SIMIONESCU (M. H.), Breviarul (1980)_pypdf2

I TuIr36 


MIRCEA HORIA SIMIONESCU 
e 


BREVIARUL 


MIRCEA HORIA SIMIONESCU 


BREVIARUL 


(Historia calamitatum) 


CARTEA ROMÂNEASCĂ 


1980 


ame ni zmei rtretia ace 


Coperta de Traian Filip 


Breviarul (Historia calamitatum) face 
parte din ciclul Ingeniosul bine temperat 
şi este dedicat fratelui meu Tityre. 


CARTEA ÎNTÎI 


I. Ziua de 18 iunie a acelui ant, spuse Lucilius, va 
rămâne pururi vie în amintirea mea: dimineaţa fusese învăluită 
în neguri, perspectiva munţilor se înjumătăţise, ochiul trebuind 
să se oprească pe clinul Titanei, aburit ca un pahar, dar spre 
amiază negurile se strînseseră către Cornul Caprei 2, formaseră 
pe cer un masiv de piatră mai înfricoşător decit în veci încrunta- 
tul Surul, şi foşnetul copacilor, și fulgerele înfiorînd orizontul, 
şi tunetele grele rostogolindu-se în văi anunțau o furtună 
teribilă, ploi torențiale, inundaţii. 

Am presimţit nenorocirea, am prevăzut urmările ei. Trecuse 
de orele 14 cînd am hotărît să acţionez. Îmi amintesc perfect 
toate amănuntele pregătirilor: am desprins din cui hanoracul 
cu catarame de argint, mi-am strîns pe glezne şireturile vechilor 
însă desăvirşiţilor mei bocanci de alpinist, am înghesuit în 
rucsac o cămaşă cadrilată, toporişca de oțel cu coadă scurtă, 
o pereche de ciorapi de lînă, cîteva cutii cu conserve şi o carte, 
cea mai la vedere în raft — Tactica infanteriei de Weintraub—, 
şi am ieșit neîntârziat. Plumbii reci ai ploii mi-au izbit puternic 
obrajii, vintul tăios, «cuțitul solstițiului de vară», cum îl 
numesc meteorologii, « biciuşca sfîntului Petru», cum îi spun 
țăranii de pe valea Ialomiţei, mi-a străpuns coastele. Am trecut 
vilceaua deja clocotind şi am scurtat-o prin grădina lui Neamţu, 
ca să ajung, sărind un parapet de piatră, în șoseaua asfaltată. 
Șoseaua era pustie, riul din apropiere urla ca scos din minţi, 
valuri de smoală * se rostogoleau de pe dealurile Brata şi Lupul, 
întunecînd valea. 


Fiind aşezate la urmă, şi nu în subsol, Notele pot fi citite, cum dealt- 
fel se şi obişnuieşte, la urmă, 


Am mers voiniceşte prin furtună fără să mai privesc înapoi, 
am înfruntat valurile şi ceţurile mereu mai dese, am traversat 
maşinal viituri şi văioage turbate, am trecut poduri şi, cînd 
apele mi-au închis calea, am doborit cu toporişca plopi și 
sălcii tinere cu care am improvizat punți. Dincolo de Scropoasa, 
căderea unei stînci blocase poteca ; am fost nevoit să escaladez 
o brînă şi să mă ţin la fiecare pas de rădăcinile dezgolite ale 
brazilor. Undeva, pe Plaiul Foii5, am întîlnit un călugăr de la 
schitul Peştera, luptînd şi el din greu cu vînturile şi secerile 
ploii. Mi-a dat bineţe, mi-a spus că spre Obiîrşia ar fi un drum 
pe care, de cînd ştie el, nu l-au stricat furtunile, viiturile ; am 
decis să ocolesc Blana și să-l aflu. N-am urcat o jumătate de 
oră că, într-adevăr, drumul indicat mi-a apărut în faţă. Bine- 
cuvintat drum! Străbăteam acum lungi terase mingiiate de 
o dulce adiere a aerului, ploaia încetase, o geană întîrziată 
a soarelui mi-a înseninat sufletul. Luceafărul clipea în albastrul 
văii, 

Nu căzuse seara, şi eu mă aflam pe platou, îmbătat de aro- 
mele ierburilor şi de cîntecul pietruşelului, cerul se umplea 
de stele mari, calde ê, doar departe, într-o vale, se mai răsuceau 
vălătucii furtunii. Am urcat o potecă colțoasă, spinii mi-au 
muşcat muşchii picioarelor — abia acum îmi dădeam seama că 
plecasem cu pantalonii scurți şi, fără îndoială, am regretat 
regeștii mei pantaloni golf, cu jambiere —, şi, într-un tîrziu, 
am recunoscut la o sută de metri Valea Cerbului, dominată 
de bastioane şi ţancuri măreţe dormitînd în fulguiala timpului. 

Am simțit în piept bucuria învingătorului 7, plăcerea celui 
care, întotdeauna primit cu familiară prietenie în leagănul 
începuturilor fără de sfîrşit, este generos răsplătit pentru no- 
ua lui cutezanță, pentru perseverenţa încă o dată dovedită. 
Am ridicat palmele spre cer, am trimis lumii calme de sub 
tălpile mele, pereţilor crenelaţi şi porţilor adîncului, oamenilor 
rămaşi să dea piept cu furiile apelor un salut înalt, încărcat de 
speranţe, apoi, purtînd cu mine toate bucuriile şi visele trăite 
de-a lungul unei vieţi bogate în lupte şi împliniri, mi-am dat 
drumul de pe stîncă în golul ce se căsca la picioarele mele 
şi care mă așteptase răbdător de ani şi ani. Golul m-a sorbit 
imediat în adîncuri, după care nimeni n-a mai auzit de mine. 

Probabil, a încheiat Lucilius, căderea şi moartea mea 8 au 
fost regretate, nu-mi pot închipui lumea pe care am iubit-o 
nici indiferentă, nici lipsită de sentimentul recunoștinţei. . . 


8 


II. Într-adevăr, fără o voință puternică şi o, aş spune, 
strategie îndelung elaborată privitoare la concentrarea sau, aș 
spune, atenta administrare a puterii fizice și spirituale, nu poți 
întreprinde nimic important în această lume ?, spuse Claudius. 
Eram şase şi, recrutați aproape la întîmplare, în graba şi, aş 
spune, panica evenimentelor, nu ne ştiam îuzestrările, putinţele. 
Ne priveam unii pe alţii cu vie curiozitate, în spaţiosul vestiar 
al băii în care ne spuseseră să ne dezbrăcăm, şi cu, deopotrivă, 
teamă de necunoscut şi surprize nedorite, ne întrebam cum 
s-o fi numind acel tînăr costeliv care, pudic şi emoţionat, își 
ţine braţele încrucișate pe piept, ca să-şi ascundă, gol cum e, 
sînii închipuiţi, în timp ce un scund pietros, aş spune blindat, 
îi tot croiește fundul cu cămaşa răsucită ca un baston de poli- 
tist, şi cine este scundul blindat, cine i-a fost mamă, la ce școală 
a învăţat şi dacă ştie, ca alţii, aş spune ca noi toţi, poezii în- 
suflețitoare şi povestiri de la Polul Nord, apoi ce hram poartă 
băiețandrul acela brav!9, cu ochii mici şi jucăuşi, tătar sau 
indian nomad din tată-n fiu, ale cărui rufe strălucesc ca neaua, 
cine este şi cum îl cheamă pe acel blestemat de fanfaron care 
se pretinde a fi vinat elefanţi în pădurile lui bunică-su, şi, aș 
spune, pretinde încă să ne ochească acum, dintr-un foc, pe toţi, 
în fine cine sînt ceilalți, chilugul, vampirul!! şi atletul, anga- 
jaţi într-o convorbire, lingă cîntar, din care rezultă că, pe rind 
sau împreună, au dat gata neamuri întregi de domniţe, bănuin- 
du-se unul pe altul de minciună şi, aş spune, de toate relele 
din lume? Ce isprăvi au la activ, în gimnaziile şi şandramalele 
lor de băieţi de prăvălie, în colegiile lor cu pretenţii şi comenzi 
în cea mai pură latinească, ce dorinţi ascund sub bicepşii de expo- 
ziţie şi ce virtuţi şi, aş spune, vicii de structură stau să se exprime 
în viitorul apropiat? Onoriu, într-adevăr, dintre noi toţi s-a 
desprins ca un vultur, ca un astru, ca un zeu în luptele care ne-au 
înghițit: era, în vestiarul băii, la măsurători şi la programul 
de igienă, cel mai puţin interesant, puteai spune un fricos 
şi un complexat, subţire] fecior de bani gata, hrănit cu porto- 
cale şi cacao cu frişcă, priceput să întindă degetele unei singure 
miini pe jumătate din claviatura pianului, lucru pe care, se 
lăuda atunci, şi aş spune pe deplin întemeiat, îl stăpînea în 
esenţă și sens, sau cam aşa ceva, ca Mozart 12... Şi ce credințe 
şi convingeri îi animă, şi ce decepții, lipsuri şi dorinţe de glorie 
şi, aş spune, de pierzanie îi trimiseseră la centrele de recrutare 
de voluntari pentru Indochina? 


9 


Acest Onoriu făcea pe cîmpul de instrucţie o figură de imbe- 
cil, nu-l interesa nimic, intra mereu în conflict cu plutonierul 13 
şi, către sfîrşitul instrucției, cînd lui Lyciniu i s-a furat brățara 
de aur a ceasului, cu toții am fost încredințaţi că furtul el îl 
făptuise, de unde banii şi, aş spune, mijloacele neobișnuite cu 
care dăruia flacoane de parfum şi celei mai nespălate fetişcane 
întilnite în port sau printre telegrafistele poligonului? Nu-l 
interesa şi nu parcurgea, ca noi, programul de instrucţie şi 
cu toții eram încredințați că va cădea cu brio la examenul 
de calificare şi titlu, imposibil să fi reținut ceva spălăcitul, 
toată ora şi, aş spune, toată dimineaţa preocupat doar să-şi 
vîre degetele de ilustru pianist în urechi şi-n nas, ca un şcolar 
oarecare şi nu ca un cursant al trupelor de elită specializate 
în desant şi lupta de guerillă în junglă. 

Necunoaşterea omului duce în tactica curentă la grave 
erori, trimiți necunoscuți la moarte sigură şi, pe deasupra, 
ratezi deplorabil operaţiunea, orice mare stat-major din lume 
trebuie să cunoască îndeaproape, din mărturii multiple şi, aş 
spune 14, din teste multiple, calitatea soldaţilor pe care i-a 
trimis în foc, este jalnică şi demnă de dispreț trupa anonimilor 
în uniformă, pedestrimea ca şi aviația își fundamentează forța 
şi capacitatea de atac pe individualităţi distincte, aş spune 
pregnante, numărul e categorie a armatelor proaste 15, important 
este, fără îndoială, şi armamentul... Se poate spune, şi acest 
adevăr l-au repetat instructorii poligonului pînă ni s-a făcut 
lehamite, înainte de îmbarcare, că istoria este biografia desfăşu- 
rată a morților, asta vine, aş spune, cam așa: nu participă, 
deocamdată, la ea cei prezenţi, aceştia se integrează treptat, 
cu timpul, datorită şi ocaziilor bune, de aceea orice soldat 
care poartă în raniță batonul de mareşal, mai poartă alături, 
ca auxiliar, speranța dispariției sale glorioase pe cîmpul de 
luptă, aş spune în jungla tropicelor şi aşa mai departe 16, 

n acest scop, al cunoaşterii, ne-au pus să ne scriem”, 
înainte de debarcare, legănaţi de valurile oceanului, viața şi 
activitatea, cu invitaţia şi, aş spune, oferta de-a specifica nomi- 
nal, cu adresă, cine pe cine întreține, soţie, copii, părinți bă- 
trîni, vreo soră stingheră, eventual oloagă, contul la bancă, 
în vederea depunerii soldei, şi, capitol final, motivele sincere 
ale înrolării ca mercenari, termen convenţional desigur, ca 
să înțelegem. cine sîntem și sub ce drapel înţelegem să 
mărşăluim. . . 


10 


Am scris cu toții, cît se poate de corect, cît se poate de dez- 
voltat, am arătat motivele — care cum şi le-a amintit — patrio- 
tism, dorință de aventură, interes asupra căruia preferă să 
păstreze discreţia, rar modelul de viaţă şi alte chestii idealiste 
sau romantice, printre cate s-a reținut că lIsocrate18 moare 
să înveţe la faţa locului geografia întregii planete. Am scris eu 
însumi detaliat şi, aş spune, destul de sincer, exprimîndu-mi 
admiraţia, încă din anii școlari, pentru viaţa militară şi exotică, 
marșurile mi-au fost cîntec de leagăn, iar restul, în conul acesta 
de lumină, rămîne neimportant, aş spune: în conul de umbră 
al intereselor şi, respectiv, al autobiografiei. . . 

Cum am spus, Onoriu a făptuit minuni de vitejie, e singu- 
rul dintre noi care a scăpat cu viață, şi aceasta e o soluție, 
cînd stai să te gîndeşti.,. Am căzut toţi cinci în interval de 
trei zile. 

Cu solda mea pe trei ani şi jumătate, inclusiv lunile de ins- 
trucție, se putea cumpăra o fermă în Arizona. Dar de ce să eva- 
luăm ceea ce nu se poate în nici un fel evalua: Gloria ?... 


IIL. Îmi scriu de patruzeci de ani jurnalul intim, îl ţin 
strîns, spuse Antonius, adică nu-mi scapă nici o zi, însă de la 
un timp, răsfoindu-l, găsesc că printre multele evenimente 
consemnate nu s-a strecurat nici o fărîmă de istorie şi mă 
gîndesc îngrijorat dacă fiul meu, descoperindu-l în sertar, 
desigur după trecerea mea, nu va exclama citindu-l: « Dar 
bine, frate, în ce lume a trăit bătrinul? » Găsesc sub data care 
însemnează pentru toată lumea debarcarea aliaţilor în Norman- 
dia o notă scurtă privitoare la comportamentul albinelor pe 
vreme noroasă, cu ploi intermitente 1°, iar sub marțea cînd 
a murit bunicul, marele duce de Orania, rîndurile următoare: 
« Privită cu ochi întredeschişi, lumea îmi apare întredeschisă », 
ceea ce sună ca un început de roman. Între două fraze s-au pră- 
buşit mulţi regi şi multe avioane. 

Las la o parte strădania ce mi-a răpit clipe demne de a 
fi trăite liber şi intens, pierdute zilnic din cauza claustrării 
mele în camera de lucru 2, şi mă întreb foarte serios dacă scrisul 
jurnalului, ca dealtfel orice altă scriere, mai trebuie să cuprindă 
ceva din evenimentele şi realitățile de sub alt cer, îndepărtate 
şi nepetrecute, O armată de teoreticieni se chinuie de ani 
şi ani să mă convingă să mă ridic în însemnările mele la general, 


11 


şi susțin cu o grămadă de argumente că realitatea numai acolo 
îşi depozitează esenţele, restul fiind accident. Însemnează că 
mi-ar fi stat mai bine să trăiesc fără grija de-a lăsa catagrafi 
de fiecare accident căruia îi cădeam martor şi să mă ocup cu 
stringerea de informaţii despre idei şi legi provenind de depar- 
te... Dar cei ce culeg acele mărturii şi-mi oferă provizia sînt 
ei oare preocupaţi de generalul meu sau rămîn la particularul 
lor accidental? Un corespondent de război învîrtindu-se printre 
generali nu-şi atrage în acest chip generalul. Atunci, cum şi la 
ce nivel particularul devine general? (să-mi fie scuzat jocul 
de cuvinte, nu l-am urmărit defel). 


L-am consultat pe Cicero 21 asupra chestiunii. Mi-a făcut 
dojană cu arătătorul şi mi-a spus: « Nu te mai părăsesc apucătu- 
rile astea de mic-burghez?» 22 


IV. Am citit notiţa de mai sus, spuse Eusebius, şi inte- 
resîndu-mă chestiunea (pentru că şi eu îmi scriu jurnalul), 
n-am rezistat tentaţiei de-a citi peste umăr, pe furiș 2%. Odată 
cu scuzele, îţi cer, Antonius, să zici ca mine: mă rezum să însemn 
doar aspectul cerului şi al pămîntului, şi numai atât cît pot 
vedea ochii. Cum nu pot, şi nu e recomandabil, să stau toată 
ziua cu ochii ațintiţi pe frunzişuri şi nori, acumulez de-alungul 
întregii zile doar fugare (însă sigure) informaţii despre starea 
orizontului, tăria vînturilor şi direcţia, temperatura aerului şi 
tendinţele, Seara, trec pe caiet un scurt rezumat al evoluţiei 
vremii, abreviind etapele cu ajutorul simbolurilor, ca asiaticii: 
desenez soare rotund lîngă orele de caniculă, nori cumulus şi 
picături de apă lîngă orele dinaintea şi din timpul ploii, frunze 
galbene pentru toamna toamnă şi ghiocei pentru primăvara 
primăvară. Rezumatul şi abrevierea conduc pe negîndite la 
general şi la esenţă, semnele înlătură vorbăria. 

Și, dacă peste douăzeci de ani, fiul meu devenit procuror 
va avea să lumineze procese încurcate, iar lectura notelor mele 
îi va oferi indicii de circumstanţe meteorologice elocvente, 
cu care să redeschidă un proces încheiat aşa şi-aşa, strădania 
mea se va considera răsplătită şi eu voi dormi fericit, ştiindu-l 
pe criminal la locul ispăşirii meritate. 

Istoria nu încîntă pe nimeni, dacă n-are o urmare, spuse 
în încheiere Eusebius 24, 


12 


V. Mie mi-au cîntat multe păsări în viaţă, spuse Proco- 
pius, dar nici una Carmagnola, şi atunci a trebuit să caut pasă- 
rea mea. Din nefericire, ursitoarele mi-au indicat să trăiesc la 
oraş, printre case mari şi copaci întîmplători, printre oameni 
sleiți de putere şi în reuniuni de birou, în această -ultimă dar 
nu cea din urmă privinţă am bătut chiar recorduri de amploare, 
durată şi duritate, pentru că, precum se ştie, în lumea modernă 
forţa imperiului de Apus nu se mai realizează în lungi marșuri 
spre Orient şi nici prin trecerea ilustrelor fluvii iberice — o, 
unde sînt timpurile şi moravurile de-atunci! —, ci între patru 
pereţi, la etajul şase sau în remize cu trei sute de scaune, însăși 
moartea mea fiind decisă nu pe cîmpul de onoare, pentru că, 
aşa cum spusei, n-am avut parte de beneficiile naturii. Ilirii 
mi-au pus capăt vieţii, ei care, culmea ironiei, bătuseră multe 
drumuri şi văzuseră multe peisaje încîntătoare, ştiindu-le 
aprecia şi desprinde din cadru ca nimeni alţii 25, M-au executat 
ieri în zori, în şedinţă. 

Urma să plec cu prima cohortă şi să mă întorc cu ultima, 
după bătălia pe care Joe singur trebuia s-o decidă. Ilirii au 
prins de veste, au aprins focuri pe colinele dinaintea ferestrelor, 
spre parc, au ridicat corturi în birourile arhivelor şi în holul 
de cristal, locuri unde se adună mulțimile, şi au pregătit şanţuri 
şi curse la principalele servicii ale băncii. Servisem, banca cu 
devotament şi credință, timp de cîteva decenii, şi iată cum 
înțelegeau să-mi plătească! 

Terenul fiind pregătit temeinic, în timp ce eu călăream 
senin herghelii de dosare, cu pricini şi vărsăminte, cu sconturi 
şi bilanţuri trimestriale, ilirii m-au atras în mlaştinile registrelor 
de evidenţă, m-au învăluit pe două aripi, intrare şi ieșire, cum 
se obișnuiește, şi m-au încolțit diabolic. Tactică de războinici 
trăitori în puste şi prin trecători, neştiută mie, care am trăit 
întotdeauna, în ciuda vocației şi firii mele, printre tirgoveţi 
deprinși cu trotuarul, covorul, podeaua şi localul familial 26! 
M-aş fi aşteptat să văd care de asalt luîndu-mă cu asalt, 27 
dar pe masa lungă ca o ghilotină am văzut numai un vas cu 
flori albe, contrastînd cu vişiniul cuverturii, după care mi 
s-au ochit părțile moi ale ființei şi o coloană de arcași, dinspre 
cuierele dispuse pe margine, a tras în plin. Nu s-a ajuns la ber- 
bece, la smoală fierbinte, procedee calificat militare, potrivite 
asaltului, s-a procedat pedestru şi la înghesuială, ca la Siena şi 
Termopile, 25 care pe care, la baionetă și corp la corp, cum 


13 


spunea unul: în cămașă și izmene 2%, Nici vorbă de strategie, 
căci ilirii ignoră chestiunile înalte, ei, trăitori în pustă, schi- 
țează doar din ochi unde să lovească şi cum să se ferească, 
n-au planuri, nu ştiu ce e punerea în dispozitiv, nu le pasă 
nici atît de reglarea tirului. O jale! 

M-au împresurat pe la prînz, cu toate că m-am apărat 
eroic, după principiile tactice ale familiei mele de arhivari, 
contabili şi jurisconsulți niciodată stagiari, am. făcut eforturi 
maximale să mă desfac din strinsoare, cînd am contraatacat 
marginal, cu indigo, strădanie de bărbat sîrguincios: ilirii 
m-au copleșit. 

De la capturarea mea şi pînă la execuţie n-a trecut decit 
un ceas, răgaz în care s-a scris procesul-verbal 5%, 

Este evident că eu fiind singur iar ei mulți, înfrîngerea nu 
se explică decît prin superioritatea lor numerică 31, 


VI. O spun ca sodat, spuse Diodor, Europa ca să supra- 
viețuiască trebuie necontenit cucerită şi recucerită 32, Dacă 
centrul continentului nostru este Roma, mamă ocrotitoare a 
zburdalnicilor Apenini, ca şi a dolofanelor dealuri sileziene 3, 
centrul lumii e continentul străvechi, tată bun al înaltei Hima- 
laia şi al cochetelor Antile 3%, căci au trecut sute de ani pe apa 
sîmbetei de cînd mîna părintească se întinde — de pe corăbii 
şi poduri arcuite — pretutindeni şi oriunde. Spania şi Portu- 
galia au mîncat cu poftă Indiile dulci şi aromate 3, Olanda 
s-a bucurat de fustiţa înflorată adusă tocmai din marea Soarelui 
Răsare (deşi pulpelor ei grase le venea mai bine catifeaua de 
Amsterdam), Germania a stat seri lungi la conversații teoretice 
cu băieţi africani din nord, din sud, cîntînd pe diguri de fildeș 
şi aur valsul nemuritor, Anglia şi Franţa şi-au uns adesea dege- 
tele în gogoșile de pe tava cealaltă a mapamondului 3% şi așa 
mai departe, 

Am impresia că festinul s-a terminati”, spuse Diodor, 
rămînem acasă mai des decît înainte, la televizor și la plăcinta 
cu mere, şi, pentru că ne plictisim, jucăm lotonul geografic, 
Anglia cu Pireul de o parte, Andalusia cu Danemarca de alta, 
uneori vine la masă și Franţa, o lume! 38 

Am jucat partide importante, ne-am certat pe mai nimic, 
acum Beneluxul s-a și supărat, dar timpul trece şi, dincolo de 
cuceriri și înfringeri, armonia familiei se prelungeşte în veac. 


14 


De la dispariţia lui Laţiu, o tristeţe pluteşte totuşi deasupra 
frunţilor noastre ca un abur, ca şalul împuţit al smogului 3. 


VII. Cred că oamenii nu-şi merită condiţia, spuse 
Lupus; nefericirea lor vine de la faptul că depozitează prea 
multe dorinți şi împlinesc doar cîteva 4, Consumul de aşteptare 
şi frământarea — de la salivaţie la saţietate — îi sleieşte, şi se 
constată frecvent istovirea timpurie, cu pierderea randamentu- 
lui cognitiv. Cunosc persoane foarte bine plasate în cursă, 
care, după cinci ani de şcoală și o mulțime de antrenamente, 
arată ca pisoii nou-născuţi, nu disting nimic în jurul lor, în 
afara surselor de alimentaţie, nici nu adulmecă mai departe 
de trei paşi, cu toate acestea sînt un sac de năzuinţi şi idealuri, 
cu zornăit disproporționat de cioburi şi tinichele. S-ar părea 
că scopul cel mai antrenant al vieţii lor este să izbutească a 
cuprinde cît mai repede întreaga nomenclatură a obiectelor 
folositoare, să schiaune lapte şi să aştepte lapte cu caimac, 
să mîrîie carne şi să aibă în farfuria de tablă fripturi în sînge, 
ficăţei tocaţi ascunși în vreo potirniche la cuptor (lucru plăcut, 
dar caută să-l dobindeşti zilnic), să urle aur şi să aibă, mă întreb 
de unde, degetele încărcate cu inele şi gura încălțată cu măsele 
de metal. Între cuvînt şi imagine se cască o prăpastie, între 
reprezentare și posesie o alta, între posesie şi îngurgitare sau 
împodobire — o scară lungă, cu trepte putrede %, pentru că, 
să admitem că magazia e plină şi mizeria teoretic îndepărtată, 
nu e imposibil să vedem flămînzi zăcînd pe paturi de mămăligă 
dulce şi să întîlnim goi şi înfrigurați dirdiind pe mormanul 
de lemne 42. Zacerea şi dîrdiiala sînt la om o expresie a așteptării, 
şi neputinţa prelungită duce adesea la boli urite, la melancolie 
și rîvnă inactivă 8, 

Dau şi ei, ca noi, din coadă, însă pendulul cu legănare 
zgomotoasă nu arată, vai, nimic “4, sau dacă arată, doar Dumne- 
zeu din cer poate interpreta pe 3 ca pe 12, amplitudinea mişcării 
n-are o legătură directă cu simţirea, e mai curind o fluturare 
de orgolii, interese adînc ascunse, cearşafuri şi panglici deru- 
tante, ca eşarfa roşie a trandafirilor. Eu unul n-am prea văzut 
cîine care să se mulțumească cu pantalonul, colții ştiu să afle 
pulpa piciorului și să o sfişie, dar am văzut oameni destui care 
se mulțumesc cu cîrpa 8%... Probabil pentru a nu se istovi 
în ei dorințele. 


15 


În mintea lui ca o teacă de baionetă %, unul care visa fri- 
gărui şi gogoşi îmbujorate a pregătit un plan de cucerire a 
pămîntului 4? şi cînd a trecut la înfăptuirea lui a constatat 
cu stupefacţie că popoarele prin care voia să treacă cu şenila 
şi arurnicătorul de foc nu cunoşteau frigăruia şi încă nu inven- 
taseră gogoşile, hrănindu-se cu minuturi, sandvişuri şi brîn- 
zeturi. Lunga aşteptare a prinzului pe margine de mapamond 
i-a răscolit vezica biliară şi i-a îngrețoşat stomacul. De era 
cîine, hăpăia din primul minut ce era de prisos şi se ducea 
să digere în vise frumoase, cu pisici şi privighetori, mestecătura 
grăbită, lătura, ciolanul sfărîmat. Nectine 48, vorba poetului, 
n-a putut supravieţui operațiilor de pregătire, pîndă şi învăluire, 
cătun cu cătun şi provincie cu provincie, şi s-a îmbolnăvit 
mortal. Ştia el ce-l aşteaptă în marginea aceea de lume, dacă 
practica adulmecatului nu se potrivea cu sclipiciul dorinţei? 

Pentru noi, cîinii%, spuse în încheiere Lupus, prăjeala 
în tigaie sau coacerea în cuptor sînt totuşi — de ce să n-o recu- 
noaştem — o cucerire. Oamenii şi-o revendică şi e de datoria 
noastră s-o spunem că meritul nu e o nimica toată, dacă nu 
cumva e chiar secretul evoluţiei lor indiscutabile 5, 


VIII. Nu: performanţa cea mai strălucită a omului 
este veghea, spuse Pomponius, puterea lui de-a rămîne treaz 
chiar în mijlocul suferinţei aprige 51. Probabil că asta vine de 
la curiozitatea lui neostoită, pe care ţînțarul n-o are, cu toate 
că şi el mai dă semne de interes pentru viață încă un timp după ce 
talpa gospodinei i-a risipit şi lichefiat membrele pe tavan. Aş fi 
fost fericit să nu fie atît de perseverent, personal prefer moartea 
subită, electrocutarea, spulberarea în văzduh... Cititor înrăit 
de gazete, individul întins pe roată sau pe cruce asistă cu 
răbdare şi cu nedisimulată participare la felul cum îi sunt 
zdrobite gleznele, genunchii, bazinul, brațele şi te uiţi la el 
cum regretă că vine rîndul inimii şi al tigvei, unde stau de obicei 
ochii 52, cînd nu va mai putea urmări masacrul 5. Avantajul 
de-a rămîne foarte aproape de locul execuţiei nu e de neglijat, 
cu toate acestea întrebarea « să vedem ce se mai întîmplă cu 
mine după următoarea lovitură» (trupul fiind deja sfîrtecat 
şi aruncat cîinilor) % personal mi se pare de un gust îndoielnic, 
mai potrivit serialelor televizate decît împrejurării date. 


16 


Nu am auzit şi nu am informaţii despre spusele celor supuşi 
torturii, în apropierea sfîrşitului, în butuc sau sub picătura 
de apă rece, reporterii — care rămîn îndeobşte nepedepsiţi — 
sînt total indiferenți la cuvintele altora, dacă cumva nu le 
şi dispreţuiesc, iar călăii prea ocupați de sarcinile lor de serviciu 
ca să mai reţină şi această prelungire inutilă a declaraţiilor, 
însă este de presupus că se spun lucruri deosebit de intere- 
sante 5, se fac observaţii concludente, se surprind mişcări 
memorabile. 

Considerînd astfel lucrurile, se poate spune că toţi condam- 
naţii şi, în general, toți cei supuşi pierzaniei își răscumpără 
prin strădania lor cheltuiala şi eforturile, ca şi energiile inves- 
tite 5% în suprimarea lor, întotdeauna oportună 5, 


IX. În această privinţă, spuse Pompilius, circulă păre- 
rea că maimuța, înrudită cu omul (fie că noi ne tragem din ea, 
fie că ea e un rezumat, un succedaneu economizat al ființei 
umane) s-ar comporta — cînd e schingiuită, mutilată, ciopîrțită, 
sfîrtecată, tocată, metamorfozată în cârnaţi sau mănuşi etc — 
diferit, îinpuţinarea şi anularea ei fiind însoţite nu numai de 
veghe curioasă, dar şi de reacţii critice demne de spiritele cele 
mai alese 58. Se ştie că maimuța poate citi gazetele, dar ea face 
aceasta în aşa fel încît nouă doar să ne pară că le citeşte; se 
ştie că maimuța suferă şi moare ca şi ruda ei nefericită omul, 
însă participă activ la întristătoarele momente ale sfirşitului 
său emițind chiote pline de vervă, de ironie, de detaşare. 
Călăul, ursuz şi grăbit, dă să-i ia sufletul fără a-şi crea complicaţii 
şi derobîndu-se de orice răspundere, meseria lui are în această 
privinţă avantaje demne de invidiat, dar ea, maimuța antropoidă, 
face pe dracu în patru să tărăgăneze lucrurile, să tragă de timp, 
cum spune filosoful sportiv 5%, ca să ne convingă — şi cine se 
îndoieşte de reuşita întreprinderii?! — că participînd nemijlo- 
cit la împuţinarea ei absolută, ea nu e implicată totuşi în joc, 
nu consimte, nu acceptă compromisul. Se spune că, într-o 
piaţă, unde o maimuţă era batjocorită la sînge şi lumea se 
întreba dacă nu cumva călăul care o torturase nu-și isprăvise 
de mult treaba, continuînd acum să se joace fără obiect, numai 
de dragul spectatorilor, mulţi dintre oamenii ce priveau au vă- 
zut atitudini atît de elocvente la vietatea ce nu se mai ţinea în 
picioare decît mulțumită blăniţei, că au simţit transferindu-li-se 


17 


durerea aceleia, de care ea îşi bătea joc în mod suveran, în carnea 
şi blana lor, în inima lor ®©, Au plecat ca opăriți de la spectacol, 
în timp ce victima de pe butuc continua să se zbenguiască și 
să se hlizească ca în anii tinereţii sale fără nevoi ®t, 
Maimuţăreala e un obicei detestabil, reiese însă că nu 
întotdeauna, şi rămîne de văzut dacă cei ce practică procedeul 
călăului de profesiune cu propriul lor corp, în scopuri strict 
private, angajindu-se singuri în experiment şi dispariţie, nu 
urmăresc să ne lase moştenire, prin fina lor maimuțăreală 
faţă de sine, modele de judecată rece şi exigentă, care să producă 
arsuri şi usturime persoanelor diverse, spectatori ocazionali, 
indivizi aflaţi la apreciabilă distanță de locul ispăşirii, . , 62 


X. Ai vorbit atît de frumos despre drăgălăşeniile 
maimuțţelor, spuse Lepidus, că ascultîindu-te nu m-am putut 
reţine de a gîndi la pericolele intoxicării cu ştiri despre pericole, 
procedeu prin care omenirea de astăzi îşi verifică zilnic capaci- 
tatea ei de-a dispărea în neant cu oarecare cîştig, cu un ce 
profit. Ca să mă înţelegeţi, am să vă evoc obiceiul marilor agenţii 
de presă ale lumii apusene, care ştiu să lanseze, cînd eveni- 
mentele curente nu prea se dovedesc atrăgătoare, fel de fel 
de presupuneri, mizere ca inteligența băieţilor care le fabrică, 
privitoare la evoluţia spre catastrofă a planetei 4%... Aşa cum 
se comercializează instinctul luminat de Diogene Freud şi de 
discipolii lui comparativ mai obscuri, întemeindu-se indus- 
trii şi magazine ale obscenităţii 5%, bănoase şi în veci înfloritoare, 
tot astfel se exploatează cu maximă eficiență, cum spune Walter 
Lipman %, instinctul de conservare al individului vaccinat. 
Individul acesta, narcisiac şi precaut, moare să-şi vadă din 
vreme capătul zilelor, şi presupunerile lui privitoare la modali- 
tatea şi împrejurarea prin care nu va mai fi îl aruncă acum în 
euforie, acum în deznădejde, stări deopotrivă receptive la 
tablourile de apocalips. S-a ajuns să se emită chiar aserțiunea 
că moartea e de neacceptat în stare pură, banală, nimic mai 
scîrbos decît să crăpi în aşternut 4, 

Treaba este numai aparent delicată, dealtfel larga expe- 
riență dovedeşte că dificultăţile începutului au fost depășite de 
mult. Pe scurt, lucrurile se aranjează astfel: se ia o dimineaţă 
senină de vară, paralel se ia un şezlong, se așează şezlongul 
sub cerul liber, pe o terasă cu cafenea sau cofetărie (în Prater 


18 


există un restaurant rotativ cocoţat pe un turn şi se aude că şi 
celebrul pilon al lui Eiffel ar poseda unul), se trece, pe spate, 
la o dulce somnolență între două amare 58. Se priveşte absent, 
scîrbit cerul albastru, se înregistrează dezinteresat zborul 
lăstunilor şi, la intervale variabile, trecerea marilor trans- 
oceanice Concorde sau B.C. 10, se simulează oroare la ideea 
că păsările şi-ar putea arunca de sus găinațul împuţit, iar avionul 
cîțiva pasageri fără bilet, mizerie curată pentru cămaşa de dio- 
len şi jacheta cu piepţii generoşi, se imaginează de cîte ori ar 
fi mizeria mai mizerie dacă avionul ar cădea cu totul şi pasărea 
ar scuipa vitriol şi, prin asociaţie, pericolul stronţiului 90 
s-a şi formulat, Se ia creionul şi se înnegreşte repede hirtia 
cu consideraţii biologice, ecologice, metafizice şi strategice, 
ştiinţe inventate tot pe un şezlong de cafenea sau cofetărie, 
se urmăreşte efectul scrisului pe cerul ameninţat, şi seninul 
se înnegreşte rapid de funingini şi zdrenţe toxice; se lasă cerul 
şi se ia hirtia care, fierbinte, acidă, ucigașă, pătrunde direct 
în gura nesătulă a haznalei cu role şi rotative. În gazetă şı la 
radio, ideea de pe terasă capătă, datorită plumbului şi lătrăturii, 
adincime de adevăr, omul de pe stradă citeşte pătimaş rîndurile 
semnate de William von Basedow, şi ţițiind din buze, nu-şi 
mai află batista de plăcere că va sfîrşi în deplină cunoştinţă 
de cauză, sufocat lingă un gard şi sub un tei înflorit, numele 
stronţiu amintindu-i pe acela al bunicului Strabon, iar numărul 
90 anii trăiţi de bătrîn fără să-şi întrevadă sfîrşitul 69. 

Din fir în fir, şi din gură în gură, soluția face ocolul lumii, 
muritorii ştiu către ce se îndreaptă şi, dintr-odată, jocul e 
mai sigur şi conştiinţa mai liberă. 

Eu zic, spuse Lepidus 70, că cineva tolăneşte foarte confor- 
tabil pe chestia asta, vinturile stratosferice, ca şi idealurile, 
sînt bine administrate, de la frontiera Austriei spre soare- 
apune, cum just se exprimă poetul: « numai şi numai sfera 
lor se resimte de mişcări seismice şi numai şi numai pielea 
lor mai cunoaşte ravagiile sarcoptului rîiei... » 


XI. Arma păianjenului e pînza, spuse Trogo Valerianus, 
musca poate demonstra adevărul printr-un unic plonjon. 
Iată cum se petrec, în fapt, lucrurile: în timpul nopţii, păian- 
jenul instalează în colţul obscur cabluri grele de sticlă şi beteală, 
nituieşte capetele de scîndura magaziei şi sudează întretăierile 


19 


la fiecare traversare a văzduhului; se articulează astfel, după 
nenumărate escaladări, măsurători şi perforări aeriene, un 
sistem de celule şi o rețea de punți oţelite închipuind un strîns 
şir de ecluze pe-un fluviu; dedesubt se învederează în răs- 
timpuri un closet țărănesc sau, mai adesea, o putină cu varză 
coclită sau borhot; musca se joacă migălos cu funigeii şi 
seninul, se înfruptă cu plăcere din imaginea bucatelor din adînc, 
jocul şi mîncarea la oră fixă produc aşa-numita plăcere de-a 
trăi, iar rotocoalele mari prilejuiesc picaje spectaculoase. Un 
gest mai imprudent, şi zburătoarea îşi împotmoleşte aripile 
în glodul sticlei, lipicios ca aracetul. Trei sute de fire devin, 
prin salturi calitative pe la colţuri, imagine spartă, de tele- 
vizor recent reparat, mii de sonerii ca virful ierbii zbirniie în 
tot universul și păianjenul, cu gura căscată, ca în prima zi, 
recepționează integral întregul mesaj 71, 

Am văzut cu ochii mei cum ingeniosul coboară din stra- 
tosferă, cu stronțiul în dinţi, să-i ofere captivei resemnate 
soluția sfârşitului, modelul concret al declinului speţei. Se 
efectuează o măsurare paralelă a argumentelor, se administrează 
injecţiile cu sedative, după care adevărul cel mai crud apare 
pe ecrane ca roza poveste cu Hănsel şi Gretel; se trece la debi- 
tare, deshidratare şi pulverizare, în sfîrşit se caşetează și se 
numerotează proba, punîndu-se pe cutie ştampila şi marca 
înaltei calități a produsului 72, 

Spre seară, în liniştea paradisiacă a curţii, trece vrabia 
cea bleagă să înghită pe nemestecate bunătate de păianjen. 

Vrabia este stronţiul 90 al arachnidelor 7%. 


XII. Eu umblu cu plesnitoarea de muşte la mine, spuse 
Andronicus, dacă e muscă o pocnesc, dacă e păianjen îl fac 
terci prin tuşeu. Stronţiul mă lasă rece, inclusiv problemele 
ridicate de Războiul de o sută de ani “4. Atita timp cît am de 
mâncare şi de băut... şi aşa mai departe. 

Am murit într-o sîmbătă, prin sufocare; m-am înecat cu 
boabele de grîu ale unei colive, motiv de pomenire în veci... 


XIII. Vorbeşti mereu despre oameni, spuse Livius, ca 
și cum nu ne-am afla într-o lume ce a renunțat la prejudecata 
divizării sufletelor în regnuri, familii şi specii. Mă uit la dumneata, 


20 


Eusebius, şi îţi admir blana de vulpe, pe care faci foarte bine 
că o îngrijeşti, măcar de-am păstra şi portul de odinioară! 
şi nu mă opresc să-ți admir, deopotrivă, ghearele de leopard 
şi gitul superb de lebădă. Adineaori, cînd îţi rodeai osul prefe- 
rat, am gîndit că numai mărginirea ne-a cantonat în calitățile 
şi apucăturile clasice omeneşti, ați văzut şi voi cât erau de im- 
perfecte... 

Au fost printre oameni indivizi lucizi, pătrunzători, care 
au simţit, încă din antichitate, cît de neputincios e omul și 
cît îi este de necesar să depăşească momentul fixării sterile 
în specie, gîndind la o stare biologică superioară. Tu, Pompi- 
lius, săritor din ram în ram, vietate mai vioaie decît pîriul 
de munte, ai preconizat — da, ai preconizat — o lume în care 
individul îşi va depăşi condiția, dacă nu mă înșel ai şi schițat 

e-o foaie rămasă în arhivele de la British Museum chipul 
vietății universale a viitorului, astăzi întruchipată în atitea 
variate şi incomparabile exemplare. Ai luptat o viață întreagă, 
iubite şi preţuite Diodor, pentru ideea sintezei dintre cal şi 
bărbat, te-ai supus cu răbdare — şi, vai, cu ce imense sacrificii 
financiare — experiențelor de extragere a funcțiilor neproducti- 
ve, cu cale închisă, împovărătoare, spre a permite transplantul 
de daruri şi funcțiuni de la vietăți mai înzestrate, La un moment 
dat, au scris ziarele, ieşiseşi din acceleratorul de celule şi os- 
moze 75 cu rît cărnos de porc şi cu solzi de crocodil, schimbare 
ce te contrariase, pentru că, dacă solzii îţi erau de folos pe acele 
timpuri cînd încă nu se inventase blindajul din oţel superdur, 
ritul se dovedea inutil, căci speța universală încă nu trecuse 
la hrana de astăzi, rădăcinile nu o interesau. Nu ştiu dacă e 
adevărat, dar ziarele au scris şi despre o anume dificultate la 
masticaţie, care te slăbise şi îți dădea insomnii, motiv pentru 
care ai și renunțat temporar la achiziție, marele avantaj al 
procedeelor de metamorfozare fiind acela că nu sînt definitive, 
imuabile, osificante. Ai preferat — şi eu afirm că ai făcut foarte 
bine — trompa de elefant, cu terminaţii cheratinoase ce permit 
apucarea, darea peste cap, îngurgitarea fără sfărîmarea în gură. 
Aveai, ilustre, practica înghițirii stridiilor, îţi era relativ uşor. . . 
Fixarea în funcţii biologice rigide, pentru o viaţă întreagă, 
a fost o pagină neagră în istoria naturală, şi acum pagina ne 
este limpede — apreciam lucrurile după felul cum ni se des- 
făcea maxilarul, iubeam sau uram după cum ne îndrumau 
programele genetice încremenite în habitudini ce nu se mai 


21 


schimbau de sute de mii de ani. Tristă, mizerabilă situaţie! 
Bietul Napoleon, organism jalnic, încerca să se afirme şi el cu 
ceva, dar nu-l ajutau deloc anatomia de broască ţestoasă fără 
carapace, capul de sobol, total nepotrivit proiectelor lui, 
picioarele scurte, de miriapod ce a suferit o reducție de număr, 
labele de rață ale membrelor superioare, de fragilitatea celor 
ale țiînțarului. Căderea lui era inevitabilă şi Maquerot, care 
milita pe vremea lui pentru evoluționismul fără limite, îi atrăsese 
de nenumărate ori atenţia să renunţe... « Nu e bine, Impărate, 
i se adresase odată la Wagram, sub un cort, vrei să stăpîneşti 
lumea şi n-ai glande care să producă nici substanțe aneste- 
zice pentru oponenți, nici plisc de vultur pentru sfișierea de 
sus în jos, nici măcar limbă despicată de şarpe, nici mandibule 
cu mare putere de strîngere., Atunci? Începuşi prea devreme, 
Împărate! 76» 


XIV. Eu aş fi acceptat mai devreme ideea, spuse Pom- 
ponius, coada de leu, cu smoc, mă obseda încă din copilărie, 
fusesem fascinat chiar de gîndul că aş putea avea două 7. Nu 
am marşat însă, căci m-au speriat extravaganţele, excesele, 
moda. Locuiam într-un cartier de oameni bogaţi, în casele 
cărora biata mama își irosise şi bruma de sănătate pe care o 
mai avea, după ce îi murise soțul — tatăl meu bun. Mă lua cu 
ea adesea în acele case mari, luminoase, încălzite, pline de bună- 
tăți, şi am putut vedea şi cunoaște acolo o mulțime de oameni 
de vază, cu mari înzestrări şi imense posibilități. Despre pers- 
pectiva renunțării la jalnica noastră condiţie de oameni se 
vorbea cu glas scăzut, existau probabil temeri că printre 
servitori se află unii care ar putea trăda, abia aștepta poliţia 
să dibuie pe vreunul sătul de viaţa lui imperfectă de om... 
Copil fiind, s-a zis că nu înțeleg mare lucru, aşa că am putut 
auzi amănunte din gura unor persoane bine informate. Un 
domn italian trecuse de două ori prin stadiul de şarpe cu clo- 
poţei, pretindea a fi trăit senzaţii şi experienţe unice, milita 
entuziast pentru această idee. Fusese întrebat de ce a revenit 
la vulnerabila lui situație dinainte, italianul a răspuns cu lacrimi 
în ochi că n-avusese încotro: poseda o avere imensă și fetele 
lui, care urmau să-l moştenească, aveau capul plin de idei 
înapoiate, nu admiteau, deşi studiaseră la Sorbona, nici măcar 
teoria lui Darwin şi n-ar fi acceptat în veci să devină legatarele 


22 


unui şarpe cu clopoței... O distinsă doamnă, originară din 
Sicilia, obeză şi piloasă pînă în albul ochilor, încercase şi ea 
ceva similar, alesese scheletul suplu al girafei, epiderma lutrilor 
şi cap de şopirlă; i se păruse ei că şopirla are o privire absolut 
inteligentă, lucru cu care nu sînt nici astăzi de acord. La început, 
bărbatul ei, prinț de Lampedusa, fusese categoric împotrivă, 
amenințase chiar cu divorțul, pînă la urmă cedase, ba mai mult, 
luase înţeleapta decizie de-a evolua şi el într-un fel, ca să nu 
rămînă mai prejos. Din comoditate, din nu ştiu ce alt motiv, 
prinţul alesese soluţia cea mai simplă : devenise cuc. Neinspirată, 
grosieră alegere! Doamna care fusese girafă povestea că menajul 
se transformase într-un infern, că nepotrivirile de caracter, ce 
se manifestaseră de-a lungul a douăzeci de ani de convieţuire, 
luaseră forme radicale, o duceau numai în certuri și amenințări. 
Viaţa devenise incomodă în mod obiectiv, în fond soţii erau 
tratabili şi se putea ajunge la un compromis, apare însă evident 
că nu se putea continua astfel fiindcă ceva scîrția încă de di- 
mineaţă, cînd ea sărea din pat şi alerga în parc să pască romaniţe 
şi frunze proaspete de alun, iar el rămânea în palat, de vorbă 
cu cîțiva prieteni şi, prin ferestrele deschise spre grădini şi 
latifundii, nu contenea să-şi strige numele — uneori chiar pe 
două voci — fenomen tar prin partea locului. Cu mare regret 
a trebuit să renunţe în favoarea burghezei armonii de familie 
aristocrată... 

Spuneam că aş fi acceptat mai devreme ideea de-a mă 
lăsa metamorfozat şi de-a obține neîntirziat coada de leu care 
mă fascinase, dacă n-aş fi întîlnit, într-una din casele prin care 
mă purta mama, un grup de domniţe constituite într-o societate 
de binefacere, un fel de fundaţie de ajutorare a arieraţilor mintali, 
a handicapaţilor. Pretextînd că n-am altceva de făcut, am cerut 
îngăduința să bat mingea în salonul unde se ţineau adunările 
societății, şi această îngăduință mi-a fost acordată cu imensă 
bunăvoință, cu toate că salonul era plin de oglinzi, iar mingea 
mea de cîlți avea la mijloc o bucată colțoasă de plumb, lucru care 
a avut urmări. Am audiat discursurile unor persoane deosebit 
de spirituale, ale căror inimi se înălțau văzînd cu ochii în 
încăpere, se vorbea despre ce făcuse o tînără din grup, şi pentru 
asta laudele la adresa ei nu mai conteneau, cînd vizitase un 
spital de nefericiți: cîțiva bolnavi uitaseră cine sînt (obscur- 
cizarea reprezentării de sine, mi s-a spus mai tîrziu), alţii se 
considerau, deşi nu erau, şoferi de camioane — și manevrau 


23 


neobosit prin curtea spitalului, accelerind şi schimbînd vite- 
zele şi ţinînd în mînă un volan imaginar, în uruitul greu, în 
valurile închipuite de gaze de eșapament —, în fine, alții organizau 
întreceri sportive, sărituri cu prăjina, o sută de metri garduri, 
maratonul, triplul salt, probe ce ar fi adus unele rezultate 
notabile pe tabelele de marcaj, dacă concurenţii n-ar fi fost 
doar bieți paralitici, imobilizaţi în cărucioare sau zăcînd impa- 
sibili pe tărgi de metal, printre copacii grădinii. .. 

Tinăra care nu mai obosea să primească laude mersese, 
parcă trimisă de o forță divină, direct în mijlocul handicapaţi- 
lor, paraliticilor, schizofrenicilor, şi trecuse rapid de la discur- 
surile însuflețitoare despre schimbarea condiţiei, la operaţiunile 
practice de survolare şi depăşire... (Pe atunci se proceda 
simplist, prin combinarea ştiută dintre carbid, mangan, apă 
distilată şi compot de prune, nu se visa încă la acceleratorul de 
celule.) N-am să uit scena, descrisă de însăși autoarea binefacerii : 
oamenii aruncau cîrjele, băteau din aripile atunci crescute, 
îşi luau zborul pe streașinile caselor din vecinătate sau, după 
ce îşi lingeau blana, începeau să-și sape galerii sau să-şi agoni- 
sească paie și fulgi pentru vizuină. A fost o mărșăluire generală, 
spectaculoasă spre viitor, de asemenea proporţii, că paznicul 
spitalului, alarmat de mirfituri, răgete, strigăte guturale, ciri- 
pituri şi plesnete de aripi, venind să vadă ce s-a întîmplat, 
a avut impresia că o minune l-a transferat la paza unei grădini 
zoologice. Şi-a ieşit pe loc din minţi, a început să strige că el 
se duce la direcție să i se dea explicaţii, altfel face nu ştiu ce 
pe contractul de angajare... L-a potolit repede vederea tinerei 
generoase, care, frumoasă ca o zină, stătea în mijlocul vietăţilor 
şi le adresa cuvinte de bun augur în noua lor viaţă, adăugînd 
pentru unul şi altul cîte un sfat util, să nu abuzeze de zborul 
razant, să nu se tîrască pe spate, să nu facă abuz, în alimentaţie, 
de insecte mirositoare, acelea fiind toxice, să nu-şi încarce 
marsupiul cu lucruri inutile (pacienţilor deveniți canguri), să 
nu traverseze drumul de capul lor, ci numai în lesa cuiva, 
căci automobilele de azi gonesc ca descreieratele etc. 

Asemenea relatare m-a mișcat profund şi, multă vreme 
crezînd că mijloacele ce conduc la metamorfoză sînt limitate, 
ca orice mijloace — vezi sleirea rezervelor de petrol —, mi-am 
zis că nu se cade ca eu, cu un trai suportabil, cu unele speranțe 
şi promisiuni de ameliorare a calității vieţii, să iau de la gura 
altora, mai nefericiți de-o sută de ori decît mine, bucata de 


24 


fericire ce li se cuvine. Am strîns din dinţi şi am rămas multă 
vreme, pînă după deces, la condiţia în care mă născusem. 

Ştiu că alţii, şi am aici în faţă pe Stratonius — fericitul 
purtător de coadă de codobatură şi carenă de pelican — au 
ezitat o vreme şi ei, din motive felurite. Oricit de minunată 
ar fi chemarea spre o altă viaţă, spuse în încheiere Pomponius, 
îl înțeleg omeneşte pe acela care preferă să rămînă ființă im- 
perfectă decît să devină, să nu zimbiţi, bibilică sau, Doamne 
iartă-mă, rață 78,.. 


XV. În viaţă, cum am mai relatat, nimeni nu mi-a cântat 
Carmagnola şi nici marşul triumfal din Aida 7%, spuse Procopius, 
dar asta nu m-a împiedicat să mă manifest, în viața particulară 
şi în cea obştească, întocmai ca un reformator. Din punctul 
meu de vedere viața este o gogoaşă de cupru, intrată în maşină 
lingou de grosimea hipopotamului şi eliberată dincolo, la 
capătul procesului de prelucrare, liţă fină de aşezat ca indicator 
al cronometrului, Viaţa merge de la simplu la complex? lată 
o altă idee imbecilă, care ne-a închis capetele în cutia obscuran- 
tismului. Dialectician pînă-n vîrful unghiilor, consider că 
laminorul ce subţiază aluatul de cupru nu are un capăt, stație 
de împachetare şi expediţie, scopul nu e să tragi firul şi să-l 
tai cu patentul, ci să-l prelungeşti fără oprire, la infinit. De aceea, 
zic, nu mă pot mulțumi cu rezultatele de pînă acum, rezultate 
nici vorbă merituoase, eu pretind că viața merge înainte şi 
că, la capătul agregatului de subţiere se mai pot adăuga — şi 
e de datoria noastră a spera — noi maşini, mereu mai fine, 
pînă la a nu mai distinge produsul, părul, părerea părului, 
firişorul nevăzut. 

Metamorfoza, optimizarea condiţiei trebuie să includă 
printre scopurile lor atingerea stării de obiect. Combinaţiile 
de pînă azi au dus ființa la sinteze nevisate ieri, însuşirile încru- 
cișate și virtuțile asamblate au produs hibrizi cu înalte randa- 
mente. Dar ne putem condamna la rămînerea pe loc, mai ales 
că zilnic ne dăm seama de unele neajunsuri neglijate la început? 
De pildă, şiretenia vulpii, în trup masiv de bour şi cu frunziş 
de stejar pe întreaga epidermă, nu izbutește să prezerveze 
ființa superioară de mizerabilele virusuri, de glonţul vînăto- 
rilor (nu sînt singurii ce se cramponează de rinduielile trecutu- 
lui —și am în vedere pe hotelieri, pescari, damele de consumatie, 


25 


cîntăreţii de operetă, luptele de tauri şi transporturile), nici 
de cursele de şobolani, de otravă, de pofta nesăţioasă a celor 
ce nu văd un biet animal fără să se gindească la lesă şi lanţ, 
ca să nu mai amintesc de bici şi cange... La stadiul în care ne 
aflăm, sîntem vulnerabili, inimaginabil de expuşi, astfel că, 
lucrînd dialectic, am imaginat — şi nu este departe clipa cînd 
voi reuşi — un accelerator de un tip şi mai perfecționat, cu și 
mai mare randament, de transformare a ființei în lucru. O lume 
în care unul să fie prună uscată, altul foarfece şi un al treilea 
bidon mi se pare o lume fără probleme, cu șanse de supravie- 
ţuire de o mie de ori sporite, cu perspective uluitor de largi. 
Nu insist asupra proceselor fizice și chimice care vor avea loc 
în adîncul ființei noastre, voi spune numai că ele se vor produce 
la nivelul fibrei intime, unde celula şi neutronul pot juca un 
rol imens de prefacere. Am pregătit principalele filiere, am 
construit cele mai importante maşini. Nu-mi rămîne decât să 
reglez la micron mecanismele, pentru că numai stării lor de 
instabilitate — trăsătură logică a oricărui mecanism ce se ştie 
nou — îi revine răspunderea pentru frecventele erori, cum a 
fost aceea care l-a condus pe Marcelus Ventilianus, supus 
atent tratamentului, la starea de minge de ping-pong și, prin 
operațiuni suplimentare, la starea şi mai regretabilă de miner 
de umbrelă, obiecte pe care le dispreţuia, fiind ciung. 

Şi alte mari descoperiri din istoria marilor descoperiri 
s-au resimţit la început de imprecizie şi derută. A fost meritul 
descoperitorilor şi inventatorilor că au perseverat pînă la 
biruinţa ideii 8, 

În ce mă priveşte, de îndată ce voi fi sigur pe maşina mea, 
mă voi supune eu însumi transformării, trecerii la altă ordine 
existențială. Doresc din toată inima să fiu tot restul zilelor 
mele manșetă de pantalon. 


XVI. Mă pot alătura încă de pe acum experienţelor şi 
perfecționărilor tale, iscusitule Procopius, spuse Aemilianus 
Pater, pentru că m-au preocupat idei asemănătoare şi mă 
aflu în posesia unor rezultate ce te vor bucura. Personal nu 
m-am gîndit încă la formularea unei opţiuni (după dorinţa 
mamei, care mă răsfăța spunîndu-mi Năsturaș, aş înclina să 
aleg un bumb aurit de haină militară), dar ţin să aduc ştiinţei 
şi tehnicii partea mea de contribuţie, lumea — de cînd o ştiu — 


26 


nu încetează a cere contribuţia tuturor celor ce au venit, de 
voie, de nevoie, din întîmplare, pe tarlaua ei. Am să scurtez 
vorba informîndu-te că am constatat la obiecte calități pe care 
noi nu le avem și de care trebuie să ţii seamă, spre a nu oferi 
unuia starea de lemn de foc cînd e preferabil să i-o dai pe aceea 
de cuțit de bucătărie. Astfel, am observat că ţigara aprinsă arde 
cu fum abundent, ceea ce este deja un lucru important, în timp 
ce furtunul de cauciuc, care nu scoate fum, emite pe partea 
opusă introducerii apei un jet suficient de abundent — asta 
ducîndu-mă la ipoteza că există un raport direct între apa ce 
se introduce şi apa care se eșapează. Tot în cursul experiențelor 
mele, am descoperit că un creion — creion standard, conven- 
tional — băgat în ascuţitoare la unul din capete, nu exclude 
posibilitatea ascuţirii corespunzătoare la celălalt capăt, lucru 
ce, aplicat paralel, duce la o sporire cu sută la sută a înaintării 
în lemn. Mai departe: un corp scufundat în apă pierde o parte 
din greutatea sa, rămîne de calculat cît pierde şi, mai ales, 
de ce pierde, cînd — opinia nu mai are oponenți — nimic nu 
se pierde, ci totul — cum şi teoria ta o arată — se transformă. . . 
Şi mai departe: un om vrea să-și facă o casă. Cite cuie îi 
trebuiesc lui? Am calculat atent şi am stabilit, cu o aproxi- 
maţie de citeva kilograme, cîte cuie îi trebuiesc, în funcție 
de mărimea casei, de lemnăria folosită, de dorinţa sau refuzul 
proprietarului de-a bate cuie în perete, în pămînt, în aer şi 


în apă... Am presupus că două paralele așezate în același 
plan nu se pot întîlni niciodată... Cu toate acestea, să vezi 
surpriză... 


XVII. Îmi pare rău că l-ați întrerupt atit de brutal pe 
stimatul nostru coleg Procopius, era de datoria noastră, a 
tuturor, să-l lăsăm să se desfăşoare în voie, ca şi antevorbitorii 
lui, spuse Valerianus. Apreciez că era extrem de interesant ce 
spunea, mai ales că producea probe concrete, nu mulţi ajung 
să pună degetul pe rană. Acum, că rămîne întrerupt, mă consider 
îndreptățit să iau cuvîntul şi să mă întreb dacă procedăm bine 
cînd ne gîndim la starea de obiect înainte de-a parcurge etape 
intermediare. După mine, graba în afacerile naturii — care 
manifestă, ca şi omul, unele tendințe conservatoare — nu e 
recomandabilă. De la struțo-cămilă şi inorog la clopoțel şi 
hîrtie de muşte este o distanță astronomică, am numărat, 


27 


cînd mi-a stat în putinţă, cel puţin trei trepte de parcurs. Mai 
importantă este starea vegetală, e acolo un regn întins pe care 
nu avem dreptul să-l escamotăm, Şi, cedînd puţin sentimenta- 
lismului, care ne va dubla încă o vreme viaţa, nici nu e de 
disprețuit acest regn bogat în substanţe nutritive, plin de toate 
aromele pămîntului, de o varietate expresivă demnă de penelul 
marilor peisagişti, dintre ei amintesc pe Ion Pop din Plopeni, 
spre a nu mai vorbi despre calitățile terapeutice ale cozii 
şoricelului, izmei creţe, mărarului, busuiocului și ţelinei. O fi 
ipostaza de cal de șah de dorit — şi în această privință lupt 
din răsputeri să-l văd pe Trogo Valerianus cal de şah — dar 
ce minunat ne-ar sta într-o livadă, la umbră (sau în soare, după 
caz), eu stejar falnic, dulce sărutat de vînturile înalte, şi dumneata 
păpădie sau farmecul ţigăncii, conversînd furnicării cu vecinele 
urzici, hohotind mii de ace şi pufuri în aerul pur, strîngin- 
du-ţi la ora înserării copertinele şi hublourile spre a te adinci 
într-un somn rouat, moale lipicios, cu gidilituri la talpă... 
Paradisul nu cunoştea vita şi copita, nu cred de mic în povestea 
tîmpă cu matrodul Noe şi nu mai ştiu cum, dacă era grădină, 
apoi paradisul avea statut de rezervaţie şi numai pizele pînă 
la anume gabarit şi turație aveau acces. Linişte şi asimilație 
clorofilială cît cuprindeai cu ochii, arome și răcoare cît să 
creşti în iarbă un prunc. Şi unui asemenea stadiu să-i dăm 
cu piciorul? A, veţi spune că şi aici își vor face din nou apari- 
ţia nepotriviri şi inegalităţi caracteristice societății umane... 
Ştiu, am prevăzut şi am ştiut. Cedrul şi muşeţelul, boababul 
şi limba miresii, ierburile din pampas şi mușcata din fereastră. , , 
Dar, în afara staturii şi consumului lor, diferenţa a arătat și 
un conflict, o contradicţie, o frămîntare? Niciodată! Cedrul 
stă în dealul lui, muşețelul pe tăpşanul lui, singurul loc unde 
se întîlnesc, dacă nu greşesc, este claia cu fin, poate pătulul. 

Categoric, strigă în încheiere Procopius, etapa vegetală nu 
trebuie sărită, dacă e să jucăm şotronul, spunea marele Waldemar 
Pinus Camomila, învaţă să-i sari pătrățelele pe rînd, 


XVIII. Sint, pentru cine nu mă cunoaşte, de profesiune 
pompier, spuse Galba pompierul, şi simt că e de datoria mea 
să intervin spre a spune că m-au mişcat nespus de adînc cuvin- 
tele colegului şi prietenului nostru Valerianus, căruia îi voi 
purta o statornică recunoştinţă nu numai pentru cele afirmate 


28 


aici, dar şi pentru faptul că nu trece o zi fără să-mi viziteze 
ferma de la Podul Trăznit, să mă întrebe de sănătate şi să 
întîrzie în grădină cîteva ore bune, ca să plivească şi să sape 
roşiile, dovleceii, cartofii, castraveţii, în timp ce eu mă purec 
la soare... 

Dar nu acesta este motivul pentru care am luat cuvîntul. 
Respectul şi prietenia pentru Valy, dragostea mea pentru 
grădinărie nu mă opresc de-a avea rezerve la opinia sti- 
matului antevorbitor: eu cred că, de vrem, de nu vrem, 
trecerea peste vegetale se impune de la sine: drumurile, aero- 
porturile, construcţiile au ocupat toată suprafaţa pămîntului, 
pajiștile şi alte spaţii verzi s-au îngustat pînă la dispariţie. După 
ce că suprafaţa e infimă, vegetaţia se stringe din cauza lipsei 
de apă. Da, domnilor, apa a scăzut şi fîntînile riscă să se usuce 
în aşa măsură că nu va trece deceniul şi vom primi prin robinet 
fie foc, fie nisip încins. Nu resimţiţi această lipsă chiar domniile 
voastre? Dumneata, Claudius, preponderent bivol, nu te 
adapi, cînd eşti însetat, cu o mizgă împuţită rămasă între 
ţînţarii din adîncul șanțului? Dumneata, Titus, elegant motan 
de capitală (combinat, fireşte, cu brabetele şi nevăstuica, totuşi 
de capitală), nu eşti alarmat că mai toată ziua conducta de 
apă e goală şi fişiie a pustiu? Trecerea unei ursoaice în tulpina 
daliei sau hameiului e o chestiune de condiţii şi aranjamente. 
Nu văd cisternele de apă minerală, nici trenurile cu suc de por- 
tocale care să potolească setea unor plante devenite plante din 
voia lor. Detest sinucigaşii, 

Să trecem la obiect, cum spunea unul din vorbitorii de 
mai înainte. Lemnul, cimentui, fierul, sticla, aluminiul, alama, 
chiar banala piatră de caldarim n-au nevoie, ba nici nu li se 
recomandă, de apă şi umezeală. Să renunţăm la apă şi la etapă. 
Este ultimul meu cuvînt. 

Şi pentru ca să termin — şi cu aceasta voi încheia —, am 
ținut să vă fac martorii acestei mari tragedii a sufletului meu, 
ca să vă închipuiţi ce însemnează pentru un pompier starea 
de penurie în care el se scaldă... Să renunțăm, deci. 


XIX. Chestiunea profesiunilor e încurcată, eu sînt de 
părere să nu o discutăm în plen, spuse Antonius, o să ne facem 
sînge rău degeaba. Am ridicat problema personal de-a lungul 
a şaptezeci de ani, de cînd, cu ajutorul lui Dumnezeu, am sfîrşit 


29 


într-un groaznic accident — doar ştiţi că m-am otrăvit cu 
ciuperci, căci eu le crezusem pe cuvînt, ca şi pe nevastă-mea, 
care mi-a fugit cu un feroviar ce practica dulgheria. Sint un 
(fost) om păţit, trei sînt capitolele dureroase ale inimii mele: 
dragostea, profesiunile şi pirotehnia. 

