Julia Kristeva — Batranul Si Lupii

JULIA KRISIEVA 


JULIA KRISIEVA 


Batranul şi lupii 
Mi-am pus în gând să povestesc metamorfozările fiinţelor în 


forme noi. 
OVIDIU 


Partea întâi INVAZIA. 

I. PE CINE SA CREZI? FRICA. 

Alungaţi de viforniţa din nord, lupii traversau fluviul 
îngheţat, se afundau în câmpia acoperită de zăpadă ce li se 
deschidea dinainte ca să-şi pândească victimele la marginea 
oraşelor. Cât era noaptea de lungă, Bătrânul le auzea 
urletele. Pitit lângă fereastră, încerca să vadă prin ceaţă 
ochii galbeni care punctau cu spaimă singurătatea aşezată 
câţi ani sunt de atunci - în straturi în pielea şi în răsuflarea 
sa. Pe geamuri, gheaţa sculpta stele, ramuri cu frunze 
ajurate, precum acele dantele cristaline pe care le găsim 
peste tot, din plastic sau din strasuri, prin magazine în 
preajma Crăciunului, sau formate din aburi îngheţaţi în 
numeroase ţări, foarte călduroase vara, foarte reci iarna, 
cum este cea în care ne aflăm acum. Fapt e că Bătrânul 
distingea cu greu, dincolo de această lucrare a unui Moş 
Crăciun transformat într-un miniaturist persan, formele şi 
cele ce se petreceau în faţa casei sale. Însă căldura bătrânei 
sale sobe din teracotă verde ajunsese la punctul optim, 
făcând să se topească gheaţa în mijlocul ochiului de geam, 
iar hubloul făcut în felul acesta îi permitea să vadă mai bine 
acum drama care se juca afară. 

Nu, nu putea spune că se teme. Poţi spune că ţi-e frică 
atunci când visezi, pătruns de neant? Probabil, dar este o 
teamă atât de rece, atât de inaccesibilă, încât pare 


artificiala, ca o fantezie aproape amuzantă în agitația 
patetică a oamenilor. Şi totuşi, această luptă cu lupii era 
cotidiană, permanentă, fiindcă, hrănită de noapte, ea se 
continua întreaga zi. lar Bătrânul descoperea mereu 
semnele unor treceri ciudate: mirosuri sălbatice, urme de 
gheare pe aleile umede ale parcului, în aerul sufocant al 
mulțimilor, pe gâtul animalelor, al păsărilor şi chiar al 
femeilor. Nici o îndoială: hoardele sălbatice se aflau acolo, 
ascunse, dar prezente. Intrau în sate şi oraşe, pătrundeau 
sub pielea oamenilor, lumea întreagă devenea tot mai 
câinească, mai feroce şi mai barbară. 

— Visaţi, îi zâmbea Alba Ram. 

Fiindcă uneori omul acela bătrân îndrăznea să-i 
împărtăşească viziunile sale doar ei, convins că inocenţa 
tinerei sale prietene o predestina poate să fie victima 
lupilor, dar în nici un caz complicea lor. 

Vis sau coşmar? Şi ce era cu durerea asta de stomac, care 
îl trezea în plină noapte, chiar la ora în care urletele 
reîncepeau şi când ochii sălbatici străpungeau perdeaua, îi 
chinuiau carnea, i se înşurubau în stomac - ventuze fierbinţi 
chiar acolo, deasupra inimii? Îl frământau cu colții lor, îl 
lingeau, sângele urma să ţâşnească, nu va mai fi de ajuns să 
se trezească. Lupii îi găsiseră punctul slab, îşi încleştaseră 
botul acolo, îl sfâşiau pe dinăuntru, în timp ce Bătrânul 
continua să audă afară urletele lor din plin şi să le numere 
urmele peste tot prin zăpadă. 

Nimeni nu îi ştia numele adevărat, îşi alesese un 
pseudonim pe care reuşise să-l treacă pe actele sale de 
identitate: Septicius Clarus. Însă numele acesta emana o 
pretenţie la ordinul patrician, sau cel puţin ecvestru, 
stânjenitoare pentru interlocutorii săi, ceea ce cu siguranţă 
nu era intenţia Bătrânului. Nu insista deloc, învăţăceii săi 
fideli, aşa cum erau Alba, Crisip sau Stephanie, ţineau din 
tot sufletul să-i dea, în particular, titlul de Scholasticus, 
întrucât şi-l dorea, însă cel mai adesea era numit 
Profesorul. Septicius Clarus, alias Scholasticus, alias 


Profesorul, alias Bătrânul, aduna pseudonimele ca să-şi 
păstreze neatinsă nu se ştie ce taină care se adăuga acum 
apariţiei neaşteptate a lupilor. Dacă nu cumva invadarea 
Sântei Barbara era revelarea unui secret ştiut de toţi 
locuitorii săi, însă păstrat cu grijă până atunci. 

— Este din cauza ulcerului, Profesore, duodenul. V-a spus 
clar Vespasian. (Alba, cu iubire filială şi neîncrezătoare.) 

— Înţeleg, draga mea, însă boala asta mi-au adus-o lupii, 
ştii doar că nu o aveam înainte. Şi poţi să-mi spui de ce se 
trezeşte la aceleaşi ore ca lupii? Vespasian, Vespasian. E 
ceva ciudat cu doctorul acesta. De altfel, e schimbat, nu mai 
are aceiaşi ochi. Ochii lui fără privire au căpătat culoarea 
galbenă. Ochi de fiară. 

— Ei, nu poate fi chiar aşa. 

— Ţi-l aminteşti pe Crisip? Îl văd şi acum, mereu în rândul 
întâi. Nici o urmă. Nevăzut, necunoscut. Cine mai ştie astăzi 
că a existat cineva cu numele de Crisip? Nu ţiseparecăe 
un lucru ciudat? Şi doar am trăit, am lucrat împreună. Ai 
avut de-a face cu Crisip? Măcar tu îl ţii minte? L-au luat. L- 
au mâncat sub ochii mei, în noaptea aceea când au coborât 
în haită. 

— Crisip era ca un motan vagabond. Se va întoarce într-o 
Zi. 

Alba era mai puţin sigură decât voia să pară. Tocmai îl 
găsise dimineaţă pe Epictet omorât în grădină. Avea două 
urme de coli la ceafă şi două dâre de sânge închegat pe 
blana sa de angora. Cu siguranţă nu-i va povesti Bătrânului. 
Atâta mai lipsea, să o ia de la capăt cu viziunile sale. De pe 
vremea când vecinii îi invidiau pisica regală, companionul 
pe care ea îl adusese din provincia sa natală, comoara ei, 
puiul ei. Există oameni cruzi, asta-i. Nimeni nu-i iubeşte pe 
străini, şi cu atât mai puţin pe străine, aşa că se răzbună pe 
ceea ce ei (sau ele) au cel mai drag. Să nu mai vorbim. Ce 
este mai banal decât ura? Nu o vor descumpăni pe Alba 
Ram prin oribila şi răutăcioasa ucidere a animalului. Nu, 
nu, nu-i va spune nimic bătrânului despre asta; el are prea 


multă imaginaţie. Crisip, da, nu era o pisică, dar ce 
dovedeşte asta? 

— Era cel mai bun elev al meu. (Profesorul insista.) îţi 
spun, ura lor s-a schimbat. Toţi sunt nişte lupi. Contaminaţi. 
Cum? Nu ştiu ce să-ţi spun. Ştiinţa mea, cea a vârstei mele, 
evident, nu-mi explică asemenea lucruri, dar le văd. O. dacă 
nici chiar tu nu mă crezi. 

Ea se aplecă spre obrazul ridat. 

— Noapte bună. Şi nu vă mai uitaţi afară, închideţi 
obloanele. Pe mâine. 

Era ciudată moartea lui Epictet. Alba nu avea pretenţia ca 
oamenii să fie buni cu o felină care avea şi merita alte 
virtuţi decât caritatea; dar masacrarea lui Epictet depăşea 
înţelegerea ei. Cât despre Crisip, mai bine nici să nu te mai 
gândeşti. 

Bătrânul ştia foarte bine ce povestea, şi era sigur că nici 
Alba nu se lăsa înşelată de asta. Însă experienţa îl învățase 
că unele persoane cred că îşi dovedesc iubirea negând ceea 
ce spui, crezând că te apără în felul acesta de- problema 
despre care le vorbeşti. Pe scurt, el vedea lupii cu blana 
cenuşie, botul ascuţit, coada lăsată, strecurân-du-se, singuri 
sau în haită, prin grădini, prin case, prin dulapuri, pe sub 
pielea feţelor, prin cuvintele oamenilor. Unii erau albi, 
rasaţi, iuți. Alţii se confundau cu amărâtele de jivine din 
satele de pe la munte. Veniţi din nordul cel mai îndepărtat şi 
din stepe, erau cu toţii înfometați, nemiloşi. Nu se dădeau în 
lături să mănânce hoituri, dar se re-pezeau mai cu seamă la 
fiinţele vii. Vitele dispăreau brusc de prin gospodării, sau 
oamenii dădeau peste cadavre ori peste resturi împrăştiate. 
Şi totuşi, nimeni nu vorbea despre asta. 

— Oamenilor le este frică, frica le închide ochii, preferă să 
doarmă. Altfel, ar trebui să ia hotărârea să-i vâneze pe 
aceşti lupi, nu? 

Bătrânul îşi reîncepea refrenul în faţa Albei, singura care îl 
mai asculta, în timp ce vecinii îi întorceau spatele cu acel 
zâmbet pieziş născut în faţa unor situaţii fără scăpare. 


Dar se ştia. Toată lumea ştia deja. Vespasian chiar 
încercase să tragă într-un lup alb care se aşezase în faţa 
căminului din salon. Fiara rănită, pe care doctorul crezuse 
o clipă că o doborâse, îi sărise în piept, colții îi smulseseră o 
bucată din obraz, intrusul fugise schelălăind, iar Vespasian 
rămăsese plin de sânge, împietrit. „Nu poţi face nimic 
împotriva bestiilor acestora, nimic, trebuie să te adaptezi”, 
repetase el câteva zile ca un halucinat, iar Bătrânul 
înţelesese că lupul îi inoculase veninul său. 

Se ştia, lumea tăcea, se lăsa otrăvită. 

Cam tot pe atunci se descoperise groapa cu cadavre. Zece 
mii de ofiţeri dispăruseră în chip misterios de ceva timp, 
fără a lăsa vreo urmă. 

— Elita armatei, a aristocrației, a naţiei! (Astfel şuşoteau 
oamenii.) E posibil să ni se facă aşa ceva fără să ne dăm 
seama? 

— Ăştia sunt sciţii. E clar că numai nişte nemernici ca ei 
pot înfăptui o asemenea crimă perfectă! Să faci să dispară 
oamenii ca un fum! (Spiritele raţionale îndrăzneau să facă 
ipoteze.) 

— Dar sciţii au fost alungaţi de ani şi ani de zile. Nu mai 
erau aici când s-a pţodus grozăvia. (Spiritele sceptice 
făceau presupuneri prudente.) 

— Atunci, cine? N-o să mă faceţi să cred în vedenii! 

— Lupii, vă spun că sunt lupii! Asta s-a întâmplat exact 
când au început să ne invadeze. (Bătrânul continua să se 
încăpăţâneze.) 

— Gata, iar îl apucă! Bine, Profesore, cu siguranţă că sunt 
lupii. O să vorbim altă dată. De acord? 

— Văd eu bine că nu mă credeţi. Dar de ce? Expli-caţi-mi 
de ce. Ce-i neverosimil în ce spun? 

— Vreţi să vă explic ce este neverosimil în povestea 
dumneavoastră, Septicius Clarus? Mai întâi că nimeni nu a 
văzut lupi în Santa Barbara. Nu, nimeni! A văzut cineva 
vreun lup, doi lupi sau o haită aici? Eu, unul, nu. În al doilea 
rând, chiar dacă ar exista lupi, de ce ne-ar fi duşmani? 


Vedeţi dumneavoastră vreun motiv? Eu, nu! Lupul este 
strămoşul câinelui, îl poţi domestici. Va trece de partea 
noastră, ne va apăra de semenii lui, fiindcă, da, există prin 
lume lupi, da! Asta da, sunt! Cu duiumul! Ei bine, vom avea 
şi noi lupii noştri, care ne vor apăra de ceilalţi lupi. De lupii 
celorlalţi, dacă vreţi. O formă de asigurare, în fond. Cu lupii, 
e destul să ştii să-i iei, să nu-i superi, să le faci un loc, să fie 
mulţumiţi că se simt la casa lor, să se simtă în largul lor. La 
urma urmei, nişte lupi domesticiţi! 

— Nu eu, ci tu visezi. (Septicius nu se lăsa.) Nu ştiţi că 
lupul nu-şi schimbă firea? Că nu-i poţi domestici? Vechea 
poveste! De mii de ani, cred. Dar acum? Voi o daţi cotită. 

Mai rău, deveniți lupi, nişte sălbatici unii cu alţii. 
Adevărate fiare, nu vă mai recunosc. 

— E obsedat! (în faţa Albei, tonul lui Vespasian căpăta 
siguranţa bănuitoare a cunoscătorilor ipocriţi.) Ai citit Omul 
cu lupii Ei hai, chiar? Nu mă lua pe mine aşa! Am studiat 
toată literatura referitoare la problemă, o adevărată 
bibliotecă! Câţi lupi a văzut bătrânul tău flecar? N-a găsit 
cumva vreo cinci, aşa, din întâmplare, într-un copac din faţa 
ferestrei sale? Cinci, câte sunt cele cinci degete de la mână 
care îi servesc la ceea ce te gândeşti. Bătrânul ăsta al tău a 
citit prea mult Freud! 

— Exagerezi! (Alba îl iubea pe acest bătrân vizionar cu un 
soi de dragoste aiurită şi încrezătoare, ca o fetiţă: nimeni 
nu avea dreptul să-şi bată joc de Profesorul ei! Oamenii 
ăştia măcar bănuiau ce delicat este?) Nu citeşte decât 
cărţile lui latineşti, latina veche, latina nouă, latina Bisericii: 
mai ştiu eu cum e acum? Lumea începe să se teamă, dar 
continuă să-l numească Profesor. lar pentru mine va 
rămâne mereu Profesorul meu de latină, ştii bine. Omul cu 
lupi? De ce nu! Dar m-ar mira, cred că îl găseşte pe Freud 
al tău prea seducător, prea uşor. 

— Uşurel, uşurel! Deşi aici e explicaţia. (Vespasian puncta, 
mai doctoral şi mai bânuitor ca niciodată.) 


Aşadar, se descoperise groapa comună în munţi, în fundul 
unei vechi cariere părăsite. Cinci mii de trupuri zăceau 
îngrămădite pe calcarul murdar: muşcate, roase, 
sfârtecate. Câteva urme de bale pe pereţi, paturi de puşcă 
ciuruite de gheare, de dinţi, stropite cu sânge. 

— Doar garda putea să le facă faţă lupilor. Aceşti oameni 
înţeleseseră pericolul înaintea bătrânului şi trebuie să fi 
declanşat o vastă vânătoare secretă ca să-i alunge pe 
invadatori. 

— Aşadar, lupii trebuie să-i fi atras în capcana aceasta 
înainte de a bloca ieşirea. Imposibil să tragi în gaura asta 
neagră, i-au masacrat ca într-un coteţ de păsări! 

— Totuşi, nu erau nişte copii! S-au luptat. Uite, cadavrele 
lupilor sunt amestecate cu cele ale ofiţerilor. 

— Cinci mii de oameni! Un adevărat iad. Dar, spune-mi, 
unde sunt ceilalţi? Erau zece mii în garda asta de elită, nu? 

— Poate că au scăpat? Pregătesc rezistenţa, în străinătate. 

— Crezi? Eu n-am auzit niciodată de o rezistenţă împotriva 
lupilor - în afară de Bătrân, desigur, dar oare el este capabil 
să lupte? Un profet, un om al durerii, să zicem un vizionar? 

— Atunci? 

— Atunci înseamnă că lupii i-au masacrat şi pe ceilalţi. 
Fiecare lup o fi cărat unul sau două cadavre în bârlogul lor 
împuţit. Poate că şi-au făcut provizii pentru iarnă. E tare 
greu în nordul îndepărtat, nu au nimic de mâncare, vin să 
ne ia ceea ce avem noi mai bun: rezervele de hrană şi 
oamenii. Se pare că acum vin prin casele noastre. 

— Doar dacă nu descoperim o altă groapă mai târziu, 
undeva mai departe. 

— Cine ştie? Şi la ce ţi-ar folosi să ştii mai mult? Hai, ne 
întoarcem. 

Atunci a fost prăpădul, iar invazia completă. Cuprins: de 
oroare, Bătrânul se îndepărta de ceilalţi într-o aură de 
înţelepciune şi de onoare căreia nimeni nu avea priceperea 
- de fapt, îndrăzneala - să-i dea un nume, dar pe care toţi o 
întăreau prin priviri fugitive, gesturi servile, subînţelesuri. 


Una dintre acele linişti care îi izolează pe cei drepţi 
îmbibându-i pe ceilalţi cu un miros acru de gândaci 
învăluise ţinutul îngheţat de frică şi de compromis. Bătrânul 
continua să vegheze la fereastra sa, cu durerea zăvorâtă în 
stomac. Dar durerea lui, care era şi un bârlog al lupilor 
făcut în carnea sa, în mod paradoxal îl ferea conferindu-i 
acea vigilenţă magnetică ce părea să împiedice fiarele să se 
apropie de locuinţa lui. Durerea îi face să fie deosebiți pe 
cei fragili, străfulgerarea lor contra înjosirii sclavilor. 

II. NIMIC. IATĂ CE GÂNDEŞTE EL. 

Stacojiu, roşu sângeriu, ocru - o vâlvătaie de stejari, 
arţari, fagi escalada coasta muntelui. Septicius Clarus îşi 
savura cea de-a şaptezecea toamnă cu pofta neostoită a 
unor priviri melancolice, în contact cu acest anotimp 
colorat, bucuria sa era gustativă şi tactilă. Ioate nuanțele 
de brun, galben şi roşu îi pătrundeau în piele, îi încălzeau 
gâtul, îi umpleau ochii, îi insuflau acele rătăciri de 
deplinătate pe care nu le exprimi bine decât cântând. De 
data aceasta, nu le va cânta, cu atât mai puţin cu cât în 
acele locuri plăcerea este repede dispreţuită, ca o manie. 
Se apropie doar de un arbore firav cu frunzişul de culoarea 
cireşei şi îl scutură uşor spre a se lăsa inundat de cascada 
limbilor de foc răspândind miresme. Un gest care le amuza 
mult pe fiicele sale, cu mult timp în urmă, înainte de a pleca 
din ţara lupilor: „Iata, fă ca toamna! Iata ştie să imite 
toamna!” Fetele râdeau în proaspătul foc vegetal, lui îi 
plăcea să le vadă vesele. A fost odată. 

Unde ne aflăm? Într-o pădure din statul New York, în 
apropierea frontierei canadiene? Într-un colţ sălbatic din 
Carpaţi? În nordul muntos al Greciei, leagănul lui Orfeu 
urmărind-o pe Euridice? Bătrânul nu uita că se află acasă, 
la Santa Barbara. Mai ştia şi că raţionamentul are puterea 
tainică de a situa pe oricine oriunde, dar era convins că, în 
ciuda acestei palete care îl purta pe deasupra lumii, nişte 
evenimente „chiar de la noi” se desfăşurau împrejur 
încărcând cu o povară foarte terestră, foarte grea, colţurile 


pline de taină ale Carpaţilor, nordul mitic al Greciei până în 
pădurile auriu-roşcate ale statului New York. O povară de 
moarte, lupii. 

Mihi parce, Venus: semper tibi dedita semit/Mens mia; 
quidmesses uris acerba tuas? Dar pace, îmi dă mie, tu 
Venus: sunt robul tău de-a pururi credincios; de ce să arzi, 
tu crudo, tot ce ai adunat? 

Nu uita nici serbările în cinstea lui Adonis, cel plâns de 
Venus, nici ceremoniile religioase, ţinute în cea de-a şaptea 
zi a săptămânii de evreii din Siria.” 

Versuri latineşti se ridicau prin frunzişuri, iar freamătul lor 
îl împăca pe Septicius cu un timp pierdut, această litanie 
liniştitoare, senzuală până la declin, pe care atât de mult o 
iubise, o recitase, o predase. Versuri ale unui sfârşit de 
lume, lumea romană care a dăinuit înaintea noastră, aşa 
cum suntem noi înaintea cine ştie cărei barbarii sau simple 
metamorfoze, fapt pe care Profesorul încerca să-l privească 
în faţă. Şi totuşi, splendoarea pierdută îl copleşea o dată în 
plus, aici, sub flăcările toamnei. E clar că avea să rămână 
pentru totdeauna omul acelei lumi de odinioară pe care elo 
numea „civilizaţie”. 

„Dar măcar depărtează-ţi, neagră Moarte, mâinile 
hulpave, le dă deoparte, sumbră Moarte, te implor, nu am 
aici o mamă care să-mi adune în vălul său de doliu oasele-mi 
arse; nu am o soră care să jertfească cenuşii mele parfu- 
murile din Asiria şi care să plângă, cu părul despletit, în faţa 
mormântului meu.” 

Din nou tânărul acesta, Tibullus, care vine să-i înlăcrimeze 
ochii cu elegiile sale. Trist, schimbător, presimţind un lisus? 
Însă un lisus al lui Tibullus, de-ar fi existat, ar fi murit în 
fulgerul graţiei. Cât? Cu vreo douăzeci de ani înainte de 
venirea Celui înviat din morţi? Toată lumea l-a uitat pe 
Tibullus. Elevii de la ora de latină, care apreciau mai ales 
trăsnăile bătrânului profesor, râdeau pe ascuns când îşi lua 
glasul acelui cântăreţ îndrăgostit, al acelui Romeo antic ce 
pare să fi fost înamorat de frumoasa Delia, înainte de a 


urmări cu înflăcărările sale retorice şi evident fizice pe cel 
mai tânăr şi mai seducător dintre oameni, un anume 
Marathus. Clar! Acestor tineri jucători de fotbal şi de polo 
nu le păsa de stările sufleteşti şi de cântarea zgomotoasă a 
lui Tibullus ori a unora precum Prudentius sau Ovidiu: nişte 
pisălogi talentaţi, asta erau. „Civilizaţia”, cum zicea 
bătrânul Septicius, se schimbase mult, dar el nu pare să-şi 
dea seama. Treaba lui. Să se distreze în muzeul lui. În rest, 
nu-i rău. Dar să ne lase, în fine! Ce idee, între noi vorbind, 
să păstrăm latina în programă, acum când sunt 
calculatoare, compact-discuri, sonde spaţiale, programe de 
procesare de text. 

O! Dar bătrânul acesta original îi înţelegea. Le surprindea 
râsetele pline de milă, dar se prefăcea că nu vede nimic, 
fiindcă dacă observăm că civilizaţia s-a sfârşit, înseamnă că 
chiar se sfârşeşte. Cel puţin aşa credea pe atunci. Şi 
continua să le recite din Tibullus. 

„Pe mine, sărăcia să mă facă să-mi traversez viaţa în tihnă, 
de nu s-ar stinge vreodată focul ce îmi arde în vatră; să 
plantez cu mâna mea la vreme potrivită, puiet firav, ca un 
adevărat ţăran şi, cu mână pricepută, arbori fructiferi deja 
formaţi. Căci credincios aduc onoruri atât bătrânelor cioate 
pierdute în câmpii cât şi vechilor pietre de la răscruci, 
purtând pe ele ghirlande de flori; iar roadele dintâi, fructe 
ale primăverii, sunt ofranda pe care o închin zeului rustic.” 
în vreme ce contemporanii săi slăveau într-o Romă în 
extincţie şi prolixă gustul rânced al pieirii ce se ignoră, 
petreceri sordide şi dezmăţuri asemenea, plăceri neostoite, 
repetate fără nici o oprelişte sau oferite de bunăvoie, 
Septicius pândea semnele unui anotimp ce aluneca spre o 
direcţie necunoscută. Iotuşi, Ovidiu al său şi Tibullus nu 
aveau nimic din sclavii temători visând la un Mântuitor. 
Aceste copii modeste, dar sublime, ale orgiilor pompeiene 
îşi ofereau propriul trup ca martiriu neînfrânat, deja 
pregătit de zeii păgâni, cu preoţi obsedaţi de venirea unei 
fantome din ludeea care se credea Singurul şi se socotea 


drept Cel Adevărat. Doar că Septicius imagina, prin 
metamorfozele şi elegiile scrise în această limbă moartă, 
dar slăvită de el, un soi de melodie care, ca toate 
sonorităţile nemaiauzite, se năştea dintr-un zgomot bestial 
pentru a-l rafina în timp, aşteptare, promisiune. Armonia 
sau perfecțiunea care urmează: perioada de dinaintea 
Crăciunului. 

EI citea această tranziţie în formele instabile care populau 
paginile din Ovidiu, transfigurând o fiică incestuoasă în 
esenţă parfumată, o ucigaşă în căţea, un egotist în floare, o 
soră îndrăgostită în fluviu, femei furioase în arbori, un rege 
în ciocănitoare, o cetate în bâtlan, pe Cezar în stea - dar 
încă nu pe un om în Dumnezeu. Aceste mutații ovidiene 
erau pedepse sau cel puţin sancţiuni. Şi totuşi, judecătorul 
care impunea răzbunarea părea să se bucure de pedeapsă 
la fel de mult ca şi de oprobriul pe care era pe cale să-l 
trezească. Dar oare pentru a-l anula sau pentru a-l 
încremeni? 

Între cele două variante, Ovidiu şi Septicius sondau 
nehotărâta, periculoasa condiţie umană, care încă nu îşi 
alesese crucea, dar deborda de pasiune. Cât despre 
Tibullus, scufundat în iubirea mortală, el îi oferea generos 
acelaşi suc ca un fruct copt care ştie că trebuie să 
putrezească, dar se umple până plesneşte de un lichid solar. 
Elegiile cântă o moarte infinită. Elegia bea moartea, se 
îmbată, nu crede în ea, pentru ea nu există pauză. Ştie 
Tibullus că aşteaptă un Hristos pentru a-l scăpa de 
aşteptare deschizând o lume de dincolo? 

Tată şi orfan, Septicius nu miza cu adevărat pe lumea de 
apoi a Tatălui şi-l prefera pe nefericitul Tibullus 
implacabilului mormânt sau reînvierii străinilor. Nici 
decadent, nici optimist, Profesorul se imagina stând pe o 
creastă: os la frontiera a două cavităţi sau barcă 
scufundându-se între două valuri, dar mereu avid de 
această frământare care te face să vezi răul cel mai rău şi 
dă naştere la imagini insolite în care filosofii vor citi, mai 


apoi, nişte adevăruri. Os sau barcă, prezentul era la mijloc. 
Septicius privea Santa Barbara cu ochii lui Ovidiu şi ai lui 
Tibullus. 

Unii dintre elevii săi cedau în faţa farmecului acestui 
anotimp ce se maturiza în tristă plenitudine. Ei reluau 
versurile, visători şi inspirați, ca şi cum cuvintele poetului 
latin nu i-ar fi părăsit niciodată, ca şi cum o metamorfoză 
mistică semănase, în trupurile lor îmbrăcate în tricouri, 
melodiile elegiace ale adolescentului latin. 

— Iar roadele dintâi, fructe ale primăverii, sunt ofranda pe 
care o închin zeului rustic.” 

Cea mai pasionată era, desigur, Alba: cea mai plină de har, 
cea mai exactă, întruchiparea cea mai bogată a unei 
nostalgii endemice, dar vii, de neîmblânzit. Nu, Roma nu 
dispăruse, ci se metamorfozase, luase chipuri noi. Barbare? 
Poate, în orice caz, noi. Vase de lut lipsite de ornamente. 
Dar nu tot din lut se făceau odinioară şi cupele? 

În ţinutul invadat de lupi, Alba îi împărtăşea pasiunea sa 
romană fără exces, aproape din timiditate, din curtoazie cel 
puţin. O politeţe gândită, curiozitatea acidă a celor 
deziluzionaţi. 

Obstinată şi ambițioasă, ea spunea totuşi că îl preferă pe 
Suetonius. Vieţile celor Doisprezece Cezari, scrise sub 
Hadrian, îi revela un cronicar al scandalului cotidian care 
arunca asupra celor mai mari oameni ai istoriei romane o 
privire corozivă sau insensibilă, însă tot de o imoralitate 
absolută. La fel ca şi la Santa Barbara astăzi, epoca era pe 
cale de a se încheia la Roma, deşi nimeni nu îşi dă seama, 
nici chiar Suetonius, şi totuşi relativismul său trăda sfârşitul 
unei ere. Fără ironie, fără reproş, fără patos, fără speranţă: 
văzute din interior, corupţia, „afacerile”, viciile şi virtuțile se 
echilibrează, în timp ce probabilismul devine credinţa 
înţelepţilor superstiţioşi. Alba îşi spunea că dacă ar exista 
oameni care să se gândească la invazie, ar trebui să fie 
precum Suetonius. Eroismul lui Plutarh i se părea 
anacronic, Tacitus încă mai credea într-un sens al istoriei, 


însă Suetonius nu era decât un povestitor al slăbiciunilor 
trupeşti ajunse la cele mai înalte posturi ale puterii la bine 
şi la rău. Minimalismul obscen este onestitatea amoralis- 
tului. Dacă ar fi urmat îndemnurile Profesorului, Alba s-ar fi 
dedicat celui de-al o mie umilea studiu despre Suetonius şi, 
cine ştie, poate ar fi găsit ceva original, revelator pentru 
lumea actuală, însă Alba nu era prea studioasă. Printre 
altele, era convinsă că prezentul din Santa Barbara 
permitea înţelegerea istoriei Romei, şi nu invers. Or, tocmai 
prezentul era strivitor şi insezisabil, iar Alba îi prefera 
reţetele de bucătărie înainte de a savura, în pofida a orice 
(din datorie faţă de Septicius, sau din viciu, însă viciul este 
umbra datornicului), câteva pagini din Suetonius, între 
friptura de porc gătită cu cincizeci de fire de cuişoare şi 
păstrăvul de culoarea somonului făcut cu ghimber. 

„O străveche şi înţeleaptă credinţă se răspândea atunci în 
întreg Orientul, conform căreia, după cum spuneau nişte 
cuvinte fatidice, oamenii vor ieşi din ludeea la acea vreme şi 
vor cuceri împărăţia lumii.” 

Asta a fost scris în secolul I. Mai există oare asemenea 
„străvechi şi înțelepte credinţe” astăzi? Undeva, poate 
tocmai se ridică nişte oameni, în epoca noastră, care se 
pregătesc să pună stăpânire pe împărăţia din lumea 
aceasta. La bine şi la rău? Cine îi cunoaşte? S-a născut acel 
Suetonius contemporan? Istoria nu se repetă şi toate 
cuvintele fatidice sunt tocite. Liniştea este singura artă de 
valoare. Singura artă de a trăi. lar Alba se întorcea la 
friptura sa de porc, când nu gătea păstrăv cu ghimber, 
aşteptând să-l audă bodogănind pe Vespasian care nu era 
decât o mască a rătăcirii sale. 

Ce căuta ea? Grandoarea şi perversitatea, depravarea şi 
spiritul de dreptate, amestec ce lipsea la Santa Barbara, 
lăsată toată doar în voia sorții şi a înjosirii? Un lulius Cezar 
„amant al tuturor soțiilor şi metresă a tuturor soţilor” nu 
era mai puţin Cezar, poate că era chiar mai mult, el care se 
lăuda că „soldaţii săi au ştiut să se bată chiar parfumaţi 


fiind”! Straniul Augustus, spoliind bunurile şi vrând să 
vândă ca sclav un cavaler roman care pusese să i se taie 
degetul mare de la mână celor doi fii ai săi adolescenţi 
pentru a-i scăpa de a fi înrolați în armată. Ce intransigenţă 
din partea unui şef care susţine sus şi tare că „se săvârşeşte 
destul de repede ceea ce se săvârşeşte după dorinţă”, şi 
care a fost gata să-şi ofere propria fiică spre a se face din ea 
o Vestală, în timp ce în realitate o exila din cauza 
dezmăţurilor sale! „Trupul, se zicea, îi era plin de pete, dar 
şi de bătături apărute din cauza unei scărpinători pe care o 
folosea prea mult pentru a mai atenua din mâncă-rimi; iar 
semne din naştere, comparabile ca mărime şi număr cu 
Ursa Mare, îi erau răspândite pe piept şi pe burtă.” Aşadar, 
abject a fost divinul Augustus, cel care a obligat pe unul 
dintre liberţii săi favoriţi să se sinucidă fiindcă fusese 
surprins în flagrant delict de adulter cu matroane; lui 
Thallus, secretarul său, a pus să i se rupă un picior pentru 
că i-a divulgat o scrisoare pentru cincizeci de dinari, însă 
deliciile duplicităţii şi ale crimei au cunoscut apogeul sub 
regimul succesorilor săi: Caligula, Nero. Alba savura viciul 
marilor cauze: „Gaius deja nu-şi mai putea stăpâni înclinația 
către cruzime şi infamie, nici nu se mai putea împiedica să 
asiste cu cea mai avidă curiozitate la torturarea şi la 
execuţia condamnaților; nici de a ieşi noaptea în travesti, pe 
cap cu o perucă şi îmbrăcat într-o rochie lungă, mergând 
prin bordeluri şi alte locuri de desfrâu.” 

Fiindcă absenţa de morală nu o şoca deloc pe perfida 
istorică, ci mai degrabă micimea proiectelor sale. Or, la 
Cezari, acestea erau nemăsurate, ceea ce punea în relief 
gestionarea brutală şi totuşi îngustă a Sântei Barbara. Cât 
despre auguri şi alte prevestiri care stau la baza judecății 
lui Suetonius, Albei îi plăceau fiindcă era tot atât de 
perversă pe cât de superstiţioasă. Profesorul nu îndrăznea 
să gândească că o înclinaţie venală, dar ocultă, o purta pe 
cea mai bună elevă a sa către intrigile istoricului roman 
care alternau otrăvirea şi lubricitatea, loviturile de pumnal 


şi jurisdicţiile implacabile. Această bănuială îi trecea prin 
minte dar nu întârzia asupra ei, fiindcă atunci când toate 
aparențele sunt vicioase, cum să nu le apreciezi pe cele 
care cel puţin se străduiesc să fie convenabile? Aceasta era 
Alba, ţinută ca într-un cleşte fără ştirea ei de o pasiune 
criminală care trebuia în mod sigur să iasă la lumina zilei. 
Dar să nu anticipăm. 

Să rămâi lucid sub frunzişul roşu-stacojiu, când lupii 
brăzdează câmpia şi când nimeni nu-şi mai aminteşte de 
Tibullus, de Ovidiu, de Prudentius, în afară probabil de 
Alba, după ce s-a delectat cu romanul porno-poliţist al lui 
Suetonius. Şi, desigur, Septicius însuşi, pe care cărţile sale 
îl despărţeau de o lume lipsită de lumină. 

Mai rămâne totuşi natura, o sevă puternică durând până 
în toamna care se stingea, „în curând va veni moartea, cu 
capul înconjurat de tenebre, în curând va veni pe furiş 
vârsta care te domoleşte.” 

O proză ritmată, versul devenit povestire, acel ceva spus 
cu simplitate: Bătrânul nu cerea mai mult. Închidea ochii, 
iar veselia sa umedă îi rămânea sub pleoapele închise: 
universul este atât de plin toamna; un singur basm, o 
povestire de două rânduri au puterea de a transfigura 
timpul sensibil într-o fantezie, care îmbracă mereu 
trăsăturile unei persoane. Spiritul său, rapid sau adormit, 
jongla cu mărturisirile, cu imaginile, cu destinele. 
Acumulate şi vesele, aceste metamorfoze se scuturau de 
materie, sine materia, „exercitium arithmeticae occultum 
nescientis se numerare animi”. O muzicalitate care avea 
câştig de cauză, rapidă. 

Era o vară indiană, iar Profesorul nu urcase pe coline spre 
a se afunda în nebunia culorilor decât la primele înţepături 
ale frigului care desprindeau frunzele, făcându-le să cadă 
lent pe mâinile şi sub paşii săi. Pentru nimic în lume nu le-ar 
fi smuls; să culegi acele frunze care se stingeau, sublime, 
înainte de a muri, i s-ar fi părut o lipsă de tact. Lăsând 


aşadar copiilor şi îndrăgostiţilor grija de a rupe aceste 
ruguri înroşite, el cobora pe coastă. 

Bătrânul era văzut plimbându-şi eternul costum din 
mătase chinezească de un gri-bej în staţiunea balneară 
oferită în acest sezon pensionarilor şi câtorva cupluri de 
străini bogaţi, în hoteluri, canapelele şi fotoliile din saloane 
dispăruseră sub huse. Fiecare dispunea de un chelner 
singuratic şi indiferent care se plictisea tot punând discul 
cu tangoul său preferat pentru a crea animaţie, în pofida 
lipsei de public. Bătrânul învățase să nu audă zgomotele din 
lumea aceasta, însă se trezea la vocea vibrantă a lui Billie 
Holiday: „Some men love me 'căuşe I'm happy.” Şi zâmbea, 
jenat că a putut cineva să-l surprindă făcând pe modernul, 
el, bătrânul demodat, delectându-se cu sunetul acestei voci 
alese, indecente, os şi carne, o voce neagră ca laptele. Două 
discuri uşor zgâriate pe care un amator de jazz, pasăre 
rară printre clienţi, le lăsase barmanului împreună cu o 
pereche de jeangşi şi de bascheţi, în amintirea unei politeţi, 
mereu surprinzătoare în acest ţinut crispat. 

Noaptea, ringul de dans pustiu părea de neatins - 
asemenea acelor cruste alburii, cu apă sărată, care acoperă 
cu o peliculă abia dureroasă rănile ce continuă să existe 
dedesubt. Nişte glasuri străine se auzeau pe sub tei, 
cuplurile bogate trebuie să fi vorbit germana sau rusa - nu 
avea nici o importanţă, ambele idiomuri se confundau cu 
uşurinţă. Bătrânul se distra încercând să distingă râsetul 
fără cuvinte care emana din aceste limbi parcă sfărâmate în 
bucăţi: râsul grăsuliu al damelor slave care le mângâia 
cerul gurii înainte de a se stinge, potolit în burtă; sau 
pocnetul de bici al gătlejurilor masculine germanice, care 
nu erau lipsite de gravitate şi nici de distincţie. 

Totuşi, îşi recunoştea compatrioţii, pensionarii din ţară, ' 
după vestoanele ponosite şi ochii încercănaţi ai femeilor, cu 
toţii prematur îmbătrâniţi, plictisiţi. Oamenii aceştia nu 
vorbeau. Aplecaţi peste farfuria lor, nici măcar nu se 
priveau, fiindcă o privire este brusc în stare să te facă să 


spui câteva cuvinte, chiar dacă ai hotărât să nu vorbeşti 
deloc. Câteodată, o mână bătrână, plină de vene, se ridica 
de pe faţa de masă ca să mângâie un braţ zbârcit. Le era 
teamă? Trupuri fade şi neclare a căror minte nu ştie, sau nu 
mai vrea să ştie. Mai puţin decât zăpăceală, mai mult decât 
neatenţie, îi ţintuia un soi de lâncezeală, doar dacă nu 
cumva era o vagă bucurie despre care credeau că nu se 
cuvine să şi-o permită, cum nu îţi îngădui relaxarea unei băi 
calde când s-a întrerupt apa: ce facem noi aici, împreună cu 
aceşti necunoscuţi, ispăşim cumva o condamnare cu 
suspendare? Bătrânul îi tiraniza cu mult mai mult decât 
turiştii lipsiţi de jenă. Desigur, nu mai încerca să le 
vorbească despre lupi, fiindcă i se pusese în vedere foarte 
repede că, dacă povestea sa aiuritoare nu era cu adevărat 
falsă, era cel puţin deplasată. Septicius înţelesese: nu va 
mai spune nimic. Totuşi, în fond, nu era oripilant cu aerul 
său dezolat, nu prea convingător? Fiindcă îi era de ajuns să 
uite sau să-şi imagineze că nu este observat pentru a-şi 
relua acea expresie satisfăcută pe care o vedem pe chipul 
sfinţilor prin bisericile astăzi părăsite. Da, omul acesta 
trebuie să se fi luat drept un sfânt, cu liniştea sa pe 
jumătate supărată, pe jumătate încântată, în costumul său 
de şantung, eleganța din vremurile de altădată pe care o 
afişa nu fără insolenţă prin ringul de dans pustiu, mergând 
până acolo încât săruta mâinile unor bătrâne pensionare 
care se întrebau dacă trebuiau să se simtă flatate sau 
vexate. Dar ce idee să săruţi aceste mâini veştejite de ani şi 
de detergenţi, când lupii erau peste tot, cel puţin după cum 
pretindea el, iar toată lumea ştia că are dreptate, chiar 
dacă ezita să intre în jocul său! 

— Am să-ţi spun ce gândesc eu, draga mea (susura uneori 
câte un bătrân la urechea soţiei sale, în pat, departe de 
privirile necunoscuţilor şi ale barmanului), dacă începi să 
scormoneşti în treburile astea, le aţâţi şi mai mult, te simţi 
obligat să crezi că există - vorbesc de lupi - şi ca atare 
trebuie să faci ceva, ori să nu faci nimic. Asta-i toată 


problema, înţelegi? Mai bine nu discutăm, în fond, discuţi ca 
să spui ce anume? Asta-i viaţa, înţelegi ce vreau să zic? 

— Încearcă să-i provoace pe lupi, asta-i tot ce încearcă 
eroul nostru. Trebuie să înţelegi că începe să se sature de 
cărţile sale! 

— Evident! Noapte bună! 

Bătrânul nu se culca decât în zori, după germanii şi ruşii 
care aşteptau miezul nopţii ca să se dezlănţuie ici şi colo, pe 
cicatricea ringului de dans. El aştepta ca aceştia să plece la 
culcare pentru a continua să-l sâcâie pe barman cu mania 
sa despre invadatori, într-atât încât celălalt a sfârşit prin a 
intra în jocul lui. Şi stăteau aşa, amândoi, până ce răsăritul 
căpăta culoarea indigoului sub imboldul soarelui încă 
nevăzut, murmurând împreună cu Billie, cu vocile lor 
răguşite şi încântate: Maybe I'm afool but it's afun, I'm 
happy to do for y ou what I'm doing, My mother she give me 
something, l have a long way to go, Full ofpassion, jealousy 
and hate. 

