Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1940_049_0006

VAIVIDSUL [Ii 


PROPRIETAR: 

SOC. AN, „UNIVERSUL” BUCUREŞTI, BREZOIANU 23 
DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 
Înscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov 


ABONAMENTE: 


autorităţi și instituţii 1000 lei 
de onoare 
poriiculari 





500 „ 
220 » 








“Porlret de familie 


In glasul, peste timp, e ceas. Fundalul 
Sonor sa netezit neanecdotic... 

Un cer de coacăze târzii despotie 

Și stoarse 'mbrăţișează irealul 


Realităţii care din haotic 

Belșug, cernând, se 'mbracă 'n idealul 
Reliefului, trecut, profil pe malul 
Cuvântător, prezenţei symbiotic, 


Făgăduit : cum trandafirii Detta 
îi curăță și-o desenează Miky, 
Vorbind, naiv, cu vorbele bunichii, 


Iar Nic işi pregătește 'n râs vendetta 
De drum — şi liniștea cea pământie 
E'n iniştea văsduhului fetie. 
ŞTEFAN NENIŢESCU 





Despre cultura dirijată 


de MIRCEA ELIADE 


In editura Fundaţiei pentru Literatură și Artă „Regele 
Carol II”, au început să apară de curând o serie de volume 
substanţiale şi totuși accesibile unui nespecialist, în calec- 
ţia „Mica Enciclopedie”. S'au tipărit până în prezent un 
rata de anatomie, un calcul al probabilităților şi un 
toarte înumos studiu asupra origimei Românilor, datorit 
d-lui G. Brătianu. „Mica tnoielopedie” completează în- 
tun anumit sens, adresându-se unui public mai vast, „Bi- 


plioteca wne.cioptu-ca” pe care o editează Fundaţia he”, 


gela Carol LL” de mai mulţi ani. A.) 

Fără îndoială că gândul d-lui prof. Alex. Rosetti d.rec- 
torul editurii Fundaţiei, a fost să pună la îndemâna publi- 
cuilui românesc o serie de mamuale şi monografii, semnate 
de autori competenţi, asupra celor mai insemnate prob-e- 
me care alcătuiesc laolaltă o cuitară. Este cal puţin sur- 
prinzător că în iiimba românească, deşi s'au tipărit un nu- 
măr destui de mare de cărți, nu există lucrări gemeraie, 
tratate fundamentale sau aşa numitele „Introdulceni”, fări 
de care un tânăr nu-și poate începe studiile personae. In 
orce limbă europeană — printre care precizez că nu vreau 
să exciud spanio.a, ungâra, poloneza, ca să nu mai vorbesc 
de limbile scandimave — se găsesc lucrăni generaile şi tra- 
tate întroductiva asupra oricăret probleme cuiturale. din 
toate ştiinţei», artele și fi-ozotiile. Un tânăr cetitor român, 
care ar vrea, bunăoară, să citească o lucrare serioasă şi de 
anzamblu asupra Renaşterii, sau originei limbajului, asu- 
pna ftazofiei grecești, sau teoriei rasselor, sau istoriei reli- 
giunilor, sau buddhismului, sau descoperirilor gwograf.ce, 
ete. — trebuie să se adreseze llibrăriei streime. In limba ro- 
mână nu există, nici măcar în traduceri, asemenea iucrăti 
indispensabile. 

Sunt anumiţe cărți a căror atentă lectură foloseşte 
mai mut atcut un vial uiureg de v-eţi romanțale şi căiți 
de suspecta vu-gatizare. Cine recutește Cerarea veche a lui 
Fustei de Couiauges, Civuuzajua vaita în benaştere a sul 
Buneknarăt, Pyscne a lui konde, Cuitura primiuvă a ui 
Ty.or Sau Gânurea chineză a luu Mărcei Guianet — ca să 
menţionez doar cateva tiuiuti care-mi vin la întâmplare 
Sub condeiu — proiută şi se destată cu mult mai mun de- 
cat dacă ar ceti o duzină de cărţi de speeiailave sau d-e- 
tante publicate mă mult sau măi puţin recent asupra ace- 
iorași probieme. Din toate mările carți de cultura pudica. 
te in Uccadent în ul-tinui 70—80 de ani, nu ştiu dacă sunt 
traduse două Sau trei în românește, Cetatea veche a lui 
Fuste! de touiangts a fost taimăcită şi pubuicâtă doar a- 
cum câţiva anu. Și atunci, tânărul cețitor care vrea să ca- 
pete o „introducere” temeinică într'un. subiect oarecart, e 
nevoit sâ, recurgă la lucrâri de a doua și a treia mâna, pe 
care le găseşie printre noutățile librariei sau la ant-cari. 
AȘi seri» rânduriie acestea cu mai puțină meiancoile, dacă 
nu mi-aşi aduce aminte câți ani am pierdut cu lecturi me- 
diocre sau deadreptul proaste, pentrucă nu aveam ia înde- 
mână buicrărie fundamentaie — pe care în altă ţară ori- 
cime be găsește pintre „cărţile clasice” ale lhbrăriiLor, 

Acum, când se vorbeşte atât de mult de cultură diti- 
jată, mă intreb dacă n'ar fi timpul să se procedeze ia o ti- 
păture metodă a cărţior ae acest fel. Poate că une-e dim 
ele ar putea fi „comandate” savanților şi gânditorivor noş- 
tru, War cele ma. muie ar trepui traause, şi traducerea a- 
ceasta ar fi împlinită de specialişti. Aittel tăimăceşte un 
haieni:zt Psyche a lui Erwin Rohde, și atiel ar fi ea tra- 
dusă de un simpiu cunoscător al limbii germane. Uneori, 
traducătorul, dacă este el însuși un specialist, poate com- 
pleta opera tradusă, adăogând în note ceeace S'a descope- 
rit nou în ştiinţa respectivă dela data când a apărut ver- 
siunea oiigina:ă. Așa Sa intâmplat, bunăoară, cu tradu- 
cerea italiană a Filozotiei greceşti a imi Zeller, făcută de 
un bun specilist, care a adăogait copioase note critice şi bi- 
biiografice textuiui clasic al savantului german, 

In orice caz, fapt este că în cultura românească Lip- 
sesc deocamdată „cărţile mari”, acele cărţi fundamentale 
care s» citesc de mai multe ori în viaţă, și a căror primă 
lectură echivalează uneori cu o revelație. Nu e nicio ruşine 
că tânăra cultură românească n'a putut încă creia ase- 
menea „cărţi mari”. O cultură majoră, ca cea italiană, 
doar dacă a dat două sau trei asemenea „cărţi mari” în ul- 
timii 70 de ani. Dar cultura italiană nu s'a mulțumit cu 
aceste „cărţi mari” autohtone. Faptul că a creiat Machia- 
veili al lui Viilari, Virgilio nel Medio Evo al lui Comparetti, 
Origini dell'epopea francese şi ate câteva lucrări funda- 
mentale, care se vor citi incă multă vreme după ce valoa- 
rea lor ştiinţifică va fi depăşită, nu a îngăduit cututui ita- 
line să ignoreze celelalte „cărţi mari” ale Europei. Şi a- 
proape toate aceste monografii clasice au fost traduse. 

Ca să ne reintoarcem la cazul culturii româneşti, nu e 
nevoie să aşteptăm până când un român va putea serie o 
operă fundamentală asupra, să spunem, religiei greceşti, 
Cartea lui Niel:son poate îi de pe acum tradusă, şi ea va 
sluji de orientare şi de documentare tânăru'mi care ar dori 
să cunoască acest misterios sector al antichității. Exem- 
piele pot fi multiplicate la imtfinit, pentrucă aproape nicio 
operă clasică de cutlură n'a fost tradusă în româneşte, 

Se traduc, în schimb, puzderie de scriitori moderni. 
Librăria românească, sufocată acum zece ani de traduce- 
rile din Pittigrilli, Dekobna sau Guido da Verona — e in- 
vadată astăzi de traduceri dim autorii englezi și amerteani. 
Fireşte că e un mare progres, dela Dekobfa la Charles 
Morgan, şi dela Pittigriiii la John Galsworthy şi Aldous 





(Urmare în pag. 7-a). 


NINA BATALI 








REDACŢIA Și ADMINISTRAȚIA 
BUCUREŞTI | Sir, Brexolanu 23-25 
TELEFON 3.30.10 





DAP 





ANULXLIX e Nr.:6 
SAMBATA 3 Februarie 1940 


APARE SĂPTĂMÂNAL 
PREŢUL 5 LE] 











Ezistă, în fluviul de lumină, 
cu iradieri nesfârşite, al Căii 
Laptelui, o pată întunecată, un 
gol imens, cu adâncimi înson- 
dabile. Acolo, în Crucea Nor- 
dului, lângă strălucitoarea stea 
Deneb, se deschide o fereastră 


către marele necunoscut al ce- 
lorialte universuri, dincolo de 
putinţa cercetării, dincolo de 
simţurile obișnuite omenești, 


Nicăeri tenebrele nu apar mai 
vaste, nicăeri neantul nu-ți a- 
pare mai deslușit şi fiorul în- 
tunericului nu este mai cutre- 
murător. 


De câte ori am încercat să 
cuprind imaginea desăvârşită a 
nopţii, de câte ori am vrut să 
întruchipez aevea icoanele că- 
lătoriilor  subpământene, fie 
din peregrinarea lui Eneas în 
teribilul Orcus, la lumea celor 
de dedesubt, fie din sumbra 


coborire a lui Dante în Infern, 
tabloul întunericului crunt, tot 
de acel goi din Calea Lactee 
mi-a fost redat. Vă amintiţi 
de versurile lui Virgiliu ? 


Tenent media omnia silvae, 

Cocytusque sinu labens cir- 
cumvenit atro. 

Quod şi tantus amor menti, si 
tanta cupido est, 

Bis Stygios innare lacus, bis 
nigra videre Tartara... 


(Pădurile închid de pretu- 
tindeni calea ; cu negru trestiș 
şi cu bălți o'ngrădește Cocitus. 
Dar de te mână 'ntr'atâta voin- 
ta și dorul te-alungă, Styzul 
șincolo și'ncoace să-l treci şi 
de dată'ndoită Tartarul negru 
să-l vezi...) 


Pe aceste urme au mers toți 
scriitorii cari au venit după 
dulcele cântăreţ  mantovan, 
Virgiliu, ca să  zugrăvească 
îmmela lumii celeilalte. Sunt 
doar şi alte opere ale antichi- 
tății, îm care dorința dea 
scruta tărâmul de peste hota- 
rele vieţii este lămurită, Dar 
nicăeri, cadrul nu este mai fi- 
resc ; nicăeri închipuirea nu 
epuizează tot ceeace se poate 
spune despre Infern. 


Flori Imaginea creștină a lui Dan- 





Eminescu intact (1I])') 


Confruntări.- Eminescu și timpul nostru 


In discuţia, recunoaștem, destul de 
severă pe care vrem so continuăm 
aici, noi am îndrăsni să pretindem 
numai acea onestitate inteiectuală 
care să se preocupe sincer de ob:ectul 
discuţiei, nu de persoana noastră nici 
de fanat:ismele ce ni s'ar atribui: am 
vrea anume să ni se spună numai 
dacă avem dreptate sau nu — e lucrul 
singur care interesează — dacă e a- 
devârat cu un cuvânt că mârturis.m 
o religie ale cărei art-cole de credin= 
ţă totuş le refuzăm în tot ce au ee 
real, activ, durabil, esențial... Nu 
punctul nostru de vedere astfel inte- 
resează — pentru sau împotriva lui 
Em.nescu, nu! 

Ata este discuţia, Interesează în- 
tradevăr că soc-etatea noastră care 
în toate forme.e ei de expresie se Măr- 
turiseşte pentru Eminescu, ocupă în 
fond posiţia paradoxală de a se găsi 
subt toate raporturile impotriva lui! 
Aceasta este deshaterea şi în acest 
singur loc am vrea să ni se arate, dacă 
este posibil, contrariul... 

Până atunci totuș ce am văzut? Mai 
întâi un Eminescu a cărui poezie nu 
formează dscât un loc comun, dar 
nico aderenţă sinceră, sau am văzut 
un Eminescu pe care îl cuprindem în 
aceeaș frază admitrativă în care nu 


esităm să primim deopotrivă și pe cei 
mai hotăriți negatori ai lui, de pe vre- 
muri, Am văzut nu mai puţin că îl 
proclamăm pe Eminescu dar ne facem 
chip cioplit din chiar adversarii iui — 
atâtea, statui care n'au alt sens decât 
să, strige incoherența prin toate ora- 
șele și pieţile noastre pubi:ce! 

Şi mai era vorba de cu.tul unanim 
al poetuiui, de apoteoza lui de acum... 
Rămânea astfel o sumă de lucruri să 
le vedem, 

întradevăr! Cultul acesta cum îl 
ofic.em? Cu ce inteligență — cu ce 
pudoare! Cu cs sinceritate mai ales... 
Şi inima noastră ce straniu echil.bru 
își va găsi între atâtea contrarii în 
care va trebui s'o vedem împărţită! 

La, aceste grave confruntări pe care 
le socot.m mult intârziate dar cu a- 
tât mai necesare aici, când vrem să 
priv:m societatea românească de azi 
în faţa icoanei pe care ea pretinde s'o 
aibă, încercăm sentimentul penibil că 
inteligența noastră mai a!es se găsește 
profund umilită — şi nu ştiu ce gol, 
din toate aceste manifestări, anulea- 
ză chiar și cele mai fer;cute etanuri, 

„Cuitul“ eminescian? Apoteoza poe- 
tului? Sensul lui profetie, sensul lui 
autonom care ne rezumă pe taţi?.. 
Adevăruri? Probabil ! 





(Oțiciază Joamna... 


LI 
Arborii — în bătaea vântului, 
Legănaţi pe nevăzute toarte, 
Cădeiniţează smirna frunze:or moarte, 
In larguri, pe fața pământului. 


Caut cu ochii lumina firavă 
Siâşiată pr creste de munte; 

Cu mâiniie îmi pipăi pe frunte 
Intrisiarea ca un dou de gravă. 


Imensele go'uri din univers 
Multiplicate ecouri în mine işi strâng; 
Pretutinăeni avânturi se frâng — 
Parcă şi amintirile s'au şters. 


Stărue în auz şi in depărtare 

Un huet câte se întinde; 

Fără de margini pustiu mă cuprinde 
Ca după propria-mi înmormântare... 


GHERGHINESCU VANIA 


de TOMA VLĂDESCU 


Ce sunt totuş aceste triste serbări 
de cuv.nie? Aceste decuamații! Ce 
sunt ele într'adevăr, când pe străzile 
noastre s'au ridicaţ de bronz aproape 
toţi adversarii din polemieiie ui Mi- 
hai Em.nescu și toți negatorii lui! 
„Buigăroi cu ceafa groasă" şi ma. a» 
les „Grecotei cu nas subțire“ — noi 
am făcut din toţi aceștia statui, pe 
care e foarta probabil că avem încă 
orgoi.ul să ie transmitem urmaşilor... 

Dar să fie contemporanii Noșiri a- 
tâta Ge ignoranţi, să nu ştie poate că 
unul din sensurile lui Em.nescu a fost 
tocmai lupta lui impotriva liberaus- 
muiui, și că astfel aceste statui care 
sâu rid.cat doctrinelor liberaie, să 
zicsm, unui C. A. Rossetti, de pildă, 
sunt :ncompatibile, sunt cel puţin 
îără loc intrun culţ eminescian, in 
atmosfera acestui Em.nescu-Absolut 
pe care-i strigăm? Greş.m noi atunci, 
sau exagerăm când spunem că Emi- 
nescu este incă intact şi necunoscut ? 
Dacă am trăi cu adevăraţ sensurile 
em.:nesciene, dacă fervoarea care pare 
să ne agite acum ar fi cu adevărat 
simțită, cum am suporta de pildă ca 
unui din adversarii lui Em.nescu să 
stea încă în mijlocul nostru, pe un fo- 
toliu de p-atră, ca o inestet.că apari- 
ție, în piaţa care ge cheamă C. A. Ro- 
setti | 0 

Dar în aceeaş ordine, o altă ima- 
gine care mar putea să ne părăsească 
acum: in timpul încă destul de recent 
când exista un partid l.beral, nouă 
ne-a fost dat să vedem guverneie a- 
ce:ui part:d ducându=se cu pas foarte 
solemn să celebreze inaugurarea unui 
bust al lui Em nescu nu mai știu bine 
unde... Era comic sau trist? Era poate 
mai muit dureros! Dacă acest partid 
ș.-ar fi renegat atunci tradiţia și nu- 
mele, gestul jui ar fi putut să fie o po- 
cănţă târzie, dar bine primită! Ve- 
niau însă la bronzul trist al lui Emi- 
nescu urmașii „Caradalelor“, ai lui 
Giani, ai lui Cariadgdi şi Pherechidis, 


ai pașopt știlor şi ai lui C. A. Rosetti... 


Glor:oși de tradiția lor! Dar Eminescu 
continua să=i nege, privindu-i... Po'e- 
mica lui incă nu s'a sfârșit. Nu era ni- 


1) Y, „Un'versul Literar“ din 13 şi 20 
lanuarie, 1940. 





(Urmare în pag. 8-a) 


Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU 





Poezia intunericului şi a morții 


de C. N. NEGOIŢA 


te, pe care ne-o aduce Infernul 
său, este strâns legată şi ea de 
tabloul virgilian, 

Şi până mai târziu, până la 
poezia  sepulcrală, până în 
pragul romantismului, duhu- 
rile celor pieriți din viaţa pă- 
mântească se  preumblă tot 
prin locuri asemănătoare cu 
acelea clasice, 


Este lucru prea cunoscut că 
mitologia nu a separat prin 
mari deosebiri viața de aici şi 
cea de dincolo. Că lumea telu- 
rică şi cea a zeilor se țesea ar- 
monios, după aceleași legi! 
Despărțirea definitivă, prin 
abisuri de netrecut, o datorăm 
creştinismului. 

Oricâtă renunțare ar fi pre- 
dicat creștinismul, prin  sepa- 
rația celor două lumi a des- 
chis perspectivele unui mai d- 
prig dor de viață. 'Tânguirea 
pigână după cel care se pre- 
gătea să treacă aă inferos nu 
făcea să se presimtă un rămas 
bun pentru eternitate... Zeii 
umblau printre oameni, sufle- 
tele călătoare, strămoşii iubiţi 
şi protectori, nu se  depărtau 
prea mult de cămin. De aceea 
plânsul nu era sfâşietor şi la- 
crimile votine constituiau doar 
un Tit puţin îndoliat. 

Războinicii trăiau şi după 
ce au căzut, împreună cu caii, 
şi mereu se chemau laolaltă. 
Pausania nu ne descrie specta- 
colul minunat al câmpului 
dela Maraton ? Atenienii morţi 
în luptă se deşteaptă apoi în 
fiecare noapte; fantomele os- 
taşilor se zăresc într'o lumină 
misterioasă şi până în depăr- 
lări nechezatul armăsarilor se 
aude. 


Acest sentiment al vieţii şi 
de după moarte, lângă pămân- 
teşiile dururi, sa păstrat în 
tradiţiile popoarelor, în sufle- 
tul primitiv, laolaltă cu atâtea 
semne din poezia populară. 

Creștinismul a făcut deose- 
birea tranșantă între cele două 
lumi. Şi astfel a împins dra- 
gostea fierbinte pentru viaţă, 
peste limitele cunoscute de 
antichitate. 


Alături de renunțarea ana- 
horetă, evanghelia predică şi 
toarnă în inimi suflul unei 
iubiri  nesfârşite de florile 
câmpului, de mireazma aeru- 
lui îmbălsămat și mai ales de 
lumina dulce a zilei. 


Ecoul acestei legături cu 
viaţa, cu soarele şi cu lumina 
în deosebi, străbate poezia de 
preiutindeni și manifestă sen- 
timentele reale ale muritori- 
lor, înainte de despărțirea fa- 
tală. 

Un mare poet al romanțis- 
mului italian, Ugo Foscolo, în 
poemul său Î| Sepolcri redă 
imaginea luptei dintre viaţă 
şi moarte, dintre lumină şi în- - 
tuneric, într'un chip magistral. 
Versurile acestea sunt  ediji- 
catoare pentru sentimentul co- 
mun în umanitate : 


Rapian gli amici una  favilla 
al sole 
sotterranea 
notte, 
Pereche gli occhi dell'uom cer- 

can morendo 
Il sole, e tutti l'ultimo sospiro 
mandano i petti alla fugente 
luce. 


A  illuminar la 


Aşa dar, prietenii răpesc o 
scânteie, ca să ilumineze noap- 
tea cea subterană : ochii omu- 
lui care moare privesc către 
soare, îar ultimul suspin al 
tuturora este îndreptat tot 
spre lumina ce le juge şi le 
scapă pentru veșnicie. 


Deseori, urmărind prin ur- 
mare întunericul și moartea, 
ce sunt strâns înlănțuite, în 
poezia sepulcrală a celor veahi, 
ca și a celor moderni, — icoana 
despărțirii mi-a apărut dure- 
roasă în epoca nouă, și plină 
de seninătate în antichitate. 

Versurile lui Foscolo sunt 
mărturie, Chipul cum se  re- 
prezintă, bunăoară, moartea 
unei tinere fete, întrun stră- 
vechi basorelief, în haină de 
sărbătoare, este la celălalt pol 
al cunoașterii omeneşti despre 
tainele existenţii. 

La fel şi în poezia noastră 
populară, despărţirea este dra- 
matică. Părăsirea luminii, pen- 
tru întunericul ce nu are mar- 
gini, apare chinuitoare. 





(Urmare în pagina 7-a) 


Când cineva afirmă că „nu-și iubeşte 
fiinţa“, avem libertatea să înțe'egem că 
trăeşte, poate, fără să-şi dea seama, sub 
categoriile visului. Numai în vis se produce 
deplin impresia de descentralizare a „eului“, 
de pierdere a numelui: şi a responsabilității. 
Indiferenţa faţă de „ființă“ într'un anume 
pian al vieţii, ascunde de fapt o tensiune, 
de strângere a putințelor de „ființare“, în- 
trun focar invizibil, care tentează tocmai 
prin locul său în ireal. La fel și visul, deşi 
se desfășoară fără raportare la eul conștient, 
se adună şi cheamă sub boitirea sa nevăzută. 

Sylvia, eroina romanului „Concina pră- 
dată“ procură suficiente indicaţii despre un 
personagiu care visează profund când afirmă 
despr sine că „nu-şi iubește de loc ființa“. 
D. Teodor Scorţescu sa dovediț autor de 
rasă, construind  personagii ce doresc să 
vadă „ființa“, pornind spre un focar situat 
„dincolo“. Dacă admitem să o carte „bună“, 
cere o anume pozitivitate, o nommă directă 
a valorii, „Concina Prădată“ nu este 'cartea 
cea mai bună ce sar aștepeta să apară as- 
tăzi la noi. Socotit aşa cum este, romanul 
respinge însă orice împotrivire teoretică de 
principii. Din gândirea ce o presupune și din 
metoda aplicată, „Concina prădată“ s'a or- 
ganizat aeve, fără cusur şi obligă s'o pre- 
țuim ca atare. Tânăru! Vlad, care comunică 
la persoana înţâ:a întâmpiările, pare că „vi- 
sează“ şi el, uneori, la fei cu Sylvia. Dar, 
suk acest Vlad se ascunde mâi mult metoda 
autoru:ui de a organiza în memorie „ima- 
ginile“ visu'ui spre a nu le uita. Intr'ade- 
văr, o preocupare a lui Vlad este dea nu 
„pierde“ imaginile. 

Da unele își aduce aminte, fie ca să se 
emoț.oneze interior, de unul singur, fie ca 
să le povestească Sylviei, amanta lui. Pe 
altele şi le construește sub ochii citorului. 
Obsesia după „imagini“ semnificative, îl 
face pe Vlad să presupună că şi cele- 
lalte  personagii stau sub forța magică a 
schemei lor. Viotmă a unei „imagini“ 
îl socoteşte pe Vod:ș, tip „indiferent“ şi mon-=, 
den căre nu avea nici un motiv pozitiv să se 
însoare cu Sylvia, „amatoare de artă“, şi fe- 
meie inteligentă“. „Pentru Vodiş, căsătoria 
aceasta avea o rațiune precisă, reprezentată 
printr'o imag'ne: momentul când alături de 
Sylvia, făcându-şi apariţia pe câmpul de 
curse de la Băneasa, se va întâlni față în 
iaţă cu d-ra Mirescu. Intreg viitorul lui Vo- 
diş se ihstaia în acel moment, refuzând să 
înainteze ; ca şi cum pentru eternitate d-ra 
Mirescu wma să se chinuiască la Băneasa, 
sub privirea victorioasă a fostului ei preten- 
dent. Specularea imaginii îi dădea lui Vodiş 
o bcție uşoară, ameţitoare, făcându-l să aş- 
tepte data căsătoriei cu nrăbdarea unui 10- 
godnic amorezat“. Vlad prin care se aplică 
necontenit metoda de construcție a autorului, 
— crede că astfel! de „imagni“ au o funcţie 
dacisivă în dinamismul sufletesc. Astfel Vo- 
diş s'a însurat cu Sylvia, fascinat de sensul 
final al „imaginii“ ce avea să se producă. Ne- 
șansa face însă ca „imaginea“ să nu se orga- 
nizeze, şi atunci Vodiş p:erde, ca printr'o sur- 
pare :nterioară, întreg sensul căsătoriei sa!e 
cu Sylvia : „Din diverse cauze, nunta nu avu 
doc — la Paris, — decât pest trei luni, ur- 
mate de alte două destinate unei călătorii în 
Algeria. D-ra M'rescu murise între timp la 
Bucureşti, de febră tifo:dă. Vodiş la întoar- 
cerea sa în țară, înciudat de această ultimă 
pertidie a îngâmfatei, găută iarăși o conso- 
lare ; de astă dată nu Sylvia putea să-l con- 
soleze, căci pentru sei, strălucirea ei se stinse 
din clipa ce nu mai putea fi folosită în răs- 
bunarea mu visată ; se ooupă daci de ate 
femei, în gencral de piebeie, continuând a 
păstra pentru calităţile Sywiei o stimă asc- 
mănătoare cu a wagnerienilor de principiu 
care preferă să se ducă la operetă“. O adân- 





Nu întâmplător reapar la „Corespondența 
noastră“, nume pe care cititorii le-au mai 
găs't aici. Noi supraveghem taientul în for- 
mare al tinerilor colaboratori. Incetu! cu în- 
cetul ei vor cuceri atenţia, prin publicarea 
lor repeţită în acest loc, și nu este exclus ca 
vocaţia să li se pronunțe mulțumitor din 
această pagină a „Universului Literar“. 

Pe deaiţă parte, precizăm că, aceşti cola- 
boratori la a] căror talent facem referinţă, 
nu trebue să-și piardă răbdarea, dacă nu se 
vor vedea publicaţi atât de des cât vor dori. 

„Corespondenţa noastră“ este pusă la dis- 
poz ţia tuturor tinerilor autori din țară. Noi 
publicăm manuscrisele treptat, având grijă, 
să le vie rândul la toate care merită tiparul. 
Cel care nu apar după o trecere de timp 
nonmală, însemnează că au fost judecate şi 
osândite. Totuși autorii lor să mai încerce, 
fiindcă exerciţiul provoacă talentul 


FAGURI 


Cuprinde-mi grumazii cu braţele țale 
Mai albe, mai calde ca viața... 

Şi Jă, ca în ceasuri triste—autumnale 
Să-şi facă lumina din ochii ţăi — cale 
In mine de seara și pân' dimineaţa, 


Și mirue-mi piaţa cu zâmbete sfinte 
Cum ştii numai tu ca să mirui.., 

In ochi-mi topește-ți privirea cuminte 
Și gura ta caldă... caldă m'alinte 

Ca greul vieţii să-l birui... 


Din fagurul gurii sorbiţi-aș cuvântul 

De-ar fi el, iubirea-ți să-mi spună... 

Cum m'aș mai prinde tovarăș cu-avântul, 

Cu gândul, cu dorul, cu cântul, 

Spre zori de viață mai bună... 

| THEO, CALUGARU 
Blaj, 19 Noembrie 1939. 


NOSTALGIE 


fa simte 'm boarea palidă şi rece, 

Solia stăpânirii ce-o să vină, 

Să-i smulgă haiîna-aur și rugină, 

Când piânsu 'n stropi de ploaie va s'0 'mece. 


