Pascal Bruckner — Fictiuni

Mihai Gramescu 


FICTIUNI 


- Texte alese! - 


1 Această antologie s-a alcătuit din povestiri „culese” din diferite 
periodice (almanahuri, Jurnalul SF 1992-1996, antologii, reviste on- 
line, etc.). 

2 


FAUNDTELE 


A intrat ín camerá cu pasi poticniti, bolnav de violetul 
care se prăvălea din înaltul cerului. Faundtele sunt acum 
peste tot. Bateriile se descarcă spontan în aerul 
reverberând violet. Trăsnete mici scapără împrejurul 
trupului ca o aură luminiscentă. Cerul s-a deschis până în 
înalturi, lăsând vederii galaxiile îndepărtate, cu sorii 
involburándu-se în inflorescențe multicolore. Se 
intrezáreau atât de distinct încât aveai impresia că e 
suficient sá intinzi mâna pentru a le prinde în podul 
palmei, cu pietrele mărunte si cariate ale planetelor cu tot. 


* 


În cameră era frig. Ceilalţi stăteau ghemuiti de-a lungul 
pereţilor, frisonând. Doar femeia, la geam, cu ghemul de 
lână în braţe, urmărea primăvara violetă prăbușindu-se 
neîntrerupt din  înalturi peste umbrele pomilor 
contorsionati. 

Nici o sursă de lumină nu rezistase violetului: pilele se 
descárcau spontan în aerul vibránd ionizat. 

Astăzi, când s-a trezit, pisica fluorescentă a venit să i se 
frece de picior, stârnind scântei. Nu s-a mai dus să se 
pieptene în oglindă. Fiindcă știa. 

Nici să aprindă lumina n-a mai încercat. A privit doar 
cum, în primăvara violetă, frunzele uscate se răsuceau, 
împachetându-se, spre a se lăsa desprinse de adierile 
Faundtelor, care trec tot mai stăruitor. 


3 


S-au obisnuit si cu Faundtele. Nu se mai sperie de ele 
cánd izbucnesc intempestiv dintre crengile zgárcite. 


* 


Eu stau ghemuit aici, ín cotlonul ásta, departe de 
ceilalți, si urmăresc Faundtele, cum vin să-și lipească 
fețele de geam. Nu mă clintesc din nișa în care stau 
ascuns. Ceilalţi vin și-mi aduc câte o bucată de pâine, dar 
până și pâinea este un combustibil - îmi arde pântecele ca 
otrava amară, violetă, care ne învăluie. Orele trec și încă 
mai suntem. Din ochiul de apă din faţa casei se târăsc 
Faundtele pe marmura de la intrare. Urmele labartate 
rămân umede, marcându-le trecerea. 


* 


— Sunt foarte obosit, li spusesem. 

Nu exista încă nici o Faundtă printre noi. Scurgerile de 
la Fabrică erau încă mici: doar câteva mii de metri cubi de 
freon pe oră. Soarele lumina încă galben, și noi mai 
mergeam la servici, ne mai întorceam de la servici, 
alimentele aveau gusturile lor normale, dar parcă plutea 
ceva în aer. 

— Rămâi acasă, dacă nu te simţi bine, m-a îndemnat ea. 

N-am ascultat-o. M-am dus mai departe acolo, să văd, 
curios să urmăresc procesul până la capăt. 

Din Depozit, scurgerile erau tot mai intense. Când 
intram în zona afectată, sensibilizat până la alergie, îmi 
simţeam pielea arsă cum se jupuia și mă scărpinam până 
când, sub unghii, îmi rămâneau smocuri de păr gras, 
unsuros. 

În afară de mine nu mai venea nimeni aici. Ceilalţi 
argumentau că-i așteaptă copiii acasă, că se simt rău, că 
nu mai suportă presiunea sau că, oricum, nu mai e nimic 


4 


de făcut - n-are nici un rost să-și mai piardă vremea inutil. 

Doar eu veneam, ascultam ordinele și încercam să 
remediez defectiunea - dar ce poate face un om singur? 
Când defectiunea depășea cu mult limitele unei defecţiuni 
de intervenţie. 


* 


Culoarea cerului s-a schimbat ín ultimele zile. Atunci au 
inceput sá fie remarcate Faundtele. Nu stiu cine le-a 
remarcat primul și nici cum au apărut. Poate că au fost 
dintotdeauna, și doar acum le-am remarcat noi, le-am 
conștientizat și conceptualizat, ca pe o boală cu un 
diagnostic exact: Faundtele, de care nu vom mai scăpa 
niciodată. Faundtele, care vor fi din ce în ce mai frecvente 
și mai greu de trecut cu vederea. 


Sursa: Fictiuni.Ro 408/2014 


GLORIA 


(cu atmosfera de Epoca) 


1. latá-má de câteva zile stăpân de noapte peste 
cioburile și relicvele altor veacuri. „Pe sub pământuri 
domn”, ca să zic așa, blagian. Servitor servil și stăpân 
peste noaptea trufașelor destine ale municipiului. Suveran 
nocturn peste ce-a mai rămas din domnii de altcândva 
(într-un stat socialist ca al nostru) din a căror glorie n-au 
mai supravieţuit peste veac decât cioburile de vas și ciotul 
de spadă mâncat de rugină, scripta îngălbenită și chivăra 
numai bună să-și facă liliacul cuib într-însa. 


2. Dimineaţa, când ies din schimb chior de oboseală, mă 
plimb prin parcul de vizavi. Trandafiri cu căpăţâni ciufulite 
și crete răspândesc sub soarele de iulie parfum diafan, 
trezindu-mi în simțurile adormite o infinită nostalgie. 

Pe lacul invadat de fulgi de plop lebede negre își răsfiră 
penajul. 

Sunt din ce în ce mai singur și mai trist. Nu găsesc 
alinare în nimeni și în nimic din ceea ce mă înconjură. Mă 
îndrept spre casa pustie de când m-a părăsit soţia. Merg 
pe jos, fără far, prin talazurile mării de oameni ai urbei. In 
drum spre mahalaua în care șed trebuie să străbat tot 
Centrul aglomerat la ora asta. 

Dar nimeni nu mă ia în seamă. Un bărbat dârz dă peste 
mine și merge mai departe imperturbabil, de parcă nici n- 
aș fi. 


6 


Joc un rol fantomatic printre semenii mei, neputándu-mi 
depăși în nici un fel condiţia precarei mele subzistente. 

Unde ești, tinereţe de ambiţii deșarte? Unde v-aţi vărsat 
fluvii fecunde ale trecătoarelor trufii efemere? 

Mama, săraca, aștepta din partea mea să ajung „un 
intelectual, o personalitate”. Zâmbea  încurajându-mă 
atunci când mă surprindea studiind tomuri grele, de 
știință, de filosofie... N-am rămas cu nimic din ele. Așa cum 
n-am rămas cu nimic de la familie, decât cu casa 
dărăpănată din mahalaua din marginea orășelului unde am 
fost mutaţi după Nationalizare. Mobila e sumară și jalnică 
fiindcă piesele mai scumpe le-a vândut tata în ultimii ani, 
înainte de să dispară. N-am ce să-i reproșez: erau 
moștenirea lui de familie. Si apoi, fiindcă nu lucrase toată 
viața decât întâmplător, ca liber profesionist, nu avea 
pensie, și doar nu era să moară de foame ca să-mi lase mie 
gioarsele alea - de altfel niște vechituri salvate din casa 
strămoșească pe care o confiscase statul. 

La despărţire, nevastă-mea a luat cu ea mobila nouă pe 
care o cumpăraserăm împreună în rate. N-am protestat. 
Las-o să se bucure! Eu nu mă simt legat de lucruri. Si, de 
când a plecat ea, nici de oameni. 

Eșuez fără scăpare pe ţărmul sterp al unei barbatii fără 
liman de speranţă. Am trădat toate promisiunile și toate 
promisiunile m-au trădat. Ca o nelămurită epavă rătăcesc 
în derivă peste pustietatea pacifică a dezolării vârstei de 
mijloc. 

Încotro? 

Tinerii pescăruși sunt ademeniti în larg de miraje 
inaltátoare. Eu zac cu aripi frânte după un drum obositor 
din care am eșuat atât de aproape de port! 

Mă întreb uneori dacă înălțimea nu există decât pentru 
ca prăbușirea să fie mai tare. 

Sau ochii aceluia ce a sfidat trebuie să poarte apoi de-a 
pururi blestemul mocirlei din care nu-i aripă să te mai 


7 


inalte? 

Indiferenti la zbaterea mea zadarnică, antemergătorii 
mei, raposati de viță, aventurieri pe la curțile de altădată, 
mă lasă să-mi cocoșez spinarea înaintea ușilor, într-un 
destin mizer. 


3. De doi ani încoace, de când m-am căsătorit, am 
încercat diferite meserii. Am o constituţie șubredă. 
Muncile aspre mă dărâmau. Nevastă-mea își bătea joc de 
mine și mă beștelea că nu o scot și pe ea nicăieri în lume. 
Fiindcă, într-adevăr, după opt ore de cârcă, nu-mi mai 
ardea de nimic. Voiam să mă odihnesc. 

Nevastă-mea era o tipă ambițioasă. A încercat să mă 
convingă și pe mine să dau la vreo facultate. Dar n-am 
reușit să intru, așa că am renunţat. Asta a fost prima ei 
deziluzie în ceea ce mă privește. 

A doua deziluzie a fost serviciul meu aici, la Muzeu. 
„Cum te complaci pe un post ca ăsta, fără perspective?” 

Singurul lucru pe care i-l reproșez este că la procesul de 
divorț a minţit că as fi bătut-o, că beau, că lipseam de 
acasă. Ai ei au dat și ei mărturie că era așa. 

N-am spus nimic - am lăsat-o pe-a lor. Dar mi-a făcut silă 
purtarea lor fără scrupule. După proces m-au invitat „la o 
bere”, dar am refuzat. 


4. Postul ăsta de paznic de noapte la Muzeul municipal 
de istorie l-am obținut din mila unui grangur la care m-am 
dus în audienţă. Când am intrat în biroul cu ușă capitonată 
cu velur am rămas surprins de faptul că belferul era cam 
de o vârstă cu mine. l-am explicat ce și cum, i-am arătat 
actele medicale. 

— De ce stai cocoșat? m-a întrebat. 

l-am povestit de ultimul servici unde lucrasem si de 
pragul scund pe sub care trebuia să trec de douăzeci de ori 
pe zi. Doar nu era să-i dezvălui că mă copleșise cu 


8 


importanţa funcţiei lui! 

Inghitisem atâtea că ajunsesem să mă port ca un 
trepăduș. Făceam pe prostul și pe lingăul, tremurând de 
frică să nu fiu gonit ca o cotarlă. Până și glasul, cândva 
puternic și bărbătesc, mi se schimonosise - era subțire si 
milog - un glas străin, lipsit de mândrie și de caracter. 


5. Aici, la Muzeu, seară de seară îmi fac de lucru citind 
textele de sub exponate și colindând sălile Deșertăciunii 
Maretiei Apuse. Din când în când mai trag un gât în 
cinstea ráposatilor. Nu mă tem de fantome. N-am de ce. 
Aici mă simt în mediul meu. 

După încheierea rondului sfârșesc prin a mă culca, 
tolănit în tronul căptușit cu pluș roșu. Ca orice paznic de 
noapte care se respectă îmi dorm mai bine de trei sferturi 
din program. 

Ceea ce nu mă împiedică să mă simt din ce în ce mai 
ostenit. 


6. Un aer de irealitate mi-a cuprins existenţa. 


7. Noapte de noapte adorm cu ochii pe steagul sfâșiat de 
secole și bătălii al neamului. Dar visez cele mai lipsite de 
glorie vise cu putinţă. 

M-am dezbrăcat de umilință. Singur, trec impunător 
printre umbrele seniorilor de altădată. Vocea, eliberată, 
umple spațiul sălilor pustii, vibrând de rezonanţe 
baritonale. 

Mă complac adesea în monologuri scăpărând de 
diamantele vorbelor de duh, usturătoare, la adresa regilor 
care n-au știut, ca mine, din ce mucava le e înălţată gloria 
nepieritoare peste care corbul își scutură colbul nemilos al 
trecerii. 

Hei, voi, încrezătorilor întru măreţia apuselor vremi! 
Oare nu vedeţi cenușa pândind înapoia colonadelor cu 


9 


capitolii? Următorul potop va fi cu praf-de-toba! 


8. Sunt menestrelul unui împărat orb și mut. 

Mă ínalt până la umărul de granit al Celui-ce-sfidează și- 
i vărs pe nas ultimele picături din clondirul meu puturos cu 
„doi-ochi-albaștri”, tuica pe prune de la Autoservirea din 
colţ. 

Hei, domni ai necropolei peste care, noapte de noapte 
Eu domnesc! Ce-ati reușit cu zbaterea voastră deșartă pe 
lume? La ce v-a slujit agitația vieților voastre vane? 

Uitaţi-vă la mine! strig către butaforia culiselor marelui 
naufragiu. Uitaţi-vă la mine: ăsta sunt! Voi unde sunteți? 


9. Căldurile caniculare ale verii au început să alterneze 
cu ploi. 

Pe Bulevard, în Centru, înaintea cinematografului 
Central, dau nas în nas cu nevastă-mea braţ la braţ cu un 
tip cu loden de scai și blugi „autentici”. 

Ajung la servici cu zece minute întârziere și trebuie să 
suport așa, ud, beșteleala portarului din schimbul doi care, 
din pricina mea, riscă să piardă ultima cursă spre casă. 

În sfârșit singur, îmi scot cămașa. O pun la uscat în cuier 
și mă cuibăresc, tremurând de răcoarea nopţii, în jiltul 
plușat din Sala Domnească. Mă zăresc în oglinda mare de 
pe peretele din stânga și mă asemăn în minte bufonului 
care-și ia, în numele sfintei sale boli, libertăți pe care 
muritorul de rând le-ar plăti cu capul. Doar eu și domnii ce 
ne mai permitem să dormim în scaunul înalt de judecată. 

Sub strălucirea învolburată a scăpărărilor furtunii mă 
fură somnul sub fereastra palatului Timpului-ce-trece. 


10. Mă deșteaptă zgomotul ca de copită bătând pe pista 
de sub geam. X 

De câteva nopţi mă urmărește zgomotul ăsta. În prima zi 
am ieşit să văd ce-i, m-am agitat, dar nu era nimic. O 


10 


parelnitá. 

Printre pleoapele lipicioase de somn názaresc un ochi 
urias intretesut de vine intunecate holbándu-se la mine 
printre zdrentele steagului tocat de victorii. De dincolo de 
zid un muget teribil umflă resturile de stindard, făcându-le 
să fâlfâie de se încrâncenează pielea pe mine. 

Cotrobăi cu mâna sub vitrina cu hainele de sergent din 
Primul Război după sticla cu doi-ochi-albaștri și zvârl cu ea 
către nălucă. 

Mi-e somn. Ochii mi se închid. 

Zidul se spulberă sub o lovitură năprasnică și în 
încăpere pătrunde aer tare, îngheţat, răvășind hârtiile 
plastrografe din vitrine. 

Si când deschid iar pleoapele grele, animalul uriaș cu 
spinare cocosatá și barbă învălătucită până în pământ 
trage după sine trena imensă de păienjenișuri cu miros 
putred. Copitele grele strivesc plácutele parchetului și 
coarnele-i zgârie tavanul. 

O halebardă se desprinde din legătura de pe perete și 
zangáne pe jos. 

Intrezáresc prin borta din zid, în spatele colosului, 
deschiderea unei păduri bătrâne. 

Intre coarne, zimbrul poartă o pecete de foc, pâlpâind în 
întunericul din jur ca un far. Din botul fiarei balele atârnă 
rumegate însângerat. 

Deasupra pădurii cerul se aprinde vânăt de trăsnet, 
descoperind în scânteierea orbitoare culmile apropiate ale 
munţilor înzăpeziți. Un sunet de corn înfioară pădurea si, 
de undeva de departe răspunde alt sunet de corn, stins, 
aproape acoperit de ecoul tunetelor furtunii, chemând. 

Știu că dacă aș avea curajul să mă mișc, să intru în 
spaţiul acela minunat, aș pătrunde în Istorie. Am doar un 
pas de făcut: să mă ridic din jilt si să intru în lumea-de- 
Altcândva. 

Cornul de vânătoare domnesc cheamă, sfâșietor, de 


11 


departe. 

Dar eu nu resimt decát o teamá cumplitá si-mi stráng 
faţa în mâinile tremurând. 

Aș vrea să dorm. Aș vrea să închid ochii și să dorm aici, 
în aerul cáldut al Muzeului, întreaga viaţă, ca un exponat. 
Să treacă lumea și să mă privească dăinuind în colb de 
timp, cu o etichetă de plexiglas dedesubt, indicând 
exponatul. 

În spaţiul întunecat al zidului spart un călăreț inzáuat își 
arată o clipă figura. Un câine imens cu botul roșu hămăie. 
Zimbrul muge de pleznesc ferestrele și, suflând greu, se 
răsucește în loc în spaţiul strâmt al sălii, răsturnând 
vitrinele de sticlă și dărâmând tronul și panopliile de pe 
pereţi. Dar flamura îi fâlfâie între coarne când iese 
tropăindu-și copitele de se cutremură pământul. 

Și abia mult mai târziu îndrăznesc și eu să mă desprind 
din ungherul în care m-am ascuns, zbughind-o spre 
telefonul de la intrare. Alerg dintr-o sală într-alta și 
pătrund pe parchetul proaspăt ceruit izbindu-mă, ca orb, 
de mobile. 


11. În lumina zorilor, pe autostrada cu patru piste trece 
din când în când câte o mașină în mare viteză. În parcul de 
vizavi trandafirii își scutură nostalgic roiurile de petale 
suferinde. 

Cei doi milițieni din curte clatină din cap, discutând 
despre răspundere și penalizări. Lângă o Scânteia de ieri, 
31 august 1976, păstrând pete de tălpi de pantof, văd unul 
dintre manuscrisele „rare”, luat din vitrină de nebuneală. 

Mă aplec pe vine lângă codicele domnesc în facsimil 
povestind despre vânătoarea lui Dragoș și despre miracolul 
furtunii în care fiara rănită de moarte s-a rătăcit în 
stuhăriș, dispărând, cu cáteaua regelui o dată, într-un 
bulgăre de foc din cer cum nu s-a mai văzut, chiar de sub 
privirea Domnului. Si cum, în miezul de foc, viitorul 


12 


Întemeietor a întrezărit într-o clipă Steagul Ţării și Tronul, 
pe care stătea un gnom în pielea goală, chircit. 


12. Cortine de frunze roșii, însângerate, bântuie orașul. 
Am pornit-o iar, cu spatele încovoiat, din ușă în ușă după 
un servici. 

leri am găsit pe aleea dinaintea parcului o urmă uriașă 
de copită. Si în retinele minţii mi-a scăpărat încă o dată 
imaginea zimbrului, prea mare să-ncapă între pereţii unui 
muzeu municipal de istorie. 

1988 

Sursa: Fictiuni.Ro 408/2014 


13 


DESCOPERIREA 


Celálalt se apropie de mine, tremuránd vizibil. 

— Domnule, nu te supăra că te abordez asa... 

Ridic o sprânceană, agasat. 

Doamne, ce nu pot să-i sufăr eu pe ăștia de te acostează 
la cârciumă! (deși ar fi interesant de dezbătut rolul 
bodegilor în intercomunicarea umană; ar fi interesant de 
studiat rolul acestor lăcașuri, încă de pe la o mie opt sute - 
cafenelele de la Paris - fiindcă aici se făcea cel mai intens 
„schimb liber de informaţii” după Revoluţie. Printr-un 
mimetism interesant, tradiția Bodegii ca loc de întâlnire s-a 
extins de la Marele Oraș până la satele cele mai 
îndepărtate ale Continentului. E greu de precizat astăzi 
cum se făcea mica intercomunicare înainte de apariţia lor. 
Existau și Case mai des frecventate - cum sunt cele 
descrise de Honore de Balzac - dar este remarcabil că nici 
Dumas, nici Sienkiewicz nu se simt în stare să imagineze 
alt loc de întâlnire pentru aflarea de noutăţi decât 
bodegile. Aici, știrea mică și știrea mare erau făcute 
publice și comentate. Ceea ce sugerează o vulgaritate a 
unei „apropieri” și ,familiaritáti” grosiere între membrii 
„pleavei umane” - și nu numai. Treptat, „luxul singurătăţii” 
avea să devină popular - dar direct proporţional cu tariful 
„serviciului”, în bodegi. Calitatea distruge instrumentul 
determinant și-i deturnează sensul. În copilăria mea, pe la 
anii '60-'70, bodega mai juca încă un rol important în 
viața... culturală a multor oameni din „păturile de jos”. 
Pentru prețul unei băuturi banale aveai acces la o societate 


14 


pestritá, la informatiile care se vehiculau ín cadrul ei. Ín 
multe povestiri ale prozei culte, naratiunea íncepe ca ín 
Turgheniev sau Sadoveanu, la diferite hanuri ale 
Ancutelor. Abia de vreo douăzeci de ani încoace această 
„tradiţie” s-a estompat, nu atât prin generalizarea mass- 
media, cât printr-o ridicare excesivă a „nivelului social” al 
acestor bodegi. Ca o pierdere a sensului lor inițial în 
scopul ,functionalitátii” apare cadrul muzical - din ce în ce 
mai elaborat, dar și mai scump - cu tonalitatea urcând de 
la nivelul de „fond sonor” până la dominanta acustică din 
cazul discotecilor. Comunicarea vie, originală, este 
înlocuită de comunicarea-standard, abstractă de cele mai 
multe ori prin necunoașterea limbii în care se cântă. Se 
produce astfel o pierdere de intimitate, o spargere și 
înghețare a vieţii sociale, o șablonizare stupida a 
microsocietăţii. Locurile unde „se punea tara la cale” devin 
doar o prelungire a spaţiului însingurării și alienării 
moderne în care nimeni nu mai cunoaște nimic despre 
nimeni decât din mass-media și în care toate serviciile se 
plătesc. Din ce în ce mai scump. Aparatul represiv și de 
control, probabil, care avea interesul său în torpilarea 
acestor  „bisericuţe” a încurajat „asanarea” acestor 
„cuiburi” și cloace de promiscuitate, și violenţă, si complot 
inconfortabile pentru Putere. Dar, prin stoparea lor și 
trecerea din nivel ,underground” în plină lumină social- 
istorică, microsocietatea se epurează și de bună parte din 
informaţia pe care o stoca și vehicula. Acestor oameni „de 
jos” li s-a răpit scena socială pe care se exprimau și ai 
cărei protagoniști erau, în umbră. lar Marea Scenă a 
Marelui Spectacol care, de fapt, se alimenta - stilizat - din 
această zonă instabilă de variabilitate necontrolată, Marea 
Scenă a monopolizat atenţia tuturor, ieșind însă extrem de 
sărăcită prin victoria obţinută. Transmisiunile sportive au 
urcat în topul de audienţă dominant. lar Oamenii abia dacă 
mai au despre ce bârfi.) 


15 


Te duci si tu sa iei un pahar si te trezesti cu unul din 
asta pe cap... 

—Am făcut o descoperire extraordinară... Domne, 
dumneata de unde ești de loc? 

— De aici, de unde să fiu? Din București. 

— Mda... Si eu credeam la fel... 

— Adică? îl întreb plictisit. j 

— Si eu credeam că sunt din București. În București. 

— Şi nu eşti? 

— Nu. 

lau o inghititurá din paharul de whisky de pe masă si 
aştept să îmi explice. 

— Uite, zice, tu ce bei acolo? 

— Whisky. 

— Şi e whisky? 

— E whisky. 

Îmi înșfacă paharul si gustá. Apoi mi-l dă înapoi, 
strâmbându-se. 

— Nue. 

Mă uit pe sub spráncene, enervat de gestul său brusc 
care m-a lăsat fără replică, la idiotul ăsta spilcuit - poartă 
costum de funcționar superior sau ceva de genul ăsta si, 
când colo, își bagă botu-n paharul meu ca nesimtitu' si mă 
báráie pe mine la cap cu nu știu ce tâmpenii. 

— Nu e, domne, whisky! repetă nonsalant. 

— Da ce e? 

— E succedaneu. Nu stiu ce e. E colorant... 

— Eu l-am plătit de whisky, zic, cu o grimasă agasată. 

— A, bine, asta e altceva... Dacă îţi place îţi mai fac eu 
cinste cu unul... 

la un gât si din paharul lui si continuă: 

— Uite, și ăsta, cică e Courvoisier. Da nu e. 

Aha, mă lamuresc, ásta-i din áia de la ,Opozitie” care 
cáráie cá nu-i place nimic. 

— La ce partid ești? îl întreb. 


16 


— La niciunul. Noi, ástia supra-guvernamentali, suntem 
apolitici. 

— Supra-guvernamentali? 

— Da. Lucrez la un Institut de cercetári al Armatei. 

— hi... zic si iau o gură de whisky. Sau, poate, erzat, 
cum zice ásta. 

— Domne, continuă omul nostru, si cum îţi spuneam - eu 
am treabă cu determinări geografice, cu coordonate 
precise... 

— Si? 

— Si, aia e, că nu e! 

— Ce „nu e”? 

— Bucureștiul, domne! Nu înţelegi? Ăsta nu e 
Bucureștiul. Nici România nu e România. Nici Europa nu-i 
Europa. Trăim istoria și localizarea unui alt oraș și unei 
alte lumi. 

— De când? 

— Habar n-am. Uite, dumneata zici că ești bucureștean, 
nu? Mai știi pe cineva dintre cei nativi, dintre prietenii din 
copilărie, ceva?... 

— Sincer să fiu, nu. Acum nu mai cunosc... La 
Revoluţie... 

Îmi dau seama că, de ani si ani de zile, persoanele 
cunoscute ale tinereţii și adolescenţei mele fuseseră 
substituite treptat de relaţii noi, care nu prea mai erau 
același lucru cu cei dinainte. Până și cei cu care fusesem 
foarte apropiat nu mai erau la fel. Se schimbaseră. Sau, 
dacă era cum zicea ăsta, fuseseră schimbaţi. 

— Asta e. Vezi? Istoria și localizarea în care ne aflăm 
sunt ale altui oraș. 

— Si noi unde suntem? îl întreb, nedumerit. 

— Nu știu. 

Mă ridic enervat, plătesc chelnerului consumatia și plec. 
La ieșire, în stradă, mă simt complet debusolat. Oare ce 
mi-o fi venit să intru tocmai în birtul ăsta, într-un cartier 


17 


necunoscut? Întreb pe cineva cum pot ajunge în Centru și 
îmi arată exact direcţia opusă celei în care o luasem. Și îmi 
zic: chiar, ce-ar fi dacă tembelul ăla ar avea dreptate și noi 
suntem aici într-un facsimil al adevăratului București care 
este, de fapt, în complet altă parte? Chestia asta, evident, 
nu are nici un sens, dar treaba cea mai neplăcută este că, 
nici acum, după câteva ore de mers, nu am reușit să ajung 
într-un loc cunoscut.  Rătăcesc printre magazine 
necunoscute, cu firme cu nume străine, necunoscute, pe 
străzi și prin pieţe necunoscute. Așa că mă opresc să mai 
întreb pe cineva cum pot ajunge în Centru. Și, culmea, n- 
am la mine nici bani să pot lua un taxi până acasă. De 
altfel nici nu trece niciunul. 


Sursa: Fictiuni.Ro 408/2014 


18 


CUNOSCATORII 


Gradul întâi de inițiere 


1* Aceste instrucţiuni se adresează conducătorilor de 
zbor de pe navele interplanetare ale Planetei a II-a 
Albastre, din sistemul Stelei Aurii. 

2° Prezenta instrucţiune preconizează că faţa nevăzută a 
Satelitului Pustiu al Planetei a III-a Albastre din sistemul 
Stelei Aurii este ZONA INTERZISĂ, aflându-se sub 
protecţie împotriva cercetărilor de orice fel. 

3° Instrucţiunile numerotate 1° 2° 3° 4° si 5° parvin 
echipajelor prin intermediul sistemelor cibernetice de 
bord. Aceste instrucțiuni au caracter strict secret, emisia 
lor se face local, numai după decolare, iar cei vinovați de 
deconspirarea acestor informații îşi asumă riscurile de 
rigoare. 

4° Informaţiile cuprinse în ele sunt repetate ori de câte 
ori apare primejdia iminentă de încălcare a lor. Pe 
perioada transmiterii, legăturile cu bazele de la sol sau 
celelalte baze în zbor sunt întrerupte. În cazul în care 
echipajul uman nu respectă prevederile prezentelor 
instrucţiuni, sistemul de securitate a zborului predă 
comanda pilotului automat până la degajarea zonei 
protejate. Sunt interzise manevrele care periclitează 
secretul ZONEI precum şi cele care incomodează căile de 
acces ín ZONĂ. Vinovatii se fac direct răspunzători de 
urmările încălcării acestor instrucţiuni. 

5° După întoarcerea din misiune, prezentele instrucţiuni 


19 


intră sub protecţie în cadrul fondului de informaţii 
vehiculabile prin sistemul cibernetic al navei. Ele nu 
reprezintă un material documentar sau optional. 
Transmiterea lor se face prin mijloace subliminale. 


Gradul al doilea de inițiere 

1* Aceste instrucţiuni sunt destinate echipajelor umane 
din expedițiile interastrale de la bordul navelor care 
dezvoltă viteze fotonice sau hiperfotonice capabile să 
producă perturbații paradoxale în  spaţiul-timp. 
Transmiterea se va face prin canalele psi de la bordul 
navelor, în clipa depășirii limitelor luminice care întrerup 
contactele cu baza. 

2° În rutele pe care le veţi urma, veţi întâlni diverse 
forme de organizare a materiei, unele similare ori 
asemănătoare vieţii de pe planeta dumneavoastră de 
origine, altele total diferite de acestea. Evitaţi contactele 
cu formele de existență din preajma stelelor diferite de 
aceea care luminează planeta de pe care proveniţi, fiindcă 
aceste forme de existenţă nu au nici un element comun cu 
formele de manifestare a existenţei căreia îi apartineti. In 
cazul unora dintre aceste ființe vá este extrem de greu să 
distingeti chiar și faptul că aveţi de-a face cu fiinţe, 
existând primejdia confundării lor cu fenomene fizice 
naturale necunoscute, ceea ce poate duce la acţiuni ce ar 
putea periclita nu numai expedițiile din care faceţi parte, 
dar și relaţiile ulterioare ale civilizației dumneavoastră cu 
celelalte civilizații puternice (și nu arareori intransigente) 
din galaxie. Sunteţi avertizați să evitati cu precădere 
contactele cu manifestările energofage din preajma 
stelelor neutronice. 

3* În drumurile pe care le veţi efectua, este probabil să 
întâlniți expediţii ale Cunoscătorilor. Nu încercaţi să 
stabiliți contacte cu aceștia, periclitându-vă în caz contrar 
șansa întoarcerii acasă. 


20 


4° Precum ati fost deja instruiți înainte de decolare, la 
întoarcere, în funcţie de lungimea și durata expediției din 
care faceţi parte, veţi regăsi planeta natală într-un spatiu- 
timp care a fluctuat mai mult sau mai puţin faţă de 
momentul zero al plecării. Pentru a evita buclele 
temporale, va fi necesar să petreceti un stadiu 
compensator în coloniile Cunoscătorilor aflate pe faţa 
nevăzută a Satelitului Planetei a III-a Albastre din sistemul 
Stelei Aurii. 

5° Drum bun, temerarilor! Vă așteptăm întoarcerea 
încununată de succes! 


Gradul al treilea de inițiere 

1° Aceste instrucţiuni se primesc pe canalul 
cromozomial de către orice Cunoscător care va călători la 
bordul navelor  tahionice care dezvoltă viteze 
multihiperluminice sau al navelor compacte cu acceleratii 
turbionare statice destinate deplasărilor prin spatiul-timp 
precum si cu acceleratoarele pe cuantică galactică 
destinate să treacă din sistem în sistem de praguri de 
viteze metagalactice de limită, călători pentru care 
vectorul timp-de-referintá se inversează căpătând, în 
modul, acceleratii foarte mari în comparaţie cu timpul real 
al sistemului-bază din care pleacă. 

2” Cunoscătorule! 

Călătoria ta este destinată studierii limitelor cunoscute 
cele mai îndepărtate ale Cosmosului, și trecerii dincolo de 
aceste limite. 

Întoarcerea ta din această călătorie a fost cu multe 
secole sau chiar milenii mai înainte de Epoca Zborurilor 
Intergalactice. 

De la întoarcerea ta, tu și urmașii tăi faceţi parte dintre 
Cunoscători. 

Fii bine venit! 

ACEASTA ESTE URAREA CUNOSCĂTORILOR. 


21 


3* Întrucât este posibil ca întoarcerea ta să fie înaintea 
Noastră, este de datoria ta, în acest caz, să începi 
amenajările pentru Colonia Cunoscătorilor de pe faţa 
nevăzută a Satelitului Pustiu al Planetei a treia Albastre a 
sistemului Stelei Aurii. 

4° Orice contact cu locuitorii planetei acesteia din Epoca 
Războaielor este interzis Cunoscătorilor! 

Orice scăpare de informaţie pe vectorul Timp poate 
influenţa catastrofal Istoria speciei din care faci parte. Nu 
anihila Viitorul, chiar dacă este în joc viaţa ta! 

5 Mesajul tău către Cunoscători și omenire este 
transmis ereditar tuturor urmașilor tăi, pe o alelă 
dominantă și stabilă. Dacă nu ai urmași, ești dator să lași, 
în Colonia Cunoscătorilor, mesajul tău înmagazinat în 
memoria cibernetică de la bordul navei. 

Dar este interzisă metisarea Cunoscătorilor cu strămoșii 
lor pământeni. Mesajul genetic al copiilor mutanti a 
conţinut informaţii maligne care i-au determinat să se 
întoarcă pe Planetă, în urma celor câteva cazuri de 
indisciplină ale Istoriei fiind necesare măsuri radicale, 
pentru a se evita mari deformări de cromoplastie 
deformantă. 

Întrucât există posibilitatea ca tu să fii începutul și 
Sfârșitul, știi că Istoria, așa cum a fost, a dus, în mod cert, 
până la tine. Modificând-o cât de puţin, riști nu numai să te 
excluzi de la toate existentele tale viitoare posibile, ci 
expui întreaga Omenire la urmări imposibil de prevăzut 
după lungi perioade temporale, urmări care pot împinge 
Istoria în catastrofe irecuperabile. 

Trebuie să ţii cont și de caracterul negentropic al 
Informaţiei, care, chiar în cazul în care tu, cauza efectului, 
ai dispărut ca posibilitate odată cu întreaga civilizaţie 
viitoare din care provii si de care apartii, Informaţia scursă 
prin tine persistă anacronic, modificând Istoria. 

SPUN CUNOSCĂTORII 


22 


CARE STIU TOT CE A FOST 

SI CARE PROIECTEAZĂ ÎN CUNOSTINTA DE 

CAUZĂ CELE CE VOR VENI. 

6° Caută să ajungi în drumul tău prin Univers la Marea 
Periferie Spongioasă, care învăluie Spaţiul și Timpul. 

Se va consemna în Informaţia genei tale punctul în care 
ai întâlnit Marele Zid, ai cărui parametri se schimbă de la 
o expediţie la alta. 

Acesta este obiectivul cercetării tale, pentru care ești 
trimis, cu voia Cunoscătorilor, la indicatia lor! 

7° Nu te aventura în sistemul Spongios al Marii Periferii! 
Pentru cunoaștere, ea este infinită. 

SPUN CUNOSCĂTORII 

Dacă spaţiul este infinit, cunoașterea noastră este finită. 

SPUN CUNOSCĂTORII 

Există, însă, direcţii în care încă nu s-a ajuns la învelișul 
SPONGIOS. Există, deci, posibilitatea ca Limita Periferică 
să fie parţială. 

SPUN CUNOSCĂTORII 

Există, chiar, posibilitatea să fie un corp unitar, de 
dimensiuni colosale, dar finite. 

SPUN CUNOSCĂTORII 

Marele Burete Cosmic emite, pulsând. Tot Universul 
este plin de emisiile lui. 

Cercetează aceste emisii. Ele există peste tot unde au 
ajuns Cunoscătorii de dinainte de tine. Pe argumentul 
ordinii care domnește în emisiile Marelui Spongier, unii 
Cunoscători presupun că ar fi vorba de un Mesaj. Unii 
presupun chiar că Spongierul ar fi o vieţuitoare cosmică. 

Tu ascultă dacă peste tot Marele Spongier se manifestă 
la fel. Dacă așa se manifestă de la începuturi. Dacă emisia 
lui este neschimbată. 

SPUN CUNOSCĂTORII 

8* Vei investiga, deci, nu numai în Spaţiu, ci și în Timp, 
Cunoscătorule! 


23 


Poate că tie îţi este dat să afli Taina! 

Nu uita însă cine te-a trimis! Și fă în așa fel încât 
răspunsurile tale la întrebările Cunoscătorilor să ajungă 
după plecarea ta, pentru a nu-ţi anula, în caz contrar, 
plecarea. 

9° In orice caz, de aici înainte, ești cel mai în măsură să- 
ti judeci faptele. Esti LIBER. Dar RĂSPUNZĂTOR. 

10° Urmașii tăi, 

Urmașii Coloniei Cunoscătorilor, 

înfiinţată poate chiar de tine 

vor comunica ACELE INFORMAŢII 

și ATUNCI 

CÂND VA FI CAZUL. 

Noi suntem Ei, Cunoscătorii, 

responsabili de destinul Istoriei! 

căreia noi îi știm sensul, scopul și mijloacele 

prin care! 


Fă, deci, să nu uităm 

Locul și Timpul din care provenim, 
Locul și Timpul din care ai plecat, 
Sursa! 

Atotputernici 

Suntem stăpânii Informaţiilor! 


Drum bun și adio 
fiule, 
tată! 


Bun venit, 
Cunoscătorule! 


Sursa: antologia „Nici un zeu în Cosmos”, Editura 
Politică, 1985. 


24 


MECANIO 


1. Sichenita avea șaisprezece ani când, cunoscându-l pe 
Rit, acesta îi făcuse cadou floarea de mecanig. 

— Dacă știi să o foloseşti, poţi face orice cu ea, îi spuse 
el. 

Sichenita se bucurase de dar. Era sătulă de jocuri 
electronice, de teste, de filme pe video și, într-adevăr, fără 
să-și fi dat seama până acum, sufletul ei tânjea tocmai 
după o floare de mecaniq. 

— lată, îi arátase Rit, dacă o pui așa, se deschide într-a 
cincea dimensiune. lar dacă o pliezi... 

Rit era blond, cu ochi albaștri, cu păr cret, mâini 
puternice și suflet ascuns de om care a colindat toată 
galaxia, de om care a trecut și prin spaţiile și timpii 
perturbati din preajma stelelor negre, și prin paradoxurile 
hiperluminice. 

Sichenita clătinase părul cenușiu, privindu-l candid cu 
ochii ei căprui de copilă vinovată. Îl întrebase de unde știa 
el că ăsta fusese cadoul pe care și-l dorise cel mai mult. 
Dar Rit nu-i răspunsese nimic la această întrebare, 
zâmbind misterios. 

După aceea, Rit plecase iar într-o cursă pentru Vesnicie. 
Cursele lui Rit erau fără întoarcere, fiindcă drumul lui, 
trecând dincolo de pragul luminic, dura în Eternitate. 
Sichenita rămăsese cu floarea de mecanig, ale cărei petale, 
odată cu vremea, au căzut una câte una, lăsând pistilul gol 
și fructul cât o nucă pe care fata, astăzi matură, l-a cules 
cu grijă, păstrându-l într-o cutiutá de sidef, alături de 

25 


farduri si de trusa de unghii. Înainte de a se arunca în 
vârtejul vieţii, mai scotea încă, seară de seară, din cutie, 
micul ghem de angrenaje în embrion, admirándu-i fineţea 
și subtilitatea de neimaginat. Micul mecaniq avea o 
gingășie aproape organică. 

Dar după ce viaţa a răpit-o pe tânără în banalitatea 
cotidiană,  pândind cu  nenumăratele-i capcane și 
contorsiuni, Sichenita a uitat de aceste fleacuri ale 
copilăriei, depozitându-le, pe cele fizice în noptiera de 
lângă pat, cu scrisorile de la colegele de clasă, iar pe cele 
sufletești, în cutele cele mai adânci ale memoriei care iartă 
trecând cu vederea. 

Au urmat Albert, cererea lui în căsătorie, copilul, 
moartea Oriendei, mama Sichenitei, apoi altele, și altele - 
viața e lungă, mai lungă decât putem privi noi cu ochii 
miopi ai mintilor noastre finite, în care non-finitul doar se 
reflectă. 

Însă într-o zi, venind obosită de la servici, îl găsise pe 
Val jucându-se cu un obiect ce-i păru cunoscut și, dintr-o 
dată, figura arsă de soare și brăzdată de riduri a lui Riţ îi 
răsărise tinerei femei dinaintea ochilor înlăcrimaţi cu izul 
nostalgic și sărat al litoralului iarna. 

Primul gând fusese să-l snopească pe Val în bătaie 
pentru că profanase cu indiscretia lui un mormânt dureros, 
dar își luase îndată seama și-și spusese că, în fond, copilul 
e prost, nu înţelege nimic din ce-i în sufletul ei, și atunci se 
multumise să-i ceară „jucăria” pe care, după ce constatase 
că embrionul se maturizase, mișcându-și acum delicat 
pistoanele subtirele care-l făceau să semene cu o 
mașinărie miniaturală fără sens și scop, i-o înapoiase 
puștiului, fiindcă, pângărit, rodul amintirilor de demult nu-i 
mai spunea ei nimic, în vreme ce Val părea să se bucure de 
achiziție. După ce a aflat ce reprezintă, Val s-a dus să 
planteze ceapa de mecaniq în grădiniţa dintre blocuri. 
Sichenita îl urmărise de sus, de la geam, constatând cu 


26 


ocazia asta, pentru prima oară, cât de mic îi apărea de la 
asemenea distanţă produsul durerii și suferințelor ei, care 
doar cu câţiva ani în urmă i se păruse atât de insuportabil 
de mare. Val era o gâza ciudată, foindu-se pe peluzele de 
zarzavaturi, printre blocurile placate cu panouri 
fotoelectrice oarbe. 

Era o zi de toamnă târzie. Când auzise glasul copilului 
revenit de jos, tresărise. Întorcând ochii spre camera 
răvășită - Albert era de o neglijenţă revoltătoare si 
Sichenita trebuia să strângă mereu după el - simţi în piept 
un gol ca o tristeţe mare. 

— Ce crezi, mámico, va da o nouă floare de mecaniq? 
întreba Val nătâng. 

În după-amiaza aceea, sfidând frica de derbedei, îl luă 
pe micut și se duse cu el sá se plimbe în parcul de la 
marginea orașului. A fost o evadare încântătoare, dar pe 
care nu avea să o mai repete niciodată. Arbori roșii se 
ináltau  majestuoși dintre  inflorescentele tomnatice, 
izbucnind într-o ultimă efuziune vegetală fără prihană. 
Flori extatice explodau ca într-un vis - flori de lumină, flori 
organice, flori de cenușă în vântul toamnei. Mirifice flori, 
dintre care niciuna, totuși, nu se putea compara cu floarea 
de mecanig din amintirea ei însângerată. 


2. Pe aleea dintre blocuri bate un curent rece. Siluetele 
întunecate ale clădirilor se înalță austere. Cu trupul 
înclinat înainte, rebegită de frig, Sichenita vine acasă. 
Ajungând în dreptul scării, zărește mai încolo, în noapte, 
ceva mișcându-se încet, schimbându-și continuu conturul 
neclar. „Un tufiș”, își spune. Un tufiș desfrunzit de vântul 
necruţător ce șuieră fără încetare în cornetul cu meandre 
al orașului pustiu. 

Sichenita se gândește că, iată, odată cu trecerea anilor, 
rămăseseră numai ei: ea, Albert si Val, o familie izolată, 
umplând cu trupurile și miasmele răsuflărilor lor 


27 


apartamentul ín care-si treceau viata. Unde era Rit? Unde 
erau prietenele si prietenii de altá data? Ce se alesese de 
veselia si de glumele de atunci? Unde au esuat visurile si 
speranţele copilăriei? 

S-au dus! Au zburat, ca frunzele tufișului de lângă 
intrare, luate de vântul toamnei, odată cu anii, odată cu 
tinereţea, care nu va mai veni înapoi, nici ea, niciodată. 

Intrând în bloc, din întunericul gurii știrbe a casei pustii 
a liftului, o întâmpinară ochii lucioși ai șobolanilor. 


3. Dis-de-dimineaţă, când s-au trezit, s-au repezit la 
fereastră. Își luaseră obiceiul, de câteva săptămâni, ca ăsta 
să fie primul gest al zilei. 

Înaintea blocului, itindu-se din zăpada proaspătă a 
începutului de iarnă, un conglomerat de ţevi, braţe 
mecanice, pistoane și pârghii, mijloace primitive, 
elementare, dar atât de gingaș alcătuite încât păreau o 
adevărată bijuterie tehnică. 

— A mai crescut de ieri! se agita Val. Nu-i așa că a mai 
crescut? 

Ca și în celelalte dimineti de când răsărise tufișul de 
mecaniq, Sichenita avea impresia că visează, ca nu e 
adevărat, că trăiește într-o lume ireală, plăsmuită parcă de 
mintea ei. Simtea mereu, până si la servici, nevoia să-și 
reconfirme fenomenul, să se ducă să pipăie, să privească, 
să vadă. 

Strânși împrejurul tufișului, ca de fiecare dată, mai găsi 
și alţi vecini, ba chiar și câţiva trecători opriţi din drum 
sau, cine știe, poate veniţi special să studieze angrenajul 
de tije cu aspect metalic răsărit din pământ în petecul 
dintre blocuri. Si tot ca de fiecare dată când se apropia de 
tufiș, Sichenita se simţi pătrunsă de căldura aceea intima, 
uluitoare, ca un entuziasm, ca o speranţă inaltátoare, de 
dincolo de fire. 

Era o dimineaţă cenușie, mată, cu cer uzurpat și greu, 


28 


atârnând din aripile sfâșiate deasupra lor. 

Sichenita își aminti că starea vremii influenţează starea 
psihică. Remarcă, deci, cu atât mai mult, cât de paradoxal 
se lăsau purtaţi de irezistibilul suflu generat de tufis. 
Strânse mánuta fierbinte a lui Val, și acesta își întoarse 
către ea ochii umezi ca de o mare emoție. Își zâmbiră. 

Abia acum Sichenita îl remarcă pe tânărul în uniformă 
muncitorească din stânga lor. Privirile li se încrucișară o 
secundă. Tânărul îi zâmbi și el, cu o candoare nefirească. 