Știu că dumneata, ca pompier, te vaeţi de lipsa apei, dar 
eu nu te pot crede, și asta pentru simplul motiv că te știu librar. 
Te-am văzut limpede, de aproape, într-o prăvălie cu cărți, 
stăteai la o masă și scriai borderouri, copiai de mină, cu indigo, 
liste și chitanţe, abia după ce completai o grămadă de rubrici, 
te milostiveai de un biet cumpărător şi-i ofereai peniţe și pio- 
neze. Din fericire, atunci cînd te-am văzut, rafturile mai aveau 
cîteva cărți, nu chiar ca pe vremea mea, însă erau, de ce să nu 
spun adevărul curat... Dar bănuiesc, şi bănuiala mea se mișcă 
spre certitudine ca acele ceasornicului către 12, că acum nu 
mai ai pe scîndură măcar un roman, lucru care nu schimbă 
cu nimic statutul dumitale de librar sută-n mie. 

Îmi amintesc că, imediat după primul război al prea mări- 
tului Franz Joseph, am intrat într-un magazin cu firmă de 
băcănie, să-mi cumpăr halva şi țâri. De cum m-am aflat înăuntru, 
la tejghea, mi-am dat seama că acolo se tundeau şi se bărbiereau 
oameni, unuia cu păr abundent i se făcea chiar baie la cap. 
Am crezut că, distrat cum sînt, am intrat alături şi m-am grăbit 
să-mi prezint scuzele, dar patronul m-a întîmpinat binevoitor 
şi mi-a explicat că profesiunea lui, de la domnul Figaro încoace, 
îi permite unele libertăţi. Fiind foarte amabil şi, pe cît mi-am 
dat seama sincer, l-am rugat pe loc să mă tundă, însă a venit 
rîndul lui să se scuze şi să se jure, spunînd că, pe cinstea lui, 
nici unul dintre meșterii care lucrau în salon nu e frizer, că 
operaţiunile pe care le vedeam erau fictive, de ochii fiscului 
şi ai primarului, în realitate el şi calfele se ocupă cu operaţiunile 
de mutare — în special mobilier, piane, case de bani. Tocmai 
mă ardea la ficați chestiunea mutării urgente a fiicei mele într-un 
apartament de lux, la un bancher care o plăcea și, contrar 
promisiunilor în nopţi cu lună, nu numai că nu i-a oferit suma 
fluturată demagogic prin față, dar i-a pus la dispoziţie un 
palat gol-goluț... I-am cerut frizerului să mă sprijine. Om 
de onoare, frizerul m-a bătut pe umeri şi m-a îmbrățișat 
fratern, sincer îndurerat că nu mă poate servi, arătîndu-mi că, 
din cauza impozitelor şi, în esență, din cauza subaprecierii 
serviciului său, nu mai exercită de mult meseria numită, care, 


30 


fie vorba între noi, era şi prost plătită, profilindu-se — el, 
soţia, socrul, cîțiva copii şi salariaţii pe care îi vedeam săpunind 
niște curate fețe de tirgoveți—pe comerțul cu vinuri şi 
coniac, comerț în stil mare, legături întinse şi stabile, de cel 
puţin zece ani, cu firme din Portugalia, Italia, Camerun, bună 
şi rentabilă treabă! Mi-a părut rău că soarta se opune să-i 
devin client, i-am spus, eu simt arsuri vii în ficat şi n-am voie 
să consum produsele lui, el însă n-a fost de aceeași părere, 
spunînd că nu trebuie să-mi fac sînge rău din această pricină, 
comerțul de vinuri e doar o firmă, afacerea stă dedesubt, are 
să mi-o spună o dată, cînd se va înfiripa între noi mai multă 
încredere... 

Mult mai tîrziu, după cel de-al doilea război al lui Franz 
Joseph, am aflat adevărata profesiune a băcanului frizer, 
prosper vinzător de vinuri: fusese spion împotriva aliaților! 
Adevărul iese întotdeauna la suprafață și n-a fost decît o în- 
timplare care mi l-a învederat: eram la Monte Carlo, îmi jucam 
averea, obicei care pe mine m-a îmbogăţit (în timp ce sărmanii...), 
pierdusem o partidă și urma să cîştig zece şi, între pagubă și 
profit, m-am gîndit să-mi rad barba, care crescuse în timpul 
jocului, La frizerie l-am întîlnit pe patronul de altă dată; ţinea 
băcănia în care funcționa frizeria, şi în care se ajuta de soție, 
socru şi cîţiva copii ca să servească o imensă clientelă ce voia 
să se mute cu camioanele, populația se înmulțește, clădirile 
se clădesc, cineva trebuie să facă legături sistematice pentru 
ca oamenii să se mute în casele lor... Tocmai intrasem în 
legături amabile cu amabilul patron, cerîndu-i sprijinul, cînd 
o artistă de cinema a venit, s-a postat în faţa lui şi, făr pic 
de jenă, a cerut în gura mare să-i înmîneze planurile liniei 
Maginot, dispozitivul armatelor aliate, de la Rouen la Valencia, 
că nemţii sînt gata de război şi marele lor stat-major nu ştie 
de unde să înceapă, 

« Spionule! am strigat atunci, recunoscîndu-i adevărata 
profesiune, acum ştiu cu ce te ocupi!» 

Patronul băcăniei nu s-a simţit vexat, mi-a făcut semn să 
aştept, s-a dus în spatele prăvăliei, a adus de acolo o servietă 
nouă cu documente, le-a dat (cu grijă enormă, cu o mulțime 
de sfaturi) artistei de cinema, și-a încasat suma cuvenită pentru 
servicii, apoi m-a invitat pe-un scaun: « Domnule, mi-a spus, 
raportez că exclamaţia dumitale e o imensă imprudenţă, aici, 
printre francezi. Xenofobii ăştia puteau înregistra spusele, nu 


31 


mai scăpam din miinile lor. Ardeam ca şoarecii în dugheana 
asta mizerabilă. Am avut amindoi noroc că nu au reţinut 
despre ce este vorba»... Mi-a povestit de-a fir a păr toată 
povestea vieţii lui, am notat totul spre a comunica celor în drept. 

Aş fi rămas la taclale încă multă vreme, mă aştepta însă 
jocul de ruletă, la care trebuia să cîştig. Conversaţia fusese 
plăcută, nici n-am observat cînd m-a tuns şi m-a bărbierit 
patronul băcăniei, comerciantul prosper de vinuri, vărul 
primar al serviciului secret austriac pe teritoriul ospitalier 81 
al Franței... 


XX. Şi cu toate acestea, spuse Sempronius Secundus, 
ciinii îşi fac cinstit meseria de cîine, nu-mi puteţi aduce nici 
un argument că ar fi altfel. Şi am îndoială că lucrurile povestite 
de Antonius corespund întrutotul adevărului... Putem oare 
şti adevărul? Cine garantează că nu sîntem mistificaţi? Ce 
instrumente de verificare sigură ne stau la dispoziţie? Unii 
gîndesc cu degetul arătător, alţii cu tocul de la pantof, am auzit 
de un confrate, dulău de stînă, care raționa cu capul îngust 
al măgarului, cerînd să poarte el samarul și răspunderile. Dă-o-n 
balans de realitate dubioasă!.. . 

Printre principalii vinovaţi de această situaţie, în afară de 
francmasoneria mondială, este limbajul imperfect, lătratul nedi- 
ferenţiat al oamenilor şi cîinilor, generator de echivoc, sensuri 
duble, inversări de termeni, confuzie și degringoladă. Un 
conferențiar al Sorbonei latră ca o vulpe iar vulpea latră ca o 
hienă, toţi își închipuie că, prin exercițiu şi prelungiri ale 
perioadelor, vor ajunge să se înţeleagă de la egal la egal. 

Profesiunea mea neîndoielnică este cea declarată şi dacă, 
în plus, mai emit şi lătrături, n-ai deloc motive să te îndoieşti 
că sînt cîine. Cu toate acestea, esenţa îţi scapă şi dumitale 
şi-i scapă şi dumnealui. Totul e chestiune de interpretare. 
Dar probe şi teste vă stau la îndelabă: luaţi un os cu măduvă, 
aruncați-mi-l înainte, ascundeţi-vă undeva, după un colț sau 
după o ușă, şi aşteptaţi să vedeți cum r(e)a(c)ționez. Ce voi 
face ? De bună seamă, voi adulmeca o clipă oferta, o voi aprecia 
la justa ei valoare, voi cerceta depozitul meu de informații 
şi contraştiri, să mă conving că nu este vorba despre vreo 
momeală a unei puteri străine sau a unei persoane cîineşte 
interesată să mă piardă, o voi înşfăca degrabă, o voi purta cu 


32 


mine în lăstăriș, sub cucută sau sub gardul de nuiele, şi voi 
începe entuziast rosul. Măduva nu contează sub aspectul dificul- 
tăţilor şi nici al consumului de inteligență, ea se soarbe şi 
nu se roade, cum din eroare se spune pe ici pe colo. Miracolul 
şi voluptatea încep cu osul propriu-zis, materie dură, organică, 
parte a scheletului universal, numai calciu şi săruri minerale, 
de-o rezistenţă ce înfruntă veacurile, e lumea plină vîrf cu oase, 
deşi colții cîinilor — vreau să spun ai moşilor şi strămoşilor 
noştri —, ca şi ciorbele sărmanilor care au uitat gustul cărnii, 
au tot ros şi sfărimat. Sucul şi sfărîmătura sînt delicioase, au 
într-însele ceva inefabil şi, pe măsură ce se epuizează, o mole- 
şeală progresivă — dulce şi aromată 8 — mă va cuprinde, 
supunîndu-mi ființa. Voi simţi o acută nevoie de somn. Mă voi 
retrage cu restul ciolanului în coteţ, în apartamentul de paie 
proaspete, voi dormi acolo neîntors. Dacă sistemele de alarmă 
vor funcţiona corect, spre a nu tremura de spaima că vreun 
semen mă va deroba, rațiunea destinsă pe un sfert de metru 
patrat va produce consistente sforăituri şi vise. 
Dumneavoastră, vite şi sălbăticiuni care ați urmărit scena 
şi nu pricepeţi finul gust al oaselor sfărimate și, aş îndrăzni 
să spun, nici măcar al măduvioarei (pentru că vă hrăniţi cu 
anemice verdețuri şi, uneori, cu insipide tărîțe de moară dogită) 
nu veți înțelege mai nimic din deliciile vieții, veţi ignora în 
veci măreţia idealurilor hrănite de digestia lungă a sfărîmăturii 
şi, dacă visul ce mi se derulează acum sub pleoape v-ar fi 
proiectat pe un ecran, aţi fi chiar contrariați văzînd scara va- 
lorilor mele, agățată în cuiul zenitului: treptele ei pornesc 
jos de la o claviculă şi o tibie şi urcă pînă la grandioasa piramidă 
a unei schelet de mamut. Vaca vede universul ca pe un tăpşan 
verde fără margini, șopîrla confundă aştrii cu musculiţele 
apetisante, câîrtița înaintează prin galaxii de rădăcini, vrabia 
distinge pe tipsia soarelui mulțimea de viermi graşi şi sucu- 
lente armate de furnici. Idealurile şi modelele jinduite ale 
acestor ființe oarbe nu depăşesc dimensiunile şi importanța 
unor detalii. Dimpotrivă, alături de Cuvier şi Lamarck, eu 
citesc în grămăjoara de arşice şi vertebre sisteme osoase complete, 
organisme perfect articulate, şi nu-mi trebuie decît un efort 
mărunt de imaginaţie 8% pentru a putea înțelege că civilizațiile 
au fost dintotdeauna o anexă a măcelăriilor. Un os e o lume 
și, cînd savurez o rotulă sau un femur, măselele mele parcurg 
nu doar o anatomie, ci istoria însăși. Darius şi Alexandru 


33 


s-au oprit cîndva în maxilarele mele, cu trufia şi cuceririle 
lor cu tot, ba, într-o zi, am simţit că îmi gidilă marginea limbii 
şi palatul chiar falangele lor armate... Lumea largă, gloria 
şi ambițiile încap într-o îmbucătură, ferice de dobitocul care 
ştie să le sugă sucurile. În paranteză fie spus, oamenii decad 
şi pentru că nu traționează cu stomacul şi nu apreciază frumu- 
seţea cu colții. 

Aşa stînd lucrurile, se înţelege că ideea egalității îmi repugnă, 
ca atentat la valoare şi iniţiativă. Trecerea dintr-un regn într-altul 
trebuie să modifice raporturile dintre specii, să ridice cîinele 
la rangul de rege al vieţuitoarelor. E timpul să abolim jordia, 
şutul şi, în perioada căldurilor, odioasa căldare cu apă, cum se 
cuvine să interzicem folosirea apelativelor şi numelor compro- 
miţătoare (cuţu-cuţu, aport, marş şi respectiv Sempronius 
Azoricovici sau Grivei Quintilianus Fichte). Era supunerii, 
zgărzii şi guduratului va lua sfîrşit! 

Nu aţi fost în pielea mea niciodată, n-aţi pătimit ca mine 
în anii cînd pisica era despot, iar inorogii le aruncau semenilor 
mei, în deridere, salată verde, icre negre şi tapioca. Ca atare, 
vu ştiţi cît de puternic fierbe în vinele mele revolta împotriva 
oamenilor ce ne-au impus statutul lor de viață. Aş putea povesti 
multe, timpul nu-mi permite, cum nu-mi permite sîrma de 
care e prins capătul lanţului. Cu altă ocazie, voi face declaraţii 
teribile, cu condiţia să mi se pună în față microfon de os şi 
bandă magnetică suculentă, ca senatorilor, ca misionarilor. . . 

Vă mulțumesc pentru atenţie, pentru aplauze şi pentru 
aripa de pui din castronaş, care mi-a înaripat gîndirea şi mi-a 
uns cu idei înghiţiturile acestei expuneri. 


XXI. Ca mamă de copii şi girafă, spuse Cornelia Filo- 
genis, eu apreciez că ne cam lungim. Am puţine de spus, spuse 
vorbitoarea, primul ar fi că s-a vorbit în general bine, cu exemple 
şi fapte concrete, că fragmentele de autobiografie prezentate 
de numeroşi antevorbitori au fost binevenite şi concludente. 
Concludente au fost și unele consideraţii filosofice, deşi îmi 
exprim rezerva asupra optimismului exagerat al unor vorbitori, 
care se şi văd, deşi mai au multe de făcut, obiecte. Ce, starea 
vegetală nu le e pe plac? Cum, uită ei — ştiu bine la cine mă 
refer! — că părinţii lor trăiau jalnica situaţie de oameni, cu 
burta lipită de şira spinării, cu coloana înţepenită pe verticală, 


34 


cu numai două picioare ambulatorii, prea adesea strînse în 
cizme, bocanci sau opinci rurale? Cîţi vor mai veni să ne spună 
aici aceleaşi şi aceleaşi cuvinte, plingîndu-se de lipsa cuvintelor, 
şi să ne inducă în erorare cu teorii înalte, însă total golite de 
conţinut? Pină şi copiii rîd cînd aud cum maltratează — ei, 
aceia, știți bine la cine mă refer, evit să dau nume, înțelegeţi 
de ce —cum maltratează, spuneam, spuse vorbitoarea în 
cuvîntul său, adevărul, experimentul, istoria şi regnul. 

Nu, prieteni. E timpul să vedem lucrurile aşa cum sînt, 
constructiv cînd e vorba de construcții, întemeiat cînd e vorba 
doar despre temelie, cu răbdare şi tact, cu perspectivă reţinută. 
Mor după păşunile proaspete, nu mă dau însă înapoi de-a le 
căuta. Nu mai pot după priveliştile largi, darnice, însă nu pre- 
get să ridic capul şi să le cuprind de la înălțime, chit că înăl- 
area și cuprinderea solicită ceva efort. Dar bine, prieteni, 
de efort a fost nevoie cînd eram oameni, de efort avem trebuință 
astăzi, și vă pot asigura că nici păşunile, nici depărtările nu ne 
vor sta la picioare, ca turta de mei, fără un efort susținut şi 
calificat. Ieri eram la Melbourne, mîine vom fi foarte departe, 
la Nisa şi Monte Carlo, cum, frumos a spus aici unul dintre 
participanţii la colocviu. Practic, în lumea modernă nu mai 
sînt distanţe, iei arca lui Noe diseară, din Singapore, mîine în 
zori ieşi pe uscatul Araratului şi familia te urmează... Difi- 
cultăţi ? Povara sacului cu fîn şi puţin rău de mare prin Bahamas, 
la triunghi, ca să nu-i contrazicem pe specialişi şi să le periclităm 
pîinea... O baie bună la hotel, cîteva filme înviorătoare, o 
plimbare cu trăsura cu cai (starea lor să n-o deplingem, făcură 
totul ca să rămînă robi) și buna dispoziţie a revenit, Pot inter- 
veni de-acum o mie de poveri cît samarul lui Ibrahim — 
simpozioane, congrese, reuniuni inter şi para, condiția fizică și 
condiţia propriu-zisă nu se mai deteriorează. 

Ce voiam să vă spun? Într-un cuvint, spuse vorbitoarea, 
vreau să subliniez că, la toate aceste împliniri, rîvna savanților 
n-a făcut cît truda servanţilor şi, ca atare, ăsta era mersul 
normal. Numai cine nu ştie, rămîne ignorant. Nu iese fum unde 
nu-i foc. Cîmpul alb, oile negre. Nu da omului ce se cuvine 
pomului. Vorba bună, sărăcia mutului. O singură minte divină. . 

Cu această scurtă paranteză, pe care am socotit-o necesară 
ca să subliniez ce mai era de subliniat, spuse în încheiere vor- 
bitoarea, concluzionez că oricum moartea nu ne-ar fi cruțat, 
fie de rămîneam deştepţi, fie de dormeam somnul lung al câinelui 


35 


de mai sus. Nu puteam trăi şaptezeci, o sută, o sută şaptezeci 
de ani, cifre pe care le-am fi împlinit acum. Morți am fost şi 
morţi rămânem, deşi starea în care ne aflăm e calitativ superioară 
celei dinainte, căci oameni nu mai vrem să fim, ferească 
Dumnezeu, nu ne-a servit la nimic aşa-zisa condiție umană, 

O singură întrebare: era oare absolut obligatoriu să cadă 
bomba atomică şi să ne spulbere în vînt ca să ajungem la înţe- 
lepciunea de acum? 


XXII. Cer permisiunea să intervin în replică, spuse 
Septimius, nu spre a spune în esenţă altceva decit a subliniat 
şi a resubliniat antevorbitoarea mea, madam girafă Cornelia 
Filogenis, care, întîmplător îmi este şi compatriotă, ea locuind 
girăfăria din vest, iar eu, ca umil ornitorinc, ducîndu-mi viaţa 
în est, pe coastă, deşi e impropriu spus, căci toată Australia 
noastră e numai coastă, inclusiv interiorul... 

Mă înscriu în replică spre a sublinia că, personal, eu sînt 
nemulțumit. O spun sincer aici, de ce să vorbesc pe la colțuri: 
nu-mi convine ciocul, nu mă simt bine să fac ouă şi să-mi 
hrănesc odraslele cu lapte, ca vaca... Ceva în neregulă cred 
că stă ascuns în afacerea asta şi nostalgia după neinteresanta 
viață de om mă chinuie şi mă doboară... Om! Cineva, un 
tip care nici el nu-şi prea da bine seama ce însemnează exact 
cuvîntul, a căzut odată pe spate spunînd: ce mîndru sună! 
chestie pe care unul a luat-o la analiză structurală şi a dus-o 
la toate consecințele, a se vedea amănunte în Mişu Michelet, 
fratele istoricului. , . 

Dar om cred că însemnează cu toate acestea ceva... Scu- 
zați-mi neprecizia, iertați-mi ocolişurile, mă împiedică de-a 
fi la obiect pliscul de rață şi revolta reziduală, pentru că nu 
mă pot resemna de a fi căzut ca un bleg victimă atacului de 
la Hiroşima, cînd nici la Hiroşima n-am fost, nici vîrsta comba- 
tanţilor n-am atins-o. Eram copil de pescari trăitori în Oceanul 
Indian, îmi însoțeam adesea tatăl în trudnicele călătorii pe 
valuri, în zori, dădeam o mînă de ajutor oamenilor la trasul 
talienelor şi la culegerea ierburilor tămăduitoare agăţate de 
unelte, și tata îmi dădea un ban de argint pentru ajutorul acela, 
însoţindu-l întotdeauna de îndemnul de-a crește mare şi de a 
A folositor tuturor. Cind am devenit bărbat, am călătorit 
singur, am. străbătut oceane mari şi munţi înalți. Am cunoscut 


36 


mulțime de oameni şi, văzindu-i cum își cîştigă pîinea, m-am 
simţit frate cu ei şi le-am păstrat imaginea în inimă, şi i-am 
iubit. Oh, e grandios simțămâîntul să te simţi oriunde, între 
oameni, frate şi prieten, căci nu e casă mai încăpătoare decît 
pămîntul şi pretutindeni eşti acasă. 

Ceasul rău m-a purtat într-o zi la Singapore, unde cineva 
îmi promisese să mă ia pe vasul lui într-o călătorie în jurul 
lumii, Se căuta un marinar destoinic, care să ştie cum se conservă 
peştele tot atît de bine cum se citeşte sextantul, care să se des- 
curce la tabinet aşa cum se descurcă la telegraf, un om, dom- 
nilor. Eram acela şi mă oferisem ca atare. O simplă probă pe 
bord, şi comandantul şi-a dat seama că nu sînt frizer (în paran- 
teză fie spus: tund ca un specialist, ba în Beirut am şi coafat — 
era o franțţuzoaică extrem de îngăduitoare). Fericit că voi lucra 
şi că voi vedea lumea, am pornit-o hai-hui prin oraş să-mi 
cheltuiesc cu folos acontoul, mari pregătiri nu făcea un tînăr 
ca mine... Era curînd după-amiază, cînd am întîinit pe bule- 
vardul marilor magazine coloane uriașe de oameni ce opriseră 
circulaţia și aduseseră pe aproape o grămadă de poliţişti. 

M-am lămurit curînd despre ce era vorba: oamenii mani- 
festau împotriva atacului american de la Hiroşima, mii de 
pancarde avind desenat simbolul oribilei bombe înnegreau 

srul tropical, un vuiet ca talazurile mării ducea spre o piață 
strigăte de avertisment şi hotărirea de-a nu mai îngădui. 

M-am atașat mulţimii, pentru că aveam încă cinci ore 
pînă să mă îmbarc, am vorbit o vreme cu o tînără cu o piele 
da regină vizigotă, am întârziat în fața unei vitrine să admir un 
telescop pentru amatori şi, în cele din urmă, am ieşit din rîn- 
duri ca să beau o cafea. În drum spre cafeneaua de pe strada 
ce duce la port, un individ cu cicatrice pe chip m-a oprit, mi 
s-a adresat într-o limbă pe care nu o cunoşteam, apoi, fără nici 
un motiv, mi-a înfipt în inimă pumnalul pe care-l ţinuse pînă 
atunci sub haina de doc. Am apucat să-l văd însoțindu-se cu 
încă doi şi dispărind împreună într-un automobil... Fără 
îndoială, explozia de la Hiroşima, din 1945, fusese pricina... 

Aş fi vrut să rămîn marinar, acceleratorul de celule m-a 
prelucrat — nu ştiu dacă utilizez corect termenul — şi m-a 
făcut ornitorinc. Sînt un exemplu de felul cum soarta îşi bate 
joc de un om! 

Atit am avut de spus, spuse Septimius. Aș fi vrut să re- 
ţineţi că bolile, foamea, căldura şi frigul excesive, cele o mie 


37 


de primejdii ce pîndesc la tot pasul, chiar bomba cu hidrogen, 
nu mă pot clinti din dorinţa de a redeveni om. Mă mulțumesc, 
domnilor, şi cu o floare, numai să ştiu că lingă degetele care 
mi-o oferă se află o inimă omenească, 


XXIII. Aşa cum le-aţi înfăţişat aici, lucrurile sînt cît 
se poate de bine așezate, spuse lulius Caesar, şi, cu toate că 
nu mai joc un rol important, ca odinioară, în administrația 
treburilor peninsulei, mă bucur ca de propriile mele înfăptuiri 
cînd văd că fiecare îşi are blana dorită, coada rîvnită, ciocul 
potrivit, laba cea mai lungă, ochii cei mai ageri şi opiniile cele 
mai liberale, Oricâte eforturi aş fi făcut la vremea mea, este 
sigur că nu realizam o mai bună întocmire, ca să spun că nici 
Ford cu sistemul lui n-ar fi ajuns, îngrămădind toate metodele 
şi experimentînd toate procedeele, la mutații mai categorice 
şi la mulțumiri mai universale. Eu, împăratul lumii, mă înar- 
masem cu mijloacele de distrugere cele mai perfecţionate ale 
timpului, obținusem chiar — prin spectaculoase furturi şi 
operaţii secrete — maşina de bătut ţinte a germanilor, dar 
Arma mi-a lipsit pînă la căderea mea sub pumnalele conjura- 
ţilor. Într-un anume fel, moartea mea a fost şi inoportună și 
ridicolă, căci nu aveam nevoie decît de un an şi cîteva luni 
pînă să pun la punct gămălia cuielor, ca ele să se numească 
ținte, şi să fac praf și pulbere trufia englezilor şi îndărătnicia 
lui Herbert Parkinson. Ridicolul a rezultat din situația că cu, 
posesorul celei mai teribile arme, ale cărei butoane de comandă 
urmau să fie instalate la căpătiiul patului, și lîngă hubloul cu 
perdeluțe al lecticei, nefiind nevoie decit de a apăsa cu arătă- 
torul în caz de urgență, am fost ucis cu demodatul pumnal. ., 
Și, ca să se dovedească vorba străveche că împărații nu sînt 
învinşi prin arme, ci prin ridicol şi singurătate, pumnalele 
care mi-au străpuns pieptul, cu toate că purtau marca Solingen, 
nu fuseseră ascuţite cum trebuie, nu împungeau corect, cu 
alte cuvinte randamentul lor lăsa, ca şi fiul meu Brutus, 
de dorit. Apăsau băieţii de li se învineţiseră palmele, fibrele 
togei se opuneau, ți-era mai mare mila de neputința lor. Am 
strigat: unde e vitejia romană, unde sînt braţele de oțel care 
ucideau fără cuţit? După cum probabil vi s-a raportat, a fost 
nevoie să le dau o mină de ajutor spre a-şi duce la capăt misi- 
unea, ridicolul intervenind pentru a treia oară cînd cu o mînă 


38 


îmi apăram pieptul, iar cu alta căutam un loc disponibil în 
care pumnalele boante să se înfigă. Oho, a fost o istorie chestia 
asta! 

De cînd mă lasă rece treburile publice, amintirea eveni- 
mentelor de-atunci nu mă mai doare, nu mă mai indignează. 
Oamenii sînt acuzaţi de inconsecvenţă, efect al prea frecventei 
schimbări a sentimentelor. Eu cred că se exagerează şi o dovedesc 
cu întîmplarea de mai înainte: timp de ani şi ani am primit 
îmbrăţişarea supușilor şi n-a fost altfel nici în ultimele mele 
clipe, cînd tot de-o îmbrățişare a fost vorba, chiar dacă în 
acest caz între inima celui ce o dădea şi a celui care o primea 
se afla întîmplător o lamă de cuţit cu ascuţişul (bont) spre 
cel ce vă vorbeşte acum. Nu pot merge mai departe înainte de-a 
mărturisi că o durere încă păstrez: la metamorfozarea trupului 
meu în șoarecele de cîmp pe care îl aveți în față, împunsăturile 
s-au păstrat, blăniţa îmi este depreciată, zdrențele de pe lături 
mă cam împiedică la mers, şi unele daune morale mă urmăresc — 
căci un Ion sau un Victor te judecă după îmbrăcăminte, atît 
le pasă lor că ai fost cuceritorul lumii... Odată, un asemenea 
mitocan, zvârlind cu sapa după mine a strigat: « Piei, zdrenţă- 
rosule»! N-a fost elegant din partea lui... 

Avînd în vedere situaţia şi oferindu-se aici ocazia de-a ne 
formula sincer dorinţele, îmi permit şi eu să-mi expun idealul, 
pentru că — dacă în calitate de împărat îmi fixam obiective, 
în calitate de şoarece de cîmp nu pot să-mi schiţez decit 
idealuri — şi acesta, în puţine cuvinte, ar fi următorul (avem 
în vedere posibilitatea de-a deveni obiecte, nu-i aşa ?): 

Aş vrea să fiu biluţă de sticlă într-un flacon de dezodorant 
Piner, aş vrea să fiu un tren-farfurie, aş vrea să fiu trapezist (ă) 
într-un circ de mare renume, aș vrea să fiu controlor financiar 
cu un frumos ochi de sticlă... 

Mai tare? Nu se aude? Dar eu vorbesc destul de puternic, 
stimaţi senatori, nu e vina mea că difuzoarele ţiuie şi păcănesc. 
Îi rog pe cei ce nu mă aud să vină în primele scaune, apropierea 
fizică nu mă intimidează... Doriţi mai rar, ca să notați? Dar 
nu se stenografiază? Sînt absolut dezolat! Pînă cînd, oare, 
Catilina, vei abuza de răbdarea noastră şi vei face şedinţă aparte 
în colţul derbedeilor din Nomentana şi 'de pe Aventin? 
În fine, voi enumera mai rar, în pronunția clasică, scandat 
dacă vreţi, în versuri dacă vă e pe plac, — nu numai cățelul 
Nero ştie a face versuri: 


Aş vrea să fiu peştişor de lemn 
Aş vrea să fiu rețea de cale ferată 
Aș vrea să fiu bolț de piston şi ambielaj 
Aş vrea să fiu combinaţie în care să intre 
şi fratele lui Rockefeller 
Aş vrea să fiu... 
Și cu aceasta am încheiat, mulțumindu-vă pentru atenţie, 
salve populusque romanus 
... stîncă de granit pe care fulgerele să nu o crape, 
maşinile de tocat să n-o toace... 


XXIV. Acest Kaiser spărgător mărunt de hambare, 
palavragiu de rînd şi, cum bine spunea cineva, rozător de mori 
de vînt, spuse Quintilianus Sextus Opel, se dovedeşte încă o 
dată fățarnic şi insinuant. Temător pînă la demenţă de cursa 
cu dinţi şi de griuşorul otrăvit, individul vorbeşte foarte liber, 
avocăţeşte, despre cuţit şi, pe deasupra, crezînd că noi i-am 
uitat trecutul, pofteşte la masa noastră să-și însuşească merindele 
cele mai valoroase... Adevărată bestie imperialo-moşierească! 
Cine scoate din arsenal cuțitul, vrea el să spună, de mașina cu 
ţinte de țintuit va sfirşi. Ei bine, spunem noi — şi cînd spun 
noi mă gîndesc la oamenii cinstiţi din acest conclav — nu de 
cuțit, ci de cursă de sîrmă vei sfîrşi, Dixi. 

Nu e de competența mea, şi nici n-am intenția să marșez 
în acest sens, să-i dau un răspuns stafiei care odată bintuia 
prin Europa. Eu am să mă ridic deasupra pasiunilor mărunte, 
intereselor personale, şi am să răspund tuturor acelora care... 

Mai tare? Nu se aude la balcon? E de mirare, am o voce 
puternică, vorbesc rar şi numai în microfon... Dacă stația 
este prost întreținută! Trebuia să mă fi anunţat de ieri, veneam 
eu cu specialiştii mei 8%... Grupul de viezuri ai lui Sextus 
Pompeius chiţăie tot timpul, nu mai prejos se lasă grupul de 
şorecari ai lui Lentulus Catulus Acer... Ce e debandada 8 asta ? 
Unde ne trezim? Renunţ indignat a mai continua... Dixi. 


XXV. Regretabila boicotare 5 a colegului meu mă aduce 
sus, în faţa domniilor-voastre, spuse generalul Felicianus 
General Motors. Acum o jumătate de oră eram în misiune 
în Guadelupa, lucram cu Macedoneanu 88 la treburile noastre 


40 


paşnice, cînd am citit în gazete că, organizaţi în grupuri înarmate 
şi bande fără căpătii, javrele lui Pompeius şi Catulus Acer 
s-au dedat la terorisme şi injurii neparlamentare, în plin Senat. 
Am venit pe calea aerului şi, chit că turbulenții și-au luat 
răsplata meritată 8° pentru miîrșavele lor acte, simt de datoria 
mea să vă atrag atenţia... Nu sîntem oameni, prieteni, con- 
duita noastră nu trebuie să mai dea tribut confruntării de pasiuni, 
actele noastre nu trebuie să mai fie o rezultantă a retrogradelor 
porniri individuale. Cazul Brutus nu trebuie să se mai repete. 
Noi sîntem bio-electro-celularo-hibrizi (ce mîndru sună această 
firmă!) şi ca atare, e recomandabil să nu ne lăsăm tîrîți nici 
în mocirla subiectivismului, nici în văioaga neotomismului sau 
enterocolitei biseptice, dimpotrivă, să ne ridicăm, tot mai sus, 
tot mai îndrăzneţ, în azur şi printre aştri, să cîntăm aleluia, 
să cădelniţăm căţuia %, să preamărim şi să redimensionăm. 

Dixi, spunea colegul meu. E şi nu e aşa, şi-mi pare rău 
că sînt nevoit să redeschid discuţia; este aşa, avînd în vedere 
că fiecare posedă o rațiune şi o conştiinţă, conştiinţă extra- 
corporală, independentă, înzestrată cu discernămînt şi dacă e 
vorba de arma criticii, înarmată pînă-n dinţi; nu este aşa, 
pentru că dumneavoastră sînteți datori să vă vedeţi de treburile 
voastre, să vă ţineţi vizuinele curate —să nu fie zgirie-nor 
mai frumos ca al dumneavoastră, să vînaţi raţional, să lucraţi 
harnic la galerii, cuiburi, muşuroaie, la maşina de tricotat, la 
aparatul de sudură, la macaraua de o sută de tone, la benzile 
rulante ale abatoarelor şi fabricilor de paraşute şi să urmăriţi 
cu competenţă sporită serialul de sîmbătă seara şi programul 
13, să urlaţi şi să behăiţi cît veţi pofti la lună, în nopţile cu lună, 
la arbori, în grădinile cu arbori, la stele, în zilele faste cînd se 
lansează rachete de la poligoane, în zilele de post, cînd vorbeşte 
la radio cardinalul de Hollywood, în duminicile de dulce, 
cînd se-aduce frişcă la cofetării... Bunăvoinţa federală 9! să vă 
stimuleze să faceţi glume, iar sexul frumos să vă îndemne a 
spori cu noi detaşamente corpul select al Senatului. Senectutea, 
spunea Cicero, se obţine într-un număr apreciabil de ani... 

Am văzut aseară un film 2, mi se pare că deţine şi un Oscar, 
scenariu bun, dialog vioi, muzică antrenantă, ritm alert şi joc 
actoricesc fără reproş. Dar, cu părere de rău, subiect completa- 
mente inacceptabil — din cauza abaterii lui grave de la reali- 
tăți. Reieşea că și regnul nostru transregnal mai lucrează în 
birouri... Se aluziona că păsări (sau aproape păsări), animale 


41 


(sau aproape), insecte (sau aproape animale) stau închise în 
bănci, administrații, cabinete, comptoare, seifuri, arhive, după 
ghişee, după machete şi refuză să ia aer proaspăt în pădure, 
în apă, sub pămînt şi pe tăpşane şi păşuni. Vezi, Doamne, 
regizorul văzuse dincolo de imediat şi acum transplanta ca în 
agricultură... Dar nu luase contact cu speța cea vie, cu noi 
toţi, nu făcuse totul ca să vadă, lentila aparatului îi era aburită 
de lacrimile cu care ne plingea soarta (rîsete în sală, vii strigăte 
de aprobare). Nu, prieteni, biroul a fost de mult trimis la lada 
cu gunoi, printre altele şi pentru motivul că scrisul şi cititul 
oamenilor au fost pe veci desființate în lumea noastră super şi 
ultra, noi am păstrat doar lectura bancnotelor cu cifre multe 
şi am conservat numai mărturia pe bandă magnetică. Un şoarece 
cult ştie să discearnă între o bucată de mămăligă şi un bob de 
hamei (rîsete, aplauze prelungite). Oamenii procedau, cînd 
aveau treabă cu cineva, la convocarea lui într-un birou. Discutau 
acolo, între hârtii şi cerneluri împuţite, pînă ce interogatul 
sfîrşea fie intoxicat, fie prin înăbușire. La birou? Noi am coborit 
pe scări şi cu liftul, în teren, discutăm cu pasărea sub pomul ei 
din grădină, cu cățelul în uşa coteţului său, sîntem prezenți 
oriunde şi oricînd, şi găina ne dă locul pe ouăle peste care a 
căzut cloşcă (risete, strigăte de bravo). Iar cînd vine ora să 
încheiem discuția şi vizita s-a terminat, cel care pleacă la birou 
e trimisul federal şi nu viezurele sau găina, care îşi deretică şi 
pe mai departe, cu acelaşi sîrg şi cu pricepere, vizuina şi cuibul 
răvăşite de discuţiile prietenești. Vă asigur, iubiți confraţi, că 
biroul a fost scos definitiv din inventarul poienilor, livezilor 
şi luncilor noastre şi, dacă avem totuşi nevoie de mobilier, 
cînd discuţiile au sfîrşit prin a lăsa cuiburile şi vizuinile vraiște, 
de paturi şi nu de birouri avem nevoie (strigăte aprobatoare, 
aclamații). 

Şi acum: la coteț! Vorba lungă, penuria şi criza ciclică %. . . 
Să tragem toate învățămintele din cele întimplate de dimineaţă. 
V-a vorbit din Azore generalul Felicianus General Motors, 
la noi este acum ora 3 după-amiază, la dumneavoastră 21, 
să auzim de bine, ham-ham! 2% 


XXVI. Din cauza regulilor şi rigorilor stilistice, multe 
experienţe esenţiale ale vieţii, precum şi cunoştinţele folosi- 
toare pretinse de mersul înainte al formelor civilizaţiei, nu 


42 


ajung să se ţeasă în cuvertura textelor, spuse Aenius Acidus 
Acer, tot aşa cum unele coline din jurul Troiei nu parvin să se 
înscrie pe întinsul hărții din cauză că nemţii lui Schliemann 
nu ştiu să folosească tușul chinezesc. Presupun că aici este 
vorba şi despre disprețul aristocratic al unor autori consacraţi 
față de temele minore %. Regretabil, pentru că, în acest fel, 
stocuri masive de informaţii rămîn blocate în seifurile unei 
singure generații, unei singure familii, uneori ale unei singure 
persoane şi, avind trebuinţă, să zicem, de cocă de lipit, în lipsa 
unei reţete transmisibile, fiecare epocă şi fiecare comunitate 
trebuie să o ia de la început, să-şi chinuiască mintea şi ucenicii 
pînă la regăsirea pastei de făină descoperită şi îngropată de 
înaintaşi. Este şi cazul procedeului utilizat pentru prepararea 
oţetului de prune. Personal am colectat, toamna trecută, o 
vadră de prune putrede, am așezat fructele în borcane, am expus 
borcanele razelor soarelui. Cînd a fost să pun capacul, m-am 
aflat dintr-odată într-o situaţie cît se poate de inconfortabilă, 
neştiind dacă fermentul vine singur ca să se apuce de lucru şi 
să-şi desăvirşească misiunea, sau eu sînt cel chemat să-l aduc 
de urechi, cu vorbe bune, în recipiente, Ştiam că o mătușă din 
partea mamei prepara un oţet de prune minunat, util atît în 
salată, cît şi la cataplasme şi batjocuri, pentru bolnavi sau 
crucificaţi. Mătuşa nu apucase să pună pe hirtie felul cum pro- 
cedează, căci biografia ei debutase în anii cumpliţi, privaţi de 
răgazuri, ai Războiului de o sută de ani şi se împlinise în epoca 
memorabilelor bătălii ale Războiului de treizeci de ani, cînd 
se şi stinsese, iar despre ştiinţa ei de carte se pot face prea puţine 
afirmaţii. Nepoatele, verişoarele, cunoscuţii au ignorat, pesemne, 
ştiinţa mătuşii, sau au rămas surde la pretenţiile ei de brevetare, 
bănuind-o imitatoare exaltată a inventatorilor şi escrocilor de 
care era plină epoca (cine n-a ris de un Denis Papin sau de 
Galileu, veleitari ţintind să trăiască fără muncăl), persoanele 
numite, e de presupus, au preparat oţetul pe care ea îl prepara, 
refuzînd să-i acorde şi drepturile de autor, ar fi fost prea mult %. 

Într-o situaţie inconfortabilă s-a aflat şi un cunoscut al 
meu, general de brigadă în ultimul război mondial, care, cu 
toate studiile lui strălucite la Saint-Cyr, n-a ştiut niciodată 
cum se cîştigă o bătălie, pentru că secretele loviturilor decisive 
nu i-au fost transmise expres de nici unul din marii coman- 
danţi de oşti de dinaintea lui, şi Alexandru, şi Iulius Caesar, 
aici de față, şi Napoleon preferînd să coboare măreț în mormînt 


43 


cu procedeele lor cu tot, decît să le împărtășească şi altora. 
Generalul a pierdut toate bătăliile. În asemenea mod îl cuprin- 
sese ciuda că nu posedă reţeta, că în ultimele lui confruntări, 
mai curînd îi blestema pe marii lui înaintaşi, decît îşi distribuia 
comenzile şi indicaţiile. Şi persoanele pe care le-am amintit 
n-au fost, după cum se ştie, nişte analfabeți, cum fusese mătușa 
Războiului de o sută plus treizeci de ani; aveau ceva carte, au 
şi scris cîte un comentariu, cîte un jurnal de front! Mare, 
ireparabilă pierdere pentru ştiinţa strategiei! 

Zilele trecute mi-a venit rîndul să ofer o masă cercului de 
personalități care îmi cultivă prietenia: am avut trebuință 
de-o schemă de precedenţă, pentru a nu pune la masă un fost 
rege alături de-o precupeaţă. Ei bine, a fost imposibil să aflu — 
în lucrările de specialitate, tratate de ceremonii, manuale de 
bucătărie, memorii, scrieri de ficțiune etc. — informaţiile 
călăuzitoare. Mi-am amintit de o rudă a mea, Baldovin de 
Syracusa, care nu-şi ofensase niciodată oaspeţii în asemenea 
împrejurări. Dar Baldovin de Syracusa, care, în treacăt fie 
amintit, purta şi porecla Porcu, se dusese cam de mult pe 
lumea cealaltă, cere-i sfatul dacă aveai cum... Am aflat pre- 
ţioase sfaturi la o cunoştinţă mai apropiată, născută pe la 
1300, în Italia răsunătoarelor banchete; priceputul organizator 
de festivități îşi prelungise viaţa cu cîteva secole, ca să apuce 
să-mi transmită tot ce ştia. A fost înghiţit de un crocodil”? 
congolez, în Africa tuturor posibilităţilor, unde îşi efectua 
concediul, tocmai cînd să-mi transmită esenţialul: cum pot 
fi măcelăriți comesenii. În cele din urmă, m-am adresat șefului 
de ceremonial aflat pe statele de salarii ale unui conte scăpătat 
din Austria; cel solicitat mi-a oferit toate îndrumările (ce s-au 
dovedit de un folos neînchipuit), interzicîndu-mi însă categoric 
să notez pe hîrtie cunoștințele împărtășite, ordinea optimă de 
precedenţă. L-am întrebat de ce nu scrie el, ar binemerita de la 
patrie şi s-ar alege și cu ceva parale de la ediţiile succesive. 
Mi-a răspuns că nevastă-sa, căreia îi repugnă ştiinţa şi se încrede 
doar în inspiraţia divină, l-ar dibui şi l-ar chelfăni oho, oho! 
praful s-ar alege de cojoaca luil... 

Ce-am vrut să subliniez în intervenția mea? Am vrut să 
subliniez că civilizațiile pierd întotdeauna o parte din cunoştin- 
tele pe care le-au dobîndit, că suma totală a acestor cunoştinţe 
este egală cu patratul minus unu al ariei cercului folosit la încer- 
cuirea lor. Şi, ca să fiu mai explicit, vreau să subliniez că istoria, 


44 


în ciuda regulii că toate fenomenele evoluează de la simplu la 
complex, recade adesza de la complex la simplu, principiu 
ce a mai fost semnalat de cîţiva din antevorbitorii mei. Practic, 
se poate afirma cu certitudine că aproape toate creşterile de la 
unu la zece sînt urmate de descreşteri de la zece la unu, cu 
pauză la trei pentru odihnă, redistribuire de atribuţii şi res- 
ponsabilități şi reconsiderări istorice pe măsură. Reiese, spuse 
în încheiere Aenius Acidus Acer, că este perfect posibilă 
stingerea unei civilizaţii şi reluarea preocupărilor de la capăt, 
de la scîndură şi ciocan, căci lumile se recompun fără încetare 
o dată la un număr fix de ani, să zicem de la opt pînă la cinci 
mii... 


XXVII. În cuvîntul meu, spuse Linus Pauper, mă voi 
referi cu precădere la problemele morţii, fenomen cu atît mai 
des întîlnit, cu cît la producerea lui conlucrează aproape întreaga 
lume vie (căci rareori se întîlnesc indivizi care să refuze să-și 
aducă propria contribuţie). Lucrul ce ne întîmpină din capul 
locului, cînd ne aplecăm să studiem aspectele morţii, este că, 
în timp ce viața ocupă doar un îngust sector al timpului în 
dialectică derulare (timpul prezent), moartea e stăpină absolută 
pe toate celelalte (de la zidirea lumii pînă mai ieri). Decurge din 
aceasta o primă constatare : istoria, adică desfăşurarea faptelor 
consumate, este o ştiinţă a morţii, referindu-se excesiv la 
obiecte şi evenimente dispărute, considerînd glorii şi împliniri 
sancţionate fără excepţie de trecerea lor din viaţă. După cum 
se ştie, comensurabile nu sînt decît mărimile asupra cărora 
putem interveni cu observaţii directe. În acest caz, ce încredere 
să acordăm unor fapte şi persoane care, din cauză că au dispărut 
demult sau nu ne-au transmis decît mesaje şi vestigii erodate 
de agenţii destructivi, scapă sistematic controlului şi aprecierii ? 

Sînt de acord că memoria păstrează unele informaţii despre 
ceea ce a fost şi s-a petrecut. Dar memoria e zbanghie, labilă 
şi în veci mişcătoare, ca orice lucru care e viu %8; oglinda ei 
înșelătoare ne pune în faţa unor imagini trădate, înclusiv 
memoria scrisă şi împietrită, căci, să nu uităm, între eveni- 
mentul văzut şi scrierea sau cioplirea documentului, inter- 
vin o mulțime de evenimente diverse şi diversioniste, pro- 
venind din prezentul acut, momente deformatoare de impresii, 
infidele în totul şi în detalii. Decurge din aceasta că e o flagrantă 


45 


nesocotinţă să oferim celor ce au trebuință de învățăminte şi 
lumini circumstanţiale, imagini şi fapte strîmbe şi inoperante, 
exemplul unora care, lasă că au făcut ce au făcut doar ca într-o 
zi să crape ca orice muritor neînsemnat, dar au lăsat în me- 
moria noastră numai resturi şi deşeuri 9%, o grămadă de cenușă, 
din care nu poţi alege, oricît te-ai strădui, decît cioburi, tăciuni 
reduşi la tăcere, fragmente detracate de acțiunea bacteriilor 
anaerobe. Istoria este așadar etalarea expozițională a produselor 
încă nedigerate de țărină, vitrina straturilor superioare ale 
pământului devastat şi batjocorit de vietăţi 1%, acționînd unele 
impotriva altora şi toate împreună. 

Deşi omenirea cunoaşte o creștere progresivă şi, de la un 
timp, uluitoare a populaţiei, îi vor fi necesare cîteva milioane 
de ani pînă ce numărul ființelor va putea concura cifrele mor- 
ților acumulaţi, asta dacă războaiele, crimele, accidentele, 
bunăvoința diverselor persoane finalizindu-se în suprimarea 
semenilor, ca şi alte violențe, vor înceta să mai producă victime 
şi dacă, bineînţeles, computerele de atunci, spre deosebire de 
cele de pînă acum, vor funcţiona corect. Dar e de presupus, 
după experienţa deja dobiîndită, că vor interveni şi fenomene 
în stare să tulbure preliminările, de pildă apariția pe pămînt 
a unor ființe fără viață proprie, îndrumate şi manevrate de 
morţii care nu renunţă la atribuţiile şi habitudinile de care au 
fost derobaţi. E evident că cei în viaţă, stingheriți de exigenţele 
traiului, tot mai înalte pe măsura înaintării, şi dezorientaţi de 
asaltul noutăților, agasaţi de invențiile şi noile obiceiuri ale 
diferitelor grupări şi secte 191, ce nu încetează să-şi tot afişeze 
programele, n-au la cine să recurgă spre a-şi păstra integritatea, 
în afară de ajutorul celor ce s-au petrecut de-a lungul veacurilor, 
și atunci, acționînd după cerinţele vieţii, se îndreaptă cu disperare 
spre modelele morţii, spre locurile pe care cei dispăruţi le-au 
însemnat în drumul lor, spre operele lor — un pod măcinat 
de copite, un turn hărtănit de bombarde, o carte mucegăită, 
cu proverbe aproximative şi alte minciuni, un morman de 
bolovani închipuind o piramidă, o biserică din care odoarele 
au fost furate înainte de-a fi fost pus focul —, şi caută în ele 
semne şi indicii despre felul cum să se descurce și, mai ales, 
cum să moară la rîndul lor. Își dă oricine seama ce şi cît se 
poate extrage din vechituri şi ce falnice sînt îndreptările cu 
care se aleg! După cum s-a mai arătat, cultul morţilor (căci 
aşa se cheamă acest jaf masiv, din nu ştiu ce motive nepedepsit) 


46 


îmbolnăveşte categoria viajeră şi o slăbeşte apreciabil, se ra- 
portează victime noi, paseismul opreşte generaţiile tinere să se 
dezvolte în voie, pentru că cel ce se dedică mai mult traiului 
printre morți sfîrşeşte a fi anexat imperiului morţilor, ca Danzigul 
invadat de trupele Reichului cu hotare mereu modificabile. 
Dscurge din cele spuse pînă acum că singura cale de punere 
în concordanță a termenilor antagonici viață şi moarte este 
trecerea noastră într-un alt regn, unde moartea nu mai prezintă 
decît un fenomen neglijabil, mă gîndesc la paradisul păsărilor 
și al insectelor, şi, cînd va fi posibil, după infinite acumulări 
de pene şi găinaţ, la superregnul obiectelor mărunte şi al nisipu- 
lui. După cum, vă este cunoscut, nisipul e alcătuit din fire 
inombrabile, existenţa individualităților anonime nu intere- 
sează pe nimeni, privirea retrospectivă devine imposibilă, doar 
viiturile şi apele ştiu ce sublime sînt destinele pe care le răs- 
colesc într-un prezent continuu şi persistent. 


XXVIII. Titlul de dobitoc şi-l revendică mulţi oameni, 
puţini însă şi-l merită, ba aş putea spune că majoritatea îl 
necinstesc prin faptele lor, spuse Vitelius Improbus. Anatomic, 
omul e o caricatură a dobitocului: picioarele lui înjumătăţite 
parodiază fuga adevărată ; te izbeşte de la prima vedere neputinţa 
lui caraghioasă de-a realiza goana silvestră, cățăratul pe stâncă 
şi copaci, saltul peste văioage şi garduri, opintirea în jug și 
pătrunderea şoricerească prin gaură; capul ţeapăn şi uitătura 
mândră — mândrie imbecilă! — sînt dovezi ale desprinderii de 
concret şi hrană, de unde şi scăderea corespunzătoare a inteli- 
genţei lui, foamea nesătulă, buimăceala în operaţiunile de 
vînătoare (am auzit despre vînători soldate cu mai multe victime 
printre participanţi, decît dintre animale), deruta în stările de 
veghe şi insomniile endemice slăbindu-i simţitor funcţia de 
atac şi răbdare la pîndă 1%; coloana lui vertebrală, anchilozată 
la toate încheieturile, îi conferă un aer măreț, sub care însă se 
ascund spondiloze şi discopatii dureroase, ce stau la originea 
stării lui morocănoase, lipsite de gustul seninului şi al pers- 
pectivei ; are urechi ca şi noi, dar ce jalnică e lumea de tonuri 
şi foşnete pe care scoica degenerată leprinde; ochii, aşezaţi 
prea departe unul de celălalt, şi în acelaşi plan, nu disting 
nimic în întuneric, iar sub razele soarelui văd totul turtit și 
neinteresant; nu poate fi vorba de nas, deşi unele exemplare 


47 


il au proeminent, podoaba aşezată ori prea sus, ori prea jos, 
n-are cu siguranţă terminațiuni nervoase, dovadă că adulme- 
carea îi este necunoscută 10, cît despre avertismente, ele nu 
vin niciodată la timp şi la obiect, ceea ce şi face ca, în multe 
împrejurări, posesorul să se afunde pînă la sprincene în mur- 
dărie, fără să-i identifice duhorile ; cea mai tristă invaliditate 
apare lipsa părului şi a cozii, care îl redau gol şi nearticulat, 
vulnerabil la intemperii şi la dezechilibru, cu toate urmările 
cunoscute (maladivitate perpetuă, caracter dubios, frică nejus- 
tificată sau imprudenţă în acțiuni ce solicită precauţie, abilitate, 
precizie).  Inexistenţa cozii îl face dizgrațios, şi-i prezintă 
gudurătura o scălimbăială, căci se gudură pe lîngă cei puternici 
de o sută de ori mai intens decît noi; lipsa cozii îi reduce 
corespunzător posibilităţile de exprimare (lătrătura lui, silabică 
şi monotonă, seamănă mult cu jeluirea unei hiene); cînd e 
bucuros, schițează un fel de rictus penibil, ce aduce cu rînjetul 
nostru, toți dinţii (şi ce dinţi prăpădiți!) ieşindu-i pe buze ca 
la ciupercile otrăvite ; cînd e trist, muşchii feţei îi cad ca puii 
de rîndunică din cuib, mai mare tristeţe de tristețea lui! 
Individul n-are nici gheare, nici copite, doar un fel de mănușă 
moale şi rece, adesori udă, cu care încearcă zadarnic să se ajute ; 
strădaniile lui nu reușesc să se concretizeze în sensul dorinţei, 
mănuşile se împiedică în toate nimicurile şi bănuiesc că, din 
disperare, neputind să-şi obţină hrana, ajunge să încleieze 
scaune şi mese, să bată tabla pe acoperiș, să scrie, să răscolească 
clapele pianului, să se piardă în operaţiuni ceasornicărești 
(cui prodest?), să-şi amîne la calendele grecești poftele, prefe- 
rinţele, visurile de muritor. Un organ important al vieţuitoarelor 
este limba: limba lui iese aproape atrofiată, un apendice care 
îl împiedică să spună ceva limpede (căci urletul pare mestecat, 
mîriitul un fel de sforăitură ineficientă, chemările o bilbiială 
sfielnică). Asta din cauză că nu profesează, ca noi, păscutul 
în aer liber, sau rosul oaselor, sau atacul la gît, sau dizolvarea 
bulgărelui de sare... ; infirmitatea e vizibilă şi inspiră mila 
mai ales cînd, cu toată dorinţa lui de-a linge, nu izbuteşte 
decît să îmbăloşeze — eu nu ştiu cum se spală, bietul, şi cum 
îşi rezolvă problemele intime... Presupun că e foarte murdar. 

Foarte supărător în toată povestea asta e faptul că omul 
nu-şi dă seama de neputinţa şi slăbiciunile lui: nici o vietate 
mai tembelă, mai mizerabilă. În toamna lui 28, cineva m-a 
întrebat (era, dacă nu mă înşel, la congesul viţeluşilor de lapte), 


48 


cum de-am acceptat să trăiesc în tinereţe condiţia precară şi 
dezonorantă de om. l-am răspuns că am trăit-o nevoit de 
împrejurări: eram orfan, cunoscusem foamea, bătusem za- 
darnic pe la toate porţile în căutarea unui stăpîn şi a unui 
pumn de tărîțe!%, Exasperarea m-a obligat la compromisuri. 
Dar cît de fericit am fost cînd am putut deveni vită şi cît de 
bucuros am fost cînd1%, apăsînd copita în noua existență, 
am uitat cum fusese, din ce pricini nu mă realizam, prin ce 
ocean de suferințe înotasem. 

Să nu ne despărțim, prieteni, înainte de a înscrie în rezoluția 
acestui important colocviu decizia noastră hotărită de-a nu 
lăsa, nicăieri şi niciunde, să se adreseze în neştire apelativul 
dobitoc. Cu atît mai puţin omului, care face totul spre anu-l 
merita, 


XXIX, Fie-mi iertat că întervin cu unele precizări filo- 
logice, doar la prima vedere mai puţin legate de chestiunile 
puse în discuţie, spuse Renatus Silvester. Şi eu am fost om — 
n-aş mai fi fost! — şi eu am cunoscut speța și m-am izbit de 
ea — cum spune poetul — şi eu am cules, de-a lungul anilor, 
o mulțime de observaţii interesante privitoare la aspectul, 
fiziologia, mărginirea şi neproductivitatea lui. Am fost de faţă 
în cîteva împrejurări, cînd unul s-a adresat celuilalt cu dobi- 
tocule, vită-ncălțată, javră, potaie, cotarlă, măgarule! Din 
analiza structurală a textelor reiese că nu este vorba despre un 
apelativ, despre recunoaşterea unei stări de fapt, sau despre 
începutul şi sfîrşitul unui elogiu. Aşa cum înjurătura de Dum- 
nezeu, paşte, grijanie şi, foarte frecvent, de mamă şi moaşă, 
nu indică în nici un fel o concepţie sau atitudine privitoare la 
credință sau statut familial, ele dînd mai curînd măsura unei 
stări de spirit de moment, unei iritaţii, recursul la termeni 
desemniînd regnul animal n-are nici un raport cu neamul 
nostru şi nu indică vreo judecată sau vreo apreciere asupra 
categoriilor care îl alcătuiesc. 

Omul e o ființă resemnată — puţine idealuri și dorinţi 
rezistă măcinişului vieţii —, astfel că bruma de inteligență pe 
care o posedă n-o foloseşte decît să-şi tot reducă, să-și ajusteze 
şi să-şi redimensioneze 1% proiectele şi pretenţiile, ajungind de 
timpuriu la concluzia că e preferabil să-şi spună că nu le-a avut 
decît că le-a conceput vreodată, A deveni animal este un vis 


49 


prea înalt, cum înaltă este ideea că ar putea atinge măcar 
jumătate din perfecțiunea divină, cu care se amăgeşte încă din 
anii copilăriei, printre poveşti, şi în acest caz avem de-a face 
exclusiv cu automatisme verbale, strigările fiind deopotrivă 
impersonale, paracategoriale şi, recunoscîndu-li-se originea 
obscură și ineficienţa practică, ex-orbitante, 

Spre deosebire de animale, omul este o ființă neobosit 
înclinată să-şi etaleze și să-şi fructifice prostia, ca atare un 
mare număr de cuvinte de care se serveşte n-are nici acoperire 
ideatică, nici direcţie pragmatică ; se foloseşte de cuvinte doar 
spre a pune în evidenţă golul şi a face sensibile altora zădăr- 
nicia, mizeria, sterilitatea, în această privinţă existenţa lui 
asemuindu-se cu o smîntinitoare 1% acționată manual care, în 
lipsa laptelui, funcționează gălăgios în gol, fiindu-şi suficientă 
sieşi. De menţionat1%8 că doar puţini sînt cei care vorbesc 
despre gratuit, termen dat acestor procese lingvistice; cei 
mulți nu dau nici un nume trăncănelii fără randament, ei 
produc baloane în mod firesc şi ignorant, aşa cum domnul 
Jourdain producea în vremurile bune proză. 

Neatinși de eventuale jigniri, neamenințați măcar de in- 
tenţii, să ne vedem liniștiți de treabă, cu conştiinţa liniştită 
de adevărul străvechi că dintre păsări numai cele cu megafon 
şi gamă înaltă de frecvență pier pe limba lor. Noi înaintăm 
senini, iar cînd cîntăm, înfiorăm pădurea şi trezim la viață şi 
la activitate rodnică întreaga natură... 


XXX, Smiîntinitoarea manuală mergînd în gol să nu ne 
ispitească a gîndi mecanic, spuse Pinus Alter, căci am risca să 
cădem în unt. Unii procedează cît se poate de lăudabil, limba li 
se acordă perfect cu fapta, nu tot ce zboară zboară cu motor 
de motocicletă, s-au văzut indivizi, ce e drept puţini la număr 10%, 
care, transportaţi de idei înalte, în zone înalte, şi-au păstrat 
tot timpul legăturile cu planeta, cu staţiile de pompare, cu 
tradiţiile, cu rădăcinile şi, pe măsură ce urcau în sfere tot mai 
subțiri, fruntea proiectîndu-şi-o în pereții stelelor, îşi întindeau 
picioarele tot mai în adîncime, în adînc, ca să pedaleze acolo 
pe piîrghiile concretului, ca strămoşii, ca părinţii, ca vărul 
Ionescu [10 de la baza de aprovizionare, Este meritul acestora 
— şi laudele noastre nu vor fi niciodată prea multe pentru a le 
elogia strădania — de-a fi demonstrat că fiinţa omenească. e 


50 


alonjabilă, bipolară şi mlădioasă, după cum prevăzuse Pascal 
cînd, terminîndu-şi concertul pe evantaiul de trestie, afirmase 
că omul e asemănător tuburilor goale, fără sfirşit ca tuburile 
înădite, deplin articulat ca tuburile cu mufe, holendere, teuri 
şi derivații de pasaj. Întinderea lui pe verticală, spune filosoful, 
este un rezultat al acumulărilor de-a lungul miilor de generaţii, 
căci, de la amoebă la pisică, întinsul e un exerciţiu zilnic, cu 
atît mai prelung şi mai sistematic cu cît avem de-a face cu oase 
şi schelete mai tari, mai integre, mai temeinic nituite de artroze 
şi cimentări succesive. Exact n-aş putea preciza ce se acumulează 
în vederea destinderii, e de presupus că omul adună în ființa 
lui goală, asemenea corăbiei ce înaintează pe mări, noduri 
strînse, de nedezlegat, bune de dezlegat, important e că cel ce 
e întinde, ca să scape de strînsoare, ajunge să cîştige mari 
altitudini, de unde lumea se vede mai limpede, n-am să insist, 
Cerc cu cerc şi nod cu nod, şurubăria presupusă, şi iată omul 
cocoţat pe straturile superioare, riznd ca tontul de lărgimea 
desfăcută împrejur! i 

Perspectiva nu trebuie aruncată la lada cu gunoi 1!?, spuse în 
continuare Pinus Alter, chiar dacă pute a om. De vreme ce 
lumea e gonflabilă și creponată, un asemenea instrument de 
lucru trebuie și poate (poate şi trebuie) să fie utilizat şi de animale, 
cu toate că întinderea animalelor, oţioasă, cîştigă mai mult 
orizontala, exceptînd girafa şi calul; perspectiva despătureşte 
şi învederează detalii, 

Rămîne o întrebare adînc tulburătoare: putem moşteni 
întinsul oaselor fără a părăsi scărpinatul pielii? Vorba înţeleptu- 
lui: cîţiva purici inocenți, şi procesul trist al îmburghezirii și 
plafonării îşi încetinește ritmul... 


XXXI. Mă numesc după tată Gogoţ Guttman, spuse 
Gogotius Gotul, de meserie sînt strateg, multe dintre lucrările 
mele au fost publicate în Almanahul lunii septembrie, ce apare 
regulat prin mai-iunie, cîteva au primit chiar laudele corpului 
profesoral internațional (legat de aceasta este cunoscută aver- 
siunea mea față de premii, le-am refuzat cu consecvență şi, 
dacă am făcut şi unele greşeli în viaţa de om, pot rămîne mindru 
de mine pentru a fi refuzat să urc pe scara ierarhică, ale cărei 
trepte prime sînt premiile — rezultat al adunării şi împărțirii 
echitabile a notelor; pe unii media H2 i-a plasat printre primii 


51 


în loc să-i plaseze, cum ar fi fost firesc, pe loc mediu,mediocritatea 
fiindu-le trăsătura primordială). Dacă e nevoie (dar citesc pe 
chipul dumneavoastră că nu e) se pot lua referinţe despre mine 
de la doctorul Teofil Cedecalcin, în prietenia căruia mă încred 
şi mă sprijin. În fine... 

Ce vreau să spun? lertaţi-mă, nu întreb, ca alţii, doar ca 
să împlinesc o formalitate retorică, ci pătruns de cea mai 
sinceră nedumerire: ce vreau să spun? Adică de ce am urcat 
la această înaltă tribună? Care au fost adincile, gravele motive 
care m-au adus în fața dumneavoastră pentru ca, dezarmat şi 
nedumerit, acum să nu-mi aflu ideile şi cuvintele? Nu ştiu, 
prieteni, mai mult decît ştiţi... 

Să rememorăm lucrurile: stăteam în salon, fără ginduri, 
într-o stare plăcută de reverie, cînd cineva a deschis ușa şi a 
strigat că undeva (n-am distins însă unde), se dă ceva (n-am 
priceput ce se dă). Am sărit din pat (fotoliu, scaun, şezlong, 
noptieră, scară, bibliotecă, automobil, tramvai, vapor), mi-am 
tras pe mine haina (colacul de salvare, paraşuta, centura de 
castitate, toga virilă, fulgarinul, costumul ignifug) şi am ieșit 
pe culoar. Ce am văzut pe culoar? E o întrebare cu atît mai 
justificată cu cât nu-mi amintesc nimic, o supun atenţiei dumnea- 
voastră cu inima curată, plin de încredere (în general vorbitorul 
se descurcă singur, se întreabă ca să-şi răspundă, e o stratagemă 
de care nu mă pot servi, e ca o servitoare căreia teroriștii i-au 
suprimat stăpinul — la Londra, la San Francisco, la Tel Aviv, 
la Belfast), teoretic stă în practica mea să apelez la alţii, cu mai 
multe mijloace (rațiune suficientă, vocabular, relaţii, birouri de 
relaţii cu public, public), adică la domniile-voastre şi la ceilalți. . . 
Cineva m-a înhățat de guler, am simţit că cel puţin zece miini 
mă înșfacă şi mă înghesuie în zidul din spate (tapet, calcio 
vecchio, var pur şi simplu, placaj de lemn, sîrmă ghimpată "3, 
sîrmă pur şi simplu), după care mă iau pe sus şi, lovindu-mă 
sub centură (stomac, intestin gros sau subţire, ficat, gleznă), 
mă tirăsc la acest interesant colocviu, ridicîndu-mă încă o dată 
pînă la nivelul tribunei şi al posibilităţilor mele (scîndură, 
microfon, pahar cu apă şi clondir, limpiditate, nivel ridicat), 
ca să-mi formulez nedumeririle (frămâîntările, întrebările esen- 
tiale, dilemele, chestiunile, problemele), toate de asemenea 
manieră şi într-un astfel de stil (stil interogativ, stil şi metode 
de muncă, stil gotic, stilu-liru), încît mă simt mic şi intimidat, 
nedumerit ca înainte de întrebare, hotărît însă pe calea pe care 


52 


am, apucat-o (culoar, şosea, magistrală, cale ferată), la dispoziția 
dumneavoastră. , . 

