Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1941_050_0022

PROPRIETAR: 

BOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 
DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 
Inscrisă sub No. 163 Trib, Ilfov 


de onoare 








Meșteșugul cititului 


Intr'o discuţie, o tânără intelectuală întrebată dece i-a plăcut un 
cmumit romam a răspuns că la asta nu s'a gândit niciodată. Atră- 
gându-i-se atenţia asupra unor detalii nelipsite de însemnătate nici 
in ce priveşte desfășurarea romanului, nici în ce privește arta scrii- 
torului, a mărturisit că nu le ohservase. Faptul, în ciuda aparenţalor, 
nu este divers, iar pantru cine vrea să se oprească o clipă asupra 
lui și să vadă mai adânc cuprinde conszezinţe întristătoare. 

Puţina lume cititoare de stadiu ami înah pe care o avem se 
plinge necontenit, preferând literatura străină, de calitatea în gene: 
ral inferioară a literaturii noastre. In repetate rânduri s'a atras aten- 
ţia scriitorilor, în speranța că vi ru-si vor neglija prestigiul şi se vor 
hotări să nu mai trădeze legile înalie şi severe ale artei adevărate. 
Dar apelurile făcute n'au cmvut rezultatul sperat, între altele pentru: 
că scriitorii se văd vevoiţi, la un moment dat, cu sau fără voia ler, 
poate nu numai de porunci externe, ci chiar de unele inteme, să 
scrie și peniru aitcineva decât Joa: pentru ei însişi, Atunci scriu la 
înălțimea publicului cel mare şi neformat care poruncește, în chip 
tacit, prin preierințele zule, o iteratură cu pretenţii foarte moderate. 
Na este vorba aici nici de a condamna, nici de a absolvi. Se face 
insă o constatare pentru situația de fapt actuală. Cei care sunt astăzi 
tineri şi iși indreaptă preocupările spre domeniile culturii, șiiu sigur, 
cu limpedea conștiință a permanenţei valorilor sprituale, că, indife- 
rent de desiăşurările politice și istorice ale viitorului, existența nea- 
mului nestru este în orice caz asigurată prin afirmarea unei temei- 
nice culturi- Tinerii intelectuali ai zilei de azi sunt oamenii de cultură 
de mâine și, cum nu li se poate pune la îndoială că-și iubeac neamul, 
nu pot afla o mai folositoare manifestare a mobilei lor simțiri decât 
în pregătirea severă pentru atingerea unei înălțimi culturale na- 
ționale, Căci numai de pe această înălțime — în ciuda oricăror 
aparențe care ar putea face de crezut contrariul — orice popor poale 
siida cu adevărat fără teamă pentru existența şi viilorul ei orice 
vicisitudini ale istoriei, 

Literatura constitue și ea o parte din valorile culturale ale unui 
neam, dintrun punct de vedere chiar cea mai înaltă expresie a« lor. 
Indatorirea celor ce vor îi mâine camenii noștri de cultură, și vor 
trebui să fie de reală cultură, este să se îngrijească de crearea unei 
mai bune, mai înalte literaturi. Chemările adresate scriitorilor în yre- 
mea actuulă n'au adus niciun rezultat pozitiv în îndreptarea spre 
mai sus a literaturii și este din ce în ce mai limpede că nu în aceste 
chemărzi — adesea rămase simple strigăle în pustiu — adresate 
artiștilor, cere sun! ommeni de asemenea, se află salvarea artei lite- 
rare, ci in crearea unui spirit critic cu care să fie receptată literatura 
și care, comandând, să impună acele producţii de înalt prestigiu 
atât de râvnite şi de rare acum la noi. Dacă astăzi majoritatea o 
constituesc cititorii mediocri care își comemdă, prin simpla mani- 
iestare a preferinţei lor, literatura ce le convine, mâine, când tine- 
retul de azi și cel format de acesta va constitui massa cititorilor, 
el va trebui să impună, tot prin simpla manifestare a preferinței, 
singurul mijloc sigur determinant, literatura cea bună, pe care scrii- 
torii vor fi astiel, în sfârșit, obligaţi să o dea sau dacă nu — să cadă. 

Dar peniru a ajunge la realizarea acestui ideal care trebue 
neapărai atins este necesar să începem imediat a acţiona. Primul 
lucru ce se cuvine să fie făcut de toată lumea chiar de pe acum 
este să învăţăm meșteșugul cititului. Căci există un meșteșug al citi- 
tiiui care este mai puțin decât acea art de lire a lui Paguet întru cât 
se referă io lucruri mult mai simple, şi de el nu e bine să rămână 
străin nimeni, cu atăt mai puţin un tâmăr, oricât de modestă ar fi 
cultura sa. Cu cât însă pregătirea intelectuală oficială ce fiecăruia 
este mai înaltă, cu atât mai mari îi sunt obligaţiile față de cultura 
rcmânească viitoare, prin urmare cu atât mai mult trebue să fie 
deplin stăpân pe meșteșugul acesta elementar al cititului. 

In ce constă el? Nu este vorba, în niciun caz, de meșteșugul de 
a citi ultora frumos proză sau versuri, adică de meșteșugul sau arta 
dicțiunei şi a declamaţiei, ci de mult mai modesta dar şi mult mai 
prețioasa cunoștință de a citi cum se cuvine, încet, în singurătate, 
doar pentru tine însuți, astiel ca cititul să fie nu numai o reală deloc- 
tare, dar şi o îmbogăţire a sufletului. Pentru a ajunge aici este nevoie 
să se înlăture toată men:alitatea cu care în general se citeşte astăzi 
la noi, mentalitate nefolositoare din 1oate punctele de vedere atât in: 
dividului cât și propăşirii comunității naţionale. Asupra acestui mes- 
teșug al cititului doresc să mă opresc. 

e 

În aceste consideraţii privim aspectul cât mai general at pro- 
blemei, asa cum se pune ea la cea mai mare parte din cititorii de 
literatură, așa că eliminăm dela început din discuție raportul pu- 
blicului eu poezia, cu teatrul, cu lucrările filosofice sau cu studiile 
de critică literară, presupunând pentru observaţiile de aici situaţia 
cea mai jrecventă, a raportului cititorului nostru comun cu proza, în 
special cu romanul. În acsastă situație, se vor releva cele mai în- 
semnate greșeli pe care le iac cititorii atunci când au un roman 
în mână — şi nu totdeauna greşeala li se poate imputa lor — cum 
și foloasele neașteptate pe care leiar avea dacă le-ar ocoli. A 
ocoli greșelile pentru a obține tot ce peate oferi o carte — iată în 
ce constă mestesugul cititului, 

Ceu dintâi greșală pe care o face cititorul față de carte este 
că se grăbește și graba îl face superficial. Superticial fiind, trece 
iebril peste primele pagini până ajunge la prima pagină a textului, 
Se întâmplă însă că în primele pagini întoarse cu qrabă, de obicei 
conținând numai titluri sau simple numere romane, să se afle ră- 
tăcit și câte un epigraf, Cititorul îi ignorează. Fie că nu-l vede, fie 
că nu se opreşie asupra micului vers sau a scurtei fraze căreia i 
sa consacrat o întreagă față — el trece mai departe, deşi uneori 
asemenea epigruie conistituesc cheea intregului cuprins. Și spu- 
neam mai sus : nu totdeauma gresala se poate împuia cititorilor, căci 
uneori alt cineva nu-și iace datorie cum se cuvine — aici este atinsă 
latura responsabilităților unui traducător. Desigur puţină lume s'a în- 
tebat de ce romanului Mi Charles Morgan îi zice Fâniâna (The 
fountain). Se întâmplă că traducerea framceză a acestei cărți să aibă 
regretubila scădere, pe care nu ştiu dacă cea română a înlăturat-o, 
de a nu reproduce cele două erigraie pe care romanul le are în 
ediția originală. Dacă ele ar fi fost, sensul iitului care așa nu este 
deloc simplu de descoperit ar fi ieşit fără trudă la iveală, Primul 
din aceste epiyrafe este: 

icom outward lirms io win 

The ;:assion cmd the lite, wl:ose founiains are within. 
ceea ce înseamnă: dela icrmele exierne să obţii pasiunea și viața ale 
căror izvoare sunt înlăuntru, După citirea lui, pentru nimeni din cei 
ca au cetit romanul cu atenţie nu mai ss poate pune întrebarea de ce 
el se numește ho fountain — iântâna, izvorul, căci în tot lungul 
cărții, romancierul ca şi eroul nu fac decât să caute a obține dela 
formele externe pasiunea și viața ele căror izvoare sunt lăuntrice. 





(Urmure în pag. 6-a) 


particulare 


ABONAMENTE: 


autorităţi și instituții 1000 lei 


BEDACȚIA ŞI ADMINISTRAȚIA 
BUCUREȘTI 1 Sir. Brezoianu 23-25 
TELEPON 3,90.10 


S00 « 
250 « 


VETURIA OANCEA 


INFRĂ 








(Sala „Universul”) 


APARE SĂPTĂMÂNAL 
PREȚULSLEI 


SAMBATA 24 MAI 


NIVEPSUL LIILDAP 


ANUL L e Nr. 22 
1941 


Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU 





Portret 


NGERI 








Poetul vorbea cu amărăciune în glas, cu triste- 
țea năpădită din suflet până în ochii osteniți de 
focul care-l mistuia. A scris prin urmare zece ani 
numai poezie. A chemat stihuri sunătoare din tai. 
nițele unde se pregătește lozodna fericită a ima- 
ginei cu ritmul, a făcut să lăsară în poemele sale 
cununia dragostei cu versul și împerecherea du- 


rerilor cu năvainica dragoste de viaţă și de poezie, 
marea poezie la care năzuia. „La ce bun toate 


astea”, șoptea el, ca nu știu care erou din povesti- 
rile nordice ale bunului Andersen. Inţelegere n'a: 
să afli decât într'un cere foarte restrâns și acela 
alcătuit de cele mai multe ori, tot numai cin vizi- 
tatorii muzelor. Intrarea în lume ţi-ai bănuit-o cu 
totul altfel. Iată-te deci sortit să te plimbi, cu ari- 
pile moi, intre zidurile unei singure cetăți, întrun 
pare unde nu pătrunde frenezia, dulce a mulţimi- 
lor, cu adeziunea și chiar cu hula lor, pe care O 
preferi tăcerii şi totalei ignorări. 

Ce mulțumit ai fi rămas dacă venea, de undeva, 
un ecou al versurilor tale, un cuvânt care să spună, 
ce au însemnat și cât vor mai însemna cântecele 


pe care le-ai hărăzit fraţilor bănuiţi că întrun 
târg îndepărtat lăcrimează sau râd lângă destăi- 


nuirile rupte din suflet. Dar a, fost dat să nu se 
întâmple așa. Ai visat legătura cu lumea întrează 
și te-ai văzut sorocit să rămâi la doruri și tristeți 
care nu sparg indiferența obştească. 

Mi-ai spus că sunt nașteri fericite, la care Par- 
cele grăesc numai urări de izbândă şi de ocrotire 
pentru viața aceasta; că de aceea, poate, contra- 
ţii ceilalți, în ale scrisului, răsbat mai uşor şi obţin 
sufragiile aproape unanime ale cititorilor. Că oricâi 
te-ai osteni și oricât ai visa minunata înţelegere, 
destinul frânge puntea pe care doreai s'0 făureşti 
între inima ta și inimile tuturor. 

Intrebări, deci, fără niciun răspuns, și tocmai de 
aceea sfâşietoare. Intr'o vreme te-ai gândit că erai 
bucuros dacă ai fi căpătat cel puţin succesul efe- 
mer al unui articol de ziar sau apiauzele tot atât 
de trecătoare cu care sunț încununate vedetele de 
cinema, uitate după o lună, când reflectorul aduce 
alte şi alte celebrităţi, 

Ar îi fost o amăsire, ca atâtea altele în viață, 


de C. N. NEGOIŢĂ 
și mi se pare că la început, şi chiar mai târziu, 
nu te-ai gândit să intrângi astfel apatia lumii. 
Fără să mă socotesc însă un sfătuitor atoate 
știutor, cu înţelepciunea hrănită din pilde înde- 
lungi și numeroase, deoarece ai dorit să afli avân- 


tul meu, iscat şi el din dragostea pe care ştii că o 
am pentru tine, voi încerca să spun ceeace poate 


vei fi cugetat și tu, de atâtea ori. Am să întăresc 

numai o presupunere, pe care ai voit, nădăjduesc, 

s'o verifici, în seara ultimei noastre întâlniri, 
Poezia şi cântecul mare nu au nevoie, de cele mai 


multe ori, de adeziuni totale, de entuziasme colec- 
tive, Nu mă va convinge nimeni că arta este me- 


nită să ofere, indiferent cum, aceleaşi bucurii ca 
şi romanțţele sau dansurile la modă astăzi, nzcu- 
noscute mâine. i 

Toistoi și mulți alţi colectivişti întru estetică s'au 
amăgit când au socotit în așa chip destinul artelor. 
Cercul închis al admiraţiei, de care mi-ai pomenit, 
poate să fie mai mic sau mai larg. El nu depășește 
însă anumite hotare. Sunt expresiuni ale sufletu- 
lui şi ale minţii, hărăzite numai unei mici, vai, 
foarte mici societăţi. 

Poate să fie nevoie de o anumită iniţiere , poate 
că la chemarea muzelor răspund doar cei pe care 
dela început i-a mângâiat un suflu divin, și i-a 
hotărit să cuprindă înţelegerea și fiorul creaţiei, 

Mulţimile nu vor putea să trimită niciodată răs- 
punsul lor, pentru că n'a fost săvârşită pentru ele 
dăruirea ta. Cântecul pe care-l voiai universal va 
pâlpâi mereu în acest tot univers, liliputan însă, 
să urmărești numai ca ecourile lui să răsune în 
această lume mititică, dar minunată prin preocu- 
pările și firea ei. Aici să se înfiripeze arta; aici să 
crească, drept și să-și întindă vegetația fragedă, tot 
ceeace a răsărit mai frumos și mai sănătos în ră- 
sadnița sufletului tău. 

După ce vei fi făcut o verificare a propriilor în- 
sușiri, după ce vei fi judecat, nepărtinitor, dacă 
muădiţele au rost să crească mai departe și nu te-ai 


hotărit să le smulgi și să le arunci peste zaplaz, 
numai atunci poţi visa la înțelegere, la impărtă- 


şirea celorlalţi și, poate, la celebritate, 
Dar înțelepciunea aceasta este rară și câţi dintre 
voi au ajuns să și-o însușeaşcă? 


Reinvierea 
tragediei 


de ION FRUNZETTI 


Articolul nosiru trecut reafirma 
o constatare notorie: dependența. 
dintre ethos și literatură, pe pld- 
nul mai restrâns gl speciei genu- 
(ui dramatic „irugedie“, pe cale 
de u dispare din priciha lipsei 
„caracterelor“.  Ideulurile sociale 
nivelatoare, modelele unice pro- 
puse unui întreg colectiv, ucid di- 
versitatea structurilor individuale 
din ciocnirea tendințelor și nă- 
zuințelor cărora naște tragedia. 
Pe de ultă parte, progresul creștt- 
nismului îmseamnă, prin modelul 
de viaţă pusă, resemată, con- 
lemputivă, pe care îl propune 
imitației credincioșilor, — mCar- 
tea simțului eroic pe flatarea că- 
ruia se sprijinea măreția eroilor 
tragici, Un reviriment ni se părea 
a putea deosebi în ideaiul ervic al 
nouilor doctrine sociale care pur 
să-și dispute viitorul omenirii. 
Problema dăcă genul acesta lile- 
rar, atât de gustat în untichitate 
şi cu atât de glorios trecut, poate 
reimia sub scutul totalitarisme- 
lor, este cu atăt mai demnă de a- 
bordat cu cât în ultima vreme a- 
firmâții în sensul acesia n'uu în- 
celat să se ivească, 

Va putea noua ordine totalitară 
a statelur, să reîntroneze, la locul 
ei de cinste, tragedia? Ar vedea 
ai întâi, ea, in aceasta, un avan- 
taț? (Pentrucă ştiul e: artă de 
dragul artei cu greu se poate ad- 
mite înlăuntrul unei societăţi 0- 
menești în care cel mai mic Crăin- 
peiu de energie, spirituaă sau aut- 
fel, nu trebue să fie cheliuit în 
alt scop decât al consolidării pres- 
tigiului Neamului respectiv). POU- 
te teatrul tragic dUduce vre-un 
serviciu Statului totalitar? Este 
rostul său etic, de îndreptur al i- 
dealurilor prin exemplul eroic Gl 
personagiilor tragice, folositor t0- 
talitarismului, pentru ca acesta 
să vadă motivul pentru care să-l 
preteguiască? 

Fără îndoială! Discursul vorbe- 
lor răsunând abstract în urechile 
matdlțimii, nu poate egala în efect 
discursul fâptei. Numai că pentru 
asta, nu totdeauna totalitarismele 
se slujesc de tragedie. Elocvența 
faptei este cunoscută și virtuțile 
ei speculate în statele de structu- 
ră totalitără. Dar nu pe scenă, ci 
în viaţa reală. Caraoterul oarerum 
mitic al tuturor ideologiilor tola- 
litariste, dispensenză eroul să-i 
mai găsească mediul între culise 
de carton: decorul în cure se miș- 
că eroii moderni ul statelor 10ta- 
litare, este un câmp de luptă și de 
acțiune constructivă, real. Cu tot 
caracterul puțin teatral pe care-l 
iu anumute ceremonii, tocnuti 
pentru a da mai multă pregnanță 
exemplului, tenorii cei mai amAu- 
dați de public nu joacă, ci trăesc 
rea], înțtro lume pe care toți O 
cunosc și toți o doresc ameliorată. 

Nu, totalitarismul mare Ttevoie 
de înscenări teatrale pentru a-și 
face asimilat şi urmat un motel 
propus: eroii totalitarismului sunt 
oameni, nu ficțiuni. Și apoi de- 
vine inutilă masca tragică pentru 
a face ascultat un ideal, de vre- 
me ce ei powte vorbi direct publi- 
cului, din încarnarea sa: câpele- 
nâa, 

Ca exemplu pedugogic, eroul 
iragediei devine prin urmare î- 
util, 

Pe urmă,  nivelurea pe care O 
descopeream. în creștinism, unde 
individualismul caracterelor dis- 
părea. sub presiunea aceluiaș cii- 
șeu etic, nu se operează ea la țel, 
nlăuntrul  totalitarismului? De 
cele mai multe ori, solidaritatea 
pe care o impune acesta nu e cea 
firească, organică, în care indi- 
vizii îşi păstrează rosturile func- 
ționale, şi aspectul diferențial. Se 
întâmblă ca solidaritatea  urmuă- 
mită să nu se bazeze pe ideea de 
inter-COomplemeniare, ci pe Cea 
de asemănare mecanică, de ste- 
reotipizare. Nivelarea e atunci ci 
atât mai exasperântă, şi mai pu- 
țin propice să prilejuiască foTma- 
rea unor camactere, în sare să 
între în conflict între ele, sau 
să-și înțeleagă conflictul iminent 
cu societatea. Problema caracte- 
relor autonome este înlăturată. 

Incă o problemă: simte publi- 
cul statelor totalitare nevoia unui 
catharsis ? A uhei purificdri pa- 
sionale de natura aceleia pe cure 
Nietzsche o descoperă la temelia 
tragediei antice? Imensa sbatere 
orgiastică a unei colectivități 09- 
menești, mai poate fi ea resimţi- 
tă în totalitarism, adică acolo un- 
de pecetea oțiciăalității girează cel 
mai mic amănunt, — de pildă 
ERP SR e e EEE E E E E Ca 


(Urmare în pag. 2-a) 











Inspirația 


poetului V. 