„Nu poate fi un derbedeu” își spuse Sichenita, miratá ea 
însăși de gândul acesta și de dorinţa nemaiîntâlnită din 
suflet. 

— Simtiti și dumneavoastră? o interpelă tânărul, în 
șoaptă. 

— Da, răspunse Sichenita. 

Se apropiară unul de altul și se sărutară, ca nimic mai 
firesc. 

După aceea tânărul se aplecă spre Val și-l întrebă dacă 
simte și el. 

— Da, răspunse Val. 

Și tânărul murmurase: 

— Interesant! Uluitor! 

Privind împrejur, descoperi figurile transfigurate ale 
tuturor celorlalți. Și atunci, Sichenita se simţi oarecum 
mândră că ea era cauza primă, necunoscută de nimeni, 
care generase minunea capabilă să răspândească în suflete 
căldura aceea învăluitoare. 

— Pe mine mă cheamă Rabl, se prezentase tânărul 
muncitor, întinzându-i mâna. Mă bucur că v-am cunoscut. 


4. A urmat o iarnă grozavă. Gândindu-se înapoi, 
Sichenita revedea perioada respectivă ca luminată de o 
netármuritá încredere în viitor. 

Fără a putea preciza nimic concret despre ceea ce 
trăiau, zeci și apoi sute de oameni se strângeau zilnic 


29 


înaintea acelui lucru căruia nici nu știau cum să-i zică: 
plantă, mașinărie, tufiș? Adunați în spaţiul îngust dintre 
blocuri, priveau ore în șir la strania alcătuire, discutând în 
șoaptă lucruri fără importanță, schimbând impresii, 
bucurându-se, prevestindu-și mari evenimente apropiate și 
încercând sá întruchipeze în vorbe, vizionari, fericirea 
care-i aștepta. Erau un întreg împlinit, presimtind în 
microcomuniunea lor germenele unei societăţi noi, teribile, 
unice și planetare, ce se manifestă ca un singur tot, ca o 
singură ființă vie, sensibilă, inteligentă. 

Făceau cunoștință unii cu alţii, în preajma focurilor 
înjghebate de cei mai matinali. Sporeau pălălăile cu 
fleacuri aduse special de-acasă: deșeuri organice rătăcite - 
relicve din alte vremuri, binevenite acum să contribuie cu 
decompozitia lor primitivă la încropirea climatului de 
destindere și comuniune, pe care numai focurile de tabără 
îl pot crea. 

Erau din ce în ce mai multi. De diverse profesiuni si cu 
diverse ocupaţii, mai mărunți pe scara ierarhică sau mai 
importanţi, mai tineri sau mai bătrâni, la început doar 
vecini de prin cartier, dar după aceea și străini veniţi de 
departe: oameni, oameni, oameni... 

A fost o iarnă minunată. Ningea cu fulgi mari, iar ei 
tropăiau prin zăpadă să se încălzească, petrecând ore 
întregi, fantastice ore de neuitat, într-o atmosferă de 
formidabil entuziasm, înțelegere și tovărășie. 


5. A fost o iarnă neobișnuit de lungă. Ningea fără 
întrerupere, abundent, ca în povești. Apoi, pe neașteptate, 
a apărut soarele. Un astru mic, punctiform, îndepărtat. O 
stea printre celelalte stele ale cerului senin și tăios. 

Val a intrat în fugă în dormitor, fără să se descalte, 
strigând cât îl ţineau plămânii. 

— Au venit oficialii! Au venit oficialii! 

Într-adevăr, privind pe geam, Sichenita zări o mașină 


30 


mare, parcată lângă tufisul de mecanig. Din burduful 
mașinii se desprindeau cabluri lungi cu camere de luat 
vederi și reflectoare. Împrejurul tufișului răsărise ca din 
pământ un gárdulet de fier forjat și, ceva mai încolo, o 
tribună scundă de plastic de pe care un vorbitor gesticula, 
arătând când și când spre lumea strânsă și spre tufișul de 
mecaniqg. 

Când Sichenita si Val au coborât, au găsit adunarea într- 
o agitaţie febrilă. 

— De-acum încolo să vezi ce-o să fie!... șușoteau voci 
încântate, exaltate. 

— Vă daţi seama ce importanţi am devenit? își frecau 
mâinile câte unii. 

Emisiunea realizată a fost transmisă într-un program 
referitor la curiozitáti din obiceiurile populare locale. 

Edilii orașului au mai trimis și o comisie care să constate 
starea tufișului de mecanig, după care au repartizat trei 
schimburi de oameni de ordine însărcinaţi cu întreţinerea 
și disciplina la tufiș. Focurile au fost interzise. 

Asta a fost tot. A, în plus, ar mai fi de adăugat listele 
nominale de participare la întruniri, liste despre care s-a 
spus că sunt obligatorii, dar după câteva zile directiva a 
rămas fără răsunet, și toată lumea a considerat-o o simplă 
formalitate. 

Când Sichenita a venit cu Val seara acasă, a avut o 
„discuţie tare” cu Albert. 

— Tu nu ai de gând să mai vezi și de gospodărie? i-a 
reproșat acesta, îngustându-și a ură ochii negri sub fruntea 
încruntată. 

„Riţ nu se încrunta niciodată asa la mine” își spusese 
Sichenita. „Riţ nu ar fi ridicat niciodată tonul la mine”. 

— De când cu năzbâtia asta, ai uitat și de gospodărie și 
de tot! continuase Albert. Lui Val i-a fost interzis să mai 
piardă vremea în preajma mașinăriei... sau, poftim, 
creaturii ăleia stupide din fața casei. Din pricina asta și-a 


31 


neglijat lectiile si uite cu ce note vine de la un timp! 

În noaptea care a urmat, Sichenita n-a putut dormi. 
Medicul cibernetic i-a recomandat niște pastile, dar ea nu 
s-a conformat sfatului. În tristele zile ale primăverii, s-a 
chinuit, trecând cu greu prin toate limburile infernului. 
Străină și descurajată, nu mai simţea nevoia să mai vadă 
pe nimeni. Nu o mai interesa nimic. Toate speranţele i se 
năruiseră. 

Lumea era un haos, un conglomerat de individualitáti 
solitare, de care se temea. Fusese, doar cu puţin timp în 
urmă, una dintre animatoarele cele mai fervente ale 
grupului dintre blocuri, și iată că azi nici pe geam nu se 
mai uita să constate dacă se mai strânge lumea împrejurul 
tufișului care crescuse stufos, acoperind deja, cu tijele și 
excrescentele articulate și în continuă mișcare, gárduletul 
de fier forjat cu oare oficialii îl îngrădiseră. 


6. Odată cu venirea verii, Sichenita se simţi cuprinsă de 
o indolenţă fără margini. Nu se mai lăsa antrenată de 
nimic. Ameţită ca de o boală lungă și grea, străbătea zilnic 
orașul până la servici și înapoi până acasă, executându-și 
sarcinile uzuale ca pe o corvoadă insuportabilă, care nu-i 
mai lăsa energie pentru nimic altceva. De câte ori 
întâmplarea îi scotea în cale vreo figură cunoscută din 
grupul dintre blocuri, ocolea privirile, evitând orice 
contact. Din acest motiv nu remarcă decât foarte târziu că 
și ceilalți procedau la fel, ferindu-se unii de alţii ca niște 
conspiratori. 

Într-o zi însă, se simţi apucată de mână aproape cu 
brutalitate. 

— Ce faci, Sichenita? o întrebase o voce ca un vis uitat, 
de care-ţi reamintești brusc, sub inspirația unei realităţi ca 
fumul. 

Era Rabl, tânărul muncitor cu care înnădise cândva, la 
începutul iernii, acea prietenie sinceră și spontană de care, 


32 


dacă ar fi aflat Albert, ar fi avut, probabil, toate motivele sá 
fie nemulțumit. „Te încurci cu golanii!” ar fi spus, fără doar 
și poate, lăsându-se călăuzit numai de aparente, ca 
întotdeauna. 

Deși își luase inima în dinţi oprind-o și vorbindu-i, Rabi 
nu avusese totuși curajul s-o și sărute, ca altădată când se 
întâlneau. 

— Ce mai faci, Sichenita? 

Și ea, nemaiputându-l evita în nici un fel, îi răspunse 
moale: 

— Rău. Rău de tot. Am fost bolnavă... 

— Şi tu? o întrebase tânărul, îngândurat. 

— Cum adică „și eu”? tresarise Sichenita. 

— Așa: și tu? Fiindcă și eu am fost bolnav, și, de lao 
vreme, toţi cu care m-am întâlnit, dintre cei ce ne 
strângeam la tufișul de mecanig, îmi spun că au fost 
bolnavi. E ca o molimă. 

Si Rabl începu să-i descrie Sichenitei simptomele bolii cu 
care se confrunta: dezinteres, frică, lipsă de perspective, 
înstrăinare de ceilalţi. Tânărul muncitor parcă i-ar fi citit în 
suflet. 

— Se întâmplă ca și cum Creatura ar vrea să scape de 
sâcâiala noastră și ne-ar goni. Pe toţi în același fel. Cu o 
boală comună. Socială, pot zice. Așa cum, la început, ne 
aduna, acum ne gonește, conchisese Rabl. 

— Crezi că tufișul de mecaniq e de vină? întrebase, 
derutată, Sichenita. 

Rabl tăcuse, lăsând-o să-și răspundă singură la 
întrebare. Se priveau muţi, căutându-și în ochi confirmarea 
bănuielilor. 

— Sau nu planta... murmurase, în sfârșit, Sichenita. 

— Dar în ce fel? Si de ce? 

— Noi, care am fost cei mai pasionaţi, am fost și cei mai 
rău marcati, nu? spusese Rabl. 

— Crezi că există vreo legătură? clătinase Sichenita din 


33 


cap. 

— Nu știu, răspunse Rabl. 

Amândoi erau obosiţi, ca după un efort uriaș. 

— Poate că am făcut o greșeală. Poate că se pregătește 
ceva. Cine știe?... 


7. Sichenita privea pe geam, fascinată, la tufisul revărsat 
înaintea blocului. Era pentru prima oară rând îi trecea prin 
minte că tufișul, conglomeratul uriaș de mecaniq, era 
altceva decât îi apăruse până atunci. Dar dacă aveau de-a 
face cu un instrument teribil, subtil, de neînțeles? 

Un instrument al cui? 

Si la ce slujea? 

Cum funcţiona și la ce putea fi folosit? 

Și tot privind așa pe geam, îl zări pe Val cu geanta-n 
spate (chiulește! chiulește de la școală, lepra!) escaladând 
boschetul (vai, de nu și-ar prinde cumva O mână, sau un 
picior! cum i-o fi dând prin cap să facă una ca asta?) și 
rupând ceva din vârf, ceva cu care copilul cobori înapoi pe 
pământ, ascunzând la piept sub uniformă școlară de elev 
constructor. 

— O floare! nu-și împiedică Sichenita strigătul de uimire. 
O floare! A înflorit! 

Și cu sufletul la gură, se repezi afară. Ca de obicei, când 
trecu pe lângă casa liftului, părăginită și știrbă, i se 
strânse inima la vederea zecilor de ochi de șobolan sticlind 
în hăul negru în care locatarii aruncau resturile menajere 
intru depozitarea și, eventual, revalorificarea lor. 


Sursa: antologia „Povestiri despre invențiile mileniului 
III”, Editura Ştiinţifică și Enciclopedică, 1986. 


34 


RECRUTAREA 


Încă de la început treaba sunase cât se poate de tentant: 
să te prezinti la Centrul de recrutare, și atât. Recrutorii se 
preocupau ei de rest, punándu-ti la dispoziție până și un 
ghid personal care să te plimbe peste tot și să-ți explice, să 
te pună în temă, să-ţi arate ce și cum, și așa mai departe. 

Se vede că-i rodea problema de vreme ce erau dispuși să 
investească atâta în acţiunea asta. Nu putea înțelege cum 
de nu dădeau buzna aici miliardele de tipi ca el, care abia 
de-și târau existența prin subteranele supraaglomerate, 
indivizi cu calităţi remarcabile, dar care, în îmbulzeala de 
acolo, nu puteau răzbi în nici un fel pe scara ierarhiilor 
sociale mai presus decât ceilalţi, cu tot atâtea calităţi și ei, 
și tot atât de subcotati si devalorizati, pentru că, într-un loc 
în care oferta de inteligenţă și dexteritate este atât de 
mare, inteligenţa și dexteritatea nu mai au nici o valoare, 
și sunt necesare fie alte criterii de promovare și selecţie, 
sau să fii tu un ins nemaipomenit, inegalabil. Dar nimeni, 
nu numai cei ca el, dar absolut nimeni, nu ar putea afirma 
că este așa fără să aibă o cât de mică reţinere. Pentru a 
susține fără reticente că tu ești cel mai grozav, ar trebui să 
fii un dur, un fantastic de dur, ca diamantul, și, pe 
deasupra, să mai ai și o bază sigură de la care să pleci, un 
sens precis spre care să tásnesti, concentrándu-ti toate 
eforturile asupra lui. Altfel, din nimic, tot nimic iese. 

Or, pentru misiunea asta nu era nevoie decât de cineva 
inteligent și cu dexteritate, și cum de acolo de unde venea 
el, calitățile astea erau cele mai comune cu putinţă, tot 


35 


locul colcaind de inteligenti cu dexteritati care mai de care 
mai abile si mai agile, se asteptase ca la Centrul de 
recrutare să-l întâmpine un adevărat puhoi de genii. Pe 
acest motiv, se temea ca nu cumva recrutorii, când s-or 
vedea de-a dreptul potopiti de ofertă, să nu spună dintr-o 
dată „gata! Nu mai avem nevoie de nimeni!”, așa încât el, 
care descoperise, cine știe cât de târziu, convocatorul, și 
care mai pierduse și atâta timp până să-și poată procura 
conturile necesare pentru drum și pentru o armă mai ca 
lumea (fiindcă atunci când îţi pui pielea la saramură într-o 
misiune de genul ăsta, arma este un punct esenţial, 
unealta de care depinde, în cea mai mare măsură, punerea 
în valoare a calităţilor, ce nu sunt altceva decât simple 
apriori-uri pentru utilizarea armei), era aproape convins că 
a ajuns prea târziu. Era pregătit sufletește să dea un 
concurs pentru post, sau ceva de genul ăsta, un concurs în 
care el va trebui să compenseze întârzierea la apel cu o 
probă a aptitudinilor prin care să înlocuiască pe un altul 
care ocupase postul fără dispensă, când încă mai fuseseră 
locuri pentru toţi doritorii. 

Avea trac (dacă se poate presupune că indivizii din casta 
și epoca lui mai erau capabili să trăiască asemenea emoţii). 
Era totuși destul de sigur că nu făcuse drumul degeaba, 
fiindcă știa pe ce ascendente se bazează. Era convins că 
putea concura oricând chiar si cu cei mai bine cotati, si 
dacă nu avea ghinionul să fie într-o zi pur și simplu 
catastrofală, nu avea de ce să-i fie rușine cu performanţele 
și randamentul său, indiferent în ce domeniu. 

Si apoi, acum mai era și posesorul unei arme cum nu 
mai avusese niciodată posibilitatea de a-și procura mai 
înainte. Era o armă atât de perfecționată încât până si un 
handicapat s-ar fi descurcat cu ea destul de curátel. 
Neșansa unui eșec era, în calculul sumar al 
probabilităților, o posibilitate nulă, marja de risc a ecuaţiei 
era infimă. 


36 


Oamenii din veacul nostru, dacá sunt integri (si este 
greu de crezut să fie altfel vreunul, fiindcă nu ar putea 
trece de testele preliminare, așa încât se poate afirma că 
toți sunt normali), nu întreprind niciodată nimic dacă nu 
sunt convinși că nu-și pierd vremea de pomană, dacă nu au 
chiar certitudinea că merg la sigur cu ceea ce întreprind. 

Pe parcursul celor 75 de quanti ai cadranului, cât îi 
trebuise tunului să-l proiecteze până la Baza de Recrutare, 
Lr își puse arma și își propuse să nu mai facă nimic altceva 
decât să se concentreze asupra ei, pentru a intra cu ea 
într-o comunicare cât mai perfectă, până la acea completă 
identificare cu instrumentul, sincronizare la care numai 
specialiștii pe deplin stăpâni pe meserie știu și pot să 
ajungă, fiindcă o armă nestăpânită corect se poate 
preschimba foarte ușor - dintr-o unealtă docilă și supusă, 
care să te slujească pentru amplificarea forţelor și 
calităţilor până la pragul magnific și inviolabil în care totul 
omogen, pe care-l formează fiinţa vie cu mecanismul mort 
se transformă în Unitatea, indestructibilă, impenetrantă și 
invulnerabilă -, ei bine, nu rare sunt cazurile când o armă 
prost folosită, prost îndrumată și greșit înţeleasă s-a 
transformat într-o plasă paralizantă pentru chiar stăpânul, 
posesorul și beneficiarul ei. 

Privind derma solzoasă, ușor incandescentă și irizantă a 
armei, studiind migălos și cu dragoste organitele fine de 
percepţie si aperceptie, subtilitatea comprehensiunii, 
puterea de imunizare și izolare a părţii defensive, aripile, 
principiul agresiv al părţii distructive, Lr făcea o 
comparaţie aproape involuntară cu preţul acestei unelte 
atât de folositoare, și simțea cum îi crește în suflet o milă 
și o nostalgie superioară și blândă, când revedea cu ochii 
minţii hainele degradabile ale vieţii lui organice, dermele 
ușor deteriorabile pe care le comercializase atât de greu și 
de ieftin la bursa de organe, trup milog, în care el, însă, 
investise atâtea griji, speranţe, zbucium și sentimente. Își 


37 


amintea acum, când mai rămăsese atât de puţin timp până 
să se îmbrace pe veci în uniforma nouă și sclipitoare, 
puternică și izolantă, își amintea de Sidex, în zdrentele ei 
organice, purtate zi de zi până la uzura totală. 

Se întâlneau pentru a convietui în refugiul comun de pe 
galeria 25. B. 37. 44 a Marelui Stup Sidex, îi aducea cu ea 
de fiecare dată și pe Detah și Mz, progeniturile pe care ea 
insistă să le păstreze în preajmă-i, refuzând să le predea 
pepinierelor de cuib. 

Toate acestea erau acum mărunţișuri atât de 
îndepărtate... În lumea aia a lor erau atât de multi si de 
înghesuiți încât nici nu era de mirare că toate calităţile lor 
erau menite să se ofilească în van, talente reduse la faza 
embrionară în lipsă de fapte márete, fapte ce nu aveau să 
se împlinească în veci. Semințele astea din ei ar fi avut 
nevoie de atât de puţin spaţiu și energie pentru a exploda 
vijelios, într-o înflorire cât Planeta, cât Sistemul Solar, cât 
Galaxia, cât Universul... 

Aici, acum, singur, pentru prima oară de când venise pe 
lume singur, gustând din luxul nebun pe care-l reprezintă 
singurătatea, libertatea de a nu împărţi locul pe care stai 
cu nimeni altcineva, singur și distins: în ins cu o armă nouă 
(în ce puţin lucru, spaţial vorbind, se concretizase întreaga 
lui „avere”, viață și muncă!), necunoscut și enigmatic (si 
este și ăsta, de asemenea, un lux pe care nu și-l poate 
permite oricine), calm și indiferent, în elegantul tun de 
transport, îndreptându-se cu viteza vidului către un spaţiu 
nou, unde el va fi cineva, unde nu avea nevoie de altceva, 
pentru a deveni atotputernic, decât de calităţile sale 
native. Va fi regele și paznicul omnipotent al unei lumi 
întregi. O ARMĂ! 

Și Lr se simţi pentru prima dată covârșit de atmosfera a 
cărei stranietate îl copleși. Cu câteva momente înainte de a 
ajunge pe terenul de ţintă al tunului, imaginea armei se 
extinse,  cuprinzându-l pe  de-a-ntregul. Cu cât se 


38 


suprapunea mai fidel, constiinta de ea devenea tot mai 
confuză, până când îi dispăru cu totul din câmpul de 
percepţie, și începu să perceapă prin câmpul de concepţie 
al armei. Înainte de a fi complet absorbit în cine știe ce 
cută mnezică a inalienabilului instrument, își dădu seama 
că-și imaginează că, de fapt, el nici nu mai există, că de 
acum încolo el este arma curată și nouă, și că asta va 
rămâne în vecii vecilor, până când, cu timpul, va uita că a 
fost altădată altceva, va uita viaţa pe care o dusese mai 
înainte de a fi armă, viaţa în care a suferit și a sperat, 
purtând o îmbrăcăminte alienabilă, o haină de zdrente 
putrede care, spre deosebire de cea de acum, avea nevoie 
de hrană, nutrea necesităţi organice, se reproducea 
organic, gândea și se comporta ca o ființă neizolată de 
mediul înconjurător, ca un factor deschis, în care se putea 
intra și ieși, suferind de pe urma unui întreg complex de 
instincte și inhibitii de necontrolat, cu denumiri stranii, ca 
de pildă:  „prietenie”, „iubire”, „ură”, „frică”, sau 
„nehotărâre”. Si ființa care fusese posesoare a unei energii 
operante care nici nu putea fi comparată cu cea de care 
dispunea acum; animalul care subzistase în lumea pe care 
o părăsea pentru a deveni un Profesionist, o Armă, o 
fărâmă de conștiință și viață necesare să pună în mișcare 
Arma, să devină Armă, Desdichado, deci: animalul care 
fusese, reprezentarea organică a acelui cumul de 
sentimente, el-ce-era-până-atunci-real, devenise din acest 
moment ireal, o impresie pe o folie mnezică a 
Atotputernicei Arme, și își spuse că prin aceasta murise, 
nu mai exista, dispăruse pentru totdeauna spulberat de 
teribila Armă, al cărei stăpân și victimă era prin moarte: 
prima victimă a Armei cu care era trimis să cucerească 
lumi. Era șters de ea și prin ea, radiat, așa cum codul lui 
individual și cartela de identitate îi fuseseră stocate în 
seria „ieșite din controlul populational” devenind prin 
această operaţie simplă a Ordonatorului de Supraveghere 


39 


si Control al Marelui Stup o persoana nula, o himerá 
pentru cei care avuseseră contacte directe cu el înainte de 
înrolare, o posibilitate nulă de contact, pentru cei care nu 
îl cunoscuseră înainte de înrolare. 

— Mă voi întoarce după misiune și o voi căuta și găsi pe 
Sidex. Voi fi Cineva atunci, după izbândă, și îmi voi putea 
permite o galerie individuală în care Sidex să stea cu mine 
tot timpul. Vom fi liberi să ne iubim organic, în hainele 
noastre degradabile, de lut și cenușă... Dar, oare, ce s-o fi 
întâmplând cu hainele organice pe perioada când pleci în 
misiuni? 

„INFORMAŢIE INUTILĂ” categorisi Arma instantaneu. 
„Această combinaţie logica este ștearsă din fondul 
permanent si comun de vehiculare kiborgetică. ” 

Si Lr încetă să mai perceapă gândul respectiv, și incetá 
să mai perceapă și faptul că l-ar fi perceput cândva. Câteva 
clipe mai târziu ajungea pe terenul de ţintă al tunului, 
obligând, printr-un bubuit sec, materia, care ocupase 
înainte de venirea lui locul pe care se află ei acum, să 
implodeze. 

Era ceaţă. Din pricina ei zări foarte târziu siluetele celor 
trimiși să-l întâmpine, cu toate că Arma, dotată cu alte 
categorii de senzori, îi semnalase prezenţa lor încă din 
primul moment. 

La Centrul de Recrutare nu era aglomeratie, contrar 
așteptărilor. El era singurul care se prezentase, nu avea 
nici un concurent de întrecut la nici o probă a niciunui 
examen. El era singurul candidat la postul destinat lui. 

Întrebarea care l-a sfredelit pentru o clipă a fost dacă 
informaţiile vehiculate la Centru sunt distribuite în funcţie 
de necesități calculate statistic, numai aceluia sau acelora 
de care era nevoie, și numai aceluia sau acelora cărora le 
era necesar să le afle. Înainte de reclama aceea luminoasă 
de pe galeria 22.31.4., nu mai văzuse niciodată așa ceva, și 
nici nu știuse că un om se poate angaja și în acest mod. De 


40 


altfel, realizá ca habar nu avea cum se fac recrutarile. 
„INFORMAŢIE INUTILĂ” catalogă constiinta kiborgeticá 
a Armei. SE ŞTERGE DIN FONDUL COMUN DE 
VEHICULARE!” 
Si Lr încetă să mai perceapă gândul respectiv, și încetă 
să mai perceapă și faptul că l-ar fi perceput cândva. 


Sursa: antologia „Povestiri ciberrobotice”, Editura 
Stiintifica si Enciclopedică, București, 1986. 


41 


SCENA CU SALONUL 


Adevărata artă este o reușită când 
poate să comunice prin text ceva, dar 
și prin subtext, însă Marea Experientá 
există în acele texte care spun totul 
prin ceea ce nu spun. 


1. Își luase o casetă cu un film... SF, să-i zicem. Un film 
din ăsta „de acţiune”, Comercial. Îi împrumutase cineva 
„Ssus-pus” un video pentru un timp și își zisese „Hai să iau 
și eu ceva ca să nu zic că am ţinut scula degeaba în casă”. 

Și-au făcut ăștia obiceiul, de la Revoluţie încoace, să nu 
mai pună în circulaţie decât „filme tari”, cu scene sexi și 
violence. Parcă nici n-ar fi film dacă lipsește scena sexi și 
„scena cu saloonu!” din westernurile de pe vremuri, 
modernizate și actualizate. 

La început l-a urmărit indiferent. Venise de la 
laboratorul unde lucra și avea o noapte întreagă la 
dispoziţie. Era singur (soţia și copilul îl părăsiseră cam cu 
un an în urmă, în timpul „mineriadei” din martie, fără nici 
o explicaţie logică). 

Videoul era o gioarsá - un player vechi care hârâia 
atunci când rula. Românesc, din comerţ. „De dinainte” 
de... 

La un moment dat apărea un ,extraterestru” - o ființă 
din acelea cu înfățișare stranie si forme ciudate - un 
umanoid cu piele cenușie și ochi bulbucati. Apoi urma 


42 


scena violence, cu o femeie violată, torturată si ucisă într- 
un subsol de bloc. 

ÎNTR-UN SUBSOL DE BLOC 

Filmul era titrat în engleză și consemnat a fi american, 
așa că, până la „scena cu saloonul” (cu subsolul, în cazul 
de față) nu fusese prea atent la detaliile urbanistice. Unde 
se petrecea acţiunea? Undeva, într-un oraș imaginar. Dar 
subsolul îi părea cunoscut. Reluă secvenţa de mai multe 
ori: o intrare prin curtea de trecere a unui bloc vechi, prin 
spatele unor lăzi de gunoi, pe o ușă de stejar masiv 
înnegrită și mâncată de umezeală. Mai văzuse cândva, deși 
nu fusese niciodată în America, ușa aceea, cu scara din 
spatele ei coborând abrupt, apoi întunericul beciului. 
Gemuletul subsolului corespunzând la nivelul străzii, 
îngust și cu sticla pătată. Zidurile de ciment grunjos, 
înnegrite de vechime. Si pentru o secundă, cât o pâlpâire, 
ceva straniu, imposibil de concretizat coerent, într-un colţ 
obscur. Un sclipet ca de blitz în străfulgerarea căruia 
întrezărește o... ființă, să zicem, ceva îngrozitor. Ceva care 
face să i se ridice părul pe ceafă. 

Tipetele sacadate ale femeii, urletele disperate, de 
groază, de moarte. 

Reia scena. Si, dintr-o dată își amintește de unde știe 
subsolul. Era subsolul blocului în care stătea un prieten, în 
cartierul copilăriei. În mahalaua în care copilărise. 

După căsătorie, relaţiile cu prietenul acela deveniseră 
tot mai reci, întâlnirile mai rare, iar după căsătoria 
celuilalt, după ce fusese la nuntă și-i urase „casă de 
piatră”, încetaseră complet. Vieţi diferite, destine diferite, 
servicii diferite. Se mai vedeau - se întâlneau o dată la 
câţiva ani - își făceau câte o vizită reciprocă - dar atât și 
nimic mai mult. Prietenia din copilărie se transformase 
într-o simplă mascaradă socială. În afara convenientei. 

Subsolul era însă beciul blocului aceluia vechi din 
cartierul copilăriei lor. Bloc cu numai două etaje, construit 


43 


prin anii '30-'40. Bloc de cărămidă, cu camere mici, cam 
cât cele „confort II”, dar călduros iarna si răcoros vara. 
Bloc de cartier semicentral în București. 


2. Orice fotografie ascunde o crimă. La baza oricărei 
OPERE ARTISTICE stă un sacrificiu uman - o „Ana lui 
Manole” zidită de vie în Icoana sa însăși. Chiar nevoia de a 
consemna fotografic un eveniment reprezintă nevoia de a 
consemna o crimă. Icoanele mele sunt „Biblia pentru 
analfabeți - spuneau scolasticii, redeșteptând acuzele 
ereziei bogumile. 

Totul e să cauţi cu atenţie în URMA lăsată, în amprentă, 
pentru a afla, holografic aproape, INTREGUL ASCUNS. 
Fiindcă arta este un simbol - o lume în mic oglindind 
încifrat LUMEA CA ATARE. Opera de artă ascunde 
ansamblul care a creat-o, artistul care a conceput-o, 
mediul în care s-a format și a trăit el. Este 
SEMNIFICATIVĂ și REPREZENTATIVĂ. Ascunde CRIMA. 
PĂCATUL PRIMORDIAL. Soţul și soția îți zâmbesc din 
POZA DE NUNTĂ nevinovaţi, fericiţi - dar nu este decât 
consemnarea unui viol oficializat. Vânătorul cu piciorul pe 
leșul unui TROFEU. 

Privind un film ca atare poţi face contabilitatea, bilanţul 
contabil a câte vieţi și bunuri s-au distrus în mod planificat 
pentru această reconstituire „pentru public” a unei 
CRIME. A unui eveniment îngrozitor. 

„Efecte speciale”, îţi spui de fiecare dată. Trucaje. Si 
încerci să te concentrezi „asupra subiectului” scenariului 
și asupra regiei fără să înţelegi că, de fapt, SENSUL 
OPEREI a fost indus ulterior prin colationarea unor LIVE- 
uri. Peliculele sunt LIVE - reale, viață. Oamenilor acelora li 
se taie gâtul, li se scot ochii, nu e teatru! Cascadorii 
trucajelor acelora chiar mor! După care, ca să poţi dormi 
liniștit, ti se arată niște „actori” care seamănă cu 
protagoniștii aleși după fișierele INTERPOL ale SOSIILOR 


44 


fiecăruia dintre noi, fiindcă fiecare dintre noi suntem 
DUBLATI, nimeni nu e chiar UNICAT cel puţin pentru 
ochiul nespecializat. Suntem toţi pastișe și plagiaturi. 

S-a întâmplat ceva? Nu, dragă, nu vá impacientati! Nu a 
fost decât un film. O înscenare, un fals „ca să se distreze 
lumea”. Uite, mortul trăiește! 

In OMUL DIN VIS, de Cezar Petrescu, găsise ideea că, la 
temelia oricărei opere de artă e zidită „UMBRA 
TRECĂTORULUI CU TRESTIA”. Umbra aceasta o regăseai, 
ca pe o nevăzută amprentă de fantomă parapsi și pe orice 
fotografie. 


3. De la serviciu trece prin cartierul copilăriei. E iarnă și 
frig, ceaţă, se înserează devreme - dar nu îl mai așteaptă 
nimeni acasă, așa că n-are de ce se grăbi. Pe nevastă o mai 
văzuse doar o dată de când îl părăsise - stătea pe terasă la 
Palatul Telefoanelor - ieșise la agăţat, cu „peștele” după 
ea. „Copilul lor”, bastardul pe care îl crescuse până la 17 
ani, era dat dispărut de mai mult timp. 

Tramvaiul îl lăsă în Piaţa Unirii și o apucă pe strádutele 
rămase printre noile construcţii - parcă reduse la scară 
între blocurile masive ridicate peste demolările „indicate” 
cu mâna scoasă neglijent pe geamul mașinii negre 
prezidenţiale. 

Trece din nou prin locurile copilăriei: un bărbat de 
patruzeci și ceva de ani, ușor trecut, dar „încă bine” - nu 
recunoști în el táncul cu pantaloni scurţi și „probleme 
sociale” de cu mai bine de 25 de ani în urmă. 

lată locul vechii biserici dărâmate. Ceva mai încolo; în 
capătul străzii Mămulari era o sinagogă,- demolată cam 
când avea el 14-15 ani. Teatrul evreiesc a rămas încă în 
picioare dar, de jur împrejur, străzile de demult se pierd în 
spaţii virane. Şcoala 74 e acum doar pe jumătate din ce 
era, și a fost transformată în garaj. 


45 


Călărașii, Popa Soare, Fetitelor, Iuliu Valaori, Romulus, 
Zefirului - străzile cartierului... 

Un spaţiu ca o insulă de veac trecut scufundată în marea 
de blocuri înalte și noi de jur împrejur. Un vestigiu al unei 
lumi apuse. LOCURILE COPILĂRIEI, care treptat au 
dispărut, au fost înlocuite cu alte lucruri și locuri fără 
Istorie. 

— Cauti pe cineva? îl întreabă cu suspiciune si 
bunăvoință o bătrână pe palierul unde stătuse cândva si 
prietenul lui. 

—Da..., îi răspunde. Îi spune bătrânei numele 
prietenului mutat și ea îi spune ceea ce el știa deja: 

— S-a mutat. S-a mutat de mult. 

Și îl urmărește cu privirea până iese pe ușa blocului. De 
acolo, însă, se poate întoarce în partea din spatele clădirii - 
perete fără geamuri - și se poate strecura în beci, 
nestingherit. 

Usa beciului scártáie. Rămâne o vreme în penumbra din 
capătul scărilor. Apoi își scoate bricheta și coboară cu ea 
aprinsă cele câteva trepte. E un beci adânc - are mai bine 
de doi metri. 

Jos e mai puţin întuneric - lumina zilei mai pătrunde prin 
gemuletul îngust din partea de sus, care dă în stradă. 


4. Beciul se întindea pe sub întregul bloc - e drept, 
clădirea nu era prea mare - un bloc înghesuit printre altele 
- construit pe la 1928-1930, din cărămidă. Doar un perete 
al blocului era de beton, ceilalţi fiind din cărămidă 
mâncată de timp, sfărâmicioasă, cu suprafaţă inegală. 
Lumina geamului de lângă tavan cădea oblic pe pereţii 
lângă care erau stivuite lucruri vechi, biciclete rablagite, 
obiecte casnice defecte, saci cu lucruri vechi și pantofi 
scálciati. Doar peretele de beton nu avea nimic în dreptul 
lui, luminând încăperea cu cenusiul lui tern si rece și colţul 
dinspre el, de la capătul scării abrupte... 


46 


Când erau copii veneau aici uneori sá stea de vorbă în 
taină, nestingheriti, despre vreo „ambuscadă” în conflictul 
cu găștile de pe celelalte străzi, despre „tainele sexului” 
sau, când chiuleau de la școală, despre problemele clasei. 
Aici era liniște și nu îi deranja nimeni. Un spaţiu obscur. 
Un loc de întâlnire. 

Dacă ar putea face pereţii ăștia să vorbească... Zidul de 
beton asistase la atâtea - chiar și la turnarea filmului 
aceluia stupid cu extratereștri... 

Se apropiase de colțul degajat - aici trebuie să fi fost 
făcută filmarea aceea oribilă. li mai răsunau în urechi 
tipetele femeii violate, ucise poate, și ea. 

Isi scoase din buzunar bricheta ZIPO și o aprinse. 
Flacăra feștilei pâlpâi în semiîntunericul din jur. 

Aici era. Sigur. Aici fuseseră uciși și torturați oameni. Se 
aplecă și descoperi pe jos... un prezervativ folosit, uscat. 
Câteva mucuri de ţigări cu filtru, americane. Si o pată 
negricioasă chiar lângă zid. 

Sânge? Sânge uscat? 

Ridică ochii pe perete și descoperi în zidul de beton o 
gaură în care-și vâri degetul, atât era de mare. O gaură de 
glonţ. De armă militară? De pistol? Caută pe jos cartusul, 
sau glontul, și le descoperi pe amândouă - un glonţ mic, de 
revolver. Asemănător cu cele ale „pliciurilor” de tir de la 
Poligonul Tunari unde, când erau în liceu se duseseră 
aproape toţi să se înscrie la Clubul Sportiv de acolo. 

Își aprinse o mărășească amară de la flacăra brichetei 
acum fierbinte și închise cu un clinchet sec capacul. Când 
erau în școala generală, aici se refugiau să fumeze. Grusi, 
fiul avocatului, un puști dolofan și brunet, cu ochi albaștri 
și păr ondulat, cu un an mai mic decât el, venea cu 
bricheta chinezească a lui frati-su mai mare, o brichetă 
fără fitil, cu piston care injecta benzina pe o plasă de 
sârmă incandescentă - era o adevărată „minune tehnică” 
bricheta aia a lui Grusi și și-ar fi dorit și el una la fel, dar 


47 


era mult prea scumpă la tutungeria de vizavi - 25 de lei - 
mai mult decât toţi „banii lui de cheltuială” pe o lună. Dacă 
și-ar fi luat bricheta, n-ar mai fi avut bani să-și ia ţigări. 

Mai târziu, când avea să intre în serviciu, înainte să se 
căsătorească, suma de 25 sau de 30 de lei nu i se mai 
părea chiar nemaipomenită, dar nu se mai găseau brichete 
din acelea. 

Se îndrepta spre scară când, poate și din cauza „ecoului” 
în retine a flăcării acum stinse i se păru că vede în colţul 
degajat o umbră - o stafie care se mișca. Parcă percepuse 
și un foșnet slab... 

Dar nu era nimic. Atunci când întoarse capul spre colţ, 
acolo nu era nimic. 

Urcă scările și ieși afară. Lumina zilei îi izbi privirea cu o 
jerbá multicoloră, deși „soare nu era, ci doar lumină 
difuză, lăptoasă, care nu emana de nicăieri fiind totuși 
peste tot”, ca o ceaţă celestă învăluind Cetatea cu o Cetate 
secundă, divină. 


5. Femeia aceea, violată, ucisă poate de golani sau de 
ceva tenebros, într-un moment de cumpănă socială, 
istorică, plângea în subsol. Stătea acum în lumina albastră 
a lămpii cu ultraviolete din Laborator si reconstituia 
trecerea lui prin beciul blocului cu o zi înainte, identifica 
„foșnetul” pe care i se păruse că-l aude: era ecoul stins al 
unui hohot de plâns ca un râs îngrozitor. Fusese o scenă de 
film? O filmare? 

Revăzuse acasă filmul video - scena terifiantă retezată 
de Cenzură după câteva secunde. Peretele de beton era, 
sigur, peretele din beci, cu o urmă de funingine acum, în 
urma filmării, spart de împușcătură. 

Ce se întâmplase acolo? Lucrul acesta nu avea de unde 
să-l știe decât dacă ar fi fost în perete, dacă ar fi fost 
peretele care „o văzuse”, măcar o clipă, dacă i-ar fi revelat 
zidul de ciment ceea ce văzuse atunci... 


48 


Deodată i-a venit ideea: în realitate „scamatoria” nici nu 
era atât de nemaipomenită, se și mira cum de nu le dăduse 
și altora prin minte mai înainte. În fond, câinii simțeau 
mirosul după câteva zile. Urmele pașilor unui trecător 
puteau fi percepute la câteva ore mai târziu folosind doar 
niște ochelari sensibili la radiaţia infraroșie. Dacă nu 
existau alte impresii care să se suprapună, urmele 
rămâneau chiar și o săptămână. Ori, peretele se 
comportase, dintr-un anumit punct de vedere, ca o placă 
fotografică. Mai puţin faptul că nu exista nici un obiectiv... 
Nu era decât o problemă de chimie: revelatorul adecvat 
capabil să activeze imaginea înregistrată pe carbonatul de 
calciu. Si de fizică: modul cum să filtreze imaginile ca să 
nu iasă o simplă „poză mișcată”, ci un film consecutiv al 
imaginilor înregistrate sub puternicul reflector al... Istoriei 
aceleia stranii. Ce „fixator” trebuia folosit. Probleme de 
fizică optică și chimie. 

Si timpul. Ce va mai fi rămas din aceste... clișee 
suprapuse? Până când va mai putea recupera din 
„memoria” peretelui scorojit și jalnic, innegrit de fum si 
pătat de băutură și sânge ADEVĂRUL? 


6. Avea la dispoziţie laboratorul, singurătatea și dorința 
de a afla. Dar se simţea obosit. Din când în când amintirea 
Femeii, a dealului (lipsă) îl bântuia exasperant. 

— Nu pot să te primesc, îi spunea. Am treabă. 

— Ce treabă? îl întreba Idealul, Zeița (lipsă). 

Îi povestise, ce are de gând. 

— Nu este bine ce faci, îi spusese, speriată, Muza. 

— De ce, întrebase el, nedumerit. 

— Scoti morţii din morminte. Alergi după fantome. Mai 
bine nu ai ști niciodată ce a fost, de fapt, acolo. Există 
lucruri pe care oamenii nu trebuie să le afle niciodată. E 
mai bine așa... Pentru el... 


49 


— Adevarul este singurul lucru important. Nici un 
sacrificiu nu e prea mare pentru a-l afla. 


7. Cheia problemei i-a parvenit întâmplător (există 
întâmplare, sau totul este determinat pe lumea asta?). Era 
într-o seară umedă și rece. S-a dus să cumpere un ziar de 
la tutungeria din colț. A trecut pe lângă șantierul de 
construcţii improvizat pe strada sa. Într-o chicinetă câţiva 
muncitori se încălzeau lângă un godin în care ardeau 
resturi de lemn de la demolări. Pâlpâirile focului cădeau pe 
pereţii imobilelor din jur și, când a văzut jocul umbrelor pe 
ziduri și-a dat seama. Umbrele trăiau o clipă. Nu erau „un 
film” ci „imagini” întrerupte. Fotografii. Clipe consecutive 
ale Trecerii. 

După ce va găsi și aplica „revelatorul”, vor fi însă, 
imagini clare sau pete incoerente? Cu ce lentilă putea 
regla Sarful acelei „poze”? 


8. Revăzând scena de pe filmul video era tot mai sigur că 
toate cele înregistrate acolo erau „LIVE”. Era asasinat 
cineva, era violată o femeie, apărea un extraterestru și se 
petrecea ceva catalogabil ca „parapsihologic”. Nu mai era 
nici un secret că „în Epocă” se făcuseră, și la noi, unele 
,experiente”! 

Încercase sá afle ceva despre protagoniștii filmului si 
despre peliculă, dar nimeni nu știa nimic - era o producţie 
obscură, fără relevanţă. Cei de la închirieri de casete nu 
aveau decât titlul notat pe o listă cu precizarea făcută de 
nu se știe cine de la Ministerul Culturii: „aventuri”. 

Totul era învăluit în mister. Nimeni nu voia să discute 
despre „pelicula aceea” și, de altfel, după ce a înapoiat-o 
ea a fost radiată de pe lista de împrumuturi. Dispăruse. 
Gata. Nu îi dăduse prin minte nici măcar să facă o copie 
după ea. 


50 


De altfel, Ministerul Culturii, după câteva zile, a scos în 
ilegalitate centrele de împrumuturi de casete. 

Mai trecuse o dată pe la blocul cu beciul unde se 
făcuseră filmările și discutase cu locatarii - unii dintre ei 
părinţi bătrâni și cunoștințe din copilărie - familii 
respectabile - dar, după ce îl primeau cu simpatie, când 
aducea vorba despre film ceilalţi ocoleau speriaţi 
subiectul. Era un subiect tabu. 

— Despre asta nu se vorbește..., îi spusese o bătrână. 

— De ce? întrebase el nedumerit. 

— Nu se vorbește despre așa ceva! Nu e bine să-ţi bagi 
nasul în chestii din astea. Sunt implicaţii... politice. 

— Cât de politice și ce fel de politică? insistase el. 

— Majore. Majorá, clătinase din cap avocatul, tatăl 
prietenului lui din copilărie. Să zici mersi dacă scapi... doar 
cu atât... 

— „Cu atât” cu ce? 

Dar celălalt tăcuse, oricât îl mai scrutase el în ochii 
albaștri, senini, ca ai fiului său. 

„Oare prietenii și părinţii prietenilor lui din copilărie or 
fi fost membri de partid? Oricum, ţinând cont de funcţiile 
pe care le ocupaseră în structurile sociale de atunci, 
oglindite în locurile și blocurile în care li se dăduseră 
apartamentele, «colaboratori» si «informatori» fuseseră 
aproape sigur”. 

Ultima dată când vizionase caseta, înainte ca să o 
înapoieze și să dispară, i se păruse că descoperă acolo o 
sugestie satanică. Poate că de aceea se fereau locatarii 
blocului acestuia liniștit. Poate că ei, toţi, știau ceva - 
fusese vreo discuţie, vreun scandal în legătură cu ce se 
întâmplase atunci și fuseseră avertizaţi. De ce nu îi 
spuneau însă și lui? 

— Să nu mai treci pe aici, îl sfătuiau toţi. Sau, chiar 
supăraţi de deranj: Tu nu ai cei căuta aici. 


51 


9. Íntindea acum fixatorul pe perete. Imaginea se 
închega. Îl întindea cu pensula si dădea apoi cu sprayul. 

Era pe înserat. Se strecurase în beci tocmai acum 
fiindcă, după ce câteva zile găsise ușa încuiată cu un lacăt 
mare, ruginit și cenușiu, îi dăduse prin minte să-l încerce 
doar a treia oară când se strecurase până în spatele 
blocului - și constatase că fusese pus doar de formă - era 
stricat și nu se închidea - și nu mai amânase, cu gândul să 
nu mai apară, dacă venea și altă dată, alte impedimente 
mai greu de depășit. 

Iată, pasta începuse să coaguleze pe perete în precipitat 
gelatinos: își luase de acasă aparatul cu blitz - un aparat de 
amator, nu unul profesionist, nu-și putea permite așa ceva 
- si fotografiase imaginile „petelor” evoluând încet pe 
„ecranul” de beton, fără a fi foarte convins că pelicula va 
surprinde ceva din ceea ce ochiul abia bănuia în 
fluorescenta vagă a pastei sensibilă la emanatia amprentei 
foto. Fiinte grotești, protagoniștii unui film dispărut. Actori 
dintre care, cel puţin unul, deja nu mai era. 

