă e frică. Pînă la ultimul. Şi de 
nu vrei să mai recunoști. Vă ştiu eu. Strigaţi o dată tare 
frică o să muriti. | l 

Era sigură că în mine vorbeşte febra și totuși cu- 
vintele mele cred că au pus-o un pic pe gînduri fiindcă 
după o vreme de tăcere m-a întrebat: da unde ziceai 
că am stat noi amîndouă, maică ? 

La penitenciar, repetam. La penitenciar! Ştii Dum- 
neata foarte bine, de ce mai întrebi ? 

Nu, mamă, mi-a spus în cele din urmă, cu glasul 
abia stăpînit să nu răzbată prin el mila care ne face 
uneori atît de îngrozitor de rău. Poate-oi fi semănînd 
cu cineva de pe-acolo, dar ai noștri întotdeauna au stat 
la Godeni. La Godeni, să ţii minte că, dacă ajungi vreo- 
dată pe la Cimpulung, poate că ai să vii și la noi. Satul 
e vechi și frumos și cred că aerul ţi-ar face bine. Numai 
că nici aerul nu mai este așa cum era. Au pus fabrica 
aia de ciment pe munte și vîntul aduce praful pînă la 
noi. Da poate cînd vii dumneata nu bate vintul. Mă rog 
eu la Dumnezeu să nu bată. 


II 


Eminescu se credea Eminescu 


Într-o tabletă cu înţeles simbolic citită anul trecut 
cu ocazia aniversării lui Eminescu, Geo Bogza povestea 
cum, pe vremea cînd Dumnezeu cu sfîntul Petru ar fi 
umblat încă aievea pe pămînt, ei ar fi fost primiți în 
casa unor oameni din nordul Moldovei într-un fel care 
a plăcut mult Domnului. Cum Dumnezeu vroia să le 
mulțumească într-un fel acestor oameni și cum ei aveau 
cam tot ce le trebuia, spunea în cele din urmă tableta, 
sfîntul Petru l-a sfătuit ca dacă vrea să le aducă totuși 
o bucurie să-i facă să-şi vadă odată sufletul și astfel 
Atotputernicul li l-a dat în dar pe Mihai Eminescu. 

Fără îndoială, m-am gîndit atunci, Geo Bogza are 
dreptate. 

Eminescu este darul suprem prin care neamului din 
care s-a născut el i s-a îngăduit să-și vadă odată sufle- 
tul, așa cum li s-a îngăduit englezilor la vremea cînd 
le-a fost dăruit Shakespeare, așa cum li s-a îngăduit 
germanilor cînd le-a fost dăruit Goethe. 

Dar oare, să fie Eminescu marea răsplată adusă unor 
oameni cumsecade cărora nu li se putea da altceva fi- 
indcă aveau tot ce le trebuia ? 

Înclin să cred că el reprezintă mai curînd acea rază 
de noroc cu care pămîntul nostru a fost luminat într-un 
moment al lui de cumplită sărăcie. 

Mai precis, că Eminescu constituie miracolul prin 
care neamul său a ajuns nu numai la bucuria de a se 


115 


vedea odată așa cum este, ci și la acel cadru spiritual 
unde se poate trăi cu nădejdea că minunea va fi repe- 
tată. 

Și totuşi am întîlnit intelectuali efectiv mîhniţi că 
ei nu pot înțelege cum a fost posibil ca un poet cu pu- 
terea de pătrundere a lui Eminescu — care știa nu nu- 
mai germana, ci şi greaca veche şi sanscrita — să nu fie 
interesat de poezia franceză a vremii sale şi să nu fie 
contemporan în scris cu Baudelaire. 

În ciuda neaderenţei mele la ideile protocronismu- 
lui -— pe care de altfel romantismul tîrziu al lui Emi- 
nescu îl infirmă în mod vădit — spun fără să ezit că 
acel care a scris : „Părea că printre nouri s-a fost deschis 
o poartă / Prin care trece albă regina nopții moartă“ 
sau : „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată“ sau: „Și 
timpul crește-n urma mea, mă-ntunec“ nu trebuie și 
nu poate fi situat prin poezia sa în urma lui Baudelaire. 

Cu toate astea ar fi absurd să nu observăm și dife- 
renţa dintre cele două tipuri de poezie și să nu ne gîn- 
dim la faptul că, la acea vreme, pentru cultura noastră, 
adevărata problemă nu era a sincronizării cu cea fran- 
ceză, ci aceea mult mai gravă de a fi sau a nu fi. 

Tot cu aceeași vădită neînțelegere sînt folosite uneori 
ca argumente în defavoarea lui Eminescu fie experienţa 
contemporanului său Macedonski, fie, mai nou, marea 
experiență pacoviană. 

Fac parte dintre aceia care cred că, pentru noi româ- 
nii, amurgul nu mai are culoarea lui de totdeauna, ci 
este învăluit în acea lumină violetă cu care Bacovia a 
completat Creaţia. 

Dar, oare, ar fi putut prinde formă tristul vis baco- 
vian fără acel regat al melancoliei pe care l-a întemeiat 
Eminescu şoptind : „Mai departe, mai departe, / Mai 
încet, tot mai încet, / Sufletu-mi nemîngiiet / Îndulcind 
cu dor de moarte“ ? 

Thomas Mann spunea că fără Goethe cultura ger- 
mană n-ar putea fi concepută, pentru că în opera lui ca- 
pătă formă perfectă obsesia specific germană a pactului 
cu Diavolul și a depășirii acestuia. 

Parafrazindu-l pe Thomas Mann, aș putea spune că 
fără Eminescu n-ar putea fi concepută cultura noastră, 


116 


pentru că în poezia lui își găsește forma cea mai strălu- 
citoare viziunea țăranilor noștri din satele de la munte 
care spun pe tonul cel mai firesc: „cînd am să trec eu 
dincolo“, —, cu alte cuvinte — cînd am să continui (altfel, 
firește) ceea ce n-am apucat să termin aici fiindcă a 
trecut vremea mea. 

„.„. E de ajuns să citeşti Mai am un singur dor şi Stri- 
goiit. pentru a înțelege că în poezia lui Eminescu nu 
există moarte de tot. Că dimpotrivă, morţii lui stăpînesc 
două lumi : pe aceea a urmașilor, cărora le lasă ceva de 
continuat, şi pe cea de dincolo, în care omul îşi conti- 
nuă — mai fără durere — viața de pe acest pămînt. De 
aici nădejdea lui în plină deznădejde, care îl diferen- 
țiază de Schopenhauer, oricît de multe apropieri s-ar 
putea face. De aici modul foarte concret — și deci cu 
desăvirşire poetic — în care este exprimat visul morții. 
Un mod situat în cele din urmă la antipodul mitologii- 
lor orientale, la care Eminescu pare că a făcut apel 
numai pentru a-și clarifica, prin contrast, propria vizi- 
une. 

Adevărata măreție a lui Eminescu mi se pare că vine 
chiar din această forţă inegalabilă de a-şi asuma imensul 
rol pentru care era menit. 

Poate că de aceea, cu toate că anumite „exigenţe“ în 
legătură cu poezia eminesciană sînt exprimate pe înţeles, 
eu nu le pot pricepe. Sau mai precis, nu le pot concepe, 
în contextul unei lumi care nu mi se pare chiar atît de 
exigentă pe cît vrea să pară. 

Spun aceste lucruri fiindcă, de-a lungul vremii, am 
auzit despre poezia noastră prea multe vorbe mari și am 
fost martor al unor fenomene triste, cînd cei cărora le-au 
fost adresate aceste vorbe mari au început efectiv să 
joace rolul lui Eminescu sau al lui Hölderlin sau al lui 
Rimbaud, așa cum încep unii să joace rolul lui Na- 
poleon. 

Poate că, tocmai fiindcă au fost scrise în acest con- 
text, versurile lui Emil Botta : „Domn doctor, luminăţia 
ta, / fă-ţi pomană cu mine, fii milostiv, / spune-mi ce 
s-a petrecut cu acela / al cărui nume este pe buzele tu- 
turora, j acela care a zguduit lumea în veci, / înălțînd-o. / 
ce avut-a el Eminescu ? / — O patimă grozavă, / o pa- 


117 


limă neînduplecată, / mai tare ca otelul și cremenea. / 
Mania grandorii / comparată cu patima lui / este nimica, 
o nimica toată: / Eminescu se credea Eminescu“ fmi 
revin ades în minte ca unul dintre acele adevăruri atît de 
mari și atît de la îndemînă încît nimeni nu se mai gîn- 
dește la ele. 

Eminescu se credea Eminescu, repet asemenea ecou- 
lui din poezia citată, pînă cind încep să mă tem dacă nu 
cumva mi se pare numai că aici stă adevărata sa măre- 
ție ; dacă nu cumva mă las furată de niște cuvinte fru- 
moase. 

Atunci încep să mi-l închipui pe marele nostru poet 
în afara acestui adevăr. Să mă gîndesc ce s-ar fi în- 
timplat dacă Eminescu nu s-ar fi crezut Eminescu, ci ar 
fi încercat, bunăoară, să joace rolul lui Baudelaire. Poate 
că versurile scrise de el n-ar fi sunat deloc rău. Poate 
că în sfîrşit unii exegeţi ar fi ieșit din rezerva lor mai 
mult sau mai puţin mascată și ar fi spus : avem un Bau- 
delaire ! Și poate că toţi oamenii, inclusiv aceia care n-au 
citit niciodată o poezie, s-ar fi bucurat o vreme din tot 
sufietul că avem și noi un Baudelaire. 

O vreme... Dar apoi ?! Apoi, ca prin minune, și-ar fi 
amintit că, de fapt, mai aveam unul și că, totuși, acela 
era cel autentic. 

Aş fi bucuroasă dacă s-ar înțelege că nu am făcut 
altceva decît să trag ultimele concluzii ale unui raţio- 
nament pe care nu-l pot accepta. Cum nu pot accepta 
nici reproşul mascat adus ades prin lauda: Eminescu 
este un geniu naţional (deci, să fim bine înţeleși, nu mai 
muit !). 

Îndoielnicului omagiu, devenit aproape un loc co- 
mun, i se poate contrapune una dintre cele mai frumoase 
pagini, semnată tot de Emil Botta care — nu numai prin 
versurile dedicate ca atare marelui înaintaș, ci prin în- 
treaga sa` poezie — este, poate, cel mai pătrunzător 
comentator al lui Eminescu : „Școlarul durerii / ce rău 
a albit... / Anii, la urma urmelor, / anii. / Dar plînsul 
în hohote, / plînsul de ce? / Vai, revizorul nostru, / re- 
vizorul şcolar / Domnul Eminescu, / a fost tras pe roată. / 
Cînd vci auzi creanga trosnind, / ia seama, spun, e osul 
lui, / Al revizorului nostru şcolar...“ Acest Eminescu a 


118 


lost tras pe roată, urmat de aparenta negaţie: „Minţi, 
școlare, minţi, / am răcnit, / Eminescu a fost răstignit !“ 
ne spune, cu mijloacele emoţionante ale adevăratei poezii 
că în melancolia eminesciană este asumată cea mai adîncă 
durere trăită pe acest pămînt, dar că ea cuprinde toto- 
dată în sine şi acel ceva care ţine de durerea de oricînd 
şi de oriunde. 

Eminescu este un geniu naţional, spune în ultimă 
instanță Emil Botta, numai că el este chiar acel geniu 
al nostru care depășește spaţiul și timpul concret în 
care a apărut și participă astfel la viabilitatea marelui 
mit al sacrificiului suprem asumat în mod conștient în 
numele divinei iluzii. 


Lumea lui Eminescu 


Lumea lui Eminescu m-a izbit întotdeauna nu numai 
ca o realitate artistică, ci și-ca una materială care concu- 
rează cu însăși lumea în care trăiesc. Viaţa ca vis al 
morţii şi moartea ca vis al vieţii, trăite de marele poet 
în toate amănuntele lor de rară tristețe și de mare lu- 
mină, au constituit pentru mine polii universului în care 
mi s-a revelat tensiunea propriei existențe. 

Poate că de aceea nu m-am gindit niciodată dacă Lu- 
ceafărul său este omul de geniu neînțeles, cum spune 
critica de totdeauna, sau „generalul din lucruri sacri- 
ficat în desprinderea lui de particular“, cum ne învață 
mai nou filosofia lui Noica. 

Pentru mine Luceafărul lui Eminescu rămîne lucea- 
fărul de pe cerul nostru care luminează pămîntul de 
dragul muritorilor, iar Hyperion este chiar stăpînul său 
de al cărui glas tunător mă cutremur o dată cu îndure- 
ratul astru. 

Atunci cînd îl citesc pe Eminescu mă situez deci, la 
propriu, în spaţiul de graţie unde își duc existenţa oa- 
menii al căror noroc este luminat de luceafărul său. 

În acest spaţiu, retrăind bucuriile și tristeţile poetului, 
ca prin el să descopăr sensul lumii și propriul meu sens, 
ades m-am gîndit că nu ne bucurăm atît cît ar trebui 
de marele noroc ce ne-a fost dat. Că în ciuda imensităţii 
lumii lui Erainescu, care ar fi trebuit să ne aparţină 
în toate datele sale, continuăm de bună voie să ne can- 


120 


tonăm în limitele spaţiului mioritic și, fără să ne dăm 
seama, să ne boicotăm astfel propria istorie culturală. 
Că îl preluăm pe Blaga în mod eronat, uitind că el a 
fost primul care a pledat impotriva menţinerii între li- 
milele culturii minore, în favoarea unei culturi majore, 
a cărei posibilitate i-o revela însuși marele exemplu 
eminescian. 

Citind și recitind postumele lui Eminescu, de care 
cred că însuși autorul s-a temut, m-am gîndit că, deși 
a trecut cam un secol de cînd au fost scrise, spaima în 
fața imensităţii cuprinse in ele a rămas aceeași. 

Eminescu făcuse din haos lumea poeziei noastre în 
mai puţin de douăzeci de ani; era firesc să-i fie teamă 
s-o întoarcă în haos subminînd legile universului con- 
struit de el însuşi și propunînd calea pe care poezia 
românească ar fi putut să meargă mai departe. 

Fiindcă, imensa lume a postumelor constituie pasul 
cel mare de după Eminescu, pe care, întîmplător, l-a 
făcut tot Eminescu. Nu poetul care cîntase ca nimeni 
altul viaţa și dragostea și natura, ci acela care deja învă- 
tase să moară. 

De la acest poet, care nu crezuse să-nvețe a muri 
vreodată, am putea afla despre viață și despre moarte 
și despre poezie mai mult decît dacă am trăi fiecare cî- 
teva secole și am descoperi totul pe cont propriu. 

Din nefericire însă, traversăm o perioadă ciudată a 
teoriei literare, cînd ades se face elogiul creatorului a 
cărui natură nu se lasă influenţată de cultură. 

Convinsă că niciodată cultura n-a stricat şi nu va 
strica natura, dacă avem de-a face cu o cultură adevă- 
rată și cu o natură artistică adevărată, reamintesc că 
Eminescu nu se sfia să înveţe ca un școlar tot ce se putea 
învăţa din poezia de pînă la el. Și nu numai din poezie. 
El nu se temea ca nu cumva cultura să-i strice natura. 
Nu sc temea nici că se poate face pe seama sa o astfel 
de afirmaţie. El declara deschis că Shakespeare este 
acela care l-a introdus în marea carte a lumii. Şi, fără 
îndoială, nu se gîndea numai la el, ci lua numele său 
in sens simbolic. Dar după ce spunea că Shakespeare 
c totul pentru el și relua în termeni proprii dilema 
hamletiană, Eminescu putea adăuga : Dar eu nu mă ba- 


121 


zez numai pe „Shakespeare“. Eu „Mai am pe-un înţelept, 
cu-acela iară / Problema morţii lumii o dezleg / Şi-apoi 
mai am cu totul pentru mine / Un alt maestru care viu 
mă ţine“. ; 

Această mărturisire directă poate să nu sune la fel 
de poetic cum sună: „Nu credeam să-nvăț a muri vreo- 
dată“ sau „Braţ molatec ca gîndirea unui împărat poet“ 
sau „Și timpul crește-n urma mea, mă-ntunec“. Dar ea 
poate să se sprijine din plin pe aceste versuri cutremu- 
rătoare şi să ne explice într-un fel cum a fost posibilă 
nașterea lor. 

Urmindu-i întocmai exemplara lecţie am putea în- 
văţa de la Eminescu să citim în marea carte a univer- 
sului şi totodată să rămînem noi înșine. Cu o singură 
condiţie : ca abia după aceea să facem tot ce se poate 
face pentru a afla pe cont propriu ceva din marea taină 
şi, totodată, să nu întreprindem niciodată nimic care 
să ne facă să nu mai fim cu adevărat vii înainte de-a 
fi murit. 

Condiţie pe cît de simplă, pe atît de greu de îndepli- 
nit, dacă trebuie s-o judecăm nu în sine, ci în contextul 
lumii literare (și nu numai al celei literare) în care trăim. 

Condiţie pe care, însă, oricînd, cine vrea să trăiască 
în mod real într-o lume a Spiritului nu se poate să n-o 
vadă şi în afara contextului sau în pofida acestuia. 


Asemenea poeziei înseși 


Asemenea poeziei înseși, Bacovia poate fi citit și re- 
citit și știut pe de rost, dar nu poate fi definit. 

El poate fi cel mult comparat cu marea poezie a 
vremii sale şi se poate stabili că este mai direct și mai 
dur decît Arghezi, mai concis decit Barbu și mai plin 
de mister decît însuși Blaga. 

El este misterul care sc dezleagă și rămîne mai de- 
parte mister, prin chiar simplitatea dezlegării sale ; prin 
adresa directă a strigătului și prin duritatea întoarsă spre 
sine pînă la sfîșiere. 

Simbolurile lui capătă viaţă reală, abstractul lui se-n- 
toarce în concret, plumbul lui nu declară că apasă, ci 
este cu adevărat apăsător. Apropierea lui Bacovia de 
mortul cu aripe de plumb este atît de reală încît eu aș 
putea să depun mărturie că am auzit împreună cu el 
cum scirțiie coroanele de piumb. (Desigur, numai dacă 
ar fi neapărat nevoie, dacă vreun critic de meserie sau 
de ocazie ar mai încerca să-i conteste sinceritatea.) 

Aș mai putea să depun mărturie că Bacovia sta sin- 
sur lingă mort și era frig. 

Cu alte cuvinte, că simbolistica lui se depășește pe 
sine și face posibilă o dureroasă privire înspre moarte, 
din cea mai cumplită singurătate. 

Reprezentînd sau nu simboluri, vorbele cutremură- 
loare ale poeziei sale par să-i vină de la sine, fără pu- 


123 


terea de a li se sustrage, așa cum ne vin bătrînețea și 
boala și moartea. 

Fiindcă altfel, cum ar fi fost posibil să spună : „Sunt 
cîţiva morţi în oraș, iubito, / Chiar pentru asta am venit 
să-ţi spun“ ? 

Poezia lui Bacovia atinge acea simplitate dureroasă 
care ne face să ne gîndim la permanenţa tragicului da- 
torat îmbătrînirii şi morţii, singurătăţii şi limitelor cu- 
noașterii și comunicării. 

Comparaţia cu Beckett pe care o făcea Mihail Petro- 
veanu se impune, cred, de la sine și ar merita un studiu 
mai amănunţit. 

Tragicul lui Bacovia are și o nuanţă socială, con- 
cretă, și ca urmare, nu fals-generalizatoare. El percepe 
golul istoric al unei vremi anume : altfel nu ar putea 
afirma cu atîta convingere : „Finis... / Istoria contempo- 
rană... / E timpul... toţi nervii mă dor...“ 

În sensul acesta, al strigătului atît de tare și atît de 
clar, că însăși tăria și claritatea sa dau marele mister al 
poeziei, Bacovia nu poate fi comparat cu nici un alt 
poet al nostru. 

O sfișiere asemeni celei bacoviene găsim, poate, doar 
în pictura lui Țuculescu care este și ea tot un strigăt 
apăsător de singurătate, pe cît de direct și de răsunător, 
pe atît de plin de mister. 

Și receptarea celor doi mari artiști se aseamănă în 
sensul că, pe cît se exprimă de direct, pe atît de greu 
se ajunge la înțelegerea adevăratei esențe a artei lor. 

Respectiv, la Țuculescu încă se discută recuzita fol- 
clorică iar la Bacovia cea simbolistă ; încă nu se trece cu 
adevărat mai departe, deși cste evident că în cazurile 
lor nu recuzita este cea care contează în cele din urmă. 

Cauza acestei ciudate receptări ? Poate însăși păs- 
trarea marelui mister al artei lor după ce a fost deja 
dezlegat prin expresia simplă şi apăsătoare de care vor- 
beam. 

„În creierul meu plînge un nemilos taifas“, spune 
Bacovia, „În Creierul meu plînge un nemilos taifas“, 
pare a spune Țuculescu în mostrele de copleșire și de 
neliniște totală pe care ni le lasă. 


124 


„Voi scrie un vers cînd voi fi liniştit“ mărturisește 
deznădăjduitul Bacovia în poezia Destul, „Voi picta un 
tablou cînd voi fi liniștit“ lasă să se înțeleagă toată pic- 
tura lui Țuculescu, în nebunia căreia se simte veşnic 
tocmai contrariul ei — nevoia interioară de echilibru. 

Bacovia nu a fost niciodată un liniștit și un contem- 
plativ și nu a stat să mediteze asupra locului său în 
lume sau în artă, aşa cum au făcut-o ceilalți mari poeţi 
dintre cele două războaie. 

El nu a scris niciodată gînduri, ci doar poezie. 

De aceea „gînditorii“ — de la cei mai de seamă pînă 
la cei mai modești — îl abordează mai greu. 

Dar el a izbucnit în poezie cu toată neliniștea de care 
este în stare un om și cu toată puterea sufletului dată 
de ea şi această izbucnire ne face să-l citim şi să-l re- 
citim și să-l ştim pe de rost, dar să nu-l putem defini 
niciodată pentru totdeauna, așa cum nu putem defini 
poezia însăși. 


Vislind, un corb 


Cu cît îl citesc mai des pe Bacovia și cu cît mi se 
deschide mai adînc în sufiet orizontul misterului său îmi 
vine mai greu să spun ceva anume despre el. 

Încep să am în fața poeziei sale acel sentiment de 
spaimă pe care îl are el în fața adincimilor de nepătruns 
ale lumii și să îmi interzic să închid în cuvinte lumina 
cea adevărată cu care mă luminează. 

Voi scrie altădată „orice şi tot nimic“, îmi spun, cu 
convingerea că mereu îmi va rămîne de neînțeles toc- 
mai zona esenţială în care se petrece existența exem- 
plară a poetului și din care mi se transmit numai acele 
semne divine care mă determină să încerc să o caut. 

Voi scrie altă dată orice și tot nimic, repet în gînd 
în faţa paginii albe; acum prefer să rostesc încă o dată 
alb, fără nici un fel de comentariu: „Amurg de iarnă, 
sumbru, de metal / Cîmpia albă — un imens rotund —/ 
Vîslind, un corb încet vine din fund, / Tăind orizontul, 
diametral. // Copacii rari și ninşi par de cristal. / Che- 
mări de dispariţie mă sorb, / Pe cînd, tăcut, se-ntoarce- 
același corb, / Tăind orizontul, diametral.“, ca semn al 
regretului că nu pot pătrunde chiar în mijlocul îmensu- 
lui rotund unde nu poate sta decît poetul însuși și nu 
vă pot spune cu alte cuvinte decit ale lui Bacovia de ce 
a văzut el așa şi nu altfel apăsătoarele linii ale amur- 
gului. 


126 


Dar dacă totuși trebuie să explic într-un fel de ce 
atunci cînd plec undeva și iau cu mine doar două, trei 
cărți, una dintre ele ceste întotdeauna Bacovia, atunci 
voi spune. 

Bacovia nu mi se impune ca alţi poeţi printr-o lume 
a sa construită după legi omenești pe care să le pot des- 
cifra vreodată definitiv. 

El face însă mai mult decît să mi se impună astfel. 

El există cu adevărat, iar regatul său (asemenea ace- 
lui regat de lingă mare din care- Edgar Poe ne spune 
cum a fost smulsă Anabel Ice) este chiar marele regat 
ale cărui hotare de nedefinit sînt orizonturile misterului 
existenţei. 

Bacovia are, cu alte cuvinte, o lume poetică a lui, 
dar aceasta este de fapt însăși existența umană, a cărei 
bucurie şi ale cărei margini asemenea rănilor nu ne 
sint explicate şi justificate în vreun fel, ci puse pur și 
simplu într-o lumină specifică în care să poată fi pri- 
vite ca atare, în speranța că se va vedea puţin pînă 
dincolo de ele. 

Cu o forță aproape ocultă, el poate de aceea să mă 
reintroducă în propria durere de care tocmai vroiam 
să uit, ca într-un ţinut îndelung căutat. 

Prin urmare, cînd spun că puterea sa de atracție stă 
în aceca că el există cu adevărat și că lumea lui este 
însăşi lumea, nu susțin nici pe departe că între universul 
lui Bacovia și între viaţa noastră ca atare se poate pune 
semn de echivalență. Dimpotrivă, afirm că destinul său 
are pulereca de a revela destinul nostru tocmai pentru 
că Bacovia are în sine acel plus de existenţă și de singu- 
rătate și de moarte de la nivelul căruia devine vizibil 
procesul comun. 

Numai de la acel plus divin se poate afirma simplu: 
„Stam singur lîngă mort... şi era frig / Şi-i atîrnau ari- 
pele de plumb“, fiindcă numai la acel plus existenţa este 
atît de acută și singurătatea atît de nemărginită încît 
sc neagă pe sine, lăsîndu-i celui robit de ea șansa unui 
alt mod decît cel general uman de a spune ceva despre 
bucuria tuturor și despre durerea tuturor. 

Lumea lui Bacovia nu este deci chiar lumea repre- 
zentată așa cum este, ci puţin luminată de ceea ce se 


127 


vede dincolo de ea, din perspectiva durerii şi a singură- 
tăţii. Este esenţa realității celei mai umane văzute prin 
acel minim de suprarealitate perceptibil numai marelui 
poet, dar atît de omenește dureros, încît nu numai că 
nu alterează dreptul de existență esenţială al ținutului 
poeziei, ci chiar participă la întemeierea lui. Este lumea 
în care verdele este puțin mai crud decît cel obişnuit 
iar greierul care cîntă ca toți greierii, de fapt, zimţează 
noaptea cu nimic. 

În această lume, dincolo de ploile unei toamne „mai 
putredă ca cele ce s-au dus“ materia a fost auzită plîn- 
gînd şi dincoace de culorile de la începuturi se pot per- 
cepe aievea şi cele cîteva nuanțe strict bacoviene. 

Nuanţe menite să pună în lumină la o anume vreme 
culoarea de totdeauna a lumii. 

A mă opri la violetul bacovian ca la un simbol mi 
se pare, de aceea, o gravă eroare. 

A înfățișa arderea de dincolo de el mi se pare o im- 
posibilitate. 

Ca însăși existența asupra căreia ne aruncă o nouă 
lumină şi ca însuşi misterul acesteia, poezia lui Bacovia 
nu este făcută să fie discutată în termeni reci și exacti, 
ci parcursă pe cont propriu pînă unde îi este îngăduit 
fiecăruia să ajungă. 

De aceea poate că ar fi fost drept să nu fie nevoie 
să scriu aceste cuvinte prin care să încerc să explic inex- 
plicabilul... 

Să se-ntîmple cumva ca în vreme ce repet încă o 
dată în gînd Plumb sau Cuptor sau Lăcustră să puteţi 
afla, fâră să vă spun nimic, că o parte din adevărata 
lumină de care mă bucur încă vine către mine dinspre 
Bacovia la fel de real și totodată la fel de miraculos cum 
vine lumina zilei. 


Aripele de plumb 


Nu pot adăuga nimic la ceea ce se știe exact despre 
George Bacovia. Nu l-am cunoscut personal; nu i-am 
numărat verbele și adverbele ; nu l-am văzut dansînd ; 
nu l-am văzut bînd ; nu l-am văzut plîngînd. 

I-z-m văzut doar masca mortuară, pusă pe un soclu 
de poetul Eugen Jebeleanu care într-o foarte frumoasă 
tabletă îl numea : Bacovia cel Mare. 

Şi i-am mai văzut aripele de plumb surprinse în ade- 
vărata lor mișcare către misterul adîncurilor de sculp- 
-torul Constantin Popovici. 

În rest l-am citit şi iarăşi l-am citit pînă cînd am 
înțeles că prin poezia sa mi se înfățișează, în forma cea 
mai pură, tocmai ceea ce nu este de înţeles. 

Pînă cînd, într-o zi, m-am trezit că încep să murmur 
fără să vreau, după El: „Cu cei din morminte / Un 
gînd mă deprinde.“ 

Atunci, dacă m-ar fi-ntrebat cineva : ce este poezia ?, 
poate că, asemenea unui școlar timid, care brusc a uitat 
tot ce știa, aș fi răspuns : Poezia este... Bacovia. Și poate 
n-aş fi fost prea departe de adevăr, dar, fără îndoială, 
aş fi contrariat multă lume. Fiindcă, urmînd modelul 
„divinului critic“ mulţi dintre cititorii noștri specializaţi 
au găsit în Bacovia un poet cam artificial și cam greu 
de crezut. 


129 


În acest context afirmaţia: „Cu-al meu aspect / 
Făcea să mor / Căci tuturor / Păream suspect.“ nu mi 
se mai pare deloc gratuită sau valabilă numai din un- 
ghiul de percepție al autorului. 


Ceea ce nu înseamnă că în asta ar sta sinceritatea 
poeziei bacoviene, ades negată. Sinceritate care nu este 
un termen menit să descurce lucrurile, ci mai curînd 
să le-ncurce. Fiindcă, în cele din urmă, toată arta este... 
un pic artificială. Ea nu răsare ca iarba direct din 
pămînt şi nici nu poate fi semănată ca griul iarovizat 
cînd vrea cineva și cum vrea cineva. 

Numai că asta nu-i scuză pe cei care l-au acuzat 
de artiflicialitate pe Bacovia, ci dimpotrivă. Cu atît mai 
mult cu cît gravul reproș, deși este formulat de către es- 
teţi, în ultimă instanţă, spune că biografia artistului nu 
dovedeşte că el ar fi trăit aievea ceea ce exprimă poezia 
sa. 

Dar oare, de cînd se reduce experiența artistică la 
experienţa vieţii de toate zilele a unui singur om, fie əl 
și autorul ? Sau, cu alte cuvinte, cine poate avea preten- 
ţia că el ştie bine ce a trăit cu adevărat Bacovia cel Mare ? 

Gîndul care îl deprinde pe poet cu ceva nu poate fi 
văzut cu ochiul liber şi nu poate fi fotografiat. 

Cu toate astea Toma Necredinciosul al criticii noas- 
tre nu admite, în ruptul capului, că ar putea exista şi 
ceva ce nu apare în fotocopiile sale puse la dosarul 
Bacovia. 

Nu, zice el, eu nu pot să-l cred; cazul său trebuie 
să fie dat pe mîna psihiatrilor și-a sociologilor ; am do- 
vezi că a fost un băiat vesel care cînta și dansa ; atunci, 
de ce, încă din fragedă tinereţe, să-l deprindă gîndul cu 
cei din morminte ? 

Uite aşa, fără nici un motiv personal, s-ar putea răs- 
punde păstrînd adevărul, chiar şi în cazul limită cîna 
asprul procuror ar putea dovedi că Bacovia este absol- 


130 


vit de condiţia umană, âptă să conducă prin ea însăşi la 
un astfel de gînd. 

Dar cine și de ce să mai ia parte la acest proces ab- 
surd ? 

La o sută de ani de la nașterea lui Bacovia poezia 
sa — care a.influenţat în mod radical întreaga noastră 
gindire poetică de astăzi — dovedeşte cu prisosinţă că, 
după Eminescu, ea a fost sămînţa cea bună aruncată în 
acest pămînt roditor. 


Secolui lui Bacovia 


Dacă ar fi să caracterizez printr-o singură propo- 
ziţie poezia lui Bacovia aș spune că ea este un fel de 
pastel al lumii esenţelor. Nu al unor presupuse esențe 
imuabile de nepătruns, ci al acelora care răzbat aievea 
pînă în lumea în care trăieşte poetul și pot fi surprinse 
în misterioasa lor mişcare reală. Sentimentul pe care îl 
lasă în cele din urmă Bacovia este că, descriind un fe- 
nomen oarecare, perceptibil la nivelul oricăruia dintre 
noi, nu știu prin ce miracol, el reușește să scoată în 
lumină chiar acel lucru în sine pe care nimănui nu-i 
este îngăduit să-l cunoască. În acest tip de descriere re- 
velatoare — pe care eu o pun deasupra tuturor formelor 
de poezie — omul se pierde în mod firesc în mediul în- 
făţișat. Se păstrează pînă la capăt acea ambiguitate su- 
perioară care te face să nu ştii dacă pentru autor accen- 
tul cade pe individul al cărui contur difuz se pierde în 
lume sau pe lumea apăsătoare în care acesta dispare. 

Ca urmare, mi se pare că nimic nu este mai fals 
decît afirmaţia, devenită un loc comun, că Bacovia ar 
fi fost un izolat care nu vedea ce se petrece în jurul său. 

„În cercul lumii comun şi avar“, în care i-a fost dat 
să trăiască zguduit de un perpetuu plins intern, el avea 
conștiința că felul său de-a fi va fi etern și era relativ 
împăcat cu propria soartă. Însă această conștiință a po- 
sibilității de a se salva pe sine plătind marele preț nu 
numai că nu îl izola, ci, dimpotrivă, ea era cea care îl 


132 


făcea să constate cu adîncă tristeţe : „Dar, vai, acei în- 
vinși pe veci pierduţi / Ori în taverne, ori în mansarde / 
Și-acei nebuni, rătăcitori tăcuţi / Gesticulînd pe bule- 
varde.“ 

Ar fi de-ajuns această singură strofă pentru a înțe- 
lege că acel care făcea neobişnuita mărturisire : „Cu cei 
din morminte / Un gînd mă deprinde“ nu încetase deloc 
să privească înspre cei vii. Că, dimpotrivă, pătrunzătoa- 
rea sa privire către existența de zi cu zi a acestora era 
cea care Îl ducea la cumplitul sentiment al zădărniciei. 

Această mereu actuală expunere sub ochii cititoru- 
lui a unor lucruri esențiale, care poate lua o formă sim- 
plă de tipul: „O zi fără anotimp şi ordine militară / 
Şi prin vecini s-aud mici pregătiri pentru masă / Însă 
produsele au început să dispară / Şi mulți au plecat și 
noapte se lasă“, sau una mai puțin obişnuită : „Amurg 
de iarnă, sumbru, de metal / Cîmpia albă — un imens 
rotund — / Vîslind, un corb încet vine din fund / Tăind 
orizontul, diametral.“ sau una întru totul neobişnuită : 
„Dormeau adînc sicriele de plumb / Şi flori de plumb 
şi funerar vestmînt / Stam singur în cavou și era vînt / 
Și scîrtîiau coroanele de plumb.“ face din Bacovia un 
poet pe cît de mare pe atît de greu de înțeles. În fața 
unei astfel de expuneri fireşti a existenței la limită şi 
a sentimentului morții, criticul rămîne mai întotdeauna 
descumpănit. Nu are ce să ne spună fiindcă la Bacovia 
nu poate descoperi nici un gînd ascuns, nici o șopirlă; 
el îți dă sentimentul că tocmai a călcat pe marele șarpe 
şi că nu face altceva decît să-și exprime înfiorătoarea 
senzație. 

Ce e deosebit în asta, spun cei care vor de la poezie 
idei pe care să le poată relua şi pune în balanţă cu alte 
idei. Și fiindcă nu pot găsi o explicaţie convingătoare 
sfîrșesc prin a da vina pe Bacovia. Atunci încep să-l com- 
pare cu Arghezi și să ne spună că acesta e mai divers 
(ca și cum marea poezie ar sta în diversitate); îl com- 
pară apoi cu Barbu, a cărui superioritate ar sta în her- 
metism şi, în fine, cu Blaga care l-ar depăși în mod in- 
discutabil pentru că are un sistem filosofic propriu. 

Eu, fiindcă nu cer de la un poet nici un sistem filo- 
sofic propriu, nici mari idei teoretice declarate ca atare 


133 


sau bine ascunse, ci atunci cînd încerc să îmi explic mie 
însămi ce este poezia, fără să vreau, repet în gînd : „Sînt 
cițiva morţi în oraş, iubito / Chiar pentru asta am venit 
să-ţi spun“ nu pot întelege, în ruptul capului, de ce nici 
acum, la o sută de ani de la naşterea poetului, marea 
profunzime bacoviană nu este percepută ca atare. De 
ce lui Bacovia i se cere încă, în mod absurd, cu totul alt- 
ceva decît incomparabila poezie pe care ne-a dat-o el? 

Elogiul suprem care i-a fost adus lui Bacovia ne spune 
că plumbul său s-ar fi prefăcut în aur. 

Cred că rămîne un elogiu formal şi că, în cele din 
urmă, nu este de fapt un elogiu. 

În poezia românească aur am mai avut şi vom mai 
avea. 

Plumbul bacovian este însă unic. El nu străluceşte la 
suprafaţă şi nu poate fi transformat în bijuterii. 

Dar greutatea unor piese ca Lacustră sau Cuptor sau 
Seară tristă sau Amurg de iarnă sau Poemă finală nu poate 
fi comparată cu a nici unei bijuterii. 

Cei cărora ne este dat să respirăm cu adevărat at- 
mosfera grea a poeziei bacoviene vom purta în piept 
plumbul său pînă cînd vom muri de el. Şi eu cred că 
dacă unul dintre noi ar putea învia, el ar învia tot cu 
plumbul acesta în piept. Fiindcă oricît am fi de generoşi 
cu secolul nostru el nu este nici pe departe un secol de 
aur. Este secolul de plumb al marelui Bacovia pe care 
poate că nu-l înţelegem încă tocmai pentru că este prea 
aproape de noi. 


Autoportretul lui Țuculescu 


Autoportretul lui Țuculescu mi-l pune în față pe 
creatorul unei lumi învăluite în misterul născut din gîn- 
dul său întors către sine, după ce şi-a sădit o parte din 
spaimă în violetul din furtună, în negrul din noaptea 
salcîmilor, în galbenul din lanurile de floarea soarelui și 
în lumina ochilor învăluiți de oceanul oranj. 

Un ochi de-al său pare să fie îngropat de-adevăratelea 
în acel ocean, şi tot de-adevăratelea, în locul acelui ochi, 
în chiar orbita violetă ca amurgul de toamnă bacovian, 
deasupra căreia cresc frunzele asemenea părului de pe 
capul morţilor, se z:flă ceva ce nu se distinge dacă este o 
creangă de aur, o floare de foc sau pur și simplu lu- 
mină. 

Cu acest ochi neobișnuit, desprins din spaţiul consa- 
crat văzului comun, Țuculescu pare a privi de-a dreptul 
către stihiile lucrurilor, făcute parcă doar pentru a re- 
flecta lumca sa de culori. 


Dar, cum ar zice Blaga, el „nu striveşte corola de 
minuni“, ci cu lumina lui „sporește a lumii taină“, întru- 
cît ochiul care se priveşte pe sine din această orbită vio- 
letă sau din oceanul oranj, scoțînd la iveală puterea cu- 
lorilor dezlănțuite dincolo de ceea ce se percepe ca atare 
în mod obișnuit, nu ne dezvăluie altceva decit forța 
de atracţie a misterului către care caută. Mister care 
și în pictura lui Țuculescu ca şi în poezia lui Blaga 
nu este păstrat în mod întîmplător, ci prin cunoașterea 


135 


severă a elementelor necesare pentru menţinerea aurei 
de deasupra lucrurilor ce ar putea părea definitiv con- 
turatie. 

Dar, în vreme ce poetul-filosof realizează acest de- 
ziderat în cadrul creat de sine prin propriul sistem — 
în care omul este conceput a trăi în orizontul miste- 
rului — Țuculescu recurge la modalitatea de a privi că- 
tre tainele lumii proprie creatorilor folclorului. 

De aici aerul de magie desăvirșită în timp şi dusă 
pînă la limita la care, prin însuşire conştientă, se auto- 
depășește dar rămîne totuși întreagă. 

De aici și dezavantajul de a fi încorsetat în spaime de 
tot felul şi de a-și reteza aripile zborului liber de tip 
Brâncuşi, în care persistă doar caracterul stihial al fol- 
clorului, nu și spaima creatorilor săi care în cele din 
urmă limitează. 

Viziunea lui Țuculescu se diferenţiază deci atît de 
cea a lui Brâncuși, care nu ține seama de limite, ci în- 
cearcă să concureze însăși Creaţia, cît și de cea folclo- 
rică, ale cărei elemente le preia în mod deliberat și ale 
cărei limite şi le pune dinadins în scopul de a forţa mis- 
terul să se dezvăluie ca atare. Se deosebește şi de viziu- 
nea de tip Blaga, în interiorul căreia misterul apare ca un 
dat existenţial, gîndit cu calm şi seninătate, aproape pînă 
la capătul unde te poți îndoi dacă mai este de fapt vreun 
mister. 


Recuzita folclorică a lui Țuculescu, fiindcă de fapt tot 
de recuzită e vorba (chiar și atunci cînd ea cuprinde și 
instrumentele necesare pentru învăluirea lucrurilor în 
mister) rămîne, în cele din urmă, la fel de neesenţială 
pentru creaţia sa ca și recuzita simbolistă pentru Ba- 
covia. 


Importantă pentru amîndoi mi se pare, înainte de 
toate, încordarea cu care țin în mînă uneltele alese, pînă 
cînd acestea devin simple prelungiri ale ființei lor. 


Ca urmare, cînd privesc violetul din furtuna lui Ţu- 
culescu sau pe cel din orbita autoportretului său și spun 
instinctiv în gînd: „Amurg de toamnă violet... / Doi 
plopi, în fund, apar în siluete — / Apostoli în odăjdii 
violete — / Orașul tot e violet.“, înţeleg, fără să-mi dau 


136 


seama, mult mai mult și totodată mult mai puţin decît 
ar putea părea la prima vedere... Fiindcă mă opresc la 
culoare sau la cuvîntul care o încorsetează, uitînd că de 
fapt esenţial este nelimitatul sufletesc care transpare în 
spaţiul creat cu ajutorul acestora. 

În această fază de percepere instinctivă a elementu- 
lui care îi leagă neglijez faptul că misterul lui 'Țucu- 
lescu, ca şi al lui Bacovia, este situat dincolo de culo- 
rile în care a fost percepută lumea. El stă, ca misterul 
oricărei creaţii adevărate, în durerea cu nimeni luată-n 
comun. 


Emil Botta juca rolul lui Emil Botta 


În ultima sa carte — Un dor fără spaţiu — Emil 
Botta se lasă prins definitiv de umbra care îl urmărește 
pas cu pas încă de la vremea Întunecatului April. Își 
încheie astfel, consecvent cu sine, rolul jucat cu senină- 
tate şi măreție de-a lungul unei întregi vieți. 

În mijlocul capelei, în faţa sicriului său, care parcă 
nu întîmplător era înconjurat de nenumărați morţi, o 
clipă am avut trista senzaţie că Emil Botta pleca astfel 
dintre noi pentru ca murind să ne convingă de ceea ce 
nu era sigur că ne-a putut convinge trăind. Stînd senin 
între morții cu care de totdeauna a comunicat mai intens 
decît cu cei vii făcea să devină evident semnul de echi- 
valență dintre viața şi poezia sa. 

Mi-am amintit atunci versurile cu care, cu cîteva de- 
cenii în urmă, își încheia una dintre cele mai frumoase 
poezii : „A murit impostorul, falsul Dionysos / Vesti 
craiul de aramă / Și peste mine așternu o năframă / Dar 
luna văzînd cum zăceam asasinat, tembel / Dojenind pe 
omoritori le grăi : „Dionysos era el“. 

„Dionysos era el“, spuneam fără să ezit, dar de ce a 
fost totuşi socotit ades falsul Dionysos ? De ce unii critici 
de teatru au văzut în el un poet care făcea și pe actorul 
şi de ce unii critici literari l-au socotit doar un mare ac- 
tor care scria și versuri ? 

În una din cele mai semnificative poezii din volumul 
Un dor fără sațiu, Emil Botta, îndoindu-se ca întot- 


138 


deauna de sine se străduiește să afle în ce constă, 
de fapt, misterul certitudinii : „Domn doctor, luminăția- 
ta, / fă-ţi pomană cu mine, fii milostiv, / spune-mi ce 
s-a petrecut cu acela / al cărui nume este pe buzele tu- 
turora / acela care a zguduit lumea în veci, / înăl- 
țînd-o / ce avut-a el, Eminescu 7. 

Răspunsul pe care și-l dă singur (în numele marelui 
doctor al fantasmelor ce stă, mai alb ca peretele, lipit 
de peretele său) sună astfel: „O patimă grozavă, / o pa- 
timă neînduplecată, / mai tare ca oţelul și cremenea: / 
mania grandorii, / comparată cu patima lui / este nimica, 
o nimica toată / Eminescu se credea Eminescu“. 

În poezia din care am citat, ecourile cuvintelor : „Emi- 
nescu se credea Eminescu“ se aud la nesfîrșit, poate toc- 
mai fiindcă Emil Botta se temea să se creadă Emil 
Botta. 

Dacă atunci, în mijlocul capelei, l-aș fi întrebat, aşa 
cum îl întreba el pe „doctorul fantasmelor&, ce se în- 
tîmpla, de fapt, cu cel ce pleca atît de senin dintre noi, 
poate mi-ar fi răspuns simplu, fără argumente că „Emil 
Botta juca rolul lui Emil Botta“. Fiindcă, în acea clipă, 
mai mult decît întotdeauna, acest artist a cărui perso- 
nalitate clocotea sub tot ce făcea ajunsese în sfîrșit să 
se identifice cu marele său rol jucat și atunci cînd îl in- 
terpreta pe Othelio ori pe Ion din Năpasta și atunci cînd 
recita Meşterul Manole ori Sara pe deal şi atunci 
cînd scriindu-și poezia se ipostazia în personaje atît de 
diferite. 

De la Don Quijote, Denis cel Scurt şi Stan Păţitul la 
„domnișorul“ luat de bacii din baladă drept Îngerul Ex- 
terminator și ciomăgit în locul acestuia, Emil Botta și-a 
permis ca prin poezia sa să exprime durerea oricui, fi- 
indcă, în cele din urmă, nu exprima altceva decît pro- 
pria sa durere, pe care, oricît ar părea de ciudat, timi- 
ditatea îl făcea să o pună pe scama altora. 