Ingândurată, țoamna iarăşi trece 
Şi frunze sbor în şoptire lină: 
Cromatica lor gamă de lumină, 
Până 'm hotarul zării o petrece. 


Rămâne doar trenă lungă 'n urma ei. 





CRONICA 


UNIVERSUL LITERAR 











LITERARA 


Teodor Scorţescu: Concina prădată, 


roman, „Fundaţia pentru literatură și artă Regele Carol [1 '.— 1940 - 


cire a acestui motiv psihologic duce meapărat 
personagiul pe un tărâm de vis, Oricât me- 
diocru ar fi randamentul poetic. De altmin- 


teri, din moment ce Vodiş isbuteşte să se 


fixeze în centrul acestei „imagini“ putem 
vorbi despre un randament al ei poetic, în 
sensul de creație, de „sfârşire“ a unor inten- 
ţii. Mult mai intimă, mai bogată în sensuri, 
este configuraţia pentm care își  închipue 
Viad că Sylvia s'a căsătorit cu Vodiș. De 1a 
început, pe Sylv.a o înfățișează ca eroină a 
modului fantastica de a visa: „călătoria“. Ca 
şi personagiile lui Jean Cocteau, ca acea 
stranie Eizabeth din „Les enfants terribles“, 
amanta lui Vlad „călătoreşte“: „Cu capul 
răsturnat pe peme, Sylvia călătorește iarăşi, 
— „Nauzi ? Unde eşti?“ — „Nicăieri“, — 
Vocea ei obosită ne surprinde. — „Nu te 
simti bine ?, întreb. Syivia nu răspunde. 
Oshii ei rămân nemișcaţi, vacanți. O sufe- 
rință tainică sculptează trăsăturile ei fine, 
modelându-le într'o mască dură de porțelan“. 
„Căiătoria“, evident se face în direcţia unei 
imagini, a unui focar situat „dincolo“. Divor- 
țată la Paris de un diptomat beigian, tânăra 
eroină acceptă să se remărite cu Vodiş, ce- 
rută de acesta cu scopul arătat. Un scop ase- 
mănător prin formă, — deosebit însă ca in- 
tensitate poetică, o mână pe Sylvia în ma- 
riaj. Tot o imagine, pe care tot Vlad (auto- 
ru.) o comstnueşte din mărturisiri culese şi 
care altora ar fi rămas risipite, fără a se so- 
ddariza în adânc, cu „ființa“: „Pentru a pu» 
tea rămânea la Paris, se decisese să mun- 
cească, şi poate teatrul, croitoria, sau dacti- 
lografia i-ar îi asigurat viaţa acolo, ca atâtor 
altora. Se vede însă că un rest de atavism 
oriental persistă în caracterul ei independent 
şi involuntar, deoarece să lasă atrasă de per- 
spectiva unei vieți comode în Moldova. Vo- 
diş îi plăcea de altfel — „Geonge mă trans- 
formase, trezea în mine ceva 'copilăresc, 
umil“, îmi spusese dânsa, — şi acceptându-l 
să-l ia de bărbat nădăjduia poate un reînce- 
put de viaţă“. — Cuvintele „ceva copilărese 
și umil“, au o însemnătate decisivă, pentru 
„ființa“ Sylwviei. Ele sunt adâncite de Vlad, 
care nu le uită ci se întoarce din când în 
când ia ele, făcând legătură cu toț ce se în- 
tâmplă esenţial femeii. „Umil şi copilăresc“ 
îmbină o ciudată cheie spre secretul ei de 
viaţă. Vlad, în calitatea lui de amant, — în 
ace.2ș timp însă şi observator lucid, — aş= 
teaptă afiarea tainei, cu ajutorul acestei 
atracţioase chei. Intuţia nu-l înşeală, asupra 
împrejurărilor când eroinei i se potrivesc 
determinaţiunile „umil şi copilăresc“. Sensul 
limpede a! celor două cuvinte apare numai 
când Sylvia îşi descoperă în adâncim: femi- 
nitatea, în momentul când visul ei de a fi 
femeie, şi nimic altceva, (nici intelectuală, — 
nici „muzică wagneriană“ preferată opere- 
tei) — se întâhnește cu ființa ei, — pe care 
nu şi-o „iubește“, — în focar. Vlad, construc- 
tonui de „imagini“, descopere la an moment 
dat, „unghiile“ amantei. Altţă dată n'ar fi dat 
importanţă acestor „unghii“, pe care le în- 
trebuinţează „copiii“ şi „oameni: umili“, 
Acum, lucrurile se adună și misterul se re- 
velează : „Deodată simt unghiile Syiwiei. Nu. 
N'a fost aşa. Vreau să retrăesc exact clipa. 
Am avuţ impresia că Sylvia spunea ceva... O 
privesc : buzele ei: se mișcă fără sgomot. 
Oohii sunt mari, patetici. Unghiile ei ascu- 
țite îmi fac rău, apoi se destind. Sylvia ră- 
mâne nemişcată. Sunt uimit de roşaţa obra- 
jilor, de lucirea umedă a -privirei, de ceva 
umil și copilăresc ce îi scadă figura. In :0- 
cul Sylviei, s'a furişat o fetiță care murmură 


cu glas fraged, necunoscut, cuvinte de recu- 
noştinţă. De unde vine ea? Știu că se arată 
în rarile dăţi, când Sylvia isbutește să-și în- 
deplinească până la capăt, dorința. Imi revin 
în minte niște vorbe vechi a'e Sylviei, des- 
re Vodi: „George mă transformase, trezea 
în mine ceva umil şi copilărse“. Poate vor- 
bea de minute ca acestea? Gândul supără- 
tor lunecă, fără putere, pe grotescul de aur 
al clipei“. Se pare că se ascunde aici figura 
mai plină a unui personagiu tragic. În cen- 
trul imaginei apare fetița. Această fetiță nu 
este o arătare metaforică, ornamentală a fan- 
teziei, ci e chipul Sylviei de altă dată, din 
vremea când știa că va fi femeie. In adoies- 
cență, fetele știu că vor fi femei, au sensul 
feminităţii lor, pe care îl intensifică, îl po- 
tentează extraordinar, dându-i concentrarea 
unui explozibil. Fetele își părăsesc copilăria, 
cu gândul că vor găsi compensația acestei 
pierderi, în feminitate. Dar dacă nu vor fi 
niciodată femei, dacă nu vor simţi nici dra- 
gostea totală, şi nici nu vor putea fi mame, 
din pricina sterilităţii organice ? 

Un refuz al organismului de a împlini vi- 
sul fetei de a fi femeie în intimitate şi mamă 
în dume, nu este o cumplită tragedie ? Anor- 
malitatea onganică se man 'festă cu puteri 
demonice în psihism. Trupul femeii, fiinţa ei 
vie, reală, — refuzând simţirea și fecundita- 
tea, devine cuib al răului, sămânță  bleste- 
mată ! Sylvia îşi sublimează  anormalitatea 
organică, în plan 'spiritual, unde îi simte in- 
tensitatea mai tragic. 

Tot ce săvârşeşte ca femeie aparent în- 
treagă fiziceşte, nu o interesează. Legăturile 
ei cu bărbații sunt „gimnastică“, nesemn fi- 
cativă. Deaceea ea nici nu-și dă seama de 
gravitatea relaţiilor numeroase, care o fac să 
treacă drept o destirăbălată. Ii lipseşte răs- 
punderea de orice fel, al unor fapte care ei 
nu-i produc un sens, care s'o lege cu foca- 
rul ei de „dincolo“. Cu celălalț capăt al 
„fiinţei“, în nevăzut“... Vlad începe la un 
moment dat să n'o mai înțeleagă destul pe 
Sylvia. Iși condamnă amanta, — ca toată 
protipendada ieșeană, oricât s'ar explica ea, 
şi oricât ar încercat să-i acorde lui un merit 
mai mare decât celorlalţi bărbaţ: de la care ea 
a așteptat s'o scape de biestem: „Tu, nu te 
poţi piânge. Te băstrez de aproape doi ani. 
Cu ceilalți mi se ura repede. — „Atunci pen- 
tru 0e.. 22,7. — „Vrei să ştii pentru ce... 
Eu... sunt o anormală“. Mă priveşte serios. 
Sz străduește să-şi găsească cuvinteie, nu 
din jenă ci parcă dintr'o grijă de exactitate. 
— în aventuriie mele cu bărbaţi... eu câut... 
o afirmare — a ferninităţii care-mi lipsește“. 
— Recunosc că scuza e subtilă, mormăi 
iritat“. Vlad îşi continuă tăcut, iritarea, tran- 
sformând-o în condamnare: „Când nu 
aprobi destrăbălarea unei femei, treci drept 
abtuz. Tac“. 

Ca şi altă dată, pernsonagiului i se oferă 
totuşi indicaţiile necesare, spre a-și înțelege 
amanta, în adâncimea ei omenească, dincolo 
de „bine şi de rău“, Conversaţia se desfă- 
şoară afară, în ploaie. Vlad îndeamnă pe Syl- 
via să intre în casă, 

— „Imi place să stau sub ropot, spune ca 
închizându-şi ochii, şi întinzând paimele ca 
o cerşetoare oarbă. Când eram copilă mă 
desbrăcam afară, în ploaie“. Deşi reapare 
copila, — fetiţa de altă dată, — şi deși gestul 
desbrăcării în ploaie este plin de un simbo- 
lism a] feminității — acelaş cu al pomilor 





care rodesc, și al practicelor magice pentru 
fecunditatea  mumelor, — Vlad nu prinde 
înțelesul, și se folosește de alte cuvinte ale 
Sylviei, spre a se împăca în cele din urmă: 
„Li cunosc încăpățânarea. Bine. Dacă ştă ea, 
stau şi eu. Imi ridic în neștire gulerul surtu- 
cului. 

— Bietul băiat, exclamă ea deodată, ca și 
cum mar fi văzut abia acum. Mă trage de 
mână în salon. Bunătatea Sylviei sfârșește 
totdeauna prin a ieşi la ivială, Intră în -ca- 
mera ei, lăsându-mă singur. „Tu nu poți în- 
țelege''. Ce este de înțe:es... că -a plăcut să se 
dee la atâţia oameni: ?“.. Faptul că Vlad nu 
„înțelege“, nu interesează, iar Sylvia se rea- 
lizează ca pensonagiu tragic parcă mai adânc 
fără înţelegerea lui. Syivia părăseşte aman- 
tul, spre a încerca o legătură „blestemată“, 
cu 0 „amică“, față de care speră să-şi simtă 
mai reală, feminiiatea. Vlad compune după 
metoda „imaginilor“ momentul; „Am sărit 
deodată. A fost un strigăt, un urlet. „Nu 
vreau să pleci“. Am auzit limpede cuvintae 
Sylviei. Deşi am ajuns la ușă nu mai disting 
nici o vorbă, îm. bate inima în urechi... Cine 
pieacă ? Nicuşor? Apăs clampa. Deschid. 
Sylvia e lângă sobă, în picioare. Pe canapea, 
lângă fereastră Bitz fumează. Iscodesc cu 
privirea în stânga, în dreapta. Nimeni, Ochii 
mei întâlnesc iarăşi pe Bitz. Bitz râde. Gura 
e:, larg deschisă, are ceva animalic, respin= 
gător. Grimasa mă străbate ca un cuţit. Fa. 
Ea ! Când trec spre ușă, Sylvia mă apucă de 
braţ, privindu-mă cu ochii rătăciți. „E atât 
Ge rea !! parcă a spus“. De data asta autorul, 
d. Teodor Scontescu își retrage parcă simpa- 
tia dela personagiu, lăsându=! în urmă, cu 
capacitatea intuitivă sleită. Intr'adevăr, Viad 
nu mai comentează cuv'ntele Sylviei. „E atât 
de rea“, spuse despre Biiz, desigur cu glasul 
„umil şi  copiăresc“, al „femeii“ care se 
simte din nou fetiţă. Numai fetiţa se „putea 
văita că prietena ei „E atât de rea!“ Pe 
Vlad îl satisface acum ca o suficientă expli- 
cație, ideia că Sylvia este un monstru. De 
mult urmărea să evadeze din dragostea acea- 
sta, deşi lui îi făcuse favoarea de a-l păstra 
„doi ani“. O libertate deplină şi o purificare, 
o mădăjduoşte Vlad, printr'o călătorie la 
Polul Nord. 

Conform obiceiului, îşi proectează 
nar „călătoria“ : 

— „Văd o imagine: un soare pal înmărmu- 
rit pe muchea zării, haminând o pustie de ză- 
padă. Intre gheţuri, o corabie năpădită de 
stalactite. Câţi-va pinguini îmi fac veverențe 
comice. Aerul e pur și fraged, Alb. alb, scân- 
teetor de alb, cât vezi cu ochii. Sylvia sa 
mișcat îmtinzându-și un braţ peste mine. 
Nam nevoie de ea. N'am nevoie de nimic. 
Nu sufăr. Sunt liber, miraculos de Liber“. 
Scăpat pare-se de sub ocrotirea autorului, 
Vlad se înșeaiă asupra libertății pe care 
o declamă cam literar. Nu imaginea Poluiui 
Nord îl va mântuj. Va sfârși, pur şi simpiu, 
fără nici o altă semnificație dacâta unui 
sfârşit, victimă însă tot a unei „imagini“, 
prin care, ca şi Vodiş — pornise dragostea 
lui cu Sylvia. Vlad, care era şi poet, și care 
făcea parte dintr'o bandă (iarăși Cocteau şi 
Les enfanis terribles“), cu apucături „meta- 
îzice“, încercase la început să-şi: prindă iu- 
bita ca un păinjen într'o pânză a „dezolaţiu- 
nii“ : „Sylvia surâde, surprinsă, ca totdeauna 
când devin liric. De astădată mă urmsază, 
binevoitoare. Profit pentru a svârli în văz- 
duh o imagine ce mă obsedează : îmhbătrâni- 
rea noastră în Iași... ounoști pe Conu Vlad? 


viziO= 


Corespondenţa noastră 


Țesută din nostalgie ; funigei 
Sunt visurile cari trag să moară. 


Cu ea călătoreşte amintirea, 
Să-i țină ae urât, căci întâlnirea 
Cu umbrele lui Cronos o 'nfioară, 


DIM. DIACONESCU 
DOR DE IARNĂ 


Aş vrea să nimgă-afară tar, 

Cu fulgi domoli și mari să ningă.. 
Să ardă'n casă focul... Dar 

Să fie-aproape să se stingă... 


S'arunc atunci un vreasc în foc 
Privind cum flăcări nasc în salbe... 
Iar figii să pornească joc 

La geam, rotind în sboruri albe 


Să redevin copil plăpând — 
Iubind zăpada ca pe-o floare: 
Mereu la gura sobii stând 

Să sorb în ochii puri minsoare... 


TEODOR DOBROTESCU 
ERĂ NOUĂ 


Falnic popasul crește în amezi 

pentru sosirea ta din veacuri și livezi; 

grădina toată albă de chemări 

şi-a 'mpodobiț cărările cu cer şi zări. 

Nauzi cum necuprinsul frânt din zodii 

(şi lămurește cântecul de rodii? 

N'asculți pășirea amurgului în fum 

şi dimineața înaltă depe noul drum? 

(Ce aiurită creşte 'n slăvi privirea mea!) 

Seninwaprinde sus stea după stea 

păşind uimit — o curtezană poală — 

De îmaculatul cer al orelor din sală; 

iar drumul tău ce curge 'mpărătesc 

toți aştrii și serajii îl păzesc. 

Cratere albe dăruite 'n vânt 

îmi amețesc cântarea grea și de pământ 

iar cerbii albi din mituri şi poeme, 

Sau întrecut în cântec să te cheme, 

şi țara 'ntreagă fără de țrecut 

uimită arde toată: cer și lut. 
i LULU MATEI 


MAMA 


De câte or... 

Și câte stele, fiuturau spre mine 

Chipul tău! 

Invăluindu-te'n cununi de frumuseți, — 

Când adormeam. în mirişti, de parfumuri pline 

Şi sufletu-mi îmbrălișa cocori de vis— 
[drumeţi 


De câte ori tai 

M'am înecat în valuri de tăceri 

Și am, — ca buzele-mi să bee: timpuri... 
Să dăltuesc în mime din doruri şi dureri, 
Icoana ta: 

Dulci zâmbete, 

Dulci flori și mituri. 


De câte ori, 

Cu albe mâini, îmi scormoneam în suflet 

ȘŞin zori, 

Il răsfoiam cum mrăsfoieşti um trandafir... 

De câte ori mi'apari, pe mări de-alint, 

O, mamă! 

Cotrobăiesc cu sufletul, cu mâna'n reci izvoare, 

Ca să te văd c'an visul ce zorii îl destramă: 

Albă 

Şi ușoară floare — zăpadă pe mioare. 
IOAN CHEREJ! 


AMON 

d. 
Copil ce vii înconjurat 
târziu, 
De ochii negrei amețiri, 
ce viu 
Iți este drumul sfânt 
spre cer, 
Când vii tremurător, 
de ger. 

II, 
Ce falie diamantul tău 
cu zări 
Lucește, fuge phate pe 
cărări, 
Tu plângi ş'arunci mereu, 
şi tinzi 


In besna cerului 


să-l prinzi, 

III, 
Şi tot alergi și impleteşti 
COvOT, 
Din tremurate fire se 
izvor, 
Ce nasc din neștiut 
târziu, 
Pe malul mort și, trist, 
verziu. 

IV. 
Copilul meu mângăetor 
ce treci? 
Nu te cobori din lumea ta? 
nu pleci 
Să-mi luneci pân'la geam, 
Și viu 
Să îți ascult poveşti 
târziu ? 

vV, 
O, cum te uiţi cu ochi sciipind. 
trecând, 
Spre lutul ce te cere- aşa 
plângând. 
Portlul spre apus 
deschis, 
Te cheamă ne'ncetat 
spre vis. 

VI. 
Nu mă lăsa să rog atât 
un gând, 
In rugăciuni ca un Orfan 
strigând : 
Coboară mic copil 
pe cer, 
Rugat di'un suflet plâns, 
stingher, 

DEMION CHIRUŞ 
OBOSEALA 


Capul mi-e greu şi ochii mă dor.. 
Mă strică uitarea'n ţărână... 
M'am plâns în stinsuri de lună, 
Destinul, stea moartă sub nor, 


Zadarnic mă'ndeamnă hârtia... 
Condeiul îmi cade... A fost amăgit... 
Tinerețea'n mine a tușit 

Şi miar sângera poezia... 


+ 


3 Februarie 1940 === 





a fost amor mare... lar nepoți noştri au- 
zind acest comentar, vor mărturisi că nu pot 
„să ne închipue'“.., 

Precum am văzut, Vlad se desparte de 
Sylvia inainte ca legătura să fi fost “um 
„amor mare“. Fiindcă un „amor mare“, fără 
înțelegere până ia dispariţia fiinţeior uma. în- 
traita, nu este cu putinţă. Dar ce va face 
eroul cu „imaginea“ lui, care a eşuzt, ca și 
a lu: Vodiș, spartă ca o băşică de săpun prin 
moartea perfidei îngâmiate ? 

Sylvia, precum periida călătoria în moarte, 
călătoria şi ea acum spre o nouă viaţă, cu 
Bitz. Vlad, după ce planul cu Polul Nord ra- 
țează, călătorește numai până la „moșia pă- 
rintească“, a unei mătuşi, bătrânică de 70 de 
ani. Aci, departe de a se dovedi liber, nu 
povesteşte, după ob'ceiul lui, decât tot „ima- 
gini“, despre Sylvia, insistând acum, asupra 
scenei cu Bitz: „Am deschis brusc ușa sa- 
lonuiui. Le-am sumrins pe amândouă palide, 
exaitate, ca „femcile  blestemate“, ale lui 
Baudelaire. Mânia, desgustul, își împărțeau 
sufletul meu. „Sunteţi nişte monștri!*.  — 
Cum, le-a: spus monştri? — Mi se pare. 
După „povestea“ aceasta, Vlad așteaptă răs- 
punsul bătrânichii, 

— „„Alaltăeri, îmi spune ea cu vocea însu- 


fleţită a celor cari vor să ascundă că au ţi- 
pat, — Zamfira a venit speriată la mine. 
„Cucoană, îmi zice ea, vaca cea bălțată a 
fătat un monstru.  Vizitiu!l a zis că ăsta e 
semn rău“. Mă duc cu eaîn grajd. In adevăr, 


- vaca fătase un viţe! cu două capete. Era mai 


mic ca un vițel obișnuit“, — Vlad se simte 
jignit, fiindcă nu înțelege nimic din sensul 
întâmplării „viţelului cu două capete“, şi ca 
să schimbe vorba, întreabă: „Nu ţi-e urît 
la țară, Pati ? — Te cred că mi-e urit. Dar 
ori unde m'aș duce, tot 70 de ani ași 
avea !'. Iată-l pe Vlad, prins în pânza 
imasinei de otravă, pe care aită dată, 
când era amantul liric, o mrzea Sylwiei: 
„Incă doar câteva trepte, iubita mea și 
te voi ridica până la acea culme de dezola- 
țiune unde de mult nădăjduesc să te aduc. 
— Iată: Vei muri, conform tradiţiei. Pia- 
neta își va continua înainte meseria, chiar 
când Iaşii la rându. lor se vor fi măcinat în 
praful vremilor. Și nu va şti nimeni că pe 
acest meleag a păşit o Sylvie, a cărei piele 
sub săruțt mirosea a castane coapte... Cui să-i 
vorbeşti ? Sylviei nu-i pasă de moarte. Nu-şi 
iubește de loc fina? „So ia dracul“, 
spune ea. 

Și totuși, pare că Sylvia îşi împlinește da- 
toria către ființă mai mult decât Vlag, care, 
spre a se mântui de monstruozitatea celei 
care își caută ou orice preţ feminitatea, se 
destăinue bătrânichii, fără să-și dea seama 
că urcă pe „culmea dezoiaţiunii'i. Dar d. Teo- 
dor Scorţescu ce crede despre „monstruozi- 
tatea“ eroinei sale? Noi bănuim că încearcă 
so apere şi să-i daa un graa de demnitate 
imanentă faptelor omeneşti pornite din con- 
flictele tragice dintre tensuni şi rezisţenţe. 
Poate că demnitatea  Sy.viei se dovedeşte 
prin refuzul ei de a face cunoştinţa lui Vor- 
nicel, despre care o cocoană spunea: „Am 
impresia că am dansat cu un stejar“, și ai 
cărui ochi „cu repeziciune descopenreau tutu- 
ror femeilor o trăsătură de  senşualitate !“ 
Pentru ce autorul nu a admis ca ochii lui 
Vornicel să cadă asupra Sylviei, spre a-i 
descoperi și ei „trăsătura de senzuaiitate ?. 
Sau poate experiența cu Ema. un fel da re 
petiție de probă a unei eventuale întâlniri cu 
Vornicel, a convins-o pe Sylvia că, în cev 
priveşte, ar fi inutil ? Vedem în evitarea, în- 
tâlnirei cu Vornicel, procedeul ales de autor 
Spre a conferi eroinei sae, gradul de dem- 
nitate convenit, În acest caz, nu putem aşeza 
pe Sylvia decât tot într'o „imagine“ a dlui 
Viad, în care „pe faţă îi rămâne o erispaţie 
de amărăciune“. Amărăciune profundă, amă- 
bora destinului de a trăi „cu două ca- 


CONSTANTIN FÂNTÂNERU 





Tu du-te, umilui meu sol 
Spre--aceia ce-ţi strigă din prag... 
Priveşte'n acele abisuri de vag 
Căci poate te-oiu naște, idol... 


DESPRINDERE 


Cu rugăciuni pentru liniştea mea 
Imchide-ți pleoapă cetatea privirii înșelate; 
Acoloţi vei dospi în singurătate, 
Tcerea și lacrima grea... 

$ . 


Lebăda visului a cântat în balta bucuriei 
Inchipirilor mele, şin ultimul cânt 
Basmul de ieri s'a năruit înfrânt, 

De smeii copilăriei... 


Azi nu mai sunt rege și domn, 
Poveștile mele sau schimbau de mult. 
Singur, ferecat în mine mi-ascult, 
Elegii mângâiate de somn.. 


Imstrăinat de lumea mea toată, 

Mai sgârâi cu mintea mea luna 

Zadarnic... Și-acelaș rămân totdeauna 
Un pumn greu de sbucium isgonit de gloată. 


Cu rugăciuni pentru liniștea mea 
Inchide-ți pleoapă cetatea privirii înșelate, 
Acoio-ţi vei dospi în singurătate, 

Tăcerea şi Lacrima grea... 


CONST, MITEA 
POȘTA REDACŢIEI 


Am primit manuscrise, pe care le vom pu- 
biica treptat, la „Corespondența noastră“, de 
la d-nii: Al. Popa (Tohanul Vechi, Braşov) ; 
Ionescu R. Tecucel! (Tecuci); JI. Pompil.us- 
Poeniţa ;) Mircea Nicolescu (Câmpulung Mus- 
cel); L. Stanislavievici ; Valentin Cărhăniu ; 
Aristotel Siănescu; Traian  Popescu-Cobia 
(Dâmboviţa-Găești); Şt. 1. Filimon Sibiu); 
Sorana Des ; Tlariu Spulber (Bolgrad-Ismail); 
Petru Homoceanul ; Gh. Chiriac; Const. Bi- 
ca; Gh. St, Dorneanu  (Gheorgheni-Ciuc); 
Mady Mihăilescu; Nionel Petrescu (Pripici) ; 

astor, Dinsever.n ; Waleriu Sloren; A. Z. 
Turlaci, N. Ghiţă-Cocorăşti; 1on Gh. Preda; 
Iona Ghcelu; M. Mesteacăn; Ion Stănescu- 
Max ; Bogdan Căuş; Vasile 1. V. Laur; Paul 
Dorobanţu ; V. Cherelușanu; Titu 'Tubar; 
Diru Ropot; Teodor Călăpăr; Maceri Okina; 
Maria Dunăreanu 


=== 3 Februarie 1940 


A Diaţ 3 


Fata cu rochie neagră și șorțuleț alb, 
iata căreea îi spuneam întoideauna Ma- 
ria, cu toate că sunt sigur că n'o chema 
așa, m'a întrebat mirată: 

— Cum ? Plecaţi atâ! de curând ? 

In loc de răspuns, am zâmbit. 

Și nici nu puteam iace altceva, Nu pu- 
team să-i spun nici că ziarele erau mai 
puțin interezante ca allădală, nici că pră- 
jiturile nu mai erau gustoase. 

Bucătarul-șei nu se schimbase, iar re- 
daciorii ziarului erau, cred, aceiaşi. 

La debitul de tutun din gară și atunci 
nu se găseau țigările cari-mi plac, iar în 
parc, pe aceeași bancă, stălea Lia. 

Și ea s'a mirat că am plecat dela co- 
fetărie mai de vreme că de obiceiu. O fi 
crezut, poate, că am făcut asta pentruca 
să mă întâlnesc mai de vreme cu ea. 
Fiindcă Lia era convinsă, pe atunci, că 
o iubesc. De-aceea s'a supărat când a 
aflat că în ziua aceea n'am să mă maui 
duc cu ea la terenul de iennis, s'o privesc 
cum joacă şi să stau de vorbă cu băiatul 
care purta cămăşi colorate aprins și cars 
mă tuluia cu ioate că eu nu ştiam nici 
măcar cum îl cheamă. 

— Ai pu'ea sămi spui pentru ce nu 
vii. Cred că am dreptul să şliu, 

Lia m'a privit, amenințătoare, așa cum 
ştia ea căii stă bine. 

M'am gândi! că nu are nici-un drept 
să afle ceeace fac atunci când nu mă 
duc la tennis. 

Nu i-am spus însă nimic, fiindcă Lia 
se înroșeșie când se enervează și nu mai 
e frumoasă. 

Am lăsato deci, să creadă că a ghi- 
cit motivul. 

— Știu dece nu vrei să vii! Ești ge- 
los pe Bob. i 

Am aflat atunci că pe băiatul care 
purta cămăși colorate aprins îl cheamă 
Bcb. 

Mai târziu, mergând pe drumul trist pe 
care, rareori, se rătăcea câte-un vilegia- 
turist, nu mă gândeam la nimic. 

Mai bine zis, nu vroiam să mă gân- 
desc, fiindcă orice gând ar fi fost alunci 
o imputare. 