Treizeci și șase de imagini. Treizeci și șase de poziţii pe 
un film de 2 000 DIN. Asta era tot ce avea să rămână din 
întreaga poveste. Imaginea se schimba, se metamorfoza 
sub ochii lui. Blitz-ul fulgera și el înregistra schimbările 
fără convingere pe celuloid. Nici nu știa prea bine ce 
fotografia. Făcea totul în viteză, în mod reflex, ca un 
automat - nu știa dacă surprindea esentialul sau dacă 
fenomenul va continua sau va înceta, și când. Dar știa că 
foarte curând va rămâne o singură IMAGINE ECRAN, 
ultima revelată, prima clipă în ordine cronologică inversă, 
ca la o sondare psihanalitică în stare de transă a acestui 
film mut, întipărit pe „retina” și „memoria” pereţilor orbi. 
Care va fi acel moment? Poate cel în care intrase el în 
cameră și atunci tot efortul s-ar fi dovedit inutil. Nu va fi 
făcut nimic pentru decriptarea Enigmei. Rămânea, după 
consumarea aventurii brevetul „invenţiei lui”, a 


52 


„scamatoriei” - dar ale cărei utilităţi practice rămâneau 
nelamurite. 


10. Până sá termine el, se innoptase. Pe perete rămăsese 
întipărită AURA unei scene odioase. O sugestie de desfráu 
răsfrântă pe zidurile si lucrurile care asistaseră la 
evenimentul consumat în taină aici. Realitatea aceea 
teribilă impregnase tavanul, ușa, tot. Dar lucrurile nu 
puteau fi făcute „să vorbească”. Lucrurile rămâneau o 
acuzaţie mută ca un stigmat. 

Se simţea zdruncinat, întors pe dos, îngrozit. Era acolo 
ceva care refuza să creadă că poate exista cu adevărat, 
deși existase, că fusese real, deși TOTUL este real. Si 
simțea acum dorința să șteargă această dovadă odioasă. 
Dar nu mai putea. 

Ti-am spus că asa o să se întâmple, îi spunea Muza. Dar 
nu m-ai crezut. Ziceai că ADEVĂRUL merită orice 
sacrificiu. Acesta e ADEVĂRUL! 


11. Developă filmele. Majoritatea sunt, precum bănuise 
că se va întâmpla, - imagini după venirea lui în beci. Doar 
ultimele cinci sau șase clișee precedau, premergeau 
venirea lui în subsol. 

Le așeză în ordine. Păreau să continue scena ultimei 
imagini întipărită pe perete ca într-o Biblie scrisă pe dos, 
în care Apocalipsa cibilinică a lui loan Teologul era, de 
fapt, înaintea  Testamentelor  Scrisorilor o profeție 
premergând ca o Kabală blestemată Procesul templier. 

Anecdotica era lineară: o femeie, Femeia. Si patru 
Bărbaţi. Clișeul scabros al unei „reviste” LIVE hard-porno. 
O execuţie. Un monstru - mutant sau extraterestru. Și 
astfel, a aflat. A dezlegat „taina”. Asta era tot. 

Când, dărâmat, se culcă după ziua cumplită, adoarmi 
greoi printre fantomele ce bântuie camera. Si visează 
figura Femeii. Dar altfel. Neadecvat. Frumoasă, distinsă. 


53 


lese din scena odioasă și râde către el, se ridică, se apropie 
cu mâinile întinse... Dar se împiedică și cade. Imaginea de 
vis se sparge - o femeie de gips, goală pe dinăuntru, 
descompunându-se în cioburi. Vocea, suavă și dulce, prin 
timp sună spart și alterat ca un hohot de betiv, spunându-i 
cu ton sarcastic și depravat: 

— Nu poţi afla. „Nu poţi ști si mai rămâne în viaţă.” Nu 
îti plăcea ADEVARUL tău? Voiai să afli ADEVARUL? Ce-ai 
câștigat? Nu era mai bine să rămâi „prost”? Nu era mai 
bine când erai naiv? Când mă iubeai? 


12. Fantome animate de instincte primare hălăduie în 
pereţi, trăindu-și desfrâul lor de piatră, obscenul „ritual” 
burlesc al unui sacrilegiu. 

Pereţii au văzut. Lucrurile au văzut. 

Femeia, Muza nu mai vine. Nu îl mai deranjează cu 
prezenţa ei „multdorită”, aflată. Stă singur și așteaptă fără 
să știe ce anume. Nu a anunţat nimic la laborator. Nici nu 
mai iese din casă de frică să nu îl întrebe cineva ceva. 

Şi totuși, cei patru, huligani ar trebui pedepsiţi. Dar de 
cine? Și cum? 

Ar trebui izolați de lume. Liberi, continua să fie o 
primejdie pentru onestitate, pentru Femeie, pentru 
puritatea noastră,  întinându-ne cu atingerea lor 
impurificatoare. Ofensatoare. Cu ce argumente vor fi reușit 
să convingă Femeia aceea frumoasă să se depraveze cu ei? 
Să se bălăcească în asemenea „mocirlă socială”? Bătaie? 
Afrodisiace? Argumente „filozofice”? 

Stătea, în neputinţă de a acţiona, incremenit între 
simtáminte contradictorii. Stătea, pur și simplu. , 

I se făcuse rușine de ,inventia” lui, capabilă SA 
DEZVALUIE. Se gândea să ardă filmul ăla nenorocit 
surprinzând revelarea unei imagini întipărite pe un zid de 
beci si să se reîntoarcă la munca sa stereotipă de 
laborator, să nu mai facă niciodată exces de zel. Oamenii 


54 


nu au nevoie de adevărul nud. Viaţa nu este plăcută decât 
dacă o iei ca pe un vis frumos. Si fad. 


13. Întâlnirea cu Femeia. 

Toate acestea s-au întâmplat demult. Acum nu mai au 
nici o importanţă. S-au șters. Viaţa a mers mai departe. 

Poate ieși iar din casă. Noaptea, în curțile și blocurile 
orașului liliecii sunt ínfloriti și luminile aprinse. Muzica de 
la ceaiurile, discotecile și nunțile urbei pot răzbi iar în 
străzile  desfundate. Chiar dacă pe el îl dezgustă 
petrecerile lor, mireasa din capătul mesei, aproape o fetiţă, 
râde fericită și totuși speriată. Este Ea, Femeia. Alături de 
ea, în costum de mire, unul dintre tinerii „boemi” ai unei 
destrăbălări murale mute. Pereţii îi privesc. Lucrurile ne 
privesc, indiferente - martori ai depravării și crimelor 
noastre. 

In copilărie, Femeia de acum îi citise o poezie. Ea avea 
paisprezece anii pe atunci. El șaptesprezece. Era vorba, în 
ea, despre un porumbel care zboară să-i aducă iubitului 
mesaje. Încearcă să evoce în memorie momentele 
frumoase. Nu le mai reţine. „O frunză vestedá”... În finalul 
poeziei, Femeia chema iubitul în spatele casei să vină să 
vadă porumbelul împușcat: o masă de pene însângerate. 
Un înger căzut. 


14. Casa asta în care stau nu mai este decât o ruină. 
Pereţii au căzut pe alocuri. 

Opera de artă este o casă. A spiritului. Opera este un 
om. Omul este o casă a spiritului. Casa este o Lume 
oglindită. O Lume în miniatură, reflectând deformat 
Spaţiul autorului. Estetica scolasticii medievale. 

Casa este pe marginea unei ape. Se oglindește în ape, 
frântă, confuză. 

Vine din când în când aici să mă viziteze. 


55 


Este primăvară și știu că, în curând, va dispărea definitiv 
și această ruină. _ 

Fata râde, povestind ceva despre școală. În casă, pe 
perete, deasupra patului, o „poză”. Groază de nedescris. Si 
durere sfâșietoare. 

Fata se căsătorește. Bărbatul este dificil și singuratic. Se 
plânge că este, acum, prea bătrân. Fata râde de ei: 

— Care „bătrân”! Nu ai decât cu 10-15 ani mai mult 
decât mine! Si apoi, te iubesc din copilărie. Suntem 
îndrăgostiți de atâta timp că pot afirma că te iubesc 
dintotdeauna. 

O scenă sardanapalică deasupra unui pat conjugal. 

Acum, nici soţia, nici copilul nu mai există. Doar casa. 

Fiinte josnice, murdare și care întinează totul împrejur 
prin simpla lor prezenţă, trec pe stradă, pe lângă mine, pe 
lângă casă, povestind, cu bravadă jalnică, aventurile lor 
sexuale - cum au înjosit Femeia din Mine - fără să înţeleagă 
că PE EI ÎNȘIȘI s-au înjosit, nu pe Ea. 

Doar casa mai există, cu pereţii curăţaţi acum de 
memoria lor diabolică. Inca există. Ca o epavă 
scufundându-se, parcă, în lacul întunecat al Trecutului. 

Si beciul, în al cărui colț, lângă peretele de beton - 
câteva chiștoace, un bec Tungsten și o pată de sânge 
negru, uscat, lângă un perete de beton mușcat de glonţ. 


Sursa: „Almanahul Anticipația 1999”, S.C. „ȘTIINȚĂ SI 
TEHNICA” S.A. 


56 


SFIDAREA 


(Pagini apocrife din jurnalul lui Pigafeta) 


Cánd Tánárul de azi adolescentul de aici si de acum, se 
íntreabá despre destinul sáu si al tehnicii ín anul 2000, 
răspunsul este ușor, relativ ușor de găsit. Acest tânăr european 
va face parte, la sfârșitul secolului, ca om matur și responsabil, 
dintr-o societate avansată sau superavansată. El se va confrunta 
cu problemele tehnicii cam în genul tinerilor societății nord- 
americane de astăzi [...] mersul societății europene către forme 
superavansate pe urmele societății americane, este un fapt 
ireversibil. (Proces umanismului - George Uscătescu, ed. 
Politică, 1987) 


1. „l-am spus atunci: - Excelenţă, și dacă Noul Continent nu 
este chiar atât de nou cât vă place dumneavoastră să credeţi că 
ar fi”? 

Amiralul stătea cu fruntea-n palmă și părea să gândească 
profund la această ipoteză, dar în realitate nu rostisem nimic 
surprinzător pentru el. Evreul acesta, ca mai toţi reprezentanţii 
stirpei lui ascundea taine necunoscute nouă, care în Cabala lor 
se păstraseră dincolo de uitarea noastră de războinici „viteji”. 
Istoria noastră era basm cu eroi legendari și minesonguri făcute 
să placă domnitelor suave picotind în alcovuri în așteptarea 
seniorilor plecaţi în nesfârșite vânători sau campanii militare, 
fapte deformate după gustul curtenilor sau după moda adusă de- 
a-ncălare de câte-un principe got cuceritor și, numai de prea 
puţină vreme, Adevărul dezbrăcat de strălucitorul strai 
diplomatic și oportun era înmagazinat în tainitele Sfintei Frátii 


57 


(si cátá putere nu le dádeau hrisoavele acestea celor ce aveau 
acces la ele! Dintre noi nimeni nu se putea pune cu Inchizitia, si 
numai Cabaliștii aceștia mai îndrăzneau s-o înfrunte, tocmai prin 
puterea ce le-o dădea știința lor, adunată de mii de ani de 
Închinătorii Cărţii, care păstraseră cu preţul vieţii, act de act și 
document de document, putând intenta oricăruia dintre zbirii 
Frăției procese răsunătoare. Între ei era lupta cea mare, iar noi, 
sacrificatii, nu reprezentam decât decor de mucava și piese într- 
un joc de șah de proprortiile Intregii Lumi; partida o jucau, în 
umbră, misterioșii înscenatori și mistificatori ai realităţii, marii 
farsori ai Carnavalului). 

Pentru el și ai lui, Istoria era știință și cunoaștere, document 
scris și fapt memorat: o armă teribilă și, pe cât de necruțătoare, 
pe atât de eficientă și rentabilă. 


2. „Ascultă, prietene”, spuse Amiralul într-un târziu, ridicând 
spre mine ochii cu conjunctiva roșie ca sângele, „fiindcă te 
consider prieten, cu toate că știu că Jurnalul tău de bord nu este 
altceva decât un act justificativ pentru Inchizitie, dar nu-mi pasă 
ce hram porți în ierarhia voastră fráteascá, pe mine gradele 
voastre mă lasă rece - poţi fi orice dinspre partea mea - eu nu 
judec după scara scalei altor valori și criteriile mele nu pun în 
discuţie fidelitatea ta faţă de Coroană care, precum preabine 
știm, nu este decât o fidelă supusă a Ordinului, nici nu-ţi cer să- 
mi  divulgi tainele Ordinului dumitale cavaleresc sau 
necavateresc, fiindcă, dacă vei fi auzit de Caste, Casta din care 
facem noi parte este diferită, și semnele Castei mele nu sunt 
animale ca totemuri ale Puterii; Casta mea este superioară 
ierarhic Castei dumitale și, până la urmă, la Unul Singur ne 
închinăm, și eu, și tu, și doar Iluzia vrea ca Unul să pară doi, 
altul de fiecare dată - dar, dragul meu paznic trimis să-ți păzești 
și spionezi superiorul ierarhic (și ce poate fi mai absurd decât a 
fi inspectorul șefului tău?), misiunea noastră, precum preabine 
știm, este una pentru aparenţă, și cu totul alta în esenţă, așa 
cum intenţiile și interesele noastre doar par să corespundă, și 
numai pentru o vreme. Și ale noastre, și ale Reginei și Regelui, 
în numele căruia vom înfige preșurile frumos colorate în colții 
de stâncă ai tărâmurilor pe unde vom trece, aducându-le 


58 


„lumina” Aragonului, și Neapolelui, și Veneţiei, si Cetăţii Eterne, 
în ultimă instanţă, dar Cetatea este Eternă și, ca orice Casă, 
este de locuit, și noi o locuim întru aceasta”. 

„Adică întru Eternitate”? 

Dar Amiralul nu mi-a răspuns. 


3. Din vorbele sale n-am putut desluși dacă știa sau nu despre 
cealaltă descoperire - întâia, sau a cine știe câta o mai fi fost și 
aceea, când Moloh a dat pinteni urdiei sale de fiare, despre care 
vorbesc textele sfinte si de care se tem Marii Maestri ai 
Ordinului ca de o mare și tainică erezie și abatere de la Lege, ca 
nu cumva să descătușeze Balaurul, că Ferdinant și Isabela sunt 
alunecoși și nu se știe, până la urmă, ai cărei Puteri sunt sau nu 
sunt reprezentanţi, dar deie Domnul ca Promisiunea să nu fie un 
vis deșart și, la capătul călătoriei să ne aștepte Raiul și Aurul, că 
altfel cu mâna mea va trebui să-l sacrific pe falsul Prooroc și, din 
Amiral, va sfârși pe Cruce, ca un tâlhar și blasfemiator, cu toate 
că m-a numit prieten al său și poate chiar mă consideră ca 
atare. Cu lacrimi în ochi i-aș înfige fierul în inimă și i-aș bate 
cuiele în palme. 


4. „Fie că tii sau nu mai tii minte” - mi-a povestit Amiralul 
prezicerea vrăjitorească a zeilor lui, „la cealaltă venire, mi-a zis 
Zeul, ti se spunea Cel Roșu. Majoritatea voastră nu vă mai 
aduceţi aminte cine sunteţi și cine aţi fost. Dar înţelegerea 
fusese nu între mine și un om, ci între mine și un Nemuritor, și 
Nemuritorii, chiar când nu sunt Zei, au puterea de decizie 
asupra faptelor. Dacă va fi să fie, încă o dată Marea se va 
deschide, ca sá se împlinească vorbele poetului, cum îţi place 
să-i zici. Și cetăţi fără nume, adică Nenumite, să se arate încă o 
dată la sfârșitul vremurilor ce vor să vină. Dar vremurile ce vor 
să vină vor fi fost deja, și acestea sunt dară după sfârșitul 
acela”. A 

„Un nou Început”? l-am întrebat, dar Amiralul, rânjind, a 
ridicat un deget și a șoptit: - „St! Ai grijă să nu cumva să cazi în 
erezie”! 

Era, afurisitul, uns cu toate alifiile și, păgânul, era în stare să- 
ti întoarcă vorba cu atâta aprigă știință încât să te prinzi singur 


59 


într-însa, mai rău decât cercetătorii Preasfintei. De altfel, aici 
este Taina, că Satana va da, celor care vor înșela, puterea sa, și 
va orbi ochii spiritului, de va părea ca și când Lumina ar veni de- 
acolo de unde se revarsă Întunericul. 


5. A fost, întâia dată, vreau să zic, un bici de foc, sau ca un 
călcâi împintenat înfipt în crupa calului Istoriei, căci Lumea 
Nouă a Paradisului (de astă dată Iadul, că nu ne vom lăsa 
pacaliti si vom trece prin foc și fier toată suflarea duhurilor 
necurate care nu vor îngenunchia sub semnul Sfintei Cruci, 
smeriti întru umilinţă înaintea Domnului Nostru lisus Hristos!) 
s-a deschis ca o grădină, și toţi acei Desdichados eretici au 
năvălit pe Poarta aceea buluc. 

Se spune că Balaurul ar fi o Fiară. Dar astea-s gânduri 
eretice, deși nici Judecătorul Suprem nu mai cred că poate 
discerne între erezie și Dreapta Credinţă de la momentul în care 
apune Steaua Războiului ca să se înalțe Steaua cealaltă. 


Aceste rânduri le voi rupe din Jurnal. Sunt gânduri pe care 
omul nu le poate gândi cu minte limpede. 


6. A fost ca un imbold dat Fiarei. Erezia omului s-a ridicat 
până la Zei. Si se părea că nimic nu va mai putea opri Fiara. 
Fiara era peste tot. Numele ei era pe toate buzele. Până când 
Secera aruncată a despărţit Pământul în două. Și Fiara nu a mai 
existat. S-a scufundat înapoi în apă. 

Se părea ca și când ea arăta drumul. Dar când s-a stins 
lumina ei, s-a văzut mai limpede că nu exista nici o lume nouă, ci 
doar o lume veche și bătrână. 

Aurul Fiarei s-a stins. Si Steaua ei s-a scufundat în mare. 


7. Dar Amiralul n-a voit să răspundă la întrebarea dacă 
deschiderea porţilor Infernului nu va deștepta Fiara, eliberând-o 
pentru o mie de ani. 

„inchide Poarta”, mi-a spus el. „Și Fiara se va stinge”. 

„Deschide Poarta”! suna ordinul reginei Isabela. 

De câteva zile corăbiile au intrat în apele-de-lumină ale 
Primului Război - care n-a mai avut loc. 


60 


Sursa: „Revista Nautilus”, 01.04.2011. 


61 


TRANSHUMANTA 


În fiecare zi, șobolanul își face apariţia, conform 
ritualului, la aceeași oră. În urma botului lung, în colţul 
încăperii se materializează dincolo de zid ființa de fum, 
așteptând efuzia de sentiment a omului, care să îi dea 
elanul să străbată spaţiul pustiu. Cu timpul s-a 
înrădăcinat puternic la amândoi reflexul să se adune 
împrejurul ratiei, tabiet conditionándu-le salivatia si 
secrețiile gastrice cu o promptitudine de-a dreptul 
pavloviană. 

In contact continuu cu omul, șobolanul a început a se 
umaniza simţitor urmând un straniu mimetism la sfârșitul 
căruia nu se mai teme să iasă din umbra pereţilor la larg. 
Și-a manifestat activităţile superioare cerebrale prin 
acomodări subtile: nu mai mănâncă decât din mână, luat 
în braţe; se lasă mángáiat între urechile strávezii si 
rotunde și chiar tras delicat și blând de coada lungă și 
cheală; doarme în pat, cuibărindu-se la picioarele celui de 
care nu se mai teme. Prin sincretism imitator, s-a 
contaminat de sforáit, de stránutat și de tuse, spre 
amuzamentul celuilalt. In schimb, prin compensație, omul 
a fost prada unui proces de dezumanizare, cauzat de 
deprivare: se surprindea ferindu-se lângă perete, cu 
gesturi repezi, din calea animalului; se scărpina cu dinţii 
pe burtă și pe pulpe și cu laba de la picior după ceafă, 
căpătând o mobilitate ieșită din comun; după rarele 
escapade ale rozătoarei, se miroseau în bot, deducându-și 
aventurile din diversele damfuri pe care le răspândeau; 


62 


de gunoaie, de closete, de paie si asa mai departe; 
începuse să doarmă ghemuit pe burtă; iar în momentele 
de dezolare emitea sunete subţiri ce răsunau în încăperea 
golașă ca un chitait jalnic. 

Și-au tot împrumutat trăsături de caracter străine de 
condiţia firească a fiecăruia, până când șobolanul a fost 
reperat cotrobăind la popotă, netemător de fetele care l-au 
pocnit cu ciocanul de bătut friptura, pricinuindu-și atâta 
silă că nu a mai putut mânca nici una în ziua respectivă, 
iar omul, care la câteva zile mai târziu, a putut părăsi 
involuntara detenţie, a reapărut „în lume" alarmant de 
schimbat, căci toţi îl știau din fire deschis și vesel, iubitor 
de societate, pe când acum se fofila cu iutealá pe lângă 
pereţi, ursuz, mizantrop, veșnic în agitaţie după locuri 
întunecate în care să se pitească, fiindcă doar în întuneric 
și singurătate se simţea în siguranţă. Cei care îl 
surprindeau erau cutremurati de scheunatul subţire pe 
care îl emitea, zorit să-și ferească înnebunit privirea de 
căutătura lor. Ca să nu întâlnească ochii celor din jur, 
fiindcă oamenii obișnuiesc să se privească unii pe alţii 
drept în lumina ochilor, își rotește în toate părţile ochii 
negri și mici, ca niște margelute, indobitociti de o 
căutătură dementă de jivină. 


Sursa: „Almanahul Anticipația 1983”, S.C. „ȘTIINȚĂ SI 
TEHNICA” S.A. 


63 


UCIGASUL DE FLUTURI 


Îmbrăcat într-un  combinezon negru, cu arma 
spânzurându-i pe după umăr cu ţeava fumigenă în spate, 
intra în curte, cu un aer nepăsător. Ucigașul de Fluturi. 
Are ţinută sportivă și figura aspră. Nu fumează, nu bea, 
rumegă chewing-gum și privește apatic spre femeia ce 
completează formularele. După ce își încearcă arma, își 
îndeasă pe ochi masca și pornește cu pași mari peste 
bulgării negri. Scuipă guma în lături și strivește sub tălpile 
bocancilor aripile palpitând încă. Arma îi fumegă pe umăr, 
și fluturi învinși se scutură din nori: mii, milioane, miliarde 
poate, desfrunzindu-se înfrânți în risipirile multicolore de 
curcubeie de polen de aripi amare, în vreme ce eroul își 
poartă bocancii atletic peste victimele holocaustului, 
neînduioșat nici de plânsul culorii perfide, nici de 
dramaticul declin neputincios al elanului de zbor în 
pulberea tirană, nici de (în-)frângerea palidă a luminii din 
înalt. Ucigașul zdrobește nemilos generaţiile zborului, 
când arma-i fumegă pe umăr, criminală. Încă o clipă și 
marea de zbor s-a năruit în covor viu sub pașii grei, și 
Ucigașul de Fluturi se poate întoarce la clădirea albă, la 
femeia contabilizând moartea, pentru a primi semnătură 
pe actul care confirmă lipsitul de glorie măcel de zbor, pe 
care își încasează solda. Trecând prin curte, un fluture 
mare cât o batistă i se așează ca aruncat de vini, pe umăr, 
și Ucigaşul îl apuca delicat între degetele înmănușate în 
piele atacata albicios de fumul morţii, și petala de vis se 
prăbușește otrăvită de mâna îmbibată de ură. Zbor și 


64 


crimă, Icar și eșec. Ucigasul, dezavuat va strivi cu călcâiul 
Copilul înaltului apus, și drumul îi va fi așternut înainte și 
înapoi de covorul triumfal de aripi pâlpâind, peste care el, 
impasibil și crud, își poartă gloria fără glorie ca pe nimic 
mai firesc, zdrobind, colturos, greoi, mascat, cu arma pe 
umăr fumegând continuu spre a răspunde prompt 
solicitărilor de pretutindeni. Oricine va forma numărul 
desemnat de biroul de informaţii sub numele conspirativ 
„Deparazitare” va primi în timp operativ vizita unei dube 
discrete ce-l va lăsa la poartă, în combinezonul lui negru, 
mascat, cu arma la umăr, pe Ucigașul de Fluturi. 


Sursa: „Almanahul Anticipația 1983”, S.C. „ȘTIINȚĂ SI 
TEHNICA” S.A. 


65 


ZBORUL 


Fluturi moi, de-ntuneric, se plimbă pe față, sărută pe 
mâini și pe gură cu-atingeri înstelate și umede. E o mare 
de zbor spre înalt întru care ne putem rătăci mai ușor ca 
oricând. Ne întoarcem din zi către horbotul de la hotarele 
vieţii: fluturi se preumblă pe straie desenând un motiv mai 
floral și abstract. Ne-mbăiem într-un limbus de planete 
celeste, imbátati de esenţa de zbor dezinvolt și urcăm; soli 
din noapte către ghizdu-existentei: mesageri din oglinzi 
tremurând, din adânc. 

Tot mai multe semnale de noapte 'ntretaie năluca 
evoluţiei către, însă nimeni nu se poate abate din motivul 
floral mai prejos, mai presus. 

Cimitir de balauri suavi, impalpabili, monade '“mpietrite 
în cochilii de timp, esuarám pe-un tárm, pe o plajă ce duce 
spre limanul Telului Fericit. 

Însă când vom ieși dintre unde la aer, când vom scoate 
deasupra trăgându-ne-n sus: întâi mâna, și capul, și bustul, 
și trunchiul, și sufletul însuși, încă ud, picurând; când vom 
fi întru totul Dincolo, când din fluturi spre cer, când din 
zbor spre înalt ne-om fi smuls, lăsând goale crisalidele 
alături, vom rosti zborul-cánt ca ființe de-Adânc. 

Însă când, din înalt ne-om întoarce, Icari, poposind pe- 
nserat atingând ghizdul nopţii, fluturi blânzi aripi-pleoape 
vor bate pe ochi, deschizând poarta somnului lumii de 
Dincolo; doar atunci, pătrunzând în cristalul invers întru 
care Lumina-n culori se desface: vom fi scufundare-n 
Adânc plutind iar duși de-un Happy spre o mare de aripi 


66 


obscure: coborând din înalt, mesageri poposind în 
cădere'ntre o Vale de Plângeri înfrânte. 

— Pendulare pulsând din Adânc spre înalt, din înalt spre 
Adânc, definind nonfinitul printr-o poartă-de-timp, printr- 
un spaţiu tunel, pe sub bolte de flori, printre fluturi- 
parfum, morganând pe un fond de-ntuneric și vag, când 
străfulgeră, numai prin ploaie. 


Sursa: „Almanahul Anticipația 1983", S.C. „ȘTIINȚĂ SI 
TEHNICA” S.A. 


67 


DESPRINDERE LENTĂ 


Orice carte este istoria unei nedreptati sociale, 
a unei erori sau a unei iubiri. 


— Doamne, spune tipul din faţa mea, au schimbat ăștia 
manualele școlare. Complet le-au schimbat. Nu știu ce 
interes urmăresc, dar fiecare generaţie e educată în 
spiritul altor „adevăruri fundamentale” decât generaţiile 
care o preced. Poate că îi interesează să creeze între noi o 
stare de incomunicabilitate, sau altceva de genul ăsta... 
„Pe vremea mea”, cum ziceau ăia dinainte, când eram cu 
tânăr - ne bârâiau la cap cu altă propagandă. Fiindcă, să 
știi de la mine, „adevărurile fundamentale” sunt 
propaganda și nimic altceva. De exemplu, dacă ai fi 
pomenit numai de parapsihologic în tinereţea mea, erai 
gata. Sau de OZN-uri. Nu-i vorbă, că și acum asta 
reprezintă un risc - eu urmăresc problema și toţi ăștia care 
vorbesc de OZN-uri mor ciudat. Uite, chiar și artiștii... 
Caută ăștia fel de fel de explicaţii pentru moartea lui 
Jimmy Hendrix dar eu cred că e în legătură cu chestia asta 
cu OZN-urile. Stii că a fost urcat în slávi - mare artist mare 
- și-a făcut de cap, a spus tot ce a vrut, a zis de Vietnam 
când la ei nu era voie, nu i-au făcut nimic, a fumat 
marihuana și s-a masturbat pe scenă, nu i-au făcut nimic - 
la ei îi lasă pe artiști să se dea în bărci, au un adevărat cult 
al marilor artiști, cum îl avem noi pe al politicienilor și 
soldaţilor (ei îl au și pe al filozofilor - uite, Sartre, de 


68 


exemplu...), dar, Hendrix, vreau sa zic, cum a fácut un 
cântec cu OZN-uri, cum a încurcat-o. Ai ascultat UP FROM 
THE SKIES de pe AXIS: BOLD AS LOVE? (fac semn din cap 
că nu - sincer să fiu, má cam plictisește cu vorbăria lui m- 
aș duce mai degrabă să dansez si eu, ca ăilalţi din grupul 
meu, cu vreo gagică, la discoteca lor, dar m-a agăţat ăsta 
și nu pot să plec așa, pur și simplu - cică e unul dintre ăia 
,Marii” din gaşca ăstora - până și ministrul îi acordă 
importanţă, iar eu nu m-am prea lămurit care este 
protocolul lor). Ei bine, zice tipul, eu cred că de la asta i s- 
a tras lui Hendrix. Ascultă UP FROM THE SKIES cu 
atenţie și o să vezi că e ceva mai special... 

Tipul pare la vreo 40-45 de ani. N-am reţinut cum îl 
cheamă: Tudor Popescu, sau Ungureanu, sau Grămescu... 
E îmbrăcat cu blugi, poartă o geacă din piele neagră și are 
un aer destul de snob, ca toţi ăștia din grupul de la 
București, pe care nu prea știi de unde să îi apuci. Se 
spune de ei că ar fi fost mari scule de dizidenti înainte de 
Revoluţie, dar se învârt cu grangurii și nu prea cred să fi 
fost așa cum li s-a dus buhul. 

Pe de altă parte, voi sunteţi generaţia televizorului, 
sunteți pompati cu înscenările ăstora până când nu mai 
știe niciunul dintre voi ce e adevărat și ce e fals. Arta are 
caracter repetitiv, îmi arată spre filmul de pe ecranul 
televizorului din sală - cred că am mai văzut aiureala asta 
de câteva ori, dar, cică, e o peliculă celebră, a luat nu mai 
știu ce mare premiu... - da’ ce mi se pare interesant e că 
nivelul intelectual a scăzut în asemenea hal, încât 
majoritatea dintre voi, chiar dacă urmăriţi ce se întâmplă 
pe ecran, nu sesizati nici măcar că e vorba de un film 
science-fiction și de ce este un film de imaginaţie. Fiindcă 
habar n-aveţi de ipoteza științifică la care face aluzie 
filmul. lar voi sunteţi (din păcate) cel mai elevat eșantion al 
tinerilor de vârsta voastră, al publicului mediu - ori, dacă 
voi nu intelegeti nimic, de áilalti ce sá mai zic?... 


69 


Îmi face semn spre ecran si mă întreabă dacă știu cum 
se numește filmul. 

— Desprindere lentă. Asa-i zice. DESPRINDERE LENTĂ. 
Dar despre ce e vorba în el? Uite, ideea e, de fapt, că Luna 
s-a desprins de Pământ printr-un proces lent. Lin! Că „s-a 
urcat la cer” încet-încet, la un moment dat. Că nu era 
întotdeauna așa - că la început făcea parte din planetă dar, 
conform teoriei Kant-Laplace, că masa însumată depășea 
masa critică a sistemului care, când a prins să se rotească, 
s-a desprins lent și s-a îndepărtat până la punctul în care a 
amortizat momentul cinetic initial. la zi, crezi că printre 
cei cinci sau șase, câți am mai rămas acum aici, există 
măcar unul care să fi înțeles si conștientizat povestea de 
pe ecran? Mă tem că nu. Receptionati, dacă receptionati 
ceva, în mod superficial. Sau, neavând suficiente 
informaţii, luaţi lucrurile ca atare, orice aiureală vi s-ar 
spune - voi scoateţi cuminţi caietele de notițe si vă 
consemnați ce vă dictează cei desemnaţi drept „specialiști” 
și „profesori”, fără să fiţi în stare să intelegeti că toţi acești 
„academicieni” și „decani” au fost promovați pe argumente 
politice, așa că sunt tot atât de diletanti ca și voi în 
problemele de specialitate, iar majoritatea lucrurilor 
despre care vorbesc le cunosc de prin cărţi de popularizare 
- pe cele mai multe nu le știu nici ei ca lumea - dar vin si vi 
le predau vouă ca pe niște adevăruri indubitabile. 

Privește către ecranul pe care imaginile filmului ale 
cărui efecte speciale au fost probabil simulate pe 
calculator - un cadru monumental al catastrofei cosmice și, 
în același timp, fascinant. 

„Când apele s-au despărţit de ape” îl aud murmurând. 

E un film fără actori - aproape un documentar științific 
dacă imaginile nu ar avea acel aer artistic. Cine l-o fi 
realizat? Când? Cum? Unde? Planetele uriașe evoluează 
lent, în desfășurări spaţiale privite din cosmos - culori 
mirifice, când pale, când înflăcărate, ilustrează cum, o dată 


70 


cu partajarea făcută, reacţiile exoterme provocate de 
creșterea presiunii produsă de presiunea excesivă se 
liniștesc. Luna se răcește mai repede. Apa luată după sine 
din oceanul primordial se întoarce înapoi îngheţată din 
spaţiu, răcind scoarţa fierbinte. 

— Si, se întoarce iar către mine, ipotezele astea ale 
pământului PLAN. Si ale ISTORIEI SCURTE... În pofida 
argumentelor de natură sensibilă, care păreau să susțină 
ipoteza Pământului sferic, și cu care ne-au îndopat pe noi 
până la saturație, că ar fi „singura ipoteză confirmată de 
cercetarea științifică” si alte aiureli, știința, iată, se 
întoarce la ipoteza PĂMÂNTULUI PLAN... Tot ce părea să 
susțină ipoteza privind realitatea altor planete n-au fost 
decât înscenări și exagerări ale fanaticilor ipotezelor lui 
Ticho Brahe și Bruno. „Zborurile cosmice” - niște înscenări 
cinematografice ale serviciilor de propagandă ale Marilor 
Puteri. Adevărul - monopolul celor 7 mari concerne- 
trusturi ale Informaţiei mondiale. Vin ăștia acum și ne spun 
că, de fapt, lucrurile sunt mult mai complicate. Că senzaţia 
de sfericitate e provocată de bombarea cristalinului. „Aţi 
văzut voi cu ochii voștri vreun astru sau vreo planetă 
rotindu-se? Nu! Luna e nemișcată, iar alte astre nu se văd 
cu ochiul liber. Ceea ce așa zișii oameni de știință v-au 
prezentat drept alte planete nu au fost decât iluzii 
provocate de sistemele optice prin care v-au spus să vă 
uitaţi - înșelătoriile Satanei” 

— Si care e adevărul? îl întreabă un tânăr din generaţia 
“90, care s-a apropiat de noi. 

— Si eu de unde vrei să știu..., ridică din umeri tipul. 
Ştii? Cam pe vremea lui Cristos, nu mai știu ce rabin 
(parcă nu era totuși Maimonides), scria că „în vremea 
noastră știința a ajuns la certitudinea că Pământul, Luna, 
Soarele și alte astre și planete sunt rotunde și că planetele 
se rotesc împrejurul Soarelui. Azi, nimeni nu se mai 
îndoiește că planetele sunt sferice și că există mai multe 


71 


lumi populate”. Si totusi, iatá, pe parcursul intregului Ev 
Mediu TOATĂ LUMEA (cu câteva mici excepţii), ca si 
acum, conform celor mai noi cuceriri ale cunoașterii, vedea 
Pământul plan și planeta Pământ singura lume locuită... 

În filmul de pe ecran, imensa masă plană a Lunii se 
ridică tot mai sus pe cerul negru. Strălucește alb, 
polarizat, pe cerul negru, plutind aproape paralel farfuriei 
Pământului albastru în ceața diafaná a aerului înalt al 
stratosferei. 

— Cum îţi spuneam, se întoarce către mine iar, arta are 
caracter repetitiv, spre deosebire de știință. Așa că, în 
vreme ce informaţia tehnică ne parvine în flux continuu, 
modelele pe care se bazează imaginea noastră despre 
lume, cele formative, sunt datele cuprinse în imaginea- 
plastică a unei poezii sau în metafora acesteia, care ne-a 
impresionat fără a putea explica prea clar de ce. 

— Dar ce părere ai, îl întreb, de faptul că știința 
modernă a căzut, după atâta timp, de acord cu dogma 
religioasă și în privinţa vechimii Lumii. Istoria nu are decât 
3.000 de ani... de fapt 5.000... 

— Da... Facerea Lumii, vreme de milenii a fost 
considerată doar cu câteva mii de ani înainte de Cristos. 
Apoi, când religia a făcut concesia de a admite că nu era 
strict cât scria în Cartea Sfântă jup! s-a și dus la „milioane 
și milioane de ani în urmă”, deși termenul acesta, 
„milioane”, nu are nici o încărcătură de reprezentare 
pentru om. Sau poate tocmai de aceea... Inscenari. 
Propagandă. Când, până și „dovezile de mii de ani” ale 
Bisericii (care, orice s-ar zice, sunt cele mai vechi și de 
încredere) nu au, cel mai adesea, decât câteva sute de ani - 
e consemnată la Vatican data când s-a admis înscenarea și 
cine și cum a „fabricat” moaștele respective... N-ar fi de 
mirare să aflăm că, de fapt, nici nu sunt „mii de ani” de 
Istorie, ci că Istoria nu are decât câteva sute de ani poate 
nici măcar atât cum spunea o dată o fată, Ruxandra 


72 


Andrian, sefistă și ea. Eu nu am trăit nici 50 si má tem sá 
vorbesc până și de realitatea evenimentelor mai vechi la 
care am participat. 

lar tipii ăștia, făcând pe oamenii serioși și dându-și 
importanţă, au neobrăzarea, cu un arșic de nu se știe ce 
vită între degete - arșic pe care ei nici nu știu exact când, 
cine și unde l-a găsit sau fabricat - să ţină tirade 
sforăitoare și foarte convingătoare despre ce era „acum 
milioane de ani”. În urmă. Înainte de Cristos. Sau despre 
ce era pe vremea Genezei. Cosmice. Sau chiar înainte... O 
tâmpenie. Deducţii înguste la minte și nedocumentate 
pornind de la niște modele ale lumii care nici măcar nu se 
confirmă, scoase din niște minţi incapabile să mă 
lămurească multumitor măcar de ce a fost acum cinci ani, 
sau care o să fie vremea mâine. ,Profeti mincinoși” 

Văzând că un nou sosit părea sá se fi ,lipit” la 
„maestru”, m-am ridicat și am plecat în sala cealaltă, unde 
se dansa. De la Revoluţie încoace nu mai știe nimeni nimic. 
Toţi bâjbâie. 

Trec pe lângă alţi doi „maeștri” care discută despre 
prăbușirea preţului și a tirajului la reviste și cărţi și despre 
intrarea pe Internet, în pofida faptului că în Occident i s-a 
deschis proces, sub acuzaţie de spionaj (sau poate tocmai 
de aceea - o sculă bună, „garantată” pentru hoţii de la noi). 
Apoi mă încurc cu o tipă care-mi prezintă un fost securist 
„autentic”. Dansăm în semiîntuneric și discutăm, despre 
moartea lui Dan Merisca. Un puști. Adrian Bănuţă, mă 
acostează că, cică, vrea să scoată un săptămânal de 
science-fiction al „generaţiei '90”. Il asigur că o să-i dau si 
eu ceva deși nu am încă nimic concret scris, dar, dacă asta 
e condiţia de a te distra cu ăștia, de ce nu? o să scriu și eu 
ceva SF. Nu poate fi prea greu... Cică „ăia buni” sunt 
invitaţi nu plătesc nimic la întâlnirile astea ale lor. Cât o 
mai tine... 


73 


Sursa: „Almanahul Anticipația 1998”, S.C. „ȘTIINȚĂ ȘI 
TEHNICA” S.A. 


74 


IPOTEZĂ NEORTODOXA 


Motivul pentru care pe vârfurile munţilor se găsesc 
fosile de trilobiti subacvatici este că formele de relief s-au 
format ulterior apariţiei vieţii acvatice - în urma răcirii 
Pământului - apa având elongatia mai mică decât metalele 
la 4 grade Celsius - cam cât e acum temperatura medie 
globală. Munţii s-au format prin încrețire, din cauza 
presiunilor cauzate de diferenţa de elongatie. In Cambrian, 
întreaga suprafaţă a planetei fiind acoperită de un strat 
mic (sub un metru) de apă - cât revine întreaga cantitate a 
Oceanului Planetar raportată la întreaga suprafaţă a 
Uscatului. 

La o temperatură cu 3-4 grade mai mare, volumul 
Pământului (Planeta) era mult mai mare. Forma actuală 
apărând ca urmare a unui fenomen asemănător celui prin 
care o minge se dezumflă, aceasta provocând incretirile 
scoarței. 

Celulele din oase sunt o sugestie că avem ascendente 
sifonofore, printre actinii - ca și faptul că în cazul 
tendoanelor cartilaginoase tăiate, ele se „deșiră” continuu 
până „culeg tot ghemul”. 

Omul a ieșit din mare după dispariţia saurienilor, 
mimând alte animale terestre prin tactici de camuflaj. El 
este un organism plural - o colonie de celule, cum sunt 
coloniile coralifere, nu un animal unic. Cameleonismul 
uman poate fi comparat cu cel al Deditelului de mare, care 
mimează, ca să se apere, diferite alte forme animaliere 


75 


agresive (pești răpitori). Dar static. 

Antropomorfismul nostru, uneori, se estompează și, 
atunci, se întrezărește în formele pe care le luăm, 
structura noastră reală. Ariciul de mare, castravetele de 
mare sau radiolarul din care Marele Scamator ne-a 
cârpăcit. 

Probabil că rudele noastre cele mai apropiate biologic 
sunt coloniile de corali. 

Suntem o specie dirijată genetic de mutatiile produse de 
radiaţii, tranzitorie între regnul vegetal și cel animal? Sau 
combinaţie hibridă intercelulară între Euglenia Viridis și 
bacteriile de fermentație ale stârvului lui Tiphon, titanul 
răzvrătit, trăznit de Zeus în Titanomachia? 

Colonii exacerbate de unicelulate. Entităţi sociale, cu 
percepţie și gândire multiplă, plurală, de grup. 
Madreporali. Plancton deshidratat rămas pe țărm după 
modificările tectonice cauzate de răcirea planetei. 
,Máicuta Geea si Tătucul Okeanos”... Într-o a VI-a Creaţie, 
mult mai recentă și cu o variabilitate mult mai „activă” 
decât a trilobiţilor sau viermilor din care se trag insectele. 

Așadar: întâi flora, apoi fauna: insectele (din trilobiti) si 
abia apoi coloniile gregare de plancton, miniaturizate de 
deshidratare până la dimensiunile unor universuri după 
chipul și asemănarea Cerului, care se oglindește în ele. 

Apa vie, organică, devenită gel. 

Nașterea reproduce desprinderea sporului de colonia- 
mamă originară. 

Mamiferele nu se trag din reptiliene! Reptilienele se 
trag din viermii parazitari. A treia vârstă. Mamiferele se 
trag din Bureţii de mare. Doar mimând cameleonic 
animalele de pradă, ca să le impună respect. ,Unghiile 
omului nu sunt făcute să sfâșie”, constata Platon, ci doar 
să mimeze sistemul cornos al solzilor de apărare. Nu au 
cioc, precum sepiile. Ci dinţi - ca ai Dediteiului de mare. 
Omul se trage din plantele carnivore. Lente, și cu sistem 


76 


mixt de asimilatie, si heliofil (hemoglobina), si de 
fermentatie - dar cel de fermentatie fiind străin - paraziti în 
simbioză - flora palafită stomacală. 

Si, oare, aceste generaţii spontanee de homunculi 
continuă să fie generate și în prezent? Proliferarea lor fiind 
împiedicată doar de faptul că sunt consumate „în embrion” 
de celelalte specii? 

Când sifonoforele se retrag complet în oase, în stâncile 
oaselor, ele devin spori de rezistență care, după 
înmormântare, reprezintă germenii faunei și florei 
subpământene din mâzga coloidală a humei. 

„Oamenii sunt asemeni viermilor - vin pe lume din 
mâzgă, fără nici un sens sau scop anume”, spune Heraclit 
din Efes. Larvele, lemiile, fiind doar a doua etapă a 
neoteniei materiei vii, care se întoarce înapoi în apă, 
alcătuind circuitul viului în natură, pe fluxurile apei, care 
iese din izvoare subpământene, spre a se întoarce înapoi în 
ele. Doar cu scopul să roadă stânca. Obiectul dur care le 
stă în cale. 

Bărbatul imită stânca. Femeia imită apa. Care pătrunde 
în piatră și o erodează încet. Bărbatul, „tarele”, este cel 
consumat, victima. Femeia, „moalele”, este cea rezistentă, 
învingătoarea. Bărbatul este prada. De pe care femeia- 
păianjen desface încet, ca să nu-l ucidă dintr-o dată, 
straturi succesive. 

Bărbatul mimează plantele, dar fără să mai fie plantă. O 
prefăcătorie pe care femeile spongier se prefac a o 
accepta. „Se lasă păcălite”. Un joc felonic al celor două 
forme de manifestare ale aceleiași specii cameleonice. În 
care tarele trebuie să se prefacă perfid în a fi moale și în 
care moalele îmbrățișează ipocrit, mimând tăria. Care îi 
lipsește. Fiindcă omul nu are os erectil, cum au celelalte 
mamifere. 

Oamenii sunt clăbuci. Care doar își insinuează realitatea 
în lumea asta. Embrionul uman, cartilaginos, reprezintă 


77 


surplusul de calciu pe care apa suprasaturată din care e 
alcătuită femeia simte nevoia să-l elimine ca sá nu 


cristalizeze. 
Structura ancestrală umană este, ca și la rechin, 
cartilaginoasă.  „Bătrâneţea” nu e altceva decât 


acumularea excesivă de calciu și minerale, din roca în 
suspensie. O disfunctie a metabolismului. Care se 
autoreglează hormonal. Dar în ochiurile plasei unei reţele 
energetice predeterminate. Câmp electrostatic care a 
premers acumularea de materie. Îngreunând-o. 

O disfunctie a eliminării materiilor grele. Cauzată de 
schimbarea mediului. De trecerea de la hrana lichidă, la 
cea „pământeană”. De la alimentaţia cu sucuri de plante 
(sau sânge) a ambroziei, la cea „cărnoasă” - uscată. A cărei 
asimilatie si dezasimilatie se face mai încet. 