Ne amintim că multă 
vreme în istoria creștinismu- 
lui, publicul n'a luat con- 
tact cu doctrina prin lite- 
rații laici, ci prin scrierile 
părinţilor bisericii și ale au- 
torilor teologi, iar trecerea 
ideilor creştine într'o lite 
ratură laică părea interzisă, 

Un mare conflict a avut 
creștinismul, în acest sens, 
cu literatura, profană greacă 
şi latină. Sf. Vasile cei Mare 
a  imtervenit, împăciuitor, 
scriind în secolul al IV-iea, 
„Sfaturi către tineri, pentru 
folosirea literaturii grecești“. 

Tineretul creștin se iîn- 
drepta atunci de la scrierile 
autorilor bisericii, la autorii 
profani. Astăzi direcţia pare 
să se fi inversat. 

Operele autorilor specia. 
liști în teologie se citesc prea 
puţin, şi dacă se vorbește 
despre un tineret creştin, 
punctul de plecare al îndoc- 
trinării acestuia îl dă lite- 
ratura,. Evident, d. Nichifor 
Crainic îmbină, în gândi- 
rism, teologia cu arta poe- 
tică, dar cazul d-sale este 
atât de izolat, încât chiar 
doctrinarul ortodox este 
cunoscut mai mult ca poet 
şi literaţ decât ca teolog. 
Oricum, meritul literaturii 
de a trimete pe tineri spre 
viaţa și gândirea, creștină, 
se arată a îi cu totul deo- 
sebit, când reprezentantul 
acestei literaturi este un 
poet de măsura d-lui V. Voi- 
culescu. Prin versurile adânc 
frământate ale poetului, prin 
căutările sale de un nobil 
tragism, generaţia de azi 
învaţă să prețuiască doctri- 
na, bisericii ortodoxe, și pre- 
zența în reviste și cotidiane 
a diverse colaborări cu pre- 
ocupări creștine, marchează, 
buna influenţă stârnită. Vor 
ajunge poate și ia textele 
sacre, vor citi operele spe- 
cialiștilor, exegezele lor, şi 
vor năzui la sisteme de me- 
tafizică pe temelia dogme- 
lor, ceeace ne-ar bucura ca 
un semn de serioasă cultură 
a unei ţări ortodoxe. 

Inspirația creștină a d-tui 
V. Voiculescu pune deci îi- 
nerctul pe rodnic drum, îl 
neliniștește, și spiritul tur- 
burat al multora va găsi 
probabil armătura sigură a 
ştiinţei sacre, 

O problemă dintre cele 
mai interesante de studiat e 
însă dacă răsfrângerea creş- 
tinismului prin literatură, 
cum se întâmplă în tradiţio- 
nalismul gândirist actual, 
trebue să corespundă cu un 
moment de contact al pu- 
blicului, cu scrierile ştiinţei 
teologice înseși. 

Câna zicem „ştiinţă teo- 
logică” ne referim la, repre- 


CRON 


creștină a 
Voiculescu 


zentarea, acestei discipline 
de către specialiștii actuali 
dela noi. 

Ridicăm o problemă vala- 
bilă. Deoarece faptul că 
avem un poet de o puternică 
inspiraţie, căutător al isvoa- 
relor creaţiei sale în doctrina 
creștină ca d. V. Voiculescu, 
recentul laureat cu premiul 
naţional de poezie, nu dove- 
deşte neapărat în publicul 
mare o recrudescenţă reli- 
gioasă. Și ţinerea, în actuali- 
tate a vieţii religioase o ga- 
rantează, între altele și lec- 
tura operelor sperialiștilor. 

Lipsa de interes față de 
scrierile teologilor specialiști, 
pune întradevăr într'o lu- 
mină nouă poezia d-lui Voi- 
culescu. Ştim că personalita- 
tea unui poet, gândirea sa 
capabilă să alimenteze o ge- 
neraţie istorică, se formează 
indiferent de dorința de înoi- 
re a acestei generaţii și ca 
atare se produce deseori o 
discrepanţă între omul vi- 
zionar și contemporanii săi. 

Şi contemporanii întârzie 
să înţeleagă, pe marele crea- 
tor „deopotrivă dacă gândi- 
rea este creştină sau altfel. 

Astfel cum în mișcarea 
gândiristă, d. V. Voiculescu 
reprezintă un creştinism li- 
terar, figura d-sale probează 
că astăzi literaţii și-au luat 
parcă sarcina să deștepte in 
suiletul cititorilor interesul 
pentru viața creştină. 

Aspectul sub care publicul 
cunoaște și prețueşte perso- 
nalitatea complexă a d-lui 
Nichifor  Crainie este re- 
petăm acela de poet şi doc- 
trinar cultural şi naționa- 
list, iar specializarea d-sale 
adâncă în teologie o știu 
mai puțini. 

Ceeace vrem să. subliniem 
aşadar, este că dacă vorbim 
despre o mișcare spirituală 
ortodoxă la noi, tribuna de 
unde porneşte este litera 
tura, iar reprezentanţii ci 
sunt poeţii, gânditorii „laici“, 
scriitori din a căror expe- 
riență creștină se resfrânge 
sensul spiritual al timpului. 
Dar, cum am spus, literaţii 
în genere, pot depăși pe con- 
temporani, încât opera lor 


„poate să nu fie ecoul vremii. 


Dimpotrivă, putem so pri- 
vim ca 0 încercare de a deş- 
tepta un ecou, de a desmorţi 
sufletele. In ce priveşte miș- 
carea gândiristă, i s'a recu- 
noscut acest merit și rol for- 
mativ al mentalității unei 
generații, dar cum literatura 
este altceva decât teologia 
cucerirea cititorului prin 
amândouă, de către d, Ni- 
chifor Crainic, rămâne caz 
aparte. 


CONSTANTIN FÂNTÂNERU 








CINEMA „ARO”: „IRENE” 

Succesul pe care-l obține „Ire- 
ne” s'ar explica şi prin seceta 
de filme americane din ultimul 
timp. 

Pentru amatorii de muzică și 
dans, Henry Wilcox a transpus 
pe ecran comedia matzicală a lui 
James Mongomery, piesă ce-a 
aut mult succes pe scena tea- 
relor de revistă americane. 

In orice caz, acest regisor a- 
dulat d2 cinefile pria faptul că 
le prezntă destule modele da 
"ochii, ar fi putut să se osteneas- 
că „să îmbrace” şi ceva mai multe 
scene, într'o haină mai verusi- 
imăli... 

Dece să nu poți da unui film 
calificativul ce-l merită, din cau- 
zu abundenței de situații, cari, 
orice Sur spune, prea sunt „cn 
la cinema”. 

Am revăzut cu plăcere pe Ana 
Neagle, al cărui joc tvioiu ies2 
mult din comun. 

Alături de ec. Ray Milland în 
rolul unui îndrăgostit „AMade în 
America”. 

Ca și în „Fete Moderne”, Mar- 
sha Hunt, în rolul unei fete pre- 
dispusă la decepții. De data a- 
ceasta, din cauza lui Roland 


Young, căruia nu-i stă bine cu 


mustăţi. 
Mary Robson e — cu majorita- 
tea speciatoarelor — într'o con- 


tinuă admiraţie a „ultimelor mo- 
dele”, pariziene şi new-yorkeze.. 


CINEMA CAPITOL 
„Puntea Suspinelor” 


Im comparație cu atmosfera fil- 
melor ce ne-au fost prezentate — 
adaptate  dealtjel timpurilor — 
„Puntea Suspinelor“ este un film 
deosebit, în sensul că el prezintă 
un crâmpeiu din viața Veneţiei 
de acum patru secole. 

Acţiunea, vie, bine închegată, 
redă atmosfera timpurilor nemu- 
ritorilor Romeo și Julietta. 

Deaitfei, domnul regisor Mario 
Bonara a avut grije ca situaţiile 
celor doi îndrăgostiți să aducă 
din când în când cu cea a eroilor 
lui Shakespeare. (Bineînțeles cu 
nota de hapy-end) a secolului no- 
stru). 

Această frescă a „atmosferei 
politice, sociale, etc., etc... a Ve- 
neției secoluluj XV este bine ju- 
cată de Paole Barbara, Mariette 


Lotti, Otello Tosso și  Erneinio 
Spolia. 
Un fiim la care romanticele 


„Ssuspină“ după vremurile apuse. 
ADRIANA NICOARA 





ICA 


UNIVERSUL“ LITERAR 








TEATRUL NAŢIONAL STU - 
DIO: MĂTUŞICA, comeaie în 
trei acte de d. IONESCU MOREL 


D-l Ionescu Morel debutează în 
literatura noastră dramatică cu 
piesa intitulată „Intr'un adăpost” 
jucată pe scena Teatrului Naţio- 
nal în primii ani de după război, 
piesă, care este reprezentată mai 
târziu şi pe scenele Naţionalelor 
din Cernăuţi şi Chişinău. 

Aci, domnia sa se dovedește 
posesor a unui  desvoltat simţ 
dramatic şi a nenumărate cali- 
tăți de ordin tehnic teatral, 

„Mătuşica'“, ultima lucrare ara- 
matică a d-lui Ionescu Morel, se 
joacă pentru prima oară pe sce- 
mele teatrelor Naţionale din Chi- 
şinău, Cluj si Craiova obţinând 
un frumos succes, 

Situată în cadrul comediei 
burgheze, ca cuprinde o intrigă 


ușoară, care se desfăşoară cu 
muliă Simplitate.  Personagiul 
principal, biătuşica, esie d-na 


Acriviţa Popescu, care se parecă 
întruneşte toate cantățiie pentru 
a ţine sub papuc pe soţul său 
Iorgu şi a încurca toate treburile 
in casa fratelui ei Andrei Ro- 
potă. 

batorită intrigilor sale, nepoa- 
ta ei Jeana se hotărăşte să se 
despartă de soţul său Cornel Pa- 
loş,- tără a avea însă vreun motiv 
VEPCIUIC, Pe e ati Paric, Atiu- 
vita urmăreşte căsătoria celei- 
laite inepoae a sa Doina, cu 
un tânăr bogat, dar foarte timid, 
Smeu. De aci o serie întreagă de 
complicaţii, came însă se îtrmina 


ERIK SATIE, Un nume pre- 
destinat parcă unui om neobici- 
nuit. Şi, totuşi, omul a fost mult 
mai ciudat decât numele său. 

Câţi, chiar dintre prietenii de 
la noi ai muzicii, știu ceva des- 
pre Erik Satie? Probabil că 
foarte puţini şi în chip foarte 
vag, 

Acum 75 ani, exact, primăria 
din Honfleur înscria în sorip- 
tele stării civile un nou venit, 
cu acest nume. 

Honficur, port liniștit şi pito- 
resc la estuarul Senei, peste 
drum de Hâvre, cu trecut de 
foarte multe sute de ani, oră- 
şel rămas încă fie prin jurul 
străvechilor basinuri sau a că- 
pităniei istorice a portului, fie 
dealungul atâtor ulicioare cu cal- 
darâmul ros de vremuri, în plin 
aspect medieval, a fost, până 
nu de mult. unul din principa- 
lele centre de legătură între An- 
glia şi Franța. De origină franco- 
scoțiană, Erik Satie, cetățean 
al  Honfleurului, este poate 
cel mai extraordinar exemplu 
da geniu incomplet realizat, de 
revoluționar izolat, de individu- 
alitate acut caracterizată în e- 
senţa ei, dar tradusă în muzică 
mai mult în schiţă de cât în 
formă integral evoluată. 

Erik Satie rămâne totuşi unul 
din precursorii muzicii de azi. 
Debussysmul inovator nu l-a 
precedat, propriu zis, dar i-a 
fost, ca să întrebuinţăm un ter- 
men al zilei, sincronizat, prin- 
tun capriciu al soartei. In timp 
ce fantasia lui Debussy se des- 
pletea, primitivă şi rafinată, plu- 
tind în tainele şi miresmele u- 
nei inspiraţii aproape ameţite de 
frenezia liblertăţii, în bizara lui 
căsuţă dela Areueil, pe aproape 
de porţile Parisului, Erik Satie 
ascundea sub jerbe de sarcasm 
începuturile unei muzici care 
prevesteau pe un Ravel, poate 
chiar pe un Jean Francaix. 

Ironia şi aluziile îi mascau 
compoziţiile în înfățișări de car- 
naval, Foate titlurile cu care le 
îmoodobea ar merita să fie re- 
petate. Dar, chiar câteva pot da 
o ideie. Un coral şi o fugă poar- 
tă numele de: „privelişti neplă- 
cute”, 

Alte compoziţii se numesc: 
„descrieri automatice” „în haine 
de cal”, „ore seculare şi instan- 
fanee” sau „lucruri văzute la 
dreapta şi la stânga”. 

Dar, sub acest grimaj inge- 
nios și caustio, se cristalizează 
adesea mult din muzica viito- 
rului. Clasico-modernismul, dis- 
tilarea şi ordonarea elemențe- 
lor sonore îmbătător de noi pe 
care le respirau din plin con- 
timporanii impresionismului lui 
Debussy, sunt, în germen, reali- 
zate de Erik Satie. 

Formulările lui sunt  desbră- 
cate de fast sonor, sunf aproape 
schematice, reduse la un esen- 
ţial, în care un ochi sigur des- 
coperă germenii însăşi ai mu- 
zicii de linii, sugestii, aciditate, 
și ideie clară, vie şi incisivă, a 
viitorului, 

Un profet deghizat, un vizio- 
naxr rămas după paravanul um- 


Prin împăcarea soţilor Palos, că- 
sătoria Doinei cu Smeu şi însfâr- 
sit cu triumful lui Iorgu, ţinut 
până atunci sub papuc — şi de- 
venit stăpân in propria lui casă. 
Mătușica, cu îirea sa cicătitoare 
şi intrigantă este interpretată de 
d-na Sonia Cluceru, care prin 
talentul şi verva sa obicinuită a 
reuşit şi de data aceasta să des- 
crețească de multe ori frunțile 
spectatorilor. Din cauza îmbolnă- 
virii subite a d-lui C. Antoniu— 
rolul este trecut în ultimul mo- 
ment d-nui Fiorin Scărlătescu— 
care deşi şi-a citit rolul în scenă, 
sa achitat uimitor de frumos de 
îndatorirea domniei sale, dove- 
dindu-ne încă odată că sunt 
mulţi actori de talent lăsaţi în 
umbră. Sperăm că în urma ace- 
stei grele încercări, la care a fost 
supus, să-l vedem mai des pe 
Scena teatrului nostru în roluri 
demne de talentul domniei-sale. 
D-na Lily Carandino, în rolul 
Janei, ne impresionează prin ne- 
contenitele mişcări, când ale 
canului, când ale picioarelor, de- 
venind chiar puţin obositoare. 
Cât priveşte rolul  timidului 
Smeu, nu se potriveşte cu tem- 
peramentui şi vioiciunea  obici- 
nuită a d-lui A, uiiiico, care 
totuşi s'a achitat în mod corect. 
Celelalte  personazii au fost 
interpretate de d-nii I., Ulmeni, 
M. Balaban, V. Lăzărescu şi d- 
nele  M.  Voluntaru, Carmen 
Tăutu, Doina  Missir-Drăguş şi 


Margareta Dumitrescu. 
RODICA HODOŞ 





de ROMEO ALEXANDRESCU 


brejei de ploaie, a redingoiei şi 
a guleruiui tare, atribute ale u- 
nei demne burghezii căreia Sa- 
tie îi împrumutase acest jtra- 
vesti”. Un vizionar închis între 
zidurile unei mari enigme tem- 
peramentale, cu acel nucleu 
foarte pur al concențiilor noi ale 
creaţiei muzicale păstrate, poale 
cu filosofică înţelepeiune, în ce- 
Jula izolatoare a firii lui, De 
acolo, asifel numiții discipoli, au 
isbutit singuri să primească în- 
râuiirea fulgerărilor de origina- 
litate și de reînoire şi limpezire 
simultană uimitor injectate în 
opera în aparenţă firavă a lui 
Satie, 

Honneger,  Germaine Taille- 
ferre, dar mai ales Auric, Pou- 
lenc, Sauguet, Max Fontaine, 
sunt în muzica franceză, urmași 
mult mai direcți decât sa scris 
şi S'a admis ai lui Erik Satie, un 
înaintaş care a avut minunata 
discreţie de a lăsa pe alţii să-l 
exprime, meritând, măcar pen- 
tru prevestirea, în câteva rân- 
duri, a unei întregi epoci, pe 
care a notat-o răsleț dar extra- 
ordinar, un loc aparte, in isto- 
ria muzicii franceze şi a evolu- 
ției ei din acest secol. 











SĂPTAMANII 


SALONUL O 


S'a inaugurat al 18-lea Sa- 
lon Oficial. Optsprezece ani 
e o vârstă frumoasă pentru o 
instituţie 'care părea atât de 
fragilă la începuturile ei. 
Fragilă întâi pentrucă ne- 
glijarea artelor noastre plas- 
tice devenise o tradiţie și în 
al doilea rând pentru că Sa- 
lonul dărâmase multe so- 
cluri, denunțase multe false 
glorii. Cu o tinereţe pe care 
nu a avut-o nici un Salon din 
nici-o țară din lume, juriile 
de atunci au făcut rânduială 
în bursa plastică, s'au revizuit 
numeroase reputații dobân- 
dite fără merit. Astfel, Sa- 
lonul Oficial, prin definiție 
retrograd, întârziat și prin 
tradiţie pompier, a avut un 
rol revoluționar la noi — ori- 
cât de paradoxal! ar părea 
aceasta. Prin ce concurs de 
împrejurări, în ce măsură se 
datorește aceasta vamenilor 
care s'au găsit la locurile po- 
trivite și cu influenţa nece- 
sară ca să-l înființeze, cum 
a fost cu putință ca toţi să 
fie oameni de gust şi lumi- 
naţi, rămâne acum încă, o 
ghicitoare pe care nu o pu- 
tem lămuri atribuind-o coin- 
cidenţei. Minulescu, Steria- 
de, Tonitza, Han, Șirato, 
mai târziu Theodorescu-Sion, 


Fr. Storck cu înţeleapta sa 
ponderație și alții, au știut 
să preţuiască lucrările unor 
artiști — anonimi atunci — 
şi să refuze altele, semnate 
cu nume cunoscute, dar care 
ținuse sub obroc lumina ce- 
lor mai mulți dintre ei. Mai 
toţi — e de ajuns să pome- 
nim pe Tonitza, Sirato, Sion, 
au fost — până la contrun- 
tarea posibilă numai într'o 
expoziție care nu avea ca- 
racterul unei bisericuțe — 
nu numai neînțeleși, dar, pu- 
blicul necducat şi nepregătit 
pentru a-și exersa gustul, 
nici nu le cumpărau tablou- 
rile. 

Nu aveau numai nefericirea 
de a nu fi prețuiţi, dar tre- 





24 MAI 


1941 


i 
Di 


PAX 





Cronica plastică 


E 


buiau să îndure și lipsurile 
materiale de fiecare zi, atât 
de odioase pentru un artist, 
S'a întâmplat însă minunea. 
Oameni de inimă, și fără în- 
doială mari patrioţi, s'au ho- 
tăriît să umple această mare 
lipsă a unei expoziţii colec- 
tive, unde să se confrunte 
toate talentele și toate nă- 
zuințele artistice ale neamu- 
lui. Astfel a luat naştere Sa- 
lonul Oficial spre norocul 
unor generații de artiști care 
au putut cu un ceas mai de 
vreme să se controleze şi să 
se stimuleze într'o competi- 
ție cinstită şi fățișe. Stlonul 
de acum nu mai are cracte- 
rul ce-l avea în primii ani 
ai înființării lui. 

Astăzi se  cenzurează cu 
multă bunăvoință — am fi 
tentaţi să spunem slăbiciu- 
ne — participările, dacă nu 
am şti că este o atitudine 
voită, o premeditată dorință 
de împăciuire. Nu știm dacă 
e mai bine sau mai rău, deși 
preţuim atât de mult stimu- 
lentul unei prețuiri, ierarhi- 
zante chiar. Mai curând sau 
mai târziu trebuia să se ajun- 


gă aici. Inițiativa oficială 
oboseşte muit mai repede de 
cât aceea pornită din lăun- 





FICIAL 


de PAUL MIRACOVICI 


trul artiștilor. Evolmţia ei 
sfârşeşte într'un spirit nive- 
lator, în chip firesc aproape. 