Definitorie pentru acest imens personaj mi se pare 
finalmente replica: „Oh, comedianțule, ce tragedie !&, 
transcrisă cu o autoironie de care numai el ar fi fost ca- 
pabil în finalul fantasticului poem Ar fi o baladă. Poem 
caracteristic pentru autor, întrucît reconstituie specta- 
colul dur al existenței din acel unghi de vedere din 


139 


care se vede nu numai ce se întîmplă pe marea scenă a 
acestei lumi, ci şi ceea ce ni se rezervă în culisele întu- 
necoase din spatele ei. 

Viziunea lui Emil Botta este desprinsă într-un fel 
din folclor, dar nu este cea a folclorului obișnuit, ci a 
unuia special, conștient nu numai de adîncimile sale de 
nepătruns, ci și de înțelesurile de neînțeles ce se pot 
naște în zona unde gîndirea noastră populară se inter- 
ferează cu alte moduri de gindire. Numai într-o astfel 
de viziune, în visul său, poetul putea fi luat din eroare 
drept Îngerul Exterminator şi putea fi ciomăgit de cei 
trei baci ai Mioriţei, cum se întîmplă în versurile: 
„Alei, ce vis, alei! / M-au bătut cei trei, / veri păcurari 
trei, / ca într-o întîmplare nelumească / m-au lovit / 
cu bita lor ciobănească. / Și m-au ciocănit / și m-au cio- 
măgit : / ce vrei de la noi, / de la oi, / ce vrei, ce mi- 
oară cei / tu, cu floarea la piept, / veşted cavaler, viclean 
domnișor ? / Nu ești oare Îngerul? Exterminator ?% 

Poezia lui Emil Botta elogiază înţelepciunea populară 
nu numai în mod direct — aşezîndu-se sub semnul ei — 
ci și indirect, relevînd abisul spre care duce preluarea 
folclorului fără o credinţă salvatoare. 

Ades ne este sugerat subtil faptul că jocul de cu- 
vinte introdus din nebăgare de seamă sau fără suflet în 
spaţiul sacru al descîntecului de vindecare poate schimba 
magia albă în magie neagră. 

Știind toate acestea, dar dorind totuși să-şi joace pro- 
priul său rol din ipostaza omului simplu care se poate 
adresa aproapelui său cu „Frati-miu“ şi poate vorbi cu 
păsările şi cu șerpii pe limba lor, Emil Botta nu se dis- 
tribuie numai pa sine în acele personaje menite să-l 
apropie de oameni şi de lucruri, ci redistribuie mereu 
în alte roluri şi tot ceea ce întîlnește pe marea scenă a 
lumii sau în culisele acesteia. 

Și, mai mult chiar, el schimbă din cînd în cînd însuși 
rolul cuvintelor cu care s-a vorbit într-un anume fel de 
cînd e lumea și pămîntul, precum și rolul marilor replici 
care merită să fie rostite mereu în alt context. Astfel 
din mierlă o creează pe fantastica Mierla cu care stă 
de vorbă ca de la suflet la suflet, iar din primăvară pe 
contra-pasărea pe care o numește Primavera și-o roagă 


140 


să-l înalțe pe aripa sa de gol. Cum, la rîndul său, celebra 
replică rostită de Lady Macbeth : „toate balsamurile Ara- 
biei nu pot să spele mîna asta mică“ prin intermediul 
poeziei sale ajunge în tragedia cămilelor care l-au sfîșiat 
pe Ion Vodă, de unde ne cutremură sub forma : „Parfu- 
mele Arabiei toate / nu spală mîna cămilelor / ale cămi- 
lelor mîini / în Ion încleștate“. 

În ciuda nenumăratelor schimbări de roluri, dată fiind 
marea sa credință cu care comunică totul, Emil Botta nu 
face altceva decît să-şi joace propriul său rol pînă cînd 
se topește în el. 

Pînă cînd al său „dor fără saţiu“, care amintește 
eminescianul dor de moarte, îl duce în sfîrșit „în faţa 
frumoasei' Ingrid, cea cu mîinile înmănușate nu în piele 
de Suedia, ci în piele de Suedez“. 

Pînă cînd, cum afirmă altundeva, este silit să intre 
la stăpîn, la Pietrele Scrise, la oraculare. 

Aici nu mai joacă nici un fel de rol întrucît totul a 
fost definitiv jucat. 

Aici, în sfîrşit, Emil Botta îndrăzneşte să se creadă 
cu adevărat Emil Botta. Stă liniștit, înconjurat de fan- 
tasmele sale și... cine știe ?!, poate se uită spre cel ce în 
poemul său purta masca mortuară a lui Liszt și făcea să 
răsune improvizația „concert la patru miîini“. Poate pîn- 
dește clipa în care să rostească din nou: „Adîncul ame- 
țitor / murmura / înaltul ameţitor / murmura / oh, nu 
este blestemată, / cerule, grădina ta !“. 


Obsesia tatălui 


Dacă aș fi întrebată ce obsesie mi se pare cea mai pu- 
ternică în proza lui Marin Preda aş răspunde, fără să 
ezit : obsesia tatălui. 

Orice probleme ar pune în mod declarat cărţile lui, 
de dincolo de subiect ţîșnește ceva care le face să semene 
una cu alta, uneori în ciuda intențţiilor autorului. Și 
acest ceva este întotdeauna legat de spaţiul sufletesc de- 
terminat de anii copilăriei și de figura luminoasă a ta- 
tălui. 

În general toţi marii prozatori ai lumii au avut ob- 
sesia tatălui, (dacă nu a celui de pe pămînt, măcar a 
celui din cer) dar — cel puțin cei la care s-a manifestat 
în mod mai pregnant — au avut-o în alt sens. 

De obicei avem de-a face cu o necomunicare evidentă 
şi cu un conflict puternic mascat sau declarat. 

Așa se întîmplă la Dostoievski, așa se întimplă la 
Kafka, așa se întîmplă la Faulkner. 

Aproape de fiecare dată fiul se ciocnește de tată ca 
de un zid și nu-i poate ierta puterea de a se descurca în 
viaţa de toate zilele. Sau, mai precis, faptul că nu prea 
stă să-și pună probleme. 

Spre deosebire de mai toți tații-obsesie pe care i-am 
reținut din cărți, bătriînul Ilie Moromete problematizează 
tot ce se întîmplă şi nu are putere de decizie tocmai 
pentru că problematizează. Lui nu-i iese nimic aşa cum 


142 


ar fi dorit și nu-și domină fiul prin putere, ci prin scep- 
tica sa înțelepciune. 

La acest nivel nu mai avem de-a face cu o dominare 
conflictuală, ci cu o comuniune de gîndire și de simţire. 
Această comuniune se face simțită nu numai in fan- 
tasticele fragmente în care apare Ilie Moromete, ci și 
în mărturisirile directe pe care le-a făcut Marin Preda 
în cărți sau în afara lor, în discuţiile de zi cu zi. 

Dar ea se face simțită şi mai acut în mărturisirile in- 
directe. 


În Viaţa ca o pradă, vorbind despre Frații Kara- 
mazov. Marin Preda își mărturisește admiraţia pentru 
modul în care este construit acest roman, ca în final să 
constate totuși : dar mie mi-ar fi plăcut ca Ivan să fie 
sănătos și să se-mpace bine cu tatăl lui. 

Mărturisirea m-a șocat cum nu se poate mai mult. 

A spune că ţi-ar fi piăcut ca Ivan să fie sănătos și 
să se-mpace cu tatăl său înseamnă a spune că ţi-ar fi 
plăcut o cu totul aită carte. Fiindcă, ce altceva este ro- 
manul Frații: Karamazov decît cumplitul conflict între 
tată şi fiii săi, crima, rechizitoriul și pedeapsa unuia 
dintre fii. (A aceluia care trebuia să poarte crucea nu 
pentru că şi-a ucis tatăl, ci pentru că l-ar fi putut ucide 
oricînd.) 

Dar, oricît m-a şocat mărturisirea de mai sus a lui 
Marin Preda, ea mi s-a părut întotdeauna valabilă din 
unghiul de vedere al celui care l-a creat pe Ilie Mo- 
romete. 

Această mărturisire şocantă nu însemna că Marin 
Preda nu înțelesese Frați: Karamazov. Înţelesese cu nin- 
tea dar nu și cu sufletul. Pentru el tatăl era tatăl şi pe 
el era pregătit să-l asculte. Să-i găsească oricînd cir- 
cumstanţe atenuante. 

Dacă lucrurile n-ar sta aşa nu ar fi afirmat hotărît: 
„mie mi-ar fi plăcut ca Ivan să fie sănătos şi să nu se 
certe cu tatăl lui“. 

Ar fi putut spune, dimpotrivă : „Mie mi-ar fi plăcut 
ca Feodor Karamazov să nu fie un bătrîn păcătos şi fiii 
lui să-l iubească“. 


143 


Dar pentru Marin Preda — oricît de păcătos ar fi 
fost bătrînul — dreptatea era a lui întrucît existenţa 
fiului i se datora. 

N-am putut înțelege asta cînd am citit Viața ca o 
pradă, ci mult mai tîrziu, cu ocazia unei discuţii despre 
Verdictul lui Kafka. 

Era într-o seară la Casa scriitorilor şi se discuta 
zgomotos și poate — urmărind scena de la distanță — 
nimeni n-ar fi crezut că în acea discuție aprinsă Marin 
Preda nu făcea altceva decît o analiză literară foarte spe- 
cială, cu care ceilalți nu prea puteam fi de acord. 

Pînă la un punct toţi cei de față gîndeam la fel. Tî- 
nărul Georg Bedemann, căruia tatăl său a fost în stare 
să-i distrugă totul cu sîrge rece pentru simplul fapt că-i 
era fiu (şi că deci viaţa lui îi aducea aminte că e vremea 
să cedeze locul) nu a avut de îndurat o existenţă uşoară. 

Să ne reamintim că o bună bucată de vreme lucru- 
rile păreau normale deși nu erau. Bătrînul îl informase 
pe prietenul singur şi nerealizat al fiului său asupra tu- 
turor succeselor acestuia pe care, din delicateţe, el le 
trecuse sub tăcere si reușise astfel să-l îndepărteze. 

Lucrurile n-au fost deci niciodată liniștite, dar cen- 
flictul se declanșează ca atare abia cînd tatăl atotputernic 
știe că fiul observă că este deja bătrîn şi simte că îl 
compătimește. În această clipă el izbucnește cu toată 
ura de care e în stare. „Acum ştii, deci, ce mai există 
în afară de tine, pînă acum nu știai decît doar de tine! 
Propriu-zis erai un cop'l nevinovat, dar şi mai propriu- 
zis erai un om diabolic. De aceea află: te osînciesc la 
moarte prin înec !“ 

Comentariul lui Marin Preda sublinia două lucruri 
care erau într-adevăr nemaipomenite. Primul : propriu- 
zis erai un copil nevinovat, dar și mai propriu-zis erai 
un om diabolic. În acest punct era de acord cu bătrînul 
că a fi propriu-zis nevinovat înseamnă a fi şi mai pro- 
priu-zis diabolic. Adică a-l privi pe celălalt cu cruzimea 
nevinovăţiei întru ioptul neinţelegătoare. 

Dar cuvintele caie îl obsedau în cel mai înalt grad nu 
erau acestea. „Te „sîndesc la moarte prin înec !* i se 
părea efectiv lucrul ieșit din comun. Nu-l osîndește la 
moarte, comenta ; la moarte prin înec. Și sublinia cu- 


144 


vintele prin înec într-un fel anume, făcîndu-ne să înţe- 
legem că în ele stă, de fapt, ceea ce este extraordinar în 
această proză. 

Bătrînul Bedemann i se păruse de la bun început 
diabolic, nu numai prin modul în care rupsese legătura 
dintre fiul său şi prietenul din străinătate al acestuia, ci 
și prin convingerea că i-ar fi putut rupe orice altă le- 
gătură. 

I se păruse deci capabil să spună: Te condamn la 
moarte ! 

Ceea ce depășea efectiv așteptările lui era moartea 
concretă — prin înec -— pe care i-a hotărit-o şi modul 
cum verdictul s-a impiinit aproape de la sine indată ce 
a fost dat. 

Iar ceea ce depășea aşteptările mele era că la acea 
oră tîrzie Marin Preda a reprodus din memorie aproape 
cu exactitate întreg pasajul: „Atunci ţișni pe poartă, 
peste caldarîm, simțindu-se atras de apă. Apucase strîns 
parapetul întocmai cum apucă un înfometat hrana. Se 
avînta pe deasupra, ca: un gimnast perfect, curn fusese 
în anii tinereţii, spre mîndria părinţilor săi. Încă se mai 
ținea bine eu mîinile ce slăbeau tot mai mult, pîndi 
printre gratiile parapetului trecerea unui autobuz care să 
acopere cu ușurință zgomotul căderii lui și strigă înce- 
tișor : Dragi părinți, v-am iubit totuşi mereu, şi-şi dădu 
drumul să cadă“. 

V-am iubit, totuși mereu — comenta Marin Preda. 
Adică nu v-am iubit, v-am iubit totuşi, sublinia, făcîn- 
du-ne să înţelegem că era încă de partea bătrînului. 

Apoi repeta, pe cel mai admirativ ton, extraordinara 
frază cu care se încheie Verdictul: „în clipa asta pe 
pod era o circulație cu adevărat interminabilă“. 

O repeta, nu numai sdmirativ, ci ca şi cum și-ar fi 
însușşit-o întocmai sau ca şi cum ar fi scris-o el însuşi, 

Deși el n-ar fi scris-o niciodată. 

Fiindcă, de fapt, Kafka a consemnat astfei împlinirea 
verdictului tocmai pentru că era de partea fiului căruia 
puterea de decizie a tatălui nu i-a lăsat nici o şansă. Nu 
numai cîț a trăit, ci nici după aceea. Sau mai ales după 
aceea. Fiindcă, în ciuda conflictului de neînlăturat, acest 
fiu îşi iubise totuși tatăl. 


145 


În ciuda înțelepciunii sale țărănești, său poate chiar 
datorită ei, Ilie Moromete nu decide nimic pentru nici 
unul dintre fiii săi. 

Puterea de a privi lucrurile în mai multe feluri l-a 
dus la concluzia că există mai multe căi. Şi ia limită, la 
convingerea ţărănească potrivit căreia : orice pasăre pe 
limba ei piere. 

La un astfel de tată te întorci de oriunde te afli pe 
calea pe care ai apucat. Te întorci chiar şi din prăpastia 
în care ai ajuns cu eroii lui Dostoievski sau ai lui Kafka. 
Te întorci și fără îndoială te simţi bine, dar îţi asumi tot- 
odată şi riscul acestei întoarceri şi al bucurie: legate de 
ea. Risc asupra căruia Marin Preda era ma: conştient 
decît toţi exegeţii săi la un loc, dar pe care, structural, 
nu putea să nu și-l asume pentru a rămîne pînă la ca- 
păt el însuşi. 


Începutul şi sfîrşitul . 


Nu ştiu dacă Întâlnirea din Pămînturi este sau nu cea 
mai bună carte a lui Morin Preda, așa cum se afirmă 
ades în discuţiile particulare dintre scriitori şi cum lasă 
să se înțeleagă insistența cu care a fost comentată în 
presă după moartea autorului. 

Înclin să cred că ne gîndim la ea atît de des tocmai 
pentru că Marin Preda are o operă și încă o operă în- 
cheiată altfel decit a început. Că fără Morometii; și fără 
Delirul şi fără Viaja ca 2 pradă această carte extraor- 
dinară risca totuşi să fie uitată. 

Chiar și romanu! Cel mai iubit dintre păminteni, prin 
însuși faptul că se situează la polul opus, ne face să ne 
gîndim şi mai insistent la întîlnirea din Pămînturi. 

Dacă ar fi să reluăm numai episoadele de dragoste 
din cartea de început a lui Marin Preda şi din cea de 
sfîrşit şi încă am avea suficiente date pentru a constata 
ce schimbări s-au produs în viziunea sa de-a lungul tra- 
valiului de o viaţă de scriitor. 

Eroul din nuvela Întîlnirea din Pămiînturi, îndrăgos- 
tit astfel încît dacă nu s-ar mărturisi cuiva poate că ar 
muri, se destăinuie prietenului său. „Al lui Teican, i se 
adresează el, vreau să-ţi.spun ceva, dar să nu spui la 
nimeni despre ce-om vorbi noi acum.“ 

Asigurările care i sa dau în acest sens nu i se par 
convingătoare şi atunci adaugă: „Mă, mie nu-mi place 


147 


} 


să mă bat cu nimeni, auzi? Al lui Teican?! Dar dacă 
spui la cineva, să ştii că ne batem.“ 

Ceea ce urma să-i spună se ştie. 

di mărturisește cum a văzut-o el pe Drina lui Palici 
cînd își desfăcea părul şi cind s-a dezbrăcat să se scalde. 

Atunci lui Dugu al lui Paţanghel i-a stat inima. Şi 
fiindcă lui i-a stat inima a-fost convins că şi ei i-a fost 
frică. Și poate chiar i-a fost, deşi nu l-a văzut. Poate că 
tocmai dată fiind uceastă frică nelămurită s-a îmbrăcat 
repede și cînd s-a îmbrăcat era schimbată de parcă era 
altă fată. 

Frumoasa mărturisire este făcută într-un cadru la fel 
de frumos. i 

Cei doi flăcăi merg alături pe cai și — din cînd în 
cînd — sfiosul îndrăgostit se apleacă spre prietenul său 
să-i spună taina sa, astfe! încît să nu-l audă nici vîntul, 
nici pămîntul. 

Dugu n-a fost încă la nici o fată și poate că tocmai 
de aceea, cînd a văzut-o pe Drina lui Palici şi i-a plăcut 
de ea, fără să-i spună nimeni, a știut că și ea l-a plăcut. 

El n-are în spate nici o experienţă tristă și are îna- 
inte o viaţă. 

Cu eroul din Cel mai iubit dintre pămiînteni, lucru- 
rile se petrec cu totul altfel. 

Deşi nu e bătrîn, el are în față o lungă și tristă expe- 
riență care-l face să spună totul ca și cum n-ar mai avea 
nimic de pierdut. 

Iniţial, citind cartea am fost şocată de felul cum erau 
înfățișate în ea întîmplările care — și-n viaţă și-n cărți — 
de obicei sînt ocolite sau înfrumusețate. Hotărit lucru, 
nu-mi plăceau deloc o mulţime de întîmplări urîte din 
viaţa eroilor şi nici modul în care erau repetate. Nu 
mi-au plăcut nici cronicile care s-au scris imediat după 
apariția cărţii. Majoritatea mi s-au părut scrise în grabă 
şi de complezenţă. | 

Ceea ce m-a pus prima dată pe gînduri a fost o pă- 
rere venită din altă parte decît de la oamenii de litere. 
Un prieten — de profesie fizician — în vreme ce citea 
cartea mi-a telefonat să mă întrebe: spune-mi şi mie, 
s-a întîmplat ceva cu Marin Preda ? 


148 


De ce? am răspuns uluită. Cu o seară înainte stă- 
tusem la aceeași masă cu Marin Preda şi mi se păruse 
mai vesel ca oricind. Citesc cartea, m-a lămurit cel ce-mi 
telefona, şi mi se pare că i s-a întîmplat ceva foarte grav. 
Spune despre el niște lucruri pe care nu le scoţi în pu- 
blic decît dacă nu mai ai nimic de pierdut. 

Atunci mi s-a părut că exagerează. 

După aceea m-am gîndit ades la acest telefon al unui 
om care nu-l cunoştea pe Marin Preda decît din cărți, 
dar care îl cunoştea foarte bine. 

Și-am început să mă gîndesc altfel și la carte. Să-n- 
cerc să pătrund adîncirea lui Marin Preda în tragismul 
vieții unei epoci, precum și în tragismul obscur al vieţii 
de toate zilele, tragism neluminat de nici o idee mare în 
numele căreia se petrec lucrurile așa cum se petrec, dar 
poate, tocmai de aceeă, nu mai puţin adînc decît cel iz- 
vorît din neîmplinirea cine știe căror țeluri majore. Fi- 
indcă țelurile înalte ale eroului tragic (în înțelesul cla- 
sic) îi luminează totuși într-un fel existența, pe cînd tra- 
gedia existenţei de zi cu zi (fie ea şi a unui om deosebit) 
macină totul fără mîngiierea nici unui sens. 

Mărturisesc că nu mi-a fost ușor să accept cartea în 
înţelesul acesta. Că am revenit la ea doar atunci cînd 
cel care spusese lucrurile ca şi cum nu mai avea nimic 
de pierdut plecase atît de absurd dintre noi. 


Dar nu numai felul cum este privită dragostea în 
ultimul roman al lui Marin Preda îmi amintește, prin 
contrast, de întîlnirea din Pământuri, ci totul. Şi mai ales 
felul cum este privită moartea. 

În nuvela Înainte de moarte, Stancu lui Stăncilă care 
își bănuie sentința îl întreabă pe doctor: cînd? și ca 
să-l facă să fie sincer motivează : „m-am gîndit zile în- 
tregi şi mă uitam la muiere cum se sbate şi nu ştie în- 
cotro s-o apuce. Așa, doar i-așşi spune: Bagă de seamă 
că în cutare timp... și să fie în regulă“. 

El înțelege că şi doctorului trebuie să-i fie greu, dar 
insistă : „Greu vă e ? Cînd ? Atunci să spuneţi şi gata, vă 
sărut mîna ca la un sfînt&. 


După eforturi de nedescris, pe care Marin Preda ştie 
să ni le sugereze în mod magistral, doctorul biiguie: 


149 


„Să vedem, Stancule, e toamnă, ţi se schimbă sîngele... 
Dacă ai fi luat-o de la început... N-ai să poţi trece cu 
sîngele schimbat.“ 

Dar Stancu lui Stăncilă nu vroia, de fapt, să știe ceea 
ce doar bănuia. 

Ca urmare, atunci cînd află nu-i sărută doctorului 
mîna ca la un sfînt, ci își înfige unghiile în gîtul lui și 
horcăind de furie strigă : „De unde ştii tu, mă ? Soarele 
și Dumnezeii mă-tii, de unde ştii tu... Arhanghelii şi 
steaua"... De unde ? De unde ?% 

Și asta ca semn că el pusese cumplita întrebare nu 
pentru că s-ar fi grăbit sau pentru că i-ar fi fost tot una, 
ci fiindcă spera să i se mai dea un termen. 

Cel mai iubit dintre pământeni nu bănuie cînd și 
nici nu se întreabă și nici nu întreabă pe nimeni. 

El se macină treptat și pare că merge spre sfîrşit în 
virtutea inerției. Dar... de vreme ce lasă un document 
asupra acestei măcinări înseamnă că nici lui nu-i este 
tot una, ci doar că nu mai are nimic altceva de făcut de- 
cît lăsarea acestui document. 

Tot făcînd, fără să vreau, legătura între prima carte 
şi ultima carte a lui Marin Preda m-am gîndit că şi Cel 
mai iubit dintre pământeni ar fi putut să poarte motto-ul 
„Trup sfînt şi hrană sieși Hagi rupea din el“, dat cîndva 
extraordinarei nuvele Calul. 

Afirmația ar putea părea șocantă și de aceea simt ne- 
voia să mă explic. 

În acea fantastică proză de tinerețe ne aflăm în fața 


unui om şi a calului său cu care nu mai este nimic de 
făcut. 


În vreme ce-și duce calul spre locul unde va fi omo- 
rît, stăpînul lui pare că moare el însuși. 

În sfîrșit, ceea ce era să se întîmple s-a întîmplat. 

Pentru cei ce privesc de departe omul și calul său de 
pe care acesta ia pielea lucrurile par simple. Cineva chiar 
constată rîzînd : uite, bă, unul belește un cal. 

Dar pentru cel care şi-a iubit calul şi care a trebuit 
să facă el însuși tot ceea ce mai era de făcut ? 

Dar pentru cel care s-a dus pe sine însuși încet, încet, 
aşa cum şi-ar duce calul cînd nu se mai poate altfel ? 


Între ironia autorului și ironia soartei 


Romanul Delirul al lui Marin Preda începe cu o iro- 
nie a autorului, greu de uitat, și sfîrşește cu o ironie a 
soartei eroilor săi, greu de acceptat. 


„Cînd mama lui Parizianu, sora mai mare a primei 
neveste a lui Moromete, se întoarse de la Paris însărci- 
nată“, aflăm încă din primele rînduri, „mulţi crezură că 
va ieși din asta un copil care n-avea să semene deloc cu 
cei din sat : fiindcă, ce deosebire ar mai fi fost atunci 
intre Paris și Siliștea-Gumești ?“. 

Ironia soartei va face ca acest copil din flori să fie 
mai șters și mai siliștean decît toți siliștenii, vom afla 
nu peste mult. Dar, pînă la urmă, consătenii lui Moro- 
mete parcă avuseseră şi ei dreptate să gîndeasză aşa. 
Căci dacă Parizianu era o figură cu totul neînsemnată, 
fiul acestuia, cu toate că moștenise într-un fel neînsem- 
nătatea tatălui, împlinise totuși ceva din iluzia pe care 
și-o făcuse cîndva lumea din sat. Numai că, încă o ironie 
a soartei, nimeni n-avea habar că al lui Parizianu nu era 
chiar așa de siliștean cum fusese tatăl său și cum ar 
putea să pară și el la prima vedere. Sau poate că tot 
satul avea dreptate. Poate că felul ciudat de a fi al ne- 
potului lui Moromete venea mai curînd din grădina aces- 
tuia — în care ajungea deseori, în ciuda dușmăniei dintre 
tatăl său și unchiul său — decît de pe malurile Senei pe 
care a pierit în negura uitării acel bunic necunoscut de 
nimeni. Nu întîmplător este privit şi el ca un siliştean 


151 


sadea — și încă nu ca unul dintre cei mai isteți. Pentru 
că, deși se străduia el să învețe tot ce se poate învăţa — 
şi la liceul din Pălămida şi la şcoala superioară a lui 
Moromete — comparat cu acesta abia dacă ajunsese pînă 
la genunchiul broaștei. Sau poate că lucrurile nu stăteau 
chiar așa. Fiindcă ceea ce în Siliștea-Gumeşti părea în- 
tr-un fel, atunci cînd băiatul a plecat de-acasă s-a do- 
vedit că fusese altfel. 

Oricum, al lui Parizianu era destul de bleg și de ciu- 
dat nu numai din punctul de vedere al siliștenilor, ci și 
din acela al autorului. Ba repeta la nesfîrșit cîte o expre- 
sie fără noimă cum ar fi „n-are importanță“ sau „pe ce 
te bazezi“, care uneori pica exact ca nuca-n perete ; ba 
se trezea rînjind la un gînd al lui pe care nimeni nu i-l 
știa şi părea c-a luat-o razna de tot. 

Pentru a compensa faptul că Moromete nu-i dădea 
nici măcar atîta atenţie cît fiului său, Parizianu își in- 
ventase un rol important pe care chipurile l-ar fi putut 
avea. Îi povestea senin lui Ștefan cum ar fi stat el o 
dată de vorbă cu Aristide : „Mă, alde Parizianu“, zicea 
că i s-ar fi adresat, „vorbește tu cu Moromete, dacă e 
om deştept îl fac primar... Eu mă retrag... Păi de ce, 
domnule Aristide, zic, n-ai mai găsit pe nimeni în parti- 
dul liberal, cît e satu ăsta de mare? E, dar e 'oți, zice, 
mie îmi trebuie unu care să nu fie 'oţ! Și ce. se termi- 
nară oamenii cinstiţi ? E cinstiţi, zice, da? e proști, mie 
îmi trebuie unu și cinstit și deștept...“ Şi după acest dia- 
log imaginar încheie făcîndu-i parcă în ciudă celui despre 
care vorbeşte : „Dacă ar fi venit la mine i-aşi fi spus și 
ar fi ajuns şi el cineva, 

„Adică să fi venit Moromete la el, la Parizianu !“ co- 
mentează ironic autcrul, care își cunoaște personajul și 
ştie că un lucru ca ăsta nu s-ar fi putut întîmpla, 
ruptul capului. 

La batjocura naratorului se va adăuga şi cea a lui 
Ştefan care se va trezi întrebîndu-l rînjind : pe ce te 
bazezi ? | i 

Parizianu nu va înţelege ironia fiului său şi va face 
un efort considerabil să-l lămurească ce-a fost. Pe de-o 
parte fiindcă Aristide nu i-a spus niciodată ce-i poves- 
tește el că i-ar fi spus, pe de alta pentru că nu e nici el 


152 


chiar așa de prost încît să creadă pînă la capăt că dacă 
Moromete ar fi venit la el ar fi ajuns primar. Ştia la fel 
de bine ca toată lumea din sat că pentru asta ar fi tre- 
buit să fi fost legionar sau măcar să fi avut un băiat 
ca Tudor Bălosu care să fi fost legionar. 

Ce e și mai ciudat, ne mai spune autorul, este faptul 
că, după o astfel de discuție, al lui Parizianu alerga ime- 
diat în grădină la Moromeţi de parcă ar fi vrut să vadă 
la faţa locului dacă înjurăturile tatălui său au produs 
prin ele însele vreo schimbare asupra unchiului. Spre 
marea lui uimire trebuia să constate însă că Moromete 
era acelaşi : n-a aflat prin telepatie că Parizianu îl în- 
jurase şi nici n-ar fi ascultat dacă s-ar fi apucat cineva 
să-i povestească. De data aceasta drumul lui pînă acolo 
se va solda totuşi cu un cîștig. Îl va auzi pe Ion al lui 
Miai care va povesti cum a vorbit al lui Tilvan în biserică 
și cum popa n-a zis nimic, adică n-a avut ce să facă. 
Apoi îl va urmări pe Moromete care va comenta scîrbit 
întîmplarea : „Şi muierile de-acolo din biserică ce-or fi 
zis ? Adică, nenorocit ai ajuns să nu-ţi dai seama cui 
vorbeşti... Muierilor, ca şi cînd bărbaţii ar fi pierit în 
satul ăsta...“ 

Despărţindu-se de unchiul său — care i-a făcut pro- 
misiunea că-l va lua cu el cînd va pleca la București — 
al lui Parizianu va face ultima tentativă de a se apropia 
de vărul său Nicolae care este cu patru ani mai mic decît 
el. Nu te simpatizez, îi va spune acesta pe neocolite : cînd 
mă uit la tine parcă mă văd pe mine și n-aş vrea să fiu 
așa bleg la 19 ani. Fiindcă al lui Parizianu dăduse rapid 
o nouă dovadă că nu era cine ştie ce de capul lui, ca apoi, 
iluminat de un gînd, spre surpriza lui Nicolae să se 
trezească spunînd : „Singura primejdie care mă pîndeste 
(de altfel, ca și pe tine) e să nu mai văd cu propriii mei 
ochi. Breugel are un tablou cu niște orbi care merg îna- 
inte şi dau într-o groapă. Curios e că cei care n-au căzut 
încă sta cu mîna întinsă după cel din față, care în cu- 
rînd se va prăbuși.“ 

Parabola orbilor din tabloul lui Breugel, la care se 
vor opri într-o altă epocă istorică eroii lui Augustin Bu- 
zura, îl obsedase deci și pe acest tînăr în aparenţă naiv și 
prin el pe Marin Preda, cel de la etapa în care ne-a în- 


159 


făţişat istoria într-un moment în care luase forma de- 
lirului, 

După aceste discuţii (cu un rol important în econo- 
mia romanului) tînărul care se decisese să-şi părăsească 
satul va trece prin două experiențe fundamentale care 
poate îl vor maturiza. Mai întîi el este chemat de fata 
pe care-o iubea și condus în tăcere pe fişia de pămînt 
a acesteia pînă la capătul ei la care se va întîmpla ceea 
ce nu s-ar fi încumetat nici măcar să viseze, după cum 
fusese ţinut la distanţă pînă atunci. Noaptea de dragoste 
venită ca un dar făcut de plecare, restituită în unele din- 
tre cele mai frumoase pagini ale romanului, va fi ur- 
mată de o zi înfricoşătoare. 

Giîndul lui Moromete că Bălosu și Tilvan s-ar putea 
să nu s2 rezume la spoitul primăriei se împlineşte mai 
curînd «decît ne-am fi așteptat. Ştefan ia parte la întru- 
nirea la care a fost chemat tot satul, încheiată prin pu- 
nerea la stîlpul infamiei a lui Ilie Pîrvu și a lui Dumitru 
lui Nae. 

În ziua următoare, Iocan, Marmoroșblanc, Moromete, 
Cocoșilă şi Țugurlan care altă dată, liberi pe cugetul lor, 
puneau ţara la cale, se vor întîlni la capul prietenului 
ucis, reuuşi la tăcere. 

Bărbat în întregimea cuvîntului, va zice Moromete, 
să-l omoare o stîrpitură! şi nemaiputînd suporta va 
pleca şi nu va lua parte nici la înmormiîntare. 

Peste două săptăinini, la fel de îngîndurat şi de tăcut 
va face drumul plănuit mai de mult la copiii săi dintii, 
la Bucureşti, cu gîndul de a-i aduce înapoi acasă. și îl 
va lua cu el, aşa cum i-a promis, pe al lui Parizianu. 

Acest drum cu căruța cu cai de la Siliştea-Gumeşti 
pînă în inima Bucureştiului este unic, prin frumuseţea 
sa, în proza românească. 

La jumătatea distanţei, Moromete se va opri și, în 
vreme ce caii lui își vor rumega liniștiți ovăzul, va bea 
o sticlă de vin împreună cu cîrciumarul și îi va vorbi 
acestuia în dodii despre băieţii săi care-au fugit de-acasă. 

Cînd vinul îl va lumina și-l va face să pară din nou 
ca altădată, al lui Parizianu îl va vedea ridicînd mîna și 
spintecînd aerul de sus în jos spre a-l lămuri mai bine 


ai 154 Aa 


pe cîrciumarul care-l privea încurcat : fi-meu Paraschiv, 
uite-aşa a tăiat Bucureştiul în două : jumătate e al lui. 

Nepotul său, care față de Moromete este ca un post- 
modernist de-al nostru faţă de Marin Preda, nu va ne- 
glija această ironie de mare clasă a unchiului său ci va 
tăia şi el aerul de sus în jos repetînd cu încîntare cuvin- 
tele : uite-așa a tăiat Bucureştiul în două! Apoi îl va 
asculta cu aceeași uimire, cînd îi va explica străinului 
cu care-a băut de necaz : îți spun ca să ştii cum proce- 
dezi. Cit intri în București, opreşti un om + unde stă, îl 
întrebi, Paraschiv al lui Moromete din Siliștea-Gumești ? 
Și ai să vezi că toată lumea îl cunoaște. 

Hangiul va-nţelege în cele din urmă că omul e câtră- 
nit rău de tot şi va rămîne îngîndurat. 

Cel care va trebui să ajungă la București și să întrebe 
de fiii săi va fi Moromete. 

Mă creştine, îi zice el primului om care-i iese în 
cale cînd începe să intre în capitală, unde e strada Cheia 
Roseti ? 

intuind gîndul dispreţuitor cu care îi arată acesta cu 
mîna s-c ia înainte, după aceea nu va mai întreba pe 
nimeni nimic. Autorul va marca astfel atitudinea pe care 
o va lua: „Moromete puse talpa pe vătraiul loitrei cu 
acea mişcare sigură a ţăranilor care știu că ci sînt ade- 
văraţii stăpîni ai lumii şi nu pot crede că au nevoie de 
alții ca să trăiască, se urcă pe cutie şi luă hăţurile în 
mînă“. După cum mergeau caii lui păreau că ştiu și sin- 
guri unde trebuie să ajungă. Astfel în-scurtă vreme ei 
se trezesc bătînd asfaltul marilor bulevarde şi ajung, 
fără să ne dăm seama cum, chiar pe Cheia Roseti, urde 
se afiă blocul Algiu la care va fi găsit Nilă cu șapca lui 
de portar pe care scrie portar. 

Literar vorbind, revederea este fără cusur, dar pen- 
tru eroul plecat la drum cu un gînd al lui ea reprezintă 
un neîndoielnic eşec. 

Vor sta la masă ca niște străini și din cînd în cînd 
Moromete va repeta că şi-a luat mîna de pe copiii săi. 
Apoi se va ridica brusc și va pleca înapoi spre casă ín 
aceeași zi. 

Al lui Parizianu va rămîne la Bucureşti unde va fi 
găzduit de Nilă și vreme de trei săptămîni va umbla de 


155 


colo pînă colo şi parcă nu va mai ști nici el cu ce gind a 
venit. 

- În realitate, aceasta va fi o perioadă de iniţiere care 
îi va fi de mare folos pentru ce va urma. După trei săp- 
tămîni de edificare — în care nu întîmplător va trece 
pe la legionari mărunți cum este şoferul Megherel, pe la 
alții ceva mai de seamă ca profesorul Cotigă şi chiar pe 
la Casa Verde (care se aștepta să fie chiar verde), al lui 
Parizianu care parcă uitase de sine își amintește cu ce 
gînd a plecat de-acasă şi bate la ușa marelui ziarist Gri- 
gore Patriciu să-şi încerce norocul. 

Capriciosul patron îi va acorda un minut şi adunîn- 
du-și gîndurile ca să fie cît mai convingător tînărul 
nostru va zice: Am venit la Dumneavoastră ca la un 
tată ! Eşti orfan ? va fi întrebat și aceste cuvinte care pu- 
teau să-l descumpânească îl ajută. În lumea aceasta da, 
va răspunde brusc, iar după o scurtă pauză va adăuga: 
şi nici în sat nu mă mai pot întoarce. Dar ce e în sat? 
va continua marele ziarist. Ce e şi aici, va spune al lui 
Parizianu pe tonul cel mai firesc. Fiindcă între timp, la 
moartea lui Dumitru al lui Nae se adăugase şi moartea 
lui Nicolae Iorga, și după cum mergeau lucrurile nimeni 
nu mai putea să fie sigur ce va fi mîine. 

Cucerit de acest dialog, patronul ziarului Ziua îi 
spune să scrie ce s-a petrecut în sat și să revină după trei 
zile. Tinărul va relata întîmplările la care a fost martor 
și pentru a da un sens neliniștii sale își va intitula arti- 
colul : Dacă ar ști generalul... La acea dată neliniștea 
marelui ziarist s-ar fi putut exprima și ea în aceleași 
cuvinte și astfel tînărul de 19 ani, cu liceul neterminat, 
care publicase în viaţa lui un singur articol la ziarul lo- 
cal, se trezeşte angajat la unul din marile cotidiane din 
capitală, 

Şansa lui ni se pare neverosimilă, şi nu ni se pare 
așa doar nouă, cititorilor. Vărul său Paraschiv, care ar fi 
vrut să-l ia la el la atelier, să se facă sudor, cînd îl vede 
cum a fost îmbrăcat și cum scoate teancul de bani din 
buzunar, să plătească, e convins că nu se poate să fie 
lucru curat. Şase luni le dau legionarilor tăi, nu mai 
mult, spune el scîrbit, şi atunci să te văd ce-ai să faci. 
O lună probabil vei mai trăi vînzîndu-ți hainele astea 


cu 156 


şi pe urmă vei ajunge să dormi pe Chiogirlii. Și dacâ 
Paraschiv se îndoia ue ce se întîmplă cu acest văr al său, 
căruia nu-i vroia răul, înseamnă că exista un motiv 
de-ndoială și că și autorul simţise asta. 

Soarta care iucrează acum în favoarea lui Ștefan, în 
realitate îi va da doar -un avans iar apoi își va lua re- 
vanşa. După ce va ajunge un fel de copil de suflet al 
patronuiui (căruia printr-o întîmplare greu de crezut i-a 
salvat viața) nu peste mult va cădea în dizgrație. Cum ? 
Nu știm sigur, dar bănuim că datorită faptului că și-a 
permis să aibă rezerve la un articol al marelui ziarist. 
Îi spusese că, după opinia sa, Jugoslavia — care fusese 
dezmembrată pentru că a rupt pactul cu Hitler — a făcut 
un act sublim şi n-ar fi trebuit să fie arătată cu degetul 
pentru nenorocirea abătută asupra sa. 

Rezultatul va fi că, în loc să ajungă la Paris, așa cum 
i se lăsase să înțeleagă, va trebui să aleagă: ori merge 
pe front, în linia întiia, să scrie reportaj de război, ori 
pleacă de 'la ziar. 

Va merge pe front, va încerca să înțeleagă ce se pe- 
trece acolo şi o vreme va părea că steaua sa norocoasă 
n-a apus încă. Moartea care seceră totul în jur pe el îl 
ocoleşte. 


Se va întoarce după patru luni șocat de ceea ce a 
văzut, făcînd o cumplită grimasă şi săltînd necontrolat 
din umărul stîng pe care într-o zi s-a trezit cu o bucată 
de carne (încă vie) din trupul unui artilerist pulverizat 
în fata sa. 

Adevăratul său şoc se va produce însă atunci cînd va 
constata că articolele pentru care ar fi putut plăti cu 
viaţa au apărut într-o formă în care nu mai recunoaște 
nimic din ce-a scris. 

O cumplită ironie a soartei întorcea lucrurile astfel 
încît era silit să recunoască faptul că, în cele din urmă, 
tot Paraschiv avusese dreptate. Dacă reușiseră să-l mur- 
dărească și el nu putea să spună nimic, înseamnă că 
banii pe care i-a primit nu i s-au dat chiar degeaba. Nu- 
mai că această ultimă ironie făcea ca Soarta să nu-și ia 
revanșa numai asupra sa. Generalul care îi mutilase scri- 
sul era și el un învins. 


157 


Prin acest roman Marin Preda nu încearcă să-l rea- 
biliteze pe Antonescu, aşa cum s-a spus. În ciuda orică- 
ror aparente, el face însă din tragicul personaj istoric 
un adevărat personaj literar. La sfîrșitul cărţii, nimeni 
nu mai poate să spună: „Dacă ar fi știut generalul“. 
Toată lumea ştie că generalul știa de mult. Numai că is- 
toria nu putea să fie luată înapoi de unde s-a greșit și 
el nu mai avea nici o ieşire decît pe aceea a deznodă- 
miîntului tragic. „Scopul nu scuză mijloacele, dacă mai 
sint și altele“ scrie undeva spre sfîrșitul cărţii, lăsîn- 
du-se deschisă întrebarea : dar dacă nu mai sînt? Cu 
alte cuvinte, dacă irznia soartei face ca lucrurile să nu 
se mai poată schimba nici după ce generalul e scos de 
pe cîmpul de luptă ? Cu convingerea că această ironie a 
soartei trebuia relevată dacă oricum a trebuit să fie su- 
portată am fi preferat ca ea să nu devină atotstăpînitoare. 
Să se-ntîmple cumva o minune și să domine totuși iro- 
nia senină a omului stăpîn încă pe soarta sa, ironie care 
face parte nu numai dintre marile bucurii ale vieţii ci 
şi ale artei. Vrînd să tentez minunea care nu se produce 
am extins cu bună știință comentariul asupra părții din 
roman în care spiritul lui Moromete era încă viu și spi- 
ritul autorului era incă senin şi putea să ne lumineze 
spunînd : „Fiindcă ce deosebire ar mai fi fost atunci în- 
tre Paris şi Siliştea-Gumeşti ?€, 

Atît a stat în puterea mea. Dacă ar fi stat mai mult 
aș fi făcut ca această carte, care constituie doar prima 
parte a unei tragedii, să nu se încheie aici. Fiindcă nici 
o tragedie — oricît de bine ar fi scrisă — nu rezistă cu 
adevărat dacă autorul nu ajunge pînă la deznodămîntul 
tragic la care lui Marin Preda nu i-a fost îngăduit să 
ajungă. 


Însemnări despre Nicolae Velea 


Nicolae Velea a intrat în literatura noastră aşa cum 
ar intra un copil într-o altă vîrstă. El a primit premiul 
Academiei pentru o carte scrisă înainte de a avea 24 de 
ani şi la numai 24 de ani și-a auzit numele rostit cu emo- 
ție şi situat în descendența unor mari autori. 


Putea să devină „un copil teribil“ care dă cu barda 
în Dumnezeu şi care se uită la el însuși cum s-ar uita la 
Creangă sau la Caragiale, dar n-a devenit. Dimpotrivă, 
inteligența sa rară l-a făcut să se îndoiască de sine și 
să nu-și piardă niciodată umorul. Ceea ce nu înseamnă 
deloc că n-ar fi avut conștiința valorii sale. 

La vreo 20 de ani după debutul său strălucit și după 
alte cîteva cărţi care au confirmat acest debut, Nicolae 
Velea îi spunea, fără patimă, unuia dintre șefii săi admi- 
nistrativi : „Vă aduceţi aminte de vremea cînd Dumnea- 
voastră eram eu ?. Fiindcă odată el fusese pentru şefii 
săi „Dumneavoastră“ și nu literatura scrisă după aceea 
schimbase aceste raporturi. Velea intrase de mult în con- 
știința publică dar nu devenise om de încredere și nu 
devenise om de răspundere și nu devenise omul nici 
unei grupări. Poate că totul se datora faptului că nu 
avea tot atita încredere în sine cît talent avea și nu se 
simţea indicat să-ncerce să schimbe el lumea. Sau poate, 
dimpotrivă, rămăsese de-o parte fiindcă avea mai multă 
încredere în artă decît în orice altceva. 


159 


* + 


Proza lui Nicolae Velea a fost apropiată, nu o dată, 
de Întîlnirea din Păminturi a lui Marin Preda şi cred 
că toate trăsăturile de unire stabilite — plecînd de aici 
— între cei doi prozatori sînt reale. Există însă și ceva 
care îi diferențiază total și anume viziunea pe care o au 
asupra sentimentelor. 

Încă de la început Marin Preda e sigur pe sine şi 
sentimentele sale (transmise eroilor meniți să-l repre- 
zinte) respiră această siguranță de zile mari. În timp ce 
Velea nu este niciodată chiar sigur de nimic, decît cel 
mult de inteligența lui care se transmite şi ea (în text 
sau în subtext) unor personaje la fel de neîncrezătoare 
în ele ca şi autorul. 

De aici s-ar fi putut naște o literatură sceptică și 
angoasată, care ar fi urmat tipare știute, dar nu s-a 
născut. Fiindcă prozatorul Velea nu era nemulțumit de 
nesiguranța sa ci dimpotrivă, se bucura de ea. Și acesta 
este încă un semn al inteligenței sale artistice. 

Povestirea În treacăt, cu care se deschide volumu! 
Îniîlnire tîrzie (apărut în colecția Biblioteca de proză 
română contemporană a editurii Eminescu în anul 
1981) este edificatoare în acest sens. Aici Duminică îi 
jură Adinei „pe cuvîntările sale“ lucruri în care nu crede 
nici el, în ideea de a mai menţine nesiguranța și de a 
mai amîna astfel împlinirea în care, în cele din urmă, 
totul se stinge. Numai că această nesiguranţă, menţinută 
artificial mai mult decît trebuia, se întoarce împotriva 
visului cu care a fost menţinută. În acest joc Adina sfir- 
șește prin a sări din mașină şi a rămîne cu spatele înfipt 
într-un ţăruș care ţine loc de piatră de kilometraj. 