În concluzie, spuse Gogoţ (Gogotius) Guttman (Gotul), 
ştiţi care e dorința mea? (Vă întreb sincer, deschis, cu palmele 
miinilor goale, cu sufletul deschis ca o cutie de conserve golită, 
ca un oraş militar declarat oraş deschis, căci pot jura cu mîinile 
pe inimă: n-am nici cea mai mică idee care mi-ar putea fi 
dorinţa, către ce s-ar îndrepta inima mea, dacă mîinile n-ar 
sta pe ea, şi ce mi-ar face, în ultimă instanţă, plăcere). 

Nu-mi rămîne decît să vă rog să dispuneţi recobortrea mea 
(aterizarea, debarcarea, aselenizarea, schimbarea locului de 
muncă, coborirea de pe cruce) şi trimiterea mea în salon (pe 
sus, jos, acum şi aici, în pavilion, pe scări, cu liftul, urgent), la 
pilule, la visare, la relaxare, la sora Angelica (înger-femeie, 
cu aripi diafane, cu seringă şi fler, femeie optimă ca maşina de 
scris Optima, în plus nostimă ca celebra Lucreția Nostima, 
căci cine este şi ce vrea, și cine pe cine găbjeşte ?) şi de ce să 
vă mulțumesc pentru atenție, cînd întrebările au fost formulate 
fără voia mea (a ta, a lui, a motanului ce nu mai contenește 
să mă ironizeze, să rîidă de mine şi să toarcă?) 

Cui prodest? 


P.S. (pe un bilet trimis din sală, cu rugămintea de a fi 
înserat în procesul-verbal): Şi cine este (dacă prezidiul nu 
consideră că dezvăluim secrete militare) numitul Cyrano de 
Bergerac ? 


XXXII. Ziua de 18 iunie a acelui an, spuse Lucilius, va 
rămîne pururi vie în amintirea mea: dimineaţa fusese învăluită 
în neguri, perspectiva munţilor se înjumătăţise, ochiul trebuind 
să se oprească pe clinul Titanci, aburit ca un pahar, dar, spre 
amiază, negurile se strînseseră către Cornu! Caprei, formaseră 
pe cer un masiv de piatră mai înfricoşător decît în veci încruntatul 
Surul, şi foşnetul copacilor, şi fulgerele înfiorind orizontul, şi 
tunetele grele rostogolindu-se în văi anunțau o furtună teribilă, 
ploi torențiale, inundații. 

Am presimţit nenorocirea, am întrevăzut urmările ei. 
Trecuse de orele 14 cînd am hotărît să acţionez. Îmi amintesc 
perfect toate amănuntele pregătirilor: am desprins din cui 


53 


hanoracul cu catarame de argint, mi-am strîns pe glezne şire- 
turile vechilor însă desăvirşiților mei bocanci de alpinist, am 
înghesuit în rucsac o cămaşă cadrilată, toporişca de oțel cu 
coadă scurtă, o pereche de ciorapi de lînă, cîteva cutii de conserve 
şi o carte, cea mai la vedere în raft — Tactica infanteriei de 
Weintraub —, și am ieşit neîntârziat. Plumbii reci ai ploii mi-au 
izbit puternic obrajii, vîntul tăios, « cuțitul solstițiului de vară », 
cum îl numesc meteorologii, « biciuşca sfântului Petru», cum 
îi spun țăranii de pe valea Ialomiței, rni-a străpuns coastele. 
Am trecut viiceaua deja clocotind şi am scurtat-o prin grădina 
lui Neamţu, ca să ajung, sărind un parapet de piatră, în şoseaua 
asfaltată, Şoseaua era pustie, riul din apropiere urla ca scos 
din minţi, valuri de smoală se rostogoleau pe dealurile Brata 
şi Lupul, întunecînd valea. 

Am mers voiniceşște prin furtună fără să mai privesc înapoi, 
am înfruntat volburile şi cețurile mereu mai dese, am traversat 
mașinal viituri şi văioage turbate, am trecut poduri şi, cînd 
apele mi-au închis calea, am doborit cu toporişca plopi şi 
sălcii tinere cu care am improvizat punți. Dincolo de Scro- 
poasa, căderea unei stînci blocase poteca; am fost nevoit să 
escaladez o brînă şi să mă ţin la fiecare pas de rădăcinile dezgolite 
ale brazilor. Undeva, pe Plaiul Foii, am întîlnit un călugăr de 
la schitul Peştera, luptând şi el din greu cu vînturile şi secerile 
ploii. Mi-a dat bineţe, mi-a spus că spre Obirşia ar fi un drum 
pe care, de cînd ştie el, nu l-au stricat furtunile, viiturile; 
am decis să ocolesc Blana şi să-l aflu. N-am urcat o jumătate de 
oră că, într-adevăr, drumul indicat mi-a apărut în faţă. Bine- 
cuvintat drum! Străbăteam acum lungi terase mingiiate de o 
dulce adiere a aerului, ploaia încetase, o geană întirziată a 
soarelui mi-a înseninat sufletul, Luceafărul clipea în albastrul 
văii. 

Nu căzuse seara, şi eu mă aflam pe platou, îmbătat de 
aromele ierburilor și de cântecul pietruşelului, cerul se umplea 
de stele mari, calde, doar departe, într-o vale, se mai răsuceau 
vălătucii furtunii. Am urcat o potecă colțoasă, spinii mi-au 
mușcat muşchii picioarelor — abia acum îmi dădeam seama 
că plecasem cu pantalonii scurţi şi, fără îndoială, am regretat 
regeştii mei pantaloni golf, cu jambiere, — şi, într-un târziu, 
am recunoscut la o sută de metri Valea Cerbului, dominată 
de bastioane şi ţancuri mărețe, dormitind în fulguiala tim- 
pului. 


54 


Am simţit în piept gîlgîind bucuria învingătorului, plăcerea 
celui care, întotdeauna primit cu familiară prietenie în leagănul 
începuturilor fără de sfîrşit, este generos răsplătit pentru noua 
lui cutezanță, pentru perseverenţa încă o dată dovedită. Am 
ridicat palmele spre cer, am trimis lumii calme de sub tălpile 
mele, pereţilor crenelaţi şi porţilor adîncului, oamenilor rămaşi 
să dea piept cu furiile apelor — un salut înalt, încărcat de speran- 
te, apoi, purtind cu mine toate bucuriile şi visele trăite de-a 
lungul unei vieţi bogate în lupte şi împliniri, mi-am dat drumul 
de pe stâncă în golul ce se căsca la picioarele mele și care mă 
așteptase răbdător de ani şi ani. Golul m-a sorbit imediat în 
adincuri, după care nimeni n-a mai auzit de mine. 

Probabil, a încheiat Lucilius, căderea şi moartea mea au 
fost regretate, nu-mi pot închipui lumea pe care am iubit-o 
nici indiferentă, nici lipsită de sentimentul recunoştinței 4. . . 


CARTEA A DOUA 


(Și totuşi oamenii nu joacă degeaba dambilușca* 


I. Acum sîntem pe deplin edificaţi că emiterea, formu- 
area şi depozitarea în cărţi a adevărurilor de tot felul n-are 
alt scop decît de-a ne stimula să inventăm bazaconii, sminteli 
şi minciuni, spuse Onoriu Tripedes, fiind de la sine înţeles 
că, fără ele, ne-ar fi greu să recunoaştem produsele neobişnuite 
ale spiritului, singurele care împing civilizaţia înainte. Faceţi 
şi dumneavoastră, iubiți prieteni, proba: luaţi, de pildă, afir- 
maţia că pămîntul se învirteşte în jurul soarelui şi al axei sale 
şi considerați-o un adevăr. Inventaţi apoi cu mintea voastră 
de zile mari! o planetă care, după ce s-a închegat din ceva 
bălegar, ceva tărițe şi ceva hirtie creponată, a urcat pe cer, 
paralel cu Calea Lactee, o punte foarte stabilă, pe care, de jos 
în sus, pornesc să traverseze grupuri de oameni, cete de animale, 
familii de zei şi de balauri, şiruri de păsări cu turbine, corăbii 
încărcate cu lăcuste, muşte de sticlă şi roiuri de şuruburi cu 
filet, cu antene ncliniştite şi cu picioruşe de sfoară şi, mînîn- 
du-le spre scopuri înalte, faceţi-le să tremure de frica prăbu- 
șirii în gol, să se înmulțească de spaima risipirii în spaţiu, să 
inventeze la rîndul lor o mie de alte şiretlicuri prin care să 
parvină la un liman — să zicem la peroanele paradisului. Ei 
bine, pe adevărul vostru nu se sprijină nimeni, căci cine are 
trebuință de mecanică în domeniul viu al devenirii ?, în schimb 
pe sminteala solidă a punţii cereşti se înghesuie să calce toate 
vietăţile, fiecare dintre ele să-şi încerce cutezanța şi bărbăția, 
să facă ceva deosebit: adevărul care nu îndeamnă (sau con- 
strînge) la acţiune şi proiectare în spaţiu degeaba a mai fost 


*Rondea aproape conică, din lemn, al cărei virf se pune pe podea, 
şi pe care copiii o bat cu un bici, făcînd-o să se învirtească. 


56 


formulat; în schimb, minciuna, hrănită de iluzie şi înfierbin- 
tată de orbire antrenează mulțimile, le îndrumă să rezolve 
fel de fel de probleme, conduce în cele din urmă la perpetuări 
nesfirşite de operaţiuni libere, neprevăzute, şi, într-o impe- 
tuoasă rostogolire, la inventarea altor iluzii şi minciuni — nu 
numai gencratorul ce se învîrteşte produce energie... Între o 
situație clară, controlabilă, şi alta provizorie, ameninţată con- 
tinuu de dereglări şi de prăbuşiri, cea de-a doua este de preferat, 
căci, se vede bine, doar aceasta din urmă mișcă lucrurile, le 
animă şi le trimite mai departe, foarte sus 2. 


II. Dar nu numai atît, continuă Tripedes expunerea sa: 
adevărul suferă constituțional de evidenţă, ajungi la el de vrei 
sau de nu vrei, căci toate aparatele și toate degetele care le 
apasă acestora butoanele merg oricum tot într-o direcţie, 
a lui. Bucătăria adevărului e simplă şi dezolantă: dacă mintea 
n-a ajuns la adevăr în anul, să zicem, 3000 înaintea erci noastre, 
cu siguranţă îl va atinge în anul 3000 al erei pe care o parcurgem, 
acest lucru era de prevăzut... Minciuna şi iluzia promit în 
schimb rătăciri prin zone pe care nimeni nu le-a bănuit, des- 
coperind în ficcare vilcea a timpului cîte o nouă geografie. 
Spaţiul adevărului îl ştim limitat și arid, cel al minciunii mai 
larg decît universul. Ca animale, plante, insecte, obiecte, nu 
sîntem interesaţi nici o clipă să trăim pe istmurile înguste ale 
certitudinilor, fiindcă într-o zi ne vom da seama că locul nu ne 
ajunge, carnea şi zarzavaturile s-au epuizat, iarba s-a ofilit, 
iar aerul nu ne mai încape. Dar avem inima plină de speranţe: 
dacă nu ştim ce ne rezervă marșul pe punţile ascendente, sen- 
timentul că fiecare pas ne oferă perspective noi ne obligă să 
tot înaintăm, să ne tot fiţiim de colo colo, să nădăjduim că 
un eveniment nemaivăzut sau o stricare a unei legi fizice ne 
poate zdrobi şi face pulbere, Meşterul care a luat metrul şi a 
măsurat o scîndură rămîne în veci un imbecil, ştiindu-i lungimea : 
se culcă liniştit în patul lui, mănîncă pofticios toată poşirea 
turnată în strachină, ba chiar linge strachina cu floricelele de 
smalţ cu tot, iar cînd se scoală, îi vine cîntecul pe buze, şi cîntă 
de răsună coclaurile, pînă ce, tot măsurînd, mîncînd strachina 
şi dormind, îi sosește ceasul să-și taie acea scîndură după 
înălţimea şi Lățimea trupului şi, prinzind în cuie bucăţile, se 
grăbeşte să-și facă sicriu, să se întindă în el şi să se lase purtat 


57 


de semeni în fundul unei grădini, în adîncul unei gropi, adio 
metru şi lumină... Altceva se întîmplă cu meşterul care îşi 
simte metrul scăzînd la întîmplare pînă la dimensiunile degetului 
său cel mic: de cîte ori măsoară, scîndura apare mai lungă, 
mai groasă, el taie un capăt şi bucăţica se dovedeşte mai lungă 
decit scîndura întreagă, care şi ea, la rîndu-i creşte mereu. 
Din ciozvârtă face un pod peste Rin, miezul îl utilizează la pavajul 
Suediei şi a mărilor din jur, lucrează în continuare rondele, 
turnuri inexpugnabile şi berbeci care să le surpe, trambuline 
şi bile pentru popice — şi face atîtea popice 2? că nu-i ajunge o 
viaţă de cinci sute de ani să le tot doboare, în sfîrşit strunjeşte 
o dambiluşcă, pe care o bate cu biciul ca să o învirtească, şi 
dambiluşca se-nvîrteşte ê şi ca, producînd felurite figuri, timp 
de cîteva mii de ani... 

Rostul învîrtirii şi compunerii figurilor nu-l știe nimeni, 
în afară de cel care, neîntrebindu-se, descoperă ca-n vis că 
viaţa e relativ scurtă pentru a extrage tot ce e de extras din 
mica bucată de lemn trecută prin strung... 


II... O lume alcătuită în bună măsură din iluzii şi 
minciună, față de alta, înțepenită în buloanele adevărurilor, 
are avantajul că arată mai dinamică, mai fertilă, şi toate acestea 
conduc la trecerea mai rapidă dintr-un regn într-altul. Un 
filosof din secolul trecut spunea, pe bună dreptate: «calul 
care nu are curiozitatea să afle din enciclopedii ce este o aripă 
şi cum zboară o rachetă rămîne să tragă în veci cotiga cu bolo- 
vani. Pegasul se naşte din interpretarea liberă a umbrelor. 
Poţi muta toată ziua ceasul de pe masă pe noptieră şi de la 
încheietura mâinii pe frontispiciul turnului primăriei: niciodată 
deplasarea lui nu va produce cu-adevărat mutații.» O singură 
evadare de-o clipă de sub tiranica apăsare a mecanismului 
(cel mai simplu e căderea ceasului pe duşumea sau într-o 
căldare cu apă) și mutaţia devine posibilă. Într-adevăr, o parte 
a schimbărilor radicale ce ne-au ridicat pe scara vieţuitoarelor 
se datorează dereglării ceasornicelor lumii, din momentul cînd 
n-au existat două cadrane care să arate aceeaşi oră... Mărturie 
stau sutele de mii de locuitori ai pămîntului, a căror experienţă 
arată că, atunci cînd bomba a căzut 5 peste oraşele lor, nu i-a 
distrus numai pe ei, ci a prăpădit pînă la unul şi ceasurile ce le 
îngrădeau iniţiativele... În părelnicul joc al umbrelor pe 


58 


ziduri au distins chipuri, modele, soluţii anatomice. Într-o 
fracțiune de secundă, calul şi-a simţit atunci aripile la încheie- 
tura omoplaţilor. Pegasul putea tropoti prin văzduh... 


IV, Aşa cum adevărul pretinde un limbaj coerent şi o 
comunicare, prin el, limitată, iluzia şi minciuna au nevoie, 
ca să modifice în profunzime realitățile, de un cod de semnale 
cît mai îndepărtat de ceea ce numim îndeobşte sistem. Luaţi 
o marmotă şi îndemnaţi-o să vă spună cine a fost şi ce a vrut 
Immanuel Kant. Vă va răspunde, ca Micul Larousse, că res- 
pectivul a fost filozof german, născut la Königsberg (1724— 
1804), că a fost autor al Criticii raţiunii pure şi al Criticii 
rațiunii practice, al Criticii judecății şi al Teoriilor metafizicii 
moravurilor, că marmotele îl consideră idealist critic, în care 
calitate susține că lucrurile ne sînt cunoscute numai ca fenomene, 
în măsura în care ne sînt date în spaţiu și timp, forme ale sen- 
sibilității noastre. În ce priveşte lucrurile 12 sine, sau numenele, 
ele ne rămîn inabordabile. Dar legea morală presupune liber- 
tatea, nemurirea şi existența lui Dumnezeu, Perfect! Cuvintele 
sînt atît de bine întinse pe planşeta înţelegerii, ca untul pe felia 
de pîine, că nu ne rămîne decît să muşcăm din ele pînă la ultima 
silabă, declarînd în final că tartina ne-a plăcut şi ne-a îndestulat. 
Dar ce mîncare sărăcuţă! Bucăţica unsă nu ne-a săturat decit 
pînă la foamea următoare... E altceva însă cînd mușcătura a 
prins şi acel delicios das Ding an sich, eventual un zgârci de-al 
lui, și cînd limba cu papilele ei răscăcărate a cuprins şi ceva 
măduvioară. .. Timpul și spaţiul sînt mușştarul şi sarea, de-abia 
cînd le-ai dat de gust poţi zice că burta se-aşează pe fundament, 
abia atunci poți să declari că bucăţile au fost bune şi hrăni- 
toare, dovadă aerul fericit şi rigtiala. . . Într-un cuvint: noutatea 
nu se arată gurii şi ochilor noştri decît învăluită în muştar şi 
presărată cu sare. Limbajul e cu atît mai cuprinzător cu cît 
e mai rătăcit, mai confuz şi mai inutil, 

Cu ajutorul acestui limbaj fără noimă încerc acum să vă 
ajung şi să vă îndestulez,.. 


V... Aș presăra intervenția mea cu mai multe săruri, 
lucrurile v-ar părea mai mustoase, iubiți convivi, dacă cuvintele 
mele ar reuşi să intre în starea de grație a sosului absolut. 


59 


Din păcate, sînt ţinut să nu ajung la măduvioară din pricină 
că cineva (şi voi afla eu cine, şi-l voi pedepsi!) m-a închis în 
acest borcan şi refuză să mă elibereze... După cum vă dați, 
desigur, seama, eu spun lucruri deosebit de interesante, gesturile 
mele — ele însele un limbaj elocvent — vă rețin bine atenţia, 
vorbirea mea însă nu vă ajunge şi nu vă mișcă... Ieri, după 
ce m-au bătut zdravăn, m-au virit între pereţii de sticlă ai acestei 
sticle de lapte și, dacă bătaia m-a apropiat de fraza aproape 
desăvirşit confuză, prizonieratul mă împiedică să difuzez în 
afară ceea ce se încheagă pe buzele mele. E, fără îndoială, un 
accident; asta nu mă consolează însă pentru lucrul doar pe 
jumătate făcut, 

Așadar, vă rog, iubiţi participanţi la acest important colocviu, 
să deschideţi capacul care mă ţine captiv, să-mi redaţi aerul 
şi să mă lăsați să vorbesc din interiorul vitrinei, căci nu pot 
trăi fără ecou, cum nu pot vorbi fără umbră... 


VI. Şi, pentru că autorul acestei nelegiuiri refuză să-mi 
ia de pe umeri tonele de sticlă ce alcătuiesc partea mea de 
atmosferă (eu îl bănuiesc pe Claudio Toricelli, nu vreau să 
spun deocamdată mai mult), voi rămîne încă pe trotuar și 
voi continua să vă vorbesc; mă bucur măcar de relativa mea 
discontinuitate, acesta e oricum un avantaj, sînt fericit că mă 
priviţi de pretutindeni cu atenţie, vă sînt recunoscător pentru 
această atenție... 

Trecerea dintr-un regn într-altul, de la starea mizeră de 
om la cea de animal şi plantă, se obține, slavă Domnului, 
uşor şi repede, chiar fără ajutorul — greoi şi violent — al 
bombei. Important e să ştii cum să procedezi, Să zicem că eşti 
ora, cum noi am fost, şi nu mai poţi de nerăbdare de-a te 
depăşi, Ei bine, primul pas trebuie să-l faci către domnul 
Krauss, care poate foarte mult, Domnul Krauss vorbeşte la 
telefon cu secretara lui Rauss, Rauss (promiţindu-i-se cîteva 
sute de guldeni) va vorbi cu Blitz, acela va determina comisia 
să te examineze. Comisia (stimulată cu cîteva cartuşe de ţigări 
bune) va descinde la domiciliul tău și, după ce va fuma ţigările 
dăruite, te va găsi tocmai bun pentru a te înscrie pe lista dobi- 
toacelor. Lista va fi completă, nu va fi trebuință decît de cîteva 
mii de lire sterline și îşi va lua zborul spre biroul lui Helmut, 
care (primind la timp grădina, mixerul şi maşina de decorticat) 


60 


va semna. Vei relua drumul la Krauss, spre a pune în temă 
pe ghilotinist (ocupat să-şi reteze morcovii), un telefon e de 
ajuns, după care, dăruind cîteva butii cu vin şi, după caz, o 
modestă sumă (poate fi manevrată și colecţia ta de tablouri, 
dacă o ai), te va introduce în maşina de scurtat, Ghilotinistul 
face treaba cu plăcere, mai ales dacă a venit vremea să-și mărite 
fata şi are nevoie de casă, mobilă şi automobil, plăcerea lui 
creşte dacă îi oferi cîteva bidoane cu ulei de măsline, una sau 
două scări de marmură, pentru vila care nu le are, și-i asiguri 
două călătorii turistice la Paris 8. 

Toate acestea şi încă vreo cîteva cadouri pentru mujlocitorii 
operaţiei sînt perfect adecvate şi la trecerea de la starea de animal 
la aceea, superioară, de pasăre sau insectă, 

Împlinită, lista darurilor ajunge să coincidă cu lista posi- 
bilelor servicii pe care armata de binevoitori ţi le poate oferi. 
Nu-ţi rămîne decît să-ți bagi capul plecat sub arcană şi să-l 
lași pe meşter să-şi facă meseria. 

Fii atent la momentul cheie cînd ghilotina face pac, căci 
îndată ce capul ţi-a zburat dincolo de parapet, trupul trebuie 
să o ia la goană spre un adăpost pe măsura noii tale condiţii, . . 
Preferă vizuina! , , 


VII. Programul mi se pare simplu, însă detaliile s-ar 
cere expuse şi mai confuz, ori cutioara în care m-au închis 
face imposibile şi răsuflarea şi vederea schemelor pe care le-am 
desenat, Scoateţi-mă din cutioară şi vă voi spune tot ce ştiu — 
îndeosebi modul cum se poate trece direct de la starea de om 
la aceea de insectă, cu scurte popasuri sub ghilotină, sub 
focul înviorător al plutonului de execuţie sau pe-o filieră dublă 
de furci caudine. 


Fără îndoială, nu va striga cocoșul de trei ori? că sumele 
pe care le-aţi avansat şi-au făcut rotația, ca soarele în jurul 
pămîntului, ca sîngele meu pe geamul vitrinei, 


VIII. Moartea e o invenţie epocală, ferice de cel care 
ne-a dăruit-o (poate domnul George Prometeu?) şi ferice de 
noi că n-am refuzat-o. Am avut noi bănuiala că numai prin 
moarte se poate înainta... 


61 


IX. Deci Omul, primitivul şi dispreţuitul, a inventat 
moartea și darea de cadouri. Lui să-i fim recunoscători. Nu 
degeaba bate el dambiluşca. .. 


X. Biologic și estetic, ființa noastră de-acum are unele 
imperfecţii temporare, spuse în încheiere Onoriu Tripedes; 
nu de puţine ori, aflîndu-mă într-o societate, am surprins 
persoane care mă priveau nu numai cu o curiozitate asaltatoare, 
dar și cu nedisimulat dispreţ şi, auzindu-le cuvintele ce semnalau 
unul sau altul dintre neajunsurile anatomiei noastre am simţit 
cum urcă din nou în mine complexul de inferioritate, stare 
de care mă credeam definitiv vindecat. Urechile lungi, pilozi- 
tatea abundentă generală, mobilitatea cozii, spuneau criticii 
noştri, nu ne asigură o longevitate de invidiat, căci, atîta timp 
cît mai există în lume oameni ce devin vînători şi vînători ce 
se consideră oameni, va dăinui şi pofta de-a ne împuşca spre 
a ne răpi auzul fin, blănurile fastuoase şi coada. E absurd să 
sfîrşeşti de puşcă, lucru cu care ei, ce se hăituiesc cu mare 
bucurie şi se suprimă cu aleasă virtuozitate, s-au obișnuit; dar 
e trist să scurtezi viața nesemenului cu plumbi... Fără îndoială, 
ei procedează aşa şi pentru a nu le putea dovedi că sîntem 
aproape eterni, fiindcă toate primejdiile pădurii, muntelui şi 
grădinii zoologice la un loc, n-ar izbuti să ne suprime pînă la 
unul, ar supravieţui măcar cîteva tirle, cîteva haite, cîteva cete 
— şi n-au trebuință să se vadă că e posibilă depăşirea condiţiei 
umane, că există o alternativă 8... Dacă sînt imperfecţiuni în 
alcătuirea noastră, şi desigur sînt — eu le voi arăta neîntîrziat —, 
nu avem decât să le înlăturăm, să dezvoltăm ceea ce e pozitiv 
şi să ardem cu fierul roşu tot ce ne pare inutil sau înjositor, de 
pildă mirositul sub coadă, în orice caz nu spargi urciorul cînd 
nu funcționează motorul... 

(Eu vă vorbesc atît de limpede şi atît de înflăcărat, iar 
voi vă urcați în tramvaie, dați fuga la magazine să vă umpleți 
sacoşele cu cârnaţi şi paste făinoase, vă precipitaţi spre stadion 
să vi se bată în față mingea, ba unii parcurgeţi un drum şi mai 
lung, începeţi în stradă o discuţie cu o femeiușcă, o trambalaţi 
toată ziua prin cofetării şi cinematografe, o capturați ca pe-o 
vulpe şi o duceţi în patul vostru să vă spună cuvinte aromitoare, 
în timp ce vă pregăteşte surpriza unui copil... Păi colocviu e 
ăsta? Păi așa ne-a fost vorba? Oferiţi-mi, prieteni, şansa de 


62 


a-mi duce şi eu demonstrația pînă la capăt, creați-mi climatul 
potrivit, în apă, pe pămînt şi în aer, ori ne ocupăm cu desci- 
frarea ştiinţifică a fenomenelor, ori ne irosim energiile mîncînd, 
bind şi iubind. Puţină decență, prieteni!)... Neajunsurile 
noastre sînt agasante, de acest lucru ne dăm bine seama, cu 
atît mai limpede cu cît unor exemplare le-au crescut în spate, 
în zona omoplaţilor, linguri de lemn, ce nu le. servesc nici la 
lopătare, nici la zbor, cel mult la mestecatul magiunului. Sînt, 
şi asta se vede uneori de la o poştă, şi indivizi care, din lăcomie, 
au acaparat prea multe organe, parte achiziționate din abatoare, 
parte preparate de laboratoarele nemţeşti de genetică. E excesiv 
ca unii să poarte doi ficaţi, alţii să se fălească cu cinci capete, 
cînd un singur cap era prea suficient pentru a le pune în mişcare 
sistemul maxilar şi, cu ajutorul lui, a epuiza cîrdul de rațe sau 
păşunea verde, asigurind rîgtiala şi rumegatul ulterior... 
Procesul obiectiv are un sens simplificator şi nu unul augmentativ, 
noi nu trebuie în nici un caz să complicăm lucrurile, să ne 
îndepărtăm de țelul eclerat de-a deveni într-un an sau într-un 
mileniu, obiecte... 

(Uri din partea voastră, prieteni! Cuvintele mele se înte- 
meiază pe observaţii adinci, ştiinţifice, vă interesează direct, 
spun continuu numai adevăruri zdrobitoare ?, vă văd însă 
neatenţi, preocupaţi de interese meschine, iată-l pe lupul cu 
inimă pneumatică, în tramvaiul aglomerat, scoţindu-și bilet 
pentru a merge la aeroport şi a decola neîntirziat, mare scofală 
să zbori peste capetele timpite ale celorlalți! Mă simt vexat, îl 
văd pe tigrul cu şase bujii cum vorbeşte la telefon cu Geneva, 
dînd și primind instrucţiuni, e o atitudine ce nu face cinste 
regnului animal... Colocviu sau cabină telefonică e adunarea 
noastră?..,) 


XI. Ca atare, oamenii nu joacă degeaba dambiluşca, 
spuse în continuare vorbitorul, ei îi bat cu biciul pe semenii 
lor spre a-i scoate din piele, ca neamțul acela lupul din haina 
de lup: ăsta se numeşte proces de autodepăşire ; cînd au izbutit 
să-şi iasă din pielea fină, dau să intre imediat în pielea îmblănită, 
trecerea seamănă cu o mutație... Tot astfel se va întîmpla cînd 
se vor schimba blănurile în pene, fulgi şi puf şi, mai târziu, din 
pene și fulgi în suprafeţe netede, șlefuite și bizotate... Biciul 
se va dovedi întotdeauna un instrument foarte potrivit în 


63 


evoluţia regnurilor, şi se vede și acum că, pe măsură ce se sub- 
ţiază sensibilitatea şi gindirea, şfichiuirea întregului corp devine 
mai necesară, De vom avea răbdare, vom prinde ziua cînd, 
biciuită la sînge, o bicicletă va ceda tot ce are ca mai bun și 
din cadrul şi ghidonul ei se vor desprinde nisipul, praful, 
molecula, adaptîndu-se toate spre întemeierea unui alt regn... 

(Dar astimpărați-vă, în numele cerului, şi nu vă mai foiţi 
pe bulevarde, prin pieţe, magazine şi şcoli, căci zgomotul 
paşilor voştri, foşnetul pneutilor automobilelor voastre, şuierul 
avioanelor voastre îmi întrerup fraza, mi-o redau ininteligibilă, 
nu vă veţi alege din această reuniune măcar cu cîteva învăță- 
minte! Iubesc dobitocul, dispreţuiesc zoofilia. Potoliţi-vă, v-am 
rugat, altfel sint nevoit să pun punct comunicării mele şi să 
mă retrag la pat! 10) 

Spuneam că oamenii nu joacă degeaba dambiluşca... 
Dincolo de cîteva ezitări, de îndoiala care le-a înjumătățit 
puterea de-a acţiona, ei sint consecvenţi în minuirea biciului 
şi apăsarea trăgaciului. Ştiu ce fac şi asta e bine... 


XII. Femelele lor erau frumoase, 1! trebuie să recunosc, 
aveau un mers uşor şi, unele, farmece imposibil de descris... 
Am cunoscut femele cu studii la Paris, slabe şi prăfuite ca 
bibliotecile între rafturile cărora trăiseră: păstrau încă pe 
pielea lor fină semnele moi ale frumuseţii şi acele semne s-au 
păstrat şi mai tîrziu, cînd iradiaţiile bombei le-au gudronat 
epiderma și le-au ars albul ochilor... (Eu vă vorbesc despre 
lucruri înspăimîntătoare, voi îmi batjocoriţi spusele umblind 
de colo-colo, ba intrînd într-o fabrică, ba căscînd gura în faţa 
unei vitrine cu lenjerie de corp... Nu v-a rămas decît să mîncați 
pizza napolitană şi să beţi bere... Cîtă nepăsare, ce îngroşare 
teribilă a obrazului!... Acu îl strig pe domnul doctor să vă 
înțepe, să vă bage minţile în cap, cum pretinde că ştie, şi ştie! 
Sint martor ocular al tuturor nelegiuirilor voastre, chiar dacă 
mi-aţi pus ochelari de cal și m-aţi închis în acest împuţit closet 
public... Vă aud, deci sînt martor auditiv... Stîmpăraţi-vă!) 


XIII. Şi casele lor erau frumoase, continuă calul Tripedes 
intervenţia sa. Unele fuseseră construite de Sansovino, altele 
de Bramante, altele de Michelangelo, oricum se lucra bine — 


64 


încet şi solid — pe acele timpuri... Ridicau temple și coborau 
vespasiene, cu aceeaşi pricepere... Bravo! Dar astea i-au 
întirziat, căci confortul i-a moleşit, cu greu îi scoteai din casă 
şi din piele. 12 (Dar scoateţi-mă, vă implor, din această încăpere 
care miroase, căci apa nu curge, fereastra e blocată, nu văd 
pe-aici nici un petic de hirtie, şirurile de inscripţii de pe pereţi 
n-au nimic liniştitor. Altfel, chem pe Dumnezeu, şi nu veţi 
scăpa nescărmănaţi, dată fiind marea lui mânie, capacitatea lui 
punitivă ilimitată. ..) 


XIV, Acestea fiind spuse, spuse către încheiere Galenus 
Tripedes, eu mă retrag unde stau retras, Sînt epuizat şi-mi 
pare rău că v-am reținut, vom vorbi cîndva la aer şi veţi şti 
atunci că eu v-am iubit, că m-am căznit să vă înfăţișez soarta 
mea şi a tuturor. M-ați jignit şi m-aţi ignorat. Vă iert. Trag 
mânerul cu dragoste, căci apa încă lipseşte, și vă salut. 


CARTEA A TREIA 


I. Cind vorbim despre oameni, așa cum facem acum 
şi aici, trebuie să ne folosim exclusiv de mai mult ca perfectul 
doi răspetrecut, îşi începu cuvîntarea Rara Avis Avicena, pentru 
că numai acest timp al verbului poate să măsoare imensa dis- 
tanță ce ne separă de ei şi de trista lor condiţie. Nouă, păsărilor 
şi insectelor, această formă aberantă a naturii — omul — ne-a 
produs, de-a lungul mileniilor, grave neajunsuri, jigniri şi pagube 
(să amintim, printre altele, nedemnele plesnete cu care liberul 
cugetător a urmărit pe pereţi neamul nevinovat al ţânţarilor 
anofeli şi al muştelor de bucătărie, sau pocnetele teribile cu 
care a risipit fulgii păsăretului tomnatic), şi doar faptul că, 
în adîncul înceţoşatei istorii, noi înşine am traversat întimplător 
condiţia stupidă de bipezi, bălăcărindu-ne în mizerabila mocirlă 
a smintelii orgolioase, gustînd bilbiiala, dialectica şi cefaleele 
(cu care se plătesc excesele unui singur organ) ne opreşte de-a 
trata subiectul cu indignarea şi scirba meritată. 

Continuăm să vorbim despre oameni şi din alt motiv: 
faptele şi lucrările lor, mai mult decît vriile, hîrjoanele, sfada 
şi ciripitul nostru, provoacă, prin însăşi desfăşurarea lor, 
ilaritatea şi mila, într-un amestec atît de potrivit, că adesea 
sfîrşim, cunoscîndu-le, în hohote demenţiale, în colici și tăvă- 
leală, efecte pe care bietele fabule, cu care ei se distrează şi 
prin care încearcă o oarecare compensație, nu le stirnesc, 
Memoria noastră scurtă ar putea trece peste anecdote, mai cu 
seamă în verile secetoase, cînd preocupările de-a descoperi un 
hambar rău sigilat, un butuc de miere sau un piriu proaspăt 
ne risipesc şi ne înstrăinează, şi am putea ignora ce fac și ce 
cugetă oamenii, dacă n-ar veni să ne zgîndăre şi să ne gtdile 
istoriile lor, manualele de tot felul, documentele ţinute întot- 


66 


deauna în bună păstrare, în biblioteci şi seifuri, în fine, gazetele 
şi revistele lor pline ochi cu povestioare de altădată. Arhiva 
lor cu bazaconii — se spune — poate provoca risul a trei 
planete 1 de mărimea Terrei, şi lacrimile hazului ajung să umple 
trei oceane Pacific, în plus lacurile americane... Oamenii nu 
pot spinteca liniștiți o rață sau o potirniche fără să evoce tot 
timpul masacrului stilul şi metodele de spintecare practicate 
de părinții şi bunicii lor, cât priveşte somnul, el nu e niciodată 
reconfortant din moment ce pleoapele congestionate le sînt 
vizitate fără odihnă de spectrul celor ce i-au premers. Sint 
atît de robiţi morţilor, încît trăiesc doar cu vorba ceasurile 
vieţii lor, faptele le făptuiesc după legi şi instituţii îngropate 
sub straturi groase de colb, şi fac orice numai să nu gîndească 
cu propriul lor creier, mai rău decît somnambulii, vai de preten- 
țiile lor la hegemonia lumii!, să mori de ris de caraghioşia lor... 

Deschideţi cărțile de căpătii, lăsate lor spre a le amorţi 
gîndirea şi a le împletici mersul: înțesate cu fapte ce nu pot fi 
în veci atribuite unor fiinţe cugetătoare, ele relatează îndeosebi 
despre evenimente întemeiate pe crimă, şi nu am eu atiţia 
fulgi şi-atitea pene cîte motivații inventează spre a le prezenta 
drept necesare. Foamea, bolile, cutremurele de pămînt, trăsne- 
tele 2, inundaţiile, prăbuşirile de teren, asfixia cu sulf şi intoxi- 
caţiile cu ciuperci sînt dulci mângiieri pe creştetul umanităţii 
faţă de cursele, asalturile, şiretlicurile, cruzimea ce urmăresc 
suprimarea omului, ştergerea urmelor lui de pe faţa pămîntului, 
Nici un domeniu n-a cunoscut perfecționări mai importante, 
conduse uneori pînă la un rafinament ce uluieşte, ca acela 
al crimei, iar dacă, întîmplător, mintea omului a descoperit 
ceva care să fie de folos, să sporească mijloacele şi să înlesnească 
înaintarea spre bunăstare şi fericire, n-a trecut mult timp pînă 
ce semenii să întoarcă folosul spre distrugere şi risipă. Regu- 
laritatea şi obstinația cu care se produc asemenea înlocuiri 
de scop sint comice, cu atît mai comice cu cât niciodată ru 
s-a văzut inventator de procedee diabolice care să nu cadă el 
însuşi victimă propriilor invenţii. Ce poate fi mai hazos decît 
să vezi o specie întreagă lucrînd decenii și secole în şir, adesea 
milenii, pentru dispariţia ei?... 

Despre nesăbuinţa comică a indivizilor avem dovezi fără 
număr, E foarte amuzant să vezi cum, dintr-o omenire alcătuită 
din smintiţi şi criminali, se speră să se obţină într-o zi ceva 
bun, cu alte cuvinte altceva decît era de așteptat, ca în fabula 


67 


nu ştiu cui, care nădăjduia ca Parisul, unde trimisese un vițel, 
să i-l înapoieze, după studii, intelectual, şi nu bou... În ciuda 
adevărului, o întreagă școală de gînditori a dat în brînci să 
ne convingă că suma tuturor porcilor înghesuiți într-un parc 
face mai mult decît adunătura părților grase: iată însă că por- 
carul, minţit în acest chip, venind într-o zi să adune ouăle de 
cristal şi lîna de aur de la vietăţile clefăind în neştiință, nu s-a 
ales decât cu murdăria lor şi cu excesul de slănină, după care 
a trebuit să plece la şcoli înalte, să se pună la punct cu saltul 
de calitate, cu adaosul de sumă, cu toate vrăjitoriile ce-i ame- 
ţiseră speranţele. Fac şi oamenii cîte ceva lăudabil, spre pildă 
perpetuarea speciei (însă ceva mai complicat şi mai obositor 
decît noi, căci risipesc o grămadă de timp ca să se împerecheze), 
dar câştigul şi-l amanetează de la început, pentru că băieţii şi 
fetele rezultate trebuie să facă ceea ce ei au făcut, să accepte 
condiția şi repetiţia, de la iluzie la eşec, în aşa fel încît fie să 
termine printr-o crimă, fie să se lase terminaţi măcelărește de 
alţii. Chiar dacă toate acestea presupun unele clipe dureroase, 
spectacolul e comedios şi antrenant, personajele se fac de ris 
cu voia lor, sminteala şi petrecerea pe seama ei nu sînt lipsite 
de învățăminte, 

Pe cît de grosolan e scopul, pe-atit de rafinate mijloacele 
de a-l atinge. Unul dintre cele mai vechi obiceiuri, petrecerea, 
cunoaşte o mulţime de varietăți, printre care aş enumera nunta, 
balul, serata dansantă, masa prietenească acasă, masa la res- 
taurant, spectacolul cu madame, concertul (şi aici cîte subdi- 
viziuni |), teatrul, jocurile publice, parlamentul, circul, retragerea 
cu torţe, promenada în grup, bătaia cu flori, banchetul, tratația 
pe picior, onoarea la botul mînzului, recepţia diplomatică, 
întoarcerea vizitei, revanşa, ceaiul dansant şi ceaiul cu bombe, 
cheful de trei zile, cumetria, botezul şi, în sfirşit, praznicul la 
morţii realizaţi cu prilejul tuturor acestor reuniuni. 

După mijloace şi numărul preliminat de victime, se alege 
ocaziunea cea mai convenabilă, să zicem nunta ĉ, Pentru succesul 
ei, este necesar ca numărul ucigașilor să fie de cel puţin șapte, 
cîte taine prevede codul penal, care — dat fiind cadrul organizat 
— nu izbuteşte niciodată să-i dovedească pe toţi. Se stabilesc 
părţile. Se delimitează interesele. Se prenotează, în linii mari, 
victimele, Se apreciază, paralel, pagubele materiale, egal împăr- 
ţite între familii, consecinţele juridice şi prejudiciile morale. 
Se stabileşte un plan de bătaie, Se pregătesc cuvintele de ocară 


68 


trebuitoare, armele la care să se recurgă (avîndu-se în vedere 
şi sifoanele, cuțitaşele de tort, carabinele cu lunetă şi instru- 
mentele muzicale ale lăutarilor), eşaloanele de rezervă (cavaleri 
de onoare, nași, veri ai mirelui, eventual preotul, după dez- 
brăcarea odăjdiilor, vecini cu tragere de inimă şi precizie), 
Se închiriază din timp o sală (dacă se poate un restaurant vast 
şi potrivit, ca Waterloo) şi costumele de război pe talie. Se 
calculează o mie de alte detalii, inclusiv recuperarea veselei 
sparte şi a mobilierului dislocat, repartizindu-se echitabil 
cheltuielile pe cap şi pumn de comesean, 

Toate acestea fiind aranjate, părțile în aşteptarea răfuielii 
se interesează ce tineri din localitate au ajuns la vîrsta căsă- 
toriei 4 şi care sînt motivele pentru care întirzie să se cupleze 
şi, dacă măsurătorile şi testele indică ceva, aranjează într-un 
şir de reuniuni plenare şi şedinţe pe secţii, în deplină înțelegere, 
cine pe cine să ia, cînd şi în ce mod. Ca și cum n-ar fi vorba 
despre pregătirea unui masacru, se folosesc instrumentele cele 
mai delicate, mai gingașe, de la schimbul de scrisori sentimentale 
pînă la vizitele reciproce ale tinerilor, de la comentariul bătri- 
nelor pină la etalarea avantajelor şi dezavantajelor unirii a 
două clase de salarizare, două sindicate, două grupe sangvine, 
două paturi cu tăblii şi, fireşte, două cimitire. Se enumeră 
porţiile de pilaf de care părinţii mirelui s-ar putea dispensa 
în favoarea tinerei căsnicii, se inventariază posibilităţile lui 
de-a fi, la timpul potrivit, bărbat bărbat, iar ale ei de-a înainta 
cutezător în coaja cartofilor de curățat (metode, procedee, 
randament), de-a utiliza la maximum capacitatea de alăptare 
(rezervoare, periodicitate, conținut de vitamine) şi de-a intra 
în luptă, cînd patria strigă după ajutor, în cazul în care bărbaţii, 
bătrânii și copiii cad încolţiţi, morți sau prizonieri. Atât sînt 
de nerăbdători să treacă la fapte, şi atît de meticuloşi, că nu 
se liniştesc pînă ce nu văd cu ochii lor rochia miresei, pînă 
ce nu pipăie capa de hermină, cerută cu împrumut de la o 
plutoniereasă, pînă ce nu cercetează cu lupa floricelele de 
ceară, plastic şi şisturi cristaline ale cununiţei, pantofii scor- 
toşați de bunica, la începutul secolului, cu un prilej analog, 
cînd, întorcîndu-se de la fotograf, fusese nevoită să treacă 
balta înot, cu pantofii de lac în mînă, panglicile, aşternutul 
de pat, fracurile naşului şi ale escortei lui, cauciucurile mașinilor 
ce vor purta cortegiul prin oraș, sentimentele şi poveţele preotu- 
lui ce va oficia slujba, opiniile lui privitoare la problemele 


69 


păcii şi ale războiului, presentimentele preotesei, starea vege- 
tativă a ramurilor arborilor genealogici ai familiilor ce se unesc 
în aceeaşi grădină, configuraţia constelațiilor la oră de seară. 

Un stat-major devine necesar de îndată ce nunta a intrat 
în faza numărătoarei inverse, cu vreo cinci săptămîni înainte 
de start. Maşini grele de luptă aleargă atunci spre cartierele 
marginale, transportînd persoane importante, adînc îngîn- 
durate, pătrunse de răspunderea ce le revine; o armată de civili 
în vestimentaţie paramilitară îi întîmpină, le dă onorul, le 
uşurează coborirea de pe afetele de tun şi chesoanele anexe, 
îi sprijină pînă ce izbutesc să pună piciorul pe peroanele puternic 
iluminate, îi protejează în faţa asaltului reporterilor, operatorilor 
cinematografici, curioșilor. Ora e înaintată, dă să anunţe un 
purtător de cuvînt, convocarea are ca scop stabilirea planului 
de bătălie, strategia şi tactica, şi alegerea băuturilor, factor 
hotăritor în câştigarea victoriei, inclusiv în cele trei războaie 
mondiale ale vremilor moderne. 

Reuniunea se desfăşoară astfel : părţile, desfăcute pe două la- 
turi ale unei lungi mese acoperite cu postav verde, avansează 
pe rînd şi simultan diverse idei, pe care secretarii, aşezaţi în 
spatele fotoliilor, le trec grabnic în dosarele lor; unui strigă 
coniac şi îndată, de vizavi i se răspunde votcă, şi apoi se aude 
vin alb şi urmează replica: şliboviţă! Se strigă, în continuare, 
ţuică bătrînă, cidru, bere la sticle, vin roşu, palincă, negru de 
Bitumia şi rozé de Brabant, Florio şi Amar, nectar de smochine 
şi trăscău de Trăscău, în sfîrşit şampanie şi lichior de nuci. 
Cineva poate propune limonadă, pepsi-cola sau ceai reumatic, 
în scopuri diversioniste, însă statele majore resping cu dezgust, 
pe loc, propunerea, experienţa arată că nimeni nu-şi pierde 
capul bîndu-le. Se configurează deja o situaţie, nunta are loc 
sub auspicii favorabile, statul major minor şi cel major superior 
se retrag, în clipet de blitzuri şi în ropote de aplauze, se dă 
un comunicat în care se afirmă că acordul a fost deplin şi 
promiţător şi se publică în ziarul local o poză a principalilor 
eroi ai reuniunii. 

Zilele trec, şi mirosul de friptură de berbec, de varză călită, 
de cozonaci şi plăcinte se înteţeşte. Rîurile de arome îşi au 
izvorul în bucătăria socrilor mici, fumurile îmbătătoare 
învăluie cartierul, impregnează şirul de plopi al străzii, pătrund 
în sala căminului cultural, unde tocmai rulează un film despre 
patimile după Matei, traversează bulevardul şi doboară cîteva 


70 


importante personalităţi locale, la birourile lor, preocupate să 
pună capăt lipsurilor din alimentaţia publică, se scurg apoi 
spre gară, imobilizind rapidul internaţional Istambul-Madrid, 
scoțind din sărite pe şeful stației, care decide, după lungi 
ezitări, să-şi trimită demisia la minister (așa nu se mai poate!), 
întilnindu-se deasupra grajdului comunal cu celălalt rîu de 
arome, provenind de la bucătăria socrilor mari — fumuri 
grele 5, bărbătești, de chiftele cu mult usturoi, de piftii, de 
scovergi. În aceeaşi seară, exasperaţi de aceste tulburătoare 
miresme, trei călugări ai vechiului schit din apropiere văd 
pe sfîntul Ilie în persoană, biciul li se învirteşte deasupra 
creştetelor, carul lui de foc îl calcă pe cel mai vîrstnic, mai 
greoi decît ceilalți, se dovedesc zadarnice intervenţiile postului 
de pompieri: carul de foc înfruntă jetul de apă şi se pierde 
nevătămat în nori. Se primeşte întîmplarea cu cea mai mare 
bucurie, luându-se ca semn că legătura tinerilor e bine văzută 
în zonele superioare ale atmosferei. Ceasul primăriei încreme- 
neşte la ora minunii, tras de jos, cu aţă subţire și precizie, 
de paznicul venerabilei instituţii, care nu ia leafa de pomană... 

Masa, în ziua nunții, se desfăşoară după cele mai riguroase 
reguli, primite în dar din moşi strămoşi şi, de aceea, tradiţi- 
onale. Exuberanţa invitaţilor nu reuşeşte să coloreze indis- 
poziţia mirilor: pe fată o strîng necondiționat pantofii (la pi- 
cioare) şi coroniţa cu suport de sirmă (la cap), pe mire îl ustură 
încă stomacul (ulcer) din pricina discuţiilor în jurul dotei 
(cu ipoteci), socrul refuzînd să-i transfere zece porţii de pilaf, 
care i s-ar fi cuvenit exclusiv, acela pretextînd că nu i le poate 
ceda din cauza unei călătorii în Bulgaria, ca turist, şi nici așa 
nu-i ajunge pentru plata excursiei, e nevoit să mai împrumute 
încă — probabil de la o mătuşă —, cinci porţii turistice, cu 
hartan de rață la cuptor. Citeva verişoare și cîteva nepoate 
înfumurate, ajunse la rangul de servitoare neplătite, capabile 
însă de orice, se simt îngrețoșate, din pricină că au gustat pe la 
bucătării ori salatele cu ou cam alterat, ori sosurile cam prea 
grase, înecate în boia de ardei, ori marinatele de peşte răsuflat, 
așa că fotografiile ce sparg gheaţa oglinzilor le redau palide, 
livide, cu buzele inflamate. 

E momentul surprinderii avangărzii: se toarnă în pahare 
(stacane) palinca teribilă. Se repetă operaţiunea pînă cînd 
combatanții își revin parțial în fire, verii mai ales, şi se trece 
fără pauză la atacul pe flancuri, cu lichior şi secărică; mătușile 


71 


dinspre mireasă ies curînd din luptă, parte se predau inamicului 
cu toată zestrea, cu tot harnașamentul (una îşi scoate, ca să-l 
predea, corsetul, învinsă). La cota mirelui, unde lupta abia se 
pregăteşte, se aduc bateriile grele, se concentrează cei mai 
vajnici şi mai hotăriţi bărbaţi, care trag neîntîrziat bere, vin 
roşu, votcă, apoi se cavalcadează spre întăriri, spre răcitutri, 
spre varză. Socrul mare, aprigul apărător al bastionului de 
pilaf, cade printre primii, după el se prăbușesc, pe rînd, colegii 
de promoţie ai fiului, un general în retragere, un pluton de 
asalt, încercat la bucătării, o nepoată ce trăsese la murăturile 
din cămară. Se aduc fripturile, se reaprovizionează frontul cu 
alte vinuri — roşu molan, rozaliu de Șanț, Băbească de Salerno- 
Crimpoşie —, se purcede la lupta corp la corp, sectorul II 
fiind primul, acum devenind urgentă şi necesară despresurarea : 
combatanții îşi aruncă hainele (mirele fracul și papionul), 
şirurile de pușcași hainele negre de împrumut, coloanele de 
cucoane şi blindate pelerinele, jachetele, rochiile de metal, 
şalurile antitanc și jupele paraşute. 

Se trece îndată la căutarea punctului nevralgic din dispo- 
zitivul inamic, acolo unde chiftelele, gogoșarii şi vinul spumos 
cu traiectorie lungă au operat primele breșe. Un combatant 
al miresei ia în palme capul unui nepot ce tocmai lăsase tava 
şi-l bubuie de cîteva ori de blindajul mesei, de răsună întregul 
cîmp de bătălie (zornăitul paharelor), şi îndată doi infanteriști 
ai părţii atinse ridică sticlele goale şi ţintesc chelia socrului 
mare, a soacrei tractate, a unui unchi pină atunci întârziat 
în neutralitate activă. Se aud trompeţi de asalt, îmbărbătători, 
şi un eşalon de madame își face intrarea prin strîmtorile bufe- 
tului și orchestră, lovind extrem de precis cu platourile cu 
icre şi salate moi. Cad pretutindeni, ca la seceră cei mai buni 
fii ai mesei. Se aruncă în luptă cuiraserii, bărbați din ambele 
neamuri, integral jigniți în mîndriile lor, profund decişi să 
lupte şi să moară. Unul îl popreşte pe inamic cu polonicul 
pentru potroace, pregătit pentru la ziuă (nu aduce ziua, ce 
aduce ceasul), altul blochează între farfurii pe un laş ce da 
să fugă unde vedea cu ochii, un al treilea deşurubează mesele 
de servit din buloanele şi balamalele lor şi, detașindu-le tăbliile, 
le foloseşte pentru confortabile lovituri în cap, de sus în jos, 
rareori lateral: arma, ca orice instrument surpriză, doboară 
zeci de asaltatori, numărul victimelor sporeşte văzînd cu 
ochii. La pilaf, adus la masă (ceea ce nu face o bună impresie) 


72 


direct în cratiţă, formaţiile răvăşite primesc comanda regrupării 
şi recîştigării liniilor, dar grupe de paraşutişti (dintre care 
nepoţii naşului şi clienţii cuscrului) intervin lateral, ajutaţi de 
chelnerii locali — interesaţi de la un moment să cîştige alături 
de cîştigători — şi o masacrează pe plutonăreasă (furnizoarea 
capei), pe căpităneasă (sora cumnatei), pe maioreasă (vecină, 
beligerantă ocazională), pe coloneleasă (procuratoarea pentru 
ocaziune a serviciilor de ciorbă), pe generăleasă (spirit rigid, 
femeie înaltă cu înalte prejudecăți, imparțială în măruntele 
dispute, dar tigru fioros în bătăliile cruciale), pe mareşală 
(doamnă de un aristocratism pur, elegantă şi energică asemenea 
răposatului său soț, mareșalul de Kastana Muntenegru). Ultima, 
colectînd la varză toate virtuțile neamului ei de războinici, 
plus pe cele ale soţului, neînfricat încă în groapa lui, acumulin- 
du-le alături de eroismul din piept şi de decizia din braț, rezis- 
tă o vreme exemplar pe divanul răsturnat, sub şifonier şi pe 
culoarele labirintului, unde îi zac strămoşii — doi regi și un 
ţârcovnic de biserică (aşchia rea a familiei) — răspîndind teroa- 
rea în asaltatori, doborînd o grămadă, mutilind cu lovituri de 
sifoane şi de satîr spuma armatei atacatoare. Cum superiori- 
tatea numerică îşi spune oriunde cuvîntul, cade secerată pe 
cînd striga să se aducă muştarul, ştiut fiind că muştarul azvîr- 
lit în ochi derutează, opreşte şi cel mai îndrăzneţ asalt, doboară 
pînă şi avioanele ê din înaltul cerului. 

Luptele continuă de obicei pînă a doua zi la prînz (dar 
s-au văzut şi conflagrații ce nu s-au stins înainte de trei zile, 
cu toate intervenţiile poliţiei de-a se căuta o rezolvare diploma- 
tică, la Geneva !), se înregistrează momente sublime, se spun 
în iureşul bătăliei cuvinte memorabile — despre pilaf, despre 
fecioria miresei, despre soarta omului pieritor, despre soco- 
telile socrului, căruia, dacă i-a mers cu fiica mijlocie, nu i-a 
mers cu prezenta, oricît a manipulat. Către ultimele ore ale 
luptelor, războiul îşi mută teatrul de operațiuni în stradă, 
mai la larg, unde se apelează la parii gardurilor, la pietrele 
caldarimului şi, în final, la cea mai temută armă a arsenalelor 
moderne, secretă pînă a nu fi scoasă din carîmbul cizmelor: 
cuțitul. 

Fiecare nuntă trebuie să aibă cuțitarii ei reputați. De regulă, 
aceştia nu se-amestecă în disputele din timpul mesei: mănîncă 
liniştiţi tot ce li se pune în farfurie, beau cinstit tot ce li se 
toarnă în pahare, își găsesc timp să facă complimente miresei 


73 


şi să deşurubeze, dintr-o memorie al cărui ghivent scîrţiie, 
o mulțime de fasunguri elocvente privind anii cînd mirele le 
era coleg la şcoala de arte și meserii, și cînd pişicherul fura 
plătica din tigaia intendentului — pescar vigilent la apă, dar 
foarte moliu la gătit. În cele opt ore destinate culturii, cuţitarii 
cîntă de inimă albastră, romanțe și folcuri, cu foc şi romantism, 
ca la seara literară a nu ştiu cărui bard, şi în cîntul lor se ames- 
tecă și melancolia ţărinii, şi dorul de acasă (sentiment ce se 
înfiripă optim, pe vatra de-acasă), şi nevoia acută de răzbunare 
împotriva celor apropiaţi, mizerabilii !, ca să ştie cei de departe 
şi să ia aminte. Abia la ieşirea la aer, dimineaţa pe răcoare, 
a doua sau a treia zi, după stare şi onoare, spiritul belicos li 
se pune în mişcare şi merge, pe picioarele lor nesigure, la ţintă, 
la sînge, la victorie. Ei luptă uniţi, cuţit lîngă cuţit, s-ar putea 
spune că nu alții decid soarta părţilor şi împlinesc raţiunea 
nunţii... 

Măcelul se încheie cu vaietele supraviețuitorilor în drum 
spre spital, cu strîngerea mesei și triumful — susţinut de lău- 
tari — al învingătorilor. Mireasa şi mirele, însoţiţi de cîţiva 
credincioşi se retrag în patul nupţial, scăldat în lumina diurnă, 
unde urmează să li se aplice cataplasme şi oblojeli, uneori carapace 
de ghips. Armatele victorioase şi armatele înfrînte se retrag 
în țările lor de dincolo de negură, socrul mic cu răni adinci şi 
piciorul tîrîş se întoarce la gospodăria lui, să-şi înnumere 
încă o dată porțiile de pilaf cu care va călători peste hotare, 
soacra mare se retrage în munţi, ca strămoșii, ca să ascundă 
în haznale darurile și banii războiului, căci nu e război din care 
să nu tragă profit un oarecine, o oarecare... 

Ocaziunile celelalte, numite la început, prilejuiesc con- 
fruntări asemănătoare, fiecare cu specificul şi culoarea locală. 
Morți şi răniţi, la fel. 

Dacă eu, care sînt sticlete de livadă, am putut să văd cîte 
am, văzut şi să mă distrez după cum m-am distrat, închipuiți-vă, 
stimaţi prieteni, ce și cît poate vedea un papagal instalat în- 
tr-un turn avînd un larg cîmp de observaţie, şi cît poate el să 
ridă (avînd organe specializate pentru rîs)... Cunosc un cuc, 
adăpostit într-un pendul cu balcon, care posedă, pentru a-şi 
exprima veselia, douăsprezece talgere de tinichea potrivite să 
acompanieze petrecerile... Închipuiţi-vă cît poate el să rîdă 
de oameni, dacă nu trece oră de la Dumnezeu fără ca talgerele 
să bată ca nebunele... 


14 


IL. Oamenii? Fac un efort considerabil ca să-mi amintesc 
de ei, spuse lritans Monteverdi-Flit 7, şi doar rareori memoria 
mă servește şi-mi aduce imaginea lor. Aş avea şi eu poftă de 
rs, căci singurătatea mea pe tulpinile sălciilor şi arțarului e 
în general tristă, monotonă, cîntecul broaştelor în vilceaua 
de la Podul Trăsnit nu are haz. Dacă nu se remarcă prin altceva, 
omul este totuși un subiect vesel. Scuzaţi-mă două minute, 
să-mi iau haloperidolul şi să mi se facă injecția. .. Am să'revin 
cu explicaţii care vă vor interesa... 

... Unde rămăsesem? Vorbeam oare despre valorile 
nutritive ale gunoiului de grajd, despre josnicia dovedită de 
pisică în tranzacţia cu vrăbiile şi presurile sau despre pretenţiile 
omului? Şi dacă îmi amintesc că despre om era vorba, pot să 
jur că nu-mi amintesc nimic despre faptele lui, cu toate că 
afirmam în faţa tuturor că acele fapte sînt ridicole şi stârnesc 
hazul (atunci cînd nu indignează). Îmi vine în minte acum 
episodul de la Valencia... Căzuse acolo, din întîmplare, 
un avion de rutină purtind o bombă şi, după cum au scris 
ziarele, cîteva sute de oameni au pierit într-o clipită. Faptul 
ar fi putut rămîne fără importanţă, căci numărul victimelor 
nu depășea pe acela al accidentelor de circulație, chiar dacă 
acestea din urmă se însumează într-un număr mai lung de 
ani... Felul cum mor victimele mă interesează mai puţin, 
din moment ce lumea pretinde victime... Ei bine, pe chestia 
de la Valencia s-a făcut un tapaj disproporționat de mare, 
s-au pus în mişcare sate şi tîrguşoare, ba chiar insule izolate 
din singurătatea oceanului, tot ce era omenire şi nu avusese 
nenorocul să se afle sub avionul ce dăduse bomba s-a ridicat 
să protesteze, să strige, să avertizeze... Ceea ce mi s-a părut 
curios a fost faptul că indignații n-aveau cui să se adreseze 
și atunci strigau unii la alții, se amenințau unii pe alţii, îşi 
aruncau unii altora cuvinte de dispreţ şi înjosire, străbătind 
ulicioare şi străzi pe unde nu călcase şi n-aveau în veci de gînd 
să calce făptaşii. Reporterii îi însoțeau, unii filmau tălăzuirea 
mulțimilor și îşi opreau obiectivul pe cîte o inscripţie, depeşele 
venite de la Paris se încrucişau cu rapoartele plecate de la Tokio, 
cîte un senator accepta să dea citire, într-o adunare de babalici, 
unora dintre relatările de la fața locului; vinovaţii dispăruseră, 
părea că nici nu existaseră vinovaţi, morţii rămîneau cenuşă, 
aşa cum fuseseră încă din prima clipă, în acest timp alte familii 
ieșeau la poartă, în stradă, şi se revărsau în şuvoiul de protesta- 


75 


tari, hotăriţi să strige şi să se indigneze... Se dialoga, vezi 
bine, cu fantomele... 

Veţi obiecta că treaba asta îşi are rațiunea ei, că aşa cum 
spuneau cei ieşiţi în uliţă, trebuie să se ştie pînă departe, în 
metropolă, că oamenii sînt împotrivă, că nu acceptă să fie 
zdrobiţi de bombe, povestea nu e recomandabil să mai fie 
repetată, uite ce zgomotoasă poate deveni miînia oamenilor 
paşnici... Oho, ce frumos, ce înălțător!... Dar luaţi seama 
că șuvoaiele de oameni deciși să nu mai îngăduie cereau, încă 
din ajun, prefectului şi parohiei autorizaţie să fie indignaţi 
şi să tălăzuiască, indicau pe hirtie, cu semnături şi tocmeli, 
străzile şi ulicioarele pe unde să-şi strige deajunsul și refuzul, 
promiteau să înceapă la orele cutare şi să sfirşească la orele 
cutare, cu pauză pentru masă, solicitau să li se orînduiască 
pe trotuare măsuţe cu limonadă, crenvurşti şi plăcinte calde 
şi se angajau prin contracte amănunțite să despăgubească pe 
oricine ar fi avut de suferit deplasarea, la înghesuială, a unui 
gard, răsturnarea unui automobil, fracturarea unui copac, 
veştejirea unui rond de flori... 

Adică era mare lucru să se înțeleagă, dacă cineva ar fi avut 
curiozitatea să se intereseze, că oamenii sînt împotriva proce- 
deului de-a fi ucişi peste noapte sau în zori, fără a fi între- 
baţi?.. Ca şi cum s-ar fi spus că, în fine, dacă e să fie supri- 
maţi, e indicat să-şi dea şi ei consimțământul, după care bomba, 
avionul, pilotul, racheta şi satelitul pot cădea... Las la o parte 
alte considerații, ţin doar să amintesc că fabricanţii de bombe, 
prea ocupați de producţia lor, au fost foarte mişcaţi de această 
idee rezonabilă şi au cerut generalilor să nu dea bombe acolo 
unde cei îndreptăţiți nu sînt dispuşi s-o primească în cap. 

Desfăşurarea pe străzi a sutelor de oameni impresionează 
pelicula fotografică, nu însă pe strategi. Așa cum indignarea 
are dreptul să se exprime, strategia are rostul să suprime. 
Fiecare cu treaba lui şi, din moment ce contractele stipulează 
în zece puncte pînă unde pot înainta părţile, totul e în regulă, 
se poate dormi liniştit sub un cer potenţial bun (sau rău). 

Avionul jandarm iese din neguri în zorii zilei, pe neştiute, 
face bezele turiştilor şi țăranilor de pe ogoare și, din neatenţie, 
se prăbuşeşte. Indignaţii ies din casă la oră fixă, anunţată prin 
radio și prin ziare, îşi împlinesc cursa, strigă că nu le convin 
ora matinală, bezelele surpriza, mai ales bomba, şi se întorc 
la treabă ca să sporească producţia de tunuri, crucişetoare 


76 


şi focoase cu mai multe încărcături. Unii pe înfundate, în adînc 
secret, alţii în plină lumină, sinceri ca rîndunica. Se poate 
înţelege cine pregăteşte surpriza... În chestia asta oamenii 
se dovedesc mai naivi decît albinele... 

Nepriceperea lor a pricinuit destule neajunsuri şi le rezervă 
încă multe... 