Și de data aceasta repro- 
şăm Salonului disproporţia 
între lucrările merituoase și 
cele mediocre, absența com- 
pozițiilor, a portretelor ca şi 
pletora de peisagii și naturi 
moarte mult prea aproxima- 
tive. Și anul acesta sunt ta- 
lente proaspete, noui, tem- 
peramente alese cărora le 
încredințăm mari speranțe 
ca:  Vânătoru, Țuculescu, 
Ilin, etc. Deasemenea ne pare 
rău de absența d-lor Ste- 
riade, Dărăscu, Pallady, Pe- 
trașcu, atâți artiști care prin 
operele lor ar fi mărit mult 
interesul expoziţiei. Un lu- 
cru câștigat anul acesta e că 
Salonul sa făcut în oraş, 
deci la îndemâna publicului. 
Numărul mare de vizițatori 
dovedește că publicul se inte- 
resează de artă atunci când 
nu-i ceri prea mari sforțări 
pentru asta și dacă totuşi se 
va îndeplini ceeace dorim cu 
toți atât de mult — con- 
struirea unui palat propriu— 
e bine să nu se uite aceasta. 
Altfel, rostul educator şi 
cultural al Salonului ar pier- 
de mult din eficacitate. 





Psalmi 


iri de chinul drumurilor fără 
odihnă, ori poate de vrăjmășia 
oamenilor otrăviți de ură, cu 
fruntea, înflorită de răni însânge- 
rate, se lăsă moale pe prispa de 
sub streşina bisericuţii din deal, 
țugarul, vecinul meu de odinioară, 

Suspină cu împletituri de ge- 
mete strivite, grăind în şoaplă : 

— „Vecine, cât de ucigător mă 
juigeră durerea în inimă că ar: 
fost silit să aduc din pământul 
jăgăduinţii, în traista sufletului, 
pâcla durerilor de moarte, iar în 
minte gânduri întunecate de ză- 
branicul desnădejdii“. 





Reînvierea tragediei 


timpul liber al cețătenilor? Dar 
statele totalitariste tocmai 
necesitatea de a găsi hrană pen- 
tru imensele mausse acestea, de a- 
tâția secoli vagabonde, flămânde 
şi oprimate, îşi justifică măsurile 
de mână tare. Crearea unui stil 
de viață convenabil demnității 9- 
mului, — care să poată fi adoptat 
material de proletariat, — iată 
problema fundamentală a state- 
lor autoritare. Mai simt massele 
bine hrănite, adăpostite, îmbră- 
cate și îndrumate, nevoia unor 


descărcări orgiaslice 
bachanalelor antice, 


Nietzsche socoale că se trage, -— 
nici mai mult nici Qi DUțin, — 


tragedia ? 


Totalitarismul, eliminând ne- 
voia materială, creatoare a unei 
anume psihoze, elimină necesita- 
tea purgării cathartice. Funcția 
tragediei se vede suprimată. 

E adevărat că idealul totalita- 
rist al Omului luciferic, creator, 
liberator față de determinismul 
firii, suprimă gârbovirea omenirii 
sub umilința creștinsmulu auten- 
tic! cel bazat pe eroismul renun- 


țării, 


Dar asta suprimă și nevoia pro- 
păgandei eroice, implicit elocven- 


ța eroului tragic. 


INCă o față a problemei: 
susținut că numai în polyteism 


(Urmare din pag. I-a) 


prin 


de genul 
din care 


s'4 


își are rost tragedia. Nici un mo- 


noteism, nici cel judaic nici cel 
arab, miu simţit nevoia unor for- 
mulări de caractere eroice — de 
altfel cu neputinţă la Oamenii 
care se știu creaturi, adică deter- 
minați. Multiplicitatea etică a pă- 
gânismului convenea unui anume 
individualism libertar, eroic, prin 
încredințarea insului aceluia din- 
tre zei, care corespundea mai bine 
naturii sale. 

Dar, în afară de problema reli- 
gioasă propriu zisă, nu sunt reli- 
giile totalitare, 
moneteisme? Scara lor ierarhică 
nu urcă până la capătul ei .0gic : 
persoana căpeteniei providențiale. 
Acesta e în afara oricărei ierarhii, 
o prezență de it. 

Motivele pentru care totalila 
rismul ar ține să reinvie tragedia 
și ar lucra pentru asia, nu sunt 
destul de puternice, 

O singură şansă mai are trage- 
dia: concepția de destin, pe care 
caută s'o reîntroneze în viziunea 
omului nou, ideologia totalitaris- 
melor — sau, poate, care întrona- 
tă fiind în viciunea Omului Nou, 
cere totalitarism. 

Dar aceasta se va 
dacă se va întâmpla, dincolo de 
tendințela protecționiste ale ori- 
cărei forme de organizarea soci- 
lă: prin creșterea firească a vl- 
ziunii destinului în cugete. 


pe plun polii, 


îintâmola, 


ION FE" ?NZETTI 


1 zilei 


Continuă apoi ca în murmur 
de rugăciune, înfiorat de o lumi- 
nă lăuntrică ,ori poate adulme- 
"când graiuri dim zările mântui- 

rii: 

— „Doamne, octrotitorul stră- 
moşilor mei, îţi simt suflarea bi- 
necuvântării sfinte.. Mă odihnesc 
din nou în aria dragostei celor ce 
mau zămisliț şi luptând voiniceş- 
te pentru merindea sufletului 
meu, am coborit la capăt de so- 
roc, sub talpa lăcașului tău. 

Neam otrăvit de ură nva sbu- 
rătorit din cuibul clădit la mar- 
gini de hotar şi a întins arcul să 

mă săgeteze, lăudându-se îngâm- 
fat până în rărunchi: „L-am bi- 
Tuit pe el căci mare Dumnezeu 
să-i mântuie !** 

In clipa aceea gândul şovăelnie 
îmi alunecă spre necredință şi î- 
nima-mi grăi întrebându-se înţe- 
pată de temerea morţii: „Cine-mi 
va da aripi să sbor undeva să mă 
odihnesc ?*, în vreme ce sufletul 
meu suspina amar şi tânjea ca 
prins de jriguri după curţile tale, 
Doamne. 

Tu, Stăpâne, ai prins țipătul 
durerii mele din umbra pămân- 
tului și în clipa aceasta de odih- 
nă simt cum se cutremură văzdu- 
hurile de clipirea înduioșată din 
geana ochiului tău, care 
dreaptă plin de lumină spre mine 


se în- 


şi neamul meu. și văd cum se îm- 
brâncesc popoarele învrăjbite căci 
tu întinzi dreapta ţa spre judeca- 
tă înfricoșată, grăind din stâlpul 
tău de foc: în 


— „li v0i face pe dușmanii tăi 
în 


în 


şi ai strămoșilor tăi ca prajul 
vânt și ca pleava în vifor şi 


- vijelie, căci îngâmjarea i-a orbit 


şi otrava urii le-a ucis credința"... 

Se ridică întinerit și schimbat 
la faţă de pe prispa bisericuţii din 
deal, iar mie mi se părea în as- 
fințitul îmbujorat ca un rug B- 
prins din care vorbește duhul 
strămoşilor biruitori. 


——— 24 MAI 1941 








= LUPTA CU FOCUL = 


— Episod inedit — 


— Tu, femese, taci... Te rog să 
taci... Taci, că te omoz.. Taci, La- 
lea... Lalea... — şi numele femeii 
se prefăcu întrun cântec dureros, 
care suna nespus de frumos în 
pu'barea cmurie a amurgului, 

Apoi. Gheorghe nu se mai gândi 
la nimic. Simţi, ca printro stare 
de semi-somn, că Lalea se ridică 
şi se'ndepărtează. Nu făcu nici un 
ges! ca să reţină femeea, care 
par'că in'ra într'un vis. Poarta co- 
văliai se'nchize cu un scârțâii de 
rugină, care sună ca un scâncet. 
Gheorghe își astupă urechile, 

Departe, cerul se aprinseze în- 
iun amurg deapocalips. Totul 
arda. Văpăile sentindeau asupra 
orașului, prefăcând în jăratic au- 
riu acoperișurile, iar copacii 
par'că înfloriseră într'o ploaie de 
foc.  Gegmurile străluceau ca și 
cum sar fi aștemut fiori de ger 
asupra lor. Soarele, care tocmai 
se prăbușea în genunile sala, își 
arunză văpaia asupra lui luridovi. 

Când el își ridică din pământ 
capul, avu soarele drept în iață 
-- imens roş ca sângele. 

Deodată ca din semin începu 
să bată un vânt puternic și se făcu 
o seară cu ciudate privelişti de 
nouzi; ei nu acopereau întregul 
cer, ci alergau sdrențuiţi, lăsând 
mici  luminișuri  înstelate. Ca și 
cum s'ar fi temut de vânt, luna 
se-ascundea cât putea mai bine: 
uneori se zărea, însă; vedeai 
atunci că era aprinsă, gonind ne- 
bunește împoiriva valurilor de 
nouri bulbucați, Întreaga întindere 
a cerului părea un cazan blese- 
mat, în care clocoteau fără sunat 
licori negre ca sângele fier!, pe. 
când din rana lunei isvora mereu 
sânge proaspăt, cu  gingIşa 
nuanțe albăstrii. Vântul urla nebu- 


nește pesie acoperișurile caselor, 
sguduindule din grinzi. Câle 
odair, vânul înceta cu totul: 
atunui, impresia de straniu se 
mărea, 

Iluridovi se duse'n covălie. 

— Ce, mai eşti aici, Andrii ? 

— Da. Am făcut oleacă de râm- 
duiaiă,.. — și, după o pauză, 
adause : — Am văzut-o pe Lalea 
intrând la vecină. Era roșă la față 
și-aproape că alsrga... Am sirigai 
după dânsa, dar nici nu si-a în- 
iozs capul. Avea două valize 
cu ea, 

— Lalea a plecat dela mine. 

Băia'ul se tema de liniștea cu 
care vorbea luridovi. Potcovasul 
par'că avea febră: ochii îi luceau 
sălbatic și obrajii i se'ncinsezeră; 
Andrii se simțea can preaima 
unei furtuni, 

— Poţi să te duci, băiete. Covă- 
la ociu închide-o eu. 

Cum Andrii ezita, luridovi îi po- 
runci încă odată, mai aspru, să 
plece. Ucenicul se supuse și se 
pie:du îndată dincolo de lumina 
felinarului din colţ. Rămânâmd 
singur, polcovarul se plimbă da 
câteva ori în jurul nicovalei: cmpoi, 
dădu cu piciorul în lada plină de 
că'buni, al cărei comţinut se ri- 
sipi pe joz. Afară, vâniul sgâlțăia 
din răsputeri poarte, pe care Ilu- 
ridovi o încuiase pe  dinăuniru, 
Uneori, vântul răbufnea prin coş, 
răspândind un îz greoviu de funin- 
gine în covălie. Lampa atârnată 
'de tavan arunca o lumină tulbure 
pes'e pereții cenușii. Așezându-se 
pe-un scăunal de lângă  feres- 
truica  împăienienită care da în 
ogradă, Gheorghe  răstumă din 
nebăgare de secmă un bidon cu 
petrol. Lichidul începu să gâigâie 
curgând peste cărbuni, însă Lu- 
ridovi parcă era prea obosit ca să 
ridic> bidonul, asa că petrolul se 
scu:se cu totul. Gheorghe îşi 
aprinze o țigară si-aruncă nepăsă- 
tor în peirol chibrivul. Flacăra se 
s..nsese în cureniul căderii. Repe- 
tând jocul, Gheorghe aprinse încă 
un chibrit, însă flucăra se stinse 
dia nou. Incă odată, încă odată şi 
încă odată, dar chibriturile se stin- 
geau mereu. A șasea oară, chi- 
brisul ajunse sfârâind la pământ, 
Totuşi, peirolul nu se-aprinze, A 
șapiea oară, o limbă mică de foc 
isbucni, lurdovi privea cu lăcomie 
cum flxcăra se sbale, șerpuieşte 
și, în cele din ummă,  isbucneşte 
întro vălvăiaie uriașă, care cu- 
prinde imediat şi cărbunii, E un 


de MIRCEA STREINUL 


fac grozav de vesel. Flacările saltă 
sglobiu și se joacă împrejurul lui 
Iuridovi, care continuă să le pri- 
vească fascinat ; una din ele, mai 
ales, sa tot lingușește pe iângă 
om, ca şi cum ar dori să-l îimbrăţi- 
şeza. : 

— Hai să joci cu noi l—parcăi 
spune. 

— Hai să joci cu noi! — repetă 
toata celelalte. 

— îmcă nu! Incă nu! — se fe- 
reşia râzând luridovi, căruia căl- 
dura i-a'nstelat cu broboane de 
sudoare îiruntea. 

Pă:âiașele de toc s'au prelins în 
toate părțile și, acuma, cu început 
să 'se urca pe uşă. Trosnete vesele, 
scântei roşii sau albăstrii, limbi 
jucăuse, neastămpărate.... Toiul e 
straşnic de frumos și omul nu se 
mai satură privindu-le, Apoi, îl 
cuprinde o lene grozavă și ar vrea 
să se culce. Lângă peretele din 
față mai ese un bidon de petrol 
luridovi se duce să se-aşeze pe el 
iar fiactiile strigă: 

— Puţină răbdare, puțină răb- 
dare ! Indată venim la tine! Nu 
te misca de-acolo... O să ne ju- 
căm împreună... 

Fumul a început să umple in- 
căperea. Geamul dinspre ogradă 
u plesnit şi sgomotui i-a sunat 
cumplit de tare în urechi lui juri- 
dovi. Totul e o mare de jăratic 
auriu acuma, iar flacările par'că's 
niște fiori pe cari un vânt foarie 
puternic le-ar tot mișca încoace 
şincolo, Gândurile lui Gheorgae 
încap să se-umestece. Un lel de 
lumină cumplită, care nu mai da 
pinde de ochi, îi inundă creerii și 
Turidovi mai reușește să înțeleagă 
că, de-acumd, nu mai are nevoie 
de ochi ca să poată vedea și nici 
de urechi ca să poată auzi. 





Bidonul de petrol a explodat, 
dar luridovi n'a simțit nici o du- 
rere. Insfârşit, flacările l-au năpă- 
dit și i se înalță lacome pe umeri, 
lingând sângele care curge din 
tâmple. Când trupul se lasă înzet 
la pămâni, marea de fiacări se'n- 
chida deasupra lui şi focul arde 
liniști?, înghițind totul în valu:ile 
lui roșii și-albăsirii, 


La venirea pompierilor, nu mai 
era ce să fie salvaţ, Totul arsese 
până la pământ. Lalea privea cu 
ochi morți mormanul de jăraiic. 
Proprie:ara la care tânăra iemee 
se mutase după-amiază credea că 
dânsa va leşina, însă nu se'ntâm- 
plă nimic; Lalea părea indifereniă 
și chiar plictisită de'ntreaga ches- 
tiune. Cum nimeni nu-l văzu pe 
luridovi, ieșind din casa  incen- 
diată, autoritățile începură cerce- 
tări şi pompierii răscoliră ceasuri 
dearândul terenul, însă nu gă- 
siră nimic care să justifice teme. 
rea că potoovarul ar îi căzut vic- 
timă incendiului. Lalea și vecinii 
fură interogaţi, însă depoziţiila lor 
nu contribuiră la lămurirea zazu- 
lui. In cele din urmă, se-ajunse la 
convingerea că luridovi şi-a incen- 
diant covălia, ca, apoi, să dispară 
din iocalitate, Lalea ştia că aceasta 
nu poute fi adevărat, însă accepă 
concluzia comisarului de poliție. 

Soarele răsări cu o dulce lumină 
roză, ciocârliile ciripeau, o boa:e 
de vânt răscolea cenușa, Oamenii 
se risipeau încet când Andrii veni 
ca deobiceiu la lucru. 

— Doamne, Dumnezeule mare! 
— spuse Andrii, devenind livid, 
şi-alergă la Lalea. — Unde-i stă- 
pânul ? 

Femeea făcu un semn vag din 
mână, 

— Cau'ăl. 

— Trăieşte ? 

— Domnii aceia spun că da, 
insă eu cred că nu, 

— Ace A CES. înăuntru... acolo ? 

— Da. A fost un foc foarte mars. 
Erau câeva bidoane cu petzol în 
covilie. 

— Ştu. Lalea, luridovi era, de 
fapt, un om bun. 

— Da, Iuridovi era un om bun. 

— Şi-acuma ma rămas decât 
un pumn de cenuşă, acolo... 

— Noi taţi vom ajunge odată 
numai un pumn de cenușă, — 
spuse aspru Lalea. *) 


*) Yragment din „DRAMA CASEI 
TIMOTEU” „, 


UNIVERSUL LITERAR 


Vocllia 


Ina îl privi o clipă zâmbind. Apoi: 

— Ce sunt prostiile astea, Lie? Să-mi fie teamă ae domnii 
aştia cu mustăţți și barbete; de cocoanele cu malacoave și dan- 
tele? Nu mi-e teamă și, uite, ca să nu se supere, le dau bună seara. 
Bună seara, domnilor!... Bună seara, doamnelor !... Nu fiţi supă- 
rati că am venit să-l văd pe Lie... Si făcu o reverență comb:mată 
cu o piruetă. Trecu apoi dela tablou la tablou, ca să le vadă 
mai bine. 

— Ina, Ina, spune arept că ţi-e puțin teamă. 

— Ce mustăţi imposibile are domnul âsta cu lanţ de aur 
la vestă. Cine-i? 

— Bunicul Toma. 

— „Și doamna asta e tușa... Cum ai spus că o chiamă? 

— Tuşa Tudorița. Acum e incruntată, dar nu e totdeauna așa. 

— Nu? Atunci de ce sa încruntat, acum? 

— Pentrucă eşti tu aici. 

Da?... Şi începu să râdă. Degeaba vrei să mă sperii. N'ai 
să izbutești. 

— Ina, nu glumesc. Mi-e frică de ochii ăștia. Mi-e frică 
de toţi bătrânii şi bătrânele astea. Vezi tu, eu i-am văzut și altfel. 
I-am Văzut pogorându-se din rame şi trăindu-şi viaţa pe care au 
dus-o ma: inainte, cu toate obiceiurile și tabieturile pe care noi 
nu le putem înțelege. Zău, Ina, că i-am văzut, Nu știu însă dacă 
v'a fost în vis. Dar asta nare importanţă. Poate acum e un vis 
şi atunci a fost realitate. Vezi tu, mi se pare atât de putin real 
faptul că tu ești aici, că privești aceste chipuri fără teamă, că 
»iti ironiza. Ina, vrei să mă privesti puțin? 

Ina se răsuci pe călcâie şi îl privi de departe, cu teamă. 
Incepea să fie nelinistită de un gând care încerca să întrebe ceva 
ce pe ea o îngrozea. 

— Lie, te rog, nu mai vorbi așa. 

— Ina, dragă Ina... Vino, Ina. Acum iarăși știu că ești tu. 
Adineaori însă am crezut că ești altcineva, 

-— Cine, Lie? întrebă ea cuibărindu-i-se în braţe. 

— Nu întreba, Nu poți înţelege. Rămâi aşa, lasă-mă să mă 
bucur că te ştiu aproape. 

— Și cu mă bucur, Lie. Simţi, Lie? 

— Simt, numai, te rog, nu vorbi așa tare. 