Alimentul ,functional”, energetizant, fiind dextroza si 
fructoza. Lipidele si proteinele fiind greu dezasimilabile. Si 
acumulándu-se ín spatiile intercelulare, ín tesuturi, ín 
organe, ingreunándu-le functionarea normala. 

Dacă vei sta noaptea, vara, când e lună plină, la țărmul 
Oceanului, sau al Mărilor, vei vedea ieșind din apă atrași 
de lumina polarizată, umbre mimând statutul uman. Vor 
spune că au ieșit la scaldă - dar nimeni nu i-a văzut 
vreodată venind spre plajă. Litoralul se umple brusc de o 
generaţie venită de nicăieri, fără acte, fără haine, fară 
bani. O generaţie nouă, care nu știe nimic, doar imitând, la 
început greoi, dezlânat, apoi din ce în ce mai aproape de 
model, pe ceilalți din jur. Aici nu se miră nimeni de această 
invazie anuală care umple peste noapte toate corturile, 
cásutele și locurile de campare din zonă. „Așa e când 
începe Sezonul” - ridică din umeri băștinașii, prefăcându- 
se că nu văd brutele dure care fac comerț cu aceste fiinţe 
în devenire - adunându-le, docile, bucată cu bucată, sau în 
grup, cu vehiculele lor închise, spre a le plasa apoi, ca 
mână de lucru, sau de agrement - celor care au venit aici 


78 


să se distreze, să cheltuie sau să facă afaceri, de pe la 
fermele  agroindustriale de pe Continent. Fiinţele 
subumane, homunculi în devenire, se strecoară printre 
ceilalţi, „turiști”, unii nici nu știu să vorbească, dar câţiva 
găsesc totuși pe câte cineva care pretinde că-i recunoaște 
si se aciuiază pe vreundeva, cersesc, fură, sau mor pe mal, 
redevenind, aproape imediat, movile puturoase de alge, 
bázáite de muște. Fiinte ale abisurilor, dincolo de ai căror 
pseudo-oceoli poţi percepe rețeaua spongieră în ochiurile 
căreia folfăie în suspensie vietuitoarele minuscule ale 
planctonului, thrilul compactat, gata să săgeteze spre a se 
retrage și ascunde la cea mai mică primejdie în firidele 
interioare ale coloniei. 

Ceea ce e cel mai interesant, la specia umană, e farsa 
nașterilor, regizată cu grijă, în maternitáti. Se simultează, 
cu mare taină, misterul unei procreări asemănătoare 
celorlalte mamifere terestre - deși este evident, dacă 
privești cu atenţie, ca puii de om sunt deja bătrâni atunci 
când sunt livraţi „părinţilor” lor. 

Din ce în ce mai uscați de soare, buretoși, se scofálcesc 
și ridează în scurt timp, nemaiputând mima forma umană. 
Atunci, li se înscenează, cu propriul acord, o moarte 
oarecare, si sunt înmormântați în mocirlă, pentru a-și 
continua așa viaţa larvară în masa amorfă din care alte 
plante își extrag seva hrănitoare. Și, uitând din când în 
când că sunt acum în faza vegetală, în nopţile cu lună de 
vară, își mai reiau pentru o clipă forma antropomorfă și 
mișcările greoaie, subumane, care ne sperie atât de tare, 
pe unii dintre noi, fiindcă ne aduc aminte ce suntem, de 
fapt, și ce ne așteaptă! 


Sursa: http://www.srsff.ro/2010/07/ipoteza-neortodoxa-mihail- 
gramescu/ 


79 


ZIPPY RACE 


1. — Ne-am computerizat!... exclamă tigáncusa din holul 
blocului când trec pe lângă ea. 

Gasca de golani și ,colorati” izbucnește în râs, cu mine 
batjocoritoare, de „mari specialiști”. 

Mi-am luat un mini-computer de jocuri marca „Genius”. 
De când m-a părăsit nevasta mă plictisesc teribil. Casa 
goală nu îmi mai spune nimic. Sunt singur, trist, evitat de 
toți, sau luat în derâdere, ca de idiotii ăștia de copii ai 
vecinilor care, dacă le-au băgat calculatoare pe la școli își 
imaginează că, doar prin asta, au devenit o altă specie, 
superiori nouă, mai destepti dintr-o dată, mai „în pas cu 
vremea”. De mine, care nu aveam bani să-mi iau nici 
măcar un joc electronic (de! familie de ţinut din salariu 
muncitoresc, când nici nu fur, nici nu am lucrat pentru 
Securitate, ca părinţii lor...) lansaseră zvonul la un moment 
dat că aș face parte din nu-știu ce sectă... 

Dar de unde or fi știind că mi-am luat jucărie? Oare 
chiar în asemenea hal suntem de urmăriţi că nu pot să caut 
un post pe scala radioului, la mine în casă, fără ca toată 
mahalaua să afle imediat ce post am ascultat și ce reacţie 
am avut? Auzisem eu că, prin Vest, erau montate pe 
televizoare camere ascunse care înregistrau, după 
dilatarea pupiliară, gradul de interes pentru o emisiune 
sau alta, și că ei așa făceau topurile de popularitate, dar la 
noi... 


2. Când am venit de la servici mi-am pus joculetul în 
80 


priză, l-am cuplat la TV, i-am băgat discheta si am început 
să mă joc. Am o singură caseta, cu patru jocuri: șah 
chinezesc, un joc cu tancuri (dar eu am alergie la „sculele” 
astea de când stau tocmai în cartierul de lângă Fabrica de 
tancuri, vecin cu fiii obraznici ai gradatilor de acolo), un 
joc cu „vânătoare de rate” și... Zippy Race, o cursă cu o 
motocicletă. Zippy Race. 

M-am acomodat foarte greu cu jocul. Tin minte că după 
primele câteva zile, deși făcusem febră musculară la 
degete de atâta butonat, abia reușisem să ajung la sfârșitul 
primei curse a primului nivel. Când treceam prin holul 
blocului adolescenţii tupeiști care hălăduiau pe scări 
râdeau de mine de se umflau și-i auzeam spunând: „Uite-l 
și pe cretinul ăla. Lasă-te, tataie!” 

Ei „fumaseră” joculetele astea din scutece, aveau ani de 
zile de experienţă, și judecau capacităţile omului după cât 
de bine butonează. Erai deștept sau prost în funcţie de 
scorurile de la aiurelile astea - aveau, probabil, și un top al 
valorilor în funcţie de care își acordau onorurile între ei 
direct proporţional cu numărul de puncte pe care li-l 
acorda mașina fiecăruia. O ierarhie mecanică a punctelor. 
Nu aveau respect decât pentru ce li se impunea prin cifre 
mari. 

Altfel, jocul meu era destul de simplu. O caricatură de 
motociclist cu care trebuia să „ghidonezi” printre mașini, 
pe un „drum” schematic și stupid, cu situaţii repetitive. 
Motocicleta putea accelera până la 90 km pe oră. Drumul 
era împărțit în câteva etape: Los Angeles - Houston, 
Houston - Saint Louis, Saint Louis - New York, la sfârșitul 
căreia primeai un bonus de câteva sute de puncte și 
„benzină”. 

Când am ajuns prima oară la NY, după câteva săptămâni 
de chin, m-am bucurat ca un copil cretin: am topait prin 
casă, m-am dat tumba, mi-am pus un pahar de Coca Cola 
să sărbătoresc evenimentul, dacă aș fi avut ceva de băut 


81 


probabil că m-aș fi si îmbătat. 

Trecem prima oară de cele 20.000 de puncte semnalate 
în program ca Hight Score, după care intrai în memoria 
computerului. 

Totul se baza pe reflexe și cunoașterea mecanismelor de 
depășire si a semnelor de circulaţie. Si... pe mușchii 
degetelor. lar mie, care nu condusesem niciodată (când 
eram puști mergeam pe bicicletă, dar cu bicicleta puteam 
să merg și pe trotuar - nu eram obligat să urmez decât 
câteva reguli elementare de circulaţie), mi-a trebuit o 
vreme până să înţeleg ce vor să spună semnele ale căror 
indicaţii, dacă nu le respectai erai imediat penalizat cu 
puncte, ,vieti” sau chiar cu întreaga partida. 

La început, mai ales, mi se părea teribil de plicticos și 
obositor: nu reușeam să stau mai mult decât câteva minute 
înaintea claviaturii, nu reuseam sá mă concentrez, nu 
reușeam să fac mai nimic. Când îmi etala lista cu 
bonificatiile: de la 900 de puncte cât reuseam eu să obţin 
cu mari eforturi, până la... 6.000! Șase mii de puncte 
numai premiul, mă întrebam cât o fi acordând jocul ăsta un 
asemenea premiu? Exista, oare, cineva, care să reușească 
să facă o asemenea performanţă? Câte zeci de ani trebuia 
să freci joystick?-ul ca să ajungi la nivelul la care să 
primești un asemenea bonus? 


3. Am auzit, sau am citit pe undeva, nu mai tin minte, că 
psihologii americani au ajuns la concluzia că jocurile astea 
pe calculator dau un soi de dependenţă, recomandând 
prudenţă în folosirea lor. Așa cum avertizează și că 
radiaţia catodică a televizorului are efecte nefaste asupra 
sănătăţii - că strică ochii, că poate favoriza cancerul... Că 


2 Dispozitiv alcătuit dintr-o articulaţie sferică mobilă, ale cărei 


deplasări unghiulare sunt transformate de un traductor în semnale 
electrice analogice, convertite apoi în formă numerică, prelucrate și 
afișate pe ecran sub formă de punct sau cursor grafic. 

82 


jocurile, prin caracterul lor stupid-repetitiv sunt o metoda 
de „spălare a creierului”, ca si rugăciunile si practicile 
fanaticilor religioși. 

Mie, însă, puţin îmi mai păsa de toate avertismentele lor. 
Si așa, de când m-au părăsit ai mei, sunt atât de trist de-mi 
vine să mor. Ce importanţă mai are cum mă simt? Oricum 
mă simt groaznic. Mai rău de atât nu are ce să-mi mai fie. 
De la servici m-au dat afară, de lucru nu-mi găsesc, 
nevasta m-a părăsit... Cum ajung acasă mă așez în fața 
televizorului și mă joc. Zippy Race. Ajutorul de șomaj abia- 
mi ajunge să-mi plătesc întreţinerea. Mănânc la „cantina 
săracilor” și mă îmbrac din „ajutoarele” pe care, din când 
în când, ni le aduc niște tipi, cu Tir-urile. 


4. De câteva zile am renunţat complet să-mi mai caut de 
lucru. E inutil. Nimeni nu are nevoie de un bărbat de 
aproape jumătate de secol - chiar de a fost el cândva ce o fi 
fost. Milioane de șomeri disperaţi așteaptă o angajare cât 
de amărâtă - tineri cu diplome vând la tarabe în piaţă... 
Mie mi se oferă „posibilităţi de recalificare”. O idiotenie. 
Auzi: „recalificare”. Ce să te „recalifici” la aproape 50 de 
ani? Mai bine stau acasă si joc Zippy Race. Măcar nu mai 
tocesc și tălpile pantofilor degeaba. 


5. De când am început „să dau performanţe” la joculet, 
tinerii din holul blocului nu mai râd de mine când trec pe 
lângă ei. Mă privesc cu ură. Probabil că rezultatele lor la 
joculete le aduceau cine știe ce avantaje obscure, pe care 
acum le pierd. Acum, de când eu, care nu sunt de-al lor, le 
depășesc punctajele. 

— Uite-l pe ăla! zice un puști holbând ochii la mine. 

— Da-l...! scuipă a lehamite celălalt, un ţigănos de vreo 
treișpe-paișpe ani. 

— Ai auzit că, zilele trecute, a întrecut-o și pe Aia 
Mică?... 


83 


— Am auzit, zice celălalt, cu ciudă. 

Pe „Aia Mică”, mai zilele trecute, o găsisem la ușa 
apartamentului meu, pe scări, după ce tocmai îmi pusese 
acolo niște oase de pui și o coajă uscată de pâine. „Imi fac 
vrăji ţiganii”, îmi trecuse prin cap, și mă enervasem. Deci, 
de aia îmi purta ea sâmbetele, că o depășisem la joculete... 

Dar de unde știau ei la ce scor am ajuns eu, singur, la 
mine în casă, noaptea? Probabil că aparatura de urmărire 
a apartamentelor din vremea Tiraniei funcţionează în 
continuare, și ăștia au acces la ea. 


6. Acum câteva zile mi s-a întâmplat un lucru ciudat. 
Când am plecat să-mi cumpăr de mâncare și să mă duc la 
„Bursa locurilor de muncă” să văd dacă nu găsesc ceva, la 
colțul străzii mă așteptau și s-au luat după mine doi tipi de 
vreo patruzeci de ani cu figuri urâte. li auzeam vorbind 
între ei: 

— „Asta e.” 

— „Sigur?” 

— „Sigur” 

— „Şi ce vrea 

— „Nu știu. Vrea să ne dea afară pe toţi. Să ne bage pe 
toţi la handicapati.” 

Apoi, oarecum către mine, unu dintre ei mi-a strigat, 
când mă urcam în mașină: 

— „Lasă-te, ba! Potolește-te, fire-ai al dracului cu 
performanţele tale!” 

Dacă nu ar fi fost îmbrăcaţi ca vai de lume aș fi putut să 
cred că lucrează pe la calculatoare, pe undeva, și ăia de 
acolo, care au acces la informaţiile secrete culese de prin 
casele noastre de aparatul de urmărire, le fac lor normele 
în funcţie de nivelul „neprofesionist”. De aceea având ei 
interesul ca performanţele noastre să fie cât mai mici. Ori, 
eu, stând în faţa televizorului de câteva luni, am început, 
probabil, să le depășesc capacităţile (după fruntile înguste 


84 


și aerul stupid-agresiv era de presupus că, ăștia doi cel 
puţin, nu erau cine știe ce ,dotati” intelectual). 

Dar cum m-or fi urmărind? Că, doar, zidurile blocului 
sunt de beton armat care ecranează. lar televizorul nu e în 
dreptul geamului, ca să zic că mă fileaza cu binoclul de 
prin blocurile din jur. Ştiu că există metode de scanare si 
din satelit, dar ăștia doi, sau puștii ţiganilor de la parter, 
nu par să fie, totuși, dintre cei care au acces la datele 
secrete ale NATO, sau mai știu eu cine o dispune deo 
aparatură atât de sofisticată... 


7. Când mi-a întins buletinul, polițistul de la circa de 
Control al populaţiei, m-a privit cu un soi de uimire și... 
stimă în ochi. Cred că am devenit o adevărată 
„Personalitate” a joculetelor. Multă lume pare să știe de 
mine. 

— „Tot nu v-aţi găsit de lucru? mă întrebă 
condescendent.” 

— „Încă nu, îi răspund. Dar caut...” 

— „Bine. Succes! Sunteţi un om extraordinar...” 

Mă întorc în apartamentul meu rece și pustiu să joc 
Zippy Race. În curând va fi vară. Mi-a expirat perioada în 
care primeam ajutorul de șomaj și în câteva zile nu o să 
mai am nici cu ce să plătesc întreţinerea. După care... 

După care nimic! Mă așez înaintea jocului și ecranului 
luminos. Încep cursa. 

Trec de primele niveluri ușor, în câteva minute. La 
trecerea într-un nivel superior se schimbă și viteza 
motocicletei, și acurateţea și stilizarea desenului. „Aţi 
trecut la un nou nivel” - mă anunţă calculatorul. Străbat 
acum traseul New York - Winnipeg. Am 300 km la oră. Bag 
Pauză și mă duc la bucătărie să mănânc o bucată de pâine 
și să beau un pahar cu apa. Fumez o tigare întrebându-mă 
cum o fi, oare, ultimul nivel? De la o vreme reușesc să 
ajung foarte sus: pe la nivelul treizeci, treișdoi chiar. Oare 


85 


jocul ásta nu are nici o limita de punctaj? De obicei, 
jocurile au un punctaj de la care „se dau peste cap”, adică 
se întorc la zero si o iau cu numărătoarea de la capăt. Nu 
reușisem niciodată să dau Zippy Race peste cap. Totuși, 
trebuie să aibă și el o limită. 

Mă întorc la joystick. Winnipeg - Fort Nelson. Apoi 
Dawson. Alaska. Am ajuns la 360 km/h. Viteza avioanelor. 

După sase-sapte ore de joc, străbătând etapele 
Nijnekolinsk - Bijing - Ulan Bator - Omsk, ies la 
Magnitogorsk din zona asiatică și trec la penultimul nivel 
Kirov - Moskova - Smolensk - Kiev, la care am mai ajuns o 
dată acum câteva zile. Acuratetea desenului a ajuns 
aproape ca o hartă. Este un nivel foarte ridicat. Viteza 
maximă este de peste 700 km/h și imaginile pe televizor 
sunt aproape o simulare. La cât ajungea oare Săgeata 
albastră - mașina de formula 1 care deţinea topul de viteză 
în adolescenţă mea? Parcă 760 km/h. Dar asta pe pista de 
sare. 

Desigur, motocicleta mea este o motocicletă virtuală - nu 
are nevoie sá se conformeze strict criteriilor de 
verosimilitate. Este o motocicletă de joculet pe calculator, 
o motocicletă ideală. 

„Aţi ajuns la ultimul și cel mai înalt nivel” - mă anunţă 
calculatorul. Literele de pe ecran sunt chirilice. Zâmbesc. 
Plăcuța indicatoare anunţă „Șoseaua Kiev - Odesa”. 
Fantastic, îmi spun, este aproape o poză. Domne', ce 
simulare... Este incredibil ce performante poţi găsi pe un 
jeg de casetă la care primul nivel e un kitsch ca o 
caricatură. 

După vreo trei sferturi de oră ajung la ultima etapă: 
Odesa - Chișinău - lași. Aproape recunosc, în Chișinău, teii 
pe sub care am trecut acum câţiva ani, când am fost acolo 
într-o excursie. Și acum, iată-mă, pe ultima ruta: lași - 
București. Urc până la 750 pe oră. Pe ecran se perindă ca 
fulgerul dalele șoselei București - Pitești. Km 42 trece pe 


86 


lângă mine pe ecran cazánd în urmă ca un bolovan în Abis. 
La intrarea în Zona de centură încetinesc. Apoi accelerez 
din nou, către Centru, pe autostrada spre Politehnică. Nu- 
mi vine să cred că o casetă de joculet poate avea asemenea 
performante tehnice: strada e chiar stradă și disting, când 
opresc la stopuri, trecând pe lângă mine, oameni reali, 
figuri aproape cunoscute. Ecranul are transparenţa și 
coloristica unei transmisiuni autentice. Aud până la 
amănunt zgomotele străzii acoperite de huruitul motorului. 
O iau la dreapta, pe la Eroilor, trec de Piaţa Unirii, și 
accelerez pe Călărașilor până la parcul Lia Manoliu. Apoi 
depășesc șoseaua Căţelu către casă. Aproape că nu mai 
pot sta în fotoliu de tensiune. Si, când intru pe strada mea, 
aud jos, în fața blocului, huruit de motor. E dimineaţă de- 
acum, încă nu s-a luminat, mi se incetoseazá ochii după 
douăsprezece ore de joc neîntrerupt - abia mai văd, dar, 
iată, blocul meu: este chiar blocul meu pe ecran. Parchez 
înaintea lui. Zgomotul de motor de jos încetează. Lumina 
de far care mi s-a plimbat o clipă pe tavan se stinge. Pe 
ecran a rămas afișată intrarea blocului cu o ţintă de linii și 
cercuri indicând etajul și apartamentul la care stau, cu 
ochii mari zgáiti la imagine pe care se conturează cu litere 
aurii decizia „TOP MAXIM! FELICITĂRI!” și numele meu. 
Numele și figura mea. 

Sună la ușă. Mă ridic tremurând (de emoție, de 
oboseală) și deschid. În faţa mea, un bărbat solid, șaten- 
blonziu, tuns scurt, cu ochi albaștri, cu un loden cenușiu, 
de lână groasă, cu o cască de motociclist în mâna stângă. 
Mă salută din cap. Il salut. li fac semn să intre dar el dă 
din mână că „n-are importanţă”. Intră totuși în hol, 
scotocind cu mâna în buzunarul interior al hainei. Ușa a 
rămas întredeschisă în spatele lui, spre holul luminat de un 
bec chior de 15. Mâna necunoscutului iese din buzunar cu 
un revolver cu amortizor pe care îl îndreaptă spre mine. 

— De ce? îl întreb zâmbindu-i perplex. 


87 


— Esti prea deștept, îmi spune, răgușit, stins, vocea 
străinului. Ești primejdios de deștept. 

Aud clinchetul percutorului și un vâjâit scurt. Apoi iar 
clinchetul și iar vâjâitul și vocea aspră, joasă, repetând, 
mormăind plat: 

— „Primejdios de deștept”, 

în timp ce surprind cu coada ochiului pe ecranul din 
cameră, afișajul: GAME OVER, peste imaginea care se 
descompune ca o oglindă spartă în bucăţi de un glonţ. 


Sursa: Exploratorii lumii de máine/27 oct. 2002 


88 


MOLIA 


Nu sunt o tipă cine știe ce, dar nu e nimeni să-mi reziste, 
atunci când vreau să-l dau gata. Uite, până și ciubota de 
prof. de desen, ăla cret ca o oaie și plin de sine ca un 
curcan împăiat, că vorba ceea, nu multi absolvenţi ai 
institutului ajung titulari la colegii de tradiţie, ca al nostru; 
ce să mai discutăm, mare sculă de preț proful ăsta, chiar 
dacă nu aruncăm noi pe el nici două parale și Jeni zice că 
ins mai nesuferit nici nu poate exista pe lume de vreme ce 
șobolanul, ori poartă degeaba ochelari, ori este prost de se 
lasă amurgul pe unde trece, de se tot hlizește ea degeaba 
de jumătate de an la el, când, se știe, Jeni este de departe 
cea mai a'ntâia gagică dintre noi, pe deasupra tac-su fiind 
cine e, nepurtându-se decât în toale din alea... însă când i- 
am zâmbit eu odată lu' mătălângă la o oră când mă scosese 
la tablă și mi-a trăsnit iac-așa, brusc, și în loc să dau glas, 
că de știut știam, unde nu mi-a venit nu știu ce ambiţie, și 
m-am scuzat că n-am putut învăţa, ca el să mă întrebe „de 
ce?”, și când m-a întrebat, atunci eu l-am spoit cu miere și 
langoși de zâmbet și uitături furișate printre gene un: „m- 
am îndrăgostit!” de toată frumuseţea, oftând din rărunchi 
si tintindu-1 drept în lumina parbrizului cu ochii ăștia ai 
mei de răspândesc, atunci când am eu chef, parfum de 
migdale amare, sub care șobolanul a paralizat cel puţin 


89 


cinci minute, de toţi ăia din clasă căzuseră pe sub-banci de 
râs, pe cuvântul meu. Până la urmă, protozorul și-a băgat 
nasul în hártoagele de pe catedră și a mârâit ceva de 
genul: „Dar să nu se mai întâmple altădată”, de-a fost un 
chiu și-un vai printre noi de cred că s-a prins până și 
fraierul că făcusem de fapt caragaţă, dar ce să mai zică, 
fiindcă eu am rămas acolo ca de stâncă, nici n-am clipit, că 
nu degeaba mă antrenez câte șapte ore pe zi la oglindă ca 
Peter O'Toole. Ochi în ochi cu șarpele cu ochelari, 
zâmbeam de zor cu zâmbetul ăla al meu de-i dă gata pe 
toţi fraierii din lume, oricât ar fi ei de smecheri - așa că, 
după ce s-a mai zgâit conopida la mine o dată, circumspect 
ca un inspector de la poliţia cu mustati, și după ce nu a 
intálnit nici acum decát mecla mea convingátor de 
nevinovată si inocentă, nu a mai întrebat, totuși, de cine 
sunt îndrăgostită, ca eu să-i pot arunca poanta anecdotei, 
care a rămas din cauza asta în suspans până la partida 
următoare, spre deziluzia ălora din clasă care se așteptau 
la stagiune completă. Înduioșându-se tot, ca o bunică 
rămasă fecioară până la 80 de ani, când e invitată la dans 
de nepot la balu' bobocilor, a mai murmurat doar un dulce- 
dulce (de parcă ar fi mâncat numai rahat cu stafide în 
ultimele două-trei mii de ani): „Bine, fetito, stai jos, poţi să 
stai!”, spre delirul general și ireversibil al elementelor 
recalcitrante. 

Nu sunt eu cine știe ce, ei bine, însă nu pot admite să 
stau jumătate de oră faţă în faţă cu un tip care nici măcar 
nu-și ridică ochii dintr-ale lui să vadă cu cine are de-a face. 
Unul care ori se preface, ori e de-a binelea (prost), așa 
încât nu mă pot stăpâni să nu-l fac să cadă cu botul pe 


90 


labe, mai ales dacă mai punem la socoteală si faptul că 
măciuca este blond și punk, de cel mult 22, hai să zicem 
23, dar în niciun caz peste, că are obrajii ca piersica și că 
lucrează dincolo de o vitrină mare etalată în plin centru 
sub firma ,Inexinfcorporation” (chestie care mie, de ce să 
mint, nu-mi zice nimic), moșmondind de zor la o mașină de 
calcul, părăsit săracu' și cu un aer nefericit ce nu s-a mai 
pomenit de când e lumea și pământul. 

Oare ăsta nu are ochi decât pentru rahaturile alea ale lui 
de circuite la care lipește cu pistolul făcând mereu aceeași 
plasă de pase magice de parcă și-ar da în bobi? Nu mă 
vede cum stau ca proasta de atâta vreme înaintea vitrinei 
la numai un pas de el? Oricât de concentrat ar fi cineva, 
este imposibil să nu îi intre, fie și pentru o clipă, în unghiul 
vizual, silueta unei tinere zâmbind unei vitrine goale de 
circa o jumătate de oră! 

Nu am fost de felul meu niciodată o gagică înfiptă, ca 
Jeni de pildă, care e în stare să intre în vorbă până și cu 
vânzătorul cel intepat de la „Bijuteria”; eu sunt, de fapt, o 
timidă cum nici nu se poate mai timidă, și chiar și poantele 
pe care le comit nu provin decât din stânjeneala stârnită 
celorlalți de exteriorizarea prea ostentativă a stărilor mele 
de penibil interior. Fac gafe, calc în străchini cu 
premeditare, și șmecheria asta am deprins-o târziu, abia 
când mi-a căzut fisa că atunci când roșești, să zicem, 
înaintea unuia care te-a dat gata, a unuia „superb”, 
singurul fel în care poţi evita dominaţia psihologică este să 
domini tu, să iei iniţiativa și, când îl vezi gata să caște 
gura, sigur de el; să nu-l lași să-și ia prea tare elan cu 
vreun „Ce s-a întâmplat, fetito, ce ai pátit?” după care, 


91 


dacá apucá el sá facá prima mutare, tie nu-ti mai rámáne 
decât sá joci rolul gásculitei fástácindu-te, ci înainte ca 
Don Juan să facă remarca, tu să îl lași cu dinti-n sus, 
aplicând cea mai dură tehnică. „Nu mă vezi cât sunt de 
emoționată?” îl întrebi. „Ba parcă...” o înnădește el, în cel 
mai fericit caz. „Ştii la ce mă gândeam? Nu? Ei bine, mă 
rușinam toată la gândul că-mi vine să tabăr pe tine. Tu 
cum procedezi în situaţia în care o tipă cam ca mine, își 
cade ca o muscă beată de dragoste la pieptul păros?” 

Și, dacă șmecherul mai are destulă prezenţă de spirit 
încât să-i mai rămână atâta de să mârâie vreo tâmpenie 
oarecare, i-o spulberi și pe aia, demonstrându-i, răbdător și 
calm, de ce e vită, și cum ar fi trebuit să se manifeste dacă 
ar fi fost băiat deștept și ar fi știut să profite de avantajul 
net pe care l-a avut pentru o clipă asupra ta. 

Dar de timidă sunt timidă, și în niciun caz nu mi s-a 
întâmplat niciodată să mă înnebunesc după cineva în așa 
hal, încât să nu mai știu de mine. Însă de data asta am 
simţit pur și simplu că mi se face rău de la stomac dacă nu- 
l determin pe ametitul ăla de punk-ist din vitrină să se uite 
la mine și să-mi vorbească. Ba, mai mult, mi-am propus ca 
sâmbătă, de ziua mea, să-l invit la ceai, ca să le fac praf și 
pe Sanda și pe Jeni, când o să fie să-l prezint la toată 
lumea: „prietenul meu”. 

— Auzi! am zis intrând pe ușa oficiului, uluită eu însămi 
de ceea ce întreprind, fiindcă m-aș fi așteptat din partea 
mea la orice altceva, doar că o să ajung să agat bărbaţi 
venind de la școală cu geanta la subsuoará și codițe cu 
fundite, nu! Auzi, ești chiar atât de ocupat încât nu-ţi poţi 
ridica si tu ochii măcar o clipă la mine să te uiţi la cum ar fi 


92 


arătând nenorocita care a căzut de-un ceas înaintea 
vitrinei? 

Mi-a răspuns pentru început doar prin ridicarea privirii, 
pur și simplu, fixándu-má ca pe un circuit împuţit căruia i- 
ai pierdut schema. Rămăsese blocat ca un releu ruginit, 
dar pe chip i se oglindea o tristeţe fără margini, și, oricât 
ar părea de paradoxal, cea mai expresivă inteligență din 
câte mi-a fost dat să întâlnesc la semenii mei. 

— Fata arată foarte bine, a rostit într-un târziu, zâmbind, 
în sfârșit. Dar, spre părerea mea de rău, am de lucru, nu 
pot face conversaţie si protocol. Sefu' a zis ca să termin 
astea până diseară, și abia dacă reușesc să le dau de cap... 

Mi-a întins justificativ, ca si cum mi-ar fi așteptat 
confirmarea, încurcătura de mate de plastic peste care 
stătuse aplecat. Avea un aer de nevinovată îngrijorare care 
m-a făcut să răsuflu, abia acum, pe deplin ușurată, că a 
fost să iasă bine până la urmă, și am roșit și mai tare, dacă 
se poate admite că există un superlativ al superlativului, 
când m-am văzut silită să trec iar la atac, înțelegând că în 
relaţia asta stranie cu „bărbatul” va trebui să-mi asum eu 
întreaga iniţiativă: 

— Ai putea sá mă inviti măcar la o plimbare, după 
program? Eram contrariată de privirea aia a lui deschisă, 
și sinceră, și gentilă, și toantă de convenţională, dar, slavă 
Domnului, că era așa și nu altfel, vulgară, de exemplu, sau 
insinuantă, cum ar fi avut destule motive să fie. Pe de altă 
parte, însă, cel mai tare mă minuna ambiția stupidă cu 
care mă cramponam în insistente fără noimă, împinsă 
înainte, probabil, de chiar modul în care lua el evenimentul 


93 


ca pe nimic mai firesc, în ceea ce simţeam, în cum mă 
comportam. 

— Cred că ar fi prea târziu, domnișoară, s-a explicat el 
cu o infinită blándete inofensivă, scrutându-mă cu 
întunericul de dincolo de pupilele holbate cât întregul iris, 
într-o căutătură ce-mi dădea frisoane. 

Pur și simplu i-aș fi sărit în braţe, l-aș fi mângâiat si l-as 
fi pupat ca pe o păpușă mare, i-aș fi strâns la piept gágáuta 
pe bigudiuri, până s-ar fi înăbușit de pasiunea ce mă 
anima. De când nu mă mai jucam cu păpușile nu mai 
avusesem instincte atât de copilăros-atavice (oare o fi 
existând un asemenea cuvânt?). 

— Ba nu ar fi deloc târziu! am bătut din picior, ca o 
cretină mică. 

— Ba da, a insistat el. Mămica ta s-ar îngrijora, și nu 
este frumos să-i faci una ca asta mamei tale. 

Nimic mai agasant în relaţiile cu un tip decât să-ți 
amintească de familie și de dependenţa ta atunci când e 
vorba de o întâlnire, de parcă nu te-ai putea îndrăgosti 
decât cu consimțământul expres al „celor mari” care să te 
împingă de la spate: „Hai, micuto, e ora mesei!”, în lipsa 
avertismentului competent tu fiind atât de chioambă, după 
părerea ăstora, încât, neavizată, ai fi în stare să sucombezi 
de inanitie cu mâncarea sub nas, fără să știi ce se întâmplă 
cu tine. 

Vai, ce nu-i pot suferi eu pe ăștia care mă tratează ca pe 
o vacă, și nu înțeleg cum de au celelalte fete baftă doar de 
flăcăi romantici care, după primele cinci cuvinte 
schimbate, le și invită să fugă cu ei în lume (și proastele 
refuză). Uite, Jeni asa a patit cu Mufi-studentul, și au 


94 


rămas împreună, și doar eu am noroc numai si numai de 
moamfe din astea care, în loc să-mi facă ei curte ca tot 
omul, îmi propun doar chestii serioase de genul: „Mă lași 
să te conduc până acasă pe jos? Sau, mai bine, ia metroul, 
că, uite, s-a făcut târziu și mama ta trebuie să fie 
îngrijorată, că ai întârziat cinci minute.” De parcă mama 
nu ar avea altceva de făcut decât să-mi cronometreze mie 
performanţele pe suta de metri plat. 

— Bine, zic, dezamăgită, înţeleg că nu ai chef azi, dar 
sâmbătă seara vii la mine? Dau o serată și dintre colegele 
mele eu sunt singura fără partener. 

— Nu știu, zice el. Zău, nu știu. Mai bine ai vorbi cu 
sefu”. 

la te uitá, cáte fasoane? Ásta e mai ráu ca o fecioará 
speriată de faptul divers! Ma mir că nu vrea să i-o trimit pe 
mama să-l ceară șefului. Oare ce m-o fi lovit amorul tocmai 
cu fecioara asta îmbătrânită precoce? 

— De ce retineti muncitorul în timpul programului, 
domnișoară? se răstește în spatele meu o voce aspră. 

Am ghicit din prima încercare (deși aveam dreptul la 
trei, conform contractului din povestea cu ghionoaia și 
baba-cloanta), că ăsta trebuie să fie vestitul ,Sefu””. 
Curajul meu și-a înfipt iar nasu-n matele încurcate pe 
masă, abordând figura jalnică a inculpatului surprins în 
flagrant delict. Dacă nu aș fi mânată înainte de patima asta 
absolut anormală, într-o situaţie firească ar trebui să-l 
scuip în ochi pe nătâng și să mă topesc în zare fără a-i mai 
arunca nici măcar o privire în urmă, ca unui laș nenorocit 
ce e. Dar în loc de așa ceva, mă pomenesc cu gura vorbind 
fără mine: 


95 


— Sunt prietena muncitorului dumneavoastrá. 

Îmi pironesc privirea pe matele prin care „prietenul meu 
muncitorul” scormoneste ca disperatu', doar sá nu-i mai 
văd ăluia mutra támpá si uimită de suchie cu care se 
holbează la mine ca la alte alea. Pe chipul șefului ăstuia, 
nimeni pe lume nu ar putea citi, oricâtă bunăvoință și-ar 
da, altceva decât o zeflemea de escroc bătrân umflându-se- 
n burtă cu osânză pe seama amărâtului meu de iubit la 
prima vedere, pe care-l stoarce și suge de toată vlaga și 
tinereţea lui nenorocită. 

— Sâmbătă e ziua mea. Sunt sigură că îl veţi învoi, nu? 

Norocul meu drag cu păr pe moate nu zice nici câr, nici 
mâr, când porcul bătrân de Șefu' se zgáieste la mine 
obraznic și măcăne râzând icnit: 

— Desigur, dacă sunteţi prietena lui... 

— Da, zic, ridicând ochii. 

Sunt, probabil, mai roșie ca sfecla. 

— Mama dumneavoastră știe de asta?... ránjeste 
insinuant Sefu”, lua-l-ar dracu'. 

— Da, rostesc sec. 

Mă bucur că la replica asta vocea mea a avut exact 
intonatia pe care am dorit-o: îngheţată, protocolară, 
tăioasă. 

Simt o ură fără margini împotriva blestematului, 
exploatându-l pe prostul meu scump ca pe o oaie stând 
cuminte la muls, cu nasu-n jos, fără să crâcnească. Poah! 

Toată noaptea n-am putut închide ochii de revoltă. Mă 
tortura  înjosirea acceptată cu atâta indiferenţă de 
dragostea mea dintâi, și mi-l imaginam robotind încă în 
spatele vitrinei, ca un sclav sârguincios, pentru ca mâine 


96 


să-i permită Sefu' să vină la mine. Parcă-l vedeam innodat 
între matele de naylon, scrutând cu privirea neagră si 
obosită încâlceala de pe bancul de lucru, executând fără 
speranţă comenzile idiotului ăluia obscen, executând fără 
comentarii, ca un prost, harnic și modest, rușinos si 
nefericit, executând de parcă nu ar fi venit pe lume decât 
ca sá execute comenzile tuturor imbecililor și 
imbuibatilor... 

Sâmbătă, la școală, abia dacă am mai putut tine ochii 
deschiși, dar când a sunat de ieșire, am străbătut în fugă 
străzile până la atelierul de sub firma cifrată 
„Inexinfcorporation”. L-am zărit prin vitrină încă dinainte 
de a intra. Muncea sârguincios, cu pistolul de lipit într-o 
mână și surubelnita de tensiune în cealaltă, dar era íntolit 
cu o cămașă albă cu dantelute și papillon, numai bun de 
însurătoare. 


Intru și-i zic: „Bună!”, și el se oprește din treabă și se 
ridică politicos, își trage pe el un frac negru pe care-l 
atârnase pe marginea scaunului. În tot atelierul se 
răspândește un miros de levánticá de să-ți mute nasul din 
loc. Mă ia de-o toartă cu dezinvoltură și mă scoate de 
acolo, mai lansând din ușă spre perdeaua roșie din fundul 
încăperii un „săru' mâna, Sefu'” respectuos. Dar, după aia, 
mă poartă victorioasă pe străzi către casă. Doi-trei vecini 
care trec pe lângă noi mă recunosc și întorc mirati 
dovlecele, în vreme ce eu trec mândră de el, că îi stă 
excelent asa, pus la patru ace — nici nu ai spune că e un 
simplu muncitor, ci, cine știe ce grangur. Are o prestantá 
nemaipomenită. Când vin gagicile, mă invidiază toate, că 


97 


niciunul dintre păduchioșii lor nu știe să fie atât de salon si 
tandru totodată, atât de discret și decent ca muncitorul 
meu de la „Inexinfcorporation”. 

— De ce-ţi pierzi timpul în atelierul ăla nesuferit? îl 
întreb. Ai putea găsi, cred, ceva mai bun. De ce te lași 
exploatat atât de josnic de un mizerabil? 

Îmi zámbeste deschis, sincer, stupid. Dar nu-mi 
răspunde nimic, privindu-mă cu ochi mari. 

Am băut mult, prea mult. Nici nu știu de ce mă supăr pe 
el și îl las de fraier la mijlocul unui dans. Plec în cealaltă 
cameră să mă sărut cu un coleg pe care nu pot să-l sufăr. 
Colegii care, până mai ieri, nici nu se uitau la mine, foiesc 
în jurul meu. Se vede treaba că mi-au crescut cotele, de 
când au prins de veste cam cu ce soi de tipi îmi trec eu 
vremea. Mă zbántui ca o nebună. Si, cum mă zbántui așa, 
îmi dau seama că aș suferi nemaipomenit dacă el s-ar 
supăra din cauza támpeniei ăsteia și ar pleca. Îl caut din 
ochi și nu-l văd. „Dacă a plecat?” Dar nu, el mă aștepta în 
cealaltă cameră. Îmi zâmbește de dincolo de valurile mării, 
de tartácute goale, ţopăind între noi, purtate sus cu 
mândrie de asistenţă, și, când îi fac semn cu mâna, fericită 
că e acolo, el îmi strigă: „La Mulţi Ani!” și toate găinile 
mele de colege turbează de invidie, de ce noroc porcesc 
pot avea eu, afurisita. 

Mă duc lângă el să văd ce face, si el stă de vorbă. I-a 
strâns, cu gura căscată pe lângă el, pe toţi tipii mai de 
doamne-ajută, și le zice ca din carte. De dansat nu 
dansează decât cu mine, dar dansează nemaipomenit. I-a 
ametit pe toţi de i-a luat apa, iar eu sunt de-a dreptul 
fascinată. 


98 


Mai târziu, nu știu cum vine vorba de muzică si artă, 
câţiva „artiști” se dau în spectacol, și atunci ne cântă și el 
o compoziţie, a lui, dedicată, cică, special mie. Nici ăia de 
prin formaţiile la care plătești biletul cu creditele de pontaj 
pe trei luni nu ar fi în stare de ceva mai dichisit. Bietele 
mele exerciţii școlărești pentru sintetizator sună după aia 
atât de fals, că nici nu mai suport aplauzele de 
complezentá care pot fi sigură că ar urma, ca la toate 
aniversările mele. Că de mică puradelă mă punea mama să 
fac bâlci ca bleaga, când, e clar, nu am niciun fel de 
aplicaţie spre așa ceva. E suficient să asculti 10 secunde 
de muzică adevărată ca să-ți dai seama că, oricât m-aș 
strădui, n-aș ajunge să compun așa ceva nici peste 1000 de 
ani. Îmi lipsesc geniul, forţa, cunoștințele necesare. 

Trântesc peste instrument capacul negru, lăcuit, în care 
figura mi se reflectă rânjind ondulat. Începe iar dansul și 
plutim amândoi, ochi în ochi, împrejurul camerei din ce în 
ce mai largi, cum n-a mai fost niciodată, până când 
rămânem numai noi doi și mama, pe care o expediez în 
camera ei să se culce. Pe el îl rog să mă aștepte să mă 
schimb, ca să ieșim să ne plimbăm în parc. Dau fuga, să-mi 
pun rochia albă cu decolteu în spate. În ea îmi stă mie cel 
mai sexi. Îmi pun și cerceii cu diamante false, îmi dau și ruj 
pe buze. Cu totul și cu totul nu lipsesc mai mult deo 
jumătate de oră în care îl aud tot timpul cum cântă la 
sintetizator. 

Când mă întorc în sufragerie, îl găsesc întors cu spatele, 
aplecat peste clape, reflectându-se în apele negre de lac. 
Are cea mai perfectă ţinută din câte am văzut. După cum 
cântă, ar putea oricând să dea spectacole, fie și la Ateneu. 


99 


Undeva, în adâncul imaginii oglindite, má văd si pe mine, 
albă, fragilă, ca eroinele din filme. Îmi dau lacrimi. Mă 
reped hotărâtă să-l sărut... acum ori niciodată. Dar când 
mă aplec peste el, și când el se întoarce spre mine, zăresc 
molia. 

E o molie mare, cu aripi multicolore, în tente liliachii 
întunecate. Cine știe câtă vreme a stat ea ascunsă printre 
toalele alea străine, de împrumut, care îi dădeau totuși 
„prietenului meu” atâta prestantá. „Prietenul meu”, cum 
făcusem tâmpenia să îl prezint tuturor. 

Parcă vedeam figura maică-mi mâine, când avea să 
sosească decontul de închiriere de băieţi cu antetul 
„Inexinfcorporation”. Am scrâșnit din dinţi neputându-mi 
dezlipi ochii de pe molia ce bătea încet din aripi, rozând. 
Își mișca picioarele păroase chiar pe gura lui, printre firele 
de naylon ce răzbiseră prin ochiurile leproase căscate în 
anvelopa simulánd carnatia suavă ce îl făcea să semene 
atât de bine a om. Pergament! Asta era, pergament, 
ambalaj frumos colorat de sub care se itea acum la vedere 
țesătura sintetică a substratului roz-bombon tapisând 
gingia spartă. 

Evident, el habar n-avea de catastrofă și mă fixa mai 
departe cu ochii inexpresivi, pe care îi crezusem, în 
naivitatea mea de până acum, triști. Auzi: „triști”! Ce 
eroare! 

— Pleacă, am spus. 

El s-a ridicat cu gesturi tepene, nu protocolare, ci 
tepene, a salutat mecanic și a plecat, ca nimic mai normal. 
Chipul frumos i se descompunea din ce în ce mai profund 
degradat, mutilat de molia cea mare și liliachie. L-am 


100 


urmărit în gând cum coboară treptele casei, cum străbate 
orașul purtându-și ca pe o ţigară, molia în colţul gurii, cum 
pătrunde în atelierul pustiu la ora înaintată a nopţii, cum 
se autointroduce în cutia de ambalaj, ca o jucărie cuminte 
și deșteaptă, așteptând până cineva desface capacul și nu 
mai găsește din ei decât scheletul nichelat scufundat în 
praful de sămânță de molie liliachie în care s-a transformat 
tot ceea ce, cândva, mimase atât de bine viața cea 
frumoasă și atrăgătoare. Multă vreme am stat neclintită 
lângă sintetizator, sigură în liniștea casei pustii, jucându- 
má neatentá cu cordonul de alimentare pe care îl 
smulsesem din priză în momentul de furie. Coboránd într- 
un târziu privirea, am remarcat ce tineam între degete, si 
l-am extras cu un gest firesc si din mute din dreapta 
capacului negru și lăcuit al instrumentului în care încă mă 
mai oglindeam: mică și penibilă în rochia mea albă, 
exagerat de decoltată în spate. Si, ca și când aș li urmat un 
plan de demult pus la punct până în cele mai mici 
amănunte, m-am urcat pe taburet, atentă să nu mă 
dezechilibrez, am aruncat unul dintre capetele cordonului 
de nailon peste braţul lustrei, i-am făcut celuilalt latul pe 
care mi l-am trecut pe după gât, și cu o lovitură de călcâi 
am zburat de sub mine taburetul. 

„Ce prostie”, îmi zic, aruncând cât colo cordonul 
sintetizatorului. 

les din casă trántind usa. 

Afará miroase a primavará. Din penumbra trotuarului de 
vizavi, un derbedeu maá fluierá, interpelándu-má cinic: 

— Hei, fetito, încotro? 

— La agăţat, i-o trántesc eu, obraznică. Tu? 


101 


Sursa: Jurnalul SF Nr. 1/1992 


102 


INTERMUNDIUL 


Eulhaster ími spunea adesea: 

— Vino afară să ne batem, și ieșea afară fără să 
privească în urmă. 

Eulhaster ieșea afară și părea a ști ceva mai presus de 
mine. Velsilani își roade unghiile și văd lucirea mată a 
coltilor ei când trec prin raza incidentă. Velsilani mă vede 
și mă cheamă. Și eu mă apropii. 

Întrebare 1: De ce pare atât de indiferentă: se preface, 
se stăpânește sau este? 