III. Eu cred că antevorbitorul meu vulgarizează îngrozi- 
tor o idee nobilă, spuse Myriapodus Tancredini. El îşi închipuie 
că o largă acţiune omenească poate porni de la reacţii imediate, 
unul se apropie cu plesnitoarea să mă terciuiască, iar eu fug 
cu toate picioarele mele să mă ascund într-un jgheab al bufe- 
tului... Asemenea albinelor, cunoscătoare profunde ale stra- 
tegiei, omul respinge acțiunea oarbă, şi asemenea lor, nu acţio- 
nează înainte de-a consulta tabelele logistice, şi nici măcar 
atunci cînd ursul a răsturnat butura sau coşul împletit, nu înţe- 
lege să-şi prezinte replica. E nevoie de un răgaz cerut de calcule, 
de potrivirea tirului, abia într-un tîrziu cade comanda. Ceea 
ce vedeţi dumneavoastră pe străzi e o afacere ca oricare alta, 
căci, aşa cum multe raţiuni şi socoteli îl pun la treabă pe fabri- 
cantul de bombe, împingîndu-l să caute avionul care să-i facă 
modestul serviciu și aviatorul care să-i poarte peste capete 
mașinăria, tot astfel o mulțime de scopuri nedeclarate se află 
după paravanul cu umbre jucăuşe pe care îl vedeţi. Şi într-un 
caz şi în celălalt, se poate bănui că există persoane şi grupuri 
care își văd serios de interesele lor, nu se poate să nu se urmă- 
rească beneficii şi avantaje, între impuls şi răspuns fiind, aşa 
cum ne învaţă dialectica, un raport dialectic. Dar afacerile 
trebuie decelate ca afaceri, trebuie consultată bursa. 

Pe cînd, într-un trecut îndepărtat, eram câine, am urmărit 
pinda a doi dulăi. Unul încerca să-i taie calea celuilalt şi, la 
fiecare pas făcut de primul, cel de-al doilea mîriia amenințător, 
cerînd cale liberă. S-au supravegheat aşa timp de cîteva ore, 
abia au înaintat cîţiva metri, nici unul n-a atacat, dar nici unul 
nu s-a lăsat atacat. Interesant este că între ei funcţiona o înţele- 
gere tacită, pentru că, în tot timpul convieţuirii paşnice, fiecare 
şi-a împlinit o grămadă de treburi, pe care, bănuiesc, nu le 
putea rezolva dacă ar fi fost liberi şi ar fi zburdat prin livezi, 
după pisici, după cai verzi pe pereţi: unul şi-a netezit amănun- 


77 


tit blana, şi-a extras din laba posterioară o așchie de pin, şi-a 
curățat unghiile, cel de-al doilea şi-a reglat auzul, purtîndu-şi 
labele, pe rînd, peste pavilionul urechilor, şi-a dres stomacul 
cu cîteva fire de iarbă, şi-a deparazitat conştiincios picioarele 
de dinapoi. După unele mişcări mai accentuate, cînd s-ar fi 
părut că nimic nu-i mai opreşte să se înhațe de gît şi să se tăvă- 
lească, se așezau domol pe coadă şi priveau, într-o poziţie 
de adîncă, pură contemplaţie, zborul lăstunilor pe cerul senin, 
crenelurile munţilor ce ferestruiau orizontul, rotunjirea merelor 
sub soarele de iulie, şi după seriozitatea cu care făceau toate 
acestea, am fost sigur nu numai că nu îşi pierd vremea, dar 
o şi folosesc în modul cel mai inteligent cu putință. Într-o 
vreme, melancolia şi sentimentele umanitare trădate de ochii 
animalelor mi-au spus că acea linişte încordată a devenit fer- 
tilă, şi nu mă îndoiesc acum că cei doi făceau, fiecare după har 
și nivelul cultural, versuri... Se poate afirma, şi eu o afirm 
cu toată răspunderea, că mocnitul conflict stradal fusese o 
necesitate, timpul consumat în pîndă avusese raţiunea lui, 
din tensiunea participanţilor — ce, pînă la urmă s-a încheiat 
cu părăsirea teatrului de operațiuni — civilizaţia a cîștigat o 
experienţă și s-a îmbogăţit cu cîteva ode și epode pe măsura 
vremurilor. Dar cine ne opreşte să credem că unul din cei 
doi exersase, în răgazul creat, la un clavecin imaginar, aşa cum 
deținuții fără pian învaţă pianul pe marginea scîndurii patului? 

Nu se irosesc energii de florile mărului, cum nici tîrla 
de cotei care hoinăreşte noaptea pe uliţe şi prin grădini, uneori 
ațițată de parfumurile franțuzeşti ale unei cățeluşe, nu bate 
caldarîmul şi roghina de capul ei, cînd ştiut e că negustorii de 
rnănuși, care au evidenţa fiecărei pielicele, urmăresc din turn, 
cu radarul şi lunetele, pas cu pas, evoluția materialului, inte- 

titatea lui, acumularea de calităţi — căci pielea e mult mai 
durabilă decît plasticul... 

Uitam să vă spun că statistica ţine evidență de fiecare indi- 
vid, fie el om sau cîine, toate câştigurile şi toate pierderile sînt 
trecute corect la catastif. Mă rezum să avansez, în încheiere, 
ipoteza că și zborul fluturilor în livezile înflorite e o maşinaţiune 
a unui Oarecare, persoană ce nu socoteşte că trebuie să se 
arate presei 8. Dovadă provizorie poate servi înmulțirea insec- 
telor, a cataloagelor, ce cunosc —an de an —retipăriri în 
tiraje fabuloase. . . 


78 


IV. Să ne înţelegem bine: nu e cazul să facem aici afir- 
maţii care să privească soarta planetei, doar ne-am înţeles să 
vorbim, liber, desprinşi de interesele mărunte, scutiți de orice 
ar putea să ne implice responsabilitatea, spuse Tintarella Bevil- 
aqua, Colocviul nostru şi-a propus să dezbată marile probleme 
ale lumii mărunte sub sloganul: « Ne priveşte totul, dar răs- 
punderea pentru spusele noastre o poartă integral medicii». 
Căci numai medicii au drept de port-ciocan. 

Lipsită de orice responsabilitate ?, intervenţia mea se vrea 
precisă ca piersica, argumentată ca Norvegia, blindată ca răga- 
cea, înaltă ca Convenţia 10 de la Paris, pătrunzătoare ca vio- 
loncelui, universală ca subtilul cariu de lemn. Desfid orice 
încercare a domnilor auditori să reţină adevăruri din zbîrniitul 
meu, noi nu biziim aici ca să schimbăm lumea, asta e treaba 
mandibulelor tari şi a perforatoarelor angajate, noi ţiuim 
persistent spre a ne trece vremea, căci prinzul e departe, unii 
suferă sicîiala tratamentelor inumane, şi pînă la filmul următor 
va mai trece multă apă pe Dunărea mediterană... Așadar, 
în pomi şi pe streaşini, prieteni]... 

Am un prieten care funcţionează ca pioneză în lădiţa de 
campanie a unui combatant şi, în această calitate, a călătorit 
din Algeria în Indochina şi din Congo în Camerun, participînd 
la cele mai multe dintre luptele purtate pe acele tărimuri de 
stăpînul său, un tîmpit de caporal dornic de îmbogăţire rapidă 
şi de căsătorie cu fiica preşedintelui Truman. Acea ploşniță 
a dobîndit o mare experiență de viaţă şi, în concedii, m-am 
putut împărtăși şi eu dintr-însa. O scenă memorabilă mi-a 
arătat că omul, la a cărui amintire ne cutremurăm, dă uneori 
dovadă de delicateţe şi simţ al realităților. Era în timpul ulti- 
mului război mondial. Se pregătea o bătălie decisivă, o armată 
sperînd să smulgă din mîna celeilalte un golf, o colină, un dru- 
meag de ţară, un istm, o şiră cu cobze, Săptămiîni în şir, avioanele, 
camioanele grele şi trenurile blindate au transportat tone de 
material şi mii de oameni la cota stabilită; la un moment dat 
n-aveai unde pune piciorul, atîta armată se adunase în tranșee, 
în cazemate, pe parapetele întăriturilor; a trebuit să vină un 
general care să deseneze cu creta un cerc pe pămîntul gol și 
să indice un loc oarecare unde să se pună piciorul, dar numai 
de către cei ce-l pierduseră pe celălalt în luptă. Toate erau 
pregătite, soldaţii îşi terminaseră rugăciunile, comandanții 
cafelele, artileria încheiase operaţiunea de încărcare a tunurilor, 


79 


aviația nu aştepta decit să i se facă vint, în picaj sau vrie, tancu- 
rile ardeau de nerăbdare să atace, geniştii se plictiseau după 
ce brăzdaseră cîmpia cu pontoane şi poduri, pentru care şi 
obţinuseră crucea cu spade şi laudele de rigoare, vînătorii de 
munte epuizaseră teritoriul în căutarea unui perete sau unui 
gard care să le ofere escaladări pe măsură, alunecări şi înlocuiri 
de cabluri, în nădejdea ridicării lor în grad. O inspecţie paralelă 
a comandanților celor două armate, unul pe o parte a cotei, 
celălalt pe cealaltă, a constatat că totul e gata de luptă şi că 
nu depinde decît de voinţa şi bunăvoința lor să dea semnalul 
pentru ca miile şi zecile de mii de războinici să se năpustească 
unii împotriva celorlalți, să se căsăpească conform regularaente- 
lor şi instrucţiunilor, să moară şi să învingă echitabil. Momen- 
tul fiind solemn, liniştea desăvirşită, ca orice linişte de dinainte 
de atac, cei doi generali se pregăteau, la o distanţă de cîţiva me- 
tri, despărțiți de uriaşe mortiere, de garduri antitanc din beton 
şi de cazemate ghintuite, să pronunţe cuvinte memorabile, 
prin care să rămînă veşnic în manualele şcolare. Deodată 
însă... 

Dinspre istm, dinspre magazia cu şoareci apăru în goană 
un soldat în vestimentaţie sumară, strigă ceva către înalții 
comandanți, făcu semn şirurilor cățărate pe metereze şi valurile 
de pămînt să ia pe loc repaus, scuipă cu năduf către tunurile 
gata de tragere, După ce se apropie, individul scoase din sîn 
o scrisoare, o flutură deasupra capului şi, văzînd că iscă noi 
neînțelegeri între beligeranţi, care se grăbeau să o recepționeze, 
găsi mai potrivit să citească el, cu voce puternică, spre a fi 
auzit şi de unii şi de ceilalţi. Ce spunea scrisoarea? Expediată 
de Centrul internațional al Crucii Roşii, scrisoarea anunța 
că, din cauza unor defecţiuni tehnice, vagoanele cisternă cu 
sînge conservat pentru transfuzii şi acceleratele cu medici şi 
sanitari pentru operaţii au fost garate pe-o linie secundară, 
undeva în apropiere de băile Kânig, din Germania inferioară, 
că deocamdată lipsesc locomotivele pentru manevră, elicop- 
terele pentru depanare şi mecanicii şi piloţii în stare să salveze 
situaţia. Ca atare, se apelează la înțelegerea înălțimilor lor dom- 
nii generali de armate să amine cu două-trei zile bătălia, pînă 
ce zece țări neutre ce şi-au oferit serviciile, — şi cărora, cu 
siguranţă, li se vor mai alătura şi altele —, vor putea întreprinde 
ceva pozitiv pentru scoaterea lucrurilor din unghiul lor mort. 
Chiar dacă bătălia plănuită nu prevede, la sfîrşitul ei, măcar 


80 


un supraviețuitor — căci armatele, hotărite så învingă, sint 
decise să se sacrifice pînă la ultimul soldat — prestigiosul 
centru internaţional roagă pe cei în drept să judece cu înțele- 
gere situaţia creată, să renegocieze ora H., căci ar fi inuman 
ca un oarecare să strige după ajutor, iar echipele de salvare, 
cantonate la mii de kilometri depărtare, să nu-l poată auzi 
şi să nu-i poată oferi măcar un antinevralgic. 

De bună seamă, bătălia a fost amînată cu patruzeci şi opt 
de ore, timp în care comandanții au folosit toate mijloacele 
de care dispuneau pentru a se plinge miniştrilor şi parlamente- 
lor împotriva haosului ce domneşte de la un timp pe căile 
ferate, trupele şi-au consolidat întăriturile şi şi-au lustruit 
tunurile şi carabinele, niciodată nu poţi spune că lustrul e 
perfect !, populaţia civilă a cîștigat ceva răgaz pentru a-şi procura 
cartofi, flanele cu efigia regelui big-bandului preferat, pomadă 
împotriva viselor urite şi sicrie pe măsură, 

La termenul stabilit, trenurile cu sînge conservat au ajuns 
la destinație, comandanții au comandat foc, istmul s-a cutre- 
murat din temelii, praful şi pulberea s-au aşternut între ma- 
gazia cu şoareci şi drumeagul de ţară, mii de suflete s-au înăl- 
tat, în coloane şi detașamente, spre cer... 

A fost o bătălie strălucită, Au contribuit la reuşita ei fac- 
tori numeroşi, dar dintre aceştia, cel mai important rămîne 
în anale consensul umanitar că nu se poate trage măcar un 
foc pînă ce nu se află de față echipele de prim ajutor, tulumbele 
pentru transfuzii H. 

Ploşniţa care mi-a povestit aceste întîmplări impresionante 
m-a asigurat că stăpînul ei, caporalul înfierbîntat de dragoste 
pentru fiica preşedintelui Truman, a scăpat cu viaţă din marea 
încercare, lucru absolut de neînțeles. 


V. Darurile prea multe ale omului m-au indispus întot- 
deauna, mă întreb cum ne-ar fi privit el dacă avea în plus putinţa 
să circule pe sub apă şi în aer, spuse Italo Benzi Rondini. Să 
vă povestesc curn am scăpat din ghearele lui, că-i mă prinsese 
în pădure pe cînd, abia scutit de înfățișarea de om, începea 
să-mi crească pe spate păr de lup — astea s-au petrecut pe la 
începutul secolului al XVII-lea, nu mai știu sub domnia 
cărui rege al Franţei... Fusesem soldat în ceata înarmată a 
unuia Legrand de Savoia, luptasem o vreme în Germania mun- 


81 


tilor obscuri, mă acoperisem de glorie într-o încăierare ce se 
aprinsese tocmai în fundul pămîntului, în pivnițele unui pod- 
gorean de pe Rin 12, stăpînul îmi dăruise pentru faptele mele 
o mulţime de lucruri — o saltea umplută cu cîlți, o masă pe 
trei picioare, o pereche de obiele doar de cîteva ori folosite, 
un sac cu ovăz şi o nevastă capturată de la valoni, de două 
ori mai înaltă decît mine. Aşează-te unde crezi şi îţi convine 
şi întemeiază-ţi o familie, mi-a spus bunul Legrand, agoniseala 
îţi va ajunge tot restul vieţii, mai ales că femeia, bravă cum 
se-arată, ştie să tragă şi la plug. Am aşteptat cîteva zile accelera- 
tul care să mă ducă spre sud, acceleratul nu circula încă, aşa 
că am furat o căruţă cu coviltir, trebuind mai înainte să-i tai 
beregata ţăranului ce se tot opunea, căci avea de încheiat un 
pariu cu danezii, undeva pe linia Oder-Weise. Urcat sus pe 
salteaua confortabilă, am mânat cu mare bucurie, consultind 
din cînd în cînd femeia asupra avantajelor şi neajunsurilor 
oferite de diversele peisaje îmbietoare. Năzuroasă, valona 
strimba din nas şi cerea să trecem bravi printre ispite, impresio- 
nismul obstinat îi întoarce stomacul valon pe dos15, ceea ce 
e de priceput, aşa că nu ne-am oprit decît pe-o culme, unde 
se băteau milanezii cu venețienii, într-o răstoacă, unde francezii 
îi jupuiau de vii pe turci, într-un fel de cetate, unde cetăţeni 
mărunți tocmai terminaseră o răscoală şi se ocupau cu uciderea 
notabilităților locale, aşteptînd ca a doua zi acele notabilități 
să treacă ele la măcel, corespunzător, să-i curețe pe cei mărunți. 
Am mai poposit într-un sat, ca să ne împărtăşim şi noi din 
bunurile unuia ce fusese ars pe rug, şi într-un han, de unde 
fuseseră izgonite două cete de borfaşi şi acum se făcea mare 
slujbă de mulţumire hui Dumnezeu pentru că scăpaseră cu bine 
din jaf: de acolo am luat, cu pioşenia cuvenită, cîteva cuver- 
turi, un serviciu de ciorbă frumos lucrat în alamă şi o casetă 
cu galbeni. Pe preot ne-am mulţumit să-l speriem, aruncîndu-l — 
pînă la noroaiele iadului — într-o privată. 

Am traversat de trei ori Alpii, încurcaţi de unul Simplon, 
tăietor de piatră, care ne tot promitea un tunel, dar cu greu 
se apuca de treabă, încurcat la rîndul lui de o nevastă cara sucită, 
cam geloasă, avind mania telegramelor, una două şi iarăşi 
vino urgent, mama în agonie, băiatul rupt pisica, bunica fugit 
America cu căpitan galeră, stop, vino bani potriviţi... A fost 
foarte greu, mai greu decît în bătăliile cu celții, la un moment 
critic ne pierduserăm unul de celălalt, caii rămăseseră cocoţaţi 


82 


pe-o stîncă, a fost nevoie să accept ajutorul dezinteresat al 
ciinilor elveţieni, al gărzii elveţiene, al parlamentului elveţian. 
Cînd ne-am văzut, într-un tirziu, la Milano, oraşul tocmai 
fusese terminat, magazinele arătau splendid, castelul Sforza 
igienic, un necunoscut pictase o cină pe peretele unei mănăs- 
tiri; valona, în cărnurile căreia se trezise pofta de viaţă: nu 
şi nu, să acceptăm invitația patronului şi să stăm la masă, 
după care să ieşim în tîrg, să vindem obielele și serviciul şi 
să cheltuim cu înţelepciune banii prin prăvălii şi supermaket. . . 

Am plesnit-o peste gură de-a văzut pe Hristos, am, replicat 
că se duce dracului cariera mea, scrisă pe-o piele de vițel de 
mîna lui taică-meu, pe mine mă aşteaptă o misiune importantă, 
nu am trecut eu Alpii de pomană!.. Ne-am îmbarcat într-o 
şaretă, am luat-o la vale către Pisa şi, pe la kilometrul 206+5 
am întîlnit armata lui Napoleon. Un comandant mi-a propus 
o afacere: să-i dau piesele (cuverturile şi serviciul de ciorbă) 
în schimbul coloanelor de porfir pe care se săturase să le trans- 
porte tocmai din Egipt, Am căzut la învoială, am înhămat 
valona la căruţa cu coloane şi am coborit din nou spre sud, 
Italienii sînt mari amatori de obiecte de furat, chiar de coloane 
egiptene, astfel că, pe drumul ce duce spre Roma, un conserva- 
tor de muzeu m-a ţintit cu ochii lui negri şi mi-a spus: porți cu 
tine, nesăbuitule, jumătate din istoria lumii, îi zdruncini tre- 
cutului capitelurile, habar n-ai că povara asta te poate face 
om. Mi-a venit, nu știu cum, să-l cred, aşa că am cerut amănunte 
și, în final, prospecte şi propuneri. Am dezlegat din jug valona 
cea credincioasă, am ridicat în picioare coloanele de porfir, 
am înjghebat pe loc o şandrama, căreia i-am pus firmă şi taxă 
de intrare şi pe dată o grămadă de burghezi ce cîştigaseră ceva 
bani în ultimii ani au dat buzna să-mi viziteze tezaurul. N-a 
tras bine nevastă-mea oblonul prăvăliei, că s-au şi înființat 
la poartă zeci de autobuze cu turiști —în special nemți şi 
englezi —, automobile mici şi mijlocii, unele cu rulote trac- 
tate, curînd după aceea s-au înființat, cu aparatele lor şi cu 
obrăznicia ce-i caracterizează, reporterii cinematografici, gaze- 
tarii, reprezentanţii societăților de binefacere, unul sau doi 
papi în funcțiune, 

M-am îmbogăţit vertiginos, am dobindit un nume necon- 
fundabil în toată provincia, lumea civilizată m-a acoperit 
cu lauri, premii și laude, am trecut la afaceri colaterale, ceva 
mai puţin de jumătate din acţiunile industriei de poliesteri, 


83 


ceva mai mult de jumătate din beneficiile industriei aeronautice 
naţionale, plus veniturile substanţiale din partea valonei, care 
lucra pe cont propriu, la tarife exorbitante, amorul e bine 
plătit în peninsulă şi turiştii mor să cunoască toate farmecele 
pămîntului pe care îl calcă (rivalitatea noastră relativă am 
tranşat-o onest, înființind în raport de vizavi două partide 
politice, ocazie de a ne înfrunta uneori în cele două camere, 
în pieţele publice, de-a colabora în cadrul coaliţiilor tempo- 
rare), 

Lucrurile luaseră o turnură fericită, cînd doi indivizi mascaţi, 
purtînd în mâini puşti-mitraliere şi grenade fuzante, au pătruns 
în biroul meu, instalat la al treilea etaj al unui zgîriie nor floren- 
tin, şi, punindu-mi la nas şi gură un căluş îmbibat în eter, m-au 
imobilizat ca să mă lege burduf. M-am trezit într-o încăpere 
destul de largă, frumos mobilată, un fel de salon-sufragerie 
fără ferestre şi, pe cît mi-am putut da seama, fără uşă. Aveam 
la dispoziţie o sumedenie de băuturi alese, un televizor în culori, 
o bibliotecă de egiptologie (drăguţ din partea răpitorilor) şi 
o mașină de cusut, al cărei rost nu-l înțeleg nici astăzi, Ne- 
cunoscuții care mă sechestraseră m-au fotografiat zilnic cu 
aparatele lor Polaroid, mi-au imprimat de nenumărate ori 
vocea pe casetofonul cu elice de care erau mîndri, mi-au adus 
în fiecare zi gazetele, pe ale căror pagini de frontispiciu, alături 
de portretele extrem de reuşite, erau imprimate cifrele astro- 
nomice ale răscumpărării mele şi sub care se publicau cu regula- 
ritate declaraţiile valonei, călătoare ba la New York, ba la 
Bangkok, ce îşi repeta hotărit refuzul de-a plăti suma. În pri- 
zonierat era confortabil, băutură pe săturate, băieţii extrem 
de politicoşi, excepţie doar unul care mi s-a adresat cu bătrine, 
înainte sau după ce mi-a tăiat degetul 15 arătător, ca să-l tri- 
mită mărturie avocatului meu, 

Băiatul ăsta trebuie să fi fost fecior de cățea, altfel cum 
să-i spun? căci tot el a venit, în cea de-a opta zi a detenţiunii 
mele, să-mi ia viaţa. Cred că nici nu i-a fost greu, pentru că, 
scîrbit de nerecunoştinţa valonei mele, eram de mult pregătit 
să i-o încredinţez, M-a tratat la început cu limonadă de ananas, 
a trecut firesc la o specie de somnifere verzui, de care n-am 
văzut pe-aici, ceea ce denotă că stabilimentul nostru se situează 
în urma particularilor din ţările avansate (nu mai vorbesc despre 
eficacitate, reiese de la sine), a purces la execuție metodic, 
cu oarecare părere de rău că trebuie să mă curețe (neîndoios 


84 


prefera să încaseze banii și să mă elibereze, dar respecta refuzul 
femeii valone), şi, ca să nu lungesc povestea, chinuitoare în 
cazuri d-astea, m-a ciopîrțit amănunţit cu o bardă. Tulburător 
a fost că barda nu era alta decît aceea folosită de strămoşii mei, 
adusese bune servicii chiar şi lui Napoleon, cînd i-o împrumu- 
tasem ; la vederea ei, cu toate că eram bine drogat, n-am putut 
să nu tresar, ba chiar să lăcrimez istoric. 

Pe cînd părți concludente ale trupului meu erau ambalate 
în hîrtie cerată, sufletul eliberat de griji şi de amintirea valonei 
se retrăgea înapoi în pădurile nordului, căutîndu-şi etapa 
următoare, fericirea, bunăstarea, adevăratele valori ale lumii, 
liniştea şi preponderența, 

Nu apucasem să mă întrupez lup (asta îmi şi fusese dorinţa !) 
că un grup de vînători m-a încolțit sub trunchiul unui stejar 
şi, nici una nici alta, voiau să-mi răpească pielea. După îmbrăcă- 
minte şi arme, mi-am dat seama că recăzusem în secolul de 
unde odinioară plecasem, numai că de data aceasta secolul 
acela nu-mi mai părea de neînțeles, îi cunoşteam obiceiurile, 
cultura, nivelul tehnic, dibuisem şi stăpineam metodele şi 
stilul în care lucrează oamenii lui. Am strigat de sub trunchiul 
căzut, cu forţă bazată pe experienţă, că eu nu sînt un fitecine, 
că, dacă nu mă bucur de o instrucțiune ieşită din comun, 
ştiu măcar să apostrofez, să şofez şi să capotez, cum mi se şi 
întîmplase în Italia tuturor posibilităților, şi că vai de acela 
care va încerca să mă belească, vai de mama lui, vai de statutul 
lui de om, producător de răni vînătoreşti şi consumator de 
carne vinată.,, Vinătorii care mă bhăituiseră se descurcau 
minunat, pe cât mi-am dat seama, în problemele păcii şi ale 
războiului, chiar în cele ale războiului de guerillă, erau însă 
proşti ca noaptea în privinţa categoriilor filosofice, metafizica 
îi deprima, le ridica în față transcendenţe insurmontabile. 
Ca urmare a unui firesc complex de inferioritate, şi poate 
surprinși de faptul că un lup se dovedea atît de temerar în vor- 
bire (şi gestica nu cred că fusese mai prejos), şi-au luat uneltele 
şi s-au înapoiat cu coada între picioare la casele şi nevestele 
lor. 

După lup am devenit rîndunică, așa cum se poate lesne 
constata... Cursele n-au dispărut însă nici acum din calea 
mea, ştiu că îmi jinduiesc carnea o mulțime de răpitori. Nu-mi 
rămîne decît să sper ca, fără droguri, ciopîrțiri sau luări de 
declaraţii, să trec într-o zi în regnul obiectiv şi rezistent al 


85 


obiectelor, în acest sens fac unele pregătiri, nu este fericire 
mai mare pe pămînt decît să fii un serviciu de ciorbă, din alamă, 
cu încrustații mistice... 

Vă mulțumesc pentru că aţi şi sesizat încotro mi se îndreaptă 
gîndul... 


V. Aceste treceri succesive — şi uneori violente — din- 
tr-un regn în altul şi dintr-o stare situaţională într-alta, cu toate 
câştigurile ei, cu toate importantele anexări morale ce le urmează, 
mi se par încă destul de greoaie, încărcate cu inutile formali- 
tăți şi nesfîrșite complicaţii birocratice, spuse Aquila Reale 
Tramontani, şi dăinuirea procedurilor învechite, într-o vreme 
cînd preocuparea pentru simplificare şi economii a condus la 
soluţii ingenioase pînă și pe lăcuste, e de natură să ne îngrijo- 
reze, Am călătorit recent prin mai multe țări ale Europei, am 
survolat cum se zice continentul, şi am fost impresionat de 
felul în care spaniolii, bivonii şi retucii rezolvă chestiunile 
vamale, atît de obositoare în trecut şi, de la un timp, ridicole 
în raport cu rezultatele. Vameşii lor posedă asupră-le mici 
aparate detectoare, care, plimbate pe partea exterioară a gea- 
mantanelor, înregistrează fidel, ca un aparat de fotografiat, 
întreg conţinutul, forma şi densitatea obiectelor, originea lor 
(cu indicarea precisă a fabricii şi a oraşului unde se află fabrica), 
valoarea lor etc. Imprimatul (sau poza, sau mai exact radio- 
grafia) este operativ predat biroului vămii, unde primește 
cîteva ştampile şi semnături, apoi se introduce, fără alte opera- 
ţiuni, într-un computer de mărimea radioului portativ. Prin 
unde electromagnetice imaginea se transmite aproape simultan 
la dispeceratul central din Alaska, unde 240 000 de circuite 
integrate, cărora li se adaugă un număr dublu de funcţionari 
sîrguincioşi, cu studii academice, trec neîntirziat la analiza 
spectroscopică, metrologică şi funcţională şi, în mai puţin de 
opt ore, rezultatul, sub forma unei telegrame, se află limpede 
pe masa şefului, Un rînd de ştampile şi o singură semnătură 
sînt suficiente pentru ca hiîrtia să plece spre vama care a solici- 
tat expertiza. Bine dispus, îndatoritor, întotdeauna cu o glumă 
pe buze, vameşul aflat în posesia datelor esențiale dispune 
deschiderea peamantanului, confiscarea baticului cu trandafiri, 
a periuţei de unghii sau a paraşutei pe care le-a achiziționat 
voiajorul, lichidarea obiectelor disparate şi clasarea chestiunii. 


86 


Un aparat întrucîtva similar, poate chiar mai perfecţionat, se 
utilizează la frontiera dintre Garonia şi Media Cisalpină, unde 
o uşoară apăsare pe un buton e de-ajuns pentru ca o serie de 
ferăstraie discrete să taie subţire baloturile şi coletele călătorilor, 
să extragă din interiorul lor biscuiţii fără viză vamală, luminările 
de spermanţet interzise în ţara vecină, subansamblele de camioane 
şi tractoare pentru care se pretind taxe speciale, persoanele 
ascunse în rufăria de corp, sancţionabile pentru indiferența 
lor la peisajul dăruit cu generozitate de gazde. N-am văzut, 
dar mi s-a povestit, că în alte ţări, ca spre pildă Remarca şi 
Rapetanul, funcționează un sistem și mai simplu: vamele 
tuturor ţărilor de pe glob, în înţelegere cu furnizorii (magazi- 
ne, depozite, producători) implantează în produsul achiziţionat, 
încă de la cumpărare, o baterie minusculă ce pune în func- 
țiune, la momentul controlului, un sistem de alarmă., Vame- 
şii nu mai au trebuință să studieze bagajele, căci bucata de 
şvaițer începe să țipe încă înainte de-a intra în aeroport, iar 
umbreluțele de damă, ascunse în căptuşeala ghetelor, alar- 
mează întreg oraşul încă din clipa intrării trenului în staţia 
de frontieră, E adevărat că pentru fabricarea bateriilor şi a 
sistemelor electroacustice lucrează, în America şi Europa, peste 
trei sute de uzine, în care sînt angajaţi aproape un milion de 
lucrători, important este că neplăcutele dispute de la vamă 
au fost înlăturate, trecerea cunoaşte o mişcare fluidă, călătorii, 
ca şi vameşii, sînt scutiţi de-a purta discuţii neprincipiale, 
tocmeala fiind o trăsătură a înapoierii. 

Şi, dacă așa stau lucrurile într-un sector atît de zbuciumat, 
ca vama, de ce oare n-am preconiza o simplificare analoagă 
la vămile văzduhului, prin care trecem cu doar noi ştim cîte 
dificultăți? E o problemă metafizică, cu aceasta sînt de acord, 
dar e, în măsură egală, o problemă tehnică şi, dacă prima 
rămîne neschimbată de la începutul începuturilor pînă astăzi, 
cea de-a doua se poate bucura de achiziţiile recente ale civili- 
zaţiei. . . 

Ridic chestiunea, n-am soluţii. Vă solicit părerea, așa cum 
i-am cerut-o şi doctorului Benonini, de dimineaţă ; sînt convins 
că mai multe minţi puse la lucru vor afla mai curînd cheia 
decît o singură minte, chiar dacă aceasta a mea provine, îmi 
pare rău că mă repet, din însăşi marea tigvă a lui Apis Orien- 
talul... 


87 


VI. Vă somez să vă predaţi, cu armament şi oameni 
cu tot! spuse Tintarius Pergolesi. A sunat ora răzbunării. 
Vorbele au devenit de prisos. Cerul e plin de stele. Curînd 
veţi vedea cu ochii voştri cum morţii ies din morminte, vulpile 
în stînga, leoparzii în dreapta, prepeliţele şi coțofenele la mij- 
loc, toate vietăţile vor saluta cu dese reverenţe, reglementar, 
pe Domnul: nu va suna ceasul de treizeci şi cinci de ori, şi 
catapeteasma fabricii de manometre se va rupe în două (sau 
trei). Cuvîntul meu e cuvîntul definitiv, sintaxa mea e sintaxa 
germană modificată puţin după cea slavonă, luaţi aminte şi 
vă sfiiţi! Şi nu pune laba pe mine, Maiestate, căci de labă vei 
pieri! Și nu-mi face injecții, prea înălțate, căci de injecții vei 
binemerita. Şi dacă veţi continua să mă loviți, pace nu veţi 
avea, jucării nu veţi mai căpăta, lasă că veţi lăsa o impresie 
deplorabilă, se va duce buhul de felul cum şofaţi buhaiul 
colocviului... Nu interveniţi să-mi întrerupeţi intervenția ! 
Şi cu acestea vă părăsesc de bunăvoie, trec în tabăra coleopte- 
relor: cu ele și datorită lor, voi învia din morţi, cu moartea 
pre moarte şi cu premoniții corespunzătoare... Amen... 


VII. Scurta alocuţiune a confratelui Pergolesi mi-a mers 
personal la inimă, spuse Presura Monforti-Merlini. Doar cîteva 
cuvinte şi am şi văzut morţii ieşind din morminte, cîmpiile 
scoțind flăcări, ceasornicele lumii luind-o înainte... Ascul- 
tîndu-le, gîndeam cît de sugestivă e în fond limba păsăretului 
şi a ierburilor. Bate vînt de primăvară, florile cîmpului încep 
să grăiască, soarele iese sfios din nori, pe dealuri pasc turme 
de mioare, foarte curind ghiocelul cel armonios își scoate 
căpşorul de sub cuvertura ultimei zăpezi şi, chiar mai înainte 
de-a se anunţa la radio că s-a decretat solstițiul, apar pe ulița 
copilăriei poeţi tineri şi ferice, cu sacul la subţioară, cu zarzava- 
turi trufanda, ca şi vestitorii primăverii, oaspeţii caselor noastre, 
cocostîrci şi rîndunele, bombonereasa Rodica, maeștrii făurari, 
în păduri nu mai trosnesc stejarii, în schimb dau cu toţii fuga 
la pîrîu să-l soarbă dintr-o sorbire şi gata. Se spune că în ase- 
menea împrejurări excepționale apar terapeuticile noi, şi noi 
am constatat cu propriile noastre antene că acest lucru e pe 
deplin posibil, nu face ergoterapia într-un deceniu ceea ce 
rezolvă o zi caldă de primăvară într-o singură cursă a soarelui 
pe cer, tur-retur... 


88 


Printre păsări, maladiile moderne fac mai mult decît ori- 
cînd ravagii. Doar o scurtă plutire prin aerul dimineţii, în zbor 
jos, de pe gardul de lemn cîinesc pînă pe streaşina pavilionului 
și înapoi, cu o foarte contemplativă zăbavă pe portbagajul 
cu trapez al automobilului direcției, mi-a învederat atîta reali- 
tate, că vă pot povesti trei zile despre tragedia păsăretului și, 
dacă aş fi romancier, nu m-aş opri cu romanul fluviu decît 
la marea cea mare, în zona deltei, după ce v-aş inunda 
satisfăcător cu apele mele reci şi adevărate, Mi se face penajul 
răciucă numai cînd mă gîndesc cîte se pot stringe într-un 
referat... 

Am cunoscut scatii şi pițigoi a căror ființă s-a rupt în două, 
care se. pling că, în timp ce o parte a lor vinează musculițe, 
păpuși şi viermișori, cealaltă parte întîrzie în nemişcare pe 
ram, cu sentimentul penibil că orice ar întreprinde e de prisos, 
pentru că e de-ajuns să se decidă a plonja în aer, şi acţiunea 
s-a și transformat în trecut, în timp consumat ; s-au cunoscut gu- 
guştiuci ce întârzie să se împerecheze, reprezentîndu-și mult 
mai acut starea de saţietate de după drăgosteală decît impulsul 
instinctului, farmecul orbirii înflăcărate ; am cunoscut rîndunei 
şi rîndunele în pieptul cărora inima a încetat să bată, prea 
intens supusă examenului critic autodizolvant, şi aceasta, pentru 
că, manipulind de prea multă vreme conceptele universale, 
abstracţiunile, raporturile variabile între spaţiul şi timpul tra- 
versării lui (de-a lungul lungilor curse pe deasupra Medite- 
ranei, cînd Grecia, Italia, Macedonia nu reprezentau decît 
derutante puncte de referinţă) au pierdut acuitatea receptorilor, 
dintre formele şi culorile întilnite nu mai rețin decît mizgălitura 
unor linii paralele ce se scurg, fără noimă, mișcarea constantă 
a deplasării la înălțime le-a haşurat hărţile pe care le ştiau, 
ochii lor nu mai disting decît nişte fotografii uscate, şterse. 
neprecise; într-o situație îngrijorătoare se află cocostârcii şi 
stăncuţele, creatoare prin anii 30 a neuitatelor balete ruse, 
pentru care au scris muzică nemuritoare cei mai inspirați 
compozitori ai secolului, Stravinski printre alţii... Zburau 
sus, în cercuri largi, aproape nu distingeai bătaia aripelor şi 
efortul (considerabil), lunecarea lor pe decorul de mici nori 
argintii crea impresia unei mecanici celeste mai fine decît aceea 
a constelaţiilor, rotocoalele se întretăiau egal şi, urmărindu-le 
cum se petrec şi se desfac, aveai senzaţia că cercul se dublează 
pe verticală, apoi se multiplică în toate direcţiile, şirurile în 


89 


vîrtej dăinuind pînă la a realiza în azur o uriașă sferă străluci- 
toare; acum acea mecanică de porțelanuri zburătoare s-a dete- 
riorat, păsările inculte încurcă frecvent figurile, şirurile se rup 
înainte de-a rotunji cercurile, se semnalează prea dese ezitări 
ale flancurilor, care întîrzie să se replieze şi pierd vizibil din 
eleganță şi plasticitate. Fenomenul este explicat de faptul că 
auzul acestor păsări nu mai percepe melodia (se pare că şi 
vînturile înălțimilor şi-au diminuat intensitatea, lungimea de 
frecvență), reținînd doar ritmuri, şi nici pe acelea fără disconti- 
nuități: căderile în poză, plutirea pe poante, marele șpagat 
au devenit un lucru rar, coregrafia ivrescă trădează o trăire 
interioară fragmentată, traumatizată, grevată de contradicții. 
Simptomatologii derutante prezintă rațele, dumbrăvencile, unele 
păsări de noapte, cucul şi mierlele: din jocul şi cîntul lor au 
dispărut notele de optimism, disponibilitatea, gustul pentru 
gratuit, adaptarea spontană la schimbările atmosferice. Am 
cunoscut o rață căreia apa îi producea repulsie, un cuc amuţit 
pe vecie, o cucuvea zguduită de sughiţuri nespecifice, un stol 
de dumbrăvence marcate de o totală incuriozitate față de nou 
și, ca atare, cu o comportare caracterizată prin inapetență 
pentru viaţă şi întîrzieri flagrante în luarea deciziilor. În locul 
vechilor figuri ludice, comportamentul unora dintre aceste 
creaturi se înfăţişează ca scheme seci, parcă decalchiate după 
stereotipia gîndirii şi acţiunii omeneşti — prea multe repetiri, 
prea sărace episoade cu adevărat inventive, prea frecvente 
locuri comune. 

Dar cea mai îngrijorătoare evoluție mi se pare aceea a 
cucului, pentru că repertoriul lui, deja sărac, se reduce în prezent 
la un geamăt inexpresiv, monoton pînă la exasperare. Se ştie 
că această sărmană pasăre debita corect o singură strofă, vers 
endecasilab cu rimă alternativă ba împerecheată, ba îmbră- 
țișată, unitară totuși în structura ei. Nimic din aceste cunoscute 
trăsături nu mai revin în cîntul său, în geamătul său jalnic. 
Se pare, şi fenomenul urmează să fie studiat mai atent în anii 
următori, că o anxietate pronunţată, cu frecvente stări de abulie 
şi chiar de somnambulism, îl constringe să întrerupă fraza 
înainte de dobindirea unui sens logic, fragmentarea silabică, 
cu cezură adîncă, indicînd grave tulburări la nivelul scoarţei. . . 
Este ceva similar cu efectul Perfil, obţinut experimental prin 
şocuri electrice, deşi cercetările ulterioare ne pot aduce sur- 
prize, căci cucul, cu toată apatia lui, continuă să manifeste — 


90 


la excitantele iarbă verde, atac al uliului, lună plină, lapoviţă 
şi ninsoare întîrziate — un interes mai accentuat, o neliniște 
înviorată, cînd îşi scutură penele şi, într-un efort compen- 
sator, încearcă să parcurgă dintr-o singură răsuflare strofa 
amintită... 

Situația este cu atît mai tristă cu cît terapeuticile clasice 
s-au dovedit în aceste cazuri ineficiente (la 72 la sută din subiec- 
ţii tratați în clinică, rezultatele au fost nule). Sedativele, curele 
prelungite cu meprobamat, băile scoțiene, drogurile antie- 
pileptice şi chiar tehnicile ce includ presura, acupunctura, 
constriîngerea fizică şi anularea totală nu ne încurajează a merge 
pe căi bătătorite. 

Colocviul nostru, dacă vrea să-și cîştige recunoştinţa păsă- 
retului, trebuie să declare răspicat, în termeni lipsiţi de orice 
echivoc, opinia că tratamentele naturale (armonia naturii 
aplicată sistematic în cataplasme, azurul pur sub formă de 
gargară, susurul apei de munte sub formă de aerosoli etc.) 
nu duc la rezultate sesizabile decît însoţite de o ergoterapie 
diferențiată, în cadrul căreia lecturile din marii oratori ai 
antichităţii, analiza morfologică, muzica concretă îşi au rostul 
lor bine stabilit, Cucii, trataţi cu mici piese la clavecin, în timp 
ce li se indică noi modele la gherghef, cunosc ameliorări spec- 
taculoase; graurii şi ciocîrlanii, îndrumați să deseneze în aer 
liber, ciorile puse să se descurce în chestiuni delicate de gră- 
dinărie îşi recapătă încrederea în viață şi încep, după cîteva 
săptămîni, să recunoască unele linii ale perspectivei eclipsate, 
unele rîme pe care ochiul nu le mai distingea în buruieni. 
O igienă generală îngrijită, o acurateţă sporită a mediului, 
dialogurile regulate ale medicului cu pacienţii, în scopul sta- 
tornicirii unei încrederi în tratament, eventual o corespondență 
ușoară cu bolnavi de peste mări şi ţări — sînt atîția papagali 
brazilieni ce răspund cu plăcere la scrisorile trimise de pe 
meleagurile noastre — sînt factori ce contribuie la sporirea 
efectelor ameliorative. 

Fără îndoială, o mai bună stare de sănătate va putea fi 
sperată după instalarea în cer a noului soare, agregat aflat 
într-o avansată fază de construcţie, de o putere preliminată la 
cel puţin trei bilioane de megacalorii pe metrul pătrat, înzestrată 
cu un radiator suflant, cu un redresor ce exclude variațiile, 
sursă practic inepuizabilă, cu pompă mecanică pentru refulare 
şi cu cric pneumatic de săltare printre nori... 


91 


IX. Eu am să fiu cît se poate de scurt, spuse Curzio 
Erede, căci boala lungă, sărăcia păsărilor. Eu cred, măi confrate, 
că toată această plicticoasă pritoceală doctoricească şi toate 
manevrele astea rafinate nu sînt altceva decit un moft scornit 
de persoane care n-au o treabă mai bună de făcut. Avem un 
dar nemaipomenit de-a complica lucrurile, ne place să dădăcim 
pasărea ca pe copil, şi nu mai găsim cuvinte în dicționar ca să 
împodobim cu pene nişte situaţii simple şi răspicate. Apoi 
eu, măi confrate, nu stau să purec fiecare găină pe care o ble- 
geşte melancolia, n-am timp să pipăi ţifna fiecărei bibilici, 
Răsfăţul mă dezgustă şi, dacă mă gîndesc bine, nici nu cred 
în realitatea maladiei. Eu iau de scurt persoana, o jumulesc 
puţin, îi belesc la nevoie ceafa şi creasta lenevită, şi-i zic răs- 
picat să se ducă unde o vedea ea cu ochii, că nu scapă cu bine 
din ghearele mele, Am tăvălit odată o ghionoaie de i-au mers 
fulgii, a înţeles madama că nu-i mergea cu lamentaţiile tip 
Monteverdi, şi sînt îndreptăţit să cred că sclifosita a servit ca 
lecţie întregii păduri. Eu plec de la ideea sănătoasă că părinţii 
şi bunicii noştri nu sufereau de nimic, nu se văitau nici măcar 
de durere de plisc, puneau pe masă un hoit atît de mare, spărgeau 
o ceapă atît de iute, înfulecau o varză atît de rotundă... Şi 
le mergea, mulțumesc, minunat. Vremurile moderne, cu ver- 
surile lor albe, cu eseurile în doi peri, cu recitatori dezacordați 
şi chitare despletite, cu grămada multilaterală de fineţuri şi 
bășici sufleteşti au stricat moravurile şi au lenevit pipotele, 
Eu, măi confrate, tratez universal plîngerea şi smiorcăiala, 
inclusiv cancerul, cu bătrinescul ceai de patlagină și, cînd 
recidivează, cu aspirină (Charles) Boyer. N-am treabă, Apoi 
să te prind eu, ghiorlane, că-mi vii cu certificat medical eli- 
berat ştiu eu cum de-o coană dropie ahtiată după țigări americane, 
că te vede Joe sub chip de vultur ! Un șut în... şi-ai să vezi, pe 
bază de statistică, scăderea morbidităţii și urcarea longevităţii, . . 

În încheiere: consumaţi ouăle numai fierte, beti numai 
apă de izvor, evitați aglomeraţia, împotriva riiei folosiți cu 
încredere băile de sulf de la Sulfuroasa, purtaţi feregeaua cît 
mai strîns, eventual acoperiţi-vă cu ea şi ochii nu numai res- 
piraţia, în lumea de azi deochiul rămîne o reală amenințare... 


X. De bunăseamă, teoria evoluționistă s-a depreciat de 
tot, spuse François Lecocqg, nici n-am văzut o mai mare înfrîn- 


92 


gere ca aceea suferită de biologii germani şi englezi. Ultimele 
rezistenţe ale acestora, în munţii Bavariei, au fost zdrobite 
recent de tunurile, tancurile şi aruncătoarele de flăcări ale 
noii şcoli creativiste franceze, în frunte cu incomparabilul 
Maurice Benoit, coaforul-filosof din Lyon. Am filmat cu apa- 
ratul meu căderea și risipa retrograzilor, rar în istorie o mai 
ruşinoasă înfrîngere! De-a lungul văii Rederului, la 30 de 
kilometri în amonte de Perinord, coloanele de căruţe cu coviltire, 
sutele de cai, cotigile şi tărgile ce transportau boarfele neamului 
anglo-saxon pe jumătate nomad, au căzut într-o ambuscadă 
spectaculoasă şi am tras o mulţime de cadre ce dovedesc că 
puterea argumentelor celor ce se retrăgeau în dezordine nu 
mai reprezintă decît o jalnică amintire. Francezii au atacat 16 
de pe culmi, au surprins prin iuțeala operaţiunii, tunurile au 
bătut metru cu metru șoseaua, intervenţia puşcaşilor n-a avut 
ce alege din grupurile răzleţite prin pădure. A fost o vinătoare 
de evoluționişti ca-n peliculele americane. Francezii, care în 
mod obişnuit pierd toate bătăliile cîmpului deschis, deţin 
neîndoielnic secretul exclusiv al luptelor la cote înalte, nu le 
egalează nimeni pe lumea asta abilitatea, repeziciunea, iniția- 
tiva, lucru subliniat din nou de toţi comentatorii militari ai 
gazetelor apărute în ultima săptămînă. 

Au învins francezii, însă mai presus de ei a învins ideea că 
lumea a fost creată de Dumneazeu în şapte zile, aşa cum dealtfel 
transimiseseră, încă înainte cu cîteva luni, agenţiile de presă 
occidentale, care dăduseră şi unele detalii. Aceste detalii, puţini 
cunosc faptele, le fuseseră procurate de mine, care îl intil- 
nisem personal pe Dumnezeu în drumul spre Damasc, într-o 
vineri — ultima vineri a lunii iunie — şi, dacă nu luasem imagini, 
căci aparatul îmi era atunci la reparat, filmul importantei în- 
tîmplări mi s-a întipărit puternic în memorie astfel că mi-a 
fost uşor să-l derulez şi să-l punctez cu observaţiile de rigoare. 

Drumul Damascului este, după cum vă este cunoscut, stră- 
juit de bătrîni, înalți tufani ce răspîndesc împrejur un aer 
proaspăt înviorător, lucru care face ca mulţi turişti, în ciuda 
asfaltului de foarte proastă calitate, să-l străbată, să-l caute. 
În vinerea despre care vă vorbesc, temperatura atinsese 
41 de grade Celsius, radiatorul automobilului meu fierbea ca 
un ceainic; în aceste condiţii, am hotărît să zăbovesc mai 
mult în pădure, să aştept declinul soarelui, eventual să-mi 
reiau drumul la căderea serii. Cum băusem toată ziua răcori- 


93 


toare, îndeosebi pepsi-cola, am simţit nevoia să mă egarez 
puţin pe potecile îmbietoare ale pădurii, să-mi desfăt ochii 
cu frumuseţile sălbăticiei şi, în solitudine, să mă degajez onorabil 
într-un spaţiu sfint prin definiție. Tocmai înaintam spre un 
luminiș, cînd am zărit în razele piezişe ale soarelui un moşneag, 
nici prea înalt, nici prea voinic, puţin adus de spate, îmbrăcat 
într-o scurtă robă de in, strînsă la mijloc cu o centură roşie, 
purtind pe cap o pălărie albă colonială, în picioare sandale 
romane cu legături de piele, pe umăr o baghetă de care atirna 
o desagă cam ponosită. Înaintasem destul de precipitat spre 
copacul ales, şi bănuiesc că pasul meu bruiase întrucîtva vasta 
tăcere; moşul însă nu mă auzise, ceea ce m-a determinat să 
cred că era surd bocnă, asta mi-a şi sugerat să mă tupilez 
într-un boschet şi să observ cum evoluează bătrinul, cum își 
rezolvă el chestiunile diurne, ce întreprinde. Undeva, în adîncul 
silvestru martela în răstimpuri un forestier. 

Moşneagul înainta încet, senin ca bleul cerului, chipul 
brăzdat de riduri adinci nu lăsa să se citească preocupările, 
nevoia care îl minase pe potecă nu părea să-l ambeteze. L-am 
văzut de foarte aproape: avea ochi albaştri, linia nasului, puţin 
acvilină, îi conferea un aer bonom dar decis, barba albă, lungă, 
îl asemuia acelor portrete realizate, prin intermediul Eurovi- 
ziunii şi a duhului sfînt, de către ultima generaţie a pictorilor 
franciscani, citeai pe acel chip fatiga lejeră, conştiinţa datoriei 
împlinite, detașarea de cotidian şi pasager, indiferența supremă 
față de creaţia asupra căreia n-avea motive să mai revină, 
găsind-o certamente perfectă, deplin structurată, în bună stare 
de funcţionare. Nici măcar un fir de angoasă, de maleză, de 
dorință de-a metriza firea, trăsătură atît de agasantă la conser- 
vatorii L.uvrului, care, ori de cîte ori am vizitat muzeul şi m-am 
oprit să pipăi un obiect, m-au fulgerat cu priviri de stăpini 
inoportunaţi de curiozitatea slugilor. Dealtfel, aerul faché nici 
nu cred că i-ar fi stat bine bătrinului, în treacăt fie spus, deosebit 
de fotogenic. .. 

Flanînd prin poienile răcoroase, moşul se amuza făcînd 
minuni ocazionale, retroversiuni recreative de şcoală, transfor- 
maţioniste, atingînd cu bagheta diverse fiinţe şi obiecte, ce se 
supuneau cu deosebită docilitate apropierii și intervențiilor 
sale. Am văzut cu ochii mei o ciupercă devenind pe loc cormoran, 
un sticlete parvenind la starea fabuloasă de pisică sălbatică, o 
viperă îmblănindu-se rapid pînă la a lua înfăţişarea unei subtile 


94 


hermine. Dintr-un cuib de viespi a făcut o pereche de cai roibi 
de toată frumuseţea, dintr-un bursuc a făcut o lişiţă, dintr-un 
ied un elefant greoi, purtind pe gitul viguros o pagodă cu doi 
maharajahi şi o cucoană, după purtări o englezoaică, ceea ce 
mi-a părut o aluzie încărcată de ironie. Parolist, consecvent cu 
atitudinea lui de ani şi ani, intervenţiile erau temporare (pentru 
că se aplicau unei lumi înjugată la carul grăbit al timpului) 
astfel că, îndată ce pasul lui înainta şi mulţumirea se exprima suav 
sub pînzele umilităţii, vietăţile obţinute redeveneau ceea ce cu 
un minut mai înainte fuseseră... Nu sînt sigur, dar restabi- 
lirea şi refularea mi-au părut că se dispensează de bagheta 
miraculoasă, la retrogradare moşul servindu-se de un mic 
aparat cu manivelă, căci tot timpul — în afară de răgazul des- 
tinat nevoilor, cum se va vedea — a tot învîrtit la acea manivelă. . . 

Tehnologia folosită îmi era, în linii mari, cunoscută — din 
cărţi, din unele mărturii — procesul îmi devenise și mai lim- 
pede după traducerea în franceză a cărţii americanului Davies 
Edwardson, care lucrase o vreme în laboratoarele preaputer- 
nicului, aveam şi unele informaţii despre posibilitatea restabi- 
lirii formelor, noutatea absolută mi s-a părut a fi următorul 
şir de operaţiuni, cu totul şi cu totul miraculos, cînd bătrînul, 
întîlnind un maldăr de deșeuri, n-a ezitat să-şi utilizeze forța 
asupră-le. În numai cîteva minute, atotputernicul a transformat 
un bidon de ulei pentru motor într-un uriaș, înflorit smochin, 
o cuvertură uzată de învelit automobilele într-o gazelă suplă 
şi jucăuşă, cîteva mici piese de tractor într-o opulentă turmă 
de oi, cu cioban tras prin inel, cu cîini păzitori, cu măgar 
împovărat de ciubere, cu ambianţă provensală emulativă, Ca 
și cum n-ar fi făcut destule, Domnul a frecat două lemnişoare 
pînă ce au început să fumege şi, îndată, din gudronul lui a 
extras (cracare catalitică?) o cantitate impresionantă de mase 
plastice, cu ajutorul cărora, fără efort şi etern senin, a confec- 
ţionat o mulțime de obiecte de uz plăcut ca: capoate de ploaie, 
pistoale cu apă pentru copii, fructe decorative şi rame pentru 
oglinzi, aerostate, decoruri de teatru, organe artificiale pentru 
chirurgia plastică şi dentistica estetică, ambarcaţiuni sportive, 
scări rulante, biblioteci pentru apartamentele mici şi mijlocii, 
piste de decolare pentru supersonice, mitraliere de mare ran- 
dament şi fuzee cu mai multe încărcături atomice, papuci de 
casă (cu un design extrem de reuşit). Am observat pe chipul 
bătrînului semnele unei mari satisfacţii, căci se pare, în această 


95 


privinţă nu posedă o experiență prea lungă, tratatele consultate 
vorbesc — dar cît de neprecis, cît de evaziv — despre un şir 
degutant de eşecuri, de abateri de la normele de calitate. Ca 
şi mai înainte, Dumnezeu cel adevărat a folosit convertizorul 
cu manivelă ca să restabilească ordinea primordială (mi-a 
părut că nu făcuse totul decît de dragul demonstraţiei). Un 
incident pasager a intervenit aici, asupra căruia nu pot păstra 
tăcerea : la reintrarea lucrurilor în firescul pădurii, mitralierele 
şi fuzeele s-au dovedit îndărătnice, mogul întorsese de o mie 
de ori manivela şi transpiraţia îi udase pînă la poale roba de 
in, dar armele ucigătoare refuzau să se supună. Poate s-ar fi 
supus (cine stă să se împotrivească voinţei de fier a Atoatefăcă- 
torului ?), dar de îndată ce primiseră forma şi încărcătura cri- 
minală, mitralierele şi începuseră să tragă, retezîind ca secera 
tulpinele din jur, ba lovind cu precizie chiar şi un sat ce se 
întrezărea prin frunziş, în timp ce fuzeele izbucniseră spre cer, 
călătorind cu viteze fantastice, scăpind de sub controlul ferm 
al creatorului; înapoierea lor de pe traiectoriile orbitale era o 
imposibilitate și, o clipă, l-am auzit pe marele operator înjurind 
ca un porcar... Lucrurile s-au aranjat însă în ceasul următor, 
cînd lovituri înfundate au zguduit pădurea şi şoseaua Damascului, 
semn că încărcătura căzuse şi explodase undeva departe. Am 
înțeles, după felul în care stăpînul lumii a ridicat din umeri, 
că marele, înțeleptul corifeu al cerului şi al pămîntului şi-a 
asumat pe loc întreaga responsabilitate, a şi găsit — în necu- 
prinsa lui înţelepciune — o motivaţie plauzibilă şi nu-i rămîne 
decît să redacteze un text acceptabil pentru agenţiile de presă, 
la momentul oportun. Neîntrecut inventator de secrete, 
stăpîneşte desăvirşit ştiinţa de-a manigansa secretele în favoarea 
intereselor superioare. 

Şi-a ușurat udul cu legereță şi detaşare, la rădăcina unui 
copac, peste cuvertura unei inflorescențe de-o prospeţime şi un 
colorit dumnezeeșşti, L-am văzut de aproape, atît de aprope că, 
la un moment dat m-am temut că ploaia stîrnită de el mă va 
atinge. O mică decepţie: alcătuirea prea-puternicului nu ne 
îndreptăţeşte în nici un caz să credem că lumea ar fi fost creată 
după normativele şi habitudinile cu care sîntem obişnuiţi. 
Altundeva îi stă, certamente, puterea. .. Grandioase fapte, dar 
derizorii mijloacele! Tocmai aici se află, după părerea mea, 
secretul extraordinarului său randament. Ştiinţific, lucrul e 
perfect explicabil: a creat în timpul săptămînii de lucru, printre 


96 


picături — duminica ar fi fost indiscutabil mai potrivită... 
Un muritor de rînd ar fi procedat invers... 

În veci necunoscute rămîn căile Domnului... 

L-am mai zărit cîteva minute, răgaz în care şi-a încheiat 
cu deosebită eleganţă prohabul, a trecut superficial un şerveţel 
de foiţă peste curelele sandalelor prăfuite, şi a înghiţit două 
pilule rubinii (Izochet-retard ? Nitropenton?). S-a retras spre 
un pîlc de salcîmi și s-a făcut nevăzut. Nu peste mult timp am 
auzit un puternic zbîrnîit de motoare şi un O.Z.N. şi-a luat 
zborul spre soare. 

Din pricina turbionului iscat şi a luminii eclatante care mă 
orbise, n-am putut vedea prea bine aparatul; am reţinut totuși 
amănuntul că îngerii care îl propulsau pe verticală purtau la 
mînă brățări în filigran şi poşetuţe cu cordele, asemănătoare 
celor aflate în comerț, cu care anumiţi băieţi liber-cugetători 
replică la acostările inoportune şi se apără de obrăznicii,,, 


XI. După confruntarea tuturor informaţiilor pe care le 
posedă serviciul nostru, persoana întîlnită de vorbitorul 
dinaintea mea în sus-zisa pădure, nu era Dumnezeul cel adevărat, 
spuse Laurent L'Qiseau, căpitanul de cursă lungă. Dumnezeu 
nu a mai fost semnalat de cel puţin cinci ani în arondismentul 
indicat, şi vă pot asigura că există un sistem atît de bine reglat 
de semnalare a corpurilor zburătoare, că nici măcar o muscă 
nu poate traversa de pe o bucată de brînză pe-o pagină de gazetă 
fără ca traiectoria ei să nu se înregistreze, iar cutezanța să nu-i 
fie sancţionată; aş putea adăuga că aparatele noastre sînt atât 
de sensibile şi atît de pedante, că zburătoarea n-ar scăpa înainte 
de a i se lua exact gabaritul, viteza de deplasare, scopul misiunii, 
consumul, numele părinților, al membrilor familiei, data 
naşterii şi a decesului, comportarea în serviciile pe care le-a 
ocupat, situaţia militară, convingerile religioase, preferințele 
literare, raporturile cu prietenii, femeile şi animalele, devota- 
mentul faţă de înaintaşii zborului... 

Avem date certe că individul care uda, şi se va vedea curind 
cu ce gînduri, tulpina unui copac și inflorescenţele fără putinţă 
de replică, nu era altul decît un impostor. Circulă sub diferite 
înfăţişări, cu trenul, vaporul, avionul sau bicicleta, se ascunde 
în oraşele metropolitane sau într-un umil grajd de ţară, se 
înconjoară pretutindeni de mister, apare, cînd nici nu te aştepţi, 


97 


sub chipul unei fecioare superbe şi, o dată, la Las Vegas, a 
curăţat de bani pe cel mai încercat jucător, pentru ca, a doua 
zi, să fie întîlnit în Tibet, locatar de două săptămîni al unei 
chilii mănăstirești, bărbat ca mine şi ca dumneata. Departe de 
sfinţenie, eu cred că tipul e dracul curat: se ştie sigur că a 
construit în numai zece zile Domul din Milano, pe care l-a 
împodobit cu statui, cu lucrări de orfevrerie neîntrecute, cu 
picturi, populindu-i nava cu credincioși, zi de zi, timp de 
şase veacuri (în grupuri şi individual). E adevărat că ştie să 
transforme un obiect într-altul, înclusiv unele animale... Nici 
nu e de mirare, de vreme ce ţine la Hongkong un atelier de 
transformări și renovări a produselor din piele; însă acestea le 
face absolut interesat, în goană după cîştig uşor, nemuncit. 
Agenţii noştri din Guadelupa l-au surprins pe cînd, amestecat 
în mulţimea unei pieţe, tocmai acţiona asupra trupului unui 
hamal portuar şi-l redase prim ministru al Marii Britanii, neferi- 
citul transformat fiind împiedicat să protesteze, pentru că, 
în noua lui condiţie, orice înjurătură lua forma nedorită a 
unor discursuri foarte îngrijite, din frazele cărora se puteau 
desprinde promisiuni de redresare a economiei britanice, 
precum și precizări ce semănau cu răspunsurile la interpelările 
din Camera Comunelor, Escrocul n-a cedat decît în faţa furiei 
oamenilor revoltați: ei aveau nevoie, în această piață ordinară, 
de primarul localităţii lor, nu de premierul Regatului Unit... 
Somat să facă ceva în sensul dorinţei lor, a băgat-o pe mînecă, 
şi-a făcut vînt cu braţele desfăcute şi s-a înălțat la cer. Peste 
o oră era demascat în Norvegia unde, manevrînd o chitanță 
măsluită, încerca să-l tapeze pe-un lapon de bani de cinema... 

Individul face adesea pe Moise sau Mahomed, umblă cu 
ameninţări la adresa lumii, cu profeţii false... De două ori a 
provocat mari ploi şi inundaţii în California, a treia oară nu 
i-a mai mers: agenţii noştri, alertaţi la timp, i-au dejucat pla- 
nurile şi l-au popularizat ca pe un înrăit care se joacă cu focul... 

Pasagerele lui succese se datorează credulităţii şi bigotismului. 
De aceea, revine ca o datorie cetățenească a fiecăruia din noi 
să-l semnaleze organelor polițienești sau să-l poprească (dacă 
există mijloace). Împotriva obiceiului său periculos de înălţare 
la cer, institutul central studiază proiectul unei plase de sîrmă 
ce va putea fi întinsă între cabluri şi baloane captive, făcînd 
imposibilă decolarea și evadarea, din zona sudică a Europei 
pînă în nordul Americii de Sud. 


98 


XII. Noi discutăm şi iarăşi discutăm ™ aici o serie de 
chestiuni de minimă, medie şi extremă importanță, dar abs- 
trăgîndu-ne sistematic de la realităţile concrete, indivizi pra- 
gmatici profită de absenţa şi indiferentismul nostru şi ne rui- 
nează ! strigă Condor Montecchi, renumitul armator din Livorno. 
lată, continuă el fluturind o telegramă, acum o oră ne-a fost 
spart depozitul de statui! Se dă ca sigură răpirea Proserpinei ! 
Nu-mi vine să cred, nu izbutesc să-mi revin în simţiri şi să 
apreciez proporţiile situaţiei. Oricum, pot afirma în faţa domni- 
ilor-voastre că asemenea catastrofă nu ne-a mai lovit de la dis- 
pariţia fără urmă a Muşeţelului şi Măselariţei, în ianuarie 
trecut... 

De prisos a întinde comentariile, Să ne ridicăm degrabă 
cu toţii, să telefonăm în toată lumea, să întreprindem ceva 
pînă ce nu va fi foarte tirziu !.. Vă mulțumesc pentru atenție. . . 


XIII. Lăsaţi-l să se ducă, prieteni, ştie cui să se adreseze 
şi unde să caute, spuse Alceo Alla Spontini; eu propun să 
discutăm întimplarea pentru că — aşa cum ne învață clasicii — 
este mai important să vorbim despre statui decît să le pipăim 
şi să le posedăm. Între noi şi ele e o diferență nu numai de 
vârstă, dar şi de preţ, și nimeni pe lume nu ne poate spune 
dacă au fost într-adevăr răpite sau au fugit singure din depozit, 
după lunga plictiseală la care au fost condamnate, Luaţi-vă 
sedativele, depănaţi în gind numărătoarea Yoga şi ascultați-mi 
cu răbdare spusele: 

Într-un trecut nu prea îndepărtat, cînd încă eram om, am 
inventat la Lucerna un stîlp de metal cu care se putea sfredeli 
pămîntul, Ideea mă chinuise încă din copilăria cea fragedă, 
căci tatăl meu, pianist remarcabil, suferea cumplit că nu poate 
implanta picioerele instrumentului în podiumul de concert şi, 
nefixat, pianul său aluneca, cînd era muzica mai frumoasă, 
fie în fosa de dinaintea podiumului, fie în sala înţesată de me- 
lomani. Bătrînul avea un burghiu foarte drăguţ, piesă de o 
rară distincţie, găurile pe care le dădea nu reușeau însă să 
pătrundă prin capac şi prin ladă pînă în podea, pentru a fi 
trecute prin ele şuruburile, cablurile sau barele de oțel, for- 
jate de însuşi inginerul Eiffel, Îmi amintesc cît de chinuitoare 
erau strădaniile lui: pregătirea unui concert sau a unui recital 
îl împingea pe marginea nebuniei, căci trebuia să întrerupă 


99 


mereu repetițiile pentru a se ocupa de găurile niciodată profunde, 
uneori era nevoit să se prezinte în faţa publicului obosit, 
nervos, încărcat de nelinişti, mama şi cu mine, martori ai efor- 
turilor şi înfringerilor succesive ne întrebam dacă nu va fi 
constrins să-şi părăsească într-o zi profesiunea. Sperasem ca 
un american să-l ajute, americanul nu s-a ținut de cuvînt. 