Eroilor din proza de tinereţe a lui Marin Preda le 
este de-ajuns să se uite o dată la fata pe care-o iubesc 
și să ştie. Mai tirziu această siguranţă va dispărea, dar 
tendința către ea va rămîne. Femeile din romanele sale 
nu mor niciodată atunci cînd iubesc, ci atunci cînd tră- 
dează. Orgoliul autorului le scoate din cadru pentru ca 
eroul care îl reprezintă să-și poată continua drumul său. 


160 


La Velea, din cauza resiguranţei totale a eroului (care 
îl reprezintă pe autor) femeia piere atunci cînd iubeşte ; 
prin eșecul ei va pieri apoi şi bărbatul, deşi povestea de 
dragoste relatată avea toate datele necesare spre a se 
încheia cu bine. 

Astfel, după moartea Adinei, Duminică pornește în- 
tr-un drum nebunesc cu mașina cu care cară lapte şi 
intră cu ea în Dunăre. În vreme ce se scufundă, Dunărea 
e acoperită de dire albe de lapte. La început albul acesta 
îl înspăimîntă, apoi începe să-l bucure. Fiindcă el ştie 
că nu mai există rîuri de lapte şi începe să creadă că a 
intrat într-un spaţiu ireal în care nimic din ceea ce i 
s-a întîmplat nu se poate să fie adevărat. Va spune li- 
niștit : Gata, să vină cineva să oprească jocul ! Dar jocul 
nu se va mai putea opri. 

Ceea ce mai trebuie reținut de aici este faptul că şi 
atunci cînd li se întîmplă lucruri foarte grave eroii lui 
Velea cred că se află tot într-un joc pe care ar mai putea 
cineva să-l oprească. lult discutata „poartă“ pe care co- 
pilul din proza sa de debut intră în maturitate n-a putut 
să încheie jocul ci doar să îl lase să treacă spre un alt 
înțeles. Ca și Andrei Prundaru din Sbor jos copilul per- 
petuu care va fi autorul va avea într-o zi revelaţia că 
este stăpîn pe gîndurile sale pe care nimeni nu i la 
poate vedea şi mai întîi se va bucura, iar apoi se va în- 
trista. Apoi va avea revelaţia că s-a înșelat, că gîndurile 
sale pot fi totuși văzute, dar nici această revelație nu-i 
va restabili definitiv liniștea pe care-a pierdut-o. Alter- 
nanța dintre cele două posibilităţi îi va produce la ne- 
sfîrşit marea bucurie și marea tristețe a copilului care 
nu ştie încă. | 

Răgazul dintre două revelații aflate la extremă va fi 
şi el obiectul așa-zisei proze de inspirație rurală a lui 
Nicolae Velea. ' 

Un alt copil şi anume Benone din povestirea Răgaz 
întins se teme să se întoarcă de la cîmp după ce i-a fost 
prinsă pe moşia boierului vaca pe care-o păzea. El 
doarme undeva sub un pod și răcește îngrozitor. Cînd 
se întoarce acasă, tatăl său, în loc să-l snopească în bătaie 
ca altă dată, îl mîngiie şi îi spune: „Benone, tată“. Cu- 
vinte pe care nu le-a mai auzit decît după ce îi murise 


161 


mama. „Am rămas singuri, Benone, tată“, i se spusese 
atunci şi acum el înţelegea că dacă în locul bătăii aş- 
teptate se repetă aceste cuvinte lucrurile trebuie să fie 
cît se poate de grave. Și într-adevăr, în urma celor în- 
tîmplate va trebui să stea-mult timp în spital. După ce 
se va face sănătos, chiar pe drumul de întoarcere acasă, 
tatăl său va striga iarăși la el: „Nici un cal nu ești în 
stare să mii. De nevoie te-am ştiut, de nevoie ai rămas. 
Nu eşti bun de nimic“. Trecuse și acest răgaz dintre 
„Benone, tată“, și „Nu ești bun de nimic“, cum trecuse 
şi cel dintre „Nu ești bun de nimic“ și „Benone, tată“. 

Subtilitatea cu care percepe Nicolae Velea mişcarea 
sentimentelor  omencşti, aşa cum ar percepe mișcarea 
unor lucruri materiale, este unică. Această particulari- 
tate a prozei sale apare în chip desăvîrşit în povestirea 
Noapte. Aici, doi prieteni se îndrăgostesc de aceeași 
fată. Noana îl preferă pe Spirică, iar Tele — care nu 
încetează să se gîndească la ea — inventă o poveste me- 
nită să-i mîngiie orgoliul rănit. Îi spune lui Spirică cum 
ar fi trecut el într-o seară rîul cu Noana cărînd două bi- 
doane de lapte şi cum ea ar fi-nceput deodată să strige: 
„Aoleo, Nea Tele !, Aoleo, Nea Tele!“ O gidilau peştii 
atraşi de lumină la picioarele ei, va explica, şi atunci 
m-a luat în braţe și ne-am pupat. 

Spirică ştia că Tele îl minte, va comenta autorul, 
dar avea şi-un motiv de-ndoială. Acela că Noana ii zi- 
sese lui „Nea Spirică“ atunci cînd nu era nimeni de faţă. 

Ca să-și scape eroul de această îndoială, autorul îl 
pune pe prietenul acestuia să spună încă o dată cum 
s-a-ntimplat. Povestea se va repeta altfel. Acum Tele va 
visa cu glas tare cum el şi Noana au prins pești și i-au 
pus în bidoanele cu lapte. Cum dădea laptele pe dinafară 
şi cum peştii trăgeau la lumina lui... 

Din nou un lapte care curge pe rîu în proza de rară 
puritate a lui Velea şi din nou sentimentul că nu se 
poate să fie altceva decît un joc. Numai că de data 
aceasta lucrurile nu sînt chiar atît de grave și eroul nu 
invocă pe nimeni să oprească jocul. Îl oprește el însuși 
adormind în vreme ce povesteşte, 


162 


Prietenul său căruia t-a pierit pentru un timp în- 
doiala va zice : lasă-l să se mîngiie și el măcar cu gîndul 
c-a mîngiiat-o. 

Apoi din nou va crede că, totuși, cele relatate puteau 
să fie adevărate : „N-a făcut nimic, va zice atunci, spre 
a se linişti. E un mincinos. Ce poate să mai mintă şi bă- 
iatul ăsta“. 

Așa îşi va schimba încă o dată gîndul legat de cel 
care doarme alături de el și va trece de la el la Noana și 
cu liniştea ei în suflet va adormi și el. E 

Subtilitatea cu care oscilează acest om, în aparență 
simplu, de la o stare la alta este unică în proza noastră. 
Velea parcă are puterea magică de a prinde chiar clipa 
în care se naște un sentiment și clipa în care omul se 
eliberează de el. Atunci cînd mișcarea imperceptibilă 
a sufletului nu i se va părea prea convingătoare pentru 


cei care îl vor citi, el o va lega de mişcarea unui alt 
sentiment mai uşor de perceput din afară. Așa se în- 
timplă in Treceri I cînd eliberarea lui Tudor Dindelegan 
de sub imperiul lui Vetoi — care, cum îl vedea, se re- 
pezea la el să-l pocnească — va avea loc odată cu elibe- 
rarea acestuia de relaţia cu unchiul său Mihai Safor — 
care de Sfîntul Mihai îl închidea în beci şi-l punea să-i 
cînte Trăiască regele şi să-i recite Sergentul și Peneș 
Curcarul. , 

Dacă peste astfel de stări neplăcute eroii lui Velea 
pot să treacă uneori repede, fără ca ele să lase o urmă 
adîncă în sufletul lor, ei nu vor rămîne niciodată nepă- 
sători cînd li se va-ntîmpla ceva nesperat de plăcut. 
Atunci se va naște în ei un fel de generozitate cu care 
vor privi altfel lumea din jur. 

Datorită acestei generozități rar întilnite nimeni nu 
va ieşi maculat de întimplările pe care le socotește Velea 
demne de a fi povestite. Dimpotrivă, acolo unde lucru- 
rile au început rău, proza sa aduce un fel de lumină și 
de puritate nesperată. Așa se întîmplă în nuvela În 
război un pogon de flori în care eroina rămîne neatinsă 
de întîmplările prin care a fost silită să treacă. Atunci 
cînd Don Juan-ul satului —- căruia Velea îi dă în batjo- 
cură numele Terbeşel — va ajunge, în sfîrșit, și la ea, 
va fi silit să-nțeleagă că, deşi a făcut un copil, Olina a 


163 


rămas tot copil. Ca să găsească o formulă de a se re- 
trage o va-ntreba cîţi ani are şi se va-ndepărta spunînd 
cu tristețe : păi de ce nu mi-ai spus, măi fată, mă. 

Puţini prozatori români contemporani au o privire 
atît de pură cum are ironicul Velea pe care poate că în- 
suşi exercițiul îndelungat al ironiei l-a învăţat că există 
şi lucruri care nu pot fi luate în glumă. 

Lirismul pătruns în proza sa ca prin miracol, împo- 
triva voinței autorului, care aspiră la cu totul altceva, 
mă face să îl apropii mai curînd de Nichita şi de viziu- 
nea acestuia asupra sentimentelor decît de alţi proza- 
tori contemporani. Fiindcă pentru eroii săi, ca şi pentru 
Poet, femeia este sfîntă prin iubire. 


* 
* * 1 


Însemnările de mai sus nu vor să schimbe imaginea 
generală asupra prozatorului recent dispărut, ci doar să 
atragă atenția asupra faptului că povestirile sale mai pot 
fi privite şi din alt unghi. Fără îndoială, dominanta va 
rămîne tot ironia de marcă, tot vorba sa în colțuri și 
rotundă, șlefuită pînă cînd a căpătat o sonoritate care 
este doar a lui Velea. 

Unele dialoguri pot trimite — aşa cum s-a mai spus 
-— la proștii lui Caragiale (şi, de ce nu, la Proștii lui Re- 
breanu) altele rămîn însă doar ale lui. (La vremea lui 
Caragiale chiar nu se putea spune, ca în proza lui Velea : 
zici cultură, zici alergătură. Nu fiindcă nu i-ar fi stat 
în putere celui care ni l-a înfățișat pe moftangiul rro- 
mân, ci pentru simplul fapt că activistul cultural care 
repetă aceste cuvinte nu se născuse încă.) 


Deşi este prezentă în tot ce a scris, vorba în colțuri 
și rotundă a lui Nicolae Velea mi se pare mai acasă la 
ea decît oriunde în proza care poartă acest titlu. Cum 
îi şade călătorului cînd mai și şade, scrie deasupra unui 
fragment din această proză care, îndiferent unde îi tri- 
mite pe alții, pe mine mă face să mă gîndesc la Anton 
Pann, finul Pepelei, cel istet, ca un proverb, 

Gîndurile „de la iume adunate și iarăși la lume date“ 
capătă aici înțelesuri și formulări noi la care nu ne-am 


164: 


fi gîndit niciodată, Există în întîmplările povestite ceva 
pe cît de absurd, pe atît de firesc care mișcă proverbul 
din rădăcinile sale și îl trece în alt proverb. Nu pentru 
că așa ar vrea autorul ci fiindcă, de fapt, există ceva care 
ne face să ne gîndim „cum trece iepurele care n-are în- 
cadrare în proverbul cu alergatul după doi iepuri“ într-o 
altă specie de iepure care trebuie încadrat și el undeva. 

Umorul care mai nou este prohibit pentru că ar fi 
vulgar şi este vulgar pentru că se referă la lucruri prohi- 
bite, prin proza aceasta își regăsește marele sens pier- 
dut. Pentru ca lumea să fie cu adevărat fericită, ea tre- 
buie să se bucure de spiritul cu care a fost înzestrată; 
altfel totul este zadarnic, pare să ne spună Velea care 
găseşte resurse să poată să ridă şi în clipele cele mai 
grele. 


* + 


Cu cîţiva ani în urmă, într-o după amiază de vară 
stam în grădina de la Casa Scriitorilor de vorbă cu 
Eugen Jebeleanu şi cu poetul Mihai Moșandrei. Umblînd 
ca de obicei printre mese, Velea se oprea din cînd în cînd 
şi se uita la poetul născut în secolul trecut, care purta 
costum negru şi papicn și avea manşete albe scrobite şi 
curate ca lacrima. După o vreme şi-a luat curajul de-a 
se apropia. A salutat cu un respect înduioșător cu care 
parcă ar fi salutat chiar secolul trecut. Luaţi loc, i-a 
spus domnul Mihai Moșşandrei, ridicîndu-se în picioare și 
Velea a luat loc, ușor încurcat de invitaţia făcută atît de 
ceremonios care era ceva neobișnuit pentru el. Cu ace- 
eași derută poetul (care nu știa pe cine are în fața sa) se 
uita în jos şi atunci i-au căzut,ochii pe degetele lui Velea 
care erau bandajate fiecare în parte. 

— Ce vi s-a întîmplat ? a-ntrebat ca să curme tă- 
cerea 


— ... ammm... lucrat în chimie, a răspuns spontan 
prozatorul. 

M-am gîndit atunci fără să vreau la Camera Obscură 
şi la acel personaj al său căruia nu-i plăcea să-și amin- 
tească în ce împrejurări își pierduse vederea. M-am 


165 


maj gîndit la Groapa de fumat care făcuse faima auto- 
rului cu mult înainte de a fi intrat eu în lumea aceasta 
şi de a-i cunoaşte și umorul spontan din viața de toate 
zilele. Şi deodată mi s-a făcut frică de gîndul meu. 


* 
* * 


Nicolae Velea a fost înmormîntat într-o zi de iarnă 
ca şi personajul său din La groapa de fumat. Numai că 
el nu s-a-ncontrat, cum ne spune că se-ncontrase acela 
şi pe ultimul drum. Am putea zice că a fost o adunare 
liniștită, venită parcă din proza unui alt autor. Dar noi 
tot nu puteam accepta gîndul că totul s-a petrecut cu 
adevărat. Nu fusesera acolo și nu ştiam că în noaptea 
aceea albă (ca laptele care curgea peste Dunăre din bi- 
doanele lui Duminică), văzînd că nu vine nimeni să 
oprească odată jocul, Velea spusese singur : Ajunge ! 


Lunga călătorie a lui Sorin Titel 


Lunga călătorie întreprinsă de Sorin Titel prin ulti- 
mul său ciclu romanesc constituie o realizare de seamă 
nu numai în cadrul creației sale ci și al mult discu- 
tatei proze a acestui deceniu. 

Nu cred că plusul dobîndit de autor s-ar baza pe în- 
toarcerea la tradiție, cum s-a afirmat ades, fiindcă ro- 
manele din această etapă a sa sînt departe de a fi tra- 
diționaliste. Experienţa modernistă făcută prin Noaptea 
inocenților şi prin Lunga călătorie a prizonierului, în 
ciuda oricăror aparenţe, se face simțită şi aici. „Realis- 
mul“ lui Sorin Titel rămîne un realism al celui care a 
trecut prin experienţa onirismului şi a literaturii absur- 
dului şi, abia ca urmare a ei, a descoperit pe cont pro- 
priu necesitatea găsirii unei raţiuni de a trăi şi — pe 
baza acesteia — a unei vieţi armonioase a eroilor săi. 

Ce se întîmplă, de fapt, în romanul Femeie, îată fiul 
tău !, recent apărut ? 

Se întîmplă foarte puţine lucruri. Ceea ce domină 
este gîndirea asupra acestora, rememorările care explică 
prezentul prin fapte trecute, presimțirile care anticipează 
cu inima ceea ce va veni, urmările produse în conștiin- 
tele celor ce supraviețuiesc. 

Drama pictorului Marcu — care trăiește în zilele 
noastre — repetă, în alt context, drama unui strămoș al 
său pe care îl chema tot Marcu. Și asta în ciuda faptu- 
lui că unul era un băiat simplu de la tară care a murit 


167 


în timpul primului război mondial, iar celălalt este uñ 
intelectual și un artist a cărui dramă se încheie în vreme 
de pace, Problema condamnării — la singurătate și la 
moarte — ţine de condiția umană, ne spune în ultimă 
instanță autorul prin felul în care percepe similitudinile 
redate în roman. Restul sînt amănunte mai mult sau 
mai puţin semnificative ale contextului în care se des- 
făşoară drama istorică și cea individuală. 

Eroul propriu-zis al romanului — pictorul Marcu care 
trăieşte în zilele noastre — a ajuns la Paris cu o bursă, 
dar din nefericire a ajuns prea tîrziu, după ce decisese 
deja că nu va mai picta. Nu încearcă deci să cucerească 
Parisul ; incearcă să-i descopere misterul şi nu reușește 
să descopere decît alte singurătăţi. care rătăcesc printr-o 
frumuseţe copleșşitoae. Puținele întîmplări prin care 
trece îl îndreaptă și mai insistent spre meditaţia asupra 
singurătăţii şi asupra morţii. Mai tîrziu, la Deauville, 
unde va merge în vizită la nişte cunoștințe, va desco- 
peri însă că există ceva şi mai cumplit decît moartea ; 
aici îl întîlneşte pe tatăl lui Vasco — un sîrb stabilit de 
mulți ani în străinătate — care vorbeşte stilcit în limba 
maternă şi constată că „un om mort l-ar fi tulburat mai 
putin decît acest om viu care vorbea, umbla, mînca tot 
ce-i puneai în farfurie, dar din care viața plecase pe 
furiș, se retrăsese din trupul îmbătrînit încetul cu în- 
cetul, fără ca el să bage de seamă.“ 

În acest mediu, condamnarea şi salvarea capătă pen- 
tru Marcu alt sens. El își închipuie moartea substituin- 
du-i-se mării care nu-l lasă să doarmă şi de care nu are 
cum se îndepărta. „Cantitatea de singurătate pe care 
o poţi suporta fără să mori are şi ea margini“ va re- 
peta după Faulkner, simțind că se află undeva aproape 
de insuportabila margine. 

Acesta este contextul în care într-o zi la ușa lui apare 
ca din neant un străin ce-i seamănă ca un frate geamăn. 
E un om care nu are pe nimeni ; vagabondează de multă 
vreme şi îi bate la ușă pentru a-i cere un franc. Prima 
reacţie este să-l alunge. Dar, fără să vrea, cei doi tineri 
se privesc reciproc într-o oglindă şi se cutremură. Deşi 
semăna perfect cu el, lui Marcu i se părea mai curînd 
„a fi copia aproape perfectă a unui unchi al său, fratele 


168 





bunicului dinspre tată, pe care îl știa dintr-o fotografie 
îngălbenită de vreme. Îl chema tot Marcu. Întreaga: fa- 
milie fusese odinioară tulburată de asemănarea dintre 
ei doi. De ce să nu semăn cu el, întrebase Marcu. N-a 
fost un norocos, i se spusese.“ Mai mult n-a mai putut 
afla niciodată. Însăși fotografia a fost ascunsă ca să nu 
mai fie văzută. Au incercat să-l ferească de el, în spe- 
ranța câ astfel îl vor feri și de soarta lui. Dar acum 
acest strămoș a revenit în viaţa lui sub forma tînărului 
vagabond care îi seamănă perfect și de care nimeni nu-l 
mai poate feri. 

Tot în acest timp şi în acest loco întîlnește pe Momo, 
o fată ciudată a cărei singură pasiune o constituie căr- 
tile polițiste, în care e atît de adîncită tot timpul, încît 
s-ar putea spune că practic nu trăiește ci doar citeşte. 

Cei trei tineri însingurați, întilniți de întîmplare, se 
alătură ca în filmul Jules și Jim. Momo nu iubește în 
realitate pe nici unul din ei, deşi după accident va juca 
rol de soră, de mamà și de văduvă pentru cel mort. 

-Alăturarea celor trei tineri n-a însemnat altceva decit 
trei singurătăți puse una lîngă alta, ceea ce începea deja 
să fie prea mult. Ceva trebuia să se întîimple și s-a în- 


tîmplat. Accidentul de mașină — care încheie viața lui 
Roger și iluzia lui Marcu de a se salva prin dragostea 
neîmpărtăşită pentru Momo — apare în roman aproape 


ca o necesitate. În urma acestui accident Marcu ajunge 
în spital, la limita dintre viață și moarte. 

Aceasta este starea în care apare atît în presimţirile 
tulburi ale mamei sale, cît și în salonul de spital unde 
aceasta va ajunge cu greu după lunga călătorie. Apa- 
riţia ei neașteptată în faţa celui care se trezește dintr-un 
somn nesfîrşit de lung provoacă un adevărat şoc și prin 
el trezirea la viață a celui condamnat. Ceea ce nu s-a 
putut întîmpla în Lunga călătorie a prizonierului (unde 
imaginea mamei nu putea fi oprită lîngă cel care su- 
feră) se produce aici prin veghea nesfîrșită care prile- 
juiește unele dintre cele mai frumoase pagini ale cărţii. 
Cel care gîndeşte lucid asupra morţii nu poate face însă 
ceva general şi definitiv din acest tip de salvare. Dacă 
Maica Celui urcat pe Golgota — care revine ades în 
gîndurile eroilor cărții — a trebuit să accepte ceea ce 


169 


s-a, petrecut cu Fiul Său, nici o mamă nu va putea face 
altceva, 

-Dar ceea ce dă acestui roman şi mai mare credibi- 
litate este aducerea în scenă a celuilalt Marcu,` neno- 
rocosul strămoş salvat şi el pentru o vreme (prin prezența 
iubitoarei mame la capul său) dintr-o primă întîmplare 
care îl putea pierde, pentru ca apoi să piară totuşi în 
război. l 

. În vremea stagiului militar, acest Marcu a fost ordo- 
nanță a ofițerului cezaro-crăiesc Ivo Filipovac. 

În bunătatea sa, ordonanța s-a lăsat ciomăgită în locul 
ofițerului cu care semăna pînă la identificare de către 
fratele gelos al trapezistei Anny Schneidler de care 
acesta era îndrăgostit. Și acest Marcu a zăcut în spital 
între v'ață şi moarte; şi atunci presimțirile mamei au 
lucrat fără greş; şi atunci lungul ei drum (făcut pe jos 
pînă la spitalul din Seghedin) a împlinit un rol salvator. 

Cazul lui Ivo Filipovac, introdus în roman aproape 
ca o poveste colaterală prin cuvintele: „A fost odată 
un tînăr ofiţer. Odată ca niciodată, în vremuri de mult 
apuse, un ofiţer care se numea Ivo Filipovac, undeva 
într-o garnizoană cezaro-crăiască“ mai împlineşte însă 
şi alt rol decit cel de a declanșa drama ordonanţei sale 
fără să știe. Prin el ne este înfățișată și o altă formă 
de salvare. Salvarea de singurătate şi de viața lipsită 
de armonie, singura posibilă în limitele omenescului. 
Drumul greu de parcurs al mamei adoptive a lui Ivo 
Filipovac către sufletul bolnav de singurătate al celui 
care și-a pierdut mama încă de cînd s-a născut rămîne 
un drum de neuitat străbătut în acest roman. 

Eroii lui Sorin Titel nu reprezintă deci doar niște 
cazuri individuale ci și niște posibile trepte de salvare. 

Similitudinile relatate și dramele. care diferă în ciuda 
acestor similitudini fac din romanul aparent tradițio- 
nalist al autorului o proză modernistă. În ea nu se vor- 
beşte despre niște întîmplări oarecare ale unor oameni 
din Banat, ci prin întîmplările relatate se vorbește des- 
pre condiţia umană, despre condamnarea la singurătate 
şi la moarte, despre treptele posibile ale salvării în ca- 
drul condiţiei umane. 


170 


În general critica a despărţit total cele două etape 
de creaţie ale lui Sorin Titel. 

Pe mine noul său roman, de care prin problemele 
pe care le pune sînt foarte aproape — m-a făcut să 
reiau, cu la fel de multă plăcere, Lunga călătorie a pri- 
zonierului şi să mă gindesc serios cîte cărți din mult 
lăudata proză contemporană aş mai putea relua. 

Socotesc deci cele două cărți la care m-am referit 
ca fiind două etape de experienţă literară majoră ale 
autorului. Experienţe în care aceeași conștiință artistică 
percepe drama omului pus în situaţia de condamnat, din 
două unghiuri de vedere diferite. Fiindcă eu înclin să 
cred că nici eroul din Lunga călătorie... nu este un con- 
damnat în sensul obișnuit al cuvîntului. Mi se pare mai 
curînd un om scos din existența obișnuită de propria 
sa conștiință care percepe absurdul. Ceea ce nu neagă 
şi posibilitatea unei absurde condamnări concretă, ci dim- 
potrivă. Oricum am interpreta parabola lungii călătorii 
a prizonierului, tor condiţiile concrete sînt cele care îl 
condamnă, dar ceea ce contează în cele din urmă este 
conştiinţa umană care percepe propria condamnare. Ast- 
fel stind lucrurile, cei doi însoțitori ai prizonierului mi 
se pare că pot fi, la fel de bine, atît personaje reale, 
cît şi forme de ipostaziere ale conștiinței celui con- 
damnat. 

Deşi condamnatul şi cei doi însoțitori ai săi (așa 
cum remarca în comentariul său făcut la apariţia cărţii 
Valeriu Cristea) sînt cei din finalul Procesului lui Kafka, 
viziunea din acest roman mi se pare mai aproape de cea 
a lui Camus din Omul revoltat. Potrivit acesteia, „ju- 
decătorul suprem nu mai e în cer, ci e istoria însăşi“, 
în măsura în care ea nu mai constituie altceva decît o 
lungă pedeapsă, pentru ca adevărata recompensă să fie 
savurată doar undeva la sfîrșitul timpurilor. Nu se mai 
poate şti cine e vinovat, spune Camus, „În universul 
procesului, un popor de vinovaţi merge fără vise către 
o imposibilă inocenţă, sub privirile amare ale marilor 
inchizitori“. 

În mersul său fără vise sub ochii marilor inchizitori, 
condamnatul lui Sorin Titel este şi el un prizonier al 
istoriei. Însoţitorii săi, pe care de-a lungul neobișnuitei 


171 


călătorii ajunge să-i îmbrăţișeze și să îi sărute ca pe 
nişte fraţi, într-o astfel de viziune chiar îi devin fraţi. 
Sărutul lor care pare să fie ironic poate să fie sincer 
şi cu atît mai tragic în cele din urmă. Fiindcă şi con- 
damnatul şi cei care îl însoțesc fac parte din acelaşi 
popor cle condamnați. 

Romanul Lunga călătorie a prizonierului pleacă în: 
mod deliberat de la finalul procesului kafkian, dar nu 
rămîne acolo. Dimpotrivă, autorul lui se întreabă ce 
s-ar întîmpla dacă cei doi însoțitori ai săi nu ar exe- 
cuta pedeapsa capitală, ci eroul ar continua să trăiască 
în universul procesului, fără nici o speranţă, așteptînd 
din ce în ce mai nerăbdător să se sfîrșească odată totul. 

Urmînd şi nu tocmai — aşa după cum vom vedea — 
viziunea lui Camus, Sorin Titel priveşte „în mod rea- 
list“ sfîrșitul acestui proces absurd. Eroul său (care re- 
prezintă omul în genere supus condamnării) continuă să 
trăiască (fiindcă, așa cum spune Camus, a se sinucide 
nu înseamnă a se împotrivi absurdului ci a-l accepta) 
dar drumul lui devine lipsit de sens. Nu întîmplător 
acest drum care parcă nu se mai termină nu se mai 
ştie exact nici de unde a început, nici unde va duce. 
Tot ce își aminteşte eroul este că în punctul de ple- 
care a existat deasupra un cer senin. Numai că, un cer 
senin deasupra capului e un cadru prea larg, prea nede- 
terminat ca să mai poți redescoperi locul de unde ai ple- 
cat și să te întorci acolo. 

La apariţia cărţii i s-a reproșat autorului că, în 
această epocă a mijloacelor de transport moderne, eroii 
săi străbat acest drum nesfîrşit pe jos. Am fost surprinsă 
fiindcă mie mi se pare evident faptul că acest drum nu 
avea o ţintă precisă şi că deci nu putea fi făcut decît 
așa, la-ntîmplare şi pe jos, adică pe pămînt. De altfel, 
la nevoie, prizonierul și cei doi însoțitori ai săi iau une- 
ori şi maşina şi trenul, dar, în felul lor tot pe jos şi tot 
fără sens merg. Și nici măcar nu ajung mai repede, de 
vreme ce nu spaţiul pe care îl parcurg este cel care 
contează, ci timpul. 

Lunga călătorie rămîne deci un drum fără o ţintă 
anume pe un pămînt deasupra căruia nu se mai poate 
redescoperi cerul senin de sub care condamnatul s-a în- 


172 


depărtat fără să ştie cum, sau care s-a înnorat pur și 
simplu deasupra capului său. Fiindcă în infernul ce ne 
este descris, pașii puteau să fie făcuţi și pe loc. Sfîrşitul 
acestui drum nu putea să fie decît noaptea cea lungă 
în care eroii își vor continua acest mers pe loc pe o 
cîmpie fără margini ce nu va putea fi niciodată stră- 
bătută cu adevărat. 

Singura imagine luminoasă care i se arată din cînd 
în cînd condamnatului este aceea a unei femei ce înțe- 
lege ce este cu el. Ea este fie mama sau “iubita sa, fie 
o necunoscută care seamănă cu acestea și care îi intu- 
iește chinul. Maria, o strigă ades prizonierul și ni se 
pare că nu întîmplător strigă acest nume şi ni se pare 
că, în cele din urmă, ea este de fiecare dată maica celui 
ce-şi poartă crucea, de vreme ce condamnarea e gene- 
ralizată şi fiecare femeie poate avea un fiu condamnat. 

Figura luminoasă a maicii care veghează alături de 
cel condamnat — dominantă în noul roman al lui Sorin 
Titel — era deci prezentă în scrisul său încă de la etapa 
Lungii călătorii... dar acolo era trecătoare, inconsistentă. 

Fiule, iat-o pe mama ta!, părea să spună, în acea 
clipă care nu putea să fie oprită cel care spune astăzi: 
Femeie, iată fiul tău! şi ne înfățișează în alt cadru 
condamnarea și treptele în care este posibilă salvarea 
în limitele omenescului. 

Cu sufletul meu înclinat să nu prea mai creadă în 
minuni, rămîn cumva mai aproape de Lunga călătorie... 
Poate şi pentru că eu nu găsesc în această carte nimic 
în plus şi nici o fisură. Poate pentru densitatea ei rar 
întilnită (în 130 de pagini se spune cît în zeci de to- 
muri care copiază alandala lumea reală). Poate fiindcă 
ştiu că această carte i-a adus succes autorului ei şi în 
afara graniţelor țării și mă tem că în noua fază va fi 
mai greu de tradus și de înteles în alt context cultural. 

Cu gîndul însă înclin, fără îndoială, către noua vi- 
ziune a autorului care este mai generoasă. Viziune cu 
care, dacă reușești să cucereșşti lumea, o cucerești în- 
tr-un mod mai durabil. 


„Ninge la Ierusalim“ 


Romanul F al lui D. R. Popescu a apărut în ia- 
nuarie 1969: el trebuie să fi fost terminat prin 1967—- 
1968, adică atunci cînd autorul avea treizeci și trei de 
ani. Era deci un autor tînăr. Uluitor de tînăr pentru o 
carte ca asta. Cam tot atit de tînăr cum era Marin Preda 
cînd a scris Moromeţii. 


Fără îndoială, nu este doar meritul lui D. R. Popescu 
că a putut să publice o carte ca asta la numai treizeci 
și trei de ani și acest lucru nu trebuie uitat. Dar nu 
trebuie uitat nici faptul că, recitit după 20 de ani, ro- 
manul rezistă. Că în timp el a cîştigat, nu a pierdut, 
așa cum s-a întîmplat cu o mulțime de cărți care la 
apariție au fost susținute prin adevărate campanii. Că el 
atestă o altă etapă a prozei românești, după Marin Preda. 
Nu a prozei de inspiraţie rurală, ci a Prozei. Fiindcă, deși 
majoritatea eroilor sînt țărani, romanul nu recrează lu- 
mea acestora, ci însăși lumea, așa cum se vede ea dintr-un 
sat trecut printr-o dramatică prefacere. 

Ca şi Marin Preda, D. R. Popescu este, înainte de 
toate, un mare povestitor și asta mi se pare o calitate 
esenţială a scrisului său. După umila mea părere, o ca- 
litate absolut necesară pentru un adevărat prozator, ori- 
cît ar încerca să-i nege importanţa aceia care se apucă 
de scris romane deși nu au nimic de povestit. 

În cele din urmă, romanul F este, de fapt, o po- 
vestire amplă cu mai mulți naratori. Structura complexă 


174 


a cărții ṣe naşte aproape de la sine în focul povestirii 
în care „realul miraculos“ se dezvăluie altfel fiecăruia 
dintre naratori. Visul și veghea nu se amestecă pentru a 
se obține o anume tehnică romanescă, ci dimpotrivă, teh- 
nica pare că se inventă în mers, numai pentru că în 
vreme ce unii eroi visează, alții își fac toate calculele de 
care este nevoie pentru a-i face pe cei dintîi să se tre- 
zească în altă parte decît ar fi vrut ei. 

Tot la fel de firesc se amestecă nebunia cu luciditatea, 
speranţa cu disperarea, viața cu moartea. 

Fiecare narator reia povestea, care pare că nu se va 
termina niciodată, de acolo de unde a fost lăsată. Astfel, 
de la visul mebunesc al unuia se trece la disperarea al- 
tuia, de la înscenarea cea mai odioasă la drama cea mai 
sublimă, atunci cînd nici nu te aștepți. 

Uneori această schimbare bruscă de registru te poate 
deruta. Te poate chiar revolta. Parcă prea se amestecă 
râsul cu plinsul. Parcă prea se fac multe la capul mătușii 
Măria care stă să moară. Parcă autorul prea exagerează 
cînd îl pune pe ginerele acesteia să vină însoțit de capra 
sa chiar și la înmormîntare. 

Dar dacă într-adevăr „ninge la Ierusalim“, adică dacă 
asistăm oricum la ceva ce nu s-a mai întîmplat, cu alte 
cuvinte, dacă lumea s-a întors cu susul în jos, atunci de 
ce să ne mai mire faptul că aceia care ar trebui să sufere 
că mătușa Măria a dispărut merg după mort fără să facă 
din asta o dramă, în vreme ce Moise, care a contribuit 
în mai multe etape la această moarte petrecută de-a lun- 
gul unei întregi epoci, se trezeşte deodată plîngînd în 
hohote ? Nu pentru mătușa Măria, e adevărat, ci pentru 
copilul său pe lîngă crucea căruia a trecut; dar asta 
înseamnă că plinsul lui nu este o prefăcătorie; că au- 
torul îi îngăduie totuși chiar și acestui monstru să plîngă. 
Așa cum îi îngăduie şi lumii disperate să rîdă şi să 
meargă înainte. E o mare artă să percepi astfel mișcarea 
unei lumi pe cale de dispariţie şi eu cred că în acest 
sens D. R. Popescu se apropie de „realul miraculos“ 
mai mult chiar decît aceia care l-au teoretizat. La ma- 
joritatea acestora există un fel de punere în scenă care 
te face să crezi că realul descris nu mai e chiar real, ci a 
fost redimensionat cu un anume scop; că miracolul nu 


175 


ar sta în real, ci ar exista o metodă de fabricare a lui; 
cu cît mai savantă, cu atît mai în măsură să demon- 
streze că teoria care a singularizat şi ea proza Americii 
Latine n-ar prea sta în picioare. 

Lumea reală a prozei lui D. R. Popescu are acel ceva 
natural și simplu care nu poate fi pus la îndoială, ceea 
ce nu înseamnă deloc că ea ar fi așezată cumva în ve- 
chile tipare. Dimpotrivă, undeva dedesubt există ceva 
tot atît de simplu şi de firesc care clatină totul din te- 
melii. Cutremurat de cele ce i s-au întîmplat, eroul 
acestui roman nu mai e sigur dacă pisicile pe care le 
aude necontenit se află cu adevărat în portbagajul ma- 
şinii cu care porneşte iarăși și iarăşi la drum. Dacă nu 
cumva mieunatul lor nu este un semn că el ar fi înne- 
bunit. Ce ştim, cum nu se poate mai clar, este faptul 
că undeva, la baza acestui coșmar există ceva real. O 
scrisoare a învățătorului Traian Popescu în care acestă 
îi povestește fiului său, făcînd haz de necaz, cum trag 
miîţa de coadă cei din Dănceu. 

Ampla narațiune a lui D. R. Popescu începe cu o 
frază absolut memorabilă : nu știu dacă visele sînt mai 
oribile ca realitatea, ori invers, spune prietenul procu- 
rorului ucis în finalul cărţii. Ar putea exista un echi- 
libru, se gîndeşte el. Nu poate, trebuie să existe acest 
echilibru, deduce în cele din urmă. Ceea ce nu înseamnă 
că el există întotdeauna. Dar tendința către el trebuie să 
existe. 


Spre a ne lămuri cu mijloacele specifice prozei ce 
vrea, de fapt, să spună prin această frază în care se află 
sîmburele întregului roman, naratorul începe prin a ne 
relata o întîmplare înfricoşătoare. 

Se afla în mașina lui și aștepta în faţa unei bariere 
puse. După barieră era un mărfar care părea oprit acolo 
pentru totdeauna. Cu încrederea naivă că nu i se poate în- 
tîimpla nimic, o familie de ţărani trece pe sub roţile măr- 
farului, rîzînd de spaima cu care este privită. Întîi băr- 
batul, spune simplu povestitorul, apoi băiatul şi fata. 
Cînd să treacă și femeia, mărfarul pornește și capul re- 
tezat al acesteia cade ca o minge la picioarele celorlalți. 


176 


Întîmplarea relatată este cumplită, dar, după cum ne 
va convinge povestitorul, şi mai cumplită va fi amin- 
tirea ei. Fiindcă atunci totul s-a produs brusc, pe cînd 
mai tîrziu martorul va revedea tragica întîmplare cu con- 
ştiinţa acută a celor petrecute. Avînd sentimentul că, 
într-un fel, și el face parte din moartea acelei femei. 

După descrierea acestei întîmplări și a amintirii în- 
fricoșătoare a ei, ni se va povesti un vis care va fi și 
mai înfricoşător. x 

Se făcea că întreg orașul era plin de lume fiindcă 
se svonise că în mijlocul lui se afla un general mongol 
mort şi toți vroiau neapărat să vadă cum arată un ge- 
neral mongol mort. (Poate fiindcă nu văzuseră niciodată 
un general mongol viu.) Povestitorul ne spune că reuşise 
cu greu să se apropie să vadă şi el mortul şi tocmai 
atunci s-a auzit o voce care spunea : cine l-a văzut pe 
general moare. Singura soluție era să nu-l fi văzut, se 
gîndea, ştiind că visează, şi deodată a hotărît că, de 
tapt, nu-l văzuse pe general. Văzuse doar sicriul acestuia. 
Un sicriu ca toate sicriele. Un sicriu stas, va constata, 
încîntat ca și noi de acest cuvînt atît de bine găsit, în- 
cercînd astfel să se convingă pe sine că în el nu era 
nici un general. Dar, ca un făcut, tocmai atunci s-a 
auzit : nu e nevoie să-l fi văzut pe general ca să mori; 
e de ajuns să fi văzut doar sicriul său. Iar sicriul nu se 
putea să nu fie văzut, fiindcă el plutea deasupra orașului. 
Ca semn că nu mai exista nici o scăpare. 

Cele povestite nu se vor şterge niciodată din sufletul 
povestitorului şi ele au o legătură directă cu locui și cu 
timpul în care se va desfășura acţiunea romanului. Ro- 
manul va sta deci sub semnul unei întîmplări înfrico- 
şătoare și.al amintirii acesteia. Dar, în acelaşi timp, va 
sta sub semnul sicriului stas apărut deasupra orașului 
într-un coșmar despre care autorul nu ştie dacă este mai: 
oribil decît realitatea descrisă. De ce? Pentru că echi- 
librul a fost stricat și nu mai poate fi sigur dacă ceea 
ce percepe în jur nu este doar un semn al nebuniei sale 
datorate faptului că lumea se clatină. 

Va avea nevoie de o dovadă, oricît de scump ar plăti 
pentru ea. 


177 


Această dovadă absolut necesară pentru a supravieţui, 
în prima parte a romanului, ia forma unui accident menit 
să-l trezească la realitate pe cel zdruncinat de întîmplă- 
rile prin care a trecut. Povestitorul ne descrie acest ac- 
cident cu lux de amănunte dar nu ştim, totuși, dacă el 
a existat cu adevărat. Bătrîna cu pisica în braţe scoasă 
de sub roţile maşinii sale îi parvine dintr-o altă nara- 
ţiune. Și nu asta ne-ar face să ne îndoim, ci faptul că 
trupul său a dispărut fără urmă. Dacă a existat cu ade- 
vărat legat pe portbagajul de deasupra maşinii. 

Accidentul din cea de-a treia parte a romanului va 
fi, dimpotrivă, greu de infirmat. Însă Nicolae — care a 
înnebunit la gîndul că un mare ticălos, cum a fost di- 
rectorul Moise, poate sfîrşi ca un nevinovat, tăiat de un 
tren — va încerca să-l convingă pe procuror că nu are 
de-a face cu un accident, ci cu o crimă. El își va însuși 
această crimă, pe care n-a avut puterea s-o înfăptuiască, 
pentru ca fărădelegile lui Moise să nu fie uitate. Şi pen- 
tru ca el, care a fost înlăturat de la rostul lui şi a fost 
redus la nimic, să-și poată regăsi echilibrul pierdut, plă- 
tind pentru această crimă pe care a visat-o ades. 

Ceea ce nu-i va ierta niciodată lui Moise va fi faptul 
că, înainte de a-i fi luat pămîntul, l-a făcut să se lepede 
de cel la petrecerea căruia stătuse toată noaptea, crezînd 
că astfel se va salva. După ce a fost silit să se lepede 
de oameni, Nicolae s-a lepădat și de Dumnezeu (care nu 
i-a ascultat ruga fierbinte de a nu lăsa să i se ia pă- 
mîntul pe care l-a primit pentru că a fost schilodit în 
război) şi atunci nu i-a mai rămas chiar nimic. Singurul 
suflet care nu se lepădase de el era acela al caprei sale, 
care părea să îl înţeleagă mai bine decît oamenii. 

Cind Moise — care era cu mult mai decăzut decit 
Nicolae — îi va spune, privindu-l de sus, „Neamule...“ 
şi va batjocori această legătură a sa cu animalul care 
nu l-a părăsit (așa cum l-au părăsit oamenii şi cum l-a 
părăsit Dumnezeu) el nu va mai putea îndura. Dar nu-l 
va putea lovi pe Moise, aşa cum ar dori, şi nici măcar 
nu-i va putea răspunde așa cum se cuvinte. În schimb, 
în noaptea următoare, cînd va veni pe furiș de la spital, 
unde se află la dezalcoolizare și cînd capra lui, săturată 


178 


anume, nu se vä mai atinge de hrana din mîna sa, cré- 
zînd că în cele din urmă şi ea s-a lepădat de el, o va 
lovi cu toată puterea de care mai e în stare. Îl lovise în 
felul acesta pe Moise, va constata procurorul. Iar apoi, 
cînd Moise fusese găsit pe linia ferată, s-a dus să declare 
că el l-a ucis. Nu doar ca să nu fie uitate fărădelegile 
acestuia, ci și fiindcă vroia să plătească pentru că şi-a 
ucis capra așa cum ar plăti pentru o crimă şi astfel să 
se salveze. 

Dacă nu laşi lumea să creadă că el l-a ucis pe Moise 
şi nu-l ajuţi să uite cum l-a redus acesta la nimic, te va 
ucide pe tine, îi spusese atunci procurorului prietenul 
său Nicanor, încercînd să-l abată din hotărîrea sa de a 
restabili, cu orice preţ, adevărul. Și în noaptea cînd se 
va face reconstituirea, citind, vom trăi cu senzaţia că 
acum se va împlini această previziune. Că pe linia fe- 
rată, exact acolo unde a fost găsit trupul lui Moise, 
exact la aceeaşi oră, vom găsi trupul procurorului, pentru 
ca Nicolae să aibă cu adevărat pentru ce plăti şi să se 
poată salva. Dar Nicolae nu va fi acolo unde va sta 
procurorul să aștepte trenul care trebuie să vină la ora 
fatală şi nu-i va da acestuia cu piatra în cap, aşa cum a 
mărturisit că i-ar fi dat lui Moise; Îl va salva, pentru o 
vreme, apropierea de el a „împărătesei Ileana“ care se 
dăruieşte tuturor spre a batjocori astfel legătura dintre 
tatăl ei și bărbatul ei, pecetluită prin uciderea lui Păun 
şi prin toate înscenările care au'urmat în sat după ce a 
fost declanşat odiosul mecanism al înscenării. 

Numai că salvarea lui Nicolae pe această cale nu putea 
să fie definitivă, pentru că nevasta lui Celce — care, 
într-un fel, reprezintă însuși misterul feminin — are în 
roman un rost al ei care o face să nu se poată fixa 
nicăieri. 

Ca urmare el va apărea într-o zi, pe neprevăzute, în 
fața procurorului; îl va găsi tăind meticulos un măr 
şi mîncîndu-l între două audienţe. 

Ce mai e pe la Pătirlagele, îl va întreba pe Nicolae 
consăteanul său care acum reprezintă legea şi vom afla 
de la el că s-a întors Brădescu (despre care știm din 
roman că se lăsase închis de bunăvoie, spunînd că el 


179 


şi-a omorît nevasta, pe de-o parte ca să nu afle lumea 
că fusese încornorat, pe de alta pentru a se pedepsi că 
nu l-a putut opri pe Moise să facă ceea ce a făcut). 

Întrucît lui Brădescu i s-a îngăduit să se salveze pe 
calea care lui Nicolae i-a fost interzisă, vom privi întoar- 
cerea sa cu oarecare spaimă, dar procurorul nu se va 
tulbura. Va mînca mai departe din mărul său curățat 
frumos cu briceagul şi tăiat în felii subţiri. Spre sur- 
prinderea noastră va curăța și Nicolae un măr și îl va 
tăia în felii subțiri și îl va mînca. Încet, cu calmul de la 
capătul unui mare sbucium. Abia după această scenă 
filmică se va întîmpla ceea ce trebuia să se-ntîmple. 
Procurorul poate știa că briceagul ajuns în mîna lui Ni- 
colae nu va tăia numai mărul. Dar poate i se părea mai 
firesc ca totul să se încheie așa, decît să sfirșească prin 
a se contopi cu scaunul său şi să moară de plictiseală 
în timpul unei audienţe. 