Întrebare 2: De ce teama de lovituri, zgârieturi, moarte, 
când Eulhaster îmi spune: 

— Vino afară să ne batem. 

— Ascultă, îmi spune Velsilani, cine era aici mai înainte? 

— Cum așa, „mai înainte”? o întreb. 

Velsilani își mișcă pielea de pe pântece și blana face 
cute care se scurg de-a lungul mușchilor coastelor spre 
gât, apoi spre coadă, și iar spre gât. 

— Nu știu. 

Mă uit dacă se mai vede cuvântul. Se mai vede. 

CNOSOS 

Eulhaster intră și iese la anumite intervale. Si când intră 
mă privește cu ură. Apoi se apropie tiptil de Velsilani și o 
mușcă. Asta ca să demonstreze că el este stăpânul. 
Velsilani ţipă și eu mârâi la el. Și atunci Eulhaster spune: 

— Vino afară să ne batem, și iese. 

Întrebare: Ce este afară? Ştiam că afară nu este nimic. 


103 


Dar cu excepţia lui Eulhaster nimeni nu a mai ieșit. 

Întrebare: Există lucruri care sunt și totuși noi nu le 
vedem? 

De ce nu le vedem? Căci ar putea fi văzute, și spun asta 
pentru că odată, de mult, de dimineaţă cred, am ieșit pe 
furiș după Eulhaster să văd ce face el afară. Făcea ceva, 
dar nu am înţeles ce. Pentru mine, afară nu era nimic. Un 
spaţiu gol. Doar Eulhaster care mișuna și opera cu câte 
ceva, dar eu nu am putut înţelege cu ce. 

Velsilani plânge cu sughituri. 

— Se aude ceva dincolo! îmi spune și arată îngrozită 
spre partea de unde se aude. 

Mă reped să văd ce e. Când mă întorc mă întreabă ce 
era. 

— Când am intrat nu am remarcat nimic. Toate erau la 
locul lor. Dar brusc cineva m-a întrebat: „Ce faci acolo?” și 
când mă uit, celălalt era pe tavan. Stătea acolo cu capul în 
jos așa cum stăm noi pe podea. Se uita la mine contrariat. 

— Si? mă întreabă Velsilani. 

— Si nimic. L-am întrebat ce face pe tavan, și mi-a spus 
că eu sunt pe tavan; nu el. 

Întrebare: Și dacă într-adevăr eu sunt pe tavan? 

— Apoi el a plecat în cealaltă direcţie. 

— Si tu? 

— Si eu am venit înapoi. 

Velsilani se caută de purici câtva timp. Coltii îi sticlesc în 
blană. 

Eulhaster intră iar. 

— Vino afară să ne batem. 

Și atunci mă reped la el și îi înfig o labă în obraz. 

— Linge-mi picioarele! îi ordon. 

Eulhaster îmi linge labele docil. 

Întrebare: De ce se teme de mine? De ce nu-și înfige 
colții lui ascuţiţi în laba mea gelatinoasă? 

Întrebare: De ce m-am temut de Eulhaster? De ce nu îmi 


104 


dádeam seama cát este de las, cát sunt de puternic? 

Ma îndrept spre ieșire și ceilalţi vin sá vadă ce o să fac. 
Și eu ies afară, și văd. 

Întrebare: De ce oare până acum nu am remarcat 
niciodată această deschidere? Un obiect cu patru picioare 
tronează în mijloc. Fiinte bipede se plimbă de colo-colo. 
Una, cu păr de lumină, mă vede. Tipă. Si una cu păr 
întunecat vine la mine. Cât de frumos sticlește lumina în 
obiectul străveziu de pe obiectul cu patru picioare. Asta 
este lumina. lar alea sunt niște lucruri mirositoare pe care 
nici eu, nici părinţii mei nu le-am văzut niciodată, și totuși 
le cunosc. Sunt flori. 

Plante. Un fel de fiinţe. 

Fiinţa bipedă a ajuns lângă mine, deasupra mea. 

Eulhaster strigă: 

— Fugi! Fugi! 

Dar eu nu fug. 

Ființa cu păr întunecat ridică laba. Mă calcă. Mă 
strivește. 


Sursa: Jurnalul SF nr. 19/1992. 


105 


MIROSUL FRICII 


1. Cámpia caroiatá de aráturile diferit orientate. Casá, 
cu trei etaje, izolatá 1i mijlocul cámpului. Ingráditura de 
beton. Ghereta soldatului de la poartă. Automobilul din 
curte. Parcul împrejmuit cu plasă de sârmă. Pădurea roșie 
de stejar. Vâjâitul monoton al aerului înălțimilor. Cerul 
albastru. Soarele. Din nou câmpia ajurată. Casa. Gardul de 
sârmă descriind un ocol vast cât întreaga rezervaţie. Iarba 
înaltă. Ochiul de apă. Trestiile de pe mal. Broasca sărind. 
Cercurile de unde tremurând. Un nufăr. Apa deschizându- 
se într-o căutătură oarbă. Miriștea. 

Şi pe miriște, iepurele mare, cenușiu, ridicat pe labele 
dinapoi să-și roadă ghearele. 

Iepurele. Aerul tiuie sfredelitor. 

Iepurele. Vântul vâjâie ascuţit. Căpăţâna iepurelui. 

Iepurele încremenit. Aude vâjiitul din înalt. Orice iepure 
aude vâjâitul, dar iepurii fug, pe câtă vreme iepurele ăsta 
rămâne încordat, neclintit, cu laba ridicată la bot. _ 

Iepurele mare și cenușiu s-a oprit din rosul ghearelor. li 
cresc repede și îl împiedică la fugă. Incisivii grăbiţi nu mai 
toacă materia cornoasă. Incisivii puternici, mai lungi de un 
deget. Ochi íntunecati se plimbă opaci asupra lizierei 
pădurii roșii. Cealaltă labă frământă argila udă. În zori a 
plouat. 

Ceva tiuie în înalt apropiindu-se, căzând. 

Iepurele nu-și mai roade ghearele. Buza de sus se ridică 
într-un  rânjet. Labele se  contorsionează, crispate, 


106 


proiectánd afará ghearele arcuite ca niste pumnale. Osul 
erectil tásneste din teaca abdomenului, zvácnind. Ochii 
neclintiti cuprind un orizon larg. 

Cerul albastru. Punctul prábusindu-se din ínalt. Aripile 
strânse pe lângă trupul fusiform. Clontu coroiat. Ghearele. 
Ca niște pumnale. 

Unghiul vizual al păsării se îngustează. Imaginile 
marginale se estompează din pricina apropierii. În ultima 
clipă iepurele devine invizibil, intrând în unghiul mort al 
ochilor răpitoarei. Dar imaginea lui e păstrată de forul 
interior. La viteza cu care vulturul cade, parametrii nu au 
cum să se modifice. Ghearele se încleștează să înșface. 
Clontu lovește. 

În imaginea din ochii rozătoarei, vulturul crește 
vertiginos. Dar când pasărea ajunge peste el, timpul își 
încetează curgerea. Ultima fracțiune de clipită se extinde 
parcă în infinit. Și iepurele se rupe din nemișcare. Cu o 
viteză extraordinară, trupul cenușiu se destinde într-un 
salt lateral, bustul se torsionează, gustul ascuţit umple 
gura, excita glandele salivare din gingii. Cu balele 
curgându-i, iepurele se răsucește prin aer. Vătuiul de peste 
cinci kilograme se desprinde din mocirla miriștii într-un 
salt spre înalt. Incisivii necrutátori se înfig în pieptul si 
gâtul răpitoarei. Ghearele labelor din spate scurmă în 
abdomenul păsării, sfâșiind. 

Cele două animale se prăbușesc, rostogolindu-se. Sub 
apăsarea incisivilor ascuţiţi, osatura gâtului trosnește. 
Capul vulturului se frânge, dându-se pe spate. Aripile 
fâlfâie neputincios. Picioarele zvâcnesc în gol. Din ciotul 
gâtului împroșcând sânge, scapă un cârâit stins. 

Iepurele, încălecat peste cadavru, sfâșie, cu botul plin de 
pene, bucăţi mari de carne, mișcând sacadat și energic din 
fese, scurmând cu ghearele extraordinar de lungi în trupul 
din care viaţa s-a scurs în pâlpâieli intermitente. 


107 


2. Damian își desprinse ochiul de pe vizorul lunetei. Își 
șterse îndelung pleoapele roșii cu pumnii strânși, oftând 
din greu. 

— Ei, doctore, ce părere aveţi? îl întrebă Leonov. 

— Uluitor, murmură Damian, apăsându-și încă pleoapele 
obosite. Haide, însă, înăuntru. Mi s-a făcut frig. 

— Da, confirmă celălalt. După atâtea ore de nemișcare, 
te cam ia frigul. 

Cei doi bărbaţi, cu parpalacele strânse pe ei, se 
îndreaptă cu pași șovăitori către ușa terasei. Din prag, se 
întorc să mai arunce o privire în urmă, spre terasa cu 
lunetele întoarse acum cu obiectivele în jos. Cu toate că nu 
e mai mult de ora șase, soarele stă să apună. Razele oblice 
și însângerate ale astrului nu mai au suficientă forță să 
încălzească emisfera pregătindu-se de iarnă, așa încât 
frigul a devenit tăios. Deși în laborator nu se făcuse focul, 
lor, venind de afară, li se păru îngrozitor de cald. 

— la spuneti-mi, reluă bărbatul scund, cu început de 
chelie, nu doriţi un ceai, o cafea, un coniac, ceva? 

— Nu. Mulţumesc, răspunse Damian. Aș prefera să 
mergem undeva să mâncăm. Mi-e foame. 

— Desigur. Numai că avem ceva drum de făcut până în 
sat, chiar si cu mașina. lar aici nu vă pot servi cu nimic. La 
ora asta cantina s-a închis. 

— Nu te formaliza, dă celălalt din mână. Să mergem. 
Restul detaliilor mi le vei furniza pe drum. Oricum, eu nu 
mai pot întârzia, fiindcă mâine sunt așteptat în capitală, să 
dau raportul. 

În vreme ce Leonov încuie ușa Centrului Experimental și 
pornește mașina, Damian mai face un tur împrejurul 
clădirii. Cercetează cu ochi critic ghereta soldatului, care 
ia poziție de drepţi, și firma roșie de deasupra intrării. 

— Ar trebui pusă o placă mai mare, își dă cu părerea, 
lăsând capul într-o parte și mototolind la spate, mănușile 
fine de căprioară. 


108 


— Acum nu mai are nici un sens. Ín cáteva luni am 
terminat, și altfel zona asta nu prezintă un interes 
deosebit. O să rămână aici un simplu centru de urmărire, 
cu un portar și unul sau doi tehnicieni. 

— Mda... zice celălalt, urcând în mașină și trântind 
portiera de câteva ori până să se închidă. Ai dreptate. 


3. — Deci, câte doze spuneai că li s-au injectat? întreabă 
Damian, încercând să-și curețe cu talpa uneia dintre cizme 
noroiul de pe cealaltă. 

— Ăstora una singură. Prenatal, răspunde Leonov, 
nedesprinzându-și ochii de la drumul desfundat, cu 
hârtoape, scos la iveală din neant de farurile slabe ale 
mașinii. 

— Si, după aceea, i-ati lăsat tot timpul în semilibertate? 
se interesează Damian. 

— Da. l-am ţinut sub observaţie fără să intervenim. 

Cei doi rămân tácuti, fiecare cu gândurile la ale lui. 

— O să fie o bombă! exclamă Damian într-un târziu. 

— Si noi sperăm, răspunde Leonov. 

— Deci, propune Damian, sa recapitulăm, ca să-mi fie 
clar ce scriu în raport. După trei generaţii, cei injectati cu 
stimulentul A păstrează informaţia toată viaţa. 

— Ba chiar o transmit ereditar. Mutatia e persistentă. 
Adrenalina în exces le schimbă complet caracterul, ducând 
la modificări morfologice și de nutriţie... 

— În ultimul timp, da. Cei din ultima generaţie sunt 
carnivori. Si ati remarcat cum se dezvoltă? Vătuitul de azi 
nu avea mai mult de șase luni. lar cei de anul trecut au 
depășit douăzeci de kilograme. Însă nefiind decât a doua 
generaţie, sunt mult mai puţin agresivi. Ástia tinerii, însă, 
sunt de-a dreptul feroci. 

Lumina bordului cade pe figura ridată a lui Leonov dând 
trăsăturilor un aer crunt. Damian îi scrutează profilul, 
încercând să pătrundă taina de dincolo de masca blajină și 


109 


conformistá a inginerului. Fiindcá ceva tot ascunde omul 
asta! Altfel ce ar cáuta acolo, cu vechimea, experienta si 
vârsta lui? 

Dar el, Damian, ce caută acolo? 

Ei, cu el e altă situaţie! El e în trecere. A fost trimis aici 
de cineva, cu un scop precis... 

Şi Leonov fusese trimis cu un scop precis. 

Da, însă Leonov avea câţi ani avea, pe câtă vreme el era 
tânăr. A venit, s-a uitat, a ascultat și acum pleacă. Il 
așteaptă apartamentul confortabil în vila de la Sosea, 
catedră, studenţii (în fiecare an tot mai puţini, din ce în ce 
mai puţini), funcţia de răspundere. 

— Auzi, Leonov, uite, abia acum mi-a dat prin minte, 
toate măsurile voastre de protecţie sunt menite să 
protejeze rezervaţia de răpitori. Insă, în clipa asta îmi dau 
seama: ce măsuri aţi luat să protejaţi mediul, exteriorul, de 
șobolanii ăștia turbati? Fiindcă, ia inchipuieste-ti, te rog, 
ce s-ar întâmpla dacă o namilă din asta de douăzeci de kile, 
să zicem, ar da buzna într-o turmă de oi! 

Leonov ridică piciorul de pe pedală acceleratorului. 
Mașina încetinește brusc, frânată de mocirlă. Inginerul 
răsuflă greu. Deschide gura să spună ceva, dar nu rostește 
nici un cuvânt, rămânând așa, cu gura căscată și ochii 
scufundati în întunericul de dincolo de parbriz. 

— Ce vrei să spui? întrebă Damian speriat. Adică nu aţi 
luat chiar nici o măsură? 

— Dar dracu s-a gândit să păzească lupii de pericolul 
iepurilor! izbucnește inginerul ofuscat. Tovarășe Damian, 
am senzaţia că de data asta am dat-o-n bară. 

— Nu știu, Leonov. Treaba ta. Te descurci... zice 
Damian, clátinánd din cap. 

Tac amândoi. Mașina saltá iar peste denivelările 
drumului de ţară. 

— Si nu știu dacă ati remarcat, dar parcă sunt făcuţi să 
ajungă fiare de pradă! zice Leonov. Vă daţi seama? Un 


110 


rapitor cu salturi de patru-cinci metri, cu incisivi ca daltile, 
cu o viteză de înmulţire... 

— În direcţia inmultirii nu s-a semnalat nici o 
modificare? întreabă Damian îngândurat. 

— Din contră, răspunde celălalt. Ce mai una alta, o să fie 
prăpăd! Vânătorii sunt de obicei mai mici și mai puţin 
numeroși decât animalele vânate. De data asta, dacă au 
scăpat dincolo de ţarcuri... 

— Nu pricep cum de nu v-a dat prin cap nici unuia! 
murmură dezaprobator doctorul. Sunt animale de vizuină, 
sapă pe sub pământ... 

— Puterea obisnuintei, răspunde inginerul, ,Micutul 
iepuraș” are în minţile noastre o formă și un loc precis. 
Cum să te gândești să te aperi de iepuri? 

— După experiența nefastă cu Australia, unde tot 
„micuțul iepuraș” a pustiit un continent, ar fi fost cazul să 
fiţi mai suspiciosi. 

— Trebuie pornită, fără întârziere, o razie. Dacă au 
trecut dincolo de plase, e nenorocire! 


4. lepurele adulmecă vântul rece al iernii. Își linge botul 
și gustul sângelui închegat îi întărâtă foamea. Deși 
mănâncă tot timpul, foamea îl devoră neîncetat. Noua 
hrană i se pare volatilă. Organismul i-o asimilează într-o 
clipă. Nici nu isprăvește de înghiţit ultima bucată că se și 
năpustește în căutarea altei victime. Cu ochii sticlindu-i 
roșii în noapte, veșnic hămesit, veșnic hăituit de foame, 
iepurele aleargă, alungat din spate de spectrul cumplit. 
Explodând de energie. Bolnav de foame. 

Intrezărește în zare o lumină. O casă, acoperită cu neaua 
iernii grele. 

Străbate în goană distanţa până la ea. Din întuneric, un 
câine hămăie leneș. Apoi furios. Iepurele se aruncă din 
fugă asupră-i. Lătratul se transformă în chelălăit. Apoi în 
urlet în pragul casei apare un om. Asistă fascinat la luptă. 


111 


Cánd iepurele urias prinde a mánca din cáine, omul se 
apropie, făcându-și cruce. La doi pași de fiară, aceasta 
ridică spre el botul picurând de sânge. Omul îngheaţă. Un 
hârâit adânc izbucnește din pieptul jivinei. Și omul, cu 
părul măciucă pe cap, o ia la fugă spre casă. 

Ajuns dincolo de ușă, se lasă în genunchi, plângând. Un 
miros agasant i se degajă din straie. Un miros de 
viețuitoare hăituită. 

— Ce s-a întâmplat, Ioane? îl întreabă femeia, speriată. 

— Nu s-a întâmplat nimic, femeie. Nu s-a întâmplat 
nimic. Du copiii la culcare, și mâine să nu-i trimiti la 
școală. 

— De ce? întreabă femeia. 

— Lasă... zice omul. Să nu-i trimiti. 

— Au dat lupii? întreabă femeia în șoaptă. 

Omul tace. Apoi aprobă din cap, fără convingere. Cum să 
spună că „au dat iepurii”? j 

Se duce, clátinándu-se, în colț, la cantá?. Încearcă sá 
scape cu apă de mirosul scárbos de care se simte 
impregnat, dar duhoarea persistă, ia cana să bea, dar 
dintii-i clănțăne pe ceramica rece. 

Femeia a culcat copiii. Se întoarce lângă el și îl întreabă 
ce a văzut acolo, afară. Cine era? 

— Dracu', răspunde omul ursuz. 

Femeia nu insistă. 

După măcelărirea câinelui, iepurele flămând dă târcoale 
grajdului. Calul fornăie. După zgomot, iepurele simte că 
are de-a face cu o pradă mare. Excitat, sare de colo-colo, 
căutând o intrare. Excesul de adrenalină, stimulat de 
mirosul fricii omului din casă și al animalului din grajd, îi 
dă frisoane. Prin limbă îi trec furnicături și blana i se 
zburlește pe spinare. Își înfige incisivii în lemnul putred al 
ușii, rozând frenetic o gaură prin care să se strecoare 
dincolo, în grajd, la calul nechezând de spaimă. Din casă 


3 Găleată, vadră. 
112 


rázbesc injuráturile omului si plánsetele cu sughituri ale 
femeii și copiilor. 


5. Vânătorul traversează dealul în diagonală, mergând 
agale în urma câinelui filând prin zăpadă. Din loc în loc, 
animalul se oprește, așteptându-și stăpânul. Amândoi au 
un aer apatic si oropsit. Două însingurări sub cerul 
cenușiu. 

Nici măcar descoperirea urmelor de iepure nu-i scoate 
din apatie. Își fac, parcă, o datorie de servici, cu plictiseală 
bolnăvicioasă. 

Prin haina cu mâneca sfâșiată, frigul pătrunzător se 
insinuează nemilos. Vânătorul își suflă în mâini să și le 
dezmorteascá. Armei vechi îi clămpăne patul. 

Ce vânătoare ciudată! Încă din zori, în sătucul în care-l 
lăsase cursa, nu întâlnise nici un om. Toată pustietatea 
părea lăsată pradă paraginii. Ici și colo, gorgane uriașe se 
ridicau pătând imacularea zăpezii. 

— Băi băiete, să știi tu că ăsta-i Mama lepurilor! i se 
adresă vânătorul câinelui, ca și când ar fi vorbit cu un om 
care să-l priceapă. 

Câinele își întoarse privirile cercetător către stăpân, dar 
cum vânătorul nu mai adaugă nimic, animalul își zborșește 
iar nasu-n pământ, amușinând. 

Urmele duc spre unul din tumulii stranii. Când ajung la 
vreo douăzeci de pași de el, din movilă răsare un cap 
rotund, cu urechi date pe spate. Ochii negri, iscoditori, se 
mută de pe câine pe om și invers, cercetându-i cu lăcomie. 

— Ce mare e, fir-ar să fie! șoptește vânătorul, ridicând 
pușca. 

Si atunci, iepurele tásneste drept către el. Vânătorul, un 
vânător încercat, se ferește un pic spre dreapta din 
traiectoria urecheatului, își scuipă-n palme, ia pușca la 
ochi și trage. Salva de alice izbește în plin, smulgând 
smocuri de păr alb și bucăţi roșii de carne. 


113 


Dar iepurele e prea mare să cadă. Din încă un salt 
ajunge la câinele culcat pe burtă în zăpadă. Incisivii lungi 
sclipesc în ceafa câinelui care chelălăie prelung, zbătându- 
se să scape. Cu un impuls nestăpânit, vânătorul descarcă 
în plin și a doua ţeavă. Iepurele icneste. Câinele urlă. 

— Fir-ar al dracului să fie! izbucnește omul. 

Câinele se tăvălește de durere. Omul se apleacă să 
constate rana. Jumătate din încărcătură l-a plesnit de la 
mai puţin de cinci pași, peste pântece și bot. Jumătate din 
cap îi e carne vie. 

— Má, afurisit iepure! zice vânătorul, scobindu-se în 
bandulieră după cartușe cu alice de calibru mare. Măi 
Grivei, tristă soartă ai mai avut si tu pe lume, săracu' de 
tine. 

Câinele nu mai urlă, nu se mai zbate, îl urmărește cu 
ochii plini de lacrimi pe stăpân cum încarcă arma. 
Vânătorul îl tinteste în cap și trage. Animalul zvácneste 
scurt Din dreptul testei spulberate se deschide un evantai 
de creieri și sânge. 

Ridicând privirea, vânătorul surprinde o mișcare în 
dreptul gorganului. Doi iepuri uriași tásnesc spre el ca 
apucati. 

— Mă să fie! mârâie omul nemulţumit. 

Vânătorul ridică pușca și trage într-unul dintre ei, fără 
să-și mai facă probleme că alicele de mistreţ vor ciurui, 
stricând blana. Iepurele lovit se dá peste cap. 

Dar celălalt își continuă cursa vijelios. Omul face un pas 
îndărăt cu ochii mariti. lepurele este de-a dreptul imens. 

Ajuns la câţiva pași, iepurele-i sare drept în piept. Doar 
gestul reflex, cu care vânătorul folosește arma ca pe o 
măciucă, deviază rozătoarea, care trece hârâind pe alături, 
prăbușindu-se în zăpada din spate. Însă odată atingând 
pământul, fiara se răsucește ca turbată, aruncându-se 
asupra piciorului omului îngrozit. Sub fălcile puternice, 
glezna cedează, frângându-se. Cu un muget de disperare, 


114 


ridicând arma cu amândouă mâinile, omul zdrobeste dintr- 
o lovitură teasta iepurelui. Dar în aceeași clipă, din stânga, 
un alt ghem monstruos de puf îl izbește, dezechilibrându-l 
și trântindu-l. Pleznind cu patul puștii în dreapta și-n 
stânga, vânătorul încearcă, cu ultimele puteri, să se tragă 
înapoi de sub avalanșa de boturi cu incisivi tăioși. 

Dar mirosul insuportabil care se degajă îi răscolește 
măruntaiele. Mișcările i se înmoaie. Se lasă pe spate, 
vomând. Când incisivii lungi îi perforează gâtlejul, se 
îneacă în sângele podidindu-l, sufocându-l. 


6. Neavând printre ei decât un singur veteran, se 
strânseseră cu toţii împrejuru-i. Și ia zi, măi Pavele, cum a 
fost? îl solicită unul din soldaţi, ardeleanul blond si uscátiv, 
cu pielea ca pergamentul. 

— Păi nu v-am mai povestit o dată? se eschivează 
veteranul. 

E un moldovean spătos, cu nas borcănat și ochi vicleni. A 
făcut parte dintr-o patrulă, și cât a fost vara de lungă s-a 
fatáit prin zona potopită. Văzând că oamenii așteaptă să le 
mai istorisească o dată, prinde a-și depăna amintirile, 
încercând să găsească vreo secvenţă inedită. 

— laca, tot locul era împânzit cu musuroaie. Si din 
mușuroaiele astea ieșeau buluc. Prin locurile de s-au 
împuiat, au ros și coaja de pe copaci, au scurmat și după 
viermi. N-a mai rămas nimica în urma lor. 

Oamenii clatină din capete și fac ţi-ţi. 

— Şi, ia zi, nea, chiar așa, vin la tine șnur, fără să 
clipească? întreabă un bucureștean oacheș, cam bătrâior, 
de fel de prin Ferentari, de care face toată compania 
garagaţă, strigându-l „Cioară”. 

— Vin, bre. Vin buluc. Tu tragi într-înșii, și lor nici că le 
pasă. Dacă nu-s destui trăgători și ajung la om, te sfâșie de 
viu. O vreme a tot umblat zvonul că o să primim întăriri, că 
savanții fac nu-s ce soi de cercetări. Da' pân' la urmă nu s- 


115 


a ales nimic, și acu două săptămâni când au roit, că o dată 
pe lună roiesc, probabil în legătură cu  fătatu' 
iepuroaicelor, deci acu' f-o două săptămâni, ne-am pomenit 
potopiti și n-am mai făcut faţă. Atunci l-am pierdut pe Vlad. 
Băiat bun, Vlad ăsta. L-au mâncat iepurii... 

Bucuresteanul face iar ţi-ţi și dă din cap. 

— Da, continuă moldoveanul. Ne prinseseră într-o 
poiană și, până să ne ridice cu elicopterele, a fost iad. Că 
nimeni nu rezistă în prima linie mai mult de o zi, două. Că 
nu poţi sta popândău toată vremea, să tragi în urecheati, 
fir-ar ei ai dracului, fără să te odihnești sau să închizi și tu 
ochii o clipă, ca omv’. Acolo, dacă ai închis ochii, apoi nici 
că-i mai deschizi! 

Soldaţii tac. Moldoveanul morfolește o bucată de pâine. 
Apoi continuă: 

— Si tot de atunci m-am molipsit și de damful ăsta. Voi 
nu simtiti cum miros? le întinde el mâna, spre 
exemplificare. 

Vreo doi își apropie nasurile și pufnesc. 

— Da. E un miros scârbos, de care nu mai reușesc să 
scap orice as face. O duhoare de ti se întorc matele. Din 
pricina asta, te miști toată vremea abătut, dărâmat... 

Sirena alarmei îl întrerupe cu chiuitul ei amenintátor. 
Soldaţii se reped, care mai de care, să-și ocupe posturile. 

La început nu se zărește nimic. Apoi, într-un chitáit de-ti 
ia minţile, câmpul se luminează de iepuri. Miriarde de 
iepuri vin în goană către trăgători. Armele răpăie. 
Mortierele lansează bombe brizante. Aruncătoarele de 
flăcări pârjolesc. 

Dar iepurii năvălesc mai departe. După câteva ore, 
tancurile patinează pe cadavre. Câteva au rămas părăsite 
în câmp, nu se mai urnesc. Ţevile mitralierelor sunt roșii 
de cât s-a tras cu ele. Iar iepurii continuă să năvălească, 
infinit de mulţi. Din om în om, un miros insuportabil prinde 
a se răspândi de-a lungul lanţului de luptători. Un damf 


116 


gretos, insuportabil, făcând ravagii în rândurile 
trăgătorilor. Mirosul fricii. 


7. Orașul se scufundase în ceața înserării. Grupuri 
tăcute se strecoară de-a lungul zidurilor, cu timiditatea 
unor străini rătăciţi printre blocurile cenușii. De câteva zile 
nimeni nu mai aprinde lumina când se lasă seara, de teamă 
să nu atragă cu ea haitele dezlántuite. 

Pe terasa cafenelei, doi inși vorbesc în șoaptă. Nimeni 
nu-i întreabă ce mai așteaptă la ora asta, nici de ce nu 
pleacă, de ce întârzie. Puţinii trecători circulă grăbiţi, cu 
fruntile aplecate. 

— Multă vreme, spune unul din cei doi interlocutori, 
multă vreme, doctore. Omul a avut conștiința de specie 
dominantă pe planeta asta. Si câtă vreme a purtat 
convingerea că e de neînfrânt, chiar a fost așa. Chiar dacă 
ieșea tăvălit rău, chiar dacă abia-și mai târa fiinţa zdrobită 
de sub dărâmături, în luptă cu fiinţe uriașe, cu mamuti si 
balene, sau în luptă cu numere impresionante, cu roiuri și 
mușuroaie de insecte, să zicem, el a suferit adesea 
înfrângeri, a pierdut bătălii, dar a purtat nestrămutată 
convingerea că va câștiga Războiul. Si sorții victoriei au 
înclinat balanţa de partea lui. Dar iată că a venit clipa când 
omul a început să dea înapoi. Ne punem problema dacă 
suntem, într-adevăr, specia privilegiată. Si dacă ne punem 
această întrebare, înseamnă că știm dinainte răspunsul, că 
am pierdut credința nestrămutată că suntem cei mai buni. 
Câștigătorii. Și nici nu mai suntem câștigători. Am devenit, 
peste noapte, niște animale printre celelalte. Nu mai 
suntem regi. Am fost detronati. Privim împrejur si 
realizăm, abia acum tremurând de spaimă, cât este de 
mare Universul ce ni-l arogăm. Mirosim a frică. Și 
concurenţii biologici, care ne simțeau si ne recunoșteau 
până acum de stăpâni, percep mirosul ăsta nou pe care-l 
exhalăm, și dacă până mai ieri nu aveau curaj să ne atace, 


117 


astázi suntem la cheremul lor. 

— Nu e prea târziu, răspunde celălalt. Mai avem vreme. 
Ar mai fi suficient timp. În trei generaţii, la noi poate chiar 
mai repede, stimulând hormonii adormiti de civilizaţie... 

— Spui prostii! îl întrerupe cealaltă umbră. Ar însemna 
să ne sfâșiem între noi. Noi, fiecare în parte, nu însemnăm 
nimic. Civilizaţia noastră e totul. Sentimentul civilizaţiei 
ne-a dat puterea. Și tot ea ne-o ia. 

Tăcerea apasă o vreme ca un lintoliu funerar. Nu se 
aude nici un zgomot. Nu trece nici o mașină. Se spune că 
fabricile și uzinele și-au închis porţile. Prin pieţe, azi, nu s- 
a mai găsit nimic. Tarabele sunt deziluzionant de goale, 
nici un vânzător nu-și mai strigă marfa. O neliniște mută 
plutește-n aer. 

— Ai ascultat la radio? întreabă cel căruia i se conferise 
atributul de doctor. 

— Da, răspunde cealaltă umbră. Dar nu poţi pune preţ 
pe ce spun ăia. Vor să ne încurajeze, să nu dea ocazia 
panicii să se instaureze. Or, când se procedează așa e cel 
mai catastrofal. Nici măcar străinătatea nu furnizează 
informaţii reale. Am prins Radio Moscova. Si ăia încercau 
să  mușamalizeze pe cât posibil. „Mici incidente 
ecologice”... 

— Poate că, într-adevăr, s-a terminat. Poate că ăia de la 
Armată s-au descurcat. Cu tehnica și tehnologia actuală... 

— Nu. Nu cred. O victorie ar fi anuntat-o cu surle și 
tobe, nu ratau ei ocazia să se bată cu pumnu-n piept. 

De undeva, din întuneric, prinde să mugească o sirenă 
de fabrică. Apoi încă una. Peste orașul asediat, corul 
sirenelor se înalţă ca de pe un vapor scufundându-se. 


8. Muncitorii mobilizați de organizaţia sindicală așteaptă 
grupaţi înaintea intrării în fabrică. Delegatul strigă 
prezența. Nu au răspuns convocării decât foarte puţini 
tovarăși. 


118 


— Băieți! ia cuvântul tovarășul director. Vă mulțumesc 
din suflet că aţi venit. Va trece pe aici și o inspecţie de la 
Centrală, și am fi căzut foarte prost dacă ati fi lipsit si 
dumneavoastră. Vă garantez, tuturor celor aflaţi de față, că 
vom aranja în așa fel încât sá vă luaţi fiecare câte două 
recuperări pentru ziua de azi. Și este inutil să vă mai 
asigur că toți chiulangii vor fi sanctionati sever. Cei ce nu 
sunt aici, cu noi, vor avea absenţă nemotivată, care se 
trece în cartea de muncă și se scade din vechime. 

Directorul încearcă să fie volubil, dar oamenii rămân 
ursuzi, cercetându-și cu priviri critice armele improvizate 
la nimereală din bare, bastoane, ciocane și alte piese grele. 
Gărzile patriotice fac grup separat, sub comanda 
tovarășului Sofronie, îmbrăcat și el în uniformă de căpitan 
de gărzi. 

— Tovarásilor din Gărzi, spune directorul, întorcându-se 
spre Sofronie, li se vor înmâna cu semnătură câte cinci 
gloanţe de război. Trăgătorii de elită vor primi câte un 
întreg sector. Dar, tovarăși, vă rugăm să nu risipiţi inutil 
munitia. Precum știți și dumneavoastră, fiecare cartuș 
costă optzeci de lei și șaptezeci și cinci de bani. 

— Da, spune tovarășul Sofronie. Și vă rugăm să păstraţi 
cartușele trase. Răspundeţi pentru ele! 

Directorul, cu ochii închiși, dă din cap aprobator. 

Sofronie, trecând printre rânduri, începe împărţirea 
muniției. Oamenii îl așteaptă cu beretele în mâini. Sofronie 
aruncă în chipiu cele cinci tuburi aurite cu vârf vinetiu, își 
bifează persoana în carnetel și trece mai departe. În urma 
lui, cei ce au primit gloantele își încarcă armele, făcându-le 
cu ocazia asta și o ultimă revizie, dacă funcționează ușor, 
dacă alunecă piesele componente, dacă au cătarea reglată 
și așa mai departe. 

Din lungul străzii se aude un urlet. 

— Vin, tovarășe director! Vin! schiaună servil lonescu de 
la Personal. 


119 


— Aud si eu, lonescule, cá nu sunt surd! scrásneste 
directorul printre dinţi. Apoi tare, către salariaţi: Succes, 
copii! Sunt alături de voi! 

Într-adevăr, tovarășul director tine și el o armă în mână. 

Primii iepuri, mari cât cangurul, tásnesc în goană de la 
intersecţie. Văzând oamenii strânși în mijlocul străzii, 
virează în fugă, îndreptându-se către ei cu horcăieli și 
chițăieli sufocate, scrásnind din boturile de care atârnă 
spume însângerate. Câţiva trăgători cu nervii mai slabi, 
apasă pe trăgaci fără ordin, și fiarele se dau tumba una 
câte una. Directorul, cu arma fumegând, strigă ușurat 
„Ura” și prompt, câteva voci neconvinse îi răspund „Ura”, 
dar strigătele se sting imediat. 

Sofronie spune tare, să fie auzit și de cei de pe trotuarul 
celălalt, că, după terminarea muniției, cei ce se mai simt în 
stare să tragă, pot veni cu cartușele trase să mai ia un set. 
Dar să fie pregătiţi, fiindcă munitia nu se acordă decât 
nominal, pe baza buletinului și legitimatiei de servici vizată 
la zi. Tovarășul Sofronie rămâne deci, mai departe, acolo, 
în mijlocul străzii, lângă lăzile cu muniții, în mâna dreaptă 
cu un carnetel și un pix cu pastă de trei lei douăzeci si 
cinci, cu stânga tinándu-si arma de ţeavă în poziţia „la 
picior”. 

Când începe năvala propriu-zisă, surpriza e atât de mare 
încât cele două sau trei salve trase în plin rămân fără nici 
un rezultat, fiindcă turma de iepuri nu încetinește nici o 
clipă, năpustindu-se asupra muncitorilor al căror cordon se 
rupe sub presiunea fantastică a puhoiului de ghemuri 
întărâtate. 


9. Vârtejul îl prinsese pe mijlocul străzii. Se aflase în 
primul rând, și când cei din spate cedaseră, el avusese o 
clipă de ezitare. O singură clipă. Dar atât a fost suficient să 
rămână singur, înconjurat de puhoiul năvălind. 

Și atunci, spaima i se transformă în furie. Simte pe limbă 


120 


un gust iute, cum e cel al curentului electric, când încerci 
o baterie, dacă e încărcată. 

Ochii i se aprind. Umerii se îndreaptă într-un gest 
mândru. Ridică ranga cu amândouă mâinile și izbește. Sub 
oţelul greu, craniile rotunde se sparg, scrâșnind din oase, 
împroșcând cu sânge. 

Sângele îi face sete. Izbește iar, și observă cu uimire că 
ochii animalelor se strâng, clipesc în clipa supremă, 
trădând din partea lor frică. Se tem, deci. Totuși se tem. 

Năvala se împotmolește de el, îl ocolește, făcând un pas 
în lături, scurgându-se prin dreapta și prin stânga lui. Dar 
el, cuprins de o furie de nedescris, înaintează pas cu pas, 
asemeni biciului lui Dumnezeu, semănând cu dărnicie 
Moartea. 

Din cutele memoriei confuze, îi parvin niște versuri, pe 
care le declamă printre icnete, cu glas mare, rotind mereu 
ranga să rupă, să-și facă pârtie, să ucidă. 


„...Mai bine dracu te tocmeascá 
La iepurii din lad pastor”... 


Privit de sus, de la ferestre, strecoară în inimi o sămânță 
de speranţă. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, voinicule! îi strigă 
Florica, de la Magazia de Materiale, uitând cu totul de 
șeful de secţie, aplecat și el peste pervazul ferestrei, să 
vadă minunea. 

Înaintând din greu prin masa vie, își face loc cu maiul 
teribil de metal, recitind în gura mare ca disperatul: 


„Spun unii că-l văzu-n devalmă 
Prin văi cu iepurescul trap 
Încălecat, ca Statu-Palmă, 

Pe jumáta de lepur Schiop!” 


121 


— Asa, băiete! strigă si tovarășul Director. Trage-i tare! 
Pe luna asta ești premiat, pe cuvântul meu! Cum îl cheamă 
pe flăcău? întreabă, întorcându-se spre lonescu, de la 
Personal. 

— Nu știu exact, tovarășe Director. E unul dintre noii 
angajaţi. O să mă uit în registru. 

— Uită-te lonescule, uită-te! spune tovarășul Director, 
întorcându-se către fereastră. 

În stradă, nebunul urlă acum, zâmbind cu gura până la 
urechi într-un rânjet strâmb, de-ti dă fiori prin șira spinării 
când îl vezi: 


„Dar n-o da dracul să-l întimpini 
Prin flăcăratele otrepuri 

Or prin însângerate câmpini 
Trecând cu oastea lui de iepuri!”* 


În acest moment, ranga îi scapă din mâini, zburându-i 
peste umăr. Puhoiul mai întârzie o secundă, ţinut parcă în 
loc de căutătura lui sângeroasă, dar când, cu un urlet 
sălbatic, omul se repede, cu spume la gură, să izbească, să 
sfâșie, să muște ca o fiară, animalele tabără pe el din toate 
părțile. 

„Păcat că suntem atât de puţini”, îi trece prin minte. 

Un trup îmblănit îl izbește puternic în umăr, trântindu-l. 
Apucă, în învălmășeală, două gâturi, și izbindu-le capetele 
rotunde unul de celălalt, se împroșcă de creierii care-i 
tásnesc drept pe faţă. Durerea, ca un pumnal înfipt în 
spate, îl face să se zvârcolească zdrobind cu pumnul, 
sfârtecând cu unghiile. Dar e deja acoperit de trupurile 
pufoase, ce sfâșie din el cu furie. „Păcat că suntem atât de 
puţini”, îi trece prin minte, în vreme ce glasul i se mai 
ridică o dată, peste chitaitul si fornăitul străzii năpădite: 


1 Păstor la iepuri - Tudor George, din volumul „Tara migrenelor”. 
122 


,Mai bine dracu te tocmeasca... 
La iepurii... din Iad... pastor...” 


După care se lasă tăcerea. Una câte una sirenele 
amutesc și ele. 


Sursa: Jurnalul SF nr. 63/1994 


123 


RETORTE DE ABISTHOS SI 
GESTA 


Motto: 

„Vezi, dragul meu Trotta, îi spune 
împăratul, situaţia este într-adevăr 
neplăcută. Dar nici unul din noi doi n-a 
ieșit prost din afacerea asta. Să lăsăm 
povestea așa.” 

Gerhard Prause 


Rp. Prin simplă rostire ori scriere (cine știe, poate chiar 
și fără de ele atunci când gândul e vorbă... - șoptește 
magicianul, care pretinde la reprezentații că a aflat prin 
farmec ceea ce știe - spre uimirea naivilor, iar nu prin 
scamatorie, de la cei cu care a împânzit galeria și cu care, 
după spectacol îi trage câte-o foiţă să-i scuture de 
maruntisul ciordit în înghesuială, la intrare ori ieșire), nu, 
la circ nu e suficient gândul! Fapta este totul. Cuvântul! 
Fiindcă altfel, ceea ce este numai în cap reprezintă doar 
posibilitate, potentá, valență sau cum vrei să-i spui, însă 
numai Cuvântul scoate din haos și luminează - REVELA - 
oferind circuitului informaţiilor, dăruind prin semeni 
semenilor și prin clipă Istoriei. Cuvântul! 

Rostire ori scriere, deci. Tot ceea ce ai pronunţat 
DEVINE printr-o poetică înfiripând fiintarea - se toarce 
firul poveștii, o casă ideii în care aceasta petrece. Scenele 


124 


se perindá ín ordinea datá si mistificatorii: regizorii, 
decoratorii, actorii, montajul de sunet si lumina, cel care 
rupe biletele la intrare, puicutele cu bomboane... agricole 
și „gumă” trecând ,aranjate” printre rânduri, cu fustitele 
de-o palmă, să-și expună pulpitele apetisante - cu toții 
contribuie. Inscenarea se înfiripă pe marginea scenariului 
dat: 

— Astă seară se joacă Oedip-rege. 

— De cine, dragă? 

— De Sofocle. 

sau: 

— Astă seară se joacă Marat. SE JOACĂ! 

Se joacă asediul Troiei, căderea Constantinopolului, 
uciderea pruncilor, răpirea din serai sau execuţia lui Carol 
I. Remember! 

Si în vreme ce protagonistul urcă muntele eșafodului cu 
călăul în cârcă (viziune regizorală „modernă”), carnavalul 
pestrit dansează si cântă-n hohote pe  laitmotivul 
„improvizaţiei” pregătite la repetiţii cu multă grijă, ca să 
fie cât mai „autentică”, spontană. In vreme ce 
protagonistul își dă ochii peste cap, leoarcă de sudoare, 
horcăind cu buretele îmbibat de oţet între dinţi (conform 
scenariului), condamnat de juriul constituit „ad-hoc” 
(consemnat la scena respectivă de autor) pentru delictul 
de înaltă trădare a Legilor Clanurilor (a încălcat 
consemnul, dezvăluind - fie și sieși - „adevărata faţă a celui 
ce nu poate fi cunoscut si mai rămâne în viaţă”). El va fi 
dat de minciună prin întrebarea „de ce m-ai părăsit?”. 
Ultimul „prognostic probabil” nu s-a împlinit, cum nu se 
împlinesc niciodată proorocirile celor cărora li se dezvăluie 
scenariul și sunt atât de idioţi de destepti încât să 
întrezărească Autorul real în spatele scenariului, strigând: 
„Eureka! Te-am prins de caftan! Eu sunt acela! Istoria mă 
plagiază!”, fără a pricepe că prin atare profanare sfâșie 
vălul iluziei (pe de o parte, pe de altă parte) 


125 


CONFUNDÁND particularul cu generalul, fiindcă, într- 
adevăr, „și este acela”, dar ,el” în acceptiunea în care 
TOŢI MEMBRII CLANULUI, LA UN LOC și DE COMUN 
ACORD, tot carnavalul acesta, prin reprezentantul 
decernat - Unul, dar multiplu: Omul care își joacă rolul, și 
,Minunea” profetiei nu se împlinește (fiindcă „decanul”, 
Blaga sau Kant, a păcătuit, prin TRUFIE - dând dovadă că 
nu a învăţat nimic din experiența înaintașilor săi din 
Stagiria” și nu a fost în stare să abstragă esentialul: că 
până și bucoavnele după care se dau seminariile sunt 
perisabile; colectivele redactionale se schimbă, și cele noi 
au gusturi și idei diferite, altceva înțeleg din scenariu, 
reprezintă alte agenţii de presă; este o greșeală de 
neiertat, la fel ca deconspirarea Legii, a-ţi imagina un corp 
profesoral imuabil și a vorbi cu Istoria ca un decan etern al 
ei; podiumul care-ţi închipui că-ţi conferă o autoritate 
eternă este de mucava - un amănunt de butaforie asemeni 
eșafodului și burgului din planul secund al scenei cu 
mulţimea pestriță „piftată”-n fundal; când vorbim cu 
Istoria trebuie să ne manifestăm cu prudenţă și modestie, 
ca niște eterni ucenici ce ne aflăm, fiindcă Istoria ne va 
privi întotdeauna din vârful unei columne ametitor de 
înalte de unde chiar și celor mai prejos dintre cei ce vor 
veni să-și tina diatriba, grandomania noastră festivă le va 
stârni atâta milă și silă încât nimic nu-i mai ridicol decât 
orgoliul nostru pigmeu înaintea Timpului). Dar dezertorul 
dintr-a cincea „palestiniană” (trimisă întru reprimarea 
ereziei) realizează șansa unică ce i s-a ivit de a modifica 
scenariul („sunt și eu dăruit cu har”) și, adunând mărturii, 
spre contrarierea stupidă a corpului regizoral desemnat, 
care, luat pe nepregătite se amuză (la început) de idee ca 
de o demistificare carnavalescă, de aceea lăsându-l să-și 
continue bâlciul („cine ar putea lua în serios asemenea 
farsă”?) în vreme ce fariseul cu căutătură șireată își freacă 


5 Stagira f. - oraș în Macedonia antică, patria lui Aristotel. (Stagiritul). 
126 


mâinile sub anteriu șoptindu-și în barbă că nu peste cinci 
ani, dar nici măcar peste cinci săptămâni doar dracu o să 
mai poată descâlci ghemul și discerne ce-a fost cu adevărat 
de ce s-a adăugat ca simplă contrafacere și că abia atunci 
va scoate și el mărturiile cu semnătură adunate acum: 
probe incontestabile care vor transforma o poveste- 
parabolă circulând prin folclorul carnavalesc în realitate 
faptică de netăgăduit. 