Eram de cinci zile în oraşul acesta mic 
în care toată lumea se agita fără să facă 
nimic, și nu mă dusesem încă să-l văd 
pe Ion. 

Fusese o vreme în care lon mă înti- 
mida. Mă privea disprețuilor așa cum 
făcea cu toată lumea, iar când vroiam 
săi spun ceva strâmba plictizit din nas. 

Intro noapte, însă, l-am întâlnit pe o 
stradă principală din Bucureşti, stradă 
cara părea puziie alunci,. 

Am vorbit multe cu el în noaptea a- 
ceea. Au urmat alle nopţi, alte hoinăreli, 
alături de visele noastre. 

Plănuiam să scrim un 
preună, 

Și într'o noapte am înțeles că putem 
îi prieteni. 

De-atunci nu lam mai văzut, 

Puțin mai târziu am aflat și adevărul. 
Am fost trist, fiindcă am înțeles că s'a 
năruit o prietenie cae pulea lua NAȘ- 
tere. 

Pantofii mei deveniseră aproape albi 
din pricina prafului de pe drum. Nu mai 
plouase de mult. Era o vreme minunată 
pentru excursii. Informaţia asta mi-o dă- 
duse odată, binevoitor, „prietenul!“ Bcb. 

După o cotitură, apărea sana'oriul, ca 

o jucărie albă, din buzunarul verde al 
pădurii. 
' Am întâlnit în fața lui un grup întreg 
de excurzionişti. Tatăl, mama și doi co- 
pii... Familia, așa cum o găseşti în cartea 
de cstire pentru clasa doua primară, la 
capitolul: „O familie model”. Tatăl dă- 
dea explicaţii, 

Venise, de alifel, cu un binoclu care 
trecea din mână în mână. 

— Uitaţi, Ăsta e un sanatoriu pentru 
tuberculoşi. Trăesc aici, bieţii oameni, ca 
'ntr'un mic oraş. Au de toate: Cărţi, ra- 
dio, chiar și cinematograf. i 

Cel mai mic dinire băeţi se minuna: 

— Chiar și cinemalograt ? 

— Da, dar asta nu înseamnă că sunt 
fericiţi, ă 

Mama, grasă și grijulie, a găsit că e 
momeniul să facă o observaţie: 

— Vezi, Gigel, ţi-am spus să nu mai 
bei apă când eșii transpirat. 

În urma mea, tatăl a ottat milos: 

— Săracul băiat | 

N'am avut nici măcar timpul să zâm: 
besc. Din clădirea aceea mare şi albă a 
izbucnit deodată, o melodie, 

Fusese, cândva, un cântec la modă. 
Acum însă nici nu mai știam cum îi 
spune, 

"Un bătrân, întins pe un chaise longue 
a oftat plictisit: 

— Iarăşi ? 

Era atâ!a veselie în cântecul ăsta. 

Ş Trompelele, tcba, toate instrumentele 
inălțau, parcă, un imn de slavă vieții. 

Ajunsesem pe coridorul lung și lumi- 
nos. 

Un bolnav s'a aplecat în dreptul unei 
scuipători și a scuipat, 

O fărâmă de plămân... o fărâmă de 
viață... 

Ion stătea în camera cu numărul Îl. 
N'a părut prea mulțumit că mă vedea. 
M'a întrebat, r&stit : 

— Ai venit? 

— Da, am venit! 

Mi s'a părut răzpunsul stupid și am a- 
dăogat : 


roman,  îm- 











— Dar ştii că arăţi bine, chiar foarte 
bine ! 

Am recunoscut în zămbetul lui Ion, iro- 
nia lui obișnuită : 

— Dece minți, Alexandre ? Aşiia din 
sanatoriu au avut proasta inspiraţie să 
ne pună oglinzi în odăi. Mai bine ai facs 
să-mi spui ce mai e nou prin Bucureștii, 

Nu i-am răspuns nimic, deoarece în 
clipa aceea a izbucnit din nou melodia 
pe care-o auzisem cu câteva minute mai 
inainte, 





pr 
Fi 
m 
i 
A Fa 
i , 
si i 
Să i E 4 Pe 





Parcă şi zâmbetul lui lon se schim- 
base, devenise mai bun: 
— E vecina mea. O cheamă Magda, 


Din cinci în cinci minute pune la gramo- 


fon placa asta. Mereu, melodia asta. 
Câţiva bolnavi au reclamat-o la direc: 
țiune. Dar alifel e o fată foarte bună, foar- 
te miloasă. Vine în fiecare zi la mine şi 
mă imbărbătează. Fiindcă — ştii? — eu 
sunt unul din cazurile grave ale sana- 
toriului,,, 











UNIVERSUL LITERAR 


N. 





(nuvelă) 


Am înțeles că lon ține la Magda şi 
am vrut chiar să fac o glumă. Dar m'a 
oprit lon : 

— Taci, fiindcă ai spune cea mai mare 
prostie din viaţa ta... 

Și a adăugat: 

— Nu mi-ai spus încă cs mai e nou 
prin București ? 

— Nimic nu e nou. Mai ţii minte ban: 
ca pe care am stat la șosea când am 
hotărit ce soartă săi dăm eroului nas: 
tru ? E tot acolo. Te așteaptă. 


Ion m'a privit plictisit: 

— Găszeșii că ai haz? 

Nu mai știam ce să-i răspund. 

— Cred că ar fi mai bine să plec. Eşti, 
poate, obosit. 

— Ai dreplale,. Sunt taarte obosit. 

Am înţeles atunci că lon vrea să plec, 
pentruca să n'o întâlnesc pe Magda. 

Și, poate, de aceea am rămas. Vroiam 
s'o cunosc pe fata obsedată de o me- 
lodie, 











Nici n'am mai asteptat mult, 

Ușa s'a deschis brusc, fără obișnuitele 
ciocănituri şi a apărut în pragul ei, 
Magda, 

Din prima clipă am înțeles că e ea. 
Nimic nu părea bolnăvicios în făptura ei. 

Ochii erau, poate, prea albaștri față de 
părul ei negru, zâmbetul era, poate, prea 
vesel în camera aceea albă ca un tu- 
berculos. 

Mi-a strâns mâna și s'a întins pe un 
chaise longue. 

— Vasăzică dumneata ești Alexcm- 
dru. Mi-a vorbit lon despre dumneata, 
destul de des. Să mai vii pe aici, 

Atâta tot, 

A mutat o carte dintrun loc într'aliul 
şi, pe urmă, a plecat, tot aiâ! de veselă 
cum venise. 

L-am întrebat, mirat, pe lon: 

— Magda e și ea bolnavă? 

— Sigur că da. Acum cinci săptă- 
mâni i-au scos două coaste, Acum se 
pare că merge spre vindecare, 


E 3 

De-atunci, mă duceam în fiecare zi la 
sanatoriu. În oraș Lia se plimba mereu 
la brațul lui Bob și spunea la toată lumea 
că nu mă poale suferi. 

N'o iubeam pe Magda. lubeam dra- 
gostea ei de viață, iubeam melodia ei, 
mereu aceeaş melodie. lon, de câle ori 
mă vedea, se enerva și începea să ţipe 
la mine. 

De-aceea, poate, am fost mulțumit în 
ziua acesa senină, când mi-a ieşit înain!s 
pe aleea care ducea le sanatoriu, Magda, 

— Tu duci la lon? 

— Da, mă duc la Ion. 

— N'ai vrea mai înainte să te plimbi 
puțin cu mine ? E o zi atât de frumoasă!” 
Am ieșit, împreună cu Magdu, afară din 
parcul sanatoriului și am pornit în sus, 
așa, fără nici-un rost. A 

Mergeam încet fiindcă nu vroiam ca 
Magda să obosească. 

— Ce părere ai despre noi, ofticoşii ? 

— De ce vorbeșii așa? 

Ne-am oprit. 

Maga a respirat puternic, parcă ar 
fi vrut să prindă în plămâni tot aerul să: 
nătos “și mi-a arătat niște brazi cari 
încercau să prindă un nor rătăcit pe 
seninul cerului, 

— Priveşte |] Cât de minunat e tot! 

Şi atunci, fără să-mi dau seama, am 
întrebat-o : 

— Magda, de ce cânţi tu mereu a- 
ceeaș melodie ? 

Magda m'a privit şi a început să râdă, 

— Ai să-ți baţi joc de mine, ai să spui 
că sunt romantică. Am auzit melodia az- 
ia atunci când m'a sărutat pentru prima 
oară un bărbat, 





N AN ANA Oil 


de TRAIAN LALESCU 


Cuvintele Magdei au suna! atât de 
ciudat, 

Şi, de undeva, de departe, a ajuns pâ- 
nă la mine melodia ei... Aceeaș melo- 
die... 

N'o cânta Magda: o cântau toate gân- 
durile mele. Și, poate că atunci am iu- 
bit-o pe Magda. 

Ea a zâmbit după ce am sărutat-o, 

Dar atunci s'a petrecut ceva ciudat cu 
mine. 

L-am văzul pe bolnavul care-și scuipa 
o fă:âmă din plămâni. 

Am văzut diagrama temperaturei, de 
lângă palu! lui Ion. 

497000 97,9 97, 97,9: 98 97, 

Am închis ochii... 

Sărutazem o tuberculoasă |! 

Am tăcut alunci, poate, cea mai urită 
faptă din viața mea: 

Am iugit de lângă Magda, 

% 

Am luat apoi primul tren spre Bucu- 
reșii, iar pe drum am ceti! o revistă. 

Vroiam s'o uit pe Magda, vroiam să 
uit melodia ei. 

In Bucu:ești am găsit aceeaş lume 
transpirată, aceeaşs zăpușeală, 

Pe urmă căldura a începul să scadă... 
Treceau zilele. 

O uitusem, poate, pe Magda. 

Într'o zi am primit o scrisoare dsla ea, 
Ajlase, pe semne, adresa mea dela Ion. 

Era un singur rând în scrisoara : 

„Alexandre, a venit icamna în sana- 
toriu...” 

Nu i-am răspuns, fiindcă mi se pătsa 
că întâlnisem ceva asemănător într'un 
roman, 

Fulgii de zăpadă au adus însă cu ei 
melodia Magdei. 

Din nou, am pornit cu trenul spre ora- 
şul acela mic. 

O sanie m'a purta! la sanatoriu, 

Am năvălit în odaia lui Lon. 

— Unde e Magda? 

— Cum? Nu știi? Nu citeşti ziarele? 
Magda a murit! 

L-am lăsat pe lon să vorbească. 

— In fiecare toamnă moare cineva în 
sanatoriu. De astă dată a fost rândul 
Magdei. Au intervenit niste complicații. 
Intr'o săptămână a murit. Moartea n'a- 
re nevos de nişte epave ca noi, ceilalți 
bolnavi. Moarlea a iubito pe Magda 
fiindcă era irumoasă, fiindcă iubea via- 
ce SER 
Am citit atunci pe chipul lui Ion toată 
fericirea că& mai trăeşte încă. 

* 

În drum spre gară, 
cântau aceeaş melodie, 

lar glasul Magdei îmi şoptea: 

— Ştii? A venit toamna în sanato- 
TÎNLese 


zurgălăii saniei 





Sgârcenia boerului Alecu 


— schiţă — 


bă 


Implinind şasezeci de ani, conul 
Alecu arendă moșia lui din judeţul 
Vaslui, unui grec, iar el se retrase .a 
lași, în vechea casă boierească, din 
strada Albă, pe care o moștenise de 
la părinții săi, aceştia având-o de la 
părinţii lor și aşa mai departe. Căci, 
fără a fi chiar vlăstar de Domn, cum 
sunt destui prin Moldova, conul Alecu 
descindea dintr'o veche familie boe- 
rească, a cărei origină se urca — cum 
spun cronicarii — în negura vremuri- 
lor, 

Pe când îşi cultiva singur moşia, 
conu Alecu era socotit, cu drept cuvânt 
ca unul dintre cei mai harnici și pri- 
cepuţi gospodari. Dar, d-sa avea şi un 
cusur, anume, era de o zgârcenie are 
devenise proverbială în tot ţinutul. 
Treaba în casă i-o făcea o singură, fe- 
meie, țigancă bătrână, ai cărei pă- 
rinți fuseseră robi la bunicii lui. Ţi- 
ganca avea un băiaţ ce servea în ace- 
laş timp de vechil pe moşie şi de fe- 
cior în casă. 

Nimeni nu era primit și ospătat la 
curtea lui, înconjurată cu un zaplaz 
tare înalt și păzită ae şase dulăi, orbi, 
ai căror ochi fuseseră scoși cu fierul 
roșu, ca să se dea mai bine la, or.ce 
străin ar fi îndrăznit să intre acolo. 
Până și cu oamenii de pe moșie, boe- 
rul vorbea printr'o ferestruică des- 
chisă în scândurile portiței. Acolo 
apărea figura hirsută, a proprietaru- 
lui, când tocmea oamenii pentru 
munci sau le făcea plăţile. 

Cu trecerea timpului însă, câinii pie- 
riră unul câte unul, fără a mai fi în- 
locuiţi de către stăpân, care socotea 
că patru câini pot face aceiași treabă 
ca cinci, apoi că trei câini pot face 
aceiași treabă ca patru, și așa mai 
departe, până când se mulțumi cu 
unul singur. Pe acesta îl luase la Iaşi 
conul Alecu, împreună cu bătrâna ţi- 
gancă, renunțând însă la odrasla 
acesteia căci nu mai avea acum ne- 
voie de vechil care să alerge după da- 
raveri pe moşie. 

Cum se făcu, că în Iași, casa fiind 


aşezată pe un povârniș ce da spre Tă- 
tărași, era toată înconjurată cu un zid 
gros, văruit în alb și nu avea nici un 
vecin alături. Prin faţă trecea, strada 
Albă, în dreapta şi în stânga câte o 
stradă mai mică, scoborind spre 
abator, iar la spate celelalte case din 
mahala fiind așezate mult mai jos, 
vederea se întindea peste cimitirul 
Eternitatea, pierzându-se în dealurile 
verzi ale Ciricului. 

Din strada Albă, se intră în curte 
prin două porţi, săpate în grosimea 
zidului: una mai mare, pentru tră- 
suri, care de memorie de om nu îu- 
sese văzută deschisă, vreodată, și alta, 
mică, joasă, pr:n care se făcea în mod 
obișnuit legătura dintre cetate şi exte- 
Tir, 

Dar la Iași nu era pustiul de la 
țară și câinele sălbăticit scăpând de 
vreo două ori în stradă, făcuse rava- 
gii printre trecători, astfel că bietul 
conu Alecu trebui să plătească vreo 
două perechi de pantaloni noui (căci 
pe cei vechi şi rugți de javră, i-a luat 





înapoi) și chiar preţul câtorva zile de 
spital unui factor poștal mușcat mai 
grav. 

Conul Alecu, furios de aceste în- 
tâmplări care-i atraseră cheltuieli ne- 
prevăzute, hotări să puie câinele în 
lanţ. Acesta, nedeprins să stea legat, 
enervat fiind și de zgomotul străzii, 
urla și lătra aproape tot timpul ca un 
tunbat, ceia ce făcea mare plăcere stă. 
pânului său, pentru că — socotea el— 
auzind vecinii în curte zbuciumul fia- 
vei, nici un borfaș nu va îndrăzni să 
sară noaptea la dânsul peste zid spre 
a-l jefui. Vecinii însă, ne având ace- 
leași motive de mulțumire, ba dimpo- 
trivă, ajunseră a fi scoși din sărite de 
urletele și lătrăturile aceziea ce nu 
mai conteneau, precum şi de zăngăni- 
tul sinistru al lanţului în care se zbă- 
tea fiara. 

Intr'o bună dimineaţă însă, conul 
Alecu, suferind de inimă, muri subit. 
Țiganca care-l îngrijea alergă plân- 
gând la circumscripția poliţienească 
din apropiere, spre a spune întâmpla- 
rea. 

Când veni Procurorul să puie sigi- 
liile, găsi o sumă mare de bani în casa 
de fier, iar în una din camere adunate 
sute şi mii de cutii de chibrituri goale, 
de toate felurile. Ce s'o fi gândit să 
facă defunctul cu ele, a rămas și azi 
un mister pentru toată lumea. Poate 
era o simplă manie de colecționar. 

Cum însă faimcsul câine orb, de 
care vorbea întreaga mahala nu fu 
găsit, iar lumea se întreba ce o fi de- 
venit, această nedumerire ajungând 
la urechile Procurorului, la rândul său 
el puse chestiunea servitoarei, care 
făcu declarația următoare: 

„Câinele stăpânului meu, Dumne- 
„zeu să-l ierte (pe stăpân nu pe haită) 
„a pierit de vreo trei luni şi l-a în- 
„gropat singur boerul în fundul curţii, 
„acolo unde se vede o moviliţă de pă- 
„mânt, 

„Când a murit câinele, boerul era, 
„foarte îngrijat că vecinii ne mai au- 
„zind lătrăturile lui, hoţii ne vor călca 


de EUGEN PETIT 


„intro noapte. Eu am sfătuit stăpâ- 
„Mul să aducă dela vreo stână un alt 
„cotei, dar el îmi răspunse că are ceva 
„mai bun de făcut decât să alerge 
„după câini şi că nu-i mai trebuie lui 
„incă o gură de hrănit, abia având 
„cu ce să mă ţie pe mine. 

„Și, în ziua aceia, cum porni a se 
„întuneca, îl văzui pe boer zăngănind 
„anţul câinelui şi încercând a lătra 
„ca dânsul: ham! ham! mââr! Fă- 
„când aşa, el tot umbla de jur împre- 
„jurul ogrăzii, pe lângă zid, silindu-se 
„a imita cât mai bine pe zăvodul 
mort. 

„lar eu, la început văzând aceasta, 
„mi-am făcut cruce, crezând cu tot 
„dinadinsul că Dumnezeu i-a luat 
„minţile stăpânului meu și nu m'am 
„liniștit decât văzându-l că vine 1a 
„mine liniștit și îmi spune: 

— „Vezi tu, Cioară, că nu mai este 
„nevoie de javră ? Am tot auzit-o hă- 
„măind, aşa că m'am deprins şi eu să 
„hămăiesc ca dânsa. I-am prins me- 
„seria. Nu-ţi spuneam eu că nu-i ne- 
„voie să hrănesc o gură mai mult? 
„Dacă ştiam eu asta, de când mă des- 
„cotoroseam de dânsa. Toţi hoţii cred 
„că mai trăiește încă! 

„Și de atunci, în fiecare seară, de 
„cum se înopta şi până întuneca 
„bine, boerul tot învârtindu-se prin 
„ogradă, tot zăngănea lanțul câine- 
„lui şi lătra până ce răgușea. Unde 
„mai puneţi, domnule Procuror, că-i 
„dase în gând să mă înveţe și pe mine 
„a lătra la fel, pentrul cazul când 
„dumnealui sar îmbolnăvi, căzând la 
„pat. 

„De vroit am vroit şi am tot încer- 
„cat, dar nu am putut“. 

Pe vremuri nu găseai oameni pe 
lume mai darnici și mai primitori ca 
boerii moldoveni, dar să te fi ferit 
Dumnezeu a dă peste unul zgârcit 
cum era conul Alecu despre care se 
vorbeşte în această, schiță, ce nu are 
alt merit decât acela de a povesti o 
întâmplare adevărată, cu toată apa- 
rența contrară. 











4 





Vorbe in vânt 


Marţi, la 27 Ianuarie 1824, Goethe 
spunea lui Eckermann: „Aceşti ani 
din urmă ai vieţii mele îi privesc ca un 
fel de Anale, fiindcă în ele apare mai 
mult activitatea decât viața mea. De 
altfel, cea mai însemnată epocă a unui 
om este acea a desvoltării, care în ca- 
zul meu se încheie cu volumele „Ade- 
văr şi poozie'“. Mai târziu începe con- 
flictul cu lumea, şi acesta nu are în- 
teres decât atâta vreme cât dă un re- 
zultat“. | 

Yorbele acestea sunt pline de înţeles 
și de adevăr. Vremea târzie a vieţei 
înseamnă conflicțul omului cu lumea, 
pe când anii tinereţii înseamnă con- 
flictul omului cu propriu! lui suflet, 

O foaie rămasă din carnetul cu 
Amintiri, pe care l-am ars în 1913, când 
am plecat pe front în Bulgaria: 

O odaie mare, în mijloc un covor, pe 
covor un pui de om. El se simte pier- 
dut în nemărginirea acelei încăperi, îi 
este frică şi ţipă. 

O ființă, care i se pare grozav de 
mare, se apropie de el, se apleacă, îl 
ridică, îl strânge în braţe, îl sărută şi-l 
mângâie. 

Mama. 

Puiul de om încetează de-a plânge. 
E acum în siguranţă. 

E cea dintâi amintire, cea d'întâi 
deșteptare a conştiinţii, cea d'întâi cu- 
noaștere a unui „ceva“ care „este“, 
Mama! 

Pe urmă încep a se desprinde răs- 
lețe, din întunericul trecutului, alte a- 
mintiri, șterse. Un foc, o boală, şi al- 
tele mai mărunte: un câine cu care mă 
hârjonesc prin iarbă, o femeie care mă 
îmbracă și mă desbracă, un om care 
serie la o masă... nimicuri. 

Câteva odăi, casa, ograda, ostreţile. 
Aici se stârşește lumea. Mai târziu nu 
mai înțelesei că mai este, dincolo de 
ostrețe, o altă lume; strada. Din ceia 
parte a străzii era un zaplaz, o grădină 
și în fund o casă. O casă ciudată. Nu 
era ca „a mea“. Era lungă. Am fost o- 
dată acolo. Q zi însemnată. Nu pentru- 
că m'am jucat prin grădină cu niște 
copii, ci pentrucă în ziua aceia am 
făcut o descoperire mare: când m'ain 
întors acasă, trei copii au rămas acolo, 
iar unul a venit cu mine. Am aflat că 
e fratele meu. 

Și aşa, mergeam din descoperire în 
descoperire: omul care scrie la masă e 
tata, bătrâna care mă îmbracă e da- 
daca. 

Trebuie să fi avut vreo trei ani când 
ne-am mutat în altă casă unde am ră- 
mas mult, până m'am făcut mare și a 
trebuit să plec în vâltoarea lumii. 

Amintirile prind a se închiega. Aici 
o văd întâi pe baba Anica, care mi-a 
încântat copilăria cu basmele ei — aici 
întâi pe Ion bucătarul, un ţigan bă- 
trân cu luleaua în colțul gurii, fost rob 
înainte de Cuza. Știa snoave multe. 
„Mă furișam în cuhne și-l rugam: „Mai 
pune ţeva“. 'Țiganul își așeza luleaua 
lângă blidul cu ciulama, în carei se 
scutura scrumul, și spunea: : 

„Astăzi fetili au înebunit toate, Te 
trag ele de mânecă şi-ţi spun „hai la 
jioc““. Pe vremea mea, erau mai ruşi- 
noase. De le îngheia vreunul să vie la 
jicc, eie săltau pe loc cu pași mărunți. 
cântând cu glas pițigăiat „Pi disară, 
pi disară“, iar flăcăii își umflau gla- 
sul şi tropăiau apăsat, cântând: Ba 
ami, amu, amu“! 

Și țiganul cu mânele în şolduri tro- 
păia prin bucătărie ca să arete cum 
făceau fetele și cum flăcăii. Cei din 
prejur, fata din casă, omul din curte, 
râdeau de se prăpădeau, iar eu eram 
mândru de bătrânul Ion. 

+ 

In sufletul nostru al tuturor rămâne 
mai târziu în viață ceva din sufletul 
bucătăriilor. 

+ 

Vara, la ţară la bunica. Era parali- 
zată. O împingeau înţr'un cărucior, în- 
dată după prânz, până la cimitir unde 











de C. GANE 


zăcea bunicul și rămânea acolo până 
asfinţea soarele. Mă ţinea lângă dânsa, 
mă desmierda, și-mi vorbea de Napv- 
leon. Mai era acolo, la ţară, bătrâna 
Thereza, o nemțoaică ce fusese guver- 
nanta bunicii. Când se vorbea de Na- 
poleon, se supăra. 1 se sbârcea fața şi 
mai tare. arăta pumnul şi răcnea: „Na- 
poleon! er hat gezietert“. Când și dece 
tremurase Napoleon, nu sa lămurit 
niciodată. Dar nouă copiilor, cărora ni 
era îrică de Thereza, a cărei limbă 
n'o înţelegem, spuneam doar după dân- 
sa, îngroziţi: „Napoleon în  hatgheţi- 
tărt* Ca și mai târziu cu versurile li 
Eminescu: 
„dălui-m'ași și n'am cui“, 
„dălui-maşi codrului!“ 

iar noi spuneam: Jălui mașina în cui“ 
şi nu înțeiegeam cum se pune o maşină 
în cui şi dece trebuia pusă în cui ca să 
fie jăluită. 

Acolo, la ţară, toate'mi plăceau. Gră- 
dina cea mare care mi se părea un co- 
dru, iazul care lua în mintea mea în- 
chipuire de ocean... ce proporții dăm 
noi lucrurilor când suntem mici! In 
anii de mai târziu le vedem cum sunt, 
iar la bătrâneţe le micşurăm... lucruri, 
fapte şi simţiminte, înadins ie micșu- 
răm. Fiindcă, pese-mi-te, cum ştim că 
încurând nu vom mai fi deloc, ne mân- 
gâiem cu gândul că în urma noastră 
va rămâne o lume mică şi de nimică. 





(Urmare în pag. ultimă) 





UNIVERSUL LITERAR 








3 Februarie 1940 === 


Cronica plastică 


EXPOZIȚIA LUCIAN GRIGORESCU 
(SĂLILE ATENEULUI) 


Arta lui Lucian Grigorescu -— ca şi 
personalitatea sa, sunt printre cele mai 
frumoase pilde din plastica românea- 
să. 

Mult prea puţini dintre artiştii noş- 
tri sunt însufleţiţi de o atât de nobilă 
îndârjire în munca de fiecare zi, prea 
puţini împing autocritica atât de de- 
parte încât să le fie întro așa măsură 
ptilă. 

Lucian Grigorescu nu si-a făcut nici- 
odată concesii, nu a admis nici un com- 
promis. Dealungul carierei sale (au 
fost epoci când a slujit credințe cu to- 
tul opuse celei de azi) el a urmăriţ cu 
aceeaș ardoare mijlocul de a exprima 
o artă a lui, proprie. In acest efort 
Grigorescu a risipit inteligeață, spirit 
şi o energie cum se întâlnesc arareori. 

A fost avar numai cu credinţa și 
convingerile lui. Artistul acesta care de 
mult putea să se ancoreze într'o no- 
modă situaţie de „maestru“, lucrează 
și azi cu aceeaș neliniște, cu aceeaș, e- 
vlavie ca acum 20 de ani. Acum, când 
a biruit, Grigorescu e tot atât de mo- 
dest, ca altădată. E caracteristica a- 
devăraţilor artiști  modeşti, căci acea- 
sta e dovada tinereţii, a  indoslii ce 
comportă. 


e uni 


Pictura lui Grigorescu — dacă-i ur- 
mărim evoluţia, de 20 de ani încoace—- 
reflectă ca o oglindă fidelă toate preo- 
cupările picturii conteniwporane. Și el, 
o vreme a suferit influența unor con- 
cepţii în care literatura precumpănea 
interesul picturii în sine. Această cri- 





Lucian Grigorescu „Natură moartă” 


ză însă a fost scurtă, latinul exuberant 
care e Grigorescu nu a putut stărui pe 
un drum Care nu se acorda nici cu i- 
nima nici cu spiritul său. 