Aveam zece ani cînd, din cauza instabilității pianului şi 
a nereuşitelor de a-l fixa în podea, inevitabilul s-a produs. 
Îi însoţeam pe tata la Salzburg, repetițiile concertului al treilea 
de Beethoven, cu orchestra din Viena (numele dirijorului îmi 
scapă) fuseseră programate la Mozarteum dimineţile, înainte de 
ora opt. Cum n-am fost niciodată un matinal, mergeam la 
sală ceva mai tirziu, dîndu-i răgaz bătrînului să-şi facă fără 
martori încălzirea, gamele demonstrative, perforările. Am intrat 
la repetiţie pe la 10. În fotolii nu se aflau decît directorul ins- 
tituției cu secretara lui. Pe scenă, orchestra prepara uvertura 
la Oberon. Pianul nu fusese tras la rampă. Fireşte, am întrebat 
de tata. Mi s-a spus că se retrăsese în cabină, că avusese o 
altercaţie cu dirijorul, nu ştiu pe ce chestie, că a cerut îngă- 
duinţa să reintre mai tirziu. L-am căutat la cabină. Lipsea. 
O cabinieră m-a informat că ieşise, nu însă înainte de a-mi lăsa 
o scrisoare. Cu un scris foarte nervos, neobișnuit de lăbărţat 
pe pagină, tata îmi comunica hotărîrea lui de-a părăsi localitatea, 
de-a renunţa pentru un timp la cariera lui de virtuoz, de-a se 
dedica exclusiv cercetării în domeniul stabilităţii şi securităţii 
pianelor: « Plec în Franţa, scria el negru pe alb, mă așteaptă 
acolo o mulțime de prieteni care îmi cunosc drama şi care vor 
şti să-mi creeze condiţii pentru studii. Ajut-o pe mama să 
înțeleagă exact ce s-a petrecut, speră alături de mine în grabnica 
mea restabilire.» Vederea mi s-a întunecat. La virsta lui, uzat 
de necazuri, plecarea era o aventură, Precipitarea cu care luase 
hotărîrea şi acum încerca să și-o împlinească, faptul că nu-și 
asigurase un înlocuitor ca solist al concertului, teama că ziarele, 
care-l prezentaseră cu neprecupeţite laude, vor transforma 
întîmplarea într-un scandal, m-au forţat să intervin pînă nu e 
prea târziu şi să-l împiedic. 

L-am găsit în holul hotelului gata echipat pentru călătorie, 
înconjurat de cîţiva cunoscuţi. Erau, după cum au sunat pre- 
zentările, persoane importante în viaţa muzicală contemporană: 
Herbert von Karajan, dirijorul orchestrei din Viena, Victor 
Procopiu, admirabilul creator al marilor balete de la Bucureşti, 


100 


sir John Barbirolli, o certă speranță a baghetei britanice, 
Frederic Chopin, al cărui nume de aur a poleit de mult cartea de 
aur a muzicii, Chopin sosise la Salzburg special pentru con- 
cestul tatei, îl însoțea o fermecătoare actriţă din Danemarca, 
mult mai sensibilă, mai distinsă decît marea lui poloneză 18, 
alături de care ne făcuse o vizită în primăvară. Toţi încercau 
să-l calmeze, să-l întoarcă din horărire, să-l determine să-și 
reia repetițiile și să dea concertul, Alunecarea pianului, spunea 
Karajan, nici măcar nu e un fenomen nemaiauzit. De cel puțin 
două ori în lunga lui activitate i s-a întîmplat să-l vadă pe pianist 
călătorind cu instrumentul prin sală, a doua oară pierzîndu-l, 
ceea ce a creat o situaţie extrem de spectaculoasă, căci solistul 
continua să cînte fără să mai aibă în faţă claviatura. Am profitat 
de un moment mai calm spre a-i comunica tatei ideea salvatoare 
ce-mi venise în minte şi o purtasem întreaga dimineaţă în adîncul 
ființei mele îndurerate: mă voi dedica ingineriei, nu mă voi 
da bătut pînă ce nu voi rezolva problema ce i-a întunecat lui 
viaţa şi, dacă dînsul nu va mai avea cînd să se bucure de avantajele 
pianului ancorat în dușumea, va fi, presupun, fericit să ştie 
că nici un pianist din lume nu va mai avea parte de trasporturi 
nedorite şi de căderi în fosă, Minune: demonstraţia mea a 
fost convingătoare, din nefericire ea n-a putut evita inevita- 
bilul, după cum v-am anunţat. 

Karajan s-a întors grabnic la Viena, căci avea de susţinut 
acolo o partidă de tenis cu campionul Spaniei, Chopin, cu 
daneza, s-a retras la polonezele lui, Procopiu a profitat de răgaz, 
ca să facă ceva cumpărături, sir John Barbirolli a luat avionul 
pentru Londra, unde era aşteptat să dea primele sale meditații 
de oboi. L-am condus pe tata la Mozarteum, dirijorul (al cărui 
nume îmi scapă) a fost de părere că se poate trece peste repe- 
tiții, date fiind reputaţia și seriozitatea solistului, directorul 
instituţiei l-a primit cu braţele deschise, cu enormă cordialitate 
şi cu bomboane spirtoase austriece, l-am trimis chiar din cabina 
radiodifuziunii un mesaj mamei, ca să-i spun ce se întimplase, 
şi cum, în cele din urmă, rațiunea învinsese, A fost bucuroasă 
că, după zece ani de nebuloase căutări, mă gîndisem matur la 
profesiunea de inginer. 

Partea întîi a Concertului (într-o sală plină pînă la refuz) 
a fost excepţională: tata s-a întrecut pe sine, a cîntat înaripat 
şi cu o precizie ce a uluit, părea că nicicînd n-a fost mai inspirat. 
Acel minunat Alegro pe care, copil neştiutor, îl simţeam ca o 


101 


sporovăială a unui elev cam zăpăcit, întrerupt de mustrările 
bolborosite ale pedagogului gata să-l cîrpească, a întrecut în 
strălucire toate aşteptările: publicul a fost atît de entuziasmat 
că, împotriva obiceiului, a izbucnit în aplauze în chiar pauza 
dintre părți. Lacrimile bucuriei îmi udaseră obrajii şi curgeau 
şiroaie în bărbia care tremura. Succesul acesta îl împărtășeam 
mai altfel decit altele, pentru că ştiam că acele momente sublime 
puteau să nu se înfiripe, dacă eu însumi nu avusesem ideea pe 
care am avut-o. Nefericită idee! 

Înainte de-a vă povesti deznodămiîntul, găsesc util să vă 
relatez, în cîteva cuvinte, evenimentele întimplate de diminea- 
tă, o dată cu retragerea tatei din repetiţii: cedînd ruşinos şan- 
tajului şi amenințărilor cu pirjolul, guvernul austriac se făcuse 

văzut, creînd cale liberă armatelor lui Hitler să intre în ţară 
şi să o anexeze. Invadatorii se sprijineau pe-o coloană a cincea 
destul de periculoasă, acţionind îndeosebi în marile oraşe 
din provincie, printre care Salzburgul. Ciţiva instrumentiști 
ai orchestrei, printre care concert-maistrul, făceau parte din 
echipele de şoc al organizaţiilor subterane plătite de Berlin şi, 
informaţi că ora anexiunii a fost fixată, s-au şi grăbit să aducă 
în sala de concert armament şi rnuniţie, pentru a fi gata de luptă 
la momentul oporun. Materialul l-au ascuns în tuburile orgii 
şi în cutia pianului, Se pare că încărcătura fusese apreciabilă, 
căci tata se plinsese de cîteva ori, la prima oră, de faptul că 
pianul, pe care îşi dezmorţise mîinile, spre deosebire de toate 
instrumentele pe care cîntase, nu lunecă la apăsarea pe pedale, 
și declarase că, din moment ce tot va porni la vale la o frază 
mai tumultuoasă, se teme ca greutatea să nu imprime lunecării o 
viteză din capul locului prea accelerată, care l-ar proiecta cine 
ştie unde, poate chiar în scuarul din faţa clădirii... Dirijorul 
luase observaţiile acestea ca pe unul dintre capriciile obişnuite 
ale soliştilor zguduiţi de emoție, în schimb concert-maistrul, 
după ce pălise, fusese văzut de secretara directorului umblind 
sub capacul pianului şi scoţind de acolo ceva ce semăna cu o 
portocală, dacă nu chiar cu o grenadă de asalt. În fine, inci- 
dentul acesta se încheiase, tata părăsise repetiţia, aparatele de 
radio din oraș difuzau proclamaţii către populaţie, în care i se 
cerea să păstreze calmul, invitînd-o să-şi vadă liniştită de treburi, 
ca atare concertul nu era ameninţat de înaintarea blindatelor, 

După ce şi:a frecat gospodăreşte mîinile, gest foarte îndrăgit 
de mama, pianistul a făcut semn dirijorului că este gata de-a 


102 


ataca partea a doua a concertului, acel adagio impregnat de 
poezie, care face deliciul firilor melancolice şi arată, dacă mai 
era nevoie, cît de adîncă e gîndirea marelui Beethoven. Tata 
şi-a ridicat brațele, şi-a înclinat capul pe spate, ca şi cum îl 
trăgea înapoi o mare, respectuoasă sfiiciune pentru geniul ce îi 
încredințase secretele lui, după care a atins ușor claviatura. .. 
În acea clipă, am văzut sala fulgerată de-o teribilă explozie... 

Forţa explozibilului, suflul degajat au făcut zob pianul 
şi pe pianist, primul rînd de violonişti, o parte din fotoli- 
ile de orchestră, împreună cu persoanele care le ocupau, şi 
câteva din balcoanele din apropierea scenei. Un fum gros a 
împiedicat rapida evacuare a publicului, care, în panică, a 
înregistrat pierderi în morți şi răniți, cum au scris ziarele. 
Dirijorul a fost proiectat prin fereastră. 

Secretara direcţiei, doctor în fizica acustică, care în timpul 
concertului a stat tot timpul sprijinită de un cadru al culiselor, 
a explicat explozia prin acumularea excesivă a vibraţiilor în 
spaţiul închis al sălii, fapt care a provocat mici descărcări 
electrice în ebonita din care sînt confecţionate unele piese 
constitutive ale pianului şi a dus la detonarea. încărcăturii, 
Directorul sălii Mozarteum, al cărui spirit de contrazicere a 
trecut granițele Austriei, a fost de părere că tatăl meu, pus pe 
arțag încă de la sosirea în localitate, purta cu sine, în buzunarele 
interioare ale fracului, o apreciabilă cantitate de trotil, şi cu 
greu a fost convins să arboreze pe frontonul clădirii steagul 
îndoliat pentru catastrofa ce avusese loc: pretindea, deşteptul, 
că hitleriștii sosiți să parafeze Anschlussul vor da o interpretare 
nedorită acestui trist semn... 

Am spus la început că, la scurt timp după aceste întîmplări, 
am inventat la Lucerna un stilp metalic de sfredelit pămîntul, 
Nimic mai adevărat, cu toate că indicasem Lucerna în loc 
de Heinebad, ca să nu mi se ia urma. Stilpul meu era înzestrat 
cu sapă cu role, lucra cu lichid, la mari presiuni; o dată, în 
timpul experienţelor am înaintat atît de rapid, încît am simţit 
cum capătul de înaintare se opinteşte în Anzii Cordilieri şi-i 
mişcă din temelii. Cum nu puteam părăsi Austria, spre a cons- 
tata cu propriii mei ochi efectele forajului, şi cum mă temeam 
că ocupantul va folosi stilpul de sfredelit în scopuri militare, 
am ars documentaţia şi, luînd un pumn de barbiturice, mi-am 
şters din minte formulele remanente. Fără doar şi poate, 
invenţia mea ar fi putut fixa pentru totdeauna pianele supuse 


103 


fenomenului de alunecare, dar tatăl meu nu se mai putea 
bucura de rezultatele ingeniozităţii şi priceperii minţii mele. 
Nu mi-a fost uşor să calc sfinta promisiune... 

În anul următor, un suedez a brevetat un procedeu de 
stabilizare a pianelor de concert prin betonare, iar peste doi 
ani am suferit un accident de automobil, Înainte de-a fi pasărea 
agreabilă pe care o aveţi în faţă, am fost o scurtă perioadă de 
timp crocodil de Gange, cu dungi galbene pe partea abdominală. 


XIV. Pentru că fiecare a povestit cu detaşare ce i s-a 
întîmplat pe cînd era om, spre a demonstra cît de jalnică i-a 
fost condiţia şi cît de joasă calitatea vieţii!?, am să-mi permit, 
cu îngăduinţa dumneavoastră, să înfăţişez şi eu viaţa mea de-a- 
tunci, după care vă voi solicita un bilet de voie să pot merge 
la culcare 2%, spuse academicianul Fernando Ptizzi, din Modena 
pe Spree. 

Încă de timpuriu, am auzit vorbindu-se despre oameni şi 
popoare care se joacă cu focul şi cei care vorbeau mi-au dat 
să înţeleg că mai toate nejunsurile şi mizeriile omenirii se 
trag din practicarea nepedepsită a acestui joc. Pină la aceea 
vîrstă cunoscusem aproape toate jocurile clasice şi mă lămurisem 
cît este de periculos fiecare, cum deformează el personalitatea 
şi, mai ales, cum scoate el pe copil din circuitul productiv, 
rătăcindu-l în labirinturile falselor oglinzi. Un coleg de grădi- 
niță bătuse cercurile, mînase caii trenuleţelor liliputane, jucase 
arşice: devenit bărbat, alegîndu-şi meseria de cofetar, n-a reu- 
şit (cu toate pedepsele la care a fost supus) să bată albuşul de 
ou (telul îi răsucea oala, care se răsturna), iar cînd a fost să 
coacă cozonaci, a lăsat în aluat o mulţime de arşice şi o linie 
de cale ferată, de care nu se putea dezbăra. Un lucru şi mai 
supărător i s-a întîmplat copilului unui vecin care, obişnuit 
să se joace poarca, măgarul cu samarul, crabii şi creveţii, 
capra, boul şi viţelul, tăntălăul şi neghiobul, a continuat să 
folosească numele acelor pasionante jocuri în relaţiile cu par- 
tenerii, cînd s-a făcut mare. Partenerii, la început, i-au pus în 
vedere să-și modifice limbajul, dar el recidivînd, s-au supărat, 
au făcut ceva tapaj, au cerut satisfacție pentru ofensă la nivelul 
cel mai înalt. Băieţaşul de altădată devenise ministru de externe 
şi prelungirea jocului l-a costat pierderea slujbei. Ciţiva copii 
se jucau cu păpuşi; cum se obişnuieşte, îmbrăcau și dezbrăcau 


104 


păpuşile în fiecare zi, le făceau baie, le culcau, uneori — cînd 
nu erau ascultătoare —tîrnuiau păpuşile de păr, iar pentru 
vini mai mari, le decapitau. Cind s-au făcut oameni mari, 
obiceiurile şi plăcerile i-au urmărit: avînd de cercetat pădurea 
braziliană, ei s-au înţeles foarte bine cu membrii triburilor 
locale, i-au spălat şi îmbrăcat, i-au culcat cu somnifere Hoechst, 
i-au tirnuit adesea de păr pentru micile lor neglijenţe şi incorec- 
titudini. Localnicii, care se jucaseră şi ei în copilărie cu păpuşile 
şi de-a familia, le-au răspuns pe măsură şi, cu mișcătoare deli- 
cateţe, i-au supus, pînă la unul, operaţiei de decapitare. În 
fine, un amic al meu s-a jucat pînă târziu de-a hoţii şi gvardiştii 
și nu era mobilă în casă sau tufă de arbuşti în grădină din care 
să nu-și facă, în toiul luptei, fie tranșee, fie bastion, fie linie de 
apărare tip Maginot. Făcîndu-se om mare, funcționar impor- 
tant al renumitelor uzine Fiat din Torino, puterea şi banii 
i-au permis să-și reia jocurile copilăriei, astfel că, înarmat cu 
grenade şi pistoale cu repetiție şi ajutat de alții ca el, şi-a pe- 
trecut o bună parte a concediilor terorizind instituţiile, jefuind 
băncile, sechestrînd personalităţi ale vieţii publice, executin- 
du-le sumar. 

O bună carte de pedagogie m-a luminat la timp asupra 
consecințelor jocului copilăresc, aşa că mi-am rugat părinţii 
să-mi interzică — sub ameninţarea cu carcera — cercul, dam» 
bilușca, popicele şi poarca. Părinţii m-au înţeles şi mi-au 
lăudat înțelepciunea, dindu-mi spre delectare să le ţin conturile 
fabricilor, să avansez oferte firmelor cu care aveam raporturi, 
să semnez contracte și să prezint, o dată pe an, bilanţul între- 
prinderilor, Dobiîndirea unei vaste experiențe m-a condus la 
studiul economiei și al dreptului, exerciţiile de adiţiune şi 
înmulţire m-au îndreptat spre statistică şi marketing, clipele 
de răgaz, folosite intens pentru studiul populațiilor, m-au 
ridicat pe lespezile filosofiei. Cind mi s-a învederat că unii se 
joacă cu focul, am lăsat fabrici, familie, tratate de drept, regis- 
trele şi clasoarele cu furnizori şi clienţi şi-am plecat să cercetez 
cu ochii mei cum se practică acest joc, cu ce urmări. 

Lucrurile se petrec mai puțin spectaculos decât mă aşteptasem, 
Undeva, într-un poligon al Academiei Belgiei, plasat pe coasta 
oceanului, am urmărit un tînăr jucîndu-se singur cu focul, 
Individul grebla un teren înierbat, aduna frunzele într-un 
maldăr şi apoi le aprindea. Frunzele ardeau la început cu flăcări 
întinse, după un timp flăcările se scurtau, dispăreau sub frunze 


105 


şi le lua locul un fum gros, care inunda cu apele lui întreaga 
regiune. 

Nimic grandios, nimic care să aibă implicaţii sociale, 
demografice, sanitare. Aş putea spune că jocul e chiar anost, 
m-am întrebat sincer ce satisfacţii — din punctul lui de vedere — 
putea avea jucătorul. M-am înapoiat din Belgia copleşit de 
tristețe și cred că această tristeţe s-a transmis şi rindurilor 
mele ce au alcătuit studiul publicat în Annales (XXI, 1942). 

O anonimă mi-a semnalat un joc cu focul la paralela 36, 
undeva între San Francisco şi Toledo. M-am grăbit într-acolo. 
Sub clinul unui deal am văzut un şir de căpiţe de fîn sub care 
stăteau ascunse tancuri, rachete, ba chiar o flotilă de avioane 
grele de bombardament. Pe terenul care se deschidea în faţă, 
un fel de terasă plantată cu măslini şi străbătută din loc în loc 
de panglica unor şosele foarte bine întreţinute, se aflau câteva 
barăci. Mi s-a spus că sînt hangare, că sînt pline ochi cu muniții, 
mai ales cu misile cu focoase atomice. Hangarele nu m-au 
interesat, pentru că totul se înfățișa în deplină ordine și cură- 
tenie. Era să plec, descurajat de insuccesele ce mă cam urmăreau 
de la un timp, întrebîndu-mă îngrijorat ce voi scrie în numărul 
următor din revistă, cînd o întîmplare m-a condus la birouri. 
Acolo, pe cînd funcţionarii se chinuiau să-şi aşeze semnăturile 
pe delegaţia mea, am zărit printr-o uşă întredeschisă exact 
ce mă interesa. Am dat buzna în încăperea alăturată şi, clipă 
fericită !, am surprins mai mulţi ofiţeri care se jucau cu focul. 
Mi s-a explicat pe dată cum se joacă jocul şi care sînt regulile 
lui: domnii ofiţeri stau în cerc, cu brichetele de gaz în mînă, 
un arbitru dă la un moment dat comanda, toţi participanţii 
apasă pe declanşatoare. Unele brichete se aprind, altele nu. 
Se notează cu zece puncte reuşita, se sancţionează cu minus 
zece eşecul. La sfîrşit se face socoteala şi cei ce pierd plătesc 
doi dolari pentru fiecare punct pierdut. Se joacă pasionant, 
«la jumuleală », cum e expresia militară. Mi s-a povestit că 
unul dintre jucători, lipsit total de noroc într-una din seri, 
după ce şi-a jucat, pierzindu-le, prăvălia, casa, soţia şi căţelușa 
adorată, ciudos şi încălzit de băutură, s-a dus în camera de 
comandă şi a vrut să tragă manetele ce pun în funcțiune bateriile 
de detonare a focoaselor. Colegii nu l-au lăsat, i-au blocat 
brațele; l-au potolit doar cu ameninţarea că-i vor scrie şi-l 
vor pîri lui taică-său, preot anglican în Noua Anglie, om de-o 
severitate legendară. Manetele se manevrează relativ uşor, e 


106 


suficient să le tragi de sus în jos, pentru ca cele o sută de rachete 
să-şi ia zborul programat spre principalele oraşe ale Canadei. . . 
Jocul ofițerilor mi s-a părut neinteresant, ba aş spune chiar 
anost, Ce să pretinzi de la nişte oameni însinguraţi, cu o 
imaginaţie potolită, plictisiți de regulamente și exasperaţi de 
scurtimea concediilor şi a permisiilor? 

Se vorbea insistent că guvernul unei ţări latino-americane 
se joacă, de asemenea, cu focul. Am primit permis să iau parte 
la una dintre reuniunile cabinetului. Mi-a fost destul de greu 
să ajung la Belinda, capitala ţării cu pricina, din cauză că stră- 
zile erau blocate de baricade și de chesoane răsturnate, de la 
toate etajele elegantelor hoteluri coloniale din centru se trăgea 
îndrăcit cu armele. N-am înţeles cine lupta, fapt e că n-am putut 
ajunge la şedinţă decît după ce un colonel binevoitor mi-a 
oferit un car blindat care să mă conducă printre ruine, Domnii 
miniștri tocmai se întorceau de la o execuție de rebeli, în curtea 
interioară a palatului, erau mîndri de răspunderile lor, unii 
declarau că scenele le produseseră o mare poftă de mîncare 
şi bufetul întârzia să-şi deschidă obloanele, alţii regretau că, 
pe căldurile ce se înteţiseră, trebuie să rămînă în fracuri și 
tunici închise la gît, ar fi dat dracului protocolul şi s-ar fi aruncat 
în piscina care le clipocea în urechi şi le înnebunea vederea, 
în fața ferestrei... 

În timpul reuniunii s-a jucat jocul Bengal. Figurile lui 
sînt destul de complicate, de aceea manevrele le fac soldați 
cu un îndelung exercițiu. Ei aprind beţişoare de santal, le agită 
prin aer și imaginează cu scînteile ce se aprind o mulțime de 
constelații artificiale de-o clipită, aerul umplîndu-l treptat cu 
arome extrem de plăcute, persistente, Nimic periculos nici 
aici, ba aş spune că jocul e chiar binefăcător, pentru că numai 
la cîteva minute de încheierea lui şi a ședinței de cabinet, des- 
chizîndu-se ferestrele, o duhoare de cadavre a pătruns în sala 
în care ne aflam. Santalul, se spune, are darul de-a dezinfecta 
atmosfera. În urma călătoriei, am redactat un raport în care 
mă declaram de acord cu practicarea acestui joc, menţionînd 
doar că el mi se pare costisitor pentru buzunarele omului de 
mijloc (lemnul de ars se importă tocmai din Indii). Un rezumat 
al raportului urmează să apară în Annales, 

Am mai cunoscut jucători cu focul într-o stînă din Tirol, 
într-o colibă din Anatolia, lingă un zid din Saxonia, lîngă o 
apă curgătoare din Africa Centrală. Jucătorii îşi luau însă prea 


107 


în serios jocurile, unii le dădeau nu numai sensuri simbolice, 
ci şi funcțiuni utilitare. Cînd ajungi să te joci cu focul spre 
a răscoace o mămăligă, chestiunea superioară se bagatelizează 
dintr-odată, te întrebi ce rost are, cui serveşte şi de ce să nu 
eviţi cheltuiala printr-un telefon la casa de comenzi a marelui 
magazin, plăcerea transferîindu-se la jocul telefonic — un foc 
electric de sonerie înflăcărată, 

În încheiere: e minunat faptul că noi păsările şi voi insectele 
nu vă daţi în vînt după jocul cu focul. Periculos nu este, după 
cum ați văzut, dar nici foarte şi prea amuzant. Oamenii au des- 
coperit focul spre a strîni curiozitatea indiscreților, spre a 
pune pe drumuri, prin anonime, comisiile academice, de Cruce 
Roşie şi brigăzile mobile, instituţii ce nu-și văd capul de atitea 
treburi, 

Soţia mea din timpurile de tristă amintire, cînd eram 
oameni, a sfîrşit într-un parc din Auschwitz, nu ştiu bine în 
ce împrejurări, acum e barză de Rin, trăim fericiţi împreună, 
călătorim mult, visăm să devenim într-o viaţă viitoare beţi- 
şoare parfumate de santal, . . 


XV. Studiile mele de filolog m-au dus la anumite adevă- 
ruri categoriale, spuse greierul dr. docent Violon da Gamba, 
şi ele sînt cu atît mai importante, cu cît în pădurea noastră şi 
prin livezi, păsările, plantele şi insectele sînt încă puternic mar- 
cate de diferenţele lingvistice pe care le-au cunoscut. Eu mi-am 
restrîns preocupările la aria artei, cu rezonanţă în mediul silvestru 
şi încă fertilă în actuala preocupare de-a distribui frumosul 
pînă şi printre gize, căci timpul liber ne permite ore de dile- 
tantism şi petreceri cu lăutari, remarcabile succese la pocnetul 
de bici şi la capodoperele kitsch, scuzaţi-mi eufonia şi euforia, 
Termenul ce desemnează pe artist în diverse limbi indică exact 
calitatea conceptului pus în mişcare într-o anume colectivitate, 
Astfel, neamţul (şi aici avem câţiva copaci din Germania de 
nord) numesc artistul Kunstler: doar pronunţind cuvîntul, 
că şi vezi înainte-ţi un tip miop, cu riglă şi teslă în mîna dreaptă, 
extrem de îndemînatică, cu şubler şi micrometru în mîna 
stingă, cu microscop, telescop, hîrtie milimetrică şi maşină 
de capsat în celelalte miini. Opera lui artistică îi seamănă: 
dacă e un peisaj, câmpia se încheagă pe pînză în strînse coordo- 
nate dinamice, casele satului se înşiră dinamic în angrenaje 


108 


perfect îngemănate, copacii cresc egali, paraleli, dinamici în 
limitele nutriţiei clorofilice, masa lor lemnoasă se dezvoltă 
uniform sub cerul cu ploi dirijate, cu soare atent distribuit, 
dinamic; dacă e portret, personajul se prezintă măreț, înzes- 
trat cu cronograf de precizie dinamic, cu cămaşă sintetică, 
cu privire acută, corectată de lentile de contact dinamice, 
cu paloarea specifică a studiului, pe capitole şi versete, al 
pretextelor lutherane, cu roşeaţă în obraz furnizată de vitamine- 
le dinamice ale lui I. G. Farbenindustrie, cu trăsăturile neechi- 
voce ale hotăririi de-a învinge; dacă lucrarea este muzicală, 
rezultatul apare o maşinărie enormă şi perfectă ca însuşi cos- 
mosul şi o mie de nemți instruiți şi-ar bate degeaba capul 
să mai afle ceva de adăugat sau de ameliorat la această superbă 
smîntinitoare. . . 

Francezul îl numeşte pe meseriaşul cu profesiunea asta 
artiste şi, derivat: artisan. El înţelege că individul care acceptă să 
lucreze sub această firmă își pierde curînd seriozitatea şi nu 
mai înţelege să facă nimic bun. Tipul astfel pervertit începe 
să-şi irosească vremea ferestruind pietrele catedralelor, răs- 
turnînd căldări de culoare şi polisind pînza pînă ce devine 
transparentă, îmbinind ţesături, marmură, păreri muzicale, 
pînă ce totul iese subţire şi dantelat — spumă de bărbierit 
zeii. Spuneţi artiste, repetaţi spusele, şi veţi obţine un lucrător 
al văzduhului, iar e-ul mut sugerează cam ce se petrece în stoma- 
cul dicționarului care îl conţine. Ascultaţi, în schimb, un marş 
militar franțuzesc şi veţi fi brusc înveseliți de acordurile lui 
desuete, de gramafon dogit, şi veţi ride cu poftă de tenorul 
castrat care se dă drept zuav sau cuiraser. Francezii n-au fost 
nicicînd militari, războaiele le-au purtat victorios civilii, fe- 
tele de speța Ioanei cu Arcul şi Mieta Pompadour. Soldaţii 
lor sînt nişte artificieri, amatori de spectacole în parcuri, tră- 
gători la fit cînd e să fie pe viaţă şi pe moarte... 

Italianul îl numeşte pe meşter artista, şi vocala desemnînd 
femininul este un indiciu prea suficient că lucrările ieşite de 
sub mîna lui se înrudesc cu fagurele de miere. Un bărzăune 
italian e în stare să umple pereţi cît zidul Romei cu scene şi 
chipuri graţioase, cu mişcări de dans, istoria cea mai sîngeroasă 
capătă pe arcuşul acelui artista o molatecă, adîncă, desăvirşită 
şi dulce desfăşurare, ca şi cum perfecțiunea însăşi a catadicsit 
să se explice armonios. În nu ştiu care limbă turanică artistul 
e numit cîrmir, şi vă asigur că operele create de el seamănă 


109 


leit cu ce se aude şi cu ce se citeşte; tot astfel se întîmplă cu 
termenul hudojnic, care e un produs hibridat obţinut din 
josnic, bicisnic, pidosnic, drojdie, bleg şi grijanie; lucrătorul 
numindu-se astfel, oricât ar fi el animat de bune intenţii şi ar 
avea cele mai favorabile condiţii din lume ca să-și uvrajeze 
sentimentele, şi cele poate cîteva idei, nu reuşeşte să scoată 
decît ori piese monumentale, de natură să umilească Himalaia 
şi să invite pe cei fără adăpost să le devină chiriaşi, ori mărun- 
ţișuri insistente pînă la plictis: cu o nucă într-o colivă nu se 
face parastasul. O armată de păsări îl ciugulesc de milenii 
pe Prometeu, dar haidamacul nu e încă în stare să ciripească 
o şansonetă de care să nu ţi se facă ruşine, un foxtrot de sîmbătă 
seara. Şi dacă această categorie și-a atestat şi consacrat acel 
termen drojdios, ceva şanse le-au dobiîndit retorii lor, copioşi 
ca şi monumentele, provinciali pînă și la purtatul pălăriei: 
dă unuia permisunea să se scuze, să demonstreze de ce nu, 
de ce încă nu, că îţi umple într-un sfert de ceas vagonul şi 
tărăboanţa şi trecînd, în loc să claxoneze, ţipă ca o pereche 
de şenile. 

Cuvintele creează profesiunea, termenii îi fixează şi le 
conferă (sau nu le conferă) har. 

Eu atîta am avut de spus. Adresez din suflet un salut cordial 
păsăretului din ţara lui Prometeu, succes pe ramură vulturului 
care-i ferfeniţeşte divinului artizan ficatul ! Vouă, vă string prie- 
teneşte mîna și, de pe meleaguri însorite, nu vă sărut pe gură, 
căci desigur vă repugnă ţepuşile bărbii mele şi obiceiurile 
pidosnice care ne amintesc omul. 


XVI. Oamenii supraviețuiesc, acolo unde condiţiile de 
hrană, de încălzire, de apărare şi perpetuare le sînt încă favora- 
bile — în insulele Bremont, în sudul Americii australe, prin 
grotele munţilor Loyd, în arhipelagul japonez — numai şi 
numai datorită furtului sistematic pe care îl practică, spuse 
Simon din Argos, alias Simone Boccaferma. 


XVII. Pe cînd eram constrins să trăiesc sub înfăţişare 
umană, spuse Simon din Trento, alias Simone Boccaferma, 
credeam cu inocenţă în integritatea şi cinstea omului, reţinînd 


110 


din lecturi şi spuse numai elogiile la adresa lui. Miopia mi-o 
explic acum ușor: eram interesat să ştiu doar ceea ce-mi sti- 
mula evoluția; dacă trăiam în mijlocul oamenilor, produs al 
istoriei lor, implicat total în destinul speței, eram în mod 
firesc constrins să nu privesc decît din interior și să-mi placă 
totul. Diogene se arăta încîntat de perfecțiunea borțosului său 
butoi, căci, neieşind din el vreodată, habar n-avea că pe din- 
afară doagele sînt putrede, cercurile ruginite, întreaga cons- 
trucţie pe cale de-a se face ţăndări, îndată ce se va rostogoli 
în prăpastia pe muchea căreia fusese sprijinită. Din interior 
butoiul se înfățişa drept lumea cea mai frumoasă şi mai con- 
fortabilă cu putință, spaţiul părea larg, iar cerul se adîncea 
la infinit spre orizont, etalind toate culorile lui (ziua), aproape 
toate constelaţiile lui (noaptea). Cînd dialectica naturii (în 
cazul meu un accident de automobil) a permis depășirea con- 
diţiei oarbe şi ruşinoase și trecerea pe-o altă treaptă a ierarhiei 
biologice, devenind, după cum se ştie, broască de baltă, unghiul 
exorbital, umiditatea și sîngele rece?! mi-au îngăduit să văd 
realitatea cu alţi ochi, să-mi dau seama că bălăcisem în eroare 
şi nu înţelesesem mai nimic din ce trebuia înțeles. 

Omul nu trebuie condamnat pentru asta, el e mai curînd 
demn de a fi compătimit. Logica ne-ar îndemna să-l ajutăm: 
să-i înconjurăm, într-o zi butoiul, să i-l rostogolim în prăpastie, 
ca să nu rămînă din el nici amintirea, căci, dacă aşteptăm ca 
doagele să se risipească singure, s-ar putea ca individului să-i 
vină în gînd să-și mai procure un butoi şi apoi altul şi altul, 
să umple cu ele prăpastia, ba chiar să se ridice deasupra, cu 
un nou turn Babel de doage şi cercuri, lungind către un cer 
fals, pilonii unei erori condamnate a nu cîştiga niciodată înăl- 
ţimea și perspectiva... N-o facem, desigur, de teama de-a nu 
rostogoli odată cu butoiul şi conţinutul lui, omul; el nu trebuie 
încă o dată pedepsit, după ce, reiese din toate faptele expuse 
aici, nu şi-a ispășit încă prima pedeapsă... Eu zic să-l lăsăm 
în întunericul care îi face plăcere, cu grija numai de a-l opri 
să ne mai jefuiască, pentru că, am întârziat să vă spun, această 
fiinţă cu o mare rază de acţiune, fură de rupe pămîntul... 

Borfaş de rînd, individul foloseşte nopţile spre a-i ascunde 
nelegiurile: tot ce are şi îşi doreşte obţine prin furtişag, în 
paguba noastră — a animalelor, a păsărilor, a insectelor nevi- 
novate. Ciţiva gură-cască l-au văzut într-o seară urcînd în car- 


41] 


linga unui biplan şi numai că n-au aplaudat ca proştii cînd 
şi-a luat zborul şi a zburat ca o turturea. Mintea şi experienţa 
nu l-au luminat spre a-şi da seama că biplanul semăna izbitor 
cu aparatele noastre: poseda aripi subțiri de liliac, gușă caldă 
ca a turturelei, cioc de acvilă, derivă de peşte... Furtul ordinar 
l-a dovedit un piţigoi italian care a descoperit într-o casă din 
Milano planurile trase la heliograf de un complice cu numele 
Lionardo... Lupingul, picajul, vria, decolarea pe verticală au 
fost furate şi ele şi e locul să spun că acestea au fost posibile 
şi din pricina lipsei noastre de vigilență: noul Diogene ameţeşte 
cu vorba şi promisiunile pe mulţi naivi. 

Ne-a furat idei valoroase privind submersiunea, săparea 
canalelor și a galeriilor subterane, construcţiile hidrotehnice, 
folosirea radarului, calcularea rezistenței la curenţi şi şocuri 
şi multe altele. În domeniul industriei uşoare a aplicat proiecte 
pe care nu le-am păzit cu străşnicie, acum umblă îmbrăcat 
în textile de împrumut, se împăunează cu penele şi blănurile 
animalelor, se hrăneşte cu fragedele tulpine ale feciorelnicelor 
ierburi, se apără de boli cu florile plantelor noastre însorite, 
ba uneori nu se dă înapoi de-a ne jefui ouăle, fructele şi sucurile. 
S-a bucurat pînă şi de sărăcia trestiei, de-a lăsat-o doar cu golul 
rotund al tulpinei. Calic, ne ia de sub penaj chiar şi frunzișul 
căzut, găinaţul, gunoiul. 

Jaful e de-a dreptul dezastruos în arte şi lingvistică: cu cîn- 
tecul nostru, individul a împletit melodii romanţioase şi chiar 
simfonii, cu culorile noastre a împodobit încăperi şi sticlării, 
un confrate al brigandului nici nu s-a mai sfiit să-şi numească 
simfonia Cucul, în timp ce un altul a confecţionat o pasăre 
din bronz, dînd să se înțeleagă că înfruntă nerușinat întreaga 
speţă a păsăretului. Cu performanțele înşişi ale păsărilor !... 
Limba lui e colorată şi expresivă pentru că ne-a derobat de 
podoabele noastre — orăcăitul, lătratul, fluieratul subţire, mor- 
măitul greoi, strigătul, bilbiiala expresivă, stupitura vioaie, 
strănutul percutant... Nu e de exclus bănuiala că cineva 
dintre ai noştri — poate plopul, poate păducelul, deşi eu înclin 
să învinuiesc mai curînd papagalul — i-au înlesnit accesul în 
Biblioteca paradisului, de unde a subtilizat toate dicționarele 
noastre etimologice universale... În fine, ne-a devalizat de 
verdele şi galbenul lanului de grîu, de fermentația intestinală, 
de rara proprietate a cameleonului de-a se face nevăzut fără 


112 


a fi nevoit s-o ia la sănătoasa. Cercetaţi-i proverbele și fabulele 
şi vă veţi convinge că întreaga lui comoară de înțelepciune 
e transcriere cuvînt cu cuvînt a experienței noastre de viaţă, 
a moralei noastre fără seamăn. .. Bestia cu chip de om, leneşul 
scormonitor şi în lături s-a înfruptat cu tot ce a dorit, el n-a 
adăugat nimic bunurilor jefuite, ideilor sustrase; s-a îmbogățit 
peste noapte ca o lepră, acum ne sfidează cu luxul și putinţela 
sale... 

Eu chem pe cei de față la luptă pentru recuperarea grabnică 
a obiectelor furate. Dacă sîntem hotărîți, nu ne rămîne decît 
să formăm un comitet, un secretariat operativ şi, pînă la ziua 
răfuielii, să publicăm o gazetă. 

Propun să încredinţăm gazeta gîştei de casă... 


XVIII. Acum cinci ani, primăvara, am ridicat, împreună 
cu harnicele mele tovarăşe, un splendid muşuroi pe marginea 
iazului dinspre Gloduri (la aproximativ 35 de kilometri de 
planeta Venus). Construcţie splendidă, impunătoare, cu tot 
confortul unei locuinţe moderne — termoficare, lift, spălă- 
torii, garaje... După ce familia noastră, formată din trei 
milioane de persoane, s-a mutat în muşuroi, unde locuieşte 
şi astăzi, am, ridicat, la îndemnul primarului, un monument 
măreț în cinstea constructorilor şi a municipalităţii. Monu- 
mentul a fost, ca și construcţia, lucrare colectivă şi reuşita 
lui deplină ne îndeamnă să continuăm a lucra cooperatist, 
plănuind să creăm chiar anul viitor o pisică în mărime naturală, 
care să ducă în lume, prin salturi sprintene, mesajul nostru 
de complementaritate. . . 

Monumentul nostru reprezintă o menghină ce ţine în braţe 
un cocoş; menghina sugerează celui ce o priveşte ideea că soa- 
rele ne încălzeşte deopotrivă pe toți (toate), iar cocoşul strîns 
de cleştii ei — dorinţa noastră de optimizare, căci furnicile 
ard de dorinţa să devină primele obiecte ale viitorului regn — 
regnul obiectual visat de utopişti şi de discipolii lor, gîndacii de 
Colorado. Menghina e atît de impunătoare, atît de luminoasă, 
semnificaţiile ei atât de limpezi, că nu ne putem opri să nu o 
privim în fiecare zi, din față şi din profil, să-i descifrăm fără 
încetare semnificaţiile. Admiraţia noastră s-a transformat cu 
vremea într-un adevărat cult. Dacă n-am avea încă multe 


113 


proiecte de realizat, am face din acest cult o nouă religic... 
Să vedem, să mai studiem... 


Cind s-au împlinit zece ore de la ridicarea monumentului, 
am sărbătorit izbînda noastră artistică printr-o mișcătoare săr- 
bătorire, prin fixarea unei plăci pe peretele muşuroiului, Am 
repetat ceremonia şi la împlinirea a douăzeci de ore, dînd atunci 
şi o masă, la care au venit, în semn de omagiu, şi delegaţii 
ale omizilor, melcilor şi lăcustelor codate. Stabilind deja o 
frumoasă tradiţie, am plantat atunci o nouă placă evocatoare, 
cu litere săpate în marmoră de Carrara. Răuvoitorii — unii 
greieri vecini — ne-au povăţuit să abandonăm obiceiul, însă 
noi am sărbătorit şi a patruzecea oriversare, ba şi pe următoarele, 
pînă la o sută. Fixarea de plăci ne-a emoţionat şi ne-a însufleţit, 
aşa că am căutat să mergem mai departe în procurarea acestor 
înalte, nobile satisfacţii. Pentru că monumentul s-a cam rui- 
nat — timpul lucrează chiar şi fără voia noastră —, am început 
să oriversăm (dacă pronunţ a doua oară acest termen, să-l 
considerăm intrat definitiv în limbă) împlinirea unui număr 
de zile de la plantarea primei plăci, a celei de-a doua, a celei 
de-a șaptezecea şi, de la un timp, oriversarea inscripţiilor în 
amintirea plăcilor... Un şir lung de inscripţii amintesc ziua 
cînd monumentul nostru a început să.se deterioreze, la o 
săptămînă, la şase luni, la un an... 

Este o mîndrie pentru noi a vă aduce la cunoştinţă că astăzi 
nu trece o zi, nici măcar o oră, în care să nu sărbătorim, cu mese 
şi cuvântări foarte simţite şi mişcătoare, împlinirea unei anumite 
scurgeri de timp de la punerea primei plăci, a celei de-a doua, 
a celor următoare, a dubletelor, tripletelor etc... Şirurile 
prietenilor care ne însoțesc aceste clipe de rememorare şi bucurie 
au devenit nesfârşite, avem probleme cu cazarea numărului uriaş 
al oaspeţilor, căci de la un timp iau parte la mese şi la fixarea 
noilor plăci şi animalele pădurii, precum şi pelerini de la cei 
trei poli ai pămîntului, echipe de elefanţi indieni şi cete de 
peşti ai Atlanticului şi mării lui Behring. Fiind totul gratuit 
şi onorific, nu se poate vorbi despre o industrie turistică. 
Onoarea ne costă şi se estimează că ne va costa de o mie de 
ori mai mult în anii viitori, cînd vom începe să sărbătorim 
(punînd plăci aurite) sosirea primului vizitator, a primului 
gîndac, a primei libelule, a primei echipe de elefanţi, a focilor. .. 
Avem multă bătaie de cap, sîntem ocupați de nu ne mai rămîne 


114 


timp să construim un nou mușuroi, dar pieptul ne este plin 
de sentimentul datoriei împlinite, iar malul Glodului — plin 
de plăci cu inscripţii ori — şi aniversative. 

Scopul intervenţiei mele, spuse în încheiere Benino For- 
mica, este de-a saluta o excepţională iniţiativă, dar şi de a con- 
vinge pe membrii prezentului colocviu să ne viziteze, să ne 
facă plăcerea de-a lua parte la fixarea unei plăci de bronz în 
cinstea aşezării celei de-a opta plăci al celui de-al şaselea an al 
ridicării monumentului redeşteptării Furniciei transalpine. . . 
eei vor începe peste un sfert de oră şi vor dura şapte 
uni, 


CARTEA A PATRA 


(Raport cu privire la pagubele pricinuite de domnii pacienţi 
în pavilionul nr. 3, la direcţie şi cantină; propuneri de sancţio- 
nare şi despăgubiri; pretenţiile Japoniei şi măsuri de ergoterapie?) 


I. În calitatea mea de monarh absolut în pavilionul 
nr. 3, parter, în baza prerogativelor regale şi împuternicirilor 
excepţionale acordate de Dumnezeu şi de cele două camere 
de gardă, am dispus efectuarea unei amănunțite anchete pentru 
elucidarea împrejurărilor ce au condus la dezordinile din 
ziua de 30 octombrie a.c., la conflictul dintre rîndunele şi parti- 
cipanţii la Colocviul păsăretului şi insectelor, la ale cărui 
lucrări am luat parte, şi care s-au încheiat cu invadarea Japoniei. 

Imediat după ceaiul de dimineaţă, am văzut pe firele de 
telefon, în dreptul farmaciei, un număr de cinci pînă la şaptezeci 
de rindunele, Aveam încă în mînă felia de pîine cu magiun, 
cînd mi-am dat seama pe loc că sosise delegația acestor păsări 
aşteptate şi m-a cuprins bucuria, ştiind că ele aduc lucrărilor 
noastre salutul insulelor de la Soarele prerăsare. l-am împăr- 
tăşit bucuria şi satisfacția mea mareșalului, care se afla în cabina 
de la stradă, înaltul ofițer era încă acaparat de o convorbire 
telefonică cu oraşul, abia mai tirziu mi-am dat seama că, infor- 
mat, se preocupa de luarea măsurilor de urgenţă corespunză- 
toare. 

Piinea cu magiun o dată consumată, am fost condus cu 
alaiul cuvenit la baie, unde noutatea era comentată de miile 
de participanţi. Un cormoran m-a implorat să nu particip în 
acea zi la lucrări, că o să-mi pară rău, lucru căruia nu i-am 
dat mare importanţă şi pe care, acum după evenimente, îl in- 
terpretez altfel. 

A trebuit să aştept mult timp, cu prosopul şi periuţa de 
dinţi în mînă, pînă ce să se formeze alaiul obişnuit care să mă 
conducă la sală. Cînd, în sfirşit, au sosit din dreapta escadronul 
de spahii şi comandanții marilor unităţi, am auzit urale şi 


116 


a trebuit să-mi corectez ținuta pentru scurta paradă matinală. 
M-au însoțit Caterina de Medicis, doi laureați recenți ai pre- 
miului Nobel, marele Clemenceau (ca întotdeauna spiritual), 
Gheorghe, omul meu de curte, şi doamna care serveşte ecle- 
ruri la chioșc (graţioasă, încîntătoare, ca un copil care a terminat 
recent Politehnica). M-au încadrat, de-o parte şi de alta, pe 
dreapta, şirurile de cuiraseri, infanteriștii marini (comandați 
de un castor în vestimentație strălucitoare) şi cîteva grupe de 
zuavi. Am păşit în aclamaţiile mulţimii cu pasul din regulamen- 
tul numărul 6 (marş de paradă, maiestuos, hotărît), am salutat 
de la înălțime, cum se cuvenea, m-am oprit în scuar cu intenția 
să iau în brațe un copil şi să-l sărut, dar copiii nu sînt îngăduiți 
în. perimetrul ceremoniei, am îmbrățişat o modestă soră de 
la tratamente, Un baset de la televiziune, inoportun şi obraznic, 
mi-a întins sub bărbie microfonul, cerîndu-mi să le spun tele- 
spectatorilor lui cum mă simt. L-am muşcat scurt de mînă, 
pentru ca telespectatorii să-şi dea seama singuri de starea sănă- 
tății mele. Am luat-o, eu și cortegiul, la dreapta, apoi iarăşi 
la dreapta, şi în cîteva minute am urcat scările. Din partea 
participanţilor la colocviu m-a salutat un condor imperial, 
originar din Anzi, încredințindu-mă unui translator care, m-a 
asigurat condorul, ştie toate limbile păsărilor, inclusiv franceza. 

Sala era arhiplină, ca la orice şedinţă de închidere. Caterina 
mi s-a plins că lipseşte aerul, neajuns înlăturat înainte de-a 
da eu vreo dispoziţie, căci am văzut în acelaşi minut cum se 
aduc tuburile de oxigen şi cum încep să lucreze pompele. 
O sală în care se adună mii de păsări, consumatoare la înălțime 
de mari cantități de oxigen, resimte întotdeauna lipsa aerului. 

În acest timp, Anglia şi Paraguayul au rămas tot timpul 
în expectativă, 

La ora fixată, prezidentul şedinţei, o ciocănitoare din sud, 
a deschis lucrările, Mi s-a cerut să adresez cîteva cuvinte, 
am refuzat înclinînd ușor din cap, fiindcă aveam gura plină, 
nu terminasem încă de mîncat pîinea cu magiun. I s-a dat 
cuvântul unui pescăruş din Groenlanda spre a lămuri cîteva 
chestiuni privind schemele profesionale, sistemul corporatist 
al cocoşilor de munte şi soluţii pentru iluminarea dumbră- 
vilor şi pădurilor, în speranța că energia electrică va diminua 
procentul de delincvență silvestră juvenilă, crimele şi jaful. 
Am fost atent la enunţarea problemelor, nu însă și la dezvol- 
tarea soluţiilor, din pricină că a trebuit să decelez o căpuşă 


117 


ce se ascunsese sub aripa dreaptă și mă exaspera (în prima 
parte) şi să mă ocup cavalereşte de Caterina (în partea a doua) 
care nu mai înceta să cotcodăcească: regina făcuse un ou! 

Referatul care a urmat m-a interesat foarte puţin, aproape 
deloc (vorbea un piţigoi carpatin) aşa că am avut răgazul să 
studiez puțin sala. Barocul renovat mi s-a părut acceptabil, 
balcoanele au avut de cîștigat prin suprimarea franjurilor şi 
înlocuirea tapiseriei roşii; inspirată mi-a părut şi înlocuirea 
lămpilor de cristal, meschine, cu candelabre de sticlă trasă, 
cate, dacă sînt ceva mai ieftine, au în schimb avantajul că par 
enorme constelații și permit un ecleraj extrem de plăcut. În 
acest splendid decor, participanţii — în costumele lor alese, 
de sărbătoare — dădeau colocviului un aer deosebit de distins. 
Am zărit în loje şi primele rînduri de fotolii o mulțime de 
personalități remarcabile: o imensă plăcere mi-a făcut reve- 
derea cu Alceo Banieri, moștenitorul imperiului pinguinilor 
şi porumbeilor rotați, actualmente înalt comisar la Geneva, 
Juanita Palma, superbă gâscă austriacă, mi se pare că lieder 
al unei grupări conservatoare, Carlo Giulio Penata, cu care 
am fost coleg la colegiul Cambridge, secţia Răşchitoare, Viktor 
Vogel-Farbe, cunoscut brabete de Brabant, norocosul cîştigă- 
tor al cursei aeriene de fond Berlin-Singapore, Galina Precu- 
pova, cântăreață pe streaşina renumitei Scala, Felix Rotari, 
porumbel voiajor pe liniile Lloyd... M-au emoţionat delega- 
țiile de scatii, în tradiţionalele lor costume naţionale, elegantele 
dumbrăvence, mîndrele pajuri ale Aplilor, cochetele presuri, 
ibişii egipteni, un oarecare Colibri da Foresta Oscura, prinţ 
argentinian, grupurile compacte de specialişti reprezentind 
populaţiile de albatroşi, coţofene, papagali şi mierle din țările 
mediterane, apoi, aşezate în dreapta, solemnele bufnițe, cucuvele 
şi stăncuţele ruinelor imperiului britanic (Scoţia). O lume 
pestriță dar distinsă, gravă dar fremătătoare, rafinată dar prag- 
matică,.. L-am întrebat pe Gheorghe unde sint insectele, 
colocviul interesîndu-le în bună măsură. Aghiotantul meu 
mi-a arătat un mic nor de ţînțari plutind în pulberea de lumină 
a candelabrului central, apoi câteva lăcuste ocupînd galeria. 
Printr-un gest discret (Gheorghe şi-a scărpinat uşor umărul) 
m-a făcut să înțeleg că reuniunea e onorată şi de ploșniţe şi 
de purici şi de speciile rare ale tropicelor. Într-adevăr, curînd 
am avut plăcerea să simt în preajmă prezenţa unei viespi şi 


118 


a două muşte de cal. Insectele formează majoritatea, m-a 
asigurat Gheorghe... 

Lucrările s-ar fi desfăşurat aşa cum au început — calme, 
animate de dorinţa înţelegerii şi colaborării, sub semnul opti- 
mismului — dacă nu soseau, venite din ţări îndepărtate, cîteva 
mii de rîndunele. În timp ce șeful delegaţiei lor s-a şi instalat 
la tribună, dezvoltînd consideraţii privitoare la condiţiile speci- 
fice oferite lor de japonezi, stolurile au pătruns în sală, au 
invadat literalmente spaţiul deja aglomerat, s-au așezat ciucure 
pe candelabre şi lampioane, pe balustrade, pe spătarele foto- 
liilor, pînă şi pe arabescurile de ipsos ale pereţilor. Nestă- 
pînite, absolut insolente şi gălăgioase, au făcut imposibilă 
audiția reprezentantului lor, umplind ședința de rumoare şi 
găinaţ?. 

S-a produs pe dată o oarecare tulburare, am văzut rimele 
şi gindacii odoriferi ridicîndu-se şi părăsind sala, un lăstun 
s-a adresat prezidentului 4 să intervină. Zadarnice au fost lovi- 
turile de ciocan ale ciocănitoarei, larma a luat dimensiuni 
catastrofale, 

Am folosit răgazul cerut de restabilirea ordinei şi i-am desfă- 
şurat Caterinei un scurt reportaj al recepţiei din ajun, cînd m-am 
întreţinut cu primul ministru al republicii Bursaca şi cu repre- 
zentantul apostolic al Sfintului Cuib, oferindu-i reginei boabe 
de griu şi firimituri de pişcoturi, pe care ea le-a ciugulit cu 
plăcere, însă puţin îngîndurată. I-am dat să ciugulească și cîteva 
drajeuri de teperin. Mi-am potolit şi eu foamea şi iritarea cu 
o felie de piine cu magiun, strecurată într-o mapă de serviciu 
de aghiotantul Gheorghe, după care am ciugulit şi eu cîteva 
seminţe. Aparteul cu Caterina m-a răpit, astfel că n-am fost 
atent ce s-a întîmplat în sală, fapt este că, ridicînd ochii, m-au 
izbit scene de o violență nebănuită: roate mari de păsări patru- 
lau sub cupolă, ce se desfăceau ca să se arunce în picaj şi să 
jumulească din zbor păsăretul mărunt, mii de vrăbii, rindunele, 
sticleţi şi mierle se atacau şi se loveau cu răutate umplind aerul 
de un clocot de bătălie. Aș fi spus că sînt din nou pe cîmpia 
de la Eranto, că atacă cavalerii înzăuaţi, dar lupta se dădea 
la înălţime și nici urmă de platoşe şi zale, căci fulgii şi penele 
vorbeau de la sine despre vulnerabilitatea combatanților. 
Aerul se îngroşase de scamă, parcă un vagon de bumbac ar 
fi fost răscolit de o fermă de găini răşchitoare, urcînd pînă 
în tavan troiene de puf și de pene; era imposibil să distingi 


119 


prin ninsoarea groasă cine atacă şi cine se apără, cine învinge 
şi cine se predă. | 

Nesăbuitul de aghiotant, afectat de faptul că uliii, ereţii 
şi acvilele întîrziau să intervină, a alergat după o puşcă de vînă- 
toare, a revenit într-un suflet cu ea și, ochind candelabrul, 
a tras rapid cele două focuri ale armei. Am văzut cîțiva dele- 
gați căzînd în vrie din înălțimi, am fost mişcat la vederea sîn- 
gelui îmbibînd mocheta, m-au zguduit zbaterea aripilor lovite, 
spasmele morţii, nemișcarea din urmă, însă m-a umplut în 
acelaşi timp de revoltă faptul că, venit de nu ştiu unde, un ogar 
de vinătoare s-a repezit să înhaţe păsările muribunde şi să le 
aducă pe rînd la picioarele mele... Intervenţia cîinelui în 
lucrările colocviului păsărilor mi-a părut de neiertat, 

L-am chemat pe Gheorghe, i-am exprimat reproşul meu 
formal şi, cerînd să-mi predea imediat puşca, l-am trimis la 
mareșalul porţii, să-l închidă sau să facă ce-o vrea cu el. Am 
fost atît de supărat, că mă mir cum de mi-am stăpinit nervii 
şi nu i-am descărcat puşca în aripă. M-am liniştit curînd cu o 
felioară de pîine cu magiun, medicii au dreptate să recomande 
drept calmant puţină hrană, după care am ciugulit seminţe 
împreună cu Caterina, tulburată şi ea. Regretabil că se pot 
produce asemenea scene, nu mai de mult decit alaltăieri asis- 
tasem la o scenă tot atît de respingătoare, în timpul Convenţiei 
animalelor şi peştilor. 

În fond, conflictul pornise de la vorba necontrolată a unui 
nagiţ care, spre a restabili liniştea, le apostrofase pe rindunele 
spunîndu-le că sînt agenți năimiţi ai japonezilor, cozi de topor 
(de rindunică) şi călăi ai coloniilor de melcişori. Rîndunelele 
răspunseseră (tot necontrolat!) că năimiţi sînt maică-sa şi 
taică-su şi struţul care i-a botezat; păsăretul cel mult a inter- 
venit cu blesteme la adresa rîndunicilor; li s-au alăturat, cu 
ură şi mânie, acvilele ce, dacă ar fi avut atunci la îndemînă 
bomba atomică, ar fi aruncat-o fără ezitare asupra insulelor 
japoneze. 

Liniştea şi ordinea au fost restabilite, lucrările şi-au conti- 
nuat cursul. Dar ceea ce fusese interesant se consumase: toate 
păsările ascultau intervenţiile cu mare neatenţie, rîndunelele, 
după ce au pronunţat salutul lor cordial, plecaseră în țările 
calde (în Japonia), provizia de seminţe şi de piine cu magiun 
se epuizase, Gheorghe stătea la popreală sau poate mareşalul 
îl trimisese după ţigări. Am consultat-o pe regină dacă crede 


120 


că mai poate suporta plictiseala, ea mi-a răspuns că, după 
ce mai face un ou, e dispusă să plecăm, 

Curind am decolat, am zburat uşor pe deasupra capetelor, 
am admirat încă o dată felul cum au fost restaurate lambriurile 
sălii şi, găsind un ochi de geam deschis, ne-am retras cu largi, 
maiestuoase bătăi de aripi. 


II. Cînd sîngele e inundat de adrenalina suprarenalei 
iritate, pulsul atinge valori înalte, îngrijorătoare, şi recoman- 
dabil e să se provoace o acţiune care să aibă valoarea unui 
act relaxant. Ura se stinge cînd sare supapa şi aburii toxici se 
risipesc. Oamenii ştiu să se răcorească la timp, evită congestiile 
şi infarctul dînd palme, lovind orbeşte unde văd cu ochii, 
trăgînd, ca Gheorghe, cu puşca, declarînd şi purtînd războaie. 
În această privință sînt de admirat. 

Păsările colocviului păsărilor s-au orientat asemănător 
(este cunoscut simţul lor de orientare). Telegramele din cursul 
zilei mi-au adus veşti despre toate cele ce au urmat. Curînd 
după plecarea mea, lucrările s-au suspendat (la propunerea 
unui papagal, care a fost de părere că nu se poate trece uşor 
peste ofensa primită) şi s-au format pe loc detaşamente de 
asalt. Rîndunelele trebuie să plătească, a declarat un general, 
Japonia, care le ţine pe vechi state de salarii, trebuie pedepsită, 
a adăogat un plutonier, dacă cumpăna lumii a tras într-o parte, 
e de datoria noastră, a soldaților, să punem sîngele şi penajul 
nostru în balanța dimpotrivă, spre a reechilibra lucrurile, a 
spus un soldat. Crucişetoare cu furnici, tancuri conduse de 
bondari şi viespi sălbatice, o infanterie marină de scarabei 
şi greieri şi o flotă aeriană formată din mii de efemere, condusă 
personal de admirabilul Bonifacio Ephemera, conte de Bidonya, 
s-au îndreptat spre Japonia imperială şi, către seară, depeșele 
agenţiilor de presă şi transmiteau debarcarea, invazia, reportajele 
primelor lupte. 

Am rămas treaz toată noaptea, fascinat de rapiditatea cu 
care se acționează, fără mare poftă de mîncare: abia de-am 
ciugulit cîteva rîme dintr-o farfurioară. 


III. Război, egal jaf. Asta ştiam din cărți, mai ales din 
volumele De Pinegalite parmi les fourmies şi Grandeur et déca- 


121 


dence de Lili Putaine. Telegramele de dimineață mi-au adus la 
cunoştinţă, spre surprinderea mea, încetarea ostilităţilor și 
retragerea forțelor invadatoare din insulele japoneze. Mai 
lung a fost drumul pînă la teatrul de operaţiuni, decît războiul, 

Am văzut prada de război. Un graure şi-a adus maşină 
Toyota, o codobatură sîrmă de împletit pentru garduri şi co- 
tețe, o gîscă aprinzător automat de aragaz, un brabete două 
seturi de transistoare, o coţofană combină radiofonică şi blă- 
nuri, un botgros o bormaşină, un sticlete o staţie pentru obser- 
vaţii meteorologice, un cărăbuş o hartă a Indiei, un ţinţar o 
tipografie, un vultur pleșuv o păpușă, o gaiță un aparat de ras, 
un pinguin un pistol cu apă, o găină schiuri de performanţă, 
un corb o pereche de şoşoni şi ochi de sticlă, o bibilică benzi 
transportatoare, benzi de magnetofon şi nasturi, 

Mi-au fost dăruite din materialele capturate: o pereche 
de cercei cu diamante, un briceag tip peşte, o lampă răscroită 
(cu petrol), un pateu cu icre de Manciuria şi o iapă arabă. 
Cerceii i-am transferat Caterinei, 


IV. Am convocat de dimineaţă colegiul cronicarilor şi, 
în trei cuvinte, i-am pus pe băieţi la treabă. Mi-am exprimat 
dorinţa să văd o mare frescă a războiului de la Soare prerăsare. 
Cu cifre și fapte, Nimic despre captură, numai gloria şi erois- 
mul. Un istoric mi-a spus la despărţire: «să trăieşti!» semn 
că ceva mi se pregăteşte, Mă tem să nu mă mistifice, 


V. În drumul lor spre Japonia, rezultă din ultimele 
informaţii primite, detaşamentele de asalt au răsturnat paturile, 
au sfărimat dulapurile şi, traversînd la cantină, au provocat 
importante distrugeri de veselă și personal. Sînt pagube impor- 
tante şi la direcţie, unde păsările înfuriate au spart macheta 
stabilimentului (scara 1:500), au devastat biblioteca şi au vrut 
s-o siluiască pe secretară. Către sfîrşitul invaziei, cîțiva ciocîr- 
lani cu moţ şi un giscan au spart vitrina cu realizări de la intrare, 
însușindu-şi un tensiometru şi un clistir, 


VI. Japonia nu cere despăgubiri. Cantina, în schimb, 
ridică mari pretenţii. Secretara direcţiei a cerut transferul. 


122 


Pînă la noi dispoziţiuni, se suspendă cinematograful de miercuri. 
S-a dat plecarea unor păsări mici 4. Se va înăspri programul de 
gimnastică, introducîndu-se numeroase noi figuri de zbor şi 
cădere liberă. La atelierele de recuperare se vor introduce 
operaţii noi: umplerea pernelor cu puf, scrisul caligrafic. Orele 
de muzică se vor completa cu studiul sistematic al fluieratului 
şi, pentru cei deosebit de dotați, studiul croncănitului. Pentru 
festivalul anual se va pregăti piesa Cîntecul păsărelelor de 
compozitorul Janequin 5. 

Disciplina şi ordinea vor fi desăvirşite, în pavilionul 3 nu 
e permis să se-audă nici măcar musca, 


VII, Ileri m-am încoronat, încununîndu-mi capul cu o 
oală splendidă — metal compact, bine rotunjit, cu miner pe 
dreapta. Caterina m-a sărutat. Am simţit că se revarsă asupra 
îmbrățişării noastre întreaga istorie zbuciumată a păsărilor. 
Uzi şi fericiţi, ne-am retras în pătul, căci a venit şi pentru noi 
vremea cuibăritului, .. 