Că toată această aiureală îl poate costa pe temerar viaţa, 
asta o cunoaște prea bine, dar își asumă riscul, fiindcă 
numai gesturi ca acesta te urcă pe soclu (și ce sunt 
soclurile altceva decât eșafoduri de butaforie). Cine are 
obrăznicia (curajul) să  însceneze realitate, asemeni 
Absentei, dezvăluie chipul și nu mai poate rămâne în viaţă. 

Jucăm diverse roluri într-o farsă burlescá, ,incurajati” 
tacit de tarsieni care nu pândesc decât momentul și 
fraierul care să-l lanseze într-o escrocherie istorică. 

„Tu ești”! îţi soptesc aceștia. Dar dacă ai avea 
posibilitatea să-i asculti mai mult, ai vedea că asta o spun 
tuturor: asta-i nada cu care ademenesc maruntii peștișori 
și broaștele pornite să se umfle la întrecere cu taurul - „ad 
majorem deii gloriam”. Rolul lor este să sugereze în 
soapta, tie, că esti, spectatorilor: „Il vedeţi? Eu l-am 
recunoscut încă de la început!”. Si în vreme ce tu „iei 
poză”, petrecaretii puși pe tragice ghidușii dau din capete 
ca papagalii: „Da - da, îl recunoaștem! El e!” convinși că 
participă tot la o glumă după care se vor veseli 
nemaipomenit. 

La scena de groază din dramaticul deznodământ, doi 
„specialiști” se înfruntă doct lângă locul de supliciu 
artizanal înjghebat, mutând de ici, colo, discret, un coif, un 
coș cu ouă, elemente minore de decor. „- Hai, domne, nu 
mă mai enerva! Aici era! Știu sigur!”, iar celălalt îl pune la 
loc încet: ,- St! Taci! Aici era unde l-am pus eu! Nu 
deranja, că se joacă fără reluare”! (și trage cu coada 


127 


ochiului împrejur dacă „actorii pe viu” au sesizat dialogul 
incompatibil cu scenariul răbufnit din „culisele în aer 
liber''). 

O înscenare. Și, ca în orice transpunere există și aici o 
recuzită, un scenariu, regizori, operatori și... protagoniști. 
Cei care nu se potrivesc pe rol sunt schimbaţi cu 
discernământ (Nu, nu e acesta!). 

Marii tragedieni unși cu toate alifiile: un Kierkegaard, un 
Pirandello, un Dostoievski. În genialitatea lor excentrică 
ascund singurul tertip cu care se poate urca de mai multe 
ori scara soclurilor pustii fără a juca rolul martirului, 
remediul ca să stai în prim-plan, sub reflectoare, fără să-ţi 
frângi totuși gâtul: nu te opri la nici o contrafacere anume! 
Schimbă mereu măștile, carnavalește! (Celălalt „tertip” 
prin care ajungi pe esafod fără să-ţi pierzi capul nu se 
poate obţine prin concurs. Rolul călăului este DAT.) 

Scenarist și interpret în operă „Paiaţele” de Leon 
Cavallo: Omul. Realitatea este precum el o face. Altfel, nu! 

Hei, domnilor regizori universali, vă rog să-mi respectaţi 
contractul! Să nu trisati! Rolul meu e bine stabilit! Nici 
simplu figurant, nici multașteptatul! Pentru rolul titular 
tariful este mai ridicat! 

Dar aplecati-vá cu grijă asupra textului: piesa din seara 
asta se termină cu happy end! După atâţia ani de dus tava 
am devenit și eu un specialist în regie! Vă rog să ne faceţi 
un spectacol pe cinste, că altfel, cum v-a zis-o și Jean- 
Baptiste Rousseau: „Pour nos argents, nous siflons les 
acteurs”! La intrare, pe afiș scria că e vodevil! Vodevil am 
plătit, vodevil sá ne daţi, nu horror, că de când cu living-ul 
și happining-ul Hitchcock nu mai are cine știe ce căutare! 
Și apoi, fiecare gen cu publicul său, iar noi îl preferăm pe 
Pierre Richard în „Marele blond”. 

— Bine... concede Kriterion, în cazul în care mi-acceptati 
condiţiile și sunteţi dispuși a juca onest, voi ţese vraja mai 
departe. Dar, Demiurgos, nu ca data trecută, când cu 


128 


crahul bancar! Si sá nu te mai aud cu amenintari, cá-ti fac 
un scenariu de tragedie antică! În loc de Faust optimist 
iese o Fedră cu cap de Medusă, de nu se mai înţelege 
nimic! Vreau libertate de creaţie, dar LIBERTATE, fără 
tertipuri ingrate, că altfel degeaba-mi afișezi tu mie 
libertatea lumii „de pe scenă” dacă nu mi-o acorzi mie, 
creatorul ei. Si câtă vreme nu mi-o dai, orice discuţie 
despre curaj este o aiureală. Curajul, când nu este 
inconstienta, e trufie și fals. Curaj să ce? Să aperi? Să 
salvezi? Să dărâmi? Ce este curajul? Curajul Jertfei? Dar 
dacă jertfa cere curaj și este curajul, atunci supraviețuirea 
ce? A fost curajos Luther, când a aruncat cu călimara sau 
Faust care a stat să se tocmească? Să te vinzi pentru o 
lume mai bună decât cea dată, dar a fost contractul 
respectat? La ce manieră? 

Eu nu sunt nici Luther, nici Faust. Eu sunt eu însumi. 
Orb. Ca pisoii la naștere. Slab. Rătăcit. 

Dă-mi puterea, Demiurgos, arată-mi calea, și abia după 
aceea judecă-mă, cu amendamentul că de la Protagoras 
citire se știe că elevii nerecunoscători sunt oglinda 
educaţiei profesorilor lor. 

Cărţile adunate împrejur vorbesc cu tine. „Vezi lucrurile 
cum vorbesc”? întreabă Macedonski. Fiecare lucru din 
casa asta vorbește. Larii casei. Vechii lari ai gintei tale 
latine, clăditorii Cetăţii Eterne a Spiritului și culturii unei 
Pax Romana de neînfrânt. O casă uriașă ca un dom, 
construindu-se pe sine din sunete, cuvinte, legi. O casă 
pentru Logos. 

„lată la ce este bun un gol, iată la ce slujește o absenţă”. 

Tot ceea ce se rostește aici, devine. lar ceea ce nu s-a 
rostit încă, este Lipsa, în spaţiul dintre pereţii vorbelor se 
învolbură vietuitoarea cu ochii adânci. Casa vorbelor 
crește triumfal, cu fiecare rostire, scoțând din neant cu 
fiecare nouă firidă, cu fiecare zid adăugat, cu fiecare 
cameră. O fiinţă vie într-o armătură de material, de suav 


129 


suport sonor, vizual, palpabil. 

Sá nu te temi că pereţii de vorbe sufocă Absenta, 
acumulándu-se tot mai masivi! Ideea nu existá decát ín 
lanţul (cromozomial? logic?) latului lor! Fără zidul de 
cuvánt, nici visul nu e! Dacá nu e Cuvánt, nimic nu e! 

Cu cât casa crește, cu atât cotloanele ei se înmulţesc, 
din ce în ce mai numeroase, germinând în toate direcţiile, 
excelsior: morulă, gemulă, blastulă, embrion, plantulă, 
homuncul, arbore, om, societate, Istorie. 

O snoavă în care se reflectă Totul. O lumină orbitoare în 
care micile întunericuri se întregesc. 

A rosti! 

Rostesc! 

lata Puterea! 


Sursa: Jurnalul SF nr. 45/1993 


130 


RUPERE DE RITM 


1. Când esti foarte obosit, visul se întrepătrunde cu 
veghea, și după aceea este extrem de greu de precizat, din 
ce rămâne după trezirea din somnul lung urmând 
prăbușirilor nervoase, ce au fost realitate și ce iluzie vană, 
fiindcă un vid cât o viaţă se întinde între epoca tulbure a 
fumului imprecis în care te vei fi îmbăiat, și lumea rece, 
ostilă chiar, de dincolo de poarta de corn prin care se 
pătrunde în patria viselor adevărate. Între tine și tine 
însuţi se întinde pustiul Timpului-Orb, prin nisipurile 
sterpe hălăduind Fete-Morgana ce nălucesc dintre valurile 
terne spulberate zvárcolit de vântul Celui-Ce-Curge, 
prefirând firele celei mai adânci clepsidre, în care fiecare 
bob scurs este o lume de departe gravitând împrejurul 
unui soare de demult stins pentru eternitate. 

Rătăcit în dezolarea Curgerii, un om își duce traiul 
searbăd, născându-se, devenind, urmând o cale socială 
determinată parcă de propria lui voinţă autonomă, când în 
fapt nu este decât o aplicare de legi imuabile, formule fixe 
în care altcineva a transcris parametrii cu mult mai 
universali decât ne încântam noi că sunt. 

Un om ca mine, ca tine, un om oarecare, măgulindu-se 
cu importante fictive, acordându-și-le sieși cu dezinvolturá 
și dărnicie, dar, în esenţă, un oarecine, ce se va 
împerechea conform hazardului legându-se cu jurământ să 
calce de-a pururi prin nisipul pustiei alături de o pereche 
nesemnificativă, presupusă de el drept absolut originală, 


131 


osebitá prin trăsături adânci de toate celelalte, când sotu-i 
va fi parvenit doar conform unor sorţi statistic planificate, 
conform nici-unei-selectii, contrar supozitiilor subiective cu 
care ne măgulim fiecare. 

Omul își va trăi viața la întâmplare, cu o aparenţă de 
siguranţă de sine absolut ridicolă pentru Martorul obiectiv 
ţinându-l de undeva, de foarte de sus, de extrem de 
departe. 

Doi străini, un străin alături de o străină, crescându-și 
copiii străini, într-o lume străină pe care-și vor fi luat 
proasta deprindere de a o intitula, foarte plini de sine: 
„acasă”, „la mine acasă”, „acasă la noi”. Acasă... 

Uneori vei fi trist, uneori vesel, uneori te vei manifesta 
cu inutile precautii, alteori cu naivă sinceritate. Dar vei fi 
mereu singur. Și străin în viaţa ta. 

Si noi suntem la fel. Si noi suntem tot așa. Nu e nevoie 
să afișezi prea multă condescendenta pentru personajul de 
care ţi-am vorbit, așa cum nici pentru tine nu resimti cine 
știe ce, deosebit. Bántuiti de o indiferenţă inconștientă, 
convietuim subzistând asemeni: ne desparte un secol si 
mai bine - cataracta unui fluviu mirific deformând 
încercările dintre noi în asemenea măsură încât ceea ce te- 
am întrebat azi, va primi răspuns din parte-ti prea târziu, 
niciodată, pot spune, citindu-l pe înțeleptul Costea Andrei, 
care mi-a dezvăluit pentru prima oară toate acestea. 


2 Sunt prins ca un șoarece în capcană, între limitele 
zbaterii mele fără ieșire. Toate încercările mele de a evada 
sunt sortite eșecului. Mă întorc în fiecare zi, la aceeași oră, 
de la același servici la care voi pleca în fiecare dimineaţă, 
la aceeași locuinţă, mereu și mereu în contact cu aceleași 
persoane, schimbând aceleași stereotipe replici învăţate 
parcă pe de rost. Execut mecanic o țesătură de gesturi; 
abordez de complezenta, atitudini obositor reproduse 
unele după altele. Până și gândurile care-mi trec prin cap 


132 


sunt de fiecare dată aceleași. Până și visele pe care le visez 
sunt similare și perfect omologabile unele cu altele. 

Dacă lași jocul de pe simulatorul televizorului să 
funcţioneze singur, după câteva pase, creierul cibernetic 
își depistează soluţia de echilibru optimă, economică, de 
nedecizie, oferind disputei imaginare o rezolvare deschisă 
și imparţială: POP-POP-Ti-TI/POP-POP-TI-TI, impas de 
echitate în rezolvarea problemei. La fel și eu am găsit 
cândva un algoritm al formulei-șablon: POP-POP-TI-TI/ 
POP-POP-TI-TI, repetată atunci ca pe o groapă entropică 
de decizie în care m-am scufundat și pe care îmi este 
imposibil să o mai depășesc. 

Pentru mine, nimic nou sub soare. 


3. În lumina verzuie, de acvariu, de sub luminatorul din 
hol, stăteam la taclale cu Marcela, garderobiera. 

— POP-POP-TI-TI/ POP-POP-TI-TI. 

Din principiu, nuanţa POP-POP-TI-TI-ului era ca si când 
i-aș fi făcut curte, cu toate că nici ea, nici eu nu ne 
manifestam ca atare. 

Marcela privea, vigilentă, peste umărul meu, către ușă, 
ca nu cumva să ne surprindă Sefu”, iar eu, POP-POP-TI-TI/ 
POP-POP-TI-TI, îi ziceam de-ale mele, despre soţi și soții, 
întrerupt din când în când de algoritmul Marcelei. 

— TA-TA-POP-TI-TI-POP / TA-TA-POP-TI-TI-POP. 

Îmi denunta, agasatá, gelozia soţului ei, care nu voia 
deloc sá priceapa, deși ea îi repetă zilnic asta, că dacă, ar 
fi vorba, la o adică, toate măsurile lui de precauţie ar fi 
inutile, fiindcă nimic nu ar putea-o opri, dacă ea ar vrea, 
dar ea nu voia. 

E drăguță Marcela. Dar cu toate că TA-TA-POP-TI-TI- 
POP ar apare ca un răspuns la POP-POP-TI-TI, în realitate 
nu au nimic una cu alta. Fiecare cu melodia lui. Si când ea 
se întrerupe, eu îmi reiau POP-POP-TI-TI-ul, declarându-i 
ritos că și nevastă-mea e geloasă, iar ceea ce spun eu nu 


133 


are nici în clin nici în mânecă nici cu TA-TA-POP-TI-TI-POP, 
nici cu gelozia lui bărbat-su, nici cu nimic altceva decât cu 
POP-POP-TI-TI-ul din care nu mă mai simt în stare să ies, 
orice aș simula, spre universul înconjurător. 

Marcela îmi face semn discret cu capul către ușa din 
spate. Și eu, fără ca nimic să se modifice în aparenţa dintre 
noi, schimb instantaneu tematica POP-POP-TI-TI-ului, care 
pare să abordeze acum o dispută „serioasă”, pe subiect de 
serviciu. 

În vestiar a pătruns o fată cu păr blond, alb de blond în 
lumina filtrată de sticla groasă a luminatorului, lumină 
împrumutând tuturor lucrurilor din jur degradeuri de 
nuanţe nefirești. 

— Dati-mi, vă rog, un umeraș, perechea de papuci si 
halatul de care am nevoie, rostește făptura blondă cu voce 
suavă. 

Deși nu are nici pic de accent străin, se vede că nu-i „de- 
a noastră” după felul, de altfel corect, dar prea corect, de a 
construi propoziția și de a se exprima, în general. 

Stă cu spatele către mine. Este aplecată către Marcela, 
deasupra tejghelei, nu-i zăresc decât profilul, iar ea nici nu 
mă ia în seamă. Poate că nici nu mi-a remarcat prezenţa. 
Pentru ea nu sunt decât „ceva” în uniformă, cam ca O 
mobilă, un simplu element de umplutură într-un spaţiu dat. 

4. Si, în fond, eu cine sunt? la, unul dintre mecanicii de 
întreținere a piscinei la care vine să se scalde fata asta 
bogată de prin alte părţi, rătăcită aici ca să-și petreacă 
vacanţa, sau cine știe din care alt motiv obscur. 

Bolnav și obosit, nu mai fac faţă realităţii. Stress-ul mă 
demolează. Nu mai întrezăresc nici o soluţie de 
îmbunătăţire a situaţiei mele sociale viitoare. Mă simt 
apucat de fălcile de oţel ale unui animal mare și rău care 
mă sfărâmă fără milă. Asist din ce în ce mai indiferent la 
propria mea agonie si nu mai am suficientă forţă nici 
măcar să mă zbat. Peste extrem de scurtă vreme, peste tot 


134 


mai puține ceasuri, numarabile aproape, termenul 
scadentei va bate, și pricep că nu am lăsat în urmă nici 
măcar o rază de speranţă. În zori, alb, gol și vulnerabil, voi 
fi un bot colcăind sub stele. 

Cine am fost, cine mai sunt? 

Am fost tânăr, am fost chipeș, am fost orgolios și tare, 
am fost cinstit. Dar toate acestea nu mi-au ajutat la nimic, 
să nimic. Mă spulberă vintul nemilos, și în urmă-mi rămâne 
doar hăul avid, neputinta și dezolarea. 

În vestiar intră Sefu', și eu îl abordez să-i explic POP- 
POP-TI-TI, și abia atunci fata cea blondă se întoarce către 
mine, și o văd cum arată, și mi se taie respiraţia. 

Este nemaipomenit de frumoasă. 

Sefu' tace și el, si o privește ca si mine, cu gura căscată. 

Vorba ceea: „Ce-i frumos îi place și lui Dumnezeu”. 

Fata zâmbește, trece pe lângă noi zicând „pardon” și 
urcă scările spre bazin. 

Atunci ne dezghetám. Eu continui să bâigui POP-POP-TI- 
TI/ POP-POP-TI-TI, șeful zice TI-POP-IA-TA, Marcela 
intervine mieros TA-TA-POP-TI-TI-POP, și totul reintră în 
firesc și banal. După un minut, eu mă retrag la mine în 
subsol, „la șobolani”, cum glumim, referindu-ne la locul 
meu de muncă, aflat cu un palier mai jos de al celorlalţi 
colegi. 


5. Uneori îmi place să stau la taclale cu băiatul de la 
garaj. Cu ocazia asta intru la el și trag cu coada ochiului la 
mașini. Spiritul forţei brutale, superficiale, fără trecut și 
fără viitor, al veacului, zace întrupat în vehiculele 
strălucitoare parcate aici. Fiarele sclipitoare mustind de 
energie, cu toată criza bântuind planeta - mostre ale 
inventivitátii unei civilizaţii tinere și puternice, inaltándu- 
se din mocirlă spre stele. Iată câte obiecte diferite ca 
formă, destinate aceluiași scop! 

Printre bijuteriile tehnice de aici, modele lansate cu mai 


135 


multă sau mai puţină pompă de firme celebre, în ultimele 
zile am remarcat o minune cum n-am mai văzut. O marcă 
absolut necunoscută, a cărei amprentă încifrată heraldic 
pe botul bolidului ne-a consternat, și pe mine, dar și pe 
băiatul de la garaj, mai ales pe el, care era convins că 
văzuse la viaţa lui cam tot ce s-ar fi putut vedea. 

Geamurile-oglindă sunt concepute de o asemenea 
manieră încât ne e imposibil să distingem ceva înăuntru. 
Caroseria îi era mult mai „scufundată” decât la mașinile 
obișnuite, drept pentru care nici nu i se zăreau roțile, 
complet mascate și din părţi de aripile joase, sub care, 
oricât ne-am străduit, nu am izbutit decât să bănuim niște 
cauciucuri late și mici, ca de „formula 1”. Designul degaja 
și el un aer imperial, de nezdruncinat. Era extrem de lată, 
robustă și turtită, iar suspensiile ei erau absolut colosale: 
prima oară când ne-am sprijinit de ea a fost gata-gata să- 
mi rup gâtul. Faruri îngropate, portiere invizibile, tot ce 
vrei și ce nu vrei avea mașina asta! Sub neonul subteranei 
era atât de argintie că părea să iradieze lumina din jur, 
mai degrabă decât s-o reflecte. Până și numărul îi era 
absolut aiurea, în loc de litere și cifre, purtând semne 
stilizate, de neînțeles. 

După câteva zile îl întrebasem pe băiat a cui era mașina, 
fiindcă mi se părea curios să o regăsesc aici în fiecare zi. O 
dată, rătăcită din greșeală, hai, să zicem, dar de o 
săptămână parcă își făcuse casa la noi. 

— Ea unei pustoaice, o străineză... îmi spusese el. Ea, 
sau taică-su, ei sunt principalii investitori ai hotelului. El 
sunt „patronii”. Pe banii lor s-a făcut totul. Mă mir că n-ai 
remarcat-o încă. Vine la voi, la piscină. E una cu părul 
foarte-foarte blond, aproape alb. 

6. Am pândit-o când a ieșit de la bazin și am dat fuga, 
prin subsol, până la garaj, să ajung înaintea ei. Mă 
proptisem de un stâlp de susţinere și fluieram a pagubă. 
Când blondă a apărut și ea, m-am mirat că deși era ditamai 


136 


cálutul, cam cât mine de înaltă, se purta cu o delicateţe de 
papusa. 

I-am zámbit, mi-a zâmbit, și, oprindu-se cu mâna pe un 
pliu al portierei, pliu pe care nici nu-l remarcasem atunci 
când cercetasem mașina cu băiatul de la garaj - se vedea 
treaba că trebuia să știi exact locul pentru ca, apăsând pe 
clapa de metal, aceasta să se deschidă dându-se peste cap 
- blonda m-a scrutat întrebătoare, crezând probabil că 
aștept ceva de la ea. 

— Nimic, domnişoară, nimic... am bălmăjit eu cuvintele, 
încurcat. Voiam doar să văd cum e autoturismul pe 
dinăuntru... 

— Vrei să te urci? a întrebat blondă, parcă uimită. 

— Nu, nu! Cum mi-aș permite? Nu, doar voiam să-mi 
arunc ochiul să văd bordul când deschideţi ușa... 

— Dacă te interesează, poţi să urci, a zis ea, foarte 
binevoitoare, întredeschizând a invitaţie portiera. 

După aceea a roșit, și, nu știu de ce, am roșit și eu, 
murmurând: 

— N-aș vrea să abuzez... 

— Deloc. Încotro stai? Te pot duce până acasă... 

7. Îmi venea să intru-n pământ de rușine. Nici nu știam 
dacă am voie sau nu să-i explic că sunt în timpul 
programului și că n-am posibilitatea să părăsesc legal 
incinta hotelului, mai cu seamă că nici cu străinii nu prea 
eram sfatuiti să stăm la discuţii - dar ce sá mă mai 
complic? Băiatul de la garaj îmi făcea semne disperate să- 
mi iau elan - mi-am făcut ochișorii roată și n-am mai zărit 
pe nimeni altcineva în afară de noi pe acolo - băiatu-mi 
făcea semn din spatele blondei: „du-te, nu fi fraier!”, 
ondulându-și totodată gâtul ca un șarpe încercând să vadă 
cadranele bordului luminat, din care așa, de sus în jos, nu 
pricepusem nici eu mare lucru, și am zis atunci „Hai să 
merg, dar nu-i nevoie să mă conduceţi nicăieri anume, ci 
doar rulati așa, un pic, ori încotro, și cobor într-o clipă, nici 


137 


n-o sá sesizati că am fost”, după care am urcat în mașină, 
ferindu-mi cu grijă creștetul de pragul scund. Mi se părea 
atât de joasă ca o jucărie, încât îmi fusese teamă să nu 
cumva să fiu prea bine dezvoltat pentru marca asta de 
autovehicul. Când am ridicat privirea, de dedesubt, 
parbrizul mi-a apărut galben-rozaliu, luminos ca și când 
soarele ar fi luminat dintr-o dată interiorul garajului. O 
mașină a intrat în mare viteză, și băiatul s-a îndreptat spre 
ea. Privind peste umărul blondei, am observat coborând, 
din mașina oprită în spatele stâlpilor, un tip în salopeta 
hotelului. 


8. Blonda a demarat în trombă înfundându-mă pur și 
simplu în scaun. Am strâns din dinţi, holbându-mă îngrozit 
la defilarea stâlpilor de beton printre care mașina executa 
un slalom dement. Când ne-am angajat pe pista prin care 
se ieșea din garaj, din faţă ne-a venit un alt vehicul în mare 
viteză, atât de repede îndreptându-se drept către noi, că 
geamu-i părea, ca și al nostru, oglindă. Am închis, pur și 
simplu, ochii. O fracțiune de secundă mai târziu eram deja 
pe autostradă. M-am minunat prin ce miracol scăpaserăm 
nevătămaţi. 

— Ptiu! fir-ar, făcea-r-ar si dregea-r-ar! am izbucnit cu 
năduf la adresa ălora de ne puseseră viata-n primejdie. 
Cum or fi intrând ăștia așa în garaj fără să se asigure!... 

Si POP-POP-TI-TI / POP-POP-TI-TI, tot așa mai departe, 
fascinat de zâmbetul misterios din profilul blondei 
conducând cu dezinvoltură. 

Dar, privind înainte prin geamul strălucitor, am 
remarcat subit că mașinile pe lângă care treceam atât de 
lin, nu stăteau nici ele. Sau, mai precis, nu am remarcat, ci 
am dedus că nu puteau stationa, unele chiar pe banda 
rapidă, așa că m-am înecat în cuvinte, simțind că mă ia 
ameteala. Nu înţeleg cum, stomacul mi s-a întors pe dos în 
asemenea hal că am avut senzaţia că stă în piept, cu nasul 


138 


infipt íntr-o materie váscoasa, intors cu picioarele-n sus, ca 
parasutistii. 

„Mamă, asta-i nebună!” mi-a fulgerat prin minte, si nu 
am răsuflat mai ușurat decât după ce am răzbit pe 
autostrada către mare. Am presupus că afară trebuie să se 
fi întunecat, fiindcă lumini aprinse au prins a defila către 
noi pierzându-se într-o clipă în urmă. Dar prin parbrizul 
derutant, totul continua să se străvadă însorit, ca la 
amiază. 

— Vă grăbiţi foarte tare? am murmurat către blondă. 

— Eu? s-a mirat ea. Nici gând! TU te grăbești, după câte 
am înţeles. 

Asta cam așa era, dar totuși graba mea nu era la 
maniera la care să mă întorc înapoi cu picioarele înainte. 

Fără să-și ia ochii de la cataracta de lumini în care ne 
prăbușeam, fata a întins o mână și a declanșat un 
casetofon, oarece, că peste noi a răbufnit o muzică 
extraordinară. Era ceva progresiv, o polifonie sintetică al 
cărei ritm când se frângea, când se împletea în ţesături de 
fraze melodice diafane, de necuprins cu mintea. Au ăștia, 
dom'ne, niște formaţii nemaipomenite, de răsar în fiecare 
zi câte două-trei, ca ciupercile după ploaie. Nu ca la noi, să 
rămână cate-un ghilabadist o mie de ani să-ţi zică de-ale lui 
Gică Petrescu pána-ti crește barba albă. 

— Câţi ani ai? am întrebat-o pe blondă. 

— Câţi îmi dai? mi-a răspuns ea. 

Mă uitam la figura-i concentrată asupra volanului 
despicat, ca de avion, al mașinii. 

— Nu știu. Nu-mi dau seama, am zis. 

— Cincisprezece. 

Am căscat gura ca prostul. 

— Dar nu încerca să faci paralele... a continuat. Tu cât 
ai? 

— Treizeci, am murmurat. 

— Sunt mai mare ca tine, a zis. 


139 


Mă uitam la ea prostit. 

— Cum adică? am întrebat-o. 

A tăcut o vreme, privind pe geam drept înainte, fără să 
clipească. 

— E greu de explicat, a zis. Nu o să înţelegi. 

Mi-am aruncat iar privirea afară. Luminile veneau către 
noi ca fulgerul, nici nu mai pricepeam ce reprezintă: faruri, 
focuri, lumini de orașe... Un punct violet ca un mic soare 
răsărea undeva, înainte, în centrul parbrizului. Apoi 
creștea până acoperea orizontul, trecând pe lângă noi într- 
o dâră incandescentă ce se pierdea în urmă. Forme și 
culori vii, ciudate, ca și când ar fi luat contur din neant: 
nori luminescenti, îngrămădiri de bulgări de lumină, uriașe 
pete de roșu, mase verzi de flacără. Un delir. O beţie. 

„Beţia vitezei”, mă gândeam. 

— Tu nu ai visat niciodată o femeie? Femeia-din-vis? 

— Ești căsătorit? m-a întrebat ea îngândurată. 

— Da. 

Am vrut să mai adaug ceva, dar ce să mai spun? POP- 
POP-TI-TI? În nici un caz! Discutia cu fata asta, întâlnirea 
noastră, îmi stârneau impresia că aș putea, acum ori 
niciodată, să ies din stupizenie. Vedeam ceva dincolo de 
cursa de șoareci în care mă simtisem închis de atâta amar 
de vreme că renuntasem până și la speranţe. 

— Ei bine, a continuat ea, relaxându-se pentru prima 
dată de la plecare și întorcând ochii spre mine (mașina 
gonea mai departe, ca din pușcă), ei bine, poate că nu te-ai 
gândit niciodată la una ca asta, dar femeia din visul tău 
trebuie să viseze și ea ceva. Visul ei este un bărbat. Ești tu. 

Am cumpănit în minte ipoteza. Da, dacă ea este visul 
meu, de ce nu aș fi, la rându-mi, visul ei. Așa era firesc. 

— Între tine și ea există însă o prăpastie de timp. Între 
tine din visul ei și tine cel real se cască o cataractă de 5-10 
ani. Între visul tău și ea, aceeași cataractă, dar cu semn 
contrar. 


140 


— Dar atunci... am tresarit, străpuns de o idee. 

— Da, spune! a părut ea interesată de ce voiam să zic. 

— Atunci, eu cel prezent, sunt trecutul visului ei. 
Vorbind despre visul ei, ea mi-ar vorbi despre viitor. 

— Exact, a confirmat blonda. 

— Foarte interesant., am murmurat. Si tu... pardon (mi- 
am luat seama imediat), și ea... 

— Nu-i nimic, mi-a zâmbit blonda. Continuă. 

— Si ea, cea din prezentul visului meu, este trecutul 
celei reale. 

— Intocmai, a confirmat fata. 

— Cei doi din vis sunt despărțiți de o crevasa de timp 
aruncându-i pe veci departe unul de celălalt! 

— Absolut corect, a aprobat ea. 

— Ce porcărie! am exclamat. Întreaga lor viaţă reală 
sună asemeni unei sinucideri spirituale. 

Fata nu a mai zis nimic. 

De de parte, din zare, se îndrepta către noi un soare 
galben. 

L-am depășit iute, înfigându-ne într-o pată de verde și 
albastru. 

Într-o clipă m-am regăsit în trepidatia autostrăzii. Ca si 
când mi s-ar fi luat o pânză de pe ochi, recunoșteam în 
petele de lumină bulevardul, hotelul, poarta garajului. În 
frâna care a urmat mi s-a părut că mă dau peste cap. 
Atmosfera de ulei s-a retras. Am zărit venind peste noi din 
întunericul garajului o mașină cu geamuri ca oglinda. Am 
strâns involuntar din pleoape. 

Când am oprit, am avut impresia că într-o lumină din 
dreptul ușii zăresc un ins în salopeta hotelului, lângă care 
o fată blondă urca la volan, dar portiera s-a trântit imediat 
și mașina abia întrezărită a demarat, într-o clipă, în mare 
viteză. Nici nu știu când i-am mulțumit blondei, mașina a 
ţâșnit părând că nici nu atinge solul, clipind din luminile 
roșii de poziţie. Băiatul de la garaj venea către mine, 


141 


consternat, întrebându-mă când m-am întors: 

— N-ai mai plecat cu blonda? se uită la mine de parcă 
nu-i venea să-și creadă ochilor. Ești un fraier! 

Nu i-am răspuns nimic. În mintea mea se oprea o stranie 
disociere. 

Am intrat în vestiar, aiurit. Marcela, prinsă într-o șuetă 
cu Sefu', măcănea monoton: TI-TI-TA-TA-TI-TI-POP / TI-TI- 
TA-TA-TI-TI-POP. Dintr-o dată urechile minţii mi s-au 
deschis și am priceput ce spune: 

— Bărbatu-meu este cel mai de comitet om din lume. Nu 
mă controlează niciodată când vin, unde mă duc, ce fac. 
Mai zilele trecute l-am și întrebat dacă nu se teme că s-ar 
putea să-mi fac de cap cu altcineva, și el mi-a răspuns 
„Treaba ta”. Ce părere aveţi? „Treaba ta”. 

— Si nevastá-mea la fel, m-am băgat eu în vorbă. Mă 
auzeam fredonând un cântec necunoscut și nou, de care 
mă minunam, de parcă, străin de mine însumi, aș fi asistat 
la un spectacol dat de altcineva în rolul meu: 

— TA-TA-TA-POP-POP-TI-TI-POP/ TA-TA-POP-POP-TI-TI- 
POP. 

Sefu' intervenea si el din când în când: 

— POP-PI-PA-TA-TA-TI-PIP-POP / POP-PI-PA-TA-TA-TI- 
PIP-POP, punctat de Marcela: 

— TI-TI-TA-TA-TI-TI-POP/ TI-TI-TA-TA-TI-TI-POP. 

Si noi suntem la fel. Si noi suntem tot așa. Nu-i nevoie să 
afișezi dezgust faţă de personajul descris, așa cum nici față 
de tine nu resimti nimic deosebit. Subzistând asemeni, 
astăzi, un secol și mai bine ne desparte, durata crescând 
direct proporţional cu pătratul distanţei. La întrebarea 
pusă, pusă azi, răspunsul tău va ajunge prea târziu, 
niciodată, se poate spune, cum îi plăcea inteleptului Costea 
Andrei să mă citeze adesea. 


Sursa: Jurnalul SF nr. 56/1994 


142 


SALA TRONULUI 


Imperiul era construit ín sapte niveluri concentrice, asa 
încât atunci când intrai în contact cu Tirania aveai un timp 
impresia unui tot omogen, când, de fapt, orice victorie 
asupra ei nu reprezenta decât o luptă marginală de care 
sorții războiului nu erau decisi în nici o măsură. 

Primul conflict l-am avut cu ei atunci când eu abia 
terminasem școala militară și purtam cu multă mândrie 
uniforma nouă cu fulgerele încrucișate sub fluturele cap de 
mort brodat pe epoleti, semnalând cunoscătorilor că fac 
parte din elita celei mai de temut arme: Arcașii lui 
Memnons: condotierii spaţiului timp. 

Te-ai duelat vreodată, pe simulatoare, cu vreun arcaș? 
Mai mult ca sigur că nu, fiindcă majoritatea voastră află 
despre noi doar din auzite, că, plictisiti cum suntem de 
lungile antrenamente care ne răpesc tot timpul, în 
concediile dintre două manevre suntem mult prea sastisiti 
de ciocniri ca să nu preferăm postura de incognito în care 
să ne vânturăm prin planetele discrete și pașnice, făcând, 
cu aerul cel mai inocent de poeţi ai betiei albe, curte 
vreunei efemeride pledând pentru dragostea liberă, în 
vreme ce noi ne lălăim pe lângă ea încercând să camuflăm 


6 Fiul zeiţei Eos (Aurora), rege legendar al etiopienilor. În fruntea 
acestora, a participat la Războiul troian de partea Troiei. A fost ucis de 
Ahile. Zeus, impresionat de lacrimile mamei acestuia, l-a făcut 
nemuritor. Numele lui a fost dat unei statui uriașe a faraonului 
Amentohep III din Teba. 

143 


cât mai bine aripile înspăimântătoare sub bluzoanele de 
foaie de ceapă de vagabonzi siderali. Orice s-ar zice, încă 
înainte de atacul asupra Troadei, noi eram deja de mult 
sătui de luptă, și doar pe voi vă mai încântau (și de ce să 
nu fim drepţi, vă mai incintă și astăzi, chiar și după ce ati 
trecut prin toate câte ati trecut) defilatiille armelor 
sclipitoare, fulgerele de foc ale demonstrațiilor de forţă, și, 
poate, cel mai mult, fermecătoarele noastre aripi ucigașe, 
ireparabilele, invulnerabilele noastre aripi, despre care ati 
fost instruiți de mici copii, prin cărţi, prin basme și 
legende, că ele sunt arhetipurile, adică cel mai moral și 
perfect lucru posibil pe care îl poate dori cineva, din 
rândurile naivilor împărtășind aceste convingeri aberante, 
de altfel fiind și recrutaţi cei ca noi, meniti a ajunge mai 
târziu, prin sacrificiul nostru voluntar de viaţă, 
confirmările vii ale mitului, păcălitorii pacaliti ce vor 
răspândi mai departe obscurantismul fantasmagoric, pe 
jumătate realităţi, pe jumătate fantoșe, ascunzând sub 
formele bombastice flacăra mistuitoare a Războiului. Cel 
Ce Distruge se vădește astfel a avea un chip mult mai puţin 
înspăimântător pentru ochii celui ce îl privește din faţă, 
decât pentru cel ce privește din spatele vizierei. 

Numele meu este Cine Este Cel Asemenea Lui? și am 
semănat moarte în toate trecerile mele prin Intermundii. 
Semnul meu este o pasăre cu aripi de curcubeu ţinând în 
gheare șarpele de foc. Dacă îţi voi arăta vreodată chipul 
meu cel adevărat, să nu te mire că port masca lui: 
Stigmatul și pecetea, Conchista și Eglisem! 

După căderea celui de-al doilea limbus” am petrecut o 


7 Limb s.n. 1. Partea lată a unei frunze, legată de ramură prin coditá. 
2. Marginea gradată a scării unui instrument de măsură. 4 Marginea 
unui astru. $ Creastá marginală a unei formaţii anatomice circulare. 3. 
Navă pentru operaţii de limbare. // s.m. (Teol.) Loc în cer unde 
catolicismul presupune că ar sta sufletele drepţilor si ale copiilor morți 
nebotezati, înainte de venirea lui Cristos. 

144 


noapte de neuitat cu o detracatá siderală tristă si exaltată. 
Ne-am cufundat într-o baie de sulf (si ei îi plăcea să facă 
baie în Stix ca să-și sporească senzațiile tari) trăgându-mi 
peste ochi o glugă chinocefală ce îi creștea într-o 
excrescenţă subpatibulară. 

I-am spus: „Să nu privești în ochi mei! Sunt mai adânci 
decât fântânile din oricare limbus! Să nu privești! O să 
cazi!” dar ea a dorit probabil să sfideze, fiindcă steaua 
dublă tocmai se ridica atunci, însângerând bălțile de 
pucioasă dintre sulitele negre de stuf. 

După prăbușirea celui de-al treilea limbus, am pus pariu 
cu unul dintre conducătorii troazi pe arma mea, contra 
secretului lor, și am jucat mizele într-un duel pe simulator. 
EL se credea probabil un vendetator al neamului, dar eu 
eram în floarea bărbăţiei și încă îmi mai plăcea să îmi 
expun puterea și știința pentru ca naivii să se minuneze și 
să mă nemurească în lliade și Odisei. Simulatoarele din 
lumea lor creau drept spaţiu de duel o lume de sinteză 
între cei doi combatanți, fiecare având posibilitatea să-și 
introducă în realitatea simulată acele elemente noi pe care 
le credea avantajoase, și tehnica îndeobște folosită de ei 
era prinderea adversarului în propriile lui interpolări care 
se strângeau cu fiecare unitate din ce în ce mai stufoasă 
până când îl sufocau pe cel mai puţin abil, pe cel care nu 
cunoștea tertipurile jocului. Lumea simulată devenea pe 
măsură ce elementele individuale erau introduse în 
scenariu, așa încât fiecare armă folosită putea deveni un 
dușman perfid pe tărâmul alunecos al incertitudinii. 

Eram deja condus cu câteva puncte de final, îmi târâiam 
oboseala printr-o junglă mișunând de făpturi dușmănoase 
ce îi erau numai lui prietene (la prima vedere). Din fiecare 
tufiș mă pândea câte o moarte ipocrită. Așchiile de oţel ale 
punctelor de final fluierau continuu prin aerul dens ca de 
mercur, tintind mai ales în ultimele mele inele ale 
abdomenului, pe care îmi era imposibil să le trag după 


145 


mine suficient de repede. Ne impopistraserăm unul pe 
altul cu tot felul de apendice și anexe menite să ne 
împiedice sau să reprezinte ţinte sigure pentru așchiile de 
punctaj lansate, și atunci am fost sigur că este momentul 
să aplic primul principiu al loviturii lui Memnon. Dușmanul 
se prezenta în nenumărate trupuri, prin diviziune 
încercând să-și decidă favorabil soarta duelului. Am făcut 
deci un salt prin timp și am lovit, plasând toate loviturile 
dintr-o dată în toate întrupările lui, declanșând totodată 
principiul: să izbești prin spaţiul timp de două ori în același 
loc, întotdeauna a doua oară atât de repede încât a doua 
lovitură să ajungă înaintea primei, pentru că dacă prima a 
fost parată, a doua să lovească în același loc în care a fost 
parată, fiindcă numai acolo nu va exista parare; iar dacă 
ești lovit în spaţiu timp să te mai lași o dată în același loc, 
atât de repede încât a doua lovitură să cadă înaintea 
primei, anulând cauza efectului poziţiei a doua, fiindcă 
primind a doua lovitură, prima nu mai există, iar fără ea a 
doua nu mai este cerută. 

Am răzbit multitudinea lovind în același timp. Arma mea 
a sticlit atunci când aripile s-au deschis orbitor; și am fost 
spate în spate cu mine însumi, acoperind sfera întregului 
pentaplan. Vocea simulatorului a decis victoria mea cu o 
lovitură de tot punctajul, incluzându-mi adversarul ca trup 
în nume. Așa am aflat de tainicul tron al împăratului. 
Căderea limbusurilor nu mi-a mai spus nimic, masacrele 
devenind inutile porţi spre... Spre ce? 

Când conducătorii lor mai luau și acum decizii atât de 
arbitrare derutând orice lege a oricărei raţiuni sfidate, 
știam, de atunci, că ei nu făceau decât să respecte fără nici 
o competenţă, directivele unui for mai presus de 
înţelegerea profană care hotăra pentru ei. 

Acesta era adevăratul dușman, într-adevăr pe măsura 
unei puteri ca a noastră, și cât timp nu răzbeam până la 
Giniu, victoriile se vădeau suspendări de decizie într-un 


146 


duel spatio-temporal la nivel de realitate, iar suspendarile 
erau ca si înfrângeri pe care le-am fi suferit, fiindcă 
trupurile pe care le striveam în pulbere, împroșcând cu 
mocirla din ele mocirla din jur în suferința necontenită de 
dincolo de cel de-al cincilea limbus căruia nu numai ei, dar 
nici măcar eu, care eram protejat de armă, nu îi puteam 
face faţă, nu însemnau nimic într-o cetate în care eram 
acum stăpâni peste cele șase limbusuri de foc, după ce 
împrăștiaserăm peste tot groază, ură și durere, disperare 
și zbucium, dar nu deciseserăm soarta războiului nici cu o 
pagină de Istorie mai mult decât în prima clipă, fiindcă în 
sufletele lor oropsite mai dăinuia speranţa, nezdruncinată. 

Zadarnic îmi irosisem forțele metagalactice într-un 
război minor, pe o planetă pitică dintr-un fleac de 
constelație, într-o înfruntare de nimic - dar cu o forţă ce se 
vădea mai tenace decât cele mai mari comandamente ale 
Taberelor Războiului Universal. Vârsta începuse să își 
spună și ea cuvântul: tinerii arcași mă considerau deja un 
veteran al movilei de ruine - iar eu, de fiecare dată când 
credeam că am reușit să aflu câte ceva despre împărat, 
ajungeam să mă conving până la urmă că, de fapt m-am 
înșelat, în vreme ce unităţile temporale treceau, treceau 
necruţător, și eu eram de-acum aproape asemenea 
băștinașilor simțind termenul care se apropia incoruptibil 
de ultimul soroc admis. 

Colindam prin ultimul limbus în urmărirea unei 
efemeride și când, în sfârșit, am depistat locul spre care se 
strângeau toate firele, am pătruns în clădirea tronului, 
spulberând cu o singură lovitură năucitoare năluca 
amfitrionului superficial de sex feminin, răspândind în 
trupul de organic durerea - care este mai presus de putinţa 
de exprimare a vieţuitoarelor. 

Era sfârșitul incursiunii și mă întreceam pe mine însumi 
acum, la intrarea victorioasă în Sala Deciziilor Arbitrare în 
care furia mea avea sá triumfe. Călcam peste sâni 


147 


insangerati de fecioare si peste trupuri strivite de prunci - 
peste toate semnele imperatoriale. In faţa ultimului prag 
am fost pentru o clipă semnul Gloriei: înfiorător, sumbru, 
cu părul coliliu, cu barba răvășită, duhnind a sânge, a fum 
rece în vatra pustie, a destrăbălare - a tot ce poate fi mai 
inaltátor la un război. 

Am înșfăcat ultimul dintre ritantii pázind - și acesta a 
atârnat, mic și nesemnificativ, la capătul ghearei mele de 
oţel străpungând mánusile de velur mai fin decât poate 
simţi pielea celui mai fin senzor de microparticule - și i-am 
sfredelit conștiința cu psihotestorul. După confirmarea la 
întrebarea al cărei răspuns îl cunoșteam deja: „Aici este 
Împăratul vostru?”, și după ce i-am „supt” ce mai era 
înregistrat prin cutele cortexului, i-am aruncat deoparte 
cochilia seacă ce a fosnit mototolit, strivindu-se de ţărâna 
în al cărei praf s-a scufundat. 

Am estimat, în clipa în care treceam porţile de altar, 
valul de sânge peste care trecusem până la acest prag, ca 
să pun în balanță si să văd dacă Momentul merită 
sacrificiul adus. 

Era o încăpere liniștită, cu ferestre mari, deschise spre 
cer sub arcuri boltite. Era o încăpere cu pereţi goi, fără 
nimic pe jos, fără nici o mobilă, absolut goală. Curat, 
liniște, pustiu. Nimeni. 

„Deci aici e EL”, mi-am zis. Și când m-am pătruns de 
sens, mi-am lăsat aripile în jos - puternicele aripi, inutile 
acum. 

„Asta era. Asta e”. 

Arcașii mă așteptau să ies, scânteind din aripile mari, cu 
armele vibrând neîncetat prin spaţiul timp discontinuu, în 
vreme ce mulțimile spasmodiau însângerate la picioarele 
lor, ca talazurile unei mări ucise. 

Si eu, veteranul, după nouă unităţi temporale de luptă, 
după atâta bătălie încrâncenată, după ce coborâsem 
limbus cu limbus în tot acest infern îngrozitor de suferință, 


148 


în loc de Împărat, aduc, ieșind din sala tronului, 
ingenuncherea mea în public, punând ofranda armelor pe 
prag. 

Și atunci mulţimea îngenuncheată se ridică și vine spre 
mine cu gurile și braţele pline de imnuri vechi și de flori 
ofilite. Mâinile lor mă mângâie pe aripi, și înţeleg, și 
ultimul limbus se deschide. 