— Iarăşi, Lie ?... Si curmând îmbrăţişarea, începu să se plimbe 
cu mâinile Ja spate, cu ochii pe covorul prăfuit. Gândurile ei, 
multele ei gânduri ain clipele acelea, niciunul nu mergea până, la 
capăt. Poate unde îi era teamă de toate aceaste gânduri... Şi plim- 
barea continuă mult timp. Târziu Ina își opri pașii în faţa unui 
scrin bătrân, pe care ochii ei abia acum îl percepeau. Era pentru 
prima dată când vedea o astfel de mobilă. 

— Ce-i asta, Lie? 

— Un scrin. 

— Ah, un serin!... Şi începu să râdă, 

— De ce râzi? Ce, n'ai văzut niciodată până acum un scrin? 

— Noi avem acasă, mobilă cubistă, De unde vrei să fi văzut? 
Dar, ia spune-mi: ce păstrezi tu în sertarele astea? 

— Habar n'am ce conţin. N'am umblat niciodată prin ele. 

— Atunci am să văd eu. Sunt încuiate? 

— Nu știu; încearcă! 

Ina, trase de mânerul în formă de nasture mare și sertarul 
se deschise geraând. Era plin cu albituri. Desamăgită, Ina îl închise 
la loc şi trase pe al doilea. Dar nici acesta nu conţinea ceva 
neobişnuit care să-i mulțumească, cât de cât, curiozitatea. Câteva 
boccele și o cutiuţă de formă elipsoidă care nu conţinea decât 
nasturi de diverse forme şi din diverse epoci. 

— Păcat, credeam că voi găsi lucruri mai interesante, își 
rnărturisi ea, închizându-l Va loc. O clipă păru că renunță să-l 
mai deschidă pe celălalt, ultimul, dar în cele din urmă se răs- 
gandi şi-l deschise. 

Un curcubeu de colori, puțin întunecat, puţin prăfuit, ce 
exala miros de naftalină și mucegaiu, uimi a bucurie ochii Inei. 
Avide, mâinile pipăiră mătăsurile din scrin, răscolindu-le,: privin.- 
du-le de aproape, cu admiraţie. 

— Uite, Lie, ce de mătăsuri, ce de colori frumoase. Dar 
din niciuna nu ţi-ai putea face o rochie. 

Lie însă n'o privea, n'o auzea. Ingrozit de încruntarea dintre 
sprâncenele tuşei Tudoriţa, se mustra că o primise pe Ina, făgăduia 
în gând s'o dea afară, cât de curând, 

— Lie, Lie, uită-te la rochia asta de tafta verde!... Și fiindeă 
ei! continua să pândească încrunţarea ochilor din ramă fără să 
se uite la ea, veni cu rochia pe braţe să i-o arate: Uitecte, Lie!... 

— Da, în adevăr, e frumoasă, recunoscu el abia putând în- 
găima cuvintele, pentrucă recunoștea în rochia, pe care i-o arăta 
ina, rochia pe care o purta tuşa Tudoriţa cea din ramă. Ina, 
pune-o, te rog, la loc, o conjură el holbânăd ochii la tabloul care, 
acum, nu-i mai arăta o imagine a tuşei Tudoriţa, ci o tușă Tudo- 
riţa aevea, care, frământâna în mâinile cu degete lungi și albe 
evantaiul de os, îl privea cu ochi în verdele cărora adunase ură 
i blesteme mute. 








— Lie, rămâi așa |... Să nu te uiţi până nu ţi-ociu spune eu. 
îi mângâiă cu o sărutare fugară pe obraz, apoi fugi inapoi la 
scrin unde el nu putea privi fără să se întoarcă. 

Deși rugămintea Inei îl neliniştea, deși presirmțea că ea se 
pregăteşte să comită, un nou sacrilegiu, totuși nu încercă s'o 
oprească. Iși acoperi obrajii cu palmele și stătu așa gemând fără 
sunete, fiindcă începuse să-l doară rana de mult vindecată. 

— Acum poţi să te uiţi, Lie. 

Lie, ameţit încă dei durerea rănii, nu se intoarse. Auzi 
paşii Inei apropiindu-se și așteptă să simtă braţele calde, făză_ 
duitoare, încolăcindu-i gâtul. Ea trecu pe lângă el, undeva îna- 
intea lui. : 

— Lie, nu vrei să mă priveşti puţin? 

Era în glasul cu care întrebase atâta rugăminte sfioasă, 
incât Lie, fără, voie, își prăbuși mâinile pe genunchi, și deschise 
ochii... Şi, acolo, înaintea lui, lipită de peretele deasupra căruia 
atârna portretul tușei Tudoriţa, Lie o văzu pe Ina. O Ină coborită, 
parcă dinti'un portret prăfuit, îmbrăcată în rochie de tafta verde, 
cu cloș bogat și înflorituri de pliuri în jurul gâtului. 

— Sunt furmoasă, Lie? 

— Ina... Şi nu putu continua. Era acum parcă alta. O Ină, 
ca o domniță, cu ochi trişti, frumoasă, palidă, ireal de palidă. 
Ina, acum nu mai mi-e teamă de tine. Și în gând: de Viaţă. 

Ina râse abia auzit, cu sonorități tainice, melodioase. Lui 
; s'a, părut râsul nepământesc... Şi, totuşi, râsese Ina. Dar nu Ina 
care mai înainte își bătuse joc de bunici și bunice, ci o Ină des- 
prinsă din trecut. O Ină ca o Ileană-Cosânzeană, așa cum apărea 
ea în închipuire când era mic și încă se călătorea cu sufletui în 
lumea ireală a basmului. 








n Ier 


De A F Îi 


DE 7HWEODOR CONSTANTIN. 


Acum nu-i mai era teamă de încruntarea din privirile tușei 
Tudoriţța și simţea că se bucură: pentrucă Ina se integra acum 
decorului, că aparținea trecutului despre care totul vorbea aici, 
chiar el, care se baricadase punânăd bariere înte lumea asta a lui 
şi aceea dinafară, lumea, generaţiei lui, cu viaţă trepidantă, hao- 
tică, De acolo de afară venise Ina cea de adineaori aducând viața 
înăuntru și amenințând să dărâme singura citadelă a trecutului. 
Trecutul cu întunerec, tăceri şi praf, cu miros de mucegaiu şi 
naf:alină. 

Erau luni de când el se refugiase aici refulându-şi tinerețea 
și alungând în adâncuri viața lui, ca să nu-i mai audă clocotui 
spumos. Trăia aici, singur, sfătuinau-se cu umbrele, ascultând râvna 
carilor, urmărind cu ochii înspăimântați plimbarea dela miezul 
nopții a fantomelor care, copleşite de spleen, coborau din por- 
trete să răltăcească prin odăile colbuite de praf, sau să se odihnească 
în jilțuri largi și moi, afară pe veranda ce da în spre grădina cu 
trandafiri sălbăticiţi, 

„Şi în nopţile când insomniile îl ţineau departe de aşter- 
nutul ce mirosea a naftalină, spaima îl chircea într'o pândă ner- 
voasă oridecâteori i se părea că aude viața bătând în uşă și 
chemându_l: 

— Lie!,.. Lie!., 

— Lie, la ce te gândești ? 

Era vocea, Inei — ea întreba. Ina, înveşmântată în rochia de 
tafta verde, rochia pe care tuşa Tudoriţa o purtase de mult când 
trecuse cu puţin de anii Inei. Ina asta nu venise de afară din 
viaţă, nu se putea ca să fi venit de acolo. Ştia, acuma, că numai 
aşa trebuia să fie femeia pe care ar fi putut_a primi în casa trecu- 
tului, fără ca să se supere chipurile de pe pereți. O femeie, o Ină 
care să aibă teamă de Viaţă, care bate la ușă, care să vorbească în 
şoaptă, care să vadă în trezirile din somn de noapte fantomele 
coborite din rame. Așa își dorise el femeia și, iată, că Ina, Ina 
este înveșmântată în rochia scoasă din scrin, așa era 

— Ina, Înă, acum nu mâi mi-e teamă de ține. 

— Sunt frumoasă, Lie? 

— Ești minunată, Ina!... 

— Nu vii să mă îmbrăţişezi, Lie? 

— Ba, da; ba, da. Și fiindcă simţea trecută criza de adl- 
nraori, poate datorită miracolului pe care îl săvârșşise rochia. se 
ridică îndreptându-se către ea. In clipa aceea însă se petrecu ceva 
absurd. De sus, de deasupra capului Inei, portretul tuşei Tudoriţa 
agăţat de şnurul gros, se desprinse căzând la picioarele ei cu sg0- 
mot surd, stârnind nouraşi de praf. Ani de zile stătuse acolo şi 
nimic nu-l clintise. Dar, tocmai în noaptea şi mai ales în clipa 
aceea, când Ina purta rochia de tafta şi era atât de aproape de 
ei, putrezirea șnurului se împlinise și nu mai putu sustine greu- 
tatea tabloului. Căzu doar cu vreo câţiva centimetri departe de 
capul Inei care, în clipa aceea, fu mai aproape de moarte ca 
ori când. | 

Acum Ina, albă ca o bucată de pânză de Olanda, și tre- 
murâna toată, se rezemase de perete. Ochii ei fixau cu spaimă 
tabloul căzut jos, din rama căruia tuşa Tudorița o privea, c privea 
mereu fără să clipească. Ina avea sensaţia că priveşte în oglinda 
unei ape chipul cuiva străin, care privea şi el în apă, de dinapoia 
ci. Şi abia acum îşi dădu seama că purta rochia tușei Tudoriţa. 

— Lie... rochia asta... Şi căzu jos pierzându-si conștiința. 

Lie, care ajunsese lângă ea prea târziu ca s'o susțină, o luă 
în brațe, o purtă spre pat și făcu tot ceea ce se pricenu ca s'o 
trezească din leșin. Târziu, Ina își reveni. 

— Lie, ești aici... bine că eşti lângă mine... Mi-a fost teamă 
că am murit. Lie, Lie, ajută-mi să scot rochia asia, E rochia 
tusei Tudoriţa... Ajută_mi, Lie!... Mi-e îrică, mi-e frică. 

— Nu, Ina, nu trebue să scoţi rochia. A fost doar o intâm- 
plare stupidă. Iţi spun, Ina: simt că tușa, Tudoriţa nu poate fi 
supărată pe tine, 

— 'Totuş, Lie... 

— Nu, Ina. Nu trebue să-ți fie teamă. Dacă ai şti ce mi- 
nunat arăţi în rochia asta! Şi se săltă s'o privească. Ina întinse 
bratele și-i trase cațul alături de al ei pe perină. Stătură mult 
timp așa fără să-și vorbească. Pe urmă: 

— Va trebui să pleci, Ina? 

— Nu, Lie. Rămân la tine. Sunt obosită, mi-e somn, Lie. 
Vrei să stingi lumina, Lie? 

„„Și în noaptea aceea rochia de tafta verde fu rochia de 
mireasă a Inei. 

e. 

Deşteptarea veni târzie, cum târzie, abia spre zori, venise şi 
clipa de somn, după ce, alături, trupul Inlei, truait, dar mulţumit, 
continua să psalmodieze bucuriile sângelui. Somnul Ines; nu-l știa. 
Pe al lui, da. Somn cu vis lung, trăire retrospectivă al unu: frag- 
ment din viaţa lui, acelaş până în clipa când Ina băţuse în uşă 
cu degete ca ale Vieţii. 

Deşteptându-se, fără a se trăda, se gândea la visul pe care 
și-l amintea precis. Despre acel fragment de viață proprie, evi- 
tase totdeauna să-şi amintească. Singura amintire și aceea fărâ 
voinţă, fusese visul... Şi acum când, treaz, toate acele întâmplări 
îi veneau în minte proiectându-i-se pe retine, nu însemna amor- 
“ire directă a trecutului, ci amintire a visului pe care acum, con- 
ştient, încerca să-l reconstruiască în întregime. 

Se vedea în trenul care-l aducea în ţară după o absenţă de 
ani de zile petrecute într'un oraş din Franţa cu veche tradiţie 
universitară, unde își luase cele două doctorate. Trenul fugărea din 
urnă depărtările, strecurându-se prin tuneluri, sdrăngănindu-și 
fierăria pe poduri și ele metalice. El sta la fereasiră privind ab- 
sent peisajul străin, furat de aducerile aminte care îl purtau spre 
casa părintească unde îl aştepta tatăl său — bătrânul Erasmos 
cum îi plăcea lui să-l numească, 

Şi deodată: un sgomot asurzitor de fierărie, o smucitură 
bruscă și sensaţia unei prăbușiri în gol. O înclinare aproape verti- 
cală a vagonului, ţipete înapoia lui, o izbire puternică în moalele 
capului, apoi nimic. Mai înainte însă retinele lui percepură într'o 
frântură de secundă, golul în care se prăbușea, gol imens, pe fun- 
dul căruia, totuşi, o apă turbure și leneșe își călătorea apele (care. 
rolele, ocoleau formând acolade lichide. 

Atât!... Ce a urmat după aceea nu mai știe, Când a deschis 
din nou ochii, trecuse aproape o lună. Avu câteva minute con- 


" stiința că se află culcat într'un pat de spital, auzi un gemăt surd, 


prelung, enervant, simţi în jurul capului o strânsoare nesuferită, 
ca de turban, care îl făcea să-și poarte mâinile către acolo, apoi 
iarăşi nu mai ştiu nimic. 

Trecură două luni până când își regăsi conștiința și de 
data asta se deșteptă intr'un pat de spital, numai că acesta 
era altul decât acela dintâi: pat dintr'o rezervă a unui spital de 
boli nervoase unde fusese transportat după ce, la celălalt spital, 
îi vindecaseră rana dela cap. Deschizând ochii se aştepta să vadă 
alte paturi, să audă gemete ca atunci de prima dată, Nu văzu 
însă niciun pat în afară de al lui, nu auzi niciun sgomot. Din 
dreapta, prin fereastra mare şi înaltă, inexplicabil de înaltă, 0 
'umină, aurie şi calmă năvălea în camera cu tăceri, și cu el boinav. 
Inţelegea că fusese holnav și încă rău de tot. Dar acum își sim- 
țea spiritul odihnit, trupul tânjind după mișcare. Ii era dor să 
se apropie de fereastră, să poată privi afară unde bănuia că € 
cald și început de viaţă, să fumeze o țigară. Mai ales să fumeze 0 
țizară. Se răsuci în pat să caute alături pe măsuţă pachetul d= 
țigări. Nu găsi însă decât un pahar pe jumătate plin cu apă palid- 
gălbuie, poate limonaaă. 

Ortă desamării și dâna pătura la o parte se așeză pe mal- 
ginea patului. Efortul îl obosise puţin, dar se simțea în stare să 
ajunsă până la fereastră. Se ridică în picioare sprijinindu-se cu 
palma de mesuţă şi făcu un pas, Dar în clipa aceea, privind pode- 
lele, camera își pierdu proporţiile obișnuite, devenea tungă, lungă 
ca un coridor ce nu se mai sfârșea. Un coridor cu podea ce cubora 
în pantă, mereu, până hăt la capătul lui. Inclinarea nefirească şi 
lungimea îl ameţiră. Se clătină, vru să se sprijine mai bine de 
măsuţă, dar n'avu timp şi se prăbuși lung la pământ. 





(Urmare în pag. 4-a) 


Va 





4 











UNIVERSUL LITERAR 


ROCHIA DE TAFTA 


(Urmare din pag. 3-a) *: 


Așa l-a găsit după un sfert de oră îngrijitoarea care, aju- 
tându-i să se suie în pat, îl mustră într'o limbă, pe care el n'o 
cunoștea. Veni pe urmă un doctor care îl lămuri în franțuzește că 
fusese tare boinav, dar că, spera, în cazul când nu aveau să revină 
crizele, să se scape în câteva săptămâni de el, vindecându-l de 
ceea ce numea el, ca să-l poată înțelege, febie de spaţiu. Pe urmă, 
înainte de a pleca, îl anunţă că după am.ază avea să, primească 
vizita tatălui său. 

Obosiţ, după plecarea doctorului, adormi gândindu-se îa 
bătrânul Erasmus şi nu se deșteptă decât târziu când auzi toc- 
toc-ul bastonului tatălui său, 

— Tată!,,. — Erau mulţi ani de când Lie nu-și mai, chemase 
asifel părintele — de prin clasa șasea de liceu. Văzândul însă 
cât de bătrân arată, nu mai îndrăsni să-l cheme ca de obiceiu: 
bătrânul Erasmus. 

— Slavă Domnului, că te găsesc așa, De două săptămâni 
de când tot vin în fiecare zi fără ca, să mă recunoști. Aproape 
desperasem, Dar, acum, slavă Domnului. Știi, ai fost tare bolnav. 

— Dar ce-am avut? 

— Din cauza rănii. Ai fost lovit la cap. 

— A, rana dela cap! făcu el amintindu-și de turbanul strâns 
pe care îl purtase la prima, revenire de conştiinţă, 

Până seara sfătuiră împreună, apoi bătrânul plecă făgâ- 
duind să revină a doua zi. Două săptămâni bătrânul veni zilnic la 
spital, pe urmă, fiindcă vindecarea, întârzia să se arate, fobia de 
spațiu persistând, fu nevoit să se întoarcă în ţară... Şi peste o 
lună Lie primi acolo în spital vestea morţii bătrânului Erasmus, 

Primi vestea tocmai în ziua când, pentru prima dată după 
nenumărate încercări, izbutise, sprijinindu-se de perete, să se tâ- 
rască până la fereastră și să privească afară, de unde lumiha intra, 
zi Ge zi mai aurie, mai îmbălsămată, Ziua aceea fu o zi de mare 
bucurie, însă repede înnăbușită de o duioasă durere. 

Curând după aceea, abia după două săptămâni, putu să 
părăsească spitalul. Nu era vindecat complet — prima încercare 
de a păşi în spaţiul din afara camerei îl chircise de brațul îngri- 
jitoarei, gata să se prăbușească — Iar vindecarea, după convin 
gerea, doctorului, nu putea să mai întârzie mult. Depindea, în cea 
mai mare parte, de voinţa lui. 

Ingrijitoarea l-a însoţit în mașină până la gară și de brațul 
ej s'a sprijinit până a suit în vagon. 

Ajuns acasă, câteva săptămâni n'a ieșit deloc. Abia apoi 
încercă să urmeze sfatul doctorului, acela de a învinge teama de 
spațiul străzii. Intre timp însă casa cu trecutul și fantomele ei, 
cu tăcere şi praf îl furase. In ea se simțea în siguranță. Putea 
să se plimbe prin oqăi fără să mai fie nevoie să caute sprijinul 
inobilelor. In schimb afară era strada lungă cu toate spaimele ei. 
Teama de stradă îl făcu să urască viaţa dinafară, viața pe care, 
inconștient o dorea, o râvnea. 

Ajunse să iubească încăperile cu tăceri și fantome desprinse 
din rame, casa aceea, la uşa căreia viața venea să bată seară de 
seară. Ea era lumea lui, pe care o iubea, fiindcă cealaltă lume i se 
refuza. Nu schimbase nimic de când intrase în ea şi nici, nu dădu- 
se voie bătrânei menajere de altă dată a bătrânului Erasmus, care 
venea în fiecare zi, câteva ore, să măture sau să ridice storurile. 
Totul rămăsese ca mai înainte, cine ştie de cât timp, căci probabil 
și bătrânul Brasmus fusese vrăjit de inexplicabila vrajă a casei. 