CARTEA A CINCEA 


I. Într-adevăr, « sublima metamorfoză», cum o numeşte 
Alois Krauss, adică trecerea de la condiţia de biet om la aceea 
de măreț dobitoc, mai apoi de uşoară pasăre și insectă şi, în 
sfîrşit, la minunata şi de mult rîvnita stare de obiect, spuse 
Conrad Abricht, departe de-a fi fost o înaintare agreabilă, 
ca plimbarea unui gurmand prin pateurile cu ciuperci, apare, 
acum cînd am traversat-o cu toţii, mai curind o trecere pe 
sub furcile caudine, pentru unii grotescă și buimacă, pentru 
alții agasantă ca un cui în pantof, pentru cei mai mulți de-a 
dreptul penibilă și dramatică. Ce greu e să te desprinzi de 
masca lipicioasă a omului ! Un văr de-al meu, inginer de tulumbe 
pentru vidanjarea canalelor, cu numeroase succese prin expo- 
zițiile de peste ocean, vizitase într-una din călătoriile sale o 
celebră grădină zoologică şi-i rămăsese gîndul la o blănoasă 
şi ageră mangustă ce răpusese, spuneau paznicii, cîteva duzini 
de şerpi veninoşi. Ura de copil şerpii, îl torturau furtunul 
şi tuburile cu care era obligat să lucreze, ba avusese de suferit 
ofensele unui sorb şerpuitor de mare capacitate care, pe cînd 
se evacua apa dintr-un tronson al tunelului de la St. Godard, 
îl trăsese din greşeală în pîntecele său, îl frămîntase și-l dige- 
rase prin intestine noroioase şi întunecimi infernale, redîndu-l 
vieţii — într-un lac de refulare, în apropierea mării — numai 
piele şi os, de parcă trăise o mie de ani sub dușuri scoțiene. 
Îşi pierduse mult timp din viață inventînd şi brevetînd maşini 
de retezat furtunul și salamul, de scurtat conducte, de întins 
mațe, cabluri şi chiar sfori de colet, studiase pînă la epuizare 
comportamentul şerpilor de toate felurile, aflase antidotul veni- 
nului celor mai periculoase tîritoare, devenise un explorator 
temerar al canalelor subterane ale marilor oraşe, cărora ştia 


124 


ca nimeni altul să le fisureze pereţii şi să le spargă mufele şi man- 
şoanele, era la un pas de premiul Nobel, în urma adaptării 
de rotile şarpelui boa, după ce fragmentase fiara în mod cores- 
punzător, alcătuind din ea vietăţi cu cel mult trei vertebre, 
plăcute la rulaj și înfăţişare, amatoare de jocuri prin grădină, 
supuse cînd era vorba să fie sacrificate, gustoase în mîncare, 
cu usturoi şi oţet, mai ales rotilele1.., 


II. Dar ura împotriva şerpilor dăinuia în inima lui cîndva 
speriată, era încredinţat că de șarpe şi venin va sfirşi, jurase 2 
să nu mai doarmă pînă ce nu va şterge de pe faţa pămîntului 
urmele sinuoase ale acelor jalnice animale. Nu-şi putea realiza 
gîndul decît dacă ar fi devenit mangustă, abilă a descoperi 
ascunzișurile duşmanului, imună la atacurile cu venin. În treacăt 
fie spus, aţi văzut şi dumneavoastră cît de persistentă este ura, 
ea se păstrează mai bine decît oricare alt produs al naturii 
omeneşti ; carnea, untul şi zarzavaturile se degradează în cîteva 
săptămîni, chiar ţinute în frigorifere drastice, ura rămîne 
alterată în orice mediu și la orice temperatură, uneori nu-și 
schimbă calitatea nici într-o sută de ani. Se spune că un băiat 
a jinduit o acadea din coşul unui bătrînel cu barbă şi ochelari 
de sîrmă, sprijinit de gardul şcolii, şi, neavînd bani, s-a hotărît 
să o fure. Moşul a prins la timp mişcarea, l-a pîndit şi, cînd 
băiatul a întins mîna, l-a plesnit peste ea. Pofta oarbă sanctio- 
nată devine cu vremea o forță mai înfricoşătoare decît turbarea 
riurilor în timpul ploilor torențiale. Băiatul pofticios s-a făcut 
mare, ani în şir a învățat sîrguincios ştiinţa militară, şi-a con- 
vins semenii că Europa trebuie să trăiască în glorie şi nu ca 
o învăţătoare pensionară ce n-are un cartof să-l prăjească în 
loc de friptură, oamenii l-au delegat să facă precum a gîndit, 
militarul s-a lăsat la vatră şi s-a ridicat în rang de cancelar 3. 
Acadeaua colorată de odinioară i s-a urcat ca o stea călăuzi- 
toare deasupra frunţii înguste, şi cât ai zice peşte, a cucerit 
Europa dulciurilor, malurile vecine, gloria ce stătuse ca un 
tort pe cer de secetă şi n-avusese ocazia să se împartă. Stăpin 
absolut pe pămînturi, ape şi văzduhuri, supraomul n-a stat 
o clipă pe gînduri să-şi ia revanşa: a ucis sau deportat pe toţi 
bătrînii cu barbă şi ochelari de sîrmă şi a dat tuturor celor 
ce l-au urmat cîte o acadea asemenea acadelei ce mustea trium- 
fător şi cu sclipiri de sînge pe boltă. Bineînţeles, acest soi de 


125 


forme plastice ale urii sînt rare, ele vorbesc însă despre înălțimea 
(tipul era scund), tenacitatea (destul de nearticulată în multe 
acţiuni), puterea (pînă la urmă, cum era şi firesc, a mierlit-o, 
căci unul i-a tăiat limba), dorinţa de întindere peste pământuri 
(s-a mulţumit şi cu o palmă de ţărină deasupra) şi alte virtuţi 
nepieritoare ale oamenilor. , , 


INI. Așadar, vărul meu nu mai mînca şi nu mai dormea, 
chinuit de dorinţa de-a deveni mangustă. El, care făcuse multe 
invenţii, nu reușea să pună la punct aparatele în stare să-l 
transforme: unul ce urma să-i croiască labele din față îi strun- 
jise din greşeală mîinile pînă ce acelea semănau cu două bețe 
chinezeşti de mîncat orez şi, datorită lor şi unor aranjamente 
ale maică-si, mătuşa mea bună, dirijase două concerte la Carne- 
gie-Hall, un altul îi crescuse pe spate o blăniță, însă materialul 
se dovedise de foarte proastă calitate, se rosese repede şi, 
bietul băiat, aproape dezbrăcat, putea fi luat oricînd drept 
șoarece şi mîncat de pisici; un al treilea dispozitiv îi modificase 
capul şi trăsăturile, numai că nu ştiu cum lucrase, că ochii 
îi luceau ca ai cobrei, în timp ce cuvintele îi ieșeau şuierate 
din gura foarte mult îngustată, siflantele exasperîndu-l. Nefe- 
ricitul s-a aruncat într-o noapte într-un puț de pe moşia părin- 
tească şi ţăranii au văzut, pe cînd dădeau fuga să-l salveze, 
cum din adîncul pămîntului, pe jgheabul de piatră, iese şi se 
face nevăzută o cârtiță. Micul animal tîra după sine un metru 
de croitorie, ceea ce a fost o dovadă indiscutabilă a identită- 
ţii persoanei şi preocupărilor. 

Am deplins, împreună cu familia, nereuşita vărului meu, 
pînă într-o zi, cînd un post de radio a transmis un interviu cu 
cîrtița ce dorise să fie mangustă: declara, printre altele, că 
nu regretă întorsătura lucrurilor, că acum vede limpede unde 
a greşit şi lucrează pe brînci la un aparat care să-l facă, într-un 
răstimp preliminat, fluture cap-de-mort, dacă se poate cu 
motor în doi timpi, de mic litraj. 


IV. Înainte de a vă povesti cum am procedat eu ca să 
scap de mizerabilul trup omenesc, am să vă mai rețin cu 
situația unui cunoscut al meu, pe nume Blaise Pascal, un 
franţuz foarte original, înzestrat cu o putere de muncă ului- 


126 


toare, priceput într-o mulţime de meserii, spuse în continuare 
Conrad Abricht. Individul, după multe încercări de laborator 
şi în cîmp deschis, şi-a dat seama că acţionează zadarnic, că 
trecerea dincolo nu e posibilă atîta timp cît operaţiunile de 
transformare privesc numai corpul, de aceea şi-a îndreptat în 
special atenţia asupra sufletului, A pornit la treabă separînd 
într-o eprubetă spiritul pînă la un mare grad de puritate, şi 
obţinînd oxid de spirit, a condus experienţa prin presărate, 
diluare în soluţie, infuzie şi injecții intravenoase, A constatat 
lucruri demne de interes: un hoț de buzunare, căruia i s-a 
infuzat spiritul unui metafizician nu încetează să fure, ci face 
aceasta cu plăcere sporită, susținut acum de argumente mai 
cuprinzătoare decît cele şubrede de dinainte, aşa cum măr- 
şăluitorul de cursă lungă cîştigă mai multe medalii cînd e îmbrăcat 
mai sumar decît în nădragii lui bărbăteşti; hoţul e prevenit, 
înconjurat cu stimă, invitat la petreceri cu buzunare multe şi 
tacîmuri scumpe, încurajat în momentele sale de descurajare 
şi inactivitate, Unui dictator din America de Sud (acolo oricînd 
afli speța, deoarece limbuţia latină se mariază fericit cu tem- 
peramentul erectiv), era urit de toată suflarea pentru actele lui 
lipsite de bun-simţ, însă o injecție cu spirit lucid l-a redat 
metodic, individul a amenajat pe loc un parlament bine populat 
cu senatori de carton, organisme reprezentative din bețe şi 
saltele sprijinite, numeroase societăți cu mulți membri — 
uniforme cu nasturi şi cravate pe umeraşe susținute de cuiere 
cu tălpică, comisii de capete adevărate de tirgoveți, orînduite 
în ţepuşi, lingă care magnetofoane discrete aduc intervenţii 
personale şi, în parte, contradictorii, totul atât de bine organizat 
încât fotografiile luate de reporteri au înregistrat şi zîmbete, 
gesturi amabile, scene mişcătoare, 

Blaise Pascal şi-a administrat sieşi tratamentul, şi-a întors 
asupră-şi spiritul (desigur, tratat cu săruri în eprubetă) şi — 
crescînd doza timp de-o săptămînă, după ce şi-a ucis nevasta, 
a jefuit un magazin de ciorapi şi a prezentat mărturie falsă 
într-un proces cu corupători de minori — a închis ochii spre 
a deveni în mai puţin de un sfert de ceas dromader, capră 
alpină, salamandră, apoi, în salturi succesive, vultur de cadavre, 
pasăre colibri, bărzăune, larvă, mușeţel, mărarul săracului, 
năsturaş roz şi, în sfîrşit, buşon de astupat chiuvete şi bideuri. 
Este cea mai lungă metamorfoză pe care o cunosc şi, se pare, 
cea mai merituoasă, pentru că ziarele au dat la timp ştirea că 


127 


Natura, sforțindu-se din toate măruntaiele ei, a izbutit să-i 
obțină şi o decorație, şi să i-o confere... 


V, Eu, cel care vă vorbeşte, Conrad Abrycht de Rol- 
lzang şi Elevator, sufeream de mult din cauza strimtorării la 
care mă împinsese condiţia umană şi doream din toată inima 
să isprăvesc cu viața şi mizeriile ei — şicanele proprietarilor, 
laudele proştilor, invidiile prietenilor, vorbele bune ale femeiuş- 
tilor ce mă jefuiseră, alegerile în diverse comisii, în univer- 
sități, academii şi bordeluri. Ştiam că soarta îmi este pece- 
tluită, oricum trebuia să isprăvesc într-o bună zi, condiţie 
pentru a-mi optimiza neîncetat devenirea. Problema era că 
nu ştiam cum să procedez şi ignoram în mod condamnabil 
că drumul e lung, spinos şi nu lipsit de surprize şi sîngerări. 

Norocul meu a fost că cineva dintre puternicii zilei, 
desigur o fiinţă superioară ce ajunsese de mult la ultimele 
împliniri şi acum se învîrtea ca ax cardanic în cea mai bună 
dintre lumi, m-a ajutat şi m-a îndrumat. Acel cineva mi s-a 
înfățișat într-o noapte în vis sub formă de abur şi mi-a spus: 

— Dormi, tu viteze născut din mamă cu licenţă în comerțul 
engros și din tată paraşutist de performanţă? Nu-i dat să 
doarmă cît noaptea-i de mare unui precupeţ de împrejurări 
mărunte, căci ajungerea mai sus se obţine numai prin tirişul 
prin ochiurile de jos, ia tu aminte ce-ţi spun: eu sînt vesti- 
torul Celui de departe şi tot are grijă şi milă de tine. El 
poruncește să te scoli neîntirziat, să-ți anunţi nevasta şi prie- 
tenii că, gata, s-a terminat comedia, apoi, luîndu-ţi cîteva 
schimburi de corp şi de pat, să te îmbarci în prima corabie 
din port a companiei Bunderupp sau Linderupp sau Heirupp 
pentru a călători spre Orient şi, atacat de submarine engleze, 
să sfirşeşti ce aveai de la început de sfîrşit. O moarte ca-n 
poveşti te aşteaptă, şi-o după-moarte ca o după-amiază de 
vară cu şpriţ rece sub umbrar, căci de îndată ce vei închide 
ochii, vei fi luat în evidenţa unui regn mai darnic, însoțitori 
plini de bunăvoință te vor conduce în lesă la castronul cu 
măruntaie şi te vor purta pe ulițe largi pietruite şi te vor 
trece în grădini şi ateliere unde, după un lătrat și-o linguşeală, 
vei deveni graure, calic mîncător de rime... După ultima 
rimă şi ultima musculiță îngurgitate, vei deveni gîndac de 
bucătărie şi, prin asimilare, plasture Bayer pentru bube. Fă 


128 


cum îţi spun, că împotrivă stă reaua Morgenstein, nesuferită 
de Acela, descalificată în meciurile de selecţie, încă în stare 
de tăieturi la gît, scuipături ruşinoase în față, referințe rău- 
voitoare în diverse ocazii. Acum părăsi-vei dulcea somnie, vei 
bea cafeaua și vei refuza oferta de-a forma un nou comitet 
administrativ pentru cinematograful de cartier, căci ai treabă... » 


VI. M-am trezit tulburat, căci pînă una, alta era vorba 
despre moartea mea, m-am năpustit în bucătărie, unde nevasta 
rezistă de ani de zile presiunii puternice a vaselor fierbînd, 
nedespărţindu-se de polonic şi maşina de tocat nici în zilele 
cînd aburul ucigător o opăreşte sau exploziile puternice o 
ciopîrțesc şi-o aduc la starea de friptură grasă cu sos, şi i-am 
relatat cum Cineva mi s-a arătat în vis sub formă de abur 
leşios şi mi-a spus: « Dormi, tu viteze născut din mamă cu 
breton şi tată falsificator de monedă divizionară, nu-i dat să 
doarmă peste orele prescrise de medic unui pacient obez ce 
doreşte să treacă prin inelele înguste ale vămilor, ia tu aminte 
şi înregistrează pe bandă magnetică mesajul următor: eu sînt 
craidicul canalului 13 al televiziunii transcendente, studiourile 
îți poartă de grijă şi au milă de abonaţii lor. Scoală-te neîn- 
tirziat la al treilea semnal, anunţă-ţi prin telegrame şeful de 
serviciu, contabilul principal, agentul de evidență, funcționara 
de la finanţe şi dirigintele de șantier al băiatului zidar că, gata, 
viaţa s-a împuţit, ai dorinţe noi, înţelegi să denunți contractele 
şi să dai în vileag înșelăciunea lor globală şi a prevederilor, 
apoi, luîndu-ţi partea ta din avere, inclusiv patefonul, să te 
îmbarci într-o limuzină Buick, Volkswagen sau Trabant, pentru 
a călători spre Marienbad şi, atacat pe drum de vameşi austrieci, 
jinduitori ai patefonului dogit şi ai setului de lame de ras, 
să accepţi (căci altă soluție nu există) ridicarea nervilor la un 
grad convenabil şi apoplexia. Moartea va fi scurtă, în schimb 
trecerea dincolo, în familia animalelor, foarte linsă, neim- 
pozabilă, căci îndată ce vei simţi că ai coadă, iar mirosul s-a 
bifurcat stereopodic de două ori, cîte picioare răscolesc raha- 
turile, vei primi tăriţe şi sfeclă furajeră, îngrijire potrivită unui 
catir şi bice. Nu dispera, sfecla va fi puţină, tărițele încinse, 
bicele singure vor izbuti să te mişte din piele. Vei ieşi gol şi 
întreg pe propria-ţi gură, urlînd simultan, dar te vei întrupa 
sub formă de pensulă de bărbierit, zisă și pămătuf, cu care, 


129 


în lipsa soţului, cocheta Armenstein, nesuferită de protectorul 
tău, se va săpuni şi se va depila înainte de spectacole, Vei auzi 
atitea cuvinte teribile din gura ei, că vei pune pe hîrtie cu oarecare 
dificultate spusele multe de care Acela are mare nevoie —nu 
ştiu ce combinaţie nu-i iese din cauza matracucii... Descali- 
ficată, cocheta va capota (va fi, pe rînd, buldog, căpușă, floare 
de muştar, brînză telemea şi stilou Parker, căpătuindu-se 
corespunzător). Acum părăsi-vei dulcea somnie (efectul somni- 
ferului stinge-l ca o cafea, uite colea o punguţă cu surogat) 
şi refuzînd să mai rămii, vei pleca neîntârziat la Bruxelles, unde 
te vor ajunge noi instrucțiuni...» 


VII. Nevastă-mea miroasea foarte apetisant a friptură 
de giscă, continuă Conrad Abricht, aşa că aromele erau gata 
să mă doboare; n-am cedat tentaţiei de-a lua o bucată, precum 
cu siguranță ea ar fi dorit (mai mult ca sigur să reaua Marienstein 
manevrase vrăjitoria asta!) şi am plecat de-acasă spre a-mi 
anunţa prietenii. M-am oprit în biroul lui Sturm von Drang, 
ajutor de bancher în localitate (localitatea era întîmplător 
Hamburgul, nu insist), căruia, într-un suflet, i-am spus cum, 
dormind cele şaisprezece ore pe zi, spre dimineață am avut 
un somn tulburător, în cadrul căruia s-au prezentat mai multe 
pelicule, ultima cu un protagonist misterios. Individul, apărut 
în vis sub formă de val şi rotocoale de fum, combinaţie de 
arome etilice, gaze naturale şi friptură de porc cu cartofi 
prăjiți, mi s-a adresat astfel, citez: « Dormi, tu fanariotule, 
născut dintr-un tată pithecantrop inactivat cu sedative şi dintr-o 
ilustră mamă, regină a plăpumarilor; nu-i dat să doarmă cît 
ziua-i de lungă unui arhitect care vrea să ridice elefanţi, girafe, 
zebre şi alte construcții pe continentele viitorului, se ivesc în 
fiece minut probleme foarte delicate de aprovizionare tehnico- 
materială, după cum se ştie lipsesc periodic și în permanență 
nisipul, varul, cărămida, cartonul gudronat, cimentul, apa, 
forţa de muncă şi energia... la tu aminte ce-ţi spun (atenţio- 
narea, scuzați cuvîntul imbecil, era necesară, pentru că eram 
ocupat în vis cu trecerea prin tifon a unor muşte, în vederea 
pregătirii unor cataplasme), eventual stenografiază-mi pe picior 
indicaţiile: eu sînt trimisul Celui ce propovăduieşte pustiul cu 
scaieți şi prevede domnia dunelor nesfârşite de nisip, și tot are 
grijă şi milă de tine. El îţi trasează poziţia verticală, programul 


130 


săptămiînal şi perspectiva travelling, mişcătoare pe un terasament 
de-aici pină-n adîncul timpurilor care ne stau în faţă, ca atare 
scoală-te, înviorează-te cu marşul pe două voci al copiilor 
din difuzor, bea-ţi repede ceaiul de plante şi anunţă-ţi semenii 
din tramvai sau poșştalion, că gata, pină aici a fost ce-a fost, 
de-acum înainte va fi numai ce urmează să fie, nimeni nu te 
mai opreşte, înaripat cum eşti pe roate metalice, să devii altceva, 
în alt regn, în alt compartiment, în altă casetă, în altă eprubetă, 
într-o groapă de cer sau de humă, oricum dincolo, oricum mai 
încolo, cu alte cuvinte situația de om, devenită de mult jenantă, 
o abandonezi cu plăcere, aştepţi nu învierea morţilor, ci viaţa 
viitoare, iar în cadrul ei un loc în faţă, eventual peşte de baltă 
sau muşiță pe carne proaspătă, foarte probabil fir de busuioc 
pe-un maidan etc, Te atenționez să le vorbeşti însufleţit, inspi- 
rat, colorat şi alegoric, semenii să aibă simțămîntul complet 
al unei chemări căreia nu-i poţi rezista, deşi ai frîne la tocuri 
şi ancoră la prohab, tu te duci, dacă e să fie oricum şi indiferent 
ce, nu te duci decît cu bucurie în guşă și cu entuziasm în căpuşă, 
atenție la cuvinte — soartă, moarte, sacrificiu, depăşire și 
mai mult decît bine, cu majuscule iniţiale şi pe parcurs, fac 
bună impresie şi conving, Ascultă la mine ce-ţi spun, că doar 
nu vorbesc cu pereţii (eu în somn, iubiţi prieteni, sînt puţin 
absent, unele intenţii îmi scapă, ba chiarįmă pierd şi moțăi 
pe picioare), ai şanse ca într-o lume de nisip, în care să nu se 
distingă un grăunte de celălalt, să rămii deasupra... Puternicul, 
prea-puternicul, Acela, persoana care m-a trimis, ei bine zeul 
care mi-a dat însărcinarea... (oh, că n-am întâlnit încă un om 
mai îngrămădit cînd doarme !), în fine, insul în numele căruia 
vorbesc te-a ales ca nisip special, ca material foarte reprezentativ 
şi de nădejde, nu întârzia deci să-ţi închei existenţa de om și 
să te livrezi imediat loco-gară, căci toate le poate face Acela 
(tipul de care ţi-am tot vorbit... iar o luăm de la început, ce 
dracu ?)! în afară de ieșirea din scriptele orașului... După 
livrare, vei trece şi tu pe banda rulantă a evoluţiei inverse, vei 
fi focă, galinacee, nufăr şi iască de arbore şi, după un anume 
stagiu (pe care El nu mi l-a precizat... Care el, care el! Divinul, 
că în numele lui îți vorbesc, zevzecule!) vei fi ceea ce toţi 
doresc: nisip...» 

Ajutorul de bancher, prietenul meu Sturm von Drang, 
m-a ascultat cu mare atenţie, a ridicat din umeri şi, întîmpinînd 
surprinderea mea, mi-a urat succes, 


131 


VII bis. Permiteţi-mi să mă strecor printre vorbitori 
şi să-mi spun şi eu cuvîntul, spuse August Wilhelm Plattband, 
strecurindu-se printre vorbitori şi începînd să-şi spună cuvîntul, 
Ascultînd intervenţiile stimaţilor mei colegi, mai cu seamă 
documentata expunere a profesorului Friedrich Zahnfest din 
Rotterdam pe Gange, despre pericolul pe care îl reprezintă 
instalarea de lansatoare de rachete pe taxiurile municipale, 
mi-am amintit fulgerător, şi nu fără un sentiment de incon- 
fort, de cunoscutul tablou al lui Mantegna înfățișind martiriul 
sfintului Sebastian, aflat cîndva la Luvru şi, prin el, tinereţea 
mea aventuroasă. Mișcarea gîndurilor în cap, ale cărei variații 
le-am simţit distinct de multe ori, însă niciodată mai limpede 
ca acum, a creat asociații şi paralele, conducîndu-mă la revelații 
şi concluzii filosofice deja formulate. Aceste concluzii voiesc 
să vi le împărtășesc, spre luminarea chestiunilor în discuţie. 

Prima idee pe care o desprind este că a sosit timpul să facem 
o separație netă între obiect şi oamenii care mai continuă să 
facă, ici-colo, umbră pămîntului, adică să lucrăm în aşa fel 
încât existenţa şi funcţiile unui lucru sau unei maşini să nu 
depindă în nici un fel de preocupările, activităţile şi destinul 
oamenilor. De vreme ce speța umană s-a compromis şi cate- 
goria e pe cale de dispariţie — nu interesează cauzele care o 
poartă spre un asemenea final, se poate presupune dorinţa de 
sinucidere —, singura şansă a dăinuirii şi urcuşului spre glorie 
a obiectelor este emanciparea de sub tirania acestei vietăți 
stupide intrată de mult în ciclonul falimentului. 

Mă întreb: de ce violoncelul să cînte numai la atingerea 
degetelor murdare, de ce smîntinitoarea ce merge în gol să 
mai fie supravegheată de un oarecare (în treacăt fie spus, ne- 
priceput să o repare în caz de defecţiune), de ce mingea de 
cauciuc, umbrela de soare, paratrăsnetul, bucata de parmezan, 
tractorul, schimbătorul de ioni, mărul rumen şi aromat, acul 
cu gămălie şi convertizorul cu oxigen să mai continue să func- 
ţioneze sub rușinoasă, costisitoare dependență, cînd programele 
lor de viaţă şi de activitate le asigură o lungă şi lipsită de griji 
trecere prin ani şi o înmulţire de sine stătătoare? Am cunoscut 
o ştampilă cu număr de înregistrare ce se lamenta ziua-ntreagă 
că lipsește funcţionarul care să o manevreze, şi nu mai ştia 
ce să întreprindă pentru a-l determina pe un stagiar ocazional 
să o ia între degete şi să ştampileze, fără cel mai mic discernămiînt, 
toate hirtiile, toate scaunele biroului, geamurile ferestrelor şi 


132 


pielea diafană a celor cîteva amploaiate ale oficiului. .. Situaţie 
ruşinoasă, regretabilă !. , . 


VIII bis. Cu atît mai ruşinoasă situaţia bombei, îşi 
continuă vorbitorul expunerea sa, cu cât încărcătura de sute 
de kilograme se declanşează printr-o simplă atingere a focosului, 
sau, într-un caz special, printr-o tragere uşoară a percutorului. . . 
Să-l lăsăm pe om să se descurce în treburile lui parcate în 
finalități precise, meschine de la începutul la sfîrșitul vieţii 
lui, să ne preocupăm singuri de evoluţia şi răsturnarea rapor- 
turilor, mai cu seamă că, stăpîniți de idei nobile, — nu printre 
ultimele este ideea acțiunii gratuite —noi deţinem ştiinţa 
funcţionării fără scop, aşa, de dragul cîntecului sferelor şi al 
bilelor, de plăcerea uzurii, de satisfacția urmăriri trecerii dintr-o 
fază într-alta şi de la o formă la alta. 

Citeva intenţii bune duse pînă la capătul ilogicului, şi 
liftul (ca să iau un exemplu la îndemînă) poate alerga printre 
etaje fără pasageri şi fără bagaje, conducîndu-se singur, abătîn- 
du-se cînd pofteşte de la verticala impusă de bătrinul, de mult 
cioburi şi ulcele, care l-a proiectat. Un lift care să meargă de-a 
latul pe sub scări şi pe culoare, care să alerge voios pe coridoare 
şi prin săli de spectacol, ieşind adesea pe fereastră şi întor- 
cîndu-se la treabă, cu cablurile zornăind după dînsul, e un 
spectacol sublim... Tot un spectacol sublim mi se pare şi 
ţigara care se fumează singură... Dar să nu insist, lucrurile 
sînt evidente... 


IX bis. Oribila idee a interdependenţei obiect-om mi-a 
venit, după cum am spus mai înainte, spuse în încheiere Wilhelm 
Plattband, de la un tablou al lui Mantegna (cel aflat la Luvru), 
înfățişînd o scenă la care am fost martor. Faptele s-au petrecut 
astfel: eram crescător de vite în ținutul unde fusese prins 
Sebastian Alpenstock şi, în timpul liber, îmi plăcea să merg 
la vînătoare, să trag cu arcul în păsărele. Ignoram că micile 
zburătoare sînt surioarele noastre, nu prea citisem poezia 
didactică şi ornitologică a timpului, poate dintr-o prejudecată, 
oricum circumspect la ce debitează poeţii, întotdeauna servitori 
ai cine ştie căror interese, aşa că trăgeam bine, precis, aveam 
o mină cu care mă mîndream... beo dimineață, vătaful 


133 


moşiei m-a convocat la castel, unde mă aştepta seniorul. Om 
încercat, cu largi vederi umaniste şi cu o cunoaştere profundă a 
anatomiei, m-a întîmpinat în prag şi mi-a spus că are un captiv, 
pe nume Sebastian, căruia dorește să-i străpungă trupul cu 
săgețile mele. L-am întrebat dacă treaba asta urmează s-o 
împlinesc imediat ¿sau îmi mai rămîne timp să eliberez din 
mărăcini o capră ce se încurcase peste noapte. Fireşte, treaba e 
urgentă, mi-a răspuns seniorul, aşa că am alergat după arc, 
l-am chemat pe Fritz, popa cătunului din vale, şi-am purces 
la operaţiune, trăgind după noi tolbele cu săgeți. 

Sebastian a fost adus aproape gol, legat burduf cu funii 
groase. Era un om zdravăn, frumos ca soarele, părul îi curgea 
plete pe umeri, ca poeților păsărari, ar fi fost o persoană agreabilă 
dacă n-ar fi arătat, tot timpul colaborării noastre, o iritantă 
ursuzenie. Cînd a fost pronunțată porunca, l-am desfăcut din 
strinsoarea care-i amorţise braţele şi l-am sprijinit de o coloană 
de marmură împodobită cu frunze de acant, imobilizindu-i 
lejer braţele de piatra din spate care, rest mizer al unui templu 
ce fusese probabil ceva în istoria ținutului, avea avantajul de 
a-l ţine drept în picioare şi dezavantajul că putea îndoi săgețile 
nimerite alături. Am căutat să evit tragerea din față. Poate şi 
pentru că ţinta mă privea în ochi... 

La semnalul gata, am întins coarda şi am tras. Săgeata i-a 
ciupit superficial pielea în dreptul ficatului. Neizbutită lovitură ! 
Probabil din pricina tracului, aşa se întîmplă întotdeauna cu 
prima lovitură. Am schimbat unghiul, am tras a doua oară, 
săgeata l-a nimerit în pulpă, străpungînd uşor stofa care-i 
ascundea goliciunea. Am tras astfel, ajutat de la un timp şi 
de Fritz, pînă l-am ciuruit bine. Stăpinul a fost mulțumit, la 
încheierea trebii ne-a dat, mie şi lui Fritz, cîte un galben. 

Era o zi frumoasă, cu nori cumulus foarte decorativi, pei- 
sajul pe care îl cuprindeam prin cătare era minunat, se vedeau 
strălucind pe malul dimpotrivă castelul cu turn circular, 
liziera de salcîmi şi chiparoși, iar în piațeta vechiului gimnaziu, 
unii pe jos, alții călare, se mişcau cîţiva slugoi. Un cîine tot 
lătra la unul în haină verde. Fritz mi-a amintit că almanahul 
scrie că ne aflam într-o marți 13, zi norocoasă prin părțile noastre, 


X bis. Noaptea următoare am avut un vis revelator: 
una dintre săgețile pe care le trimisese arcul meu mi-a vorbit, 


134 


reproşindu-mi că am obligat-o să se apropie prea intim de 
trupul acelui Sebastian. Obiecte ca noi nu merită o asemenea 
soartă. Biata săgeată declara că simte sîngele cald al sacrifica- 
tului, că pulsul încă puternic, ca o maşină sub presiune, o tot 
mişcă şi o tot pendulează, că unele mişcări ale lui Sebastian o 
tot şicanează, Seniorul tău e un imbecil, a încheiat săgeta şirul 
observaţiunilor sale, face gogomănii după gogomănii, ia-l 
într-o zi la palme, dă-i una cu barda la cap, ai grijă şi retrage-ţi 
barda din tigva sfărîimată, n-o pune, biata, într-o situaţie similară. 

De dimineaţă am făcut cum mi-a spus săgeata să fac, ceea 
ce mi-a permis să-mi recuperez săgețile (operaţie chirurgicală, 
nu alta !), să le readuc în tolbă şi să mă ocup cu mai multă 
setiozitate de eliberarea caprei din mărăcinişul unde se încurcase. 

Întîmplarea aceasta, pe care memoria n-o reținuse bine, 
mi-a reapărut în minte odată cu ideea pe care v-am înfăţişat-o. 
Dovadă că nu v-am spus baliverne, e că tabloul lui Mantegna, 
făcut dracu ştie cînd şi cum (că n-am văzut pe nimeni purtînd 
şevalet în timpul vînătoarei) ne înfăţişează pe mine şi pe Fritz 
în exerciţiul funcţiunii, cam pe la jumătatea zilei de marţi 13 
a acelui binecuvîntat an. Eu aveam 35 de ani, eram brun, purtam 
haine alese special pentru acea înfăţişare. 

n concluzie: apropierea obiectelor de ființa omenească e 
un lucru absolut indecent. 


VIII. Acum, cînd'sîntem obiecte, spuse Hermann Oberteil, 
nu mai are rost să ne tot întoarcem înapoi, mai ales că există 
pericolul de-a descoperi în preistorie că metamorfozele noastre 
nu s-au împlinit în urma voinţei cuiva, a dorinței cuiva, a 
unei mutații pregătite de natură, ci datorită, dacă se poate spune 
astfel, neglijenței unui caporal care a lăsat deschisă ușa bunkerului 
unde se aflau claviaturile rachetelor atomice. Se pare că a fost 
suficient ca o pisică să urmărească un şoricel şi orga a cîntat 
cu toate tuburile sale aleluia... 

Să ne bucurăm de clipa rostogolindă, de acest prezent 
tranzitoriu ce ne permite să ținem acest frumos şi util simpozion 
și să salutăm pe toţi acei care, consecvenţi cu drumul pe care 
au pornit, cu zece sau douăzeci de ani (sau decenii) în urmă, 
sînt hotăriți să facă tot ce le stă în putință spre a deveni nisip 
sticlos, cenuşă subţire, praf plutitor în atmosferă. Cînd lumea 
va deveni o dună de material mărunt, nu va fi plăcere mai mare 


135 


decît de-a ne aminti acest popas, de a-l sărbători cu puţină 
rouă şi, dacă va fi o rîpă pe-aproape, cu o revărsare. .. 


IX. Antevorbitorul meu a simplificat întotdeauna lucru- 
rile, spuse Franz Freilauf, şi nu aflu nici un motiv de ce nu ar 
continua să simplifice și în starea în care se găsește această 
bilă de cauciuc. Dar viaţa, prieteni, e mult mai complexă, 
mai labirintică, sensurile multiple și aspectele suprapuse vor 
dăinui... Își permite să simplifice pentru că structura lui de 
cauciuc, buretoasă şi împovărătoare, îl exasperează. Eu văd, 
în schimb, lucrurile mai evoluat, aflindu-mă pe-o treaptă 
ceva mai înaintată a scării inverse, sint — după cum puteţi 
oricînd constata — un cui ruginit, vederea îmi este despresu- 
rată de tot ceea ce ar constitui prejudecată. Cînd vom fi nisip 
(de-ar sosi mai repede vremea aceea mult jinduită !) vom zimbi 
amintindu-ne cît de miopi şi proşti eram în timpul desfăşu- 
rării simpozionului de față, printre forme încă închegate și 
printre piese încă supuse ruşinoaselor folosiri. . . 

Cu aceste cuvinte, încheie Franz Freilauf intervenţia sa, 
cu mă retrag în tăcere, în lemn, să nu dau nici un prilej aerului 
sărat să mă ruginească şi să mă Întîrzie... 


X. Putem face mai mult, spuse pentru început Heinrich 
Kardan: putem grăbi timpul să-şi împlinească marele lui rol. 
Eu propun ca maşina cu aburi să behăie și să se salte pe roți 
şi pârghii, pînă la explozie şi risipirea în aer, iar strungul bipo- 
lar şi automatul de aşchiere cu ultrasunete să-și sporească 
masticaţia, dat fiind că digestia nu poate fi scurtată. Dumneata, 
calandru pe role, şi dumneata, radiator circular cu cheson 
pentru mortiere, asociați-vă cu acceleratorul de ioni şi cu 
mașina de decalibrat la cald şi roadeţi-vă reciproc piesele, 
fiindcă rugina întîrzie să o facă, iar mîna omului e spurcată 
şi nu trebuie să vă mai atingă. Voi, căluți de lemn, piatră de 
polizat, război de țesut, burghiu helicoidal, compresor şi arbore 
cu came, demaror automat şi aparat de proiecție şi reproducere 
instantanee, bălăbăniţi-vă energic în buloanele şi postamentele 
voastre, rostogoliți-vă prin vitrine şi ateliere, ieşiți-vă din fire 
şi din metal, risipiți-vă pe podea şi pulverizaţi-vă în aer, insu- 
flați-vă reciproc spirit de sacrificiu şi bioxid de acetilenă 5, 


136 


abur şi raze infraroşii, perdăfiți-vă cu acizi şi aerosoli de carbura- 
tor sub compresie şi binecuvîntaţi scînteia, pilitura, șpanul, 
reculul, şocul arcului voltaic şi plesnetul oxigenului în stare 
să vă demoleze şi să vă ascundă în ceţurile neştiutului. Îndrăz- 
niţi, pentru cauza care ne este scumpă, voi maşini de bobinat 
şi de rabotat, de sfredelit, alezat şi arosat, de zburat şi scufundat, 
desfaceţi-vă filetele din strinsoarea unsă cu vaselină şi lagărele 
din axele cărora le sprijină greutatea şi turația, şi îndrăzniţi 
voi, modulatoare de frecvenţă, şi păpuşele de cîrpă, şi flacoane 
de toate dimensiunile, și mulțimi de landouri, şi partituri 
muzicale, şi mărgelușe colorate, şi scări de pompieri, şi seturi 
de creme, și pasteluri cosmetice, şi maşini agricole cu dublă 
tracţiune, şi biciclete, şi revolvere, şi căsuțe pe roate, şi scaune 
pe şine, şi păsări împăiate, şi turboreactoare cu tunuri la bord, 
şi lanţuri, hăţuri, diagrame, brățări, telefoane și -sateliți arti- 
ficiali, prezenţi cu toţii în această sală, la această prietenoasă 
întrunire. . . 

Închipuiţi-vă pentru o clipă cum ar fi cînd n-am fi: ce 
aer, ce lumină, ce bucurie intensă în particulele noastre risipite 
în marele sîn al pustiului!... Și ce linişte deplină, reconfor- 
tantă peste culmile domoale ale colinelor de nisip, peste vege- 
taţiile de mult veştejite!... 


XI. Ar fi, totuși, nejust să precipităm evenimentele 
înainte de-a fi pedepsit cum se cuvine pe toți acei ce, atinşi nedemn 
de pecinginea scîrboasă a nostalgiei, au mai exprimat, în sin- 
gurătatea lor, pe la colțuri sau chiar prin piețe, regrete pentru 
regnurile traversate, unii încercînd chiar să afirme că pe vremea 
cînd erau oameni aveau mai multe bucurii şi satisfacţii decît 
acum, spuse rece şi metodic Johannes Stecker Sinkron. De-a 
lungul vieților petrecute, am adunat în aceste dosare informații 
despre fiecare şi, cu toată mulțumirea lucrului bine făptuit, 
le-am sistematizat în aşa fel încât îmi este uşor să găsesc în mai 
puţin de un minut, ajutat fireşte şi de soţia mea, care e computer, 
pe toţi cei ce se fac vinovaţi de balans, ezitare, privire înapoi, 
tentativă de redevenire şi înaltă trădare. Recent am alcătuit 
un tribunal, format din piroane şi scoabe, burghie şi tromboane, 
găleți şi scrumiere, roţi dinţate şi ferăstraie circulare, gata 
oricînd să înceapă rechizitoriul şi să conducă dezbaterile spre 
condamnări capitale, În două zile, procesele ar fi consumate, 


137 


vinovaţii pedepsiţi, o bună parte a suflării s-ar stinge, execuţia 
meritată ar desfiinţa categorii mari de obiecte ce nu-și mai 
află demult întrebuințare... 

Mă așez liniştit în cutia mea, aşteptindu-vă părerea, cu 
toate că aici e neconcludentă o părere emisă de obiecte mai 
mult sau mai puţin complice cu trădătorii, Totuşi mă așez, 
spre a nu pretinde că am făcut presiuni inelegante, și mă aşez 
liniştit, precum vă spuneam, pentru că n-am nici o îndoială 
asupra rezultatului: plutonul de execuţie a şi început să lu- 
creze..., auziți afară baroasele, cheile franceze şi pocnetele 
scurte ale explozibililor... Vă mulțumesc pentru atenţie... 


XII. În calitate de diblu, spuse Fritz Treyler din Bava- 
ria, ridic obiecţii serioase acestei propuneri, pe motiv că tri- 
miterea vinovaţilor dincolo, în paradisul prafului şi nisipului, 
îmi apare un act de injustiție, tocmai ceea ce noi vrem în genere 
să evităm. Adică cum: să ajungă înaintea noastră cele mai 
retrogade obiecte? Să se aşeze în valuri și dune, pe coline, 
şi să ridă de întirzierea noastră? Au avut nostalgii şi regrete 
pentru că n-au mai strîns în braţe o femeiuşcă şi n-au mai 
făptuit o delaţiune, au pălăvrăgit că bine era și frumos era 
cînd mergeau la teatru sau dezlegau probleme de geometrie, 
dar noi știam că binele şi frumosul se află pe colinele de nisip, 
în pustiu, unde nu se distinge individ de individ... De ce 
să beneficieze prioritar de aceste daruri, cînd numai noi am 
luptat pentru ele? 

Propunerea mea e să-i pedepsim cu răminerea pe loc cît 
mai îndelungată, să le prelungim existența de obiecte şi maşină- 
rii prin reparaţii de mâîntuială, să-i constringem să facă la infinit, 
şchiopătind şi scîrțiind, ceea ce au mai făcut — bila să se dea 
de-a dura, biciul să întoarcă dambiluşca, calul de lemn să se 
legene pe tălpică, butonul de manşetă să se înţepenească, să 
se strimbe şi să se rupă ca și pînă acum, împreună cu clanţa, 
cu roata, cu lama din mașina de ras, cu braţul macaralei, cu 
elicea avionului, cu racheta pe șinele de lansare, cu braţul 
picupului pe simfonia înțepenită şi ea... 


XIII. Oricum aţi toarce și ați întoarce feţele timpului, 
destinul vă este, prieteni, favorabil, spuse Orpheus Ober- 


138 


schnipp, lira cu corzi de aur. Aceasta, pentru că durerile voastre 
se sting odată cu trecerea dintr-un regn într-altul. Uitarea 
e mîngiiere şi speranţă, căci binele şi răul își amestecă în albia 
ei apele mai înainte neimpăcate. Dar eu, care m-am numit 
cîndva Rhodopianul şi am pierdut-o pe soțioara scumpă 
Eurydice, sînt blestemat să nu uit niciodată şi să-mi port, 
prin veac şi peste stări, durerea şi plînsul, cu atît mai cumplite, 
cu cît strigarea mea rămîne pentru urechile ce o aud semnal 
fără înţeles, încadrat de Marchais şi Kamerer la capitolul 
ticuri neurotice, caricatură a unui gest ce şi-a pierdut semni- 
ficaţia (Feidel şi Meige), acompaniament buimac al unui pa- 
roxism răsturnat, închis cu şapte lacăte. Eu nu mai sper nici 
ce speraţi — atrofierea pînă la netezime a sensibilităţii — căci 
plînsul îngrămădit mă ajunge din urmă şi hohotul lui, ca o 
neagră Niagară, e în stare să răscolească și să spulbere chiar 
nisipurile cele mai îndărătnice, înghețindu-le pînă la zero 
absolut, încingîndu-le pînă la incandescenţă. 

Am fost post inspirat de muze, am cîntat stelele şi materia, 
aş fi dorit să fiu materie... Corzile n-au încetat o clipă să strige 
şi, după îndelunga experiență a deznădejdii, mă îndoiesc că 
materia nu simte şi nu plinge ; sint convins că nu există scăpare. 

Cind, odinioară, am coborit prin poarta Taenarului pînă 
la Styx, în adînca lume a umbrelor, adresînd dulci cuvinte de 
îndurare sufletelor palide (de-am făcut ca roata lui Ixion să 
se oprească, Tantal să-şi uite setea, vulturul să-şi retragă pliscul 
din ficatul lui Prometeu, Sisif cel hărnicit de blestem şi crudele 
Eumenide să-şi înece obrajii în lacrimi), am sperat să-i ofer 
recîştigatei Eurydice condiția meritată de salamandră, de porum- 
biţă, de libelulă, de mărgea, de diamant sau de nisip, însă 
accidentul cunoscut a ucis speranţa şi a înțepenit lucrurile 
într-o situaţie echivocă, pe care nici Destinul care a vrut-o 
n-o mai poate modifica. 

Plinsul meu convulsiv e agravat de bufeuri delirant-haluci- 
natorii polimorfe, cu constelație simptomatologică pe cît de 
largă, pe atît de derutantă, care, în timp ce toate vietăţile 
înaintează şi parcurg alte etape ale metamorfozelor, pe mine 
mă întoarce mereu înapoi, pe drumurile întunecate şi pustii, 
ca în sindromul lui Elfenor, 

Cutremurele, incendiile, apele învolburate, întunericul şi 
bombele nu mă înspăimîntă, cum nu mă înspăimîntă diagnos- 
ticul de onomatomanie pe care mi l-au pus iluştrii Charcot 


139 


şi Magnan, catalogîndu-mi cîntecul neîntrerupt şi strigarea pe 
nume în clasa obsesiilor ideative. Eu mor și înviez şi iarăşi 
mor, din pricina dragostei pentru pierduta Eurydice şi dacă 
am să capotez într-o zi corzile mele de sîrmă vor continua să 
strige... 


IX, Discuţiile devin fastidioase, fiecare se consideră, 
înainte de vreme, buricul pămîntului, interzicîndu-i semenului 
dreptul la adevăr, spuse Lineta Gewindbor, focosul bombei 
cu hidrogen. Ne prelungim şi ne istovim, lucru ce ne va duce 
fatal la cină şi pat, prilej ruşinos de-a ne aminti vremurile cînd 
ne mai înțepau la lingurică foamea şi pe pleoape somnul. 

Discuțiile trebuie curmate, căci vorbăria multă e sărăcia 
obiectului. Îmi stă în putere să vă trec încă astă-seară dincolo, 
unde e cald şi rece totodată, după care va fi linişte... 

Apăs uşor acest declanșator... Ţineţi-vă bine... 


X. Aca... Ana... A... g... 35246... TBA + 5... 
le... La... do-sol-mi, mi bem... ira, iru,... nepla... reti... 
reti... tes, B.C.V... Retur... Eurydi... om..., spuse, în 
continuare, Nikolaus Steker. 


CARTEA A ŞASEA 


I. Toţi domnii pacienți, își începu intervenţia nea Gri- 
gore Mucenicul, inclusiv doamnele care i-au însoţit, sînt 
rugaţi să pună capăt pălăvrăgelii și să se retragă urgent în paturi. 
Acu cade contravizita, vă vede Dumnezeu de vă surprinde 
dom! doctor Panaitescu tălălăind în oficiu şi pe culoare, tocmai 
el care a răsturnat doi directori pe chestia disciplinei din sa- 
loane. Aţi uitat ce i-a făcut lui Fluture, cînd se înţepeni bolnava 
Catela în balustrada scării și nefericitul a intenționat s-o tundă? 
Așa cum a fost vorba la instructaj, toţi aveţi drepturi la expri- 
mare egală, ba se pot permite chiar libertăţi şi mai mari decît 
la Filaret, dar însă cînd se pune problema disciplinei, toţi ca 
unul, că se-ntoarce foaia şi nu mi-e de soarta voastră, cât mi-e 
de observaţia la condică... 

După părerea mea, a continuat vorbitorul, problemele pe 
care le-aţi ridicat aici sînt importante, dar ele suferă amînare, 
căci şi miine e zi: dimineață, după ceai, continuaţi dezbaterile 
cît v-o pofti inima, studiați pe grupe şi individual poza din 
revistă, trageţi cîte concluzii vreți pe marginea ci, cu toate că 
nu prea înțeleg ce a putut să vă înfierbînte atît la vederea unei 
plăji pustii, doar nisip cît vezi cu ochii, nici măcar un scaiete 
sau o umbră... Înţeleg dacă pe marginea ei, cu picioarele 
lungi, bălăcindu-se uşor în apă, s-ar fi arătat bronzată o duduie 
ca Margareta... În primăvara lui 54 am fost prima oară la 
mare, prin sindicat, în martie nu era nici dracu la solariu, 
fiindcă nimerisem o vreme cu înghețuri și furtună, însă cu toate 
astea ceva interesant tot am desprins din situaţia dată, pentru 
că în sîmbăta de despărțire a apărut pe plaja pustie o tânără 
neobişnuită, căci în general litoralul era frecventat de pensio- 
nare, care s-a dezbrăcat pe ploaie şi moină, s-a umezit cît s-a 


141 


umezit, că de baie nu putea fi vorba, dar însă a stat aşa goală 
în văzul meu indiscret ca la un sfert de ceas, de-a fost ca-n 
vis, am simţit atunci că m-am răcorit pentru suferința de-o 
viaţă întreagă, pentru ofensa străbunilor mei ce nu văzuseră 
marea şi nici n-auziseră de ea, pentru zilele negre şi întoarse 
care, cu ajutorul lui Dumnezeu, îmi în:neguraseră cura anuală... 
Dar, pe cuvintul meu, apariția merita toți banii, și într-adevăr, 
plaja mi s-a părut luminată și ospitalieră, minune de care n-am 
mai avut parte în anii următori, cînd m-au trimis la Sovata 2... 

Văd însă că n-am cu cine să mă înțeleg... Ne prinde aici 
dom” Panaitescu şi ne sancţionează pe toţi ca pe șoareci, mai 
sînt doar zece minute şi cade minunea... Eu îl chem pe dom? 
Caesar ê să vă-nvețe ce e bunul-simț. ., 


I1. Dă fuga la 3 că e sfîrşitul lumii! mi-a spus nea Mu- 
cenicu, spuse Caesar şi continuă: Nu înțelege domle unul 
să-şi bage minţile-n cap, întîi i-am luat cu binișorul, le-am 
învederat îndatoririle şi necesitatea de-a se trage la paturi că 
vine contravizita şi nu-l sancţionează pe Cocoş sau pe Lăcus- 
teanca — nu, ci pe noi — ei îşi continuau discuţiile ca şi înainte, 
trecînd din mînă în mînă o fotografie tăiată din gazetă, înfățişind 
o plajă japoneză năpădită de păsări moarte şi de peşti cu burta 
umflată, victime ale radiologiei... l-am spus, spuse Caesar, 
că e vina lui, aşa şi-a aşternut, așa nu are acum somnul lin, 
fiindcă i-a obişnuit pe măgarii ăia cu binele şi cu vorba conven- 
ţională, nu astfel se tratează persoanele în cadrul tratamentului. 
Las pe mine, i-am spus nefericitului dezarmat, mă duc eu la 
3 şi du-te tu la mine la 6, în ăi de la 6 am băgat eu disciplina 
pînă la gulerul halbei, bățul şi-a spus cuvîntul, în special ame- 
nințarea cu castanele... Nu v-am povestit chestia asta cu 
castanele, dom?’ doctor, e una dintre descoperirile mele senza- 
tionale. O dată, după ce rulase un film cu haiduci, cu partici- 
pare unanimă, nici unul nu mai conceda să doarmă: urlau 
în paturi ca fiarele, ca dom’ intendent Stărcuţă cînd nu-i 
ajunge pîinea şi, cu toate că le dublasem preventiv porția de 
calmante, ştiind la ce trebuie să mă aştept, voiau să dea salonul 
peste cap, strigînd că vin meşterii cu barda, cu cangea şi roata 
şi le înşiră matele pe ciment, filmul fiind în culori. În paranteză 
trebuie să vă spun, tipii se tem excepțional de sînge, deşi luptă 
toată ziua în diverse bătălii, la Rovine şi Mărăşeşti, acoperin- 


142 


du-se de glorie şi de laude, neprecupeţindu-şi forțele şi spiritul 
de sacrificiu. Văzînd ineficacitatea demersurilor mele, am dat 
să-i potolesc scurt cu vergeaua de la perdele, ce dăduse rezultate 
în conflicte parțiale, însă operaţiunea a eşuat de la primele 
asalturi: infanteriștii lor mi-au atacat flancurile, m-au obligat 
să bat în retragere sub canatul ușii închise, unul dintre cei din 
avangardă mi-a înhățat arma şi, rupînd-o, mi-a scos-o din 
luptă. Ora se făcuse tîrzie, deja cura de somn reglementară 
fusese diminuată, situația devenise critică, doi sau trei dintre 
dînşii, în frunte cu comandantul de ploton mă imobilizaseră 
sub clanţă, pe vine, lovindu-mă sistematic în cap şi gituindu-mă 
în răstimpuri. Căzusem pe panta defetismului, cînd mi-a venit 
în capul țintă a loviturilor o idee salvatoare, demnă de ingenio- 
zitatea marilor generali: să contraatac cu grenade de mînă. 
Zis şi făcut: aveam în buzunare mai multe castane culese de 
pe alei. Le-am extras repede, le-am expus la vedere strigînd, 
ca să mă audă toți, că sînt obligat să ripostez violent, atît îmi 
pasă de prevederile tratatului de la Geneva, după care, fără nici 
o ezitare, am aruncat muniţia în primele lor rînduri. Inamicul 
s-a clătinat, s-a tărit, cei ce atacaseră s-au retras printre paturi 
în dezordine, s-au aruncat în paturi, şi-au tras peste cap pătu- 
rile... Au adormit instantaneu, Eram salvat, 

Au dormit în noaptea aceea ca pruncii, atît de adînc încât 
au recuperat orele pierdute cu conflagrația. Doctorul Brînduş 
m-a citat la raport pentru disciplina salonului, păcat că nu 
m-am putut bucura de succes şi de cuvintele lui bune, căci 
eram obosit, nu închisesem ochii nici o clipă de groază că 
explozia castanelor lansate prin paturi şi pe dedesubt nu va 
lăsa supraviețuitori. . . 

M-am dus la salonul 3, cum mă înțelesesem cu Mucenicu, 
spuse în încheiere Caesar, hotărit să aplic tactica infailibilă 
a castanelor şi să curm sfîrşitul lumii cu atacul corp la corp. 
A fost groasă, dom’ doctor, căci trecusem ușor cu vederea 
faptul că, de această dată, fiind primăvară, lipsesc de pe alei 
castanele. M-au încolţit. M-au lovit. M-au înjosit pe cimentul 
rece şi m-au călcat în picioare, Uitaţi-vă şi dumneavoastră 
în ce hal mi-au terfelit halatul... Sălbatici şi sîngeroși |! Groso- 
lani şi carnasieri! Adevărată hoardă, dom’ doctor! 

Și asta n-ar fi nimic, dacă n-ar amenința mereu cu bomba 
atomică... Mucenicu m-a încredinţat că o au și că el nu se 
îndoieşte că într-o zi o vor folosi... Trăiesc printre ei de 


143 


douăzeci de ani şi, să vă spun drept, după cum îi cunosc, încep 
să cred şi eu că sfîrşitul personalului e aproape... 


III. Ancheta a stabilit fără dubiu că vinovat pentru 
tulburările de la 3 se face iresponsabilul de Petecel, portarul, 
spuse directorul Valentin Bilciurescu. l-am atras atenţia să 
nu mai îngăduie jurnalistului să mai introducă gazete în sana- 
toriu, căci pacienţii n-au discernămînt şi, interpretind aiurea 
ştirile din lume, se aprind peritru cauze fanteziste, pleacă la 
luptă şi acționează după cum îi îndeamnă mintea lor de nerozi. 

Fotografia acelei plăji pustii — dracu s-o ia de poză spurca- 
tă! — i-a afectat nu numai pe cei de la 3, dar şi pe melancolici, 
pe maniacii de la 7, pe decompensaţii doctorului Ulieru; a 
circulat mai pretutindeni, în sute de còpii, căci s-au făcut 
reproduceri în însuşi laboratorul nostru fotografic, pe clişeele 
noastre, pe de altă parte, n-a fost bolnav cu puțin talent la 
desen care să n-o redea în creion sau acuarelă... În sertarele 
secretarei mele am descoperit două reproduceri fidele: la pre- 
siunile mele mi-a mărturisit că le-a desenat cu propria ei mînă 
(cîteva bucăţi fuseseră comandate de diverse persoane din 
oraş, care nu mai terminau cu insistenţele, printre ele şi un 
director din minister...), Fotografia, domnilor, n-are nimic 
interesant. Dacă n-aţi văzut-o, vă pot spune că reprezintă o 
plajă deșartă, doar nisip răvăşit de vinturi şi câţiva copaci 
răzleţi carbonizaţi de arşiță... Undeva, în stînga, se bănuie 
marea, în fundul orizontului parcă ar întîrzia o lumină crepuscu- 
lară, de octombrie, doar de-a lungul unei ripe se zăresc cîteva 
fiinţe, poate animale, pierzîndu-se printre răzlețe fire de iarbă, 
confundîndu-se, pe măsură ce înaintează, cu pietrişul mărunt 
şi cu nisipul... Chiar şi artisticeşte poza e un rebutf... 

E de prisos să vă informez că am confiscat toate exemplarele 
aflate, spuse în încheiere directorul Valentin Bilciurescu, Acest 
lucru sînteți rugat să-l faceți şi dumneavoastră, stimaţi colegi, cînd 
veţi descoperi asemenea porcării în serviciile unde lucraţi... 
Aşa cum vă revine și îndatorirea de-a semnala de îndată direc- 
ţiei orice nouă apariție a valurilor de nisip în grădină şi pe alei, 
în laboratoare, pe culoare, în saloane, indiferent dacă oamenii, 
lopeţile, roabele, sacii şi transbordoarele recent achiziționate 
izbutesc să facă faţă creşterii nivelului, eventualelor avalanşe. . . 

n ce-l priveşte pe portar, am dispus să-i fie desfăcut fără 
întirziere contractul de muncă... 


144 


NOTE 


CARTEA ÎNTÎI 


1. Ziua de 18 iunie a acelui an... După cum se va vedea, 
Anonimul face foarte rare referiri la anii cînd se petrec eveni- 
mentele narate de el, în schimb notează cu maniacală scrupu- 
lozitate luna, ziua, ora şi minutul petrecerii unei întîmplări, ceea 
ce a îndemnat pe comentatorii săi, printre care W. W. Haris- 
son, să dezvolte o adevărată teorie pe marginea timpului în 
textele Anonimului. « Om al climei continental-temperate, 
luciditate forjată de ierni aspre şi mlădiată de veri caniculare, 
între care se derulează stări climatice şi cronologice de o mare 
varietate, Anonimul simte mai acut schimbarea luminii şi 
temperaturii şi, deci, a anotimpurilor şi ciclurilor lunare, decît 
succesiunea anilor şi a secolelor (ba trecerea dintr-un secol 
în altul, cînd va veni vremea, îi va produce chiar spectaculoase 
halucinaţii). Observatorului neîncrezător în informaţiile altora 
secolele şi anii îi apar ca avind un puternic caracter abstract 
şi generalizant, ce creează impresia că ceva se mistifică şi, ori- 
cum, se manipulează în favoarea convenției aplatizante, lichi- 
datoare a informaţiilor vii, nemijlocite. O acţiune rămîne 
enunţ dacă nu se scaldă în baia de soare şi parfumuri a unei 
ore dintr-o anume zi, căderea serii şi răsăritul lunii sînt mai 
relevante decît însemnarea scrupuloasă a cifrei veacului în care 
ea se produce. Un simplu almanah meteorologic ne pune în 
cunoştinţă cum arată o lună august în zona temperată, astfel 
că ne-o putem reprezenta aproape corect — ziua de luni e 
anemică, cea de joi fastă și fertilă, sîmbăta nefavorabilă împli- 
nirii marilor proiecte, potrivită în schimb lenei, micilor gâlcevi 
în familie sau vizitelor prelungite, duminica e periculoasă, 
pentru că îndeamnă la inventarea unor ocupaţii şi jocuri extra- 


145 


vagante, pentru care o singură zi nu este de-ajuns, conducând 
din această pricină la disperare şi, uneori, la sinucidere. 

Rar şi subtil cunoscător al substanţei timp, Anonimul ne 
introduce în cadrul povestirii sale fără prea multe detalii, fără 
descrierile ample şi plicticoase ale altor istorici, notînd doar 
ziua şi ora acelui an, şi încercarea lui de a demonstra că, dincolo 
de şirul zilelor, lunilor şi anotimpurilor nu rămîne nimic, 
sau cel mult un loc viran unde nu se petrece nimic, este o idee 
fertilă, ce trebuie reținută. Eu sînt un om al orei şi minutului, 
vrea să spună Anonimul, controlîndu-şi cronometrul şi, cu 
coada ochiului, cîmpul de observaţie (de la sine înţeles — cerul), 
dincolo de acest cadru nu văd nimic şi nu am căderea de-a 
scruta, sînt indiferent la restul, aşa cum indiferent rămîne 
impiegatul gării cînd şeful dă semnal trenului şi cînd se 
simte dintr-odată nu numai producător de bilete, dar şi 
consumator de sublim feroviar» (W.W. Harisson: Lecturi, 
Prescott, 1975). 

Alţi comentatori, ca Maxwell şi Loyd, sînt mai prudenţi: 
Anonimul nu are nevoie de cifra secolului şi cursul anului 
din simplul motiv că faptele pe care le istoriseşte, asemenea 
unei cumpene de fîntînă (Loyd) îşi trimit un capăt în azurul 
atemporal tocmai cînd noi îl vedem pe celălalt coborînd în 
adîncul perfect circumscris al apei (Maxwell). 

2. Cornul Caprei, punct cardinal în terminologie populară, 
desemnînd Apusul. Notaţia nu prezintă un interes deosebit 
decît pentru faptul că din acest punct Anonimul începe să 
introducă un text paralel, complementar cronicii sale, care, 
deși prezintă toate caracterele unei naraţii, pare a avea o funcţie 
explicativă, fapt ce a şi îndemnat pe editor să-l includă la Note, 
acolo unde autorul a lăsat semne. Textul va fi imprimat în 
cursive, spre a face lesnicioasă recunoaşterea, şi poate fi citit 
sărindu-se notele care îl fragmentează. De reţinut că distribuirea 
în capitole a textului aparţine dintotdeauna Anonimului : 

I. Mulțimea aştepta de cîteva ore. Unii se cam plictisiseră 
şi acum îşi făceau de lucru pe la magazii, pe la hambare, 
pe la depoul de locomotive din apropiere, pe la serele primăriei. 
Ceilalţi înjghebaseră jocuri felurite, ca să mai treacă vremea, 
distractive, cam grosolane însă, cam gălăgioase. În răstimpuri 
se auzeau chiote, cîte o frîntură de cîntec, rîsete scurte. Şiruri 
de poliţişti treceau printre oameni, cu banderole imprimate 
be braţ, cîte un gradat arunca comenzi tăioase sau cuvinte de 


146 


liniştire către cei turbulenţi, apoi îşi continuau magnifici patru- 
larea. Cineva încerca să se facă auzit, pentru asta se urcase pe 
un stîlp de telegraf, dar nu putuse rosti decît cîteva cuvinte, 
pentru că, amorţindu-i mîna, trebuise să-şi dea grabnic drumul 
în jos, şi glasul lui se amestecă de îndată cu al celorlalți. 

II. Un stol de vrăbii ciufulite se rostogoli spre streașina 
clădirii din faţă, o clipă murmurul oamenilor se stinse sub ropotul 
de aripi, dar imediat păsările îşi schimbară zborul către cîmpia 
apropiată şi oamenii se simţiră singuri, neştiind dacă să-şi mai 
reia ocupațiile, murmurele, frazele începute. Era dimineaţă, 
ora 9,45, soarele îşi trimitea razele pieziş, o ceaţă galbenă, 
iernatică învăluia zidul casei cu acoperiş roşu, ce se dovedea 
a fi o gară, o întreprindere, o intrare de cimitir. Era pe înserat, 
orele 18,22 foarte precis, vară înăbușitoare, cîmpia se întindea 
în jur largă, pustie, nu se zărea cît priveai cu ochii nici măcar 
o clădire, un copac. Vîntul aspru al pustiului aţiţa spiritele. 
Se aprinseseră cîteva felinare, feştilele fumegau sub sticla mur- 
dară, fațadele vechilor case din piaţă abia se conturau în răs- 
timpuri, în schimb chipurile oamenilor se luminau dedesubt 
îngrijorate, cadaverice. Frigul, fără îndoială, contribuia la 
adîncirea palorii lor, subliniind cearcăne sub ochi, mîini cris- 
bate, picioare desculțe, de ţărani sosiți de departe... 

3. ... valuri de smoală. .. Smoala şi păcura sînt materiale 
ades amintite în textele vechi, cu circulaţie în zona premon- 
tană, de la Cîmpulung la Rucăr şi de la Buciumeni la Moroeni 
şi Glod, dar şi în vorbirea curentă. Stropitul cu smoală încinsă 
este evocat în cărţile religioase şi în scenele pictate pe pereţii 
bisericilor din Şotînga şi Pietroşiţa; destul de răspîndită în 
regiune este o povestire zugrăvind felul crîncen în care s-a 
răzbunat un factor poştal din Buciumeni, turbat de o gelozie 
demnă de marile epopei. Prinzîndu-şi soția cu un venetic de 
prin Banat, factorul i-a stropit hainele cu smoală clocotindă, 
obligîndu-l, sub ameninţarea cu moartea, să se îmbrace imediat 
şi, sfirîind, să meargă din poartă în poartă, pe la clienţii lui 
de fiecare zi şi să le spună ce i s-a întîmplat. De prisos să arătăm 
că hainele, răcindu-se pe trupul bietului bănăţean, au devenit 
rigide ca o carapace, fapt care l-a împiedicat să poată trece 
de prima poartă... Crudul poştaş nu se gîndise la aceasta şi, 
văzîndu-se amenințat să fie încă o dată tras pe sfoară, i-a tăiat 
veneticului atît vesta, cît şi beregata. De prisos, de asemenea, 
a spune că, expunîndu-se la soare, bietul amant înţepenit ar 


147 


fi izbutit să se desfacă din strînsoare şi misiunea încredințată 
ar fi fost dusă lesne la îndeplinire... 

Căruţe purtind butoaie cu păcură stropeau, înainte vreme, 
drumul satelor amintite, ca să potolească praful gros cît un 
lat de palmă; cu toate acestea, trîimbe negre împuţite se ridicau 
tot timpul pînă la acoperișuri, şi un istoric pretinde chiar 
a fi văzut praful răzvrătindu-se la survolul biplanului pilotat 
de prinţul Nicolae în drumul său spre castelul de la Sinaia, 
unde urma să se certe cu frate-său, Carol... 

Abundenţa smoalei şi a păcurei în zona premontană se 
poate explica şi prin aceea că acolo terenurile cunosc dezas- 
truoase alunecări de teren, inundaţii, irigaţii, igrasii, şi oamenii, 
pentru a le combate, folosesc din moşi strămoşi izolaţiile 
bituminoase. Cu prilejul unor accidente, surpări de straturi, 
rivalități între familii sau simple accese de gelozie — ca în 
exemplul de mai sus —, materialele bituminoase se înmoaie, 
fierb o vreme mocnit, acumulează gaze şi ies din ziduri şi din 
pietrărie, după care curg nestînjenit pe uliţi spre vîlcele, la înde- 
mîna tuturor celor ce, deciși să pedepsească, să izoleze, să imo- 
bilizeze pe cineva, repun în circulaţie smoala şi păcura reziduale, 
augmentînd corespunzător cu ele repertoriul folcloric local. 

4. ...am trecut poduri... Din cauza apelor nărăvaşe, 
nu trece an să nu se prăbușească sau să se încline cîteva poduri 
sau diguri. Anonimul, plasînd scena lui într-o lume ce arată 
un mare interes lucrărilor hidrotehnice, aminteşte faptul că 
o lucrare de la Teiş, urmărind regularizarea rîului în aval de 
podul de cale ferată, s-a topit în cîteva ore ca un castel de cărți 
de joc, cu toate că acolo funcţiona de mai mulţi ani un șantier 
a toate veghetor, bine utilat, îndrumat de tehnicieni speciali- 
zaţi în consumarea constantă a unor sume importante de bani. 
Apele oarbe fiind singurele vinovate de asemenea isprăvi, 
rămîne de urmărit cum se vor prăbuşi, în continuare, alte 
baraje şi amenajări — de pe Tenessee, Mississippi sau Pad — 
ştiindu-se că fluviile sînt rudă cu izvoarele mărunte — şi solidare— 
ceea ce duce la presupunerea că nu va mai trece mult pînă 
ce toate apele planetei — vâlcele, rîuri, bălți şi mări — se vor 
înţelege şi se vor aduna să asalteze şi să nimicească uscatul 
şi amenajările temporare de pe suprafaţa lui. Veneţia nu ţipă 
fără motiv... 