— Aveţi noroc să înţelegeţi ce spune. (Barmanul.) 

— Dar nu înţeleg nimic, doar frânturi. (Bătrânul.) 

— V-am auzit totuşi cântând cuvintele acestea: Baby won't 
you please come home I'll never smile again.” Vedeţi, pot să 
zic şi eu, dar ce anume înseamnă? 

— Vrea să spună că ceilalţi mă plictisesc, că nu vreau să-i 
ascult, şi că frumoasa ta, pe discul ei, înseamnă o altă lume. 
Viitorul trecutului. Gravitatea neesenţială, asta există, nu 
credeţi? 

— Nu ştiu, eu. Însă, cât despre o altă lume, există una, 
sunt de acord cu dumneavoastră! 

Şi relua: On the sunny side ofthe street amândoi, sub 
razele deja roz ale zorilor, pe când lupii se îngrămădeau în 
spatele dunelor învecinate. Vocea ascuţită, voluptuoasă, 
tonifiantă ca oceanul, naivă precum cochetăria unei fetiţe, 
răguşită de plăcere şi de trudă, languroasă, pretențioasă, 
amară. 


— A, da, Domnule, aveţi dreptate, există o altă lume. Nu-s 
numai lupii, sunteţi de acord? (Insista barmanul.) 

Nimic. Bătrânul nu credea nimic. Trupul său îmbrăcat în 
mătase naturală se îndepărta spre rundul grădinii unde 
căzuse rouă peste arbuştii cu flori roz, înainte de a intra în 
saloanele cu canapelele acoperite de huse, iar lustrele 
stinse. 

Deodată, zări un braţ subţirel, dar bine rotunjit, un braţ 
agil de femeie tânără, ridicându-şi părul blond ca să-l 
prindă în coc deasupra cefei. Alba? Încă o viziune. Braţul 
fiicei sale, cea mai tânără, ale cărei degete făcuseră 
bătături tot apăsând pe corzile viorii şi care împleteau 
acelaşi păr des, dar negru, într-o coadă grea pe care o 
răsucea uneori în jurul capului în formă de coroană? Visase 
acea mână zveltă care ridica părul bogat şi degaja ceafa 
lăsând să se vadă pufuşorul de culoarea grâului de când 
micuța plecase să fie vedetă printre străini. De când i se 
stinsese soţia. De când rămăsese singur cu cărţile sale, cu 
mult timp înainte de venirea lupilor. O descrisese, o 
păstrase în acel roman pe care îl tot răsucea neostenit în 
minte şi care nu va fi niciodată un text, pe care îl 
transforma după cum veneau visele, insomniile, necazurile. 

Era una dintre acele nopţi în care stelele dispar dincolo de 
nori, doar dacă nu se evaporă în aerul saturat de iodul pe 
care îl degajă algele pe care le aruncă pe plajă hula ma- 
reelor. O noapte caldă, parfumată cu miresme naturale care 
îmbătau, dar şi îngreţoşau, la hotarul dintre germinaţie şi 
moarte. Pensionarii dormeau demult, iar majoritatea 
necunoscuţilor se retrăseseră şi ei. Doar câteva cupluri 
germane, dintre cele mai excitate, şi ruse, dintre cele mai 
suave, se împingeau pe ring din simţul datoriei sau din 
supunere faţă de imperiul sentimentului. 

În orele sale pustii, deosebit de triste sub un cer apăsător 
şi rău-mirositor - de când ieşise la pensie, acele ore aveau 
tendinţa să invadeze timpul - Profesorul compunea nişte 
Prata: Câmpiile mele, le mărturisea celor câţiva elevi 


iniţiaţi, ca Alba sau Stephanie. Aceste belşuguri erudite, 
aparent dezorganizate, cuprindeau epifanii adunate din 
lumina frunzelor şi a valurilor, dar mai ales din visarea 
violoncelistei care îşi purta graţia şi îi ducea numele 
undeva, departe, într-o lume în care ea îl uitase. 

Tremurat de viaţă. Rapidă prindere a efemerului. Ne- 
îndemânarea fragmentului anunţă doliul unei apariţii abia 
zărite şi deja dispărute. Aceşti muguri de povestiri erau 
deja elegii. 

Astfel: „Degetele cu unghii de violonist, tăiate perfect, 
ridică părul pe ceafă, coroana neagră se încolăceşte pe cap 
în timp ce braţul, întins în acest efort inconştient şi 
automat, se curbează în arc fragil, şarpe îmblânzit, muzică 
a fibrelor.” 

Nu, nu-i asta, să încercăm altfel: „Părul des îi cuprinde 
întreg spatele, când mâinile se ridică asemenea unor aripi 
de pescăruş. Ele desfac snopul în trei părţi, împletesc o 
coadă şi lasă să se vadă urechile roz de bebeluş. Luna 
freamătă pe pielea de ambră a acestor braţe care nu ştiu ce 
fac.” 

Nu, nici asta nu-i. Prata sunt ratate, în seara aceasta, în 
plus, fetele sale erau brunete. Imposibil să le confunzi părul 
ca de smoală cu braţul blond care mângâie capul acestei 
copile îmbrăcate în mov, strânsă în fusta de culoarea 
tutunului, acolo, sub teiul vecin. 

Alba, fără nici o îndoială, era chiar Alba Ram. La ora 
aceasta? 

— Soseşte Vespasian. Vrea să mă ia de soţie. (Alba.) 
Septicius Clarus nu are timp să se mire. Nimic. lată ce 
gândeşte el. 

— Mi-au dispărut părinţii. (Alba.) Nimic. Barmanul devine 
curios. 

— Papa era parlamentar, după cum ştiţi, deputat de Sud. 
(Alba.) 

— Lupii au ajuns deja în sud. (Bătrânul.) 


— E suficient să fii parlamentar. Pentru asta? (Barmanul 
devine indiscret.) 

— E mereu o chestiune de Vechi şi de Nou Regim. (Alba.) 

— De la un anumit punct, oamenii panicaţi nu au 
naţionalitate; uită chiar să mai fie rasişti. (Bătrânul.) 

— Lupii nu sunt niciodată panicaţi, îi fac pe alţii să intre în 
panică şi fac prăpăd în sufletul lor care este de o natură mai 
vulnerabilă decât naționalitatea sau rasa. (Alba.) 

— Ai o simplitate. Nu, nu-i naturală, ci dobândită. 
(Bătrânul.) 

— Planşetele mă aduc la suprafaţa zilei. (Alba.) 

— E departe ziua. Nu vedeţi cât de adâncă e noaptea? 
(Barmanul.) 

— Aţi devenit neutru. Dar, fiind neutru, trezeşti 
curiozitatea. Oamenii se enervează dacă nu vă pot descifra. 
(Alba către Bătrân.) 

— Nu-ţi poţi alimenta la nesfârşit pofta de a trăi din 
vederea unei păduri în care izbucnesc culorile toamna. 
(Bătrânul.) 

— Mi-au dispărut părinţii. V-am spus? Vedeam o femeie 
care era pe cale să se transforme într-un bot, în animal. 
Păstram o privire care ar fi putut-o salva, însă pierduse 
până şi simpatia de a privi pe cineva. (Alba.) 

— "Totuşi, te poate cuprinde un sentiment de fericire, ca şi 
cum gura unei femei iubite te-ar săruta pe inimă. (Bătrânul) 

— Despre ce vorbiţi? (Barmanul.) 

— Toată lumea o şterge. (Bătrânul.) 

— Vespasian vrea să mă ia de soţie, ce ziceţi? (Alba.) în 
acel moment soseşte Vespasian, lăsând hamalul să ducă 
bagajele în cameră. 

— Asta da, surpriză! (Prezenţa Profesorului îl deranjează 
în mod vizibil.) Ce vor femeile, Scholasticus? Vacanţă 
plăcută, sper? Căsătorie, cu siguranţă. Alba a avut ideea. 
Eu, ştiţi. Ca idee, e clar că e o idee de femeie. (Vespasian.) 

Bătrânul nu are când să plaseze o vorbă de spirit. Nimic. 
Nu crede nimic. 


— In fine. Asta-i ideea. De unde vine. Nu cauţi originea 
unei idei. Esenţialul este că ea există, (îşi regăseşte în fine 
aerele de profesor. Totuşi, e imposibil să spui: „Felicitări!”) 
E bine, e foarte bine chiar că o idee există. E un lucru atât 
de rar. Îţi mai schimbă gândurile, apoi schimbă lucrurile. Cu 
vremurile pe care le trăim. 

— Doar n-o să începeţi iar cu lupii dumneavoastră? Aici 
unde suntem, nu există lupi, de acord? (Vespasian.) 

— Adevărul e că nu vedem nimic pe un asemenea 
întuneric. Nu se văd. (Bătrânul.) 

— Eram sigur de asta. E lume? (Vespasian.) 

— Turişti şi bătrâni. (Bătrânul.) 

— Nimic, ce mai. E tocmai ceea ce ne trebuie. (Vespasian.) 

— Au mai şi fugit. (Alba.) 

Nimic. Bătrânul nu se gândeşte la nimic. 

— E prea mult spus. Am vrut să ne odihnim. O banală 
călătorie de logodnă. (Vespasian.) 

— Aşa ceva nu există, o banală călătorie de logodnă. Nu 
există decât călătorie de nuntă. (Alba.) 

— Dacă nu există, atunci o inventez. Am dreptul, nu-i aşa, 
dragul meu prieten? (Vespasian către Bătrân.) 

Nimic. El nu se gândeşte la nimic. 

— Oamenii în oraş devin răutăcioşi, se insultă, se denunţă. 
Parcă sunt lupi. (Alba.) 

— lar? Draga mea, ai vedenii. S-a descoperit o groapă 
comună? Bine! Cadavre roase? Fie! Dar cine îţi spune că 
lupii au fost de vină? Ar putea fi, ştiu eu, porcii, mistreţii, 
liliecii, şobolanii. (Vespasian.) 

— Eu vorbesc de oamenii de pe stradă, din tramvaie, din 
magazine, din spital, îşi schimbă figura. (Alba.) 

— Chestie de punct de vedere. (Vespasian.) 

— Mi-au dispărut părinţii. (Alba.) Nimic. Bătrânul nu se 
gândeşte la nimic. 

Priveşte din nou braţul acela blond care alunecă acum de- 
a lungul bluzei mov şi se apropie de paharul de apă rece pe 
care barmanul tocmai l-a pus pe masă împreună cu două 


pahare de bere. Ea soarbe o înghiţitură şi iar îşi ridică 
braţul ca să desfacă spicul blond care îi încununează capul 
şi cade peste umeri sub apa uscată a neonului, în această 
lumină, părul violonistei sale devenea verde, iar braţul 
musculos căpăta culoarea unei metise. „Cel mai bun lucru 
pe care l-am făcut în viaţa mea este că mi-am scos fiicele 
din iad”, îşi zice el fără a rosti ceva, din cauza Albei şi mai 
ales a lui Vespasian. 

— Un iad. (Alba.) 

— Scumpete mică, dacă o începi aşa înainte dea ne 
căsători, restul riscă să ne deziluzioneze. (Vespasian.) 

— Spun asta pentru mine. (Alba.) 

— Aveţi aerul unor fugari. (E clar că barmanul nu se poate 
abţine, se crede un apropiat al Bătrânului datorită lui 
Billie.) 

— Ce idee! (Vespasian.) 

— Oarecum. (Alba.) 

— Venim să respirăm aerul mării. (Vespasian.) 

— Şi la noi e apăsător. (Alba.) 

— Unii vin, alţii pleacă. (Barmanul.) 

— Nu prea sunt clienţi. (Vespasian.) 

— Ruşi, germani. (Barmanul.) 

— Şi pensionari. (Bătrânul.) 

— Nu vă îndemn eu să o spuneţi. (Vespasian, iritat.) Se 
poate dansa? 

— Nu-i interzis. Se mai întâmplă. (Barmanul.) 

— În fond, eu îi ador pe turişti. Oameni fără griji, care vor 
să trăiască. Cei din zonă au devenit defetişti. O morgă! 
(Vespasian.) 

— Sunteţi medic? (Barmanul.) 

— Da. De ce? (Vespasian.) 

— Un fel de a privi. Detaşat, raze X. Fără milă. Vreau să 
spun: vă pricepeţi. (Barmanul.) 

— Sper. Te împiedică să iei un om drept lup. Ha! Ha! Nu-i 
aşa, Scholasticus? (Vespasian.) 

— Există oameni care devin lupi. (Alba.) 


— Soţia mea, vreau să spun viitoarea mea soţie, este 
foarte sensibilă, aţi băgat de seamă. Farmecul celor 
melancolici: cunoscut, prea cunoscut, în fond, limitat. Ah! 
Îmi plac femeile, n-am ce face: o plajă plină cu femei, vă 
închipuiţi ceva mai frumos? (Vespasian.) 

— Numai că în ziua de azi sunt un pic cam ciudate. 
(Barmanul.) 

— Ce vreţi să spuneţi? (Vespasian.) 

— Te cam calcă pe nervi femeile, sunt sălbatice, dacă doriţi 
să-mi cunoaşteţi părerea. Ca toată lumea, ce mai! 
(Barmanul.) 

— Dar sunt sarea vieţii! Vom examina asta la timpul 
potrivit. Hai, Albă ca Zăpada, hai la nani, mâine e o nouă zi. 
(Vespasian.) 

Ea îşi tot ridica şi lăsa braţul, făcându-şi şi desfăcându-şi 
coroana. Nimic. Bătrânul nu se gândea la nimic. Logodnicii 
dispărură în noaptea sufocată de alge. 

— Ai zice că fuge, dar nu cu el. Unde se va duce fata, dacă 
el se ţine tot timpul după ea? (Barmanul.) 

Noaptea era atât de întunecată încât nu se mai distingea 
nici măcar cicatricea luminoasă a ringului de dans. 

— Îşi caută părinţii care i-au dispărut. Nu ştie încotro se 
îndreaptă. Dumneavoastră ştiţi? (Bătrânul.) 

Nimic. Barmanul nu se mai gândea la nimic. 

Brusc, în frunzele salcâmului şi a împrejmuirii esplanadei 
grădinii, nişte umbre concentrate începeau să capete forme 
de animale. Puzderie de capete livide: guri căscate în nişte 
cranii descărnate, ochi sălbatici în blană zbârlită, cadavre 
zburătoare, schelete disparate. Fulgerele sfâşiau acest 
purgatoriu. 

— Iar au venit liliecii. Algele le produc greață în nopţile cu 
furtună. (Barmanul, imperturbabil.) 

Bătrânul se afla la postul său în spatele ferestrei. După un 
tunet cumplit, fulgerul făcu să apară, adunaţi dincolo de o 
dună de nisip, nişte ţărani terorizaţi de un lup care le scria, 
cu pana în mână, sentinţa de condamnare la moarte. Mai 


departe, un cal roib, asaltat de o haită de fiare flămânde, 
necheza şi fugea cât putea, însă sălbăticiunile coborâte din 
stepe îl muşcau de gât, de crupă, de picioare, de burtă, 
săreau pe el, îl devorau. Câinii ciobăneşti, stupefiaţi, stăteau 
nemişcaţi, în câteva clipe nu mai rămase nimic din cal. Cât 
de bine se apărase! Nici un om nu ar fi putut ţine piept unui 
asemenea asalt. 

Furtuna trecu şi din nou nu se vedea nimic, din nou 
noaptea de nepătruns învăluia hotelul. Bătrânul îşi împături 
pe fotoliu vechiul său costum din mătase chinezească şi 
închise ochii, nemaivăzând altceva decât pufuşorul de 
culoarea grâului de pe braţul musculos al Albei. Lupii 
continuau să urle departe, foarte departe. Probabil marcau 
un teritoriu virgin, urinând pe pietrele calde, pe nisip, pe 
trunchiurile de arbori decojiţi. Poate că urmăreau alţi cai, 
capre sau cerbi, înainte de a se întoarce la vizuina făcută de 
lupoaică în tufişuri unde masculul aducea de mâncare celor 
patru sau chiar opt pui, să-i hrănească timp de doi ani, ce 
responsabilitate. 

În aer mirosea a moarte, ca o atmosferă de orgie. Nu orgia 
libertinajului care şterge pasiunea, ci orgia violului care 
transmite teama de moarte. 

Camera acestui hotel pretins de lux era plină de gândaci 
gata să putrezească sau să se sfărâme, Bătrânul nu ştia 
exact, încercă să doarmă ca să scape de nechezatul calului, 
de degetele violonistei, de braţele Albei, de glasul gros al lui 
Vespasian, de barman şi de Billie a lui - din partea însorită a 
lumii. Să doarmă ca să scape mai ales de pofta aceea care 
te apucă uneori să masacrezi totul, nu pentru a smulge vreo 
taină pactului de mutism care te înconjoară, ci pentru a-i da 
una. 

Care este materia reprezentărilor noastre? Cu un soi de 
luciditate aproape trează şi totuşi suficient de necontrolată 
ca să fie tulburătoare, Bătrânul percepea formarea 
viziunilor sale cu artificialul şi partea lor rea. 


Evident, erau false, să zicem artificiale, în orice caz mai 
mult sau mai puţin diferite de realitatea ratată, şi pentru 
aceasta chiar mai adevărate decât natura, deplasate şi 
condensate. Imagini care degenerează din cauza muzicii pe 
care o compun cu imboldurile noastre. Coşmarul 
echilibrează o şovăire între privire şi acel simţ interior care 
este auzul. Cuvinte ce nu se pot spune scandează ritmul a 
ceea ce încă nu este o idee, însă se mulţumeşte să pulseze 
de plăcere şi de oroare; apoi, dintr-odată, se uneşte cu 
viziunea unui chip, a unei scene, a unui animal, a unei 
plante, a unui lucru, a unei fiinţe sau a unei nefiinţe. Sub 
şoc, conturul vizibilului se rupe, trece de limite, se 
deformează, se întinde, se alungeşte, se micşorează, se 
măreşte, se distruge, creşte, se subţiază, se îngustează: 
apariţia este un monstru. Exagerate, exfoliate, excentrate, 
exilate, exorbitante, excepţionale, excitate, excitante, 
formele care se derulau sub ochii bătrânului mimau 
fenomene surprinse în ajun. Însă ele imprimau masei lor 
ostile şi amorfe teama care îl răvăşea şi incapacitatea sa de 
a combate răul altfel decât transformându-l în interiorul său 
în grimasă, în ceva de neînțeles, criză, cristal de ură, splină 
mărită, ulcer perforat. Şi iarăşi acele contururi mute care 
se răsuceau, fantome fără cuvânt ale unei răni - obiectivă 
sau subiectivă? Nu mai ştia cu adevărat, acolo sub 
cuvertura patului rustic, în clarul de lună de culoarea 
teiului. 

Totuşi, gnomii care ne îngrozesc pe ecranul visurilor ne 
curăţă şi de teamă. Imaginea slăbeşte stomacul din strân- 
soare, viziunea pansează durerea, este un paznic al 
somnului: iată-l cum revine şi descoase paravanul formelor 
spre a cuprinde tot trupul, fără conştiinţa răului şi în 
consecinţă fără vreo conştiinţă. Pacea opacă a suferinzilor 
adormiţi. 

Din nou materia vizibilă începe să pulseze, să nască 
monştri. „Mi-au dispărut părinţii.” „Ioată lumea o şterge”. 
„Lupii nu sunt niciodată panicaţi.” „Chestie de punct de 


vedere.” „Restul riscă nu prea ştim ce.” Cuvintele Albei şi 
ale lui Vespasian răsunau în craniul său, prindeau contur. 

O câmpie îngheţată, chipul cuiva care ar fi putut să fie om 
dacă ochii nu i-ar fi fost atât de fosforescenţi, iar urechile 
acoperite de păr. Urmărea o cerşetoare; dacă nu cumva era 
o vrăjitoare, cu sacul plin de păpuşi mici: copii furaţi, 
avortoni, fetuşi morţi care chinuiesc pântecelor femeilor, 
dar şi al bărbaţilor; în timp ce o fiară carnivoră survola 
scena, cu colții înfipţi într-o creatură pe care o ţinea strâns 
în gheare: prada sa, umbra sa. 

Filmul acesta era neverosimil, rocambolesc, desigur, nimic 
din toate acestea nu putea exista. „Visez”, gândea Bătrânul 
încercând, dar fără convingere, să se trezească. 

Nu era mai puţin adevărat că „toată lumea o şterge”, că 
„Mi-au dispărut părinţii”, că Crisip este uitat, dar că „este o 
chestiune de punct de vedere” şi că „restul riscă”, dacă 
asculţi bine vocea imperială, acest dispreţ fals dezinvolt al 
unui Vespasian cu zâmbet persiflant care poate fi o gheară 
ce-ţi strânge plămânul, tăindu-ţi suflarea, făcând să-ţi vu- 
iască urechile de lilieci, să crape pântecele avortonilor pe 
care vrăjitoarele nu vor mai trebui decât să-i vâre în sac. 
Cursă dezlănţuită, singurătatea îngheţată a Albei, mică 
marionetă malefică, spaimă aiurită a bătrânului. 

Care este, aşadar, materia reprezentărilor noastre, acea 
materie artificială, dar penibilă şi totuşi de o platitudine 
fără mister? Fiindcă din clipa în care percepem sunetul şi 
formele - precum Bătrânul în starea sa pe jumătate 
adormită care era un vis greu de suportat, un delir - nici o 
enigmă nu rezistă. Nu mai există mister. Monştrii prind 
consistenţă acoperindu-se cu realitate, iar cuvintele din 
ajun luminează în coşmar o simplă punere în scenă (nu prea 
pasionat, Septicius era de acord) a luptei pe viaţă şi pe 
moarte pe care oamenii o inventează în permanenţă ca să 
nu moară imediat. Lupta dintre Alba şi Vespasian, Bătrân şi 
lupi, Santa Barbara şi invadatori. „Mi-au dispărut părinţii.” 
„Toată lumea o şterge.” Asta-i tot. Nu-i nimic de făcut. 


Faceţi clic. Schimbaţi postul. Cuvintele cheamă himere, dar 
le şi explică. Ele domesticesc şi tulbură imaginile 
televizoarelor noastre onirice, pentru a atinge acea 
pierdere a cunoştinţei în lâncezeală care este savoarea 
angoasei, zăpăceala maladiei. Bătrânul căuta cuvintele, 
pentru a fugi mai bine de ele dând naştere la monştri. 
Fiindcă monştrii trădează o dorinţă vie, o dorinţă de 
moarte, şi această catastrofa de viaţă, care, din eroare în 
eroare, continuă şi va continua. Până când? E clar: veşnic. 

III. ANAMORFOZE. 

Trecuseră un an sau doi. Se aflau din nou pe coastă, 
toamna, în aceeaşi staţiune balneară cu hoteluri de un lux 
ponosit. Cu toţii un pic mai bătrâni, mai aspri, sub teii care 
înconjurau ringul de dans. 

Se găsea din ce în ce mai puţin de mâncare. Lupii luau 
totul; însă canalele de televiziune se modernizau, se captau 
Chiar şi staţiile străine, iar călătorii reuşiseră să introducă 
produsele exotice pe piaţa neagră: ruj de buze violet sau 
ciorapi cu plasă, cât şi reţete de slăbit pe bază de ouă şi de 
ananas, de altfel greu de găsit. 

Considerând scalpelul drept singurul mijloc de a practica 
medicina fără a se încurca cu îngrijirile, Vespasian se 
specializase în chirurgie. Era puţin spus că îi făcea scârbă 
să îngrijească bolnavi. O asemenea pretenţie comporta, în 
ochii săi, tarele preţiozităţii, dar mai ales ale ipocriziei 
izvorâte din compasiunea ieftină. Nemilos şi tranşant, 
Vespasian considera că nu era timp de pierdut şi că 
milostivirea, la care se rezuma pentru el activitatea de 
îngrijire, făcea ca fiinţele să devină mai fragile pentru că le 
priva de ultimele şi minimele lor rezistenţe, în orice caz, 
jumătăţile de măsură - tratamentele - inclusiv nouăzeci şi 
nouă la sută din farmacologie, nu făceau decât să 
prelungească decăderea congenitală a majorităţii 
trupurilor. Tot imaginând un ajutor absolut, ulcerul decupat 
sau capătul de inimă necrozat şi refăcut din plastic şi metal, 
Vespasian practica vechea artă a lui Hipocrate uitând că 


avea de-a face cu un bărbat, cu o femeie. Părea atins de 
acea grabă mentală care este o excitare fără descărcare; 
aceeaşi cu care se face, se desface şi se reînnoieşte 
materialul electronic: întinerit şi îmbătrânit de la un 
anotimp la altul, supra-performant şi ultra-depăşit înainte 
de a fi folosit, deliciu pur pentru tehnicieni, utilitate 
îndoielnică pentru profani. Astfel, operaţiile lui Vespasian 
erau mereu de o virtuozitate de invidiat, iar dacă totuşi 
bolnavii sucombau - ceea ce se întâmpla adeseori - logica 
vespasiană care se generaliza la Santa Barbara nu punea 
deloc în discuţie actorul acestor decese, ci doar hazardul, 
destinul, sau, mai radical, „non-viabili-tatea” pacientului. lar 
renumele lui Vespasian continua să crească. 

Cât despre ceea ce meseria sa lăsa să supravieţuiască de 
la sine, acest „sine” devenea tot mai feroce, în ciudă. 

A fost o vreme când Vespasian avusese idei, chiar idealuri, 
zicea el. Se luptase pentru ele, insista el, şi era adevărat, 
dar renunţase mai apoi, nici nu mai ştia ce anume merită 
osteneala unui asemenea act. Să fii recunoscut? Cu 
siguranţă. Şi ridicat în slăvi. Dar de către cine? De ce 
anume? De lumea asta de lupi? Respingător! Totuşi, mai 
exista o alta? Nu? Atunci. Dezgustul făcea să-i cadă fălcile, 
iar ochii săi negri deveneau indiferenți, de parcă ar fi fost 
acoperiţi de o cataractă rebelă, însă Vespasian nu-şi putea 
permite să fie moale. 1 se părea mult mai bărbătesc să se 
îndârjească. O zvâcnire îi străbătea braţul, încremenirea îi 
întărea gâtul şi tot corpul i se scinda în două, de-a lungul 
coloanei vertebrale: o parte stângă ca pusă în ghips, o parte 
dreaptă măcinată de zguduituri. Nu, nici asta. Strângea din 
dinţi, iar buzele i se făceau ca un cioc de vultur. Mutra 
aceasta prelungea cu un vârf întors maxilarele mari şi 
grele, în timp ce pupilele i se găureau ca tetinele bibe- 
roanelor pe care bebeluşii autişti le scrutează cu spaimă. 

În acele momente, de angoasă şi furie, Vespasian era 
cumplit. Muşchii i se destindeau, convulsia amenințătoare 
dădea drumul strânsorii ca de menghină, însă faţa lui lua 


forma urii din cuvinte. Hienă, şacal sau vultur - Alba nu mai 
făcea diferenţa, înmărmurită în aşteptarea loviturii, a 
muşcăturii, a jetului de sânge sau de venin. 

— Iarăşi m-am făcut de râs din cauza ta. (Vespasian către 
tânăra înţepenită de spaimă.) 

— Ce spui? (Alba, vegetală.) 

— Dar ştii foarte bine, nu fi proastă. Mi s-a atras atenţia la 
Spitalul Militar că o femeie ca tine, o Alba Ram, înţelegi, nu 
poate fi soţia unui ofiţer. (Vespasian, marţial.) 

— Dar nu eşti medic? (Alba, acvatică.) 

— Medic militar, e altceva. Responsabilităţi, secrete, 
afaceri de stat. Lucruri pe care nu ţi le imaginezi, şi e 
normal. Nu-i loc pentru o domnişoară Ram pe-acolo. Nu 
poţi să te bazezi pe evreii ăştia creştinaţi, înţelegi. 
(Vespasian, vulgaritatea şefilor.) 

Dispariţia părinţilor săi fusese fatală interesului arătat de 
Vespasian faţă de Alba şi pe care amândoi îl luau drept 
dragoste, în lumina recentelor evenimente, puţinul 
prestigiu al familiei Ram apărea drept axul care menţinuse 
vie dorinţa medicului militar pentru adolescenta cu păr de 
culoarea bronzului, în realitate, invazia, teroarea semănată 
de lupi, prăbuşirea vechilor valori întruchipate de familia 
Ram îl eliberaseră pe Vespasian de micile sale puseuri de 
tandreţe faţă de Alba. Noua stare de lucruri făcea ca în 
ochii chirurgului să fie superflue eforturile de curtoazie şi 
de bună-cuviinţă, justificând ceea ce el numea „politica 
lucrului şi mai rău” care îi aparţinea: de a răspunde răului 
cu acel şi mai rău care este singura modalitate de a fi mai 
bun, adică fără a avea de-a face cu binele şi cu răul. Îşi 
traducea filosofia încrâncenându-se, fără jenă, să-şi 
realizeze pornirile cele mai imperative, ambițiile cele mai 
intransigente, în fond, un scop cam improbabil: a fi adulat 
de toţi şi pretutindeni, acasă ca şi la spital, şi de a se bucura 
de o putere pe care să nu o împartă cu nimeni. Nu vă puteţi 
imagina în ce măsură un proiect atât de amărât poate 
transforma omul cel mai oarecare într-un grotesc animal 


ieşit direct din coşmarurile Profesorului, însă cum patima 
este primejdioasă mai ales când alunecă în partea de ură pe 
care o cuprinde, Vespasian se căsătorise cu Alba Ram exact 
în momentul în care, părinţii săi dispărând, ea îşi pierdea, 
pentru el, farmecul. lar acum se complăcea în a menţine o 
căsătorie care îi dădea rolul superb al protectorului ce îşi 
sufocă prada cu mărinimia sa. 

— Nu pot face nimic. (Alba, o furnică.) 

— Eu pot. (Vespasian, blindat.) 

— Alba, languroasă.) 

— Să aleg, ce naiba! E totuşi cât se poate de evident. 
(Vespasian, carnivor.) 

— Ai prefera cariera în locul familiei? (Alba, biblică.) 

— lată că Doamna o face pe inocenta! Poţi să crezi că 
poate fi cineva atât de stupid! Tu ţii la stările tale sufleteşti, 
în ziua de azi! Nemaiauzit, de parcă ai fi pe vremea 
Renaşterii, sau a catacombelor, sau Dumnezeu mai ştie. În 
orice caz, nu aici, nu azi. Şi în plus, Doamna pare şocată! 
Am trăit s-o văd şi pe-asta. (Vespasian, imperial şi deja 
decadent.) 

Alba îşi tot repeta că îl iubea pe acest bărbat, că îl iubise 
cândva şi că, în consecinţă, trebuia să-i iubească chipul, 
indiferent în ce se transforma, să-i iubească fiecare dintre 
chipuri, să-l iubească deplin. Dorea să se convingă că rolul 
unei femei era să accepte faţetele ascunse ale iubitului ei, 
să le lase să se desfăşoare şi să se consume, fiindcă numai 
astfel, cu iubirea ei răbdătoare, se putea el linişti. Alba îşi 
spunea asta, însă pielea ei nu putea urma acest 
raţionament. Se strângea, dureroasă, uscată şi rece. 
Sângele i se aduna în piept, inima i se înfunda, plină şi ea de 
un lichid fără ieşire, iar glota încălzită ca un tăciune îi ardea 
şi cel mai mic cuvânt. O tensiune umedă i se ridica în ochi, 
scântei mute. 

— Ei, tocmai asta mai lipsea, o nebună. Crezi că mă 
înduioşezi cu smiorcăielile tale? Destul, madam Bovary! 
Atunci, tot ceea ce am făcut eu pentru tine nu înseamnă 


nimic? Cine a avut grijă de tine după moartea părinţilor tâi? 
După dispariţia lor, dacă preferi - în fond, e acelaşi lucru! 
Eu îţi aduc de mâncare, ţin să-ţi amintesc, îţi servesc drept 
alibi, drept acoperire. Pentru o străină, înseamnă enorm, nu 
crezi? (Vespasian, vultur.) 

— Dar eu nu mă văd ca o străină, nu sunt o străină. (Alba, 
trezită.) 

— Ştii ce înseamnă să fii doamna Vespasian? Un noroc, 
asta-i! Evident că nu-ţi dai seama, nimic nu-i este de-ajuns 
domnişoarei Ram. Chestia asta cere din ce în ce mai mult, 
şi, în plus, te culpabilizează, în primul rând. (Vespasian, 
hienă.) 

— E greu de spus ce a fost mai ruşinos în aceste căsătorii: 
felul de a le încheia, de a le desface sau de a le menţine.” 
(Alba, savantă.) 

— Şi, pe deasupra, de neînțeles! (Vespasian, naiv.) 

— Suetonius, apropo de Caligula. (Alba, atroce.) 

— Nu-mi pasă. Tu trăieşti în visurile tale, care pe deasupra 
mai sunt şi nişte coşmaruri. Trebuie să alegi, draga mea, 
capul sau sexul, şi îţi detest alegerea. (Vespasian, 
ameninţător.) 

Gândea el ceea ce spunea? Limbajul scapă reflecţiei, 
niciodată patimii: cuvântul este întotdeauna născut dintr-un 
gând nedrept de adevărat. 

La începutul conştiinţei era politeţea. Dar conştiinţa nu 
este ea o prefăcătorie, o ipocrizie, din moment ce alcoolul 
reuşeşte să o suprime atât de repede? Vespasian se 
întorcea acasă buimac, transpirând, cu pas nesigur. Nu mai 
ştia nici de sine, nici de cele din jur. Paharul, cuțitul, carafa 
de apă îi cădeau pe jos tot timpul. Din cauza lupilor, Alba 
era sigură de asta. În plus, atunci când nu se închidea în 
tăcere, cuvântul îi devenea încrâncenat, precis, însă 
continuu şi veninos. Se distra caricaturizând gesturile, felul 
de a sta, accentul provincial al Albei. Avea dreptate: ticurile 
altora sunt abominabile, cum de ea nu se gândise niciodată 
la aşa ceva? Această descoperire o făcea să se retragă cu 


mult dincolo de faţa pe care o arăta, şi rămânea 
inabordabilă. 

Uneori, o invita la restaurant pentru a conchide: „Eu sunt 
cel ce plăteşte, ca de obicei, presupun?” Ea protesta: „Nu, 
acum pot să plătesc eu. Nu mai sunt atât de lipsită de 
mijloace ca atunci când mi-au murit părinţii” şi îşi scotea 
cecul. „Bineînţeles că nu. E normal să plătesc eu, nu sunt eu 
soţul?” „Numai cupiditatea este cea care îl apropie de 
omonimul său, Divinul Vespasian”, îi mărturisea ea 
Bătrânului, încurcată că este pe cale să comită o indiscreţie 
dar în definitiv uşurată, fiindcă Profesorul era singurul care 
putea înţelege un asemenea secret. Scholasticus îi învățase 
să nu subestimeze micile trăsături ale marilor oameni, în 
ideea de a desacraliza puterea. „Am învăţat asta de la 
dumneavoastră: fiul lui Vespasian îl blama pe acesta pentru 
că îşi imaginase un impozit pe urină”, insista perfid 
latinista, în timp ce profesorul savura aceste timide 
demonstraţii ale unui caracter recalcitrant care încă mai 
supravieţuia sub masca tinerei căsătorite dezamăgite, dar 
docile. 

După ce achita nota de la restaurant, Vespasian urca la 
volanul maşinii şi se întrecea cu alte maşini pe drumul de 
întoarcere ca să o sperie pe Alba ori pentru că era beat, nu 
se ştie. Ea gândea: „Ambele”, şi se ascundea încă şi mai 
mult în spatele măştii pielii sale care acoperea de acum o 
impasibilitate de ceară. 

Alba pregătea mâncarea aşa cum unii fac dragoste: cu 
pricepere şi indiferenţă, imaginându-şi plăcerea 
partenerilor. Tot imaginându-şi că-i place, i se întâmpla 
uneori să-i şi placă. La urma urmei, de când se scosese 
latina din programele de şcoală şi se afla în şomaj, ce să 
facă altceva? Traduceri? Editare? Ar fi fost ca şi cum ar fi 
înfruntat lupii. Rămânea bucătăria, arta naturală a celor pe 
care îi foloseşti şi pe care îi uiţi la fel de natural. 

Aşa era faimoasa friptură de porc cu cincizeci de fire de 
cuişoare. Trebuia neapărat să o facă, chiar azi; urgenţa 


lucrurilor mărunte este tot atât de implacabilă ca şi cea a 
unei respiraţii artificiale. Cu pas grăbit, Alba se ducea spre 
măcelarul a cărui curăţenie i se părea întotdeauna 
îndoielnică, dar în magazinul căruia găsea de toate. 
Zăbovea îndelung alegând cu grijă carnea „sa”: grăsuţă, 
roz sub prospeţimea osului, de pe care se luase grăsimea 
de prisos. Dacă te uitai bine, toate bucăţile erau la fel, însă 
Alba se străduia să repete sau să inventeze detalii infime 
care îi marcau alegerea şi revelau „adevărata 
cunoscătoare”, după spusele măcelarului, sau „pisăloaga 
aceea”, după părerea soţiei sale. 

Obiectul cumpărat declanşa o alchimie plină de farmece 
care o făcea pe bucătăreasă să fie uşor halucinată şi absolut 
insensibilă, ceea ce contează printre beneficiile esenţiale 
proprii acestui gen de ocupaţii. 

Mai întâi trebuia desărată bucata mare de carne de porc: 
se pune să stea o noapte întreagă în apă călduţă la un loc 
cu zece cepe tăiate în patru - de ce în patru? A doua zi, faza 
decisivă a pregătirii pigmenta cu un pic de teamă starea 
calmă a magicienei: înăbuşirea cărnii într-o apă care abia 
dacă dădea în clocot, timp de două ore şi jumătate. Carnea 
de porc trebuia să rămână fragedă: nici fiartă şi nici 
rumenită, culmea artei! Se pune la scurs, apoi se 
pregăteşte sosul care atinge culmea magiei. Se topeşte unt 
şi zahăr roşcat, în nici un caz să nu fie alb, se înţelege de la 
sine, se adaugă un pic din marinată din ajun şi ardei iute de 
Cayenne, fără a uita rondelele de ananas scoase dintr-o 
cutie pe care Alba o păstrează împreună cu alte conserve 
speciale într-un dulap din cămară. Dozarea? Chestie de 
stare de spirit, gustul este un capriciu de femeie 
imprevizibilă. E momentul să înfigă cele cincizeci de fire de 
cuişoare în carne şi să o dea la cuptor: se rumeneşte bine, 
până capătă o uşoară nuanţă roz-aurie. Finalul este la fel de 
nebulos ca şi o naştere: copilul iese din foc gata să satisfacă 
orice apetit, în timp ce mama dispare în spatele unui 
zâmbet obosit, gata să înfrunte toate decepţiile. 


Vespasian mânca friptura cu o poftă animalică, aplecat 
deasupra farfuriei şi scoțând tot felul de mormăieli drept 
complimente. Alba nu mânca nimic. Aburii, aromele, 
atingerea o saturaseră, îi era suficient pentru a-şi spune că, 
în fond, Vespasian o iubea. Şi se ascundea în bucătăria sa 
pentru a scăpa de lupi. Fiecare cu vizuina sa. 

„Toate astea sunt îngrozitoare, dar banale”, diagnostica 
Bătrânul căruia nu-i scăpa nimic şi care continua să 
mediteze la Câmpiile sale, acele Prata de neformulat ale 
gândirii sale fragmentate, romanul său descompus de 
nerăbdare înainte de a se închega cea mai mică aventură. 

Banalul este obişnuitul. Banalul nu lasă decât cochilia: 
cochilii rudimentare, ascunzătoare sumbră, vatră de casă, 
carapace, crustă, rahat, resturi, gunoi supravieţuitor. 

Fără relief, fără vreo proeminenţă, excepţionalul 
surghiunit, singularul înăbuşit, platitudinea lovirilor 
meschine se anulează, fiind mici şi evidente. Numim evident 
ceea ce nu mai are sens, dar revelează animalul uman în 
condiţiile primare şi minimale ale duratei sale: a mânca, a 
bea, a defeca, a ataca, a se apăra, a dormi, a se teme, 
mânie, ruşine, furie, plăcere, neplăcere. Banalul este 
protoplasma vieților noastre care urzeşte în pact minimal 
dorinţa risipită. Şterge ardoarea, acreala, lâncezeala, 
amăgirea, eroarea, oroarea, fericirea, stupoarea, orele, 
înghite umilele noastre încercări de originalitate, sfărâmă 
nebuniile noastre într-un implacabil „asta e” care 
transformă neliniştea în ceva insipid. Jocurile de cuvinte şi 
de spirit - aceşti duşmani în aparenţă timizi, în definitiv 
singurii durabili, ai banalului - sunt fagocitate, nişte 
copilării derizorii. Banalul învinge, este raţiunea primă care 
ne reproduce fără diferenţă, nişte duplicări mohorâte ale 
destinelor noastre biologice, viscere bolborositoare. 

Grad zero al pactului uman, banalul plictiseşte: abia te 
obişnuieşti cu el, liniştit şi somnolent, că te şi saturi. 
Bătrânul o ştia prea bine. Atunci dorinţa - care este dorinţă 
de surpriză - rupe pactul: zgâlţâie şi sparge incubatorul 


care reface fără odihnă ovarele vorace, spermatozoizii 
efemeri ai iubirilor şi urilor voastre. Dorinţa caută 
evenimentul: trebuie să se petreacă ceva, să ţi se întâmple 
ceva, naştere sau moarte, spectacol sau fugă, vreau o 
excepţie, ceva ciudat, o bizarerie, distrugeţi-mi această 
ordine. Să vină extraordinarul! Extaticul, uimirea uluitoare, 
ceva ieşit din cadrul natural, neobişnuit, dincolo de lege! Se 
poate? Banalul veghează. Deja evidenţa sa toceşte spinii 
extravaganţelor voastre, în timp ce evenimentele (care nu 
reuşesc niciodată să-şi egaleze prototipurile sacre cum sunt 
naşterea şi moartea) sunt înecate dintr-odată în fluxul 
nemilosului „asta e”. 