„.Și într'o zi luă hotărirea să iasă. Părăsi casa încuind ușa 
înapoia lui ca să nu intre viaţa, și păși în stradă privină drept 
înainte. Făcu un pas rezemându-se de zid și de bastonul bătrâ- 
nului Erasmus, apoi încă unul, dar ochii lui percepând spaţiul 
nefiresc de lung și nu mai puțin nefiresc de înclinat al străzii, se 
clătină gata să se prăbușească; dar, invingându-și spaima, se 
putu târi înapoi în casă. A doua oară, a treia oară se petrecu la 
îel. Abia a patra oară, poate fiindcă de data, asta încercase noap- 
tea, putu să meargă, un mers nesigur, şovăitor, sprijinindu-se de 
ziduri și Ge baston. ; 

Era aceasta o mică victorie, care se repetă apoi în rarele tan- 
tative pe care le mai făcu, însă fără nicio altă imbunătăţire. 
Intr'una din aceste tentative avea s'o cunoască pe Ina. Mersese 
de data asta mai departe ca de obiceiu și tocmai se oprise la un 
colț unde începea o stradă lungă și largă, ameţit de spaţiul necu- 
noscut şi imens al acestei alte străzi, când îl ajunseră din urmă 
Goi foști colegi de liceu. Ei fură aceea care îl recunoscură, 

— Vite_l pe Ilie Boldeanu. Noroc, măi Bolăene! Când te-ai 
întors? 

— Acum câteva zile, minți el. Voi ce faceţi? 

— Bine. Trăim şi petrecem când putem căpăta liber dela 
neveste. Tu? Am citit în ziar numele tău printre răniții acciden- 
tului acela din Ungaria. Dar bine că ai scăpat. Ai avut noroc. 

— Totuşi piciorul... ȘI arătă către bastonul care căzuse jos 
în clipa când se sprijinise cu amândouă mâinile de zid. Unul din 
ei î-l ridică și avu fantezia să ceară ca revederea lor să fie săr- 
pătorită. Lie protestă, dar ei, care erau deja cu chef, nu-l lăsară. 
Il duseră mai mult pe sus şi îl suiră cu sila într'un taxi, indicând 
şoferului numele unui local de noapte. Același de mai înainte, 
;n mașină, avu o altă fantezie: să treacă întâi pe la Moşi. Tova- 
răşit lui fu de acord şi, fiindcă lui Lie îi era indiferenţ unde îl 
duc, acceptă şi el. 

Acolo, prin forfota pestriță de lume, înghiontiţi din toate 
părţile, curând Lie se pierdu de tovarășii săi, rătăciți probabil 
printre mesele  vreunuia din restaurantele acelea improvizate 
ad-hoc cu mititei şi orchestră naţională. Lie, singur și ameţit de 
gâlăgia şi furnicarul acela, se rezemă cu spatele de unul din stâlpii 
care susțineau taraba unei plăcintării. Se simtea atâţ de năucir, 
încât nici nu știa pe unde ar putea-o lua ca să iasă mai curând din 
ţarcu) acela de distracţii proletare. 

Drept înaintea lui, un „căișor“ cu lanţuri tocmai începea să 
se învârtească acompaniat de muzica falsă a unei caterinci. Incet, 
apoi mai repede, şi mai repede. Câte un țipăt de spaimă sau de 
plăcere se auzea din când în câna atunci când scăunelul pe cara 
sta vreo fată, împins de braţele voinice ale vreunui vlăjgan din 
spate, țâșnea în sus descriind o traiectorie perfectă, 

Purat o clipă de amintirea anilor propriei lui copilănii, Lie 
aproape că râvni „căişorii sburători“ cu fete care ţipau și cu 
vlăjgani în brațe goale, în tricou, Acolo, pe unui din scăunelele 
sburătoare, descoperi pe Ina. Ina, fata cu părul de secară umflat 
de vânt, cu brațe goale petrecute pe după lanţuri, cu foile rochiei 
umflate de același vânt, cu râs care dădea frumuseţii ei ceva să- 
nătos, vulgar. 

O privea cu un sentiment de plăcere întunecat îm același 
timp de ceva neplăcut, incalificabil. Era poate de vină părul acela 
de secară, sau poate râsul trădător de bucurii vulgare. Ar fi vrui 
să plece şi totuși nu-și putea lua ochii dela fata aceea, care apărea 
pentru o clipă ochilor lui pentru ca să dispară apoi în partea 
cealaltă, deodată cu învârtirea „căișorului“. ...Și rămase pe 102 
riscând să fie regăsit de chefliii lui tovarăşi. Când „căişorii“ se 
opriră, fata cu părul de secară sări jos, își îndreptă pliurile ro- 
chiei, apoi luând braţul unei alte fete, care și ea coborise din 
„căişori“, făcându-și loc prin sloată, dispăru o clipă vederii lui. 
Le revăzu însă curând aproape, oprite dinaintea unei mese cu 
pătrăţele şi numere de ruletă unde, jucând, se putea câștiga o 
cutie de rahat sau un pachet de șocolată. Priviră puţin, apoi ve- 
niră întins către plăcintărie. 

Cumpărară câte un pateu şi, față în faţă, zâmbindu-și una 
alteia, începură să mănânce. Era aproape și Lie o putea vedea 
mai bine. Acum când nu mai râdea, nu i se mai părea vulgară. 

sentimentul acela însă de ceva neplăcut găinuia încă. Privind-o, 
Lie avea totuşi intuiţia că fata cu părul de secară era altfel de cât 
se trădase că este prin râsul acela de mulțumire vulgară. Era 
aproape uimit că o întâlnise acolo, amestecată cu gloata slujni- 
celor și mahalagiilor. Dacă ar fi întâlnit-o în altă parte, pe stradă 
sau auirea, ar fi privit în urma ei cu părere de rău că nu și-o 
poate apropia. 

Era în lucirea ochilor ei ceva care trăda adâncimi pe care 
orice bărbat le-ar fi râvnit nu numai din orgoliul de a le face să 
vibreze numai pentru el, ci dintr'un fel de intuiţie că fata cu 
părul de secară poate fi femeia pe care fiecare bărbat o visează. 

„Si în clipa aceea ochii lor se întâlniră. Lie susţinu pri- 
virea la început cercetătoare, apoi prietenoasă, cu nu știu ce 
lucire neașteptată de bucurie. Fără sfiiciune, convins că trebue 
să se întâmple asta. se apropie s'o cunoască. Cuvintele de început 
fură ca o continuare firească a unei convorbiri începută mai 
înainte, poate în clipa când își susținuseră unul altuia privirila, 
Fusese atât de neobișnuită cunoștința lor și totuși atât de fi- 


Ni i 
rească, încât cealaltă fată priwvindu-i naiv, îi întrebă de când 
St CUNOSC, 

Răspunsul ei fu un început de zâmbet enigmatic. Se agăţă 
apoi de brațul lui și gestul acela fu îndemn la mers. Plecară să 
colinde baracele, să vadă „ultima reprezentaţie a circului“, fe- 
ineea cu trup de șarpe, să mănânce turtă dulce şi alune americane. 

Lie o urmă pretutindeni sprijinit de braţul ei, molipsit de 
voioşia ei, de curiozitatea pe care, puţin mai înainte, o con- 
damnase. Pe urmă, târziu, plecară, mergând încet, ele obosite, el 
cu pași șovăitori din teamă ae spaţiul străzii pustii. 

Abia acum când ieșiră din ţarcul de plăceri ieftine, Lie o 
regăsea, așa, cum numai o bănuise în clipa când ochii ei îl privi- 
seră cu bucuria aceea nedefinită din pupile. Tăcea, aproape de 
el, o altă fată cu păr qe secară, o altă Ina decât aceea din „căişor“, 
Ina cea adevărată. Tăcea și el, uitând de prietena ei, care stân- 
jenită de tăcerea lor, tăcea şi ea, 

Clipa când ea își luă rămas bun dela ei, nu-i ajunse în con- 
știință lui Lie. Ştiu că e numai cu Ina, dar nu de acum, ci mai 
de mult, din clipa când pășiseră în noaptea străzilor goale. 
Târziu de tot își vorbiră şi cu cuvintele. Vorbi mai mult el, Ina 
ascultându-l, privindu-l tot timpul cu ochii care erau ai Ineij celei 
adevărate. 

— Eşti atât de straniu, Lie?... 

EI, care primi acest nume ca pe cel dintâi dar al Inei, se 
miră că ea îl găsește straniu, când ea era stranie, ea, Ina, alta, 
de necrezut alta decât aceea Qin „răișorii sburători“. 

Veni apoi rămasul bun în faţa casei unde locuia Ina și fă- 
găduimța de a se revedea a doua zi. Și a doua zi, și apoi în ce- 
ielalte zile când putea ieşi din casă, când putea învinge spaima 
străzilor. Lie se ducea s'o întâlnească pe Ina. 

— De ce n'ai venit ieri, Lie? 

— Nam putut, Ina. M'ai așteptat? 

-—— Te aștept doar în fiecare seară... Si am să te aştapt 
mereu, chiar și atunci când tu ai să încetezi să mai vii. 

Răspunsul lui era îmbrăţișarea cu care-i invăluia trupul, 
cerându-i, fără cuvinte, iertare c'o făcuse să-l aştapte. Nu-i puteu 
explica da ce nu venise, Nu-i putea spune că plecase de acasă, 
dar că pe dnum învins de spaima străzii se întorsese desnădăjduit 
că vindecarea completă întârzia să vină, i 

— De ce ești rău cu mine, Lie? De ce nu mă lași să vin 
eu la tine atunci câna tu nu poți veni? 

— Nu se poate, Ina, nu se poate. Să nu vii niciodată, Ii 
interzic. 

— Eşti rău, Lie, ești foarte rău. 

„Și zilele trecură aşa.. Trecu vara, toamna, veni începutul 
acela de iarnă blândă. Apoi noaptea aceea când Ina ciocănise în 
ușa, lui cu degete ca ale vieţii. 

„Aici se sfârșea visul și, deodată cu el, amintirea lui, pe 
care o retrăise în dimineaţa aceea de trezire în patul în care pri- 
mise cel de-al doilea dar al Inei: darul trupului ei. 


Lumina flutura năframe albe aproape de pleoapele lui în- 
chise. Lie fu conștient de ea abia acum câna evantaiul visului 
se închisese. Primul lui gând fu că uitase probabil aseară lumina 
aprinsă, Pe urmă își aminti însă de îndemnul Inei de-a o stinge. 
Atunci ce igsemna lumina aceea prea albă care izbutea să-și 
strecoare albul până și sub pleoapele lui? Deschise ochii mari să 
inteleagă. Şi ochii lui întâlniră fereastra cu draperiile date în 
lături, cu storurile ridicate. Prin geamurile prăfuite lumina albă 
a primei zile de iarnă, cu zăpadă căzută multă, nâvălea în ca- 
meră. Niciodată de când se întorsese, în camera aceea, în cela- 
lalte, nu fusese atâta beţie de lumină. Parcă bztia aceea de lumină 
îi îmbătase și pe el. Rămase culcat privina fără să vadă acope- 
rișul troienit al casei de peste drum, beat de-a-bineiea, Totuşi 
așa beat, putea simţi hamacul în care neliniștea îi legăna sufletul. 

Şi... târziu: 

— Asta numai Ina a făcut-o... Și se răsuci în pat so caute. 
Dar patul, în locul alături de el, era got. Doar pe un scaun rochia 
verde de tafta sta aruncată la întâmplare. 

— Ina!.. Ina!... 





3 E. 

Chemarea din gând nu se lăsă rodită pe buze. Plecase Ina, 
plecase !.;. In clipa aceea nu simțea, nici ură, nici păreri de rău. Doar 
o înmugurire de regret: că ea dinadins, înainte de a pleca, dăduse 
de o parte draperiile, ridicase storul. După noaptea aceea, în care 
sângele lui cunoscuse sahare și vezuvii, deșteptarea în beţie de 
lumină i se părea ca o faptă urită săvârșită nu de Ina aceea care 
ii bătuse în ușă, nici de Ina în rochia de tafta, cu atât mai puţin 
de asta, ci de Ina aceea din noaptea de „Moși“ cu genunchii des- 
goliți de vânt, cu râsul vulgar. Numai Ina aceea putea întina, 
dărnicia ei din noaptea ce trecuse, chemând lumina în cameră, ca 
să sperie chipurile din rame, numai ea putea pleca fără niciun 
cuvânt de rămas bun. 

— Ina, de ce ai făcut asta? Nedumerirea care întreba fu 
tot în gând. Poate unde știa că răspunsul nu i l-ar îi putut da 
nici chipurile din rame, nici torentul de lumină care curgea, 
curgea să umple odaia până în unghierele cele mai tăinuite unde 
întunerecui se ascunsese, năucit, speriat. 

Răspunsul însă tot.veni, însă mai târziu. Răspunsul fură 
pașii abia auziţi în pâsla covorului, zâmbetul şi cuvintele Inei: 

— Bună dimimeaţa, Lie! Te-ai sculat? 

-— Ina!... Bucuria se revărsa înăuntrul lui ca un fagure 
prea plin. Bucurie că Ina nu plecase, Pe urmă își aminţi că e 
beat de lumină. Şi atunci întunerecul tăinuiţ prin unghiere dădu 
năvală în e]. 

— De ce ai făcut asta, Ina? 

Ina, oprită la jumătatea drumului, lângă scrinul pe care 
pusese tava cu dejunul pregătit pentru amândoi, îl privi nedu- 
merită. 

— Ce am făcut, Lie? 

— De ce ai ridicat storul? Niciodată nu l-am ridicat până 
acum. 

— Niciodată, Lie? 

— Niciodată. Nu-ţi dai seama, Ina. că lumina asta îmbată, 
înspăimântă, năucește? Aici trebue să fie numai umbre, întune- 
rece, cuvinte în șoaptă. Aici nimic nu ne aparţine. Totul. chipu- 
rilor de pe pereţi, care m'au primit în viața lor fantomatică. alta 
decât cea de afară. 








24 MAL 1941 


Îi 
————_ 


— Lie, dar acum sunt și eu aici... 

— Da, Ina!... Eşti și tu aici... Eşti şi tu aici.., Ina, te rog, 
îmbracă iarăși rochia. 

— Nu, Lie, nu; mi-e frică. 

— Ina, te rog, Ina. Şi fiindcă Ina între timp venise lângă 
el, Lie îi apucă mâinile și i le sărută a rugăminte, 

— De ce nu înţelegi, Lie, câ mi-e teamă? Mi-e teamă de 
tușa Tuqoriţa, de rochie, de vraja ei. Când o îmbrac, parcă nu mâi 
sunt eu. Imi schimbă personalitatea, îmi dă alt sânge, alt suflet... 
Lie, Lie, de ce trebue să fii atât de straniu? 

— Ina, îmbracă, te rog, rochia! Imbrac-o, Ina!... 

Ina îl privi lung, cu ochi de femeie care iubește, care nu 
poate iubi decât un singur bărbat. Il privi şi-i întâlni ochii rugă- 
tori. Şi, fără niciun cuvânt, prinse să se desbrace, cu gesturi 
domoale, parcă de resemnare totală, Imbrăcă apoi rochia de taita 
si, dreaptă, în picioare, aproape, îl privia tristă. 

— Ina, dacă ai şti cât mă bucur. Iţi mulţumesc, Ina. Incer- 
cuindu-i mijlocul, o trase aproape, culcând-o alături, chemând 
în palme mângâierile pe care ea le cunoscuse în noaptea ce tre- 
cuse. Ina primea mângâlerile pasiv, neliniştită, înspăimântată. Ne- 
liniştită fiindcă, se simțea acum parcă o alta, înspăimântată de 
lumina albă, prea albă, de privirile tuşei Tudoriţa, care, de acolo 
de pe bufet, o privea cu ochi omenești umbriţi de ură. 

— Lie, e prea multă lumină aici... Și ea, care cu o oră mai 
înainte ridicase storul, singură se duse să-l lase, să tragă drape- 
riile de pluș. 

— Vezi, Ina? 'Ți-am spus doar că e prea multă lumină. 

Ina nu-i răspunse. Se așeză pe un scaun, departe de pat, 
cu palmele prăbuşite în poală, și, învăluită în umbrele care ieși- 
seră acum din exodul lor de prin unghiere. Stătu acolo. departe 
de Lie, simțindu-se în conștiință o alta. 

— Ina, acum ești parcă o altă Ina. 

Ina tresări: 

— Știu, Lie. Sunt alta. Nu mă recunosc. Ascultă, până și 
vocea mi-e alta. Si începu să râdă incet, straniu, 

— De ce râzi, Ina? 

— Spune, Lie, nu e comic să știi că o rochie scoasă dintr'un 
scrin, pe care o îmbraci, are puterea magică să-ţi schimbe per- 
sonalitatea? De aceea râd.., 

— Sună atât de straniu râsul ăsta al tău, Ina!... 

— Straniu? Dar tu nu-ţi dai seama că totul e straniu aici? 
Galeria aceasta de tablouri, întunerecul în care am învăţat atât 
de repede să văd ca şi când ar fi lumină, tăcerea care ne în- 
deamnă să vorbim, în soaptă, teama absuraă care ne plimbă ne- 
linişti prin sânge — tu însuţi, Lie, ești straniu. Totul, totul e 
straniu aici, și mie mi-e teamă de acest straniu. Mi-e teamă că 
s'ar putea întâmpla ceva absurd, neașteptat, mi-e teamă că-mi 
voiu pierde mintea, Lie. Simt că ceva în mine moare, că se în- 
năbuşă, ţipă ajutor, stă în puterea mea-să-i ajut şi totuși nu pot. 
Lie, Lie, tu eşti un vrăjitor. Mi-ai vrăjit sufletul, mi-ai vrăjit 
sângele, simt că acum îmi vrăjești spiritul. 

— Insă un vrăjitor care te iubeşte, Ina, care vrea să te 
păstreze numai pentru el. Ieri te uram, Ina. Te uram pentrucă 
si venit, pentrucă aduceai viața cu tine, viața de afară, viața 
pe care o urăsc. Mi se părea că, prezența ta, cuvintele tale so- 
nore, privirile şi ironiile tale profanează aceste chipuri pe c2re 
le-am văzut şi altfel. Imi era teamă de răzbunarea lor, le ceream 
iertare în gând, le făgăduiam să te alung. Dar atunci sa în 
tâmplat ceva: ai descoperit rochia, ai îmbrăcat-o. Crezi tu, ina, 
că a fost o întâmplare? Iţi spun eu că nu. Chipurile acestea au 
tesut vraja care ţi-a înareptat pașii către scrin, care ţi-a dai 
gândul s'o îmbraci. 

Când mi-ai cerut să te privesc, şi când mi-am dat, seamă, 
că porţi rochia, tuşei Tudorița, m'a cuprins groaza, 0 groază ne- 
bună care nu poate fi descrisă. Apoi deodată sa făcut liniște în 
mine. Am simțit că tu ești acum o altă, Ina, pe care mi-o dă- 
vuiseră mie, mireasă, chipurile din rame. Am stiut ca nu mai 
vebue să-mi fie teamă. Erai acum aşa cum te dorisem, aşa cum 
te văzusem în nopțile când umbrele alunecau fără sgomot prin 
casă. Erai parcă şi tu o umbră. Poate tu erai aceea care veneai 
să_mi priveşti somnul. Poate ţie îţi zâmbeam, prin somn. Spu- 
ne-mi, Ina, nu mi-ai văzut niciodată zâmbetul din somn? 

— Taci, Lie, ţaci!.,, 

— De ce, Ina? Ţi-e încă teamă? Lasă, curânâ te vei obiș- 
nui. Curând vei fi ca mine. Iţi vei da seama că universul tău şi 
al meu este casa asta care acum ţi se pare stranie... Și ca şi mine 
vei tresări de spaimă când vei auzi viaţa ciocănind la ușă, şi te 
vei întreba: Ce caută viața?... De ce bate la ușă?... 

— Cine, Lie, viața? întrebă ea cu groază în pupile, groază 
de cuvintele lui. 

— Viata, Ina. Viaţa de afară. 

— Taci, Lie, taci!.... Tot ce spui tu mă înnebunește. Nu 
vreau ca viața să bată la ușă. Vreau s'o las să intre. Imi piace 
s'o aspir în nări, s'o simt în sânge. Sunt filămânds ae viaţă, Lie, 
și tu îmi ceri să renunţ ta ea,să mă îngrop în acest sarcofag al 
trecutului, cu înţunecimi și tăceri, cu fantome pe care nu le văd, 
dar încep să le simt. E groaznic, Lie, ce-mi ceri. Simt cum toată 
fiinţa mea se revoltă, cum ţipă de spaimă. 