Narațiunea din această parte finală îi aparţine, nu 
întîmplător, chiar lui și ea se încheie astfel: „Am deschis 
fereastra și am sărit în picioare pe calul alb al lui Sedescu 
și călare am pornit în galop pe străzi şi pe cîmpul plin 
de zăpadă și cu cît mergeam mai departe el gonea mai 
lin şi se ridica în zbor trecînd prin locuri cu verdeață 
şi pline de lumină. Dar de-abia atunci am simţit un miros 
de baltă stătută și am simțit în gură gustul apei de baltă 
clocită, de-abia atunci cînd o apă mare a început să ne 
înconjoare, (ca și cum toată zăpada se topise) și să se 
apropie marea ide noi şi să văd că era o mare atit de 
mare, că de mare ce e țărmuri n-are. Calul începu să 
cînte pe nas și apoi spuse: Amin.“ 

Sfîrșit demn de începutul memorabil al acestei cărți 
și de amintirea înfricoșătoare a întimplărilor relatate și 
de visul sub semnul căruia a fost pus totul. 

Miracolul pe care îl înfăptuieşte această proză, pro- 
ducînd bucuria lecturii pe seama unor întîmplări înfri- 
coşătoare, este însă mai evident decît oriunde în partea 
centrală a romanului în care este vorba despre moartea 
mătușii Măria. 

Această bătrînă din care pare că se trage tot satul se 
stinge pe aproximativ 175 de pagini în care-nu există 


180 


nici inăcar o frază lacrimogenă, ceea ce constituie ò mare 
performanţă. Fiindcă moartea sa nu este dorită de cei 
din jur, ci dimpotrivă. 

Această moarte va fi vestită autorităţilor — care 
trebuie să ia act de ea — prin telefonul fără fir al lui 
Dimie, cel ce stă cocoţat în plop și păzeşte acum satul 
pe care nu l-a păzit cînd era plătit pentru asta. 

Dacă mătușa Măria ar fi trăit cîteva sute de ani, 
cum va trăi dictatorul din Toamna patriarhului sau cum 
a trăit regele care moare în teatrul lui Eugen Ionescu, 
acum, la a doua lectură, această agonie care pare 'nesfîrșit 
de lungă ni s-ar părea deja un lucru știut. Dar mătușa 
Măria a trăit de fapt atît cît trăiește un om oarecare 
în condiţia ei și nici agonia sa nu a fost ceva ieșit din co- 
mun. Ea pare astfel numai pentru .că această femeie, de 
fapt, nu moare acum, cînd este constatată moartea sa. 
Acum ea doar trece dincolo. De murit a murit atunci cînd 
i-a fost ridicat bărbatul în locul altuia, ca din greșeală. 
A mai murit cînd unul dintre fiii ei a trebuit să dea pă- 
miîntul de bună voie, spre a scăpa doar cu trei luni de 
pușcărie pentru sacul de sare pe care nu l-a furat. Așa 
cum spune clar unul dintre personaje, ea a murit şi atunci 
cind a fost plimbată prin pădure cu pușca în spate să 
spună unde își ţine pistolul fiul ei Păun, deși cei care o 
amenințau știau bine că Păun nu avea nici un pistol; că 
el trebuia să plătească fiindcă a îndrăznit să sară gardul 
în grădina lui Celce. Mătușa Măria a murit cînd a fost 
omorît Păun şi cînd a fost omorît Manoilă şi cînd Ni- 
colae a fost îngenunchiat în faţa lui Nicolae și a fost 
redus la nimic. 

Nimicul la care a fost redus Nicolae face și el parte 
din moartea mătușii Măria și așa stînd lucrurile ar fi fost 
nefiresc ca la înmormîntarea ei acesta să vină în rînd 
cu oamenii de care a fost îndepărtat de împrejurări şi nu 
cu capra sa, de care s-a legat ca de un copil, ca să nu fie 
chiar singur de tot. Iar dacă pentru aceşti oameni care 
nu au fost ascultați în ruga lor cea mai fierbinte Dum- 
nezeu nu mai există, ar fi nefiresc ca în fața morţii să 
fie la fel de pioşi cum erau altădată. 


181 . 


Acolo unde poate apârea capra în rînd cu oamenii la 
înmormîntare, poate apărea la fel de bine şi tranzistorul. 
Unde fotbalul a devenit singura religie, de ce să fie ñe- 
firesc, cum eram înclinată să cred la prima lectură, fap- 
tul că în convoiul mortuar cineva ascultă un meci? 

Împietatea nu aparţine autorului ci lumii înfățișate. 

Devalorizarea vieţii a implicat şi devalorizarea sfîr- 
şitului ei, 

În această lume, în care moartea este privită ca un 
lucru de la sine înţeles, cineva întreabă dacă mătuşii 
Măria i. s-a întîmplat ceva, iar altcineva răspunde pe 
tonul cel mai firesc: „Nu i s-a întîmplat nimic, ce să 
i se întîmple, a murit“. 

Această replică mi-l amintește încă o dată pe Marin 
Preda, dar nu -pe cel de la etapa marilor romane de 
inspiraţie rurală, ci pe cel de mai tîrziu care, în amin- 
tirile sale, va nota cum, copil fiind, o femeie îl întreba : 
„Ce face mă-ta, Mărine ?* şi cum el răspundea cu seni- 
nătate : Nimic. Acest nimic echivala cu tot sau, mai 
exact, cu tot ceea ce trebuia să facă, va explica mai 
tîrziu, amintindu-și că biata femeie nu stătea niciodată 
degeaba. 


Femeia din proza lui D. R. Popescu care, întrebată 
ce i s-a întîmplat mătuşii Măria, va răspunde : „Nimic, 
ce să i se întimple, a murit“ nu își va analiza mai tirziu 
aceste cuvinte și nu le va analiza nici autorul, deşi ar fi 
multe de spus despre ele. 

Cei care se vor gîndi la răspunsul ei vor putea constata 
însă 'că şi în acest caz nimic echivalează cu tot. Mai 
precis, că prin trecerea sa dincolo, mătuşii Măria i s-a 
întîmplat tot ceea ce i se mai putea întîmpla. 

La înmormîntarea 'acestei femei, din care parcă se 
trage tot satul şi cu care piere tot satul de altădată, ni-l 
vom aminti, fără să vrem, pe generalul mongol. Autorul 
nu şi-l va aminti, deşi există, fără îndoială, în subcon- 
ştientul său. El va avea în față boul și vaca revenite 
în curtea bătrînei spre a o duce la groapă. Și îl va avea 
în față pe domnul Iliuţă care va spune că el ar picta-o 
pe moartă ca pe o vacă sfintă. 


182 


Cuvîntul vacă — fie şi însoţit de atributul sfîntă — 
nu va fi prea ușor de acceptat. Avînd în vedere trimi- 
terile autorului la Miorița, ni s-ar fi părut mai potrivită 
o mioară cu aură, dar fără îndoială am fi greșit. Fiindcă, 
în acest context, nu mai avem de-a face chiar cu balada, 
ci cu o parodie a ei. Dar cu o parodie care nu are ca 
sens batjocura, ci durerea cu care e percepută „impo- 
sibila întoarcere“ şi ironia menită să facă suportabilă 
această durere. În cadrul parodiei sînt puse în lumină 
falsele valori apărute prin răsturnarea valoritor tradiţio- 
nale. Nu Noe — cu arca lui pe care o ţine pregătită în 
grădina împrejmuită de rogojini, așteptînd potopul — va 
salva lumea aceasta, ne spune în cele din urmă romanul, 
dar o salvare trebuie totuși să existe. Fiindcă, dacă un 
om care a fost redus la nimic, cum este Nicolae, își mai 
poate asuma, asemenea unui personaj dostoievskian, un 
rol atît de înfricoșător în ideea salvării, încă nu e totul 
pierdut ; chiar dacă nu aceasta este calea. 

Lumina speranței care se poate naște în cea mai 
cumplită deznădejde face, din acest roman zguduitor al 
unei epoci, un mare roman pur și simplu. 

L-am recitit cu o imensă bucurie estetică, poate şi 
fiindcă străbatem o perioadă de căutări în care mijloa- 
cele prozei sînt puse înaintea a ceea ce are de povestit 
autorul şi puţine romane mai sînt pure și simple și mari. 


Pînă unde se poate glumi 


“Destinul tragic al personajului principal din Lumea 
în două zile pare să fi, pornit. de la o glumă, deşi lucru- 
rile nu stau chiar așa. Ceea ce a determinat gluma, care 
nu mai putea ţine, a fost cu mult înainte de ea. Şi to- 
tuşi judecătorul Viziru va cerceta cazul nu pentru a afla 
de unde a început. totul, nici pentru a-l condamna pe 
prietenul său Antipa, care a fost deja condamnat, ci pen- 
tru ca să afle pînă unde se poate glumi. Motivul? În 
ciuda oricărei vocaţii şi a oricărei realizări, viaţa trăită 
fără umor își pierde frumuseţea, dar, în același timp, rîsul 
poate ucide orice — la limită și pe cel care rîde. 

Cine este cel care rîde, mai precis care joacă o farsă, 
mai precis propria sa farsă în acest roman ? Este un om 
vesel? Nu s-ar putea spurie. Este mai curînd un om 
nerealizat, care ride ca să acopere golul în care pluteşte. 
De ce nu s-a realizat? Din cauza unei biografii deloc 
vesele, a unei societăți care nu i-a ieșit întotdeauna în 
întîmpinare, ci dimpotrivă, dar mai ales din cauza pro- 
priei sale firi delăsătoare. 

În ciuda nerealizării, funcţionarul Antipa poartă to- 
tuși, în mod neîndoielnic, semnele unui ales. De aceea, 
atit în lumea lui de acasă, cît și în cea în care lucrează, 
situată la polul opus acestuia, totul se învîrtește cumva 
în jurul lui. 


184 


Antipa e conştient într-un fel de misterul lui şi se 
bucură de aura pe care o poartă, dar nu face nimic 
pentru ca această aură să se Pa pe ceva. 

El ia totul în glumă. 

Lumea din jur nu poate lua însă în glumă miste- 
rul său. 


Soţia lui, o femeie inocentă care îi asigură o viață 
tihnită, o siguranță necesară pentru a putea trăi, percepe 
în mod dureros acest mister. Poate fiindcă ga simte că 
el se bazează pe o minciună chiar dacă nu înţelege ce 
conține minciuna în care este învăluită existenţa de 
dincolo de ea. a bărbatului ei. Pentru ea, tot ce vede că 
face Antipa nu este în realitate adevărul ci ceea ce i-ar 
povesti el dacă l-ar întreba. Ea simte că Antipa face cu 
totul altceva decît vede cu propriii săi ochi şi, în ino- 
cența ei, nu se înșeală, deşi nu știe în ce anume constă 
această neîndoielnică minciună. În suferinţa ei casnic- 
femeiască misterul vieţii celui de lîngă ea trebuie să fie 
legat de existența unei alte femei și pînă la urmă el și 
devine astfel, deși ar fi putut să nu fie. 

'Țelul Feliciei pare acela de a-i asigura liniștea lui 
Antipa și prin aceasta propria sa liniște. Dar tocmai asta 
nu se poate consolida. Mult rîvnitul copil care-ar putea 
aduce împlinirea în viaţa de familie întîrzie şi el să vină, 
așa cum Întîrzie totul cînd este vorba de Antipa. 

Cea dintii zi reconstituită în cadrul romanului este 
ziua solstițiului de iarnă. O zi pe care eroul nostru o 
petrece în familie, în mirosul cald al aluaturilor care 
nu mai contenesc să crească. El stă așezat pe nobilul fo- 
toliu Baroni (care are o întreagă istorie) şi chipurile lu- 
crează. În realitate nu face nimic. Se bucură de at- 
mosfera îmbietoare, de grija pe care i-o poartă blinda 
şi iubitoarea Felicia, de felul cum ascunde ea, chiar și 
de sine însăși, așteptarea lui nepăsătoare. Sfîrșitul acestei 
zile este un fel de apoteoză a liniștii casnice, dar și a 
cumplitei plictiseli a nerealizatului care se complace în ea. 

Pentru autor acest sfîrşit de zi este punctul unde 
poate stabili măsura exactă a așa-zisei linişti pe care i-o 
oferă lui Antipa credincioasa Felicia și a neliniștii evi- 
dente pe care i-o oferă el ei. 


185 


Tentaţia cititorului — care în calitatea lui de cititor 
preferă misterul — ar fi să fie de partea lui Antipa, 
dar partea lui nu există cu adevărat. Cînd este acasă, 
el este mai la el acasă decît oricine altcineva. Iar cînd 
este dincolo, în cealaltă existență a lui, el este mai acolo 
decît oricine. Deocamdată să-l urmărim acasă. Stă în no- 
bilul său fotoliu de familie, care nu prea se potrivește 
cu casa în care locuieşte și visează. Ce? Aici începe ne- 
bunia Feliciei, a noastră și chiar a lui însuși. În apa- 
rență trăiește în lumea cărților și inventă poveşti nevi- 
novate pe care le pune pe seama căţelușei sale Eromanga 
și a lui Argus, prietenul acesteia. Dar în realitate ? 

În realitate nu știm nimic, dar Felicia, și prin ea au- 
torul, ne îmboldește să devenim și noi bănuitori. Glu- 
mele lui par însă cu totul nevinovate şi misterul lui, 
construit treptat, mai mult pe creditul pe care i-l dăm 
autorului, care știe să creeze atmosferă, decît pe date 
reale, nu pare încă purtător de nenorocire. 

Și totuși ziua întîi nu este numai o zi de liniște şi 
de sărbătoare, ci şi una de epuizare în această liniște 
aparentă, dincolo de care se pregătește în mod neîndoiel- 
nic ceva. Sa 

Această sărbătoare de Crăciun, care parcă nu mai 
are răbdare să aștepte şi precede cu cîteva zile data 
reală a sărbătorii, această abundență de aburi calzi şi de 
mirosuri care învăluie cumva o răceală abia perceptibilă, 
această vorbire a cîinilor care își spun între ei mai mult 
decît stăpînii lor ce se împacă atît de bine, nu e de 
natură să ne dea şi nouă, cititorilor, ceva din liniștea 
construită cu atîta efort pentru Antipa. Dimpotrivă, me- 
reu sîntem tentaţi să credem că, în vreme ce acasă la 
el se coc blaturile pentru tort și cozonacii, în altă parte 
se coace cu totul altceva. 

Nu întîmplător cel mai apropiat prieten al fami- 
liei, bătrînul August pălărierul, care se bucură din plin 
de atmosfera creată de Felicia, nu îi dă dreptate numai 
ei, ci în egală măsură şi lui Antipa. Intuiţia lui de bătrîn 
atoatecunoscător percepe și ea misterul acestuia și faptul 
că, orice s-ar spune, nici pentru el nu e deloc ușor. 

Fantasticul banalităţii, pe care George Bălăiţă îl per- 
cepe cu o artă pe care n-o întîlnim în nici un alt roman 


186 


al generaţiei sale nu este, în mod evident, străin de 
Gogol. De un Gogol asumat conștient, pe ușa din faţă, 
cu trimiteri directe de rară subtilitate. Dar, de un Gogol 
adus la zi ca interpretare. 

Să revenim însă la ziua întîi a parabolei, cea a exis- 
tenței banale între mirosurile de scorţișoară și vanilie ; 
ziua de pașnică bucurie, anticipată și anticipatoare, fiindcă 
nu este încă ajunul Crăciunului și nu-l serbează încă ni- 
meni în afară de familia eroului nostru la care se află, 
ca de obicei, bătrinul Antipa și August pălărierul, omul 
cel mai împăcat cu sine şi cu ceilalți, prietenul apropiat 
al tatălui și al fiului, cel fără de care misterul acestei 
lumi ar fi greu de dezlegat. 

În această liniștită sărbătoare se insinuează, de la bun 
început, ceva nefiresc. Un fel de pregătire mai insistentă 
decît ar fi normal să fie, un fel de grabă, un fel de teamă 
că aici nimic nu se mai poate petrece ca pretutindeni. 

Nu avem încă o dovadă că lucrurile stau chiar așa. 
E mai curînd o bănuială a scriitorului pe care cititorul 
o preia fiindcă atmosfera a fost perfect creată din nişte 
amănunte care, luate în sine, ar putea să nu însemne 
mare lucru. 


Prea mari motive pentru o asemenea pregătire nu ar 
exista. Întiîi, pentru că Antipa nu este credincios. În al 
doilea rînd, pentru că sărbătoarea nu a venit încă. În 
sfîrşit, fiindcă, orice s-ar zice, existența lui Antipa cu 
Felicia nu este chiar un motiv pentru o sărbătoare ieșită 
din comun. De ce sînt ei împreună știm. Nu dintr-o dra- 
goste oarbă, ci mai curînd pentru că aici i-au adus în- 
timplările mai mult sau mai puţin banale ale vieții. N-ar 
fi nici motive de prea mare tristețe care să nu facă posi- 
bilă sărbătoarea. Fiindcă Antipa nu se poate plinge de 
viața lui alături de Felicia, ci dimpotrivă. El simte ne- 
voia de ceva opus glumei și provizoratului în care tră- 
iește dincolo, și soţia lui este tocmai acest ceva care se 
împotrivește provizoratului. 

În această atmosferă caldă, uneori călduţă, uităm ades 
de misterul pe care îl poartă Antipa. Ni se pare că este 
omul cel mai obișnuit cu putinţă și că, de fapt, cea care 
suferă şi se înnobilează într-un fel printr-o suferință 


187 


continuă, fie ea şi lipsită de orice aură, este în cele din 
urmă Felicia. Desigur, din vina ei suferă, dar asta nu 
schimbă lucrurile. O altă femeie care ar fi vrut să-l 
salveze. pe Antipa l-ar fi luat așa cum este. L-ar fi iubit 
cu minciuna lui cu tot. Dar Felicia nu-l poate iubi fără 
să-l -creadă — și poate de aceea nu-l poate nici lăsa 
să se piardă, dar nu-l poate nici salva altfel decit în 
aparență. Nu întîmplător Antipa are absolută nevoie de 
o altă lume a lui, în care'să fie iubit aşa cum este. În 
care să poată juca nestingherit farsa lui. 

Această lume și-a construit-o în altă parte, undeva 
la o mică distanţă, într-o localitate obscură, unde Antipa 
face naveta de ani de zile lucrînd pe un post neînsemnat, 
pe care, dacă ar fi vrut, l-ar fi găsit şi la ei, la Albala. 
El se ocupă practic cu înregistrarea deceselor. De la un 
timp își zice singur „funcţionar al neantului“ și cînd 
își zice așa nu e nici prea departe de realitate, nici nu 
glumeşte. E un fel de început de a intui ce e de fapt cu el. 

Deşi cele două lumi în care trăiește Antipa sînt des- 
părțite doar de cîteva staţii de tren, ele se află la poli 
opuși. Nimic adevărat despre nici una dintre aceste lumi 
nu poate ajunge pînă la cealaltă. 

Și totuși, acest paralelism nu poate dura la infinit. 
Într-o zi, cele două lumi trebuie să ia act una de cea- 
laltă. Cînd? Nu știm. Dar, din cît am învăţat despre 
autor citind pînă aici, bănuim că exact atunci cînd ne-am 
aștepta mai puțin. ` 

Deci, întîmplător şi nu întîmplător, la sărbătoarea atît 
de minuțios pregătită în mijlocul familiei și pentru fa- 
milie apare un sol din lumea de dincolo a lui Antipa: 
inginerul Druică, sosit de la Dealu-Ocna la Albala din 
întîmplare, venit la prietenul său fără să știe că el a 
început deja sărbătoarea care pentru alţii nu e încă pre- 
gătită. 

De data aceasta ziua solstițiului de iarnă va decurge 
altfel decît în mod obişnuit. Neliniștea Feliciei care se 
baza mai mult pe intuiţie va începe să aibă o motivare 
reală. Ea va înţelege că existenţa cealaltă a bărbatului ei 
ar putea să nu aibă legătură cu o altă femeie, ci cu ceva 
mult mai grav. Prin Druică ajunge în sfîrșit la ea știrea 


188 


că -dincolo..Antipa face un fel de paruni care. ar putea 
să- fie periculoase.. -.. E 

‘Numai. ċă, de- data aceasta, Felicia care nu „suportă 
minciuna nici. dacă -este absolut necesară se teme "și :să 
afle adevărul. Ea nu acceptă ca Antipa să-i spună ce este 
cu aceste pariuri; îi cere doar. mai insistent să stea 
lingă ea, vrînd parcă să-l apere prin chiar această apro- 
piere. 

Acum el este cu-adevărat mai aproape de ea ca ori- 
cînd și constată cu căldură: „ea este fiica mea pe care 
nu a născut-o și mama mea care a murit demult“. 

Numai că Felicia nu trebuia să-i fie nici mamă, nici 
fiică, ci cu totul altceva ca să-l poată cu adevărat salva. 

În această noapte de solstițiu — care ar fi trebuit 
să o pună cu adevărat pe gînduri — ea va adormi în 
sfîrșit liniștită alături de Antipa, dar Antipa nu va mai 
putea adormi. În insomnia lui el va continua să se în- 
trebe : „Sînt eu oare un om vesel şi nepăsător aşa cum 
îmi place să fiu ? Farsa este vocaţia mea cum spune Pa- 
şaliu ? Un beţivan caraghios şi pedant. Oho, dar cîte 
nu pot face mîine, cîte nu-mi stau în față nefăcute și 
așteaptă. Să-i spun, bunăoară, Feliciei o mulţime de lu- 
cruri urîte și adevărate. Ceva despre copilul pe care nu-i 
naște și încă vreo cîteva şi ea să-mi spună la rîndul ei 
altele, să stăm frumos pe două scaune față în faţă să ne 
scoatem rizînd ochii şi măruntaiele.. Dar nu trebuie -oare 
să mai așteptăm pentru asta. Să mai treacă timpul, să 
îmbătrînim, să adunăm mai multe, să dăm măreție spec- 
tacolului ?% 

După ceea ce ne spune Antipa am putea crede că lu- 
crurile vor decurge ca în această zi pînă la adînci bă- 
trîneţi. Dar, ca de obicei, imprevizibilul nu întîrzie să 
apară. Timpul romanului — pe care îl va investiga ju- 
decătorul Viziru pînă în ziua cînd el însuși va muri 
tragic ca în urma unui pariu cu Antipa — este situat 
între ziua de creștere și cea de descreștere a luminii. 
Cea de-a doua zi a parabolei nu va fi trăită de Antipa 
la adînci bătrîneţi și nu va'fi petrecută în liniștea apăsă- 
toare de acasă, ci dincolo, în lumea nebuniei născute în 
această liniște. În prima zi a fost timp pentru presimțiri 


189 : 


şi pentru rememorarea a tot ceea ce a fost. Am aflat 
astfel ce a făcut din Antipa ceea ce este: moartea ma- 
mei lui la vîrsta cînd el avea treisprezece ani; creşte- 
rea sub influenţa tatălui, învățat să privească lucrurile 
în absolutul lor și nu în contextul real; eliminarea ne- 
dreaptă din facultate şi neputința de a mai crede în ce a 
crezut înainte ; neadmiterea posibilității de a se salva 
printr-o femeie care îl iubea așa cum era, cu minciuna 
lui cu tot. Capitolul despărțirii de Marta Wiegler, femeia 
care trecuse și ea prin grele încercări și prin îndoieli 
dar reuşise să-și redobîndească acea credință fără care 
nu se poate trăi, este, într-un anume sens, edificator. 
El ne va lămuri că Antipa va părăsi facultatea și se va 
căsători cu sora unui prieten împreună cu care a suferit 
numai ca să găsească o scuză pentru renunţarea sa; că 
însăşi gluma lui va fi un mod de a se minți că nu s-a 
petrecut nimic grav, că întimplările prin care a trecut 
nu l-au atins. 


Dacă în prima zi a romanului totul lîncezea încă la 
adăpostul unei speranțe acolo unde nu mai era nimic 
de sperat (spre a nu exista nici un dubiu, autorul ne 
spune clar că, în ciuda aparenţelor, eroii săi erau niște 
suflete moarte pe care nu mai exista nici un Cicikov 
care să le cumpere), dacă în ciuda oricărei neliniști do- 
minanta părea să fie lumina, în ziua a doua, cea a solsti- 
țiului de vară, totul începe să se orienteze către noaptea 
cea lungă. Această zi a mișcării precipitate către limita 
de la care întunericul va începe să crească, este inaugu- 
rată în zori, printr-un drum cu trenul al navetistului care 
pleacă grăbit de acasă spre cealaltă existenţă a lui. E mai 
vioi decît ne-am fi așteptat din cît îl cunoaștem şi, poate, 
decît este cu adevărat de obicei. După aerul pe care îl 
are ai crede că merge dincolo fiindcă lumea aceea are 
mare nevoie de el. Şi într-un fel așa şi este, cu toate că 
ceea ce face el în mod real nu are prea mare însemnătate. 
Ca şi la el acasă, cumva, şi acolo totul parcă se învîr- 
tește în jurul lui. Nimeni nu vrea să-l ia doar drept ceea 
ce pare la prima vedere. Toţi vor să afle ce se ascunde 
în spatele farmecului său unanim perceput. Începînd cu 
farmacista Silvia Racliş, pe care o va cunoaste în zori 


190 


în drum spre Dealu-Ocna, unde face și ea naveta de 
multă vreme, și continuînd cu cei întilniţi zilnic, fie. la 
primărie unde lucrează, fie oriunde în acest tîrg unde 
toți îl cunosc, fie la birtul lui Moiselini unde se adună 
zilnic cu prietenii. 

Ce descoperă în el frumoasa farmacistă nu știm. A 
avut prea puţin timp ca să perceapă ceva din misterul 
său. Totuși, în ciuda evidentei distanțe care ar putea să 
fie de partea ei, ea este cea atrasă în mod irezistibil de 
acest bărbat, despre care cîndva nu ezitase să constate 
că n-ar fi exclus să aibă șoșonii înfundați cu obiele. 
Acţiunea va fi a ei; ca de obicei el va fi cel ales, cel 
chemat ; el nu va face altceva decît să se lase purtat ca 
de o putere străină către ea cînd va veni, în sfîrşit, ṣi 
ceasul mult bânuitei lui:aventuri. 

Dar pînă atunci mai este. Mai întîi va trebui să facem 
cunoștință cu prietenii eroului, îndeobște persoane mult 
mai importante decît el, dar care, nu știu cum, intuiesc 
cu toții că, în ciuda oricăror aparenţe, dacă între ei 
există un ales, acela este Antipa. Toţi se adună acolo 
unde este el, aduşi cumva de farmecul lui simplu, 
nefăcut, de gluma lui care face lumea puţin mai fru- 
moasă. Mulţi au ajuns să creadă că Antipa se află printre 
ei din greșeală, sau poate le este trimis pentru o vreme, 
cu un scop neştiut, marele lui destin așteptîndu-l undeva 
în altă parte, după acești ani de provizorat. Dar anii de 
provizorat trec. Antipa se pierde în farmecul mediului 
de el însuși creat și treptat, treptat renunţă la orice, în 
afară de gluma lui în care. se învăluie totul, în afară de 
misterul care crește pe măsură ce el alunecă undeva în 
gol. Şi mai ales, în afară de prietenii care sînt atrași din 
ce în ce mai mult de farmecul său. Vocaţia reală a lui 
Antipa a fost pierdută în acest farmec pentru care e 
atît de intens căutat. El a rămas un funcţionar neînsem- 
nat, cum constată din cind în cînd cîte un invidios, un 
funcţionar al neantului cum se. definește el însuși. Și 
totuşi cel care l-a creat în vederea unei vocaţii şi împo- 
triva ei nu-l poate încă abandona. Ca şi prietenii de la 
Dealu-Ocna, autorul nu se poate desprinde de farmecul 
inegalabil al personajului său de suflet. Ce să facă totuși 
cu el? Să rîdă pur și simplu la glumele lui ca toți 


191 Dai (i 


ceilalți ? Să-l scoată în mod nemotivat din scenă ? Să-i 
schimbe brusc caracterul ? Să-i schimbe viaţa pe care a 
trăit-o deja ? Nici una, nici alta. Ce a fost să se întimple 
s-a întîmplat. Trebuie să-l împingă doar puţin de la 
spate. Să încerce să-l scoată din golul în care alunecă. 
Să-i construiască din umbră și existența fantastică așa 
cum i-a construit-o cu grijă pe aceea banală. Dar mai 
este oare ceva de fâcut pentru ca totul să nu fie doar o 
minciună, doar o farsă ? Fără îndoială că mai este. Altfel 
nu ne-ar fi vorbit despre Antipa ca despre un om care 
poartă însemnele şi destinul unui ales. Chiar dacă acest 
ales își pierde în mod absurd marea vocație. Autorul 
care ne-a apropiat de Antipa e obligat să ne facă să 
percepem cu durere pierderea acestei vocaţii. Ca atare 
nu-l abandonează. Îi mai dă o șansă : ultima. Aceea de 
a se realiza în situaţia sa de funcţionar al neantului care 
a încetat să mai fie provizorie. După ce a pierdut toate 
șansele, șansa lui este chiar neobișnuitul pariu pe care 
îl face. Cum a început totul? Nimeni nu-și mai aduce 
aminte fiindcă nimeni nu trebuie să-și aducă aminte. 
Misterul lui Antipa trebuie nu numai să se mențină, ci 
şi să crească. E de ajuns să ne amintim că se afla, ca de 
obicei, într-un birt cu prietenii săi. Că după ce s-au 
epuizat glumele sale nevinovate, cu o figură aproape 
absentă, ca transportat în altă lume, a spus : Îl vedeţi ? 
Joi va muri. Cine va muri, l-au întrebat nedumeriţi 
prietenii. Biducă, a spus Antipa și apoi a scos pe masă 
certificatul de deces al acestuia, pe care îl avea în buzu- 
nar, gata completat. Apoi a urmat primul pariu și 
aşteptarea împlinirii previziunii. Dar el a pierdut ne- 
obișnuitul pariu. Joi Biducă nu a murit așa cum sta scris 
în certificatul completat dinainte de funcţionarul nean- 
tului. La întrebarea : cum i-a venit în gînd să spună 
asta, sau, cum ar fi zis Marin Preda, pe ce s-a bazat, 
Antipa va răspunde învăluit de zîmbetul lui cel mai 
firesc : am glumit. De unde era să știu eu cînd moare. 
Apoi va plăti lui Druică lada de sticle cu bere pe care 
a pariat și va bea și va glumi în continuare. Numai că, 
în lunea imediat următoare, Biducă va muri totuși și 
prietenii lui Antipa vor simţi pentru prima oară peri- 
„tul de a shimi cu lucrurile mari şi vor părăsi cîrciuma 


192 


în care au pariat. Dar nu peste mult vor începe så se 
întîlnească în altă parte și gluma va continua și pariul 
periculos va continua şi el. Singurul cate intuia parcă 
limita pînă la care se poate glumi cu puterea care ţi-a 
fost dată era fanaticul Anghel, situat la polul opus celui 
ce ia totul în glumă. Fanatismul său (de nuanţă religioasă) 
merge pînă la nebunie. Cuvintele prințului Miîșkin, luate 
drept motto pentru epilogul parabolei, ne sugerează însă 
faptul că, în cazul relatat, nu e vorba de o nebunie în 
sine, ci doar de o foarte adîncă suferință. Epilogul roma- 
nului ar fi putut purta foarte bine și un motto din 
Hamlet. Anghel ar fi putut să spună ca și prințul danez : 
nu sînt nebun decît dinspre nord-vest. Fiindcă, la fel 
ca și Hamlet, Anghel nu era nebun decît dinspre cauza 
necunoscută încă a suferinţei sale. În esenţă, acest perso- 
naj-simbol, a cărui vîrstă e aproximată la peste două 
sute de ani, suferă pentru că lumea și-a pierdut credința 
şi prin ea puterea de a mai privi dincolo. Această cauză 
a suferinței lui va fi aflată de judecătorul Viziru din 
monologurile nesfirșite ale bolnavului, înregistrate în 
clinică. Delirul său coincide cu o poveste din epoca Tang 
care aparține scriitorului Vang Du. În această poveste, 
tragic asimilată, este vorba de oglinda străveche în care 
omul putea vedea moartea aproapelui şi propria lui 
moarte. Povestea spune că ultima oară această oglindă 
a aparținut lui Su Cio şi apoi i s-a pierdut urma. În 
nebunia sa, Anghel vrea să regăsească oglinda pierdută 
și să convingă astfel lumea că el vorbește în numele lui 
Dumnezeu. Cînd îl întîlnește pe Antipa el se află aproape 
de limita la care ar fi părut că boala ar putea înceta. Că 
a renunţat. Era de fapt într-o apăsătoare așteptare. Întîl- 
nirea are loc cu ocazia unui pariu făcut în glumă, în 
urma căruia Anghel va constata : „Nu era un pierde-vară 
cum părea și cum credeau mulţi. Un funcţionar umil 
care ascundea o forță uriașă. L-am disprețuit cînd l-am 
auzit spunînd chefliilor lui: omul ăsta va muri. De 
unde ştii? Ştiu. Şi omul a murit în trei zile. El punea 
pariuri, el se juca, dar eu trebuia să-i spun că jocul lui 
e adevărat. El știa, nu era un profet mincinos. Dar el 
era providența. El punea pariu. Ceilalţi rideau la cîr- 
ciuma lui Moiselini. Dar omul murea. Ei nu mai rîdeau 


193 


și atunci l-am urmat pe Antipa. M-am făcut omul lui 
pentru a face din el omul meu“. Raționamentul nebu- 
niei lui Anghel era următorul : dacă Antipa va învăţa ce 
este cu puterea lui, atunci va ajunge să dezlege propriul 
său viitor. Aici trebuie să-l aduc, va conchide el, să 
prezică propria lui moarte şi ea să se împlinească. Atunci 
oglinda va veni singură la mine şi avînd-o îi voi face pe 
oameni să creadă din nou. 

Anghel reuşeşte efectiv să-i sugereze lui Antipa că 
în el se află o putere neobişnuită, dar nu reuşeşte să-l 
înveţe să nu ia în glumă această putere. În ziua solsti- 
țiului de vară — cea în care oamenii se gîndesc că 
lumina va începe să scadă — noi vom afla că, în urma 
unor previziuni ale lui Antipa, aproape exacte, au murit 
deja cinci oameni. Că deci, puterea lui există cu ade- 
vărat, chiar dacă în ceea ce prevede el se află, de fiecare 
dată, şi o mică greşeală de aproximaţie. După ce vor fi 
rememorate antecedentele momentului la care a ajuns 
Antipa în cea de-a doua lume a sa, vom fi noi înşine 
introduşi în atmosfera chefurilor de la Moiselini şi vom 
fi martori la moartea preotului Zota. (Un fel de a spune 
martori, întrucît noi asistăm, de fapt, la reconstituirea 
de după şapte ani a lui Viziru, nu citim viaţa eroului 
trăită în mod real) Preotul Zota este primul care va 
pieri exact cînd va spune Antipa. Dar, culmea, tocmai 
el nu a fost dintre cei prevăzuţi. Pentru el nu s-a făcut 
nici un certificat şi nici un pariu. Acum Antipa a glumit 
pur şi simplu. A întins gluma mai mult decît trebuia 
şi popa a făcut apoplexie. 

După această glumă întinsă pînă dincolo de limită, 
deznodămintul trebuie să se apropie. Viziru, care îl 
păzea pe Antipa să nu i se întîmple ceva, de data aceasta 
nu se va mai ocupa de el, ci de cel mort. Antipa va 
pleca, fără ca nimeni să ştie unde va merge, la far- 
macie, unde îl așteaptă Silvia Racliş. După cumplita 
glumă, singurul lui gind va fi cum să găsească stilul 
viguros cu care să se poată impune femeii care îl 
aştepta. Arta cu care e pregătită întîlnirea (care şi ea 
e menită să2l piardă) nu e de toate zilele. Autorul ştie 
foarte bine cum să ne creeze presimțirea că Antipa nu 


194 


se va putea lepăda de gluma lui şi nu va izbîndi. Întîl- 
nirea va avea deopotrivă aerul inevitabilului și al mo- 
mentului total neprielnic. În ciuda eșecului, această întîl- 
nire devine de neuitat datorită condiției nefireşti în care 
are loc. Şi din cauză că, în ciuda inevitabilului eșec, cei 
doi constată că se pot înţelege mult mai bine decît ar 
fi crezut. Deși era foarte greu să ţi-l imaginezi pe delă- 
sătorul Antipa așteptat cu sufletul la gură de această 
femeie frumoasă și pasională, nu ai nici o îndoială că 
inocenta Felicia — care îi era mai mult mamă și fiică 
decît soţie -- nu putea fi decît femeia liniștii lui, cea 
lîngă care se pregătea şi această nebunie menită să-l 
piardă. Cînd Silvia Racliș l-a chemat pe Antipa, nici 
moartea preotului, nici altceva, inventat de autor ca să 
mai amine totul, nu-l mai putea reţine. Singurul care ar 
[i făcut orice să-l oprească ar fi fost fanaticul Anghel, 
cel ce de-a lungul suferinţei sale a învăţat cum îl poate 
pierde femeia pe bărbat. Dar el nu trebuia să știe de 
această întilnire și nu trebuia să-l oprească. 

Întîlnirea, care ţine de nebunie, dintre Antipa și 
Silvia Racliș nu trebuia să-i aducă eroului mai multă 
liniște decît mai-mult-decît-obișnuita întîlnire cu Felicia 
şi ca urmare nu i-a adus. Dar ce va face acum, după 
toate cele întîmplate ? Instinctul de apărare îl îndreaptă 
spre gară. Spre liniștea de-acasă, în care nebunia lui ar 
putea fi apărată mai departe. Numai că acum nu mai 
există doar cumplita glumă şi inocenta Felicia. Acum 
există şi Silvia Racliș. Îl caută înnebunită prin gară. Dar 
autorul îl întoarce din drum. Lumea pe care i-a 
construit-o dincolo are alt sens. Nu poate reveni în ea 
cu Silvia Racliș. 

Va renunţa deci să se-ntoarcă acasă. Cum nu se poate 
mai greu, va ajunge la Casa de Apă unde este așteptat 
de bolnavul fanatic, din ce în ce mai convins că Antipa 
deţine străvechea oglindă pierdută. Că, deci, se apropie 
timpul cînd el va avea această oglindă si cînd îi va putea 
convinge astfel pe oameni ce înseamnă puterea credinței. 
Antipa îl va găsi pe Anghel în lumea lui aparent liniștită 
în care se ocupă cu creșterea albinelor, cu descoperirea 
unor soiuri noi de cactuşi şi cu fabricarea celui mai bun 
rachiu de cireşe. El însă nu va fi liniștit. Îl va obseda 


195 


fantastica întîlnire, ratată și ea. Dar Anghel îi va da din 
rachiul de cireşe pe care îl face anume pentru el și 
treptat va începe să uite și să glumească. Dacă ar crede 
şi Antipa cum crede Anghel, puterea sa ar fi reală și 
destinul său nu s-ar încheia acum. Dar Antipa încearcă 
să-i demonstreze lui Anghel că se înșeală. Că primii cinci 
n-au murit cînd a prevăzut el; că pentru preotul Zota 
nu prevăzuse nimic dinainte și nu poate prezenta nici o 
dovadă. În acest moment, pe faţa lui Anghel se va vedea 
că începe să înnebunească de-a binelea. Lui Antipa îi va 
fi frică și va spune că nu atunci a glumit, ci acum. Gă 
preotul este într-adevăr al șaselea. Îi sugerează chiar 
că al șaptelea ar putea să fie el însuși. Dar acum în 
Anghel s-a strecurat îndoiala și el nu e făcut să se 
îndoiască. Antipa știa asta și își imaginează cum va sfîrși 
gluma sa, nu fără spaimă. Dar numai o clipă. Pe urmă 
mila va învinge frica și se va linişti. Va rămîne sub 
acoperișul bătrînului fanatic, care îl tratează ca pe un 
fel de frate mai mic, și va adormi. Va avea un somn 
profund. Anghel îi va asculta respirația regulată și lacri- 
mile se vor prelinge încet pe obrajii lui. Îi va cere iertare 
lui Antipa că nu a ştiut să-l înveţe să nu glumească cu 
puterea care se află în el. Apoi toporul lui va lovi și el 
va aștepta să se arate oglinda. Dar oglinda nu se arată. 
Anghel deduce astfel că nu a existat nici o oglindă. Că 
Su Cio nu a fost tînărul său prieten, ci este chiar el. 

În acest moment este, în sfîrşit, timpul să ne între- 
băm despre:ce fel de vocaţie neluată în serios ne vor- 
bește autorul prin parabola care se află în fundalul 
romanului său. Înclin să cred că nu despre o vocaţie 
anume, care s-ar putea concretiza într-un anume fel de 
realizare, deși, evident nu este exclusă nici ea. Dar fiind 
socotită de la sine înțeleasă, realizarea concretă este 
scoasă dintre limitele între care se situează timpul 
propriu-zis al romanului ; este trecută în preistoria 
acestuia. Timpul propriu-zis al romanului se desfășoară 
între meditaţia asupra luminii la care îl predispune pe 
erou solstițiul de iarnă și meditaţia asupra întunericului 
la care ne predispune pe noi ziua solstițiului de vară. În 
acest timp, situat între cele două extreme ale meditaţiei, 
vocaţia la care se referă parabola nu este una luată în 


196 


sens concret, ci aceea fără care nu se mai poate conti- 
nua : cea de a regăsi sensul pierdut și de a te salva. În 
ultimă instanță, puterea de a crede cu adevărat în ceva 
pentru ca să nu devină totul o simplă farsă. 

'Tot ceea ce vom afla din epilogul romanului că se va 
mai întîmpla după sfîrșitul tragic al lui Antipa va fi la 
fel de logic și totodată la fel de greu de prevăzut ca şi 
cele repovestite pînă acum. Conform ultimelor infor- 
maţii ale judecătorului Viziru, bătrînul August pălărierul, 
care își găsise sensul în propria lui existență modestă, 
se va apropia de îndureratul Anghel, situat la polul opus. 
Va merge zi de zi la sanatoriul unde va trăi mai departe 
cel ce şi-a însușit tragic vechea poveste a regăsirii 
sensului și acum a ajuns la convingerea că el este Su 
Cio. Desigur, acum, echilibratul bătrîn August pălărierul 
nu va fi mai puțin nebun decît fanaticul care l-a ucis 
plingînd pe cel mai bun prieten al său, de vreme ce îl 
va lua pe acesta drept Su Cio şi va vorbi cu el ore în 
șir, probabil, ca între oameni raționali. 

La rîndul său, ușuratica Silvia Racliș, de la care 
ne-am fi așteptat la orice altceva, după cum a decurs 
întîlnirea ei cu Antipa, ne va contraria și ea prin dure- 
roasa izolare și prin patima cu care va umbla pe urmele 
celui dispărut spre a înțelege ce a fost cu adevărat cu el. 

Numai inocenta Felicia nu va ieși cu totul din tiparul 
bine stabilit de autor al existenței sale mai mult sau 
mai puţin banale întru liniște și echilibru. După moartea 
lui Antipa ea, vreme de șapte zile, va vedea cu adevărat 
spectrul morţii, dar în a opta va simţi în pîntec mult 
visatul copil și se va pregăti să-l aducă pe lume. Nu 
acolo unde a trăit cu Antipa, ci într-o altă casă unde 
vechea oglindă de bronz în care nu se vedea nimic, nu 
va mai exista (A dispărut, în mod misterios, în timpul 
mutării.) Despre copilul care se va naște autorul va 
constata alb că va fi un băiat. Se înţelege, un nou Antipa 
care din cercetarea judecătorului Viziru va încerca şi el 
să afle, în măsura în care se poate afla prin experiența 
altora, pînă unde se poate glumi pentru ca totul să nu 
devină nici dramă, nici farsă. 

S-ar mai cuveni să fie spus ceva despre Fisele pentru 
roman inserate din loc în loc, aproape la întîmplare, 


197 


printre așa-zisele relatări din caietele judecătorului 
Viziru. La prima vedere ele par dintr-o cu totul altă 
lume decit cea în care a trăit eroul romanului, dar nici 
vorbă să fie așa. În vreme ce dintr-un punct de vedere 
mai comun și mai linear se vede latura optimistă pînă 
la ridicol a banalului de zi cu zi, din interiorul unei 
existențe mai complexe, același banal poate deveni fan- 
tastic și tragic. 

Romanul lui George Bălăiță, în felul său, nu este 
mai detașat de realităţile în care trăim ci doar mai 
discret şi totodată mai adinc social decît cele discutate 
și răsdiscutate ca atare de presa literară, ca și cum acest 
atribut le-ar conferi prin el însuşi valoare. Poate tocmai 
fiindcă nu îl preocupă socialul în sine, ci așa cum îl 
găsim în realitate (şi cînd zic realitate mă gîndesc şi la 
aceea a gîndului în care, cu sau fără voia noastră, se 
reflectă lumea exterioară) ca un lucru comun aparținînd 
individualităților umane infinit mai complexe. Lui George 
Bălăiţă i se pare prea puţin să se ocupe cu consemnarea 
întîmplărilor neplăcute, menită să atragă cititorul care 
așteaptă să i se facă dreptate. El construiește o lume 
dincolo de aceste lucruri pe care este evident că romanul 
său le are în vedere, dar că nu se oprește asupra lor 
întrucît le socotește neesenţiale în ordine artistică. Esen- 
țială ceste marea dramă (sau marea farsă) de dincolo de 
banalitățile mai mult sau mai puțin triste (sau mai mult 
sau mai puțin optimiste) de zi cu zi și încercarea profund 
umană de a găsi un sens pe cont propriu, în ciuda 
acesteia. Și —- fără îndoială — i se pare esențial cuvîn- 
tul. Judecătorul Viziru, prin care de fapt aflăm părerea 
autorului, este un inițiat nu numai în ce priveşte cerce- 
tarea cazului, ci şi în ce priveşte puterea cuvîntului de 
a lămuri cazul. El ştie că nu întîmplările în sine sînt 
importante, ci cuvîntul convingător care dă seama de ele 
și care este descoperit îngrozitor de greu. 

Dintre poeții români, numai Bacovia a descoperit 
cuvîntul, i-a spus cîndva neasemuitul său prieten Antipa, 
şi el nu poate uita asta tocmai acum, cînd scrie pentru 
a-şi aminti de el. 

Urmărind caietele judecătorului Viziru, vedem şi noi 
încă o dată tîrgul cenușiu în care înaintea prietenului 


198 


său a trăit Bacovia şi care a fost scos din banalitate nu 
prin cine ştie ce întîmplări nemaipomenite, ci prin 
cuvîntul descoperit de marele poet. 

Acest tîrg cenușiu, întrucît reprezintă şi locul unde 
își duce existența sa mai mult decît reală eroul para- 
bolei analizate, are şansa de a deveni încă o dată frumos, 
nu prin viața mai mult sau mai puțin banală a locuito- 
rilor săi, ci prin cuvîntul care descoperă nebunia de 
dincolo de ea. Fiindcă Lumea în două zile este — fără 
îndoială — una dintre puţinele cărți contemporane de 
proză în care autorul a descoperit cuvîntul. Nu întîm- 
plător după opt ani această carte se recitește cu şi mai 
multă plăcere decît la data apariției, anume parcă pentru 
a-ţi întări convingerea că mult discutata proză a acestui 
deceniu înseamnă cu adevărat ceva, chiar dacă indiscu- 
tabila ei valoare nu se află întotdeauna acolo unde este 
insistent căutată și nu poate fi găsită plecînd de la pre- 
misele de la care pornește de obicei căutarea. 