Nu există soluţie? Ba da, fără nici o îndoială, „încercaţi 
ironiza Profesorul, încăpăţânaţi-vă să rămâneţi în afara 
drumului drept: încăpăţânaţi-vă împotriva banalului; să nu 
aveţi încredere în pactul compact; opuneţi permanenţei 
sale constanţa refuzului, exageraţi şi perseveraţi. 
Palavragii, perverşi, deliranţi, pofticioşi, delincvenţi, 
băutori, gurmanzi, fumători, excesivi, vizionari, artişti, 
detectori, detracaţi, detractori, detectivi: ţineţi la pariul 
împotriva banalităţii, nu vă rataţi şansele, oricum sunt mici. 
Şi, mai ales, fără nici o speranţă. De la banala voastră 
disperare, care nu este un fond, ci o marjă firavă şi totuşi 
persistentă, ridicaţi-vă neîncetat împotriva pactului de 
domesticire, dezbinaţi-vă contra banalului. 

Vă lipseşte acea virtute fizică, acel jet verbal, acea plăcere 
a insomniei care îi motivează pe cei ieşiţi din comun, pe 
solitarii fericiţi? Atunci, sunteţi reduşi la soluţia Albei şi a lui 
Vespasian. Să vă bucuraţi în doi de banal. Să-l întreţineţi în 
cuplu. Să găsiţi interes în plictiselile fără interes, nişte 
amărâte de piedici care subţiază cenugşiul legăturilor 
voastre fade, flasce, vâscoase, duşmănoase, mărunte, dar 
atât de hrănitoare, calde, ameţitoare, aproape uluitoare. 
Lupii, se zice, se distrează lingându-şi rănile, rozându-le şi 
vindecându-le ca să facă altele în aceleaşi locuri. Adevărat 
sau nu? La fel puteţi aprinde neîncetat mărunta voastră 


LIA 


perversitate, care nu are fastul marilor ritualuri, care vă 
este suficientă, fiindcă banalul se mulţumeşte cu puţin, cu 
nimic, cu orice - degustându-vă aşa cum sunteţi, mizerabili 
din punct de vedere mental, moral, senzual, sexual, 
metafizic sau fizic, inextricabili, proşti şi răi, nefericiţi cră- 
pând de ruşine, de ciudă, de plăcere. Până la crima care nu 
este totuşi o crimă, fiindcă este evidentă şi se impune: nu 
există scăpare, asta e, e un fapt absolut domestic, casnic 
absolut, inexorabila platitudine a unei pasiuni oarecare, 
banalitatea îngrozitor de suportabilă a morţii. 

În acest punct banal în care omenirea cade în dizgrație, 
chiar mai mult, în insignifianţă, o materie plată ne uneşte cu 
noua comunitate a lupilor anodini. O asemenea decădere nu 
vă lasă indiferenți, ce spun eu, nu vă revoltă? Fără glumă! 
Ştiţi perfect, la fel de bine ca şi bătrânul, ce rămâne din 
marile proiecte, din idealurile înflăcărate. Atunci, nu-i mai 
simplu şi mai banal (de acord) să preferaţi indiferența 
aiurită aiurelii inocente? 

Ni-i imaginăm pe Alba şi pe Vespasian raţionând astfel şi, 
doar dacă nu suntem Ovidiu sau Goya, sau chiar visătorul 
acesta bătrân care se proiectează în locul artiştilor 
dispăruţi, cu greu vedem cine ar putea clinti oamenii din 
slăbiciunea lor. 

Ce murdărie este această banalitate, reziduu permanent 
al cotidianului care te face să-ţi fie ruşine deşi în secret îţi 
place - dar chiar este atât de secret? Secretul banalităţii 
este un jeg psihic, psihicul ca o excreţie de negândit. Mur- 
dăreşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi, nu te bate, nu 
te abate, nu aspira, nu inspira, fă-te mic, viclean, 
răzbunător, pune un lup, maschează-te, strecoară-te, fii 
realist ştii unde duc iluziile - pierde-ţi iluziile. 

Pentru a fi banală, sălbăticia este ea cu adevărat mai 
benignă? „Este insolubilă” gândea Bătrânul urmărindu-şi 
viziunile, fiindcă Septicius Clarus nu era un pesimist banal. 

Ura la femei se deformează ca un uter. Se curbează, 
negândită dar onctuoasă, nu neapărat îndurerată şi nici 


sesizabilă, uneori însângerată, mereu un pic depărtată, 
ascunsă, ca o altă lume. Prefăcută, se zice. Nu chiar. Pur şi 
simplu detaşată. O urmă ţinând de un „alt buget”, în 
apartamentul izolat al unei non-conştiinţe inaccesibile. O 
ură fizică, opacă, şi totuşi intransigentă, dar cu siguranţă 
nu deschisă, nu detectabilă în contabilitatea obişnuită a 
zilelor şi nopţilor. 

Această ură uterină uneori se ignoră, se deghizează în 
răbdare, dacă nu în dragoste sau mai degrabă în lehamite 
resemnată, îngăduitoare. Fiindcă femeile, fidele întru totul 
modelului mamelor lor, în pofida revoltelor care le 
subordonează mai mult decât le detaşează, fac cum fac şi 
reuşesc să aibă pe cineva care, speră ele, într-o zi se va 
ridica, dar care rămâne totdeauna departe, departe de 
socoteala făcută. 

Copil sau bărbat, această fiinţă este povara voastră, aţi 
vrut-o, vă surprinde, vă dezamăgeşte, vă răneşte, vă va 
depăşi, se va depăşi, cine ştie? Dar deocamdată, nu-i nimic 
de făcut. A te supune, a tăcea. Asta înseamnă a iubi, asta 
înseamnă a uri. 

Cu cât îşi pierdea mai mult sensibilitatea în detestarea ei 
împiedicată, cu atât Alba căpăta înfăţişarea unei moş- 
moane. Nu există fruct mai ingrat, un fel de căcărează 
maro-bej cu pieliţa mată, fără nici o atracţie. Chiar şi părul 
ei arămiu părea decolorat şi aspru, strâns în coc pe cap: 
tristeţea monahală a unui prăpădit de fruct. Totuşi, în 
interior, pulpa este plăcută şi suplă, neutră şi liniştitoare. 
Nici ciocolată, nici zahăr, nici acid, doar o trecere, gustul 
însuşi al tranziţiei. Pentru Alba, ura era acel racord care o 
satisfăcea pe deplin fără a şti prea bine de ce şi nici cum, şi 
o ferea de vidul înnebunitor în care o aruncau cuvintele ca 
nişte lovituri de pumn ale lui Vespasian. Un lup şi o 
moşmoană nu au ce căuta împreună, nu s-ar putea imagina 
o unire mai absurdă, mai inutilă. Bănuia Vespasian această 
ură vegetală alături de el? În rarele momente în care 
sobrietatea înlocuia ura animală care îi ţinea de-acum loc 


de sistem nervos, era capabil să-şi imagineze resentimentul 
blând al Albei sale, prinsă în pojghiţa ei de moşmoană, 
degustând pe ascuns sucul unui dispreţ hrănitor. Dispreţul 
faţă de el, Vespasian. Iar el se gândea că avea dreptate, ea, 
moşmoană. 

La începutul metamorfozelor sale, Vespasian nu încetase 
să o dorească. O penetra cu o plăcere furioasă şi îi cerea să- 
i povestească despre violuri. Sigur o violase cineva, merita 
asta. Când? Unde? Violatorul avea sexul tare? Cum era acel 
sex ridicat? Nu erau cumva mai mulţi? O bătuse? O 
bătuseră? Alba se înroşea, moşmoana se stafidea, nu mai 
avea carne, ci acea uscăciune amară care precede 
dezgustul. Dar nu, o femeie este făcută pe modelul 
păpuşilor ruseşti, poţi oricând să scoţi o nouă marionetă din 
interiorul celeilalte şi să o faci să vorbească, în locul cui? În 
locul a nimic, tocmai, fiindcă nu sunt decât manechine, o 
droaie de păpuşi care apără golul. Atunci, moşmoana 
inventa o poveste de viol care trebuia să excite lupul, 
şacalul, vulturul. 

Însă animalul se săturase până la urmă. Înţelesese 
prefăcătoria sau propria-i ură sfârşise prin a-l paraliza? 
Cert este că nu se mai gândea la aşa ceva. Dorinţa, fie ea şi 
cea mai bestială, este o blândeţe cu maxim de voltaj. 
Vespasian încetase de a mai fi electric sau tandru. Nimic 
decât această torsiune de celule şi cuvinte care nu doresc 
decât să facă rău, să ucidă, fiindcă nu întârzie asupra nici 
unei interiorităţi. Pentru Alba, dimpotrivă, un spirit 
fremătând de imagini îi trăia în corp. Însă împărătescul ei 
soţ pretindea că lipsindu-i unul, îi lipsea şi celălalt. 

Perversul, ca şi îndrăgostitul, îşi alege un idol sau cel puţin 
un fetiş de venerat, însă Vespasian nu dispunea de o criptă 
interioară pentru nici o slujire: îi trasase frontiere, locuia pe 
margini reversibile, pe praguri evanescente. Gata pentru 
orice, aşadar indiferent, în definitiv intratabil. 

În mod ciudat, la limita dintre cele două epoci, oamenii îşi 
pierd contururile şi conţinutul. Fără a avea un exterior, dar 


nici un interior, se răspândesc în acte incoercibile şi 
explodează; sau, dimpotrivă, se micşorează, minerale 
impenetrabile, fără simţire. Avem de ales între monştri 
activi sau monstruozităţi de insignifianţă. 

Albei îi plăcea să contemple la Vespasian acele 
protuberante, sarcomuri a ceea ce Profesorul numea „suflet 
de altădată” fără a bănui că martorul acestor metamorfoze 
era deja un martor contaminat. 

Astfel, ar fi greşit să credem că mânia femeilor se 
mulţumeşte cu o vâscozitate uterină. Moşmoana devine 
uşor Hecubă. Desigur, Alba nu avea nici un fiu de răzbunat. 
Dar modestia se termină şi face să se audă urletul unui os în 
mâna ucigaşă. „Ea îl priveşte cu un aer sălbatic în timp ce el 
vorbeşte şi se contrazice singur, iar mânia urcă în ea şi dă 
pe dinafară. Mânia îi dă forţă, îşi afundă degetele în ochii 
perfidului, îi smulge ochii din orbite, îşi vâră degetele acolo 
şi, mânjită de sângele criminalului, sapă, nu ochiul din care 
n-a mai rămas nici urmă, ci locul ochiului.” Nimeni nu ar fi 
aprobat o asemenea răzbunare. Chiar bătrânul ei 
Scholasticus, de la care Alba învățase această pagină din 
Ovidiu, ar fi tras cu săgeți şi ar fi azvârlit cu pietre în ea 
dacă ar fi bănuit-o capabilă de o asemenea răutate. „Dar ea, 
cu un muget răguşit, urmăreşte, încercând să muşte, 
bucata de piatră ce i-a fost aruncată şi din gura ei deschisă, 
în loc de cuvintele pe care se pregătea să le spună, cum 
făcea eforturi să vorbească, au ieşit nişte lătrături.” O 
căţea. Locul mai există şi acum şi toată lumea poate vedea, 
pe Hellespont, aproape de Abydos, „mormântul sau 
monumentul căţelei”. 

Irdt haec missum rauco cum murmure saxum/Morsibus 
insequitur rictuque în uerba parato/Latrauit, conata loqui; 
locus extat et ex re/Nomen habet ueterumque diu memor 
illa malorum/Turn quoque Sithonios uluauit maesta per 
agros., Ce suflu! 

— Jllius Troasque suos hostesque Pelasgos, /Illius fortuna 
deos quogue mouerat omnes, /Sic omnes, ut et ipsa louis 


coniunxgue sororgue/Euentus Hecubam meruisse 
negauerit illos” „Nefericirea ei i-a tulburat pe troieni, 
supuşii săi, pe pelasgi, duşmanii ei, şi chiar pe toţi zeii.” 

Bineînţeles, Hecuba nu era decât o fantasmă, niciodată o 
femeie civilizată nu ar face aşa ceva. Alba privea deru- 
lându-se filmul ovidian, şi doar pulpa ei de moşmoană o 
reţinea pe dinăuntrul pielii sale bej şi de acum ingrată - 
fiindcă devii ingrat tot reţinându-ţi ura - împiedicând-o să-şi 
înfigă unghiile îngrijite în ochiul, sau mai degrabă în 
orbitele ochilor, în faţa agresorului ei pe care nu-l mai 
distingea, redus la o baltă de noroi de această mânie care 
altădată fusese o dorinţă şi din care nu mai rămânea nimic. 
Nimic. 

Omorul. Toate astea trebuiau să se termine printr-o crimă. 
Bătrânul nu îndrăznea să se mai gândească la aşa ceva, dar 
se temea tot mai mult. Era evident. Lucrurile evidente sunt 
lucruri care se întâmplă întotdeauna sau se întâmplă 
uneori, când ţi-e frică. 

O a doua noapte umplu de noi coşmaruri camera lui 
Septicius. Alba şi Vespasian se amestecau cu lumea 
monştrilor, a lupilor, a hecubelor. 

Fragmente de versuri vechi, frânturi de tablouri uitate, 
luna plină care pătrundea prin storuri şi prin pleoape: un 
munte înspăimântător şi totuşi mai adevărat decât ceea ce 
simţise în ajun alături de tinerii săi prieteni, o dată adunaţi 
în hotelul de lux ponosit de pe malul mării. 

Reflectată de teii care înconjurau localul de dans, luna 
pătrundea aşadar în această cameră obscură şi iradia 
imaginile monstruoase, fără ca totuşi să le potolească. 

Un vultur cu cap de lup devora pieptul unei femei întinse 
pe jos. 

Trupuri nude, făcute piramidă unele peste altele, cu guri 
de pisici în locul sexului. 

Măgari lubrici se lăsau încălecaţi de oameni furioşi cu 
capete de păsări rapace. 


Bătrânul simţea că zidul se desprinde şi se apleacă 
deasupra patului său. Trebuia să se scoale, să-l proptească 
din toate puterile cu braţele, cu pieptul, cu şoldurile în timp 
ce îl înconjurau chipuri de maimuțe. 

Pocnetul unei ferestre alungă acest vis, însă coşmarul tot 
nu se terminase. 

„Nimic”, nota un muribund pe o tăbliță, iar bătrânul, un 
timp uşurat, se recunoscu în el. Aceşti monştri refuzau 
beatitudinea fiinţei, neantul ei. El, Ovidiu, probabil că ar fi 
înţeles acest „Nimic”. Căci mulţimea de metamorfoze le 
neutralizează, fără însă a le lichida. Astfel, o dată revărsate 
formele neverosimile care bântuiau mânia Romei, exilatul 
lui Augustus trebuia să-şi găsească pacea, la malul Pontului 
Euxin. 

Nu a fost decât o acalmie. Vântul anunţa o furtună. Ploaia 
biciuia acum pista de ciment a ringului de dans pe care se 
clătina un pitic cu un rictus murdar - mâna sa, grotescă 
fiindcă era gigantică, se întindea către faţa adormitului. 

Şi din nou acel lup cu bot perfid, înfăşurat într-un şal, 
înconjurat de mauri, de lilieci şi de vrăjitoare, scriind nu se 
ştie ce sentinţă morbidă. 

Tunetul îl trezi. 

— Era Ovidiu sau Goya? (Bătrânul dădu să schiţeze un 
zâmbet, ezitând să-l sune pe barman pentru ceai.) Era deja 
dimineaţă sau tot noapte? (O cortină cenuşie acoperea 
atârnând greu coasta bătută de furtunile tropicale de 
sfârşit de vară.) Pe măsură ce îmbătrânesc devin tot mai 
posomorât. Dar vârsta constituie vreodată o scuză? Avem 
vârsta viselor noastre. 

Acest cuvânt de spirit îi dădu o stare de bună dispoziţie 
Bătrânului, îşi luă ceaiul, fiindcă era deja ora opt, iar 
barmanul tocmai i-l adusese ca de obicei, cu o ramură de tei 
pe un platou în semn de admiraţie comună pentru Billie 
Holiday. 

Coşmarurile dădeau lucrurilor importante un loc nou şi 
limpede în conştiinţă. Nu mai exista lirism confuz, liniştea 


care urmează respinge intolerabilul. 

Trebuia să o găsească pe Alba şi pe marţialul ei soţ. 
Comportamentul tinerilor nu înceta să-l neliniştească pe 
Profesor. Proximitatea crimei. larăşi lupii. 

— Plaja este poluată, iar femeile sunt urâte: trupuri fără 
graţie. (Vespasian.) 

— Am văzut un pescăruş care se repezea în picaj să prindă 
peşte. Crud şi precis, frumos. (Alba.) 

— Nu te gândeşti decât la păsări şi la tine. Nu putem avea 
o conversaţie. (Vespasian.) 

— E lună plină în noaptea asta. (Alba.) 

— Vezi, ce-ţi spuneam? (Vespasian.) Tăcerea Albei. 

— Curierul de Santa Barbara nu mai încetează cu elogiile 
la adresa serialului de aseară, dar cum tu nu te mai uiţi la 
televizor, n-ai să înţelegi nimic. Apropo, se anunţă o nouă 
creştere a preţurilor. Dar şi a soldelor militarilor, automat. 
(Vespasian.) 

— Scrie despre asta în Curieri (Alba.) 

— Bineînţeles că nu! Nu fi proastă! Bucură-te, te 
interesează, nu? Din moment ce mă priveşte pe mine! 
(Vespasian.) 

— Cu siguranţă, oamenii devin lupi. (Alba.) 

— Iar începi! Asta-i cursul normal al lucrurilor, preţul care 
trebuie plătit pentru progres. (Vespasian.) 

— Somn. Şi multă tandreţe. (Alba.) 

— Asta e, ai să rămâi toată viaţa un copil, un copil trist. 
(Vespasian.) 

— Nu trebuie să te laşi. (Alba.) 

— Adică? (Vespasian.) 

— Nu trebuie să te laşi dus de plictis. Indiferenţa vine din 
plictiseală. (Alba.) 

— Există lucruri şi mai rele. (Vespasian.) 

— Da, imaginile. Nu: „Ce va zice lumea?” - frază-cheie a 
părinţilor noştri, de care începem să ne batem joc - ci 
mania de a-ţi face o imagine care durează cât un jurnal sau 
un spot publicitar. (Alba.) 


— Foarte puţini ajung la asta. (Vespasian.) 

— Exact. Dar ce competiţie! (Alba.) 

— Nu-i nimic în imaginea asta. Oamenii care vor aşa ceva 
sunt nuli. (Vespasian.) 

— Ai de ales între lupi şi nulităţi. Uneori sunt aceiaşi. 
(Alba.) 

— Uneori. (Vespasian.) 

— Tot mai mult. Şi tu vrei o imagine, ştiu. (Alba.) 

— Pot să mă lipsesc de asta. Dar nu de meseria mea. 
Spectacolul nu este totuşi o crimă. (Vespasian.) 

— Nu ştiu. O perversitate? Nimic nu este interzis, şi de 
fapt totul este. Nimic nu rămâne, totul trece. (Alba.) 

— De ce nu? Viaţa trece. (Vespasian.) 

— Profesorul trăieşte. (Alba.) 

— Asta-i viaţă! O relicvă. Un somnambul. (Vespasian.) 

— Un ax. Contragreutate. Unde s-a dus cultura? Mi-e 
drag. (Alba.) 

— Mie nu. (Vespasian.) -Eşti prea. (Alba.) 

— Cum? (Vespasian.) 

— Animal. (Alba.) 

— Erotic? (Vespasian.) 

— Chestie de gust. (Alba.) 

— Nu-ţi mai plac? (Vespasian.) 

— Ba da. Nu te văd decât două ore pe zi, punând la 
socoteală şi mesele. (Alba.) 

— Munca. (Vespasian.) 

— Puterea. (Alba.) 

— Exact. (Vespasian.) 

— Atunci, plictisul. (Alba.) 

— Ce-i? (Vespasian.) 

— Când este imposibil să gândeşti cuvântul „împreună”. 
(Alba.) 

— Există şi lucruri mai rele. (Vespasian.) 

— Ura. (Alba.) 

— Să nu exagerăm nimic. (Vespasian.) 

— Nu-mi spune că nu o cunoşti. (Alba.) 


— Suntem într-o lume în schimbare. (Vespasian.) 

— Graba profitului, plus lenea. Faptul de a-ţi satisface 
pasiunile cu orice preţ nu naşte decât monştri. (Alba.) 

— Monştri pentru cine? (Vespasian.) 

— Pentru Ovidiu. (Alba.) 

— Ba nu. Lui Ovidiu metamorfozele i se păreau logice. 
(Vespasian.) 

— O anumită logică. Condamnare. Decădere. (Alba.) 

— Cât moralism! Nu se mai face nici măcar literatură 
proastă cu bunele sentimente. (Vespasian.) 

— Sunt o sentimentală. Eram. (Alba.) 

— Asta-i cel mai plictisitor. Te-am prevenit. (Vespasian.) 

Ea se miră că erau de acord în dezacordul lor. El se gândi 
că nici o altă femeie nu avea acest păr cu reflexe arămii 
care compensa înfăţişarea ei gravă de moşmoană. 

Bătrânul se apropiase de ei, cu sucul de portocale în 
mână. Barmanul stătea în spatele barului ca un intrus 
conştient de statutul său de intrus, aşteptând momentul 
propice să se îmbete de vocea neagră a idolului său. 

— L-aţi uitat pe Tibullus, copii! (Septicius Clarus.) 

— Pe cine am uitat? 

— Ah! Să piară mai degrabă tot aurul din lume şi toate 
smaraldele, decât călătoriile mele să facă să plângă o 
prietenă., „O quantum est auri pereat potiusque smaragdi, 
/Quamfleat ob nostras ulla puella uias., Sau, scuzaţi-mă că 
visez în plină zi., JVon ego laudari curo, mea Delia: 
tecum/Dum modo sim, quaeso segnis inersque uocer; /le 
spectem, suprema mihi cum uenerit hora, /le teneam 
moriens deficiente mânu.” Mă urmăriţi? Ce delicateţe, nu-i 
aşa? (Bătrânul.) 

— "Totuşi, Tibullus l-a avut ca iubit pe Marathus, după 
discidium-ul său cu Delia, şi apoi această violentă pasiune 
pentru Nemesis, fictivă curtezană. (Alba, elevă fidelă şi 
sceptică.) 

— Fără discuţie, desigur, dar ce suflet minunat, simetrie de 
umbre şi lumini, la acest bărbat tânăr, mort totuşi înainte 


de lisus, şi cu mult înainte de Plotin. Gândiţi-vă, un roman 
care se îndepărtează de glorie şi, aparent, de războaie şi 
orgii. „Nu, nu-mi pasă de glorie, Delia mea: lângă tine de-aş 
putea să fiu, consimt să mi se spună laş şi trândav: ah! Când 
îmi va bate ceasul, să te pot privi, să te ating, murind, cu 
mâna mea slăbită!” (Bătrânul.) 

— Prefer, full ofpassion, jealousy andhate.” (Barmanul 
nerăbdător.) 

— Sunteţi un visător, Profesore, un romantic deplasat, şi 
îndrăgostit de Delia - pardon, de Alba. (Vespasian.) 

— Fără îndoială, desigur, tinere. Eros, Amor., farcite, quam 
custodii Amor, molare puellam, /Ne pigeat magno post 
didicisse malo.” Existau legături între oamenii aceia, care 
nu erau totuşi uniţi. Nici pasiune, nici indiferenţă, libertatea 
este o legătură, probabil. Apoi a venit rândul nostru, al 
creştinilor, şi al celor care au mai rămas la Santa Barbara, 
spre exemplu. Fac parte dintre ei, evident. Dar unde s-au 
dus Ovidiu, Tibullus şi chiar Suetonius, dacă vrei, Alba? 
Fiindcă aceasta-i întrebarea, nu-i aşa? Unde s-au dus? 
(Bătrânul.) 

— Au dispărut, e clar. (Vespasian.) 

— E o ipoteză, tinere, o simplă ipoteză. Mă gândesc, în ce 
mă priveşte, că s-au metamorfozat, în ce? În noi. În voi. În 
discurile barmanului, în Santa Barbara însăşi, de ce nu? În 
consecinţă, îi putem regăsi, dacă cercetăm bine. În texte, 
evident, sub ruinele vechilor palate şi biserici, şi chiar în 
gândurile oamenilor care îşi schimbă chipul. Aţi observat: 
figuri de lupi, nu-i aşa? Să nu-mi spuneţi că nu i-aţi văzut 
prin preajmă. Cu toate astea, la ei, la voi, mai rămân urme. 
„Maybe I'm afool, but it's a fim.” Nu trebuie să ne temem de 
lupi. Eu continui să caut semnele prietenilor mei de 
odinioară. (Bătrânul.) 

— Putem halucina cât vrem. (Vespasian.) 

— Sunteţi impresionat de diferenţă, înainte, după. 
Dezamăgit, fără îndoială. (Alba, privindu-l pe furiş pe 
Vespasian.) 


— Într-un sens, într-un sens. Dar mă încăpăţânez. „Iar tu 
mă vei plânge, Delia, când voi fi aşezat pe rugul gata de a fi 
aprins - Flebis et arsuro positum me, Delia, lecto, /Iristibus 
et lacrimis oscula mixta dabis - şi, amestecate cu lacrimi 
amare, îmi vei da săruturi, vei plânge: nu ai inima zăvorâtă, 
în pieptul tău fraged nu e închisă o piatră.” (Bătrânul.) 

— Un obsedat, obsedat de moarte. (Vespasian.) 

— Contrariul unui criminal. (Bătrânul.) 

— Aici, oamenii nu se gândesc decât să domine şi să se 
ucidă. (Alba.) 

— Îţi faci gânduri negre, draga mea. Nu fac decât să se 
uite la televizor. Facem o plimbare pe plajă? (Vespasian.) 

Bătrânul era convins că Vespasian nu avea nevoie de Alba 
ca să-şi reverse acest gen de idei: să domine şi să se ucidă 
prefăcându-se că sunt atenţi la imagini, la benzi desenate, 
la filme, la televizor, cu privirile mereu paralele cu ale 
celorlalţi. Fiindcă la Santa Barbara privirile celorlalţi nu se 
întâlnesc decât într-un ecran care înlocuieşte infinitul vechii 
geometrii. Un om dur, acest Vespasian, un adevărat Lycaon, 
un personaj de-al lui Ovidiu şi el, un duşman al lui Jupiter, 
nici o înrudire cu Tibullus, o, nu! Sărmana Alba, îl va părăsi 
ori va ajunge ca el. Ce-i de făcut? Nu se poate face nimic. 
Rămâne îngrijorarea. 

— „în curând va veni moartea, cu capul înconjurat de 
tenebre, în curând va veni pe furiş vârsta care te 
domoleşte.” într-o zi - e-atât de departe pe cât credeţi, 
copii? 

— Limba voastră va fi la fel de moartă ca şi această latină 
pe care eu o readuc la viaţă. Profitaţi, profitaţi de ea,, 
Jnterea, dum fata sinunt, iungamus amores: lam, uenit 
tenebris Mors adoperta capul.” (Profesorul, îndepărtându- 
se.) 

— Poezia este farmecul lui. (Alba.) 

— Farmecul unui om slab. (Vespasian.) „Mă sperii”, gândi 
Alba, care nu zise nimic. Teroarea o făcea frumoasă, fiindcă 


era gravă, dar nefericită. Dispărură în adirea teilor în 
spatele cărora se deschidea alba întindere de nisip. 

Partea a doua SERIE NEAGRĂ. 

I. NICI MAI MULI, NICI MAI PUŢIN. 

L. 

Aşa poate începe povestirea Bătrânului şi a lupilor, 
concepută de departe de un observator anonim şi ascuns, 
care nu este altcineva decât autorul disimulat al aventurii. 
De îndată ce conducătorul jocului se arată cât de cât, iar 
naratorul ocult se manifestă şi se include în povestire, 
aceasta - până acum onirică sau livrescă, adevărată sau 
grotescă - se transformă (prin simpla implicare a autorului 
într-un rol nou) în căutare de enigme, în anchetă 
poliţienească. Prin urmare, dacă este adevărat că urmaţi 
derularea acestei poveşti în timp, mişcările intrigii şi 
schimbările genului ce se vor produce sunt, în definitiv, o 
chestiune de spaţiu, de distanţă, de geometrie psihică, pe 
care naratorul le alege folosindu-se de cuvintele sale. 

Sunteţi invitaţi într-o lume ciudată: personaje insolite, 
fosile ale unei civilizaţii necunoscute, indiscutabil moartă, 
gnomi inabordabili folosind cuvinte luate din vreo limbă 
moartă şi ea, ori chiar inexistentă. Acest unghi de vedere îi 
acordă scriitorului o neutralitate care în definitiv este o 
insolenţă: aroganţa oamenilor plini de sine, de tradiţia şi de 
credinţa lor, sub care se ascunde o grabă logică de a trage 
concluzii, adică, în mod fundamental, prostia. Dar dacă este 
o prostie prestigioasă, demnă şi creatoare, care instalează 
tocmai autoritatea creatorului-autor şi nu se întreabă deloc 
cum acest om şi pana sa au putut da naştere sau au dorit 
aceste creaturi îndoielnice, aceşti străini provenind dintr-o 
Atlantida scufundată, apărută pe neaşteptate doar din 
capriciul imaginarului. 

Totuşi, este suficient ca bizareria propriilor construcţii să-i 
apară ca evidentă pentru ca autorul, distant şi anonim, să 
se pună în discuţie, îşi spune numele pentru ca mai întâi să- 
şi caute legăturile, pe care sfârşeşte prin a. le bănui 


familiare, cu acele fantasme mai mult sau mai puţin groteşti 
cu care şi-a populat paginile şi care revelează, ca într-un 
coşmar, părţi trăite sau de care se terne din pro-pria-i 
biografie, începe mai apoi ancheta, se face poliţist sau 
arheolog. De la Scrisoarea furată la Salammbo, aceeaşi 
curiozitate îl însufleţeşte pe acest analist neaşteptat care dă 
la iveală, sub aparenţa de semne şi de vestigii, o pasiune 
mai degrabă sordidă. La fel ca gustul coacăzelor pe limbă 
ori senzaţia biciului într-un bordel, chiar în acelaşi moment 
în care se încheie, împreună cu muzica, acea calmă 
catedrală a Timpului regăsit. 

În fine, o dată ce bucăţile din sine sunt împărţite între 
protagoniştii acestei serii negre care a luat locul povestirii 
epice iniţiale, e posibil ca anchetatorul, devenit pentru 
nevoile naraţiunii detectiv, să se dovedească, pentru a 
sfârşi, o fire sensibilă. Afectuos, altfel spus liric (ca Sherlock 
Holmes, James Bond şi chiar Mike Hammer), el 
întruchipează infantilismul cu pălărie melon şi cizme din 
piele, vestă antiglonţ, revolvere sofisticate şi maşinuţe 
superperformante. Asta înseamnă că acel contemplativ, fost 
cândva cercetător, se metamorfozează în poet. Romanul 
regresează în fragmente, proză poetică, sensibilitate 
exagerată şi compasiune mai mult sau mai puţin acide, care 
arată eterna reîntoarcere a lucidităţii, într-adevăr, când se 
epuizează ajungând la capătul durității sale, cuvântul 
regăseşte supleţea şi slăbiciunea punctului său de plecare, 
vorbirea copilului, jocurile cu numărarul şi interminabila 
variaţie pe tema lui „nani-nani, puiul doarme”. Nu pentru a 
se complace în el, nici chiar pentru a se opri, ci pentru a 
include senzaţia în scrieri şi în lirism, mărturisire de 
culpabilitate sau de neîmplinire, în înlănţuirea însăşi a 
intrigii, în schimb, povestirea pariază pe bucuria de care 
toată lumea are nevoie pentru a urma o aventură. 

Aşadar, e bine să se spună tot felul de poveşti. Bineînţeles, 
cei care au talentul de a povesti şi de a scrie încă din 
tinereţe se limitează, cu înţelepciune, la povestiri scurte, cu 


un singur nucleu: simple reluări ale unei contemplări, 
oraţie algebrică. Logica transformată în rugăciune. 
Romanul se transformă în filosofie, iar infuzia unuia în 
cealaltă, a uneia în celălalt, elimină frontierele genurilor 
diferenţiate cândva pentru folosinţa şcolarilor care nu mai 
citesc deloc. 

Să ne imaginăm totuşi nişte fiinţe imature şi a căror 
înţelegere, dezvoltându-se pe măsură ce se presupune că 
se maturizează, ar consta în ascultarea slăbiciunilor lor: 
angoasă, teamă, insomnie, prostie, bestialitate, brutalitate, 
crimă, sau cine mai ştie ce? Oamenii aceştia, când 
îndrăznesc să vorbească, povestesc. Povestirea se 
aseamănă cu nişte bucăţi dar, mai degrabă, cu un puzzle, şi 
fac din ea o ghicitoare. Există un sens, spune povestea, dar 
acest sens este impalpabil; există un proiect, însă scopul lui 
îmi scapă; există o acţiune, dar cine o va înţelege, pe cine va 
tulbura ea? 

Această povestire, care ne spune puţinul care se petrece, 
nu este altceva decât maşina spectacolului, firul care mişcă 
marioneta. Dacă eu îmi modific felul de a povesti, umbrele 
drept care vă luaţi în carnavalul care vă atrage îşi schimbă 
şi ele sensul, artificialitatea şi asemănarea cu realitatea. 
Bătrânul nu este numai Bătrânul, Alba sunteţi poate 
dumneavoastră, iar Vespasian? Hai, vedeţi cine are puterea 
la Santa Barbara, de îndată ce mă amestec eu. 

Apariţia-dispariţia are loc sub formă de povestiri, şi, dat 
fiind că eşti născut pentru a muri, cuvântul potrivit pentru 
aceste două extreme ale condiţiei tale - cât şi pentru ceea 
ce există între paranteze - este tocmai o poveste care, se 
face şi se desface în acelaşi timp cu ceea ce crezi că eşti „tu 
însuţi,. Sub rigoarea metodei, a conceptului, a îndoielii şi a 
pariului, eu revendic şi proclam demnitatea minoră, ca şi 
vitalitatea terapeutică, estetică, filosofică - aş merge până 
la a spune fizică - a acestui spaţiu politop unde se regăsesc, 
se recunosc şi se pierd cei sărmani cu duhul, care 
îndrăznesc să spună „eu” în diverse feluri, ca mine, atunci 


când încearcă să pună în cuvinte aventuri secrete pentru a 
suporta viaţa. 

Încă de la sosirea mea în Santa Barbara - distracţie sau 
înclinaţie pentru suspans? Nu v-am precizat clar că 
Bătrânul, Alba şi Vespasian, atunci când nu erau în vacanţă, 
locuiau în Santa Barbara - am găsit locul bântuit. Nu aş 
putea să vă spun ce indicii m-au condus spre această 
certitudine. De altfel, probabil că dumneavoastră aţi 
conceput acest gen de bănuieli ajungând în gara sau în 
aeroportul unui oraş necunoscut şi care totuşi vă aduce 
dintr-odată în minte nişte intrigi viclene, intime, dar uitate, 
de negândit, absurde, care prind formă aici cu o 
tulburătoare consistenţă. Erau oare chipurile locuitorilor, 
cu expresii dure şi priviri piezişe, despre care mai târziu 
Bătrânul avea să-mi spună că sufereau anamorfoza lupilor? 
Erau nenumăratele necrologuri lipite pe ziduri şi pe arbori 
ca nişte afişe electorale sau invitaţii la un bal de cartier, 
ridicând în slăvi meritele morţilor cu o asemenea emfază 
încât ajunsesem să mă întreb dacă defuncţii nu fuseseră 
victimele acestor autori necrofili, jucării predestinate ale 
unor poeţi morbizi? Să fi fost, în fine, amintirile mele din 
copilărie, fiindcă petrecusem ani de zile în acest oraş, fără a 
păstra altceva decât câteva prietenii şi asemenea istorii 
nesigure pe care adolescenţa le transformă în halucinaţii? 

La drept vorbind, convingerea mea nu se baza pe motive 
valabile. Doar nişte impresii, presentimentul unei crime 
iminente, ceea ce aş fi putut numi angoasă dacă aş fi fost 
cât de puţin nevrozată. Nefiind aşa, înaintam, mai degrabă 
destinsă, prin Santa Barbara. 

Centrul era plin de monumente de la începutul erei 
creştine şi de o aglomerare de biserici vechi, „unice în 
lume”, precizau pliantele turistice. Autorităţile locale îşi 
petreceau timpul restaurându-le, transformându-le în 
muzee, închizându-le sau redeschizându-le, după cum erau 
vremurile şi coloratura politică. Pentru moment, aceste 
curiozităţi erau părăsite de credincioşi, noua putere numise 


nişte falşi preoţi, iar Bătrânul nu se dădea înapoi să-i tot 
hărţuiască: „Nici pe departe! Nu vreau să văd în faţa 
ochilor un om care face din sacralitate o exercitare a unei 
meserii. Faţa îi este ipocrită, este rece şi mort asemenea 
zeilor săi.” Profesorul îmi spusese că în nopţile cu lună 
plină, unii paznici, cu prefăcută neatenţie, lăsau lupii să se 
instaleze în locurile sfinte. 

Câteva palate Renaissance şi nişte case impozante din 
secolul al XVIII-lea, rechiziţionate şi transformate în 
ministere, şi nişte vechi case burgheze, mai degrabă lipsite 
de stil şi prăpădite, ocupate încă de nişte locuitori din 
familii aristocratice (printre care Profesorul), formau acest 
centru arhaic, precar şi ameninţat de dispariţie care îi 
emoţiona pe vizitatori, în partea de sud-est era mărginit de 
un parc imens care adăpostea un lac unde Bătrânului, în 
tinereţea sa, cu mult înainte de sosirea lupilor, îi plăcea să 
meargă să vâslească duminica şi să-şi plimbe fetele cu 
barca, în timp ce mama lor pregătea vânatul şi crema 
caramel. Acum, parcul era puţin frecventat: „Locul nu este 
sigur, înţelegeţi”, spuneau oamenii întorcându-şi repede 
chipurile stânjenite şi încruntate înainte de a porni în grabă 
spre periferie. 

Santa Barbara se dezvoltase enorm în ultimii patruzeci de 
ani: blocuri, turnuri, hipermarketuri, parcări, autostrăzi se 
întinseseră de jur-imprejur la nesfârşit. O imensă suburbie 
care nu înceta să crească, fiindcă oamenii nu mai voiau să 
locuiască în sate („Lupii atacă mai uşor la ţară, fireşte”, îmi 
explica Bătrânul), iar Santa Barbara, gigantică, aproape că 
atingea Santa Domenica, de care altădată era despărţita 
printr-un drum pe care îl străbăteai într-o zi. Acum, Santa 
Domenica ajungea tot în acelaşi mod până la Burgos şi alte 
vechi târguri şi sate, până în staţiunile balneare de la malul 
mării, în aşa fel încât întreg ţinutul era de-acum o Santa 
Barbara continuă, abia întretăiată de câteva întinderi pustii 
pe care le brăzdau autostrăzile şi lupii. 


Alba şi Vespasian locuiau la etajul douăzeci al unui bloc- 
turn din acea gigantică zonă modernă, nu departe de fostul 
centru. Se considerau privilegiați, fiindcă la baza blocului 
lor tocmai se construise o fântână ultramodernă, ultima 
modă a artei figurative, care le stârnea bucurie copiilor şi o 
perplexitate visătoare bătrânilor care stăteau acolo cât e 
ziua de lungă pe băncile ce înconjurau capodopera, în 
mijlocul bazinului, nişte sculpturi colorate reprezentau 
membrele dislocate ale unei creaturi care ar fi putut trece 
drept soţia lui Gulliver la liliputanii care suntem: un ochi 
uriaş, un nas enorm, o gură roşie descoperind nişte dinţi 
albi ca faianţa, nişte sâni umflaţi cu silicon, un şold de 
ondină capabilă să doboare Mont Blanc-ul cu o lovitură de 
coadă, şi pe deasupra pălăria de paie a frumoasei căpcă- 
une şi umbrela sa de mărimea unei roţi. Fiecare dintre 
aceste elemente impresionante se învârtea în jurul axului şi 
vibra în spirală în bazin, proiectând jeturi pe care vântul le 
spulbera uneori asupra mulţimii de gură-cască încântați. 

— Ciudată idee pentru o fântână. (Alba încerca să 
folosească tonul său mieros de fetiţă.) însă trebuie să 
recunoaştem că nu toată lumea are aşa ceva sub fereastră. 

— Suntem în inima capitalei? Viitorul! Ei bine, te întreb, ai 
văzut tu ceva mai bun? Unde, când, cum? Vai de tine, fetiţo! 
Pur şi simplu nu te poţi entuziasma. 

Bătrânul prefera să evite ochiul larg deschis, nasul uriaş, 
sânii siliconaţi. Se limita să o invite pe Alba să ia ceaiul la el, 
în vechiul său imobil cenuşiu, alături de biserica unde 
slujeau falşii preoţi. Ceea ce ea se grăbea să accepte, 
trebuie să o spunem, fiindcă şi ea simţea cum crima dădea 
târcoale la Santa Barbara, traversând autostrăzile, 
supermarketurile şi blocurile pentru a se instala acolo, 
invizibilă şi provocatoare, în jurul fântânii unde se învârtea 
uriaşa creatură dezmembrată, însă Alba era obligată să-i 
întoarcă invitaţia, iar Bătrânul trebuia să se urce la etajul 
douăzeci, făcându-se că nu vede specimenele de artă 


contemporană, ameţit mai mult ca niciodată de prezenţa 
lupilor, de-acum infiltraţi peste tot. 

Avioanele încă mai erau în grevă, de aceea m-am gândit 
să-mi las bagajele la Orly ca să mă duc după vreo şase ore 
la Roissy şi să-mi aştept la nesfârşit zborul care afişa 
„amânat”. Pe scurt, la aterizarea la Santa Barbara, nu în- 
chisesem ochii de mai bine de douăzeci şi patru de ore. 
Imediat ce m-am debarasat de valize, la hotel, m-am dus la 
vechea mea prietenă din copilărie. Cea mai bună modalitate 
de a lua pulsul acestui ţinut unde crescusem; tatăl meu era 
pe atunci la ambasada Franţei. Bineînţeles, unii trebuie să- 
şi fi amintit de ambasadorul Delacour, şi prin urmare 
domnişoara Stephanie Delacour nu era lipsită de relaţii 
bine plasate, însă aveam nevoie de ceva concret, direct. 