Apoi l-a ispitit forma, volumul. In 
anii următori această problemă, atât 
de puţin înţeleasă de artiștii conteni- 
porani a fost pretextul unor admira- 





Cronici germane 


Franz Theodor Csokor 


L-am cunoscut pe Franz Theodor 
Csokor în „orâșul ce se aseamănă unei 
tinere femei fînumoase, cate a trecut 
prin multe de toate“, l-am cunoseut 
acum câteva zile în București. Nu ne-am 
putut gândi decât la marile ciudățenii 
ale vieţii, în clipa în câre ne-am văzut 
în faţa acestei rare personal.tăți, în 
îața celui mai de seamă dramaturg 
austriac, nu ne-am putut gândi detât 
la Marele Neprevăzut care aruncă pe 
om dintr'o parte a lumii într'alta, fără 
nici un fel de socoteală. In fața noastră 
era Franz Theodor CGsokor, scriitorul al 
cărui nume constitue de mută vreme o 
faimă, deţinătorul marei distincţii 
„Burgiheaterring“, inel care echivalea- 
ză, cel puțin, cu premiul naționali pen- 
tru iteatru, L-am ascultat pe acest om 
l-am auzit recitându-și poesiile şi po- 
vestindu-ne despre prietenul său Rainer 
Maria Rilke şi despre alți mari creatori, 
și în clipele acelea, am priceput mai 
bine ca oricând, asprul și neindupleca- 
tul destin al omului singur. Poate fiind- 
că n'am avut ocazia, în cadrul cronicii 
noastre, am făcut întotdeauna abstraz- 
țiune de om, limitându-ne să scriem, 
cu toată obiectivitatea ce ne-am impus'0, 
numai despre operă. De astă-dată, ni 
sa părut foarte grea acsastă delimitare 
şi deaceea am scris câteva cuvinte de 
omagiu, înțelegând să exprimăm astfel 
prețuirea noastră pentru acest artist. 

Franz Theodor Csokor e un scriitor 
mult apreciat și de mult cunoscut în 
Germania, de unde a plecat din cauza 
unor convingeri pe care noi nu le vom 
discuta, pentrucă noi judecăm arta şi 
pe artist. Franz Theodor Csokor a seris 
piese şi cărți care au făcut vâlvă și au 
creat epocă, dar care, bineințeles, nu 
sunt cunoscute la noi ; a soris nuvela şi 
poesii, care l-au făcut cunoscut și din- 
coo de granițele ţării sale — şi, prin 
aceasta, Csokor se situiază, între seriito- 
rii germani de-un mare suflu, între acsi 
scriitori, care duc pretutindeni marea 
lumină a eternei culțuri. Ajuns în acest 
loc, ne vem îngăduit. să deschidem o 
paranteză în care să înșirăm o parte din 
operele sale, pentruca să arătăm lecto- 
rilor noştri și în titluri, varietatea şi 
bogăţia sa. VOLUME DE POESII: „Por- 
nire eternă“, „Spada şi rana“ ; PROZĂ: 
„Peste prag“ ; LUCRARI DRAMATŢICE: 
„Păcatul contra spiritului“, „Uliţa roşie“, 
„Balada orașului“, „Asociaţia drepturi- 
lor umane“, „teritoriu ocupat“, „Moara 
muierilor“, „Oameni din trecut“, „3 No- 
emvrie 1918“, „Generalul lui Dumnezeu“: 


Cronica ideilor 





Al. Posescu: Introducere in filosofie 


D. Al. Posescu face parte din categoria 
acelor gânditori de serioasă atitudine, a că- 
ror activitate rodnică şi substanțială își do- 
vecește valoarea mai cu seamă prin raport 
la buneie oficii făcute filozofiei însăşi. Este 
un adevăr prea adesea constatat că autorii 
cărților «de filozofie isbutese arareori să facă 
dovada unor mature posibilităţi de sistema- 
tizare critică a materialului 'asupra căruia 
şi-au oprit cercetările — preferând, în lipsa 
oricărei vocațiuni cente de a face ştiinţă, o 
goală originalitate marcată prin abumdența 
nebuiosităţilor verbale. Oricine se poate de- 
cara filozot, la adăfostul cuvintelor. Oricine 
poate de:perechia astiel vorbele, încâi csiace 
în mod firesc este clar să devină prolix. In 
ultimul timp, am asistat ia acest fenomen, 
nu numai la noi în țară, dar chiar la autorii 
străini, In locul lucrăriler de largă respiraţie 
ştiinţifică, am 'cunoscut un gen minor de 
producţie, intrun fel literară, dar niciodată 
filozofică, denumită adecvat „asseu'“. Epoca 


de MIRCEA MATEESCU 


„esseului“ „adică a debutanțţilor ambiţioşi 'că- 
rora nu le-au fost prielnice încarcările be- 
tetristice, a făcut mult rău culturii europene 
postbelice, Este o eroarz să se creadă că esseul 
imbogățeşte în vreun fel patrimoniul unei cul- 
turi. Dacă o poezie proastă ori un roman 
de ieftină calitate nu aduc nici un serviciu 
literaturii căreia aparțin, aceste încercări be- 
letristice sunt insă inofensive prin raport la 
constituirea și consolidarea culturii însăşi. 
Nu tot astfel stau lucrurile cu „esseul“, E- 
seistul poate imita ceiace nu reușește poetul 
ratat ori romancierul lipsit de vocație: el 
rătăceşte sensul unei culturi, ceiace este mai 
grav decât a nu o îmbogăţi. Juridic vorbină, 
ar trebui: să scriem că eseistul se face vino- 
vat ile o nulpă în comitendo, în vreme ce 
bedetristul  pauper în mijloace intelectuale 
este culpabil în omitendo. Pentrucă .esseul” 
nu este o proastă literatură, dar e! pretinde 
o titeraturizare a filozoției, adică a face filo- 
zofie cu vorbe goale, a înlocui studiul şi a- 


TRADUCERI din: Kyasinski, Erzeinoff, 
ete, 

Iată un şir de titluri impresionant nu 
atât prin număr, cât prin preocuparea 
etern umană, care străbate ca un fir 
roşu întreaga sa operă. Proza lui Csokor 
e halucinantă și colțuroasă (nuvelele 
din „Peste prag“), iar dramaturgia lui, 
atâta cât o cunoaștem, e o continuă 
sondare în adâncul omului, un arătător 
mereu ațintit asupra rănii,  pentrucă 
Csokor reda că omul trebue să fie un 
„civil-soldat'i, care să vegheze azi, mai 
a spiritului, 

Nu avem pretenţia ca în aceste îu- 
gare notări să caracterizăm în întresi- 
me o activitate atât de vie, precum hu 
avem nici posibilitatea de-a scrie tot ce 
ne-a sugerat opera şi omul Csokor, acea- 
sta din motivul vanal de simplu, al ca- 
drului limitat a] rubricii noastre. Sar 
putea însă să scriem odată mai pe larg, 
desvoltând idaile şi prezentarea care e 
posibilă aici numai în linii mari. 

Impresionânt de frumoase ni s'au pă- 
rut cele câteva poesii din ciclul inedit 
„Poesii băârbăteşii“, pe care aubrul a 
avut bunăvoința de a ni-l comunica. 
Scrise după o tăcere de douăzeci de ani, 
poesiile acestea de bărbat trământat și 
chinuit, sunt poate documentul cel mai 
copleșitor al unui destin. Oscilând intre 
duriţate şi bunătate, între chemare la 
luptă și îndemn la odihnă și somn, însă 
niciodată străbătute de ură, sunt docu- 
menţe nu numai de istorie literară, ci 
și piese de istorie, pur și simplu, Ne vom 
lua odată răzazul de-a înfățișa publi- 
cului dela noi un întreg ciclu, şi o vom 
faca cu convingerea că vom prezenta un 
continent necunoscut, Deocamdată însă 
vom da, în traducere, o singură bucată, 








dâncirea noțiunilor cu șarada simbolismului 
verbosiac,  Eseistul niciodată nu cercetează. 
El afirmă. Are groază de orice investigație 
bibliografică și ţintueşte la stâlpul medioari- 
tăţii orice încercare mstodică asupra teme- 
lor filozofice. Bilanţul a peste două decanii ile 
eseistică se desemnează astăzi cât se poate 
de deficitar, In urma atâtor afirmaţiuni nc- 
susținute metodologic, de pe urma atâtor li- 
risme inconciliabile cu rosturile filozofiei, un 
vid imens se desemnează. A scrie că astăzi 
cunoaştem mai puţin decât acum douăzeci de 
ani, nu însemnează a aminti de drama de 
totdeauna a gânditorilor veritabili ale căror 
cercetări serioase s'au oprit adesea la por- 
ţile mevunoscutuiui — dar a constata, simplu, 
imposibilitatea de a obține rezultate conolu- 
dente în filozotie, din pricina apucării unui 
drum impropriu atestui gen de preocupări. 
Repetăm : este admisibil şi se poate concepe 
o poezie proastă, ori un roman prost. Nu 
este admisibilă şi mu se poate concepe însă 
o proastă filozofie. Filozofia nu poate fi nici 
„proastă“ nici „bună“. Intratât cât este filo- 
20fie, asemenea calificative nu i se pot a- 
plica în nici «un fel. Deaveia noi nu susţinem 
că majoritatea literaţilor care au comis „În- 
cercări“ filozofice „more belctristico”* au 
practicat o filozofie de proastă calitate, dar 
că, pur și simplu, ei n'au făcut filozofie. Pro- 


mult decât oricând, asupra libertăţii şi ' 


intitulată : „Când un bărbat se inbol- 
năveşte“ : 


„Când un bărbat se înbolnăvește, să 
meargă în întuneric, 

„Să aștepte acolo ce îi se va întâmpla! 

„Dar fie că e răpus, fie că învinge. 

„Să nu-și arate slăbiciunea ! 

„Să nici nu alerge între femei, 

„Pe care le-a trădat în puterea sa; 

„Să se dea bătut, spiritului său 

„Şi să se dea în odihnă trupului său! 


„Dar niciodată să nu se tângue şi să nu 
se plângă, 
„Că scarta îl judecă prea aspru ! 
„Și, înainte de a se stinge, să mai spună 
i „mamă“, 
„Și aceasta, numai dacă e singuri“ 


Din acest ciclu mai cunoaștem o sea- 
mă de poesii, la fel de grav2, de insin- 
gurate şi ae frumoase. Trece prin ele 
un ciudat aer de izolare, de îndepărtare 
de lume, de fugă înspre culmi. De bună 
seamă că acesta e drumul cmului care 
crede in om şi în patrie, în pământul 
ei, pe care îl iubeşte chiar dacă ar de- 
veni pentru el „o altă Golgothă”. Cre- 
dem că acest ciclu „Măntergediehte“, 
e una din mărturiile cele ma! vi: şi mai 
dureroase ale <buciumatului si nesigu- 
rului îns al zilei de azi şi tocmai: pentru 
această semnificaţie am insistat asupra 
lui. 

în puţine cuvinte am căutat să dăm 
o cât mai compietă imagine a unei 
opere şi în două-trei linii am cercat să 
evocăm un om, deshre care cu altă oca- 
zie vom scrie mai mult. Credem că am 
isbutit să ajungem es ne-am propus 
astăzi. 

Pranz Theodor Csokor trăeşte intre 
noi, purtându-și puternica artă în mij- 
locul unui București care încă se exta- 
ziază, în fața unor comedioare de duzină, 
în fața unor farse de bulevard. Prea pu- 
țini sunt aceia cari îi apreciază şi-i cu 
nose arta, dar acești puțini pot fi mân- 
Gri că nu trec pe lângă ciudatul și ma- 
rele scriitor. Noi n'am scris numai despre 
Franz Theodor Csokor, ci am scris pu- 
ţin și pentru acest creator pe care l-am 
cunotcut, mai zilele trecute, (și nu știam: 
trebue să fim trişti sau veseli?) în „ora- 
şul ce se aseamănă unei tinerea icmcei 
frumoase, care a trecut prni multe de 
toate“, cum spunea el. în acest Bucu 
reşti drag şi paradoxal. 


ȘTEFAN BACIU 


ducția lor hibridă nu este filozofie nereali- 
zată, dar simplu, nu este. Filozoful (care este) 
poate realiza o cunoaştere oarecare, metoda 
întrebuințată de el se poate discuta favo- 
rabii ori poate fi contestată, însă în toate ca- 
zurile „efortul lui îmbogățește tradiţia cul- 
tura:ă a colectivității. 

La acest gen de constatări ne-a împins 
lectura cărții d-lui IPosescu. A spune că a-sa 
dispune dz o veritabilă metodă filozofică, a 
însemna că munca discretă, dar pur ştiin- 
ţifică, pe care a întreprins-o sporeşte efzc- 
tiv patrimoniul filozofiei românești, reclamă, 
în mad necesar, a o aşeza in imediată 0po- 
ziţie cu filozofia literaţilor, la care ne refe- 
ream mai sus, 

D. Posescu mu este numai un istorie al fi- 
lozofiei, ori numai un profesor îndrăgostit 
de misiunea sa culturală, aşa cum se s0- 
coate d-sa, modest, în prefața lucrării. Am 
putut constata o optică particulară prin care 
privește şi interpretează critic diversele şis- 
teme filozofice. 'Cartoa desbate cu aceeași 
competență şi pasiune critică problemele ge- 
nerale ale filozofiei (definiţie, raportul din- 
tre filozofie, ştiinţă şi religie, condițiunile 
de studiu ale fi.ozofiei), apoi ceace autorul 
încheagă sub titlul de „probleme speciale“ 
(problema cunoașterii, obiectul cunoaşterii. 
valoarea cunoaşterii) — pentruca întrun ca- 


de PAUL MIRACOVICI 


bile ipânze. 'Coincidenţa de concepții, 
identitatea problemelor puse făceau ca 
tablourile din acea vreme să amintea- 
scă pe Derain, care cu un extraordinar 
prestigiu încerca să reînvie învățătu- 
rile unuia dintre ultimii mari pictori, 
Corot. Din această epocă ne amintini 
de câteva pânze, împrăștiate azi prin 
colecțiile şi muzeele bucureștene, pân- 
ze cari prin seriozitatea lor, prin stu- 
diul atât de adâncit constitue treptele 


solide ale evoluţiei artei lui Grigo- 
rescu. 
Dar dacă aceste tablouri erau o 


splendidă performanţă, ele nu repre- 
zentau temperamentul — aproape me- 
ridional — al artistului. Astfel, încă o- 
dată Grigorescu a purces pe drumul 
gceu al căutării, uitând toate succe- 
sele de până atunci precum și o como- 
ditate în care de altfe! nu s'a complă- 
cut niciodată, E 

In sudul Franţei, la Cassis petrecân- 
du-ș? timpul într'o muncă fără sfârşit, 
întrsruptă de bucurii și de crizele în- 
doelii, Grigorescu şi-a găsit drumul, un 
drum pe care nu l-a mai părăsit; acel 
de azi. Cassis-ul însorii a fost pentru 
temperamentul lui Grigorescu climatul 
ideal şi — nu ştiu dacă e coincidență, 
sau instinctul l-a mânat — cel mai Ja- 
tin dintre pictorii noştri și-a făurit o- 
riginaiitatea pe malurile Mediteranei. 

* 


Pictura lui Grigorescu se refuză a- 
nalizei; ea te cucereşte. Tablourile sale 
respiră bucuria de a picta. Nicăeri nu 
se văd urmele efortului (și ce sforțări 
i-a trebuit să ajungă aici!). E] are a- 
ceastă supremă eleganţă de a ne as- 
cunde urmele casnei şi de a ne resti- 
iu: o natură scânteind de mii de to- 
nuri, orchestrate cu o măestrie inega- 
lată la noi. 

Eliberat — după atâtea avataruri — 
de  servituțile influențelor cari au 
zdruncinat pictura de după răsboi, Lu- 
cian Grigorescu, stăpân pe meșteșusul 
şi mijloacele sale este expresia cea mai 
limpede și mai strălucitoare a pictunii 





Lucian Grigorescu 


„Faleze la Cassis” 


românești contemporane. De aceea o 
expoziţie a lui Grigorescu capătă o 
semnificație mult mai mare decât „o 
expoziție bună“ o semnificaţie pe care 
nu 0 vor avea niciodată operele celor 
ce-i imită. Ei nu vor avea niciodată 
suflul acestui mare artist. Se poate i- 
mita factura, dar capacitatea creatoare 
va rămâne întotdeauna în forma pri- 
mului tipar. Şi Grigorescu şi-a turnat 
acest tipar după o viață întreagă de 
muncă îndârjită și de nedesminţită pa- 
siune pentru pictură, 

De aci aspectul sărbătoresc al expo- 
zițiilor lui Grigorescu; fiecare din ele 
sunt victorii ale artei şi ale artistului. 


n ra pr a a i a ir ea 


pitol separat să se ajungă la problema uni- 
versului. Ultima secțiune a lucrării este re- 
zervată problemei existenței; aici sunt fo- 
losite, cum dacdlară autorul undeva (la pas. 
211, nota 1) preegerile de Enciclopedie a fi- 
lozelici ţinute ta facultatea din București în 
1933—1934 pe baza îndrumărilor științifice 
aparținând d-lui prof. P. P. Negulescu, De- 
altfel, cetitorii  „Destimului omenirii“, vor 
rezuncaşte în interpretarea critică a d-lui Al 
Posescu unmee adânc roditoare ale metodei 
profesoruiui Negulescu. Cu mijloace simple. 
stăruind atent asupra semnificației reale a 
oricărui curent de gândire prin raport cu 
finalităţile ultime ale cercetărilor fiozofice, 
d, Al. Posescu isbutește să expună, doct şi 
sobru, întreaga istorie a filozafici, dovedină 
o putere de informaţie şi o forță sintetică în- 
ir'adevăr impresionante. Autorul este la cu- 
remt cu rezultateue cele mai recente ale gân- 
dirii contemporane. Insă meritul de căpate- 
nie ai lucrării d-lui Posescu, îl formează ca- 
lificarea adeovată fondului ideativ, sub care 
prezintă, în paragrafele și capitolele cărți, 
imensul mat?rial al studiului, Cetitorul „In- 
troducerii în Filozofie“, odată cu inițierea în 
istoria doctrinelor, va cunoaște o categori- 
sire competentă şi originală a sistemeror fi- 
lozofice, proprie pentru azi desvolta, împreu- 
nă cu pasiunea pentru filozofie, articulația 
intelectuală a cercetării critice, 


eee 9 Februarie 1940 





A doua faţă a lui Dumnezeu n'o cunosc. [ar dacă 
mi sar da vreodată libertatza s'o văd, m'aș îngrozi, 
mi-aș accperi ochii şi m'aș întoarce abătut — chinuit 
din nou în Întunericul meu. Pentrucă eu. mi-o închipui 
întrun anumit fel şi ea nu poate fi decât cu totul 
schimbată. Pentrucă eu mi-am creiat aici o lume a- 
parte — Intunericul (acest Inţuneric care nu: înszam- 
nă totuşi obsourantism, nu înseamnă lipsă de con- 
știință — ci un. alt miracol, o altă Tărie cate mă co- 
pleşeşte și care-l refuză pe Celălalţ). 

Acum nu mai cred (aşa cum mă învățau vrăjitorii) 
in stele. Acum mă freamătă alt extaz: al eilorizării, 
altă beatitudine: a suferinței totale. Deaceea în su- 
fietul meu se reflectează toate agoniile care sa petrec 
în rai. (Acum exist a:ci, dar traese spasmul tuvuror 
spaţiilor. Aici trupul meu se sleieşte, dar spiritul caută 
mântuirea în celelalte vieți care m'au precedat). 

Acoio unda sfârșește veşnicia, incepe existenţa al- 
tui Dumnezeu. Nu m'a invăţat nimeni, n'am ciţit în 
nici-o carte. Dar numai așa poate fi. Seripturile mint. 
Dincolo de moarte nu se continuă o viaţă fâră sus- 
pine, fără gemăt, fără svârcoliri. Dimpotrivă, cea mai 
abisală tristețe deabia din momentul acesta s2 naște. 
Morţii capătă altă insufleţire, încărcată da păcate și 
iacrămi, Mă gândeso ce sar fi întâmplat cu Dumns- 
zeu, dacă nu l-ar fi creat pe Adam. Sar fi plictisit, 
ar fi incepur sa imbatranească, at îi înzbunut ue ara- 
ta singuratate. E groasnic să ţi-L închipui: pe Dumns- 
zeu singur, izolat — pentrucă atunci nu-L poţi ve- 
dea decat ca pe un haiucinat. Este o mare nzeeszutaite 
de-a strânge morții în jurul Lui și a-i supune altui 
surghiun. Dumnezeu știe că dincolo de veșnicia Lui, 
incepe veşnicia Altuia, Şi morţii (prin suferinţa acor- 
dată spre purificare) rămân numai acolo, pe margi- 
nea genunilor, ameţiţi, infricaţi, nemaisimţind nevoia 

eieiialte eternitaţi. Deaceea ritcare mori suleră, 
plânge, sa svârcoleşte. Lângă Dumnezeu — spaţiul nu 
poate ti calm. Viaţa de acolo e macerantă, tentacu- 
lară, străbătută de fiorii celor mai stâșietoare înge- 
nunchieri. Din atmosfera aceea iluzorie, ireală — din 
tăpturile acelea imateriale, inesențiale — răsar alte 
fiinţe, mai brute, mai săpuicrare, 

Eu am printre morţii aceştia pe unchiul Todi, Un- 
chiul Todi a îcst un demoniac, un om care l-a inlocuit 
pe Cel de Sus, prin idoli de luţ. Sangele lui curg= în 
inima mea. Sufieţul lui crispat, tragic, neputinzios s'a 
continuat în mine. Deaceea simt câteodată cum mă 
scormonește ca un sobol — Intunzricul. Decâteori mi 
se impăienjenesc ochii și mă înspăimânt de prepriul 

“meu ch.p in oglinzi, știu că unchiul Todi sufzră și 
plânge. Dumnezeu îl urăște. 

A doua faţă a lui Dumnezeu mi-o închipui pură. 
Dar ea nu poata fi decât ca o mască de carnaval di- 
formată și cenușie, 

Ştiu că sunt un necredincics, Toţi nebunii m'ar bate 
cu pietre sau m'ar crucifica de-ar ști că mi-i seârbă 
de oameni, că sunt plictisit de atâtea, iluzii, că pe în- 
geri îi cempătimerc (tocmai pentrucă sunt frumoși, 
puri și eterni). Priatenii mei comozi, banali și vegeta- 
rieni; iubitele acestea fantastice, senzuale, amanta; 
necuncecuţii care mă citesc şi poate mă adoră — m'ar 
ocoli, m'ar ponegri, m'ar uita — de le-aș țipa la ure- 
che că sunt un păgân, că nu cred în niciun concept, 
că mi-i greață de tot ce văd şi toi ce aud. 

Dar nu pot fi altfel. Și se pare că nu sunt eu yi- 
novat. 

Acum nu cunose alţă apoteoză decât pe-a demoni- 
zării, nu recunosc altă lege decât pz-a libertăţii, nu vi- 
sez decât o glor:e:; a evadării din materie. Să fiu suflet 
(fără trup, fără condiţie şi identitate pământeană), 
să fiu un spirit plutitor. 

Unde imi sunt luminile? Unde sunt Geplinele ar- 
mMonii? 

Așa mi-a fost scris. Să suport toate umilirile, să 
trăesc cele mai tragice experiențe pentru a ajunge 
aici. Deșertăciunea nu este în mine (durerile, convul- 
siile, negaţiile nu purced dela mine ci din păcatele 
străbunului Todi). Inţunericul acesta e el. Oricât aş 
incerca să mă rup, să scap — mi-este cu neputinţă. Mă 
simt legat de el; el mă oprește să mă purifie. 

Unde este gloria serafilor revoltați? 

Cași Vasia, caşi Francisca, la fel ca Adam, Cyntia, 
Ana, Ursula, Zadig, ca şi ceilalţi — sunt un nefericit. 

Dar nu trebue să mă plângă nicio fată, nu trebue 
să se rcage niciun preot pentru mine. 

Afară șțiu că e toamnă. Oraşul în timpul acesta 
pare un fel de cimitir devastat, prin care toate spiri- 
tele aleargă să se ascundă, în propriile lor gropi. Fe- 
mseile au căpătat în trupuri spaime necunoscute; băr- 
baţilor le scântee ochii şi tremură; copiii se sbat în 
paturi şi nu știu ce vor. Teii aceştia (care altădată 
miroseau frumos și ss asemănau în euritanica lor ele- 
ganță cu un fel de cavaleri vrăjiţi de smei), acum eu 
zăbranice pe frunte — par maidegrabă niște suflete 
fără trupuri — zăcând și înfiorate de veșnicie. Nici 
ploi, nici vânt. Doar viaţa. Această viaţă care se scur- 
ge alcoolizată şi gemând. 

Toamnă! Anotimpul descompunerilor lente, anotim- 
pul fără miracole, anotimpul care mă umple de frică 
şi îndozli. 

Tata e plecat la vânătoare. Mama a rămas la tanti 
Rica să-şi ghicească în cafea. Sunt singur în casă. Eu 
și Rona, Eu aici — Rona dincolo, Am terminat cartea 
iui Brooke și n'am nicio senzaţie: nici a, calmului, nici 
a desnădajdiei. Nu înţeleg dece mi-a recomandat-o 
Rona cu atâta pasiune. N'am să-i spun că n'a satis- 








UNIVERSUL LITERAR 











= TENEBRE — 


— Episod inedit din cartea de nuvele +.Straniul Paradis“ — 


făcut în mine niciuna din voluptăţile conştiinţei, pen- 
trucă m'ar privi ironic și arogant. 

E teribil timpul acesta cum se macină exact în cea- 
sornice, Dealtfel e o mare prostie să te oboseşti gân- 
dindu-te la trecerea lui. Fii întotdeauna alături de 
drama vremii. Sau mai bine așează-te la periferia cu- 
noașterii agoniilor. 

Iată acum: simt cum mă pătrunde Qin nou starea 
accea de goliciune, care făcea din mine un obiect inert 
într'o încremenire materială. Nu-mi dau seama de 
realitatea lucrurilor, nu percep nici țimpul, nu-mi aud 
nici răsuflarea măcar. Oare cartea lui Brooke e de 
vină? Parcă sunt suspendat într'o odae unde nu trăe- 
ște nimeni, un fel de pendul funerar pentru vremea 
moartă. E ciudat de dureroasă starea asta. Niciodată 
n'am trăit-o atât de intens. Sensibilitatea mea se ilu- 
cidează. Intunecimea. mă copleșește, Respirația aceea 
streină de mine, da dincolo, dela omul nebulos -— res- 
piraţia unchiului Todi (sufecantă, grea) o aud şi mă 
înfior. | po a 

Totul 'se petrece can timp de mii de ani. Fără a- 
mănunte, fără panoramă, fără dinamică. E doar o 
sleire, o desrădăcinare din realițatea umană. Apoi 
deodaţă se face lumină. Revăd totul — cași mai înain- 
te, la fel sunt toate. Parcă mult mai calme. 

Și odată cu calmul intră în cdae Diana. Deabia a- 
cum îmi dau seama că nu e frumoasă, dar purcede 
din fiinţa «ei o altă frumusețe mai categorică şi mai 
amețitcare. Are ca și Rona numai șaisprezece ani. Cu 
trupul prea subțire, obrajii lungi, ochii mici — ea pose- 
dă totuși o verosimilă feminitate, Aceea concepută în 
esenţialul ei senzual. Când Diana râde sau se mişcă, 
tot trupul se scutură ca de frig ori ca de mângâieri 
care ar intârzia prea mult. Desigur că sunt mirat de 
prezenţa ei aici. 

— Insfârşiţ, iată că te gâsese singur. 

— Aşa am fost mereu, Diana. 

— Stii, aveam să-ţi vorbesc ceva... 

— Te ascult. 

Tace o clipă. Sa așezat iângă fereastră pe tabure- 
tul cu desene japoneze. Mă privește cu ochii unei po- 
sesiuni :chinuite. Fetița aceasta într'adevăr trăește la 
vârsta ei — cea mai spectaculoasă libertate. 

— Ascultă Luca, dece-l urăşti pe Rena ? 

Intrebarea mă surprinde. Nu mă aşteptam. Stiu că 
Diana e logodnica lui Rona. I-au logcâit părinţii noș- 
tri, chiar acum doisprezece ani pentrucă s'au născut 
în aceeaşi odae, în aceeași zi. Şi legământul sa păs- 
trat. Sunt nedumerit. Imi trebue multă logică pentru 
a nu greşi. Sunt fratele bun al lui Rona. Şi nu odată 
de multe ori (ca şi Diana) m'am întrebat: — „dece-l 
urăsc pe Rona ?* N'am găsit niciodată explicaţia jus- 
tă. Deaceea trebue şi astăzi (faţă de Diana şi faţă ae 
mine) să, păstrez echivocul. 

— Nu-l urăsc, Diana. E adevărat, sunt oarecari sub- 
tilități pe care nu le înțelegem, dar în general nu cred 
că nutresc sentimentul acesta chiar atâț de puternic. 

— Il urăști, Luca, 

— Vezi ? e preferabil să te calmezi. Dacă răspunsul 
nu te mu:țumește, du-te dincolo. Poate că te-aşteaptă 
Rona. 