— Te vei obişnui, Ina. Ce să faci afară în viaţă? Nu te 
inspăimântă străzile, Ina? Străzile largi, imense, lungi parcă până 
la capătul pământului? Nu-ţi dau amețeli? Aici e altfel. Aici spa- 
țiul e minuscul, e primitor... Dar vei înțelege toatea astea, înte- 
tal cu încetul te vei obișnui. 

— Nu, Lie, nul... Nu vreau să mă obișnuesc. Vreau să fiu 
eu nu aceea, pe care rochia asta blestemată a strecurar-o în mine. 
Vreau, trebue să redevin eu, u... Şi tremurând toţă, sushiţând un 
plâns nervos, prinde să-și desbrace rochia. Trebue să mă scap de 
rochia asta care îmi frige trupul, trebue să fiu departe de casa 
asta, departe chiar de tine, Lie, omule straniu, și tu, ca şi casa, 
știutor de descântece, 

Lie o privea fără spaimă, fără revoltă. Ina își smulgea 
rochia de pe trup, Ina vroia să plece și totuși era calm. Credea 
că până la sfârșit criza va trece și Ina nu va pleca. Era atât de 
calm încât putea să-și dea chiar seama că i se făcuse foame. 

— Ina, mi-e foame, spuse el mutându-și ochii de pe Ina ia 
sctinul pe care ceștile mai abureau încă. 

Ina parcă nici nu-l auzise. Iși îmbrăcă mantoul, căciuliţa, 
își încălță şoșonii. 

— Ina, pleci întradevăr? Și spaima orchestră preludiul. 

Ina, surâă, nesimțitoare, sughițându-și plânsul se îndrepta 
spre ușă. 

— Adio, Lie!.,. Şi ieşi fără să se mai uite înapoi, fără să 
închidă ușa după ea. 

— Ina!... Inal!... 

Gerul de afară, ca un imens urs alb, intră în odaie lungin- 
du-se pe covor. Ina plecase... Ina!... O pierduse pe Ina. Cutremu- 
rat de frig și spaimă începu să se îmbrace împrumutând în gesturi 
tehrilitatea de adineaori din gesturile Inei. In el nu mai era, de 
câţ un sigur gând: so ajungă din urmă pe Ina, s'0 aducă înapoi. 
Ina îl iubește, Ina se va lăsa înduplecaţță de ruga lui. Iși trase 
hainele peste pijama și, în capul gol, plecă să-i prindă urma. 
Dar Ina era desigur departe, cine ştie dacă o va mai ajunge. 

„Şi, inconștient, începu să alerge. Incet, apoi ain ce în ce 
inai repede, nevăzând privirile uimite ale trecătorilor sare se 
opreau să privească după omul ăsta cu capul go), numai în haină, 
Gândul și voinţa lui erau aceeași: s'o ajungă din urmă pe Ina. 
Alerga, alerga şi deodată îi ajunse în conștiință că. aleargă, că 
puate alerga. El, care până acum avusese nevoe de :prijinul ba- 
stonului ca să se poată târi pe stradă ca un bătrân, acum alerga, 
putea alerga ca orice tânăr de vârsta lui, 

Bucuria vindecării fu atât de imensă, atât de sălbatică, 
incât uitând de Ina, își încordă pasul în guană, numai penru 
plăcerea de-a alerga, 

Târziu de tot, abia trăgându-şi sufletul, se opri în fața casei 
unde locuia Ina, apăsând nervos şi prelung butonul soneriei. Şi, 
când servitoarea veni să-i deschidă, în faţa ochilor ei uimiţi de 
apariţia neașteptată, a acestui om cu haina îmbrăcată peste pi- 
jama și cu obrajii congestionaţi, Lie abia putu îngăima; 

— Vreau să vorbesc cu domnişoara Ina. 

Câteva minute mai apoi Ina sta în faţa lui, înspăimântată 
de chipul Qescompus. 

— Lie, ce e cu tine? 

-— Ina, am venit să te iau, Vino, Ina, ridică storurile, mută 
portretele în pod, adu viaţa în casă, fă ce vrei, Ina, numai vino. 
Acum sunt un alt om. Acum mi-e dor şi mie de viața pe care 
am urît-o. 

Ina îl duse de mână în casă, îl înveli în pături şi, ghemuită 
ia pieptul lui, îi săruta palmele cu recunoștință. 

— Lie, va fi frumos!... 

— Da, Ina; va fi frumos)... 

THEODOR CONSTANTIN 


=== 24 MAI 1941 


PLASTICA ITALIANA 
CONTEMPORANA 


numără printre artiștii săi de 
seamă un nume pe care nu-l în- 
țâlnim prea des în conversaţiii» 
publicului „specialist” românesc. 
Este vorba de 


ANSELMO BUCCI 


Din categoria puţinilor pictori 
italieni moderni care cunosc per- 
fect, și direct, nu din reprodiui- 
ceri sau din auzite, pictura fran- 
ceză de ultimă  orâ, Anselmo 
Bucci își defineşte poziţia prin 
atitudinea ostilă pe care o ia 
faţă de iniruziunile literaturii şi 
ale manierei, faţă de tirania tea- 
nicismului, în reprezentarea pic- 
turală. Reacţiunea sa antimeta- 
fizică, antialegorică, ântisimboli- 
antisuprarealistă.  antiab- 
este exemplară, 
lui Bucci şi 


siă, 
stracționistă, 
dacă imaginația 





Noteitaliene 


mea şi Bucci a desemnat-o”, scria 
despre el cândva Leonida R6- 
pacci, i 

Intr'o bună zi, povestește aces- 
ta, Bucci, îndrăgostitul de viaţă, 
oboseşte să aştepte până când 
aceasta va binevoi să i se reve- 
leze în toată sălbățăcia ei mă- 
reață. Bucci caută războiul, a- 
ceastă declanşare imensă de €- 
nergii. Chţine la cerere să fie 
rechemat în serviciu, pe mare. 
Realismul său impresionist sau 


orizonturile sale largi culturala, SE 


care l-ar putea determina să ac- 
cepte orice, i ie-ar putea pune in 
valoare. 

S'a vorbit despre impresionis- 
mul Jui Anselmo  Bucci. Este 
drept că el se ridică în numeie 
dreptului, pe care realitatea în 
forma concretă care cade sub 
simţiri, îl are de a fi reprezen- 
tată. 

Impresionismul lui Bucci este 
numai un punct de plecare, sem- 
nificativ pentru determinarea 
caracterelor sate. Intărit la Pa- 
ris prin vizionarea operei lui Ds- 
gas, Lautrec și Steinlen, în afară 
de Van Gogh şi: Cezanne, ;impre- 
sionismul lui Bucci nu e pur: el 
nu se leagă în minte de semnifi- 
cația consacrată a acestui cu- 
vânt ; Bucci nu tinde spre idea- 
lul optic a] retinei pure, ci caută 
o lume cât mai conformă impre- 





SCAFANDRU (1941) 


siei, nu neapărat pur vizuală. 
Colorat cu un obiectivism al sen- 
zaţiei comparabil doar artei lui 
Flaubert, cu o seninătate uneori 
vecină cu imposibilitatea,  im- 
presionismul lui Bucci va ţinti 
in cele din urmă întrun realism 
adevărat, într'o mitologie a raa- 
lismului, dacă se poate spune. 
Bucci « un îndrăgostit de via- 
ţă, un amant sincer a tot ce-i 
aparţine. „Dumnezeu a făcut lu- 





FOCUL (1941) 


impresionismul său realist are 
obiect de speculat : va face por- 
trete : portretul mării, portretul 
navelor, portretul porturilor prin 
care trece. Nu e greşit spus: Buc- 
ci gândeşte în voiume şi colori,o 
navă e pentru el un corp ma- 
terial şi un aspect, prin urmare 
un portret. Tot ce a expus la 
Galleria Nova din recolta răz- 
boinică, trebuie considerat por- 
tret, fie el al unui marinar ori 
scafandru, sau al uiti nave sau 
tun. Paipită în ele viaţa lucru- 
rilor și neamurilor mării. 

Bucci întreprinde o pictură 
solemnă, cu toate că simplă și 
ternă, grisatră. Valorile onoarci, 
curajului, extenuării şi sacrifi- 
ciului le pune el în evidenţă, 

Participând la drama războiu- 
lui şi a eleraentelor naturii, a 
uneltelor aducătoare de moarte 
și a oamenilor care o primesc, 
Bucci le spune cu aceeaşi sim- 
plitate, ca şi când ar fi născute 


„din apă, simple flori marine plu- 


titoare. 


Fără elocvenţe inutile, Pucci 
stie să evoce grandozrea epică a 
unei teme. 


Păcatul de a fi prea ,ilustra- 
tiv” (mulţi critic; de artă no- 
dernă i-au imputat tendinţele 
războinice, civile şi sociale ale 
operei sale), Bucci îl suportă cu 
curaj. La fe: de păcătoș. i se par 
:ui, din punctul acesta de vede- 
re, Tintoretto și  Carpaccio, 
Brueghei, bătrânul şi Goya, Ds- 
gas şi Lautrec. Tovărăşia aces- 
tor „damnaţi” nu-l înspăimântă. 

Coralii miraculoși, intlorescen- 
ţele de foc ale unui bombarâa- 
ment, corimbul capricios al unsi 
rachete plesnind în noapte sau 
palmierul grațios a! unei rafale 
în aer, tuburile de neon care se 
destramă în fulgi incandescenți, 
toate aceste elemente de Ker- 
messă a războiului ucigaș, te fac 
să uiţi în faţa nouei surse de 
plăceri estetice, substratul tra- 
pic al manifestărilor acestora. 

E un păcat că Bucci pictează 
paradisul de lumină, formă și 
culoare, care se altoește pe rea- 
iitatea unui infern omenesc? Na- 
tura nu face şi ea acelaș lucru ? 
Nu admirăm roșul plăcut depe 
tenul palid al unui  îmbujorat, 
aparent, suferind de ftizie? Nu 
sunt apele morţii în ochi cel mai 





CRUCIŞETOR (1940) 


ucigător abis de voluptate vizua- 
1ă ? Nu cresc florile în seră pe 
seama procesului de putrefacție 
a excrementelor ? 

Să ne bucurăm că a descoperii 
cineva un truc vechi de când na- 
tura : acela de a nu vedea decât 
frumosul, indiferent pe ce se 
plantează. 


ION FRUNZETTI 





Primim la redacție: 


Sibiu, 18 Maiu 1941 
DOMNULE DIRECTOR, 


Mai mulţi prieteni mi-au a- 
tras atenţia că schița mea „La 
Papessa“ publicată în ultimul 
număr al revistei „Gândirea“ 
m'ar fi Jost înțeleasă de mulţi 
cetitori și că poate ar fi nevoe 
de oarecari explicaţiuni com- 
plimentare. 

Este vorba acolo de papa 
loan a! VIll-lea, care, potrivii 
unei legende a secolului al 
XVI n'ar fi fost, cum să spun... 
un papă integral, ci un papă 
jemeie, deci o papesă. Această 
extraordinară femeie, de ori- 
gine engleză, după strălucite 
studii la Atena, sar fi întors 
la Roma, unde deghizată ca 
bărbat, ar fi înființat o școală, 
predând cu mult succes şi stră- 


lucire umanităţile timpului. 

Ca orice legendă, înafară de 
elementul mitic, ea şi-a însu- 
şit şi o sancțiune morală. In- 
șelătoria a fost descoperită, 
potrivit puterii implacabile a 
justiiței fireşti. loan al VIII-lea 
după doi ani de fericit ponti- 
ficat, tocmai în timpul unei 
fastuoase procesiuni a căzut 
jos, prins de durerile facerii şi 
sub ochii mulţimii îngrijate 
dar fericite de triumțul drep- 
tății, a dat naștere unui prunc. 

Din această cruntă legendă, 
epigrama mea n'a reţinut de- 
cât ceeace e veșnic în sufletul 
femeii: dragoste de frumos şi 
simțământul matern. 

Prirmiţi asigurarea sentimen.- 
telor mele distinse. 


VICTOR PAPILIAN 





CANT 


De corul nopţilor de vară 
Eu am ţăcut un cânt 
Un îmn duios de noapte clară 


UNIVERSUL LITERAR 





Note românesti 


GRIGORE OLIMP IOAN: 
AM FOST UN IMBECIL 


In noianul de traduceri — în 
mare parte de bună calitate —,a- 
părute în cursul ultimului an, s'au 
sirecurat, firav, şi câteva cărţi da- 
torite scriitorilor noştri „cărți ce- 
au cunoscut un succes apreciabil. 

Editura „Cugetarea“ a tipărit 
de curând un roman care se 
singularizează în genul acesta atât 
prin: tema pe care o utilizează, 
câţ şi prin maniera  sunprinză- 
tor de îndrăzneață în care a scris 
ă. Grigore Oimp Dan. In luptă 
cu acea constrângere necesară a 
ordonării materialului, a eşalo- 
nării capitolelor și-a urmăririi de 
efecte cu orice preţ, autorul ro- 
manului despre care vorbim aci 
sa lăsat furat de șuvoiul unei 
vieţi proiectate capricios, cu 'un- 
ghiur: dificile, ce scapă din for- 
me, alunecând pe nesimţite spre 
a se ridica, biruitoare, peste za- 
plazurile regulelor cuminţi și mi- 
cape. Urmărirea eroului pe dru- 
mul parcurs în paginile cărții se 
face cu ușurință şi interes, fiecare 
popas pe care-l presupui nefiind 
decât un nou punct de plecare 
spre situații mereu  noui și ne- 
aşteptate. 

Jocul acesta nu-ți lasă decât 
careori răgazul unei meditații pe 
marginea textului, dinamismul 
cărții — mai ales în prima sa 
parte — rostogolind în fața mare- 
lui ecran al vieţii oamen: sur- 
prinşi în atitudia: puţin comode, 
dar ţocmai prin aceasta deveniți 
mai interesanţi. Viaţa de redacţie 
cu amărăciuniie și bucuriile ei, 
asă locul iniţierii în țainele avia- 
pei atât de puţin cunoscute de 
marele public, pentruca să popo- 
sim în cadrul tihnit şi odihnitor 
al naturii, într'o firească înlăn- 
țuire. 

Verva nesecată, alimentând cele 
peste două sute de pagini ale ro- 
manului Am fost un imbecil va 
face din debutul literar al d-lui 


Grigore Olimp loan un succes. 


ALBASTROS 


Bilunarul acesta tineresc se 
menţine pe aceași linie de avânt 
și cult pentru frumos, așa cum 
și-a propus când a apărut cel 
dintâi număr. Grupul ce se gă- 
seşte la conducerea  Albatrosului 


merită toate laudele pentru ţinu- 
ta curată și alegerea materialului 


publicat. 

In nr. 5—6 a. c. semnează: 
Paul Teodorescu : Precizări pro= 
gramatice ; D. Sielaru: Cei trei; 
Virgil Untaru: Panait Istrati; 
Dinu Pillat : Jurnalul unui ado- 
iescent ; Felix Ana Dam.: Panait, 
fratele omului; Tib. Tretinescu : 
Să ne amintim de un simbolist; 
etc. 


BUGEACUL, 


regiunea fertilă şi pitorească di 
sudul Basarabiei, cu legături a- 
tât de adânc înjipte în trecutul 
țării noastre, din timpurile ceie 
mai îndepărtate, este obiectul u- 
nui studiu de curând apărut, da- 
tovit d-lui Scariat Preajbă. 

Atât prin poziția sa geografi- 
că, — sprijinit pe gurile Dunării, 
pe Prut şi Nistru — cât și prin 
bogăția solului, Bugeacul a exer- 
citat încă din secolul XIV o deo- 
sebită atracție pentru Domnitorii 
Ţărilor Românești. Luptele ne- 
numărate purtate de aceștia din 
urmă cu hoardele  mnăvălitoare 
dinspre Răsărit, întăriturile  fă- 
cute de Moldoveni la Nistru, do- 
vedesc 
românilor de a păstra cu 
preț un pământ ce le aparținea 
în întregiine. Istoria stă marioră 
tăriei cu care au fost afirmate 


interesul permanent al 


orice 


drepturile noastre asupra jinutu- 
lui acesta, oridecâteori a fost ne- 
voe. 

După unire, s'a înfiripat, în a- 
cest colț de ţară, o tradiţie nobi- 
lă de muncă tăcută și 
ruptă, la care au luat parte oa- 
meni din toate categoriile socia- 
le, fără să aștepte răsplata—de alt- 
je! meritată — din partea oficia. 
lității. Opera aceasta construe- 
livă creștea pe încetul 


neîntre- 


numai 
din străduința unor cameni în- 
zestrați cu spirit de jertfă în 
Desigur, 
mau în_ 


îmteresul celor mulţi. 
creutăți de tot felul 
târziat să se facă simţite şi 
să  încurce multe bune  inten- 
ţii; au fost însă oameni cari au 
știut să le înfrunte cu răbdare și 
curaj, sfârșind prin a 
Printre cei 


învinge, 
reprezentativi 
jertfitori pe altarul muncii, 
sensul celor spuse mai sus, și-d 
jăcut un nume deosebii de pre- 
țuit domnul 


Ta; 


în 


DRAGOMIR PETRESCU, 


directorul revistei de fru- 
moasă ţinută „Bugeacul“. Cu 
o bogată activitate în ale 
scrisului,  d-sa își consacră 
publicației întreg sufletul şi 
tine ştie dacă nu şi modes- 
tele-i venituri personale. Con. 
damnat de a se pierde într'un 
obicinuit anonimat, svirlit la 
periferia vieţii literare, d. 
Dragomir Petrescu isbuteşte 
să spargă umbrele ce înăbu- 
şeau revista „Bugeacul“, fă- 
când-o cunoscută pe toate 
plaiurile românești, 

Cum s'a întâmplat acest 
lucru, poate înţelege oricine 
a stat vreodată de vorbă cu 
acest om ce păstrează intacte 
comori de optimism: ai im. 
presia că te găsești în fata 
unui copil bun și înţelept, că- 
ruia nu-i poţi refuza simpa- 





tia și încrederea spontană pe 


care ţi le cucereşte. Numai 
graţie pornirii acesteia ire- 
zistibile de a se păstra pe Ii- 
pia unei credinţe, fără niciun 
compromis, se datoreşte iap- 
tul că „Bugeacul“ continuă 
să apară şi astăzi, pribeag pe 
meleagurile bucureștene. 


C. POSTELNICU 





„VIAȚA LITERARA” 


Un bogat și variat material 
aduze numărul nou al „VIEŢEI 
LITERARE” cu data de Dumi- 
nică 18 Mai a. €. 

Colaborează d-nii: Ion Minu- 
leszu, Ion Pillat, Gh. Brăescu, 
D. V. Barnovschi, Al. Popescu- 
Telega, Damian Stănoiu, Theo- 
dor Râșcanu, Cicerone 'Theodo- 
ressu, Dan  Petraşincu, Ionel 
Nesam!zu, Viaizu Bâ:na, Traian 

toiza, Al. Tudor Miu, Ion, 8. 
Mano'escu, 1. Bălan şi I. Vaie- 
Tian. 


O :nieresantă convorbire cu 


— 


d. T. Th. ionniţiu, cars lămu- 
reşte criza actuală a cărţii. 

In rezumat „VIAŢA LITE- 
RARA” ne aduce în această săp- 
tămână încă un număr bun, 
semnat de fruntașii  s?risului, 
lăsând ca de obiei porţi des- 
chise și tineretului. 