5. Plaiul Foii. Ca şi în alte părți, istoricul utilizează 
toponimice imaginare şi lucrează sistematic la redistribuirea 


148 


oraşelor pe hartă. Undeva, şi cititorul va găsi lesne locul, 
Florenţa este aşezată pe rîul Ialomița, fapt nu tocmai surprin- 
zător dacă ştim că prin localităţile învecinate circulă un domn 
Laurenţiu Magnificul, agent veterinar, iubitor al feroneriei. 

III. Din cauza aşteptării îndelungate și pentru că soarele 
continua să bată în creștete necruţător, cîţiva hotăriră să mi- 
greze către partea cealaltă a şoselei, la grădini, de unde îi îmbia 
umbra ospitalieră a doi nuci bătrîni, pînă atunci uitaţi. «Hei, 
drăcia dracului, spuse un oarecare, parcă ne-ar fi tocmit întreaga 
zi. Să punem capăt aşteptării, îi lăsăm în plata Domnului şi 
ne ducem acasă! S-a întunecat, nevastă-mea trebuie să fi scos 
pîinea proaspătă din cuptor!». « Da, da, aprobă însufleţit un 
domn în jachetă, purtînd pe braţ un baston cu bilă de abanos, 
trăgîndu-şi mănușa foarte albă, e vremea să ne retragem, domnilor, 
cei așteptați probabil s-au răzgîndit; să mai rămînem mi se pare 
o imprudenţă, curînd va începe să plouă. Pe de altă parte, 
lucrările băncii nu-mi îngăduie o absenţă prea lungă, se scuză 
el, este vremea creditelor pentru fermieri, nu pot amîna con- 
tractele, în plin sezon, în toiul muncilor.» Un al treilea se ames- 
tecă în vorbă. Spuse: «În ce mă priveşte sînt liniştit, am dat 
copiilor teme pentru acasă să le-ajungă o săptămînă, revizoratul 
ştie că nu-mi pierd vremea pe unde mă duc. Am delegaţie să 
reprezint corpul profesoral, să iau cuvîntul, să aflu soluţii.» 

Se auzi o înjurătură. Cel care o rostise era un meșteșugar 
mărunt, un prăpădit ca vai de el. Ca explicaţie, individul spuse: 
« Dar pe mine cine mă plăteşte pentru orele de hoinăreală, 
cine? Vă rog să-mi răspundeţi neîntîrziat!» 

IV. Un bucătar, care prepara pe o planșetă un fel de 
gogoşi cu ceva la mijloc, dealtfel bun meseriaş după îndemînarea 
cu care tăia coca crudă şi, mai ales, după diploma fluturată 
cu mîndrie în răstimpuri, îşi lăsă pentru o clipă ustensilele, 
urcă pe o ladă din preajma tarabei, îşi făcu mîna streașină 
deasupra sprîncenelor, spre a se apăra de soarele orbitor al amie- 
zii, şi strigă: « Rămîneţi pe loc, oameni buni, iată-l că vine! 
Îl văd apropiindu-se: e călare pe un cal alb, mantia îi flutură 
pe umeri, poartă chipiu şi în frunte îi străluceşte o stea cu inimă 
de smaragd. Doamne, n-am mai văzut asemenea ţinută şi un 
alai ca acesta nici măcar la curtea lui Franz Joseph, unde am 
servit cu credinţă mulţi ani ai tinereţii!» 

ndată, oamenii obosiţi şi placizi se traseră grăbiţi de la 
taraba plăcintarului — pentru că gogoşile se dovediseră a fi 


149 


plăcinte delicioase — și se buluciră către șanțul șoselei, O 
femeie între două vîrste se înălţă pe un dîmb și, scrutînd la 
rîndu-i zările, întinsul cîmpiei spre orizontul pe care șerpuia 
drumul nepietruit al aşteptări: « Îl văd, strigă ea, într-adevăr 
sosește! Stă tolănit pe perna berlinei lăcuite, cu emblemă, opt 
călăreţi îl escortează. E îmbrăcat în palton negru, cu guler 
de blană, poartă ochelari cu ramă groasă, seamănă cu președin- 
tele Lincoln, e însă puţin mai slab, mai spiritualizat, înfățișarea 
trădează o viaţă de privaţiuni şi gînduri generoase. Fluturaţi 
batistele, bucuraţi-l cu uvalele voastre!» 

6. ...stele mari, calde... Una din regretabilele abateri 
ale autorului de la principiul notării impresiilor directe. Ni- 
meni n-a luat temperatura stelelor, cu atît mai puţin Anoni- 
mul, și e aproape cert că informaţia i-a fost procurată de 
manualele de astronomie, vai, atît de nesigure şi înșelătoare! 
În ceea ce priveşte mărimea stelelor, se poate afirma, împreună 
cu autorul, că unele sînt mai mari decît altele, după felul în 
care ochiul le parcurge mai repede (în cîteva zile) sau mai ane- 
voios (de-a lungul cîtorva decenii) precum şi după calitatea 
binoclului folosit şi, bineînţeles, după speranţa pusă în ele... 

7, ... bucuria învingătorului... Escaladarea, se înţelege, 
încununează cu lauri fruntea temerarului, deşi echitabil ar 
fi ca şi picioarele lui să se bucure de această recunoştinţă, 

Din text reiese că lui Lucilius, odată ajuns pe culmi, 
nu-i mai sînt rezervate decît bucuriile, căci există un strîns 
raport între eforturile depuse și cucerirea înălțimilor, E de 
văzut, în felurite cazuri, ce îi mai rămîne de făcut învingătorului 
după ce a învins, dacă — altfel spus — învingătorul nu decade 
sorbit de chemarea înfrîngerii. Se poate spera o moarte în 
culmea gloriei, dar în acest caz trebuie apreciat dacă această 
moarte nu este mai curînd o pierdere decît un succes... Pe 
de altă parte, un învingător perpetuu e o aberaţie, oferind 
un model de mecanism iritat sau defect. 

8. ...căderea şi moartea mea... Analiza semiotică a 
produs aici mai multe interpretări, dintre care cîştigă teren 
aceea conform căreia, într-adevăr, Lucilius n-ar fi supraviețuit 
căderii voite în prăpastie. Se pare, spun comentatorii, că întot- 
deauna cel care se angajează într-o ascensiune spre aştri con- 
simte să răspundă, cînd i se va ivi prilejul, chemării abisului, 
căruia să-i ofere satisfacția îndelung așteptată. Din păcate, 
s-au văzut şi situaţii cînd momentul potrivit a fost ratat lamen- 


150 


tabil, temerarul mulţumindu-se doar cu cîteva vorbe de laudă 
sau cu peisajul oferit de picturile cu brazi și lacuri de pe pereţii 
cabanei. . . 

V. Cineva atrase luarea-aminte către zarea de dincoace 
de hambare, unde o bună porţiune a terasamentului căii ferate 
se descoperea lunecînd lin pe panta unui deal: «În cîteva 
clipe va trage la peron, spuse acela, se află, vezi bine, în al 
treilea vagon. E înconjurat de consilieri și experţi, cei cîţiva 
funcţionari care i-au strîns mîna de dimineaţă, luîndu-și obiş- 
nuita porţie de bruftuluială, îi prezintă acum hiîrtiile pentru sem- 
nat, Arată destul de plictisit. Uite, eu unul nu înţeleg de ce 
nu-l cruţă măcar în timpul călătoriei. Degeaba i-au dat vagon 
ministerial, dacă îl înghesuie ca la clasa a treia !» 

VI. Îl vedeau acum mai bine, pentru că se apropiase 
mult, făcea pași voiniceşti, dornic în sfîrşit să ajungă undeva 
după o atît de chinuitoare călătorie prin praful drumului, sub 
ploaia rece amestecată cu lapoviţă. Era întocmai cum fusese 
descris: slab, doar piele şi os, învăluit într-o rasă călugărească 
cenușie, aspră, lungă pînă la pămînt, de sub care, uneori, i se desco- 
pereau picioarele pînă la glezne, încălţate în sandale simple, legate 
cu nojiţe. Mergea poticnindu-se, cu toată dorinţa lui de a părea 
neobosit, braţele i se legănau descărnate în mînecile prea larg 
croite, se oprea destul de des, ca spre a-și alege poteca peste 
cîmp, vrînd să aprecieze mai bine ce trebuia să facă în clipa 
în care oamenii îl vor întîmpina şi-l vor îmbrăţișa. Chipul i 
se vedea luminos, încadrat de o barbă rară, nu avea mai mult 
de treizeci de ani, în ochi îi sclipea lumina caldă a omeniei şi 
bunăvoinţei. Îţi făcea impresia că e un om al pustiului și suferin- 
tei, unul dintre acei bustnici ce și-au încercat îndelung răbdarea, 
mușcat de colții foamei, ai frigului şi ai animalelor sălbatice. 

VII. « Dacă nu mă înșeală vederea, spuse un macaragiu 
ce tot trăgea dintr-o pipă stinsă, vine pe bicicletă. Cei doi dinain- 
tea lui sînt cei mai credincioși dintre discipoli, poartă maiouri 
portocalii, şepci albe şi ochelari speciali. Bicicleta lui e mai 
mare, roata din spate întrece în înălțime statul unui bărbat 
voinic. E de la sine înţeles că numai cu o astfel de bicicletă 
cu pneuri Michelin a putut cîştiga marea cursă Paris-Lille, 
în 98. Haideţi, fraţilor, să-l întîmpinăm cum se cuvine!» 
Alergară cu toţii la garduri, unde unul, înarmat cu un steag 
alb-negru, tot consulta un cronometru de mînă, pregătind mo- 
mentul sosirii. 


151 


Oamenii se mişcară, comentară apropierea aceluia, apoi se 
îndreptară spre port, unde o mulțime pestriță de gură-cască 
tocmai urmărea manevrele vaporului alb cu pavilionul fluturînd 
în vînt, ce se lăsa pilotat spre cheiul de acostare. Fură lăsate 
punţile pentru coborîre, un ofițer dădu onorul, o fanfară atacă 
magistral imnul celor ce au supravieţuit furtunii, veche și mişcă- 
toare ceremonie în lumea marinărească plină de primejdii. 

Pentru cîteva clipe, uralele şi hărmălaia nu se mai auziră, 
turtite de sirena gravă, unsuroasă a vasului ce își cobora pru- 
dent ancora în apele murdare ale portului. 

De pe punte, cel aşteptat răspundea aclamaţiilor agitînd 
pălăria lui albă, colonială. 

9. ...în această lume... Nicăieri nu se precizează ce 
fel de legi prezidează lumea în care se petrec evenimentele. 
Se poate totuşi deduce că memorabilul conciliu, în cadrul 
căruia iau cuvîntul, pe rînd, atîția vorbitori (cu toţii preocupaţi 
să se organizeze şi să trăiască mai înţelept decît au trăit înainte), 
ar aparţine unui regn evoluat, un superregn cu exemplare tre- 
cute o dată (cel puţin) prin furcile morţii, indiferente faţă 
de primejdii, ca urmare de o longevitate fără limite. Unul 
dintre comentatori, Philippe Mefient, în general răuvoitor față 
de opera în discuţie, crede a şti că lumea Anonimului nu depă- 
şeşte dimensiunile unui pavilion cu două nivele — cerul și 
pămîntul —, cu saloane avînd cinci-zece paturi de studiu şi 
meditație, cu lungi culoare de zbor spre limburile intermediare, 
cu ospitaliere cabinete de testare şi control, în care lucrează 
amelioratorii speţei şi programatorii bucuriilor şi speranţelor, o 
bibliotecă cu porumbei, două-trei săli de baie, oficiu şi sală de 
mese, unde se consumă ambrozie, nectar şi levomepromazin, 
precum și o largă încăpere pentru spectacole, unde indivizii 
îşi află climatul propice exprimării articulate. 

Sint alți comentatori — şi numărul lor creşte în ultimii 
ani — care pretind că lumea în cauză, dimpotrivă, n-are deter- 
minanţi spaţiali, conciliul desfășurîndu-și dezbaterile într-un 
mediu acvatic sau aproape, în abur roz-violet şi vinturi par- 
fumate, sub un cer difuz de sticlă, în grădini unde înfloresc 
splendide plante de mucava şi hîrtie creponată, ici-colo lumi- 
nate de ochiuri de apă iodată, îngheţată bocnă, singurul element 
de inventar fiind balustradele de nichel ce traversează peisajul 
în toate direcţiile şi pe care cei ce intervin în discuţii le folosesc 
ca bară avocăţească, de sprijinire a miinilor şi argumentelor. 


152 


Caracteristice sînt liniştea adîncă, nemișcarea și inutili- 
tatea practică a obiectelor, o anume moliciune a ființelor, ce 
par că au amorțit într-un somn veşnic, din care ies numai spre 
a-şi rosti partea lor de cuvînt, replica lor așteptată, versurile 
pregătite minuţios pentru împrejurare. Aici, noaptea e de 
două ori mai înaltă decît ziua şi unicul mister al grădinii îl 
constituie o scară spiralată de metal, pe care un bătrin o urcă 
dimineaţa cu mare vioiciune, ca să prindă pisica cu aripi. 
Scara e demontată îndată după trecerea lui, cînd se şi aşează 
în loc o perdeluță aurie, ca o cortină de teatru, lucru uneori 
tulburător, alteori nu mai important decît trecerea spre vest 
a cărților bibliotecii, întotdeauna voioase în zbor şi zglobii 
pe ramuri. Accidentele meteorologice sînt rare, se aminteşte 
totuşi de un trăsnet teribil, care ar fi înspăimîntat pe cei ce 
se aflau în apropierea trăsurii cu şase cai. Martori oculari 
au putut vedea biciul învirtindu-se în aer, căzînd apoi năpras- 
nic pe spinarea udă a animalelor, lucru ce a impresionat neplă- 
cut şi a făcut să cadă şi lacrimi sincere. 

Injecţiile se administrează seara, conform medicaţiei pres- 
crise, personalul însărcinat cu această operaţiune are însă un 
aer plictisit, disipat doar de strecurarea în buzunarul halatului 
a bacşişului — monedă sau ţigări Kent. 

10. ...băieţandrul acela brav... Dacă ceilalți, mai sus 
pomeniţi, rămîn în veci necunoscuţi, în schimb « băiețandrul » 
stîrnind o curiozitate sporită a putut fi recunoscut pe o stradă 
din Ohio (SUA): se numeşte Watson D. Watson, a servit 
ca pușcaş mitralior în compania a III-a a corpului de infanterie 
marină şi s-a acoperit de lauri în bătălia de la Termopile II. 
La plecarea sa în corpul expediționar, pe vasul care l-a purtat 
spre vest, în campingul din junglă, pe scara helicopterului ce 
avea să-l lanseze asupra obiectivului, sergentul voluntar Watson 
a plins cu sugbhiţuri, ca şi cum ar fi pierdut ceva, ca şi cum puşca 
lui mitralieră i s-ar fi defectat, ca şi cum l-ar fi aşteptat o neno- 
rocire, de pildă ar fi erupt Etna iar logodnica lui emancipată 
s-ar fi aflat în preajma craterului într-o acaparantă conversaţie 
cu o doamnă bigotă. Plinsul i-a adus unele neplăceri: unul 
Bellini, italian renegat care nu suferea lacrimile, i-a scris un 
poem, iar căpitanul Leackock i-a confiscat o fotografie de 
familie. 

Interesant ni se pare faptul că, după uciderea lui într-un 
scurt schimb de focuri, în peninsulă, plînsul i-a fost preluat de 


153 


ajutorul lui la pușca mitralieră, dar se presupune că intensitatea 
şi consecvenţa au diminuat la acesta corespunzător gradului. 

VIII. Ca și cum nimic deosebit nu s-ar fi întîmplat, 
undeva sbre grădina cu nuci, sub un acoperiș improvizat din 
scînduri subţiri şi învelit cu carton gudronat, un individ stă- 
tea pe un scăunaş, la o măsuţă învelită îngrijit cu ziare proas- 
pete. Pe măsuţă se afla un abac, mîinile bărbatului mutau bilele 
de pe sîrmă în dreapta şi-n stînga cu o îndemînare de invidiat. 
Pentru că mai mulţi dintre cei ce treceau se arătară contrariaţi 
de îndeletnicirea lui contrastînd cu agitația generală, bărbatul 
se ridică în picioare și explică neîntîrziat rostul lui acolo: « Vă 
cer scuze, iubiţi contemporani, dacă nu pot să particip alături 
de voi la bucuria primirii celui așteptat. Profesiunea mă reţine. 
Sarcina mea în această scenă mişcătoare este de a înregistra 
evenimentele strict din punct de vedere statistic. lată, am în 
dotare un abac dintre cele mai perfecţionate, cu ajutorul lui 
urmează să ţin evidenţa celor care sînt de faţă şi a celor ce vor 
mai veni. Absenţii îi trec pe o listă separată, nominal. O răceală 
ştiinţifică îmi este climatul și o placiditate intens interesată 
metoda. Emoţiile voastre, agitația spiritelor, bucuria întîlnirii 
celui ce vă va vorbi, toate acestea mă interesează doar sub 
aspectul numărului. Trec pe sîrmă, dintr-o parte în alta, cîte 
o bilă roşie pentru fiecare persoană ce participă la această adu- 
nare, cîte două, negre, pentru fiecare familie. Într-o casetă 
alăturată (aici el arătă caseta) așez, pe măsură ce se realizează 
adiţiunea, fişele categoriale, pe care un prieten îndatoritor, 
plecat acum după ţigări, le sortează pe profesiuni, grade, res- 
ponsabilităţi, convingeri, culoare politică şi grupă sangvină, 
Datele compacte se concentrează ulterior în rubrici, iar rubricile 
se selectează în selector. Sînt încredinţat că selectorul, după 
reparaţie, va funcţiona fără şocuri. Operaţiunea, în ansamblu, 
este de o importanţă copleșitoare, de care vă veţi convinge mai 
bine odată cu trecerea anilor. Serviciul nostru, abia organizat 
de cîteva zile, va trebui să se perfecţioneze în viitor pe măsura 
cerinţelor. Chiar mîine ne soseşte din America un clasor cu 
stative, lucrînd pe bază de alcool. Să nu lungim vorba: statistica 
este mîna dreaptă a ştiinţei moderne; primiţi, vă rog, aceste 
tichete, păstraţi-le cu grijă printre actele dumneavoastră şi 
treceţi mai departe. Restul lăsaţi-l în seama noastră! Deja 
cel ce v-a oferit emoţiile acestei așteptări a coborit din tren şi, 


y 


din clipă în clipă, urmează să vă vorbească. » 


154 


11. ...vampirul... Care mercenar ce se respectă nu 
merită acest nume? 


12. ... Mozart. Compozitor german, autor a numeroase 
opere, simfonii, concerte, arii de concert, sonate şi alte cîntece 
patriotice. 

13, .. intra mereu în conflict cu plutonierul... Inexact: 


compania n-avea plutonier, cît despre alt superior, este mai 
demn de crezare H. Tiner-Libeke: « Micile lor dispute, în 
zona frontului, se rezolvau cu pumnii, indiferent de gradele 
intrate în dialog. Acest obicei s-a extins încă din primul an 
al războiului şi la poligoanele de pregătire a trupelor, în interior, 
miza voluntarilor fiind închisoarea, loc preferat — după cîteva 
săptămîni de instrucţie — primei linii, măcelului. Închisoarea 
a reprezentat pentru unii ... etc., etc». 

14. ...şi, aş spune... Automatismul este explicat aici 
ca sechelă a maladiei militare numită « readucerea recurentă 
la cătare», ale cărei simptome sînt, printre altele: îngrijorarea 
că în spatele profilului omenesc luat la ţintă nu se află om, 
teama că glonțul pornit din ţeavă va întîrzia, oferind şansa 
celui ţintit să o ia la sănătoasa, spaima că cel ochit va răspunde, 
după căderea şi moartea lui, cu focuri nimicitoare etc. Vor- 
bitorul e precis în relatare, dar — cu întîrziere — caută o pozi- 
ție nouă, şi mai eficace, de tragere. Nu se poate susţine în nici 
un fel părerea că automatismul şi repetiţia reprezintă un împru- 
mut de la armele cu repetiție, căci « dacă arma se contaminează 
uneori de la soldat, soldatul nu se lasă niciodată persuadat 
de armă» (Rudolf Weinbusch). 

15 ... numărul e categorie a armatelor proaste... Genera- 
lizarea apare aici abuzivă, pentru că cele mai multe armate au 
învins prin număr, îndeosebi în antichitate. Cifrele furnizate 
de Herodot, Appian, Justin şi alţii urcă efectivul armatelor 
trambalate pe drumurile Europei şi Asiei Mijlocii la zeci şi 
sute de mii (corpurile expediţionare ale lui Darius întruneau 
într-o singură campanie 600 000 de oameni !). Forţa şi stabili- 
tatea imperiului înseamnă cantitate, armamentul şi iscusinţa 
numărîndu-se printre factorii secundari. Faptul că Imperiul 
Roman a stăpînit, stăpîneşte şi încă va stăpîni o bună partea 
lumii se datorează numărului impresionant de soldaţi canto- 
naţi în toate provinciile imperiului. Recent, Augustus Templer, 
şeful castrelor din Europa, a declarat: « Cu cît sîntem mai 
mulţi, cu atît inamicii noştri ne apar mai puţini, deşi înghesuiala 


155 


din cazărmi generează năduf, halucinaţii şi rîie, cu care nu se 
poate mîndri la infinit armata imperială. » 


IX. «Îl cunosc! strigă cu entuziasm un bărbat mărunt 
ce căuta să se înalțe pe vîrfuri spre a-l vedea mai bine. E 
patronul fabricii noastre. Viaţa nu l-a scutit de neplăceri, să 
nu-l fericească nimeni, dacă i-ar veni în gînd, cine ştie, să-l 
fericească sau să-l invidieze careva. Căsătorit cu fiica mai mare 
a lui Rudolf Prognoza, bancherul, ai fi zis că-l aşteaptă o viaţă 
uşoară, de huzur şi bucurii. După cîteva afaceri reuşite, a 
căzut pe mîna unor asociaţi necinstiţi: în doi ani a fost nevoit 
să-și vîndă o parte a moșiilor şi țesătoria din Essen. Ca şi cum 
nenorocirea nu-i fusese prea mare, în anii următori i-a murit 
soţia, împuşcată prin imprudenţă în timpul unei vînători. Era 
o femeie de o rară frumuseţe, o iubea ca un descreierat. Din 
pricina durerii, n-a mai avut somn. Dar veghea şi vigilenta 
i-au prezervat bunurile de la risipă. Noaptea şi-o petrece în 
tovărăşia computerelor și a tablourilor de comandă.» 

X. «E un maistru excelent, spuse un muncitor, ştergîn- 
du-și de transpiraţie fruntea congestionată. Mi-a fost meșter 
prin 86, dacă nu mă înșel, ştia să se poarte cu ucenicii ca un 
părinte, îi învăţa meserie, nu glumă. A lucrat în mai multe 
ateliere, la fabrica de conserve și la calea ferată, şi cu toate 
că nu i se putea reproşa niciodată ceva, l-au dat afară. Om 
drept, cu frica lui Dumnezeu, lua întotdeauna apărarea celor 
năpăstuiţi, adesea se proptea cu dirzenie în pieptul domnilor, 
punîndu-i la punct din trei vorbe și trei mişcări. L-au alungat, 
ba o dată au pus şi poliția pe urmele lui, învinuindu-l de insti- 
gaţie la răscoală. O vreme, n-am mai ştiut de soarta lui, se auzea 
că ar fi înfundat ocna. Mă bucur nespus de mult că-l revăd 
sănătos şi activ.» 

XI. « Sînt mîndră de fiul meu, il me procurait pendant 
les dernières années tant des vives satisfactions, mon petit 
brave. .., spuse o doamnă înlăcrimată, purtînd pe cap o pălărie 
mare, cu voaletă şi fluturași. A urmat dreptul la Sorbona, a 
continuat ea, acum se întoarce încununat de lauri în mijlocul 
prietenilor şi cunoscuţilor care i-au insuflat tăria să stea departe, 
printre străini. E tobă de învăţătură, je vous le jure, mes amis, 
vă sfătuiesc să-i ascultați cuvintele cu cea mai mare atenție, 
veţi avea plăcerea să descoperiţi în el un excelent orator. L-am 
crescut cu mari sacrificii, i-a plăcut enorm cartea... 


156 


— Dezastru ! strigă din mulţime careva. S-a scufundat 
Titanicul ! 

— Nu încă! i-o tăie scurt doamna cu pălărie, care continuă 
cu și mai multă însufleţire: I-a plăcut întotdeauna cartea, a ştiut 
să-și bucure mama cu rezultate dintre cele mai strălucite. I s-a 
propus să rămînă maître des conférences la Institut, a refuzat 
categoric, îl chemau în ţară dorurile noastre ale tuturor, il doit 
accomplir dans son pays une action messianique, despre care 
vă va vorbi personal, neîntîrziat. Mă iubește cu o delicată, 
copleșitoare tandreţe, mon très bien aimé.» 

16. ...și aşa mai departe... Contrar interpretărilor 
de pînă acum, care înțelegeau spusele vorbitorului ca o referire 
la alte zone fierbinţi ale lumii, credem că aici textul formulează 
o premoniţie privitoare la depăşirea inevitabilă a regnului, 
după cum se va vedea. Recurenţa ideii că fiecare poartă cu 
sine un obiect ce poate abate de la ţel are semnificaţia ei... 

17. ...ne-au pus să scriem... În zilele la care se referă 
textul, toate faptele omeneşti pot şi trebuie să fie scrise, pentru 
ca să rămînă şi să fie, la vremea lor, confirmate sau respinse. 
« Omenirea avea simţul acut al amiînării la diferite termene, 
nici o acţiune nu se considera vreodată definitiv înfăptuită, 
hiîrtia şi scrisul servind la redeschiderea perpetuă a cauzelor», 
scrie Benjamin Luka în Istoria sa. Mai departe, istoricul conchi- 
de: « Victorii răsunătoare, cuceriri spectaculoase, invenţii ne- 
maipomenite apar, la revizuirea atentă a hiîrtiilor, după un 
număr de ani, fleacuri demne de dispreț sau motive de tristețe 
în legătură cu mărețele întreprinderi ale oamenilor. Important 
rămîne — după decenii şi secole — că înaintea fiecărei bătălii, 
Napoleon se juca o oră cu păpușşile, cu iepuraşii, cu arşicele, 
cu bijuteriile... » 

18. Isocrate. Isocrate Robinson, cunoscut avocat din 
Leeds (Anglia). 

19. ...cu ploi intermitente... Regretabil că Antonius, 
specialist în meteorologie, nu descrie ploile din timpul său. 
Dintre fenomenele cereşti ploaia este cea mai semnificativă, 
fiindcă scoate la vedere vegetaţii şi umbrele, produce torente- 
pîrîuri, rîuri, şi fluvii, culminînd jos — totul depinde de canti 
tatea de apă căzută — în mări şi oceane. Oare şi în lumea pe 
care o evocă, mările și oceanele ocupă cea mai întinsă suprafață 
a planetei? Dacă proporţia este acolo similară: celei de pe Terra, 
însemnează că lupta pentru ocuparea de noi pămiînturi este în 


157 


realitate o bătălie pentru cucerirea de ape cît mai întinse. Cunos- 
cînd că oamenii se pot depăşi, lucrurile nu vor putea rămîne 
pe loc, şi atunci e de presupus că, după conflagraţiile avînd 
drept scop dominarea apelor, vom asista şi la războaie pentru 
cetăţi de aer, pentru nori, pentru lumină, pentru galeriile sub- 
terane, pentru catacombele şi lăturile pămîntului. Ne putem 
aştepta să citim într-o zi despre bătălia pentru sferele de 
influenţă din pirosferă. 

20. ...Camera de lucru... «Dau un regat pentru o 
cameră cu masă şi pat» ar fi rimat odată Antonius, dispus la 
orice oră din zi şi din noapte să-şi scrie jurnalul sau să doarmă. . . 
Camera lui de lucru, cu ziduri umflate sub varul gros, cu tavanul 
povirnit către fereastra pe jumătate oblonită, părea o chilie 
de mănăstire: mobilată simplu şi aproape grosolan — un dulap 
masiv din scînduri late negeluite, un pat de lemn înjghebat 
din cîteva grinzi peste care așezase un placaj şi o cuvertură, 
o masă de brad cu banchetă lungă şi înaltă, de organist — chi- 
lia îi oferea zilnic atîtea evenimente cîte nu produce lumea 
întreagă într-un an şi, într-o vară, vizitat de prieteni de departe, 
care îi aduseseră ştiri despre evenimentele ce cutremurau 
aiurea spiritele, el exclamase: « Sînt prea puţin la curent cu 
ce se întîmplă în lume, pentru că nu-mi lasă o clipă de răgaz 
şoarecele ce-mi scotoceşte străfundurile dulapului. Acel peticuţ 
de catifea inventează atîtea nerozii, încât urmărirea lor şi frigul 
pe care mi-l stîrneşte aventura mă consumă şi mă epuizează. 
Şi totuşi, a încheiat Antonius, totuși ce se mai aude despre 
războiul cu burii?» 

Ulterior s-a aflat că pe scîndura groasă a dulapului, Anto- 
nius ţinea o veche ediție Jacopone da Todi, iar într-un cufăr 
cu lemnul înnegrit de ani o ruletă englezească de măsurat 
moşii, obiecte ce dezleagă motivele recluziunii şi secretele 
evadărilor în timpul nopţii; « Măsurătorile i-au acaparat o 
bună parte a vieţii», scrie undeva Miodrag Klapka. 

XII. Bărbatul arăta, într-adevăr, destul de obosit după 
o călătorie atît de lungă. Păși voios printre oamenii care se re- 
trăgeau . respectuoși dinaintea lui şi se îndreptă spre tribuna 
improvizată. Tribuna aceasta era, de fapt, un fel de platformă 
înţepenită pe stîlpi groși de lemn, mai exact un car țărănesc 
cu patru roate, pe care se ridicase un eşafod din scînduri, destul 
de solid, împodobit cu crengi de brad şi, dacă n-ar fi fost velin- 


158 


tele aşternute peste el, s-ar fi văzut limpede că dedesubt se află 
un cheson de tun cu roate de cauciuc. 

Mulţumi cu repetate, afectuoase semne amicale, îşi descheie 
la gît tunica militară, care-l cam stînjenea, apoi scoţind din 
buzunar o mică hîrtie împăturită rămase o clipă cu privirea 
în gol, într-o pauză cerută de mișcarea mulţimii ce nu mai con- 
tenea cu manifestările de simpatie. Bicicliştii care îl însoţiseră 
profitară de răgaz spre a bea o limonadă şi a-și lua locul 
pe scările laterale ale locomotivei şi pe maldărul de cărbuni 
al tenderului, — unde el îi și invită, ca să-l audă mai de aproa- 
pe — răspunzînd la rîndul lor aclamaţiilor mulţimii, agitînd 
batiste albe şi trimiţind celor mai apropiaţi cuvinte de prietenesc 
salut de revedere, după o atît de lungă retragere în munţi, 
printre combatanții din guerillă. Li se răspundea cu vivat 
și, uneori, cu cîte-o glumă ce făcea pe cei din preajmă să hoho- 
tească. gros, bărbătește, plini de voioşie. 

XIII. În sfîrşit, se făcu linişte, soarele intră în nori şi 
cîteva rafale ale vîntului de toamnă trimiseră deasupra adunării 
un vîrtej de frunze îngălbenite, ce plutiră o vreme printre aleile 
parcului şi se sbulberară pe o stradă învecinată pieţei. Vorbi- 
torul mult aşteptat nu avea să mai zăbovească, dovadă că, sco- 
țîndu-şi din buzunarul redingotei ochelarii pince-nez şi şter- 
gîndu-i cu batista, dădu să se înţeleagă că a aflat cuvîntul 
cu care să înceapă. El spuse emoţionat: « Domnilor... » 

21. Cicero... Probabil celebrul orator și scriitor al 
Antichității, cu care şi alți pensionari ai acestei istorii intră 
frecvent în legături, unele de afaceri foarte mărunte. (Cf. 
Loyd, care susține, pe bază de documente, că Cicero se făcuse 
cunoscut ca intermediar cînd cineva dorise să-și procure o 
haină de piele şi pantofi italieneşti.) Un Cicero întrucîtva 
diferit citea lungi referate despre muzică şi viața zbuciumată 
a compozitorilor, într-o sală de cinema din periferia Romei, 
pretinzîind că publicul care dormea în staluri, în aşteptarea 
filmului anunţat pe afiş, se va trezi şi se va înscrie în final 
pe orbită. S-a vorbit şi despre un al treilea Cicero, ale cărui 
preferințe mergeau spre piureul de cartofi şi supa de mazăre. 
Într-o deplorabilă stare fizică, îmbrăcat ca vai de lume, acesta 
se lăuda, ori de cîte ori i se ivea ocazia, cu viețile lui trecute, 
afirmând că e oricînd dispus să îmbogăţească pe romancierul 
care i-ar trata agreabil biografia, cerînd pentru sine mai puțin 
de cinci la sută şi doar cîteva exemplare ale lucrării. 


159 


22. ...mic-burghez. Categorie socială ridicolă, neînsem- 
nată, derizorie, reprezentînd în lucrare, ca şi în istoria societății 
omeneşti, mai curînd o caricatură decit o forță, împotriva 
căreia, timp de lungi decenii, cele mai importante blindate 
ale omenirii în marş impetuos au dus neîncetate războaie, 
lupte, asalturi. După cum reiese din text, în regnul habitat 
de Antonius acest sinistru spectru reprezintă încă o ameninţare 
şi este de presupus că Cicero nu se putea adresa învinuitului 
decît cu întrebarea: « Pină cînd, oare?>... 

Ar fi o exagerare să se supraestimeze categoria şi să se 
afirme, cum s-a întîmplat, că neisprăviţii de mici burghezi ar 
intenţiona să demoleze piramidele Egiptului şi să astupe cu 
răgălii Suezul. 

XIV. Înainte de a reproduce frumosul discurs al bunului 
misionar, adevărul ne cere să relatăm un incident ce avusese 
loc cu o oră mai înainte de sosirea în port a vaporului. Pe cînd 
încă nu se știa dacă acela va mai veni sau alesese poate un 
alt oraș în călătoria sa de prospectare, cîţiva ziarişti încercaseră 
să ia pulsul mulţimii răspîndite prin parc. Neobişnuiţi cu sonda- 
jele de opinie (care semănau cu interogatoriile jandarmilor), 
cei chestionați răsbundeau straniu și incoerent la întrebările 
ce li se adresau. Scena următoare este concludentă: unul fu 
întrebat de unde e originar, ce aşteaptă să-i aducă necunoscutul 
anunţat să sosească, ce proiecte personale are pentru viitor. 
Individul chestionat, care părea să fie un mic negustor, se zăpăci, 
vru să se retragă în valurile de martori și să se facă nevăzut. 
Cineva, probabil iniţiat în tehnica sondajului, îl înşfăcă însă 
puternic de braț şi-l imobiliză. Atunci, nemaiaviînd scăpare, 
omul se văzu constrîns să răspundă: « Răspund cu sinceră plă- 
cere întrebării dumneavoastră », spuse el, devenind vorbăreţ 
îndată ce ziaristul începuse să stenografieze pe un carnet... 

XV. ...Mă numesc Hanibale Basilio, sînt brutar în 
Ferrara, lucrez în asociaţie cu socru-meu, care ţine brutăria, 
și am sosit de două zile în această superbă localitate de munte 
spre a-l întîmpina pe viteazul colonel la intrarea sa triumfală 
în oraşul recucerit. Am auzit vorbe frumoase despre viaţa şi 
actele sale de bravură, biografia lui este un exemplu strălucit 
de devotament şi dăruire. La drept vorbind, nu aştept decît 
să-l cunosc, să-l admir şi să-l aplaud cu căldură, contribuind 
astfel după modestele mele puteri la sporirea popularității sale. 
Un om ca el trebuie să se bucure de stima tuturor, o merită pe 


160 


deplin, sînt atît de rari oamenii adevăraţi, în această lume 
de egoism şi interese meschine... Proiecte de viitor ? Doresc 
din toată inima ca, odată întors la Ferrara, să introduc în fabrica- 
ţie plăcintele cu mere, al căror secret mi l-a încredinţat cu cîteva 
minute mai înainte un meşter de pe-aici, unul care şi-a per- 
fecţionat profesiunea, după propriile lui spuse, chiar la curtea 
împăratului Franz Joseph. Sînt pe deplin încredinţat că aface- 
rea merită toată atenţia, deşi socrul meu va fi reticent la noi 
investiţii. Prin orașul nostru, ştiţi bine, seceră molima recesiunii 
ireversibile. Dacă brutăria va afla şi oarecare libertăţi fiscale 
din partea municipalităţii, vom putea asigura o desfacere în 
cîteva pieţe ale orașului şi totul se va încheia cu prosperitate 
şi mulțumire pentru întreaga familie. » 

XVI. Ziaristul păru satisfăcut de răspuns, cu toate că 
nu putuse înregistra declaraţia, minimagnetofonul blocîndur-i-se 
fără remediu. Nu același lucru se întîmplă însă cu unul din 
martori, se pare acelaşi care îl smucise pe tînărul brutar de braţ. 
Lui răsbunsul nu-i plăcuse, chestia cu Franz Joseph îndeosebi. 
Nu se sfii să ceară unele precizări: de ce venise tocmai de la 
Ferrara, ce legătură este între plăcinta cu mere și colonel, 
mai precis: de unde știa dînsul că acela era colonel şi nu călugăr 
benedictin, aşa cum ştia toată lumea, ce vîrstă are, cum se nu- 
meşte soţia lui (pentru că îl vede cu verighetă), care îi sînt 
convingerile religioase, dacă îl cunoaşte pe ser Feruccio Bon- 
tempi, şi el locuitor al Ferrarei, cu cît vinde franzela cu lapte 
socrul lui, de unde a aflat că urmează să înceapă un nou secol 
și ce speranţe îşi pune în această întorsătură a lucrurilor ? 

XVII. Nimeni, în afară de cel chestionat, nu fu surprins 
de aceste iscusite întrebări. De aceea, tînărul brutar păli vizi- 
bil, dădu din nou să se facă nevăzut, zidul de curioşi care se 
strînsese în jurul lui nu-i oferea însă nici o putinţă de scăpare. 
Neliniştea i se schimbă repede în deznădejde, apoi, printr-un 
proces firesc, în panică şi mânie. Văzîndu-se încolţit, şi pentru 
că ţăranul care fusese cu o generaţie mai înainte își mai simţea 
în piept oarecare virtuţi de luptător, dovedite în trîntele cu cei 
de vîrsta lui, nu se mai putu stăpîni şi, fără prealabile explica- 
tii, îl luă pe necunoscut de guler, îl înghesui voiniceşte în zidul 
din spate și-l lovi zdravăn cu pumnul între ochi. Cel lovit se 
ridică grabnic de jos, părea destul de obişnuit cu asemenea tra- 
tament, și se mărgini doar să observe că nu astfel se răspunde 


161 


unui interviu, există o tehnică omologată a răspunsurilor la 
întrebări, în care este presupusă și bolitețea... 

Dezvoltind cu calm şi pedagogie virtuțile interviului 
şi importanţa sondajului de opinie, ca şi orice întrebare în scopul 
formării unui îmbelşugat stoc de informaţii, necunoscutul îşi 
recăpătă curajul şi, în momentul următor se putu azuirli cu 
încredere în pieptul inocentului brutar: îi călcă scurt vîrful 
botinelor, ca să-i paralizeze orice încercare de fugă, îi dezlegă 
cu o mare îndemînare cravata, şi-i legă cu ea braţele vînjoase. 
« Spionule! îi strigă, te-am mirosit eu încă de ieri seară! De 
trei zile şi trei nopţi te filez! Şi mai şi muşti, ai? Bestie! Te 
învăţ eu minte să mai vinzi plăcinte cu mere porcilor tăi de 
ferrarezi... Urmează-mă!» 

Și, fără să mai încerce să lămurească întrebările formulate 
mai înainte, polițistul — căci poliţist se dovedise a fi — îl tiri 
pe cel legat printre oamenii care asistaseră înfricoșaţi la neplăcuta 
scenă. 

Brutarul nu avea nici un gînd să se mai împotrivească — 
văzuse, bietul, că are de-a face cu un om de meserie — astfel 
că îl urmă docil. 

23, ...n-am rezistat tentaţiei de-a citi peste umăr, pe furiș. 
Ciudată apucătură într-o lume pretins evoluată! Cu atît 
mai ciudată cu cît Anonimul lasă să se înţeleagă că memora- 
bilul colocviu în aer liber nu avea nevoie de stenografi şi nici 
de aparate moderne de înregistrat, ca în alte părți. Nu este 
însă exclus ca înțelegerea noastră să îngusteze lucrurile, căci 
referința privind lectura gîndurilor lasă să se presupună un 
salt de calitate de la imprimarea pe hîrtie la memorizarea ins- 
tantanee. Un alt vorbitor al cercului, prezent în varianta 
Cornelys Lapsus, afirmă că se reuşise a se traduce pe loco 
frază — chiar şi foarte abstractă — în obiectele, acţiunile și 
relațiile la care se raporta, imaginile în mişcare fiind receptate 
de autor ca o altă realitate. În acest caz, a citi peste umăr nu 
ar presupune un scriitor, o hirtie şi un text, ci doar direcţia 
unei priviri, care poate fi furişă din motive de stil, cochetărie 
şi delicată discreţie. 

24. ...spuse în încheiere Eusebius. După confruntări 
îndelungi şi perseverente, se pare că acest Eusebius n-ar fi 
fost prezent la dezbatere, fiind reţinut în acele zile de plicti- 
selile efectuării unei radiografii dentare. Interesantele sale 


162 


spuse trebuie privite deci cu rezervă şi citate fără specificarea 
cadrului. 

XVIII. Nu înaintară mult printre oameni că, aşa cum 
am văzut, cineva căţărat pe un stilp de telegraf tocmai anunţa 
cu glas puternic sosirea berlinei şi a bicicliştilor. Ca prin minune, 
ovaţiile pornite din mii de piepturi, fluturarea de batiste, entu- 
ziasmul mulţimii la apropierea cortegiului schimbară dintr-o- 
dată situaţia, nu se făcea să ţii legat un om în timpul unei fes- 
tivităţi debordante, ce-ar fi spus străinii ?.. Polițistul, cu aceeași 
drăcească îndemînare, dezlegă mîinile prizonierului său, plă- 
cintarul ferrarez, îi înapoie politicos actele (cînd i le luase ?), 
şi-l abandonă, cu nesfîrșite scuze şi urări, în mijlocul unui 
grup de manifestanți alergînd bezmetici să ocupe un loc mai 
în faţă, să poată cuprinde de la început toate amănuntele fes- 
tivităţii. 

Ce să înţeleagă nefericitul italian din toată întîmplarea 
aceasta, căreia îi fusese pe negîndite erou? Ce voise de la el 
polițistul care-i notase atît de respectuos numele, animat de cel 
mai. mare interes gazetăresc pentru opinia lui ? 

Își scutură energic pantalonii de doc, îşi reînnodă cravata 
la gît, apoi, hotărît să uite cît mai repede tristul incident, se 
grăbi la rîndu-i să-şi facă loc în faţă. Vorbitorul mult așteptat 
sosise şi acum nu avea decît să înceapă predica. 

După ce îşi așezase pe marginea tribunei sabia de Toledo, 
îmbrăcată într-o teacă aurie, şi binoclul Zeiss, îşi scosese din 
buzunarul redingotei ochelarii pince-nez. Ştergîndu-i cu batista, 
el lăsă să se înţeleagă că a aflat de mult cuvîntul vibrant cu 
care să înceapă. Acesta era, după cum s-a auzit în megafoane: 
« Domnilor»... 

25, ...știindu-le aprecia şi desprinde din cadru ca nimeni 
alții. Şi totuşi desprinderea din cadru a unui peisaj este o 
operaţiune simplă şi la îndemîna oricui, cu condiţia utilizării 
unui instrumentar adecvat. Se procedează de obicei astfel: 
se alege un deal sau un luminiş (cu grija de a se pune o limită 
copacilor prea înalţi şi rămuroşi şi eventualilor trecători prin 
partea locului), se aşează deasupra dreptunghiului o foaie de 
hîrtie sau carton de desen (cartonul Ideal e ideal), se apasă 
cu lama unui cuţit şi, stropindu-se suprafaţa cu apă, se caşerează 
de la stînga spre dreapta. După uscare, se desprinde uşor 
foaia de hirtie de pe obiect, de la dreapta spre stînga sau de 
sus în jos, se expune imprimatul la soare slab sau altă sursă 


163 


domoală de căldură şi se scutură firele prafului întimplător. 
Pe măsură ce hîrtia sau cartonul își recapătă rigiditatea, imaginea 
obținută se limpezeşte pînă la obținerea unei copii mulțumi- 
toare. Sînt istorici şi scriitori care au dobîndit o asemenea 
experiență în materie încît au putut obţine pe hirtie nu numai 
conturul fidel al dealului sau luminișului ales, dar şi profilul 
vietăților ce se aflau în acel moment în cadru, mersul lor, 
pînda, înşfăcarea pradei, veghea în așteptarea vrăjmașului, 
atitudinile lenei, siestei, visării, plictisului. Unele cartoane sînt 
foarte credincioase modelului: se pot descifra pe hîrtie ele- 
mente ale mişcării (o frunză ce vibrează în aer, o rază ce cade 
pe luciul unei ape, traiectoria unei ghinde desprinse de ram, 
arcul înseilat de plonjonul unui greiere). 

Neajunsurile procedeului (dimensiunile limitate, fragili- 
tatea hîrtiei Ideal, instabilitatea modelului în situaţii de vînt 
puternic sau surpări de teren etc.) descurajează pe unii autori. 
Ei se îndepărtează de modelele la îndemînă şi caută să obțină 
copii întrucitva similare prin transcrierea imaginilor selectate şi 
depozitate de propria lor retină, unde, pretind ei, fidelitatea 
topografică prea acută, adesea neverosimilă, primeşte unele 
corectări de bun-simţ. Îndepărtarea nu se opreşte aici, pentru 
că experiența a descoperit încă un aspect: copia desprinsă 
din cadru nu prezintă un interes dacă în ea nu apar şi degetele 
operatorului, fiinţa răsturnată şi sintetizată în amprente abia 
sesizabile. Ca atare, autorii au inclus cu bună-ştiință în dealul 
şi luminişul ales unele elemente de dincoace de hiîrtia de copiat, 
populînd spaţiul cu imagini ignorate de natură, parte din ele 
mai coerente şi mai mişcătoare decît cele imprimate mecanic 
prin apăsare şi umectare. Fidelitatea rămîne element derizoriu 
față de adevărul ivit în urma acestui adaos; de aici înainte 
s-a lucrat mai potrivit cu natura decît a putut-o face natura 
cu ea însăşi. 

Ilirii, despre care vorbeşte Procopius, n-au cunoscut, 
fireşte, decît primul procedeu, ba mai mult, descoperindu-l 
tîrziu la alţii, l-au defăimat şi l-au respins sistematic, privîndu-se 
nu numai de o metodă ce le-ar fi redat realitatea în toată com- 
plexitatea ei, dar de înseşi procesele devenirii, fapt care i-a 
şi condamnat mai tîrziu la ineficiență şi dispariţie. « Cultul 
hîrtiei şi al imprimeului i-a îngheţat, scrie Nicolaus Baumeister. 
De-a lungul lungilor lor treceri prin lume, n-au reuşit să se 


164 


debaraseze de viziunea anecdotică, de idealul operetei şi de 
rima verbului cu verbul». 

26. ...podeaua şi localul familial. Birt, cârciumă, cafenea, 
cofetărie, unde se servesc ceai, omlete şi minuturi. Cei care 
servesc sînt ospătarii, clienţii sînt serviţi, cel mult deserviţi, 
şi nu cum s-a întîmplat cu Ludovic al XIV-lea care, întrebat: 
« Ce serviţi, Maiestate? », ar fi răspuns valetului: « Eu servesc 
statul care sînt eu, ţie îţi revine onoarea de a-mi servi un pocal 
cu vin, pentru că acest lucru îţi îngăduie statutul»... 

27. ...luîndu-mă cu asalt. De bună seamă, o exagerare 
a povestitorului: carele de asalt, arme cu o categorică superiori- 
tate față de altele, nu sînt scutite de neputinţe: în cazul de 
față apare evident că ele nu puteau fi utilizate cu folos în îm- 
prejurarea dată, din cauză că n-au acces nici în lifturi, nici pe 
scările obişnuite, acţiunea desfăşurîndu-se la etaj. 

XIX. Nu încape îndoială că ziariştii fuseseră totuși 
serioşi, cu un deosebit respect pentru semeni, pentru opinia lor, 
aceasta se putuse constata şi din faptul că ceea ce recoltaseră 
cu o zi înainte fusese integral publicat în coloanele ziarelor de 
dimineaţă. 

Pe cîmpia şi în gara unde mulţimea se adunase lsă aștepte 
pe conferenţiar, cum oamenii se cam plictiseau și dădeau semne 
de nerăbdare, după ce se jucaseră fel de fel de farse şi se în- 
jghebaseră destule partide nostime, mulţi se retrăseseră sub cei 
trei nuci, a căror umbră deasă, în acea zi de iulie fierbinte, fi 
ademenea. Acolo tocmai sosise vînzătorul de ziare, şi în paginile 
foilor proaspete, mirosind acru a cerneală, aflaseră interviurile 
luate în ajun. « Sînt de profesiune doică, declarase o doică, 
şi doresc din inimă binele tuturor. Sînul meu dătător de viaţă 
a hrănit fără discriminare guri de boieri şi guri de tîrgoveţi 
simpli, în general am lucrat sub genericul îndestulării duble, 
ca bugetul; sînt bucuroasă că vlaga mea s-a repartizat egal 
între toţi membrii societăţii, fără deosebire de grad de cultură, 
avere sau categorie de salarizare. » 

Femeia fusese întrebată ce se face în districtul natal cu 
copiii rezultați dintr-o dragoste sinceră şi o căsătorie fericită. 
Cea intervievată răspunsese cu multă competență că aceştia 
sînt pregătiţi, încă din perioada de alăptare, să devină soldaţi. 
« Dealtfel însăşi constituţia lor, adăugase doica, atestă toate 
însușirile cerute de o astfel de funcţie: au braţe ce pot purta, 
la timpul potrivit, arme, degete îndeajuns de puternice ca să 


165 


poată prinde trăgaciul puștii şi să-l tragă adecvat înapoi. Umărul 
le e tocmai destul de lat, la vremea lăţirii lui, ca pe el să se 
sprijine patul puștii, cureaua raniţei, a măștii de gaze şi, eventual, 
tubul brandtului. 

XX. Copilul se dovedeşte a avea numai doi ochi — 
remarca cu acută pătrundere doica — suficienți însă pentru 
privirea prin cătare, în paralel cu observarea în ansamblu a 
cîmpului de luptă. Din informaţiile pe care le deţine, nu crede 
că exemplarele pe care le-a crescut ea la piept pot depăși 70-80 
de kilograme la vîrsta încorporării, astfel că, după opinia ei, 
ponderea nu poate şi nu trebuie să impieteze asupra salturilor 
pe creneluri şi peste transee, ca să nu mai vorbim despre pers- 
pectiva pe care o deschide parașuta, utilaj ce poate susține sub 
ciuperca ei sarcini complexe şi mai mari, ca de pildă gemenii. 
Picioarele lor, după cum rezultă din registrele militare, sînt 
puternice şi flexibile, în stare să efectueze marșuri lungi şi 
eroice, să reziste la izbituri şi piedici, cu condiţia protejării lor 
preventive cu moletiere, bocanci și tancuri cu turelă. circulară. 
Sistemul osos al materialului uman în discuţie este alcătuit, a 
subliniat vorbitoarea, cel puţin în districtul unde îşi desfășurase 
ea activitatea, în aşa fel încît să poată suporta încălecări, tăvă- 
liri şi prăvăliri repetate, presiuni şi chiar deschiolări, avînd 
calitatea că unele articulaţii se pot desprinde la nevoie de celelalte, 
asemenea cozilor de şopîrlă apăsate de băț. Elasticitatea cores- 
punde şi ea, fiind superioară cauciucului, tînărul entuziast 
poate cădea de la etajul 12 fără a-și prejudicia forma iniţială, 
astfel că o lovitură de bardă aplicată pe spinare nu cauzează 
ci poate ricoşa, ca și glontul, ca și schija, ca şi bilele de oţel 
utilizate cu succes în războaiele coloniale. 

XXI. După opinia ei, confirmată şi de institutele logis- 
tice franceze, caracterul aerodinamic al capului reprezintă o 
garanţie la înaintarea copiilor printre proiectile, cu toate că 
testele presupun o cască de oţel, casca se poate confecţiona 
simplu, după modelul coifurilor dinainte, cu îmbunătăţiri 
ale vizierei, cu adaosuri de beton armat și cu dublarea susţi- 
nătorilor interiori. Că nu există nici o incompatibilitate între 
„trupul corect alăptat și funcţia de atac stă mărturie și experi- 
mentul după care o schijă fuzantă de opt milimetri, ce a pătruns 
în carne prin umăr, nu a izbutit să doboare pe unul dintre băieţii 
crescuţi la sînul ei, metalul alunecînd pe grătarul pieptului, prin 
stomac. Schija a ieşit intactă, perforînd sumar rinichiul. Băiatul 


166 


nici nu observase trecerea, continuase să alerge spre cazemata 
din faţă, doar o neglijabilă dîră de sînge îi inhibase goana 
însuflețită spre obiectiv, fapt pentru care şi stătuse o clipă pe 
loc să vadă ce e. Medicina și balistica conlucrează ideal şi 
descriu vioi asemenea eventualităţi. Ea crede că la rezistenţă 
contribuise substanţial laptele ei, superior calitativ laptelui praf. 
« În general, conchidea doica, dubletele, adică organele 
paralele, sporesc cu sută la sută gradul de apărare şi, uneori, 
chiar de combativitate. Mai rău e cînd sînt afectate organe fără 
copie, gîtul de pildă: cu capul desprins de trup se acţionează 
simţitor mai greu, comenzile majurului se recepționează anarhic, 
nu-mi explic bine de ce, probabil explicaţia e secret militar», 
încheiase doica. E 
28. ...ca la Siena şi Termopile... In legătură cu prima 
localitate, situată în centrul peninsulei italiene, Anonimul a 
ales o povestire intitulată Asediul Sienei, de autor necunoscut, 
pe frontispiciul căreia a notat: « pentru argumentarea spuselor 
lui Procopius!» Unii au înlăturat din principiu această piesă, 
considerînd-o, prin stil şi localizare, parazitară. Ne facem o 
datorie de conştiinţă de-a reintegra povestirea în textul fără 
de care s-ar pierde ceva din înţelesul dorit de istoric: 


ASEDIUL  SIENEI 


Nu, lucrurile nu s-au petrecut, de bună seamă, aşa cum 
ţi le-am povestit aseară, aseară era cald, vintul bătuse dinspre 
rafinărie şi florile teilor miroseau a gazolină, cineva vorbea la 
radio despre osmoză şi funcțiunile pancreasului, aseară eram 
obosit, flămînd, aproape învins, traversasem o zi lungă, dementă, 
răscolisem. cartierele mărginaşe ale Bucureștiului în căutarea 
unui armurier, vizitasem chiar şi o expoziţie de arme albe 
din secolele de mijloc, îmi petrecusem ultimele ore în compania 
unor tablagii din Colentina, deciși să nu se lase înşelați de un 
zugrav, apoi, reîntors acasă, încercasem zadarnic, cu cronicarii 
florentini pe masă, să refac schema tactică a bătăliei de la 1467 
dintre Ferrara şi Siena, într-adevăr asta mai rămăsese de făcut, 
căci era tîrziu, împrejurările străvechi își cer rezolvarea şi, 
pentru că cina întîrzia, şi întârzia din cauză că cocul tău mag- 
nific refuza să se recompună ca în seara cînd îi înfruntaseşi 


167 


pe Predoleni în foaierul Operei, la premiera wagneriană, nu 
mi-a rămas decît să-ți povestesc ce îmi povestise unul din 
tablagiii din Colentina despre dragostea unei femei şi a unui 
bărbat care se cunoscusră într-un birou de copiat acte, însă 
n-o începusem cu începutul, ci atacasem lăturalnic, mi se păruse 
utilă pentru început istoria studiilor lui de levitaţie, considerate 
de familie periculoase, fapt pentru care suferise o condamnare 
de trei ani, şi mă oprisem îndelung asupra copiei după sentinţă, 
care îi adusese fericirea, în acel moment m-am oprit ca să 
observ că levitaţia, ca şi cocul, ne rămîne în fond inaccesibilă. 

M-ai invitat să povestesc liber, de oriunde, spunîndu-mi, 
din apele oglinzii unde înotai cu braţele deasupra capului, 
pieptenul ţinîndu-l ridicat ca un cuţit, că nu ţii la succesiunea 
faptelor, prejudecată a poliţiştilor şi profesorilor de liceu, im- 
portant e să captivezi, ai spus, să treci pe negîndite peste clipele 
penibile ale pieptănatului, şi asta e posibil, ai spus, dacă rela- 
tarea promite momente tari, episoade crincene, ceva neobişnuit, 
căci materia care fertilizează o povestire trebuie procurată din 
întinsul domeniu al terorii, nu ne putem pierde vremea cu 
fapte de salon, asta e viaţa, uită-te şi tu prin jurnale, petrece-ţi 
şi tu orele destinate culturii pe la cinematografe, ai spus, în 
categoria marilor teme prenumăr ciocnirile de trenuri, exploziile 
de toate felurile, otrăvirea cu ciuperci, traficul cu stupefiante, 
contaminarea nucleară, cazurile de spionaj, toate pline de 
învățăminte, dintre care cel mai util este acela că am rămas, eu 
şi cu tine, doi zgîrie-brînză, n-am avut nici norocul, nici prilejul 
să ne ilustrăm cu ceva, trăim păstorește, nu ne-am înscris încă 
pe orbita vremii, ai spus, sîntem încă nişte dulci copii, ieşi 
măcar cu povestirea mai în afară, mişcă-mă, rupe-mă, zdrobeşte- 
mă, cum spunea pe bună dreptate Pitigrilli; ţi-am răspuns, 
minţind, că povestea mea este cum nu se poate mai neobișnuită, 
crîncenă crîncenă, ba aş spune chiar atroce, trebuie numai să 
mă urmăreşti, ţi-am spus, ai să vezi pe dată sînge şi ai să auzi 
vaiete, vaiete reale, pe cuvintul meu, levitaţia nu e decit un 
palid început. 

Am rămas mut în fotoliul din spatele tău, încurcat că 
îți anunțasem isprăvi pe care nu le cunoscusem, istorii pe care 
le auzisem doar în trecere şi, în tăcerea care a urmat, am fost 
dintr-odată cuprins de ruşine că amenințările şi mizeriile de 
pe lista marilor teme nu m-au lovit niciodată, am scăpat nelovit 
şi nevătămat, spre paguba mea, şi niciodată n-am bănuit că 


168 


mă voi afla în criză epică, Dumnezeu ştie cum s-a întîmplat, şi 
mizeria mea mi-a învederat că între noi s-au prăbuşit toate 
punţile, te şi vedeam ieşind din apele oglinzii, luînd rapidul 
de Paris, însoţită de un tînăr cu pistol, membru al unei bande 
de falsificatori de ceasornice, suferind fără să ştie de cancer, 
vedetă în devenire a marilor studiouri din Hollywood, general 
în rezervă, acționar al băncilor elvețiene, căruia îi sorbeai cu 
nesaț cuvintele, tînărul se obrăznicea, îți şoptea la ureche 
lucruri enorme, chipul şi părul îți străluceau de o fericire 
deplină, cocul înalt străbătea peroane, săli de aeroport, bule- 
varde, cartiere aglomerate, ca un soare metropolitan, şi înne- 
buneam de ciudă că n-am ştiut să fiu bărbat, n-am ştiut să te 
rețin, eram aseară prea obosit, tablagiii din Colentina m-au 
epuizat, în cele din urmă ai revenit şi, bucuria dîndu-mi curaj, 
ţi-am istorisit cum fusese ucis, într-o luni spre prînz, acel tînăr 
fără îndoială nevinovat, în piaţa centrală a Sienei. 

Povestirea e o chestie! am exclamat înainte de a continua, 
habar n-ai cîte minuni se pot alcătui din cuvinte, am spus, 
e o chestie complicată şi grea ca o maşină de bătătorit drumurile, 
ca un petrolier de mare tonaj, ca un pod peste Houdson, fii 
bună şi urmăreşte-mă, te asigur că vei afla mai mult decît îţi 
spun, ţi-am spus, totalul e mai mare decît suma tuturor părților, 
pentru început important e că spun ceva, că tînărul imberb, cu 
pistol şi acţiuni nu te-a deturnat, tot important e că spun, cînd 
spun, şi ceva imponderabil şi nedefinit, ceva pe care cuvintele 
puse la rînd de Marțian D. Octavian nu-l poate spune, sisteme- 
le de buloane, arcuri, pivoţi şi roţi dinţate, ce alcătuiesc 
obişnuit o frază, se deşurubează, se fărîmă, se sparg, curînd 
urmează un moment prielnic cînd distingi limpede schema: 
pură a lucrării, iar pe deasupra, printre ansamblele metalice, 
zăreşti şi un petic de cer, sau liziera unei păduri, sau întinsul 
mării, căci natura, ţi-am spus în încheiere, nu se retrage niciodată 
din cadrul în care se află şi funcționează un mecanism ca acesta. . 

Aha, parte integrantă! ai exclamat, cunosc teoria, mi-ai 
vorbit despre ea la cursa de automobile de la Băneasa, cursă 
modestă, terminată fără măcar un derapaj, cu trei premii 
întâi şi o mulțime de premii de consolare, te ascultam accelerind 
pe teorie şi-mi spuneam, ai spus, că ar fi timpul să-ți şi ilustrezi 
teoria cu practica unei povestiri ultra, sau supra, sau ceva similar, 
altfel totul rămîne vorbă goală şi nu mai are nici un rost să 
mai frecventăm curse fără riscuri. 


169 


Momentul sosise, povestirea mea era la start, așa că mi-am 
dat drumul, aseară. Am luat drept model un reportaj citit la 
dentist într-o revistă franțuzească, reportajele furnizează nara- 
torului un combustibil spornic, reportajul cu moartea eroului 
pe-o trambulină continuase cu o serie de peripeții în Mada- 
gascar, unde lucrase ca agent comercial, se încheiase cu răpirea 
lui de către mafioți, căci întimplarea făcuse să găsească pe cheiul 
unui port din sud o servietă cu acte compromițătoare, era 
evident că nu avea să întârzie să le predea poliţiei. Am inventat 
pe loc o poveste cît se poate de palpitantă, plină de neprevăzut, 
am înaintat vitejeşte, răsturnarea e o lege a deșertului, jocul 
cu bila vieţii se face dinainte înapoi şi de la stînga la dreapta, 
după cum cade, esenţial e ca fraza să iasă lungă, fără pauze, 
să pătrundă luciul oglinzii, să inunde spaţiul de dincolo, oglinda 
fiind, după cum ne asigură ştiinţa, o suprafaţă plană şi lucioasă 
cu ample consecinţe în domeniul esteticii, este ştiut că în faţa 
oglinzii cocul tău reuşeşte de minune, iar în spatele ei dezastru 
total, nepotrivire ce te înfuria teribil aseară, cînd te vedeam 
despletindu-te şi reluînd pieptănatul, cuțitul tăind energic 
imaginea falsă, ofensatoare. Dacă, aseară, cocul întîrzia să se 
edifice, eu, mai norocos, vedeam povestirea mea închegîndu-se 
plauzibil, rostogolindu-se fericit către un final cu adevărat 
sîngeros, plin de scene terifiante. 

Acum povesteşti curgător şi interesant, poţi spera că mă 
vei reţine, mi-ai spus aseară, faptele devin chiar pasionante, 
cu atât mai mult cu cît le-ai fost martor, eu însă nu înţeleg ceva: 
cine era tînărul (cum se numea, din ce familie se trăgea, ce 
profesa la Siena?), care sînt cauzele crimei? cine l-a ucis? 
cum s-au petrecut faptele? în ce măsură eşti implicat? dacă 
întrevezi unele neplăceri în ce ne priveşte? Fii explicit şi fii 
precis, ai spus, ca Marțian D. Octavian, persoană fără pretenţiile 
tale, dar care cînd relatează îţi completează din mers toate 
rubricile, nu e de mirare că a obţinut atît de importante succese 
în amor; vreau să ştiu poziţia părților, jocul de interese, să 
întrevăd locul stropit cu sînge, să simt scăderea pulsului în 
vine şi stupefacţia celor de faţă, îți poţi da seama că istoria mă 
interesează mai acut decît reportajul lui Caesar despre cucerirea 
Galiei. . . 

Seara era caldă, înăbuşitoare, scena din fața oglinzii se 
prelungea, confruntarea cu Predolenii se amîna, m-ai întrebat, 
în treacăt, dacă armurăria se mai află în nomenclatorul actual 


170 


de profesiuni, te-ai întors fără răspunsul meu în fața oglinzii 
şi ai început să împleteşti ceea ce despletiseşi, părul, cuvintele, 
începutul meu ce nu mai întrevedea un sfîrşit. Mai încerc o 
singură dată, ai spus, dacă nu reuşesc mergem la cină și la 
culcare, e foarte tirziu, cînd nu se leagă ceva trebuie să ştii 
să renunţi, în coafură nereuşita e catastrofală, ai spus. Și în 
epică e la fel, am spus, noroc că la capătul unei zile nereușite 
putem spera să avem un somn de învingători. 