Alba m-a primit cu acel aer impasibil pe care i-l ştiam de 
pe vremea colegiului, însă imediat mi-am dat seama de 
descumpănirea ei în timp ce beam cafeaua fierbinte pe care 
tocmai mi-o pregătise şi care îmi făcuse greață. Stânjeneala 
îi accentua trăsăturile feţei, o faţă oarecare sub casca de 
păr roşcat: dar, în clipa aceea, era frumoasă. Numai ruşinea 
putea să o scoată astfel din banalitate şi să-i dea o 
asemenea personalitate, „în acest sens, Vespasian îi este 
necesar”, mă gândeam eu, iar ideea m-a ajutat să-mi reprim 
dezgustul faţă de acea cafea extraordinar de tare şi faţă de 
zgomotul confuz care se auzea, încă din zori, dinspre 
fântâna cu uriaşa sa dezmembrată. 

Am putut aşadar să ascult şi chiar să rețin frânturi din 
povestirea pe care Alba mi-o spunea de fiecare dată când 
mă opream: amestec de tulburare şi de eliberare, 
psihoterapie secretă şi amicală care îi permitea să tacă 
până la întâlnirea următoare. Evident, eu mă gândeam mai 
ales la reportajul meu despre situaţia politică din Santa 
Barbara care preocupa vag, din când în când, presa 
mondială. Astfel, gândindu-mă la întâlnirile care mă 
aşteptau, o ascultam pe sărmana şi frumoasa mea Alba cu 
acea atenţie pe care credem că o au psihanaliştii şi care 


astăzi mi se potrivea în mod natural, din cauza Sântei 
Barbara şi a acelei nopţi albe prin avioane. 

— Bea-ţi cafeaua, Stephy. O cafea rece mai are doar 
jumătate din tăria ei. 

Era sentenţioasă, plicticoasă, adorabilă. Maternă, deci 
inexorabil tristă. Am mai făcut un efort ca să o ascult. 

Astfel, Vespasian considera că sexul este o problemă de 
tehnică. Mai întâi, Alba îl găsise amuzant. Acum i se părea 
bestial. Mă întrebam dacă îşi va da seama într-o zi că toată 
chestia asta nu însemna nimic. 

Altceva? 

Veselia lui Vespasian, zgomotoasă şi afişată, nu cerea 
nimic, nu atrăgea pe nimeni, dar se mulțumea să respinge 
ceea ce nu o reflecta. O veselie lipsită de temei este o 
detestare exaltată. Orice cuvânt care nu era flatare îl 
plictisea atunci când nu îl lua drept o ofensă. Conversaţia 
lua rapid o altă întorsătură, condamnată la ritualul 
complimentelor sau la liniştea bosumflată. 

Observaţii personale sau sugestii ale Albei, situaţia 
cuplului se dovedea dezastruoasă. Ura scurtează frazele, 
iar prietena mea, măcinată şi înfrumuseţată de jignire, îşi 
derula romanul familial picătură cu picătură, însă cu 
hotărâre. Spunea toate aceste fapte mărunte cu o voce 
plină de subînţelesuri care transforma fiecare detaliu în 
prevestire. 

Când el se întorcea, târziu, nu avea ochi decât pentru 
televizor: nu pentru a se distra, ci pentru a deveni neatent 
şi a dispreţui mai bine lumea din jurul lui. Aşadar, Vespasian 
nu mai vorbeşte, închis într-o viziune etanşă, el se fereşte 
de vocea umană. Numai ecranul îl atrage, difuzând imagini 
fatalmente fascinante, fiindcă se dau. Priveşte: oare 
ascultă? Spectacolul nu are nimic din ceea ce înseamnă 
vorbirea, fiindcă nu invită la dialog. Eşti înăuntru sau în 
afară, anulat sau supra-uman, nimic sau totul, dar singur. 
Lui Vespasian îi place, îi place nimicul, îi place să se cufunde 


în imagini pe care le ştie false, dar care i se par puternice, 
fiindcă se dau. 

— Ştii (Alba nu înceta să mă ia drept martor), nu 
conştientizează că are o viaţă dublă, fiindcă nu are 
conştiinţă. Conştient, inconştient: tu crezi în aşa ceva? Mai 
degrabă o mulţime de imagini. O expoziţie de măşti 
ambulante, compuse fiecare pentru o scenă artificială. 
Crezi că un asemenea lucru este imposibil? (Cred că am 
făcut o mutră plictisită.) Dacă ai şti! Nu, nu-i o boală, nu-i 
ceea ce vreau eu să spun. E devorat de dorinţa de a fi unic 
pretutindeni. Vespasian trăieşte în lumi incomunicabile, în 
care umbrele care îl înconjoară nu cunosc decât figura lui. 
Fiecare umbră şi fiecare loc posedă doar un singur şi unic 
Vespasian. Eu cunosc toate chipurile sale, sau mai degrabă 
cusăturile care ţin fragmentele la un loc. 

Dacă ar fi renunţat să mai ţină fragmentele „la un loc”, 
oare prietena mea nu ar mai fi fost atât de tristă? Mi-e 
ciudă pe mine că nu pot fi o adevărată complice. Dar ascult, 
legănată de insomnie. 

Orice frază poate fi înţeleasă drept contrariul a ceea ce 
spune. O remarcă anodină sau care flatează se transformă 
în acuzaţie, critică sau ameninţare. „E vreme bună” spune 
ea. El înţelege: „Mă plictiseşti”. „Insolit, complex”, continuă 
ea. „Obscură, incomprehensibilă”, înţelege el. Greşeşte el? 
„Să-ţi bănuieşti femeia în fiecare dimineaţă; dacă tu nu ştii 
de ce, ea ştie” (proverb universal). Această neîncredere o 
pune pe Alba pe pista propriei suspiciuni, înainte 
necunoscută, începe prin a se mira, apoi se lasă în voia 
evidenţei. Atunci când evidenţa nu-i nimic altceva decât o 
ostilitate, se află pe calea adevărată, dar la ce le foloseşte 
asta? Să se deteste sau să râdă? Alba şi Vespasian se evitau 
ca să nu îşi declare război. 

Ea nu mai îndrăznea să se îmbolnăvească. Această 
constrângere avea avantajul de a-i garanta o sănătate falsă, 
dar încăpăţânată. Fiindcă poţi rămâne în formă din pură 
teroare. leamă ca nu cumva el să explodeze: „Da' casa asta- 


iun spital! Mi-e de ajuns al meu! Ar trebui să te îngrijeşti 
un pic.” Degeaba îşi spusese că el se temea să o vadă 
bolnavă fiindcă era hipersensibil, în mod dureros, şi că o 
iubea mult, în felul său. De acum, mânia lui nu o mai 
liniştea, nu o mai stimula. 

În realitate, gripa presupusă a Albei îl făcea pe Vespasian 
mai puţin interesat pe durata bolii: oare nu era un motiv 
suficient pentru a detesta o femeie trecută? 

— El spune că, în fond, lupii sunt preferabili Republicii de 
la Weimar. (Alba încearcă să dea o notă elevată 
conversaţiei, sau mai degrabă monologului ei, dar o simt 
din ce în ce mai confuză în a povesti nişte lucruri care i se 
par şocante în mod clar.) „Lupii sunt mai puţin fragili şi mai 
puţin ipocriţi, asta-i. În rest, care-i diferenţa? Asta crede el. 

Şi îi lăuda pe dictatorii-vedetă de la televizor: Hitler, 
Stalin, Castro, Idi Amin Dada, Bokassa, Saddam Hussein. 
„Ironie neagră, antifrază, se gândeşte mai întâi Alba, 
mediocritatea regimului anterior îl dezgusta pe un om 
pătimaş ca Vespasian.” Şi totuşi jocul există prin opoziţia la 
ceea ce nu este el: un joc de cuvinte neîncetat şi total nu 
mai este o sfidare, devine un nonsens, o idioţenie, o tortură. 
Sub influenţa alcoolului, Vespasian îşi pierdea orice măsură. 
O stare răzbunătoare îi înceţoşa ochii, îi făcea glasul 
răguşit. 

— Oamenii sunt de o urâţenie!, Repetă mereu chestia asta 
în timp ce se plimbă pe plajă pe sub chiparoşi. „Nu au nici o 
ţinută, mai ales femeile. Sunt vulgare. Prietena ta Stephy 
Delacour pe care o socoteşti un star: idem. Gheboasă, 
şleampătă. Nu ţi se pare?” 

Lucrul mă miră un pic, şi mi se pare că este de prost gust 
ca Alba să-mi repete aceste cuvinte pretenţioase şi 
jignitoare, însă reuşesc să-mi compun o grimasă de 
condescendenţă. 

„Oricum, alţii arată mai bine ca mine” (insinuează Alba, 
minionă provocatoare). „Asta nu schimbă nimic (continuă 
Vespasian, fără a se arăta curtenitor). La spital, urâţenia 


este normală. De altfel, omul este bolnav pentru că e urât şi 
viceversa. Dar cel puţin acei oameni se declară învinşi şi se 
îmbolnăvesc, în timp ce aşa-zişii sănătoşi. Ce mai saci de 
carne!” 

Albei îi era suficient să înţeleagă aceste fraze dezgustate 
pentru ca ele să i se pară raţiunea întruchipată. La urma 
urmei, nu este monstruozitatea secretul fiecăruia dintre 
noi? Alba nu îndrăznea să urmărească la alţii bizareria, 
fiindcă nu voia să o surprindă la ea însăşi. Vespasian avea 
însă brutalitatea de a o arăta cu degetul, ca un copil lucid şi 
fără reţinere. De altfel, şi Bătrânul spunea acelaşi lucru, 
însă folosind un alt fel de imagini, mai puţin crude: acea 
politeţe greu de suportat a fantomelor. Pentru a simplifica, 
Alba îl bănuia pe Vespasian că se simte ameninţat personal 
de urâţenie, de prostie, de degradare. Se mulțumea cu un 
zâmbet care ajungea să-l exaspereze. Nu avea el oroare de 
aceste înţelegeri, aceste sclifoseli ale oamenilor slabi? 

„Telefonul!” E pentru Alba. Umilit, iritat, Vespasian îşi 
ridică bărbia pătrată ca un câine care nu îşi găseşte prada. 
Gelos? Nu chiar. Dar ia uite, la acest număr de telefon 
pentru unii mai există şi altcineva în afară de Vespasian! 

Angoasa dilată inima şi ridică în creier un val de sânge 
care îi înceţoşează judecata. Copleşirea înlocuieşte ura şi 
pofta de a striga. Alba nu scoate decât ţipete neauzite, 
tăcute. O învăluie o oboseală care o face să-şi încovoaie 
spatele, îi lasă în jos colţurile gurii. Ne întrebăm de ce unele 
femei îmbătrânesc devreme. Angoasă neiîmpărtăşită cu 
nimeni. Dacă ar fi avut un copil, l-ar fi mângăiat şi l-ar fi 
plesnit tot timpul. Dar nu avea. 

La urma urmei, Vespasian ar fi putut foarte bine să o lase 
baltă? Eroare! Părerea este stupidă. Gestul ar risca să li se 
pară sordid celor din jur. în plus, „împăratul” avea nevoie 
alături de sine de o femeie cât de cât convenabilă: el o 
acceptă, ea îi datorează totul, el îşi canalizează spre ea 
mânia, ea acceptă, înţeleaptă, e destul de comod aşa, 
câteodată chiar este ceva erotic. Mai rar de când Vespasian 


îşi păstrează excitaţia pentru sine; se masturbează, se duce 
la femei emancipate care adoră plăcerea şi nu-i cer nimic. 
Oamenii ca Alba cred că asemenea jocuri nu există. Ba da! 
Cel puţin Vespasian e sigur de asta. 

De acum, Alba se confundă cu timpul care trece. Nu se 
mai preocupă decât de ceea ce este de făcut după aceea: 
secunda de după, minutul care urmează, ora următoare, 
ziua, noaptea, săptămâna, luna, anul următor. Absorbită de 
o aspirație iară odihnă, care nu lasă nici un loc plictiselii şi 
nici disperării. Latinista mea de odinioară trăieşte 
indiferentă faţă de spaţiu, fiindcă este proiectată în timp. Şi 
totuşi, nu este vorba de un proiect oarecare, fiindcă ea nu 
are planuri nici pentru sine, nici pentru altcineva. Nimic 
altceva decât umplerea unei continuităţi care şterge 
angoasa şi despre care ea ştie oarecum că ritmul accelerat 
o apropie de eliberare. De moarte? De ce nu? Aşteptând, nu 
se gândeşte la aşa ceva. Se gândeşte doar la un lucru: 
„după”. „După” nu mai este un gând, ci graba care o ţine 
ocupată. 

Mi-a povestit ea într-adevăr asta, sau am ghicit-o eu? 
Încerc să mă regăsesc acum, după ce am părăsit Santa 
Barbara, un eşec, trebuie să spun. Însă atunci, afundată în 
fotoliul de catifea galbenă cu acea cafea interminabilă, 
deasupra fântânii cu soţia lui Gulliver, eram impregnată de 
povestea lor ca de un miros fezandat şi totuşi familiar. Eram 
pornită împotriva ei pentru că-mi parazita în felul acesta 
proiectele, de altfel serioase, reportajul politic despre acea 
ţară care nu se sinchisea de drepturile omului, dar simţeam 
că mă las prinsă în capcana deliciilor pe care le procură 
nefericirile neinteresante ale altora. Şi nu se terminase. 

Se înţelege că gravitatea Albei putea plictisi de moarte pe 
orice bărbat, dar mai ales pe Vespasian. Personal, eu o 
găseam simpatică pe blânda mea cititoare a lui Suetonius, 
cu cosiţele ei arămii. Dar soţul ei îi prefera de-acum 
exaltarea permanentă a unei colege care lucra la serviciul 
alăturat din spital, „Colega de la lifting”. Aşa îi spunea el, 


din discreţie şi pentru a-şi minimaliza propria dependenţă 
faţă de acea femeie puternică, în realitate, ca întotdeauna 
atunci când se ascundea, Vespasian nu făcea decât să 
formuleze adevărul. După părerea Albei, Colega era pur şi 
simplu un chirurg care făcea liftinguri unor pacienţi bolnavi 
de imaginea lor cât şi de banii lor: o populaţie tot mai 
numeroasă, ce se va confunda în curând cu lumea bună a 
Sântei Barbara, şi care îşi petrecea perioadele de 
convalescenţă în staţiunile balneare, „atât de pustii cu 
câţiva ani în urmă, frecventate doar de turiştii străini, îţi 
aminteşti, unde aveam plăcerea să-l întâlnim pe Profesorul 
nostru, pe care sper că l-ai revăzut”. Alba îşi continua 
monologul a cărui logică începeam să nu o mai pot urmări, 
nici cronologia. 

Lată-ne întorşi la Colega de la lifting, personaj cu 
siguranţă emblematic al spiritului locului. Această femeie ar 
fi asimilat într-o atât de mare măsură dorinţa generală de 
schimbare, încât totul, în existenţa mai degrabă sinistră a 
spitalului, devenea un pretext pentru hohote de râs 
exagerate, pentru o înfrumusețare exasperantă. 
Exasperantă inclusiv pentru pacienţii săi care, totuşi, nu 
doreau decât să fie remontaţi, dacă îndrăznim să spunem 
astfel. Or, ei înşişi îşi dădeau seama de prăpastia care 
separa promisiunile şoptite de Colega de la lifting şi 
realitatea obţinută după intervenţia ei. Totuşi, exasperarea 
pacienţilor nu-l impresiona niciodată pe Vespasian, într-atât 
de puternică îi era obstinaţia de a nu vedea nimic şi dea 
aproba totul în cea mai bună dintre lumile posibile ale 
lupilor. 

Euforia Doamnei liftingului îl făcea să-şi imagineze viaţa ca 
pe acea plăcere ascendentă pe care orice copil este 
îndreptăţit să o pretindă de la mama sa. Când o părăsea în 
zori pentru a o înfrunta pe Alba sau pe bolnavi, decepţia îi 
strecura sentimentul unui complot urzit de nişte mediocri 
împotriva unor oameni rasaţi. „Rasa lupilor” (şoptea Alba, 
câştigată de partea fantomelor lui Septicius). „Ei şi?” (se 


împăuna Vespasian, suveran, mai beat ca niciodată sub 
masca sa). 

În timp ce eu îmi băteam capul pentru a găsi cel mai bun 
mod de a-i lua un interviu ministrului de interne - 
reportajul meu trebuia să facă în sfârşit lumină asupra 
„erorilor poliţieneşti” de la Santa Barbara - Alba schimbase 
subiectul. Nu fără a-mi propune să fac un duş după ce am 
băut cafeaua - „este excelent după o noapte grea”, insista 
ea cu un glas dublat de ruşine. Am acceptat. 

Căutând prosoape curate, prietena mea îşi continua 
povestea. Nu observasem cât de pricepute sunt femeile 
timide în a-ţi dezvălui adâncurile situaţiei lor familiale, într- 
o clipă, cu condiţia să fii femeie, dar o femeie neatentă. 
Adică să fii capabilă să simţi o nefericire comparabilă, fără a 
fi totuşi în stare să-i anulezi imediat confesiunile începând 
să-ţi spui propria poveste. Nu cu mult timp în urmă, Alba îşi 
dăduse în fine seama că Vespasian nu o învăluise niciodată, 
nu-i invadase, nu-i gustase aroma pielii. 

— Crezi că merge, că aşa trebuie să fie. Şi apoi, într-o 
bună zi, chestia asta îţi sare în ochi, sau mai degrabă o simţi 
în pântece. Nimic. Nu era absolut deloc aşa ceva. Deloc, 
înţelegi? 

Nu aveam să-i povestesc surprizele pe care le încercasem 
personal în falsul paradis al sexului. Dar credeam că 
înţeleg. Vespasian o mângâia, o săruta, o penetra ca şi cum 
tot trupul îi era acoperit de un imens prezervativ. Ceea ce le 
procura din când în când o plăcere acră, dar niciodată acea 
întruchipare (Alba zicea clar „întruchipare”) a unuia în 
celălalt, care transformă împreunarea în dragoste. „lot ce 
se face aici este impecabil şi insignifiant”, părea să spună 
Vespasian desprinzându-se de ea - satisfăcut sau ironic? 

— Înainte de a reîncepe acelaşi exerciţiu cu alte femei. „Tu 
eşti pur şi simplu un poligam”, ricanau colegii de spital. 
Vespasian nu înţelegea: prin urmare, petrecăreţii ăştia îşi 
imaginau că avea mai multe femei şi nu bănuiau absolut 
deloc că nu avea niciuna. Alba? Alba era doar un alibi: 


trebuia să procedeze ca toată lumea, oamenii ezită să 
pătrundă în tainele tale dacă ai aerul unui bărbat obişnuit, 
un tip căruia îi plac femeile, în plus, nu-i displăcea să 
exercite o oarecare putere asupra micii orfane, care de fapt 
era destul de plăcută, o fată frumoasă şi isteaţă, se zicea. 
Numai de-ar sta la locul pe care Vespasian binevoia să i-l 
acorde. 

Alternând apa caldă cu cea rece, mi-am alungat căscatul şi 
m-am străduit să urmăresc, nu fără greutate, această 
istorie cu adevărat vulgară care începea să-mi dea dureri 
de cap sau de ficat, nu mai ştiu. Auzeam vorbele Albei, 
dezlânate şi de o ingenuitate pe care nu mă puteam 
împiedica să o găsesc vag greţoasă, de dincolo de perdeaua 
duşului, în timp ce prietena mea se străduia să-mi mai facă 
încă o cafea. 

— Tot fierbinte, dar mai tare, te rog (am strigat eu 
acoperită de clăbucii şamponului, convinsă că greţurile 
urmează în mod obligatoriu după insomnii şi că nimic nu 
este mai bun decât un duş scoţian şi o cafea bună pentru a 
te curăța de murdăria psihologică cu care te poate acoperi 
o prietenă, dacă nu te fereşti). 

— Miroase a crimă pe aici. (Alba o spusese apăsat 
privindu-mă, în fine, în ochi, stând în faţa mea în micul 
salon, după ce îmi uscasem părul înghițind ceaşcă după 
ceaşcă din cafeaua ei supertare.) 

— Ai dovezi? (Venisem pentru asta.) 

— Un prieten, Septicius Clarus, fostul nostru prof de 
latină. (Alba.) 

— Şi? (Eu.) 

— Sunt oameni care se transformă în lupi. El spune că a 
dispărut Crisip. Nu se mai aude nimic despre Crisip, s-au 
descoperit nişte gropi comune. Spune că lupii se instalează 
peste tot. (Alba.) 

— l-a văzut, i-ai văzut? (Eu.) 

— Bineînţeles, mulţi oameni văd, oameni care au ochi. 
(Alba.) 


— Dar Vespasian ce zice? (Eu.) 

— S-a schimbat. Nu I-ai mai recunoaşte. Faţa lui. Bătrânul 
pretinde că şi el începe să devină ca lupii. (Alba.) 

— Chiar aşa! (Nu-mi prea era simpatic Vespasian, totuşi.) 

— Te asigur. A devenit de o asemenea. Să zicem de o 
asemenea sinceritate! Mai ales după ce bea. Zice că mă 
urăşte şi că mă va ucide. Vespasian este bizar, dar nu minte 
niciodată. (Alba îşi povestea dramele conjugale cu o linişte 
care ar fi trebuit să mă mire, dar hotărâsem să nu-i dau 
atenţie.) 

— Bine, draga mea, te las, contează pe mine. Şi stai 
liniştită, Vespasian al tău, ştii, sunt chestii care se 
aranjează, (îi vorbeam aiurea din prag, înainte de a porni 
pe pistele serioase care trebuiau să mă ducă la ministrul de 
interne.) 

— O dată cu moartea, da. 

Alba mai ridică o dată ochii ei mari spre mine. Am fre- 
mătat văzând din nou cât de frumoşi îi făcea stânjeneala, şi 
am şters-o pe scări. La urma urmei, fiecare avea dreptul la 
depresia sa. 

Nu ştiam că Alba urma să dispară. 

Jos, trupul dezmembrat al doamnei Gulliver plutea în 
fântână, iar eu am simţit cum creşte în mine presimţirea 
unei crime care dădea târcoale prin preajmă încă de la 
început. 

Anchetele mele se împotmoleau. Ministrul de Interne m-a 
primit pe cât de curtenitor, pe atât de impenetrabil. Alba 
mi-a telefonat din când în când, însă nu aveam timp să ne 
vedem în seara aceea. Aşa s-au scurs zece zile, iar eu am 
alergat întruna, în vechiul meu Renault închiriat, pe 
şoselele noii Santa Barbara, investigând înarmată cu 
magnetofonul blocurile-turn şi oamenii; eram strivită de 
plictiseală şi de oboseală, dar nu înceta să mă preocupe 
neliniştita şi inepta premoniţie a unei orori iminente. Ceea 
ce spuneau Alba şi Bătrânul era adevărat: oamenii se 
certau în metrou şi în autobuze, onomatopee, feţe sălbatice; 


cozile se lungeau în faţa magazinelor unde nişte animale 
înfometate se insultau. Era ceva de o mizerie absurdă, iar 
eu nu găseam nimic de povestit. Poate că este nevoie de o 
oarecare libertate sau de un soi de graţie pentru ca o 
poveste să se înfiripe, fie ea şi abjectă. 

Cafenelele şi barurile din Santa Barbara dispăruseră, noul 
oraş vuia de autostrăzi, se construiseră saloane antifonate 
la ultimul etaj al locuinţelor ieftine. Spre exemplu Oaza, cu 
cea mai bună reputaţie, datorită aerului condiţionat, mi s-a 
spus la hotel. O oază de catifea, de vinilin şi de neon, în 
mijlocul unui ocean de beton, de şosele asfaltate, de pietriş 
impregnat cu benzină - era aceasta cu adevărat o oază? Cu 
siguranţă, dacă aveai în vedere podiumul central: un jet de 
apă înconjurat de banchete, care se învârtea în sensul 
acelor de ceasornic; peste tot figuri melancolice savurând 
în tăcere cornete cu îngheţată enorme. Culmea kitsch-ului, 
de ce nu? Simţeam nevoia unui scotch zdravân. „Nu aveţi 
scotch? Aha! 

— O vodcă? 

— Dacă vreţi.” 

lată. Trebuia să renunţ la planurile de ansamblu. „Eşti 
prea atrasă de panorame, îţi risipeşti talentul”, critica Alba 
fiecare dintre deplasările mele, şi avea dreptate. „Mergi 
spre microcosmos, spre detaliu, spre invizibil.” Pe scurt, 
prietena mea nu mă găsea destul de subtilă, judeca chiar 
sever paşii mei greoi de reporter, totul la vedere, nimic în 
interior. De acord, în fond. Micile istorii ale Albei erau 
probabil mai semnificative decât statisticile Medicilor fără 
Frontiere şi ale organizaţiei Amnesty International. Ar fi 
trebuit să reiau totul de la bază. „Nu există decât 
microcosmosul, viaţa interioară a bărbaţilor. Şi a femeilor, 
draga mea Stephanie”, îmi spusese nu demult Bătrânul pe 
care îl întâlnisem în supermarket. „Apropo, nu te-ai mai 
văzut cu Alba, a dispărut”, oftase el înainte de a dispărea la 
rândul său, cu o privire panicată, mi s-a părut. 


O căldură nesănătoasă se ridica în aerul prăfos de afară, 
dincolo de geamurile barului climatizat. Aceeaşi pe care o 
degajau privirile consumatorilor din jurul meu, aplecaţi 
deasupra paharelor lor. Căldura gândurilor umede, 
comprimate, fără ieşire. Climat greu şi ciudat. O linişte 
toridă. 

Îmi căutam maşinal rujul de buze şi parfumul Opium în 
poşetă, când am dat cu ochii de Vespasian, aşezat în 
urâţenia unui fotoliu de vinilin roz de la celălalt capăt al 
salonului. Purta un pantalon bej şi o haină de culoarea 
tutunului, croite din una dintre acele ţesături de în la modă, 
care se mototolesc la cea mai mică mişcare a trupului. 
Cravata verde deschis îi sublinia tenul mat făcând să iasă în 
evidenţă maxilarele pătrate şi pomeţii zdraveni. Bărbia, la 
fel de pătrată, avea o gropiţă, „latura lui de derbedeu” 
(Alba). O cicatrice îi străbătea obrazul drept, mărturie 
mitică a luptei sale cu lupul alb la începutul invaziei. Faţa 
osoasă, nasul lung şi ascuţit, părul sârmos tuns periuţă îi 
dădeau un aer prea viril, „brutal”, m-am gândit eu, şi, 
pentru a-i evita privirea, m-am prefăcut că mă uit la ceas 
(„Cinci şi douăzeci şi trei de minute, ei şi?”) Avea ochii 
înroşiţi. Am remarcat că era servit în mod slugarnic de 
băieţii de la bar („Un obişnuit al localului sau un om al 
puterii? Ambele? Ce importanţă are, din moment ce ştii să 
fii împăratul Oazei tale!”) şi era înconjurat de o curte 
zgomotoasă. Ascunzându-mă în spatele pudrierei, îi auzeam 
în depărtare vocea răguşită de bariton, care suna fals, ca şi 
cum ar fi vorbit pentru a se împiedica să aţipească. Am băut 
în grabă restul de vodcă din pahar - o băutură care mă 
făcea să mă gândesc la Alba, luminoasă, intensă, lipsită de 
un rafinament excesiv - şi am şters-o. 

Efluviile de iasomie şi de leandri se amestecau cu praful 
încălzit la soare, cu mirosul de benzină şi de pneuri 
fierbinţi. Şeful meu telegrafiase la hotel: trebuia să trimit 
urgent ceva tare, un fapt divers, un fapt omenesc; să se 
înţeleagă în fine ceva din această invazie a lupilor la Santa 


Barbara; nu păreri, ci fapte, simple fapte. De data asta 
eram şi eu de acord cu imbecilul acesta care ştia doar să 
dea ordine şi care nu scrisese niciodată vreun rând. Mă 
sufocam sub tabla încinsă a Renault-ului şi m-am hotărât să 
las totul baltă ca să iau un pic de aer pe malul lacului. 

Îmbulzeală. Ciudat: pe acolo nu exista nici un magazin, 
deci nici urmă de carne, de cafea sau de colanţi fantezie 
care ar fi putut atrage populaţia însetată de cumpărături. 
Mă apropii. Feţele dure şi opace sunt mai neliniştite ca de 
obicei. O bătrână plânge în hohote. Oamenii discută cu acel 
aer insensibil şi responsabil al incompetenţilor. Tocmai 
fusese pescuit din lac trupul unei femei înecate. O rană la 
gât. „Lupii!” (Mulțimea). „Poate că amantul a înjunghiat-o.” 
(Unul dintre bărbaţii responsabili şi insensibili.) „Ba nu, am 
văzut urma colţilor.” (Femeia care plânge.) 

Cadavrul încă mai este întins sub o faţă de masă sau un 
cearşaf, poliţia trebuie să apară, nu trebuie să ne atingem 
de nimic. Arăt legitimaţia de ziarist şi ridic colţul 
cearşafului, într-adevăr, avea o rană la baza gâtului. Părul 
lung şi arămiu începea să se usuce de căldură. Părul Albei 
acoperit de alge şi de nămol. Pe faţa învineţită şi murdară 
nu reuşesc să disting trăsăturile desfigurate de umflare şi 
noroi. „Nu o atingeţi, aşteptăm ambulanţa.” (Bătrâna 
boceşte îndepărtându-mă energic de cadavru; îşi arogase, 
se vedea clar, proprietatea exclusivă a corpului, pe care 
avea să o împartă, la nevoie, doar cu personalul medical.) 

Acelaşi compleu alb cu picăţele negre de la Agnes B. de 
care Alba nu se despărţea decât rareori. Ce idee să se 
îmbrace cu haine de la Agnes B., ca o elevă întârziată! Alba 
nu a avut niciodată gustul luxului, poate că nici mijloacele, 
era la gradul zero al eleganţei. O acopăr la loc. 

— Dar o ştiu pe fata asta! (Tânărul de lângă mine, cu 
craniul ras, un coş pe frunte, nu pare genul cuiva care să se 
lase surprins de vederea cadavrului unei femei.) Am vă-zut- 
o seara trecută plimbându-se chiar pe aici, pe marginea 
lacului, cu un tip. 


Nu era prea credibil băiatul ăsta „clean“, cu pielea plină 
de coşuri şi ochii verzui. Totuşi, îl întreb: 

— Cum era tipul? (Eu.) 

— Un tip. Important, ce mai. Însă nu prea părea în regulă, 
ce mai, făcea gălăgie, în fine, era furios. (Clean-ul.) 

— Bine, dar cum arăta? (Eu.) 

— Înalt, cu nasul lung. A, îmi aduc aminte, avea o gropiţă 
în barbă, părea caraghioasă pe faţa unui tip furios. (Clean-) 

— Atât? (Eu.) 

— Nu sunt poliţist. Şi apoi, începea să se înnopteze. A, da, 
avea o cravată verde, verde deschis, înţelegeţi? (Clean-ul) 

— Înţeleg. Sunteţi sigur? (Eu.) 

— Sunteţi de la poliţie? (Clean-ul) 

— Aşa ceva. Uite. Uite-i pe superiorii mei. (Eu.) Nu aveam 
nevoie să insist. Tânărul Clean îl zărise pe brigadier şi suita 
lui care tocmai ajunseseră la faţa locului, şi era nerăbdător 
să le facă mărturisirea. 

Telefonul Bătrânului rămânea mut. Şi cel al Albei. Nu am 
rezistat impulsului de a da o fugă până la ea. 

Cheia pe care mi-o lăsase ultima oară când trecusem pe 
acolo şi rămăsesem câteva zile la ea, profitând de o absenţă 
a lui Vespasian, era într-o despărţitură a poşetei mele unde 
se aflau de toate. Mai era bună? Există mai mult hazard în 
viaţa unui ziarist decât într-un roman: scriitorii sunt timizi, 
nu îndrăznesc. E bine, uşa se deschide. Apartamentul este 
ordonat, perdelele sunt trase, lampadarele cu lumină 
cernută au rămas aprinse, masa este pusă pentru cină. De 
când? Deschid cuptorul din bucătăria deschisă în stil 
american, care coabitează (după părerea mea nu fără prost 
gust) cu sufrageria. Bănuiam: una dintre specialităţile 
Albei, păstrăv cu ghimber, e pe cale să se strice. Singura 
„reţetă” a prietenei mele pe care o adoptasem, una dintre 
cele mai uşoare: pun păstrăvul să stea câteva ore în vin, 
porto sau coniac, fac un sos din ulei-ceapă-lămâăie tăiate 
cubuleţe, aşez peştele pe platou, adaug ghimber proaspăt şi 
e gata. O minunâţie. Alba nu se atinsese de el: normal. 


Aparent, nici Vespasian. Înseamnă că nu se întorsese în 
seara aceea? Probabil că se supărase şi ieşise să se plimbe. 
Singură? Unde? Nu, el trebuie să se fi întors mai târziu: 
insulte mai violente decât de obicei, ieşiseră împreună, 
continuând să se certe de-a lungul lacului. Şi acolo. Posibil, 
dar neverosimil. Un cuplu care se ceartă nu îşi joacă 
psihodrama într-un decor atât de teatral în parcul de 
alături. De ce au ieşit? Poate că Vespasian născocise o 
poveste destul de interesantă ca să o atragă pe Alba la 
marginea apei? În orice caz, un lucru este limpede: o cină 
pregătită pentru a salva aparențele nu fusese consumată. 
lar aparențele nu mai erau salvate. 

Las păstrăvul cu ghimber să-şi împlinească destinul de 
mâncare stricată în fundul cuptorului. Şi când te gândeşti 
că e o mâncare ce-mi place la nebunie. Să-l fi pregătit Alba 
pentru mine, aşa, ca să mai scape de depresie? Parcă unul 
dintre mesajele lăsate la hotel mă invita la cină? Când a 
fost? L-am găsit abia a doua zi, la întoarcerea de la Burgos. 
De atunci, telefonul Albei suna în gol. Ca prin farmec, 
oboseala îmi dispăru brusc. Mirosul de mucegai, de 
ghimber? Sporirea misterului îmi făcea mintea ageră ca a 
unui detectiv - masculină. Trebuia să-l întâlnesc cu orice 
preţ pe Vespasian. 

Arunc o ultimă privire asupra casei pustii. O carte de 
chimie stă deschisă la capitolul „Otrăvuri”: Arsenic, 
Antimoniu, Mercur, Plumb. Un tratat de medicină, probabil 
al lui Vespasian. Se interesa Alba de astfel de lecturi? O văd 
mai mult cufundată în Temesta, Lexomil, de ce nu Floxyfral 
sau Cledial? Iei otrava pe care poţi să o iei. Cum să atingi 
pragul juisării specific fiecărui individ? Unii ţin post, alţii se 
îmbată de durere, Alba studiază chimia, un alt fel de 
bucătărie. Frustrarea sfârşeşte prin a secreta hormonul 
plăcerii, se pare că a fost deja identificat, în curând vom 
putea cumpăra pilula în farmaciile din Santa Barbara. 

Pun cu grijă cheia la loc, dar sper să nu mai fie nevoie să o 
folosesc, păstrând totuşi un gând maliţios împotriva acestei 


speranţe. Ştiu de mult timp că soarta mea, fie că vreau sau 
nu, rămâne legată de Santa Barbara. 

În valiza de la hotel aveam o sticlă de bourbon. Mi-am 
petrecut noaptea cu ea şi cu gândul că trebuia să-l întâlnesc 
pe Vespasian. Să-l fac să vorbească. Chiar să mă culc cu el 
ca să-l fac să vorbească. Să-l fac să bea. Va fi excitat, dar 
neputincios, o brută moale, nu aveam nici măcar nevoie să 
fac rost de prezervative, îmi va spune totul repede. Ştiu 
câte ceva despre genul ăsta de ţipi virili. 

Această soluţie îmi displăcea un pic, dar nu vedeam alta. 
Alba, dacă ar mai trăi, nu ar afla nimic, bineînţeles nu mai 
mult decât Profesorul, în fond, acestea sunt riscurile 
meseriei. O meserie de câine. De câine-lup. Nu aveam nici 
un motiv să-mi fie ruşine. Să îndrăzneşti şi să loveşti la locul 
potrivit. Chiar şi fotbalul este făcut din riscuri permanente: 
se crede că este un joc, de acord, dar nu are nimic de-a face 
cu baletul. O anchetă este acelaşi lucru. Să mă dezguste, pe 
mine? Şi de ce, mă rog? Asta-i meseria, asta-i viaţa. Am 
adormit. Când m-am trezit era ora prânzului. 

„între noi doi, acum!” Ştiam unde urma să-l găsesc pe 
Vespasian: pe la orele cinci, la Oaza. 

II. INUTIL SA STRIG 

— Dumneata erai, deci, micuța mea Stephy? Mi s-a părut 
că te văd zilele trecute. Atrasă, ca de obicei, de lumea 
largă? 

Avea în continuare ochii congestionaţi, în timp ce în mod 
straniu liniile pătrate ale feţei se pierdeau într-o rotunjime 
neclară, uleioasă. Alcoolul începe prin a şterge trăsăturile 
înainte de a le îmbătrâni. 

— Alba a plecat pentru câteva zile. Nu mă întreba unde, n- 
am nici cea mai vagă idee. E foarte secretoasă, ştii. La nişte 
prieteni de-ai părinţilor ei. Nişte evrei creştinaţi. Oamenii 
ăştia sunt întotdeauna foarte uniţi. Nu-i aşa că iei cina cu 
mine? Ba da, ba da, insist. 

Totul se desfăşura aşa cum prevăzusem. Peştele nu avea 
nici un gust, tot adăugam sare, lămâie, ardei, toate 


condimentele de pe masă, bând pahar după pahar dintr-un 
vin acru şi tare ca rachiul. Vespasian îşi tampona gropiţa 
din barbă cu şerveţelul, iar acest gest maşinal avea ceva 
lubric. Fuma mult, lăsând să cadă scrumul pe cravata sa 
verde deschis şi pe reverele hainei din în de culoarea 
tutunului. Nu ştiu cum am reuşit să fiu seducătoare, dar ne- 
am trezit în camera mea de hotel „ca să bem un ultim 
pahar”. 

Eram convinsă că niciodată un bărbat beat care lasă 
scrum peste tot pe cearşafuri nu m-ar putea face să am 
orgasm. Dar nu mai sunt sigură de nimic. Pe deasupra, 
chiar soţul Albei. Sărmana copilă! Dar aţi auzit de 
inconştient? Dezgustul are toată forţa înfrânată a plăcerii. 
Sub efectul căldurii estivale şi a gurilor noastre îmbătate de 
alcool, muşchii lui Vespasian îşi recăpătau elanul. Nu era un 
amant priceput, însă uimitoarea supleţe a trupului său, 
agilitatea sexului său mi-au smuls zvâcnete nebănuite. Cu 
cât îmi era mai ruşine, cu atât plăcerea îmi era mai mare, 
iar eu mă detestam împreună cu el, într-o furie dezlănţuită 
şi totuşi fericită. 

Scrumul fierbinte care i-a căzut peste pieptul meu m-a 
trezit la realitatea datoriei. 

— Se petrec lucruri ciudate la Santa Barbara. (Eu.) 

— Vorbeşti de lupi? Aşa se pare. Lucruri care se întâmplă. 
Nu au fost şobolani la Oran? (Vespasian.) 

— Mă plimbam prin faţa lacului când a fost pescuit trupul 
unei femei înecate, cu o muşcătură la gât. (Eu.) 

Tăcere a lui Vespasian. 

— Avea acelaşi păr şi aceeaşi rochie ca Alba. (Eu.) 

— Ce spui? (Vespasian.) Părea tulburat. 

— Semăna bine cu ea. (Eu.) 

— Ciudat! (Vespasian, şi mai tulburat.) 

— Nu-i aşa? (Eu.) 

— N-ai vrut niciodată să ucizi pe cineva? (Vespasian.) 

— Cred că nu, nu ştiu. (Nu mă aşteptam la atacul acesta, 
îmi pierdeam siguranţa.) 


— Eu, da. Vrei să-ţi spun o poveste? Ai remarcat probabil 
că în ultima vreme sunt obosit, am amețeli. Era cât pe ce să 
dau cu maşina în platanii de pe marginea străzii. Concluzie: 
încerc să mă destind. Mă plimb şi eu prin jurul lacului după 
ce ies din serviciul de la spital. Singur sau nu, nu are 
importanţă. Cu o colegă de la lifting, cel mai adesea. O 
femeie foarte dinamică. Orice fleac o face să râdă. 

Excelentă pentru moral şi pentru restul. Fiindcă o să ne 
spunem totul, nu-i aşa, micuța mea Stephy? 

Îl detest. Dacă păcătoasa aia de ţigară i-ar aprinde părul, 
să ardă ca o torţă, nu aş mişca nici un deget. 

— Un cuplu, nu departe de noi. Cearta clasică. Scenă de 
gelozie, insulte, planşete, lovituri: lucruri obişnuite. Fata 
semăna cu Alba, de acord. Nu ştiu din ce rest de curtoazie, 
am vrut să mă apropii, să intervin. Colega de la lifting este o 
femeie prețioasă, ţi-am mai spus? „Eşti nebun, dragul meu, 
vrei să-i lipseşti de cel mai frumos moment al vieţii lor? (Mă 
opreşte). O va ucide? Ei şi! Când sunt lucizi, oamenii 
melancolici se dovedesc a fi răi, ştii asta. Agresivitatea 
rămâne unicul antidot al depresiei.” Se exprimă în formule. 
E unul dintre farmecele ei. Ca întotdeauna, îi dau dreptate. 
Când nu mai crezi în nimic, ce mai rămâne? Nu vezi? E 
totuşi simplu: depresia sau războiul. Personal, îi prefer pe 
lupi oilor. Dar tu, micuța mea Stephy? (Oricât de avântat 
era în declamaţia lui, Vespasian nu mă uitase. Nici eu.) 

— Nu ştiu. Cred că am o slăbiciune pentru iepuri: fug. Nu 
e ceva demn de glorie, mărturisesc. (Nu o să mă ia prin 
surprindere, îi întorceam o mini-fabulă inventată de mine: 
lupi, oi, iepuri.) 