— Şi eu o să te urăsc. 

— Mi-ar părea rău, Diana. 

— Tu ești alt om. Tu nu suferi, nu trăeşti, tu nu iu- 
beşti adevărurile ca Rona. 

— Se prea poate, Se pare chiar că e un fel de co- 
pil-minune. ă . 

— Eşti un barbar, dacă vorbești așa. 

— Rona e un sfânt, nu ? 

— Da. Rona vede ceeace tu nu poţi vedea. Rona se 
aprepie mai mult de îngeri decât de cameni. 

— Cred, îţi dau dreptate. Intre noi e o mare deose- 
bire, esențială pentru vieţile noastre. 

— Tu crezi în nălusi, el îl iubeşte pe Dumnezeu. 

— Nu-i adevărat. Nu icred în nicio nălură. Dar eu 
sunt rămăşița unui om dinaintea mea, sunţ răul lui, 
Rona e altfel pentrucă sa născut în altă zodie, s'a 
născut fără Acela. Tu n'ai de unde şti. Ai auzit vreo- 
dată da unchiul Toai ? 

— Niciodată. 

— E mai bine să nu afli. Sau nu, astăseară te voiu 
face să-l cunoşti. 

Din sertarul mesei, am scos portretul şi i l-am în- 
tins, Imi tremura mâna şi ochii o priveau scrutător 
pe Diana, 

— Ce spui ? 

— Ciudat, Luca. Seamănă aţât de mult cu tine! 

— L-ai mai văzut undeva ? 

— Nicăieri. 

— Crezi că păcatele lui trebue să le ispășească altul? 

— Așa cred toți. 

— Iată, Diana! Nu-l urăse eu pe Rona. Ci unchiul 
Todi, Nu sufletul meu — ci rămășițele sufletului celui- 
lait. Acum înţelegi ? 

= Mi-i greu, Luca ! 


— Unchiul Todi a trăit de mult. Nu l-au cunoscut 
nici tata, nici mama, I-am găsit fotografia într'o la- 
dă de cărți, în ped. La început am avut senzația unei 
răsturnări în gol. Apoi m'am desmeticit. M'am privit 
în oglindă, am privit portretul. Eu eram. Și totuşi nu 
mă. recunoșteam. Pe tcţi i-am întrebat. Nu mi-a dat 
nimeni nicio indicație. Ştii cine însă m'a lămurit? 

— Rona! 

— Exact, Rona, Rona care-l visase de zeci de ori, 
care-i visase viaţa. Unchiul Todi a fost un revoltat și 
a sfârșit prin a uri sfinţii. Rona este o imagine oblică, 
obscură a sfinteniei. Eu sunt o continuare a demonis- 
mului unchiului Todi. Ai să mai mă întrebi dece al 
urăsc pe Rona ? 

— Nam să mai pot. 

— Tu ești o fată bună, Diana, E păcat să ne certăm 
pentru lucruri de care ești străină, Eu duc viaţa mea 
aici. Rona duce viaţa lui dincolo. Ne întâlnim rar, 
cașicum mici n'am trăi în aceeași casă. Tu faci legă- 
tura între noi. Tu ești Frumosul în sine, ești Iubirea, 
Diana, 

— Hai să ne'mpăcăm, Luca, 

— Vezi ? s'ar putea intâmpla să te iubesc şi eu, Dar 
cu alţi ochi, cu alte închipuiri, 

— Nu, să nu vorbim despre asta. Sunt logodnica 
lui Rona. 

— Intr'adevăr. 

„= Ştii ceva?! hai să ne plimbăm toți trei în oraș. 
E o seară splendidă. 

— Mi-e cu neputinţă. 

— Tot Rona e de vină ? 

—.- Deloc. Sunt insă obosit, 

— Pie! Eu te las. Poftim portretul. 


Se ridică depe scăunașul ei. îşi luă pălăria şi mănuşile 
şi se îndreptă spre uşă. 

Inainte de-a întinde mâna să prindă ivorul, se în- 
toase dintr'odată în loc, înspăimântată,  iîncremenită 
lângă perete, Uşa, se deschisa dala s.ne. 

— Luca |! 

— Ce este Diana ? 

— N'ai simţit nimic ? 

— Ba da. Cineva sa împiedicat, cînd a vrut să iasă 
înaintea ta. 


— Unchiul 'Todi, 

- Exact. 

-- Doamne ! Te rog vină cu mine, 

— Nu, nu, — du-te singură Nu se va mai întâmpla 
niMie. : iși! 


Diana ieşi tremurând, In urma ei îmi aplecai capul 
în palme, căutând să lămurzse ce-ar fi putut îi. Cum 
i-aș fi întins mâna lui Rona ? Cum i-aş fi vorbit? Intre 
noi ar fi stat Diana. Ah! de nu m'ar durea capul și nu 
m'ar obseda mereu crepusculara existenţă a unchiului 
Todgi ! Deci el fusese aci, mă urmărise. Afară într'ade- 
văr e frumos. Privese prin fereastră și mi se pare orașul 
ca în vis. Unde so fi ascuns Dumnezeu ? Cad frunzele 
şi e toamnă. Sunt un nefericit pentrucă am fost con- 
strâns la suferinţă dela început, pentrucă Dumnezeu 
a refuzat să trăiască în mine câteva clipe măcar. 

Aud ciocăniturile Dianei în ușa cealaltă, Câteva clipe 
tăcere, Nu răspunde nimeni, Apoi o revăd în stradă, 
fugina (cu pălăria într'o mână, cu mănușile în cea- 
altă) casicum ar urmări-o geniul păgân al casei. Nu 
înţeleg dece Rona nu i-a deschis. Ce so fi petrecut 
dincolo ? M'am uitat cu fotografia unchiului 'TYogdi între 
deget2. O mai priveze încăodată, atent, serntător, 
adâne. Unohiul Todi îmi zâmbește, aşa cum nu s'a 
întâmplat niciodată. Zâmbetul său mă înfășoară ca o 
imbrățişare spasmodică, morbidă. 

— „Tot te mai temă de mine, Luca” ? 

Aud intrebarea, glasul îl simt pe aproape, dar nu 
ştiu de unde vine. El a pornit desigur de undeva, din 
tenebrele lumii, a pătruns prin ziduri, i 

— „De-ai ști cât de mult suțăr, de-ai şti că viața aici 
e o ogonie perpetuă !" 

— Taci! Taci! strig îngrozit, îrământâna portretul 
în mâini, lipindu-mă ide perete. 

— „Paradisul e o mare eroare, Luca! Degeaba l-am 
visat, degeaba l-am cerșit. Ei nu e decât o majestoasă 
disperare”. 

— 'Taci, unchiule Todi. 

Răsuflarea (odată cu duhui, odată cu groaza) trecu 
prin ferestre și se depărtă. Din nou am rămas singur. 
Ascund fotografia in sertar, temător — cu mâinile a- 
coperind încheetoarea. Așa se proectează, în fiecare 
seară, tare!e străbunilor în mins. Am să plec din casa 
asta. Trebue să scap, altfel o să'nebunesc, o să mă pre- 
tac eu însumi în spirit sau în vreo negură obsedantă. 

Prin inserarea roșiatică, orașul își adună nostalgiile 
în inimă cantr'un ghioc. Rar, întârziaţii care să-și mai 
plimbe p2 sub tei — visurile. Dealtfel cred că și iubitele 
au simțit pe umeri și lângă obraz respiraţia unchiului 
'Podi. Amanţii zadarnic le vor implora. Ele vor trăi 
lângă apariţia lui demiurgică, posedându-l mai adânc 
și mai desăvârşit ca pe oricare dintre animalele în- 
tărâtate. 

Târziu se deschide uşa și în pragul ei apare Rona. 
Doamn:, are înfăţ.șarea unui halucirat, a unui cm care 
a trăit cel mai puternice coșmar. Faţa îi este galbenă, 
slăbită, privirile îi scântee şi tot trupul îi tremură, 
cuprins ca de nebulosităţi înrădăcinate. şi totuși parcă 
o altă seninătate îi înflorește în făptură. Din ura de 
până atunci, na mai rămas nimic, Fi stă în dreptul 
uşii fără să vorbească, fără să zâmbească, fără să 
mişte. Ochii lui tree prin mine şi se opresc în alte 0- 
glinzi abisale. Mă apropii. Tot mi se pare că nu este el, 
că văzul mă minte. Intind mâinile, îi prind umerii, îl 
sgudui. Rona nu mă privește pe mine, nu privește 
nimic gin odaia asta. Depe frunte îi cad boabe mari de 
nădușeală, chipul îi este tot palid. 

— Ce ai, Rona? 

Tace. Liniştea odăii mă doare. 

— Pentru Dumnezeu, spune ce sa întâmplat ? 

Buzeie lui se mișcă, dar tot nu-l aud vorbind. Iși duce 
apoi încet palma peste faţă, cașicum ar vrea să înlă- 
ture o umbră, o ceaţă. 

_—- Luca, ai să mă crezi dacă-ţi spun ? 

— Te rog, Rona, 

— Să nu mă batiocoreşti, să nu crezi cam inebunit. 

— Spune-mi, Rona. 

Suntem în faţă, atât as aproape, așa cum n'am fost 
vreodată şi parcă atât de uniți prin frăție, că pentru 
prima dată am iluzia unei contopiri complete, diricoLo 
de păcate și ură, | 

— L-am văzut pe Iisus, — Luca ! Mi-a apărut înainte 
de-a veni aici. 

Nu mai pot să-i urmăresc luminile depe faţă. Parcă 
sunt o materie de care vorbele se lovesc şi răsună cu 
ecouri de gong funerar. Dacă ar mai fi fost cineva aici, 
dacă nu l-aș fi auzit pe unchiul 'Todi vorbindu-mi, 
aacă n'aș fi ştiut că Rona este predispus atințeniei — 
aş fi râs, l-aş fi poftit afară, le-aș fi spus alor mei să-l 
ducă la sanatoriu. Dar mi-e cu neputinţă să tăsăduese 
valorile dumnezeirii în Rona. El este aici — ch.ar ex- 
trema binelui şi a adevârului dela margirea sufletului 
meu. Şi Rona nu poate minți. 

— Crezi că te-am inșelat ? 

— Sunt convins că l-ai văzut, Rona. 

— Dintâi mi-au apărat mâinile. Ştii, eram într'o 
stare de extaz fantasiac, atât de ilucid, că-mi pierdusem 


şi sensul realităţii trupești. Mâinile îi erau prelungi. 
Sleite şi galbene. Nu m'am înspăimântat. Mă asculţi, 
Luca ? 

— Da, Rona. 


— Il asteptam. Ştiam că va veni. Apoi zării mai sus 
iumina şi cununa de lauri. Aș fi nebun de i-as spune 
că fața îi era de om. Nu Luca. Pentrucă, așa cum S2 
irealiza acolo, chipul iui părea acoperit ge un văl. Nu 
mi-a dat voe să-l văd în întregime. Poaţe vei spune câ 
n fost Iisus. O, Luca! — moartea mea o să fiecaa 
florilor care se închid seara pentru somn. Incetul cu în- 
cetul i se întregi și trupul. Braţele, umerii, pieptul. Hai 
cu mine dincolo. 

M'am lăsaţ dus de mână în camera lui. Lângă fe- 
reastră, jos pe covor Rona îmi arătă trei boabe mici 
de sânge. 

— Vezi picăturile de sânge ? 

— La văd. 

— Sunt din rana, lui Iisus. 

Am privit în toate părţile. Odaia lui Rona, plină de 
cărți, în care se născuse, in care copilărise, în care 


de LAURENŢIU FULGA 


crescuse. Pentru mine, ceeace mi-a mărturisit Rona, 
ceeace însumi am văzut — nu pot indeplini condiția 
unei purii.cări. Parcă mă strânge cineva de pât, cineva 
care vrea să mă scoată de aici. 

— Eşti fericit ? îl intreb muncit de dureroasa mea 
viețuire. 

— Sunt un mântuit, Luca. 

— Dece-o să mai trăești acum ? 

—- Ai dreptate. Va trebui să mor. 

Rona e un copil. Niciodată n'a văzut dincolo de ei 
altceva, decât cărțile, bucuria de a fi singur, necasi- 
tatea de-a iubi cerul. Imi vorbeşte da moarte caşicum 
ar fi un joc simplu, ușor, amuzant, 

— Bu mă duc, Rona! 

— Ai să mă botiocorești ? 

—- Nu, nu pot, 

A doua zi un pelerinaj întreg era la casa noastră, 
Oameni de toate categoriile. Ţoţi orbii şi cerşetorii gra- 
şului. Bătrâni, copii în cârje, femei cu fețe desmățate, 
domni și doamne elegante. 

Rona sta întrun colţ — buimac, strein de cele ce 
se petrec. Știu că nu se gândea la ei, ştiu că sufletul 
lui pornise de atunci pe alte căi. In colţul celălalt, 
mama, şi tata — ofiliți și îneroziți, Eu aici. Pamilia, 
această familie care are astăzi un sfânt. Cailalţi își 
muiau degetele in sânge, i] puneau pe rană, murmurau 
rugi, ii sărutau mâna lui Rona şi plecau, Boabele de 
sânge rămâneau acolo, merzu pline, ca novâtămate. 

Toţ oraşul nu vorbea decât despre v:ziunea lui Rona. 
Incepuseră la biserici Slujbe anume pentru lauda lui. 
Târziu sosi în casă şi o comisie de domni streini, alţfal 
decât czi din orașul nostru. Domni cu bărbi enorme, 
cu ochelari pe nas și servieţe. Ei ziceau că sunt savanți. 
Nu știu ce anume aveau să facă azolo, Mam retras în 
camera mea. Reiugiul acesta mai mult mă destrăma 
şi rupea în mine pentru totdeauna contactul cu adâ- 
vărurile, Imi uram fratele mai mult decât înainte. Mă 
simţeam umilit, prea al nimănui, prea supus unei pă- 
gânizări veşnice. Atunci am scos fotografia unchiului 
Todi şi am sfâşiat-o. Credeam că duhul lui va ţipa, 
credeam c'o să sz spargă ferestrele și să intre din nou 
Intunericul, Poate că unchiul Todi sta undeva ferecat 
și nu mă văzuse, nu-şi auzise inima 'spintecată de 
mâinile mele. 

In aceeaşi clipă intră Diana. Era unbrăcată într'o 
rochie nouă (albastră pare-mi-s2) și atât de tânără, 
atât de schimbată, că tot trupul ei de şaisprezece ani 
prezenta invitaţii libere Ia cea dintâi aventură, 

— Ce părere ai despre sfântul nostru ? mă întrebă ea 
aşezându-se alături. 

— Nu-mi vorbi despre el. 

— Mie, drept să-ți spun, mi-e teamă, Luca. Dacă 
m'aş duce acolo, să-l ating, să-i vorbesc — poate mi-ar 
fugi inima afară, mi S'ar îngreuna sufletul. 

—- Nu-l mai iubeşti. 

— Nieio fată nu poate să-l iubească acum. 

— Ești logodnica, lui, Diana ! 

— Dar inainte de toate sunt propria mea iubire. 

— Nu poţi vorbi aşa la şaisprezece ani. 

— Ba da, Tu m'ai putea înţelege. Eşti mai bărbat, 
Luca. Pe mine nu m'a sărutat nimeni, pe mine nimeni 
nu m'a, desmierdat. Până acum am trăit sub umbra lui, 
sub sfinţenia lui. 

— Taci. Şi țu ai inebunit. 

Nu mai spuse nimic. Se apropie târindu-se lingu- 
şitoare, voluptoasă. Ii simțeam umărul și mâna, care-mi 
ince:cuește grumazul, cu toată câidura şi chinurile ei. 
Mirosea, frumos a iarbă şi-a, icoană, a busuioc și-a alcool. 

— Sărută-mă, Luca. 

— Pleacă ! 4 

— Nu plec, orice mi-ai face, Hai Luca, sărută-mă, ! 





M'am aplecat. Scâncetul Dianei îl auzeam ca venind 
de daparte. Gura ei săruta gemând şi cu mâinile ţi- 


nându-mă, impiorându-mă să nu mă piardă. Crăpa 
coaja pe nucii dela poartă. Afară era toamnă. Răcori 
şi imbulzeala sângelui. Avea trupul subţire, cu pielița 
rază. Rona, (dincolo) trăia în continuare transa apari- 
ției lui Iisus. Savanţii probabil îl măsurau, il cânțăreau, 
il fotografiau. Am Simţit ochii unchiului Todi cum mă 
pătrund și mă săruncină. Ştiu că e nebunesc. 

——. Nu mă iubeşti Luca. 

— Nu te-am iubit niciodată. 

-— Atunci pentruce... ? 

— Cum ai fi putut deveni soția sau amanta unui 
sfânt ? 

— Eşti un păgân. 

— Stiu. Eu am trăit inainte de viața asta și vieţile 
altora, Sunt sătul de umamnitaţe, sunt sătul de credinţă. 
Prea m'au obosit adevărurile despre Dumnezeu ca să 
pot fi altfel. 

— Ce te vei face? 

— Mă voiu spânzura, voiu lua otravă, mi-e indiferent. 


(Urmare în pag. 7-a) 








6 





Ploaia care înainte de amiază înce- 
puse să cadă din belșug, acum a stat. 
Pământul e însă umed, iar prin crengile 
goale ale pomilor de pe aleele Cișmigiu- 
lui, șueră un vânt ascuţit de toamnă. 

La debarcader câteva, bărci ude, și un 
spectator întârziat. Mihaii Cernea, privi 
la ceasornicul nou dela mână : !/-. Mai 
întârzie prin Cișmigiu. Cel puţin la ora 
8 să fe acolo. Și din nou și-aduce aminte 
de ceas. Bine că și-a cumpărat odată.... 
Și câţi bani nu i-au intrat în mână şi 
sau dus pe nimic. Apoi de câte ori nu 
fusese pus în situaţii penibile când ci- 
neva îl întreba cât e ora. El sălta din 
umeri, răspunzând aproximativ. 

— O! Nu cred, răspundeă persoana 
interesată. N'aveţi czas ?.., 

Roşindu-se, găsea imediat o scuză: 

— Am avut. Mi-a scăpat astă-vară în 
mare și nu l-am mai găsit. M'a costat 
3000 de lei. Altă dată *ntr'o familie, o 
doamnă-l întrebă discret : 

— D-le Cernea, fii drăguţ și spune-mi 
cât e ceasul. Mi se pare cam întârziat. 

— Scuzaţi.mă, doamnă. Am avut un 
ceas foarte bun. Mi-a căzut astă vară 
după munte, când făceam o excursie 
grea pe Caraiman. 

Şi mereu trebuia să invoace fel de 
fel de motive, până când acum câteva 
zile, a intrat într'o ceasornicărie pe Ca- 
TOI și şi-a cumpărat. L-a costat 1209, dar 
e bun. Il priveşte iarăși satisfăcut: 8 
fără, 10. Ieşi din Cișmigiu pela Operă. 
Deşi era spre sfârșitul lui  Noembrie, 
vremea sa menținut bună, cu excepţia 
câtorva zile, în ultimul timp, când ploaia 
a căzut cu nemiluita. Un colţ de cer 
a 'nceput parcă să râdă. Dacă n'ar fi 
Nor, Sar vedea mai bine luna, care dibue 
mereu un loc să iasă, 

E 0 zi de lucru. Pe străzi lume puţină. 
Trecu prin fața ministerului armatei, 
unde o sentinelă cu pași mari și grei, 
măsura grav distanța dela un capăt la 
altul al trotuarului. 

Ştia că Paula termină facultatea în- 
totdeauna la 6, și pe cel mai scurt arum 
este-acasă. Uneori se “ntâmplă să mai 
întârzie câte o jumătate de oră Ja labo- 
rator. Se opri în fața unei case vechi, 
pe strada Luterană. Curte largă. Intră 
pe poarta deschisă. 

Iși aminti că ae multe ori trecuse pela 
poarta asta, fără să-l fi interesat, 

Locuia la etajui II, da o doamnă vă- 
duvă. Paula-i vorbi'se odată de ea. Se 
opri puţin pe treptele de piatră. Apoi cu 
0 oarecare emoție, îrczpu să urce scă- 
rile *ncet, ca un om liniștit, sprijinân- 
du-se uneori de zid, din cauză că jos 
nu era lumină, 

* 

Paula era studentă la farmacie. Mi- 
cuță, cu ochi trişti și umbriţi, de parcă 
ar îi plâns, îi plăcea intotdeauna să se 
deosebească de celgalte. 

Deși trecută de o vârstă când alte fete 
ar trebui să aibă un cămin, ea era tot 
cu buzele nefăcute, cu obrazul nefardat. 

Imbrăcă întodeauna o rochie simplă, 
un pantof simplu. Această simplitate o 
evidenția, făcând-o uneori căutată și 
dorită. Cine o cunoștea, n'ar fi putut 
spune că nu e o fată cuminte. Drumul 
€i era dela facultate, acasă. Uneori câte. 
un cinematograf, o muz:că, dar nicio- 
dată singură, 

Intro seară o căută; cineva din pro- 
vincie. Un cunoscut de-aproape. Ar fi 
vrut s'o ia în oraș. Deși: nu era, ceasul 
mai mult ca 8 jumătate, ea se culcase. 
A doua zi toată casa ştia. Uneori era 
admirată, alte ori bârfită... Prea multă 
cumințenie, își ziceau unele colege... 

Prietenele însă o iubeau. Numai gazda 
câteodată, îi spunea lucruri cari o su- 
părau. Tăcea, sau se făcea, că n'aude. 

Tatăl ei fusese un mare moșier în 
Gorj. Un om energic. Uneori sever cu 
ţăranii însă, întotdeauna drept. I-a, aju- 
tat mult. Il mișcau mult trupurile-arelea 
sărăcăcios îmbrăcate, cu cbrajii pămân- 
tii, cari totuși de dimineață până seara 
munceau ca niște robi, mulțumindu-se 
dacă aveau apă şi tutun. A murit acum 
câţiva ani, de corâ, când nimeni nu se 
aștepta : La masă. Tocmai venise Paula 
în vacanţă, tânără bacalaureată. 

Venise și ginerele său, colonelul. O 
după amiază de vară călduroasă, dar 
în grădina unde întinseseră masa, era 
răcoare. Pe'a jumătatea mssii s'a îngăl- 
benit de.odată la faţă. Apoi sa albit ca 
varul. Numai sfârcurile urechilor mai 
erau roșii și calde. La 'nceput n'a obser- 
vat nimeni. Toţi îşi vedeau de mâncare 
liniștiți. Principiul lui: să fie liniște la 
masă. Deodată i-a scăpat lingura din 
mână, Sgomotul făcut, a ridicat toți 
ochii spre el. Peste câteva secunde sa 
prăbușit sub masă. De-atunci zilele au 
trecut una câte una pe lângă amintirea 
Paulei. Acum vacanţele sunt triste. Un 
gol parcă plutește in toată casa, pe care 
nu-l poate nimeni umple. O parte din 
moșie s'a *mpărţit între copii, cari că- 
sătorindu-se, are fiecare dreptul lui. 

Au mai rămas 209 de pogoane pe tare 
le administrează un frate mai mic. Cât 
despre mama, ei, trec luni întregi fără să 
poată ieși din casă, din cauza unei para- 
I:zii. Siaatunci o scot pe braţe. In locul 
veseliei de odinioară, acum în tat cona- 
cul apasă o tăcere grea, insuportabilă, 
Gin care cauză Paula stă vara mai mult 
pela surorile ei, venind din când în când 
şi pe-acasă. 

Peste câteva luni, intră în al 23-lea 
an. Faţa însă îi e tot de copil. Corpul 
puțin plin pe solduri, se subțiază cu cât 
cobori privirea în jos, cu o uniformi- 
tate de invidiat. 

Pieptul de-abia se cunoaşte prin ta- 
iorul gros. 

L-a cunoscut pe Mihail Cernea, într'o 
seară pe stradă, Intotdeauna cunoștin- 
țe'e plăcute, se fac pe stradă. Mergeau 
în oraș. Erau câte trele. La un colţ, o 
colegă a lor cu un domn. Mâinile sau 
încrucişat, odată cu ochii. I-a plăcut 
acest om dificil : uneori prea serios, alte 
ori vioi, exuberant. Veșnic însă cu sprân- 
cenele groasa pe ochi, ca niște obloane 
de ploae. Au mers la un restaurant pe 
Bulevard, cu obligaţia să plece de vreme, 
căci deşi era sărbătoare, a doua zi aveau 
cursuri. De-abia au găsit o masă în fund, 
departe de orchestră. Che!nerul care-l 
cunoştea, îl salută zâmbind pe sub mus- 
taţa mică, prelinsă pe buză: 











— Unul singur și 4 fete, gândi el. 
Esta, știe să trăiască, 

Vioara plutea în gânduri şi vis, ca 
un fulg de zăpadă peste amintiri ui- 
tate. Arcușul ltremură ușor, (şi mâna 
maestrului dansa pe coardele subțiri. 
Mihail Cernea, fără să vrea, se aşezase 
în așa fel că avea pe Paula în față. La 
“nceput au urmat tot felul de discuţii 
banale, şi-apoi după primele pahare de 
vin, cari-au fost mai mult gustate, ochii 
au început să joace ca niște bile de foc. 

Fetele au început intâi să zâmbească, 
apoi cascade de râs isbucneau la fiecare 
spirit a! lui Mihai. Un singur lucru însă 
nu plăcea tuturor: Paula nu  voibea 
nimic. Răspundea numai la întrebări. 
Ochii e: mari și trişti, se pierdeau într'un 
punct f:xat undeva în depărtare. Parcă 
ar fi dorit ceva... 

Mihail Cernea, a înpins mai mult 
scaunul spre ea. Mâna lui i-a atins de- 
gete:e reci. Gestul a produs explozie de 
râs. S'au împrietenit, şi astfel până-au 
plecat a fost veselă. 

Au ajuns acasă pela ora 12. Drumul 
fiind scurt, l-au făcut pa jos. 

Aerul rece, de toamnă, le-a “nviorat 
faţa. Prea era mult fum în restaurant ! 
Ca să nu mai deranjeze gazda, au în- 
trat prin dos. Mihai băuse mult. Deşar- 
tase pahar după pahar și-acum se sim- 
țea amețit, 


Au intrat întrun gang unde nu se 
vedea nimic. Paula l-a luat de mână 
să-l conducă. A cuprins-o putermic în 
braţe. Apoi capul i s'a lăsat moale pe 
umăr și dinţii s'au înfipt uşor în buzele 
îragede și moi, 


* 


Apăsă de două ori cu degetul pe so- 
ner.e, potrivindu-și în acelaș timp cra- 
vata și gulerul alb, curat, Așteptă câ- 
teva minute. Deodată ușa se deschise 
și apăru o doamnă, care privindu-l cu- 
rioasă întrebă ce dorește. Neștiind cine-i 
doamna, se gândi să “ntrebuinţeze un 
truc: Să 'ntrebe dacă nu stă aci un 
domn oarecare. După fslul cum îi fîu- 
sese descrisă gazda, nu era ea. Apoi de- 
odată își luă in.ma “n dinţi: 

— Caut pe domnișoara Paula Grigo- 
rescu. 

Il privi încăodată curioasă, şi dispăru. 
Intre timp, în sa-ă apărură Paula şi co- 
lega, ei de cameră, Silvia Radu. | 

— Ce surpriză !, isbucniră amândouă 
într'un g.as. Chiar dta?... O săptămână 
decând n'ai mai aat semn de viaţă. O 
să-ţi rupem urechile. 

In cameră cald și linişte. Focul în 
sobă se auzea p.erdut ca o melodie aqi- 
vină. Se aşeză pe un fotoliu moale. Pauia 
trecu lângă sobă, mai aproape de el, 
motivând ca venit friguroasă dela fa- 
cultate. Silvia se așzză pe pat, cu mâna 
sub bărbia m:că, rotundă. Mihail Cer. 
nea, după ce se mai familiariză puţin 
cu decorul camerei, privind pe rând 
frumoasele tab:ouri din ramele bronza- 
te, scoase portț.garetul și aprinsă o ţi- 
gare, Fumul în mici rotogoale, luă sbo- 
TUl spre tavan, ca niște nori. Și pentru 
că nu 'ndrăznea nici unul să scoată 
vreo vorbă, se adresă Pau:ei pe care o 
cunoștea mai bine: 

—. Stii că era, cât pe-aci să plec ? 