Obsesia lui Vlad Ţepeş 


Dintre toți poeţii din generaţia sa, Marin Sorescu mi 
se pare cel mai apt de a se salva pînă la capăt. Poate 
fiindcă își este credincios sieși ; poate fiindcă, la nevoie, 
l-ar putea înșela și pe Diavolul. Fără îndoială, pentru că 
atunci cînd vrea să facă o pauză de poezie scrie teatru ; 
cînd face o pauză de teatru traduce; cînd nu traduce 
scrie eseuri ; cînd nu scrie eseuri e în drum spre Craiova 
şi așa mai departe. 

El știe bine unde să fugă de-acasă ca să se simtă şi 
mai la el acasă şi ştie şi cum şi cînd să se-ntoarcă spre 
a se putea bucura din nou. 

Din tot ce scrie reiese cum nu se poate mai clar că 
nimic nu-i place mai mult decit să scrie şi că de nimic 
nu se teme mai mult decît de a se plictisi sau a plictisi 
prin scris. 

Citind piesele sale Răceula şi A treia țeapă, apărute 
recent în volumul Teatru, am avut sentimentul că fiecare 
pagină îi este și dăruită dar şi îndelung muncită. Și 
— fără să vreau — m-am gîndit că, atunci cînd ești un 
scriitor adevărat, Dumnezeu te dăruieşte dar nu îţi așează 
darurile sale direct în pagină. Te lasă să ți le așezi tu 
singur ca să nu te plictisești şi să te apuci de lucruri 
care nu sînt pe măsura unui scriitor adevărat. 

Dacă Dumnezeu îi fereşte cu grijă să nu se 
îndepărteze de la rosturile lor pe cei aleși, Sultanul din 
Răceala lui Marin Sorescu, dimpotrivă, și-i apropie cu 


200 


plăcere pe farisei și pe impostori. În campania împotriva 
valahilor el tîrăşte după cortul său întreaga curte a 
împăratului Constantin Paleologul, dar nu a celui ade- 
vărat. „Cel adevărat a fost găsit mort la una din porțile 
cetății“, ni se spune textual. „Cel care-i ține locul e un 
impostor. Au și ei rolul lor ...misiunea lor“, constată 
sultanul. „Ideea mea era să-l vîr pe împărat în cușcă 
şi l-am virit“. Și cînd spune aceste cuvinte Mahomed 
al II-lea nu mi se mai pare nici el chiar un sultan adevă- 
rat, ci tot un fel de impostor. Și nu cred că doar mi se 
pare. Fiindcă deși știe că rolul său nu este de a cuceri 
lumea cu pana, ci cu spada, el stă în cortul său din care, 
chipurile, conduce campania și scrie ode pe care le 
închină deopotrivă lui Alah și lui Radu cel Frumos. Și 
nu fiindcă nu ar înțelege situaţia delicată în care se 
pune, ci cu bună știință. În ciuda încrederii în talentul 
de critic al Pașei din Vidin, în clipa cînd acesta constată 
că în odele sale există ceva care șchioapătă, nu ezită să 
facă totul pentru a ne putea spune în cele din urmă: 
Pașa din Vidin avea talent de critic literar ; de fapt fostul 
pașă din Vidin, fiindcă nu mai e pașă, l-am făcut eunuc; 
de fapt, din fostul Vidin, că Vidinul nu mai există, i-am 
dat foc. 

Impostorul care face pe sultanul luminat, în ciuda 
oricăror aparenţe nu este deci mai puţin crud decît 
Țepeș. Ba din contră. Numai că el face altfel lucrurile. 
Are și alte condiţii și altă credință. „N-ai vrea să mă 
creştinez eu cu împărăție cu tot?“ îi spune el celui ce 
aşteaptă să i se dea ca zestre Ţara Românească. Viitorul 
domn înţelege, fără îndoială, ironia sultanului și a 
soartei dar pentru a-și atinge ţinta se face că nu înţe- 
lege. În una dintre cele mai frumoase scene din Răceala, 
Mahomed al II-lea îl cheamă în cortul său pe Radu cel 
Frumos pentru a-i face o confidenţă și-i spune cu falsă 
timiditate : „nu ştiu cum să încep; totul e atît de nou 
pentru mine“. Ca apoi, brusc, să-l întrebe: tu ai iubit 
vreodată ? „Mda...“ i se răspunde evaziv. „Patria... chiar 
mă gîndeam aseară cît îmi iubesc eu patria și poporul.“ 

La această frază nu poţi să nu te oprești puţin ca să 
repeţi : chiar mă gîndeam aseară... Şi atunci uiţi că 
lucrurile se petrec pe vremea lui Țepeș. Și așa-zisa piesă 


2 201 


istorică a lui Marin Sorescu devine de strictă actualitate. 
Cum şi trebuia să fie. Fiindcă, altfel, de ce această 
obsesie a lui Vlad Țepeș, acum, cînd nu vin turcii? Nu 
cumva tocmai pentru că nu vin turcii şi pentru că 
lucrurile pot fi privite cu detaşare şi chiar cu umor? 

Piesele lui Marin Sorescu au o autenticitate cu totul 
specială. Ele par că s-au mai scris odată, cînd veneau 
turcii. Acum se scriu din nou în alt context, spre a se 
corecta ceea ce s-a greșit atunci. 

Se clarifică astfel nu numai rolul lui Vlad Țepeș şi 
al Sultanului, ci și acela al lui Radu cel Frumos. Fireşte, 
nu se face din el altceva decît ceea ce a fost. Dar se 
subliniază faptul că este totuşi un erou de tragedie, 
chiar dază nu are deloc vocația tragediei. El intră în joc 
pentru că jocul Sultanului nu poate fi făcut altfel. Și 
pentru că Sultanul — deşi nu este deloc atît de luminat 
cît i se pare lui — nu este nici prost. 

Altfel ar fi fost prea simplu. 

Altfel piesa s-ar fi putut juca şi fără Ţepeş. 

Ori ru s-ar mai fi jucat şi acum. Ar fi căzut odată cu 
reprezertaţia reală. 

Intrînd în această tragedie fără a avea vocaţia trage- 
diei, Radu cel Frumos contribuie din plin la umorul ei 
negru. 

„Ai vreo trecere pe lîngă Ţepeş 7, îl întreabă fri- 
cosul Pânzaru, care a părăsit ţara de teama crudului 
domn și nu știe cum să facă să se-ntoarcă acasă. 

„E frate-meu“, i se răspunde simplu. 

„Dar dacă vin turcii, ce mă fac ?%, îşi continuă jude- 
cata fricosul. „Cine mă apără ?% 

„Atunci te apără Sultanul“, i se spune firesc, ca şi 
cum acesta ar fi un lucru de la sine-nţeles. 

„Și ce-o să zică Ţepeş dacă se amestecă Sultanul să 
mă apere tocmai pe mine ? un nepricopsit !“ 

„Păi atunci o să fiu eu domnul“ îl lămureşte în sfîrşit 
favoritul sultanului. 

Pânzaru venise să stea de vorbă cu un cărturar, dar 
nu cu un cărturar şi un fariseu, precizează autorul, şi 
acest dialog “îl scîrbeşte. El rămîne mai departe în 
imperiu, unde lucrează la o fabrică de arme, fiindcă 
ceva trebuie să facă spre a putea trăi. Şi pentru că este 


202 


convins că, în situaţia în care se află, oricum nu mai 
poate face nimic care să nu-l implice. Singura lui justi- 
ficare faţă de sine este că armele la care lucrează sînt 
foarte proaste și că, de fapt, el nu se ocupă chiar de 
tăișul lor, ci de incrustaţii. „Care va să zică, de partea 
artistică.“ 

Ce poate părea ciudat este faptul că, în imperiul în 
ofensivă înfățișat de Marin Sorescu, nimeni nu se ocupă 
chiar de lucrul de care trebuie să se ocupe, ci de partea 
artistică a acestuia. 

Parcă am fi într-un moment de ofensivă a artelor, 
deşi, dacă ar fi să-l credem pe Pașa din Vidin cel dinainte 
de a deveni eunuc (pe care Sultanul îl aprecia pe bună 
dreptate şi care tocmai de aceea a ajuns cum a ajuns), 
cultura imperiului nu prea există. 

În realitate, deci, nu imperiul în care, chipurile, toată 
lumea este ocupată de partea artistică a lucrurilor este 
efectiv obsedat de ofensiva artelor, ci acela care ni-l 
înfățișează de la distanţă, cu detaşare și cu umor. Fiindcă 
el este convins, cum este și Sultanul în momentele sale 
de adevăr (dacă acestea efectiv există) de inutilitatea 
totală a odelor care șchioapătă. 

Cum îl poate preocupa totuși arta... în plin măcel? 

În mod absolut firesc. 

Fiindcă, de fapt, concentrarea timpului face ca mă- 
celul care se petrece sub ochii spectatorilor să nu fie 
chiar un măcel. Să fie mai curînd un joc de-a măcelul. 

Numai într-o astfel de concepţie teatrală poţi zăbovi 
cu plăcere lingă Țepeș, care se odihnește la umbra ţepilor 
sale. Și Marin Sorescu se simte că stă cu plăcere lîngă 
Țepeș. Că nu se sperie deloc cînd Drăculea stă de vorbă 
cu cei puși în țeapă și cînd mănîncă în apropierea lor 
și bea în apropierea lor paharul care trebuie băut. 

Sigur că a mîncat și-a băut lîngă ţepile lui, ipocriţilor, 
ne spune în litera sa teatrul lui Marin Sorescu. Doar nu 
veţi fi crezut că, ţinînd post negru , s-a bătut el cu 
turcii din ţară şi cu cei din afară. 

Dar în spiritul său acest teatru ne spune că Țepeș 
a mîncat şi-a băut fiere și-a făcut umor negru lîngă 


203 


tepile lui, fiindcă nu putea să-i tîrîie după el ca Sultanul 
pe farisei și pe impostori. 

Avea şi alte condiţii şi alte convingeri. 

Și, spre deosebire de fratele său, avea şi vocaţia tra- 
gediei. 

El n-ar fi putut să stea liniștit în fața Sultanului și 
să-i asculte avansurile făcîndu-se că nu înțelege unde 
bat ele. 

În fața unor eventuale avansuri, n-ar fi putut să 
răspundă cu ipocrizie : „Mda... Îmi iubesc patria. Chiar 
mă gîndeam aseară cît îmi iubesc eu patria şi poporul“. 

Ca urmare nici Sultanul n-ar fi stat să-i închine ode. 

Deși dacă prin absurd ar fi făcut-o, poate că acestea 
nu ar fi șchopătat. Poate că i-ar fi plăcut și exigentului 
critic Paşa din Vidin. Şi poate că astfel Vidinul n-ar fi 
devenit fostul Vidin. 

Dar se pare că în imperiul în ofensivă critica era în 
declin, ne spune cu ironie autorul. Și ca urmare istoria 
a fost așa cum a fost; şi ca urmare jocul de-a măcelul 
nu poate fi privit cu umor decît de la distanţă și în 
amănuntele sale exterioare. 

Răceala de tot a căpitanului Toma și urcarea de unul 
singur a domnului Vlad Dracul în cea de-a treia țeapă 
a sa rămîn epiloguri esențialmente tragice. Nu fiindcă 
eroii — deveniți simboluri — de partea cărora rămîne 
pînă la capăt autorul, ar fi fost niște sfinți. Dimpotrivă, 
şi datorită erorilor acestora, fără de care n-am fi avut 
de-a face cu o istorie efectiv tragică, ci cu o dramă 
naţională. 

Acesta ar fi înțelesul ultim al celor două piese dacă 
imperiul în ofensivă înfățișat ar fi chiar imperiul otoman 
și dacă sultanul ar fi chiar Mahomed al II-lea. 

Dar fiecare pagină îi conferă acestui volum de teatru 
și un subtext care mă face ca, în ciuda diferenţelor de 
toate felurile, fără să vreau, să-l rezum şi prin tragica 
invocație eminesciană : Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne? 


Perioada de instrucţie 


Perioada de instrucție — unul dintre cele mai puter- 
nice poeme din noul volum al lui Marin Sorescu (Fîntini 
în mure) — începe cu versurile : „Ceea ce-l enerva cel 
mai tare pe Turbincă, bietul / Care după ordin fusese 
înrolat soldat pe viață, / Era faptul că de cîte ori apărea 
vreun nou recrut / Începea perioada de instrucţie / Obli- 
gatorie pentru toată lumea. / Indiferent cine-ar fi. / 
(Acest indiferent cine-ar fi se referea mai ales la Tur- 
bincă).“ 

Simplificind foarte mult lucrurile şi identificînd 
situația soldatului înrolat pe viață cu aceea a autorului 
constat că, pentru Marin Sorescu, în măsura în care 
le-ar lua în serios, lucrurile ar putea fi și mai enervante 
decît pentru bietul Turbincă. 

Fiindcă în armata în care e el înrolat pe viață, de 
cîte ori apare un nou recrut perioada de instrucție nu 
devine obligatorie pentru oricine — indiferent cine ar 
fi — ci doar pentru „Turbincă“. 

Noul recrut, chiar dacă ştie doar ce-a apucat să înveţe 
pe fugă de la Marin Sorescu e socotit nu numai gata 
instruit, ci chiar genial. Iar Marin Sorescu este supus 
tuturor mizeriilor instrucției, culminind cu „străpun- 
gerea cu baionela a manechinului“ care, de obicei, este 
un fel de Marin Sorescu umplut cu paie. 

Aşa stînd lucrurile, autorul ar putea conchide şi 
patru sine ca pentru Turbincă : „Povestea cu păcălirea 


+ 205 


morţii / S-a întîmplat fără-ndoială / Într-un amăgitor 
moment de relaxare / Şi de voie, împrăștierea. / Pentru 
că altfel, bietul, ar fi rămas bucuros în coșciug, / Să-și 
mai odihnească cele ciolane rupte de oboseală / Un an, 
doi, o veșnicie / Pînă cînd trece veșnica perioadă de 
instrucție.“ 

Dacă ne gîndim că, de fapt, lui Marin Sorescu nici 
nu i-a trecut prin cap să le dea atîta importanţă celor 
ce îl tot învaţă cum să scrie și că obositoarea perioadă 
de instrucție care îl obsedează este infinit mai complexă, 
nu-i absolvim pe cei ce-l tot dădăcesc cum e cu litera- 
tura, ci dimpotrivă, ne enervăm și noi. 

Fiindcă un poet care scrie: „lov stătea pe grămada 
lui de gunoi, / Plin de bube, / Mai multe bube decît 
gunoi / Dar și destul gunoi / Că-și alesese cea mai mare 
grămăjoară / Și, pe măsură ce el putrezea, creștea / Cu 
cîte-un lat de palmă movila. / Se vedea de departe Iov, 
putrezind, plin de bube, / Lumea venea la el / Şi-l 
întreba ce-l doare ? / Care e buba ? / Care e buba, îngîna 
și Iov, năuc, / Şi toţi își frămîntau mintea care mai de 
care, / Să-l lecuiască pe bietul Iov, vedeau cît de mult 
suferă / Dar se tot întrebau : care să fie buba ? / — Unde 
e buba ? Care e buba ? Care să fie buba ? / Îngîna și Iov 
năuc pe grămada lui. / Și de sus îi răspundea ecoul / 
Sau Dumnezeu : Care e buba ?* nu poate fi luat de sus 
decit din rea credință sau dintr-o gravă neînțelegere. 

Unde e buba ? Care să fie buba? De ce suferă oare 
acei critici care nu înţeleg cît de puternic sună această 
întrebare rostită acum de prietenii lui Iov şi de Iov și 
de însuşi bunul Dumnezeu, cînd totul se vede cu ochiul 
liber şi nimic n-ar mai fi de-ntrebat. 

De multe ori, gîndindu-ne unde e buba, ne-am oprit 
la acei barbari invizibili despre care Sorescu ne spune 
într-un foarte frumos poem : „Lupta o duc bineînţeles / 
Tot cu barbarii / Mulţi ca frunza și iarba / Se întunecă 
pînă și soarele de numărul lor, / Numai că nu se zăresc, / 
Sînt barbari cu totul și cu totul invizibili, / Din cauza 
asta bătălia e și mai groaznică / Şi mai pe viață şi pe 
moarte, / Numai că n-am cui să vărs sîngele / Decât 
poate tot mie / În caz că-mi vine să mă sinucid.“ 


206 d 


Nenorocirea este că există încă și destui barbari vizi- 
bili, dar poetul nu se poate lupta nici cu aceștia. El tot 
numai sîngele lui îl poate vărsa, în caz că-i vine să se 
sinucidă. Dar, să fim serioşi, nici nu-i trece prin cap. 
„Pentru că situația este aşa cum este“, el şi-a inventat 
un semnal propriu de alarmă despre care ne spune: 
„Bun semnalul propriu de alarmă, / Dar nu mă pot ţine 
numai de el. / Îl ascult cit îl ascult, / Mă îngrozesc cît 
mă îngrozesc, /. De situaţia care este aşa cum este... // 
Scărpinîndu-mă în cap mă mai îngrozesc suplimentar / 
Şi-mi văd de ale mele“. 

Existenţial, ceea ce ne spune aici Marin Sorescu nu 
este ceva ieșit din comun. Toţi știm că situaţia este așa 
cum este, toți ne alarmăm cît ne alarmăm, ne mai alar- 
măm și suplimentar şi apoi ne vedem de-ale noastre. 

Dar a spune acest adevăr al nostru al tuturor atît de 
clar și de convingător nu este deloc la îndemîna oricui. 

Dimpotrivă, lucrul acesta se întîmplă atît de rar, 
încît — atunci cînd în sfîrşit se întîmplă — irită prin 
însuși faptul că nu este ceva obișnuit. 

Nu întîmplător, pe baza celor mai puternice versuri 
ale lui Marin Sorescu, critici mai mult decît modești, dar 
din nefericire nu în ambele sensuri ale cuvîntului, au 
conchis că poetul n-ar fi spus cine ştie ce. Că poemele 
lui ar sta în cîte o găselniță oarecare. 

O fi, nu zic ba, axat pe o găselniță un poem ca Sin- 
cronizare, dar asta nu mă împiedică deloc să citesc cu 
mare emoție versurile : „Cel mai rău este / Cînd glasul 
începe să ţi se audă / După ce tu ai ieşit demult / Din 
fascicolul de proiecţie al soarelui. // Nu-i nimic. Sînt 
cîteva mici defecţiuni / De sincronizare / Poate vom 
ajunge cu vremea / Să spunem exact ceea ce gîndim / 
Și să vorbim / Chiar în timpul vieții.“ Și, gîndindu-mă 
încă o dată la veșnica perioadă de instrucţie, de care n-o 
să scăpăm pînă murim, să reproduc în întregime emo- 
ționantul poem Socrate : „Ce frumoasă ești azi, / Soră 
cucută, / Şi-mi creşti atît de firesc / Sub fereastră. / În 
mlădierea taliei tale / Toate vechile buruieni de leac / 
Triumfă sălbatic. // Şi pe deasupra ești din ce în ce / 
Mai cultivată“. 


207 


Da, îmi spun, de la Socrate încoace, sora sa Cucuta 
începe să fie din ce în ce mai cultivată. Și cînd te gîn- 
dești că el a băut-o ca să îndrepte o rînduială care nu se 
va îndrepta cu adevărat niciodată. Că, poate tocmai de 
aceea, locul acelui tip cutremurător de moarte pe care 
și l-a asumat tragicul Socrate a fost luat treptat de un 
fel de moarte vagă, pe care cei mai mulți dintre noi o 
simţim prin toți porii și pe care poetul ne-o reconstituie 
prin versurile : „Simt că mă urmăreşte cineva, / Spune 
șoricelul în ghearele pisicii, / Întorcînd speriat capul / În 
toate părţile. / — E laba mea, mormăie superior pisica : / 
Ţi-e frică de laba mea ? / — Nu, e ceva mai presus decît 
o frică, e o spaimă, / Nu-i un simplu sentiment de frică, 
dar mi-e şi asta / Frică, recunosc, / Dar pe undeva vine 
o furtună care se / Apropie de gîtul meu ca și cum te-ai 
sufoca / Fără să știi de ce. / Şi adaugă tremurînd: Mi-e 
frică să nu fie angoasă.“ 

Oricîtă nedumerire aș produce, trebuie să recunosc 
deschis că, pe mine, şoricelul aflat în laba pisicii care 
analizîndu-și încă vechea stare de apăsare constată fără 
urmă de ironie: „Mi-e frică să nu fie angoasă“ mă 
convinge infinit mai mult decît verdictele celor care 
— pe fondul general al unei veșnice perioade de instruc- 
ție — mai fac și ei instrucţie, în mod suplimentar, cu un 
scriitor ca Marin Sorescu. 


Un jurnal de idei devenite obsesii 


Trei obsesii puternice par a se desprinde — la prima 
vedere — din Bloc notes-ul lui Augustin Buzura apărut 
în 1981. Cea dinții este obsesia morţii psihice pe care 
autorul Vocilor nopții o socotește a fi cel mai rău 
dintre rele :„nimìc nu poate fi mai absurd decît să-ți 
supraviețuiești ţie însuți, decît să știi că ai rămas doar 
materie vie însuflaţită, modelată după voinţa altora.“ 

Citatul de mai sus mi se pare cu atît mai semnifi- 
cativ cu cît el face parte dintr-o însemnare despre 
Auschwitz, adică despre muzeul fabricii morţii, ale cărui 
imense vitrine cu păr omenesc de toate culorile şi ale 
cărui cuptoare fac gîndul să paralizeze copleșit de 
cumplita senzaţie à atrocităţii și a morţii fizice atotstăpî- 
nitoare cîndva acolo. 

De ce, după atel fior rece al morții care-ţi străbate 
şira spinării de cum ai pus piciorul pe pămîntul 
Auschwitzului, Buzura revine totuși la obsesia morții 
psihice ? Fiindcă lagărul există, ne spune el, are şi astăzi 
victime : „Experiența sinistră a patru milioane de oameni 
nu i-a scutit pe alţii să moară nici fizic, nici psihic“. Și 
fiindcă în chiar intinta cumplitei fabrici a morţii oamenii 
trebuie să fi suportat mai greu tot moartea psihică, 
survenită încă de la intrarea în lagăr. 


De ce acești vameni nu s-au revoltat, se întreabă 
Buzura, așa cum Ne-am întrebat la rîndul nostru toți cei 
care am aflat cum la acele înfiorătoare cuptoare erau 


209 


siliți să lucreze chiar unii dintre deţinuţii cărora nu le 
venise încă rîndul. 

Ca să te revolți, iți trebuie o minimă libertate, este 
răspunsul care i s-a impus aproape de la sine. 

Dacă totala lipsă de libertate dintr-un lagăr duce 
direct la moartea psihică, „libertatea de a gîndi într-un 
singur fel și de a nu te abate de la dogmă“ duce și ea 
tot acolo, dar ceva mai pe ocolite, demonstrează majori- 
tatea însemnărilor din acest Bloc notes. Cînd această 
așa-zisă libertate nu a dus la moarte psihică, ea a dus la 
o conștiință de sine greu plătită care — la limită — a 
fost silită să se verifice chiar și în fața Inchiziției insti- 
tuţionalizate. 

Buzura nu se ocupă în această carte nici de moartea 
psihică în contextul lagărului, nici de Inchiziția institu- 
ționalizată a Bisericii Catolice. Le comentează doar ca 
pe niște situaţii-limită din perspectiva cărora ni se lumi- 
nează mai bine problema morţii psihice privită în ge- 
neral sau din punctul de vedere al creatorului. Astfel, 
într-una dintre aceste însemnări ni se amintește — nu 
întîmplător — cum la vremea sa maestrul Aretino, care 
nu era nici pe departe un pudic, s-a scandalizat tocmai 
de Judecata de apoi a lui Michelangelo,  „denunţîndu-l 
Inchiziției pe atunci la începuturile ei“. Îl învinuia, 
citează Buzura din Romain Rolland (care povestește 
după Vasari), că a pictat lucruri care „ar face să roșească 
pînă și o casă de toleranță“. Cînd papa a dat ordin să 
fie îmbrăcate personajele, se spune în continuare în 
Bloc notes, marele florentin a răspuns: „Spuneţi papii 
că lucrul acesta este fără mare importanţă și că este ușor 
de rezolvat. Sanctitatea sa să vegheze să pună rînduială 
în lume: a rîndui o pictură nu-i o trudă prea mare.“ 

Cită dreptate avea Michelangelo spunînd că nu-i o 
trudă prea mare să rînduiești o pictură o dovedește nu 
numai cenzura din epocile ei de glorie, ci și cea impusă 
în desăvîrșit anonimat. Nu întîmplător după atîtea sute 
de ani răspunsul dat Sanctităţii sale de cel care a creat 
Judecata de apoi rămîne perfect valabil. Fac această 
afirmație fiindcă aproape toată cartea lui Buzura — care 
nu mi-a dat nici o clipă senzația falsului sau a anacro- 
nicului — nu este altceva decît o pledoarie pentru o 


210 


arlă care să redea realitatea așa cum este și nu cum ar 
vrea anumite persoane să fie văzută. Această insistentă 
pledoarie în favoarea adevărului are la bază argumentul 
.— adus la zi — că acei puternici cu adevărat ar trebui 
să rinduiască lumea ca să arate și în arta adevărată așa 
cum și-ar dori ei să fie, fiindcă a rîndui arta nu e mare 
lucru. 

În ce constă această aducere la zi a vechiului argu- 
ment căruia toată judecata de apoi i-a dat dreptate? 
În rememorarea acelor fapte istorice (și implicit a celor 
de istorie a culturii) care se repetă şi din care ar trebui 
să învăţăm odată ce e de învățat: „Istoria arată că, 
după fantastica înflorire a artei și literaturii grecești, 
datorită unor popoare de pedestrași și călăreţi, oamenii 
au fost obligaţi să uite scrisul și desenul pentru a le 
reînvăța după foarte multă vreme, iar regiunile care 
au dat lumii atitea valori au fost obligate să producă și 
diverși Prodromi specializaţi în cîntece şi ode la botezul, 
nunta, onomastica sau lăuzia unor doamne și domniţe, 
sau în panegirice pentru cei ce aveau uneori timp pentru 
cultură doar în timpul meselor de prînz. În sfîrșit, dacă 
plecăm tot de la învățămintele istoriei, nu putem exclude 
ca, datorită carenţei papirusului, să înflorească iarăși 
folclorul“. 

Nu e un secret pentru nimeni că această carență a 
papirusului (mai mult sau mai puțin reală, dar tratată 
ca o realitate de necontestat) este însoţită de toate conse- 
cinţele pe care le reţine istoria din alte vremuri. Spiritul 
contabil al epocii pe care Buzura îl amendează ades ne 
spune : cultura costă. Iar marele prozator care se simte 
răspunzător de soarta culturii poporului său ripostează : 
parcă ignoranţa n-ar costa infinit mai mult ? 

Și cu asta am ajuns la cea de-a doua mare obsesie a 
acestui jurnal de idei : aceea a deculturalizării culturii 
și a răspunderii pe care o are adevăratul scriitor pentru 
tot ce se întîmplă cu marile valori ale ţării sale. 

Conștiinţța acută cu care sînt privite în această carte 
posibilităţile poporului nostru de a se afirma prin 
cultură, şi erorile care fac ca unele dintre aceste posi- 
bilităţi să nu devină realități m-a făcut să înţeleg cîtă 
dreptate are Buzura în strădania sa de a spune la vreme 


211 


lucrurilor pe nume. Citindu-l, fără să vreau mi-am 


amintit — prin contrast — de toţi criticii de mîna a 
doua care tună și fulgeră împotriva proletcultismului 
de acum douăzeci de ani — devenit de multă vreme 
inofensiv — şi în acelaşi timp laudă lucrări care ţin de 


veleitarismul contemporan, prin nimic superior artei din 
epoca încriminată. 

Nu am nici o îndoială că la baza acestor manifestări 
nu stă conștiința estetică atît de des invocată, ci mai 
curînd spiritul primar agresiv. 

Și cu asta am ajuns la cea de-a treia mare obsesie 
a lui Buzura, moștenită parcă în mod direct de la Marin 
Preda. 

Spiritul primar agresiv, așa cum demonstrează pagi- 
nile acestei cărți, se manifestă în mod pregnant în ne- 
garea acelor lucruri pe care cei ce sînt puși să le judece 
(fie ei simpli judecători critici, fie de alt fel) nu vor să 
le ştie sau să le înțeleagă. 

Cele trei mari obsesii ale cărții lui Augustin Buzura 
semnalate mai sus s-au născut nu numai din experiența 
sa de viaţă, ci și din cea de lectură. Și nu numai aceste 
mari obsesii. Însemnările sale despre scriitori cuprinse 
în Bloc notes — foarte dense și foarte frumoase — nu 
sînt niciodată simple însemnări de lectură. Fiecare nume 
este invocat în acest context în măsura în care de la el 
a plecat sau prin el s-a verificat, într-una din ideile sau 
obsesiile sale, autorul. Uneori, aceste nume sînt aduse 
în scenă spre a dovedi că fiecare epocă are scriitorii pe 
care îi merită. Alteori, pentru a ni se demonstra că o 
naţiune reprezintă în cele din urmă atît cît reprezintă 
conștiința cetăţenilor ei. 

Nu știu dacă Augustin Buzura, așa cum reiese el din 
aceste însemnări, este personajul cel mai reușit al lui 
Augustin Buzura, așa cum ar trebui să fie după propria 
sa teorie. Este, poate, puţin prea... ardelean, tot în. sensul 
dat de el termenului. Cred că unii dintre eroii săi își 
depășesc creatorul prin umor, alții prin poezie. Dar, luat 
separat, nici-unul dintre acești eroi nu are atîta conștiință 
cît autorul. Deși poate că împreună au uneori la fel de 
multă. Și cînd spun asta mă gîndesc, înainte de toate, 


212 


la extraordinarul final al Vocilor nopți. Dacă te doare, 
urlă (poţi să urli), îi spune acolo unul dintre prietenii 
lui Pintea bătrînului tată al acestuia, accidentat în mod 
absurd tocmai cînd reușise să-şi înalțe la loc casa distrusă 
de ape. Tonul pe care i se dă această neobișnuită dezle- 
gare este firesc, şi nu ne miră fiindcă bătrînul face parte 
dintre cei mulţi, obișnuiți să suporte în tăcere dureri de 
neimaginat. 

Dacă tot te doare de-ţi vine să urli, măcar să se știe, 
spune în ultimă analiză autorul, pentru care a scrie 
înseamnă a depune cinstită mărturie asupra timpului tău 
şi a-ți împlini astfel datoria şi faţă de trecut şi față de 
viitor. 


Martor unic al unei duble realităţi 


Deși utilizează toate elementele care ţin de registrul 
literaturii fantastice, Ana Blandiana analizează amănunţit 
tocmai punctul acela nodal pe care îl ocolesc în genere 
scriitorii de proză fantastică propriu-zisă ; punctul în 
care începe presimțirea a ceva neobișnuit și intrarea în 
spaţiul misterios. Pe această cale îl convinge pe cititor 
că — în ciuda modurilor deosebite în care privesc lu- 
crurile — îi va facilita pătrunderea în lumea reală a 
imaginației sale. Şi îi mai dă certitudinea că nu-i oferă 
fantasticul din imposibilitatea de a-i oferi o imagine 
veridică a mediului în care trăiește. Fiindcă, în cele 
din urmă, nu-l părăsește pe cititor în lumea visului ei 
în care acestuia i-ar fi greu să se descurce; își asumă 
riscul de a-l întoarce în spaţiul obișnuit din care a ur- 
mat-o cu bună știință. Îl face deci nu numai complice 
al visului (sau coșmarului) său, ci și al trezirii sale. 

Într-o astfel de concepţie în care — cu cîteva ex- 
cepţii — eroul unic este autorul, nici nu s-ar fi putut 
naște o proză fantastică propriu-zisă, de tipul celei a 
lui Mircea Eliade, să zicem. Acolo existau eroi distincți, 
fiecare cu credinţa sa și cu tipul său de imaginaţie, care 
puteau intra efectiv în spaţii diferite. Dovezile mate- 
riale ale unui spaţiu fantastic erau percepute ca atare 
de către eroul din alt spaţiu. În proza Anei Blandiana 
eroul unic fiind în ultimă instanță autorul (fie în sensul 
strict al cuvîntului, fie în calitatea de povestitor) spa- 


214 


țiul fantastic fiii poâte avea ca repet uf alt spaţiu fan- 
tastic, nici spaţiul real al unui alt erou, ci lumea exteri- 
oară, așa cum este ea percepută de către autor. Păstrarea 
contactului cu realitatea nu este deci numai posibilă, ci 
și necesară. Altfel ar exista un singur tip spaţial care 
— neavînd cu ce să fie confruntat — nu ar putea fi 
perceput. Chiar dacă prin absurd ar avea cine să-l per- 
ceapă (şi autoarea exploatează într-un mod original și 
această resursă a literaturii absurdului) el ar deveni 
incredibil. 

Ca să vorbim în termeni concreți, absurda capelă 
plină cu fluturi în plină iamă descrisă în Cele patru 
anotimpuri n-ar fi în măsură să ne impresioneze dacă 
nu l-am urma și noi pe eroul liric nu numai în interiorul 
ei, ci şi înapoi în lumea de afară (pe care eu înclin să 
cred că nici nu a părăsit-o, de fapt, nici o clipă, de 
vreme ce lacătul uriaș de pe vechea poartă a rămas ne- 
desfăcut) şi dacă n-am auzi: „De-ar fi numai asta...“ 
sau : „De-ar trebui să ne ferim copiii numai de fluturi...%. 

Oricît de greu le-am putea asocia între ele, bucățile 
Iarna (Capela cu fluturi) și Zburătoare de consum, si- 
tuate la extremă, au aceeași caracteristică esenţială pro- 
prie prozelor Anei Blandiana : în ele nu se confruntă 
două spații fantastice ale unor eroi ; nu se întretaie nici 
canalul imaginar al unui erou cu canalul real al altuia. 
Aici se confruntă lumea reală în care trăiește autorul 
cu fantasticul născut în prelungirea acesteia și nu ori- 
unde altundeva. Dacă în Iarna (Capela cu fluturi) lumea 
în care trăim e mai mult sugerată, accentul căzînd pe 
imaginarul născut în prelungirea ei, în Zburătoare de 
consum întrepătrunderea celor două realități e percep- 
tibilă de la un capăt la altul. Ca urmare, a spune despre 
această proză că este fantastică-bufă și a te rezuma la 
atîta — așa cum s-a întîmplat în unele recenzioare mo- 
deste — înseamnă a nu spune aproape nimic despre ea. 
Înseamnă, în cele din urmă, a îndepărta incorect orice 
idee asupra conţinutului ei real. 

Faptul că eroina acestei proze — Doamna L — așa 
după cum ni se povestește, s-a hotărît să ţină o cloșcă 
pe balcon are motivații reale, am putea spune istorice. 
Oricît de mult ţine de elementele fantastice, umorul (de 


215 


foarte bună calitate) al acestei proze n-ar putea fi per- 
ceput de cititorul care trăieşte cu picioarele pe pămînt 
dacă nu ar avea nici o legătură cu lumea lui, dacă nu 
i s-ar potrivi. Dimpotrivă, povestirea ar pune sub 
semnul îndoielii nu numai mărturia autoarei despre ade- 
vărul obiectiv, ci și pe aceea privind adevărul său ima- 
ginar. Logica e simplă : dacă ceea ce ne spui despre ce 
știm noi nu are nici o legătură cu realitatea, cum să 
credem că e adevărat ceea ce ne spui despre lucrurile pe 
care nu le putem verifica ? 


Nu am putea, deci, admite nici întimplările fantastice 
prin care trece Doamna L, dacă motivarea prin real, cu- 
prinsă în această proză, nu s-ar putea susține. Ori această 
motivare e clară și convingătoare : „țăranii, cîți mai erau, 
sau nu aveau încredere în această profesoară cu sus- 
pecte preocupări gospodărești, sau nu mai ştiau nici ei 
nimic dintr-ale țărăniei“. 

Acestea fiind condițiile, din ouăle misterioase clocite 
pe balconul profesoarei de filosofie materialistă nu ies 
mult așteptații pui, ci îngeri. Rațiunea acestei gînditoare 
nu-i poate accepta, dar ochiul ei îi vede și nu poate face 
abstracţie de ei. Fiindcă Doamna L este un om perfect 
conştient că „realitatea nu prea se sinchiseşte de accep- 
tarea sau de neacceptarea ei“. 

Tot fiindcă este un om lucid, ea înțelege perfect că, 
în situația sa de profesor care ani de zile a susținut se- 
minarul de Evoluția ideilor ateiste în gîndirea euro- 
peană, îi va fi greu să-și dezvăluie public cumplitul se- 
cret. Cum acest secret trebuie totuși dezvăluit și cum 
nici un argument nu este atît de convingător ca reali- 
tatea, Doamna L pune cei doisprezece îngeri în sacoşă 
și se eliberează de ei scoţîndu-i la vedere în cancelarie, 
fără nici un comentariu, în timpul unei ședințe de con- 
siliu. Ei se plimbă pe pinza roșie pătată de cerneală și 
arsă de ţigările sutelor de ședințe şi lumea înmărmurită 
nu poate să spună nimic. E un fapt real (chiar dacă ţine 
de realitatea imaginară) care trebuie luat ca atare și 
care nu poate fi combătut decît cu alte fapte reale prin 
care cei doisprezece îngeri, apăruţi ilicit, ar putea să 
dispară. 


216 


Deși singulară în contextul cărţii, această proză nu 
poate şi nu trebuie să fie nici ocolită, nici discutată în 
termeni evazivi. N-am insistat asupra ei întîmplător, ci 
fiindcă este definitorie pentru autoare chiar prin ex- 
cepţia de la regulă pe care o face. Ea demonstrează că 
Ana Blandiana poate crea și personaje reale și spații 
fantastice la fel de convingătoare. Că dacă își propune 
poate să scrie ca un autor epic şi în registru realist și în 
registru fantastic, chiar cu vervă și cu umor, dar nu 
asta o interesează. O preocupă Proiectele (sale) de trecut 
pe care vrea să le supună „la concursul de reconstituiri 
pe care îl reclamă istoria“. Realitatea lumii la care se 
referă este însă „definitiv misterioasă ca orice lucru în- 
gropat definitiv în timp“. De aici pedalarea necontenită 
între real şi miraculos. 

Pe lîngă acest înțeles dezvăluit, Proiectele de trecut 
ale Blandianei mai au şi alte sensuri subînțelese. Dacă 
prozele Proiecte de trecut, Reportaj şi Lecţia de teatru 
sînt reconstituiri, într-o formă sau alta, majoritatea ce- 
lorlalte bucăţi, a căror acțiune se petrece în prezent, sînt 
concepute pentru a putea servi cîndva altor reconstituiri. 
În același timp, proba înţelegerii prezentului (în care, 
cunoscînd mai bine lucrurile, o putem verifica) îi este 
necesară și pentru atestarea calității de martor. Fiindcă 
această calitate, relevată de cărţile de publicistică ale 
autoarei, este revendicată şi aici, cu aceeași umilinţă și 
cu același orgoliu. Blandiana nu-și arogă alte merite 
decît pe cele ale martorului, dar nu ale unui martor oare- 
care, ci ale singurului în măsură să probeze adevărul său, 
fără care adevărul lumii în care trăiește n-ar fi întreg. 
Cel visat ca și cel care visează în fiecare proză din această 
carte este martor a ceva esențial pentru o existență 
umană și, prin ea, pentru întreaga condiție umană. Con- 
diţie care, în accepţia Anei Blandiana, presupune în mod 
obligatoriu un cadru social istoric concret în care are loc 
fie visul obișnuit, fie coșmarul. 

Fiind îngropat în timp și greu de dezvăluit ca atare, 
în această proză trecutul este și el visat. Ca şi viitorul, 
ca şi prezentul care nu poate fi înţeles în afara visului. 

Reconstituirea propusă în Proiecte de trecut este un 
astfel de vis, preluat de autoare, nu atît de simplu pe cît 


217 


ar părea, ci revisat pe cont propriu. Ea este unică și con- 
vingătoare și nu i se poate răspunde nici rigid, nici eva- 
ziv, ci eventual cu o altă reconstituire a epocii discutate, 
sau cu un alt visal ei. 

Experienţa limită trăită de un grup întîmplător, ri- 
dicat de la o nuntă și aruncat undeva într-un cîmp pustiu 
pe care nimeni nu s-a gîndit măcar că l-ar putea părăsi 
— deși nu exista nici un fel de pază — mi s-a părut co- 
vîrșitoare. Nu numai prin ceea ce înțelegem — pe urme- 
le autoarei — din ea ci și prin ceea ce ne va rămîne me- 
reu neînțeles. Obsedantul „n-ai trăit atunci“ pe care ero- 
ul acestei proze îl repetă ori de cîte ori este întrebat de 
ce n-au părăsit locul acela, de ce n-au încercat să facă 
nimic împotriva absurdului care li s-a impus reușește 
efectiv să mă facă să cred că niciodată nu voi înțelege 
cu adevărat acea epocă fiindcă nu am trăit atunci. 

Reflexe ale acestui trecut străbat şi în Lecţia de tea- 
tru. Cu atît mai adinci cu cît acțiunea prozei se desfă- 
șoară în plin mister. Un mister care ţine tot de îngro- 
parea în timp și care i se descifrează foarte greu și celei 
care îl recrează și nouă. Un mister negru care nu se lu- 
minează niciodată pînă la capăt. Autoarea își sfîrșește 
proza cu convingerea că eroul ei (actor) a asistat la o in- 
credibilă lecție de teatru, în care lîngă catafalcul unui om 
distribuit în rolul mortului cineva deghizat în diavol 
repetă faptele lui rele, iar altcineva, deghizat în înger, 
pe cele bune. 

La început totul pare improvizat grosolan dar, treptat, 
masca imperfectă a diavolului se lipește de faţa celui 
ce joacă rolul său, iar cel care joacă rolul îngerului de- 
vine cu adevărat înger. 

Sentimentul începe să fie al unei mari lecţii de 
teatru. 

Lecţie şi nu altceva, întrucît cel care joacă rolul mor- 
tului stă efectiv de vorbă cu eroul. Îi transmite că, 
într-unul din locurile prin care s-au perindat, l-a cunos- 
cut pe tatăl său. Cum era tata? întreabă stăruitor eroul 
povestirii, dar este silit să înțeleagă că asta nu i se 
poate transmite prin nici un fel de mesager. 

În final, după ce părăsise deja satul în care era con- 
vins că a asistat la o lecţie de teatru, eroul povestirii află 


i 218 


că, de fapt, cel care juca rolul mortului a: murit cu ade- 
vărat sub ochii săi, lăsîndu-i deschisă dureroasa între- 
bare : Cum era tata ? 

Ultimul „proiect de trecut“ pe care mi-am propus 
să-l comentez se cheamă, simplu, Reportaj și asta spune 
mult. El se referă nu numai la trecut, ci şi la prezent 
și într-un fel și la viitor şi-mi întăreşte convingerea că 
Ana Blandiana nu-și uită niciodată calitatea de martor. 
Că mizează pe faptul că gîndurile noastre de acum, 
chiar şi cele mai fantastice, pot intra în proiectele de 
trecut care se vor propune în viitor asupra acestui timp. 

În calitatea sa de reporter, personajul principal al 
acestei proze este martor — în sensul strict al cuvîn- 
tului — al dezastrului pe care îl fac apele și al luptei 
care se duce cu forțele dezlănțuite ale naturii pentru a 
fi salvată o insulă construită artificial, împotriva naturii, 
în mijlocul fluviului. Pămîntul acesta trebuie salvat 
cu orice preţ spre a ne apăra însuşi cursul istoriei pe 
care am trăit-o. Trebuie apărat cu preţul vieţii a mii 
și mii de oameni așa cum a și fost aşezat în mijlocul 
apelor. Singurul lucru pe care îl avem la discreţie este 
materialul uman, spune, în mod semnificativ, unul dintre 
cei rămași pe insulă încă de la construirea (cu deținuți) a 
acesteia. 

În această proză aproape totul ţine de realitatea pro- 
priu-zisă a anumitor ani și de actualitate, dar, privit din 
altă parte, aproape totul ar putea părea de domeniul 
fantasticului. De la șirul de soldați care stau în apă pînă 
la gît și sprijină cu trupurile lor pămîntul insulei deve- 
nite simbol, pînă la refixarea acestui pămînt încă o dată 
în mijlocul puhoaielor dezlănţuite cu oasele ieşite din 
groapa comună a insulei. Această nouă măsură de fixare 
a unui pămînt simbol este hotăriîtă, în ultimă instanţă, 
de același vechi supraveghetor, diminuat, e drept, în 
grad, dar nu și în fapt, de vreme ce toţi cei chemați să 
salveze insula urmează soluția sugerată de el, nu fără 
teama că ar putea părea de neadmis. 

Tata a murit acasă, spune autoarea reportajului aces- 
tei istorii, privind totul cu o îngrozitoare spaimă. Tata 
a murit acasă, repetă, spre a se convinge încă o dată că 
nu se află și oasele lui între cele aruncate afară din 


219 


groapa comună și rezidite la loc. Și în clipa aceea ne 
reamintim cea mai puternică imagine a cărții şi ne dăm 
seama cît de bine e încadrată în subtilul „reportaj“. 
Fiindcă în noul volum al Anei Blandiana există o ima- 
gine zguduitoare, așa cum se află numai în cărțile cu 
adevărat mari. Reporterul aflat pe teren își rememo- 
rează această scenă, pe care n-a putut s-o uite niciodată, 
în timp ce privește doi oameni care mănîncă din ace- 
lași pachet, sincronizîndu-și perfect mişcările, în mijlocul 
apelor dezlănțuite, pe vasul care-i poartă spre insulă. 
Scena rememorată s-a petrecut în noaptea apăsătoare în 
care eroina reportajului aștepta să fie ridicat tatăl său, 
așa cum se aștepta acum ridicarea la maximum a cotelor 
fluviului. Ce își amintește exact este cum, după mai 
multe ceasuri de așteptare grea, în care nimeni nu în- 
drăznea să se miște în fața omului nervos și obosit care 
străbătuse țara dintr-o parte în alta ca să-l ridice pe ta- 
tăl său, mama sa a-nceput să așeze masa. Punînd o far- 
furie și în dreptul musafirului, acesta a replicat nervos : 
„Eu nu mănînc“. Atunci, ni se povesteşte în continuare, 
„ca şi cum ar fi fost pregătit pentru această situație tata 
a spus: musafirul nostru va mînca din aceeași farfurie 
cu Getuţa o omletă pe care o va face chiar dumnealui“. 
Ceea ce nu am putut uita, continuă mărturisirea, este: 
„scena acelei stranii cine în care noi — tata, mama și 
eu — abia dacă reușeam să înghițim rămășițele prîn- 
zului devenite reci în așteptare, cu ochii nedezlipiți de 
la musafirul așezat în capul mesei, cu sora mea de cinci 
ani pe genunchi, împletindu-și mișcările fără greș cu 
ale ei și mîncînd, cu o poftă eliberată de spaimă, uriașa 
omletă de pe platoul unde mama aranja duminica fe- 
liile de cozonac. Mîndră de importanţa ei, al cărei sens 
desigur nu-l înțelegea, dar de care nu putea să nu fie 
conștientă Geta mînca emoţionată și, ca niciodată, tă- 
cută iar emoția dădea mișcărilor și expresiei ei copilă- 
rești un hieratism care contribuia la aura stranie a 
clipei“. 