— Exact (confirmă el vrând parcă să mă prindă). Fata 
aceea care semăna cu Alba era în mod limpede genul slab. 
Probabil că îşi petrecea timpul frământându-se, plân-gându- 
se, jeluindu-se - ca majoritatea femeilor, nu-ţi spun nimic 
nou. Scumpa ta Alba nu-i altfel. Lamentare permanentă 
sau, dimpotrivă, rigoare morală. Maiestatea sa ireproşabilă 
mă răsplăteşte cu reproşuri. Reproşuri mute, cel mai 


adesea, dar le citesc imediat în ochii ei care se feresc, pe 
gura care se întăreşte, pe pielea ce i se zbârleşte de îndată 
ce mă apropii de ea. Îi dau dreptate Colegei de la lifting: 
sunt în stare să o omor pe Alba a ta. Crezi că am făcut-o 
deja? Nu încă. Dar nimic nu mă va împiedica. 

Sunt gata. lar dacă într-o zi vei afla că trista şi graţioasa ta 
prietenă a murit, nu te obosi să cauţi în altă parte. Eu voi fi 
asasinul. Evident. Nimeni nu mă va bănui, fiindcă eu sunt 
un om util şi responsabil, iar tu n-ai să spui nimic, fiindcă 
mă placi. Cel puţin în pat, cred. Ha! Ha! 

Rânjea într-un fel mai degrabă destins, ca să mă facă să 
cred că glumeşte, însă ochii îi erau siniştri, adevăraţi. Nu 
mai auzeam nimic, pierdusem noţiunea timpului. Ce s-a 
întâmplat pe urmă? Am făcut din nou dragoste? Vid. Apoi, 
încet, i-am auzit din nou vocea: 

— Tipul de aseară, furios ca un animal, a ucis-o pe falsa 
Alba, apoi a aruncat-o în apa. lar eu nu aveam nimic de 
spus. De altfel, nici nu am spus. Nu ţi-am spus nimic, nu-i 
aşa, draga mea? 

Vespasian era cinic, dar cinismul nu te împiedică să fii 
sincer, iar eu mă întrebam dacă a fost cineva sincer cu mine 
vreodată. Nu mi-a venit în minte nimeni altcineva, în clipa 
aceea, sub cearşafurile umede acoperite de scrum. 

Ca să ne întoarcem la fapte, tânărul Clean ar fi confundat 
aşadar un un trecător, Vespasian, cu asasinul? Nu era 
imposibil. Dacă nu cumva Vespasian îmi spusese vreo 
poveste inventată în întregime, ca să mă neutralizeze. Poate 
că în realitate s-a încrâncenat, în transă, împotriva tinerei 
necunoscute, pur şi simplu pentru că ea şi Alba semănau ca 
două picături de apă. Cât despre adevărata Alba, tocmai îmi 
mărturisise: Vespasian nu se gândea decât să o suprime. 
Poate că o făcuse deja. În orice caz, mărturisirea lui îl situa 
alături de acei melancolici despre care docta Colegă de la 
lifting credea, dacă înţelesesem bine, că doar excesul de 
ură îi putea salva de la depresie. Rămânea totuşi 
următoarea enigmă: nimic nu-l împiedicase pe Vespasian 


să-şi mărturisească pofta de a ucide. De ce atâta 
spontaneitate? De ce nu se arătase mai civilizat, mai 
ipocrit? 

Nu era chiar momentul potrivit pentru metafizică, însă mi- 
am amintit, în fumul din cameră şi în sudoarea patului, 
cuvintele Profesorului cu care vorbisem, în lipsa oricărei 
alte idei, după întrevederea cu miniştrii şi intelectualii 
calificaţi. Fără îndoială că, impresionat de magnetofonul 
meu, Bătrânul regăsise accentele cursurilor sale patetice 
de altădată, iar mie îmi fusese teamă de această energie 
brusc condensată, fiindcă lua forma unui testament: „Să 
facem un joc, vreţi? Propusese el. Să găsim o frază care să 
rezume timpurile moderne, de la Ovidiu, se înţelege. Două 
mii de ani, e enorm? E nimic. Testul vi se pare ridicol, ştiu; 
dar să ne permitem să ne jucăm o clipă; de altfel, ce altceva 
să facem dacă vrem să fim serioşi? Bine. Nu îndrăzniţi? Risc 
eu în locul dumneavoastră, şi presupun că veţi fi de acord 
cu mine, domnişoară Delacour. Ei bine, ne-au trebuit 
douăzeci de secole ca să descoperim că la început a fost 
ura. „lubeşte-l pe aproapele tău, şi etc.,, Leviticul; Pavel; 
Epistola luiloan; şi altele. Toţi sunt de mare actualitate! 
Întrebare: mai putem numi acest rezultat o civilizaţie? 
Bineînţeles că da, dacă prin aceasta înţelegeţi că ipocrizia 
carităţii este radiografiată şi întoarsă, că am descoperit 
deliciile detestării de sine şi a urii faţă de ceilalţi în 
devotamentul bunului samaritean. Terapia poate profita de 
asta, va spune prietenul dumneavoastră Vespasian, şi cu 
asta, luciditatea a făcut un pas de uriaş care, în fond, nu 
convine nimănui: fiindcă luciditatea este în mod special 
detestată. Lumea preferă să fie legănată de iluzii, însă nu 
numai că ura a fost scoasă la lumina zilei, Stepahnie, ura s-a 
instalat. Imperturbabilă, insolentă, neînfrânată. Ea este 
socotită adevărul ce vorbeşte şi acţionează pe faţă. Mă 
gândesc la lupii ce ne invadează, sau care sunt în noi, în 
numele unei cauze - patrie, rasă, familie, persoana proprie, 


asupritor, asuprit, clasă, sub-clasă, supra-clasă, grup, sub- 
grup, regrupare.” 

— Visezi. La ce te gândeşti tu, frumoasa mea? (Vespa-sian 
încearcă să mă sărute; e complet aiurea modul în care unii 
bărbaţi cred că le este permis să te tutuiască fiindcă s-au 
culcat cu tine.) 

Drept orice răspuns, îi mai torn un pahar de whisky, însă 
glasul Bătrânului îmi revine din nou în minte. 

„Nuclee dure, atomi ce nu se mai pot diviza şi care nu îşi 
mai regăsesc forţele decât explodând unii împotriva altora. 
Fiecare a devenit o Hiroshima potenţială - chiar din ce în ce 
mai actuală, de altfel. Lumea modernă este un spectacol, 
nu-i aşa? Eu văd în ea un război total, toţi împotriva tuturor. 
Fără frontiere, fără „bine, şi nici „rău, (amărâte 
rafinamente!), sub impulsul acelui eu.” 

Whisky-ul curge în gâtul meu ca o miere de secară. 

„S-a pierdut legătura, Stephanie, sensul legăturii. Ceea ce 
este o tautologie, fiindcă o semnificaţie este întotdeauna o 
legătură. Să nu credeţi că pledez pentru o întoarcere la 
religia care, astăzi, este obosită sau virulentă. Desigur, 
legătura care inspira elegia lui Tibullus sau basmele lui 
Ovidiu era o pătimaşă legătură sacră, vreau să spun 
respectuoasă. Dar liberă, dubitativă, sceptică, rapidă. Asta 
era la începutul legăturii, în zorii ei. lată ce ne-ar trebui. 
Nici insolenţa sa, când devine nod, nici moartea sa, atunci 
când ne lasă liberi să crăpăm de ură. Zorii legăturii, toată 
viaţa am căutat aceşti zori, draga mea Stephy, şi sunt tot 
mai sigur că se află încă departe. Fiindcă noi trăim demult 
la ora miezului nopţii, care nu se grăbeşte să treacă şi 
trezeşte lupii, liliecii şi imbecili.” 

Diatriba bătrânului Scepticus, care mi se păruse 
abstractă, în orice caz foarte puţin potrivită pentru ziarul 
meu, căpăta o rezonanţă insolită în fumul îmbibat de aburi 
de scotch pe care îl împărţeam cu Vespasian. Resimţeam 
una dintre acele amărăciuni suave pe care le inspiră 
satisfacţiile deplasate. 


„Nu putem spune tot, nu putem face tot, spusese 
Profesorul. Insă oamenii din Santa Barbara cred că totul 
este posibil: autostrăzile, barajele, copiii făcuţi în eprubetă, 
facturile false, magazinele goale, magazinele devalizate, 
omorurile, amnistiile. Au devenit nişte fiare, au mers mai 
departe decât lupii care i-au invadat, sunt posedaţi de o 
sete de imposibil.” 

Lui Vespasian îi lipsea imposibilul. Asta îl făcea îngrozitor 
de tulburat, atrăgător şi abject. Era din nou în mine, iar eu 
gemeam, crezând că am înţeles totul, şi totuşi sclavă. 
Pentru moment. 

În realitate, nu înţelesesem mare lucru; straniul cuplu 
Alba şi Vespasian nu făcea decât să agraveze pentru mine 
misterul Sântei Barbara. Era imposibil să mă întorc la Paris 
înainte de a fi rezolvat această enigmă: unde era Alba? În 
fond, tânăra pescuită din lac era ea? Vespasian era influent, 
putea să împiedice cursul unei anchete. Corupţia fiind la 
putere în această ţară, un poliţist putea foarte bine să jure 
şi să dovedească faptul că victima era Y şi nu X. Trebuia să 
o găsesc pe Alba, moartă sau vie. Numai dacă nu era prea 
târziu. Nu se şterseseră toate indiciile din jurul înecatei? 
Oricum, nu se punea problema să părăsesc Santa Barbara, 
în pofida căldurii şi a terminării stocului meu de whisky. 

În timpul acesta, un băiat angajat la hotel mi-a adus un 
plic gros. Scrisul Albei. Ce nebunie! Am încuiat, am coborât 
storurile. Un pahar cu apă. 

„Stephy, te-am plictisit mult cu necazurile mele, dar încă 
nu ţi-am spus esenţialul. De ce te-am ales pe tine, o străină, 
să duci această povară? Nu ştiu. Îmi este imposibil să mă 
confesez Profesorului care, de altfel, mi se pare că a ghicit 
totul. Ştii că Septicius Clarus vine uneori să ia ceaiul la noi, 
acolo, la fântâna soţiei lui Gulliver, ca să-şi mai schimbe 
gândurile şi mai ales să ne distreze. A înţeles repede unde 
am ajuns. Grosolăniile lui Vespasian, gesturile mele făcute 
pe furiş, ciudatele amețeli ale chirurgului nostru militar. Am 
să-ţi povestesc totul, treptat. Deci, de ce te-am ales? Fiindcă 


îmi eşti dragă, cred, ori cel puţin nu te detest. Pe scurt, vei 
afla adevărul. 

Trebuie oare să dau mai multe detalii despre ura care 
rămâne singura legătură între Vespasian şi mine? Tăcerile 
care durează de săptămâni, de luni de zile. Evident, nu 
există raporturi sexuale, sau poate doar după o scenă de 
injurii, uşi trântite, lovituri. Nu mă ascultă, nu înţelege ce 
spun, nu vine acasă, sau vine doar să mănânce, să se uite la 
televizor şi să se închidă în baie. Ironic, dispreţuitor în 
privinţa mea în faţa celor câţiva prieteni care ne-au mai 
rămas. Şi aşa mai departe. 

Ar trebui să divorţez? Şi pe urmă? Toţi sunt ca el, acum, la 
Santa Barbara: „ Nişte lupi „, spune Scholasticus, nu am 
curajul să verific dacă a mai rămas unul care să scape 
acestei reguli. 

Îmi rămâne o singură soluţie: moartea lentă. Nu a mea, 
linişteşte-te, nu sunt sinucigaşă, cel puţin nu încă. Îţi 
vorbesc despre moartea lui Vespasian. În fiecare zi îi torn în 
cafea, în supă, în sosurile de la salată, în orice, somnifere şi 
neuroleptice. lar acum, mă iniţiez în otrăvuri adevărate. 

Răzbunarea mea este josnică? Ce diferenţă este între Alba 
şi asasinul moral şi fizic care a devenit Vespasian pentru 
mine? Niciuna. Actul meu este şi mai criminal? Ei, şi? Nu îţi 
mai spun că nu mă frământă nici o remuşcare. Tocmai de 
aceea am plecat atât de repede după sosirea ta. Nu trebuie 
să-ţi spun lucrurile astea în faţă. Dar voi continua, şi nimeni 
nu mă va opri. 

Îl iubeam pe Vespasian aşa cum îţi place să te sprijini pe 
altcineva. Nimeni nu suportă viaţa de unul singur. A intrat 
în liniştea mea, cu pas de sălbăticiune. Un turbat, nimeni 
nu-i poate înfrânge furia. Trebuie să-l vezi fie şi numai o 
clipă, şi apoi să pleci. Chiar şi eu îl evit: în el sălăşluieşte 
acum o fiinţă îngrozitoare, care preschimbă totul în furie, 
dorinţă aprigă de câştig, dorinţă avidă de recunoaştere. 
Cum poate trăi cu ceilalţi? Nu înţeleg nimic din omul 
acesta. Cunoaşte el, ca noi toţi, acele zile triste când ţi se 


pare că eşti bătrân, insignifiant? 1 se întâmplă să simtă vreo 
suferinţă? 

Când nu-mi strigă în faţă disprețul ori mânia sa, glasul lui 
îşi pierde timbrul, ca să nu-şi trădeze răutatea. Una dintre 
acele voci neutre cu care te adresezi păsărilor, fiindcă te 
simţi dominat şi înnebunit de agilitatea lor vocală. Nu pune 
niciodată vreo întrebare, în orice caz nu mie. O viaţă fără 
întrebări, contrariul unui interogatoriu: un purgatoriu, 
nesfârşita aşteptare mută a unei sentinţe. Poate chiar 
pedeapsa capitală. 

Am înţeles, aşadar, că el era nimeni. De obicei credem că 
oamenii care ne fac rău sunt diabolici. Dar nu-i aşa. 
Satanismul este o mască în spatele căreia nu se află nimeni. 
Atunci mi-a venit dorinţa de a-l suprima, nu pentru a-l 
anula, ci pentru ca în sfârşit să i se întâmple ceva - o 
aventură, o problemă. Crezi, desigur, că este tot un mod de 
a-l iubi. Aşteaptă un pic. 

La început m-a durut foarte tare. Apoi m-am prefăcut 
indiferentă. După aceea, am devenit insensibilă. Nu mă 
impresionează nimic. Sunt ca de lemn. Otrava este o 
invenţie a acestei femei de lemn care sunt în prezent şi care 
pune în mâncare picăturile mortale, ca nişte frunze care 
cad din arbori, fără grijă, de o inocenţă implacabilă. 

Evident, nu mă mai interesează casa. Femeile iubite 
aşează mobilele pieziş, în atitudinea cochetă a 
seducătoarelor care sunt ele însele. Eu nu am pe cine să 
seduc. Mesele, scaunele, lămpile, perdelele stau ca într-un 
depozit. Nu mai tai buruienile şi nici nu mai stropesc 
grădina. Mă documentez despre somnifere, neuroleptice, 
despre otrăvurile adevărate. Nu dozez, doar torn picături şi 
aştept. Nu mai aştept nimic. Nu mai vorbesc cu nimeni, nici 
măcar cu mine. Îl las pe Profesor să vorbească. Nefericirea 
mă îndepărtează de toţi? O ură insolubilă. 

Vespasian încă mai ţine să particip la petrecerile de la 
spital. Sărbătorile Patronilor. Există o impenetrabilă 
ierarhie a medicilor. Vei adăuga aici stupida convenţie a 


rangurilor militare. Şi vanitatea, tot ierarhică şi ea, a 
soțiilor medicilor militari. Sclifoseala unei pantomime 
reglate perfect: fiecare jucându-şi rolul, cu veselie, dar şi cu 
afectare, plasându-se deasupra cuiva, strălucind de o falsă 
dezinvoltură. Mă străduiesc să-mi găsesc locul, nu reuşesc, 
fac totul în contratimp, continui să mă simt încă străină faţă 
de aceşti oameni ostili. Şi mă cuprinde din nou ruşinea, pe 
care o credeam dispărută, de a aparţine unei categorii 
marginale, de a nu fi de-a lor. O parvenită. Nimic. Este o 
percepţie mândră? A fost. Dar nu mai există mândrie la 
Santa Barbara, fiindcă nu mai există mobilitate: dacă nimic 
nu trebuie să se schimbe, a aparţine sau a nu aparţine nu 
mai reprezintă un ajutor dat Istoriei, ci doar, cel mult, un 
rebut al spectacolului. Bătrânul este unul dintre puţinii care 
continuă să se revolte: există miraje şi necazuri care sunt 
un fel de condamnări. Il ascult. Nu mai vorbesc. 

Nu am nimic dintr-o bacantă, iar Vespasian nu-iun 
cântăreţ. Dar faptul că atentez la viaţa lui mă lasă rece: 
insensibilă ca un lemn, aspră, opacă, îţi aminteşti de acele 
femei metamorfozate în rădăcini răsucite - o altă obsesie a 
Profesorului? 

Picioarele mi se lipesc de sol, ca nişte rădăcini; încerc 
zadarnic să fug, nemişcată, nu pot face nimic. Iar când caut 
unde îmi sunt degetele, unde îmi este piciorul, unghiile: e 
inutil să strig - văd cum lemnul urcă în jurul gleznelor mele. 
Iar dacă încerc să simt durerea lovindu-mă cu palma peste 
coapse, tot de lemn dau. Pieptul mi se face de lemn, ca şi 
umerii; şi braţele pe care le întind ar putea fi luate drept 
nişte ramuri pe bună dreptate. 

Pectus quoque robora fiunt, /Robora sunt umeri; 
porrectaque bracchia ueros/Esse putes ramos et non fallare 
putando. 

De prea mult timp deja gloria zeilor nu ni se mai arată cine 
a spus asta? În consecinţă, doar violenţa este în stare să ne 
minuneze, eşti de acord? Uită-te la filmele pe care toţi le 
îngurgitează seara, obosiţi şi jubilând, în faţa ecranului lor: 


avioane care explodează în zbor, trupuri sfârtecate, 
picioare smulse, copii neiubiţi şi femei alcoolice fiindcă nu 
sunt satisfăcute. Jumbo-jet-ul nostru este cu atât mai 
superb cu cât, în curând, se va scufunda în adâncimile 
oceanului, pilotul fiind strangulat de nişte gangsteri foarte 
convenabili, totul înecat în strigătele mistice ale victimelor. 
Lupii din Santa Barbara, cu siguranţă că ai descoperit, ne 
dau frisoane asemănătoare. Materia spectacolului este un 
roman poliţist care se preschimbă în masacru. lată 
programul care îi captivează pe oameni - altfel toată lumea 
merge la culcare. 

Numai că tu nu credeai că şi eu fac parte dintre ei? Ba da, 
prea scumpa mea Stephy, ba da. În felul meu. O detestare 
mută, paralizată de umilire, şi totuşi extatică. Ura estimată 
ca fiind justă nu este dureroasă. Dar poate fi măsurată ura? 
Această simplă măsurare o linişteşte, şi, extrăgând din ea 
patima, face din ea ceva inalterabil, de neatins. 

În mine nu găsesc decât ură. Mi-a transmis-o Vespasian, 
sau o aveam deja? La fel ca dragostea imaculată, ura 
intactă este lipsită de surprize, însă de partea răului: 
ignorând total binele şi dragostea, total ignorată de bine şi 
de dragoste. 

Îţi repet, este problema ta dacă mă crezi monstruoasă: 
imobilitatea urii este faţa ascunsă a extazului. Aminteşte-ţi 
de lecţiile Profesorului: Nu se poate spune totul, încercaţi 
să rămâneţi intacţi! Voia să ne înveţe să resorbim 
vehemenţa într-o puritate sobră, inaccesibilă oricărei 
stricări, oricărei încercări. Vai! Acest om rafinat uitase forţa 
pasiunii care, în definitiv, este pasiunea morţii. 

Rătăcită şi simplă, uscată şi calculată, răzbunarea nu-mi 
oferă nici o bucurie, crede-mă. De acum, doar o placiditate 
plată îmi înlocuieşte umilirea. 'Ţi-am spus că încercasem 
nişte regrete. De acum, sunt un suflet absent, stând în 
întuneric. Transformată în lemn: moartă pentru suferinţă, 
semn al lipsei oricărui simţ, sunt pe marginea prăpastiei. 


Poate că oboseala este singurul simptom de conştiinţă care 
mi-a rămas. Nu-ţi dai seama cât de obositor este să fii 
conştientă de o ură intactă, îmi observ cu toată atenţia 
propria persoană atinsă de un cancer moral în ultimul 
stadiu. Nu pot totuşi să spun că eu sunt această brută. 
Acest lemn brut. 

Păstrează asta pentru tine, ' scumpa mea Stephy, şi spune- 
ţi că sunt probabil mai puţin criminală decât se pare, dacă 
încă mai caut pe cineva pentru a-i împărtăşi fapta mea. Sau 
poate, alegându-te pentru a-ţi face mărturisirea asta, vreau 
să te antrenez şi pe tine în hora lupilor? 

Alba., încă un pahar cu apă rece şi două tablete de 
aspirină. Nu mă aşteptam la asta, mai mult de atât nu pot 
spune. Alba, criminală, să-mi trimită această epistolă 
patetică întreţesută de reminiscenţe literare, de false 
remuşcări şi de adânci introspecţii! Asta mai lipsea! Dar să 
vedem cine pe cine ucide la Santa Barbara? Ochii 
congestionaţi ai lui Vespasian, ameţelile lui, accidentele de 
maşină. Aşadar, Alba îl otrăvea? Cu farmacia sa plină de 
medicamente psihotrope; cu cartea deschisă la capitolul 
„Otrăvuri” alături de păstrăvul cu ghimber? Nu-i greu de 
reconstituit itinerariul. 

Alba începe prin a turna cu generozitate în mâncare ne- 
uroleptice şi alte antidepresive cu efecte incerte şi 
imprevizibile pe care farmaciştii de treabă şi psihiatrii naivi 
le prescriu fără precauţie soţiei unui celebru chirurg 
militar: 'Temesta, desigur, dar şi Pertofran, Imipramin, 
Ludiomil, Tofranil, Surmontil şi de ce nu, Moditen, Semap, 
cât vrea la grămadă. Desigur, nu este vorba aici de otravă 
adevărată, ceea ce e mai degrabă liniştitor, însă 
somnolenţa, surescitarea sau tristeţea victimei apar repede 
şi sunt suficiente la început pentru a satisface strădania 
alchimistului. Dar inconştientul fiind nesătul, Alba ştie că 
aceste droguri, în fond uşoare, se vor dovedi repede 
insuficiente, începe arunci studierea otrăvurilor: arsenic 
sau antimoniu, plumb sau mercur? Efectele lor fizice şi 


psihice, durata acţiunii, amploarea suferinţei: înainte de 
final, o droaie de necunoscute recompensează 
culpabilitatea şi angoasa. Rămâne chestiunea practică cea 
mai periculoasă, deci şi cea mai excitantă dintre toate: cum 
să procure aceste arme? Alba încă nu o abordează direct - 
neglijenţa sa mai mult amână decât subestimează capcana 
unei cercetări - ci se lasă în voia visărilor privind ravagiile 
toxice. Pentru moment îi este suficient să ştie că prada 
lovită în gură, la limbă, în gât, în stomac, în intestine devine 
vulnerabilă şi neputincioasă ca un copil căruia i se dă lapte 
stricat. Alba nu-şi aminteşte totuşi să fi fost maltratată de 
mama ei. De altfel nu a păstrat nici o amintire din copilărie, 
doar un vid greţos care începe deodată să palpite, ca şi cum 
tocmai se înfiripa acum, graţie pasiunii sale otrăvite pentru 
Vespasian. 

Desigur, o îndrăgostită de cei doisprezece cezari cum era 
Alba nu se putea mulţumi cu un chirurg militar la Santa 
Barbara, fie el şi Vespasian, pe care caracterul său 
paradoxal îl făcea să se divizeze în personaje tiranice, dar 
neesenţiale, şi prin urmare lipsite de orice grandoare. 
Totuşi, nu mi-aş fi imaginat niciodată că devoţiunea ei 
pentru perversitatea imperială putea să încurajeze în aşa 
măsură ura Albei şi să-i ducă decepţia până la o răzbunare 
atât de sordidă. Dar aşa se întâmplase. Femeia deprimată a 
zilelor noastre reuşeşte acolo unde o paranoică eşuează 
adeseori: în uciderea dorinţei sale decăzute. Dar devin 
pedantă, încă o dată, şeful meu nu va înţelege nimic din 
toate astea. 

Draga de victimă! De altfel, de ce nu ar fi atât victimă, cât 
şi asasin totodată? Soţul, ca şi femeia, jucând ambele roluri 
în acelaşi timp: rana şi cuțitul, palma şi obrazul etc. Vechea 
poveste? De ce nu? Cu atât mai mult cu cât această logică 
pregăteşte crima perfectă, singura şi unica, pe care nici un 
detectiv din lume nu o va putea dezlega. Să ne gândim: 
dacă Alba ar muri, dacă Vespasian s-ar sinucide, ar fi tot 
atâtea motive ca asasinul unuia să fie celălalt (Vespasian 


asasinul Albei, Alba ucigaşa lui Vespasian) pe câte ar fi ca 
acelaşi asasin să fie victimă (Vespasian victima Albei, Alba 
victima lui Vespasian). Simt că gândurile mi se învălmăşesc: 
nimic nu este mai potrivit ca o crimă - o crimă în care sunt 
implicaţi prieteni, în plus - pentru a încurca iţele logice, a 
şterge ceea ce este evident, a-ţi pregăti o şaradă năucitoare 
care i-ar da gata şi pe poliţiştii cei mai pricepuţi. Nici o 
grijă, încă mai am în mâini o dovadă copleşitoare împotriva 
Albei. Şi-i cunosc intenţiile lui Vespasian. Prin urmare, pot 
dovedi culpabilitatea unuia - mai degrabă a uneia. Şi, 
simultan, a celuilalt. Cu condiţia să prezint probele. Ar mai 
trebui să moară împreună, ceea ce ar fi culmea artei. 
Fiindcă, aşa cum se întâmplă în toate cuplurile, jocul constă 
evident în a-l întrece pe celălalt. Nimic nu ne împiedică să 
ni-l imaginăm pe Vespasian cum o asasinează pe Alba, apoi 
murind imediat ucis de otrava pe care i-a admi-nistrat-o ea. 
Pură ipoteză? Să admitem, dar, în cazul acesta, şi fără cele 
două eventuale mărturisiri ale mele - cea pe care am avut-o 
în noaptea petrecută împreună cu Vespasian şi cea pe care 
o am din scrisoarea Albei - s-ar putea crede că ei sunt 
victimele unei terţe persoane. Ale unui lup. Or, voi putea 
povesti noaptea petrecută cu Vespasian? Şi cum să trădez 
încrederea Albei? Nu, cu siguranţă nu voi intra în circul 
acesta. Atunci, cine e lupul? Eu? 

Mă urc în Renaultul încins şi mă grăbesc spre cartierul 
vechi al Sântei Barbara, să-l caut pe profesor. Dacă cineva 
trebuie să înţeleagă ceva din învălmăşeala asta, atunci nu 
poate fi decât el. Sun. Nici un răspuns. Mă întâlnesc cu 
portăreasa. 

— II căutaţi pe Profesor, domnişoară? A fost dus la spitalul 
militar. Ba da, ba da, se pare că e ceva grav. Da, îşi făcea 
multe griji. Apropo de un cuplu tânăr dintre prietenii săi 
care pare să aibă probleme. Şi apoi, ştiţi, ceea ce se 
întâmplă la noi, la Santa Barbara. Doar lupii vor 
supravieţui, însă Profesorul. Îl cunoşteaţi bine, nu-i aşa, 
domnişoară? Parcă nu trăia pe lumea asta. Dar uite că 


vorbesc ca şi când ar fi murit, în fine, oameni ca el nu se 
mai găsesc, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 

Spitalul Militar? Cu Vespasian şi Colega de la lifting. 
Profesorul era în cel mai mare pericol, încă nu terminasem 
să mă învârt prin cercurile crimei de la Santa Barbara. 

E abia ora cinci a uneia dintre după amiezile umede când 
soarele se fereşte să străpungă cu razele sale acea magmă 
de disperare, de praf şi de mirosuri pe care totuşi continuă 
să le încălzească, să le exaspereze. Vespasian trebuie să fie 
la Oază. Soarta Bătrânului este acum în mâinile sale. 
Evident că nu-mi va spune nimic. Tot atât cât şi despre 
dispariţia Albei. Merg totuşi să-l văd, să încerc. 

În jurul jetului central, estrada se rotea astăzi în sens 
invers acelor ceasornicului, plină de figuri îmbufnate 
lingându-şi îngheţatele ornate cu mici drapele, păpuşele, 
brazi, tot felul de gadgeturi care îi distrează pe acei copii 
întârziaţi care sunt adulţii atunci când nu mai au nimic de 
făcut. Vespasian nu era la locul lui obişnuit, unde totuşi se 
agita roiul permanent de prieteni, gură-cască, admiratori, 
duşmani, profitori, spectatori. Ia te uită, tânărul Clean. Cu 
aerul blazat al falsului obişnuit al locului, se agită prea tare 
pentru a trece neobservat, nu se vede decât el, cu non- 
şalanţa-i afişată. Pare să caute pe cineva, dar se preface că 
nu mă recunoaşte. Evident că şi eu mă prefac că nu l-am 
văzut niciodată. Il caută pe Vespasian? Se cunosc? Il 
cunoştea? Dar dacă asasinul înecatei din lac era tocmai 
acest Clean în persoană: martor prea grăbit pentru nu se 
ştie ce ţap ispăşitor în spatele căruia se ascundea? Nu-i 
exclus, cu figura lui plină de coşuri, cu acel aer servil, grăbit 
să găsească un vinovat. Sau un complice al lui Vespasian: 
agentul crimei comandate de împărat, care nu a primit în 
schimb ceea ce îi fusese promis şi care a început să se 
răzbune denunţându-l mai întâi pe comanditar; şi care s-a 
hotărât în fine să vină să-şi regleze conturile. Nu-i imposibil, 
mai rămâne de demonstrat. Dar încotro mă ducea această 


nouă ipoteză? Să dispersez crima, să-i extind contagierea la 
un număr crescând de indivizi, să-mi complic sarcina. 

Un lucru e sigur: victimele se înmulţeau la Santa Barbara, 
iar eu eram confruntată personal cu trei omoruri potenţiale 
absolut verosimile: uciderea Albei, a lui Vespasian şi 
eventual a Bătrânului. Fără a o mai socoti pe adevărata 
asasinată, sosia Albei scoasă din apele lacului. 

Spitalul era pustiu. Trecuse ora de vizită. „Chirur-gul-şef a 
plecat”, mi s-a spus la recepţie. 

Unde putea fi Vespasian? Dispăruse şi el? Nu vrea să mă 
vadă, îl înţeleg. Numai dacă nu cumva farmecele Albei au 
dat roade şi inexplicabilul accident de maşină e pe cale să 
se producă, făcând din chirurgul militar o nouă şi 
misterioasă victimă a lupilor. Va trebui să mă întorc mâine 
dimineaţă. 

O noapte de angoasă cum nu am mai cunoscut vreodată, 
întindere neagră convulsivă. Transpiraţii calde întretăiate 
de teroare, mirosuri putrede de praf, de formol. Cuvintele 
se duc, dispar şi eu. Nu există nimic mai greu de povestit ca 
un coşmar în care cineva se vede murind. Când toate 
senzațiile se sufocă de neputinţă, o desfătare flască, nu mai 
rămâne nimeni care să pună cap la cap povestea, mai există 
doar zdrenţe de trup pe cale să putrezească. O memorie 
striată de afazie, disparată. 

III. EFECTE DISPARATE. 

Amenințarea morţii îi pătrundea ca o căldură în craniu. 
Bătrânul o simţea invadându-i viziunile. Să fii închis în 
viziunile tale ca într-un trup. lată ce poate declanşa o 
oarecare veselie. 

Se gândi la veselia oamenilor care nu ascultă. O veselie 
făcută din bule de săpun. De obicei se pornea la vorbă fără 
efort. Avea noroc: se citea pe faţa lui că era atent la ce i se 
spunea. Acum, nu. De acum durerea înlocuia solicitudinea şi 
se instala atât de uşor încât era convins că a cu-noscut-o 
dintotdeauna. 


Cei slabi, bătrânii, handicapaţii nu trezesc milă, contrar 
celor imaginate de sufletele care li se devotează. Cei slabi, 
bătrânii şi handicapaţii trezesc - la cei care îi evită, ca şi la 
cei care îi înconjoară - acea ură mascată, acele răzbunări 
monstruoase care se revelează în visele noastre, atunci 
când se stinge ipocrizia zilei. 

Bătrânul mai simţi o arsură în stomac. Viziunea dispăru şi 
mai rămase doar acea prezenţă a unei plăgi care se impune 
fără să-ţi dai seama. Când suferinţa a distrus curiozitatea, 
„interiorul” bolnav nu mai este altău: nu maieste un 
„interior”, ci o lume obiectivă în sine, care trăieşte absolut 
singură, pentru moarte. 

Singur, închis ca într-o bulă de durere care nu-i aparţine. 
Vine de la lupi, le aparţine lupilor, îi este frig. E conştiinţa sa 
de a fi altceva. Pentru cât timp încă? Nu ştie dacă trebuie 
păstrat acest frig. Să fie viaţa această diferenţă zbârlită, 
tremurătoare? 

Lupii, Alba, Vespasian, Santa Barbara, portăreasa, 
haimanaua de Stephy. Era mai mult jignit decât suferind, 
ceea ce îi impunea un gând resemnat: „Dacă aş fi mort, n-aş 
fi pierdut nimic.” De-acum nu mai avea de ce să lupte. 

Ecranul viselor nu se stinge dintr-odată atunci când trupul 
pleacă spre neant. Organele se deteriorează, tumori, 
hemoragii, uzură electrică şi chimică: mai rămâne totuşi un 
soi de vorbire. Nu neapărat articulată, nici audibilă, nici 
comunicabilă, deşi ar fi trebuit să fie. Această pulsaţie 
supravieţuia la Bătrân, tenace. Persista în a desfăşura o 
viaţă onirică mai feroce şi prin urmare infinit mai vie decât 
era organismul său, de acum slăbit. Asta nu era ca urmare 
a faptului că Septicius voia să se agate cu orice preţ de o 
lume care îl adusese la disperare şi din care lupii îl excluse- 
seră în mod hotărât şi definitiv. Totuşi, această existenţă 
artificială pe care şi-o făurise din copilărie învățând să 
vorbească, să citească şi să scrie până la a se confunda cu 
această limbă moartă - moartă pentru contemporanii săi, 


însă pentru el revelând acest lux care este hazardul de a 
trăi gândind - îl menținea detaşat de trupul care se stingea. 

Ce stranie autonomie are această țesătură de urme sonore 
şi vizuale abandonată de vigilenţă. Asemenea unui pictor 
nebun, visătorul muribund compune tablouri cu ura care 
este pe cale să-l asasineze şi căreia totuşi el îi îndulceşte 
impactul adăpostind oroarea a cărei victimă este. Punerea 
sa în scenă crudă devine astfel noul său trup provizoriu, o 
proteză de semne care îi menţine trupul decrepit într-un 
echilibru efemer, dar încrâncenat. La această frontieră a 
organelor şi a spiritului, a celulelor şi imaginilor, Bătrânul 
se mira de mânia care îi bântuia ecranul creierului: era 
timpul ca asta să înceteze, ca pacea să vină, în sfârşit. 
Oricum, acest muzeu negru îi ţinea loc de răzbunare. 
Adevărul insolent este o bucurie, nu se va sătura niciodată 
să le spună ce lupi au fost. Sau mai degrabă, da, tocmai 
acum este momentul să le arate fundul paharului, când nu 
mai are cine să audă ori să vadă. De altfel, ce rău maipotei 
să-i facă: să-i ia viaţa? 

— E un fapt ce urmează să se producă, e un lucru ca şi 
făcut. Mai rămâne forţa acestor viziuni extrem de 
întunecate, înainte ca agonia să răstoarne ultimul pahar de 
culoare carbonizată, de a paraliza ultimul penel al 
vizibilului şi de a lăsa fără culoare, suport şi suprafaţă 
ecranul alb al celulelor fără cuvinte. 

Dar filmul încă nu se terminase: să vină lupii, să se facă 
văzuţi. Septicius va lua instrumentul de gravat, sau mai 
degrabă acvaforte, şi va grava acum urme de neşters, 
dureri arogante. Pe Lycaon îl caută el, ura epică a lui 
Ovidiu, revanşa celor umiliţi. Gata cu elegiile, adio Tibullus, 
tânguirea se preschimbă în caricatură. 

Luminozitate şi distorsiune a spaţiului. Aici o acva-tintă, 
dincolo răşină. Lui Septicius nu-i lipseşte apetitul pentru 
învăţare, va asimila toate tehnicile. Nu te instruieşti decât la 
bătrâneţe, fără grabă ori credulitate, prin dezinvoltura 
încăpăţânată de a învăţa tot ce rămâne de învăţat: „încă 


mai învăţ.” Prostii, porcării, tauromabhii, nebunii, vrăjitorii - 
toate delirurile trebuie gravate, îmi trimit necazurile mele 
secrete ca pe nişte haite împotriva lucrurilor, a fiinţelor, le 
fac bucăţi şi vărs sângele stricat. Pasiunile omeneşti? 

— Un bestiar de carnaval. Gravura nu este pe deplin 
sumbră decât atunci când este grotescă. În fine, să râzi de 
prostie, de cochetăria senilă, de femelele vrăjitoare şi de 
păsările lor de noapte, câini dezlănţuiţi, năvală de matroane 
indecente deasupra cărora flutură steagul cu craniul de 
măgar. Născător de vise? Cu siguranţă, dacă somnul 
raţiunii naşte monştri, Profesorul îi va ajuta să vină pe lume. 
În timp ce toţi, de fiecare dată când unitatea tuturor 
încremeneşte, vor să fie unanimi, conformi, fazi şi neutri. 
Sunt oare aceste chipuri dislocate, animalice invenţia unui 
frenolog întârziat, a unui iubitor al urâţeniei, sau a vreunui 
adept al unor ştiinţe oculte, cabale secrete, mistere, 
conspirații, dorinţe de reformă, de deformare? De ce nu! 
Mai rămâne de ţinut piept prejudecăţilor care socotesc 
nevinovată banalitatea domesticită a lupilor. Ce-i de făcut? 

— O rapsodie cu treceri bruşte scandează insistența 
aceleiaşi inspiraţii: nu. Satiră socială, lascivitate, vrăjitorie? 

Toate astea la un loc, dragul meu Ovidiu. Reiau paleta 
bătrânului Goya pentru a traduce în vis textul tău de la 
Pontul Euxin. Căci spaniolul a fost surd, dar nu orb în faţa 
stupidităţilor, a corupţiilor, a revoluțiilor, pe scurt, întreaga 
gamă a cruzimii mai degrabă stereotipe a contemporanilor. 
Şarlatanismul savanților şi al intelectualilor: nimic nu s-a 
schimbat, ci o văd foarte bine; Alba şi Vespasian, între alţii, 
nişte peştişori în marele bazin mlăştinos. Venalitatea 
oamenilor legii, avariţia, cultul aparenţelor, mituiri şi 
amnistii, nimic de gândit, nimic de spus, ignoranţa şi 
josnicia cui? 

— A oamenilor de afaceri, bancheri, medici, artişti, poeţi, 
muzicieni, pictori, vanitatea şi frivolitatea claselor de la 
putere, moravuri desfrânate, prostie, dezgustul rebelilor, şi 
corupţia, corupţia, corupţia magistraţilor, a deputaţilor, a 


medicilor, a fotbaliştilor, a industriaşilor, a politicienilor. Şi îi 
uit, desigur, pe unii. lată oamenii care ne devorează. Ce 
elită! Era Goya deprimat? Eu însumi sunt pe moarte, acrit, 
melancolic, psihotic, irecuperabil. Şi dacă ar fi nevoie de un 
punct de la care nu mai există întoarcere pentru a fi 
radical? Mi-e teamă de sex, mă feresc de graţie, am uitat 
femeile? Sărman bătrân, insensibil la scenariul libertin! 

Ah, femeile! Triste ipocrite, exploatatoare ale bărbatului, 
vrăjitoare concupiscente, flancate de preoţii lor de azi: 
medici, psihologi, manichiurişti, psihiatri, psihanalişti, 
ortofonişti, ortopedişti, anestezişti. Profitorii ignoranței s-au 
înmulţit, s-au specializat, s-au mascat, magicieni ai femeii 
isterice şi ai sabatului ei de pisici şi de câini, oscioare 
magice sau avortoni malefici. 

Exagerare? Posibil. Femeile nu mă enervează atât de tare 
pe cât îl înfuriau pe gravorul castilian. Mizeria invaziei, 
dezastru al războiului! Sau, un lucru şi mai demn de a 
dispera: v-aţi născut pentru asta, fiindcă oroarea este visul 
vostru, scoateţi profit din ea, deşi lupta este inegală. Cine 
mai crede că spiritul uman este incapabil să suporte acel 
înalt voltaj de dispreţ şi de dramă? Goya l-a suportat, iar eu 
încerc la rândul meu, aflat pe marginea gropii: adio, 
testament. 

Visele muribunzilor parafrazează aceeaşi temă: senilitatea 
persecutată a lui Goya, senilitatea lubrică a lui Picasso, 
senilitatea aiurită a lui Septicius. Furturi, răpiri, asasinate, 
escrocherii, încălcări ale dreptului internaţional, invadări 
de teritorii, gaze toxice, bombe bacteriologice, războiul este 
sfânt, terorismul îl linişteşte pe Dumnezeu, şi încă cum! 
Păpugşi, sperietori, bestiar obtuz şi tenebre spirituale - eşti 
un soi de pasăre răpitoare, te îndrepţi spre pierzanie. Nu 
aparţii nici unui timp: un dictator ivit direct din Inchiziția 
medievală te fascinează, un liberal îi răspunde ca un 
puritan victorian, cei săraci cu duhul cer pace. Nu eşti 
decât un spaţiu care se răsuceşte şi pârâie, în curând va 
exploda, îţi văd torsiunile, îţi gravez răsucirile. Aleargă, 


atacă, eu îţi reproduc gesturile îndobitocite. Vârtejul tău nu 
este numai verosimil, nu: Baudelaire s-a înşelat, e clar că 
poeţii sunt nişte optimişti. Nu, vârtejul tău este adevărat, 
fiindcă paradisul parfumat nu există decât într-o amintire 
infantilă. Nu, viziunea prezentului este o viziune a răului 
născut din negare. Revoltă rebelă, fiindcă mor din cauza ei. 
Nu. Până la stingerea ecranului, voi continua să gravez 
spectacolul grotesc: nu. 