Străinii îmi sterg lacrimile de pe faţa ascuţită ca 
Moartea, că mă supun, îngenuncheat, înfrânt, Împăratului 
lor. Victoria acestui game stă de partea celui înfrânt, și 
ceilalți arcași privesc și ei înăuntru și repetă mereu, pe 
rând, același lucru: „Bine, dar este o cameră complet 
goală!”, și ceilalți îi aprobă muţi, fericiţi, eliberaţi; și 
arcașii, năuci, își aruncă râzând armele pe jos, smulgându- 
și de pe chipuri vizierele si scotándu-si armele și aripile. 
Acum și aici, ne imbrátisám și sărutăm unii cu alţii, când în 
camera goală razele se cern oblic din ferestrele înalte. 

, Yroa”, ne spunem unii altora. ,llion”. „Irois”. ,Terra”. 
Imperiul. Împăratul. O cameră pustie. 


Sursa: Jurnalul SF nr. 42/1993 


149 


SCURT ESEU OBSCUR 


Într-o bună zi i se întâmplă să fie oprită de necunoscuţi, 
persoane pe care nu le mai văzuse niciodată mai înainte 
dar pe care, în urma nenumăratelor confuzii, începuse deja 
să le înveţe. 

— Ce mai faci, Sigma? 

sau: 

— Noroc, Sigma! 

O interpelau necunoscutii. 

Evident, nici pe Sigma nu o văzuse niciodată, însă 
presupunea că trebuie să-i fie atât de asemănătoare încât 
nimeni nu-și dădea seama că ea și cealaltă nu sunt deloc 
una și aceeași persoană. Asta, mai la început, o și 
contraria, si protestase vehement. Era convinsă că 
necunoscutii ăștia foloseau o nouă formă de ,agátat”, însă, 
cu timpul, se convinsese că este chiar vorba de o confuzie. 
De atunci devenise tot mai curioasă de cine era și cum era 
Sigma asta, atât de asemănătoare ei. Este imposibil ca 
atunci când te cunoaște bine cineva, să te confunde chiar 
așa, cu neputinţă de identificat, fiindcă, oricum, există o 
serie de chestii mărunte, dar semnificative: gesturi, ticuri, 
haine, manifestări... Luase obiceiul de a-i studia pe cei care 
o salutau, încercând să extragă cât mai multe informaţii 
despre Sigma cea necunoscută din prietenii pe care-i avea, 
din cine erau și cum se purtau cu ea. Vorba ceea, „spune- 
mi cu cine te aduni, ca să-ţi spun cine ești”, 

Cu vremea, Sigma devenise o obsesie obositoare. 


150 


Exista, în primul rând, un bărbat care se manifesta 
extrem de intim și insinuant cu ipotetica Sigma, 
comportament trădând o serie de relaţii obscure, ba chiar 
obscene - secrete, numai de ei știute. Jalnica înfățișare a 
acestui ins vădea faptul că Sigma nu era deloc o femeie 
prea de calitate. A, bineînţeles, nu era vorba de vreun 
zdrenturos (și, în cazul de faţă poate că ar fi fost mai bine 
să fie așa), era genul acela de student sau inginer, cu 
moravuri libere, bine îmbrăcat, fumând țigarete de 
contrabandă și făcând cu ochiul fetelor pentru care oprea, 
noaptea mai ales, mașina, să ,salte pipite fripturiste”. 

Femeia noastră singură, să îi zicem Alfa, în mod generic, 
desigur, Alfa nefiind un nume, deci Alfa nu dădea nici o 
atenţie insistentului Don Juan, dar acesta nu părea 
impacientat de ,farstitiile” ei, de parcă ar fi știut el ceva, în 
urma întâlnirilor cu ea plecând de fiecare dată bine dispus. 

Apoi mai era un tânăr romantic, genul de bărbat-fetiță, 
timid, îndrăgostit lulea, care se fâstâcea de fiecare dată 
când o vedea. Pe el îl simpatiza cel mai mult Alfa, și nu 
putea pricepe cum de Sigma era atât de fleaţă încât să nu-i 
acorde atenţia cuvenită, fiindcă din comportamentul 
tânărului faţă de ea reieșea în mod evident că relaţiile 
dintre el și enigmatica Sigma sunt cât se poate de efemere, 
necunoscuta bătându-și pur și simplu joc de el. 

Tot felul de tineri și tinere o salutau zilnic, unii cordial, 
alţii de-a dreptul obraznic, iar câţiva chiar respectuos. Si, 
treptat, Alfa începu să-și dea seama că sosia ei era mai 
tânără decât ea (care nici ea nu era trecută propriu-zis de 
prima tinereţe, ci doar de „juventute”, cum se spune, de 
„adolescenţa de coșuri”). 

Sigma era probabil o ușuratică învârtindu-se printr-un 
mediu destul de interlop de pseudo-artiști mai mult sau 
mai puţin blazati sau pozând o blazare ostentativă, prost 
înţeleasă. Alfa mai deduse și că Sigma avea un amorez cam 
bătrâior, dar „barosan” care o cerea în căsătorie; în fine, 


151 


ce sá mai vorbim, Alfa intra treptat într-un univers ciudat, 
într-o viață cu bucurii, cu plăceri, cu trădări, renuntari si 
umilinte, ca oricare viaţă. 

Într-o seară - se plictisea îngrozitor în seara aceea: 
niciodată nu se simtise mai singură pe insula ei pierdută în 
mijlocul Oceanului cu ape trandafirii bătând sacadat în 
nisipul plajei de aur, asemănându-se într-o reverie foarte 
tristă nimfei Calipso - tânărul-cel-timid o interpelă cordial, 
și Alfa acceptă să se ducă împreună cu el la o serată. 

A fost un ceai bizar: o aglomerare de tipologii care mai 
de care mai excentrică, figuri dintre care unele le 
remarcase deja în urma nenumăratelor confuzii, altele însă 
complet necunoscute și noi, dar care, cu toţii, păreau să o 
cunoască bine pe această Sigma cu care era confundată. 
Toţi o cunoșteau bine, și totuși nimeni nu își dădea seama 
că ea nu a deloc ea, că este o necunoscută care joacă doar 
un rol bizar, ca să se distreze pe seama lor, impunându-și 
ținuta și gesturile pe care le putea avea Sigma, intuind-o și 
așteptând-o din clipă în clipă pentru ca toată mascarada să 
ia sfârșit în modul cel mai caraghios cu putinţă. 

Dansase un dans cu tânărul ei partener, apoi altcineva o 
invitase, și când ea încercase să refuze, necunoscutul o 
luase cordial de după umeri, spunându-i: 

— Hai, Sigma, lasă prostiile. 

Băuse un pahar plin cu o băutură amará, care o ametise, 
și îi venea să râdă așteptând nostimul deznodământ al 
revelatiei, când, spre hazul general, se vor trezi cu două 
Sigme și nu vor mai ști care este cea adevărată. 

Dar Sigma nu mai apărea. Tânărul insistent și insinuant, 
pe care îl remarcase în nenumărate întâlniri, era și el 
acolo, și veni și el să o ia la dans. Fără să o întrebe nimic, 
de parcă ar fi fost un drept legitim al lui, și când ea 
încercase să protesteze, celălalt îi trăsese o palmă grea, și 
nimeni nu zisese nimic. Atunci încercase să plece, dar era 
prea târziu, căci doi dintre cei ce păreau foarte intimi cu 


152 


adevărata Sigma, o trăseseră după ei într-o altă camera, si 
având, se vede treaba, ceva mai vechi de rezolvat - o 
răfuială sau ceva de genul ăsta (ei tot vorbeau de o 
„plasă”, de „tras plasă”), îi făcuseră ceva îngrozitor, ceva 
la care nu ar fi crezut niciodată că ar putea supraviețui. 

Dar rezistase. 

A doua zi, la servici, un coleg, unul anost și șters, la care 
arareori se uitase sau căruia îi răspundea la salut doar 
când era în toane bune, o întrebase „Azi când ieși, Sigma?” 

— Dar cine ţi-a spus că mă cheamă asa? îl întrebase ea 
nedumerită. 

— Nimeni, dar am auzit ieri, la ceai, pe toată lumea 
spunándu-ti asa, și am crezut că te cheamă Sigma... 

— La care ceai? 

— Ei, „la care ceai”? - știi tu la care ceai... 

Alfa se uitase atunci mai atentă la el și realizase spontan 
că nu-i retinuse figura cu o zi în urmă. Ce Dumnezeu! doar 
îl cunoștea de ani de zile. Dar, mai târziu, își spusese că 
oamenii se schimbă în astfel de situaţii, că, la ocazii, se 
îmbracă și el mai altfel decât la lucru, că se mai aranjează 
și se pun la punct, așa că nu era chiar imposibil să fi fost, 
într-adevăr, și el la ceai. 

Apoi mai fusese invitată și la alte ceaiuri, și ea se 
dusese. Răspundea inerţial invitatiilor, fără să-i facă nici o 
plăcere, dar se obisnuise așa. Işi argumenta sieși că, de 
fapt, nimeni nu o cunoștea cu adevărat, și că tot ceea ce 
face sau i se întâmplă este trecut în alt cont pentru Marea 
Scadentá. Își spunea că nu este ea, că este o alta. Toată 
lumea îi spunea acum Sigma, și când auzea apelativul 
acesta pe stradă se întorcea fiindcă știa că despre ea este 
vorba, și nu mai aștepta să răspundă și altcineva la el. 
Până când, într-o bună zi, și-a dat seama că nu mai există 
nici o Sigmă, că ea e Sigma si că viaţa asta este a el. 

— Esti fericită? o întrebă bărbatul de lângă ea, un 
necunoscut pe care abia acum îl descoperea tolănit comod 


153 


în patul ei. 

„Eşti fericită”, de parcă asta ar fi avut vreo importanţă, 
de parcă, pe lume, fericirea ar fi căutată și urmărită ca 
scop. 

„Eşti fericită”, și „ţi-a făcut plăcere”, asta era tot ce 
știau să o întrebe atunci când voiau să fie gentili. 

Dar trebuie sau nu căutată fericirea? Trebuie sau nu 
satisfăcută plăcerea? 


„Sunt victima, se pare, a nu știu cărui blestem divin: 
rătăcesc de ici-colo, într-o continuă incertitudine, și când vă 
iau drept martori, voi, invátatilor, ai perplexitátilor mele, 
nici nu termin bine ce am de spus, că vorbele voastre mă și 
acoperă de ocări. Astfel mă văd ţinta celor mai grele injurii 
din partea celor care mă înconjoară și, îndeosebi, a celui 
care se ceartă mereu cu mine și care mă respinge: a celui 
care este de fapt ruda cea mai apropiată mie și care trăiește 
în casa mea”. 

Platon - Hippias major 304 c. 3. 


— Ești fericită? 

— Da, sunt fericită! răspunde femeia cu ochii inotánd în 
lacrimi. Fiindcă pe lume nimeni nu te întreabă despre 
fericire, pe nimeni nu-l interesează fericirea altcuiva, și, de 
fapt, nici măcar propria fericire. Pe nimeni nu-l interesează 
altceva decât eficienţa, și nimeni nu se uită la crinii 
câmpului cum cresc. 

— Da, sunt fericită! fiindcă omul se comportă față de 
realitate ca faţă de o lucrare cu autor implicit: îi caută 
sensul și implicaţiile, părându-i-se că și realitatea se 
comportă la fel faţă de el, luându-l tot ca pe o lucrare 
implicită, căreia îi caută sensul - acesta fiind probabil 
tributul plătit educaţiei: culturii și civilizaţiei, care repetă 
de nenumărate ori, până când ne intră tuturor în cap că 
„binele răzbate și triumfă”, sau că „cine ridică sabia, de 
sabie moare”, sau alte asemenea năzbâtii, vânzându-ne 


154 


nouă, celor multi, iluzia, surogatul unei lumi în care nu o 
să am niciodată acces, prezentată însă de regizori iscusiti, 
tot ca pe o lume a nefericirii și iluziei, colcăind tot sub 
deviza „binelui care tronează”. 

Insă Realitatea este o lucrare explicită și se comportă 
faţă de subiecţi ca atare, luându-i cum sunt, și este drept 
că uneori explicitul nu contravine implicitului, dar, de cele 
mai multe ori, nu răspunde în nici un fel sensurilor pe care 
subiectul le caută inutil în fapte și lucruri, și atunci 
Realitatea, Individul, relaţiile dintre ei, devin absurde și în 
conflict între cum este ea și cum este abordată, între cum 
este așteptată și cum răspunde, între intenţie și faptă, 
între cum se așteaptă spectatorul și unde - și cum o 
percepe el și ce - fiindcă ea nu este nici așa și nici acolo 
unde o caută acesta. 

Realitatea în sine este oricum: este și așa cum este, este 
și așa cum nu este, și de aceea Realitatea este măsura 
tuturor lucrurilor: a celor care sunt, fiindcă sunt, iar a 
celor care nu sunt, fiindcă nu sunt. Însă cum Realitatea 
este oglinda în care se reflectă observatorul, și cum unicul 
observator pe mărturia căruia poţi pune preţ esti tu însuţi - 
adică Subiectul - și cum personajul acesta în lumea 
oamenilor este om, iar în lumea mirmidonilor-mirmidons, 
axioma devine „omul sau mirmidonul sunt măsura tuturor 
lucrurilor”. 

— Da, sunt fericită! Dar sunt alta! Eu nu mai exist! Eu, 
cea adevaratá, m-am pierdut! 

Si, sfâșiindu-și haina străină de carne de pe ea, Alfa, 
intr-o clipá de disperare, de fericire si de nebunie divina, 
Alfa se regáseste si redevine, pierzándu-se. 


Sursa: Jurnalul SF nr. 14/1992 


8 1. (La pl.) Populaţie antică care ar fi trăit în Tesalia si al cărei rege ar 
fi fost Achile. 2. P. ext. Persoană de mică înălțime. pitic. $ Fig. Om 
fără importanţă, fără valoare. 

155 


156 


SEMNELE 


Zăpada este însângerat de roșie. 

— Spune-mi, privind în viitor, ce-ai vrea să vezi? 

— Nu știu! Nu știu... Lăsaţi-mă să dorm! Lăsaţi-mă să 
visez! 

Semnele apar acum în toate anotimpurile, tot mai dese, 
tot mai evidente, tot mai elocvente. 

Dee: 

— Eu rămân la convingerea că sunt de bun augur, O 
punte de comunicare. Este adevărat că mesajul a fost 
ratat, dar este o reușită cu neputinţă de contestat din 
punctul de vedere al concepţiei. Un contact între... 
civilizaţii... 

Ven (încruntându-se si strângându-și anteriul vátuit 
împrejur): 

— Mesajul cui? Către cine? 

Dee: (ceva mai puţin efervescent, dar cu elocventa): 

— Cineva care are o posibilitate peste puterile noastre 
de... 

Han: 

— Eu aș zice că este vorba mai degrabă de un mesaj de 
ajutor - aici, pe munte, s-a rătăcit cineva care este în 
primejdie... 

Dee: 

— Cineva care folosește, pentru a ne chema în ajutor, o 
frecvenţă de câteva sute de mii de megahertzi și o 
intensitate de mai multe milioane de decibeli, așa cum 


157 


rezultă din calculele făcute de cei de la Bază? Nu, este pur 
și simplu absurd! Si apoi, nu a fost decodificat nici un 
mesaj... 

Ven: 

— Nu înţeleg de ce insistati pe ideea că ar fi vorba de un 
mesaj? Ce vă face să credeţi asta? (își strânge gluga de la 
hanorac). 

Celălalt, necunoscutul care se alipise grupului parcă 
printr-o nefirească întâmplare, geme înăbușit și ei se întorc 
spre el, privesc, dau din cap, apoi revin la discuţie, ne mai 
acordându-i nici o atenţie. 

Han: 

— Într-adevăr, dacă sunt niște „ei”, este urât din partea 
lor că ne-au făcut una ca asta. Fiindcă le era mai simplu 
așa, cei de la Bază au preferat să ne trimită pe noi aici să 
vedem ce este, direct, dar riscându-ne vieţile, decât să 
plătească niște fonduri mai ca lumea și să descifreze mai 
întâi mesajul. 

Ven: 

— Mesaj sau nu, eu v-am avertizat de la început că s-ar 
putea să fie mult mai primejdios decât erau tentaţi să 
creadă ceilalţi. Și, de altfel, ce ajutor putem da noi aici, în 
vârf, oricât de bine echipați am fi, și oricât de buni 
specialiști? 

Den: 

— la ascultați! 

Se opresc si ascultă. 

Ven: 

— Un sobolan. 

Han: 

— Da nimic, un sobolan. 

Un sobolan negru si mare se strecoará ín penumbra. 
Han ia o piatră și aruncă după el. Sobolanul fuge înghiţit 
de întuneric. 

Dee: 


158 


— Dacă or fi, într-adevăr, asa cum s-a presupus, 
„străini”, proastă imagine o să-și facă despre noi. Tocmai 
aici și-au găsit și ei să vină: frig, întuneric și șobolani... Aţi 
văzut ce mari sunt? Am auzit că sunt purtători de boli și 
paraziți: ciumă, holeră, rabie... 

Ven: 

— La Axă nu am văzut niciodată șobolani - sunt specie 
dată dispărută. Nici nu știam cum arată... 

Celălalt se ridică brusc de jos, ia o piatră și aruncă după 
alt șobolan. 

— Așa vă trebuie dacă nu mă lăsaţi să dorm! Eu mereu 
visez șobolani. Cât timp îi visez, toate sunt bune și 
frumoase: șobolanii rămân aici, în mintea mea și eu sunt 
învăţat cu ei: doctorul mi-a spus că sunt urmarea 
alcoolului... șobolanii mei... Dar dacă mă ţineţi treaz nu îi 
mai visez și ei dau buzna aici, peste voi. 

Han (punându-i mâna pe umăr): 

— Calmează-te! 

Celălalt îl privește cu ură. Mârâie: 

— Eu sunt foarte calm. Dar asa vă trebuie dacă îmi faceţi 
injectiile alea cu doping: acum eu nu mai pot dormi si ei 
vin aici, peste voi. Eu sunt învăţat cu ei: într-o noapte am 
visat că mănânc o zeamă neagră împreună cu ei și atunci a 
intrat cineva și șobolanii s-au strâns ciorchine și nu am mai 
văzut decât o ciozvârtă de picior pe care au tras-o până la 
zeama aia neagră și au aruncat-o acolo, probabil ca să o 
condimenteze, iar noi am mâncat liniștiți mai departe... 

Dee: 

— Termină! Stai acolo și taci! 

Celălalt se așeză bombănind pe mantaua militară și tace. 


S-a făcut ziuă. Expediția pornește mai departe. Ziua este 
mai puţin întuneric, dar este mai frig. Si semnele sunt 
peste tot. Începe iarăși tiuitul de miriade de decibeli. 

Dee se apleacă și ridică de pe jos un semn. 


159 


Han: 

— Aici sunt dese. Si cánd te gándesti cánd a apárut 
primul cáte másuri de precautie se mai luau... 

Ven: 

— Mai tineti minte cánd am crezut cá sunt cartele de 
computer? Eram la Ax, lângă cataracta cu antigravino de 
lângă Blackholl, cu Owen, partenera mea. Si ea a făcut, ca 
de obicei, o figură profunda, ca si cum ar fi pătruns un 
mare adevăr, ca si cum ar fi înţeles totul din prima clipă - a 
întors semnul pe toate părţile și a conchis că este ceva 
foarte, foarte important, pentru noi toţi. 

Dee: 

— Eu îmi tot pun întrebarea din ce or fi făcute, fiindcă 
nu este în nici un caz un material terestru cunoscut. Însă, 
de data asta se pare că partenera ta a avut dreptate - este 
o femeie inteligentă sau cu fler - de „intuiţia feminină”. 
Acesta pare să fie unul dintre cele mai importante 
evenimente ale istoriei moderne. 

Ven: 

— Owen inteligentă? Da de undei Este una dintre cele 
mai fade și sterile spirite din câte mi-a fost dat să înttlnesc! 

Dee: 

— Dacă a reușit să-și dea seama de la prima vedere de 
importanța semnelor, nu este de loc atât de proastă cât 
vrei tu să ne faci să credem și eu aș zice, mai iute, că ești 
gelos pe perspicacitatea ei. 

Ven: 

— Greșești! Nu ai înţeles nimic! Şi-a luat pur și simplu 
un aer important și interesant și a spus și ea ceva care să 
lase impresia că a înţeles și că este foarte deșteaptă, dar 
de știut nu știa nimic și nici nu avea de unde să știe de 
semne pe atunci. 

Celălalt își acoperă urechile cu mâinile și se strâmbă 
spasmodic. 

— Spuneti-le să termine cu tiuitul ăsta odată! Nu mai 


160 


suport! 

Han (calm dar persuasiv): 

— Taci din gurá si nu ne mai íntrerupe din discutie: tu 
nu vezi că vorbim? 

Celălalt însă nici nu l-a ascultat, privind uimit undeva, în 
spatele lor. 

— Ia te uită câţi șobolani! 

Dee: 

— Într-adevăr. Si ce mari sunt! cu cât urcăm sunt tot 
mai multi. 


Când se apropiase seara făcuseră iarăși focul. Ger. Și 
zăpada însângerat de roșie. 

Celălalt se plânge iar că nu-l lasă să doarmă. 

Mai sunt doar câteva ore de mers până în vârf și pentru 
acest motiv sunt tot mai febrili, tot mai agitati. Dar și tot 
mai tácuti. 


Sobolanii foiesc peste tot si celălalt se lamenteaza jalnic. 

În zori adună încă semnele dimprejur în sacii special 
pregătiţi cu care fuseseră echipați. Semne din ce în ce mai 
stranii și mai obscure. 


Sobolanii au ajuns atât de multi încât trebuie să-și 
croiască drum lovind cu toporiștile în dreapta și-n stânga. 
Tiuitul se aude foarte puternic: stau tot timpul cu gurile 
deschise ca să nu le pleznească timpanele sub presiunea 
decibelilor. 


În vârf, pe cer, se profilează o siluetă ca o așchie 
metalică. 


Aleargă printre șobolanii care nu se mai feresc din calea 
lor ci, dimpotrivă, se întorc și îi mușcă de picioarele 
degerate. 


161 


Silueta se conturează pe cerul întunecat si, din 
apropiere, apare ca un schelet de astronavă sau ca un bot 
imens de șobolan de șvaitzer. 

De jur împrejur movile de „semne. 

Și se aruncă, urlând mut, în șuvoiul materializat al 
tiuitului, arătându-și unii altora cu degetul cum sobolanii 
negri rod scheletul gigantic, smulgánd foitele subţiri ale 
materialului necunoscut - dinţii lor ascuţiţi lăsând 
perforatii în material - fâșii pe care ei le consideraserá 
cartele de computer și „semne. 

În spate, grota a cărei gură se deschidea spre schelet, 
amplificând cu miriadele ei de hertzi și decibeli de 
rezonanţă piuiturile vălmășagului zbătându-se, îmbulzindu- 
se către adânc atrași ca de o misterioasă chemare, 
mușcându-se, împerechindu-se sau ronţăind fásiutele 
desprinse din Marele Schelet. 


Sursa: Jurnalul SF nr. 85/1994 


162 


SERIALUL 


Acţiunea narațiunii se petrece în două planuri paralele: 
Cei-de-Jos, câteva triburi de sălbatici din epoca pietrei 
șlefuite târzii și începutul epocii bronzului, ființe barbare, 
angrenate într-un război cu substraturi religioase extrem 
de complexe și greu de înţeles astăzi în afara cadrului 
magic demult apus despre care nu au rázbit până la noi 
decât vagi referințe obscure prin filtrul surselor incerte și 
parţiale care au reușit să treacă peste hiatusul cenzurii 
unui mediu monastic extrem de circumspect cu orice nu se 
încadra strict în sabloanele de necontestat ale Cartilor 
Sfinte. 

Dar când luptele acestea lăsau combatantilor scurte 
răgazuri să-și ridice ochii spre cer - cerul nu era așa cum îl 
vedem noi astăzi, ci o cupolă uriașă pe care se proiectau 
imaginile Celor-de-Sus. 

„Asta se întâmpla înainte că bolta să se îndepărteze de 
pământ” - precizau bătrânii. 

Pe atunci, toți Vedeau - și toţi care aveau ochi să vada, 
vedeau - același lucru: Spectacolul. 

Când Cei-de-Jos, sătui de sângele încăierărilor, se lăsau 
pe spate, renunțând la cele ale lumii - puteau urmări 
Emisiunea. 

Era ceva formidabil, cosmic, în relief, cu planuri expuse 
holografic în basoreliefuri pluristratificate modelate în 
aburul volatil și suav colorat al înalturilor. Personaje 
stranii, desprinse de contextul epocii, executau acţiuni 
complexe, uneori complet de neînțeles pentru barbarii 


163 


războinici. Era un spectacol formidabil, în serial, alcătuit 
din scene în culori pastelate, amplificat de racourci“-urile 
ecranului aceluia special care era chiar cerul planetei - un 
serial cu personaje episodice, ușor de recunoscut, care se 
implicau, sau poate își împleteau acţiunile cu faptele și 
mișcările ample ale Celor-de Jos. 

Era ca un fel de oglindă gigantică în cer, sau 
reprezentau un model de urmat? Nu se știe. 

Prin ce „noroc” locatarii acelei epoci a planetei au avut 
șansa de a participa la un asemenea spectacol unic? Ce 
preţ plăteau pentru accesul la Simfonia Siderală a acelei 
Universităţi fără egal în istorie? 

Unii pretind că pentru acest spectacol ei renuntaserá 
chiar la Paradis. 

Si apoi, dintr-o dată, a venit Pedeapsa lui: „nu Vă voi mai 
face semn pe cer, căci sunteţi un neam tare de cerbice - nu 
veţi mai avea de la Mine alt semn decât semnul lui lona!!%” 

Spectacolul lua sfârșit. 

Începea marea orbecăială a realităţii. 

Dar cine, și în ce scop realizase Emisiunea aceea fără 
egal? Și de unde? Și prin ce mijloace tehnice? 

O, spectatori năuci ai unor vremi năuce, studenți 
chiulangii! La ce fleacuri si maruntisuri v-au stat ochii! Pe 
cer, deasupra voastră, Cineva transmitea Omenirii poate 
cele mai mari taine ale Cunoașterii, la îndemână, pentru 


” Racursi, racursiuri, s. n. 1. S.n. Procedeu de folosire a perspectivei în 
artele plastice și în cinematografie, prin care extremităţile obiectului 
reprezentat apar apropiate, iar unele dimensiuni reduse. 2. 
Prescurtare. 
10 „Neam viclean și desfrânat cere semn, dar un semn nu i se va da, 
decât semnul lui lona proorocul. Că precum a fost Iona în pântecele 
chitului trei zile si trei nopți, asa va fi și Fiul Omului în inima 
pământului trei zile și trei nopţi. Bărbaţii din Ninive se vor scula la 
judecată cu neamul acesta și-l vor osândi, că s-au pocăit la 
propovăduirea lui lona; iată, aici este mai mult decât lona” (Matei 12, 
39-41). 

164 


toată lumea. Ce ati înţeles voi din ele? Nu ati simţit nevoia 
sa consemnati ceea ce vedeati fiindcá vi se parea ca veti 
avea, că toţi vor avea, întotdeauna, acces la acea 
„distracţie” vi se părea vouă „ieftină”. Si astfel, până la noi 
nu a răzbit decât „raportul” uluitor al unui bard orb. 
Ceilalţi spectatori și-au pierdut timpul cu îmbrânceli și 
alergături anoste după maruntisuri cotidiene - în războaie 
fanfaronade sau în somnolență neatentá. În aula 
universitară a Divinităţii au ajuns cei mai puţin dotați si 
leneși elevi ai Istoriei - poate rudele potentatilor unui alt 
ev, puși mai degrabă pe zgoande și hârjoană decât pe 
învățătură. 

Când „scara la cer” s-a rupt, sub bolta deșartă oamenii 
au trăit dezastrul trezirii din visul unei opere-de-artă cât 
lumea. Holograma mirifică s-a împrăștiat în nori confuzi 
printre care scintiliau prelung și amenintátor descărcările 
trăsnetelor și fulgerelor. 

O legendă pretinde că Nababul care plătise cu marea lui 
Moștenire biletul la spectacol pentru întreaga omenire, a 
dat faliment, și că visul cel frumos al Epocii-de-Aur s-a 
prăbușit ca faldurile ce învelesc o statuie, la inaugurare, 
lăsând despuiate ciolanele goale ale ruinelor neterminate, 
ca noi, ale unui ev jumătate. 

Alte istorii vorbesc despre defectarea Marelui Far al 
proiectorului acelui film straniu, de dincolo de lumi, 
adresat Istoriei, când sălbaticii năvăliseră, ajungând până 
în „cabina de proiecţie”. 

Prin unii autori se vorbește chiar despre moartea Celor- 
de-Sus. 

Dar toate acestea sunt numai presupuneri, explicaţiile 
propuse de naivitatea unor minţi rudimentare încercând 
să-și explice un fenomen cosmic. Fiindcă, totuși, din când 
în când, în momente tainice, poate doar pentru cei aleși, 
Bolta se deschide iar în frânturi-de-bilet de o inestimabilă 
valoare, dezvăluind imagini colosale, de nebănuit, de 


165 


nedescris. 

Unii pretind că, din pricină că legile lumii acesteia sunt 
strâmbe, Divinitatea face dreptate, oferindu-și darurile 
după alte criterii decât aprecierile părtinitoare ale 
oamenilor. 

Si undeva, foarte departe și foarte sus, sau, poate, cine 
știe, în vreun loc sălbatic și necercetat, sau în adânc, 
„mașinăria” Marelui Proiector, emițătorul cosmic, mai 
funcţionează. Si serialul continuă. O poveste tainică și 
tulburătoare, pentru perceperea și înţelegerea căreia doar 
noi nu mai avem ochi să o vedem, și comprehendăm. 


Sursa: Jurnalul SF nr. 27/1992 


166 


SUNETUL DE DEPARTE 


ram Ta tam Ta tam tam Ta tam Ta tam tam Ta tam Ta 
tam tam 


Tam-tamul bate neíntrerupt ín haosul verde prin care cei 
doi se strecoară cu greu, cocosati sub povara apăsătoare. 
Respiratiile sacadate au rezonanţă în spaţiul îngust ca într- 
un balon aburit. Crengile arborilor pitici, ráschiate, se 
agaţă în solzi, plesnindu-i peste viziere cu smocuri moi și 
ude, ca de cârpă. Arborii sunt stranii, nefirești, de 
nerecunoscut, în lumina filtrată a veșnicului amurg 
dominând deasupra rezervației, scoarța de pe ei pâlpâie 
roșie, asemeni unei cărni mâncate de lepră. Formele lor 
contorsionate par, din unele unghiuri, homunculi chirciti 
de trăsnet. De capetele de lemn atârnă bărbi látoase de 
mușchi putrezi, ascunzând ochi orbi scufundati în gávane 
adânci. Doar braţele crăcilor, stârnite de trecerea celor doi 
se răsucesc să-i apuce într-o rugă mută, în vreme ce tam- 
tamul din hátisuri își bate pulsul neîncetat, ca o 
ameninţare sau ca un indescifrabil avertisment. 

— Ueria! rostește Humbra. 

Glasul îi sună spart, răgușit. Ueria nu răspunde. Cu 
privirea roșie de efort, înaintează pas cu pas, deschizând 
drumul, smulgându-se cu furie încolăcelii vegetale. N 

Humbra mai face câțiva pași, după care se oprește. Își 
ridică viziera cu mâini tremurând de oboseală. 

— Eu zic să poposim aici. 

Ueria mârâie ceva neînțeles, dar se opreşte totuși, 

167 


lăsându-se sá cadă pe spate între braţele verzi care-l 
primesc, sustinándu-l. 

Tam-tamul se aude mult mai clar acum, când nici un 
foșnet sau zgomot de pas nu-i mai acoperă glasurile. 

Cei doi adorm instantaneu, de-a-n picioarele!!, sprijiniți 
din toate părţile de braţe  întrepletite.  Vizierele 
poliprismatice care-i ajută să se orienteze le atârnă căzute 
până la maxilare. 


2. Din negură de vremi, rezervaţia este tabu. Legendele 
spun că aici este locul în care Strămoșii celor ce populează 
astăzi planeta au Devenit pentru prima dată. Ca urmare a 
unui fenomen de neînțeles, fiinţele slabe și lipsite de 
conștiința Ideii care fuseseră cândva Strămoșii celor de 
azi, s-au transmutat într-o bună zi, scuturându-și de pe 
trupuri blănile și îmbrăcând armuri de titan, wolfram și 
vanadiu, modulându-și boturile și colții subţiri de calciu în 
fălci puternice, apte de luptă, lăsându-și cozile și aripile 
atârnate în tufișurile junglei la care nu aveau să se mai 
întoarcă niciodată. Plecati de aici, radiaserá în toate 
direcţiile spaţiului fără hotar al Pustiei, însemnându-și 
drumul cu nenumărate urme ale trecerii  Ideii, 
materializate mai întâi în vetre primitive, apoi în edificii, 
monumente, columne - vestigii sacre, menite să puncteze 
perifrazele Ideii, pentru ca, după secole și milenii de 
milenii, etapele Devenirii să ducă la formidabilele osuare 
de cuirase ce desemnează astăzi centrele coloniilor 
suprapopulate ale Pustiei. 

Doar Ueria și Humbra s-au mai întors din multimilenara 
călătorie a Gintei, să caute aici, în scrumul organic al 
Vetrei, Semnul de probă înaintea Ideii, tulburând cu pașii 
lor grei liniștea LOCULUI unde, prin negura Istoriei, în 
jungla fără istorie a rezervației, veac după veac, nu a bătut 
tam-tamul neîntrerupt ca o chemare sau ca un 


11 Sic! - excepţie de la „regula de fier' a lipsei lui „împ” - împicioare 
168 


avertisment. Ei rávásesc conglomeratul organic, zgáriind 
in cáutarea ráspunsului la Enigma pulsului ce bate peste 
tot acolo unde Absenta își face simtitá prezenţa. 

Dar câtă vreme Ueria și Humbra dorm, inchistati în 
mlaștina de VIU, tam-tamul s-a apropiat pe nesimţite, 
răpăind acum ca și când s-ar apleca peste cele două 
trupuri pustii în care vorbește Ideea. Tam-tamul este acum 
chiar în spatele primului strat de frunziș, chiar în spatele 
celui mai apropiat trunchi, chiar alături. 

TATA tam Ta tam Ta tam tam Ta tam tam Ta tam tam Ta 
tam Ta tam tam 

TATA tam Ta tam Ta tam tam Ta tam tam Ta tam tam Ta 
tam Ta tam tam 


3. La marginea pădurii se deschide perspectiva amplă a 
unei văi înconjurate din toate părţile de verde. Zidurile de 
marmură, forfecate neregulat în ieșinduri și meandre, se 
luptă cu jungla din jur, într-o nestatornică biruintá. 

Nu departe de primul pâlc de copaci, în piscina cu apă 
cristalină, printre florile roșii fără nume, se scaldă, golași, 
firavi, cu pletele lungi scânteind ca soarele, un cârd de 
băieţi și de fete. Nu au observat cei doi luptători tupilati în 
verdeață, cu simțurile și nervii tremurând de-ncordare. 

Ueria li face semn celuilalt să rămână pe loc. 
Strecurându-se până la scăldătoare, se aruncă asupra celei 
mai apropiate victime la fel de surprinzător cum tásneste 
ziua din noapte, sângele din gâtul retezat, moartea din 
viață. Ghearele retractile se itesc dintre solzii cuirasei, 
sfârtecând dintr-o singură lovitură. 

Copiii fug care încotro. Ueria face semn spre cel ascuns 
și Humbra se apropie crâncen de trupul sfârtecat care a 
prins deja să se usuce și strângă, părăsit fiind de 
răsuflarea Ideii care s-a risipit. 

Umăr lângă umăr, falcă lângă falcă, luptătorii își rotesc 
privirile crunte peste orașul de piatră. Caută mai ales către 


169 


imensa parabolá concavá, asemeni unei urechi ingropate. 
Amușinând aerul încărcat de miresme betive de parfum 
animal, cei doi pornesc într-acolo cu pași elastici. Copiii se 
pitulează din calea lor, scâncind. Glasurile junglei se 
îndepărtează, rămânând la marginea așezării, să-și cânte 
eterna chemare sau veșnicul avertisment de nepătruns. 


4. Din apropiere, hemisfera se vădește o alcătuire 
scheletică, o reţea de bare íntretesute în ochiurile unei 
plase de forma unei urechi deschise către cer. Păsări mari 
se rotesc pe deasupra cuiburilor încropite la subsuoara 
înnăditurilor. Păsările au ochii roșii, iar aripile 
membranoase stârnesc în transparenţă tente de violet sub 
soarele gol. Pe măsură ce astrul zilei se scufundă în tării, 
prin fulguiala amurgului steaua cu trenă din slavă devine 
tot mai clară, apropiindu-se. Pletele ei de foc biciuie lent 
prin Universul pustiu, în vreme ce păsările bântuind acum 
noaptea cu fluturări târzii, ţipă jalnic. 

— Privește! îi arată Humbra uriașului cu pieptul sticlind 
de solzi. 

Sub ureche strălucesc lumini, ca și când pământul s-ar fi 
deschis către Infern. Scânteile alergând pe pânza de 
păianjen a tesáturii întruchipează o fiinţă albă, îmblănită în 
incandescenţă. Humbra lovește cu blana înzăuată în 
scheletul urechii și un vuiet din ce în ce mai distinct se 
stârnește în gratii. Fantoma de plasmă se mișcă și din 
încrengătura metalică se ridică o voce hârâită, articulând 
icnit. Fiinţa de lumină se smulge din adânc spre cei doi, 
asmutitá, dar ochiurile plasei nu cedează și fiara albă urlă 
din gura albastră a urechii de metal. 

Copiii orașului s-au strâns împrejur, furișându-se prin 
penumbra nopţii. Milioane de fete și băieţi cu părul ca 
soarele, străvezii în lumina stelei cu coadă care bântuie 
tăria. Ueria mârâie iritat de privirile rotunde holbate pe 
feţele smede, însă copiii nu se mai feresc și nu mai arată 


170 


prin nimic cá s-ar teme de el. 

Humbra, luându-și elan, lovește cu umărul în 
încrengătura urechii care auie prelung, răscolitor. Și 
atunci, făptura de lumină captivă în adânc prinde a vorbi, 
deșteptată parcă din somnul de peste veac. Cuvintele 
scrâșnesc rupte din metal, gigantice, cât lumea, scuturând 
orașul din temelii și ionizând atmosfera de deasupra până 
la cer. Dar nici Ueria, nici Humbra nu cunosc limba. 
Încremeniţi, ascultă vocea din metal, în vreme ce scoica de 
purpură a cerului răspunde, picurând argint de stea în 
urechea deschisă. O rază străpunge din înalturi spre 
cornetul metalic, căscat avid către stele. 

Forme exterioare ale Ideii, invocând-o prin excitare. 
Gesturile și vorbele deșteaptă Ideea. In purtătorii Ei 
spiritul se  transmută. GÂNDIREA ESTE EMISIE 
STIMULATĂ DE IDEE. 

Ea este atât de subtilă că nu poate fi nici văzută, nici 
pipăită, nici mirosită. De aceea, Ea nu poate fi numărată 
sau socotită. 

Dar urmele Ei sunt semnele activităţii A = 2N. 
Împrăștiate pe suporturi materiale, urmele pot fi 
numărate, pot fi socotite. Inainte de a se ridica de la ele 
Ideea și după aceea. Diferenţa între ceea ce a fost și ceea 
ce a rămas este 

numărul Ideii N = Nos? 

Dar ce a stimulat radiaţia în nucleul inert al trupurilor 
Ginte? Din ce este Ea alcătuită de vine împotriva Timpului? 

Informaţia se mișcă negentropic, adunându-se acolo 
unde mai era. Pentru Idee, Timpul curge invers. Căci 
viteza Ei este mai mare decât a fulgerului Luminii. Ca 
gândul se prăbușește Ea printre aștrii, și când o Gintă este 
atinsă de sufletul Ei, Ginta se transmută. Dacă masa Gintei 
este suficient de mare, numărul Ideii crește în lanţ, 
îndreptându-se către Punctul Critic al reacției. lar după 
explozie, rămân căderile să bântuie prin Haos. Gintele 


171 


peste care se abate căderea, se transmută. 

Dar care este perioada de înjumătățire Tis = 0,693/A? 
Ce constantă de dezintegrare A corespunde Ideii și ce 
specie nucleară dezvăluie? 

Doar cunoscând numărul Ideii se poate calcula vârsta 
medie 1 (teta) = 1/A aflându-se cifra începutului si 
Sfârșitului. 

Aceasta este Fizică ideii. 


5. Ploaia de lumină venind de dincolo de oceanul de 
spațiu și timp a căzut peste urechea de metal, care s-a 
înfiorat de o tainică rezonanţă. Micile glasuri ale materiei 
din care era alcătuită s-au adunat treptat într-un ton unic, 
atotputernic.  Făptura de plasmă de la temeliile 
eșafodajului s-a spart, măturându-i cu suflul ei aprins pe 
cei doi luptători. Într-o singură clipă, Ideea s-a desprins de 
ei, risipindu-se în gloata adunată împrejur spre a primi 
ofranda luminii celor două torţe vii. După aceea, ființa de 
plasmă s-a strâns înapoi, în adâncuri, și noaptea a 
redevenit stăpână. Cometa își flutura iarăși pletele prin 
abis. 

Strângându-și creasta masivă între labele înzăuate, 
Ueria se zvârcolea în praf. Aruncat cât-colo, rostogolit, dat 
peste cap, Humbra zvâcnea dureros. Urechea reverbera 
într-un sunet ce scotea Ideea din capete așa cum suge 
sorbul Pustiei pulberea fină a nisipurilor rătăcitoare. 
Trupurile celor doi luptători nu mai erau decât forme 
transmutate, stafidite, scurmând inconștiente pământul. 

În zorii zilei, când astrul tăriilor și-a înălţat privirea 
peste orașul din junglă, doi copii cu plete lungi, ca soarele, 
purtau de mâini către hăţișuri luptătorii ofiliti de Marea 
Întâlnire. Solzii de pe ei se scuturaseră lăsând carnea 
jupuită să se dezvăluie, roșie. Găvanele ochilor se holbau 
goale. Bratele uscate se contorsionau în spasme teribile. 

Parásiti la marginea junglei, cei ce fuseseră uriașul 


172 


Ueria și temerarul Humbra își intretesuserá braţele cu 

braţele vinete și verzi. Picioarele li se afundaseră în lutul 

reaván. Din scoarță le crescuserá emanatii moi. Părul le 

putrezi, acoperindu-i cu totul. lar seva prinse a pulsa în ei 

sacadat, bătând în trupurile osificate ca într-o tobă: 
TATAtata TATAtata TATAtata TATAtata 


Sursa: Jurnalul SF nr. 34/1993 


173 


UBIO 


1. Luna stráluceste inghetatá si rece pe cerul senin. Cele 
două umbre merg prin noapte către gara, tácute, printre 
construcţiile orașului muncitoresc ce-și înalță împrejur 
ruinele ca noi ale blocurilor. 

Plecăm, pentru prima dată după foarte multă vreme 
singuri, într-o nedefinită călătorie, fără să știm unul de 
altul. Tu te duci la Universitate. Eu, la sanatoriu. 


2. Pleci, pentru prima dată după ani și ani de repetată 
obisnuintá a traiului în a comun cu , sora dată tie” de 
Maica noastră Biserica - pleci de astă dată singur la drum 
lung. Cea dată ţie te-a părăsit, întorcându-se la părinţi. Și-a 
luat cu ea copilul de-acum major după legile Imperiului și a 
plecat, după disputa fără noimă pe tema banilor, care 
reprezintă o problemă. Ce ţi-o fi venit să-i propui să 
renunţe la serviciul de slujnică? Ce idee e aia să te urmeze, 
după schimbarea statutului tău social? Cum să 
supravieţuiască doi oameni și un copil doar dintr-o bursă 
umilă de student proaspăt admis (ca să nu spun trimis: 
L'an quatre cens cinquante six, je, Francois Villon, 
escolier”...) la o Universitate atât de „ne-mai-pomenită” 
(adică atât de rar pomenită) cum este Ubiq*?? Cum să 
trăiești dintr-o bursă, dintr-o singură bursă acordată pe 
cine știe ce criterii, de vreun potentat în Ziua Prinosului de 
Slavă? 


12 Din lat. ubique. - (Care se află) în același timp în două sau mai multe 
locuri. $ (Care este) în orice loc, peste tot. 
174 


Si, uite așa, rămâi părăsii sá te framánti si zbati cu 
grijile unei plecári precare la cursurile unei institutii unde 
atát de tárziu ai acces - as zice aproape bátrán - unde esti 
repartizat ín mod ,reparator” de noua conducere a Sanctei 
Hernandad, după ce Inchizitorul cel Rău, care după ce-a 
condamnat pe atâţia pentru erezie, a fost condamnat, la 
rându-i. Însă asta abia acum, când viaţa ta a fost pe 
jumătate trecută, cu întreaga tinereţe împroșcată de 
veninul unei uri de neînțeles pentru Cultură - si nu se știe 
pe ce criterii, Sancta Hernandad te încadrase și pe tine în 
această mult-hulită categorie socială de ,intelectual”, fără 
să ţină seama că nu erai și nu fuseseși niciodată licenţiat în 
nimic și că nu lucrai decât ca simplu truditor cu braţele și 
cârca. 

Actualul Sinedriu repara, se pare, o greșeală trecută - și, 
dacă tot suferiseși ca , intelighentia”, erai ajutat să-ţi dai 
examenele de jure, să parvii, chiar să parvii la acest statut, 
într-una dintre Instituţiile Ordinului. 

Din păcate, întotdeauna Puterea s-a aflat într-un raport 
direct proporţional cu Cultura, și doar privind la stadiul 
jalnic al Culturii acestui sfârșit de mileniu al Istoriei în 
care ai fost nevoit să vietuiesti și ti se strânge inima cu 
gândul la precaritatea Puterii. Fiindcă întotdeauna Cultura 
a fost apanajul Puterii, chiar atunci când în locul divinului 
preasfânt tronează satanicul; iar când Puterea se 
mulțumește cu o cultură a efemerului, ca în zilele noastre, 
înseamnă că este slabă și incapabilă să se refacă. Fiindcă 
doar Cultura face Puterea dominantă. lar actuala Putere 
nu este dominantă, fiind lipsită de Cultură. Ca și cea care a 
premers-o viază, săracă și urâtă, pe ruinele unei culturi 
apuse, în descompunere. Si Puterea aceasta, si cea 
anterioară, au fost slabe, nu dominante, inchizitoriale și 
polițienești. 