După părerea mea, această scenă într-adevăr de ne- 
uitat ar putea justifica singură nu numai o carte, ci 
chiar un autor. 


III 


De la Zalmoxis la Genghis Han 
sau 
de la mit la istorie 


De ce De la Zalmoxis la Genghis Han? a fost prima 
întrebare pe care mi-am pus-o după ce am citit cartea 
cu atenţie, subliniind aproape tot, fiindcă nimic nu mi 
se părea neesențial. Căutam acea legătură directă între 
zeul dac şi cuceritorul mongol care ar putea justifica 
acest titlu și nu o găseam. Mi s-a impus astfel necesi- 
tatea interpretării celor două simboluri și am optat pen- 
tru sensul : „de la mit la istorie“. Nădăjduiesc să nu mă 
fi îndepărtat de intenţiile autorului. Fiindcă Mircea 
Eliade pleacă de la convingerea că miturile au o reali- 
tate a lor (firește, alta decît cea a contextului social în 
care au apărut, dar nu independentă de aceasta) şi că, 
prin urmare, cercetarea tradiţiilor mitologice şi folclo- 
rice ale unei colectivităţi face parte din cercetarea is- 
toriei acesteia. 

Dat fiind că miturile parvin din timpuri mai vechi 
decît cele pentru care există documente istorice, mi se 
pare firesc ca un cercetător specializat în probleme de 
religie, mitologie și folclor să ia ca punct de plecare 
existența miturilor (sau realitatea lor). A deduce de 
aici în mod automat că inversează rolurile și a sus- 
pecta un istoric al religiilor pentru însuși faptul că a 
plecat de la obiectul pe care şi-a propus să-l cerceteze 
(lucru care din nefericire se mai întîmplă încă) mi se 
pare o eroare de nejustificat. Cazul lui Mircea Eliade 
demonstrează, dimpotrivă, strădania demnă de un mare 


223 


La rîndul său, studierea Baladei Meșterului Manole îi 
servește pentru a delimita — prin același tip de argu- 
mentaţie — variantele româneşti de cele care aparțin 
altor popoare. 

De o deosebită importanţă este observația că ambele 
capodopere ale folclorului nostru sînt construite în jurul 
unei morţi tragice acceptate cu seninătate. 

Se poate discuta la infinit, spune Mircea Eliade, dacă 
seninătatea cu care își primește moartea baciul din 
Miorița parvine sau nu din bucuria cu care mergeau 
geții la moarte ; important este că această baladă — 
construită în jurul unei morți tragice transformată în 
nuntă mioritică prin cosmicizarea ritualurilor arhaice de 
înmormîntare — este încă vie. 

Cum se explică adeziunea poporului român la această 
capodoperă a folclorului, se întreabă finalmente Mircea 
Eliade ; nu cumva există o similitudine între soarta ba- 
ciului care îi aşteaptă pe ucigașii săi şi soarta poporului 
în fața Teroarei istoriei ? 

Analizată în contextul cărţii, întrebarea devine : oare 
nu cumva faptul că baciul nu fuge din faţa destinului său 
constituie o formă specifică de împotrivire ? Cu alte cu- 
vinte, nu cumva rămînerea lui pe loc reflectă rămîne- 
rea pe loc a locuitorilor acestui pămînt în ciuda Teroarei 
istoriei ? 


Lo 


Ca orice carte adevărată, De sa Zalmoxis la Genghis 
Han ridică nenumărate alte întrebări. Constatînd cît de 
importantă este pentru noi atît prin conţinutul său cît 
şi prin faptul că introduce în circulație universală toate 
contribuţiile românești semnificative cercetate de autor 
pentru elucidarea problemelor pe care şi le pune, revin 
la întrebarea : oare cînd se va înțelege cu adevărat că 
istoria miturilor unui popor (şi în general istoria cul- 
turii lui) este parte integrantă a istoriei acestuia ? 


O serie de evidențe mutual contradictorii 


Prima dată cînd Mircea Eliade mi-a dat sentimentul 
că mă aflu efectiv în fața unui prozator mare a fost cînd 
am citit La ţigănci. 

Deși toți comentatorii vorbeau — pe bună dreptate — 
despre fantasticul din această proză, nu ştiu de ce, pe 
mine, bordeiul în care se rătăcise profesorul de pian 
Gavrilescu mă obseda ca o nouă realitate. Nu una total 
străină, ci pe care mi-o aminteam vag de undeva. Dar, 
ciudată amnezie, nu mai știam de unde. Cînd într-o zi 
tot gîndindu-mă la „cele trei grații“ care așteptau în 
bordeiul babei să fie ghicite, („o ţigancă, o grecoaică, o 
ovreică“), fără să vreau mi-am amintit-o pe pezevenghea 
cu scurteică despre care Ion Barbu ne spune în al său 
Cîntec de ruşine că era : „cam grecoaică, cam ovreică“. 

Poate că nu se putea face nici o legătură directă. 
Poate că numai eu, fiindcă am uitat că nu am voie să 
mă abat de la cartea citită, am pierdut simțul realității 
şi din spaţiul fantastic de la ţigănci am alunecat în cel 
situat de cîntecul lui Barbu „la Zornur pe Ikdar Enghe“. 

Dar dacă eu, plecînd de la ţigănci, am ajuns să intru 
cu adevărat în spaţiul în care a trăit această pezevenghe 
cu scurteică, cine îmi poate dovedi că nu am dreptate? 
Cu atît mai mult cu cît ne aflăm în contextul unei dis- 
cuţii despre posibilitatea de a ieși cu totul din lumea în 
care te afli și de a trece, aproape fără să-ți dai seama, 
în alta. 


ge o» d R27 


Și totuși să nu exagerez. Poate că trecerea mea din 
lumea lui Mircea Eliade în aceea a lui Ion Barbu nu 
este chiar atît de subiectivă. Poate că efectiv cele două 
spaţii artistice sînt oarecum apropiate. Fiindcă, la urma 
urmei, nici cel care o cîntă pe pezevenghea cu scurteică 
nu o poate ghici, deși este singură. Și el se pierde, în 
felul lui, în alt timp și în alt spaţiu decît cel în care 
trăiește, fiindcă nu se poate decide să spună, o dată pen- 
tru totdeauna, cine este ea, de fapt. Cuvintele lui: „am 
să-ţi vin tot mușteriu“ ar spune totul dacă ea ar mai 
fi pe pămînt. Dar cîntecul ne spune că a fost spintecată. 
Ca să ajungă la ea, cel care ar vrea să-i fie mușteriu 
trebuie să iasă din spaţiul și din timpul real în care tră- 
iește. Așa cum a ieșit și profesorul de pian Gavrilescu, 
cel ce şi-a modelat toată viața după o poveste al cărei 
sfîrşit nu l-a putut afla. 

Numai că ţiganul turcit care cîntă cîntecul de ru- 
șine imaginat de Ion Barbu rămîne pînă la capăt pe 
firul poveștii. El nu este silit să iasă din labirintul aces- 
teia pentru a străbate un drum obișnuit. Pus în faţa unui 
taxator dintr-un mijloc de transport în comun, poate 
ar fi şi el silit să constate că monedele lui nu mai merg. 
Şi nu numai el, ci și acela care și l-a imaginat. Și poate 
că, astfel stînd lucrurile, s-ar întoarce într-un fel acolo 
unde trăiește încă domnișoara Hus, sau cîinele său pentru 
care a scris deja In memoriam. Şi poate că această fan- 
tastică trecere ar fi foarte firească. Poate nici nu ne-am 
da seama cum a intrat în celălalt spaţiu mîngîindu-i lui 
Fox botul umed și rece. 

Dar nimeni nu pune serios problema trecerii dintr-un 
spațiu în altul în legătură cu poetul. Mărturisirea lui, 
oricît de fantastă, este luată așa cum este. El poate umbla 
efectiv cu capul în nori. E poet, n-ai ce-i face. Dar unui 
prozator i se cere să fie mai cu picioarele pe pămînt. 
Eroul lui n-are voie să amestece de tot realitatea cu 
visul. Bine, zic eu, după Mircea Eliade, dar sînt mo- 
mente cînd se amestecă, n-ai ce-i face. Realitatea e puţin 
mai complicată decît pare. Ea nu e la fel pentru toţi 
oamenii. Fiindcă, fiecare individ face parte nu din ome- 
nire în general, ci dintr-o poveste a ei anume. 


228 


Astfel stînd lucrurile, mie îmi place să cred că pro- 
fesorul de pian Gavrilescu chiar a intrat în spaţiul fan- 
tastic de la ţigănci, chiar n-a putut ghici, și chiar a fost 
prins în jocul în care ne este înfățișat și fără să-și dea 
seama a ieşit din spațiul real în care trăia. Nu la figu- 
rat, ci la propriu. 

Cei care discută amănunţit elementele de fantastic 
din proza lui Eliade se întreabă cînd a murit, de fapt, 
Gavrilescu. Mie mi se pare că, în contextul ideilor celui 
care a scris povestea acestuia, întrebarea” e falsă. Se 
putea să fi murit de cum a ieșit din așa-zisul său timp, 
dar se putea la fel de bine ca, de fapt, să nu fi murit 
deloc. Nu interesează, de vreme ce face parte din cate- 
goria (creată de autorul său), a celor pentru care moartea 
nu este sfîrșitul, ci un nou început. Poate că nici cel 
de-al doilea drum al său la ţigănci nu este cel din urmă. 
O repetare nu mai e necesară în economia prozei, dar 
este, fără îndoială, posibilă dincolo de ea, de vreme ce 
totul nu reprezintă altceva decît o reamintire —. de tip 
platonic — a ceea ce a mai fost odată. 

Dar, vai, dacă reamintirea ar fi cu adevărat posibilă, 
gîndeşte obsesiv Mircea Eliade, schimbînd încă o dată 
datele problemei care părea rezolvată. Dacă n-ar exista 
o mare amnezie, a întregii specii, iar pe fundalul aces- 
teia, amnezia concretă a fiecărui individ în parte. 

Eroul din Les Trois Grâces (de profesie biolog) con- 
sideră că inițial omul nu se poate să nu fi avut înscrisă 
în codul genetic capacitatea de a se regenera. Neputînd 
să explice științific pierderea acestei capacități o explică, 
în cele din urmă, prin păcatul originar. 

El ne spune, în ultimă instanţă, că omul a devenit 
ceea ce a devenit pentru păcatul său. 

La fel cum Gavrilescu ne va spune că el a devenit 
profesor de pian pentru păcatele lui, 

La fel cum Leana (din povestirea În curte la Dionis) 
ne va spune că ea trebuie să cînte prin cîrciumi pentru 
păcatele ei. 

Lucrurile nu sînt însă, nici în acest sens, chiar atît 
de simple şi de clare cum ar putea să pară. 


229 


Nu e deloc clar dacă păcatul originar a acţiotat la 
nivelul primului om, sau al fiecărui individ în parte, 
sau şi într-o formă și în cealaltă. 

El rămîne în cele din urmă o simplă metaforă asupra 
tainei prin care omul și-a pierdut atît posibilitatea de 
a se regenera biologic cît și pe aceea de a se regenera 
spiritual. 

Marea obsesie a lui Eliade nu este, de fapt, păcatul 
originar, ci amnezia care are loc atît la nivelul speciei, 
cît şi la cel al comunităților istorice și al indivizilor. 

Această obsesie a amneziei mi se pare absolut fi- 
rească la un gînditor pentru care lumea este reamintire 
şi pentru care uitarea echivalează cu stingerea. 

Fiindcă la rîndul său problema amneziei nu este nici 
ea importantă în sine. 

Adevărata problemă a lui Eliade (ca a oricărui gîn- 
ditor adevărat) rămîne aceea a salvării, privită nu în 
absolut, ci în limitele omenescului. 

Pentru Eliade, în cele din urmă a te salva înseamnă 
a nu uita. Atît la nivelul speciei — al omului în ge- 
nere — (a se vedea în acest sens Tinerețe fără tinerețe), 
cît şi la acela al unui popor (Șanțurile) sau al fiecărui 
individ în parte (În curte la Dionis și mai ales Pe strada 
Mîntuleasa). 

După moartea lui Dumnezeu (o altă mare obsesie a 
autorului) lumea care își pierde sensul nu se mai "poate 
salva prin credinţă. 

Dar oniul nu poate trăi uman fără revelarea tainei şi 
ca urmare trebuie căutată o altă cale. 

Adevărul filosofului (al lui Darie din povestirea 
Ivan) rămîne o formulă închistată, nerevelatoare. 

La capul muribundului Ivan — căruia este pus să-i 
smulgă o binecuvîntare, deși el nu crede în blestem şi 
binecuvîntare — tot ce i se revelă lui Darie este pro- 
pria sa formulare : „o serie de evidențe mutual contra- 
dictorii“, pe care în scurtă vreme el însuși nu mai știe de 
ce a socotit-o atît de importantă. 

Soluţia nu este a filosofului, ci a unui nou Orfeu 
cîntînd printre traci, se spune textual în povestirea În 
curte la Dionis, care nu întîmplător dă titlul întregii 
culegeri. 


230 ? 


Dar, din nefericire, acest Orfeu n-a apărut încă. 
Poetul Adrian ar fi putut să joace acest rol dar s-a în- 
tîmplat ceva foarte grav care l-a îndepărtat de la ros- 
turile sale. Ca urmare a suportat o cumplită amnezie 
și nu a mai ajuns acolo unde i s-ar fi putut dezvălui ceva 
de importanță capitală nu numai pentru el ci pentru toţi 
oamenii. 

El n-a reușit s-o găsească decît pe mesagera sa Leana 
care multă vreme a uimit lumea cîntînd versurile lui 
de tinereţe prin cîrciumi, în fața oamenilor simpli, cu 
convingerea că numai aceştia s-ar mai putea salva prin 
Frumuseţe. 


Amnezia lui Adrian îl va îndepărta atît de mesagera 
sa Leana cît și de cel al cărui mesaj important urma să-l 
preia. A pierdut numărul camerei și numele celui căutat 
și rătăcește la nesfîrșit printr-un hotel imens unde nu-l 
va mai întîlni niciodată pe cel ce aștepta să-i poată 
transmite acel ceva de importanţă capitală pentru care 
fusese ales. 


Miracolul legat de el, atîta cît s-a produs, s-a produs 
prin Leana care a crezut în mesajul său. Amnezia lui 
Adrian îl înstrăinează de miracolul produs prin versu- 
rile lui de tinerețe. La fel cum l-a înstrăinat de miraco- 
lul vindecării — produs altădată întîmplător prin inter- 
mediul său — pe falsul „doctor Martin“. Cînd după ani 
și ani la acel fals predicator, care între timp devenise 
un necredincios cinstit, a venit un om simplu să-i mulțu- 
mească pentru că i-ar fi vindecat soția la Biserica Mîn- 
tuirii, el a fost de-a dreptul revoltat. 

Nu accepta să fie făcut răspunzător de un miracol 
de care era străin, chiar dacă s-a produs prin el. 

Sfinţenia a fost a ta, îi va spune el lui Dumitru, care 
venise tocmai de la Dunăre ca să-i mulțumească. 

Așa cum atunci sfințenia a fost a lui Dumitru, în 
cazul de față, sfinţenia este a Leanei. Fiindcă miracolul 
produs prin cîntecul ei a existat cu adevărat, în ciuda 
faptului că acel care l-a compus și-a greșit drumul. 

Că Leana cînta undeva aproape de strada Mîntuleasa 
şi că de ea își va aminti în depoziţiile sale și Fărîmă nu 
este deci o simplă întîmplare. 


231 


Că visătorul Fărîmă o încălzește într-un fel cu po- 
vestea Leanei şi cu povestea Oanei pînă și pe hiperlucida 
Anca Vogăl este tot un miracol. Dar nu adevăratul mi- 
racol. Acesta nu se mai poate produce într-o lume în care 
mitul cel mai sublim și povestea cea mai atrăgătoare nu 
sînt urmărite pentru ele însele, ci cu un anume scop. 
Pînă la urmă cei care introduc în povestea pe care o 
ascultă elemente din afară nu reușesc să găsească în ea 
decît ceea ce căutau. Noua Șeherazadă nu mai poate 
fi salvată, fiindcă nimeni nu mai simte cu adevărat gus- 
tul poveștilor ei. I se poate amîna sfîrșitul, dar fără să 
i se micşoreze chinul, fiindcă nimeni nu-i mai ascultă 
povestea doar pentru frumuseţea ei. Există în cel ce as- 
cultă un fel de crispare care îl ucide pe povestitor pe 
măsură ce povestește. Numai că nu îl ucide de tot, de 
vreme ce existenţa lui este tot una cu povestea lui 
care apucă totuși să fie spusă, indiferent ce înțeleg cei- 
lalţi din ea. 

Această identificare mi se pare mai vizibilă decît 
oriunde în Ivan, unde planurile reale şi cele de vis 
sînt atît de amestecate, încît existența eroilor nu mai 
poate fi desprinsă de povestea prin care este reamintită. 
Modul în care se desfășoară scenariul — în ciuda tutu- 
ror diferențelor — îmi aminteşte de Povestea iubirii şi 
morţii stegarului Christoph Rilke. ; 

Aproape niciodată nu sîntem cu adevărat siguri dacă 
Darie este în labirintul în care s-a înfundat pe cîmpul 
de luptă, sau lîngă Ivan căruia îi cere o binecuvîntare 
în care nu crede, sau acasă unde își reamintește cum- 
plitul timp trăit la capul muribundului. Nu știm nici 
dacă Ivan i-a dat sau nu binecuvîntarea și dacă ea l-ar 
fi putut ajuta în vreun fel. Știm doar că, obsedat de po- 
vestea acestuia, finalmente Darie ajunge să se identifice 
la propriu cu Ivan. Că este și el purtat pe umeri de to- 
varășii lui care speră să fie binecuvîntaţi. Întregul chin 
dezvăluit nu duce însă la salvare în sensul obișnuit al 
cuvîntului. Lui Darie nu i se dezvăluie altceva decît 
adevărul exprimat prin formula : „o serie de evidențe 
mutual contradictorii“, indescifrabil în cele din urmă. 
Această expresie, pe care a socotit-o revelatoare cînd a 
gîndit-o la capul lui Ivan, n-a reuşit să-l clarifice cu 


232 


sine nici atunci, nici mai tîrziu cînd a devenit el însuși 
Ivan şi — probabil — nici după aceea, dacă efectiv a 
mai existat un după aceea. . 

Revelația nerevelatoare a lui Darie este legată de 
moartea lui Ivan și prin ea de propria lui moarte, așa 
cum metaforele din teatrul lui Ieronim vor fi legate de 
moartea generălesei Calomfir și de ceea ce i-a spus ea 
cu limbă de moarte. Ce anume i-a spus nu știm, fiindcă, 
după propria afirmaţie a acestui tînăr care vedeu lumea 
prin teatru, a fost ceva ce nu se poate mărturisi. Dar 
ceva despre care, dacă n-ar fi vorbit, fără îndoială ar fi 
înnebunit. A vorbit deci tot timpul prin metaforele tea- 
trului său, dar n-a putut dezvălui taina; lucru pe care 
îl fac, într-un fel sau altul, mai toţi eroii lui Eliade. 


Ne purtăm ca la teatru ca să avem iluzia că putem 
interveni ; dacă n-am lua lumea ca spectacol n-am putea 
rezista, spune, în cele din urmă, același chinuit aparent. 
senin, care îl reprezintă atît de bine pe autor. Motivul? 
Teroarea istoriei rămîne un fapt real, de care nu poți 
face abstracţie, iar moartea o taină de nedezlegat. O 
taină și un nou început, spune senin Eliade, dar se vede 
clar că este o seninătate greu cucerită. Eu personal nici 
nu sînt sigură că este definitiv cucerită. Cred că ea se 
naște mereu spre a acoperi ceea ce nu se poate mărtu- 
risi, la fel ca în teatrul lui Ieronim. Altfel Eliade nu ar 
fi atît de obsedat de trecerea dintr-un spaţiu în altul 
și de posibilitatea totalei uitări, echivalentă în cele din 
urmă cu sfîrşitul. Și nu şi-ar pune atît de acut problema 
salvării prin învăluirea tainei în tot ce poate fi învă- 
luită, spre a fi nu numai de suportat, ci chiar frumoasă. 

Desigur, s-ar putea discuta la infinit toate mobilurile 
din care se nasc povestirile lui Eliade, la fel cum s-ar 
putea discuta și tipul său de fantastic, prin comparație 
cu alți maeștri ai genului. 

Dar nu asta m-a interesat înainte de toate. 

O înrudire m-a obsedat totuși: cea cu Kafka. Nu 
numai fiindcă hotelul în care se rătăcește Adrian mi-a 
amintit de Castelul. Oricare ar fi mobilurile ce au fă- 
cut să se nască Un om mare, metamorfoza prin care 
trece eroul ei, inginerul Cucoaneș, mi se pare la fel de 


233 


cumplită ca aceea a eroului kafkian ce s-a prefăcut în 
gînganie. 

Și, în cele din urmă, asemănările nu ţin numai de 
latura fantastică a lucrurilor și de tehnica redării ei. 

În ciuda diferențelor care îi pot situa la poli opuși, 
cei doi prozatori fantaști percep la fel de acut teroarea 
istoriei și au aceeași convingere fermă că sacrul nu poate 
fi aflat decît în profan. 

Dar, la urma urmei, poate că nu trebuie să insist 
asupra acestor obsesii înrudite, pe care, în definitiv, ar 
trebui să le aibă orice scriitor adevărat. Poate că sim- 
plul fapt că îl citesc pe Eliade şi, în ciuda tuturor dife- 
rențelor, mi-l amintesc pe Kafka — adică pe unul dintre 
prozatorii pe care îi iubesc cel mai mult — este revela- 
tor în sine. 


Lecturi paralele 


Motto : 
Noi toți ne tragem din Mantaua lui Gogol 


F. M. Dostoievski 


Dacă mîna brutală a bărbierului său l-a făcut pe ma- 
iorul Kovaliov să rămînă o bună bucată de vreme fără 
nasul pe care-l avea, mîna aristocratică a lui Nikolai 
Stavroghin l-a dus aievea de nas, în văzul tuturor celor 
ce se aflau la club, pe respectabilul Gaganov, fără ca 
acestuia să i se întîmple cu adevărat ceva. Ba, aş zice că, 
toată lumea bună interesîndu-se de el, rușinea suferită 
s-a transformat într-un fel de triumf, un pic cam ridicol 
şi el. E drept că prietenii lui Gaganov nu și-au dat seama 
de asta decît atunci cînd au întrecut ei înșiși măsura. 
Cînd s-au decis să facă -— pe bază de subscripţie —- o 
serbare pentru cinstirea celui batjocorit. Ce trebuie să 
cinstim, totuși, au fost siliți să se-ntrebe ? Faptul că i s-a 
adus o ofensă în public ? Şi s-au oprit la timp și bine au 
făcut. Cu atît mai mult cu cît, nu peste multă vreme, 
ei înșiși vor privi altfel lucrurile. Vor afla că Stavzroghin 
este bolnav și că deci gestul său necugetat ar fi putut 
să fie semnul unei grave dereglări. 

Dar dacă nu era aşa?, zic eu, ca mulţi dintre cei 
care, și după ce boala și-a arătat semnele, s-au gîndit că 
ea a fost simulată de Stavroghin numai ca să-i ducă incă 
o dată pe toţi de nas. 

Și iar ajung, pe altă cale, la această batjocoritoare 
ducere de nas, care nu are drept urmare căderea nasu- 
lui ; fiindcă, nici celor duși de nas acum, prin simularea 


235 


bolii, nu le poate cădea nasul dacă nu i-a căzut lui Ga- 
ganov. 

Cu maiorul Kovaliov a fost cu totul altceva. În cazul 
lui nasul ţinut prea sus trebuia să cadă, înainte de toate, 
fiindcă așa a vrut autorul. I s-a părut lui că, de lao 
vreme, maiorul prea crede că nimic nu mai este de nasul 
său. Un păcat, firește, dar nu chiar o crimă. De aceea 
Gogol n-a pus să i se taie nasul cu briciul — deși avea 
la-ndemînă acest instrument — ci să i se ia pur și simplu 
cu mîna de pe locul pe care se află, fără să simtă nici 
o durere. Că i l-a luat din greșeală frizerul său și nu 
altcineva, nu e chiar o simplă-ntîmplare. Dacă din faptul 
că maiorul își ţinea nasul cam prea sus ar fi ieșit o tra- 
gedie, ar fi fost un exces din partea autorului. Unui 
astfel de personaj trebuia să i se ia puţin nasul pe care-l 
avea, fără să simtă, pentru că, tot fără să simtă că face 
asta, îl ţinea ceva mai sus decît s-ar fi cuvenit. Gogol 
știa bine că nu poţi ucide un om pentru așa ceva şi de 
aceea s-a mărginit să-l facă ridicol. Ceea ce e tot un 
fel de a-l ucide. Fiindcă maiorul Kovaliov de după 
această întîmplare este şi nu mai este același maior Ko- 
valiov. A devenit un pic mai umil. Nici frizerul lui 
nu mai e chiar același frizer. A devenit și el un pic 
mai atent. Acum, după ce-și săpunește bine, bine de tot 
clientul, înainte de-a începe să-l radă, întîi se gîndeşte 
o clipă de ce parte a nobilei sale fețe s-ar putea sprijini 
în vreme ce miînuiește briciul. Și, în ruptul capului, nu 
se mai atinge de nas. Se teme că l-ar putea găsi încă o 
dată, viu și nevătămat, în pîinea lui fierbinte, abia scoasă 
de la cuptor. Și nu ăsta ar fi cel mai grav lucru. În ziua 
aceea s-ar putea lipsi și de pîine. Dar n-ar putea su- 
porta deloc să audă încă o dată din partea soţici sale: 
„Cui i-ai tăiat nasul, brută ?! (...) Șarlatanule! Beţivule! 
Să știi că anunţ poliţia... Oof, of, criminalule ! Pînă acum, 
trei clienţi mi s-au plins că tragi așa de rău oamenii de 
nas, la bărbierit, că te miri cum nu le cade!“ Şi n-ar 
suporta, încă o dată, nici propria sa întrebare : acum ce 
să fac cu el? Unde l-aș putea arunca să nu fiu desco- 
perit ? 

Stavroghin trage un om de nas nu din greşeală, ci 
dinadins și probabil că din partea acestui om onorabil 


236 


exista reale împotriviri, dar, cu toate astea, nasul bruscat 
nu se desprinde de pe locul său. Și nici Stavroghin nu 
se teme că l-ar putea desprinde și că l-ar putea găsi în 
pîinea lui cea de toate zilele, cu toate că nu este deloc 
exclus ca el să fi citit povestirea lui Gogol. Situaţia lui 
este cu totul alta. Avem de-a face cu un aristocrat. Pîi- 
nea lui nu depinde de respectabilul Gaganov, al cărui 
nas ar fi putut să fie smuls de pe locul său, în vreme ce 
a fost dus de el, împotriva voinţei sale. 

Însuși guvernatorul, care va fi pus în situaţia să-și 
plece urechea, să afle de la el de ce a făcut ce a făcut, 
nu va fi în măsură să-l intimideze. Dimpotrivă, va fi 
mușcat de ureche, nu în glumă, cum a fost dus de nas 
Gaganov, ci serios, pînă la sînge. Semnul dinţilor lui 
va rămîne aievea pe urechea blîndului Ivan Osipovici şi 
după ce Stavroghin îi va duce pe toţi de nas că totul 
s-ar fi putut petrece din cauza bolii. 

Pe unul singur nu l-a putut duce de nas Stavroghin 
şi anume pe Liputin. 

După incidentul provocat la o petrecere organizată în 
casa acestuia, Nikolai Vsevolodovici primește un mesaj 
neobișnuit. 

Serghei Vasilievici (adică Liputin), îi comunică o 
slujnică bună de gură a acestuia, mi-a poruncit „mai în- 
tii şi întîi să vă aduc salutări și să vă întreb de sănătate; 
cum vă simțiți după serata de ieri, cum aţi dormit și dacă 
astăzi vă simţiţi bine, după cele întîmplate ieri ?“ 

După primirea acestui mesaj Stavroghin va zîmbi şi 
va zice : „Spune-i că îi mulțumesc ; şi mai spune-i, Aga- 
fia, stăpînului tău că e omul cel mai deștept din tot 
orașul“. Replică pe care Liputin o prevăzuse şi pentru 
care îi dăduse dinainte, prin slujnica sa, răspunsul: 
„Dumnealui ştie şi fără s-o spuneţi dumneavoastră şi 
v-o dorește la fel. 

Acesta era lucrul cel mai bun pe care-l putea face. 
Doar nu era să-l provoace la duel, se va explica mai tîr- 
ziu Serghei Vasilievici. 

Dar de ce totuși el, care poate că este într-adevăr 
cel mai deștept om din oraș, cum îi transmite Stavroghin, 
ii doreşte acestuia să fie la fel de deștept? Numai ca să 
nu lase fără nici un răspuns ofensa adusă soţiei sale? 


237 


Înclin să cred că nu. Că Liputin știe bine, pe de-o parte, 
că nu e vorba de nici o boală, pe de altă parte, că Sta- 
vroghin nu e chiar atît de deştept pe cît ar putea săi 
se pară lui, dacă deşteptăciunea sa nu-l împiedică să 
facă astfel de gesturi care nu se pot justifica prin nimic. 

Dar dacă este vorba, totuși, de boală ? zic eu, după 
ce m-am îndoit nu mai puţin decît cel care-i transmite 
mesajul citat mai sus ? Nu de delirium tremens, cum s-ar 
putea deduce după criza făcută în închisoare — despre 
care există bănuieli că ar fi fost simulată — ci de ceva 
şi mai grav ? Dacă, de fapt, Stavroghin nu a dus, în cele 
din urmă, de nas nici pe Gaganov, nici pe cei care în- 
cercau să-i explice printr-o dereglare psihică aceste ie- 
şiri scandaloase ? Dacă nu cumva nu s-a dus de nas 
chiar pe sine, fără să-și dea seama ce face ? 

În acest caz, situaţia lui e și mai ridicolă și mai tristă 
decît a lui Kovaliov. Cu atît mai mult cu cît nu i-a căzut 
nasul și nu poate vedea în ce situație ridicolă îl pune 
orgoliul său nejustificat. 

Știind exact ce i s-a întîmplat, personajul gogolian 
putea face un efort spre a reveni la normal. Şi, după 
ce-l aducea la normal, Gogol însuși îl putea socoti în 
afara pericolului. Cu condiţia — uşor ridicolă — ca pe 
viitor bărbierul lui să fie ceva mai atent. Și, desigur, 
cu condiţia ca nu numai bărbierul Ivan Iacovlevici să 
fi-nvăţat ceva din această poveste care nu e chiar așa 
de fără sens cum ar putea să li se pară unora. 

Orgoliosul Stavroghin nu trebuie pedepsit însă pen- 
tru o greşeală mai mult sau mai puţin nevinovată, ase- 
menea personajului gogolian. El a comis o crimă şi încă 
una îngrozitor de urîtă. Dar nu e urmărit nici de po- 
liţie, nici de spaima pedepsei divine. Și nu e nici li- 
niștit ; problema lui este să se ierte el însuși, convins 
fiind că doar așa s-ar putea salva. Numai că, nici atunci 
cînd se mărturiseşte ca să se poată salva, orgoliul său 
nu-l părăsește nici măcar în parte, așa cum l-a părăsit pe 
eroul lui Gogol cînd și-a pierdut nasul. El nu-şi poate 
înfățișa crima în adevărata ei urîțenie. Se vrea autor al 
unei crime frumoase. Ca urmare mărturisirea sa e ne- 
sinceră şi deci nesalvatoare. Prin ea se duce singur de 


238 


nas, la fel cum l-a dus cîndva pe respectabilul Gaganov. 
Și tot ducîndu-se așa, într-o zi ajunge, tot în această pos- 
tură ridicolă, dincolo de hotar. Nu din întîmplare, ci pen- 
tru că nu se putea altfel. Pentru ca nasul lui Stavroghin 
să poată dispărea cu adevărat, trebuia să dispară Sta- 
vroghin însuși. Altfel nu putea să fie absolvit nici măcar 
parțial. Și eu cred că Dostoievski își iubea personajul și 
în ciuda a tot ce s-a întîmplat nu putea să-l abando- 
neze. Chiar pentru asta l-a pus să-și ungă bine funia 
cu săpun ; trebuia să nu existe nici un dubiu că, deşi 
nu se putuse mărturisi în mod sincer, nu era nici dintre 
aceia care ar putea cumva să scape nepedepsiţi. 


Camus, intermediarul 


Am început prin a-l citi pe Camus nu pentru el 
însuși, ci pentru a învăța să mă apropii de misterul 
dostoievskian. 

Pe măsură ce m-a făcut să-i înţeleg mai bine pe mar- 
tirul nihilist Kirillov, pe marele păcătos Nikolai Sta- 
vroghin față în față cu inocenţa și pe tragicul Ivan 
Karamazov al cărui absolutism de tip raționalist eșuează 
în nebunie, am început să uit pricina pentru care l-am 
căutat inițial şi să-l citesc pe Camus pentru el însuși. 

Între timp îmi însușisem marea lecţie a lui Kafka şi 
înţelesesem că nu este puţin lucru a ajunge la inter- 
mediarul cel mai apropiat, de vreme ce nu îţi este în- 
găduit să stai chiar înaintea aceluia care... 

Mai înţelesesem că întrebările acestor damnaţi coinci- 
deau cu propriile întrebări ale lui Camus născute în con- 
tact cu suferințele inocenților și că prin modesta operă 
de intermediar către lumea lui Dostoievski devenise, de 
fapt, un mare intermediar în sine. Către ce? E greu de 
spus. Către acel ceva nedefinit pe care îl căutăm pentru 
a putea trăi pînă la capăt atunci cînd încrederea pri- 
mară în viaţă a fost pierdută și pe care, pentru a ne 
justifica de ce-l căutăm, îl punem undeva deasupra 
noastră. 

Dar, pe măsură ce am început să văd în Camus un 
intermediar în sine pe care l-am preferat altora pentru 
că era dintr-odată şi împotriva oricărui fel de absolu- 


240 


tism şi împotriva desacralizării lumii, am început să fiu 
cu el mult mai necruțătoare decît la început. 

În ciuda marii seducţii pe care o exercita asupra mea 
Mitul lui Sisi], la ale cărui idei l-am redus pe Camus 
multă vreme, nu puteam accepta concluzia acestei cărți, 
potrivit căreia măreţia omului ar fi aceea de a construi 
în argilă, ştiind că opera sa este lipsită de viitor. 

Nu-i judecam, firește, soluția ca nesinceră, ci, dim- 
potrivă, vedeam în ea rezultatul direct al unui chin acut 
din care spiritul a ieșit prea obosit pentru a-și mai asuma 
o idee viabilă în numele căreia protestul uman, şi prin 
el viața, să aibă cu adevărat sens. 

Omul revoltat a venit să justifice speranța mea că 
din adevărata durere a celui care a trăit absurdul pînă 
la ultima lui consecinţă va renaşte adevărata împotrivire 
la suferința nejustificată ; împotrivire manifestată în li- 
mitele omenescului, dar în numele a ceva atît de ome- 
nesc încît poate căpăta aura sacrului. 

Aici gîndirea lui Camus dovedește încă o dată, la un 
nivel superior, că nu în zadar s-a întors el, de cîte ori a 
avut răgaz, dinspre realitatea existenţei pe care o trăia, 
către aceea a artei vechilor greci și către lumina şi echi- 
librul din însăși tragedia acestora. 

În treacăt fie zis, ar fi nespus de folositor de ambele 
părţi ca această carte importantă să ajungă la cititorul 
român, care continuă în mod eronat să-l socotească pe 
Camus filosof al absurdului și să neglijeze acel optimism 
încercat ce se degajă în ultimă instanţă din durerea omu- 
lui său revoltat. 

În așteptarea acestui eveniment am citit cu încîntare 
volumul de eseuri ale lui Camus apărut la noi în 1976. 
Mă opresc încă o dată îndelung la: Scrisori către un 
prieten german, Viitorul tragediei, Între Plotin şi Sfîntul 
Augustin — şi — spre a nu mă dezminți, întorc pe toate 
părțile pe care se poate întoarce fiecare idee din Refiecţii 
despre ghilotină. 

Totul îmi spune cît de firesc era pentru Camus să 
devină mai întîi un intermediar între Dostoievski şi noi 
şi apoi pur și simplu un intermediar în sine. 

Prin această antologie, poate tocmai fiindcă nu şi-a 
alcătuit-o el însuși, Camus devine pentru prima oară un 


241 


intermediar între el și el (cel din diferite etape) și, 
totodată, un intermediar între el și noi, spre a fi înţeles 
așa cum se cuvine. 

Fiecare pagină, chiar şi atunci cînd nu reprezintă 
mai mult decît o conjuncţie între o serie de idei şi altă 
serie cu care aceasta se lega perfect deși nu ne dasem 
seama, îmi atrage atenţia asupra unităţii de gîndire din 
opera acestui mare revoltat împotriva morţii în general 
şi a plusului de moarte din lume în special. 

Și, cu toate astea, sau... chiar pentru toate astea, dacă 
trezită brusc din somn ar trebui să motivez de ce îmi 
este Camus atît de nespus de aproape, aș răspunde fără 
a ezita, și poate fără a omite nimic esenţial: fiindcă 
m-a făcut să-l înțeleg mai bine pe Dostoievski și să mă 
îndoiesc mai mult de el, pentru ca apoi să-l caut din 
nou, cu și mai multă sfinţenie. 


1980 


„Absalom, Absalom ** sau tragicul absolut 


Multă vreme am crezut că după Dostoievski va fi 
aproape imposibil să se mai înfăţișeze ceva cu adevărat 
nou din unghiul de vedere al tragicului existenţial. Ino- 


cenții săi — vinovaţi fără vină — de tipul prințului 
Mișkin și al lui Alioșa Karamazov, de o parte a axei, 
și demonii — împinși pînă la limita vinei puse față în 


față cu inocenţa, de cealaltă parte (cazul lui Nikolai 
Stavroghin), păreau a fi epuizat totul în materie de tra- 
gedie, atit pe orizontală cît şi pe verticală. Tragedia re- 
fuzului salvării de unul singur, în condiția în care tre- 
buie plătită cu suferinţele inocenților în general și ale 
copiilor în special — exprimată prin Ivan Karamazov 
— întorcea rezultatul căutărilor, pe un alt plan, la con- 
cluzia tragicului Pentheu, trasă în urma propriei dis- 
trugeri cu două milenii în urmă, potrivit căreia „zeul 
este cum vrea el“ și ca atare dorinţa de a-l înţelege ra- 
țional duce la sfîșiere. 


După cum se ştie însă, formula de viaţă a lui Ivan 
nu este și cea a creatorului său, care nu numai că nu 
propagă refuzul salvării ci, dimpotrivă, înfăţişează im- 
pasul în care duce acesta, pentru a da cîştig de cauză 
ideii creștine (şi nu tocmai) a mîntuirii, prin reactuali- 
izarea însuşirii suferinţei cristice de către fiecare inocent 
fiu al omului și totodată al lui Dumnezeu. 


William Faulkner, prin demonii săi, în general și 
prin colonelul Sutpen din Absalom, Absalom !, în spe- 


A è 243 


cial, vine să-mi demonstreze că m-am grăbit cu con- 
cluziile. 

După inocența demonică a lui Alioșa Karamazov care 
își împinge fratele spre însuşirea unei crime neînfăptuite 
de el și spre condamnarea legată de ea, demonia ino- 
centă a lui Sutpen dezleagă (după modelul Vechiului 
Testament) marea tragedie de vină vinovată în con- 
textul unei anume moralităţi și o leagă de limitele 
umane însele și de revolta împotriva celui personificat 
în spatele lor. Nu întîmplător Sutpen îi vorbește despre 
inocența sa bunicului lui Quentin Compson (de la care 
îi aflăm povestea) în chiar vremea cînd împreună cu 
cei douăzeci de negri sălbatici ai săi îl vînează pe ar- 
hitectul francez fugit din ţinutul Yoknapatawpha îna- 
inte de a-i înălța demonului casa visată în care avea să 
se ascundă de propriul său trecut învăluit în taină. 
Trecut dinspre care venea, nu mînat de o crimă, așa 
cum se bănuia, ci purtat de ceva tainic din el însuși, 
menit să-l facă să fugă de sîngele negru aşa cum fugea 
Ahab după Balena Albă. 

Inocent deci în contextul lumii în care trăiește, el 
este convins că tragedia sa nu are la bază o vină reală, 
ci o eroare de calcul — și într-un fel nu greșește. 
Eroarea sa de calcul nu este însă una de amănunt, care 
ar putea fi aflată la o anume cotitură a vieții şi evitată 
atunci cînd își va relua planurile, ci una căreia, în con- 
diţiile locului unde trăiește nu i se poate sustrage. 

În raport cu Tatăl-creditor ce așteaptă scadenta, 
Sutpen este deci fiul revoltat Absalom, care nu se soco- 
teşte vinovat moral, ci autor al unei simple erori ne- 
cunoscute, menite să-l ducă la eşec, 

Faţă de cei doi fii ai săi revoltați, el este Creditorul 
care ia act de fratricidul lui Absalom și de condamna- 
rea ce-i urmează, şi, încă o dată, de năruirea planuri- 
lor sale existenţiale, conform cărora urmașul născut 
în respectabilitate trebuia să-i supraviețuiască tatălui. 

Interpretarea de mai sus nu forțează textul. 

Faulkner însuși, de teamă că ne-am putea pierde în 
amănuntele procesului tragic pe care ni-l înfățișează, 
ne spune de la bun început că Să fie Suta lui Sutpen 
a fost cum odată fusese Să fie lumină. Apoi subliniază 


244 


faptul că fiii demonicului bătrîn (care aminteşte într-un 
fel de Feodor Karamazov) „l-au nimicit sau aproape, 
ori el i-a nimicit pe ei sau cam tot una“. Iar pentru ca 
tragedia lui Sutpen să fie și a lumii lui (aşa cum tra- 
gedia revoltatului Absalom a fost şi cea a poporului 
lui David), Faulkner face ca ea să se desfăşoare pe fon- 
dul războiului de secesiune. Am procedat așa, se explică 
în mod direct, spre a se afla în sfîrşit „pentru ce ne-a 
lăsat Dumnezeu să pierdem războiul : pentru că numai 
plătind cu sîngele bărbaţilor noștri și cu lacrimile fe- 
meilor noastre a putut El să-l stăpînească pe acest de- 
mon şi să-i şteargă și seminţia de pe faţa pămîntului“. 

În ce constă de fapt demonia lui Sutpen şi de ce 
trebuia să fie ea stăpînită — nu oricum — ci printr-un 
război în care însăși cauza înrolării sale şi a neamului 
său să fie uitată ? 

Spre a afla va trebui să derulăm datele romanului 
dinspre sfîrşitul ce dezvăluie taina, pînă la dobîndirea 
Sutei lui Sutpen şi a onorabilei familii care intra în 
planul său de răzbunare. 

Vom afla astfel că Sutpen, copil de doisprezece, 
treisprezece ani, a fost silit să ia act de propria sa ino- 
cenţă și de neputinţa dată de ea, mergînd să ducă un 
mesaj din partea tatălui său plantatorului la care lu- 
crau şi fiind admonestat de un negru că a îndrăznit să 
bată la intrarea principală. Faţa ca un balon a acelui 
negru care nu exprima nimic prin el însuși îl va obseda 
de-a lungul întregii sale vieți. 

Dată fiind inocenţa sa, pînă atunci Sutpen nu știuse 
că a avea plantaţii şi sclavi poate să însemne altceva 
decît cel mult noroc și că un om poate să creadă că-i 
este superior altuia pentru simplul fapt că este mai bo- 
gat decît el şi are negri frumos îmbrăcaţi în faţa casei. 
Revolta născută încă de atunci în viitorul demon ino- 
cent a început să născocească planul de răzbunare al 
băielelului jignit. El era convins că dacă nu-şi va recă- 
păta demnitatea nu se va mai putea arăta înaintea oa- 
menilor. „A lupta cu un om care are o pușcă bună în- 
seamnă a avea şi tu o pușcă bună“, gîndise atunci în- 
dureratul copil; cu alte cuvinte: „a lupta cu ei în- 
seamnă a avea ceea ce au eij“. 


245 


Din dorința de răzbunare a băiețelului jignit s-a năs- 
cut deci dorinţa de respectabilitate a lui Sutpen și din 
ea planul de îmbogăţire și de dobîndire a unui urmaș 
care să reprezinte cu adevărat ceva și a unui cod de 
logică și de moralitate dovedit a fi viabil prin viaţa să. 

Ca să împlinească acest plan de răzbunare Sutpen 
i-a părăsit atunci definitiv pe ai săi și a plecat către 
Indiile de Vest, spre care se îndreptau de obicei sărăn- 
tocii dornici de îmbogăţire. 

Soarta părea să lucreze în favoarea lui. 

În scurtă vreme a devenit bogat prin căsătoria cu 
fiica unui plantator din Haiti, a cărui familie a salvat-o 
din mîinile negrilor răsculați. 

Nu peste mult a aflat însă că odată cu bogăţia nu 
dobîndise și respectabilitatea la modul la care o con- 
cepea el. 1 se ascunsese singurul lucru pe care, dacă l-ar 
fi știut, nu ar fi acceptat căsătoria : faptul că soția sa 
avea (a șaisprezecea parte) sînge negru. Atunci a lăsat 
tot ceea ce dobîndise și repudiind-o și pe ea şi pe fiul 
său Charles Bon, născut înainte de a fi aflat adevărul, 
a fugit luîndu-i cu el pe cei douăzeci de negri sălbatici 
cu care l-am întîlnit în primele pagini ale romanului 
vînîndu-l pe arhitectul francez. Cu ajutorul lor își va 
înălța imensa locuinţă care, de la bun început, va avea 
ceva din aerul prevestitor de crimă al locuinței lui 
Rogojin. 