Ș 


„DRAMA CASEI TIMOTEU” 
se numește romanu: recent apă- 
rut a: d-lui Mircea Streinul. 
Car:ea aceasta cuprinde desti- 
nele unor oameni aspri, dârji, 
cari vor să fcrțeze soarta, qar 
pe cari fataiitatea îi copleşește. 
îngenunchindu-i. In cele 400 
d2 pagin: ale volumului, autorul 


îixează îintr'un cadru din cele 
mai originale — satul şi oraşul 
buzovinsaa — 0 galerie de ţi- 


puri vii, fiecare cu esenţia'a sa 
realitate. Evitând convenţionalui, 
d. Miroea Streinul a dat o lu- 
crare puternică, densă, cu aqe- 
vătat epică. „Drama caszi Timo- 
teu” e o carte tara trebuie ci- 
tită şi pzntru calităţile evidente 
ale siiluiui dinamic şi personal, 
propriu d-lui Mircea Streinul. 





Q carte du'ce-amară 


E un domn care se uilă 
cam urit la tine, Când treci 
prin fața lui, parcă tu îi-di 
lua toată lumina soarelui. 
Mai e unul care de-abia mo- 
țăie din cap când îl saluți, 
la cafenea, şi-apoi te prive- 
ște cu o acră luare aminte, 
prin aburii varțului coli- 
dian. Și mai e o cedlă de cu- 
coane care se pretind actrițe 
apoi o gașcă de genii. Și încă 
mulți, mulți alții... 


Omul de fiecare zi, grăbit, 
nu-i vede. Dar iată că se - 


propie unul şi-i priveşte a- 
tent, prin lupă. ApOi începe 
să tragă linii pe-un carnet şi 
numai că te pomenești în fa- 
ţa unei menajerii. De astă 
dată, am să vă spun, mend- 
jeria e o carte: „Turhul Ba- 
bel“, iar Neagu Rădulescu e 
autorul. Un gen nou și inte- 
resant, iată ceeace vom pu- 
tea spune cu toată convinge- 
rea. O carte amuzantă şi spu- 





moasă, o colecție de gândaci 
rari, care constitue o surpri- 
ză pentru orice lector. 

Pe mine nu mă interesează 
faptul că lentila prin care 
Neagu Rădulescu a privit mi- 
Cul său univers, mdi difor- 
mează uneori realitatea, pre- 
cum nu mă interesează nici 
liniile acide gale creionului 
Său. Eu știu că „Turnul Ba- 
bel“ e o carte cuceritoare prin 
humorul şi prin sinceritatea 
ei, o carte care vine ca o gri- 
masă între atâtea înguste 
frunți fitosofice, pline de ri- 
duri şi de „idei“. O carte bine- 
venită, care nu ne îndoim că 
se va bucura de-un succes 
mult mai mare decât cel ce se 
anunță, 

Pentrucă „Zurnul Babel“ e 
cartea nu a unui om Tău, ci 
Cartea unui incorijibil senti- 
mental, care-și iubeşte eroii 
luați din viața imediată, nu 
vom putea spune că e o carte 
acră sau răutăcioasă, ci o îm- 
pletire de dulce şi amar, așa 
cum o anunțam în titlul în- 
semttării de faţă. 

Nouă ne-a plăcut pitorescul 
ei, precum ne-a plăcut ace'a 
din „Nimic despre Japonia“. 
Lectură copioasă și amuzantă, 
volumele acestea Ocupă ut 
loc aparte in scrisul de azi. 

„Turnul Babel“ nu este de- 
cât un popas, dar unul plin de 
toate calitățile pe care credem 
că le-am putut scoate in re- 
lief în rândurile de mai sus. 

Cetitorii au primit popasul 
lui Neagu Rădulescu cu o €x- 
plicabilă bucurie amestecată 
cu curiozitate. Noi însă ne în- 
găduim să așteptăm pe curând 
o carte care să ne reamintea- 
scă pe autoru! paginilor din 
„Dragostea mnoasiră cea de 
toate zilele“: un Neagu, care 
să fie şi Rădulescu. 


ŞTEFAN BACIU 





Haiducii visau în noaptea cu vedenii 
peste iocian de gând umbrit, 


Și blând, cum chipul unui sfânt. 


E'n el surâsul dimineţi; 
Ce-l cânt o mică rândunea; 
Em el tot dorul tinereții 

Ce vine val în calea mea. 


E închinat sfios și ție 

Amic al meu seară de seară 
Ce mi-ai dat o 'mpărăţie 

Și o îubire milenară... 


IUBIREA MEA 


Iubirea mea e mare 
Ca infinita zare 

Și iină de durere 
Ca floarea care piere, 


I-am dăruit puterea 
Ce-o are Invierea 
Elanul tinereții 

Și vârsta bătrâneţii... 


STELLA DOROJAN 
SPOVEDANIE 


Azi nu mai pot să plâng, 
Nici lacrimi nu-mi mai cad ca altă dată 
Când pentru lipsa pâinii depe vatră 

Mă zbuciumam ca un sărman nebun, 


Azi nu mai pot să plâng nici sărăcia 
Ce sufletul mi-a năpădit prin ani, 
Nu mă mai doare gândul pentru bani, 
Nici trupul nu-și mai cere veșnicia, 


Nu mai gândesc la lume, nici la viață. 
Nu mă nui doare sufletul trudit, 

Deşi mi-l simt atât de obosit 

Că pare-un astru 'mvăluit în ceață! 


sânt prea bătrân. 


Corespondenţța noastră 


Nu-mi; ai stârnesc ambiții, nu mai scriu, 
Plăcerea mea de viaţă a trecut. 

Mi-e trupul pentru suflet ca un scut 

Dar trupul meu stă'n viață ca'm sicriu, 


ŞTEFAN ATANASIU 
INCEPUT DE BALADA 


Vântuit de dor și-alean, Haiducul, 
Coboară 'n poiana 'ntre fagi ascunsă, 
La casa unde străjue nucul 
Și-arar scârțâe Jâtâna neunsă. 


Strigă la poarta 'mvechită de vremi; 
Atunci se deschide 'ncet o fereastră : 
— >,Ce caţi pe-aici, om bun? Pe cine chemi? 


Vezi-ţi de drum. N'ai loc în casa noastră”. 


— „Deschide mândro! Să aștept, nu pot, 
Că-s eu, haiducul urmărit ca fiara.” 
Când iesa-o strângen furtunos șopot. 
„„„Părtașe, îi învăluie "n fum seara. 


MIHU PRAVĂȚ 
PUSTIU 


Din vremea, iubito, când visul l-ai frânt 
Gomnite-au plecat bucuriile drepte 
Ferestrele'n mine deschise în vânt 
Lăstunul durerii — vor sparte “aștepte... 


Pe liniștea nopții se pleacă un geamăt 
Asernenea șoaptei căzută din zbor. 

Nu-i nimeni o torță sub gene s'anine 
Să văd cum tristeţile'n sânge mă dor. 


La poartă o mână pomană îngână 
Balsam peste foame, din milă, să pue 


Ce poartă-mi va pune pe frunte o mână 
Când foamea de dragoste 'n inimă sue ? 


Scuturate 'nserările de tâmplă se prind 
Cu iedera acelorași vise de jar, 
Priveşte iubito: spre tine întind 
Doar brațe ostenite, chemări în zadar. 


Singur... Coboară cuvântul imensă povară 
Să'ngroape tăcerea'n răsura de dor. 
Adorm în vecerniile zilei — șim seară 
Incet câte-o treaptă, spre ape cobor. 


VSEVOLOD TOPOR 
A FOST... 


A fost o vreme când sburdam în seară, 
lar inima măi se 'mălţa senină 

Spre nesfârșite ceruri de lumină 

Şi 'mbrăţișaţi pluteam pe apa clară. 


Călcâna solemn pe drumuri de rugină, 
Mi-apari în vis atât de statuară, 


Şi-atât de atb, în rochia-ţi de regină... 
Ah! Unde-s crinii ce ne îmbătară? 


A fost frumoasă despletita clipă, 
Câna gândul m; se rătăcea prin stele 
Şi-mi picuram iubirea din chitară, 


Acum ? Am cărunțit şi toate cele 
Ce-au fost odată sboară în risipă... 
Sunt istovit, mi-e inima amară... 


ROMEO MELINTE 


POETUL 


lată-l, cum trece țăcut și stingher 
Pe strada ce-i plină de bhime; 
Nimeni nu-i vede al ochilor cer, 
Și nimeni nu-i ştie de nume. 


S'aseamă'n totul cu oricare om, 
Doar gându-i măreț i se sbate, 
Crește mereu sub a frunţii lui dom 
Șin înimă-i crește o carte! 


Umblă și intră în case la toţi, 
Cetește în ochi, se'narmează, 
Nimeni nu știe şi nici nu socoți, 
Că'm drum îi conduce o rază! 


Gioata-l sfidează și râde de e! 
Ș-! crede-un capriciu de-o clipă — 
Dorul lui însă își face tunel 

Şin inimi la toți senţiripă. 


Creşte, cuprinde întregul norod 
lar el se ridică lunatic — 

Lumea întreagă o prinde'n năvod 
„Un soare înalt, singuratic ! 


PETRU ANCA 


*) Din caietul „13 poeme” ce va apărea în 
curând. 


INOPTARE 


Părea că lund-şi varsă șiraguri 

de perle azurii peste căminuri 

eu mă jucam cu s!ove şi cu ritmuri 
când totul era negru'n baldachinuri. 


mă îmbătam cu mir şi mirodenii 
şi-apoi plecam cu mine 'n răsărit. 


Ciipiri de swvă înmăgureau văzduhul 
şi cerul povestea cu luna, 

— cum Domnul a umbrit cu duhul 

tot drumul vechiu, ce-l năpădise huma. 


Stropi de tristeţi, scăpărau departe, 
umbra-şi pierduse brăul de pe petalele scu- 
turate 
şi doar alene se auzea, scâncetul de 
moarte 
al fiorilor de nuțăr din apele olocolite și tur- 
burate. 


VASILE BOCA 
COȘMAR 


Răstignilă, umbra mea pe cer 
spre miază-noaple expira. 
Ah, lestul de jos cât o durea 
pe răstignita umbră din cer. 


Doar luna cădelniţa, 
luna, fecioara. 

Și semnul cânta 
cântec de moarte, 


Departe, departe 
îmi era răsăritul, 
chinuitul, 

tare departe. 


Şi nu ştiu care înger 

mi-a stropit, cu aripa udă, 
fruntea, Şi moartea zăludă 
repede, *epede a plecat 

când cocoşul lumini a cântat. 


MARIN SARBULESCU 





——— 6 


Adrian 'se ridică frânt, ca un soldat 
ce a stat în pozitia de ochire ore în şir, 
privi dispreţuitor, lung, și trecu bă- 
lăbănindu-se, în camera cealaltă... 

Loria puse mâinile la ochi, apăsă cât 
putu, încât simți că degetele i sau a- 
fundat in carnea fragedă a obrajilor şi 
vru să plângă. Nicio soluție convingă- 
toare, care să-l smulgă din această de- 
primare absurdă ce-i frămânță sufle- 
tul, ca să-i redea voia bună, sau numai 
posibilitatea să mascheze golul din el... 


Bani nu aveau. Scrisul lui era singu- 
ra sursă de câștig. Prietenii îl părăsise- 
ră. Frumuseţea ei diabolică era numai 
o searbădă consolare. Nici Toma, ma- 
gistratul prieten, care-i invita din timp 
în timp la masă numai pentru a se gă- 
si în apropierea Loriei, nu se mai ară- 
tase. Şi Adrian care nu vrea să scrie!... 

Orice ar fi putut concepe, numai de- 
căderea aceasta, nu. Intotdeauna i-a 
ars în creier un gind isbăvitor, munca. 
Dar Adrian nu i-a permis să se oste- 
nească. A accentuat de fiecare dată, 
când se găseau la aman că puterile lui, 
relațiile lui, nu-i îngăduiese s'o arunce 
în ghiarele sforțărilor pentru trai. Nu 
l-a acceptat pentru această concepţie 
bicisnică. l-a cerut să intervină pen- 
tru a obţine un post la minister sau în 
altă parte. Stereotipul răspuns sa ur- 
cat mult pe scara sufletului și n'a mai 
încercat să-l amărască. 

Tiptil ca o bătrână, să nu-i rupă pân- 
za liniștei consolatoare și firul gându- 
rilor, sa apropiat de uşa camerei în 
care dispăruse Adrian. Atentă, înfrigu- 
rată de descoperirea pe care o va fa- 
ce, şi-a arătat capul de după zid. 

In mijlocul camerei, înalt, cu mâini- 
le în buzunarele pantalonilor, drept ca 
un steag, cu umerii puţin strânși şi cu 
capul plecat în piept, Adrian sta ne- 
mişcat... Zile trecuseră peste fatalul 
lor legământ și alte amurguri speria- 
seră vraja din grădină, iar zumzete 
plăcute îi făcuseră să uite sensul exis- 
tenței; pe masă nu străjuesc uneori de- 
cât o carafă cu apă și un şervețel sau 
întunericul îi măgulise răsbunarea. Cu 
toate acestea, Loria nu-l văzuse mai în- 
frânt ca acum, mai cufundat în mo- 
cirla neîncrederii în el... 

Pe huila ochilor  Loriei, mari, pă- 
trunzători, aprinși, au apărut două la- 
crimi. 

— Adrian, am găsit o încheere for- 
midabilă!... Nici Tolstoi, nici Haupt- 
mânn n'au terminat o carte cum ai s'o 
isprăvești tu!... 

Dintr'un salt fusese lângă el. Buzele 
subţiri, ispititoare, îi tremurau de fe- 
bra așteptării răspunsului. De un sin- 
gur semn depinde totul. O înclinare 
din cap; capitularea ambiţiunii lui; ie- 
șirea din starea aceasta de inactivitate 
deprimantă — soră cu moartea, — pe 
care Loria n'o înțelegea cu tot efortul 
depus. Colaborarea dintre ei restabili- 
tă — așa se legaseră doar — și viaţa-le 





= METAMORFOZĂ = 


avea să se schimbe definitiv. O altă în- 
făţișare, un alt resort al acţiunilor. 

Il încolăci cu braţele albe ca zăpada 
pe după gât şi se ghemui la pieptul său 
bombat ca o pavăză. 

— Nu trebue să te preocupe afacerile 
mele ! îi vorbi el duice,  incurajator, 
purtându-și mâna groasă pe ondula- 
ţiile părului negru de abanos. N'are 
nici un rost!... Te consumi prea mult!... 

— lar mă jieneşti 1... Nu e dat să su- 
ferim împreună ?... Vreau să serim, să 
fim bogați!... 

— Să tim! Așa am crezut în noaptea 
când ne-am înţeles să ne căsătorim. Tu 
cu frumuseţea, să-mi întreţii perma- 
nent nestins focul muncii; în el să-mi 
arunc toate vreascurile gândului!... Să 
revoluţionez lumea!... Ceva nou!... In- 
chipuirea ta şi ispita vieţii, poate au 
cerut mai mult. Nici un pas n'am făcut 
fără să am prezentă această dorinţă... 
Nu sa putut!... Destinul a fost crud!... 
Romanele sau vândut toate!... Editorii 
ne-au speculat... Am crezut în vorbe- 
le lor... 

Loria şi-a înghesuit şi mai mult ca- 
pul în pieptul lui și n'a răspuns. Cu- 
vintele lui Adrian aveau o rezonanţă 
specitică ce-și prelungea undele până 
dincolo de sufletul ei. Totul era adevă- 


;rât. Străduinţa și talentul lui nu pot fi 


puse la îndoială. 

— N'ai scris de mult!... Filele stau 
răvăşite pe masă și te aşteaptă... Am 
să-ţi dictez un roman!... 

Adrian a şuerat printre dinţi ca o si- 
renă. I-a prins capul în mâini și ţin- 
tuind-o cu privirea, a apăsat semnifi- 
cativ: 

— N'am să mai scriu nimic!... 

La trei pași în spatele lor, Tiberiu 
Mândru, avocatul prefecturii, fost co- 
leg de facultate cu Loria, năuc, ascul- 
tase totul. Nu-i venea să-și creadă u- 
rechilor. Imposibilul era mai ușor de 
tălmăcit în mintea lui, decât această 
scenă. Scrisoarea primită dela Adrian 
acum câteva zile, din care rândunicile 
exuberanţei sburau la fiecare rând, era 
într'o flagrantă contradicţie cu ceeace 
se petrecea aici. 

— V'am prins! vorbi avocatul cu so- 
noritatea-i cunoscută. 

Cei doi se întoarseră 
sc frecă la ochi. 

— Bine-ai venit, 
Loria. 

— Ateceri multe!... Osteneală!... 

— Pretext!... Intre intersse și priete- 
nie cred că ultima trebue preţuită mai 
mult. De acord? Da?... 

— Aşa sunt oamenii 
Adrian. 

— Observaţia ta nu mă atinge. Ne- 


brusc, Adrian 


maestre!  isbucni 


mari! ironiză 


UNIVERSUL LITERAR 


prevăzutul, nu știi, schimbă complet 
un plan studiat, de pe urma căruia ai 
de multe ori de pierdut... Convingerea 
aceasta mi-am format-o de mult şi 
văd că se cimentează pe zi ce trece. O- 
dată, la un examen, Loria m'a admis 
total. E adevărat?... 

— Nu pot preciza... Cred însă că nu 
poţi minți... 

— Ce mă iei în devale? Ai uitat când 
făceam filosofie amândoi și te băteai 
cu pumnul în piept că vei închega un 
sistem? 

— Bravo!... Nu ştiam!... aplaudă A- 
drian... 

Atmosfera se înveseli. Tiberiu Mân- 
dru constituia pentru ei, ori de câte ori 
le călca pragul, o înviorare, conducân- 
du-i cu abilitate de avocat chiţibuşar 
prin ostroavele  glumei și amintirilor. 
Multe din ghinioanele lui dela tribunal 
se sirecuraseră pe nesimţite în opcrile 
lui Adrian şi prietenul lui, aproape că 
nu se putea dispensa de un personaj a- 
semănător. 





— Domnule! Ce să-ţi spun!... Amo 
chestie!... Ştii, formidabilă!... Un subi- 
ect de roman extraordinar!... Vrei să 
ţi-l spun? Un proces cum nu sa mai 
întâlnit în analele justiției române!... 
Vei scoate... ceva... ştii !... A la Zola!... 

Literatură prea multă nu cunoștea 
Tiberiu Mândru. Citise candva romane 
străine şi mai ales, în copilărie, fasci- 
cole... li plăceau... Pe urmă au venit 
studiile, ocupațiile și na mai avut 
văbdare, 

— Auzi, Adrian, o bombă! se giu- 
giuli Loria... Ediţia are să se epuizeze 
în câteva săptămâni. Să fim bogaţi!... 
Tu eşti luceafărul, Tibi!... 

S'au aşezat toţi trei pe o canapea: 
Tiberiu Mândru la mijloc, Loria şi A- 








de CONST. ENE 


drian, de o parte şi de alta. Peste u- 
merii lui laţi, sănătoși, pe acelaș plan, 
mâinile lor s'au încolăcit ca funia pe 
un lemn. 

Adăstarea să audă din gura avoca- 
tului procesul senzațional, lumina îs- 
băvitoare care va reîntrona pacea în 
sufletul Loriei și încrederea și munca 
în al lui Adrian, le înfierbântă frun- 
țile. 

— E vorba despre un preot, care de 
douăzeci de ani nu mai văzuse lumea. 
Sc ţinea departe de toate nimicniciile 
vieţii. li plăcea să stărue în credinţă, 
convins că are să vorbească odată cu 
Dumnezeul... Rugăciunile, posturile, îl 
încopeiau şi mai mult în piozenia lui... 
Dar,... cui oare îi este dat să fie astăzi 
sfânt?!... îi crescuse barba până la ge- 
nunchi aproape... Vorbea ca un inger... 
lighioanelor cu care-și omora tristeţile. 
Intr'o zi i-a eșit în cale, prin padure, o 
femee... Semăna cu tine, Loria. I-am 
văzut iotografia la dosar. Frumoasă ca 
tine!... 

Loria râse și îl isbi peste gură, uşor. 

— Ce s'a întâmplat? îl iscodi nerăb- 
dătoare. 