3. De când s-au stins rugurile Sanctei Hernandad pe 
175 


care erau aduși la dreaptă credinţă ereticii, nimeni nu mai 
citește nimic. Toţi se scuză că nu mai au timp, că sunt prea 
scumpe cărţile, că nu mai sunt, ca înainte, de înţeles, ci că 
se comercializează numai bucoavne cu texte încurcate și 
complicate - dar, în realitate este altceva: Slábiciunea - 
Slăbiciunea Puterii. 

Si eu, până si eu, îţi mărturisesc că am renunţat, mai 
întâi să mai citesc, considerând că parcursesem deja destul 
și că am ajuns suficient de puternic încât să mă pot disputa 
în lumea asta a succedaneelor culturale. 

În primele zile am fost entuziasmat - aveam acum mult 
mai multă vreme decât înainte - mă puteam uita la 
televizor, puteam frecventa cu  asiduitate slujbele 
religioase participând la întregul ritual, ba îmi mai 
rămânea vreme să rezolv și jocuri de Rebus sau să joc șah, 
în curtea mânăstirii, cu neofitii. 

— Nu mai citești deloc? mă întreba uneori „sora mea”, 
dată mie de Sfânta noastră Mamă a tuturor - Biserica. 

— Nu, îi răspundeam. Am citit destul. La ce-mi folosește 
însă lectura? 

Îmi folosea, dar pe atunci nu-mi dădeam seama de asta, 
fiindcă nu eram în stare să intercorelez stările mele de 
slăbiciune, încă foarte rare pe atunci, cu absenţa accesului 
la cultură și cu slăbiciunea Puterii. Credeam că doar nu mă 
simt eu bine, așa, fără nici un motiv precis. 

Numai că slăbiciunea s-a accentuat și curând am simţit 
nevoia să mă las și de scris. Am ajuns să nu mai rezolv nici 
măcar Rebus. Mă includ, treptat, într-un plan de abulie 
apatică generală, fiindcă nu mai realizez că pentru orice 
om Cultura înseamnă Putere și contact cu Puterea. 

Stau în curtea Institutului și te aștept să vii. Pentru 
mine, Universitatea ta este sanatoriul meu. Tu ai fost 
trimis aici pentru repararea unei greșeli istorice. Vii aici la 
studii. Eu am fost adus ca să-mi refac sănătatea pierdută. 
Pentru o vreme vom fi colegi, poate prieteni. 


176 


Luna rece se oglindește orb în ferestrele întunecate ale 
clădirii din blocuri masive. La Ubig, greierii cântă în iarba 
înaltă, necosită, din parcul inundat de flori. Sălciile își 
despletesc ruina peste întunericul apei. E târziu. Unde 
ești? 


__4. Uşile se mișcă scártáind, împinse de vântul toamnei. 

In casa goală, părăsită acum de ambii soţi, fantomele (goii) 

se mișcă leneș sau fulgerător între oglinzile prăfuite: raze 

de soare sclipesc în cristalele colturoase. O visiná putredă 

pe fundul unui pahar murdar. Si ciripitul vrăbiilor. 
Septembrie. 


5. Intră (!) pe poarta Institutului după drumul lung făcut 
cu trenul printre pădurile de pini japonezi și brazi 
canadieni. Gara orășelului universitar este plasată departe 
de Așezare. „Așezare”... Ce straniu sună să numești 
„așezare” o singură clădire cu înfățișare de palat si care nu 
are decât o singură încăpere. Fiindcă Universitatea Ubiq 
de pe faleza potopită cu alge brune a Oceanului nu are 
decât o singură încăpere. Dar de fiecare dată alta. 

Pe stâncile de la țărm, unde valurile vin sá se spargă 
răvășind pletele brune ale algelor, stă o femeie tânără și 
frumoasă, probabil o viitoare colegă care seamănă puţin cu 
„sora dată tie” de departe - da, parcă... sau e numai o 
iluzie cauzată de dor? Cu ochii pierduţi în zarea albastră și 
senină femeia stă cufundată în gânduri. Pe aici toată lumea 
este cufundată în gânduri. 

— Aiurea „cufundată în gânduri”! 

Glasul rágusit zbârnâie malitios. 

— Pozează! Doar pozează. Toate sunt învăţate să pozeze, 
din cea mai fragedă copilărie. Li s-a spus că le stă bine să 
apară așa, „gânditoare” - și ele „au învăţat” poziţia, ca la 
Yoga, postura (melodia, nu și cuvintele) și se prefac, 
prostește, meditative. Nu e nici un alt animal, în afară de 


177 


om, Care sa mimeze cu mai multá impertinenta ratiunea. 

— De ce vorbesti asa de ele? intreabá celálalt, cu vádit 
repros ín glas. Ai fost tu ín mintea lor, ín capul vreuneia 
dintre ele, ca sá stii dacá gándeste sau nu? 

— Mimeaza, ascultă-mă pe mine! Toti oamenii mimează 
asta cu multă nerusinare. Am fost o dată la un turneu de 
șah... La mese stăteau bărbaţi seriosi, cu capetele grele 
proptite în mâini, aplecati asupra tablelor cu piese. Plutea 
o atmosferă, am putea spune „lucrativă”. Ai fi jurat că 
gândesc. Dar, dacă te uitai la ce mută ei acolo, pe caroiajul 
tablelor, ai fi rămas surprins, în majoritatea cazurilor, de 
stupiditate deciziilor luate, și dacă-i urmăreai mai atent, ai 
fi rămas convins, ca și mine, că mimau gândirea cu tupeu 
si nonșalanţă, ca fata asta de pe faleză. Si o mimau atât de 
grosolan încât rarele persoane care jucau realmente logic, 
te întrebai dacă nu cumva reactionau asa nu din rațiune, ci 
dintr-un fel de... joc al numerelor mari - căci se jucau 
atâtea partide că era musai ca unele să cadă și peste 
variante aparent logice. Probabil că invátaserá până la un 
punct niște mișcări considerate drept corecte de 
specialiști, și ei le reproduceau acolo fără umbră de 
gândire sub fruntile lor înalte - le repetau fidel si 
sârguincios, întocmai și fără abatere, numai printr-un act 
de pură memorizare, care doar atunci când înceta, la 
capătul suitei reţinute mai mult sau mai puţin fidel de 
diletant, lăsa, nudă, lipsa deplină a oricărui gând coerent. 

— Da, știu, zise agasat conlocutorul. Acum o să începi 
iar cu teoria aia a ta despre Cultură și Putere... 

— Ce să fac dacă sunt posedat de problema asta - de 
raportul între Cultură și Putere. Fiindcă nu pot uita 
antipatia cu care așa-zisa Putere, care s-a vădit, în 
realitate, de atât de scurtă vreme atât de slabă și fragilă, 
se ambitiona în ritualurile ei perpetue de a umili Cultura. 
Reprezentanţii Puterii nu vedeau niciodată în mine un 
simplu slujbaș, ca oricare altul, ci „un om de Cultură”, pe 


178 


care ei se simțeau datori să-l îngenuncheze, punându-i un 
prag în cale, un prag de sus scund, ca să-l silească să se 
aplece din mijloc înaintea lor. Nu sunt nici eu un tip prea 
înalt, dar să observi: când piticii edifică un monument 
ciclopic, insistă în a-i face ușile cu pragul de sus josnic, ca 
să te silească să te apleci, fie și fără voie și silit de 
împrejurări, înaintea lor! Cred că e și ăsta un criteriu după 
care poţi să recunosti un om cu adevărat „mare”. Tot așa, 
incultii au o aversiune înrădăcinată pentru mâinile curate 
ale cărturarilor - deși este evident că Puterea, chiar când 
este a incultilor, nu înseamnă nimic fără Cultură. lar 
meseria scrisului necesită mâini curate. Ca și medicina. 


6. Intrarea în Universitate se făcea printr-o ușă masivă 
de stejar cu încrustaţii în motive geometrice și florale. 
Când Ubiq, conducătorul grupului a deschis-o, lăsându-te 
să intri, ţi-a soptit: „Simte-te ca acasă! Esti liber sá 
beneficiezi de tot ce se află aici!” 

„Tot ce se afla acolo” erau, la prima vedere, doar pereţii 
incárcati cu cărţi și mesele de lectură. Îţi pui jos rucsacul, 
la picioare, și iei una dintre cărți. Te duci cu ea la o masă, 
ca să o răsfoiești. Un titlu necunoscut și interesant. Ca 
majoritatea celor din rafturi. O deschizi, dar nu e o carte 
obișnuită. Prin nu se știe ce efect „modern” - tehnică de 
ultimă oră, poate electronic, poate de altă natură, prima 
pagină, toate paginile, la oricare dintre ele ai deschide-o, 
prezintă un cadru floral din care o persoană simpatică îţi 
face cu ochiul. Fotografia mișcătoare te întreabă șoptit, cu 
voce de foșnet de hârtie: 

— Ești nou aici? 

— Da, îi răspunzi, uluit, șoptit doar din buze, sau poate 
doar cu glasul minții. 

— Mi-am dat seama, îţi spune „poza”, care acum 
seamănă parcă puţin cu Ubiq, îndepărtata ta „soră dată 
tie”, de care îţi e foarte dor. Pe mine mă cheamă Ubiq, 


179 


spune fotografia mișcătoare. Pe tine cum te cheamă? 


7. E o carte de biologie. Dar putea fi foarte bine de 
filozofie, de exemplu, sau de oricare altă știință sau artă. 
Nu o aleseseși în mod special pe aceea - apucaseși la 
întâmplare un cotor din raft să te uiţi ce este, trecándu-ti 
vremea până la ora mesei, sau până când te așteptai să 
vină cineva să te conducă la chilia ta, sau, dacă 
dormitoarele ar fi fost comune, să-ţi spună: 

— Uite, ăsta este patul tău. De aceea, poate, a fost cu 
atât mai neprevăzută ,prezenta” aceea ciudată dintre file. 

— Eu sunt mentorul tău spiritual - a șoptit Ubig. Ai să 
mă găsești, special pentru tine, în toate cărțile din această 
bibliotecă. Impártitá pe materii, sunt tot eu, în fiecare 
dintre ele. Unică în pluralitate. Până și „conducătorul 
grupului”, sau ceea ce ai numit tu așa, eram tot eu, numai 
că la momentul respectiv n-ai știut sá mă vezi. Acum îţi dai 
seama că eram tot eu? 

Rememorezi persoana cu ochii minţii: buzele roșii, 
buclele diafane ale părului ieșind de sub cagula mazettei, 
culoarea ochilor dragi - și șoptești cu glasul gândului, pe 
care Ubiq se pare că-l percepe și în care comunică la 
rându-i: 

— Da, șoptești. Ai dreptate. 

— Toată lumea, aici, în afara ta, sunt eu. 


8. N-are nici o logică. Dar realitatea, să știi, este și 
ilogică. Printr-un act de voinţă, noi ne străduim să-i 
restrângem ilogicului arealul într-o cât mai strâmtă si 
îngustă striatiune, într-un pliu-cortical-de-realitate, spatio- 
temporal, astfel încât sá nu ne incomodeze în gesturile și 
faptele noastre. Dar atotcuprinzătoarele noastre sisteme 
logice doar par să explice lumea în ansamblul ei. Legile pe 
care le știm noi au, fiecare dintre ele, o limită de 
aplicabilitate destul de strictă. Și orice sistem logic are o 


180 


verigă-lipsă (îţi spun asta pentru că suntem la capitolul 
Biologie și întreg sistemul lui Darwin se învârte în jurul 
acestei idei, deloc străină de religie, fiindcă nu întâmplător 
Darwin a fost o faţă bisericească). Ori de câte ori Știința 
ajunge la impactul cu Iraţionalul însă, ea își amintește cu 
jale (ca păunul când își vede picioarele) că întreaga ei 
trufie „nezdruncinată” se bazează, de fapt, pe Logică, iar 
Logica, esentializatá si denudată în limbajul matematicii, 
pornește și ajunge în cele din urmă de la, și la tautologia: 
„Zero este egal cu zero”. Rezolvăm totul logic cu ecuaţii 
gândim logic în ecuaţii complexe, numai că, din păcate, 
orice ecuaţie nu e decât un zero egal cu zero - monada lui 
Leibnitz cu care încercăm, disperaţi, să ne convingem, în 
absenţa posibilităţii de a evada altundeva, că „lumea 
aceasta este „cea mai bună”. Dar Lumea Aceasta este așa 
cum este. Si zero este egal cu zero. 


__9. Viaţa în Universitatea Ubiq este monotonă și liniștită. 
Iti petreci câteva ore în bibliotecă, intretinándu-te cu Ubiq 
printre rafturile cu cărţi curate, ca noi. Clădirea are pereţii 
tapisati cu cărţi - milioane și milioane de cărţi (chiar, oare 
cât o fi producţia editorială, fie și numai într-un singur an, 
a uneia din limbile la care ai acces?). Toate exemplarele 
sunt legate în piele și arată, toate, surprinzător de 
proaspete, ca abia-ieșite din legătorie; și elegante - ediţii 
de lux, adevărate opere de artă tipografică. 

Biblioteca respiră un aer de lume nouă, a viitorului. Un 
aer de „altă lume”. Razele soarelui taie spaţiul de sub 
cupole în diagonală poposind încremenite pe acajuul sau 
albastrul-de-Veronese al cotoarelor pe care literele aurii 
sculptează basoreliefuri miniaturale regulate și plăcute 
ochiului. Există chiar si un ,ceas” al cărților, pe care 
limbile soarelui răzbătând prin ferestrele cupolei înalte 
arată cu o precizie a lor orele Universului. 

Cărţi fără praf. Cărţi imaculate, fără pată. Cărţi fără 


181 


cărți. O lume inedită, a fariseismului cărturăresc pur si 
ingenuu, în care te afunzi ca într-o lumină lină, 
concentrându-te în liniștea deplină a unei insonorizări cu 
grijă pregătită și păstrată. Aici nu mai e, ca afară din Ubiq, 
zgomot, dezbinare, agitaţie - ci e un spaţiu special, 
destinat meditatiei și lecturii - un spaţiu sacru, de liniște 
deplină, în care atenţia e apărată de construcţia 
diamantată din piatră, lemn și sticlă, care să o protejeze să 
nu mai fie sustrasă de nimic de la actul de pătrundere a 
marilor taine printr-o muncă asiduă de țesătură fina 
desfăcută cu grijă de pe ideea pură, până la care Ubiq te 
călăuzește cu pași neauziti si subtili. Nu poţi rezista aici 
prea multă vreme, în volumul în care se poate nărui până 
și de un scártáit de scaun, sau de o simplă tuse - în 
volumul în care tronează numai Ubiq: paznicul si călăuza 
mută prin lumea fără sunete a cărților. 

După baia zilnică de liniște ieși pe unica ușă a aulei, dar 
nu mai nimerești tot în parcul cu pini al palatului 
Universităţii, ci în sala de mese. E o ușă specială, 
traversând Universul Culturii prin transpatiu, 
imperceptibil. Nu are nici mácar vreo luminiscenta mai 
specială, care sa te avertizeze. Arhitectii au conceput 
încăperile cu o singură ușă polifuncţională. 

În sala de mese, tacâmuri de argint așteaptă lângă 
farfuriile și paharele curate. Și dintr-o dată sala se umple 
de persoane identice - Ubiq în zeci de exemplare care iau 
loc și mănâncă în tăcere sau schimbând șoapte scurte. În 
cupluri, două câte două, faţă în faţă, cu gesturi line si 
delicate, Ubiq mănâncă. Ubiq din faţa mea, perechea mea, 
îmi zâmbește și mă întreabă dacă-mi place mâncarea. Gust 
din alimentele de pe farfurie și mă pătrund de aromă și 
parfumul lor tare ca si de gustul înțepător al mirodeniilor 
și îi răspund, zâmbind la rândul meu, că da. Seamănă, de- 
acum, extraordinar de bine cu „sora dată mie”, cu 
îndepărtata mea „soră dată mie”. Dar nu e ea, totuși. Are 


182 


într-însa ceva diafan, ceva volatil - o aromă pe care nici o 
femeie din lumea vieţii mele cotidiene, cu serviciu, casă, 
muncă anodină și șefi de birou îndărătnici și răi, salarii 
mici și alte asemenea probleme vulgare ale existenţei 
vizând eventual și prețurile pieţelor - nici una dintre 
femeile realităţii nu era asemeni cu Ubiq. 

Fiindcă Ubiq era altceva - un personaj din lumea cărților 
și a viselor frumoase. 


10. După masă, când ieși pe ușa cantinei, ajungi în 
grădina Universităţii. Te plimbi la braţ cu Ubiq - are o 
rochie albă, cu dantele învolburate cu care mângâie 
lujerele florilor primăverii din jur, iar copacii podiditi de 
petală albă și roză cern de deasupra o ninsoare de vis. Aici 
parcă ar fi încă primăvară și vară. Din loc în loc, 
anacronicii crini își desfac potirele de esențe grele. Pe 
malul îndiguit cu piatră masivă, spartă pe alocurea de 
bolte ogivale în ocniţe si tainite ferestruite la picioarele 
cărora apa Oceanului se întinde într-o oglindă liniștită ca 
un lac uriaș, întunecat, pe malul căruia așteaptă (parcă pe 
voi, special) o barcă spărgând vraja sub clar de lună în 
unde mici în care frunzele toamnei se aștern lin, metalic și 
organic, peste freamătul neîntrerupt al actiniilor de pe 
pietrele de sub apă clară. 

Rasa ta cenușie și rochia ei albă cu glugă au în ele ceva 
alegoric. Undeva, în depărtare, doi câini, unul alb și unul 
negru, se hârjonesc între ei într-un vârtej de blană. 

— Ştii, îi spui, semeni grozav cu „sora dată mie” din 
lumea... 

— Din „lumea cealaltă”, zâmbește Ubig. Știu. Fiecare 
vede în mine ce vrea să vadă, ce îi e lui drag să vadă. 

— Si cum ești Tu de fapt? o întreabă. 

— În fel şi chip. Sunt și așa cum mă vezi tu. 

— Ești frumoasă și bună, îi zici. 


183 


11. Numai noaptea îţi lipsește femeia de lângă tine. 
Fiindcă dincolo de ușa care dă mereu în altă dimensiune, 
Ubiq nu te însoțește niciodată în chilia dormitorului tău. În 
schimb o poză a ei de pe peretele camerei îți zâmbește 
înaintea stingerii. 


12. — De unde atâta ură la toţi marii înţelepţi ai lumii 
pentru mâinile curate ale  cárturarilor? De ce-i 
desconsiderá, cu atâta ciudă, și Lao-Tzeu*? și lisus?... 

— lisus numai pe cei fatarnici! precizează Ubiq, ridicând 
degetul a luare aminte. 

Discuţiile și plimbările voastre caste au rămas singurul 
lucru frumos din viaţa ta, care ar trebui să fie acum, prin 
împlinire, un lucru desăvârșit. Dar nu e așa. Te chinuie 
depărtarea de femeie si evanescenta lumii artificiale prin 
care te petreci. 

Și teamă. 


13. Atunci când ai o activitate intensă, timpul se scurge 
impalpabil ca fumul. Durerea din suflet pentru pierderea 
„surorii tale date tie” cu care te-a obișnuit, pare acum 
compensată de Ubiq: nenumăratele soţii pure dar 
binevoitoare cu care ai posibilitatea să te plimbi și să 
discuti în parcul Universităţii sau printre coloanele înalte 
ale sălii de expozeu, sau chiar prin firidele bibliotecii sau la 
mesele cantinei - că nimeni nu-ți mai atrage atenţia acum 
să păstrezi liniștea și, dacă ai fi mai nesimtit, ai putea 
proceda ostentativ, violând tabietul. Dar nu o faci. 


13 Lao Zi (chineză: [[, pinyin: Láozi; alte variante de transcriere Laozi, 
Lao Tse, Laotze sau Lao Tzu, numele se traduce prin Bătrânul 
Maestru) este un filozof chinez, a cărui naștere este cel mai probabil 
databilă în jurul veacului VI înainte de Hristos. Este figura fondatoare 
a taoismului și autorul cărţii de bază a acestuia, Tao Te Ching - Cartea 
Căii și a Virtutii. 


184 


14. Íntr-o zi, deschizánd o carte nouá, rámái surprins 
descoperindu-ti poza aláturi de a ei. Chipul táu, propriul 
tău chip, îţi zâmbește, mai tânăr parcă, dintre file. 

— Te bucuri? te întreabă Ubiq. 

Nu simţi nici un sentiment deosebit, deși ești conștient 
că sunt oameni care și-ar fi dorit din tot sufletul să-și vadă 
numele și poza pe o carte, așa cum ţi-o doriseși și tu mai 
înainte. Numai că, în condiţiile date, bucuria ta este 
estompată de neîmplinirea sentimentală. 


15. După aceea, treptat, fiecare pereche de Ubiq a 
început să fie dedublată de alter-egourile mele. Nu mai 
eram unic în Ubig, ci unul printre alţii asemenea mie. Până 
în ziua când m-am pomenit singur la masă, alături de toate 
perechile mele cu Ubiq. 

— Te bucuri? Acum ești iar sănătos. Poţi să pleci acasă. 
Ai văzut ce bine e în sanatoriu? 

— Te bucuri? 

— Te bucuri pentru noi? 

Nu, nu mă pot bucura pentru bucuria altor euri ale mele. 
De trăit, trăiesc doar prin mine. 

Îmi iau rucsacul de „student” și ies intempestiv pe ușa 
Universităţii Sanatoriului Ubig, care răspunde direct în 
gara pustie, de astă dată. O Ubiq palidă si încercănată, 
urâtă și ridată, îmi răspunde bosumflată din spatele 
ghișeului că la primul tren nu mai sunt locuri. lau un bilet 
în picioare și ies pe peronul pustiu. Deasupra șinelor 
adunate-n snopi, o lună murdară își ridică fruntea obosită 
și mâncată de vărsat. 

lau primul tren și mă întorc în orașul muncitoresc. 
Acasă. 

Direct de la gară mă duc la casa „socrilor” - la casa 
Părinților „surorii mele dată mie” spre a-mi fi luată... - 
aștept vizavi, la pândă - e destul de interesant și straniu să 
faci pe polițistul amator în propria ta casă și față de 


185 


propria ta existenţă; - si într-adevăr, ca pentru a-mi sfásia 
sufletul definitiv, într-un târziu, pe poarta casei iese fosta 
mea ,sotie”, soția mea eternă, cu mine însumi la braţ. Dar 
cu un mine însumi indiferent mie. ,Sotia” mea Ubiq, care 
m-a uitat cu atâta ușurință, regăsindu-mă fără probleme în 
altul ca mine, identic, neimportant, același. 


Sursa: Jurnalul SF nr. 16/1992 


186 


CALUL 


Ceaţa nu s-a risipit încă, asa că, alături de casă, formele 
grajdului se estompează din ce în ce. Contururile cele mai 
îndepărtate se sterg complet. Înăuntru, în grajd, se aud 
caii cum fornăie și tropăie lovind în pământ cu copitele. 
Miroase a fum și a balegă. 

Usa casei se deschide scârțăind si grăjdarul încins în 
sort de piele se întinde și cască în prag înainte de a merge 
la fântână fluturând din canta care se izbește de coapsă la 
fiecare pas. După ce adapă caii, le dă nutreţ în iesle și caii 
sforăie și se înghesuie împrejur. Soarele a răsărit și razele 
lui pătrund în fuioare prin crăpăturile dintre șipci. Caii 
sânt negri, suri, roșii, pătaţi. Unul e alb. Acesta nu se 
înghesuie printre ceilalți, stând retras în partea mai 
întunecată a grajdului. 

Când caii termină de ronţăit grăjdarul îi scoate câte 
unul, îi înhamă la atelaje, după care căruţașii pleacă spre 
câmp cu ei, pocnind din bice și strigând. Numai calul cel 
alb a rămas în grajd. Niciodată grăjdarul nu îl scoate și, 
când agitația se linişteşte, calul alb se plimbă agale prin 
compartimentele pustii ale grajdului gol. Miroase ieslea, 
dar nu mănâncă. 

Grăjdarul intră iar, face curat se uită la calul care, cum 
stă în semiîntuneric printre razele ce se întretaie, pare că- 
și desfășoară sub tavanul scund perechi, perechi de aripi 
luminoase și străvezii. Calul cel alb are pieptul larg, 
picioarele subţiri, gâtul curbat nervos. Grăjdarul aduce 
altă găleată cu nutreţ și o varsă în ieslea de lemn. Sub 


187 


razele picuránd, gráuntele strálucesc rosu, ca jarul din 
vatra, de parca nu ar reflecta, ci ar iradia lumina care 
umple grajdul. Calul cel alb se apropie, își cufundă botul în 
movila de lumină și începe sá ronţăie, ridicând mereu 
capul și scuturând din el, pentru a-și întoarce apoi iar botul 
în înflăcărarea pâlpâind aprins, ca aurul dintr-o visterie de 
troli. 

Peste zi, pe drumul către câmp nu trece nimeni. După 
ritualul anodin, grăjdarul s-a dus în treaba lui. Calul 
dormitează privind prin crăpăturile scândurilor undeva 
departe, în zare, dincolo de drumul prăfos, dincolo de 
pusta nesfârșită, dincolo de formele îndepărtate ale 
dealurilor domoale de mare încremenită. 

Seara, caii se întorc umplând atmosfera de praf, de 
scártáit de roţi, de iz de transpiratie, de nechezat si de 
tropot. Grăjdarul îi tesalá pe rând, le dá mâncare si îi 
adapă cu grijă, iar calul cel alb se trage din nou la o parte 
în firida cea mai întunecată a grajdului. Cu ochii în 
pământ, scurmă cu copita din faţă, iar nutretul de alături 
mai sclipește încă în întuneric, aprins de ultimele raze 
piezișe ale apusului ce cad tocmai în cotlonul, afund, ca un 
semn. 


Sursa: Jurnalul SF nr. 6/1992 


188 


AMĂNUNT DE BUTAFORIE 


Gri fusese întotdeauna un privilegiat printre ceilalți copii 
din mahala. Si asta din mai multe puncte de vedere: fiindcă 
era blond, plăcut la înfățișare, fiindcă lua note mari, fiindcă 
primea conturi de distracţii mai multe de la părinţi și, mai 
ales, fiindcă avea o prietenă Rita, motiv pentru care era în 
special invitat de toţi ceilalţi. 

Seara, Gri își punea costumul sport de salopetă, scurta 
neagră de scai, pălăria cu boruri largi și pleoștite, pe care 
o luase de la secţia de teatru a colegiului cu ideea că arată 
mai bărbat cu ea, își înfigea o ţigară în colţul buzelor de 
care trăgea în jos într-un rictus cât mai amar și dezamăgit 
cu putinţă, și o pornea cu pas domol către casa iubitei. 

Rita aștepta zâmbitoare și tandră să se sărute în 
semiobscuritatea camerei ei decomandate, să se pipăie 
într-un delir senzual și să-l refuze de fiecare dată, delicat, 
însă irevocabil. 

Drumul spre Rita trecea prin parcul potopit acum de 
zăpadă, apoi pe bulevardul cu lumini spectrale și, în cele 
din urmă, pe dinaintea magazinului de distracţii mecanice 
în vitrina căruia, într-un acvariu special amenajat între 
anumite ore pe zi, manechinele jucau tenis la perete, 
dansau ori ínotau sub clopotul de antigravitatie. 

Gri avea 17 ani, îi făcea curte Ritei, și era îndrăgostit de 
cel mai scump manechin din vitrina magazinului de 
distracţii mecanice. În anul acela a fost o iarnă spălăcită și 
zile obtuze urmau nopţilor de cristal tăios. Manechinul era 
blond, și nu avea nici un cusur în afara gesturilor niţel cam 


189 


prea sacadate si prea precise. Trăsăturile feţei si 
contururile corpului erau de o suavitate nefirească, 
inumană, și Gri se oprea de fiecare dată când trecea pe 
acolo înaintea vitrinelor acvariului, întârziind mult timp să 
urmărească făcătura atátátoare de dincolo de sticla 
groasă. Preţul exorbitant al mecanismului îl făcea 
inaccesibil tuturor adolescenților din mahala, fii de oameni 
amărâţi, copchii jinduind, bántuiti de pofte irealizabile, 
după orice ar fi semănat mai mult sau mai puţin a sex, fie 
el natural sau ba. Gri era cel mai înstărit dar tot nu-i dădea 
mâna să-și satisfacă dorinţa - deci, cu atât mai mult, cum 
ar fi putut atunci Augustin cu cei șapte fraţi ai săi veșnic 
flămânzi, purtándu-se travestiti în uniformele asistenţei 
sociale, sau eu, sau tu, cum ne-am fi putut permite noi fie 
și o prietenă căreia să-i facem vizite la domiciliu, o Rita 
oarecare din vreo familie modestă, darămite manechin de 
lux. De aceea eu, tu, Augustin și ceilalţi, ne jucăm de-a 
duelurile pe simulator în vreme ce Gri, după scurtul popas 
înaintea  vitrinei cu acvariu, se scufunda în 
semiobscuritatea camerei izolate de restul apartamentului, 
loc unde părinţii fetei nu intrau niciodată fără să bată mai 
întâi la ușă, și unde Gri se ducea ca la el acasă spre a o 
giugiuli și spre a fi refuzat până la urmă cu 
condescendenta, dar iremediabil. 

Dar iarna celor 17 ani a trecut, și în primăvara care a 
urmat, Gri s-a minunat ca pentru prima dată înaintea forței 
mirifice a naturii izbucnind printre dalele de ciment ale 
monstruosului oras. Într-o singură noapte, mugurii 
plăpânzi se transformaseră în frumoase flori, ascunzând 
contururile colturoase ale edificiilor. Noi ne-am despărțit 
de el pe una din aleile parcului, urându-i noroc. Apa unduia 
tainic sub clarul de lună. În drum spre Rita, Gri a trecut pe 
dinaintea vitrinei cu manechine fără să se mai oprească, 
dar ajungând la locul știutelor întâlniri, fata lipsea. Nu era 
nici acasă, și tocmai când Gri o pornise nehotărât prin 


190 


orașul podidit de floare si parfum de ceai nou, Rita s-a ivit 
din sens opus, atârnată de braţul unui bărbat cărunt 
purtând semnele GRUPULUI. Trecând pe lângă Gri, fata s- 
a făcut că nu-l vede, și câţiva pași mai încolo s-a îmbrățișat 
cu bărbatul puternic, matur, indiferent și aspru, așa cum îi 
șade bine unui conducător. 

În ziua aceea Gri s-a oprit mai îndelung ca oricând 
înaintea acvariului. De fapt, a stat pironit tot restul nopţii 
înaintea geamului dincolo de care preafrumosul manechin 
juca tenis cu o rachetă grea de oţel sclipitor. Mișcări 
automate, perfecte, sacadate, se succedau în sulte!* 
optimizate cibernetic. Era fascinant de frumos. Oamenii 
treceau pe lângă tânărul împietrit înaintea vitrinei cu 
manechine, îl ocoleau, întorcând capul dezaprobator, în 
vreme ce el, neclintit din faţa vitrinei, fixa idealul pe sub 
borurile pălăriei lui de gringo, cu mâinile împlântate până 
la cot în buzunarele uniformei de sport peste care își 
pusese geaca neagră de scai. 

Abia când zorile au mânjit cu sânge strada pustie, Gri s-a 
îndreptat spre casă rebegit, cu gesturi crispate ca de 
manechin. Isi prevedea viitorul, presimtindu-se puternic, 
temut indiferent și mort, străbătând încă o dată, cândva, 
fără griji, parcul acesta înflorit în primăvară către vitrina 
cu manechine ce i se va deschide fără retineri, ca unuia 
purtând însemnele GRUPULUI. Era tot cel de acum, cel 
dintotdeauna, numai că părul îi era cenușiu și nimic din 
drăgălășenia de copil mare nu mai supravietuia pe chipul 
cret de riduri, asprit într-o mască osoasă crâncenă, cu 
lungimi cabaline. 

Câteva zile mai târziu, părinţilor lui Gri le-a fost 
schimbat statutul social și au fost transferați în cartierul 


14 Sumă de bani reprezentând diferenţa de valoare dintre două lucruri 
care se schimbă între ele ori între valoarea părții ce i se cuvine unei 
persoane dintr-o moștenire și valoarea lucrurilor ce i se atribuie cu 
ocazia împărțelii. 

191 


GRUPULUI, în felul acesta și-a început Gri pătrunderea în 
spatele oglinzilor miraculoase, în lumea vitrinelor unde 
manechinele sunt expuse inaccesibil publicului ieșit la 
plimbare, seara. În iunie, Gri a străbătut pentru ultima 
oară drumul arhicunoscut. Era dimineaţă. Trandafirii se 
revărsaseră pe aleile parcului scăldat în rouă. Înaintea 
magazinului de distracţii mecanice era pustiu. Gri deschise 
ușa de cristal grea, apăsând hotărât pe clapa încastrată în 
clantá. Înăuntru îl aștepta o scară impunătoare, acoperită 
de tactilii unui fremătător covor biologic, cântând cu voci 
subțiri un cântec inaltátor. In aer plutea un parfum 
nemaipomenit. Grimasa imobilă pe care tânărul și-o 
impusese nici nu se clinti când femeia de la recepţie îi ieși 
în întâmpinare cu un zâmbet parcă amuzat, întrebându-l ce 
dorește. Gri făcu o comandă de închiriere de o oră pentru 
manechinul din vitrină și nu răspunse nimic la informaţia, 
plasată ostentativ de receptionara, cu privire la valoarea 
cererii lui transformată în conturi. Femeia mai așteaptă 
câteva clipe scrutându-l intens după care dădu curs 
solicitării, clătinând din cap. Din profil, irișii îi luciră 
sidefiu, și Gri se întrebă dacă nu cumva era și ea tot 
manechin. Dar îi spulberă îndoielile felul în care îi evită 
privirea și consideratia sporită cu care plasatoarea se simţi 
datoare să se scuze că manechinul din vitrină era cel mai 
scump din câte aveau, fiind folosit mai mult în scop de 
reclamă. Până la Gri nu mai existaseră decât doi clienţi 
dispuși să-l solicite, și asta numai din pricina preţului 
absolut exorbitant. „Doriţi programul complet sau 
numai...” 

„Desigur”, răspunsese Gri glacial. În fond de aceea 
plătea o grămadă de conturi individuale de divertisment 
nu? 

A fost poftit într-unul din separeurile de la parter, cu 
flori mișcătoare în decor și covoare senzuale. Manechinul 
pătrunsese cu indiferența unei mașinării atotputernice, 


192 


sfidând cu perfectiunea-i tehnică universul. Performanţele 
scontate erau garantate de firma producătoare până în cel 
mai mic amănunt. Păpușa blondă și-a scos hainele, 
oprindu-se după aceea imobilă în dreptul patului fiziologic. 
Gri s-a dezbrăcat și el, încercând să-și stăpânească 
nerăbdarea și nervozitatea ce i se păreau deplasate în 
context, s-a apropiat de forma femeiască și, fără să-și 
poată explica prea clar intenţia, sub impulsul unei porniri 
neprevăzute, a sărutat pe gât obiectul neînsufleţit ca și 
când ar fi avut de-a face cu o femeie adevărată. Epiderma 
manechinului era fină, delicată și rece, Mașina s-a întors 
către el și l-a îmbrățișat. Într-adevăr merită investiţia! 
Fusese înzestrată cu un program extrem de complex și 
sofisticat, capabil să stârnească pasiuni mult mai puternice 
decât oricare dintre omoloagele de duzină de prin localuri. 
De fapt fusese destinată, presupune Gri, mai iute unor 
persoane în vârstă decât unui tânăr abia începându-și 
experiența sexuală. Prețul prohibitiv o fi fost destinat 
tocmai operaţiei de selecţie socială, dar de vreme ce el 
plătise... 

Insă în momentul suprem Gri nu reuși să resimtă decât 
nemulțumire, o profundă și inexorabilă deziluzie și 
insatisfactie. Părăsind cartierul copilăriei, Gri avea să ducă 
cu sine, gustul amar al unei neîmpliniri dezastruoase. 
Nimic nu-și dorise mai mult pe lume decât întâlnirea cu 
manechinul de care era îndrăgostit, lar după ce-l avusese, 
după ce putuse să-l strângă în braţe, nimic! Aflase că 
lucrul acesta nu e menit să aducă nici o alinare deznădejdii 
și tristetii lăuntrice, furiei și neputinței bântuind sufletul 
unui bărbat. Și Gri se desprinse de cuibul modestei sale 
copilării, urmându-și calea prin lume, scrâșnind întărâtat 
din dinţi. 

Evoluţia lui ulterioară avea să-l poarte din aproape în 
aproape, tot mai adânc sub cristalele celor mai 
strălucitoare vitrine, pe culmi, conform unui destin ieșit 


193 


din comun. Dar victoriile i se vor fi părut de fiecare dată 
efemere și mărunte, gustul deziluziei împletindu-se cu al 
tuturor celorlalte impresii adunate de el în viaţă, bătându-l 
ca o cenușă nepieritor de tristă. Avea să se căsătorească și 
el, desigur, ca orice reprezentant al GRUPULUI. li va fi 
parvenit, fără nici o mulţumire, cea mai frumoasă femeie 
din anturaj, avea să lase împreună cu aceasta o 
progenitură destul de reușită, pe care însă avea să o evite 
indiferent. Avea să fie promovat într-o funcţie de 
conducere, absolut onorifică, pe care el o va fi îndeplinit 
întotdeauna cu  conștiinciozitatea unei  insatisfactii 
obositoare. După mai multi ani de căsătorie își va fi 
procurat și el, ca tot reprezentantul lumii bune care se 
respectă o metresă mult mai tânără decât el, dar acest 
eveniment se petrecuse într-un anodin lipsit de orice urmă 
de romantism sau aventură, temeinic și fără patimă, iar 
tânăra, aleasă cu chibzuinţă, a fost asimilată de îndată 
inalienabilei plictiseli definitorii. 

Doar într-o zi întâmplătoare l-a purtat prin locurile de 
demult. Atunci s-a mai întâlnit încă o dată cu cea căreia 
cândva, cu ani în urmă, îi făcuse, inutil, atâtea avansuri, cu 
cea pe care o așteptase înfrigurat în primăvara când 
împlinise 17 ani, cu mult dorita Rita, care îl refuzase 
mereu atât de delicat și irevocabil totodată. Si Rita l-a 
primit pe conducătorul de azi tot ca pe curtezanul de 
altădată, nesesizând măcar deosebirea. S-a purtat cu el 
firesc, de parcă nu ar fi fost despărțiți unul de altul mai 
mult de o zi, de parcă nu mai departe decât ieri, uite, s-ar 
fi pipăit cu el ultima oară în semiobscuritatea camerei ei 
decomandate. 

Rita nu se căsătorise și locuia singură în apartamentul 
cu trei camere. Tatăl ei murise în urmă cu câţiva ani, iar 
mama și fratele mai mic își petreceau concediul de creaţie 
de patru ani la Tirsenda. 

Femeia împlinită îl servi pe Gri cu bomboane, îi prezentă 


194 


ultimele înregistrări holo, ráse mult si se dezbrăcă singură. 
Patul ei era moale și cald. Trupul subţire păstra ceva 
fecioresc, și când Gri o îmbrăţișă, buzele se căutară 
insetate, șoptindu-și întretăiat cuvinte de dragoste. O rază 
de soare cădea chiar pe coafura ei cochetă, tunsă în 
conformitate cu cele mai noi recomandări ale modei. Au 
fost: un bărbat lat în spate și o femeie frumoasă, frivolă și 
ușor trecută, într-o vară luminoasă și liniștită. Mult 
așteptata (oricărui bărbat) „întâlnire cu iubirea primei 
tinereti”. 

Gri o părăsi pe Rita nemulțumit. Nimic nu se vádea în 
măsură a-i stinge în vreun fel rana veche, durerea veche și 
grea din suflet. 

Trecând apoi prin faţa vitrinei de acvariu, se opri 
înainte-i urmărind manechinul de un model nou ce ínota 
sub clopotul de antigravitatie. Modelul acesta avea păr 
violet, era și el delicat, dar altfel decât fusese manechinul 
dragostei lui de la 17 ani. 

Se decise și intră în salonul cu scară și covor senzual 
mișcându-și golaș tactilele în jurul gleznelor. O altă femeie 
trona la recepţie, o femeie tânără și drăguță, zâmbind 
complezent emancipatului necunoscut, vizitator atât de rar 
al localurilor de distracţii mecanice. 

— Era pe vremuri un manechin în vitrină. Altul decât cel 
ce înoată acum acolo. Aș dori... 

Femeia îl fixa ciudat. 

— A fost demult scos din uz, spuse ea. 

— Da, poate, dar eu vreau neapărat... 

— Avem câteva modele noi, excelente. Dacă doriţi, vă 
pot pune la dispoziţie o listă completă cu... 

— Nu. Eu vreau modelul acela vechi. Este vorba de ceva 
sentimental, dumneavoastră nu puteţi înţelege. 

După mai multe tergiversári, receptionera îl chemá pe 
director. Se cade la înţelegere. Cererea înaltului oaspete 
va fi totuși satisfăcută. Dar se solicită din partea acestuia o 


195 


discreţie totală în cazul... În ce caz? Bine, vom vedea... 

Rezerva de la parter e ca pe vremuri, neschimbată. 
lerburi cântătoare și alte fleacuri ieftine. Ușa se deschide 
și silueta inuman de fragilă intră executând sacadat 
ritualul mecanic în semiobscuritatea albăstruie, de acvariu. 
Un aer de mister se răspândește pe arena displayului. 
Silueta golașă s-a oprit nemișcată lângă patul fiziologic. 
Gri, dezbrăcat și el, repetă jocul de demult, sărutând 
umărul gingașei icoane. Sub buzele fierbinţi pielea delicată 
se încreţește si se cutremură, VIE, umană, cu slăbiciuni 
firești, cu imperfectiuni și scăpări de sub control. Gri face 
un pas înapoi. Femeia din semiobscuritate s-a întors spre 
el. E ea, cea de atunci, și totuși alta. Părul, blond pe 
vremuri, îi este spicuit în alb. Sub ochi atât de frumoși, 
riduri fine se íncretesc, dar chipul și-a păstrat „inumana” 
fineţe si fragilitate, și trupul supletea de neconceput. 
Privirea, atât de rece cândva, îi înoată în lacrimi, ce se 
rostogolesc peste riduri și fard, când buzele pline și 
creponate șoptesc ceva care sută cam ca: „dragul meu” 
sau „iubitule”. Și Gri pricepe că nu mai pricepe nimic. Este 
ca și când ar descoperi despre sine însuși că este un 
manechin, sau considerat și tratat ca atare de toată lumea, 
când el, de fapt ar i... 

Purtat de un elan dement se aruncă în braţele subţiri ce- 
i incolácesc gâtul. Mâinile femeii mângâie blana creatá ce-i 
podidește pieptul și burta rotunjită și lăsată a bărbatului. 
Lungindu-se în patul fiziologic, Gri se zărește răsfrânt în 
oglinda înaltă de deasupra. Câteva fire zburlite îi dezvelesc 
rariștea de pe creștet. Fruntea tăiată de cute adânci și 
ochii întunecaţi se autocontemplă din cristale, într-o totală 
înstrăinare. Întinde mâna fără să se ridice, își ia pălăria cu 
boruri largi și și-o îndeasă pe frunte. Își îndoapă o ţigară în 
colțul gurii răsfrânt în jos într-o grimasă tragică. Femeia îi 
sărută acum pe blana de pe gât, mângâindu-l necontenit 
plângând. 


196 


Insatisfactie! O absolută si iremediabila nemulțumire, o 
inalienabilá și incoercibilă nemulțumire, urmărindu-l clipă 
de clipă și ceas de ceas, cu durerea surdă și insolvabilă a 
neîmplinirii. 

Singur si trist, bărbatul străin și distins, 
nemairecunoscut de nici unul dintre noi, părăsește 
cartierul adolescenţei lui îndepărtate, sărmane și pentru 
veșnicie pierdută. Cu mers apăsat, cu pălăria trasă pe ochi, 
cu tigarea în colţul gurii, Gri înţelege că nici asta nu i-a 
adus mai mult decât vechiul gust de cenușă, al neîmplinirii. 
Tot înainte, deci, tot înainte. Prin vântul toamnei. 
Dezamăgit, nemulțumit, un bărbat străbătând cu pas 
apăsat cartierul, orașul, planeta și universul în căutarea 
unui sens cu neputinţă de găsit, purtându-și eterna 
neliniște și nemulțumire în inimă, indiferent încotro s-ar 
îndrepta sau ce va mai face de acum încolo, de-a pururi, pe 
lume. 


Sursa: Jurnalul SF nr. 10/1992 


197 


CUPRINS 


FAUND TELE n ia Aa nică mat AL aa E ra cară 3 
CULO 6 
DESCOPERIREA Sato e duel a a aut a uda duete ata 13 
CUNOSCATORI | sas aa? ariile tea Arial eco toat ao aa Dale atîta 18 
MECANICII tsi ao it a 30 oa 0009 n aa i a aaa E la 24 
RECRUTAREA za secol ua Ati a aaa se Maia ea RAR Baa ta aa ea tati 34 
SCENACU- SALONUL e toate a iata ac die au 00 ta ui 40 
SF|DAREA: A Dai oaia Ata of Aa acei Pare CA ae Răut 54 
TRANS UMATA dee ci aaa aaa Pa td aaa 58 
UCIGAŞUL DE FLUTURI, seca oc aa d ca d i dac d ata Sa 60 
ZBOR UG seo, esa a aaa denota ant poe dau aaa Aa aia ada Doi Coconul dulce 62 
DESPRINDERE LENTĂ... scene nenea nenea ea aa 64 
IPOTEZA NEOBTODOXA as rusa ia oaia itzi i na i aa 70 
ZIPPY RACE ee bc e aul d nad A DDC o cata cau aia 75 
joi) ERE RU RON eta noa IE A E ME E Ra ORAR, DR 83 
INTERMUNDIEII Ss cete i 30 age aa 95 
MIROSULFRIC [ii ră 98 


RETORTE DE ABISTHOS ȘI GESTA aa eee aaa pa a aaa ai ca at 114 


RUPERE. DE RITM sai cae aaa ci ad i că 3 120 
SALA: TRONULUI: n aie aa pa ta aaa ta ed daca a i ln iata 132 
SCURT- ESEU OB SUR se toata etica, d cet, dd a de sa ate dat at ata aa 138 
SEMNELE ci la oil 144 
SERIALUL: eat oaia etc a a aia a a aa Dal 149 
SUNETUL DE DEPARTE n pala cada ii pa ale a ana 153 
ECO: paote a de 159 
CALUL sc aaa sedea Sa a Die aaa ta aaa atică 171 
AMĂNUNT DE BUTAFORIE.... eee 173 


199