În acest aer prevestitor este întemeiată încă o dată 
familia care intra în planul de răzbunare şi este dobîndit 
fiul dorit. 

Codul lui Sutpen părea să fie bun de vreme ce atît 
bogăţia visată cît și respectabilitatea fuseseră în sfîrșit 
dobîndite. Dar în spatele iluzoriei înfloriri soarta lucra 
deja, așteptînd liniștită clipa scadenţei. Astfel ea îi face 
pe cei doi fii ai demonului să se întîlnească la Universi- 
tatea din Mississipi. Întîlnirea predestinată va face apoi 
ca „fiul negru să i-l corupă pe cel alb“ și prin interme- 
diul acestuia să-i corupă și fiica despre care aflăm, de la 
bun început, că avea să devină văduvă înainte de a fi 
fost mireasă. Tot soarta va face să înceapă războiul de 
secesiune în care vor trebui să se înroleze atît tatăl cît 
și cei doi fii. 


246 


Anii războiului devin ani de răgaz dați de soldatul 
Henry ofițerului Charles Bon, pe care îl va urmări de-a 
lungul întregii campanii, pentru a desface căsătoria cu me- 
tisa și a se întoarce la sora lor. În acești ani, Bon este 
amenințat că dacă nu se va întoarce va fi ucis. Cînd află 
că, de fapt, sînt fraţi, pentru a-l convinge totuși să 
se-ntoarcă Henry îi aduce mai întîi argumentul ducelui 
Jean de Lorena care și-a putut însuși incestul. În cele 
din urmă, lui Bon i se aduce ca argument pentru a se în- 
toarce faptul că în faţa înfrîngerii Sudului oricum nu mai 
contează nimic. De-a lungul acestor ani Henry a fost ră- 
nit şi Bon l-a purtat în spate pînă cînd s-a vindecat, ca 
să poată continua din nou urmărirea. 

Abia cînd își dă seama că argumentul înfrîngerii Su- 
dului poate fi folosit de Henry în favoarea acceptării in- 
cestului și chiar a bigamiei (care nici ea n-ar mai conta, 
de vreme ce nimic nu mai contează) demonul este silit 
să-și dezvăluie în fața lui Henry adevărata taină și să-l 
convingă că Bon nu trebuie să se întoarcă la Judith nu 
pentru că este fratele ei, nu pentru că mai are o soție, 
ci pentru că are sînge negru. 

Dacă Dumnezeu oricum a hotărît că Sudul trebuie 
să piară, conchide Henry, nu mai contează nici incestul 
și nici bigamia, dar, chiar și acum, amestecul de sînge 
nu poate fi acceptat. El se dovedește astfel demn de 
demonul care l-a dobîndit prin atîtea renunțări. Aflînd 
adevărata taină, după ce patru ani l-a urmărit pe Bon 
spre a-l aduce înapoi la Judith, chiar dacă-i este frate 
și chiar dacă mai are o soție, Henry îl amenință că 
dacă se va întoarce îl va ucide. 

Bon, care niciodată n-a știut ce avea de făcut, ci 
s-a lăsat pur şi simplu dus de soartă și de mîna mamei 
saie a cărei ură l-a urmărit pe Sutpen tot timpul, în- 
țelege în sfîrşit că lucrurile nu mai pot decurge decît 
într-un singur fel. 

Din revolta nemărginită împotriva tatălui său, care 
n-a binevoit măcar să-i dea să înțeleagă că-i este fiu 
şi că a avut un motiv pentru care l-a părăsit — oricare 
ar fi fost acest motiv — el nu va mai putea să nu se 
întoarcă la Judith. 


247 


„Nu sînt fratele tău“, îi va replica lui Henry, „sînt 
negrul care vrea să se culce cu sora ta“. „Pînă acum 
m-am gîndit la voi, acum mă gîndesc la mine.“ Și gîn- 
dindu-se la sine începe să lucreze conștient în favoarea 
Soartei care a hotărît să-l piardă pe demon. 

În acest context, Bon acceptă să fie ucis de Henry 
care se va întoarce din război ca fratricid și va părăsi 
Suta lui Sutpen spre a fugi de ștreang. 

Colonelul Sutpen, în vîrstă de aproape șaizeci de 
ani, cu un fiu ucis de celălalt, cu unul fugit de ștreang 
și cu o fiică văduvă înainte de a fi fost mireasă, dar cu 
un sînge rece cu adevărat demn de un demon, nu 
plinge și nu renunţă, ci face planuri de logodnă în spe- 
ranța că va putea s-o ia de la capăt, să-și reîntemeieze 
posteritatea pierdută şi codul moral şi logic axat pe do- 
bîndirea ei. 

Astfel el o cere mai întîi în căsătorie pe Domnișoara 
Rosa Coldfield, sora soţiei sale moartă în vremea răz- 
boiului, dar după ce aceasta acceptă, de teamă că s-ar 
putea să dea greș, să nu-i poată face băiatul nădăjduit, 
renunță, propunîndu-i mai întîi să zămislească și numai 
dacă va fi băiat să se căsătorească. Propunere atît de 
jignitoare pentru o fată cu principii și cu mîndrie din 
lumea Sudului, încît naște în Domnișoara Rosa fantas- 
tica ură care a durat patruzeci şi cinci de ani. Ură că- 
reia, după cum pretinde autorul, îi datorăm finalmente 
această carte, menită să explice nu numai cum a pierit 
seminţia demonului, ci cum însuși Sudul a fost înfrînt 
ca Dumnezeu să-l poată în sfîrșit supune pe Sutpen. 

Ceea ce nu a acceptat Domnișoara Rosa va accepta 
Milly, nepoata lui Jones: Wash, albul decrepit care l-a 
slujit pe Sutpen toată viaţa și care la întoarcerea din 
război a colonelului l-a primit strigînd cu entuziasm: 
„de omorît poate că ne-au omorît, dar nu ne-au avut 
încă, dom'le co'onel, nu-i așa ?*. Milly va naște însă nu 
fiul dorit, ci o fată și va fi părăsită, iar demonul va 
sfirși, prin a fi tăiat cu coasa de pașnicul ei bunic, nu 
atit pentru că nepoata i-a fost necinstită, cît pentru că 
prin această necinstire pe care o încuviințase tacit „nu 
l-a putut avea“, așa cum sperase, pe „dom'co'onelt, ci 
tot acesta a fost cel care i-a tras clapa. 


248 


„Astfel s-a stins demonul, după cum povestește Dom- 
nișoara Rosa, spre a se dovedi că există o limită și în 
puterea de a face rău. 

Nu i-a supraviețuit, așa cum ar fi vrut, nici fiul năs- 
cut în respectabilitate, nici codul de logică și de morală 
întemeiat pe îmbogăţire și pe obţinerea cu orice preţ a 
acestui fiu. 

Din falsa înflorire a Sutei lui Sutpen, după pieirea 
stăpînului ei a rămas un pămînt arid, muncit din greu 
de cele două fiice, una născută în iluzoria respectabili- 
tate, cealaltă din amestecul acceptat în ciuda codului, 
anume parcă spre a prevedea dezastrul. Și a mai rămas 
fiul pe care visul, moștenit de la tatăl său, al iluzoriei 
respectabilităţi l-a făcut să ucidă şi să se ascundă de 
toată lumea spre a scăpa de ștreang. 

Acest fiu, care nu mai este nici pe departe cel vi- 
sat, în ciuda sîngelui său în totalitate alb, se va întoarce 
să moară la Suta lui Sutpen, unde va sta ascuns vreme 
de patru ani, pînă cînd presimţirea Domnişoarei Rosa 
îl va afla spre a se pune astfel capăt poveștii urei sale. 

Henry nu va pieri totuși prin ura ei, ci prin dra- 
gostea lui Clytie, care, pentru a nu-l vedea luat de șerif, 
va da foc Sutei lui Sutpen. 

Singurul supravieţuitor al dezastrului va fi Jim Bond, 
fiul lui Charles Bon, ca semn că oricît credea Faulkner 
că demonul era inocent, în cele din urmă îl condamna 
pentru nebunia sa. Această condamnare nu are în ea 
nimic tezist, nici schematic. Demonul împreună cu în- 
treaga sa seminţie merge spre prăpastie ca atras de un 
magnet. 

Revoltat împotriva Creditorului, care cînd şi cînd îi 
amintește că există o scadenţă şi că deci tot ce a în- 
făptuit nu este altceva decît o iluzie, Sutpen este de 
fapt un revoltat împotriva condiţiei umane în general 
și a celei de pe continentul său în special. Mai precis, 
un revoltat împotriva limitelor impuse de Tatăl crud 
ca al Vechiului Testament, pe care, propria revoltă îl 
face să se substituie divinității impunînd limite nu mai 
puţin revoltătoare fiilor săi. 

Avem deci de două ori de-a face cu tragica revoltă 
a lui Absalom împotriva Tatălui. 


3 249 


În prima sa încarnare (cazul demonului) revolta 
apare sub aspectul său metafizic. 

Prin fiii lui Sutpen — a căror tragedie personală se 
petrece pe fondul tragediei înfrîngerii Sudului — re- 
volta. lui Absalom ne este înfățișată în dimensiunea ei. 
social-istorică. 

Ca în Demonii, aş spune eu, pe tonul cel mai ad- 
mirativ. 

Ca la vechii greci, spune la un moment dat autorul, 
prin studentul Shreve, care îi urmăreşte povestea tra- 
gică, pusă în gura colegului său Quentin, venit din Sud. 
Ca în Shakespeare, adaugă mai tirziu; ca în Faust, 
remarcă după o vreme, conştient că de fapt este ca peste 
tot, dar că se poate spune fără teamă, fiindcă înainte 
de toate şi în cele din urmă este numai ca la Faulkner. 

Povestea celui pentru care Să fie Suta lui Sutpen 
era cum fusese altădată Să fie lumină ne este înfățișată 
de doi tineri de la Universitatea din Oxford, situată nu 
departe de locul unde s-au cunoscut altădată ceilalți 
doi studenţi, aduși de destin în același loc ca să se poată 
declanșa năruirea planului lui Sutpen, și pentru supu- 
nerea definitivă a acestuia năruirea Sudului însuși. Și 
nu întîmplător. Fiindcă, așa după cum recunoaște însăși 
Domnișoara Rosa, care l-a urît vreme de patruzeci și 
cinci de ani, despre Sutpen se poate spune orice, în 
afară de faptul că n-ar fi avut curaj şi n-ar fi fost un 
bun apărător al Sudului, chiar și în vremea în care 
acesta trebuia să se muleze după propria înfrîngere. 

Dezbaterea celor doi studenţi e declanșată de o scri- 
soare primită de Quentin Compson (al cărui bunic a 
fost singurul prieten al demonului) prin care e înștiin- 
tat că a murit Domnișoara Rosa Coldfield. Vestea morţii 
acesteia îi reamintește povestea vieţii lui Sutpen pe 
care Domnișoara Rosa i-a dezvăluit-o cîndva. Shreve 
îl ascultă pe colegul său Quentin, spre a înţelege nu atît 
cum era demonul, ci cum era de fapt Sudul. Iar acesta 
povestește cele întîmplate cînd din punctul de vedere 
al bunicului său și al tatălui său, cînd din punctul de 
vedere al Domnișoarei Rosa, cînd din punctul de vedere 
al demonului, cînd din punctul său de vedere (deci al 
altui secol decît cel la care se referă)... 


250 


Și asta nu pentru a se ajunge la binecunoscuta teh- 
nică romanescă a lui Faulkner, ci pentru că numai în 
ansamblul acestor puncte de vedere stă în cele din urmă 
adevărul tragic al înfrîngerii Sudului și al supravieţuirii 
lui prin chiar această înfrîngere. 

De ce. era nevoie de povestea prăbușirii lui Sutpen 
și odată cu ea de căderea codului său de logică și de 
morală, spre a fi înţeles Sudul ? Pentru că el era „făp- 
tura cea mai înaltă și mare pe care ar fi putut-o vedea 
cu ochii şi ei şi el însuși; care plecase la război ca să 
apere toate acestea și pierduse războiul și se întorsese 
acasă ca să constate că pierduse mai mult chiar decît 
războiul, deşi nu chiar absolut totul ; care spusese : «cel 
puţin mi-a mai rămas viaţa», dar căruia nu-i mai ră- 
măsese viața ci doar «bătrîħețea şi suflarea şi oroarea 
şi disprețul și spaima şi indignarea»“. 

Fiindcă, aşa cum spusese Henry : „Dumnezeu îi pă- 
răsise încă de cînd a hotărît pierderea Sudului, iar 
atunci cînd Dumnezeu nu mai este, nu mai este nici 
onoare, nici mîndrie şi nimic nu mai are importanţă 
decât trupul bătrîn, necugetător, căruia nici măcar nu-i 
pasă dacă a fost izbîndă sau înfrîngere şi care nici 
măcar nu consimte să moară.“ 

În chiar această neconsimţire demonică la moarte, pe 
Sutpen îl chinuia nevinovăția. 

Căci el întelesese, încă din ziua cînd luase act de 
propria inocenţă şi de neputința datorată acesteia, nu 
ceea ce ar fi vrut el să facă, ci ceea ce ar fi trebuit să 
facă, fie că ar fi vrut, fie că n-ar fi vrut, pentru a putea 
trăi astfel încît „să fie mai tîrziu în stare să-i privească 
în față nu numai pe morţii cei bătrîni de pînă atunci, 
ci pe toţi cei vii care aveau să vină după el atunci cînd 
avea să fie el însuşi unul dintre morţi“. 

Dar a fi chinuit de propria nevinovăție și de nepu- 
tința datorată ei, înseamnă de fapt pierderea inocenţei 
în chiar vremea în care iei act de ea. 

Fiindcă nu se poate să fii dintr-odată și revoltat și 
inocent în fața Creditorului care pune condiţia revoltă- 
toare. Înseamnă să îl accepţi formal şi să îi negi dreptul 


de a-ţi cere ceva în numele creditului dobîndit prin ac- 
ceptarea sa. 


251 


Așa-zisa inocenţă a lui Sutpen reprezintă atit limita 
nevinovată a demoniei cît și limita demonică pînă la 
care putem vorbi despre inocenţă. 

El se situează deci de la bun început acolo unde ne- 
vinovăția începe să fie conștientă de sine, să treacă în 
inversul ei și să devină atribut al conștiinței tragice. 

În ciuda forței care-l face să supravieţuiască pier- 
derii seminţiei sale îndelung visate şi să încerce să ia 
totul de la capăt, Sutpen parcă intuiește totuși faptul 
că iluziile lui sînt la fel de fără acoperire ca și ale lui 
Don Quijote. Se comportă însă ca și cum ar crede încă 
în visul său, pentru că altfel n-ar putea supraviețui în- 
frîngerii generale transformată în proprie înfrîngere. 

Fiindcă în cele din urmă nu a dorit altceva decît 
această supraviețuire în respectabilitate a urmașilor săi 
înfrînţi în război, dar a fost silit să afle că nu i se poate 
da. Că dacă Dumnezeu a hotărit să piardă chiar Sudul 
pentru a-l pedepsi, orice iluzie rămîne zadarnică. 

Lucrurile nu puteau sfîrși decît așa, întrucît el ne- 
socotise condiţiile puse de Creditor și fugise de sîngele 
negru amestecat pe tot continentul său, așa cum fugise 
Ahab după Balena Albă, ducîndu-și la pieire întreg echi- 
pajul. 

Tentarea limitei încercată în mod diferit dar în 
aceeași măsură de ambele personaje nu putea avea loc 
decît la nivelul conștiinței tragice, implicit revoltate, și 
ca urmare, prin însăși revolta împotriva Creditorului, 
vinovate, în ciuda inocenței căreia îi pot fi atribuite 
faptele ce duc treptat spre prăbușire. 

Dar Faulkner nu privește cartea lui Sutpen și a fiilor 
săi doar prin dimensiunea sa metafizică ci și prin cea 
social-istorică. 

Ca urmare, această carte devine cronica revoltei lui 
Absalom, transcrisă în condiţiile concrete ale Sudului 
din vremea războiului de secesiune. 


Cronica acelui Sud înfrînt, menit să-și supraviețu- 
iască prin tragedia înfrîngerii sale, care ne este pre- 
zentată a fi fără altă soluţie decît înfrîngerea însăși și 
care, tocmai de aceea, rămîne perfectă ca tragedie. 


Neiînfrinţii 


Dacă în Absalom, Absalom ! războiul de secesiune 
avea rolul secundar de a-l pedepsi pe demonul Sutpen 
și totodată de a arăta măreţia acestuia şi a Sudului în 
Chiar căderea de neevitat, în Neînfrînţii lucrurile sînt 
mult mai simple. Aici războiul, urmărit ca atare. este 
văzut prin ochii unui copil şi copilul nu se gîndeşte la 
vina nimănui și nu vede înfrîngerea ca pe o ispășire şi 
în cele din urmă nici ca pe un adevărat dezastru. 

La începutul cărții, acest copil are doisprezece ani, 
ştie că tatăl său — colonelul John Sartoris — luptă cu 
iancheii, ascultă cu atenție veștile despre front şi se 
joacă de-a războiul cu fratele său de cruce și de lapte, 
negrul Ringo. 

Imaginea despre adversar a celor doi copii — for- 
mată din comentariile celor mari — este atît de înfrico- 
șătoare încît, atunci cînd văd primul iankeu, sînt pro- 
fund miraţi că acesta este om. 

Implicarea lor reală în tragicele întîmplări are ca 
punct de plecare o ispravă copilărească, săvîrşită aproape 
în continuarea jocului de-a războiul : fură muscheta din 
pod, trag în direcţia de unde vin dușmanii și împușcă 
unul dinţre cei mai frumoși cai ai armatei. Ca urmare, 
plini de furie, soldații percheziționează casa. Salvarea 
le vine copiilor prin sîngele rece al bunicuţei Rosa 
care-i ascunde sub fusta sa şi prin ochii blînzi ai colo- 


253 


nelului iankeu Nathaniel G. Dick care se prefac că nu-i 
văd. 

Spaima şi întîmplările prin care trec îi maturizează 
rapid. În scurtă vreme, alături de fantastica bunicuţă, 
ei reușesc să dea efectiv de furcă iankeilor. 

Povestea lor simplă, pe alocuri înduioșătoare, la 
prima vedere nu pare a fi scrisă de cel care ne-a înfă- 
țișat supraviețuirea în înfrîngere și măreția acestei 
supraviețuiri prin cazul lui Sutpen. 

Dar, anume parcă pentru a ne face să înţelegem că 
lucrurile nu stau chiar așa, drumul colonelului John 
Sartoris se întretaie cu cel al lui Sutpen. Demonul — 
care lui Bayard Sartoris îi inspira admiraţie prin pu- 
terea lui inegalabilă de a trăi pentru un vis — era omul 
pe care tatăl său îl urîse cel mai mult. El era cel pe 
care soldaţii l-au făcut colonel, demițindu-l pe John 
Sartoris, deși înființase compania pe cheltuiala sa. 


Întretăierea drumurilor celor doi colonei în această 
carte nu este întîmplătoare. 


Ei reprezintă într-un fel extremele și în altul se 
identifică. 

După cum îl explică Drusilla, pe John Sartoris îl in- 
teresa soarta întregului Sud : cu obiceiurile lui, cu plan- 
taţiile lui, cu negrii lui cu tot. | 

Sutpen, dimpotrivă, era cazul celui ce ar fi călcat 
în picioare toată lumea pentru visul lui, dar care, fiindcă 
visul lui nu se putea împlini altfel, făcuse din războiul 
de secesiune propriul său război. După cum spunea 
domnișoara Rosa Coldfield, războiul însuși izbucnise pen- 
tru ca demonul să poată fi în sfîrşit înfrînt: „Dumne- 
zeu a făcut ca lucrurile să se petreacă astfel pentru a 
arăta că trebuie să existe o limită şi în puterea de a 
face rău“. Şi poate că într-un fel nu greșea nici ea: 
poate că nu întîmplător demonul a văzut în acest război 
propriul său război. 

Dacă Absalom, Absalom ! reprezenta într-un fel cartea 
patimilor celui care avea să fie înfrînt, în ciuda faptului 
că înfăţişează aceeași tragedie, Neînfrînţii pare cartea 
duminicii de după aceste patimi. Ea nu are în prim plan 
durerea (de tip dostoievskian) pe care o au celelalte ro- 


254 


mane ale autorului, ci seninătatea (tolstoiană) născută 
pe seama depășirii durerii. 

Dar, în esența sa, această carte ce se citește la fel 
de ușor ca şi Cazacii lui Tolstoi rămîne finalmente la 
fel de faulkneriană ca toate romanele marelui prozator 
american, în care firele motivaţiilor de toate felurile 
par, în cele din urmă, de nedezlegat. 

Dacă ar fi să demonstrăm acest lucru chiar și numai 
prin întîmplările doamnei Rosa care străbate drumul 
printre patrulele iankeilor (stînd demnă pe capra tră- 
surii sub umbreluța ei de soare) în căutarea colonelului 
Nathaniel G. Dick, spre a-și recupera sipetul cu argin- 
tăria, catirii și negrii, și încă am avea suficiente date. 

Sudul, pe care armele sale nu l-au putut salva, în 
cele din urmă supraviețuiește, ca și în Absalom, Absa- 
lom !, prin dîrzenia femeilor sale. 

Bunicuța Roşa, pe care credința şi moralitatea su- 
distă o făceau să stea în genunchi alături de copii pen- 
tru cea mai nevinovată minciună, ajunge în această 
vreme ca prin ordine false să rechiziționeze şi să re- 
vîndă de mai multe ori iankeilor sute de catiri, fiindcă, 
altfel, ţinutul său rămas fără bărbaţi nu și-ar fi putut 
duce mai departe viața sa. 

Faptele ei inspiră adînc respect chiar și celor pe care 
a reușit să-i înșele. 

Încercînd să înțeleagă de unde vine forța acestei fe- 
mei, un ofițer din Nord afirmă că dacă Sudul ar fi avut 
regimente formate din astfel de bunicuțe poate că totul 
s-ar fi sfîrșit altfel. 

Dragostea bunicuţei Rosa are tot atîta forță ca şi ura 
domnișoarei Rosa Coldfield care motivează războiul prin 
vina lui Sutpen dar care, în cele din urmă, mărește aura 
acestuia întrucît consideră că despre el s-ar putea spune 
orice, în afară de faptul că n-ar fi fost un bun apără- 
tor al Sudului. 

În ciuda personalităților lor de tip opus, colonelul 
John Sartoris ca şi colonelul Sutpen acceptă sfîrșitul 
războiului ca pe o fatalitate care nu poate fi depășită 
decît supravieţuindu-i cu demnitate. 

Diferența stă însă în ceea ce înţelege fiecare prin 
demnitate. 


255 


Pentru Sutpen demnitate după înfrîngere înseamnă 
o fermă înfloritoare, un urmaș născut în respectabili- 
tate și un cod de logică și de morală întemeiat pe acest 
mod de viaţă. 

Visul lui Sartoris nu-i aparţine numai lui, dar, din 
păcate, aşa după cum remarcă însăşi fanatica Drusilla 
care îl urmează pînă la capăt, acest vis seamănă cu un 
pistol încărcat care poate ucide inutil. 

În ciuda acestei diferențe substanţiale, ambii colo- 
nei au acel ceva falnic care îi face să creadă și pe ei și 
pe alţii că lor li se cuvine mai mult decît celorlalți oa- 
meni. Ei sfîrșesc în mod tragic tocmai prin aerul lor 
de învinși mai orgolioși decît le este îngăduit să fie. 

Codul lui Sutpen nu se dovedește a fi viabil și piere 
odată cu el în vreme ce codul lui John Sartoris supra- 
viețuiește, în ciuda faptului că a ucis în mod inutil și 
în ciuda orgoliului său pe care îl plătește murind. 

Numai că fanatica Drusilla, vrînd să facă din Bayard 
Sartoris un Lucifer care ia focul uciderii în propriile 
miini, nu reușește, în ciuda puterii exercitate asupra lui. 

Încă de la vremea inocenţei, cînd era să-l împuște 
pe sergentul iankeu, Bayard ajunsese la bucuria de a 
nu fi ucis în mod inutil. 

Mai tîrziu, după ce împreună cu Ringo o răzbunase 
pe bunicuţa, nu fusese mai fericit în faţa trupului ne- 
mișcat al lui Grumby, de care își va aminti stînd lîngă 
corpul inert al tatălui său. 

Bayard consideră că ar trebui să existe măcar o 
etapă de viață — cea a tinereţii — în care oamenii să 
nu fie forțați să ucidă. 

El se dovedește cu adevărat un neînfrînt abia atunci 
cînd reușește să se înfrîngă pe sine : cînd îl lasă să fugă 
pe cel pe care avea nu numai „dreptul“, ci și posibili- 
tatea de a-l ucide. 


(D 


O istorie prescurtată a omenirii 


A vorbi despre conţinutul ca atare al tetralogiei Io- 
sif și frații săi în cîteva pagini este cu desăvîrsire im- 
posibil. 

După cum afirma însuși autorul ei, această carte re- 
prezintă un fel de istorie prescurtată a omenirii, dar 
nu una obiectivă — care poate fi povestită după cum 
se derulează în timp — ci una mitică. În cadrul său 
trecutul și viitorul se concentrează în prezent, unde sub 
ochii cititorului se întîmplă altfel tot ce s-a mai întîm- 
plat o dată și tot ce se va mai întîmpla. 

A povesti această carte nu înseamnă a spune poves- 
tea lui Iosif și a fraților săi, ci a arăta cum altfel se 
desfășoară aceasta la vremea la care e reluată de Tho- 
mas Mann, spre a sugera cum se va desfășura în viitor. 

De aceea mă voi feri să încerc reluarea acestei „po- 
vestiri“ care a durat șaisprezece ani, mulțumindu-mă să 
semnalez apariția ei în românește ca pe un eveniment 
cultural de mare însemnătate şi să deplîng faptul că, 
dat fiind tirajul cu totul nesatisfăcător, prea puţini oa- 
meni s-au putut bucura de acest mult așteptat eveni- 
ment. 

În puţinele cuvinte pe care le voi spune totuși despre 
această „istorie“ nu voi pleca de la cartea propriu-zisă, 
care, prin fiecare pagină a ei, ar putea constitui un 
punct de plecare, ci de la unele mărturisiri făcute de 


257 


autor în vremea exilului, cînd scria (nu întîmplător) 
Iosif în Egipt şi Iosif hrănitorul. 

În 1940, răspunzîndu-i lui Hariy Slohower la un co- 
mentariu, Thomas Mann afirma : „Ceea ce numiţi iden- 
tificare — și pe bună dreptate, căci acel joc de-a Iosif 
e, fără îndoială, un element ce se face simţit cu putere 
în carte nu exclude totuşi o doză de critică colorată de 
scepticism la adresa marelui om care apare ca un mi- 
racol și totodată ca o calamitate publică.“ 

În 1942, într-o scrisoare către Agnes E. Meyer, au- 
tocritica pe care și-o face identificîndu-se cu persona- 
jul mitic se extinde în mod declarat şi asupra cărţii: 
„nu-l consider deloc pe Iosif o operă cu adevărat 
mare, ci doar un mijloc personal de a împărtăși pînă la 
un anumit grad experiența oamenilor mari“. 

În detalii, această autocritică devine: „Ceea ce fac 
eu este un fel de escrocherie nemotivată care-mi ser- 
vește să încerc, ca să zic așa, practic cum e să fii om 
mare şi să intru într-un contact de cunoaştere intimă 
cu măreția“, 

Aceste afirmaţii sînt făcute de Thomas Mann în con- 
textul unor declaraţii care-i explică pe de-o parte exilul 
real, pe de alta autoexilarea în mit, unde trecutul și 
viitorul se topesc în apăsătorul prezent, spre a-l ajuta 
ca împreună cu eroul său să redescopere sensul exis- 
tenței. 

Cu cîţiva ani în urmă, citind scrisorile din exil ale 
lui Thomas Mann am avut acel sentiment foarte rar 
că, în anumite momente istorice, un mare bărbat poate 
avea dreptate prin opoziţie cu întreaga sa naţiune. Fi- 
rește, cu condiţia să nu fie împotriva neamului din care 
face parte, ci din contră, împotriva rătăcirii spre care 
îl duc uzurpatorii puterii. Or, Thomas Mann — căruia 
naziștii îi ridicaseră cetățenia germană — n-a acceptat 
niciodată ideea unei Germanii rele și prin aceasta de- 
zicerea de ţara sa, Germania cea rea, declara el la vre- 
mea la care scria Lotte la Weimar și Iosif și fraţii săi 
este Germania cea bună care s-a rătăcit, cea bună în 
dezastru, vinovăție şi declin. Pactul cu diavolul este, nu 
întîmplător, o veche temă profund germană, îi replica 
el naţionalistului Walter von Molo, dar „în supremul 


258 


nostru poem, necuratul e păcălit pînă la urmă, căci 
sufletul lui Faust îi scapă“. 

Așadar „încercarea de a vedea cum sînt oamenii 
mari“, despre care vorbea cu modestie în scrisoarea că- 
tre Agnes E. Meyer, i-a reușit lui Thomas Mann numai 
fiindcă era un om mare care putea intra efectiv în 
contact de cunoaștere intimă cu măreția. 

În prima parte a tetralogiei ne este expusă povestea 
lui Iacob și ea are menirea de a ne introduce în po- 
vestea lui Iosif fiindcă, în accepţia autorului, tot ce se 
petrece în lume nu reprezintă altceva decît o repetiție 
în alt context a tot ceea ce deja s-a întîmplat. Tatăl și 
fiul stau de vorbă pe marginea fîntînii — sau a adîncu- 
rilor timpului — şi își închipuie deja ceea ce va veni, 
privind în trecut. Punctul de plecare în discuţie îl con- 
stituie un vis al lui Iacob în care Dumnezeu i l-ar fi 
cerut pe Iosif așa cum i l-a cerut lui Avraam pe Isaac, 
„Îţi încărcasem lemnele pe umeri“, îi povesteşte tatăl 
fiului, „dar în ultima clipă inima m-a părăsit, cuțitul 
mi-a scăpat şi am ţipat: Înjunghie-l Tu, Dumnezeule 
și gîde, căci el este unicul și totul pentru mine şi eu 
nu sînt Avraam și sufletul meu dă greș în faţa ta.“ 

În acest îngrozitor vis Iacob știa sfîrșitul poveștii 
străbunului său dar știa la fel de bine că el nu era 
Avraam și că deci s-ar putea ca lucrurile să nu se mai 
desfășoare ca altădată. „Pe mine nu m-a încercat Dum- 
nezeu“, va spune el, „ci m-am pus eu însumi la încer- 
care cu încercarea lui Avraam, dar am fost slab, dra- 
gostea mi-a fost mai mare decît credința. Atunci cînd 
singur te supuneai încercării nu mai erai nici Avraam, 
nici Iacob“ va constata iluminatul Iosif, „ci este înfrico- 
șător de spus, erai chiar Domnul care-l încerca pe Iacob 
cu încercarea lui Avraam“. 

Replica lui Iosif este tipică pentru mitizarea omului 
și pentru demitizarea, pe această cale, a lui Dumnezeu 
întreprinsă în această carte. 

Visul lui -Iacob și mărturisirea făcută, pe marginea 
fîntînii, lui Iosif izvorau din spaima nemărginită a ta- 
tălui că fiul său cel mai iubit, prin mama sa moartă, 
dobîndise binecuvîintarea adîncurilor — echivalentă cu 
un blestem. 


259 


Autorul tetralogiei se identifică finalmente cu visă- 
torul Iosif, cel pedepsit în speranța fraţilor săi că astfel 
visele lui nu se vor mai împlini. Identificarea este po- 
sibilă tocmai pentru că Thomas Mann este, ca şi perso- 
najul biblic pe care îl descrie, atras de adîncuri. 

Aplicînd la cazul său propria logică devine evident 
faptul că atunci cînd scrie Iosif în Egipt, identificîndu-se 
cu eroul său, el știe că, de fapt, nu este Iosif în Egipt, 
ci Thomas Mann în exil, unde se încearcă singur cu 
povestea lui Iosif. Mai mult decît atit, el știe că este nu 
numai cel încercat, ci și cel care supune încercării, de 
vreme ce singur s-a decis să se situeze în povestea lui 
Iosif spre a afla dacă își poate depăși starea de pură 
visare și poate deveni hrănitorul neamului său. 

Cel care scrisese cîndva Consideraţiile unui apolitic, 
la această etapă ştie că refuzul politicii este tot politică. 
Respectiv, că a se retrage în mit și a-şi exprima prin 
intermediul acestuia credința cea mai intimă nu În- 
seamnă a nu participa la cele ce se petrec în jurul tău. 

Nu întîmplător în această apăsătoare vreme declară 
deschis că : „un artist care nu s-ar situa de partea vieții 
și a viitorului, împotriva fascinației morţii nu ar fi alt- 
ceva decît o slugă netrebnică.“ 

Și, nu întîmplător, Iosif este personajul cel mai lu- 
minos din opera sa... Cel prin care marele artist reu- 
şește să-și domine chemarea către adîncuri și, asemenea 
lui Faust, să-l înșele astfel pe Diavolul. 


Cazul Katharinei Blum 


La prima vedere cazul Katharinei Blum seamănă cu 
unul din seria celor puse în faţa locotenentului Colombo. 

Ştim de la bun început cine a săvîrșit crima și — 
eliberați de încordarea cu care se caută îndeobște făp- 
tașul — putem urmări lucrurile în interdependenta lor. 
Dar, de data aceasta, polițistul are ca și noi toate datele 
problemei. De aceea nu ne mai pierdem în faţa iscusin- 
ței lui, ci mergem împreună cu vinovatul cel mai ne- 
vinovat cu putință pe drumul său către cumplita faptă. 
De altfel, nici nu mai avem de-a face cu un poliţist mi- 
nune de tipul simpaticului Colombo pe care, un șir 
nesfîrșit de săptămîni, nimeni nu l-a putut opri să dez- 
văluie milioanelor de telespectatori crimele cele mai 
greu de imaginat, săvîrșite aproape de fiecare dată de 
intelectuali, artiști, mari antrenori sportivi și alte cate- 
gorii asemănătoare. 

Aici avem de-a face cu un poliţist obișnuit, chiar 
inabil, care își barează singur drumul spre vinovata cea 
mai puțin vinovată și cea mai puțin dornică să-și as- 
cundă fapta și mobilurile care au dus-o către ea. 

Onoarea pierdută a Katharinei Blum nu este, prin 
urmare, un simplu episod de serial polițist, cum au 
afirmat, uşor dezamăgiţi, chiar unii dintre cei mai con- 
vinși admiratori ai celebrului său autor. 


261 


Desigur, această carte este departe de Partida de 
biliard de la ora nouă și jumătate, dar nu chiar atît de 
departe pe cît ar putea să pară. 

Bunicul a construit abația Sankt Anton, fiul a dina- 
mitat-o fără să fi fost cu adevărat nevoie, exprimîn- 
du-și astfel revolta pentru că au fost prefăcuţi în neant 
oameni nevinovaţi, nepotul care a înţeles asta nu știe 
ce trebuie să facă, ne spune în capodopera sa Heinrich 
Böll, înfăţișînd cumplita derută a tinerilor germani de 
după dezastrul celui de-al doilea război mondial. 

Ca şi personajului său Schrella, care exprimă în mo- 
dul cel mai direct poziţia autorului, fostului soldat și 
prizonier Heinrich Böll îi este frică să înceapă să se 
simtă acasă la el, în Germania Federală de după război. 
Mai precis îi e frică să se împace cu ceea ce a fost. Nu 
poate avea încredere în lumea în care cei ce l-au prigo- 
nit pe Schrella, în ciuda nevinovăţiei sale după aceea îl 
ajută ca pe un vinovat să-şi recapete libertatea. 

Deși este convins că adevărații vinovaţi pot fi nu- 
măraţi pe degete, ca şi eroul său, autorul nu poate uita 
că dezastrul a încolţit totuși pe pămîntul pe care s-a 
născut el și pe care nu-l poate renega. 

Cu toată înțelepciunea sa nebunească, pe care a plă- 
tit-o cum nu se poate mai scump, bătrîna doamnă Fah- 
mel nu poate să-şi explice cum a ajuns fiul ei Otto „să 
guste din împărtășania bivolului“ și cum după aceea 
„din el n-a mai rămas decît învelișul lui Otto“. 

Dacă Schrella declara deschis că el se teme încă de 
tot ce se întîmplă și conjuga : „El este omorît ; el a fost 
omorît ; el va fi omorît“ ...creatorul său nu rămîne mai 
puţin sub impresia schemelor și sugestiilor pe care ni 
le poate oferi „gramatica cea mai elementară“. 

În ciuda diferențelor de toate felurile, în Onoarea 
pierdută a Katharinei Blum îl regăsim, fără îndoială, 
pe creatorul celui care din revoltă a dinamitat abația 
Sankt Anton și ar fi dinamitat toate abaţiile din lume 
dacă prin asta ar fi putut aduce înapoi din neant o sin- 
gură ființă care a pierit în mod prematur fără nici un 
fel de vină. Îl regăsim, cu alte cuvinte, pe cel care, în 
vremea partidei de biliard de la ora nouă şi jumătate 
urmărește încă pe masa verde figurile care s-au destră- 


262 


mat în neant. Fiindcă, în cele din urmâ, prin cazul 
Katharinei Blum, împreună cu martora Else Wolters- 
heim — deci cu omul cel mai bun și mai încrezător, dar 
poate tocmai pentru asta nu şi întru totul nevinovat — 
Heinrich Böll se întreabă încă o dată cine poate să-și ia 
răspunderea pentru distrugerea unei singure vieţi şi ne 
demonstrează că, de fapt, nici în cel mai simplu și ne- 
însemnat caz nu poate fi vorba despre o singură viaţă 
distrusă. Şi, oricît de aproape ar fi el de eroina sa, sau 
poate chiar din această cauză, în ultimă instanţă își pune 
întrebarea : „cum așa ? şi, în fond de ce? iată că o fe- 
meie tînără s-a dus bine dispusă la o inofensivă petre- 
cere cu dans iar peste patru zile a devenit — de vreme 
ce aici e vorba să relatăm, nu să judecăm — o uci- 
gașă“. Cu alte cuvinte, se întreabă încă o dată, ţinînd 
cont de context și de formele noi în care se manifestă 
ea, „cum se iscă și unde poate duce violenţa ?“. 


Recursul la metodă 


Recursul la metodă de Alejo Carpentier este, poate, 
cartea cea mai citită la noi în ultima vreme. 

După cum precizează însuși autorul în prefața sa 
la ediția românească, în această carte ne este înfățișat 
portretul tip al dictatorului latino-american. 

Văzut prin propriii ochi ai personajului, portretul 
prezentat vrea să semene cu cel al lui Napoleon. Privit 
prin prisma autorului, el apare însă mult mai apropiat 
de dictatorul restituit cu tragică ironie de Charles 
Chaplin. Distanţa dintre ceea ce vrea să pară şi ceea ce 
este în realitate Primul Magistrat constituie un spațiu 
artistic în care personajul se mișcă asemenea unei ma- 
rionete. Mișcării artistice semnalate îi corespunde de- 
plasarea efectivă a dictatorului între Noua Cordobă 
unde își exercită în modul cel mai barbar puterea pînă 
cînd este înlăturat și Parisul în care se bucură de avan- 
tajele acesteia între două represiuni. 

Nu știu dacă Recursul la metodă este un roman în 
adevăratul sens al cuvîntului, așa cum se spune; mi se 
pare mai curînd un excelent eseu cu un personaj. 
Fiindcă, în afară de Primul Magistrat, eroii acestei cărți 
nu trăiesc nicicum sub ochii cititorului, ci au menirea 
de a contura din exterior, ideatic, figura dictatorului. 


În ciuda prezentării complexe şi spectaculoase care 
i se face, cred că însuși Primul Magistrat rămîne mai 
mult un mare simbol decît un mare erou. Există întregul 


264 7 


scenariu, întreaga regie și muzică din Dictatorul lui 
Charles Chaplin, dar (de ce să n-o recunoaştem ?) lip- 
seşte „Charles Chaplin“, adică ființa vie a celui care 
joacă odiosul rol construit după toate regulile. 

De ce urmărim, totuşi, cu sufletul la gură, povestea 
vieţii acestui dictator despre care nu reuşim să uităm 
nici o clipă că nu reprezintă o fiinţă reală ci un sim- 
bol ?1 

Poate fiindcă sîntem cititori din veacul XX, obiş- 
nuiţi cu eseurile în formă pură și cu tot felul de deri- 
vate ale eseului. 

În mod sigur pentru că sîntem oameni din secolul XX, 
pe care îi interesează nu numai misterul Lumii Noi, ci 
și miraculoasa ei mișcare reală. 

Personal încerc să cred că „realul miraculos“ nu 
constituie o „invenţie“: latino-americană; că, de fapt, 
orice scriitor adevărat nu face altceva decît să descopere 
miracolul conţinut în real... 

Spun asta nu pentru a-i minimaliza pe scriitorii 
Lumii Noi, ci dimpotrivă, pentru a-i alătura marilor 
scriitori ai lumii. Mă gîndesc, bunăoară, dacă realitatea 
miraculoasă relevată prin proza lui Carpentier nu tre- 
buie discutată mai curînd prin comparație cu aceea, din 
Speranța lui Malraux și din Condiţia umană decît apro- 
piind-o de realismul magic al lui Marquez. Mă gîndesc, 
în cele din urmă, dacă Recursul la metodă este numai 
un recurs la metoda dictatorului şi — la limită — un 
recurs la însăşi metoda lui Descartes, din care tiranul 
se poate revendica la nevoie. Mă întreb deci dacă nu 
cumva nu avem de-a face și cu un recurs, mai puţin 
programatic, al autorului la propria metodă teoretizată 
în eseul despre realul miraculos. 

Întrucît trăim pe un continent nedescoperit, spune 
Alejo Carpentier, romancierul din țările noastre este în- 
tr-o oarecare măsură Adam și, la fel cum primul om a 
dat nume animalelor şi plantelor din Biblie, creatorul 
nostru de ficțiuni trebuie să boteze tot ce îl înconjoară 
și prin chiar obligația de a îndeplini această misiune 
devine baroc. 

În realitate, romancierul nu vorbește în numele său, 
ci în numele eroilor săi. Personajul de bază în numele 


265 


căruia botează lucrurile este un fel de Adam izgonit din 
„raiul“ în care depășește ceea ce este omenește admis. 
Accentul nu cade, prin urmare, pe denumirea lucruri- 
lor, ci pe crearea stării premergătoare izgonirii și pe iz- 
gonire. Descrierea nu reprezintă, în cele din urmă, „o 
sinteză barocă a tot ceea ce există pe acel continent ne- 
cunoscut încă“, ci este o operaţiune orientată către dez- 
văluirea convingătoare a contextului social-politic, evi- 
dent dominant. 

Dacă metoda realului-miraculos — care duce spre 
sinteze de tip baroc — este urmată în literă, cred că în 
spiritul său este depășită tocmai datorită poziţiei de re- 
voltă de pe care se confruntă autorul cu dictatorul ce 
recurge la metoda carteziană din rațiuni străine acesteia. 

Recursul la metodă a cucerit publicul de toate ca- 
tegoriile tocmai pentru că, uzînd de mijloacele artistice 
cele mai rafinate, Alejo Carpentier dezbate o problemă 
contemporană de interes general-uman. 

Dictatorul tip al Lumii Noi pe care ni-l prezintă, în 
ciuda tuturor datelor sale particulare, sau poate chiar 
datorită lor, ne face să ne gîndim la orice dictator de 
oricînd şi de oriunde. 


1978 


Mai multe veacuri de singurătate . 


Ştiam puţine lucruri despre Ezequiel Martinez Es- 
trada. Îmi aminteam vag că am citit în presă că prin 
1958 a vizitat România. Îmi mai aminteam că Jorge 
Luis Borges, a cărui proză m-a făcut să mă îndrept 
către un nou continent literar cum se îndreptau cîndva 
dezamăgiții către „Lumea nouă“, îi împărtășea ipoteza 
cu privire la planeta imaginară numită de el Tlân. 
(Pianetă vis, dar nu un vis rupt de realitate și senin, ci 
unul al omului pe care labirintul legilor inumane ale 
planetei reale, neconcepută de el, îl face să întrevadă 
un alt labirint, substanţial deosebit, întrucît este con- 
struit de sine însuși și ca atare după legi omenești, des- 
cifrabile în cele din urmă.) 


Faptul că ipoteza cu privire la planeta imaginară 
Tlân îi era luată ca punct de plecare de către un pro- 
zator de talia lui Borges constituia pentru mine o bună 
carte de vizită a eseistului Martinez Estrada şi a cărţii 
sale definitorii, Radiografia pampei. 

Traducerea lui Andrei Ionescu și comentariul lui Ed- 
gar Papu prezentau garanţia că va fi bine înțeles și va 
putea sau nu va putea rămîne pe bună dreptate în raf- 
tul întîi, lîngă Borges, acolo unde cititorul român l-a 
pus automat, înainte de-a apuca să-l citească. Firește, 
cititorul care a fost mai atent și a trecut peste titlul 
necomercial, care n-a făcut această carte să circule cu 
viteza cu care a circulat Un veac de singurătate, deşi 


267 


apăsătoarea singurătate sud-americană, și prin ea cea 
general-umană, este constatată de Martinez Estrada in- 
finit mai dureros decît de Gabriel Garcia Márquez şi 
merita cel puţin tot atîta atenţie. Căci dacă Mârquez e 
perfect stăpîn pe o întreagă gamă de mijloace cu care, 
mînuindu-le asemenea lui Melchiade al său, să con 
struiască veacul lucitor de singurătate care a uimit lu- 
mea, Estrada este conștiința de sine a unei singurătăți 
reale și dureroase de mai multe veacuri a indivizilor 
unui întreg continent. Singurătate pe care o respiră prin 
toţi porii pînă ajunge la cauzele ei istorice și la cele 
cosmice. 

Omul său singur — născut din rușinea înfrîngerii 
şi din neputința de a o recunoaște şi de a se întoarce 
acolo unde nu visase încă Trapalanda și aurul acesteia, 
dus înainte de propria lui spaimă, fără nici o ţintă 
umană, pînă cînd devine rob al distanțelor pampei şi 
al vitelor ei — mă urmărește infinit mai puternic decît 
trucajele de mare artă ale lui Márquez. 

Deși Estrada nu i-a dat un nume, personajul său cu 
milioane de capete, ajuns să-și măsoare agoniseala în 
schimbul căreia și-a dat viaţa în capete de vită, este viu 
și mi se impune cu mare forță. Așa cum îmi este în- 
fățișat, mergînd la întîmplare spre Trapalanda de parcă 
ținta este să fugă de sine, singur sau însoţit cu indigena 
pe care o dispreţuia, doar pentru a-şi ascunde urîtul şi 
a face copii care să moștenească lumea ce-l învinsese, 
înstrăinat de tot ce e omenesc prin spaima care nu-l 
lasă să se oprească și prin cuțitul pe care îl poartă la 
brîu, el îmi apare ca inversul sublimului Don Quijote, 
armat cavaler și plecat de la locul său de obîrșie pen- 
tru a reînvia cavalerismul și a forța lumea să creadă 
fără a cerceta în frumuseţea domniţei Dulcineea del 
Toboso. 