Ca într-un lagăr, personalul Spitalului Militar îi luase 
costumul din mătase. Tremura în cămaşa aspră în care erau 
îmbrăcaţi bolnavii. Nu-i mai rămâneau decât vizitele 
portăresei, o dată pe săptămână. Elo aştepta pe Alba care 
continua să fie absentă, însă va veni, cu siguranţă, înainte 
de sfârşit. Spitalul, adică Vespasian, îi lăsase stiloul ca să-i 
scrie violonistei - care nu a primit niciodată nimic, fiindcă 
scrisorile ajung rar în străinătate, fără a mai pune la 
socoteală că era în turneu. 

Se gândi că trebuia să se încăpăţâneze să scrie, să se 
apere cu stiloul de atonia pântecelui său. Alba s-ar fi gândit 
că el ar putea să înfigă stiloul în inima lui Vespasian. 

Cunoştea moartea de prea mult timp ca să-l mai încerce 
frica. Doar într-o zi, simţind-o că vine, a dorit să se întoarcă 
acasă. Nu poţi muri laolaltă cu lupii. Acasă nu ai sondă şi 
nici cardiograme, dar nu sunt nici lupii. Alba ar fi fost de 
acord. Vespasian însă veghea îndeaproape. Câteva clipe 
Bătrânului i-a fost frică; nu mai putea suporta, îl cuprinse 
atonia, care este o frică luptând împotriva unei alte frici, un 
atac preschimbat în relaxare. 

În faţa ferestrei, plopii de culoarea ambrei erau ca nişte 
secreţii ale lunii, cu razele solidificate, în noapte, căldura se 
retrăgea, iar parfumul florilor, străbătând praful, ajungea 
până la el. Vară, primăvară, toamnă? Pentru bolnav, 
vegetaţia nu are anotimp, ci aparţine timpului, un simplu 
semn al rezistenţei. 

Într-o noapte fără somn în care imaginile, urcând la 
suprafaţa creierului, desfăşoară monştri pe retină. 


La televizor, doar reclamele puteau fi privite, fiindcă se 
derulau fără nici o grijă, prefăcându-se că ignoră calculul şi 
moartea, în acest sens, erau vitale: o viaţă redusă la trama 
sa de simulacre în spoturi. Atunci, lumina irizată a ecranului 
îi deschidea pleoapele, părea să-i redea ochii. Muribunzii 
încep prin a-şi pierde vederea, încep să-şi asculte organele. 
El devenea curios. O curiozitate faţă de nimic, faţă de nici 
un obiect, doar încordarea globilor oculari şi a neuronilor în 
faţa spoturilor de la televizor, în faţa prefăcătoriei. 

Un chip, cel al lui Vespasian sau cel al barmanului, 
înaintează în umbră, parcă luminat de un ecran fără 
imagini pe care ai uitat să-l închizi la sfârşitul programelor. 
Bătrânul percepe faţa, percepe atenţia propriei percepții, 
dar în afara oricărui sentiment; pătrunde în sentimentele 
sale resorbite. Profitând de acest vid, fără nici o stavilă, 
chipul (lui Vespasian sau al barmanului) se apropie şi 
creşte. Umflat, neclar, îşi pierde contururile, formele sale 
devin maleabile; o formă din plastilină care se lăţeşte, o 
băşică de animal diformă care se umflă, invadează spaţiul. 

Nas strivit, ochii îngustaţi, buzele întinse într-un rictus 
până la urechi descoperă nişte dinţi negri. Doi clopoței în 
mâinile crispate nu scot nici un sunet. Genunchii desfăcuţi 
într-o mişcare care ar fi putut fi un dans, doar dacă nu era 
un spasm. La brâul acestui Mare Prostănac, ca nişte 
mânere de pumnale, două capete moarte, dar urlând: unul 
hirsut, cu buze groase, cu ochii albi de groază; celălalt 
aproape chel, cu maxilarele căscate larg scoțând ţipătul 
celui condamnat la o nevăzută tortură. 

Cuvintele se scurg, cedează în faţa liniştii care tulbură 
imaginea. Acesta este visul fără somn (sau aproape) care nu 
odihneşte, dar este împăcat cu agitația. Când te trezeşti, 
eşti murdărit şi totuşi curat. A fost un haos, dar acum nu 
mai este. Perfectul simplu este timpul viselor urâte care s- 
au dus. 

Cu ceea ce îi mai rămăsese din conştiinţă, Bătrânul se 
întreba în ce secol se află. „Până la urechile mele ajunsese 


ticăloşia vremii, striga Jupiter, însă doream să nu fie 
adevărată, însă această infamă reputaţie era nimic pe lângă 
adevăr.” Cine nu-l cunoaşte pe monstrul Lycaon? 

„EL, îngrozit, fuge şi, refugiat în liniştea câmpiei, scoate 
lungi urlete, încercând zadarnic să găsească rostirea; 
întreaga ură din trup i se adună în gură şi, mânat de gustul 
obişnuitelor sale crime, se repede asupra animalelor, 
simțind plăcerea să verse sânge. Veşmintele i se 
preschimbă în blană de animal, iar braţele în labe; se face 
lup, dar încă mai păstrează urmele formei dintâi: aceeaşi 
că-runteţe a părului, aceleaşi crâncene apucături, chiar şi 
ochii strălucitori; acelaşi chip al ferocităţii. Canities eadem 
est, eadem uiolentia uultus, /Idem oculi lucent, eadem 
feritatis imago est. O singură casă a căzut; dar n-a fost 
singura care îşi merita soarta: pe toată întinderea 
pământului domneşte cruda Erinie; s-ar crede că au făcut 
legământul crimei.” „Qua terra patet, fera regnat Erinys.” 
Asta este, exact ceea ce se petrece: „F/f lupus et ueteris 
seruat uestigia formae.” Acolo, afară; acolo, împrejur. 
Lycaon, Vespasian, Alba, infirmierele, Colega de la lifting, 
lupus, fântâna soţiei lui Gulliver, lup, vârcolac, ţicniţi, 
stricăciuni, suspecți, matrapazlâcuri, profituri, lugubru, el 
fără lumină. 

Crimă sau fals? Omor sau spectacol? În ce secol suntem? 
În secolul I, în exil pe malurile Pontului Euxin, visând la 
metamorfoza oamenilor care intră într-o nouă eră, nu mai 
puţin încărcată de toată sălbăticia lumii? Sau astăzi, la 
Santa Barbara, unde Marele Prostănac va veni să 
debranşeze plămânul artificial care îl mai ţine încă în viaţă 
pe Bătrânul bântuit de amintirea lui Ovidiu? 

Ecranul începu să pârâie, lumina verzuie se revărsă peste 
Prostănac, îl făcu să dispară, însă umbra continua să se 
închege, iar Bătrânul distinse, la picioarele fotoliului rustic 
acoperit de o husă decolorată, animalul înfăşurat într-o 
pânză albă. Fiara ţinea marginile ţesăturii strânse la piept, 
aşa cum un om pudic ieşind din cadă se înfăşoară cu un 


prosop, gest automat sau plăcere, stofa îi arată limitele 
corpului pe care el era totuşi fericit să le piardă în apa 
caldă. Deasupra acestei sculpturi drapate în alb, se ivea 
botul proeminent, vorace şi veninos, cu aerul viclean al unui 
bot de şobolan care ar fi crescut nemăsurat de mult ca să 
ajungă la dimensiunile unuia de lup. Bătrânul cunoştea 
această expresie: de pildă, politeţea vâscoasă a unui public 
căruia nu-i place conferinţa, dar se preface că o urmăreşte, 
înainte de a-l muşca pe conferenţiar cu dinţii ascuţiţi ai 
întrebărilor. Observase şi avusese parte de această scenă 
de mai multe ori, dar aici, în noaptea aceasta, la picioarele 
fotoliului rustic de spital, şobolanul-lup aştepta să-i vină 
ceasul, în timp ce în jurul său se adunau liliecii, maimuţele 
cu perucă şi o cohortă de vrăjitoare cu mantii. 

După caniculă, furtuna izbucni în sfârşit afară, iar undele 
de un verde-gălbui ale televizorului începură să bale-ieze 
imaginea care se forma pe retina muribundului. Atunci 
apăru cea mai sinistră scenă dintre toate, care îl făcu pe 
Bătrân să împietrească pe marginea patului. Două creaturi 
care, într-o altă viaţă, ar fi putut fi un bărbat şi o femeie 
stăteau ghemuite, goale, pe mochetă, aproape de fereastra 
ce dădea spre bulevardul unde se amestecau asfaltul, praful 
şi parfumul de iasomie. Aveau urechi de măgar, dar pomeţii 
li se alungeau, netezi şi păroşi, în timp ce buzele lipite de 
maxilarele canine dezveleau colţi de lup. Bătrâna ţinea o 
farfurie cu smoală topită; înarmat cu un penel, însoţitorul ei 
se pregătea să-l înmoaie în substanţa arzătoare. Şi ce voia 
să facă? Aceste fiinţe, altădată umane, capturaseră un lup 
adevărat, acum un prizonier jigărit, descărnat, zăpăcit. 
Omul-lup şi femeia-lupoaică ţintuiseră la pământ fiara ca să 
o acopere cu smoală: să-i astupe toate orificiile cu infernalul 
lichid. 

— Porcării! (Bătrânul trezindu-se îngrozit.) L-aţi torturat 
pe Goya! 

Dar infirmierii plecaseră şi nimeni nu i-a auzit vorbele. De 
altfel, cine le-ar fi înţeles la Santa Barbara? 


Două umbre disparate, aceleaşi ca şi adineauri, dădeau 
târcoale plămânului artificial. Alarmă, Bătrânul nu mai avea 
aer. „O, lăsaţi! Nu foloseşte nimănui să chinuim o inimă care 
sângerează. Faceţi-mi plăcerea să parcurg calm această 
cărare pe care merg.” 

Umbrele o luară la fugă, în timp ce bătrânul, incapabil să 
articuleze, continua să gândească: „Când eram doar un 
copil, inima mea fugea de voi, o, marilor pervertitori, 
incoruptibilă în dragostea ei intimă se dăruia soarelui şi 
văzduhului.” 

Noaptea, rămase fără suflu. Mai voi să strige, dar nici un 
sunet nu îi ieşea din gură. Căută soneria şi apăsă îndelung. 
Nu că i-ar fi fost frică de moarte, dar era neplăcut să 
sfârşeşti aşa, înconjurat de lupi. Nimeni. Infirmierele jucau 
cărţi sau se drogau cu lecturi: mistice? Pornografice? 
Opacitate absolută, nici un gând. 

Muribunzii îşi pierd memoria, dar uneori îi inundă o 
bucurie, infantilă, sexuală, debilă: o ultimă rămăşiţă a ceea 
ce a fost o energie, de acum, pentru martori, senilă. 
Pătratul fosforescent al televizorului absorbea apariţiile şi 
se retrăgea în sămânţa lunară a nopţii când vocea lui Billie 
puse stăpânire pe urechile Bătrânului şi pe toate organele 
lui, răguşită, ascuţită, suspine şi ritmuri - exactitatea fizică. 

El auzea precizia gurmandă cu tot trupul, gravă jubi-laţie, 
creastă şi muşchi. Dacă toate senzațiile ar trebui să suporte 
o metamorfoză sonoră pentru a comunica întinderea 
misterului lor, ele ar alege spectrul vocal al lui Billie acolo, 
sub teii ringului de dans, la marginea apei unde rătăceau 
lupii. Bătrânul, care nu-şi consacra propria voce decât 
cântărilor şi imnurilor religioase, fiindcă el considera 
muzica drept intimitatea cea mai tainică şi în acest sens 
sacră, modulase un secret profan a cărui preoteasă obscenă 
era Billie. „Maybe I'm afool but it's afun.” Candoarea 
lascivă. Când perfecțiunea numerelor acustice se uneşte cu 
precizia plăcerii, este Billie. Când horcăitul de teamă se 
ridică la puritatea unui vibrato care râde, este Billie. Când 


Bătrânul îşi părăseşte viaţa şi singura amintire a fericirii 
care îi mai rămâne caută să se întrupeze într-o substanţă 
volatilă, imaterială ca urmare a voluptăţii, este Billie., ] have 
a long way to go.” Bătrânii pioşi cunosc plăceri 
adolescentine când moartea lasă să subziste, dintre 
brutalităţile de care au avut parte, această plăcere gândită 
ce se poate numi delicateţe. Unele mituri cred în naşterea 
prin ureche. Omul care murea îşi părăsea trupul prin auz. 

Am ajuns prea târziu la spital. Aferat, inaudibil, Ves-pasian 
mi-a făcut un raport: se încercase totul, masca de oxigen, 
plămânul artificial, stimularea cardiacă şi toate celelalte. 
Avea aerul vinovat al mincinoşilor, privirea i se ferea de a 
mea. Alba sosise cu câteva ore înainte de sfârşit 
recunoscuse Bătrânul? Ea nu era sigură, îi era ruşine. Mai 
mult ca niciodată. Faţă de cine? De profesor? De mine? 

Toţi avuseseră interesul să-l facă să dispară pe Septicius 
Clarus. Cei din Santa Barbara. Fiindcă vorbea cu voce tare 
despre acel rău pe care ceilalţi reuşiseră să-l îmblânzească. 
Vespasian, pentru că Profesorul ştia că este gata să o 
asasineze pe Alba. Alba, pentru că Bătrânul îi ghicise 
răzbunarea. Colega de la lifting, fiindcă nu-i suporta pe cei 
trişti. Infirmiera, fiindcă nu era plătită destul de bine şi se 
săturase să-i tot îngrijească pe bătrâni. Lupii, pentru că 
erau lupi. 

Dar cine debranşase plămânul artificial? Nimeni? Embolia 
era inevitabilă? Poate. Nu mai cred în hazard. La Santa 
Barbara nu există hazard. Cineva a comis crima la care au 
colaborat cu toţii. Sunt convinsă că cineva nu s-a mulţumit 
să aştepte moartea lentă a Profesorului meu. Cineva a făcut 
pasul. Cine? Vespasian, pentru că el consideră drept să-i 
elimine pe cei slabi şi se bucură să ucidă, aşa cum mi-a 
mărturisit făcându-şi mendrele cu mine? Alba, din umilinţă, 
duşmănoasă în extazul ei de lemn? Un lup care smulsese cu 
ghearele tubul? În orice caz, nu eu. Toţi sunt suspecți, afară 
de Stephy Delacour care nu va putea nici măcar povesti 
această istorie în ziarul său. In fond, ce să povestească? 


Noaptea care urmează morţii unui prieten, unui amant, 
unui prieten este o noapte indecentă - ignorând pierderea 
şi pe cel mort, distilează o nefericire care în definitiv este 
fericită. 

În noaptea asta am visat Parisul. Există o poveste 
subterană între noi doi. Plouă, nimic nu merge, nu ştiu ce să 
fac. Am întâlnire cu oraşul. Metroul este complicele meu, 
mă duce la Montmartre, Barbes, Clignancourt, schimb, 
ajungem pe liniile de la suprafaţă, iar ne afundăm sub 
pământ, nu am nevoie să ştiu unde mergem, împreună cu 
Parisul merg în Paris. Cineva vrea să mă ia ostatică, să mă 
retrimită la Santa Barbara, mi-e frică, mă cramponez de 
scaunul meu albastru din trenul periferic, mă simt bine aşa, 
să fiu lăsată în pace, mă cufund în întuneric împreună cu o 
grămadă de oameni obosiţi şi sărmani care nu mă vor lăsa 
să fiu răpită. Doar dacă nu cumva lupii vor pătrunde până 
aici, să ne taie curentul, să schimbe faţa conductorului, să 
mă ducă spre lacul de la Santa Barbara, spre fântâna soţiei 
lui Gulliver, spre Spitalul Militar? 

Dar nu. Continuă să plouă şi ajungem la Cite uni- 
versitaire, zbor pe deasupra parcului Montsouris, verdeaţa 
umedă sclipeşte în ceaţă, beau rouă, mirosul acru al 
trenului, îmi place. Acest drum este visul meu de acasă. 
Este acel „acasă” pe care îl plimb cu mine în toate 
deplasările. Când mă cuprinde la Santa Barbara, ştiu că 
sunt la capătul puterilor şi că lucrul se va întâmpla. Care? 
Reîntoarcerea. Visele în care văd spaţii sunt şi mai 
insuportabile decât coşmarurile: brăzdează angoasa fără a 
aştepta ceva. 

În vechea biserică de care era alipită casa Profesorului nu 
puteau încăpea toţi cei care veniseră la slujba de 
înmormântare. Se vedea lumea bună a societăţii, acele feţe 
cu lifting care se chinuiau să afişeze tristeţea în trăsăturile 
întinerite şi impasibile. Barmanul de la Burgos tăiase câteva 
ramuri din teii de pe marginea localului, şi le strângea la 
pieptul hainei tocite a costumului său negru. Portăreasa 


plângea cu fruntea într-un buchet de trandafiri albi. Preoţii 
îşi amestecau ruga, mai aprinsă ca de obicei, cu volutele 
unei tămâi puternice care a provocat leşinul unui băiat. Mă 
întrebam dacă nu aveam să-l urmez. 

Era momentul să deschid bine ochii. Cu siguranţă 
criminalul se afla în mulţime. Dacă nu-l descopăr, va 
rămâne pentru vecie nedescoperit. 

Animalele îşi reluaseră pentru câteva ore forma umană şi 
veneau să-l contemple pe unul de-al lor care nu jucase 
jocul. Asta îi făcea circumspecţi, aproape nobili. 

Nu sunt sigură că moartea, în teama pe care o inspiră, le 
arată oamenilor că au un suflet. Desigur, doliul, cu pliurile 
sale, poate părea mai complex decât bucuria, care rămâne 
netedă, însă această mulţime nu era în doliu. Pur şi simplu, 
în prezenţa Judecătorului Incoruptibil, toţi se simțeau 
judecaţi, în Santa Barbara, unde legile erau făcute pentru a 
fi ignorate, unde judecăţile - cea dintâi ca şi cea de pe urmă 
- erau pervertite în detestări sau în nonsens, această 
biserică încărcată de flori, de tămâie şi de incantaţii se 
metamorfoza rapid în tribunal. 

Fără procuror şi fără condamnat. Doar o victimă, flori, 
arbuşti mirositori şi cântări. Nimeni nu crede: încă un 
spectacol. Totuşi, toţi sucombă. Pentru câteva ore, îşi refac 
metamorfoza: invers. 

Când totul este interzis, nimic nu-i interzis. Când nimic nu- 
i interzis, abia dacă mai este vicios. Pretutindeni domnia 
inconştientului înseamnă barbarie. E suficient atunci să 
rămână cineva conştient în infern pentru ca alţii să-şi 
recapete forma. Conştient de cealaltă faţă a aparenţelor, 
vizionar al acestor puncte ultime ale fiinţei, când aceasta se 
preschimbă în forţă brută. 

Lupii îşi reluau, aşadar, contururile lor omeneşti în jurul 
unui cadavru. Le trecea prin cap bănuiala că puteau fi nu 
vinovaţi, fiindcă nimeni nu credea asta, ci nedemni. 

Alba şi Vespasian, mână în mână, aparent împăcaţi, sau 
pur şi simplu complici la crimă, mă evitau în mod ostentativ. 


Nici urmă de Clean, evident: mediile nu se amestecă, nici 
măcar la o înmormântare, nici măcar la Santa Barbara, în 
schimb, o femeie cu un zâmbet permanent urma ca o 
umbră cuplul prietenilor mei - era să spun „criminali”, dar, 
întrucât nu există crimă decât dacă este dovedită, voi 
spune: „suspecţi”. O persoană de o vârstă matură greu de 
definit, ca urmare a siguranţei de sine, sau poate era vorba 
de insolenţă. Rochie de mătase, coc strâns, aer înţelegător, 
uşor ironic, nu ne arată severitatea pe care o merităm cu 
toţii, căci a văzut atâtea încât îşi poate permite fantezia de a 
ne ierta. Fostă institutoare ajunsă director? Guvernantă la o 
familie nobilă? Profesoară la Colegiul din Santa Barbara? 
Şefă la raionul de parfumerie Balmain? Nici vorbă, nu, era 
Colega de la lifting. 

De acum trioul se afişa discret. Se pare că un cuplu are 
nevoie de o terță persoană pentru a dura. Când aceasta nu 
este Dumnezeu (care este legătura cea mai sigură a 
familiilor, dar se pare că rezistă din ce în ce mai puţin la 
asaltul sexului), este un Clean (însă idila se schimbă repede 
în afacere de moravuri) sau o soacră. Această matroană 
care pune interesele altora deasupra celor personale, care 
începe prin a lua în mână pe unul dintre actorii demascaţi 
(uneori bărbatul; alteori femeia), devine o scorpie pentru 
celălalt şi le dirijează războiul până ce urmează ruptura sau 
moartea. Ori, dimpotrivă, în ipoteza favorabilă, dar rară, ea 
devine vârful triunghiului care îi echilibrează pe cei doi 
protagonişti iniţiali, zână protectoare şi indispensabilă 
acestui cuplu devenit, prin intermediul ei, o adevărată 
întreprindere de gestiune a unei supravieţuiri în trei. Să fi 
reuşit Colega cel mai dificil dintre liftingurile sale: să ridice 
şi să coasă laolaltă asocierea Albei şi a lui Vespasian? Dar 
cum? Nu ştiu dacă eternul zâmbet care îi înflorea pe obraz 
se datora vreunei intervenţii chirurgicale sau acelei umori 
joviale care nu o părăsea nici măcar - şi în special! 

— În faţa unui cadavru, însă masca ei mă impresiona atât 
de mult încât eram incapabilă să-mi fac cea mai mică idee 


despre fiinţa care se ascundea în spatele ei. 

Cu toate acestea, probabil că îi rămăsese o anumită 
prezenţă de spirit, fiindcă am remarcat nişte ciudate 
zgârieturi pe braţul stâng al acestei persoane, de altfel atât 
de îngrijite. Cum sunt acele tatuaje mai mult sau mai puţin 
ascunse pe care persoanele care au o pisică sau un câine le 
lasă pe animalele lor preferate să le înscrie pe pielea lor. Un 
câine, o pisică, poate un lup. Cu siguranţă. O profesionistă, 
Doamna liftingului: imperturbabilă maniacă, somptuoasă şi 
întreprinzătoare în această mlaştină de doliu care ne 
înghiţea, ea era fără îndoială capabilă să trăiască în casă cu 
un lup, cu mai mulţi, cu o haită întreagă. Să-i dirijeze, să-i 
domesticească, să-i dreseze, să-i exploateze, să-i folosească 
în orice caz. Şi să iasă şi mai teafără decât greoaia mea 
Alba care se lăudase degeaba în scrisoarea ei ridicolă cu 
insensibilitatea sa de lemn - ea nefiind decât o debutantă. 
Dovada: acei ochi înroşiţi; iar plânsese. Ştiu, nu eşti mai 
puţin criminal dacă plângi. 

Curaj: mă apropii de Alba. 

— Şi păstrăvul? (Eu.) 

— Ai trecut pe acasă? (Alba.) 

— Eram neliniştită. (Eu.) 

— În sfârşit. (Alba.) 

— Nu fi atât de exigentă. (Eu.) 

— Vespasian nu a venit acasă. A. şi-a luat o garsonieră. 
Când e obosit. Când are de lucru. (Alba.) 

— Înţeleg. (Eu.) 

— Am plecat să fac o plimbare. (Alba.) 

Seamănă atât de mult cu o implorare, încât mă abţin de la 
orice gest. 

— În provincie. (Alba.) 

— Sărmanul păstrăv torturat de ghimber. (Eu.) 

— Otravă! A mânca este luxul oamenilor simpli. (Alba.) 

— Draga mea, probabil că sunt foarte simplă. (Eu.) 

— Eu nu mai sunt. (Alba.) 

— Am văzut. Am citit. (Eu.) 


— Scuză-mă. Uită. (Alba.) 

— Bineînţeles. (Eu.) 

Pentru prima dată, mă surprindeam că nu cred nici un 
cuvânt din ceea ce îmi spunea Alba. Această neîncredere 
mi-a dat frisoane, dar nu puteam să fac nimic. Pare 
neverosimil că Vespasian a lăsat să-i scape o cină bună, că 
Alba şi-a lăsat vrăjitoria ei culinară fără public, în fine, 
această răceală eliptică, neobişnuită la prietena mea. 

Urmele de pe braţul Colegei de la lifting continuau să mă 
obsedeze. Trebuie să-l fi detestat pe Bătrân. Sau mai 
degrabă, spirit ambiguu, deci caritabil, ea trebuie să fi vrut 
să-l uşureze, să-l elibereze de viaţa-i inutilă. Cu 
medicamente pentru bătrâni, nişte droguri perimate şi 
depăşite, în doze uriaşe, sau, dimpotrivă, apă, placebo, 
nimic. Iotuşi, cineva observase, se luptase, se zbătuse. 
Chiar Bătrânul? Mânia viziunilor sale: nu-i exclus. Poate că 
Alba, fidelă latinei lui? Vespasian, cuprins de remuşcări? 
Nu, Vespasian trebuie să fi fost de la început de partea 
liftingului, o manie, mergi ori crapi. Colega fusese zgâriată, 
muşcată, dar nimeni nu o oprise. Liftingul triumfă în faţa 
bolii, imaginea bună ascunde bătrâneţea, de ce nu ar 
ascunde moartea, nu mai există moarte, să punem lupii 
noştri, să ne prefacem. Ea continua să surâdă, nimeni nu 
observă cât este de monstruos. Râsetul unei nebune eficace 
(ei zic: performantă) este tot un râs cum trebuie; sunt 
sigură că îl vor imita, chiar în seara aceasta, în faţa 
oglinzilor lor luminate de neon sau de halogen, 
strâmbându-se pentru a-şi reface un look fericit. 

În fond, de unde ştiam că aceşti oameni se simțeau 
nedemni? De ce să nu se fi simţit uşuraţi pentru că nu 
fuseseră descoperiţi, pentru că-şi puteau continua 
nepedepsiţi murdara lor treabă? Dar de acum fără martori. 
Fiindcă Profesorul nu mai este. lar eu, Stephy Delacour, 
părăsesc acest loc, m-am săturat de lupii lor şi de stările lor 
sufleteşti. Dar am să mă întorc. Mai târziu. 


Pentru moment, am nevoie să mă gândesc la Bătrân. Mă 
bate gândul să ţin un jurnal al amintirilor pe care mi le-a 
lăsat, ei bine, tata, şi care îmi vin în minte acum. Înviorate 
de moartea suspectă a Profesorului pe care, în realitate, l- 
am cunoscut foarte puţin. Despre cine să vorbesc: despre 
Bătrân sau despre tata? Felul meu de a fi vinovată sau, şi 
mai pretenţios spus, de a fi sensibilă. Elegiile, Tibullus? Mi-e 
totuna. Rareori întâlneşti pe cineva care să aibă o formă 
omenească. Umană ar fi capacitatea de viziune, pe locul şi 
în locul invincibilei raţiuni care îl poate îndreptăţi pe orice 
individ să se debaraseze de altcineva. Numai că toate astea 
nu reprezintă cu adevărat ceea ce se numeşte un 
eveniment. Şeful meu nu va fi mulţumit, îl aud mârâind: 
„Detectivul nostru ambulant a rămas în pană.” Să râdă. Am 
dreptul la capriciile mele. 

Partea a treia CAPRICCIO. 

I. FĂRĂ SCĂPARE. 

Faţa îi era translucidă şi luminoasă, în ciuda urmelor roşii 
ale chinului în secţia de reanimare, împăcarea limpede a 
pomeţilor, odihna buzelor şi a ochilor adânciţi în orbite, 
parcă atraşi de un cânt interior, sculptau un surâs, în afară 
de tatăl meu mort, Bătrânul este singurul cadavru care 
surâde. 

Nu mai e din lumea asta, nici eu. Nu mai am nici o 
obligaţie. Nu îmi mai este teamă de nimeni. Totuşi, acest 
doliu este respect. Faţă de cine? Tăcere. Am chef să sparg 
totul, dar o asemenea blasfemie mai trădează încă o 
oarecare dorinţă de morală. Dimpotrivă, aş fi putut fi o 
adeptă a chietismului. 

Gura mea pe pielea răcită. Lumea crede că un cadavru 
sperie, că răceala trupului mort oripilează. Nu are 
dreptate. Acest cadavru trăieşte sub sărutul meu, ca 
apărând dintr-o lungă scufundare submarină. Mă răcoresc 
sub mângâierea unui eschimos care a adus cu sine, sub 
lumânările parfumate ale unei biserici, eternul ghețar din 
Nordul îndepărtat. Suntem doi poli ai naturii: magnetizaţi, 


inseparabili. Nici viaţă, nici moarte, doar el şi eu. O bătrână 
mă smulge din acest interminabil adio sau, mai degrabă, ne 
împiedică să plecăm împreună. Bătrânele sunt de o prostie 
grosolană care nu ignoră totuşi dublul dragostei: moartea. 

Imponderabil, cu o prezenţă neegalată decât de 
imaterialitatea solidă a cuvintelor, nu ocupa nici un loc şi 
totuşi mă învăluia, mă corecta, mă consola atât de mult, 
încât la moartea lui m-am prăbuşit, pierdută într-o muncă 
stupidă, întreruptă doar de răceli şi angine repetate. Am 
crezut că scap atunci când şeful meu m-a scos din sărite, 
încă o dată, dar a fost doar pentru a mă instala într-un fel 
de halucinație senină, nebunia mea personală: am uitat că 
tata murise. Nu a murit, nu poate muri, cum nici cuvintele 
nu mor. Încercaţi: puteţi închide gurile, puteţi arde cărţile, 
puteţi tăia paginile cu foarfecele, puteţi face orice, însă veţi 
vedea că sensul durează chiar dacă cineva l-a înţeles doar o 
singură dată. Depinde de cel care a înţeles. Eu înţelesesem 
şi stăteam în acest vis de imortalitate, de moarte negată. De 
altfel, faptul că eşti invizibil nu înseamnă că nu exişti. Cu cât 
îl vedeam mai puţin, cu atât exista mai mult, cu o prezenţă 
fără timp, imediată. Doliul se retrăsese din mine, 
credincioşii nu sunt niciodată cu adevărat în doliu. 

A trebuit ca Bătrânul să aibă parte de brutalitatea lupilor, 
să fiu martoră a urii dintre trupurile vii la Santa Barbara, ca 
metamorfozările fizice ale Albei şi ale lui Vespasian să mă 
surprindă pentru a-mi da seama, în sfârşit, de un lucru 
evident: trupul său a dispărut, nu mai e aici, tata a murit 
pur şi simplu şi nimeni nu-i va lua locul. Moartea mă obligă 
să-mi refac jocul pornind de la o casetă goală care este 
tocmai caseta mea de pornire. Un detectiv în căutarea 
vidului. 

Gesturile sale se diluau în spaţiu, răsuflarea sa o întâlnea 
pe cea a vântului. Dorea ca fiicele sale să fie ca şi el, rapide. 
Nimic mai simplu: trebuia să facă sport. Se începe prin 
rotirea braţelor. Extensia spatelui, flexarea şoldurilor şi a 
genunchilor, contractarea abdominalilor. Ce plictis, sunt 


epuizată, încă zece minute, iar scheletul respiră în „Salutul 
soarelui”, o recompensă pe care tata ne-o păstrează pentru 
final. Dacă Dumnezeu ar fi fost un soare, aş crede în el, 
datorită Bătrânului. Cu mâinile împreunate, cu capul ridicat 
spre cercul încă roşu în zori, mă înclin, mă aplec ducându- 
mi palmele de o parte şi de alta a picioarelor, coapsele îmi 
zvâcnesc în sus, fesele se ridică. „Spatele drept, nu respiri, 
fruntea la genunchi, suge burta, te ridici expirând, îi 
mulţumeşti soarelui că ţi-a trecut prin trup.” Dar cine mi-a 
traversat trupul? Soarele, sau eu? Cine este eu? Nu ştiu 
cine eşti tu, tată: o rază? Un suspin? Aş vrea să prelungesc 
la infinit această pseudo-rugăciune la pseudo-soare, în timp 
ce Victoria pufneşte şi nu se mai poate abţine, în fine, e 
destul, o ştergem amândouă, plecăm, ne doare-n cot. 

Tu rămâi dezolat la malul acestei mări numită neagră şi 
care totuşi este mult mai albastră decât toate celelalte, dar 
compactă şi frământată, valuri de granit. Ai adesea acest 
aer trist, dar de o durere trecătoare, fiindcă ochii tăi cenuşii 
o dezmint: fără a râde cu adevărat, privind departe cu o 
intensitate pe care ai lua-o drept speranţă, aproape o 
veselie. Ce sperai? O rază de soare? Un semn de la mine, 
Stephanie Delacour? Alerg spre valuri, doar pentru a o 
duce cât mai departe pe mofturoasa asta de Vicky şi a 
vedea care, dintre noi două, va câştiga partida de înot. 

A împăturit lucruşoarele pe care mama le spălase, le 
călcase şi le triase pentru călătorie. Numai tata era în stare 
să facă o valiză frumoasă plată, elegantă rară ca nimic să nu 
iasă şifonat. O artă, vă spun, nimeni nu se băga, era lăsat în 
legea lui, să-şi facă treaba migăloasă. Toate astea pentru a 
ajunge la capăt după o noapte de mers cu un tren plin de 
funingine care îi făcea rău mamei, lividă, ghemuită şi ea pe 
o banchetă, cu o batistă îmbibată în apă de colonie pe buze 
şi la nas. Lată-ne, în sfârşit, pe malul mării. Se vede din 
gară. Pornim iar la drum. Portul, vaporul, încă cinci ore de 
tangaj, de valuri nebune, o aventură imposibilă! 


Toată lumea vomită, va vomita sau a vomitat aşteptând 
următoarea vomitare. Toată lumea, mai puţin Victoria care 
triumfă, nici măcar dezgustată. Mama a dispărut în fundul 
cabinei: nu vrea să se ocupe nimeni de ea, are oroare să se 
ocupe cineva de ea. Dădusem afară toată fierea pe care o 
aveam în mine şi mă cuprind strâns cu braţele ca să nu mi 
se întoarcă stomacul pe dos. Credem că măruntaiele sunt 
făcute să stea înăuntru. Greşeală! Ele aspiră să dea pe 
dinafară. Traversaţi o mare şi veţi vedea: e imposibil să le 
ţii! 'Tot ce am înăuntru va ieşi dacă nu mă străduiesc să mă 
ţin de gât şi să-mi împing respiraţia spre această mare 
neagră care se agită în mine. 

Alături, tata încearcă să mă ajute. Să spună nişte cuvinte, 
bănuiesc, liniştitoare, între două icnituri care îl zguduie, ca 
şi pe mine. Cu ulcerul său, trebuie să fie îngrozitor. Nu-l văd 
vomând. Face în aşa fel încât să hrănească peştii, se duce la 
toaletă, oriunde, şi întotdeauna între două icnituri, alb la 
faţă, vine să-mi şteargă gura, fruntea cu un prosop înmuiat 
în apă rece: „Nu-i nimic, toţi marinarii încep aşa, este 
botezul mării, Neptun îşi cere dreptul”. 

Îl detest pe Neptun, dar mă agăţ de tata şi îmi păstrez 
măruntaiele înăuntru. 

Uf, ajungem. Sirena acestui vapor-balansoar ne sparge 
urechile, ne blochează ultimele pusee de greață. „Ai să vezi, 
are să fie ca în rai, am meritat-o!” Eram la Santa Barbara. 
Paradis, zici? M-am săturat să-l tot merit, de ce nu te-ai 
naşte direct aici? 

Întrucât tata nu s-a născut aici, ne-a îmbarcat în direcţia 
asta nebună alături de el. Este convins că în viaţă trebuie să 
faci experienţe, traversări, descoperiri. lar eu îl cred, merg, 
bat din picioare pe loc, alerg în săndăluţele mele, alunec, 
cad. Genunchii îmi sunt zdreliţi, nasul mi-e spart, am băut 
căni întregi din mare numai ca să devin o adevărată 
exploratoare a apelor stâncoase şi pline de alge din 
staţiunea balneară aflată în apropiere de Santa Barbara. Şi 
razele astea de soare care îţi jupoaie pielea până la sânge. 


Să trecem peste asta. Familia noastră este fără îndoială 
făcută pentru paradis, chiar şi mama ajunge să creadă una 
ca asta. În fine, zâmbeşte. Ambasadori la Santa Barbara, 
trebuia să facem asta! 

Scoteau zgomote din alea ruşinoase pe care copiii nu cred 
că părinţii ar fi în stare să le scoată, şi nici măcar părinţii 
celorlalţi. „Uşor, mă doare.” „încă, lasă-mă pe mine, eşti 
bună, ştii.” „Nu, fii atent.” „E bine” Et caetera. Aceste 
icnete de îndrăgostiţi, brute sonore, înfundate. Credeau că 
dormim, nu? Ar fi trebuit să fie atenţi. Sau să meargă în altă 
parte, la hotel spre exemplu, în orice caz nu în spatele 
acestui perete despărțitor, ori când nu eram acolo. Sau, mă 
TOg, să stea liniştiţi, să doarmă ca toată lumea. 

Îmi venea să ţip, să sparg totul, să nu spun nimic, să mă 
lichefiez de jenă, să-i omor. Dar să nu adorm. Dar cum să 
ies de acolo? Îmi era imposibil să mă mişc, m-ar fi auzit. Să 
plâng, să plâng prosteşte, fără grai, mulţime de lacrimi 
uscate, de ură şi de patimă. 

Nu ştiu în ce seară mi-am visat visul, „visul lui Stephy”, aşa 
cum luaseră obiceiul să-l numească, atât de celebru 
devenise. Astăzi, mă gândesc mai degrabă că avusese loc 
mai înainte, că îl visasem chiar de mai multe ori. Dar după 
scena aceea murdară la care fusesem martoră, şi nu doar o 
dată, am avut tupeul să le trântesc în faţă visul meu. Pur şi 
simplu aşa, naiv, urât, fără a înţelege prea bine ce fac, dar 
ştiind că povestea mea e cam dură. 

„Un tren aleargă cu toată viteza, imens şi unsuros ca acela 
care ne-a adus la Santa Barbara. Trece peste gâtul tatălui 
meu şi îi taie capul. Dumnezeu ştie de ce se afla pe linie 
bietul tata, fiindcă nu era totuşi o fire sinucigaşă. Să-l fi 
împins cineva? Pe scurt, avea capul desprins de trup: tăiat, 
acesta-i cuvântul. Nu era sânge, păstrasem sângele.” 

Familia mea găsise că visul meu era prostesc, apărut din 
acele cărţi inepte cu piei roşii, o bandă desenată pe care o 
citeam până la saturație pe atunci. A doua zi însă pe tata l-a 
durut foarte rău în gât. O angină puternică de care nu 


scăpase de mai multe luni. Cel puţin, aşa mi se pare. Tuşea 
şi scuipa sânge. „O păcătoasă de faringită” (o liniştea el pe 
mama care se gândea mereu la ce-i mai rău). 

Mult timp trenul meu i-a stat în gât. Tuşea mereu. De 
atunci cred că a continuat întruna. El, Bătrânul, s-a 
îmbolnăvit când lupii au început să invadeze Santa Barbara. 
Acum îmi vine să mă îmbolnăvesc eu însămi. Asta mă face să 
râd. O târfă. 

„Nu există un alt fel de tată decât unul mort” (repetă azi 
oamenii bine informaţi fără a şti prea bine ce spun). Martori 
străini (precum tata) sau orientaţi spre o cultură revolută 
(precum Bătrânul), aceşti oameni instalează încă din viaţă o 
asemenea prăpastie între ei şi noi, încât bunăvoința lor ne 
vine ca de pe cealaltă lume. Această lume de dincolo îmi 
întărea mânia juvenilă, poate feminină, împotriva autorităţii 
placide, şi îmi revela angoasa: îi detestam sau nu mă 
supuneam lor, când nu-i evitam încercând să mă arăt mai 
bună decât mi-ar fi putut-o cere. 

Detaşarea de părinţi îi exasperează pe lupii care simt cum 
dintr-odată li se face foame, haitele lor invadează atunci 
câmpiile şi oraşele; mai lacomi ca niciodată, ucigaşi, 
contagioşi, lăsând în urmă figuri rătăcite şi mirosuri grele 
bestiale sub aparenţe umane. Te întrebai dacă seninătatea 
acestor părinţi, care ni se par demult morţi, nu-i oare 
blestemul care dă naştere lupilor: cel puţin dacă nu cumva 
el e acela care obligă isteriile urbane să se dezvăluie. Altfel 
spus, dacă nu ar fi existat Bătrânul, lupii nu ar fi ieşit la 
iveală. Ar fi fost, dar fără să se arate. Or, nevăzuţi şi 
necunoscuţi, ar fi fost, oare? Ar fi existat cu adevărat? 

Sunt cuniva pe cale să-l fac pe Bătrân responsabil de 
existenţa lupilor? Într-un sens, da. Dar fără asta - vreau să 
spun: dacă cineva nu i-ar fi scos din crima lor nevăzută, 
aşadar, dacă cineva nu i-ar fi identificat - este clar că ar fi 
fost absolut imposibil să-i fi alungat. 

Cu toate acestea, o dată ucis de forţa invadatoare a lupilor, 
tatăl a murit definitiv. Degeaba îl ridic eu în slăvi aşa cum 


fusese înainte - un tată care face pe „mortul” pentru a 
revela mai bine pasiunea celor vii - ştiu acum că lumea s-a 
schimbat. La Santa Barbara, l-au ucis pe tatăl „mort”. Oare 
Bătrânul era cel din urmă? Nu mai rămân decât Vespasiani. 
E greu să fii om când nu eşti nici copil, nici adolescent, nici 
părinte. Fără părinte, lupii dau târcoale, metamorfozele se 
înmulţesc şi se anulează, mutrele canine invadează 
cartierele frumoase şi periferia, dar cine le vede? 
Detectivul, detectiva: discipoli ironici şi hâituiţi ai tatălui 
„mort”, care aşteaptă căderea nopţii ca să râdă singuri, în 
tete-â-tete cu whisky-ul lor, înainte de a-l vâna pe autorul 
crimei de la lac şi înainte de a adormi tot butonând în faţa 
televizorului unde o imagine o alungă pe alta, o 
metamorfoză o desfigurează pe alta. 