— Pe ce?!, 

— Doamna care mi-a deschis, nu prea 
mi-a plăcut cum mă privește. Cine e ?... 

— Sora, gazdei noastre. E cam sălba- 
De altfel am auzit noi şicam ieșit, bă- 
nu:nd că ţi-ar putea spune și d-tale că, 
nu Suntem acasă. 

Silvia nu zicea nimic. Părea puţin 
nervoasă. Işi mută qin când în când 
piciorul peste celălalt, trăgându-şi insis- 
tent rochia care fiind făcută din eco- 
nomie, nu acoperea bine genunchii, 

Paula părea mai frumoasă câ oricând. 
Paliditatza din obraji devenise şi mai 
accentuată, ochii mai umezi şi expre- 
sivi, ceea ce-l făcu pe Mihai să spună: 

— Iar ai piâns astăzi. 

— Eu 2!.. Nu ţin minte decând n'am 
plâns. Aşa sunt eu... vi 

— Aşa e ea, răspunse și Silvia, ridi- 
cându-și mâna de sub bărbie și privind 
atentă la Mihai. Nu plânge niciodată... 
Numai când se porneşte, nu mai tace. 
Paula făcu o mutră de școlăriţă, fără 
să zică însă ceva. 

In timpul ăsta, se auziră pași pe sală, 

Madam Paulescu,  proprietăreasa și 
gazda domnişoarelor, deschise ușa ca- 
merei. 

— A!.., aveţi musafiri 2]... 

— Da, madam Paulescu; poftiți să 
vă cunoateţi: domnul M'hail Cernea, 
doctorana în drept și funcţionar la 
Steaua Română. 

Doamna Paulescu, îl privi cu admira- 


UNIVERSUL LITERAR 


ție de sus in jos, apoi lăsă mâna intr'a 

tânărului care o Lpi ușor de buza. 

— Incântată. Mi-au povestit 
despre d-ta, 

Hra o femee 'na'tă destul de bine. 
Cele câteva fire abe, ascunse 'n buclele 
de pe frunte, o făceau și mai simpatică. 
Se așeză pe un scaun în faţa lui Mihai, 
după ce avusese grijă să 'ntrebe dacă 
nu cumva prezenţa ei e inoportună, 

— Vai, se pcate, se grăbi să răspundă 
Silvia. Ch ar vream să vă chem, 

Totuși, Paula nu prea putea s'o sufere. 
Poate unde o iubea mai muit pe Si.via, 
De aceea ea nu-i spunea „doamnă“, ci 
„madam“: madam Paulescu. Aproape 
'ntotdeauna se c:ocneau, fără însă să se 
supere. 

Mihail Cernea fuma liniştit în fotoliu. 
Dunga pantalonu'ui bine călcat, cădea 
frumos pe genunchi la vale, iar pantofii 
lustruiţi iuceau de parcă ar fi fost de 
lac. Avusese grijă când plecase de-acasă 
să-și pună cămașă curată și să-și sch'm- 
be cravata. Așa cum se prezenta, era 
un băiat bin, Ba i se spusese de multe 
ori că e chiar frumos. 

Ochii Paulsi îi priveau din colțul unde 
se refugiase, galeşi, insistenţi. Câteodată 
punea, mâna la îrunte, lăsând privirile 
“n jos, 

Corpul mlădios se rezima când pe un 
picior, când pa celălalt. 

Nu vorbea aproape nimic. Deşi o avea 
lângă e!, Mihai o dorsa mult. De ce nu 
sunt singuri ?... E păcat de timpul care 
trece fără nici o “nsemnătate. Fiecare 
clipă i se pare o povară. A “ntins mâna 
ușor să vadă dacă s'a mai încălzit. Ea 
n'a, zis nimic, 

A primit. Nici n'a observat când ma- 
dam Pavescu ieșise și se întorsese cu 
dulceața pe farturioare. 

—— Serviţi-vă. Am pus şi de cafea. 

Mihai căută să spună ceva, dar se 
gândi că e de prisos. Trebuia să ser- 
vească. Dulceaţa era atât de legată, de 
părea mai tare ca alviţa, 

In urmă veniră şi cafelele.... Madam 
Pau'escu, în timp ce 'ntindea ceașca la 
fiecare, avea grijă să spună: Iei bani, 
te dorește, te 'nşeală și-aşa mai departe. 
In camera de alătur,, se auz: un sgomot, 

Paula explică : 

— 'Trebue să fie Emilia. A venit din 
oraș. 

— Chiam'o şi pe ea, zise Si'via, 
Deodată câţiva pumni răsunară în zid, 
semnul invitației. După câteva minute 
apăru în uşe, Emilia Pop. Mihail Cernea 
o cunoștea din seara când fusese la re- 
staurant. Părea mult mai neagră decâj, 
atunci, şi avea cearcăne 'n jurul ochilor. 
Se așeză și ea pe pat şi ca să nu stza 
degeaba, venise cu ghergheful. Cele- 
lalte bufniră 'n râs: 

— Emilia vrea cu tot dinadinsul să 
pară vrednică, 

Roşindu-se puțin, Emilia răspunse scurt: 
— Dacă nu mi daţi pace, pier. 
Interveni madam  Pauiescu, care le 

ruga să bea cafeaua mai repede, ca să 

le ghicească. 

— Imi ghiciţi și mie? O 'ntrebă Mi- 
hail Cernea... 

— Cu plăcere. Eu ştiam că numai fe- 
tele cred în ghicit, dar văd că și băeţii.. 

— Mai bine n'o mai lăsa, să-ţi ghiceas- 
că, se grăbi Paula să-l sfătuiască. Ma- 
dam Paulescu acum 0 să-ţi cunoască 
toate intimităţile. 

Mihai râse cu poftă, lovind cu degetul 
arătător ţigara spre a-i scutura scru- 
mul. Cafeaua și-o băuse, Era calm ca 
niciodată. Paula era aproapa. 

Ii privește gura mică, cât o monedă 
de doi lei. Buzele umede se mușcă ner- 
vos. Își aduce aminte de seara când în 
t.mp ce-i călăuzea prin întuneric, o 
mușcase de gură. Celelalte nu-l inte- 
resau.., 

Infine veni și rândul ceșcii lui. Ma- 
dam Paulescu o privi atentă, și gravă. 

— O! arată foarte bine !... şi ca să-l 
convingă dădu scaunul mai aproape de 
el. Vedeşi puncteie acestea mic.?.. 

— Da! 

— Asta 'nseamnă bine, Cum nu se 
poate mai bine. 

Mulţumit, M-hail Cernea dădu din cap. 
Madam Paulescu continuă: 

— Şi-apoi văd pe fund o verighetă. Nu 
cumva, aveţi ceva de gânăd ?... Uitaţi, şi-i 
arată pe fundul ceșcii un cerc mie. Dar 
fata asta cu S cine-i? Sanda, Silvia ?1.. 
Trebue să fie vreuna. Ceașca nu minte. 

Fetele se priviră mirate. M.hai se mul= 
ţumi numai s'asculte. Apoi în cele din 
urmă, ca să arăte că e atent și curios, 
adăugă : 

— Altceva ce se mai vede ?... 

— Dar câte nu se văd ?... Uite aici un 
drum lung... E drumul vieţii. O să tră- 
ești mult. Un copac mare. Ce frumos e. 
Ăsta e capacul vieții D-tale. 

Ii veni să zâmbească, dar se stăpâni. 

Madam Paulescu mai răsuci de câteva 
ori ceaşea 'n mână şi-o puse pe masă, 
oitând ușurată. 

Mihail Cernea ridicându-se 'n sus, îi 
mulțumi frumos. 

— 0, nu! nu-mi mulțumi că nue 
bine. 

— Sigur că nu e bine, răspunseră şi 
celelalte fete 'n cor. Atunci, când cine- 
va-ți ghicește nu trebue să-i mulțu- 
mești. 

Iși privi iarăşi ceasul dela mână, dând 
manşeta albă la o parte, spre a fi văzut 
de toată lumea: 9 și jumătate. 

Se sculă, cerând iertare că pleacă, se 
îmbrăcă și ieși. Din ușă Paula îl privi 
până se pierdu pe scări. Afară norii se 
împrăștiaseră și luna stăpânea tot cerul. 

X 

Ieşise mai devreme dela birou, numai 
să fie exact la randevuul ce î-l dăduse 
Paulei. cu două zile 'nainte. Era Sâm- 
bătă, seara, Ea nu avusese cursuri după 
amiază. Il rugase însă să se 'ntâlnească 
mai devreme, spre a nu 'ntârzia mult. 

— Ce fată cuminte Pau'a!... I-o spu- 
sese şi doamna Paulescu care se lăuda 
cu ele, de par'că ar fi fost fetele dânșii. 


îctele 


intuneric =— 


de CONSTANTIN SALCIA 


„— Sunt extraordinare !... Una se culcă 
la 8 şi alta la 8 jumate. 

Trebua să le mai iau eu câte odată la 
rost, ca să mai plece pe undeva. 

Intr'adevăr, cuminte fată Paula. Nici 
până-acum nu 'ntrebuinţează rujul, iar 
obraj.i ei sunt aşa de catifelați ae par'că 
ar fi o elevă. In ce'e câteva săptămâni 
cât au stat, impreună, a avut tot timpul 
să se convingă, 

Deacesa și el caută să fie cât se poa- 
te de arăguț cu ea. Nu vrea s'o supere 
cu n:mic. Şi-atunci când își apropie bu- 
zele de obrazul «;, şi atunci căuta să fie 
cât mai delicat. 1 s'a urât cu fete mo- 
derne. 


Dorește un refugiu sentimental. Do- 
reşte o prietenă care să-l iubească și 
căreia să-i spună tot. Uneori e așa de 
trist, dar pentru că nu poate spune ni- 
mănui 0 vorbă, se muiţumeşte să și mi- 
stue tristeţea în singurătatea pe cara 
şi-o impune. Pau'a de la 'nceput a fost 
prietenoasă. Cuvintele e: par'că veneau 
dela o cunoștință veche, din copilărie. 

Ajunse la statuia Brătianu. Aici se 
sustrase un pic gândurilor, sptra a fi 
atent la mașinile cari treczau fulgeră- 
tor pe lângă el, 

De câte ori nu era să-l ia câte una pe 
aripă. In dreptul Universităţii se 'ntâini 
cu un cunoscut pe care-l salută din 
fugă, scuzându-se că e grăbit. 

— Tot crai ai rămas Cernea, 

Gândul îi sbură iarăși la Paula. Poate 
se va căsători cu ea. 

Anii sau grămădit și ca mâine nu va 
mai fi așa, de drept și voinic. Apoi sala- 
riul care-l are, e destul de bun:sor. 

Paula are şi ea avere, după câte ia 
spus. O bună parte trebue ză fie ai. 
căci fraţii au toţi situaţii mari. Ii va, 
propune chiar în seara asta la un re- 
staurant. La un pahar cu vin. Atunci 
câna obrajii 'ncep să se roşească, mâi. 
nile se alintă cuminţi şi ochii devin mai 
expresivi. Atunci îi va spune: Ă 

— Vrei să fii soția mea ?!... Desigur 
eă vestea, va cădea ca un trăsnet asupra 
ei. Și-apoi nu va mai putea să-și stă- 
pănească bucuria, 

Pe bulevard lume neobişnuit de multă. 
Iși făcu drum cum putu până la locul 
de 'ntâlnire. Era ora 6 punct. De-acum 
încolo trebue să-și facă apariţia. E toar- 
te punctuală. Niciodată n'a 'ntârziat 
cun minut. Asta l-a făcut si pe el, să 
vină cu cinci minute inainte. Altădată 
*ntârzie și un sfert de oră. Timpul trece 
nespus de greu. Aprinse o ţigare. Câţiva 
prieteni îl salutară, obligâfidu-l să-şi 
scoată pălăria. In fine, au trecut zece 
minute. 

De-acum încolo, trebue să vină. Poate 
a avut musafiri s'au a fost la sora ei. 
Nu trebue să fii intotdeauna crud e'o 
iată. 

I se poate întâmpla și ei aceleași lu- 
cruri cari ţi se pot intâmpia şi ţie. Are 
şi ea, treburile ei, 

Dar au mai trecut încă 10 minute și 
tot nu se vede. Mihail Cernea începu să 
devină nerăbdător, dar tot nu perdu 
speranța. Se 'ntâmplă. Trebue s'o scuze, 
că altădată a fost foarte punctuală. Ar 
fi dorit mult s'o vadă. 1 se făcuse dor. 
Inadins lăsase să lreacă două zile, ca 
să i sc pară mai frumoasă, mai scumpă. 
Pentru că 'ncepuse satragă atenţia, o 
1uă ?n jos pe bulevard. Din partea-acesa 
trebuia să vină. 


îT 





Poate se va 'ntâlni cu ea. După câtva 
timp renunţă. Ii părea rău. O seară 
'ntr'adevăr fără nici o 'nsemnătate. 

Ceasornicul în colț la Hotel Palace, 
arăta, 8 și un sfert. 

— Am plecat, Sunt exagerat ds poli- 
ticos. Si plictisit aruncă ţigarea aproa- 
pe 'ntreagă jos. Nu vedea pe n:meni pe 
lângă cine trecea. Nu-l interesa. nimeni. 
Nu credea ca Paula să nu vină. Era 
desgustat. 

— Aşa-mi trebue. Am îmbătrânit şi 
tot mă țin de prosţii. In loc să-m: văd 
de treburi, să mă retrag de pe drumuri 
sau să nu mă mai frământ atât. Pentru 
cine ?... Toate femeile sunt la fel. N'az 
fi Qorit s'o mai vadă. Dar dacă Paula o 
îi fost reţinută undeva ?... Imposibil o 
schimbare atât de repede. N'au trecut 
decât două zile, decând l-a încred.nițat 
de iubirea ei. 

Venea un vânt subţire, amestecat cu 
stropi de ploae. Vremea se schimbase 
pe neașteptate. Da aceea renunţă să 
mai intre 'n Cişmigiu. 

Nu.i mai era nici foame. Își dădea 
seama că asta nu-i bine. Pe vară fusese 
suferind, anemiat, și-a stat o lună de 
zile la munte. 

Acum iarăși a 'nceput cu prostiile. 
'Trebue să termine neapărat. Dar or: cât 
încearcă să-şi st:muieze vo:nţa, gându-i 
tuge tot la ea. 








3 Februarie 1940 === 


— 


Ce mult ar fi dorit s'o vadă ! Se gândi 
să ia tramvaiul spre casă. Masa o va 
lua la vrun restaurant în Buzești. Se 
sui dela Lazăr in 3. Vagonul aproape 
plin. Se aşeză alături de a strejăriţă 
frumoasă şi numai ochi. Absent la orice 
nici nu auzi când controlorul îi ceru de 
două ori biletul, Se dădu jos aproape de 
casă... L.-0 îi căutat cineva?... Era vorba 
să vină pela el un prieten bun. Acum 
l-ar fi dorit mult... Aceste flori rari cari 
sunt prietenii, nu stim să-i apreciem 
decât în anumite momente. Atunci când 
sufietul gol caută o alinare, un cuvânt 
cald. 

Renunţă de a mai merge întâi acasă. 
Ar îi vrut să rătăcească mult pe străzi. 
Se opri puţin la un colț, unde întâmplă- 
tor era și un chioşe cu tutun. Işi mai luă, 
câteva ţigări. Iarăși ţigări... 

Doctorul l-a sfătuit să renunţe, Dar, 
imposibil. Simte tâmplele arzâna şi 
ochii-l dor în pleoapele ce-i par grele, 
nespus de grele. Trage cu sete fumul 
ce-i răcorește par'că pieptul. Niciodată 
n'a, fost mai trist ca acum. Dacă-ar avea 
bani mulţi, ar bea până la zivă. Numai 
în vin uiţi totul. Numai la un pahar cu 
vin, lazrimile sunt mai sincere, mai cu- 
rate. Peste drum, restaurantul Cosna 
Cireșoaia. Maşini multe afară. Becurile 
mici, așezate n rânâ, luminau până "n 
fundul curţii, Incepuse să se lase ceaţă 
și frig. Nici n'a băgat de seamă că tre- 
cuse de mult ora mssei, îar ţigarea se 
mistuire complect între degete. Plecă. 
Nu spre casă. Acasă dacă se duce, tre- 
bue să se culce și are oroare de scmn. 
Simte nevoia să se plimbe. Traversă 
strada s'o ia p2 lângă biserică. O mași- 
nă mică însă ii tăe calea, opr:ndu-se la 
stop. Inăuntru o dudue şi-un tânăr. 

N'ar fi dat nici o atenţie, dacă fata 
rar fi isbucnit întrun hohot de râs, în 
ti:mpe ce tânărul stătea foarte grav... 
Nu se vedea tocmai bine, căc; lumina 
era stinsă, iar pe stradă 'ntuneric din 
cauza ceţii. Mihai se opri în loc. Când 
trecură pr.n areptul becului mare ce 
lumina fața bisericii, un val gros de lu- 
mină năvăli 'n mașina elegantă. 

-— Paula !.., Cum ?!.. A văzut-o b:ne. 
Ea este. 

Fără să mai poată scoate un cuvânt, 
se aruncă 'ntr'un taxi care întâmplător 
trecea, pe-acolo, spunând șoferului: 

— Maşina din faţă. Dacă-o pierzi din 
ochi te-ai ars. 

— Mă ard şi eu şi D=v. coane, răs- 
punse râzână șoferul, un bă:at vioi și 
numai nerv. Dar nu scapă, n'aveţi grijă. 
In câteva minute fu în spatele ei Cum 
ru prea era aglomeraţie, fiind o oră 
maintată, maşinile fugeau cu peste 60 
pe oră. Trecură dincolo de gară. Prin 
fereastră Mihai putu să se orienteze 
bine: Era pe Griviţa. Apoi dela cinema- 
togratul Lia, ale cărui litere groase și 
roşii se vedeau de departe, o luară la 
dreapta pe Banul Manta. Cunoştea bine 
cartierul acesta şi-i plăcea. Acum doi 
ani, în fiecare seară era prezent lângă 
florăria din colţ, așteptând să coboare 
Lella. Iarăşi amintiri banale! Lelia sa 
măritat. Ce repede au trecut anii. Crâm- 
pee din tot felul de gânduri îl năpă- 
desc, şi copleșit se lasă pe puful moale 
al mașinei, 

— Pe mine nimeni nu m'a, iubit ! Sim- 

ţia cum îi vuește capul. 
Nu şi-ar fi putut închipui. Paula.. $i 
cât de mult a* fi iubit-o. Ochii aczia 
trişti și frumoşi şi cbrazul fad, aproape 
transparent pe care cu teamă lapropia 
de gura ui, s'au scufundat can vis. 

Nu mai vede nimic. Ar vrca să nu fi€- 
adevărat... Să i se îi părut... 

Şi el o aştepta să vină la întâlnire. 
Luase şi-un acont din salariu, de vreo 
500 lei să a:bă pentru cinematograf şi 
masă. 

— Au coborât coane, îi se adresă şo- 
ferul aproape răstit. 

Mihai tresări ca din somn. Uts, plă- 
teşte mașina, probabil, că stau pe-aproa- 
pe. Sau vor să mai meargă pe jos. Ș. pe 
jos se poate face dragoste. Așa e 
coane ?... 

Soferul ăsta îşi permite prea mult 
gândi Mihai. Dar pentru că nu mai er 
vreme de pierdut, plăti și plecă. Incet, 
spre a nu fi observat, se apropie de col- 
ul străzi pe unde o luaseră... 

Nu-i despărțea decât o distantă mică, 
Ceaţa se subţiase, iar pe a'ocurea, dispă- 
ruse cu totul. Vântul încetase. Niciodată 
noaptea nu i s'a părut atât de calmă. 
Unde s'or duce ?... 

'Trecură pe lângă case, unele m:ci al- 
tele mai mari, pe unde nu mai fuszse 
niciodată. Obloanele trase, porţile ză- 
vorâte. 

Câte-un dulău mai mârâia tim:0, din 
cuşca lui, așezată 'ntotdeauna lângă 
poartă. Ii păru rău că nu sa uitat la 
stradă. Prea era lungă şi trotuarul des- 
fundat. S'a apropiat mai mult. E n 
dreptul unui b=c sărac, care aruncă o 
lumină slabă, roșiatică, Sunt însă di- 
strați şi nu vede nimic. | 

Nu-i interesează nimic. Paula pare 
chiar veselă. Mereu râde. | 

Se uită atent. Ea este... Cu mersul ei 
legănat şi moale. Dar unde se duc? Și 
de ce-a lăsat msşina ?... Probabil că ea 
i-0 fi spus să mai meargă şi pe Jos, căci 
îi place mult. 

De-atâtea ori i-a spus şi lui. Tânărul 
care e mult. mai înalt ca ea, se pleacă 
din când în când, ca şi când ar vrea 
să-i spună ceva. Cu o mână o ține strâns 
Ge spate, La terminarea străzii o ia 12, 
dreapta... Aici e chiar întuneric. Profită 
de ocazie şi se apropie mai mult. Dacă- 
ar privi înapoi, ar bănui imediat că sunt 
urmăriţi. Trec pe lângă o cârciumă, 
unde prin fumul gros de tutun, se ză- 
resc fete galbene şi pământii de lucră- 
tori alcolici. 

Au ieşit la o biserică... Simția că-l dor 
picioarele. 

Stătuse 'n colţ la chioşcul de întun, 
mai bine de-o oră în picioare, furând 
ţigare după ţigare. 

(A ce ANNIE i JE N at i omu ama Sa E ei 


(Urmare în pag. 8-a) 


3 Februarie 





TEATRUL STUDIO NAȚIONAU 
CAPUL DE RAŢOI: COMEDIE 
DE G. CIPRIAN 


Mult așteptata comedie a d-lui 
Ciprian s'a pus însfârşit în scenă. 
De când se tot svonzşte prem.era 
ei; ne-am obișnuit s'o privim cu o 
curiozitate amestecată cu teamă, 
un fel de febrilitate a așteptării, 
ca în faţa unui eveniment impor- 
tant, : 

Și nu am fost prea greșiţi dând 
importanţă Capului de râţoiu, fi- 
indcă în primul rând aduce o fac- 
tură cu totul mouă, ceeace astăzi 
înseamnă nespus de mult în tea- 
tru. 

Piesa se depărtează de concep- 
ție celor ce privesc viaţa tern, 
fără a încerca o evadare din ba- 
nalitate. Este impotriva logicei, 
este absurdă, este vie. Acţiunea 
ei se petrece în mare parte în- 


tr'un pom. Personagiile nu  ju-. 


gecă precum toți, şi n'au o situa- 
ție socială certă. Timpul nu are 
importanţă şi întâmprările se suc- 
ced fără ialănţurri tinzând la vre- 
un moment dramatic, la vreo 
culme. 

Patru cetățeni, oameni şi nu- 
ma: oameni, au dorința de a se 
războna împotriva prostiei şi în- 
gânfării semenilor lor. Nu violent, 
nu prin răutăți ci doar giumind, 
aprinzând ridicolul, înconjurân- 
du-l, definindu-l, precizându-j. 

Cei cuprinși în săgețile lor se 
prăbuşesc fără nici-un rău patru 
ei. Vreun rău material, Dar să nu 
li se reziste. Ei doar "glumesc. 
Cine se încăpățânează şi li se îm- 
potriveşte riscă să devie ținta ha- 
zului public. Cea mai cumplită 
armă este derâderea. Ei bine, ei 
pun în derâdere pe un ind.vid, 
care nu le pricepe spiritul. Ş: de 
aci se naște conflictul piesei. An- 
trenaat prin inovațiile ce aduce, 
dacă autorul ar fi știut să insufle 
mai mult dinamism, scotea o ope- 
nă genială. Lupta dintre seriozi- 
tatea  destănuţită și valurile de 
râs, hohote, neseriozitatea. Ironia 
fină, ascuţișuri veșnic scoase din 
teacă, iar împotriva lor, zadarnic 
încearcă omul furios să răzbată, 
Lupta este profund inegală. Şi 
cel ce nu a fost în stare să pri- 
ceapă curăţenia spirituală a celor 
patru, care sa încăpățânat să se 
arate dzmn în fața celor ce-şi bă- 
teau joc de toate, privind viața în 
laturile uşoare, va deveni el 
cidicul. 

In timpul spectacolului ne gân- 
dam la efectele extraordinare pe 
cari frații Marx sau Ritz, ar fi 
putut să le socată din comedia a- 
ceasta. Nu pentru a ponegri caii- 
tatea ei actuală sau jocul inter- 
preţilor ci pentru a da o amplifi- 
care a unui subiect cum rar se 
înitâlmeşte. 

„Comedia d-lui Ciprian nu este 
făcută spre a figura între trei pe- 
reţi. Ea are o vigoare şi un înțe- 
les ce o dansează spre realizări 
nelimitate. Numai spiritul inven- 
tiv american, și mijloacele îor, ar 
fi dat putinţa unei puneri în şce- 
nă perfecte, 

Totuşi: nu putem să nu relevăm 
eforturile pe cari interpretarea 
le-a folosit spre a susţine ritmul 
viciu al comediei. 

Un ansamblu numeras în care 
remarmăm pe Ion Manu, Finteş- 
twanu, Balaban, Bălţăţeanu şi 
alții. D-ra Eugenia Popovici şi 
d-na Maria Voluntaru au înche= 
iat ansamblul femen:a. 


VICTOR POPESCU 


n a ta Pa PR d a a Ea n RER PR E e ee 


1940 








UNIVERSUL LITERAR 




















Cronica muzicală 


FILARMONICA. — D. Ionel Perlea a 
condus concertul trecut al ,„Filarmoni- 
cei” cu acea matură configurare a ta_ 
lentului d-sa'e de șef de orchestră cu 
care, a obicinuit pe toţi cei care îi ur- 
măresc activitatea. 

Simfonia VI-a de Beethoven (,,pasto- 
rala”), a fost caracterizată de d. Perlea 
în culori vii şi clasică înţelegere a la- 
turei descriptive, pe care Beethoven, a 
ştiut s'o exprime în acelaş timp în ca- 
darul stilistic cel mai pur și cu larg simţ 
propriu al evocării pitoreşti. 

O aită importantă latură a acelu:aş 
program a fost păstrată concertului de 
K5hler pentru flaut şi orchestră, în in_ 
terpretarea solistă a d-lui Vasile Jianu, 
prim solist la „Fi'armonica” şi profesor 
la „Academia regală de muzică”, 

Admirabil dăruit şi de o rară stăpâ- 
mire a virtuziozităţii flautului, A. Jianu 
a desfăşurat o uim'toare măestrie in- 
strumentală, nedespărțită de o muzica- 
litate isvorîindă odată cu fiecare an 
sonorităţile limpezi, delicate, aeriene, 
în a căror emisiune și sprintenă împle= 
tire nu cunoaşte dificultate. Inventivi- 
tatea tehnică cu cara d. Jianu a com. 
pus el însuşi cadenţa, strânsoare de di- 


de ROMEO ALEXANDRESCU 


structură muzicală de calitate și bravu= 
ra excepțională cu care a făcut-o să 
strălucească, sunt desizur resurse de 
care dispun numai concert'ştii de mare 
valoare și neîndoei!nic, d. Jianu nu poa- 
te îi considerat altiel. 


CONCERTUL GHEORGHE CIOLAC— 
Un pianist român cald înzestrat și in- 
teresant cultivat, destul de rar ascultat 
la București, este d. George Cio'ac, pro- 
fesor la conservatorul din Cluj. Con_ 
certul d-sale dala „Dalles” a făcut să 
se întâlnească muzică bună cu înter- 
pretări pătrunse de-o delicată sensibili- 
tate şi realizată cu mijloace pianistice 
de frumos nivel tehnic şi expresiv. So= 
noritatea d-lui Ciolae seste ductibiiă, 
mlădioasă, smțită, mecanismul! rafinat, 
accentul sincer. Cu înclinări speciale 
pentru subtilete degradări de tonuri ale 
Jiteraturei moderne ale pianului, d. 
George Ciolac, prin temperament şi a_ 
finitate de simţire, este și un imterpret 
de muzică dramatică de deosebite fa- 
cu'tăți de vibraţie emotivă. Marea fan- 
tezie în do major de Schumann, lucra- 
re considerabilă pentru forțele oricărui 
concertist de o plinătate de imspirațe 
şi de o poezie minunate, a fost o încer- 


şi în acelaş timp, un foarte frumos suc- 
ces, 


CONCERTUL MARIA MOREANU—N. 
SECAREANU, — Bine cunoscuţi în ca- 
darul reprezentaţiilor Operei Române. 
d-na Maria Moreanu, mezzo-soprană şi 
d. N. Secăreanu, bas, n'au greșit ae fel 
hotărînă să apară în faţa pub.icului şi 
în săli de concert, atât unul cât şi ce- 
lălalţ având multiple calităţi de cân- 
tăreţi de melodii, de interpreţi adânci- 
tori şi iscusiţi ai genului. Am mai avut 
prilejul să subliniem generoasele însu- 
şiri de glas, de plasticizare expresivă, de 
distincţie de temperament, ale d_nei 
Maria Moreanu care, deși foarte tânără, 
a reușit să-și apropieze în surprinzătoa- 
re măsură multe din elementele comple- 
xei și atât de variatei măestrii cerute 
de arta liedului. 