— Scăpată dintr'o şcoală, fata vrea 
să trăiască numai câteva zile în sălbă- 
tecia pădurii... 

— Auzi, Adrian, ce interesant!.., 

— Nimic extraordinar!... 

— Ascultă până la capăt, se încrun- 
tă Tiberiu. 

— Nu mă preocupă deloc! reproșă el, 
încăpățânat. 

— Subiect mai palpitant decât aces- 
ta, nu vei găsi oricât vei scormoni prin 
ungherele crecrului tău! Mai ales în 
starea psihologică în care te găsești a- 
cum. Îmi pare rău că nu te-ai lămurit 
asupra unui lucru deosebit de important 
în creaţie: eroii trăesc împreună cu aâu- 
torul lor. tăcu drastic Tibi. 

— Te înşeli!... Tocmai de aceasta 
sunt aşa cum sunt! Le-am dat prea 
mult!... Mam secătuit pe mine, ca să 
le dau lor. Să-i fac să placă, să subju- 
ge, să triumfe... Ce vrei să mai spui? 
S'a terminat!... se ridică Adrian ener- 
vat.,. 

In ochi îi clocotea lava unei mânii 
sfârtecătoare. Reflexul acela de om ne- 
bun, care nu mai ţine seama de nimic, 
surescitat din senin și mai ales tinuta 
corpului, îl făcea de nerecunoscut. 
Fiecare erou își trăgea vlaga din sân- 
gele lui, din viaţa lui. Pentru el nu ţi- 
nuse nimic, dăruindu-le lor totul... 

— Unii scriitori au tipărit sute de 
volume... Felurit de bune, dar au scris. 
La atâtea vrei să rămâi? Să pui cru- 
ce?! se minună avocatul. 

Loria sta încă nedumerită, cu braţul 


24 MAI 1941 


Doga 
tm ati nt et 


pe după gâtul avocatului, privind pli- 
nă de spaima pe care i-o rezerva mo- 
mentul, la silueta bărbatului. Tibi o 
rugase, o certase chiar să nu se alăture 
unui om ca Adrian, pe vremea când 
încă mai erau studenți. Prima lor cu- 
noșiință isbise direct atenţia avocatu- 
lui de astăzi şi părerea dată expresiei 
atunci nu suferise nici o alterare. Lân- 
gă frumuseţea Loriei, o atât de angeli- 
că construcție, avocatul îşi dăduse sea- 
ma că scriitorul Adrian  Volbură, nu 
putea trăi până la sfârșit. 

— Măcar un roman, Adri, trebue să 
mai scrii!... Acesta pe care ţi l-a poves- 
tit până la jumătate Tibi! se rugă co- 
pilăreşte Loria, clipină din ochi, cău- 
tând să apropie în mintea ei, scene din 
trecut, când nu era supusă unor ase- 
menea încercări. 

lubirea ei nu se topise odată cu flo- 
rile, nu expusese ființa neînţeleasă a 
scriitorului la lovituri. Dăruită cu po- 
doabe neiîntrecute în suflet. Loria nu 
cunoştea în afară de el pe nimeni. Nici 
un compromis nu-i pătase viața de 
când sta ca o sfântă, lângă masa pe 
care, aplecat deasupra filelor albe, A- 
drian da suflare oamenilor din gându- 
rile lui. 

indelung, privirea ei examina frun- 
tea ce, boltită, se descreţea sau se în- 
crunta ca a unui răsboinic. 

Adrian sa apropiat. i-a privit po a- 
mândoi de sus, și a urlat, adresându-s 
Loriei: 

— Până nu vei pleca tu din această 
casă, nu mai scriu nici un rând!... Ni- 
mic!... 

Tibsriu şi Loria rămaseră stupefiaţi, 
Adrian nu era nebun. Cuvintele ei nu 
avuseseră nimic jicnitor. Comportarea 
ei, mai sfioasă şi reţinută ca altă dată. 
Atunci? 

— Ce vorbă e asta, Adrian? se ridi- 
că avocatul, prinzându-l de mână. Se 
poate să te exprimi așa când Loria era 
între noi? “Ţi-a pricinuit vreo neplă- 
cere?!... 

Loria nu ştia ce să mai spună. Amu- 
țise. 

— Să se ducă departe! Acolo unde 
n'o voiu mai vedea în ficcare moment, 
Pentrucă niciodată nu voiu putea scrie 
un roman, chiar dacă tu îmi sugerezi 
subiectul, care să-i întreacă frumuse- 
ţea. Perfecţiune nu e nimic în afară de 
Dumnezeu. Totuşi, Loria, sub un ra- 
port e inegalabil mai frumoasă decât 
orice sforţare a talentului meu de a-i 
opune un rival... 

— E vorba de ceva deosebit, Adrian, 
încercă să-l convingă avocatul... Aici e 
vorba de o femee, dincolo de artă... 

— Frumuseţea ei, până acum, am 
înțeles-o așa cum am redat-o în căr- 
țile mele... Astăzi însă, când o pricep 
altfel, nu mai pot scrie!... Deaceea, tre- 
bue să mă părăsească... 

Loria a început să plângă cu hohote. 
Tibi și Adrian, au rămas cu frunţile 
plecate, ca la o rugăciune... 





Meșteșugul cititului 


(Urmare din pag. I-a) 


Dacă traducătorul francez ar fi adăugat si pasagiul culminant din 
Symposium al lui Platon, care constitue al doilea emigraf, ciliiorul 
acaslei editii ar fi pregătit pentru tema ce avea să i se întățișeze sau 
ar fi avut o indicație pentru a se orienta și eventual familiariza în 
climatul spiritual din care a generat romanul, lată dar câ poae 
păgubi pe cititor un traducător neconșiincioz, iată însă cât ze poale 
păgubi un ciiiior pe sine însuşi trecând cu nedtențe asupra unei 
astfel da 1niniscrule însemnări din fruntea unei cărți, asupra căreia 
drept es'e să cugete puţin și inainte și după lectură spre a vedea 
care este rostul ei, căci fără niciun rost nimeni nu l-ar fi aşezat acolo, 

Aceeași greşeală o fac cititorii grăbiţi nu numai cu micile epi- 
graf, ci chiar cu scurtele sau, mai ales, lungile preieie. Și acestea 
au totuși rostul și folosul lor. Dacă 'am lăsa la o parle cuzuri cu totul 
speciale cum esie consistenţa introducerea-eseu Asupri uzității spi- 
ritului, pe lângă care piesa, în traducere franzeză: L= fieuve etince- 
lant, a aceluiaşi Mo:gan, ce-i urmeuză pare o palidă exemplificirre, 
rămân cazurile generale. Avarit-propos-ul dela aceeaşi carte, cara 
lămurește pe cititor cu toată problematica ce se pune în eseu şi în 
piesă, nu poale fi înlăvurct fără ca textul piesei să rămână tă:ă 
nimic relevant în el. Sunt opere care câteodală nu ating desăvârşi- 
rea, peaie tocmai pentrucă aztisiul a fost prea nul: preocupai de 
partea ideologică. Dacă opera din punct ds vedere ariisti- suferă, a: 


îi o pierdere să nu cunoaștem idei care pot fi — cum este în cazui 
citat — cu totul remarcabile, Preieţele ajută — fie că le face chiar 
auiorul, fie că le face altcineva — să atmosferizeze pe citito:, uneori 


chiar să-l indrumeze. Nu e mirare deci că mulți ciiitori găsesc multe 
cărți fără sens. Explicaţia e simplă: n'eru citit prefețele, 

Fireşte, pentru un cititor ideal lucrurile ar merge încă mai ds- 
paria In iond, datoria cea mai elementară l-ar obliga să citească 
ceea ce s'a scris în legătură cu romanul citit da el, chiar dacă nu e 
un specialist, ca să-și dea seama astfel dacă a înțeles bine, dacă a 
înțeles totul. Și mai ales, această datorie n'ar putea să nu oblige 
atunci când însuși romancierul vine și aduce lămuriri în legătură cu 
sensul real al operii sale. E o întrebare, în această ordine de idei, 
câți din cititorii, atât de avizi acum câțiva ani de remarcabila carte 
Amemtul coamnei Chutterley, avizi de ea pentru alte moiive dacâi 
cele care o făca m remarcabilă însă, au citit și cartea lui D. H. 
Lawrence: Deten e de ludy Chatterloy, fără de care, neîndoielnic, 
chiar peritru cel taai ales dintre noi, multe sensuri rămân imperieci 
lin:pezite. Tot așc cine din cei cărora le-au plăcut scrierile lui Charles 
Morgan a citit s:-udiul publicat de el: Defense du roman, atât de 
prețios pentru inlegerea deplină a artei şi concepțiilor acestui mare 
creator ? Cine, de asemenea, din cei care citind câteva din romanele 
lui Balzac au rămas nedumeriți de marea faimă a acestui scriitor, 
au parcurs și celebra prefață dela romanul La maison du chat-qui- 
peloite, din care reiese întreaga grandoare şi perspectivă a ansam- 
blului operei ? Sau, pentru a ne opri în literatura noastră, câți din 
ce care au citit lon al d-lui Rebreanu i-cxu citit şi articolul atât de in- 
teresant, pubiicat nu de mult; prin care arată din ce şi cum a răsărit 
această operă ? 

Toate acestea sunt însă greşeli în ce priveşte partea externă a 
romanului. Incă mai grave şi mai pline de urmări nefaste sunt cele 
care privesc romanul însuşi, adâncimile lui. Sunt foarte numeroși 
cititori care judecă opere literare după viața și tipurile umane ce le 
găsesc acolo. O anumită carte place pentrucă soarta eroinei smulge 
lacrimi; alta pentrucă eroul este și se poartă foarte frumos; o a treia, 


TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, STR. BREZOLANU 23 


în sfârşit, pentrucă acțiunea este interesantă, veridică, plină de ne- 
prevăzut, 

Ca o operă să ne deu ceea ce se cuvine trebue să fim bina lă- 
muriii în primul rând ce să-i cerern și mai ales, să-i cerem ceea ce 
este legilim. Apoi, vom încerca să schițăm cum anume putem obțihe 
ceea cs dorim. Trebua să înlăturăm deci odată pentru toideauna 
grava eroare de a ziti periru a găsi oameni corespunzători unui 
anumit ideal de viaţă al nostru sau pentru desfăşurarea subieziuiui. 
Csl mai simplu raţionament, dacă cineva își va da osteneala să 
mediteze o clipă asupra lucrului, va arăta că nu pote fi vorba de 
așa ceva, Citim ca să vedem cum s'a desfășurat acțiunea romanului: 
ceea ce n'a fost niciodată şi mrobabi! nici nu va îi cândva? Cilira 
ca să imvidiem sau să compăiimim oameni care duc o viață mai 
fericită sau mai mizeră decât a noastră ? Ar fi să ne mărim neca- 
zurile zadarnic. Citim insă ca să ne uităm pe noi înșine, ca să uităm 
viața cu grijile ei și ca să evadăm întrun chip oarecare din mijlocul 
lumii mediocre în care ne ctlăm, Literatura, ca orice artă, nu e 
izbutităa dacă nu te înalță cincolo de lumea aceasta materială po 
care ie icce s'o uiţi. S'a gândit cineva că şi pentru aceasta, la teatru, 
se face întuneric în sală ? Astfel, atenţia este încordată numai pentru 
vicța de pe scena luminată şi spectatorul nu vede nici vecina cu 
care poate s'a certat în ajun, nici vecinul căruia îi datorează o sumă 
ce nu o va putea plăti la timp, nici ghetele sau hainele ce vor trebui, 
cu toată scumpetea, să fie în curând înlocuite. Nimic nul distrage 
din viațu unde î! transpunse sactacolul, care înlocuiește pe cea reală. 
La cinematograf, chiar decă necesităţile tehnice, n'ar cere-o, ar fi 
la îel. Şi ceea co dă fiorul, chiar fiorul ide groază, nu este acţiunea 
sxu aiâ! acțiunea, căt chipul cum esie realizată ea. De aceea filmele 
şi chiar pizsele de teatru au ca un mijloc de reclamă numele inter- 
preţilor şi al regizorului care, prin prestigiul lor, garantează nu 
subiectul, ci calitatea realizării. Aceasta are însemnălatea covârşi- 
toare. Cel mai mic detaliu, dacă nu este pus la locul lui, ie trezește 
din viata-vis pe care o trăieşti în timpul contemplării operei de 
artă — căci aceasta este și citirea umei cărți și ascultarea unei bucăți 
muzicale și privirea unui tablou și chiar vizionarea umu film bun — 
vraja e ruptă şi nici cea mai îngrozitoare scenă nu te mai emoțio- 
nează, lată cum se explică, în mod foarte simplist și intenţionat ră- 
mân&ad întrun domeniu artistic ceva mai concret, în care fiecare are 
experiențele sale, că realizarea este cea care rămâne pe primul plan 
în toate domeniile artei și ei trebue să-i cerem totul, 

De altfel, ce dovadă mai concludentă că acest adevăr este 
valabil deopotrivă în literatură, dacă nu mai ales aici, decât faptul 
că sunt subiecte care se repetă sub o fommă sau alla? Subiectele 
unoru din piesele lui Corneille şi Racine nu sunt în bună parte împru- 
tate dela alte cpere liierare anterioare ? Literatura noastră nu cu- 
noaşte şi ea cazul legendei Mzzierul Memole din folclor, existentă sub 
forme inferioare şi la alte pcpoare, al cărei subiect sau simbol a 
iost utilizat în literatura cultă de Carmen Sylva, N. Iorga, O. Goga, 
Lucicm Blaga, Adrian Maniu și Victor Eftimiu ? lar lirica universală 
nu revine ea mereu asupra acelorași momente veșnic alfel înfăţi- 
sale ? Toale acestea, desigur, n'ar fi posibile dacă în literatură, ca 
şi în toate artele, nu subiectul ci chipul cum este el întrupat n'ar fi 
ceea ce dă valoare şi se cuvine să intereseze. 

Dacă feptul acesta este atât de limpede, cum se explică atunci 
că cei mui mulți nu cilesc pentru reala desfătare estetică, ci pentru 
subiectul cărţii, pentru a-şi trece doar vremea, nu pentru a-și îmbo- 
găţi și sufletul? Răspunsul este simplu. Oamenii, în graba lor, nu nu- 
mai că omit anumite pagini: epigrafie, prefețe, explicaţii ulterioare, 
dar mu cu timpul să surprindă tot ceea ce are o operă literară. O da- 
torie elementară pentru cine vrea să stăpânească meșteșugul citi- 
tului este să recitească. Nu să ia dela început cartea pe care abia a 
efârşit-o, cum fac unii şcolari cu lecţia lor de istorie de pildă, dar să 
revină cândva asupra ei odată, și probabil această primă recitire să 
ckeme și altele. Nu poate exista om care să n'aibă orele lui de tris- 


i a a a ar ar a a a a a eee 


tete, când nui vine să facă nimic, nici să se plimbe, nici să vorbea- 
scă, nici să scrie, nici chiar să înceapă o carte nouă. Este momentul 
cel mai potrivit să revii asupra unei cărţi pe care altă dată ai sfâr- 
şito cu părerea de rău că nu era mai lungă, _ 

Abia atunci se relevă toate amănuntele care la prima lectură, 
în bună parte în chip tatal grăbită și cu atenția îndreptată spre con- 
fiici, scapă în întreaga lor semnificaţie. Recitirea cărţilor bune este 
de dorit, în primul rând, pentru o mai bună înțelegere a fondului lor, 
a ideilor pe care le cuprind. Nu toate cărțile, chiar romane, sunt ușor 
de înteles, nu toate cărţile greu de înteles sunt demne de a îi arun- 
cate după primele zece pagini, ba chiar dimpcetrivă. Romanele lui 
Proust ale lui Huxley scu ale Jvi: Morgan ca să amintim pe cele cu 
care publicul cititor a putui fi mai în contact și să nu ajungem la cla- 
sicul exemplu al lui Faust, sunt câ'eva pilde de cpere care nu pot fi 
ieal, complet înțelese după o singură leciură nici de oumeni cu o 
s2veră pregălire, Trebua să recitești, uneori să citeşti şi alte lucruri, 
ca să înielegi în întregime unele romane, care în general se întâm- 
plă să fie cele mai prețioase, 

Dar recitirea este necesară, în al doilea rând, chiar dacă cititorul 
priveşte romanul din punctul eronat de vedere al subiectului. Sunt 
anumite amănunte, anumite replici, anumite siuații din cu:sul unui 
roman a cărora semnificație și întreg rost nu apar decât muil mai t&r- 
ziu, peste o sulă sau două de pagini. Mai ales dacă nu citim, așa 
cum putini au posibilitatea, fără intrempere, incideniul initial a fost 
uitat. Abia, la lecturile următoare, când îl regăsește şi când domini 
întregul anscumblu, poți să-ți dai seama cu adevărat de valoarea fie- 
cărui detaliu, de arta de a sugera a scriitorului, 

În sfârșit, în al treilea rând, recitirea este necesară pentru a sur- 
prinde framuseţile de stil. Când citeşti prima oază, fără voie, mai ales 
dacă nu eşti experimentat, atenția îţi este furată de deztășurare, de 
oameni, de confiict, Din toate frazele, din toate descrierile, atenția 
prinde esenţialul situației: se însera sau se lumina de ziuă. Abia când 
recitesti fără grabă, pentrucă şti cum se vor petrece lucrurile, iţi vei 
da seama că scriitorul n'a spus, ca toată lumea: se însera, ci a uti- 
iizat niste vorbe împerecheate neașteptat: „Când am ajuns sus, soa- 
rele se stingea fără putere. „Era o lumină turbure, cu ceasul neho- 
tărât,. Şi nu se deslușea de-i început de ziuă, ori cele dintâi întune- 
cimi ale asfintitului”. Sau, nu spune că atunci când s'a deșteptat se 
lumina de ziuă, cum ar face fiecare din noi, ci: „Luna se strămutase 
de cealaltă parte a cerului. Era târziu... Dar noaptea dura încă. Spre 
răsărit orizontul albastru se decolora cristalin”, Aceste detalii de 
limbă şi stil au o mare însemnătate, căci datorită vrăjei pe care o 
crează sugerând, cu alte cuvinte şi alte imperecheri, lucruri și iaple 
din lumea reală, scriitorul reușește să nu ne mai tulbure cu nimic, 
să realizeze mirajul și să ne iranspună în lumea de vis — ținta su- 
premă a oricărei arte, Gupă cum am spus şi mai înainte, 

Toate acestea însă: citirea epigrafelor, prefețelor și a studiiior 
adiacente, recitirea atentă a cărţii nu folosesc la nimic dacă cititorul 
nu dă si încă ceva. Este cel mai prețios lucru, pentrucă este ceva 
din el: mediaţia, Şi banii daţi pe cărți și timpul întrebuințat cu citirea 
lor, chiar și străduinta de a evita erorile insemnate până aici nu duc 
la stăpânirea meşteşugului cititului dacă fiecare nu dă câleva clipe 
de gândire asupra paginei, asupra romanului citit, Numai prin acea- 
scă cutundare în tine, prin asocierea lucrurilor citite acum cu altele 
mui vechi, printr'o reverie, dar si printro lucidă examinare, pagi- 
nile citite îţi vor aparține cu adevărat şi definitiv. 

Acesta este meșteșugul cititului, sub cel mai simplu aspect al 
lui. Fără stăpânirea acestui meșteșug, lectura oricărei cărți nu este 
o trecere de vreme nici mai inteligentă, nici mai folositoare decât bo- 
xul sau jocul cu zarurile, Numai prin stăpânirea lui, cel mai umil 
dintre noi se va simţi mai nobil și mai bogat sufletește când va sfârşi 
de citit orice carte şi va putea spune cu îndreptățire că a contribuit 
şi el, prin acest simplu act personal, la înălțarea literaturii naționale. 


G. C. NICOLESCU 


Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. T. T. Nr. 24464-938