De unde vin detectivii? Dacă mă gândesc la propria-mi 
poveste, devii detectiv atunci când, neavând un loc propriu, 
te faci ambasadorul unei justiţii dezlegând o enigmă care în 
definitiv este o condamnare la moarte. 

„Ambasador, mă întreb ce înseamnă asta? (întrebările 
mamei erau mereu nişte proteste pe care se străduia să le 
deghizeze în curiozitate, dar pentru ce, pentru cine? Mă 
întreb şi eu, fiindcă toată lumea avea parte de reproş.) Nu 
eşti la tine acasă, asta-i situaţia, şi reprezinţi nu ştiu ce 
miraj, pe cineva care nu-i niciodată acolo, poate doar 
Sfântul Duh.” Detectivul ar fi versiunea degradată, 
compromisă, chiar stricată a acestui sens de mijloc căruia 
ambasadorul îi asigură nobila aparenţă. Aşadar, nicăieri nu 
eram la locul nostru: dezrădăcinaţi la Santa Barbara, 
expatriaţi de la Paris, în trecere aici ca şi acolo, nişte 
nomazi în misiune prin definiţie imposibilă. Pretutindeni la 
distanţă de toţi şi de toate, deveneam neîncrezătoare, iar 
lucrurile ca şi oamenii îmi apăreau ieşiţi din fire, adică din 
natura lor, dubli, ipocriţi şi, ca să spunem totul, suspecți. 
Deşi imaginându-mă investită cu o misiune, nu mă 
confundam cu forţa invizibilă care ne delegase: de altfel, 
exista această himeră îndepărtată de la care cu siguranţă 


că primea mesaje şi un salariu absolut tangibil, dar care, 
pentru generaţia a doua, a mea, nu era decât un principiu, 
în cel mai bun caz o amintire, iar în cel mai rău semnul non- 
apartenenţei mele la comunitatea din Santa Barbara, 
aşadar cea a lupilor, a comunităţii pur şi simplu. 

Adunările identitare se bucură de acest magnet biologic 
pe care îl emană triburile animale şi care mă înfricoşa. Am 
învăţat totuşi să pătrund în ea, jucându-mă de-a intratul în 
pielea lor şi de-a felul lor de a fi, devenind una de-a lor. 
Trăiam la Santa Barbara din interior şi mă străduiam din 
răsputeri să o văd şi să o înţeleg de la distanţă. Poţi numi 
această balansare justiţie: nu respectul binelui în sine, ci un 
spaţiu reversibil, ambasada însăşi, misiunea ca atare, 
călătoria dus-întors de la compromis la dezvăluire, şi 
viceversa. 

Ca şi Bătrânul, tata avea oroare de detectivi, întrucât îi 
bănuia de complicitate cu poliţia a cărei legătură cu lupii se 
vedea foarte bine la Santa Barbara. Nu voiam sau nu 
îndrăzneam să discut această suspiciune, după părerea 
mea eronată: el nu citise niciodată romane polițiste, lumea 
delictelor din mediul funcţionăresc îi scăpa complet. 
Oricum, nu ar fi admis niciodată că vocaţia sa de Hermes ar 
fi putut da naştere la fiica sa unei pasiuni pentru romanele 
din Seria neagră. Şi totuşi. 

Pe intarsiile de pe suprafaţa scrinului Ludovic al XV-lea 
trona o fructieră din porțelan de Saxa, păzită de un marchiz 
şi o marchiză, cu reverență galantă, modelaţi în aceeaşi 
materie uşoară şi sonoră pe care ai fi luat-o drept un enorm 
diamant lăptos, dacă nu ar fi fost atât de fragilă. Plin cu 
piersici, struguri sau mere, vasul răspândea unul dintre 
acele parfumuri delicate care transformă austeritatea 
lustruită şi uşor mucegăită a unei biblioteci în apetit şi în 
vise cu livezi. Nimeni nu îndrăznea să se atingă de fructe, 
de teamă să nu strice acea armonie dintr-un alt secol, şi 
oricum, adeseori, fetiţelor nu le este foame. Şi totuşi, 
grămada de piersici, de struguri, de mere se micşora încet- 


încet fără ca totuşi fructiera să fie vreodată goală. Cineva 
care avea poftă de fructe se temea să vadă interiorul de 
Saxa alb smălţuit cu buchete roşii al fructierei. Ca atare, 
aristocraticul recipient avea mereu două mere care îşi 
răspândeau gustul lor în mirosul de cerneală şi de piele 
mucegăită pentru a obţine, în orele gingaşe ale după-ami- 
ezii, un amestec la fel de îmbietor, cel puţin aşa mi se părea, 
ca şi aroma unei creme caramel. Când, dintr-odată, brusc, a 
dispărut şi marchiza. 

Nu era nici o îndoială. Cineva fura. Timp de două nopţi, 
creierul meu protejat de un substitut de somn a proiectat 
tabele de calculator. Se găseau aici toate posibilităţile 
logice: prietenii de familie, colaboratorii tatălui, de ce nu 
Bătrânul însuşi, colegii de clasă, menajera, poştaşii, desigur 
- calculatoarele nu au scrupule, în fine, am sosit la micul 
dejun flămândă ca niciodată, cu numele vinovatei pe care 
nu l-am spus decât tatei. O prietenă de şcoală, o blonduţă 
durdulie cu care mă împrietenisem în aşa măsură încât o 
lăsam să intre în biroul interzis al ambasadorului. Ea nu 
avea detaşarea Albei Ram, cultul acesteia pentru cei 
doisprezece cezari, smerenia inteligentă de provincială 
nou-venită, dar de familie bună - dovada. Nu avusesem 
dreptate să mă socotesc drept această blondă durdulie, cu 
şosete albe, cu părul legat, nu avusesem dreptate să o pun 
în locul meu. Întrucât eu mă pusesem în locul ei, ghicisem 
că invidia o făcea să-i fie foame şi că îmi invidia mica 
marchiză din porțelan de Saxa. Nu pentru a o adora (toată 
lumea ar fi remarcat obiectul preţios, chiar dacă l-ar fi 
ascuns în şort) ci pentru a o ucide: pentru a o sparge, a o 
face praf şi a trage mai apoi apa. 

— Ai fi un bun detectiv. (Acesta era pronosticul tatei când 
ne-am decis să nu spunem nimic nimănui, însă el revenise 
repede asupra acestui lucru.) Aşadar, ai descoperit fapta 
rea şi pe răufăcător fiindcă ai făcut mai multe operaţiuni 
logice într-un timp mai scurt decât noi. Ei bine, ţine-te de 
matematică şi studiaz-o. 


Din păcate, nu am ajuns om de ştiinţă. Nu aveam 
perseverenţa aceea. Cel mult supleţea pe care o conferă 
obrăznicia de a te pune în locul altuia. Nu am mai invi-tat-o 
pe mica hoaţă. Dar i-am spus ipoteza mea privind moartea 
marchizei pulverizate în toaletă. S-a înroşit şi a fugit în 
curtea şcolii, începând de atunci m-am apropiat mai mult cu 
Alba, care a devenit cea mai bună prietenă a mea. Continui 
să fac mai multe operaţiuni logice într-un timp mai scurt 
decât ceilalţi, în fine, încerc. 

Inocenţă sau insolenţă, povestirea existenţei mele ar fi 
putut duce, cu o oarecare distanţare, la o biografie. Mulţi 
vor ezita şi vor prefera, modestelor incidente ale existenţei 
lor, sacrul Istoriei: fanteziile lui Faust, Ulise, Don Juan, lisus, 
Avraam, Jidovul rătăcitor şi atâţia alţii, fără a mai pune la 
socoteală şi eroii artelor, literelor şi ştiinţelor, cu mult mai 
importanţi şi demni de interes decât o oarecare aventură 
personală, în fond, atât am mai vorbit de intimităţile noastre 
încât nu mai rămâne cine ştie ce lucru, doar nişte 
platitudini mediocre, în timp ce spectacolul se accelerează, 
durând atât cât ţine un show sau un jurnal de actualități în 
versiunile cele mai amabile ale intermitenţelor noastre 
sufleteşti sau spirituale. Să recapitulăm mai degrabă 
paginile glorioase, să recompunem muzeul idolilor trecuţi - 
nu-i mai plăcut, mai amuzant, mai stimulativ decât să ne tot 
ocupăm de eternele noastre răni mărunte? Desigur, cum ei, 
virtuoşii literari, au întotdeauna dreptate, sunt prima în a 
pune mâna pe capodoperele lor când pornesc în asemenea 
misiuni, urgenţe sau alte sarcini umanitare pe care şeful 
meu mi le rezervă de preferinţă în cele mai îndepărtate 
colţuri din lume şi unde am atâta nevoie de geniu şi de 
frumuseţe pentru a rezista. 

În curând, doar femeile vor mai crede în intimitate şi îşi 
vor imagina că o persoană oarecare - fiindcă ele ştiu în ce 
măsură sunt nişte fiinţe oarecare - poate fi interesantă. 
Aşadar, continui să vă încredinţez capriciile mele fiindcă, 
asemenea Profesorului, continui să cred că acel quodlibet 


ens (îmi amintesc uneori latina, nu am uitat-o complet, însă 
la distanţă, în vis, în zbor, nu sunt o erudită, nu mă asemăn 
cu Alba), ei bine, acel quodlibet ens nu este „fiinţa 
oarecare”, ci „fiinţa care oricum are importanţă”. 

Oricum, tata avea importanţă pentru mine, chiar în 
mijlocul indiferenţei care ne învăluia, îmi imaginez că ne 
întreținea o voinţă reciprocă. Libet (insistă Profesorul), 
dorinţă reciprocă a calităţilor noastre obişnuite. „Există un 
X care îi aparţine unui 7.” Crisip se distra extrăgând valori 
morale din această trivialitate logică. Calitatea de tată se 
oprea la începutul enunţului: pentru mine, calitatea sa a 
fost de a fi un „X”. Nu aceea de a aparţine ansamblului 
taţilor, ambasadorilor, străinilor, locuitorilor din Santa 
Barbara, francezilor, prietenilor sau duşmanilor 
Profesorului, sau a mai ştiu eu cărui ansamblu uman, 
inuman, suprauman. Calitatea sa a fost fa a fi ca atare, dea 
se expune ca atare, deloc oarecare, şi tocmai de aceea ca 
fiinţă la care te poţi gândi şi poate fi iubită de alţii ca el, alte 
fiinţe oarecare. De mine, spre exemplu, care nu sunt decât 
un Y alături de acest X, şi la fel de expusă lui în propria-mi 
calitate oarecare. 

Aşa suntem, asta e. Oferiţi în felul nostru, născuţi de felul 
nostru de a fi. lar memoria mea încearcă de data aceasta să 
retraseze acest manierism care este izbucnirea noastră. 
Micul detaliu care îmi revine în minte - un tren pufăind, un 
dormitor, un Salut al soarelui, nu-i adăpostul tău, tată. Nu 
mi-ai lăsat ca moştenire nici „manentia”, nici „mansio”, nici 
home nici conac, nici mansuetudine. Seninele risipite pe 
care le adun în capriciul amintirilor mele nu revelează nici 
ele un „manus”, mână forte, autoritate marţială a lui „z/>, 
asupra lui „mulier”, instrument de luptă şi de muncă, mână 
agilă a omului cu pricepere juridică, militară sau tehnică. 
Nu, acel puzzle al meu intimist şi manierat, fragmentele 
mele de afect sunt o pură ţâşnire, „manare”, şir de mătănii 
ale singurătăţilor tale oarecare, în care persişti aşa cum 
eşti. Eşti, suntem perfect comuni, exemple ale fiinţei care 


nu ne aparţine şi cu care ne mulţumim, folosindu-ne de ea 
în felul nostru. Unica fericire posibilă este aceea de a fi luat 
naştere din propria noastră manieră: fericire de oameni 
simpli, nişte oarecare. 


De-ar putea cineva să aibă plăcerea şi tăria să refacă arca 
lui Noe a geniilor şi a capodoperelor trecute, atunci va 
compune la rândul său o capodoperă. Eu însă mă aflu la 
Santa Barbara, loc de acum bine cunoscut în care, 
dimpotrivă, bărbaţi şi femei s-au confundat cu brutalitatea 
lupilor, dispreţuind exact tocmai ceea ce încerc eu să 
păstrez: fiinţa care oricum are importanţă, acel quodlibet. 
Îmi trezesc senzațiile prin detaliile mărunte, insignifianţa 
visului şi nebunia crimei, adun glumele iubirilor oarecare. 
Tata şi Bătrânul aveau simplitatea de a fi a oamenilor, 
oricare dintre ei, şi tocmai prin asta au importanţă. Da, în 
noaptea marilor oameni, gluma mea porneşte de la 
rădăcina lui „principium individuationis”. În fond, aceasta 
ar trebui salvată de urgenţă într-o nouă arcă a lui Noe, 
fiindcă ea este cea pe care Santa Barbara a început să o 
abolească. Ea, gluma-quodlibet, Bătrânul, papa. 

Voi considera că am terminat cu doliul când voi ajunge să 
vă fac plăcută persoana lor oarecare. Vă rog, cer o încetare 
temporară a fascinaţiei noastre pentru crima pe care totuşi 
nu am uitat-o, şi promit, de altfel, să revin la ea. Pentru 
moment, încercaţi să vă gândiţi dacă există un X aşa cum 
apare el în faţa voastră: agasant, cu putinţă de conceput, 
amabil. 

II. OAMENI Al DURERII 

„Profesorul suferă pentru că s-a născut orfan. E ceva peste 
care nu se poate trece.” (Papa citise Freud.) 

Tatăl Bătrânului fusese ucis în război, nu ştiu în care, dar 
nu are importanţă, unul dintre acele războaie mărunte din 
punctul de vedere al soarelui, indispensabile Istoriei, triste 
pentru familii. Mama lui Septicius Clarus murise la naştere. 
„Ea i-a dat viaţă murind pentru a se alătura soţului.” (Cei 
apropiaţi mergeau direct la ţintă.) în ce mă priveşte, eu 
cred că se săturase de cei cinci copii şi de întinsele sale 
ogoare cu floarea-soarelui şi porumb pe care nu ştia cum să 
le exploateze, râvnite de toată lumea şi pe care până la 
urmă i le-au furat. 


Aşa că, într-un fel, Bătrânul s-a născut singur. O prietenă a 
mamei sale, văduvă, l-a adoptat, l-a iubit ca pe fiul ei şi, 
bănuiesc, ca pe amantul ei, fiindcă profesorul avea 
delicateţea copiilor care au împărtăşit vreme îndelungată 
senzațiile femeilor mature, însă el trăia ca şi cum ar fi ştiut 
întotdeauna că trupul îi era mormântul a doi morţi. Avea 
acel zâmbet din altă lume fiindcă se considera el însuşi ca 
venind de pe lumea cealaltă: fără a vorbi despre asta, se 
îmbolnăvea şi amuţea, având o suferinţă mediană, diafană, 
inaccesibilă lupilor. 

Mă întreb dacă o împărtăşea cu Dumnezeu. 1 s-a oferit 
repede darul celor orfani, trufia celor necăjiţi: „Dumnezeu 
este iubire.” Nu s-a prins de el. S-a recunoscut mai uşor în 
exilul lui Ovidiu şi în cânturile morbide ale lui Tibullus, 
amantul Deliei: o lume de treceri şi de metamorfoze în care 
zeii antici trezesc pasiuni sordide, unde noul Mesia nu e 
deloc credibil. Despre această tranziţie îi plăcea lui să 
citească texte, să discute ideile, miturile, moravurile. 

Cu toate astea, nu l-a respins pe acest Dumnezeu ce i s-a 
dat drept singură şi unică moştenire. Discret, chiar făcuse 
din el căminul său ascuns - întrucât nu avea altul, în afară 
de cărţile sale latineşti, în plus, după ce i-au plecat fiicele şi 
i-a murit soţia, singura familie îi rămăseseră elevii săi de 
care spunea că este copleşit, mulţumit. Codiţele de bronz 
legate ca o coroană pe ceafa Albei. Răutăţile logice ale lui 
Crisip, geniul clasei, încăpăţânarea mea de a mă îndepărta 
de toate subiectele, rătăcindu-mă în improbabile divagaţii. 
Toate astea îl distrau şi ne lansa provocări: „Continuaţi, mai 
departe, şi apoi? Faceţi-mi plăcerea!” La drept vorbind, nu 
prea elevaţi, de nici un ajutor: ajutorul era totuşi el, pentru 
noi - la Santa Barbara, vreau să spun. 

Trăia aşadar cu Dumnezeu şi nimeni nu i-a fost vreodată 
atât de credincios unui Dumnezeu de la care nu a primit 
nimic şi căruia nu-i cerea nimic. Doar îi mulțumea, dar 
pentru ce, Dumnezeule? Într-adevăr, nu exista vreun motiv 
pentru care să-i mulţumească, în afară de a fi, de a fi trist 


fără a mărturisi asta, nici măcar lui Dumnezeu? Asta e: 
mulţumit de a fi în stare să nu spună durerea, nici măcar lui 
Dumnezeu. Doar şi-a lăsat durerea ghicită de Alba sau de 
Stephy, spre exemplu, dar şi asta, abia după ce a trecut în 
neființă. 

Se smulsese din satul său şi chiar de lângă mama sa 
adoptivă - ceea ce a fost, bănuiesc, unul dintre acele exiluri 
în care pornim pentru a ignora îndrăzneala, fiindcă le 
hotărâm într-o stare de rătăcire exaltată - înainte de a 
începe o viaţă de nomad pe care a dus-o până la moartea sa 
suspectă de la Spitalul Militar. Desigur, îi plăcea să se 
plimbe prin peisajele bogate sau aride din Santa Barbara, 
imaginându-se muntean sau plonjor submarin, mirosind 
frunzele moarte ale toamnei în flăcări sau pierzându-se 
făcând schi de fond pe platourile de la frontiera ținutului, 
însă periplul său era în esenţă livresc, în locul limbii pe care 
i-ar fi dat-o mama sa, moartă de tânără, Septicius Clarus se 
îndrăgostise de o limbă cu adevărat moartă şi, redând viaţă 
cărţilor sale de latină pe care contemporanii le neglijau, le 
ignorau sau le aruncau de-acum, se lansase într-un fel de 
numărătoare inversă pe care o considera totuşi ca fiind 
plină de viitor. Fugind de prezentul lupilor în trecutul latin, 
în aşteptarea unei tranziţii la care nu va fi niciodată 
martorul viu, ci doar avea s-o viseze evaziv, Septicius era un 
nomad, în barbarie, se întâmplă ca unica civilizaţie să fie 
trecerea, adică nomadismul: această stranie posibilitate pe 
care o deţin unii de a nu coincide cu „ei înşişi”, cum nu 
coincid nici cu „aici” sau cu „acum”, fără ca totuşi să devină 
nebuni, să vizeze mereu alte ţărmuri. 

— Hotărâţi-vă (îl cicălea Vespasian la ora ceaiului, 
deasupra fântânii cu soţia lui Gulliver). Nu trăim decât o 
singură dată, iar dumneavoastră unde vă aflaţi? În ce timp? 
În ce loc? Am să vă spun eu! O femeie ca Alba găseşte 
farmec în visarea dumneavoastră, să recunoaştem. Dar nu 
aveţi deloc simţul responsabilităţii, dacă vreţi să ştiţi 


părerea mea, o părere sinceră. Sper să nu vă jignesc, dar, 
Clarus, sunteţi un fugar, asta-i. 

Bătrânul nu dorea să discute, mai ales nu cu Vespasian, 
însă convingerea lui era de nezdruncinat, în total dezacord 
cu vorbele chirurgului. Să fii nomad, să nu fii în centru, să 
te fereşti de cei care se instalează, siguri pe sine, aici şi 
acum, era o alegere. A călători nu era numai o criză, nici 
chiar o simplă critică. A călători era o opţiune, o decizie, 
altfel spus, o poziţie: căutarea a ceea ce se va întâmpla 
pornind de la ceea ce a avut loc, fără a fixa vreun program, 
dar deschizând nişte căi largi. Căile memoriei care făcuseră 
altădată din Santa Barbara una dintre capitalele 
metamorfozei, după cum o mărturisesc Ovidiu sau Tibullus, 
şi de ce nu Suetonius, în timp ce în zilele noastre devenea 
locul sinistru al unor redutabile transmutaţii, înainte să 
înceapă altele, mai benefice de data aceasta. 

— Pleacă, pleacă, Alba! Fă ca mine, eu continui să mă tot 
mut. Aici, Vespasian al tău are dreptate, însă Alba nu se 
putea mişca, prinsese rădăcini - un arbore, lemn. 

În fine, se pare că a încercat. Zadarnic. 

Acum că a făcut ultima călătorie şi nu va mai avea ocazia 
să mă admire, ironic şi patern, văzându-mă tot luând 
avionul cu valizele şi maşina mea de scris, mă întreb de fapt 
dacă nu cumva tocmai această pasiune a smulgerii, această 
aderare la tranziţie, această ciudăţenie de a fi mereu în altă 
parte o numeau oamenii, cu uşurinţă şi nu fără conformism, 
„credinţa” Profesorului. 

Astfel, Dumnezeu ar fi acel invizibil care stabileşte o 
distanţă între noi şi pasiunile noastre: un interval trăit ca 
mândrie. 

A făcut Bătrânul vizibil acest fragment minimal, dar 
mândru, al divinității fiindcă lupii erau peste tot şi ne 
mâncau pâine şi cuvintele? Septicius Clarus îşi resorbea 
angoasa în smerenia unei credinţe clandestine, dar deloc 
sărmană. O independenţă puternică şi sobră. 


În fapt, nu vorbea despre asta (nu vorbea decât despre 
Ovidiu şi de Tibullus, am spus-o deja) şi nu i se abandona 
Dumnezeului său decât cântând. Cântul făcea să i se 
mărească ochii, îi umplea de o lumină albăstruie şi îi 
deschidea faţa dincolo de oase şi de piele, într-o ascultare 
carnală, dar dreaptă şi clară, în ciuda acestei încântări. Aşa 
cum unii aud cu gâtul, Bătrânul cânta cu fibrele sale şi 
impregnarea lor oceanică care sunt timpanul şi retina. L-am 
văzut şi l-am auzit, fiindcă îl însoţeam adeseori, cu tata, în 
vechile biserici unde oamenii se adunau pentru a scăpa de 
lupi, la începutul invaziei. O voce toată doar în auzire şi 
vedere. Intervenţiile sale stricte şi disciplinate de tenor, 
fără tremolo, fără volum, nu erau decât note pure, o 
partitură de sunete metalice. O făcea pentru a remedia 
acea exactitate ascetică, aceea care îl îndepărta pentru 
totdeauna de patosul vocal în care excelează opera italiană 
pentru doamne? Îşi încărca de emoție mimica şi cuvintele. 
Articulări, gesturi şi sunete teşeau astfel un limbaj pur: 
muzica se turna în cuvinte, iar cuvintele se înălţau în 
muzică. Pentru un meloman exigent, o asemenea cantilenă 
trebuie să fi fost la limita sărăciei sau chiar a ridicolului, 
însă tata îl admira, îl imita şi îşi alătura vocea la vocea lui 
Clarus. Pentru mine, ei celebrau unirea discursului cu 
numerele sonore, osmoza lor, limita de unde nu se mai 
distingeau. 

În mod ciudat, Septicius Clarus ne destina cântul său, însă 
parcă nu participa la el. Faţa lui şi cuvintele, colorate de 
emoție, erau îndreptate spre interior, „îşi face rugăciunea.” 
(Alba, invidioasă de a nu fi părtaşă la acest mister.) 
Personal, eu preferam să cred că el se acupla cu Dumnezeul 
său şi că acest dar îi era atât de natural şi atât de total, atât 
de pur şi de fizic, atât de obscen şi atât de neutru încât nu 
suporta să fie privit. Sau universul întreg trebuia să fie ca 
el: oferit, jubilant, pudic; sau trebuia ca noi cu toţii să 
dispărem în ruşinea de a rata justeţea vibraţiei sale. Aş fi 
vrut să mă alătur, să fiu el, să tremur cu acea voce calculată 


în care el făcea un tot împreună cu principiul său invizibil. 
Dar eu nu ştiam să cânt. 

Atunci mi se întâmpla să mă apuce un râs din senin. 
Versiunea diabolică a angelismului său. O neputinţă de a 
împărtăşi acest erotism arzător şi furtiv mă zguduia şi mă 
simţeam şi mai nulă, respinsă. „E din cauza vârstei” 
(Mama.) Profesorul mă ierta, ca şi tata, lăsând totuşi să i se 
vadă părerea de rău. Şi relua cântul său favorit al cărui 
erou, înainte de a fi decapitat, cerea să i se spele pletele şi 
cămaşa pentru a-l primi pe Eternul în haine albe, curat şi cu 
pletele fluturând în vânt. Îmi venea să plâng, o isterie 
exacerbată îmi tăia scurt râsul, părăseam încăperea, 
definitiv convinsă că eram incapabilă să-l simt pe 
Dumnezeu. 

Cât despre tata, el întârzia cu Profesorul în ruinele 
romane şi vechile biserici din secolul I, sau poate erau din 
secolul al HI-lea sau al IV-lea. Cei doi bărbaţi deveneau 
inseparabili, astfel încât erau adesea confundați. La 
începutul invaziei, aceste locuri secrete erau nişte refugii. 
Până au pătruns acolo şi lupii. Au existat turnătorii, cineva 
ne-a denunţat. „Domnul Delacour îl frecventează pe 
Septicius Clarus, domnul Delacour merge la biserică.” 

Persecuţia s-a întins chiar asupra noastră, a copiilor. 
Foarte repede, tata a devenit persona non grata şi întreaga 
familie a trebuit să părăsească Santa Barbara. Din fericire 
pentru noi, dar nu şi pentru profesor, care a rămas singur 
cu Alba şi Crisip. 

Între timp, deşi eram un copil, am cunoscut şi nu am uitat 
deloc climatul din Santa Barbara. 

Tata învățase să-şi trăiască izolarea, care în realitate era o 
umilinţă, ca pe o alegere: cu spatele drept, cu privirea plină 
de necazurile acestei sărmane ţări şi totuşi atât de hotărât 
încât părea că zâmbeşte în permanenţă - nu-i aşa că 
loviturile josnice ale destinului sunt făcute pentru a fi 
depăşite? Numai că atunci când umilinţa pe care el o purta 
ca pe o cruce ne atingea, pe Vicky şi pe mine, el se 


prăbuşea. O prăbuşire ce nu se vedea în exterior („Viaţa 
este o luptă, Stephy Delacour, trebuie să fii pregătită. 
Jucătorii buni ştiu să piardă şi îşi pregătesc riposta”), dar 
simţeam cum îl macină pe dinăuntru, cum îi îngălbeneşte 
obrazul, cum face să-i tremure mâinile. 

Îmi amintesc şi acum ziua când am dat cu mingea în 
geamurile vecinei. Nimic extraordinar, numai că vrăjitoarea 
bătrână ieşise, fără mătură, dar cu o droaie de înjurături la 
gură: „Şi aşa şi pe dincolo, morala, comunitatea, nu ştii cine 
sunt eu, e clar, taică-tu a devenit un şobolan de biserică, 
sunt sigură că-ţi umple capul cu tot soiul de vorbe, dar nici 
un cuvânt privind respectarea bunului altuia!” Fiindcă 
degeaba voiau să pară comunitari, oamenii din Santa 
Barbara nu aspirau decât la un lucru, ca pretutindeni de 
altfel, urma să-mi dau seama repede: proprietatea. A 
deţine, a avea. Lucrul acesta vă face complice cu lupii pe 
care aveţi tendinţa să-i presupuneţi a fi paznicii bunurilor 
voastre, când de fapt vă devorează. 

— Ea trăieşte cu lupii, devine ca ei. (Profesorul.) 

Tata nu ne vorbea niciodată despre Dumnezeu, fiindcă 
subiectul nu era în programa şcolii din Santa Barbara, iar el 
nu voia să-şi tulbure fetele, nici să se abată de la obligaţia 
de rezervă a corpului diplomatic, însă toată lumea ştia de- 
acum că împreună cu Profesorul cânta la slujbă, şi că actul 
acesta nu era inocent, departe de asta. 

— Stephy este excelentă la toate materiile. Trebuie să o 
înscriem la liceul englez. (Vorbele mamei nu erau niciodată 
lipsite de simţ practic.) 

Am depus o cerere, însă tata a rămas sceptic. După cea 
trecut intervalul de timp normal fără răspuns, ştiam la ce să 
ne aşteptăm. Atunci adorabilul meu tată, umilit, a făcut, fără 
să-mi spună, un gest în plus: s-a umilit şi mai mult crezând 
că luptă. I-a scris o scrisoare Preşedintelui din Santa 
Barbara de la vremea aceea, i-am uitat numele, parcă 
Vespasian, dar cu siguranţă că mă înşel (e acelaşi lucru), 
pentru a protesta şi a-l întreba despre motivele acestui 


refuz. Din nefericire, eu am fost cea care a găsit scrisoarea 
Preşedintelui al cărui nume se asemăna cu cel al lui 
Vespasian (tot nu mi-l amintesc, e clar). 

Am să-mi aduc aminte mereu acea cutie mare de scrisori 
pe care tata şi Bătrânul trebuie să o fi găsit în vreo 
sacristie: grilajul ajurat cu cruci mici, menită să protejeze 
flacăra lumânărilor în timpul rugăciunii. O cutie de scrisori 
excepţională, nu cum sunt celelalte din imobilul din beton 
cenuşiu unde locuiam în oraşul nou. Am zărit scrisoarea 
Preşedintelui, să-i zicem Vespasian, cu antetul adecvat pe 
plic. Nu am rezistat. „lovarăşe ambasador. Fiica 
dumneavoastră. Nu sunteţi membru al partidului. Sunteţi 
un credincios, trebuie să vă amintesc, şi pe deasupra foarte 
legat de credincioşii locali, ceea ce vă situează în mod 
obiectiv, cred că sunteţi de acord cu aceasta, în grupul 
inamicilor Sântei Barbara. Este uimitor că v-aţi putut 
imagina că fiica dumneavoastră este demnă de o instituţie 
atât de prestigioasă. Vă facem din nou cunoscut refuzul 
nostru definitiv.” 

Am închis plicul la loc, şi nu am spus nimic. Nici tata. 
Paloarea sa, criza de ulcer, seara. „E primăvară, 
întotdeauna primăvara se agravează.” (Mama avea 
întotdeauna răspuns la toate.) Ştiam eu această primăvară. 
Am încercat să-i spun din ochi că ştiam totul şi că nu eram 
supărată pe el. Mi s-a părut că ghicise. S-a închis în orgoliul 
său şi i-a fost rău toată săptămâna. 

Nu am văzut niciodată un om cu un deget ca al 
Profesorului. Era vorba de degetul mijlociu de la mâna 
dreaptă. Ultima falangă, rotunjită, fără unghie, doar ceva ca 
o gheară de culoarea tutunului la rădăcina a ceea ce putuse 
să fie o unghie. Ca şi cum natura animală a oamenilor - o 
natură care supravieţuieşte, între altele, sub o aparenţă 
anodină, în aceste unghii mai degrabă inutile pe care 
femeile au dreptate să le pilească şi să le vopsească, un fel 
de a masca vreun secret obscen - se resorbise în parte la 
Bătrân. Un mutant, un sfânt care reuşise să se despoaie de 


sălbăticie? „Dacă nu cumva e contrariul, mă gândeam eu 
când mă certa (fiindcă Septicius se supăra tare, exigent 
cum era). O sălbăticiune care se întărise, numai gheare! 
Uite, unghia sa este în realitate un cioc de vultur, o labă de 
tigru, natura sa barbară pe care o ascunde sub cântări 
gregoriene.” 

Septicius avea o poveste ciudată pentru a explica această 
anomalie, „anecdota” sa pe care o povestea cu plăcere şi 
care ne trimitea de la dragoste la ură, trecând prin acel soi 
de prostie extaziată pe care o afli adesea în confidenţele 
bătrânilor. Copil zvăpăiat, dar încă mergând în patru labe, 
scăpase de sub controlul mamei sale adoptive pentru a se 
apropia de tigru, pe podiumul unui circ menit să-i distreze 
pe copiii din Santa Barbara. Or, felina cea rea prinsese 
mâna micuță şi îi muşcase degetul înainte ca paznicul să 
aibă timp să reacționeze şi să-l smulgă pe copil din această 
atracţie care s-ar fi putut termina cu un masacru. „N-am 
simţit nimic, mama a leşinat, se pare, aşa că iată, de atunci, 
simt sălbăticiunile, fie ele tigri sau lupi” (glumea 
Scholasticus). 

Povestea părea neverosimilă, Alba se săturase de ea. Vicky 
găsea că Bătrânul delira, iar eu eram mândră că aveam un 
Profesor atât înger cât şi fiară. „Castrarea purtată ca un 
inel pe deget” (diagnostică Vespasian mult mai târziu, când 
începuse să o curteze pe Alba, şi când i-a fost şi lui spusă 
această anecdotă care circula între apropiaţi). 

Cred şi eu. Ne putem gândi, la fel ca Vespasian că, prin 
această poveste a degetului mutilat, Bătrânul îşi găsise felul 
său personal de a nu uita slăbiciunea; dar şideanuo 
împărtăşi oricând. Era un fel de circumcizie păgână această 
rană mitică, cu toate astea foarte vizibilă şi care fusese 
aşadar cât se poate de reală. „Degetul a fost retezat, nu mai 
sunt întreg.” Gesturile lui Septicius luaseră de atunci 
simplitatea cicatrizată a celor candizi. 

Amestecate, şterse, condensate: ce-mi rămâne din 
amintirile Bătrânului? Nişte iniţiale care se topesc în 


memoria tatălui. Ca un vis, moartea amestecă duhurile 
celor doi complici. Unde se sfârşeşte unul? Unde începe 
celălalt? A fost odată, ca niciodată, omul împotriva lupilor. 

S. Clarus venera Roma pentru a critica insidios lumea 
noastră, în timp ce tata făcea pedagogie fără precepte 
pozitive, mulţumindu-se să scoată în evidenţă ceea ce i se 
părea lui abject. Nu ştiu care dintre ei doi se înşela mai 
tare. 

O familie pe care o cunoşteam, Aguilar, avea şapte copii, 
toţi elevi şi sportivi instruiți zdravăn de tatăl lor. Nici o 
plăcere, nici o observaţie, nici un sens, nici un vis, fie că ne 
aflam pe vas, la plimbare, pe bicicletă, hoinărind pe 
câmpuri, contemplând cerul culcaţi în iarbă alături de 
corturile noastre de vacanţă, sau ascultând păsările prin 
bălți, nu prindea viaţă fără ca ei să nu le traducă în cifre. 

Mă las purtată de valuri. „Cine câştigă?” (strigă tatăl 
Aguilar). „L-am făcut în 2 minute şi 34 de secunde” (triumfă 
unul dintre băieţi). „90 de secunde fără să respir, pe sub 
apă (întăreşte celălalt). „Eu am făcut | minut şi 25 de 
secunde” (anunţă cel de-al treilea, care câştigă). 

Noaptea încărcată de stele ne acoperă capetele cam 
tulburi, oarecum îndrăgostite. „Vezi Steaua polară? Şi Ursa 
Mare, alături? Da? Dar acolo, Stephy, constelația din 
stânga? Nu ştii? Nu ştii nimic, mititico. Habar n-ai, jur!” 
Eram confuză, dar în fond băiatul nu-mi plăcea. 

„Tată, Vicky m-a bătut la şah!” (îndrăznea în fine să 
mărturisească, încurcat după acest Waterloo, cel mai mic 
din familia Aguilar). „Mai joci o partidă şi câştigi!” (decreta 
şeful casei). Băieţii aceştia nu ştiu ce-i odihna. „Ce au?” (mă 
întrebam eu într-un final). „Nici senzaţii, nici gânduri. Sunt 
nişte cifre de afaceri (explica tata încercând să 
minimalizeze propriile noastre înfrângeri). Cred că toţi 
aceşti copii Aguilar au reuşit în cifre şi afaceri. 

Ieri, unul dintre aceşti fii performanţi m-a recunoscut la 
Oaza, şi a spus brusc, după atâţia ani de când nu ne mai 


văzusem: „Fac sume uriaşe cu amărâţii ăştia din Santa 
Barbara. Patruzeci de milioane lunar, nu-i rău, nu?” 

Nu l-am întrebat ce afacere avea: carton, săpun, drog, 
arme? Nu avea nici o importanţă. Aguilar se confundase 
demult cu bilanţul său, nu remarca lupii. Profesorul ar fi 
spus că devenise unul de-al lor. Din totală inaptitudine 
pentru distracţie. Pentru poezie. 

Apus de soare sidefat văzut din locuinţa Albei, din blo-cul- 
turn care se ridica deasupra Sântei Barbara, îmi aminteşte 
un nor pictat pe relieful vulcanic din Fort-de-France. 

Alb sau aurit, nu ştiu, opac, dar irizat, o urmă de artificiu 
în atâta natură saturată de apă, de căldură, de noroc. Exact 
contrariul Sântei Barbara. Nu am avut timp să-i vorbesc 
despre asta. Mă gândisem să-l determin să vină aici, să-i 
ofer o călătorie în insula mea refugiu. Nu i-am spus 
niciodată nimic despre aşa ceva, ar fi refuzat, desigur, dar 
oare m-am gândit serios la asta? Îi era destul să ştie că 
eram fericită undeva în lume. Se transporta acolo în mintea 
lui, gusta totul în locul meu, o carte poştală îl mulțumea, 
nici măcar nu era nevoie, simpla idee că plecasem îl făcea 
să viseze în culori, în savori. 

După invazie, sărăcie şi lupi, când i se oferea o ciocolată, 
nu o mânca, ci o ascundea în buzunar pentru mine. „Mi-e 
mult mai bine când guşti tu din ea, draga mea Stephy” 
(repeta el în timp ce eu mă supăram, dezgustată). Nu-mi 
plăceau bomboanele, nu-mi plăcea să mănânc, ce manie să 
tot aduni dulciuri, aiurea, o obsesie a celor ramoliţi. 

Nu am putut să-l scot din Spitalul Militar şi nici să-l duc să 
se opereze la Paris, întotdeauna a fost cu un pas înaintea 
mea prin pudoare, prin politeţe. Mă credeam o fiinţă 
rapidă, eficace. Acest om pasionat, tăcut, nu va vedea 
niciodată norul de pe munţii impudici ca pieptul tinerelor 
creole tăind marea şi umflând un cer asemănător în seara 
aceasta cu tunica galben-satinată a unui paj italian. 

Ştiu, a avut o mie de alte viziuni ale sale, mai tulburătoare 
pentru el decât reveriile mele cu creole cu sânii goi şi culori 


strălucitoare, însă norul acela, blândeţea aceea, insula mea 
- grădină a lui Candide pentru mine - la care nu a avut 
acces, nu le va vedea niciodată. Din vina mea. Nu am făcut 
nimic pentru Bătrân. E o prostie să te lamentezi pe 
marginea unor generozităţi ipotetice. Plâng totuşi, cu acele 
lacrimi de uşurare care însoțesc complicităţile ratate. 

Rară, densă şi cristalină, memoria iernii, cu frânturile sale 
risipite care mă înconjoară din neatenţie şi bruiază 
percepţia în această dimineaţă, nu are fluiditatea 
amintirilor calde care, dimpotrivă, voalează spiritul şi îmi 
impune prezenţa continuă a tatălui meu, ca o lucire a apei 
de mare sub razele de iulie. Imaginile hibernale din Santa 
Barbara sunt clare şi solitare. Ele decupează un fel de vid 
care trebuie să fie tocmai frigul care mi-a rămas pe piele şi 
în vertebre de pe vremea anotimpurilor îndepărtate când 
tata şi Septicius mă plimbau cu sania în parc prin jurul 
lacului îngheţat sau pe colinele albite care înconjurau cu 
brazi şi zvonuri despre lupi acest oraş oarecare unde îmi 
rămăsese copilăria. Tramvaiul se oprea la jumătatea 
drumului spre munte, nu departe de palatul regal 
transformat în centru cultural pentru tineri (fiindcă se face 
mare caz de centre şi de tineri când oamenii vor să uite de 
lupi, sau să pretindă că aceştia nu ar exista, atât la Santa 
Barbara cât şi aiurea). Cu vârful degetelor de la picioare, 
de la mâini şi de la nasul îngheţat, coboram din tramvai, îmi 
ridicam gluga şi mă aşezam bine în sanie, gata să râd când 
vehiculul artizanal, tras pe zăpada proaspătă de tata sau de 
Bătrân, aluneca prea repede, derapa şi se răsturna, 
rostogolindu-mă până la gene în pulberea rece care urma 
să se preschimbe în apă imediat ce treceam pragul casei. 

Uitarea dezleagă aceste imagini de atâtea ori simţite, 
gustate, auzite, îndurate şi iar simţite, visate, afundate în 
celulele şi în cuvintele mele - azi mai rămân doar nişte 
fragmente cizelate precum acele dantele îngheţate de frigul 
aspru pe geamul caselor prea încălzite. 


Tramvaiul părăseşte valea ceţoasă unde se află pitită 
Santa Barbara şi urcă spre crestele aerisite. Silueta tatălui 
meu se desprinde din ceața care se retrage, părând că 
survolează norii. O veveriţă scutură ramurile bradului 
deasupra noastră, iar un bulgăraş de nea pufoasă îmi cade 
pe moţul de la căciuliţă. Prin lâna în care sunt înfofolită aud 
cuvintele lui Septicius pe care nu le înţeleg, dar pe care 
tata le reia, le comentează, le continuă; mă învelesc şi mai 
bine în şal. M-au uitat, îmi vine să adorm în această sanie 
care înaintează lent, mi-e frig, nişte umbre aleargă pe sub 
tufişurile spulberate de ger şi vânt - lupii? 