Am aseultaţ însă pentru prima dată 
în sala de concert pe d. Secăreanu și 
trebue să relevăm nivelul vocal şi muzie 
cal admirabil la care a ştiut să găsea- 
sci acces acest distins artist. Cu o e- 
locventă sobrietate, aprofundând până 
în miezul semnificației lor textele şi va_ 
lorificânău-le deosebit de sigur, punând 
în slujba lor un dar de declamare cân- 
tată şi o dicţiune de rară calitate, d. Se- 
căreanu a făcut aGmirat în acelaș timp 
un glas omogen, egal, fără asperifăţi, cu 
mare gamă de nuanţe şi inflexiuni ex-= 
presive și de o impecabilă conducrre de 
emisiune, dovedind că este un adevărat 


ficultăți 





de mare răspundere de o 


Despre cultura dirijată 


(Urmare din pag. I) 


Huxley. Dar toată această literatură, bună sau mai puțin 
bună, nu poate în:ocui ceeace se numește „cultură”. Gu- 
Stul pubiicuiui nu va putfa fi educat nici mâcar cu Mau- 
TiCE ssătuiig, Găcă m prealabii acest pubu.c care inghiie €- 
diţii întregi din autorii contemporani englezi, n'a cetit, îie 


Și în traduceri, pe Balzac, Dickens, To.stoi 


sau Thomas 


Mann, kurește, e bine să se traducă un număr cât mai mare 
din cârțile bune ale librăriei streime. Dar e rușinos să avem 
cinci sau șase romane de Somerset Maugham traduse, cână 
nu avem decât unui sau două de Dickens, când Războiu şi 
Pace nu există decâţ într'o traducere c.untită, cână din 
Balzac nu s'a tămăcit decât a zecea parte dim opera în- 
trează, când nu e cunoscut Thomas Hardy sau George 


Moore, 


Dar de ce să aâm exemple din literatura modermă? Să 
ne amint.m câle p:ese sau vradus din Shakespeare; să ne 
întrebăm dacă există vreo versiune integrală din Byron, 
Camoens, Petrarca, Gothe, Racine, Montaigne, ca să nu 
mai vorbim de clasicii antichităţii greco-latime sau de ii- 
teraturile orientale. Trebu-e să recunoaştem că e destul de 
umilitor să nu avem traduse niciuna dim cărțile sfinte ale 
Orientului, niciun poet oriental, niciun filozof grec tăl- 
măcit în întregime (din Aristot nu știu dacă există mai 
mult de 100 pagini traduse), niciun filozof creștin, etc. 

Vorbind de „cultură dirijată”, mă gândeam că o mare 
instituţie culturală — poate chiar Fundaţiile Regale — ar 
trebui să-și ia asupra-ș: sarcina de-a organiza un vast plan 
de traduceri din-elasicii tuturor țărilor, dela Upanishade Ii 
Dostoewski, țraduceri care să fie încredințate unor scriitori 
sau cârturari responsabili. In 10, în 20 sau chiar 50 de ani, 
cu'tura românească s'ar îmbogăţi considerabil mai mult 
prin asemenea tălmăciri, din. clasici, decât se va îmbogăţi 
ea prin inflația de traduceri ia care asistăm astăzi. Și tot 
unei mari instituții culturale îi revine sarcina de a pune 
la îndemâna tinerilor acele cărți fundamentale care spo- 
rese ființa spirituală și care orientează precis și clar în- 
tr'un domeniu copleșit de scrieri mediocre, aproximative și 


chiar vătămătoare. 


Poezia intunericuiui şi a morții 


(Urmare âin pag, I-a) 


Intrun bocet din Moldova 
de sus, tânguirea apare ase- 
mănătoare cu aceea din poe- 
mul Mormintelor de mai sus. 
Tinerețea, ca și maturitatea, 
soarbe geana de lumină, înain- 
te de a fi cuprinsă de negrul 
veşniciei : 


Draga mamii, floarea mamii, 

Ci eu n'am mai gândit, 

C'am să te bag în pământ! 

Dela curte luminoasă, 

Mergi în groapă 'mtunecoasă ! 
Această curte luminoasă, în- 

fățișând bucuriile splendide 


ale vieţii, o regăsim în întrea- 
ga poezie creștină. 





TENERBRE 


z 


— E groasnic ! Vorbeşte ca, un clown de circ, Şi eu? 
— Tu ? simplu, vei deveni într'o zi cocotă, vei sfârși 
la spital sau pe trotoarele străzii. Ce contează? In 


locul tău vor veni alte iubite. 
— Luca ?! 


— Dece te înspăimânţi ? Aceasta e viaţa. Mai depra- 
vată decât o explică profesorii, mai larvară decât o 
văd poeţii, mai puhavă decum ne învaţă părintii. 

Diana mă privea atât de uimită! Nu-i venea a crede 
că eu îi vorbesc, că eu sunt omul care o batjocoreşte. 

Poate că ar fi îngenunchiat în fața mea şi m'ar fi 
rugat să plecăm împreună în lume, poate ar fi plâns ca 
toate fetele pe umerii mei — dacă nu intrau savanții. 
Savanţ.i cu bărbi, serviete şi ochelari. Păreau un fel 
de mumii şi atât de caraghioși in importanţa pe care 
şi-o dădeau, că-mi venea să râd și să-i scuip. Pe pân- 
tecul fiecăruia parcă atârna o placardă: „Nu vă atin- 


geți de mine. Sunt savant”. 
— Ce vreţi, ce căutaţi aici? 
Ştiam că ei nu pot înţelege 


casa asta. Ştiam că sunt superficiali, și dacă le-aş îi 
vorbit despre tenebrele ascunselor noastre vieţi, şi-ar 
fi băgat degetele în gură ca să cugete. 


(Urmare din pag. 5-a) 


Aici este palatul de cleştar 
al minunilor; aici conştiinţa 
îşi scaldă în: superbe jocuri de 
lumină fiecare năzuinţă. Din- 
colo, neantul fără simţire  în- 
tinde zăbranic negru,  doliul 
suprem, întunericul adânc, pe 
care mintea nu-l poate măsura. 

Intrebarea dacă și dincolo 
s'ar deschide o lume asemănă- 
toare cu aceeu de aici: 


Dar poate acolo să fie castele, 
Cu arcuri de aur zidite din 


stele, 
Cu râuri de foc şi cu poduri 
de-argint, 


Cu ţărmuri de  smirnă, cu 
flori care cânt... 


ne 


toate câte se petrec în 





MIRCEA ELIADE 





Se prăbușește în zadarnic răs- 
puns. 

Viaţa nu înțelege să cuprin- 
dă decât noțiuni din lumea 
cunoașterii sale imediate. De 
aceea şi poezia, precum orişice 
artă, se adapă numai la aceste 
izvoare pământeşti, ale bu- 
curiei lor, ca şi ale tristeţilor, 
Peste pragul acestei lumi, fan- 
tezia șovăeşte. Și anumite _li- 


mite nu pot fi depășite. Prin 
urmare, fantasticul este  ză- 
găzuit şi el de margini  pre- 
cise, aşa cum definitivă este 


hotărnicirea dintre lumină şi 
moarte, 


Dar în ce privește problema 
care s'a ivit acum, vom înfă- 
țișa altădată regiunile ei, pe 
care abia le-am schițat aici, 


C. N. NEGOIŢA 


— Ce vreţi dela mine? 


Vorbi unul care arăta mai degrabă a maestru de 
ceremonii funebre. 


— Să ne spui câteva cuvinte despre fratele dumitale. 

-— Despre fratele meu? N'am să dau lecţii omenirii 
cum trebue să intuiască o întâmplare sau un fapt 
divers. 

— Cum îl judeci ? 

— Dacă într'adevăr lumea e proastă, mucedă sca- 
broasă — atunci el se găseşte deasupra oricărei ju- 
decăţi. Sunteţi doar savanţi. Dece-mi cereţi părerea 
tocmai mie — un umil anonim ? 

— Poate c'o să ne interesezs, 


— Aşa ? Atunci aflaţi că fratele meu este un om me- 
diocru. N'aţi înțeles? E și natural. Eu cred că medio- 
critatea este şi elogiul şi decadența lumii. Acesta con- 
tează: Mediocrul, 

— Dar adevârurile care-l depășesc, care ies din sfera 
lui de cunoaştere ? 

— Naţi văzut că adevărul cel mal mare, după care 
aleargă toți — l-a aflat Rona ? Rona L-a văzut pe Lisus. 
Numai un om mediocru putea să-l vadă, Şi acum gân- 
dţi-vă la arama pe care o trăeşte el, la toate erorile 
care-l copleşesc, la toate disperările care-l scurmă. 
Sunteţi savanţi. Sunteţi culminaţiile unei doctrine, ale 
unei ştiinţe. îşi nu l-aţi putut spune, nu l-aţi putut găsi 
în formule, in eprubete, în siiogisme — pe Dumnezeu. 
Aţi fi fericiți de-aţi deven: mediocri. Dar n'o să puteți. 
Inainte de toate, pentru mine nu sunteţi decât nişte 


care de fond în concertul d-lui Ciolac 


artist. 








CARLTON: CAVALCADA FAN- 
TASTICĂ 


John Ford, regisorul acelui de 
neuitat film: „Denunţătoru.“, a 
spus adesea că viitorul scenariu- 
lui este în studiul vieţii oame- 
nilor simpli,  „Gown-to-earth“ 
cum îi numeşte el. 

In „Cavaloada fantastică“, un 
adevărat „Grand Hotel“ pe roa- 
te, Ford îşi qă silința să schiţeze 
în mod cât mai exact cele două 
personagii care, cândva în seco- 
lul trecut sunt reunite de întâm- 
plare în timpul unei aventuroa- 
se călătorii cu dilisenţa. Ş: iată 
acum acest „puzzle“ de caractere: 
Louise Piatte o tânără ari:s'ocra- 
tă din Virginia John Caradine 
„expent“ în jocul de cărți şi es- 
croc; Claire Trevor cântăreaţă, 
expulzată din oraşul Tonto de că- 
*re doamnele membre ae „ligei 
moraliste“; John Wavne, un alt 
„evadat“ al societăţii și Thomas 
Mittchel care în rolul d-rului 
Boone va realiza una din cele 
mai reuş:te caracterizări, 

Aceştia având ca decor puter- 
nic sălbatecile câmpii ale Arizo- 
nei, ne vor da nu numai „un stri- 
găt al Westului săibatec“, dar şi 
un film bine închegat, o acţiune 
susținută şi câteva momente de 
emoții. 

Remarcabilă este scena finală 
care ne aminteste un film vechiu 
al lui Garry Cooper: „Virginia“. 


SCALA : MIEZUL NOPŢIL 


Dea „Zaza“ la „Miezul noptii“ 
este o cale mai lunsă şi maj greu 
de străbătut decât pare. dar 
Claudette Colbert o face cu acea 
spirituală indiferenţă care-i este 
specială. 

Dela „A 8-a nevastă a lui Bar- 
hpă-A!bastră“ americanii ne-au 
dat multe comedii în acest gen, 
dar niciuna nu s'a apropiat atât 
de capod'opera în mintatură a lui 
Lubitseh, ca „Midnight“, 

Scenariul e original și câț se 
poate de distractiv, oferindu-ne 
într'adevăr cele 2 ore de râs pe 
care ni !e anunţă în Litere de o 
schioapă, reclamele. 

Ciaudeite Coibert e delicioasă 
în rolul unei „chaus gir.“* care 
devine o impostoare, dar nu fără 
emoții căci „e ușor să fii om 
cinstit ; dar escroc pur, să fii e 
greu“. 

Ne dă tot ceeace așteptam dela 
ea, și devine mai frumoasă și 
mai elegantă pe.. an ce trece, 

Don Ameche a renunţat la ro- 
urile sale de tânăr suspinător al 
gingaşei Sonia Hennye, pentru a 
căpăta un rol mai putin nesărat; 


e d i i a a a Ep E a N E a CR a Ra e ear d a a E a PO ape E 


larve închistate. Erudiția vă golește de spasmurile 
spaţiale, vă scutește de elanul paradisiac. Eu vă iubesc 
totuși pentrucă vă văd ca pe niște broaște, care păşesc 
în salturi, mereu cv burta pe pământ, mereu cu creerul 
umed. Ce să, vă mai spnn ? Că viaţa, mare riimic esen- 
țial în ea, că nu ştiu dece v'a pus pe drumuri întâm- 
plarea asta ? Desigur că l-aţi găsit pe Rona boinav de 
hipensensibilitate, aţi ajuns la concluzia să secrețiu- 
nea hipofizei e prea mare și desigur că i-aţi angajat 
capul, ca după moarte să-l băzaţi în spirt. 

— Ciudată familie ! 

— Desigur: ciudată familie. Dar dacă n'am fi nol — 
aceștia care să violentăm comoditatea lumii, care să 
dinamitardizăm liniștea societăţii — care-ar mai fi 
atunci splendorile vieţii ? i 

— Bună seara, domnule ! 

— V'aţi plictisit, desigur. Nu-i mumie. Călătorie fru- 


moasă ! 


tresărire. 


. 


va da în tot cursul filmului re- 
piica în materie de imaginație, 
Claud=ttei, având conform „supe- 
riorităţii“ masculine, ultimul cu- 
vânt în acest domeniu. 

John Barymocre, reuşeşte să 
fie pur și simplu delicips. 

Francisc Lsdsrer e bine îmbră- 
cat. după cum îi cere și rolul, și 
făcând prin aceasta contrast cu 
D. A, dzsigur nu în favoarea ce. 
lui din urmă. 


ARO: PYGMALION 


M. Prop. Naţionale, se îngri- 
jeşte cu multă soliciludine de 
scidaţi, dar nu numai aceștia vor 
fi profitat de urma acestui nobil 
scatiment, ci şi acei privilegiați 
muritori (printre cari am avut 
bucuria să mă aflu) care au asi- 
stat la mica reprezentaţie a lui 
„Pyemzlion* la Aro 

Este vorba de piesa cu răsunet 
a lui B. S., o adapiare modernă 
a lui „Pyemslion şi Galatea“ an- 
tic, — şi care a făcut epocă pe 
scenele Londrsi, transpusă pe e- 
cran de Antonny Asquith. 

Adeptarea scenariului pentru 
ccran a fost înfăptuită de însuși 
B. S., care n'a fost nevoit să facă 
un prea mare efort d= imagina- 
ţia, căci îmi închipui (deşi nu am 
văzut d=cât unu. din eșantioan*) 
că filmul şi piesa trebue să fie 
aproape identice. 

E păcat că nu întreg publicul 
bucureştean a putut să admire 
această capodoperă (nu a lui 
Shaw, căci l-am menţionat mai 
sus), de interpretare a lui Leslie 
Howard, care de altfel ne obiș- 
nu'se cu jocul său subtil de mut. 
Dar me-a uimit mzi ales Wendy 
Hiller, cunoscută pe scenele An- 
gliei, a cărei epariţie pe ecran a 
fest o reveaţie reuşind să riva- 
lizeze cu ilustrul ei p2:tener, în 
creaţia „Galatei“ moderne. * 

Ne place să sperăm că cine- 
matografele Capitalei vor avea 
decenţa (căci nu putem să-i spu- 
nem altfel) să przzinte spre ve- 
derea tuturor, această excelentă 
realizare. 

Pygmalion, a produs admiraţia 
unanimă a tutura* celor care 
l-au văzut, deşi farmecul ar 
consta în dialogurila spirituale și 
fiimul neavând qubtitluri spec- 
tatorul a fost nevoit să se ba- 
zeze numai pe cunoștințele sale 
personale în clasicismul limbii lui 
Shakespeare. Cu toate acestea, 
chiar ce! mei puţin versat a putut 
să fie recompensat piin însăşi 
mimica și jocul actorilor. 


IOANA ȘTEFAN 


Nu-l observasem pe Rona. Intrase probabii de mult 
şi auzise totul. După plecarea savanților mi se părea 
prezența lui acolo foarte incomodă şi inestetică. Avea 
poate să-mi spună ceva. Rămăsese 
odăii tăcut. Mă îngrijora. Tot aşteptam să se înalțe la 
cer, să se prefacă în abur, în ngur. El se-apropie obosit 
și văzând portretul unchiului 'Todi sfârtecat, avu o 


— Dece-ai făcut asta ? 

— Credeam c'am să scap de teroare. 
— Şi n'al scăpat, 

— Mă chinue. 


însă în mijlocul 





Medalionul 


Turneul comediei de mare suc- 
ces „Medalionul“ cu marii ac- 
tori d-na Marieta Sadova și d. 
George Calboreanu își continuă 
seria în provincie. 

Se joacă în decorurile şi co- 


stumele dela Bucureşti şi în re-" 


gia d-lui Ion Sava. 

In celelalte roluri: Emil Botta, 
N. Motoc, Antoineta Vriside și 
Maria Anastasiad. 

Iată ultimele orașe ale itine- 
rariului: 

Sâmbătă 3 Febr,: Ploeşti. 

Duminică 4 Fepr.: Tu:nu Mă- 
gurele, 

Luni 5 Febr.: Câmpu-Lung. 

Marţi 6 Febr.: Târgoviş:e. 

Miercuri 7 Febr.: Buzău. 

Joi 8 Febr.: Ploeşti, 





Oameni de teatru 


în teatru se pricepe şi se a- 
mestecă toată lumea; dea seni- 
litatea. care-şi piimbă banii, le- 
găturile și reumatismele prin cu- 
lise ori prin sensibilitatea co:oa- 
neior, până -la minorul fugit de 
acasă şi dela școală, de dragul 
meseriei de artist, 

„Numai actorul nu se pricepe 
şi nu se amestecă in viața pe 
care toți cred că i-o cunosc, 

In emoția și febra premierei, 
cine muiceşte mai mult, actorul? 
Dar, de unde!.. Piasatorul, omul 
care lipeşte afişele, casizrul, por= 
tarul, furnizorul, toţi la un loc 
și fiecare „cu precădare“ e în- 
dreptăţit la beneficiile şi recuno- 
stinţa rețetei, 

Ca amestec are actorul în toată 
frământarea aceasta? 

Dar priviți pe domnul care-şi 
amărăște zilele însemnând cu 
plaivazul aceleaşi locuri oficiale 
pe pmanul teatrului, 

Priviţi-l şi  admiraţi-l făcând 
aceleași plecăciuni în fața po- 
managiului care a cerșit poate un 
kilet de favoare și făcând pe 
gravul ori pa indiferentul în faţa 
spectatorului, (sublim în ianoni- 
matul lui) care și-a plătit biletul 
la teatru. 

Admiraţi pe acelaş  dibaci 
domn, care a prins de veste că 
la spectaco; asistă omul sau ru- 
bedenia cine ştie căruia fericit 
accidentat a! situaţiei şi îaduia- 
şați-vă în faţa cuceritoareior lui 
zâmbete și amabilităţi. 





„Universul Literar“ 
în provincie 


Sâmbătă 10 Februarie seara 
la ora 9, în sala teatrului Comu- 
nal din Lugoj va avea loc pri- 
ma manifestaţie, sub auspiciile 
despărţământului Astra din 10- 
calitate. Cu această ocazie inte- 
Iectualii lugojeni au alcătuit un 
interesant program, variat, şi 
plin de atracţie, care să îmbine 
fericit prezenţa scriitorilor bu- 
cureșteni cu specificul local în 
dansuri şi cântece naţionale. 

A doua zi, adică Duminică ll 
Februarie, Timișoara va primi, 
așişderea în sala teatrului Co- 
munal, grupul scriitorilor din 
Capitală, la ora 1l, unde șeză- 
toarea va fi susţinută atât de 
scriitorii „Universului Literar“, 
cât și de membrii intelectuali- 
tății timişorene. 

In Lugoj preșidenția manife- 
staţiei culturale o au d-nul ge- 
neral Georgescu, comandântul 
Diviziei din localitate, iar la Ti- 
mişoara, Excelența sa d-nul re- 
zident regal Alexandru Manta, 

Programul nostru, se va com- 
pune din conferinţa d-lui Dan 
Botta, director al Enciclopediei 
Române, dupe care următorii 
scriitori vor citi din lucrările 
lor: Mateiu Alexandrescu, Vir- 
gil Carianopol, Stefan Baciu, 
Traian Lalescu, Teodor Scarlat, 
C. Fântâneru, N. Andreescu, Vie- 
tor Popescu, 


tea cu sânge. 


Gândul că el este 


Compătimiţi chiar şi pe bietui 
plasator cari uită — săracul — 
să dea restul, ori mormăe un „să 
trăiţi“ când a luat banii şi nu 
va dat programul; daţi-i însă 
dreptate  dacă-l auziţi  înjurân- 
du-vă în spate, când refuzaţi să 
daţi banii pe maculatura plină 
de inepţii și reclame; dar pentru 
Dumnezeu ! nu-l luaţi în seamă 
pe actor. 

Fiţi atenți şi îndatoritori, ono- 
râbili spectatori, ca jertfa şi ab- 
negația lumii din anticamera 
teatruiui, la toți aceşi eroici co- 
laboratori, cari la primul gong 
părăsesc sala rânjind pentru a-şi 
face socntelile. 

Sunt şi rămân oameni de tea- 
tru, pentrucă au curajul să spu- 


nă adevărul; ei nu asistă la spec. 
tacol, nu-i priveşte ce se petrece 
după ridicarea cortinzi. 

Vedeţi dar că pentru ei — cel 
puțin pentru ei — actorul nu are 
pici un amestec în teatru? 

Toate se petrec şi se consumă 
dincolo de actor, în lumea care 
activează, în Lumea care se fră- 
mântă la vedere — la intrare. 

Publicul speztator ar trebui să 
priceapă că fără a-oladele atâtor 
spinări şi conștiințe cocârjate în- 
tre stradă şi sală, nu se poate, nu 
trebue să se joace teatru. 

Garderobiera care sare asupra 
ta să te dasbrace, e şi ea cineva 
— execută ordinul concesionari= 
lor şi beneficiarilor — spânzurân- 
du-ţi forma trupului ori a capu- 
lui, contra dublu cost; unul la 
cassă, altul ia cutie. 

Să recunoaştem dar, iubite spec- 
tator, meritele acestor factori de- 
terminanţi în existența teatrului; 
să asistăm la spectacol, să aplau- 
dăm ori să fluerăm după cum ne 
e pofta și biletul, dar să nu în- 
cencăm să ne strecwrăm printre 
umbrele eroilor cari au trăit şi au 
murit la miezul nopții, 

Vedeţi dar că actorul nu prea 
are ce căuta în existența teatru- 
lui? 

Când funcţionaruj e chemat să 
facă un ceas ori două mai rnult 
la birou, e plătit suplimentar, la 
fal şi Jucrătorul care-şi scoate sa- 
lapeta: când a trecut ora lui „re- 
glementară“ de lucru. 

Actorul însă nu munceşte, el 
nu are dreptul la odihnă şi nici 
la respectu, acestei lumi de tea- 
tru, 

Şi dacă m'ar fi acești „pricepuţi“ 
c&meni de teatru, cortina ar în- 
ţepeni pe spinarea rampei. 

Actorul ar rămâne însă tot ac- 
tor și numai actor, 

Acelaş  înțelegător anonim al 
realităţilor practice, acelaş liniştit 
și incorigibil debitor al rândueli- 
lor, 

Şi pentrucă în faţa acestor oa- 
meni de teatru actorul nu ţine 
să fie şi el un „domn“, lasă totul 
za voia întâmplării... 


GHEORGHE SOARE 





— Bști un mare nâfexicit, Luca, Hai de-ţi unge frun- 


—- Nu merg, n'am nevyoe, 

Ochii lui mă îinfăşurau ca altădată zâmbetul și pri- 
virile unchiului Todi, invălmășitori și întunecaţi, Golul 
se căscase prăbuşitor. Nu se mai poate face nimic. 
Intre mine și Rona s'a deslănţuit pasiunea altui miraj. 
intruchiparea perfectă a unul 
sfânt — nu mă face să râd sau să-l șicanez. Mă doare, 


sufăr, mă umilește. Eu am rămas tot rămășița unui om 


din umbră. 


-— Hai de-ţi unge fruntea cu sânge! 
Nu i-am mai răspuns nimic. Rona a ieșit abătut, cu 
umerii plecaţi, lăcrămând. Părea îmbătrânit, atât de 


îmbătrânit, cașicum păcatul ar fi trecut din mine în 
sufleţul lui. In urmă-i plecă și Diana. Fără să mă să- 


rute, fără să-mi spună niciun cuvânt, fără să mă pril- 


vească. Am rămas singur. Doar eu și unchiul 'Todi. 


armonii ? 


Ce-a fost până acum? În casa noastră sa pstrecut 
cel mai inuman miracol, dar eu am fost ascuns în 
ceaţă, dincolo de purele vedenii, 
Deacum ştiu că toate sunt sfârșite, Doamne, nu ma! 
are niciun rost să te în.plor, să te invoc, să te cerşase! 
Unde-mi sunt luminile ? 


Unde-mi sunt deplinele 


Hai unchiule Todi în întuneric. Acolo vom suferi fără 
să ne mai audă și alții plângând. Hai unchiule Todi! 
Luminile — armonille, ni le-au furat îngerii pentru 
celălalţ paradis al lui Rona. 


1939. 


LAURENŢIU FULGA 











8 











—— 


UNIVERSUL LITERAR 








3 Februarie 1940 


Pi 
Dire d 


Literatura, artă. idei... 


Poezia in cultură 


Momentul important în  cul- 
tură, îl  pecetlueşte  totieauna 
expresia cea mai densă a liris- 
mului. Din ivate Jormele de ex- 
primare, preferăm lirismul, 
fiindcă este cel mai nealterat de 
ortițicii. In ştiinţă, în sistemati- 
zarea filozofică se sirecoară pe 
nebăgare de seamă, artificiul, ca 
metodă sau ca finalitate, țuneste 
prin neaderenţa lor la structură, 
prin exterioritate. Substanţa li- 
rică nu are altă metodă de ex- 
primare decât structura, şi su 
admite altă jinalitate decât exis- 
tența Un sistem filozujic vizea- 
ză către c2va. c poezie nu vizea- 
ză nimic, Sistemul se sprijină p2 


ceva, poezia se menţine prin 
sine, Umei poezii mu îi se cere 
altceva decât să existe; în acest 
sens ea este creaţie, ceva care 
n'a mai fost şi care începe să 
fie, la un moment dat. Caracie- 


rul auroral se observă la poezie 
mai mult decât la toate celelalte 


moduri de artă. Pentru că o: 


-inentul când ea începe să existe 


se înregistrează stilistic, mai 


exact decât a! celorlalte. Ea in- 
vadează cu o forță originară și co- 
iropește conștiința colectivă. De 
dominația ei cu greu se poale 
libera sensibilitatea și ei îi cad 
victimă generațiile epigonice. 


Originalitatea 


Un univers liric nu se opune 
adituia, cu impulsia de a-l înlocui, 
ci se așează în vecinătatea lui, 
pe trepte devsbite de  adânci- 
me. Sistemele îi:ozofice me co” 
munică lumina ca astrele, du- 
pă distanțele lor cosmice; cele 
mai îndepărtate sunt pare-se 
cele rec: şi mai pale; ca şi astre- 
le sunt şi sisteme moarte, de la 
care luminile vin căzătoare. Poe- 
zia străluceşte cu ceva din lumi- 
na lămpiior de veghe, mai com- 
pactă sau mai destrămată, dar 
apoape de noi, lu aceeaș distan” 
ță concretă. O astfel de lumină 


mu este căzătoare; ea  pâlpâie, 
oricât de siabă, cu condiţia să 
ardă singură în interiorul de ve- 
ghe. O alta, mai puternică, ală- 
turată de ea, ar suprima-9! De- 
aceea, teama poeţilor de a nu ră- 
săr: alți lampadotori. Deaceea, și 
presumţia criticilor ae-a nădăjdui 
să suprime pe poeți priit aultătu- 
tări și comparații. Procedeul ni 
se pure absurd, ca al cuiva care 
ar intra cu deuă lămpi aprnse 
în aceeaş Ciuneră, atâta vreme 
cât este vorba d o existenţă liri- 
că, cu semnalmente sigure de 
apariţie originală. 