Dacă Unamuno stabilise că atunci cînd oamenii își 
recunosc spaima de întuneric și singurătatea e vremea 
cînd este posibilă învierea lui Don Quijote și este ne- 
cesar quijotismul pentru ca omul să nu moară de tot, 
ci să dăinuie în lume prin frumuseţea aventurii sale, în 
1930 Estrada va constata că atît pampa argentiniană, cît 
şi metropola unde tot ea l-a împins pe cuceritorul în- 


268 


frînt de propria lipsă de ideal uman, este locul singu- 
rătăţii ajunse deja la limita la care frica de întuneric 
duce la pieire. 

Procesul aproape kafkian pe care Estrada îl face 
lumii sale era firesc să-i amîne gloria pînă se depărtează 
criza constatată, dar nu să i-o umbrească definitiv. 
Fiindcă, deşi nu întrevede mijloacele de înviere în ţara 
sa a sublimului cavaler (care n-a trăit niciodată în 
pampă şi în metropola în care l-a aruncat ea: pe învin- 
gătorul învins), el dă semnalul de alarmă că dacă oamenii 
nu vor forţa miracolul să se producă şi nu-și vor redo- 
bîndi conștiința care înfrînge spaima de întuneric, lu- 
mea va pieri din lipsă de frumuseţe. 


Toamna patriarhului 


Gabriel Garcia Mârquez este, fără îndoială, preza- 
torul despre care s-a vorbit cel mai mult în ultimul de- 
ceniu ; atît de mult încît uneori te puteai gîndi dacă nu 
cumva nu se vorbește totuși prea mult. Nu pentru că 
nu ne-am fi aflat în faţa unui caz excepţional, ci pen- 
tru că supralicitarea nu face bine nici măcar în astfel 
de cazuri. 


Am citit, ca toată lumea, cu mare interes romanul 
Un veac de singurătate dar întrucît l-am citit destul 
de tîrziu — atunci cînd gloria lui întrecuse orice mă- 
sură — nu mi-a produs impresia așteptată. Ceea ce a 
contribuit la îndoiala mea a fost însuși faptul că au- 
torul e prea talentat, adică are prea mare capacitate 
de a face literatură din orice, prea multe idei. Citin- 
du-l m-am gîndit fără să vreau că Dostoievski și Tolstoi 
și Faulkner aveau doar cîte două-trei idei fiecare, dar 
dintre acelea de care nu puteau scăpa. 

Toamna patriarhului, deşi a dezamăgit o bună parte 
dintre admiratorii fervenţi ai autorului, în mod para- 
doxal, pe mine m-a făcut să văd că dincolo de per- 
petua invenție — devenită aproape un fel de boală — 
Márquez are și el acele cîteva idei fixe fără de care un 
prozator cu adevărat mare nu poate fi conceput. Numai 
că nu este robit de aceste idei în măsura în care au 
fost Dostoievski și Tolstoi și Faulkner, ci dimpotrivă, el 
este cel care le stăpîneşte suficient de bine pentru a 


270 


putea face din ele, după toate regulile artei, scheletul 
solid al spumoaselor sale invenţii. 

Nu cred nici în noutatea totală a prozei lui Márquez, 
subliniată de unii comentatori, nici în filiațiile pe care 
este situată în mod curent de alţii, în mare măsură ple- 
cîndu-se de la declarațiile autorului, ele însele schimbă- 
toare și derutante. 

Desigur, între izvoarele literare ale prozatorului sud- 
american pot fi enumerate nu numai marile- cărți ale 
continentului său ci, așa cum s-a mai spus, și Cărţile 
Exodului și Sofocle și Cervantes și Rabelais. 

Dintr-o mărturisire a personajului care îl reprezintă 
pe autor aflăm că, la data scrierii romanului Un veac 
de singurătate, Mârquez citea cu pasiune Gargantua și 
Pantagruel. Într-un interviu dat ulterior ni se spune că, 
de fapt, cartea de care respectivul personaj nu se putea 
despărți a fost, pînă la ultima corectură, Jurnalul anu- 
lui ciumei de Daniel Defoe și că schimbarea a fost fă- 
cută în ultima clipă pentru a-i deruta pe critici. 

Afirmația de mai sus îmi dă dreptul să mă întreb: 
dar dacă adevărul nu este nici acesta? Cine a vrut să 
ne deruteze o dată nu este exclus să vrea să ne deru- 
teze şi a doua oară. Nu încerc să mă gîndesc ce altă carte 
ar fi putut figura după o nouă corectură în loc de Jur- 
nalul anului ciumei fiindcă mi-ar fi imposibil să mă 
fixez la ceva anume. Mai curînd mă întreb: dar dacă 
totuși, călătorind la Paris, tînărul Gabriel din Un veac 
de singurătate constată că are prea multe de dus cu el 
și în ultima clipă se decide să lase acasă absolut toate 
cărțile? Şi dacă, ajungînd în marea metropolă euro- 
peană, tocmai fiindcă e prea apăsat de propriile sale 
gînduri (izvoriîte, nu numai din experienţa sa, a ţării sale 
şi a continentului său, ci și din tot ce a citit, se hotă- 
răște să încerce să se destindă puţin și se duce la teatru 
unde vede, să zicem, Regele moare? Şi, în sfîrșit, dacă 
tocmai în acest moment de răgaz începe să i se lumineze 
propria sa idee despre ficţiunea realității şi singurătatea 
puterii ?! (idee apărută în germene în romanul la care 
Márquez lucra atunci și materializată pînă la ultimele 
ei consecințe în cel pe care i-l citim acum). 


271 


Gîndul acestei posibile filiaţii s-a născut din nenu- 
măratele similitudini ce pot fi stabilite între Berenger 1 
din Regele moare si Nicanor Alvarado din Toamna 
patriarhului. 

Să ne reamintim că ambii suverani au o vîrstă sim- 
bolică neprecizată, aproximată între o sută și trei sute 
de ani. După ce au trăit cîte un veac, fiecare din ei 
exclamă cu uimită tristeţe : vai ce repede trece timpul ! 
Nici unul nu guvernează în țara pe care şi-a dorit-o, 
ci în aceea care i-a fost dată. Granițele regatelor pe care 
le stăpinesc se restring cu aceeași uimitoare viteză. 
Cele două reședințe prezidenţiale pot fi orice în afară 
de ceea ce ar trebui să fie. În interiorul lor se petrec 
lucruri care n-ar trebui să se petreacă sub ochii unui 
suveran. Din prima şi pînă în ultima pagină nu se vor- 
beşte despre altceva decît despre singurătatea puterii şi 
despre moartea celor doi suverani. Dar, în ciuda tuturor 
evidențelor care le spun că se apropie ceasul, nici unul 
dintre ei nu este pregătit să accepte moartea: amîndoi 
au falsa certitudine că pot să dea legi nu numai pentru 
țările lor, pe cale de a dispărea odată cu ei, ci chiar și 
pentru fenomenele naturale. 

Astfel de corespondențe pot fi stabilite nu numai la 
nivelul ideilor sau al simbolurilor, ci și la acela al amă- 
nuntelor din care este creată atmosfera. Încă din pri- 
mele pagini aflăm, pe de-o parte, că unica slujitoare a 
lui Bérenger I n-a făcut ceea ce aștepta regele să facă 
fiindcă a fost ocupată cu mulsul vacilor, iar pe de altă 
parte că Nicanor Alvarado a renunţat el însuși la ocu- 
paţiile sale de suveran pentru a supraveghea mulsul va- 
cilor care au ajuns să urce pînă în balconul palatului 
prezidenţial. 

Acolo unde legătura între Regele moare și Toamna 
patriarhului nu se mai poate stabili prin asemănare, ea 
apare a fi și mai evidentă prin contrast. 

Dacă Nicanor Alvarado rămîne un tiran în a cărui 
moarte nimeni nu mai poate să creadă — nici atunci 
cînd în sfîrșit nu mai există nici un dubiu asupra ei — 
în ceea ce-l priveşte pe Bérenger I nu avem nici o în- 
doială câ, oricît s-ar împotrivi, în curînd va muri. Din 
clipa în care „a fost anunțat“ şi nu a putut accepta şi 


272 


nu a putut schimba nimic, regele nu mai reprezintă 
cu adevărat puterea, iar sfîrșitul său are menirea de a 
ne aminti adevărul vechi de cînd lumea: „eu mor, tu 
mori, el moare“. Cu alte cuvinte, de a ne trezi revolta 
impotriva propriei morți. 

În Toamna patriarhului absurdul pare a avea un sens 
opus. Suveranul lui Mârques tot moare din prima pa- 
gină a cărţii dar nimeni nu mai poate fi sigur că în- 
tr-adevăr moare și toată lumea (atît cea din. carte, cît 
și cea care citeşte cartea) dacă nu s-ar teme de nimic 
ar spune : oare nu mai moare odată ?! La nașterea aces- 
tei întrebări dure contribuie nu numai cruda realitate 
înfăţişată, ci și tehnica romanului (care amintește de 
tehnica lui Jovce din Ulysses. Pe măsură ce se adaugă 
elemente noi și se povestește iarăși și iarăși tot ce s-a 
mai povestit o dată începi să te gîndești : dar ce se mai 
poate adăuga și pînă cînd? Apoi constați că intră mereu 
în rol alţi povestitori şi alte elemente neașteptate și 
alte feţe ale unor lucruri deja cunoscute. Abia apoi în- 
cepi să înţelegi că totul s-a repetat pe un alt plan cu 
un anume sens și că, în timp ce s-a repetat și s-a com- 
pletat şi s-a comentat, cadrul a rămas acelaşi dar optica 
asupra lui s-a schimbat în mod radical. Numai cînd 
se sfiîrșește cartea (printr-o frază întinsă pe mai mult 
de douăzeci de pagini care păreau aproape imposibil de 
suportat pînă lu capăt) ajungi la concluzia că ai citit-o 
destul de ușor, că s-a terminat prea repede şi că (ori- 
cite împotriviri a trezit în tine pe parcurs) așa trebuia 
să fie scrisă. 

Spuneam că absurdul revelat în spaţiul macondian 
pare de sens opus celui din Regele moare. De ce nu este, 
de fapt, de sens opus, ci doar pare? Pentru că între- 
bîndu-ne dacă acel tiran de trei sute de ani nu mai 
moare o dată, în cele din urmă ne întrebăm dacă nu se 
mai termină o dată cu suferința şi cu moartea pe care 
le răspîndește în jur. 

Mergînd mai în adîncime la izvoarele literare din 
această direcţie ale prozei lui Márquez, în cele din urmă 
vom da și de Ubu rege. Dacă prin latura tragică a prozei 
sale se inrudește în mod evident cu Eugen Ionescu, ră- 
dăcinile comicului său se întind pînă la Jarry. Trebuie 


273 


să ne reamintim că tot ce face domn’ Ubu cînd ajunge 
rege este atît de înfiorător încît pare ireal; el trece 
peste timp, peste spațiu şi peste cadavre cu o ușurătate 
inimaginabilă şi povestea lui atroce ajunge de aceea să 
nu mai pară din lumea oamenilor, ci din aceea a mario- 
netelor și să ne facă să ridem și atupci cînd ar fi de 
plîns. Desigur, nu cu un rîs senin Și nevinovat, ci cu 
acela care ucide. Ubu nu își pierde viața sub ochii 
noștri ; el iese din scenă în modul eroicomic în care a 
şi intrat, pentru ca lumea să poată reveni la normal. 

Bérenger I nu-și va pierde tronul fiindcă într-un fel 
deja l-a pierduit din clipa cînd a fost pus în fața pro- 
priei morţi pe care n-a putut s-o accepte. El nu este 
însă o păpușă, ci un om însingurat de propria putere 
pînă la limita la care nu mai vede nimic din ce se în- 
tîimplă în jurul său. El nu poate concepe faptul că le- 
gile date de el și-au pierdut puterea; ca și suveranul 
sud-american, trăiește cu convingerea că poate să hotă- 
rască pînă şi mersul fenomenelor naturale. 

Nicanor Alvarado este un om viu, pus în situaţia 
de a se comporta ca o marionetă care joacă rolul unui 
suveran. Toată lumea a fost silită să înțeleagă că el nu 
este chiar o fiinţă umană, dar că, în calitatea sa de ma- 
rionetă vie care ţine loc de suveran absolut, poate călca 
totul în picioare fără să stea pe gînduri. Ca şi Ubu, el 
nu știe carte în nici un sens al cuvîntului. Numai că, 
spre deosebire de Ubu, Nicanor Alvarado este totuși un 
monstru viu la a cărui trecere prin lume nu rîdem, ci 
ne cutremurăm. 

Din faptul că este un monstru viu nu îi vine numai 
puterea monstruoasă, ci şi slăbiciunea ; el nu poate să 
iasă pur şi simplu din scenă ca marioneta Ubu. Atunci 
cînd rolul său se încheie el trebuie să moară cu adevă- 
rat. Dar, chiar înainte ca rolul său să se apropie de 
sfîrşit, se simte totuşi faptul că nu este fabricat din 
metal şi material plastic, ci născut de o femeie. Fiindcă, 
vînzătoarei de păsări vopsite care nu știe cu cine l-a 
făcut — oricît de mult ar fi schimbat-o confortul și 
orgoliul de mamă a dictatorului — tot i-a mai rămas 
atîta bun simţ încît să înțeleagă că locul pe care stă 
iubitul ei fiu nu i se potriveşte și să constate: dacă aș 


274 


fi ştiut că ai să ajungi unde ai ajuns te-aș fi dat să În- 
veţi şi tu un pic de carte. 

Dacă „mama sufletului său“ va face această tristă 
constatare, „femeia nenorocirii ' sale“ va încerca să 
schimbe ceea ce nu este de schimbat și îl va împinge 
astfel mai repede nu numai spre limita de sus a mon- 
struozitâţii sale, ci și spre inevitabilul sfîrșit. 

El va pieri atunci cînd va fi făcut tot ceea ce îi era 
dat să facă unui astfel de „suveran“ și cînd groaza răs2 
pîndită în jur va face ca nimeni să nu mai aibă curaj 
să spere că a murit cu adevărat, fiindcă atunci cînd toţi 
au crezut asta au plătit-o cum nu se poate mai scump. 

Toamna patriarhului mi se pare o carte mai gravă 
și mai adevărată decît Un veac de singurătate, oricît 
de dezamăgiţi de ea ar fi unii dintre admiratorii auto- 
rului de la vremea așa-zisei sale capodopere. 

Cînd se vorbea despre Márquez ca şi cum literatura 
lumii ar fi început cu Un veac de singurătate, nu 
am putut împărtăși în întregime entuziasmul general. 
Acum mi-e greu să accept că steaua sa ar sta să apună 
şi încep să cred, dimpotrivă, că a ieșit din faza îngrijo- 
rătoare în care ne putea lua ochii cu străluciri trecă- 
toare ca Melchiade al său și se străduiește să facă ceea 
ce au făcut toţi scriitorii cu adevărat mari. 


1980 


Ar trebui să începem cu visul 


Ar trebui să începem cu visul de sfîrșit al împăra- 
tului, afirmă rînd pe rînd toţi cei puși de scriitorul vest- 
german Erwin Wickert să-și exprime părerea cu privire 
la tragicul destin al lui Quintillus, pe a cărui scurtă 
domnie își axează profunda meditaţie asupra puterii în 
romanul Purpura. Dar trebuie s-o luăm mai de la în- 
ceput, decide el — cu ajutorul unor mărturii care nu 
coincid decît în acest sens — întrucît visul final re- 
prezintă urmarea firească a tot ceea ce s-a întîmplat de 
cînd viaţa lui Quintillus a început să fie marcată de 
semne care arătau că este predestinat să poarte purpura 
sau să moară ori să poarte purpura şi să moară. Fiindcă, 
numai avînd în vedere tot ce s-a întîmplat, putem în- 
țelege rechizitoriul pe care este silit să și-l facă și, ca 
urmare a lui, sinuciderea, aleasă pe de-o parte cu con- 
știința că este preferabilă unui război civil care i-ar 
putea restabili domnia, pe de altă parte cu convingerea 
că purpura nu este o haină pe care o porţi cît îţi este 
bună şi apoi o dezbraci. 

Asupra așa-ziselor semne ale predestinării — sau ale 
norocului — există atitea păreri cîte opinii sînt expri- 
mate, începînd cu cele din documentele istorice care în 
acest caz-limită se bat cap în cap, trecînd prin blamata 
istorie literaturizată numită Vita Quintilli a lui Asklepio- 
dotos şi sfîrșind cu Simpozionul lui Marcellus Orontius, 
prin care este vehement combătută Vita Quintilli şi des- 


276 


pre care finalmente aflăm că este el însuși n invenţie 
teoretică. 

Ce dovedesc toate aceste opinii contradictorii ? 

La prima vedere, că destinele suveranilor pot fi pre- 
vestite de mari semne, cum, la fel de bine, pot fi de- 
terminate de întîmplări cu desăvîrşire banale. Dar, de- 
monstrează Wickert, din clipa în care întîmplările ba- 
nale sînt luate drept semne, ele încetează să mai fie 
întimplări banale, întrucît au cu adevărat darul de a 
influența istoria şi de a transforma vieţile -în destine. 

Demonstrația este făcută prin întoarcerea pe toate 
părţile pe care pot fi întoarse a următoarelor „semne“ 
din viaţa lui Quintillus dinainte de a fi împărat: pre- 
zicerile făcute în copilărie de magicieni că va purta toga 
imperială ; scandalul din casa vestalelor provocat de soția 
sa Dardana care i-a smuls diadema imperială Iuniei, îm- 
piedicînd-o astfel să se roage pentru norocul împăratu- 
lui Claudius ; înfrîngerea în luptă a unei lupoaice și 
aducerea acesteia și a puilor săi la Roma; consultarea 
oracolului ale cărui decizii îl desemnează imperator în 
auzul mulțimii strînse în fața peșterii de la Cumae ; 
visul în care lupoaica simbolică de pe Capitoliu îl sfă- 
tuiește să nu mai șovăie, ci să primească purpura, fiindcă 
altfel firul vietii îi va fi curmat de Aurelian etc. 

Cu privire la întoarcerea norocului dinspre Quintillus 
și la apropierea sfîrşitului său sînt aduse în scenă și co- 
mentate de asemenea nenumărate „semne“, dar nu le 
voi relua ca atare, întrucît nu au alt rol decit de a sus- 
ține și din unghiul de vedere al eșecului ideea lui Wic- 
kert potrivit căreia, oricît de puţin probabile sau de 
banale ar fi întîmplările luate drept prevestiri, ele au 
darul de a influenţa istoria. 

Mai important mi se pare să fie precizat mesajul lui 
Quintillus, întrucît el este cel care face ca destinul crud 
al împăratului să fie demn de reţinut. 

În cartea lui Wickert, acest mesaj ne este transmis 
prin opoziție cu cel al lui Claudius, în contextul disputei 
de la Puteoli a celor doi frați. El are la bază ideea că 
imperiul trebuie apărat nu în primul rînd de dușmanii 
săi externi — cum consideră Claudius — ci de vier- 
mele care-i roade inima din interior. În ce fel? Prin 


i 277 


instituirea dreptăţii şi prin înlăturarea sentimentului cå 
statul ar fi ceva exterior cetățenilor si că ei nu ar fi 
datori să jertfească nimic peniru el. 

Acţiunile lui Quintillus vor fi conforme acestui crez 
frumos al său, dar ele nu vor avea efectul scontat, ci 
din contră, îi vor întoarce împotriva sa pe soldaţii carc, 
încă din ziua încoronării, neprimind obișnuita donație, 
vor considera că l-au votat şi l-au aclamat în mod 
gratuit. 

La scurtă vreme după neîndoielnicul triumf, în con- 
textul acestor nemulțumiri şi al altora asemănătoare, vor 
căpăta aură de semne prevestitoare ale căderii şi putere 
de influență reală asupra istoriei, nu numai întîmplări 
mai mult sau mai puţin importante, ci mai ales zvonu- 
rile calomnioase răspindite de generalul Aurelian care 
vrea cu orice preţ să guverneze şi ştie bine că mult 
dorita purpură nu poate fi cîștigată cerînd sacrificii, ci 
oferind sau măcar promiţînd aur. 

Zvonul pe care contează cel mai mult şi pe care îl 
răspîndeşte cît poate Aurelian este acela că împăratul 
Claudius n-ar fi murit de ciumă, ci ar fi fost ucis de 
Quintillus ; că uciderea fiilor văduvei Iunia ar fi tot 
opera sa; că însăși împărăteasa Dardana nu s-ar fi si- 
nucis după oribila crimă înfăptuită din ordinul ei îm- 
potriva urmașilor lui Claudius, ci ar fi fost ucisă tot 
de împărat, ca să rămînă cu lunia. Pentru că, despre 
împărăteasa Iunia, acelaşi folclor care face și desface 
semnele menite a-i influența pe înșiși creatorii săi (şi 
ai istoriei) spune că iniţial ar fi fost logodnica lui Quin- 
tillus și că fratele său i-ar fi smuls-o printr-un șiretlic. 
Nemulțumirea generală și aceste „semne“ apărute pe 
fundalul ei, spre a o adinci și mai mult, duc, în cele 
din urmă, la starea de criză și fac ca împăratul să fie 
părăsit de toată lumea, să-și vadă în vis iminentul sfîr- 
şit şi, drept consecinţă, să-și facă rechizitoriul, ca şi 
cum viața sa ar fi fost efectiv încheiată prin moarte 
și devenită destin. 

Visul de prăbușire al împăratului, cu mici diferenţe, 
a fost repetat de trei ori, spun adepţii lui Zeno, singu- 
rul om care l-ar fi urmat pînă la capăt pe Quintillus, 
conform cronicii Simpozionului lui Marcellus Orontius. 


278 


(Nu în drumul său disperat către Senatul care îl pără- 
sise, trebuie precizat, ci în idee, de vreme ce acest sim- 
pozion nu reprezintă o realitate istorică atestată ca atare, 
ci o „invenţie“, menită să motiveze poziţia lui Zeno şi 
a adepților săi.) 

După „martorii martorului Zeno“, prima variantă a 
visului impăratuiui dinainte de sinucidere punea accen- 
tul pe iminenta pierdere a purpurei și pe imposibilitatea 
lui Quintillus de a-i supravieţui. 

Cea de-a doua ediţie a visului o repeta pe prima, 
dar avea un accent în plus pe relația lui Quintillus cu 
fratele său Claudius. 

În cea de-a treia şi ultima formă a visului, Quintillus 
pune zeilor întrebarea capitală : „De ce am fost eu cel 
ales ? De ce mi s-a dat tocmai mie acest destin ?“ 

Visul din prima noapte este tratat ca un semn fără 
echivoc al prăbușirii, care nu necesită lămuriri din 
afara sa. 

În al doilea vis al sfîrșitului accentul cade pe relaţia 
împăratului cu fratele său Claudius, spre a i se reaminti 
și a ni se reaminti că, de fapt, nu este total nevinovat 
în raport cu acesta, chiar dacă ar fi să ne bazăm doar 
pe argumentul că „semnele“ înălțării unuia apar conco- 
mitent cu „semnele“ prăbușirii celuilalt. 

După chiar cei mai convinși adepţi ai lui Quintillus, 
în ciuda faptului că îi era străină crima, dacă fratele 
lui n-ar fi murit de ciumă, în cele din urmă ar fi tre- 
buit să-l omoare pentru a se apăra. 

Unele mărturii afirmă că, de fapt, această crimă, ne- 
înfăptuită, dar insistent gîndită în urma atentatului să- 
vîrşit împotriva sa, reprezintă vina capitală a lui Quin- 
tillus ; că însușirea complexului acesteia este cea care 
l-a împiedicat să-și suprime dușmanul de moarte, per- 
sonificat în generalul Aurelian. 

Alte opinii duc la concluzia că era incapabil să ucidă 
dar, prin asta, sau chiar pentru asta, nu și total nevi- 
novat în raport cu imperiul care trebuia apărat. 

Indiferent către care dintre aceste extreme ale Sim- 
pozionului tindem, nu trebuie să uităm nici o clipă că, 
de fapt, reprezentanţii lor sînt adepţii lui Zeno, cel 
rămas pînă la capăt lîngă Quintillus. (Mai precis, rămas 


279 


credincios mesajului acestuia, în ciuda impasului spre 
care a dus. 

Nu trebuie să uităm de asemenea că toată această 
„şcoală a lui Zeno“ vorbeşte despre raportul care se 
poate stabili, în ultimă instanţă, între mesajul politic al 
lui. Quintillus și cel exprimat de filosoful numit de-a 
lungul întregii dezbateri „Maestrul“ și deconspirat in 
final ca nefiind altul decît Plotin. 

Și, încă o dată, nu trebuie uitat că, deși pare a fi pe 
poziţia complexă a Simpozionului luat în ansamblul 
său, Erwin Wickert ne spune în final că această reu- 
niune nu este atestată ca fapt istoric real. Că prin ur- 
mare e posibil ca, de fapt, Quintillus să nu se fi sinucis 
cu adevărat, ci aşa-zisa mărturie a lui Zeno să aibă va- 
labilitate luată în sens simbolic. Adică împăratul să nu 
fi pierit de fapt tăindu-și venele, ci urmînd pînă la capăt 
un mesaj de neîmplinit în acel context istoric. Cu atît 
mai mult cu cît înseși documentele istorice reale afirmă 
cînd că impăratul s-ar fi sinucis, cînd că ar fi fost ucis, 
cînd pur și simplu că ar fi pierit în mod tragic, nu mult 
după ce dobîndise purpura. 

Analizind întrebarea formulată de Quintillus către 
zei : „De ce am fost eu cel ales? De ce mi s-a dat mie 
acest destin ?% precum și răspunsul primit în cele din 
urmă : „Pentru că aşa am vrut noi“, asemănător celui 
de care a avut parte altădată tragicul Pentheu, putem 
trage de asemeni mai mulle concluzii. Între altele pe 
aceea că, dacă tragedia reală a lui Quintillus ar fi fost 
înscenată după regulile teatrului antic și ar fi putut in- 
cepe cu visul final al împăratului, acesta tot nu şi-ar 
fi putut schimba destinul, cum nu și l-a putut schimba 
regele Oedip, deși oracolul i-a prezis, de la început, atit 
fapta pe care va trebui să și-o asume, cît și tragicele 
urmări ale acesteia. Și asta, poate și fiindcă zeii nu se 
răfuiau de fapt numai cu Quintillus, de vreme ce nu-i 
puteau motiva exact căderea, ci și cu Imperiul Roman 
pe care îl pedepseau pentru întinarea sa, luîndu-i înainte 
de vreme suveranul decis să-l salveze distrugîndu-i vier- 
mele care-l rodea din interior. 

Concluzia de subtext şi poate cea mai importantă u 
cărţii lui Erwin Wickert este că, dacă în viața reală s-ar 


280 


putea începe efectiv cu visul de sfîrşit al suveranului -— 
măcar în cazurile limită în care buna credinţă nu poate 
fi nicicum pusă la îndoială — ca şi în tragedia antică, 
prăbușirea prezisă n-ar putea fi evitată. De ce? Fiindcă 
ea nu reprezintă numai o urmare a faptelor celui menit 
s-o suporte, ci este urzită și din toate firele văzute și 
nevăzute ale întregii istorii de pînă la el a lumii pe care 
o guvernează... lar uneori, la marile răscruci, cum este 
cazul celei unde s-a situat Cezar — cu al cărui bust 
așezat pe masa lui discută ca de la suveran la suveran 
Quintillus — chiar şi din firele istoriei care va să vină 
şi care, nebănuite încă, fac ca tragediile celor legati de 
ele să pară determinate de capriciile unui „suveran ab- 
solut“, situat undeva dincolo de legile acestei lumi. Şi, 
cu toate astea, demonstrează în cele din urmă Wickert, 
pentru ca lumea să nu-și piardă de tot frumusețea, ar 
trebui să se poată începe cu visul din urmă. 


Recitindu-l pe Esenin 


De o săptămînă citesc și iarăși citesc poeziile lui 
Esenin, primul poet pe care l-am știut pe dinafară la 
vremea cînd mi-ar fi fost mai greu să mă apropii de 


Eminescu sau de Bacovia. 
Mă bucur că ele au apărut din nou în versiunea lui 


George Lesnea, care nc-a făcut să le iubim încă din co- 
pilărie și să nu ni le imaginăm sunînd altfel de cum 
le-am citit atunci. 

Mă simt însă vinovată ca de o trădare că multi 
vreme n-am revenit la Esenin şi că astfel am păstrat 
întreg nu numai suflul miraculos cu care m-a cucerii 
pentru poezie cînd nu pricepeam încă aproape nimic din 
mirajul ei, ci şi înțelegerea copilărească a universului 
de neconfundat al acestui mare poet. Singura scuză -- 
dacă aceasta poate să fie o scuză și dacă invocînd-o nu 
mă acuz şi mai grav că m-am lăsat cuprinsă de blaza- 
rea generală care ades stăpîneste la noi și cele mii 
sensibile inimi — este că am căzut în eroare ca vino- 
vaţii fără vină, căutînd cu sfințenie marea poezie chiar 
și atunci cînd, fără să știu, mă îndepărtam de sursele 
ei primare și de cei ce mi-au deschis drumul către cle. 

Sau poate că aşa a trebuit să fie; că, dacă am cresu! 
în Esenin fără a cerceta, trebuia să revin la el dupi ie 


282 


uit tot ce am învăţat între timp, atunci cînd pot să 
privesc poezia nu prin ceea ce ştiu despre ea, ci numai 
din apropierea morţii și în apropierea morții. Poate că 
doar așa îmi era îngăduit să înţeleg că a scrie cu pro- 
priul sînge „Ne despărțim“ era singurul mod de a pune 
capăt sciziunii dureroase care, în ciuda aparentei seni- 
nătăţi a poetului, existase în sine încă de cînd a plecat 
din Riazan și-a început să fixeze în tiparele poeziei 
lumea sfîntă unde a trăit armonios înainte de a-și fi 
asumat păcatul de a vrea să o cunoască și de a vrea să 
se cunoască. ` 

Mărturisesc că, fără excelenta prefață a ediției, poate 
că ochiul meu ar fi văzut totul ca altădată şi nu s-ar 
fi deschis nici acum către adevăratul mister şi adevă- 
rata dramă eseniniană. Poate că aş fi șoptit iarăşi în 
gînd : „Ah, voi, sănii, sănii! Și voi cai, voi cai / Numai 
dracul v-a scornit, mișelul! / Peste stepă-n goană cu 
alai, / Ride pîn’ la lacrimi clopoțelul.&, cu bucuria că 
trăiesc încă și cu convingerea că aceste cuvinte au țişnit 
cindva din aceeaşi bucurie simplă de a trăi pe care o 
încerc eu citindu-le spre a mă reacomoda prin ele cu 
viața mea de pînă a fi presimţit apropiindu-se tăcerea. 

Desigur, nu le-aș fi repetat chiar cu aceeași înţele- 
gere copilărească cu care le spuneam altădată. Între timp 
am ajuns la ideea că falsul pastel — acela care nu descrie 
de fapt o lume, așa cum pare, ci o repune în tipare mai 
sigure spre a fi păstrată împotriva a tot ce o năruieşte — 
este, poate, cea mai adiîncă poezie. Că, prin urmare, 
Fsenin este un poet profund nu numai cînd spune: 
„Eu n-am văzut, persano, Bosforul niciodată / Să nu 
mă-ntrebi de dînsul că nu știu să răspund. / În ochii 
tăi văd marea pentru întîiași dată / Cum flacăra albastră 
şi-o pilpiie la fund.“ sau : „Ca o pasăre din aripi, / Capul 
din urechi vibrează. / El picioarele trudite / Să-și mai 
poarte n-are cum. / Un om negru, / Un om negru, / Un 


283 


om negru, / Vine și pe pat s-așează. / Un om negru / 
Nu mă lasă, s-adorm noaptea nicidecum. Că în poet 
conflictul tragic exista încă din primele pasteluri, prin 
care, de fapt, reconstituia lumea unui dulce vis situat 
în trecutul ireversibil. Că, nu întîmplător, la douăzeci 
și unu de ani scria deja: „Potopul ploii s-a topit în 
sine, / Furtuna toată s-a făcut nimic, / Serghei Esenin, 
mi-i urît cu tine / Și silă mi-i privirea să-mi ridic. / / 
Printre copacii cerului se cască / Mari aripi neauzite 
de urechi, / Cîntarea mea nu poate să trezească / Stră- 
moșii, din mormintele lor vechi / (...) / Pentru vecie, 
braţele şi anii / Şi-a desfăcut stelarul tău Pilat... / O, 
Eli, Eli, Lama Sabachtani / În asfinţit coboară-mă 
treptat“, 

Acest „Serghei Esenin, mi-i urît cu tine“ m-a obsedat 
încă din copilărie, deși nu-i înțelegeam exact sensul. 
Acum, plecînd într-un fel și de la acest vers de început 
şi de la tot ce a urmat, încep să înteleg că misterul lui 
Esenin nu poate fi cît de cît descifrat fără a ști că poetul 
avea în sine, pe de-o parte, puterea de a-și rosti numele 
cu siguranța că el există și că poate să şi-l pună, fără 
a cădea în eroare, lingă numele ţării sale, pe de altă 
parte, cu durerea că acest nume mai coincide doar în- 
tîimplător cu numele tînărului din Riazan care iubea 
viaţa și ar fi putut să fie fericit dacă nu ajungea să-i 
caute sensul primar, pierdut odată cu primele mari în- 
trebări. 

Acest „Serghei Esenin, mi-i urît cu tine, în ciuda 
tuturor deosebirilor, mi-l asociază pe Esenin cu Tolstoi 
care nota în jurnalul său : „Sufletește nu-mi mai e atit 
de bine cum îmi fusese. (...) Eu, Eu, exist numai Eu, iar 
Tolstoi e un vis scîrbos și prostesc“, cu aceeaşi durec- 
roasă conștiință de sine și de sciziunea produsă prin 
identificarea cu un vis care nu mai poate fi împlinit. 
Sau prin identificarea cu un vis care poate fi împlinit 
doar cînd totul va fi fost plătit într-un fel sau altul si 
cînd astfel dedublarea de nesuportat va fi încetat. 

Cîndva, stînd cîteva clipe tăcută în fața mormîntului 
lui Esenin, acoperit ca întotdeauna cu flori, am fost cui 


284 


prinsă de acea religiozitate cu care era căutat locul unde 
pămîntul unei țări s-a deschis să-și primească poetul cel 
mai iubit. Nu înţelegeam bine ce vorbesc oamenii intre 
ei, dar simţeam că priveau către chipul lui Esenin ca 
și cum el nu este mort, ci — cum ar spune țăranii din 
satele noastre de la munte — trecut dincolo. O clipă 
am uitat atunci că nu îmi este îngăduit şi — fără să 
vreau — am spus în gînd, cu sfințenia cu care spuneam 
pe atunci cînd credeam cu adevărat că nu se poate să 
murim de tot: în mormiînt, viaţă ai fost pus... 


1977 


Capela prinţului 


În lumea înzorzonată a bilciului pe care Queneau il 
numea Uni-Park și căruia îi descria toate distracţiile din 
interiorul lor şi pe cea mai frumoasă limbă a lor, nu 
se putea, desigur, să nu existe undeva și o umbră ma 
densă decît cea a micilor necazuri zilnice ale celui bo- 
tezat de el „amicul meu Pierrot“ și ale celor de o seamă 
cu acesta. i 

Această umbră neagră, pe care primul personaj menit 
să o vadă este, nu întîmplător, fachirul Cruia-Bey, cel 
ce-şi înfigea în obraji cîte șase ace de pălărie lungi de 
un cot și lingea drugi de fier înroșit, nu reprezintă alt- 
ceva decît o capelă a unui prinț străin, fără vasali şi 
fără urmași. O capelă foarte ciudată, pe care aproape 
nimeni n-o vede cît e tînăr şi ferice și cît treburile lui 
mărunte merg bine, dar pe care biîlciul ca bilci și stă- 
pînii lui nu o pot neglija. 

Așa cum de bilci ca de locul vieţii senine răspunde 
şi se bucură în același timp cineva, capela aceasta, re- 
prezentînd locul morţii care nu trebuie uitat, are şi ca 
un custode al ei, credincios și fără temei, după cum se 
caracterizează el însuși. Acest custode credincios și fāri 
temei este înțeleptul Mounezergues, prezbit, ca să poata 
vedea circul de la distanţă, bătrîn şi singur pentru ui 
fi străin deja cele lumești. El se mulțumește prînzind o 
ceapă sau o porţie de cartofi pe care şi-i prăjeşte sinpur, 
dar nu ar vinde în ruptul capului, indiferent de sinna 


286 


care i s-ar oferi, scuarul cu mormîntul unui prinţ pe 
care nu l-a văzut niciodată altfel decît în tragicul acci- 
dent în care a pierit. 

Să ni-l închipuim pe acest custode al locului de veci 
stînd faţă în faţă cu directorul bilciului și strigîndu-i : 
„este o nerușinare să instalezi un loc de desfătare gard 
în gard cu un mormiînt“. 

Să ascultăm apoi răspunsul domnului director Prado- 
net, la fel de îndreptăţit din punctul său de vedere: 
„ba găsesc dimpotrivă lugubră şi dezolantă vecinătatea 
acestui cimitir cu o destinaţie atît de limitată“. 

Să notăm în loc de concluzie: „Domnule Pradonet, 
se împlinesc în curînd zece ani de cînd ducem periodic 
aceeași discuție. A ajuns aproape un tabiet care ne-ar 
lipsi dacă am ajunge la o înţelegere. (...) Prinţul Luigi 
va rămîne aici în această capelă și mi-am luat toate pre- 
cauţiunile pentru ca și după moartea mea la fel să ră- 
mînă lucrurile“. 

Precauţiunea custodelui nu era altceva decît un fiu 
adoptiv : un fel de moștenitor ciudat care să poată fi 
şi el un custode credincios și fără temei. 

El și-a ales acest moștenitor în persoana pururi în- 
drăgostitului Pierrot, pe care îl întîlnise întîmplător, în- 
tre o slujbă de o zi și o altă slujbă de o zi, în vreme 
ce își aștepta iubita sau în vreme ce își căuta obisnuitul 
prînz de un sandviș. 

Pierrot, care era la polul opus al celui ce vroia să-l 
adopte, a aflat aproape fără voia lui viața acestui custode 
neobișnuit și lupta lui de zi cu zi pentru liniștea veşnică 
a acelui prinț necunoscut fără urmași și fără vasali, echi- 
valentă într-un fel cu liniștea veşnică în sine. 

Curiozitatea ţi-a ascuţit simțurile, exclamase custo- 
dele, m-ai mirosit și iată că m-ai întîlnit... 

Și oricît a încercat Pierrot să se apere, explicîndu-i 
că l-a întîlnit doar din întîmplare, nu a reuşit să schimbe 
cu nimic situația. 

Ştiu eu ce înseamnă întîmplarea, replica bătrînul cu 
totală îndreptăţire. „Mai bine decît orice cunosc întîm- 
plarea sau destinul... Căci acum douăzeci de ani nimic 
nu lăsa să se prevadă că pe terenurile virane sau pe 
grădinile pe care le vedeam de la fereastra mea, se vor 


287 


înălța aceste ciudate şi zgomotoase întocmiri care alcă- 
tuiesc Uni-Parkul și că eu voi smulge acestui cancer o 
fîşie de pămînt în care, într-o pace precară, zace tînăra 
şi nobila victimă a unui accident.“ 

Faptul că întimplarea (sau destinul, cum ar zice gus- 
todele) a făcut să răsară tocmai din cine n-ai fi gindit 
un moştenitor al capelei îl scoate din sărite pe domnul 
Pradonet. 

Şi dacă aș pune o bombă în capela dumitale, spunea 
el, sau dacă aș pune pe cineva să fure osemintele prin- 
tului ? 

Dar el ştia la fel de bine ca şi custodele că nu poate 
face asta şi că discuţia, devenită deja tabiet, va continuu 
și încă va continua cu calm, nu ca între doi dușmani, 
ci ca între doi reprezentanţi a două lumi diferite care, 
vrînd, nevrînd, trebuie să ţină cont una de cealaltă. 

Revenirea neîncetată la mormîntul prințului poldev 
e semn că un scriitor adevărat, cum este Queneau, mi! 
iși putea lăsa eroul veșnic îndrăgostit și senin să ni 
afle şi zona întunecoasă a lumii. Că în ciuda seninătăţii 
prozei sale era el însuși convins că, privind mai cu 
atenţie către lumea plăcerilor, nu se poate să nu se arute 
undeva, împlintată pînă în adîncul zorzoanelor strălu- 
citoare, o zonă de umbră, asemeni capelei prinţului 
poldev. 

Dar să ne reîntoarcem la acel bîlci cu alcătuire zgo- 
motoasă, ales pentru a fi cadru de bază al cărţii și să 
ne amintim cum într-o noapte au ars pînă în temelii. (O 
minune de incendiu ! după cum spunea custodele fericit, 
în speranța că astfel prinţul său va avea în sfîrşit li 
nişte. O minune de incendiu, după cum îl descriau şi re- 
prezentanţii circurilor concurente). 


Pradonet însuși nu vedea incendiul cu ochi răi. Cir 
cul era asigurat și din banii primiţi el spera să înalțe 
un monument imens din care să nu lipsească „nici un 
joc, nici o păcăleală, nici un renghi, nici o atracţiune. 
nici o distracție“. 

Dar din nou, capela prințului, bine apărată de custo 
dele ei, împiedică înălțarea monumentului ideal pe cure 
şi-l dorește Pradonet. 


288 


Capela asta, domnule, declară el în cele din urmă, 
era o mină săpată sub castelele mele din Spania... „Şi 
poc, bum ! într-o zi a sărit totul în aer. Eram lipsit de 
apărare în fața funestelor urzeli ale vicleanului meu po- 
trivnic.& 

Toată această declaraţie, în ciuda revoltei pe care o 
conţine, pare să confirme faptul că părerea custod-zlui 
ar fi cea adevărată. Este însă o iluzie. Locul vechiului 
circ este luat de un altul și încă de unul animalier, unde 
se angajează toată lumea, în afară de Pierrot, care nu 
suportă să vadă animalele în cuşcă. El vrea să se în- 
depărteze de acest loc şi să uite lupta dintre cele dcuă 
lumi care i s-a dezvăluit întîmplător. După o vreme și-l 
aminteşte însă cu simpatie pe bătrînul custode. Se gîn- 
deşte că ar trebui să-l revadă, însă este rușşinat că a 
piendut scrisoarea prin care ar fi trebuit să-și legalizeze 
moştenirea capelei. Spre surprinderea lui, acolo unde ar 
fi trebuit să-l găsească pe bătrîn o găsește pe iubita sa 
Ivonne, despre care ştia că ar fi trebuit să moștenească 
Uni-Parkul și nu capela. Își dă seama că după obloanele 
închise se face curățenie. Într-o ladă de gunoi chiar ză- 
rește o mînă a autoportretului de ceară al custodelui 
către care a zîmbit cîndva din eroare, ca în faţa unei 
ființe vii. Capela strălucește mai departe sub soare, spre 
bucuria moștenitorilor săi, numai că, de după vechiul 
gard, se aude şi mormăitul unui animal al noului circ. 
Semn că dialogul dintre cele două lumi va continua, 
chiar dacă unii dintre eroii lor nu mai sînt, iar cei care 
au rămas şi-au schimbat rolurile. 


CUPRINSUL 


Călătorie cu sora mea 7 

La Marea Nordului 9 

Mi-ar fi părut rău să nu-i spun niciodată 
Eu, Niculae al lui Moromete 14 

După Marin Preda 17 

Marin Preda era Scriitorul 19 

„Casa memorială Emil Botta“ 22 

Cred că Mazilu ar fi rîs cu lacrimi 26 
Perpelua curgere 29 

Mostarul de aramă 33 

La o aniversare 36 

Urcarea muntelui 39 

Codex Stelaru 43 

Un martor pentru eternitate 45 
Copiii teribili 47 

Talentul de a citi 51 

Tot românul s-a născut poet 53 

O plimbare la Căldărușani 55 

Tot românul s-a născut critic 59 

În zilele noastre de lucru 63 

Spaţiul dintre cuvinte 67 

La fel ca altădată 70 

Coşmarul 74 

La celălalt capăt al firului 77 
„Insemnare a călătoriei mele“ 80 
Privind o fotografie a lui Brâncuşi 84 
Tolstoi ca personaj 86 

O întîmplare aproape neverosimilă 89 
După o lungă aşteptare 92 


290 


li 


Intoarcerea fiului risipit 94 
Cetatea şi cîntecul său 97 

Doi metri de cale ferată 101 

O femeie foarte, foarte distinsă 106 


I 


Eminescu se credea Eminescu 115 
Lumea lui Eminescu 120 

Asemenea poeziei înseşi 123 

Vîslind, un corb 126 

Aripele de plumb 129 

Secolul lui Bacovia 132 

Autoportretul lui Țuculescu 135 

Emil Botta juca rolul lui Emil Botta 138 
Obsesia tatălui 142 

Începutul și sfîrşitul 147 

Între ironia autorului și ironia soartei 151 
Insemnări despre Nicolae Velea 159 
Lunga călătorie a lui Sorin Titel 167 
„Ninge la Ierusalim“ 174 

Pînă unde se poate glumi 184 

Obsesia lui Vlad Ţepeş 200 

Perioada de instrucție 205 

Un jurnal de idei devenite obsesii 209 
Martor unic al unei dubie realități 214 


III 


De la Zalmoxis la Genghis Han sau De la mit la istorie 223 
O serie de evidențe mutual contradictorii 221 
Lecturi paralele 235 

Camus, intermediarul 240 

„Absalom, Absalom !“ sau tragicul absolut 243 
Neînfrînții 253 

O istorie prescurtată a omenirii 257 

Cazul Katharinei Blum 261 

Recursul la metodă 264 

Mai multe veacuri de singurătate 267 i 
Toamna patriarhului 270 

Ar trebui să începem cu visul 276 

Recitindu-l pe Esenin 282 

Capela prințului 286 


Lector : FLORIN MUGUR 
'Tehnoredactor : GH. CHIRU 


Format : 16/54 X 84. Coli tipo : 8,25 
Apărut : 1987. Bun de tipar : 20.10.1987. 





Tiparul executat sub comanda 
nr. 472 la 


à jo Întreprinderea poligrafică 





i „13 Decembrie 1918“, 
== =73 str. Grigore Alexandrescu nr. 89-97 


9 ororen 55 București, 
Republica Socialistă România