Primesc o telegramă. Un deces. Numele, ilizibil. Ceva îmi 
spune că e tata. Abia disting inițialele peste care a căzut un 
fulg, parcă e un S, un C. Profesorul. Sania se răstoarnă. 
Nimeni nu mă ridică. Mi-e frig sub zăpada care continuă să 
cadă. Picioarele au ţurţuri, şi părul, neaua este o apă 
amorţită care îmi pătrunde în oase, îmi îmbibă şosetele, 
mănuşile, toate acele lucruri de lână imaginate, Dumnezeu 
ştie de ce, ca apărându-te de frig. Un frigider, sunt un 
cadavru. Nimeni în jur, doar dacă nu sunt din nou aceleaşi 
umbre ostile, lupi în tufişuri, şi acea senzaţie de înfrângere 
originară pe care o impune moartea. Sau probabil tocmai 
iarna care s-a instalat de o veşnicie în celulele tale de copil 
şi care, pornind pe drumul cuvintelor, pătrunde în memorie 
şi în vise tăind cu cristale reci căldura umedă a patului. 
Somnul nu mai vine, dulceag, începe să se risipească şi în 
curând se va topi la o idee, la o spaimă, la o trezire. Cineva 
nu mai este, cineva este rece ca un mort. Doliul este o 
memorie expandată care se stinge în amintirea de iarnă. 

Adormise sub vântul plajei, oarecum uluit de a fi scăpat de 
Santa Barbara, fericit să regăsească cealaltă extremitate a 
lumii. „Cum? A dispărut oceanul? Sau visez?” Ca un bun 
mediteranean, se prefăcea uimit că mareea poate fi atât de 
puternică, iar luna atât de devastatoare. Pentru a-mi face 
plăcere că l-am însoţit până acolo, făcea glume pe seama sa, 
după cum îi era obiceiul. „O catastrofa cosmică, înţelegi? 


Degeaba ştiu că este ceva trecător, mi-e teamă. Asemenea 
ultimului om care contemplă pământul pe cale să se usuce 
într-un dezastru ecologic, înainte de a dispărea din univers. 
Omul acesta nu va crede niciodată că totul o va lua de la 
capăt într-un miliard de ani, eventual; sau, mai degrabă, nu- 
i pasă. Ei bine, sunt ca el, mi-e greu să cred în reflux.” 

Apocaliptic, tata văzuse atâtea căderi, prăbuşiri, maree în 
viaţa sa, încât pândea semnele sfârşitului de lume, fără a se 
alarma cu adevărat, într-o rătăcire atât de indiferentă încât 
părea veselă, încă de la Santa Barbara păstra doar pentru 
sine prevestirile nefaste şi nu lăsa să apară decât un soi de 
entuziasm timorat. De fapt, este imposibil să fii înflăcărat şi 
timid în acelaşi timp. Numai el făcea acest pariu fiindcă nu 
credea în minuni, îi era indiferent pentru sine, dar credea 
pentru mine. 

Pentru el, era reflux pretutindeni şi totdeauna. „Ştii, 
politica, dacă ne gândim bine, este mai degrabă la pământ.” 
însă eu, Stephy Delacour, eram acolo (cine ştie, putea fi o 
şansă) ca să agit fluxurile şi refluxurile, ca să profit, „de 
bucurie, spunea el, cât o fi lumea şi pământul”. 

Nu era prea verosimil. De ce eu? Nu exista nici un motiv. 
Nu eram şi eu programată pentru reflux: ca să contemplu 
mâlul, spre a fi mâl? Nu, totuşi, Stephy nu-i ca toţi ceilalţi, 
ea va reuşi, va ajunge departe. Ce pretenţie! 

Avea motivele lui; mă iubea. O rațiune atât de delicată 
încât făcea insuportabilă atenţia curtenitoare a chipului 
său. Această fineţe mă tulbura, mă întrebam dacă nu era un 
om slab, oricât era el de original ca ambasador, în definitiv, 
avea curajul sentimentelor sale acest diplomat mereu gata 
să se dea deoparte în faţa unui interlocutor cât de cât 
obtuz, violent sau dur? 

A trebuit să moară, ca Profesorul, ca să revăd acele 
expresii nedefinite ale lui. Fotografii anodine care îmi 
păreau atât de cuviincioase, de o banalitate de quaker. 
Dimpotrivă. Se arată de o blândeţe încrezătoare, 


încordarea tulburată a ochilor, a pielii fiind o permanentă 
rugăciune. 

Totuşi, o decepţie subcutanată, profundă, şterge ostentaţia 
personajului care se roagă, insinuează amărăciunea 
durabilă. Era întotdeauna nefericit şi nimeni nu-şi dădea 
seama de asta, în afară de Profesor: prietenul său, dublul 
său. Eu habar nu aveam, îl luam drept un rănit în căutarea 
unui sacerdoţiu imposibil; un spirit chinuit căruia, în fond, 
acest post la Santa Barbara îi convenise perfect. 

Nefericirea iradiază speranţa şi o transformă în politeţe. 
Acreala, ca şi ambiția, se resorb, iar omul durerii întoarce 
spre mine un chip care mă primeşte, dublat de enigme. 
Destul pentru a face un copil să fie curios, poate chiar 
inteligent. Fiindcă bucuria nu are întrebări, dar durerea - 
de ce? 

Cu panerul său plin cu stridii, cu cizmele de cauciuc albite 
de apa sărată, cuţitele şi ciocanele pentru pescuit ieşind din 
buzunarul mantalei impermeabile, respiră fericirea mareei 
împărtăşindu-i farmecul adunării de stridii pe cărările 
noroioase. Se dă deoparte din calea oceanului care revine. 
Nu ştie cui să-i mulţumească pentru această graţie: lunii, lui 
Dumnezeu sau mie. 

Mă uit la fotografie mai îndeaproape. Durerea e tot acolo, 
dar nimeni nu-i dăduse un nume. O durere pe care ştia să o 
uite, sper că renunţa la ea. Fiindcă avea nevoie de puţine 
lucruri, un pescuit de stridii, mâna unui copil într-a sa, şi 
bucuria i se preschimba în curtoazie, felicita nisipul şi 
cochiliile că erau acolo. Această suspendare dincolo de 
nefericire îi ţinea loc de veselie. 

III. UNDE ESTE CRIMA? 

Toată lumea are o limbă maternă. A mea vine de la tata. 
Din cântările sale, din poeziile pe care mi le recita şi pe 
care eu le învăţam repede pe de rost, de la poveştile sale, 
de la poezioarele pentru copii, de la rezumatele a tot felul 
de cărţi pe care le citise pentru a ni le împărtăşi - romane, 
povestiri, biografii. 


O limbă pe care o susţinea cu ochiul său dilatat de nu ştiu 
ce sens incomensurabil, convingându-mă că vorba scapă de 
cotidian, că are o existenţă autonomă, luminoasă sau 
aeriană, vagabondă. Liberă. 

Din fericire, mama era aproape pentru a le restitui 
cuvintelor sensul lor pământesc: sare, pâine, apă, lapte, a 
spăla, a călca, a coase. Atâtea lucruri din care trăieşti, care 
lipsesc sau care servesc. Totuşi, cuvântul este o realitate ce 
nu are nimic dintr-un vis, pe care nu o resimţi ca fiind 
arbitrară, fiindcă se confundă cu lucrurile. O limbă care 
merge de la sine, aşadar naturală, unică, absolută - pentru 
a spune totul: maternă, mama era sigură de asta. 

Dar, pentru că pentru tata toate acestea ţineau de miracol, 
de acea imponderabilitate dincolo de necazul care îi 
constituia însăşi viaţa sa, eram sigură că discursul care face 
legătura noastră nu putea fi decât un artificiu: ne înstrăina 
de lumea dimprejur, ne făcea să visăm, să divagăm, mereu 
singuri şi totuşi în acord. Fără mama, am fi riscat să 
delirăm, Profesorul, tata şi cu mine. Graţie ei, ştiam cu toţii 
că vorba nu era decât un joc, o ciudăţenie posibilă. 

În felul acesta am trecut, pe latura paternă, la limbile 
străine - algebra, rusa, engleza, chineza - şi nu o uit pe 
prima, cea din Santa Barbara. Fără a avea sentimentul că 
traduce, că trădează, Stephy Delacour străbate lumea în 
toate limbile, aduce poveşti hazlii de pretutindeni. 

De la un artificiu la altul, mi-e oferită de acum întreaga 
serie. Papa îmi transmisese Dumnezeul său, cel al 
Profesorului, sub forma foarte logică a unui infinit de limbi, 
îmi deschidea acea cale lactee ca şi cum vocabulele străine 
urmau să devină pentru mine nişte serafimi, roiuri de îngeri 
ajutându-mă să urc în ceruri tainice. O ocupaţie pentru 
întreaga viaţă, fiindcă ştiu foarte bine că nu voi da de 
capătul tuturor semnelor. Bănuia el că această pedagogie 
serafică mă va îndepărta definitiv de el, de Profesor, de tot: 
loc, trup, rădăcini? Probabil că nu. 


Sau poate trupul său, rădăcinile sale şi locul său nu le 
pusese el însuşi între paranteze. Nu ţinea la asta, diluase 
durerea în suflul distrat al cântului său şi acea delicateţe 
speriată care se scuza mereu pentru că se afla acolo. 

Făcându-mi darul limbilor străine, acest diplomat mă 
separa, în fapt, de mormântul său. Însă îmi reproşa ceea ce 
eu numesc imponderabilitate: acel „dincolo” al său, acea 
tranziţie pe jumătate chinuită, pe jumătate veselă care 
făcea pretutindeni din el un străin, un om aparte. 

Nu cred că a ştiut ce făcea, cel puţin la început. La 
sfârşitul vieţii, când mă vedea luându-mi valiza pentru al nu 
ştiu câtelea voiaj de reporter, privirea lui vizionară se 
umplea totuşi de veselie: „Ai zice că ţi-am transmis o 
permanentă ieşire din Egipt! Mi-am smuls fetele din iad, e 
tot ceea ce am făcut interesant în această viaţă.” 

Ce-i iadul? Santa Barbara? Originea? Lipsa infinitului? 

Nu aveam cu adevărat sentimentul că împărtăşeam 
gândurile, necazurile sau bucuriile mele cu el. Tatăl şi fiica 
se supun unei anumite decente dacă resentimentul nu le 
fosilizează pentru totdeauna pasiunile. De când nu mai e, 
constat că nu comunic cu nimeni. Logic, acest vid arată că 
trebuie să fi comunicat cu cineva. Cu cine altcineva, dacă nu 
cu el? 

Încă unul dintre acele cuvinte goale, „a comunica”. Aveam 
un iubit care o pusese pe soţie să-i scrie în fiecare zi când 
pleca în vacanţă cu mine. După ce punea scrisoarea 
cotidiană în buzunarul şortului, îmi mângâia gambele şi 
picioarele cu o dăruire atât de pricepută încât ar fi făcut 
plăcere chiar şi trunchiurilor de arbori din preajmă. „Se 
poate face ca dragostea să treacă prin talpa piciorului” 
(zicea acest om pipăindu-şi scrisoarea tutelară din 
buzunarul de la spate). Eram gata să-l cred şi întindeam 
degetele senzuale de la picior către epistola celeilalte. 

Suntem perfizi pentru că dovezile de dragoste nu ne sunt 
suficiente niciodată: acumulându-le, le anulăm, distrugând 


astfel slabele motive pe care ceilalţi le găsiseră pentru a ne 
primi. 

Însă tata iubea aşa cum iubeşte o floare: deschis faţă de 
rouă încălzită de primele raze de soare, fără judecată, fără 
calcul, fără cerere, în această aşteptare nelimitată, el nu 
era nici subiect, nici obiect. Ofrandă. Sunt pe cale să fac 
elogiul unui om confundat cu dragostea sa ori a mea. La 
începutul elogiului era elogiul funebru. Derizorie 
înfrumusețare de cadavre. El nu are nevoie de aşa ceva. 
Elogiul meu se alătură ţărânii în care s-a transformat şi pe 
care se înalţă acum o floare în extaz. 

La fel ca tata, Profesorul nu atinsese pământul. Truda 
ţăranilor îl lăsa indiferent. Când am descoperit obsesia 
grădinăritului, când mi-am afundat mâinile în pământul 
gras, când am smuls buruienile, am plantat seminţe, am 
mirosit pământul şi acel parfum de miere pe care îl emană 
pământul stropit - s-a mirat ca şi cum eram încarnarea unui 
strămoş nu uitat, ci inexistent, imposibil. Şi pentru a-mi face 
plăcere, a stropit fără încetare această materie care, în 
fond, urma să-l primească. Vedeam că nu se gândeşte la 
asta şi nu făcea decât să mă însoţească în jocurile mele de 
grădinăreasa între două expediţii spre cele patru colţuri ale 
lumii. Se juca cu pământul pentru a se ocupa de mine: să 
mă hrănească, să mă spele, să mă înfrumuseţeze. Totuşi, 
ochii îi erau în altă parte, în vânt, în cer. 

Acum că cei din Santa Barbara l-au incinerat, îmi spun că, 
la urma urmei, lui focul i se potriveşte mai bine decât 
ţărâna. Totuşi, nu-i voi ierta niciodată pe lupi pentru faptul 
de a-i fi refuzat dreptul la pământ. „Nu se mai fac morminte 
la Santa Barbara”, susţinea sus şi tare Vespasian împotriva 
acestor ritualuri pe care le judeca anacronice, înainte de a 
adăuga: „Numai ateii îşi vor avea mausoleele lor!” Atâta 
absurditate mă dobora, iar eu tăceam, zăpăcită. 

Aşadar, l-au ars, în timp ce eu parcă mă micşoram, mă 
strângeam în mine însămi, grăunte de bazalt, angoasă 
insolubilă. Lupii nu vor putea niciodată să ardă acest buchet 


de răbdare şi de obstrucţie la care ne reduce o crimă atunci 
când ne distruge. Voi supravieţui flăcării lor, ca o piatră. 

Pe el l-am transformat în cenuşă. Pot de acum să-l îm- 
prăştii prin aer, să-l presar în apă şi în cer, să-l pun chiar 
sub florile mele. De acord, pământul nu-i elementul său. 
Focul îi convine mai mult: nu a încetat să-şi ardă durerea în 
imagini. Cântul său, estomparea sa, pudoarea ochilor săi 
erau o flacără permanentă, în definitiv, ferocitatea lupilor 
le-a depăşit prostia: ca şi cum excesul de sălbăticie 
preschimba, în timp, răutatea oamenilor şi a animalelor, 
făcându-l să atingă un adevăr suprauman, cosmic. Cenuşa a 
sfârşit prin a realiza fracţionarea sa, acea atomizare de sine 
pe care el o investise în misiuni, viziuni, ambasade. 

Am şi eu vedeniile mele. În clipa de faţă mă obsedează o 
imagine. Micuţa biserică parfumată se transformă în 
gravură neagră. O statuie funerară stătea întinsă, cu capul 
dat pe spate, înconjurat de o mulţime de feţe hidoase, 
monştri sau lilieci, tocmai îşi scrisese pe o tăbliță 
testamentul. Mâna descărnată mai ţine încă stiloul, iar eu 
descifrez cuvântul: „AWa”. Nimic. Bătrânul care îi comenta 
pe Ovidiu şi Tibullus, dar care cânta şi slava lui Dumnezeu 
cu bot de lupi, exercita asupra tuturor şi a toate o forţă de 
disoluţie atât de mare încât i-a confruntat cu neantul lor. 
Redugşi la nimic, ei deschid acum ochii şi îl văd aşa cum a 
fost şi va rămâne: un om simplu, care le refuză 
perversitatea. Crima începe în momentul când uiţi să fii 
nimic. Dar nimicul a fost totuşi ceea ce l-a îngreţoşat pe 
Profesor. Nimic, acea panică latină care i-a permis să vadă 
şi să judece în plină limpezime. 

Mă liniştesc imaginându-mi că focul i-a redat Bătrânului 
violenţa indispoziţiei care l-a consumat tot timpul. Furia 
flăcărilor a eliberat acele izbucniri de ură pe care toată 
viaţa s-a chinuit să le stăpânească, să le îndulcească. I s-a 
restituit mânia, ea i-a incendiat măruntaiele, în timp ce nu 
mai exista nimeni pentru a avea parte de ea. Focul l-a 
răvăşit, l-a distrus, l-a trimis în neant, dar el nu mai era 


acolo. Nu a fost niciodată acolo, el a fost în ochii mei şi în 
urechile mele, în cuvintele mele. Pentru mine, el nu a atins 
deplinătatea pasiunii sale decât după moarte. Era în 
trecere, o abilitate pe care mi-a transmis-o. Lupii pot păstra 
cenuşa, eu iau cuvintele şi frământările sale, cânturile şi 
necazurile sale; el s-a transferat în mine. O metamorfoză 
care l-ar fi amuzat pe obstinatul lector al lui Ovidiu. Neantul 
a pătruns în mine împreună cu surâsul unui tată care cânta 
de durere. Eu sunt acel neant. 

Una dintre acele nopţi calde de vară indiană care 
transformă lacrimile într-o peliculă care înceţoşează 
privirea, dar face ca de sub pleoapele umede să cadă stropi. 
Totuşi, întotdeauna cineva îl opreşte pe un altul să 
izbucnească în bocete. Mama îl împiedică pe fiu, fiica pe 
bătrâna sa mamă, bărbatul pe femeie. A interzice semnele 
deznădejdii este un act de ură care vine dintr-o lungă luptă 
împotriva propriei umiliri: „Mă doare, dar sunt inaccesibil, 
aşa că nu plânge.” însă cei ce plâng ignoră prima parte a 
raţionamentului. Şi întrucât estimează în fond că cei din 
faţă au un rol în răul care îi încearcă, îşi înăbuşă tânguirea 
sub biciul bunei stări sufleteşti adverse, cu ochii goliţi 
prosteşte de lacrimi ca şi de ajutor. Ochi uscați, disperare 
prohibită, necazul mut al celor debili. Idioţii au fost nişte 
copii împiedicaţi să plângă, părinţii lor au fost nişte 
nefericiţi stoici. 

Ochii goi, în această noapte jilavă de vară indiană, îmi 
încrustează singurătatea în întuneric. Tata îmi spusese să 
nu plâng atunci când el va dispărea. Sunt sigură că dorea 
contrariul. Nu pot. Lupii mă împiedică să o fac. Nimeni nu 
mă împiedică, dar tocmai că nu e nimeni pe aici. Îi 
plictisesc, mă plictisesc. Nu plângi de plictiseală: fie te 
sinucizi, fie pleci. Eu îmi continui ancheta. 

S-a întâmplat acum doi ani, când îl însoţeam pe Preşedinte 
în vizita la Santa Barbara. „Cunogşti colţul acesta pierdut, 
Stephy, într-un fel eşti de pe acolo. (Şeful meu, mereu 
amabil, râde uşor.) Vei pleca mâine dimineaţă cu 


Preşedintele.” Mersi, m-aş fi lipsit cu dragă inimă, mă 
săturasem să fiu specialistă în acest amărât de colţ de lume 
de care nimeni nu voia să audă şi care nu înceta să 
acumuleze tot felul de greşeli. Nu spun că nu mi-a plăcut să 
zbor cu Concorde, ori şampania şi caviarul, vizitele în pas 
alergător, agitația febrilă a contractelor mereu pe punctul 
de a se încheia şi mereu amânate, nici acel amfiteatru 
supraîncălzit de studenţi deloc impresionați şi care profitau 
de vizita prezidenţială pentru a-şi bate joc, în public, în faţa 
camerelor de televiziune, de propriul Preşedinte din 
vremea aceea, un alt Vespasian sau ceva asemănător, care îi 
guverna pentru moment cu prostia şi mâna de fier pe care 
le cunoscusem în copilărie, agravate de timpul şi 
îmbătrânirea lupilor. Dar esenţialul - esenţialul pentru 
mine, bineînţeles - a venit după aceea şi nu trebuia să intre 
nici în arhiva de pe Quai, nici în reportajul pe care l-am 
trimis telefonic şefului. 

Toleranţa şi drepturile omului obligă. Delegaţia a mers la 
catedrala din Santa Barbara, pentru a convinge mai bine 
lumea că, lupi sau nu, libertatea de exprimare trece 
înaintea acordurilor Telecom, RER, TGV etc. Cântul 
gregorian şi tămâia, vechile icoane, cupolele aurite vor 
păstra mereu pentru mine farmecul nostalgic al amintirilor 
infantile care se gravează în auz, în miros, în vedere şi, în 
dublura cuvintelor, ne guvernează gusturile, ataşamentele 
sau repulsiile faţă de reversul conştiinţei. Am asistat, 
aşadar, la o întâlnire cu un trecut sonor şi gustativ pe care 
făcusem totul ca să-l uit, când am zărit deodată o mână 
agitându-se din balconul unde stătea corul liturgic. L-am 
recunoscut pe profesor; niciodată zâmbetul meu nu fusese 
mai rezervat, încercând în acelaşi timp să fie complice. 

— Îl cunoaşteţi pe omul acela, domnişoară Delacour? 
(Preşedintele, umanist vigilent.) 

— Evident. Septicius Clarus. Faţa nevăzută a Sântei 
Barbara. Tata. O minune de om. (Era greu să fiu mai 
confuză de-atât.) 


— Preşedintele ar dori să-l întâlnească. (Consilierul, omul 
de acţiune şi de circumstanţă, a formulat proiectul.) 

A urmat un balet caraghios. Cineva urcă la balcon pe scara 
din dreapta. Terminându-şi cântul, Septicius pornise deja 
pe scara din stânga, a fost pierdut, o să-l regăsim, e prea 
târziu, haidem, sus, jos, la dreapta, la stânga, în curmeziş, a 
plecat, nu, se roagă în criptă, gata, l-am găsit. Preşedintele 
meu şi Septicius Clarus nu aveau nimic să-şi spună, în afară 
de faptul că rugăciunea este elevată de cânt. Uneori. 
Fiindcă arta este un joc al lui Dumnezeu cu Dumnezeu pe 
care nu o dezvăluie decât zeii, adică nişte forme sublime şi 
efemere. „Nu mă aşteptam la asta.” (Preşedintele era 
surprins că trebuie să părăsească fără explicaţie 
contractele, cifrele şi Amnesty International, acolo, în plin 
cor al catedralei din Santa Barbara.) „Compasiunea.” 
(Profesorul rămase enigmatic, cu privirea încă larg deschisă 
de incantaţia mută a acestui imn interior pe care i-l 
cunoşteam deja din şcoală, care trăia în el în permanenţă şi 
care, pe neaşteptate, apărea la suprafaţă ca să ne pună la 
locul nostru.) 

Nu am auzit continuarea. A fost vreuna? Ritmul unei vizite 
politice nu suportă aluziile teologice. Am să păstrez această 
imagine a lui S. C., în cripta cu icoane medievale, scăldat de 
lumina lumânărilor şi de acest cânt gregorian care îi 
umplea sufletul (fiindcă avea unul), revărsându-se peste 
margini şi ajungând, pe durata acestei întâlniri ciudate, să 
treacă de vămile din Santa Barbara. Septicius devenise 
pentru câteva clipe acel cetăţean stoic care visase să 
ajungă, omul uimit şi utopic al concilierii. Angajat pentru 
sine însuşi într-un megalopolis pe care şi-l imaginase 
deschizându-se acolo, sub bolți, în faţa ochilor scânteind de 
lumânări şi de cântări. 

Nu aveam nici un amestec, dar eram împreună în acest 
vis, şi sunt fericită că l-am trăit alături de el. Acum e mort. 
Păstrez pentru mine acest chip de compasiune care a 
crezut o clipă că lupii sunt alungaţi din catedrală. Iluzie? 


Pornind de la o anumită doză de amărăciune, bunele iluzii 
devin imposibile, aşteptarea se risipeşte. Deasupra tăbliţei, 
]JVada,, pe care o ţine cadavrul, tânjeşte totuşi privirea 
compătimitoare pe care o surprinsesem în criptă. O clipă, 
Bătrânul văzuse lumea fără lupi. Datorită mie? Atunci 
înseamnă că avea mai multă încredere? Compasiunea 
manifestată îl slăbise. Complezenţa noastră îl făcuse 
vulnerabil? Iluzia de a fi înţeles dă cale liberă crimei care 
ne doboară atunci când imprudenţa, această absenţă a 
cuvintelor, ne privează gândurile de numele său. Sigur este 
cel puţin faptul că ei l-au învins. Cine „ei”? Noi? Am venit 
prea târziu; reporterii, ca şi filosoful şi bufnița, se scoală în 
zori. Dar omorurile au loc în întuneric, iar mila Bătrânului 
nu putea face nimic în noaptea lupilor. 

Cât patos mai mult sau mai puţin infantil în cuvântul 
solitudine, după cum descrie părăsirea unui amant, a unei 
țari, a unui copil, a unei mame. Moartea, solitudine 
compactă, duce totuşi la o dezolare absolută, fiind lipsită de 
orice efort, pe care pierderea unui tată o încarcă de o 
angoasă extremă. Adeseori, tandreţea distrată care, din 
noroc, ataşase o fiică de soţul mamei sale se stinge în 
disperare; degeaba ştie cea care supravieţuieşte că este 
excentric, tot îi răvăşeşte memoria fără trup, acea memorie 
pe care eu o numesc paternă, cu glas şi cuvinte. Dar dacă, 
din banalitate sordidă, legătura lor nu a fost decât o dramă 
pasională, absenţa defunctului o aruncă pe fiică într-o 
culpabilitate lipsită de trup sau formă, care nu poate nici 
măcar să se mărturisească drept greşeală. Interzisă, 
sublimată sau produsă, iubirea unei fete şi a tatălui ei, 
ignorând deliciile şi capcanele pe care le-au cunoscut Oedip 
şi locasta, dar strict condamnată la paradisul rezervei, dacă 
nu cumva este vorba de infernul violului, închide acest doliu 
într-o solitudine minerală. 

Cel mai rău este că această contracție ca de piatră îmi 
smulge lacrimi. Să plângi la nesfârşit în faţa porţilor 
interzise ale unei legi care nu mai există: teama incoloră a 


orfanilor care nu pot spera imposibilul. Ateismul, despre 
care se spune că este inaccesibil femeilor, mereu în căutare 
de iluzii, adică de un iubit-mamă-tată, se deschide în faţa 
celor bântuite de pustiul lăsat moştenire de tatăl lor mort. 
Alegerea de acum este măruntă şi periculoasă. Să cauţi 
copilăria e un fel de nebunie. Sau rătăcirea: independenţa 
mereu rejucată. Stephy Delacour este o călătoare, se ştie 
prea bine, Bătrânul însuşi o ştia deja. Îmi zic uneori că acest 
gând trebuie să-i mai fi alinat ultimele clipe, dar recunosc 
că este o prezumție egoistă din partea mea, fiindcă 
muribunzii nu se gândesc decât la ei înşişi sau la nimic. 
Poate cu excepţia tatălui meu care, ca şi Bătrânul, nu făcea 
parte din lumea aceasta, ceea ce îi permitea să aibă o 
viziune grotescă. Dacă nu cumva este tot iluzia unei fete 
care îşi reţine lacrimile şi moare de spaimă în această 
noapte a curajului numită călătorie. 

Plecasem pentru un comentariu politic şi am dat peste un 
roman poliţist. Ca să termin, moartea Profesorului, 
retrezind-o pe cea a tatălui meu, m-a apropiat de mituri. 
Nimeni nu mai crede azi în mituri, eu sunt cea dintâi care 
şi-a pierdut credinţa, fără a mai vorbi de şeful meu căruia 
nu-i pasă absolut deloc. Faptul că am făcut călătoria asta 
degeaba nu mă deprimă, am mai văzut eu şi altele. Mă 
întreb doar dacă Bătrânul sau papa m-au reconciliat într- 
ade-văr cu miturile. Sau dimpotrivă: dacă faptul că am 
regăsit miturile cu care aceşti oameni iubiţi din copilăria 
mea au trăit şi pe care mi le-au transmis, spre marea mea 
uimire, nu am ajuns într-un vid. Vidul acestei agitaţii politice 
de care tot vorbeşte ziarul meu. Vidul romanelor noastre 
polițiste în care crima totuşi bântuie, uri rebele şi jalnice. 
Vidul formei rătăcitoare care sunt. 

Fiindcă, la urma urmei, gravurile negre ale Bătrânului 
priveau oroarea acestei lumi, care, văzută dintr-un alt 
unghi - care era şi al său, ca şi cela tatei - se rezumă într-o 
placidă vanitate. „Nimic”, scria el pe tăbliţa sa, în timp ce 


flăcările ardeau mitul reînvierii sub privirile liftate ale 
asistenţei. 

Din acest vid se vor naşte forme noi. E rândul tău să joci, 
Stephy. La urma urmei, Bătrânul a scăpat de lupi. Pot 
trimite ştirea la ziar. lar cu testamentul său, „AWa” voi 
pleca în căutarea altor metamorfoze. 

Evident că şeful meu, căruia nu ştiu cum să-i mai zic, îmi 
va cere să-i fac un rezumat. Gata, destul cu capriciile şi 
divagaţiile, să încercăm să fim precişi. Îndrăznesc o altă 
ipoteză. 

Fără a subestima faptul că simpatia Preşedintelui (şi a 
mea) l-a făcut să coboare garda, totuşi Bătrânul a murit în 
ziua când a descoperit că lupii nu se numărau numai 
printre invadatori, printre duşmani, „ceilalţi”; dar până şi 
cei mai apropiaţi, chiar Alba sa (să nu vorbim acum de 
mine), împărtăşeau metehnele sălbatice. A căzut când şi-a 
dat seama cu disperare că „zidul Berlinului” nu mai exista 
între lupi şi ai săi. Această întrepătrundere a celor două 
lumi pe care conştiinţa sa, absolut morală, le socotea de 
neconciliat, îmi apărea în mod logic drept adevărata cauză 
a sfârşitului său. 

Desigur, nefericirea provocată de Alba şi Vespasian nu 
ating abjecţia hoardelor nordice şi a masivelor gropi 
comune. Desigur, domesticirea este în curs, în curând nu se 
va mai vorbi de lupi, sau poate doar se va auzi despre ei sub 
înfăţişarea folclorică a unor zuluşi locuind în cartierele 
mărginaşe explozive, mai mult sau mai puţin controlate. 
Magazinele din Santa Barbara vor fi din nou pline cu 
mărfuri şi voi putea bea un whisky, mai degrabă decât 
vodca lor cumplită, pe terasă la Oaza. Santa Barbara se va 
apropia din ce în ce mai mult de Paris, deoarece Vespasian 
şi Alba vin atât de mult de la New York, din Praga sau de la 
Clermont-Ferrand, încât nu mai contrastează şi nici nu mai 
uimesc. 

Oare sunt pe cale să banalizez crima? Este un mod deao 
absolvi? Dimpotrivă, o consider universală. Mi se poate 


obiecta că felul meu, concepţia de a vedea lucrurile nu are 
nimic spectaculos şi că aceasta distruge suspansul mediatic 
şi romanesc. Putem ezita între ipoteza mea umană, prea 
umană, a crimei imanente, neîntrerupte, şi o altă versiune, 
cea a crimei bestiale sau demente, la care mă duc, 
dimpotrivă, viziunile groteşti ale lui Septicius, pe care 
raționalitatea mea reticentă cu greu o poate abandona, din 
scrupulul de a nu trăda sensibilitatea răzvrătită a unui om 
pur. Prin urmare, voi încerca să-mi asum o a treia variantă a 
crimei, pe care o bănuiesc a fi mai pe gustul Profesorului şi 
ne-ar apropia de ceva în genul Crima din strada Morgue. 
Poe şi Goya, aceeaşi constatare? 

Astfel lupii - cu ferocitatea abilă a urangutanilor, rue 
Morgue, scăpaţi de la nu ştiu ce tropice - profită de 
complezenţa lui Vespasian pentru a pătrunde în Spital. 
Colega de la lifting le deschide uşa camerei, infirmierele îi 
conduc la aparate, iar Alba îndoaie furtunul care îl leagă pe 
Profesor de suflul artificial. Fiarele distrug maşinăria, şi, cu 
un salt monstruos - de altfel am remarcat pe faţa ei urme 
cărora nimeni nu le dăduse atenţie, zgârieturi pe care nici o 
mână omenească nu le-ar fi putut face - se reped la trupul 
bătrânului. Părul smuls în smocuri, sângele închegat în 
jurul gurii, urmele de strangulare - această sălbăticie 
depăşeşte în ticăloşie ravagiile pe care le pot provoca nişte 
oameni. Vespasian şi Colega de la lifting sunt înnebuniţi, 
încearcă să travestească măcelul în moarte prin embolie. 
Nu merg până acolo încât să susţină că ar fi lăsat din pură 
răutate bestiile feroce să intre în Spital fiindcă erau multe, 
dacă judecăm după dezordinea care domnea pe culoare, la 
sosirea mea, şi pe care lumea se străduia în zadar să o 
ascundă în aceste locuri aseptizate. Dar cu siguranţă nu au 
făcut nimic pentru a le împiedica să intre şi să facă rău. Cu 
toate acestea, atrocitatea spectacolului care rezultă trebuie 
să fi depăşit pragul lor de toleranţă, care este totuşi foarte 
ridicat. Erau dezgustaţi de masacru în aceeaşi măsură ca 
de ei înşişi: cel puţin în mod inconştient, bănuiesc. 


Era cât pe ce s-o uit pe înecata din lac, care este totuşi 
singura victimă indubitabilă. Evident că am cumpărat 
imediat E duminică la Santa Barbara pentru a verifica, fără 
a fi cu adevărat uimită, că publicaţia locală privind crimele 
era deosebit de discretă în privinţa aceasta. „O 
necunoscută. Nimeni nu a venit s-o identifice pe tânăra 
anonimă al cărei trup a fost pescuit, în urma unui înec 
precedat de o criză cardiacă.” îi doare în cot de oameni! 
Cine a văzut vreodată ca o criză cardiacă să arunce o 
tânără în fundul unui lac? Îmi rămânea, totuşi, mărturia 
tânărului Clean pe care va trebui în mod clar să-l caut, dar 
pe care nimeni nu îl va lua în serios. lar urmele de colţi? 
Toată lumea le văzuse. Numai că, întrucât mutismul 
pecetluieşte ultima urmă a lupilor - tăcere, nimeni nu va 
spune nimic. „eri, alaltăieri, treceaţi pe acolo, plângeam, a 
da! Nu-mi aduc aminte de nimic, cred că vă înşelaţi, nu, 
nimeni, n-am văzut pe nimeni.” îi înţeleg, nu-i nevoie să 
insist. 

Totuşi, această asemănare: anonima avea chipul Albei 
Ram, acelaşi păr, acelaşi costum Agnes B. Ştiu că chirurgia 
estetică face astăzi miracole, dar de aici la a presupune că 
Alba a fost asasinată şi că o sosie i-a luat locul. Persoana cu 
care am vorbit la înmormântarea Bătrânului să fie dublul 
ei? Frazele sale eliptice pe care le-am crezut pline de 
subînţelesuri, când de fapt nu voiau să spună nimic, fiindcă 
o sosie e clar că nu are ce spune. „Stephy nu e proastă, dar 
are prea multă imaginaţie!” (Mama nu-mi aprecia spiritul, 
ea însăşi neavând deloc, în împrejurările actuale ar fi avut 
dreptate.) Simplă coincidenţă? La urma urmei, o mulţime 
de fete cu păr arămiu se îmbracă de la Agnes B. şi este 
suficient să le îmbibi cu apă murdară ca să vezi doar 
trăsăturile Albei sau ale oricui vrei. Elementar. Hazard şi 
necesitate, hazardul este întotdeauna obiectiv etc. 

În schimb, mai neliniştitoare rămâne absenţa de 
identitate. O sosie anonimă: nu există familie, nici un 
prieten, nimeni nu o caută pe domnişoara sau doamna X. în 


timp ce ziarul de duminică ştie perfect că nimănui nu-i pasă 
şi că primul comisar de poliţie venit va identifica fără 
greutate un cadavru, un suspect sau un simplu cetăţean; 
este destul să pui la treabă chestiile electronice. De altă 
parte, lista dispăruţilor se lungeşte, însă ei sau ele se 
cunosc, sunt căutaţi şi de negăsit: nu au nimic de-a face cu 
înecata. Dimpotrivă, un cadavru necunoscut, aşa ceva nu 
există. Sau mai degrabă, un cadavru este necunoscut 
pentru ca să nu existe crima. 

Presupune că eşti anonim: e ca şi cum ai spune că eşti 
nimeni. Se poate comite o crimă împotriva nimănui? Vă 
întreb. Necunoscutul a fost cândva enigmatic, divin sau 
ştiinţific. Astăzi, la Santa Barbara, necunoscutul este 
punerea în scenă a unei non-crime. Când nu sunt lupi, 
oamenii sunt nimeni. Aşa că pot fi morţi, moartea nimănui, 
dar nu există crime. Nici o nelinişte, angoasă, cerere, 
proces, nimic nu mişcă, totul este suspendat în faţa 
Anonimului. Trebuie neapărat să dau de Clean: delincvent 
sau nu, vorbeşte uşor, cam redus mintal, e adevărat, dar 
exact ce trebuie pentru a tulbura spectacolul. 

Numai gândindu-mă la asta, şi iar încep să fiu cuprinsă de 
una dintre acele oboseli absolute care urmează după o cură 
de antibiotice: Clean însuşi este anonim, dacă nu-i un lup 
ori dacă nu-i deja mort. 

Exagerez? Sunt contaminată de tablourile Bătrânului? 
Aparenta banalitate a acestei crime ascunde o barbarie 
hiperbolică, însă diseminată, unde cea mai rea dintre 
componente este complicitatea tuturor. Ar trebui să fac să 
fie judecaţi lupii şi toţi acoliţii lor. Dar cunosc răspunsul: m- 
aş lovi de tăcerea „îngrijitorilor”, de batjocura lor. Punctul 
suprem al abjecţiei este atins atunci când oroarea este 
mascată în insignifianţă. Asemenea unei vieţi cotidiene care 
nu îşi dezvăluie monstruozităţile decât în vis sau într-o 
psihanaliză. 

Nefiind păcălit de aparenţe, Bătrânul scruta în 
permanenţă această logică ce rămâne, pentru cinici şi naivi, 


un spaţiu ocult. A murit din cauză că a privit în faţă ocultul? 

Airbus-ul coboară asupra Parisului, mereu la fel de cenuşiu 
sub norii din ce în ce mai joşi. În fine, un pic de prospeţime. 
Doar că nu am pus mâna pe asasin. 

Îmi leg centura şi aterizez în ceaţă, convinsă că, în pofida 
scenariului posibil al unei crime comise de un animal 
(comisă de lupi) sau psihotice (urzită de Vespasian, Alba şi 
Colega de la lifting, ceea ce în final l-a luat pe Septicius 
Clarus este dispariţia frontierei dintre bine şi rău. Ipoteză 
plauzibilă, dar de nedemonstrat. Va trebui reluată 
întrebarea? Ce metamorfoze, dacă limita nu mai există? 

„Jn noua feri animus mutatas dicere formas corpora., „Mi- 
am pus în gând să povestesc metamorfozările fiinţelor în 
forme noi. O, zei (căci schimbările acestea au fost, şi ele, 
lucrarea voastră), fiţi favorabili încercării acesteia şi lăsaţi 
să-mi curgă neîntrerupt poemul de la chiar întemeierea 
lumii până la vremea mea.” Şi Ovidiu a fost un optimist. 
Contemplase el naşterea Dumnezeului unic la umbra căruia 
domniile lui Augustus şi Tiberiu, şi toate fiinţele, din 
noaptea timpurilor, i-au apărut pline de monştri şi de 
surprize? Fiindcă, atât pentru credincios cât şi pentru poet, 
nu există nici o îndoială: în faţa puterii unei divinităţi 
mâniate sau binevoitoare, zână, vrăjitor sau magiciană, 
creaturile dezarmate îşi schimbă forma; transmutarea lor 
dă naştere la o poveste, iar timpul porneşte din acel 
moment în direcţiile pe care vrem să i le dăm. Însă noi 
aparţinem unei alte lumi: un chip alungă pe un altul, orice 
imagine o şterge pe cea de alături, iar omul degenerează în 
animal prin seriale negre care nu au timp să deschidă o 
poveste, ci rezolvă o enigmă, cea a crimei depistate de un 
detectiv modern, Ovidiu al metamorfozelor noastre. 

— Taxi, strada Cherche-Midi, vă rog! 

Lumină mov peste oraşul care se agită, parfum de cimitir 
sau de spital în părul meu, nu ştiu, plutesc între două limbi, 
aterizarea este o alegere a memoriei care ezită. 

Santa Barbara nu mi-a dezvăluit secretele sale. 


De altfel, m-am săturat de secretele lor mărunte, de lupii 
lor, de zăpada lor, de iasomia încălzită de praf, de soţia lui 
Gulliver ale cărei membre uriaşe fac oficiu de fântână, de 
Oază şi de băuturile sale pentru noile burgheze, de spitalul 
militar, de lifting, de maniaci, de depresivi, de mani-aco- 
depresivi, de familiile năuce din faţa televizoarelor, de 
păstrăvul cu ghimber, de gemetele arămii ale Albei, de 
acest Vespasian fals viril, de moarte, de lacuri, de plaje, de 
hipermarketuri, de amintiri din copilărie, de autostrăzi, de 
şeful meu şi de acel mănunchi de ramuri de tei pe care 
barmanul mi l-a îndesat în mâini ca amintire a Bătrânului, 
înainte de a părăsi hotelul, şi care miroase în taxiul deja 
oprit, strada Cherche-Midi. 

Santa Barbara este peste tot. Alba şi Vespasian nu şi-au 
spus ultimul cuvânt. Şi dacă chiar în acest moment erau pe 
cale să comită o crimă? Care? Să fie oare dubla crimă, 
uciderea simultană şi reciprocă a victimei şi a călăului, 
interşanjabili? În fapt, dacă adăugăm la asta moartea 
Anonimei şi a Bătrânului, o crimă cvadruplă - care în 
consecinţă nu poate fi decât o crimă perfectă? Opera 
lupilor. 

Să facă ce vor. N-am să mă mai mişc. Crima mă lasă 
neatinsă. Fac parte din ea. Sunt o lupoaică. Una care 
cunoaşte logica şi vorbeşte despre ea. Este singura 
diferenţă. Ce diferenţă? Mai există crimă dacă nu mai există 
frontiere? 

Începe să plouă din nou peste Paris, lumina cenuşie a zilei 
ce apune absoarbe fațadele discrete într-o somnolenţă 
flască. Inocentă? Învârt cheia locuinţei mele cu siguranţa 
acidă a detectivului. Inflexibilă este ura care vă cunoaşte. 


SFÂRŞIT