CONTEMPLAȚIA 


In acepție păgână, contempla- 
ţia pieacă dela ideia că există o 
ierârhie a valorilor, pe a cărei 
superioară treaptă se af.ă ceaâce 
ţrebue să preforăm. Ce să prefe- 
răm? Frumosul? Bimele? Adevă- 
nui? După ce criteriu stabil:m 
ierarhia? Metoda contemplației 
răspunde că nu trebue să pref>- 
răm nici frumosul, nici binele 
nici adevănull, ci unitatea, Pen- 
tmcă bine.e. frumosul, adevărul 
suni unul. Unul primordial, cen- 
trul fără  :emarhie, inteligenţa 
supremă. Vocaţia Afrotidei  ce- 
reşti este de a răspândi în cos- 
mos o perpetuă evlavie pentru 
înteligența supremă. Prin acțim- 
nea ei, un cântec de siavă stră- 
bate lumile „simpatia ieagă păr- 
ile universumui. armonia sfere- 
lor duce spre centru vi:braţihini 
de laudă şi preamărire. Bucuria 
de a exista tinde să se centrali. 
zeze într'un punct unde ea atin- 
ge maximum de intensitate. Con- 
templaţția, îndrepţățită prin bu- 
curia lumii, prin Afrodita ura- 
nică. 


CONTEMPLAȚIA CA METODĂ 


In ce constă contemplaţția ca 
tehnică? Contemplaţia este teh- 
nica. unei  interiorităţi p'enare. 
Spaţiul ei de producere este su- 
fietul. N'are nevoie de nici un 
mobil interior; nu reciamă pici 
o practică de mişcare sau de po- 
zițiie. Totul se întâmplă lăuntric, 
nevăzut. Sporul ei se efectuează 
dialecțic. Voină să ajungă la unul 


primordial, la omologare, la cen- 
tru, respinge treptat tot ce nu 
este unul. Dar ce este unul spre 
a şti ce nu este el? Unul este un 
simbol. Simbolul a ceeace este, 
fără alt atribut decât esenţa, 
fiinţă în sens absolut. 1 se poate 
spune inteligenţă pură sau unul, 
dar când i se spune unul nu tre- 
buie să înţelegem cifra ce des- 
parte seria infinită a numereor 
cu plus şi cu minus. In sens nu- 
meric, unul poate să însemneze 
unitatea dim care se aicătueşte 
imitinibul aritmetice. Ca şi infini- 
ti. unul primordial nu are aitri- 
bute. Il determinăm totuşi prin 
faptul dnagostei noastre. EI ia 
fiinţă când începem să-l iubim. 
când îl jinduim; când îl contem- 
plăm. 


MITUL 


Treptele mitatui sunt metafora 
şi ritmul magic omologal, — 
adică demoniile. Or, Gemonile 
compun cu precădere viaţa înte- 
vioară. Ele ordonă ieşirea din 
sine, în direcția spiriburaliății, şi 
numai ele duc, prin metaforă şi 
act magic la mit, la opera de 
anţă. Opera de artă se verifică 
dacă este un mit prin ansiiza de- 
moniilor; lipsa demonului  de- 
numiă impostura şi conferă crea- 
ție: gradul de semnificaţie cuve- 
nit. Numai prin captarea demo- 
niilor apara de antă este un mit, 
altminteri rămâne ceeace este; 
produs al altei gândiri decât cea 
mitică, 


AL. ILEA 


Am anunţat în revistă că d. A- 
lexandru Ileana va publica în cu- 
rând volumul de poeme intitulat: 
„IN TOVĂRĂȘIA LUI LUCI- 
FER“. 

Cartea, care credem că va fi o 
nouiate, cuprinde patru părţi: 1) 
„in tovărășia lui Lucifer“ — 
parte care legitimează ţitlul su- 
gestiv al volumului ; 2) „impas“; 
3) „Hoinar“; 4) „Vrăji“. Deocam- 
dată indicăm sensul cărţii prin 
versurile dela început, pe care 
autorul le-a pus ca motto: 


Gând nou prin mine s'a născut, 
mă frământă "'ntruchiparea lui. 
Gândul meu e semnul vremii... 
isbânda omului de mâine. 


STUDII GRECO-ROMÂNE 
DE DEM, RUSSO 


In editura Fundaţiei pentru 
literatură şi artă „Regele Carol 
II* a apărut o operă de mari 
proporții : „Studii greco-române“ 
cuprinzând lucrările postume ale 
lui Demostene Russo, cea mai de 
seamă figură a ştiinţei noastre în 
domeniul bizantinisticii şi a le- 
găturilor greco-române. 

După moartea autorului, d. C. 
C. Giurescu, unul dintre elevii 
săi, a preluat sarcina tipăririi a- 
cestai lucrări asupra influenţei e- 
lenismului în România Din ma- 


terialul manuscris rămas în bi- 
blioteca regretatului savant, d. 
Giurescu a ales o parte la care a 
adăogat și din cursul de istorio- 
grafie greco-română ținut la u- 
niversitate, după război, Și fiind- 
că două din studiile mai vechi 
ale autorului Elenismului in Ro- 
mânia și Critica textelor şi teh- 
nica edițiilor erau epuizate, iar 
altele apăruscră în reviste de spe- 
cialitate, nu întotdeauna accesi- 
bile, sau în străinătate, le-a a- 
daus şi pe aceastea, alcătuind 
astfel două volume compacte de 
aproape 700 de pagini. 


RELIEFURI 


se numește un volum plin de :in- 
teres al d-lui 1. C. Popescu- 
teres al d-lui 1. C. Popescu-Po- 
Iyelet, privind personalităţi lite- 
maestru ai epizramsi a cunoscut 
câteva clipe plăcute ds viață. Sunt 
studii ușoare şi armonioase, cb- 
servaţii asupra persoanei, a câror 
citire au numai că aduce o pra- 
țioasă contribuţie  cercetăioruiu: 
dar şi recrează o viaţă 
de asiduităţile 


literar, 
preocupată doar 
cer-elării literare. 


ȘEZATOARE 
Duminică 1 Fibruarnie va avea 
loc în aula Academiei de înaite 


stuai: comerciale și indusiriale o 
şezătoare literară sub preşedinţia 


de onoare a d-îui reotor Ion Ră- 
du anu. 

Vor :ua parte d-nii: Ionel Teo- 
doreanu, Ion Pillat, Petre Sirihan, 
Virgii Carianopol, Victor Popescu, 
George Dorul Dumitrescu, Ştefan 
Baciu, Teodor Scariat, Traian La- 
lescu, Constantin Salcia, Al. Ratcu, 
Ionel Neamtzu şi 1. Stănciulescu- 
Mehedinți, 

Intrarea iiberă. 


Erată 


In poeşia d-lui N. Davidescu, 
„Tinerețe fără bătrâneţe şi vieață 
fără moarte“, apărută în numă- 
rul „Universului Literar“, de 
Sâmbătă 27 Ianuarie, sau stre= 
curat câteva greşeli de tipar, şi 
anume ; - 

Partea 1V, strofa L, rândul 4 
să se citească: 


„Sbor intunecat de căprioare“ 
In loc de: 


„Sbor întunecat de căprioară“ 

Toi în partea 1V, strofa VIII, 
rândul 3 să se citească 

„Sufletul de dor că li se'ncarcă“ 


in loc de: 
„Sufletul de dor că li senneacă” 


Partea X, de la rândul 3 înain- 
te, să se citească 


„Şin fundul ei să vrea să vadă 
„Cam ce-ar putea să fie-acum“ 
In loc de rândul încurcat: 
„Șin fundul ei să jie-acum“. 





mic de făcut! Pe fruntea poetului va 
fi trecut atunci o undă de ferocitate 
şi de amar — un vag semn de între- 
bare cred că se ridica acolo, la mar- 
ginea mării... Și peste discursurile 
care n'ar fi putut să acopere atâta 
minciună, e sigur că versul crud al 
Poetului răsuna şi atunci — 


Au de patrie, virtute, nu vorbeşte libe- 
ralul...? 


Toate aceste grosolane erori însă, 
aceste paradoxe, aceste incoherente, 
tina să-și dea întâlnire în câmpul plin 
al unei discuţii pe care trebue s'o che- 
măm Ja lum.nă în ceasul când ea ne 
pare să constitue pentru noi marele 
proces sortit să ne dea ţoate soluţiile. 
Şi fiindcă se vorbeşie de sensul emi- 
nescian, ca o expresie de absolut ro- 
mânsese, noi ne opr.m la sensul acesta 
— vrem să-l cunoaștem şi să-l vedem. 
Cerem mai ales să nu se mai facă din 
el un simplu cuvânt comemorativ și 
pios, nici această floare ieftină pe 
care ne-o punem la butonieră, dar o 
lăsăm ușor să cadă fără, să-i vrem, 
fără să-i cunoaștem partumul. 

Ne place mai mult de pildă când d. 
Eugen Lovinescu respinge într'un fe! 
acest, sens emiresc:an, dar ne surprin- 
de să vedem că d, Rădulescu-Motru 
revendică un vast patrimoniu... din 
care nu ia nimic. D. Lovinescu este 
sincer cu sine — e sincer cu noi. A 
privit lucrul bine în faţă, ştie de ce 
este vorba şi îi spune pe nume. D-sa 
crede că formele culturii noastre, la 
inceputul! lor, sau desvoltat fericit 
subt influenţa paşoptiştilor liberali — 
aşa-dar altfel decât cum le-ar fi 
vrut şi le-a spus Eminescu. E o eroare 
desigur, — e poate cea mai gravă — 
dar care nu face obisctul acestei dis- 
cuţii. Este în schimb o atitudine per- 
tinentă şi cară — şi mai ales e un om 
care vorbind de Eminescu nu afirmă 
ceeace n'ar putea să urmeze, organi- 
zându-si astfel o ordine sinceră a va- 
torilor în care trăeşte, 

Aita este însă poziţia d-lui Rădules- 
cu Motru, și ea rezumă însăşi această 
adorare inconsistentă care compune 
astăzi un atâta de fais „cult emines- 
cian. în două simpie fraze pe care le-a 
tipărit recent și în care niciun crite- 
riu nu apare posibil, în care o indife- 
rentă anarhie de gândire pare să re- 
zume totul, d. Rădulescu-Motru s'a 
obiigat par'că să arate cât de goi ne 
prezentăm astăzi în faţa lui Eminescu 
şi cât de facilă este țrista adez.une pe 
care s'ar părea că i-o dăm. 

„Nu este simțire la el — la Mihai 
Eminescu — scrie d. Răduiescu Motru, 
care să nu-şi găsiască ecou în sufletul 
românesc; nu este în toată opera lui, 
adaugă distinsul academician, expre- 
siune verbală care să facă disondnță 
cu estetica graiuiui nostru“, 

Nu vi se pare că e prea, bine? Nu 
vi se pare că e prea mult! 

Dar în atâta omagiu perfect şi în- 





Confruntări. - Eminescu și timpul nostru 


treg, să nu se simtă oare anumită in- 
diierență, iipsa unui sentiment care 
obligă, un legămânţ propriu, o dramă 
personală am z.ce, o misiune care să 
ne cupr.ndă pe toţi? 

D. Rădou:sscu-Motru, ca toată lumea 
de altei, pare să creadă că e de ajuns 
să-l „admiri“ pe Eminescu pentru ca 
să f.i în acord cu sacreie culturii noa- 
stre, după cum ar fi de ajuns să-ţ: tari 
cruce ca să fii bun creștn, ca să fii 
creștin pur și simplu! D. Răduieseu- 
Motru zice „Eminescu“ — și crede că 
nu maâi există diticuitate... Sunt to= 
tuş, mai multe! Sunt, din fericire, nu- 
mai d.ficuităţi... Cum ar fi spus un ro- 
manc-er ela începutul veacului nos- 
tru, Eminescu, și el întradevăr, 
„CToyait au serieuz de son art“. De 
aceea totul în el este mai ales serios! 


„Dacă tu ştiui prabiema astei vieți cu 
care lupt... 


Există astfel mai intâi diiicuitatea 
de a îi contorm cu Em.nescu, — cel 
puţin atuncea când îl afirm.! Și aită 
diticultate ar mai fi des.gur aceea de 
a nu face Poetului o caritate, — de 
care el n'ar ma, putea să aibă nevoe... 

Să fie astfel atât de adevărat că nu 
ex.stă în Eminescu expresiune veibaiâ 
care să facă disonanţă cu esteiica 
graiului nostru? Dar sunt atâtea! 
Sunt destule pe care poeții de astăzi 
nu ie-ar mai serie — sunt lângă ele 
însă, expresii alteie pe care e sigur că 
n-ciun poet român până azi nu i€e-a 
mai putut găsi ! lată unde, în arta lui 
Eminescu, trebue să căutăm gloria 
poetului — altfel adică decât așa cum 
ar putea s'o facă un om de rând și un 
academician. Când a făurit acest in- 
strumeni somptuos şi dificil care este 
limba noastră de azi, e sigur că Emi- 
nescu n'ar fi putut să meargă numai 
pe culmi... Dar faptul de a ne îi dat 
iimba aceasta, de a fi cunoscut ascen- 
siuni pe care n.meni nu le-a mai pu- 
tut regăsi, de a fi surprips în sfărșit 
sunetele ei de calitațe unică, iată ce 
ident.f-că arta într'adevăr inegaiată a 
ceiui mâi mare poet pe care-l avem. 
Aceste judecăţi, așadar, departe de a 
fi iconoclaste, va trebui să se vadă că 
nu fac în fond decâţ să restaureze o 
sacră imagine pe care o pătează atâ- 
tea atingeri vuigare — și în acest 
sens denunțăm noi locul comun şi 
iresponsabil care desfigurează pe Emi- 
nescu ! 

D. Răduiescu-Motru — repetăm de 
altiel: ca toată iumea! — s'a mulţu- 
mit cu acest loc comun, fericit desigur 
să nu mai aibă nicio tortură... Ce ne 
spune el, — se vede! Dar tocmai de- 
aceea, tocmai pentrucă îl ia atât de 
grăbit şi de larg. aţât de muit pe dea- 





Vorbe in vânt 


(Urmare din pag. 4-a) 


Imi plăcea, pe înserate, să ascult 
cântecul broaştelor din iaz şi-mi plăcea 


să mă duc în sat, de Paști mai ales, 
când erau căsuţele văruite proaspăt 
şi-mi ieşea din tinda casei ei pe prispă, 
manca, aducându-mi pe o farfurie ouă 
roșii încondeiate. 

Şi-mi era rușine că noi stam într'o 
casă mare, cu două rânduri, cu covoare 
pe jos. cu tacâmuri de argint, iar ea 
mânca și stătea întrun bordei, cu ro- 
gojini, cu străchini şi cu linguri de 
lemn! 

Nu de ei, de noi mi-era rușine, de 
pe atunci! 


Alte foi rămase din Amintirile mele. 
Vorbeşte liceanul acum: i 

Când am intrat la liceu eram foarte 
cuminte. In clasa ] era unul Sevastos, 
care trecea, drept cel mai obraznic din 
toţi. Stătea în bancă în spatele meu 
şi-mi șoptea toată vremea ghiduşii în 
timpul lecţiei. Eu nu mă puteam stăpâni 
de râs și profesorii mă pedepseau. În- 
iro zi mam hotărît să spun dirigin- 
telui să-l mute pe Sevastos în altă 
bancă, că de pe urma obrăzniciilor lui 
trag eu ponoasele. Părintele, profesor 
de religie, că el era diriginte, şi-a 
mângâiat barba, şi apoi mi-a spus cu 
zâmbetul lui nesuferit: „Sevastos o să 


Urmare din Dag. I-a) 


supra lui, se pricepte dece d. Ră- 
du.escu-Motru n'ar fi puiut să-l pri- 
mească pe Eminescu, așa cum e ei, a- 
devăru! grav pe care-l enunţă. Și cum 
mult, ca să nu se simtă întradevăr că 
nu-i trebue să strângă mai aproape 
de el nimic... 

Şi astfe! privind ceaialtă frază pe 
care am amintit-o, când d. Răduiescu- 
Motru prcelamă că „nu este simțire 
ia Mihai Eininescu câre să nu-şi gă- 
siască ecou în sufletul românesc“ — 
suntem în drept să credem că distin- 
sui academician nici nu bănueşte a- 
devărul grav pe care-l enunţă. Şi cum 
am putea să n'o credem! 

Nu e d. Rădu'escu-Motru atela care 
în Ideea europeană, ani de zile în șir, 
a dus în favoarea liberalismului revo= 
luţionar şi pașoptist campania perse- 
verentă care se ştie? Nu a af.rmat 
dânsul principiile Revoluţiei iranceze 
ca o necesitate a intregei cuituri cu- 
ropene în serviciul „autonom-ej per- 
soanei omeneşti“? 

Aici reapare insă dificuitatea pe 
care d. Răduiescu-Motru arată bine a 
nu 0 fi văzut nici un minut! Cum de 
altfei, este adevărat, prea puțini sunt 
aceia cari s'o vadă... Dar Mihai Emi- 
nescu a fost negarea însăşi a acestor 
princ pii care fac cultura d-lui Motru, 
negarea deopotrivă a acestui sens re- 
voiuționar de autoromie a persoanei 
omeneşti! Dacă ne pace sau nu ne 
place — e indiferent: dar acesta a 
fost Eminescu. Putem fi cu el, putem 
îi împotr.va lu: — dar trebue in orice 
caz să ştim bine ce şi cine suntem. 
Trebus să ştim puțin și cine a fost 
Eminescu... Profesiunile noastre de 
credinţă în sfârşit nu trebue să fie 
simpie vorb= pe care le bate şi le go- 
neşte vântul! 

Dacă d. Râdutescu-Motru ar fi fost 
contemporan de gândire cu lumza de 
acum şeapte sau opt decenii, eseurile 
lui, purtând doctrinele pe care le ştim. 
s'ar fi tipărit desigur la Românul lui 
C. A. Rosetti... și fără, îndoială că ar 
fi polemi:zat cu Timpul! Cu ideile dela 
Românul însă, ale lui C. A. Rosetti, 
vedem totuş că d. Rădulescu-Motru, 
întwun galimatias fără sfârşit, pro- 
clamă simţirea unanimă a lui Emi- 
nescu ! : 

„“Yoată simţirea eminesciană își gă- 
seşte ecou în sufletul românesc! Dar 
atunci cum nu și-a găsit acest ecou 
şi în sufietul d-lui Motru? Un semn 
de intrebare pe care nu-l resolvă ni- 
mic — nici chiar o subtilă discuţie în- 
tre inteligență și între „simţira“.., 
Fiindcă în definitiv ce „sens emines- 
cian“ afirmă d. Motru atâta de una- 
him? Pe acela pe care am văzut totuș 
că opera lui îl neagă? Și cum putem 





se mute în bancă cu dumneata. Să ve- 
dem, se face el cuminte sau te faci 
dumneata obraznic. 

„Bine“ m'am gândit eu „îţi arăt eu 
ție. O să mă fac obraznic“. 

Dar nu mam făcut. Și mi-a rămas 
din ziua aceia un năcaz, care ma ur- 
mărit toată viaţa, că n'am avut atunci 
tăria să profit de ocazie! 

% 

Printr'a cincea. Vorbește  Prapor- 
gescu: „Prost e cine'și pierde vremea cu 
nasul în cărţi, pentruca la sfârşitul a- 
nului să audă pe domnul director stri- 
gând „Premiul întâi cu cunună“ şi mu- 
zica de colo „bum-bum-bum-bum!“ 
Mare chiverniseală premiile acele! Ba- 
rsm să ştiu că la sfârşit de an îmi dă o 
bicicletă... dar cărți! şi încă de acele pe 
care nu le citește nici dracu. Lui Teo- 
dorescu, anul trecut, i-a dat o carte 
despre „Plantele văzute la microscop“, 
iar lui Carp una despre „Relaţiunile 


vedea un sens „unanim“, când noi 
înşine suntem subi toate raperturile 
însăşi negația lui! 

Dar discuția ar fi inutil s'o conti- 
nuăm. Așa se admiră Eminescu. Aces- 
ta e „cultul“ eminescian ! 

In linia confruntărilor noastre, d. 
Rădulescu Motru nu ne-a oferit de 
altfei decât un „tip“ general. Intâme 
plător, l-am întâlnit—pe drum... Dar 
el nu e mai vinovati decât alii. Poate 
numai posiția iui de cărturar, c'erc, îi 
constitue o circumstanță mai gravă. 
Altfel, şi ei nu se găsește decât în dan- 








su! acesta orb, înconjurârd o sublimă 
umbră pe care nimeni n'a putut s'o 
atingă... 

Şi am văzut. Afirmăm shiritul tu- 
telar al lui Eminescu, dar îl confun- 
dăm cu semne şi f:guri care se găsesc 
ia antipodu! iui. Glorificăm pe Emi- 
nescu, dar ridicăm statui negatorilor 
iui, acelora chiar împotr:va cărora ei 
a avut sensul să protestaze! Revendie 
căm în siâișit un adevăr eminescian 
întreg, care ne rezumă pe toţi — dar 
pe care nu-i cunoaștem şi care nu ne 
cbiigă ! 

Eminescu acelaş, neatins de roi! 


Em.nsscu intact... 
TOMA VLADESCU 
(În numărul viitor: Miracolul lui 
Eminescu). 


INTUNERIC 


(Urmare din pag. 6-a) 


Apoi iarăși mai bine de două ore o 
așteptase pa Paula. Acum începuse să-i 
pară drumul lung. Ar vrea să se termi- 
ne odată. Trecură pe lângă un pare. Pe 
băncile ude și goale, toamna scuturase 
toate frunzele pomilor. Pe alei întune- 
Tie greu, de nepătruns, Aproape nu mai 
vedea. Teama să nu-i piară, îl făcu să 
iuțească iarăși pasul. Erau chiar lângă 
el, așa că era să-i lovească... Nu vorbeau 
nimic. 

Tânărul șuera printre dinţi o roman- 
ță.. Deodată apărură becuri mari, lumi- 
noase, și o stradă frumoasă îi ieşi în 
cale. Un uruit de tramvai se auzi pe 
aproape. 

— Hei, drăcia dracului, dar pe unde-oi 
mai îi pe-aici ?... 

Rămase mai în urmă, căci n'ar fi vrut 
să-l vadă Paula. Ii urmărea însă atent, 
mai atent ca oricând, pentru că-și în- 
chipuia că 'n curând o să intre undeva. 
'Frecură linia tramvaiului şi-o luaseră p2 
o stradă cu pomi mulţi și drepţi ca nişte 
lumânări. Mihai după ei. Nici nu obser- 
vă că era să-l calce o mașină ce venea 
in viteză mare, din sus. Cu o palmă nu- 
mai nu l-a atţins. Dar ce contează 
asta ?!.. 

Acum sunt distanţaţi. Tânărui a pus 
mâinile 13 spate. Ea ca un mototol drag 
alături de el. Fără să vrea, privește iar 
ia ceas: 11 și un sfert.'Ce repede.a tre- 
cut t:mpul. Se simte obosit râu, sdrobit... 

Ar vrea să fie-acasă 'n pat acum. Cu 
gândurile lui, cu lumea lui. Traversă pe 
trotuarul celălalt. Ei mergeau liniștiți 
înainte. Acum putea să-i vadă mai bine. 
Ce mult trebue să-l] iubească. Par'că-ar 
fi decând lumea 'mpreună, Vroia să 
vadă cum se sfârşeşte. Deodată se opri- 
ră 'n faţa unei porți mici de fier. 

în curte se vedea o casă cu marchiză 
frumoasă. 


Ungariei cu Moldova în secolul al 
XV-lea“. Dacă se poate aşa bătaie de 
joc! Mie dacă mi-ar da astlel de cărţi, 
le-aşi vinde îndată pe un leu şi ași 
mânca două zile în şir îngheţată de la 
Capulstrâmb. Tu de pildă, ce-ai avut 
din asta că ai învăţat tot anul? nici 
premii nu ţi-a dat, să le poţi vinde, 
ca să mănânci îngheţată“. 

— „Ai dreptate“ zic su „dar vezi că 
în privinţa asta nu mă pot înțelege cu 
tata. Ei spune cam să rămân un prost 
toată viaţă, fiindcă la sfârşitul anului 
nu-mi cântă și mie muzica militară“. 

Praporgescu mi-a răspuns să nu-mi 
bat capul de asta, că tatăl meu o fi ca 
toţi părinţii, cărora le place să se mân- 
drească cu copiii lor că sunt premi- 
anţi... parcă toţi părinții au fost premi- 
anţi când erau mici, că ar însemna că 
nu erau pe atunci elevi fără premii, şi 
așa ceva nu poate să fie adevărat. 

Aveam amândoi 1£ ani. 


5 Ţi-am făcut și plăcerea de a merge 
pe jos, i se adresă tânărul, deşi atfel 
am fi fost de mult acasă, Dar aşa eşti 
tu. Nu-ţi rezistă nimeni. Mihai a auzit 
vorbele clar, ca şi când ar fi fost 
între ei... 

Descue poarta, şi intrară în curte. In- 
cet. De-abia li se auzeau paşii. Apoi ușa 
dela marchiză se deschise scoțând un 
scârţâit uşor, și după două minute se 
făcu lumină în camera, dela stradă. Prin 
perdelele subţiri Mihaj putu să vadă 
bine pe Paula, care după ce-şi scoase 
haina, se repezi să 'mbrăţişeze soba. 
Apoi se lăsă transperantul greu, ca o 
durere pe inimă. Nu se mai vedea nimic. 
Simțea genele ude și obraşii mai f.er- 
binţi. De-abia acum își dădu seama ce 
se petrece cu el. Gusa.i era arsă ca după 
o febră mare. Se rezimă de un stâlp de 
te!egrai. Nu mai avea nici o ţigare. 

Le iumase pe toate. Simte că-i lasă 
gura apă după-un tum. 

Iși mușcă buza de jos, ca să-şi poto- 
lească nervii, cari ameniţau cu lacrimi. 
In colțul străzii lumina clipea molatică, 
somnoroasă, îmbrăcată 'ntrun abajur 
de ceață. Incepuse să-i fie frig la p.cioa- 
re. Pe jos era noroi şi gropi. Nu se mai 
vedea nimic. Ă 

O liniște adâncă stăpânea toată stra- 
da, iar în curtea de paste drum nici o 
mișcare. 

Paula !... Cât de mult ar fi iubit-o. Nu 
şi-ar fi închipuit niciodată. 

Lasă capul în palme. Ar vrea să plân- 
gă, dar nu pozte, Mai bine. 

Numai lașii piâng... Simte însă picu- 
rându-i în sânge broboane de tristețe. 
Ar sta mult aşa... Se simte atât de rău 
şi de obosit... 

Ridică ochii. In cameră se făcuse 
ntuneric, mai întuneric can sufle- 
tul lui. 

CONSTANTIN SALCIA 





Pe urmă, am fost totuşi premiant, 
într'a 6-a și într'a T-a. Și n'am vândut 
cărțile. Şi iarăși mi-a rămas un năcaz 
toată viaţa, că n'am avut măcar atunci 
tăria să vând cărţile. 

* 

De când eram mic am ţinut partea 
celor slabi. In liceu ocroteam pe cama- 
razii de care ceilalţi își băteau joc. 
Mi-am făcut şi duşmani din cauza asta. 
Cu Cantemir ajunsesem la cuțite. Dar 
o luptă omerică, cu bulgări de zăpadă 
în ograda liceului, terminată în chiar 
casa directorului unde urmărisem pe 
fugar, a tăcut pe urmă din noi doi 
pricteni. 

In schimb, slabii din liceu deveniți 
tari în viață, au râs deseori de mine. 
Dar râsul lor nu ma 41urut, nici nu 
ma schimbat. M'a întărâtat. Am rămas 
acelaș, mai amplificat! 

C. GANE 
(Va urma) 


ŢIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU 23 Taxa poştală plătită: în numerar conform aprobării dir. G-le P. T. T. Nr. 24464-938,