Nici vorbă, şi atmosfera era aseară neprielnică pentru 
povestiri, cerul redevenise noros, vîntul se iuțise, uşile batante 
dinspre balcon clămpăneau pe primul şi ultimul cuvînt al 
propoziţiunii, foc de pistol pe andantele sonatei, aseară nu 
puteam duce la capăt împreună nici măcar o exclamaţie: și 
piepţenii sînt de calitate îndoielnică ! ai exclamat, într-adevăr, 
cu toate acestea medicii sînt muritori! ţi-am replicat, vezi 
Socrate. .., nimic nu se lega, cu atît mai puţin o povestire, 
deși o povestire cu întîmplări oribile, condusă după reguli 
strategice nemaiîncercate, cu episoade-buloane, cu tablouri- 
batardou, cu fraze-pivoţi şi tronsoane, cu personaje dinţate 
îmbucîndu-se cu scrîşnet metalic şi suspans de cercuri şi pîrghii 
mi-ar fi fost la îndemînă, şi de folos, căci povestirea e o demons- 
traţie în vederea satisfacerii instinctului de posesiune, ai fi fost 
cucerită de greutatea şi infernala complicație a mașinăriei şi 
ai fi cedat, minunată, sub cerul înstelat al parantezelor, în 
preajma unui lan de grîu însîngerat de maci, aşezat înadins 
la capătul unei urmăriri cu schimburi de focuri şi capturi 
spectaculoase. Mergem la cină, ai spus, astă-seară sîntem 
istoviţi, am priceput că n-ai nici un chef să-mi povesteşti cum 
a fost ucis în piaţa centrală a Sienei tînărul acela; da, mergem 
neîntîrziat la cină, am spus, să lăsăm pe altă dată istoria lui 
Mario Benedetti, chiar mă gîndeam că imaginea cămăşii 
maculate de sînge, palmele lui ridicate deasupra capului în 
apărare, căderea lui pe pavimentul pieţei nu sînt un subiect 
prea agreabil înainte de culcare. Mario Benedetti se numea? 
ai întrebat, Aşa au scris ziarele, aşa l-am trecut și noi, eu și 
Jenică Brustureanu, în declaraţiile noastre scrise la poliție... 

Mai târziu, aseară, ai întrebat de ce nu mărturisesc că 
Mario Benedetti e o invenţie, servită spre a te consola de 
nereuşita cocului, orice povestire, ai spus, se naşte dintr-o 
nevoie urgentă, e suficient ca în viață să existe un ascultător 
care să aibă trebuință de altceva decît are la îndemână, și istoria 


171 


se şi alcătuieşte, nici nu e nevoie să vină un povestitor ca s-o 
povestească; eu te-am mîngiiat pe frunte și pe păr, mi-a părut 
rău că nu-ți reușise cocul ce urma să-i ucidă pe Predoleni, 
apoi am spus: prostii! dormi liniştită, gîndește-te la ceva 
amuzant, lasă-mi mie imaginea tînărului înjunghiat, moartea 
lui tragică îmi aparține, mai exact, ne aparține mie şi lui Jenică 
Brustureanu, arhitectul, căci am văzut totul de aproape, scenă 
imperială de neuitat. Un tînăr nevinovat, exclamase Brustureanu, 
probabil o plată a conturilor, italienii se achită pînă la centimă, 
negustoreşte, de datorii, uneori după foarte mulţi ani, important 
e că plăţile se fac corect, dovadă este, spunea Brustureanu, 
înflorirea încrederii în timpul Renaşterii, dovadă este, spunea 
Brustureanu, schimbul intens de cuțite şi alte obiecte ale 
onoarei, vezi amănunte în viața lui Cellini. .. Dura împunsătură 
i-a luat viața în mai puţin de un minut, am spus eu, şi cît de 
lungi trebuie să fi fost pertractările, obiecțiile la sume şi făgă- 
duieli, oho, maică-sa ar putea povesti multe!.. Nu faceți 
presupuneri, complicăm zadarnic lucrurile, a răcnit polițistul 
cu trese galbene pe mînecă, în timp ce, în colțul opus al biroului, 
un comisar striga la telefon să i se dea Neapolul cît se poate 
de urgent, că acum vine ora mesei şi criminalii nu mai pot 
fi identificaţi în mulțimea consumatorilor dînd năvală în 
bodegile de pe chei, lucru pe care, printr-o ciudată coincidenţă, 
l-am notat şi eu și Brustureanu în declaraţiile noastre, nu faceţi 
presupuneri personale, repeta polițistul, scrieţi numai ce aţi 
văzut, cine era de față, de cînd îl cunoaşteţi pe Mario, ce afaceri 
vă leagă, nu trebuie să vă îngrijiţi de ortografie, corecturile 
notarului sînt plătite de brigada criminală, barba nu se specifică, 
acum toată lumea poartă asemenea semnalmente, dacă sînteți 
sinceri şi lapidari, spunea polițistul, vom pune capăt terorismu- 
lui şi veţi beneficia de recunoştinţa republicii lui Leone, 
spunea, înapoierea pașapoartelor răminînd o chestiune pur 
tehnică. Jenică, spre a se face remarcat, a întrebat prin ce 
mijloc va afla, odată înapoiat în patrie, cum s-au încheiat 
cercetările, polițistul l-a asigurat că va citi totul în ziare, şi 
nu este exclus să se vadă fotografiat pe pagina întîi, lîngă rubrica 
tranzacţiilor parlamentare. . . 

Jenică scria la masa lui cu o aplicată sîrguință, făcînd decise 
sublinieri, deşi nu văzuse nimic, căci atunci cînd îi zărisem pe 
cei patru coborînd din maşină şi trei îl imobilizaseră pe tînăr, 
pentru ca al patrulea să-i împlinte pumnalul în piept, surpriza 


172 


îmi scosese din gitlej un țipăt ascuţit şi privirea lui Jenică se 
îndreptase spre mine, iar mai apoi trupul însîngerat nu mai 
putea fi văzut, o mulțime compactă de oameni ridicînd zid 
în jurul victimei; el nu reţinuse nici măcar că agresorii se 
urcaseră într-o maşină şi se făcuseră nevăzuţi spre Chigi, îmi 
venea să rîd cu hohote şi să fac nu ştiu ce pe declaraţia lui: 
mai tirziu, polițistul l-a lăudat pentru mărturia lui, filfiindu-mi-o 
pe dinaintea ochilor şi reproşindu-mi că n-am fost deloc la 
înălțimea împrejurărilor cu cele cinci rînduri căzute pe care 
le scrisesem. 

Din ce se alcătuiesc visele şi cum se explică oare că elemente 
în veci necunoscute, ca spre pildă o motocicletă cu ataş, tot 
apar în visele mele, m-ai întrebat din apele visului, şi eu ţi-am 
răspuns că astăzi legile visului sînt perfect cunoscute, dacă 
vrei. le poţi programa, visează urît doar cei înclinați să deguste 
genul, în fine, ofițerul cu trese galbene, adevărat mareșal, 
afirma plimbîndu-se prin fața meselor noastre că Italia e o 
ţară încîntătoare, însă oamenii lasă de dorit, ce departe am f, 
spunea, dacă s-ar opera un transfer de suedezi în peninsulă, 
lui i-ar conveni să se ducă în schimb, clima i-ar face bine într-o 
ţară cu rege şi premiu Nobel, oricum guvernele, femeile și 
martorii oculari ar fi cu credință, dar scrieţi, spunea, nu vă 
feriţi de descrieri şi cuvinte alese, ca turiști nu duceţi desigur 
lipsă de fantezie, domnul şef al brigăzii mobile apreciază stilul 
colorat, are de unde împrumuta cînd i se cer interviuri şi, 
trebuie să cădem cu toţii de acord, reportajele şi interviurile 
întreţin starea de bunăstare, altfel ne-ar ocoli turiştii și s-ar 
duce să îngroaşe bugetul leneșilor de spanioli, scrieți că agre- 
sorii s-au topit ca gelata, tînărul ucis trebuie să fi făcut vreo 
gaură în cer, nu moare omul fără să fi produs ilegalităţi, ca 
aiurea... N-am dat curs sfaturilor poliţistului, cu toate astea 
am notat, în cinci pagini compacte, farmecul porumbeilor 
zburînd în cercuri deasupra acoperişurilor de olane, am lăudat 
iscusinţa vechilor edili, care plantaseră în marginea pieţei o 
fîntînă cu adevărat minunată, am analizat pe scurt programele 
muzicale pe care le urmărisem, arătîndu-mă nedumerit de faptul 
că muzica de spinetă lipsise cu totul (scăpare? subapreciere, 
lipsă de instrumentişti?). Simţeam, scriind mărunt şi neinspirat, 
că sentimentele mele s-au colorat cu culoarea sîngelui risipit, 
şi, vrînd să le temperez, puneam de la mine o grămadă de 
situaţii, o îmbrăţişare a unor tineri, în văzul lumii, în plină 


173 


zi, cearta a doi uncheşi, încheiată cu ameninţări cu bastonul, 
trecerea a două căprioare violent machiate de la un magazin 
la maşina luxoasă care le-a înghiţit, hîrtia se dovedea mereu 
puţină, Jenică terminase relatarea lui şi eu mai aveam încă 
multe de declarat. Adormiseşi, dormeai senină şi eu continuam 
să mă rezum la ceea ce era mai important, ajunsesem la a 
zecea pagină şi încă nu intrasem în miezul chestiunii, dar, 
către încheierea cam abruptă, începeam să cred că scena nu 
avusese loc în piaţă, asta era o variantă-cursă propusă de şiretul 
poliţist, scena se petrecuse, cum şi Jenică Brustureanu remarcase 
în declaraţia lui, la gară, în uşa restaurantului, îndată după ce 
băusem limonada, cu care ocazie am spus: cămaşa aceea albă 
a fost scrobită şi călcată de mîinile unei mame iubitoare! 
Probabil că exclamaţia asta am strigat-o, pentru că ai tresărit 
şi mi-ai spus prin somn să las lucrurile să se limpezească, 
lasă-le pe miine, atunci totul îţi va părea limpede, mai ales 
dacă te vei consulta de dimineaţă cu Jenică Brustureanu, faceţi 
împreună ordine, acum e foarte tirziu, noapte bună... 

Azi lucrurile sînt mai limpezi, ai avut dreptate: nu, faptele 
nu s-au petrecut aşa cum ţi le-am povestit aseară, aseară eram 
obosit, mă scoseseră din minţi nişte tablagii din Colentina, 
căutasem toată ziua un peruchier de la operă, acum sînt în stare 
să-ţi povestesc totul extrem de coerent, ca Marțian D. Octavian, 
acum ziua străluceşte, iar coafura ta e minunată, peruca e 
într-adevăr o soluţie, m-ai întrebat dacă limpezimea se datorează 
lui Jenică Brustureanu, eu am izbucnit în hohote spunîndu-ţi 
că individul e o născocire a mea, aseară puteam inventa şi 
cercul polar, m-ai întrebat dacă nepotrivirile şi confuziile 
de-aseară nu veneau de la faptul că nu mă sprijn pe nici un fel 
de dovezi, de unde chiar impresia că acea scenă sîngeroasă 
n-ar fi avut niciodată loc. Am sărit ca ars, replicîndu-ți că 
mergi prea departe, eu citesc toate ziarele italieneşti, am ajuns 
cu lectura lor în iunie 1931, şi dacă nu găsesc ceea ce caut, 
citesc lucruri încă neîntîmplate, iau act de întorsăturile posi- 
bilului, am tehnica mea, tot ce pot spune este că lucrurile se 
împlinesc cu timpul întocmai, secretul stă în perseverenţă, 
în nădejde... Uciderea tînărului de care ţi-am vorbit a avut 
loc la 15 august 1947, la orele 18,43, pe calea Văcărești... 

Versiunea adevărată, dacă îți aminteşti, ţi-am povestit-o 
acum doi ani, era o seară de octombrie, întîrziasem la tine 
citind Bacovia, ne venise o mare poftă de cîntecele ploii, de 


174 


clavire. M-ai rugat să-ți vorbesc despre viitorul nostru, ţi-am 
răspuns că viitorul doi îmi este mai agreabil, gluma te-a supărat, 
te-ai trîntit cu faţa în perne şi ai plins, atunci am presupus că 
ai nevoie de lacrimi pentru că te exasperase coafura, faptul că 
nu puteai împleti un coc asemenea celui admirat la seminarul 
lui Vianu, am încercat să te împac, ţi-am prezis, cu o certitu- 
dine care acum mă sperie, că va veni într-o zi moda perucilor, 
atunci totul se va simplifica, mi-ai răspuns că aşteptarea îna- 
poierii mele din oraş te exasperase... 

Vine o clipă, ca o pasăre, cînd o amintire anostă, o întîmplare 
de demult, o expresie poate scoate din încurcătură un bărbat 
şi o femeie care se iubesc, e un fel de descurajare a imediatului, 
şi aducerea în prezent a întîmplării de odinioară primenește 
văzînd cu ochii culoarea încăperii, cuvintele încep să se legene 
într-un lichid rarefiat, apoi, pierzindu-şi greutatea, se resfiră 
şi plutesc ca bulele de aer desprinzîndu-se de pe pereţii unui 
vas lovit. Atunci, în acel octombrie, ţi-am povestit cum, 
obosiţi de regulile scandării latine, parcurse destul de anevoios 
în sala neîncălzită a Bibliotecii universitare, ieșisem cu Matei 
Iliescu să luăm puţin aer şi urcam leneş calea Văcăreşti, dar 
pe cînd tocmai intram, pe înserat, în strada colonel Orero, 
întrebîndu-ne ce va fi făptuit colonelul de fusese condamnat 
să stea crucificat pe zidurile străzii, am văzut apropiindu-se 
două grupuri de tineri, unul grăbind spre staţia tramvaiului 16, 
celălalt traversînd spre parcul răscolit cîndva de două bombe, 
în timpul războiului. Matei era de părere, şi argumenta cu voce 
răsunătoare, că violența are darul de a se acumula ca apele 
într-un bazin, îngăduind lungi perioade de linişte, după care, 
prilejuindu-se un război sau o răzmeriţă, îşi dă drumul în modul 
cel mai previzibil cu putinţă, că, slavă Domnului, omenirea a 
consumat în ultima conflagrație toate tipurile de violenţă şi 
ne putem bucura, generaţia noastră şi poate următoarea, numai 
de ani senini, eu păşeam în acest timp pe trotuarul fulgerat 
de crăpături adînci, îl ascultam cu atenţie, treceam spre Nerva 
Traian ca pe drumul ce duce în paradis, cînd grupul din parc 
trecînd în urma noastră, tăcut, înnegurat, şi-a încetinit mersul 
şi s-a îndreptat spre cei ce aşteptau tamvaiul. 

Ai fost de părere să deschidem din nou uşile batante spre 
balcon, ca să iasă fumul ţigărilor aprinse una după alta, am fost 
de acord, dar cînd ai înaintat spre ușă, i-am văzut pe cei din 
parc traversînd, după care, în clipa cînd întorceai mînerul 


175 


uşii, am văzut cum unu! din tineri se aruncă asupra unei cămăși 
albe, foarte îngrijit călcată, cum răsuceşte în. mînă un cuţit 
Jucitor, cum cămaşa cade însîngerată pe trotuar, Matei Iliescu 
zîmbind cu înţeles: nu putea fi decît o plată a conturilor, a 
spus el, aşa cum scriu adesea ziarele, vremile de pace şi senin sînt 
prielnice afacerilor, spunea, sprijinindu-şi spusele pe argumentul 
că noi, ca şi italienii, vezi Cellini, tot cu d-astea ne ocupăm în 
răstimpul dintre două conflagrații sau dintre două iubiri... 

Ne aflam în umbra colonadelor cu multe portice şi scări, 
mai încurcate decît labirintul, și Matei a întors capul şi, re- 
marcînd magnifica întindere a ramurilor unui copac, a dezvoltat 
părerea lui că ele se desfac asemenea continentelor în apele 
largi ale oceanului, dacă nu de-adevărat, măcar pe hartă, şi 
trebuie să fim de acord că în secolul nostru hărțile sînt aproape 
fidele, deocamdată la scară redusă, pentru a ne obişnui ochiul 
cu suprafeţele şi formele, urmînd ca mai târziu să fie desenate 
la scară mai mare, atît de întinse şi atît de fidele încît să poţi 
înveli cu ele întreaga planetă, America de hîrtie peste America, 
Corsica de hîrtie exact pe muchiile Corsicii de dedesubt, 
rămînînd jur-împrejur destul spaţiu albastru pentru apele 
mării, dar roşul sîngelui se şi revărsase pe piepții cămășii, 
tînărul vrusese să replice cu o lovitură, jalnic gest descentrat 
de durerea din piept. Cineva strigase poliţia. 

E o poveste încurcată, ai spus, eşti obosit ca şi ieri şi nu ai 
ieşit de sub impresia crudă a faptului, pentru asta e nevoie de 
timp, dealtfel nici n-am prea fost atentă, ai spus, m-am tot dus 
în balcon, căci uşa se tot lovea, la un moment dat, pe cînd 
îmi spuneai că Jenică Brustureanu nu există în realitate, am 
fost răpită de o scenă ce se petrecea în stradă, se pare că un 
tînăr care locuieşte la doamna Precup a fost accidentat, i-am 
văzut cămaşa plină de sînge, doamna Precup striga să fie adusă 
poliţia. Să lăsăm istoria asta pentru altădată, ai spus, vor veni 
cu siguranţă zile cînd nu vom avea un subiect convenabil, 
scena de la Siena cade oricînd bine, doar ştii că mă pasionează 
subiectele tari... O, dar sînt întîmplări dure în fiecare. zi, 
ţi-am replicat, citesc în continuare ziarele italieneşti, între 
timp am înaintat cu lectura pînă în septembrie 62, lucrurile 
nu s-au schimbat, aş putea afirma că scena care mă chinuie 
de atiţia ani s-a complicat şi că fiecare zi îmi aduce în amintire 
împrejurări noi, ignorate din nu ştiu ce cauză, am spus. Uită, 
mi-ai spus, uită, cum şi eu am uitat incidentul din casa Precup, 


176 


numai după ce ai uitat totul poți recompune adevărul. Glumeşti ! 
am spus. Nu glumesc, ai spus. 

Ai deschis albumul cu fotografii, ai închis (sau ai deschis) 
uşa dinspre balcon şi, așezîndu-te pe divan lingă mine, m-ai 
rugat să-ţi povestesc cum am escaladat vara trecută nordvandul 
Pietrii Craiului, am fost bucuros să trec la subiecte pe care 
Marțian D. Octavian le ratează lamentabil, am început cu: 
era într-o luni, grupul nostru..., muntele ne întîmpina cu 
fruntea înnegurată. .., lăsasem în urmă, de o jumătate de oră, 
cabana. .., cînd m-a durut ca o lovitură de pumnal imaginea 
veche a crimei de la Siena şi, înlăturînd cu un gest hotărît peruca 
uitată pe capacul pianinei, am strigat: nu, crimele fără explicaţie 
sînt o invenţie a timpurilor mijlocii, lucrurile nu s-au petrecut 
aşa cum ţi le-am povestit aseară, acum totul s-a limpezit, iată 
sîmburele din care a crescut mizerabila mea obsesie! Şi, am 
început să povestesc, limpede şi curgător, aşa cum povesteşte 
un combatant întors ieri dintr-un asediu: urcasem o zi întreagă 
Valea Frumoasei, cîntată de Sadoveanu, străbătusem peisaje 
fermecate, ajunsesem într-un tîrziu în satul de oieri Jina, vecin 
Poienii Sibiului, eram frînt de oboseală, curelele rucsacului 
îmi răniseră umerii, bocancii îmi opăriseră tălpile, vederea îmi 
ardea în orbite, o așezare omenească, după singurătățile pădurii, 
îmi apărea întărită şi sigură ca o cetate italiană. .. De la primărie 
mi s-a indicat o adresă unde să înnoptez, o femeie tînără a 
deschis o uşă grea, m-a condus într-o cameră largă, cu pereţii 
acoperiți pînă. sus cu velințe înflorate, femeia tăcută mi-a 
aşternut un pat înalt, pe care tronau trei perne mari ardeleneşti. 
Am mulțumit, am vrut să rămîn singur, ochii negri ai gazdei 
m-au țintuit lung şi femeia mi-a pus întrebarea dacă nu vreau 
să cunosc, înainte de culcare, măcar ulița principală a satului 
ei. E întuneric, sînt foarte obosit, i-am spus eu, mîine îmi 
rămîn două ore pentru a colinda prin sat, acum, dacă s-a încheiat 
războiul, timpul va fi din nou darnic cu mine, sper ca somnul 
să-mi stingă în urechi comenzile militare, urletele bateriilor de 
artilerie, şi, dacă nu are un logodnic, sau un iubit, sau o mamă 
care să-i interzică să mă însoțească, voi fi bucuros să o iau 
drept ghid, satul îmi va rămîne o amintire dintre cele mai 
încîntătoare. S-a retras, am început să mă dezbrac, dar o poftă 
nebună de aer şi de oameni mi-a schimbat gîndurile: tînăra 
femeie aşteaptă de mulți ani un bărbat de aiurea, e foarte pro- 
babil că nimeni n-a venit s-o scoată din singurătatea ei, ştiu ce 


177 


cumplită e singurătatea, trebuia să nu-i refuz plimbarea... 
Am deschis uşa dinspre prispă, frumoasa tînără mi-a ieşit 
înainte, mi-a spus că era convinsă că nu voi dormi, sîntem 
oameni care am văzut şi pătimit multe, cu siguranță avem ceva 
să ne spunem... 

Am ieşit în uliţă, am mers o vreme tăcuţi, i-am simţit 
mâna uşoară pe brațul meu, am întrebat-o dacă trăieşte de mult 
singură şi ea a înclinat din cap, mi-a cerut apoi să trecem pe 
partea cealaltă a drumului, spre a nu da față cu un grup de 
oameni ce întîrziau în preajma cîrciumei cu oboanele pe jumătate 
trase, am traversat neîntirziat, mi-a spus că familia i s-a risipit, 
părinţii lucrează la Sibiu, vin acasă mereu mai rar, fraţii s-au 
mutat la Bucureşti, la Braşov, vremea măritişului a cam trecut, 
a jurat să rămînă paznic al casei şi al unui loc dumbrăvit, acum 
cînd s-a încheiat războiul se gîndeşte că ar trebui să-şi întemeieze 
şi ea un rost al ei... 

Vorbea tot mai precipitat, mai însufleţit, trecea repede 
de la vechi amintiri legate de locurile pe care le străbăteam, 
şi pe care, mi-a făcut impresia, nu le revăzuse de mult, la 
imaginile îngrozitoare ale războiului; omenirea s-a săturat de 
sînge, a spus, lumea are atîta treabă și e tîrziu, a spus, dacă 
ar fi după ea, n-ar ţine seamă de nici o lege şi ar umple întreg 
satul cu prunci şi flori, e încă tînără şi încă nu e foarte târziu, 
a cunoscut, a spus, un soldat care mergea spre front, îmi 
semăna, a înnoptat, tot așa, o singură noapte la ea, după care 
n-a avut niciodată veste, singura dovadă că a trecut prin Jina 
era o păpuşă de ghips, pe care o păstrează sub icoană, o cumpăra- 
seră de la Poiana, unde se plimbaseră împreună, în dimineaţa 
despărțirii, acum ea crede că trecerea mea pe-acolo poate fi 
un semn, cine ştie... 

De la un timp, pe urmele noastre am auzit paşi, întorcînd 
capul am zărit cîteva siluete de tineri pășind greu, ea mi-a 
cerut să traversăm din nou, cîrciuma tocmai s-a închis, poate 
cineva şi-a băut mintea, a spus, oamenii au suferit şi suferă, 
dacă ea ar fi băut, poate ar fi uitat... 

l-am auzit țipătul, i-am văzut braţele albe apărîndu-se, 
am văzut-o desprinzîndu-se de mine şi alergînd în susul uliţei 
luminate de un petromax, fuga ei m-a umplut de silă, cao 
trădare; abia după ce s-a pierdut în bezna în care dispăruseră 
agresorii, mi-am dat seama că umărul meu stîng îmi e amorţit 
şi că sîngele mi-a năclăit cămașa... Era o cămașă nouă, o 


178 


purtasem în raniţă tot timpul războiului în nădejdea că mă va 
apăra şi o voi putea îmbrăca la înapoiere, mi-o cususe cu dragoste 
mama, cînd o aşezasem în cufărul de recrut, mama era încre- 
dinţată că nu voi apuca să învăţ a ucide oameni, spusese: nu 
vei trage în tineri ca tine, ce vină au ei? războiul se va încheia 
curînd... 

Ai o coafură superbă, pieptănătura asta simplă îți vine de 
minune, marile descoperiri sînt la îndemîna oricui, e nevoie, 
desigur, de puțină inspirație, m-ai întrebat adineaori dacă 
despre tînăra din Jina am mai avut vreo ştire... Nu-ti pot 
răspunde la întrebare, povestea asta dureroasă nu trebuie să 
aibă sfirşit... 

29. ...în cămașă... Asemenea povestirii prezentate 
mai înainte, interpolată în text de însuşi autorul istoriei, și 
aici apar situații şi chiar detalii indicînd originea carpatină a 
împrumutului. Dacă, în alte părți ale planetei, războaiele se 
poartă în uniforme dintre cele mai sofisticate — cămăși de 
zale, pieptare din piele de bou, coifuri şi harnaşament cu anumită 
pondere şi cu gabarit corespunzător, — de la Drina spre Levant 
sînt de întîlnit la beligeranți costumaţii preponderent lejere 
(să amintim sandaua simplă şi cămeșoaia nu lipsită de o croială 
suplă a fenicienilor, perşilor etc.), uniforma evoluînd — către 
marele ocean al liniştii aurorale — pînă la o subţire centură 
de rafie de care stă spînzurată sabia şi, la cei înstăriți, o pelerină 
de mătase potrivită mai curînd momentelor de după baie 
decît ca veşmînt. 

Se aminteşte adesea despre un general al lui Frederic cel 
Mare, care a fost surprins gol de reporteri. Cortul său de 
campanie fusese strîns peste noapte de geniștii prea grăbiţi, 
înaltul ofiţer trebuind să alerge în luptă aşa cum îl făcuse mamă-sa, 
doar cu cîteva decoraţii în mînă, distincţii de care avea nevoie 
spre a aduna şi altele. Şi, se spune, a obţinut ceea ce îşi dorise, 
inclusiv moartea glorioasă, 

În cămașă și în piciorul gol, lupta apare mai puţin specta- 
culoasă, în schimb se dovedeşte mai mobilă şi mai eficace, cu 
singura condiţie: să nu fie de faţă femei, copii şi bătrîni, per- 
soane faţă de care combatanții pot încerca unele complexe, ce 
se resimt îmediat în scăderea puterii de foc... 

30. ...s-a scris procesul-verbal. Cronicile militare vorbesc 
destul de frecvent despre bucătari, frizeri şi preoți de campanie, 
chiar despre vivandiere, mai niciodată despre întocmitorii 


179 


proceselor-verbale, lucru cel puţin ciudat. Şi totuşi puţine 
bătălii asupra cărora să nu fi vegheat secretarii! Faptele de 
arme se aseamănă în multe privințe cu luările de |cuvînt: in- 
troducerea, dezvoltarea şi încheierea se succed şi într-un caz 
şi în celălalt ca în manualele clasice de retorică, rar două inter- 
venţii în acelaşi timp. Martori ai marilor bătălii relatează că, 
în primele rînduri, acolo unde se fac schimburile cele mai 
active de lovituri şi unde se înregistrează cele mai teribile 
explozii şi masacre, un modest secretar sau grefier înfruntă 
eroic primejdiile, şi aşezat la măsuţa lui, scrie mărunt ce se 
întîmplă, cine pe cine loveşte, şi cum, şi cât, subliniază părțile 
remarcabile, laudă pe eroi şi-i încondeiază pentru vecie pe 
leneşi, laşi sau tilharii de cadavre. Unul dintre grefierii iluștri 
ai timpului său, pe nume Johannes Homer, şi-a pierdutchiar 
vederea în mijlocul bătăliei pentru Troia. Un altul, Arbaletto 
Compagni, s-a văzut răsturnat de iureşul cavaleriei vrăjmaşe 
şi cu greu şi-a regăsit pana, călimara şi sugativa în maldărul 
de obiecte rămase pe cîmpul de luptă. Se vorbeşte în cancelarii 
şi despre un al treilea grefier de front, Hanibal Scribul, care 
n-a făcut cinste oastei pe lîngă care activa, dovedindu-se prea 
pasionat de cele ce se petreceau sub ochii lui: cînd un soldat ina- 
mic s-a apropiat de pupitrul său, el şi-a abandonat uneltele, 
a înşfăcat o jordie rătăcită pe un dîmb şi, învîrtind-o în aer, 
l-a lovit mortal nu numai pe rătăcit dar şi pe un comandant 
de escadron, înclinînd balanţa victoriei de partea armiei sale. 
Juriul a contestat biruinţa, considerînd-o birocratică, numele 
grefierului s-a acoperit de ocară, căci în război sînt permise 
toate schilodirile şi atrocitățile, în afară de intervenţia per- 
soanelor întrate în arenă lateral, din cancelarii şi tarabe. Oraşele 
şi satele populate de persoane civile pot şi trebuie să fie rase 
de pe suprafaţa pămîntului — sistematic, în adîncime —, cînd 
atacatorul crede a vedea în particularii ascunşi prin poduri 
şi pivnițe, prin hambare sau tranșee private, participanţi 
virtuali la conflict. 

Referirile rare ale cronicilor la secretari şi grefieri ar putea 
avea două explicaţii: 1. dezvăluirea numelor şi identităţii 
celor ce scriu despre viață şi moarte, despre cursurile sinuoase 
ale împlinirii şi izbînzii oamenilor prin sabie, ştrangulări, 
torturi, trădări şi incendieri grandioase ar putea scădea auto- 
ritatea destinului, care trebuie să rămînă categorică şi, mai ales, 
inatacabilă, căci una este să credem că toate cele făptuite sînt 


180 


rezultatul hotăririi necesității și a zeilor, şi alta să ştim că 
lucrurile au fost aranjate de un grefier priceput în a aduce toate 
din condei; 2. oricît de iscusit s-ar dovedi scribul, procesul- 
verbal pe care el îl întocmeşte e, în fond, o simplificare litera- 
turizantă şi nimeni nu-şi poate lua răspunderea că gravele 
consecințe ale bătăliilor — robia, jaful, răzbunarea pe toți şi 
pe fiecare dintre cei învinşi, pedeapsa prelungită dincolo de 
termenele rezonabile, modificarea hărților şi redistribuirea 
teritoriilor, regruparea, revanșa, amenințările cu forța și recur- 
gerea din nou la arme etc. — decurg din scrisul mai mult sau 
mai puțin buimac al unui secretar buimăcit de urale, comenzi 
militare, vaiete de răniți şi de alte zgomote, printre care nu pe 
locul ultim se află bubuitul armurilor, al proiectilelor, al 
fuzeelor. Toate aceste consecinţe trebuie să apară drept creația 
lui Dumnezeu, să cadă printre ruine cu putere de lege, să cutre- 
mure conştiințele şi să îmblînzească moravurile ca un alt Nou 
Testament, să determine o reorientare radicală a cursului vieții 
pe pămînt. Or, dacă acestea ar urma scriptele unui proces- 
verbal, fie el genial, tîrguielile nu s-ar mai stinge, învingătorii 
şi învinșii l-ar scoate din fundul pămîntului pe individul care 
a notat ce a notat, l-ar trage la răspundere pentru formulele 
stereotipe cu explozie perfidă, pentru subtilitățile de plumb, 
eroismul şi laşitatea ar primi calificative, ca la şcoală, ba mai 
rău, s-ar limpezi o mie de situaţii confuze și aberante, s-ar 
restabili — prin reconsiderarea detaliilor — o grămadă de 
adevăruri, alte conflagrații ar deveni imposibil de declanșat. . . 
Dar cine are interesul ca istoria să stagneze şi vitejia să se depre- 
cieze? 

Părerea celor mai mulți comentatori este că scribii cîmpurilor 
de luptă e bine să tacă, să se mulțumească cel mult cu un scurt 
rezumat al faptelor, să accepte ca numele lor să fie îngropat 
odată cu sutele și miile de morți ale bătăliilor consemnate. 

În text, referirea la procesul-verbal urmăreşte să afirme că 
altceva e în timp de pace, cînd actele dure ale oamenilor îm- 
potriva oamenilor urmează să fie înregistrate cu cea mai mare 
grijă, prin cuvînt putind fi justificată însăşi crima, lucrurile 
dezordonate ale realității dovedind o regularitate şi un stil 
ales prin intermediul scrisului consemnativ. 

31, ...prin superioritatea lor numerică... Vezi nota 15. 
Se poate adăuga că Anonimul, trăind într-o lume a statisticii 
şi anonimatului cantitativ, nu poate scăpa de obsesia numerică. 


181 


Moartea lui Procopius putea fi pricinuită foarte bine de o 
gripă spaniolă. 

32, ...cucerită și recucerită. Ceea ce se şi face spornic, 
din timp în timp. Spusele soldatului Diodor sînt adevărate, 
nu se precizează însă nicăieri de unde trebuie luat continentul 
de toarte spre a fi răsturnat şi nici modul în care trebuie să se 
clătească recipientul după întrebuințare. 


33. ...dealuri sileziene... Pe care filozoful Kant le 
privea cu un binoclu nemțesc, căruia îi lipseau o lentilă şi 
suportul. 


34. ...tată bun al înaltei Himalaia şi al cochetelor 
Antile... Comparaţie de acută pătrundere strategică, vrind să 
spună că Europa n-a fost niciodată mamă, că ea, ca şi Roma, 
se face răspunzătoare doar de exportul armelor... Europa 
văzută ca un tată e o idee de o plasticitate vie, pregnantă, 
bărbătească. 

35. ...Indiile dulci şi aromate... Afirmaţie inexactă: 
rivnită şi gustată de Alexandru cel Mare, doar India occidentală 
s-a dovedit agreabilă la gust. Aroma mirodeniilor a ameţit 
multe capete şi a pervertit conştiinţe pretins incoruptibile. 

XXII. Oamenii citiseră cu mare interes şi relatarea adu- 
nării de primire a celui aşteptat, faptele fuseseră consemnate 
cu multă, multă exactitate, ceea ce dovedea că ziariştii fuseseră, 
într-adevăr, profesionişti, Reieșea că, îndată după sosirea 
aceluia, iritarea şi oboseala tuturor dispăruseră ca prin farmec, 
că discursul se va bucura de o mare şi vie atenţie. 

Scoţindu-şi din buzunarul redingotei ochelarii pince-nez, şi 
ştergîndu-i cu batista, noul-venit dăduse să se înţeleagă că nu va 
ezita să pronunţe cuvîntul potrivit. Acesta era: « Domnilor. .. » 

XXIII. « Domnilor, spuse el, plugul şi suveica, şi cazanul 
cu aburi, şi dosarele încopciate, și eprubetele bine rînduite, 
şi fanfara, şi maşina de tighelit, şi rindeaua, şi foarfeca cu 
echer, şi creta colorată, și smîntinitoarea, și avionul cu piston 
acţionat de mînă, şi ghergheful cu patru şine, şi maşina de 
călcat cu mangal, şi diligența cu patru armăsari înaintaşi, şi, 
iertaţi-mă, chiloţii pluşaţi, cu corsetul pendinte, şi vagonul pe 
boghiuri, și cureaua de transmisie, și biblioteca savantului, 
şi peştele preparat rasol, cu lămîie, şi abacul, şi onomatobeea, 
podoaba retoricii, şi registrele cu partizi, şi extracția sării cu găleata 
şi cu ocnași, şi raportul dintre numărul turmelor de oi şi suprafaţa 
pășunilor, precum şi unele acte de corespondenţă comercială şi 


182 


jurisprudenţă civilă — ei bine, o bună parte a ustensilelor şi 
mijloacelor civilizaţiei noastre încep să nu-și mai aibă rostul. 
Cele mai multe şi-au pierdut de pe acum capacitatea funciară 
de a ne face fericiţi. Tehnica în continuu progres ni le redă, 
pe zi ce trece, mai desuete, mai inoperante... 

XXIV. Ne aflăm la cumpăna a două veacuri importante 
— continuă vorbitorul, după ce, cu aceleaşi cuvinte, dar puțin 
diferit, textul apăruse asemănător în ziarul aflat acum în mîna 
tuturor — veacul ce se încheie s-a dovedit întunecat, bîntuit 
de cumplite molime și catastrofe naturale, de războaie oribile 
şi de suspiciune. Veacul care începe (nu mă obosesc să-i mai 
dau un număr, cine are interesul să tot sporim icsurile?) ne 
oferă spectacolul unei expansiuni extraordinare a tehnicii în 
toate domeniile civilizaţiei, artelor şi meseriilor, ocultismului şi 
statisticii. Spre deosebire de secolul trecut, întunecat, bîntuit 
de molime și războaie cumplite, măcinat de pesimism şi contra- 
dicţii, secolul pe care-l inaugurăm se va dovedi luminat, carac- 
terizat printr-o sănătate deplină, prin optimism, armonie şi 
extravaganţe multilaterale. 

Priviţi fotografiile voastre de familie din tinereţe: atmosfera 
e fumegoasă, galben-cenuşie, apăsătoare, cei dragi apar în ele 
puțini și palizi, înconjurați de obiecte inutile, sărace și poso- 
morte. Altceva vă oferă vremea care începe: iată, în afară de 
bunicii în perfectă stare de sănătate, aveţi în preajmă adevărate 
cete de rubedenii — veri și cumnaţi, mătuşi şi fini, precum și 
copii, încurajați prin radio şi prospecte să crească și să înveţe... 
Ei umplu spectaculos cadrul cu zimbetul lor elevat... Toţi sînt 
bine îmbrăcaţi, gata de-a urca în Turnul Eiffel, pe transatlan- 
tice, în avioanele supersonice. lată catalogul B.M.W., alegeți, 
comandaţi! 

La îndemînă vă stau azi canapele confortabile, covoraşe 
cu frumoase motive naţionale, etajere încărcate cu flori, mese 
îmbelşugate, în jurul cărora se stă de vorbă şi se înalţă pahare 
pline, în timp ce se cîntă şi se vorbeşte mereu la aparate audio- 
vizuale şi se face haz. Înainte nu se spuneau poezii, o tăcere 
tristă copleșea pe cei doi tineri îmbrăcaţi în miri; acum, cinci 
sau şase fetițe elegante şi vreo cîţiva băieţași îmbrăcaţi în 
marinari sînt gata să se împingă în faţă ca să recite admirabilele 
balade ale barzilor noştri, cu acompaniament de ghitare elec- 
trice, iar o mătuşă aleargă la supermarket să vă cumpere tat ce 
doriţi, inclusiv marţipan. 


183 


XXV. Amintiţi-vă cum se strica înainte vremea: pe cer 
se adunau nori groși, reci, și îndată se şi stîrnea din senin fur- 
tuna îngrozitoare. Smulgea acoperișuri, lovea cu grindină grădinile, 
forma puhoaie şi inunda ulițele, prăvălind în furia ei nebună 
garduri, hambare, poduri, casele bieţilor creştini. Viltoarea 
înghiţea hulpavă vietăţile curţii, ploaia uda la piele cîţiva 
servitori neplăcuți lui Dumnezeu, care făceau imediat pleu- 
rezie. Deschideţi acum fereastra: ei, ce părere aveţi de admira- 
bilul peisaj pluvios ce vi se deschide îmbietor în faţă ? Plafonul 
de nori e compact, reținut pastelat, pînze cuminţi de ploaie 
pulverizează binefăcător pămîntul receptiv, revigorînd vege- 
taţia, purificînd aerul, răcorind pavajul. Într-o jumătate de 
oră, admirabilul lichid se distribuie raţional asupra cîmpiei şi 
o spală, şi o stimulează, și îi înviorează culorile, ca într-un 
tablou semnat de Vînătoru. Nu va trece mult și ciclul ploaie | 
evaporare | condensare | şi iarăşi ploaie | se va simplifica, 
împuţinîndu-se etapele ce încarcă preţul de cost. Marea și 
ghețarii vor trimite direct în robinet apa proaspătă, desalinizată, 
aseptică, cu săpunul dizolvat corespunzător în lichid. Servitorii 
se vor spăla la duș, ca şi voi, folosind discret şi recunoscător 
samponul, în subsolurile rezervate lor, în rezervaţiile afectate 
în suburbii... 

XXVI. Dar animalele? Sălbatice şi singeroase, haitele 
de lupi ieșeau adesea din pădurile mirosind a hoituri şi mucegai, 
năvăleau în sate, sfişiau vite şi păsări, distrugeau bunurile 
cu greu agonisite. Omul neprevăzător era pîndit din ierburi de 
șerpi veninoși, de urși înfuriaţi, de rîsul cel hidos și de colții 
vulpii cele viclene. Păpădia clocea malarii, iar crizantema, 
perfida, împrăștia în jur miasme de iperită şi oţet aromatic. Întregul 
secol de tristă amintire, lat cît evul mijlociu, e sfişiat de urletul 
fiarelor și de țipătul sinistru al păsărilor de pradă, de unde şi 
necesitatea vînătorilor ce încercau să împuţineze fauna, să 
diminueze amenințarea și să ofere libretiștilor subiecte triste 
pentru operete vesele. Hiena circula în cupeu. Se putea vorbi 
pe atunci de un sistem de asigurare a persoanei, despre ajutorul 
de șomaj, despre inviolabilitatea casetei intime ? 

Pădurea de astăzi este un sanctuar liniştit şi ospitalier, 
animalele răutăcioase de altădată şi-au reprimat agresivitatea 
şi și-au cizelat manierele: lupii, urșii, vulpile, înşişi șerpii, 
în bună parte şcoliți şi, oricum, cu o conştiinţă cetăţenească 
mai luminată, şi-au luat locul |cuvenit în grădina zoologică, 


184 


unde, în cuşti bine ferecate, numerotaţi şi clasificați după 
nomenclatura binară, se ocupă de problemele actuale ale cererii 
şi ofertei, de şarpele monetar, de combaterea terorismului, şi 
răgazul le conferă aere de pașnică, superbă autoritate și dis- 
tincţie. După cum vedeţi, eu vin cu fapte, nu cu amăgiri... 
Şi nu ne desparte decît un deceniu pînă ce fiarele cu blănuri 
frumoase ne vor livra de bunăvoie podoabele lor atît de îndrăgite 
de femei, protecția epidermei lor fiind preluată de pungi de ma- 
terial plastic ieftine, de bună calitate... 

XXVII. Dar priviţi mai atent fotografiile de odinioară: 
printre copacii de carton ai tinereţii voastre abia se zăresc crene- 
lurile unor castele căzute în paragină, o lună ostilă le luminează 
pieziş. Scîrba şi spleenul ridică ţeava pistoalelor la inimă şi 
tîmplă, se sinucid mii de nevinovaţi, vinovaţi doar de delictul 
de port-armă. Acum, în spatele vostru şi al familiei, se disting 
case mari, cu etaj, parcuri largi, pe gazonul cărora joacă coarda 
o mulţime de copii, golf o mulţime de tineri, în chioșcuri îşi 
etalează toaletele femei frumoase, pe bănci stau cuminţi, hieratici, 
tineri îndrăgostiţi, în costume cadrilate (ei), în rochii spumoase 
de muselină, cu juboane abia bănuite (ele), în timp ce prin 
desişul boschetelor trece trenul electric pufăind, spre Viena, 
spre Chicago. Şi pretutindeni — ofiţeri chipeși, toţi generali şi 
mareșali, cu trăsăturile lui John Wayne, cu epoleţi strălucitori 
şi brandenburguri bogate, privind visători o lume fără conflicte 
majore, aşteptînd nerăbdători începerea  valsului imperial, 
bucuria căpităneselor. Nu vă cuprinde ruşinea revăzîndu-vă 
cu cincizeci de ani în urmă, desculți lîngă vaca părinţilor, 
strîngînd în mînă un cocean de porumb, răscolind deprimaţi 
praful drumului ? Și nu deplingeţi soarta bunicului care, abia 
înapoiat din războiul cu turcii, îşi transporta în carul cu boi 
costelivi bălegarul spre ogorul pustiit de o vară nemiloasă, 
tremurînd de spaimă să nu-i mănînce turcul urzicile preparate 
pentru amiază, franţuzul ciupercile rezervate pentru cină şi 
pravoslavnicul terciul reîncălzit pentru micul dejun al sărbătorii 
care se apropia ? 

36. ...depe tava cealaltă a mapamondului... Gogoşile 
din aluat, la care se face aici referire, nu sînt lucrul cel mai 
delicios de pe platforma sudică a planetei. Cititorul este liber 
să înţeleagă prin acest termen aurul, diamantele, platina, cro- 
mul, arama, zahărul pudră ce se depune pe trestia industrială, 


185 


uleiul de arahide şi diversele condimente ce intră în compoziţia 
supei la pachet. 

În treacăt fie spus, ornamentele culinare dure (piperul, 
boiaua, usturoiul) n-au fost mai puțin căutate decît substanţele 
dulci. Popoare străvechi, ca etruscii, cîntau luna în termeni ce 
nouă ni se par de neacceptat: «O, tu lună de muștar, cătrăneşte- 
mi sufletul cu aromele tale, încrucișează-mi şi-mi lăcrămează scum- 
pii ochi, care te cîntăresc ca pe varza murată, în balanţa nopţii. . . » 
(v. Imnurile popotierului etrusc.) 

37. ...festinul s-a terminat... Inexact, sau mai bine 
spus, exact doar pe jumătate, căci, dacă împărțirea lumii a 
devenit, încă de pe vremea lui Diodor, un fapt împlinit, reîm- 
părţirea ei continuă cu succes, după cum se vede şi se va vedea 
mai departe. 

38. ...şi Franţa, o lume! Şi totuşi: pînă cînd Franţa se 
va prezenta în societate o lume? Aroganţa ei e fără limite!.. 

39. ...ca şalul împuţit al smogului. Nu despre smog este 
vorba, după cum au arătat recent mai mulți comentatori, ci 
despre fumul gros venit de la bucătării, pe vremea fericită 
cînd se mai preparau gogoșşile şi cartofii prăjiţi. 

40. ...împlinesc doar cîteva. Nepermisă minimalizare 
a împlinirilor omeneşti. Anonimul, după opiniile unor autori, 
printre care Robert Brevet, ar fi fost bătut pentru această 
afirmaţie. Brevet pretinde a poseda dovezi că, într-o seară de 
august, pe cînd luna era în scădere, cîțiva studenţi l-ar fi oprit 
în parc şi, cerîndu-i socotelă, l-ar fi trîntit în iarbă, lovindu-l 
cu picioarele pînă la apariţia autorităţilor. Intrat pe mîna unui 
oficial umanist, care nici el nu putea accepta afirmaţia fără o 
argumentaţie solidă, Anonimul ar fi primit pe text, cu bocancul 
şi manivela maşinii, încă o lecţie de înaltă rigoare științifică. 
Ulterior, scrie Brevet, Anonimul şi-a îndulcat privirea critică, 
mai ales după ce prietenii şi binevoitorii i-au prescris teperin 
şi duşuri scoțiene. 

41. ...0 scară lungă, cu trepte putrede... Autorul se 
gîndeşte, de bună seamă, la acele scări de lemn instalate în 
vechile magazine universale cu ajutorul cărora se urca la raioanele 
specializate, înainte de introducerea liftului. Treptele erau, 
contrar spuselor autorului, solide şi încăpătoare, impresia de 
instabil şi sordid venea de la faptul că mulțimea ce ataca scara 
era preocupată şi impacientă să-și afle săpunul sau irigatorul 
mult dorit şi, din această pricină, cum afluxul creştea, buzna 


186 


şi ghiontul deveneau un factor important de înaintare și parve- 
nire. Soseau ore de virf, cînd fluviul urcînd spre cer se domolea 
la strîmtori, şi atunci vedeai pe primele trepte, ştrangulaţi, 
congestionaţi, năduşiți, fără putinţa de-a mai face un pas, 
şefi de birou, jandarmi, cucoane cu conversaţie aleasă, preoți 
de ţară, consilieri, bijutieri, crescători de animale, călugări 
franciscani, operatori de cinema, cadîne învoite din vreun harem, 
aviatori, matriţeri, acrobaţi de circ, vidanjori, sofişti, lăptărese 
şi colecționari de tablouri, prinşi unul de altul, ca de revărsarea 
unei lave, într-un singur bloc, alcătuind împreună o singură 
făptură, un fel de piramidă de carne şi duhori. Mişcarea înainte 
nefiind posibilă, iar cea înapoi nedorită, blocul de cocă vie 
dădea, ca melcul, coarne şi ochi, bale şi scremet, şi, pentru ca 
spectacolul să nu indispună pe cei de pe treptele superioare, cu 
vedere mai cuprinzătoare şi cu posibilități de compasiune mai 
generoase, direcțiunea ordona tragerea şalterelor iluminatului, 
astfel că în întuneric violențele şi mizeria își reluau fluxul 
civilizat, pasabil. 

Scara era, într-adevăr, lungă, ceea ce permitea repetarea 
şi multiplicarea blocajului la diverse nivele, piramidele în- 
mulțindu-se pe măsură ce se atingeau cote mai înalte, spre 
raioanele de mobilă, ştofe, obiecte de uz casnic, cofetărie şi 
trambulină, încît spre prînz puteai privi de sus un pustiu 
aglomerat mai impresionant decît Valea Nilului, asupra căruia, 
dacă vrem să rămînem consecvenţi comparaţiei, trona ca un 
faraon atotputernic directorul stabilimenrului, un domn cu 
mustăţi groase şi ceas de aur la vesta reiată, etern nedumerit, 
trecător energic în imobilitatea la care era constrins să acționeze, 

Despresurarea începea către orele înserării, cumpărătorii 
își puteau mişca puţin braţele şi pachetele, satisfăcuţi că strîn- 
soarea scade şi achiziţiile cresc. Atunci se reaprindea lumina 
electrică, se puneau în funcțiune ventilatoarele, duhoarea se 
risipea, iar difuzoarele instalate sub robele manechinelor îşi 
dregeau glasul, ca să anunţe că a doua zi magazinul se redes- 
chide la ora obişnuită, pregătit să prezinte publicului noi 
sortimente şi diverse bunătăţi, mai ales la raionul articolelor 
bisericeşti şi al produselor de artizanat, adăugând urarea folo- 
sirii cât mai intense şi mai îndelungate a parfumului cumpărat, 
a irigatorului ales, a pilulelor de dizolvat în apă, indicate în 
combaterea ţânţarilor şi, indirect, în diminuarea hipertensiunii 
arteriale. 


187 


Împreună cu invitația de a mai vizita magazinul şi de-a mai 
folosi scara, direcțiunea lansa şi un călduros apel radiofonic, 
pe melodia unui cunoscut lied de Schubert, pentru ca publicul 
să nu uite să se fotografieze (la fotograful casei) în grupuri 
compacte, piramidale. 

42, ...dîrdîind pe mormanul de lemne. E de necrezut 
cât timp a irosit umanitatea pînă să pătrundă tainele naturii 
şi să constate, în cele din urmă, că toate lucrurile acestui pă- 
mâînt sînt făcute din lemin ! Căutînd esenţele, această incredibilă 
forţă care este mintea omului a încercat să atribuie focului, 
apei, ţărînei, aerului, rolul de element primordial, dar a rătăcit 
zadarnic, asemenea primitivului ce atribuia fructului de alun 
şi ştecherului trifazic toate puterile şi toate posibilităţile de 
înstăpînire a naturii. Din lemn s-au născut toate şi în lemn 
se vor întoarce. O experienţă simplă stă la îndemiîna oricui: 
sămînţa inului, introdusă în pămînt, creşte o plantă foarte 
fină, cu floare albastră, care, în condiţii prielnice de căldură 
şi umiditate, devine în cîţiva ani stejar frunzos sau brad montan. 
Tot astfel în obţinerea fagului, trestiei și enibaharului, esențe 
dezvoltate în condiții optime din ovulul fragil al urzicii celei 
banale... Privim atent în jur: cadrele ferestrelor sînt din lemn, 
popicele de bătut cu bila sînt din lemn, bila însăşi e de lemn, 
de ridicăm ochii spre cer vedem înaltul din lemn bătut în cuie 
de argint, de apăsăm cu talpa iarba cea fragedă, aflăm sub tul- 
pina ei o podea din scîndură prinsă muchie lîngă muchie. Apoi, 
toate acţiunile omeneşti sînt legate nemijlocit de prezenţa 
universală a acestui element: ferestruim şi şlefuim lemnul, 
găurim sau ardem în foc lemnul, din lemn sînt plămădite 
sicriele şi livezile, casele şi avioanele, femeile cele frumoase 
şi sensibile şi păsările din curte, autoare ale produselor ovale 
cu gălbenuş de lemn, gustoase şi extrem de hrănitoare; brinza 
se scoate din rumeguş (făină de lemn), plăcinta de mere se 
prepară din lemn trecut prin maşina de tocat, tăiețeii provin 
din aşchierea lemnului de tei, butoaiele pentru vinurile scumpe 
se fac din lemn, undele herţiene care ne aduc în urechi talaşul 
cântecelor de dor şi fără de dor se extrag din fibră lemnoasă. 
Sînt tot mai multe dovezi că masivele subterane de cărbune 
sînt un rezultat al carbonizării lemnului, aşa cum sentimentele, 
intenţionalitatea şi voliţiunea sînt o emanaţie a descompunerii 
fracţionate a lemnului de soi în condiții îndeobşte cunoscute. 
Dacă există un Dumnezeu în cer, acela e din lemn lustruit. 


188 


Se pare că acest adevăr a fost bine cunoscut în rîndurile 
iniţiaţilor, încă din secolele începuturilor, însă cercurile guver- 
nante ale acelor timpuri au făcut totul spre a-l tăinui şi a-l 
utiliza exclusiv în scopuri tîmplăreşti. 

XXVIII. Aceia se îmbrăcau în haine groase de dimie, 
voi aveţi elegante haine nemţeşti, tăiate de Poncet, Neckermann, 
Bonini, Whrigt, Rachel. Aceia se străduiau să-și cioplească cu 
preţul unor mari eforturi piatra şi lemnul, cu care să-și întemeieze 
o căsuţă sărăcăcioasă, voi locuiţi în blocul de oţel şi sticlă cons- 
truit cu credit Ortega şi Nemour, sau cu asistenţa Creditului 
Marelui Orient, bucurîndu-vă de sufrageria largă, de dormi- 
toare solemne, de sala de baie cu intarsii de sidef şi de candela- 
brele cu douăsprezece lumînări, sub care strălucesc mobilele 
Bidermeier şi cîntă seara pînă tîrziu un pian inspirat, muzică 
de Chopin şi Waldteuffel, pe ritmurile îndrăcite ale furioşilor 
din San Francisco. Aceia se speteau muncind pînă seara tîrziu 
la prașilă şi la joagăr, în parchete, văitindu-se că, după atîta 
trudă, nu au nici ce să pună pe masă în faţa copiilor înfometați, 
voi aveţi destul timp ca, după ce v-aţi înapoiat cu limuzina 
de la slujbă, să vă lăsaţi în voia manicuristului şi a maseurului, 
să faceţi corespondenţă, muzică, conversaţie, să daţi interviuri, 
să scrieţi sute de plîngeri şi întîmpinări, să întrîrziaţi, temerari 
şi neobosiţi, pînă către miezul nopții, în jurul mesei de poker 
şi de bridge, însoţiţi de bucate alese şi de băuturi frapate. Ce 
să mai vorbim: ei se spălau în hîrdăul cu leşie, voi utilizaţi pasta 
de dinţi, vibratorul, tensiometrul şi irigatorul cu două ţevi... 
Ei vorbeau singuri prin unghere, voi înjuraţi, scuibaţi şi ame- 
nințaţi liber, cu precizie electronică, în receptorul telefonului 
video, cu difuziune radială pe șapte continente. . . 

XXIX. În sfîrşit, aceia își încheiau viaţa de chin în 
cele mai sordide condiţii, cu bilanţul deficitar, răpuşi de bube 
şi de sărăcie, împovăraţi de griji şi stcîiți de debitori; voi muriţi 
în paturi comode, pe cearceafuri de olandă şi în plăpumi de 
mătase, ajutaţi în această sfîntă treabă de aparate moderne 
de reanimare — rinichiul artificial extracorporal, pistonul plămîn- 
cord, proteza totală, ochiul telescopic, electroencefalograful cu 
trotil, intestinul de azbociment, stomacul cu malaxor pe role 
şi bile, vă daţi sufletul asistați de dragostea tuturor (cei mai 
de departe, chemaţi prin telegrame) şi înainte de-a vă răci, puteţi 
face declarații cuprinzătoare despre felul cum v-au ocolit priva- 
țiunile şi ordinele de încoporare, și cum aţi obţinut bunurile 


189 


temporare şi stima întregii societăţi. Momentul livrării sufletului 
fiind radiotelevizat, operaţiunea se execută cu deosebită distinc- 
ție, cuvinte alese vă ies din gură! — unele memorabile, ce 
vor apărea în revistele Paris Match şi Quick —, bucuroşi că 
flăcăruia mistică ce vă veghează e ţinută grațios de o nepoată 
ce nu mai contenește cu reverenţele, crescută prin academii 
şi colegii din noul continent, cu viitorul asigurat de cupoanele 
adăpostite în casa de valori, de veniturile constante ale reţelei 
de supermagazine și fabrici de detergenţi, nepoată fericită — 
moștenitoare a unui ducat şi a doi sateliți artificiali, abia aştep- 
tînd să se mărite cu un aghiotant al lui Salazar... 

XXX. Ce buchiseaţi oare în ziarele vremii, pline de 
fanteziile unor gazetărași ca Balzac şi Victor Hugo ? Istorioare 
de adormit copiii, chestii incredibile, bazaconii scremute și 
gîngave ! lată New-York Prospect de astăzi: « De pe frontul 
de vest divizia a doua motorizată, primind ordinul de atac în 
dimineaţa trecută, a părăsit satul Meril şi s-a îndreptat sbre 
orașul Galopville, de o săptămînă aflat în mîinile inamicului. 
După un bombardament susţinut cu mortiere şi tunuri de 110 mm., 
duşmanul a fost nevoit să se retragă, cu toată superioritatea 
lui numerică și a materialului concentrat acolo. Eliberarea 
orașului — de peste 150000 de locuitori — constituie o mare 
victorie a armatelor noastre. A fost ordonată curățirea tuturor 
cartierelor, împuşcarea demonstrativă a peste 400 de cetăţeni, 
redeschiderea magazinelor alimentare şi tragerea a douăzeci 
de salve de artilerie în cinstea generalului Lempompick, care 
— pe ultima salvă — și-a și anunţat retragerea la ferma lui 
din Calabria. După-amiază au fost aruncate în aer primăria, 
spitalul, fabrica de jucării, uzina de apă, şi s-au organizat ser- 
bări cu artificii şi fanfară. Generalul Precar nici nu a urcat 
pe calul retrasului Lempompick că a şi fost citat pe ordinul 
înaltului comandament primind titlul de erou şi salvator. În 
sectorul 6, sub cota 1200, un soldat s-a sbînzurat de grinda 
unui closet rural, lăsînd o mișcătoare scrisoare despre fintîna 
cu cumpănă din sat și despre gingășia mieilor, scrisoarea va 
deschide tinerei sale soţii un impresionant şir de uși oficiale 
ce conduc spre pensie și respect. În acelaşi sector se dă dispărut 
regimentul 10, comandat de căpitanul Decalion. Dispariţia 
unităţii ar putea fi urmarea lipsei de muniţie, de discursuri 
îmbărbătătoare şi de alimente. În comunicatul inamicului nu 


190 


se precizează dacă regimentul s-a predat, a fost decimat sau 
s-a rătăcit în pustie...» 

Ei, întrevedeţi sublimul ? Recunoaşteţi geniul secolului ? 
N-a avut antichitatea atîția morţi şi răniţi... Unde e rapsodul 
care să pună totul pe hîrtie şi să încaseze banii pe epopee? 

43, ...la melancolie și rîvnă inactivă. Cf. Titus Livius: 
« În anul următor, sub consulatul lui Quintus Fabius Ambus- 
tus şi Caius Furius Pacilius, s-a impus prin dirzeniea sa tribunul 
poporului L. Icilius, care însă n-a mai stat cu mîinile încrucişate, 
ca tribunii anului trecut. Icilius, ca să fie la înălțimea faimei 
numelui şi familiei sale, chiar la începutul anului a stîrnit 
o mare frămîntare în sînul norodului, prin propunerea legilor 
agrare pentru împărțirea de pămînturi poporului. Numai 
izbucnirea din nou a ciumei, din fericire nu cu urmări grave, 
a abătut cîtva timp minţile cetățenilor de la frămîntările politice 
şi de la aceste dezbinări şi ciocniri, avînd a se îngriji acum de 
nevoile casnice, de hrana şi aprovizionarea cu cele necesare 
vieţii. Se crede că de data aceasta molima a făcut mai puţin 
prăpăd ca oricînd, chiar şi cu urmări mult mai neînsemnate 
decît tulburările interne» (De la fundarea Romei, IV, 52). 

44, ...nu arată, vai, nimic... Conform afirmației: « Dacă 
l-am văzut că pendulează şi iar pendulează, am pendulat şi 
eu şi, dintr-odată, lucrurile au luat un alt curs — balansiv— 
mai apropiat de firesc.» 

45. ...destui care se mulţumesc cu cîrpa. Excepţie fac 
cei chemaţi sub drapel în timpul războiului din 1870 dintre 
francezi şi prusaci, utilizînd textilele nu numai ca pansament 
pentru rănile celor ce urmau a fi loviți de armă, dar şi în scopuri 
paşnice: fluturarea batistelor de despărţire întărea legăminte, 
statornicea sentimente, promitea revederea pe peron, la sfîrşi- 
tul ostilităţilor. 

46. ...ca o teacă de baionetă... Observaţie surprinzător 
judicioasă: într-adevăr, cercetările recente ale antropologilor 
au stabilit o asemănare izbitoare a minţii omeneşti cu teaca 
de baionetă. Sînt persoane al căror cap indică cu ușurință, la 
prima vedere, sediul gîndirii în partea stîngă, spre ureche, 
atîrnînd puţin către zona inferioară a acesteia. Purtată de 
unii cu orgoliu, de alţii cu lipsă de precauţie, teaca semnalează 
interlocutorului că are de-a face cu o personalitate accentuată, 
că trebuie să procedeze cu băgare de seamă. Sînt cercetători 
care pretind că auzul fin poate percepe distinct fişiitul ieşirii 


191 


şi intrării în teacă a ideilor, sigur este că un stetoscop obişnuit 
redă acest delicat zgomot ca uruitul unei coloane de blindate 
pe un caldarîm. 

47. ...un plan de cucerire a pămîntului. .. Nu se face 
precizarea dacă este vorba despre cernoziom, care în ultimă 
instanţă stă la originea sandvişurilor şi brînzeturilor despre 
care se vorbeşte mai departe. 

48. ...Nectine... Compus mereu mai des utilizat în 
textele culte. După acelaşi procedeu, în ultimele decenii au fost 
formate cuvinte noi ca: nesprijinul, nemunca, neploaia, ne- 
chibritul, necazul. Dintre toate, neploaia ni se pare cel mai 
puţin fertil. 

49. ...Pentru noi, cîinii... Uşoară confuzie: în realitate 
vorbeşte Lupus! Să nu fi cunoscut Anonimul că între cîine 
şi lup este o oarecare diferenţă, că între unul şi altul există un 
antagonism? În timp ce cîinele poartă botniţă, lupul nu cunoaște 
lesa şi buna-credință. Delicioasa stîngăcie a autorului putea 
fi evitată dacă se apela la serviciile unui alt animal, slavă Dom- 
nului, cataloage cu vietăţi se publică astăzi pretutindeni. Dar 
chiar şi în Carte (Apocalipsa lui loan 4, 6—8) se enumeră 
cîteva: « În fața scaunului de domnie mai este un fel de mare 
de sticlă, asemenea cristalului. În mijlocul scaunului de domnie 
şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline 
cu ochi pe dinainte şi pe dinapoi. Cea dintîi făptură vie seamănă 
cu un leu; a doua seamănă cu un vițel; a treia are fața ca a 
unui om; şi a patra seamănă cu un vultur care zboară. Fiecare 
din aceste patru făpturi vii avea cîte şase aripi şi erau pline 
cu ochi de jur-împrejur şi pe dinlăuntru.. 

Alegerea animalului e o chestiune de aaa şi pricepere: 
se poate alege vițelul, dar se poate alege omul. În situații excep- 
tionale se poate alege scaunul, patruped căruia nu i se poate 
face reproşul necredinței, cu atît mai vîrtos cu cît numărul 
mare de ochi îl face şi vigilent şi pliant la modificările de relație. 

XXXI. Momentul solemn al trecerii în veacul cel nou ne 
află pregătiţi. Pornim sub o zodie norocoasă, continuă topometrul, 
în aclamaţiile mulţimii. Roadele progresului încep să se facă 
vizibile. Ne aşteaptă zile mereu mai luminoase, deruta şi spaima, 
boala şi nesiguranța îşi pierd tot mai deplin puterea asupra 
noastră. Începe o eră a iniţiativei şi a înfloririi fără precedent 
a personalităţii, stimulată de condiţii tot mai prielnice pentru 
vînzările la preţ ridicat şi pentru cumpărăturile ieftine. Afacerile 


192 


devin mereu mai prospere — şifonul şi tigla, arenda şi ibrişinul, 
cojocul şi tona de grîu, tutunul şi canavaua oferindu-se convena- 
bil pe toate pieţele. Se pot de pe acum importa, prin agenţii 
lipscani, maşini de cusut Neumann şi broboade tip Nürnberg, 
untdelemn pur Ianis Panaiotis şi piuă norvegiană de filtrat 
apa, cu piatră acră, deja s-au adus la şantanul Motanul 
Negru fete tinere — blonde romantice şi brune focoase —, un 
regiment de cavalerie a închiriat camere mobilate în oraş, Pre- 
şedintele Americii garantează că de-aici înainte nu va mai 
fi niciodată criză, Barkukis declară că va primi la fiecare două 
zile un nou transport de coloniale — caracatiţe, ţîri, portocale, 
smochine, cafea din Martinica, rom și zahăr candel din Jamaica. 
Nu va trece mult și, curînd după încheierea discursului meu, 
va începe să bîzîie pe deasupra capetelor voastre zepelinul. ., 

XXXII. Am pus, din curiozitate, o sută de coji de ceapă 
la fereastră, în noaptea Anului nou, să pot aduna în alveola 
lor marile semne înnoitoare ale fiecărui an din cei ce vin, își 
descrise pustnicul investigaţiile ştiinţifice. Minune ! Ce credeţi 
că mi s-a arătat? Pace şi bună învoire, blindeţe, milostenie, 
împăcare, cucerirea junglei şi oceanelor, caracter și jurispru- 
denţă, înfrîngerea gripei şi a catarului, posturi bine remunerate 
şi gratificaţii pentru toţi funcţionarii, onoare şi respectul pro- 
prietăţii, belşug de roade în hambare, măsurători exacte şi prune 
uscate, expansiunea societăţilor multinaționale și a pieţelor, 
pînză fără noduri în războaiele de ţesut, respectarea contrac- 
telor şi a cuvîntului dat, transporturi maritime fără furtună 
pentru corăbiile de pe mări, paznici sinceri și cinstiți pentru 
supravegherea de noapte, băutură din abundență, crenvurşti 
calzi şi aromitori, cu hrean şi muştar, brăjiturele de casă din 
aluat cu unt, cu multă nucă — spuse, lingîndu-se pe buze, 
vorbitorul... 

50. ...secretul evoluției lor indiscutabile. Aici se află 
una dintre contradicţiile care îl macină interior pe lup: orgo- 
lios şi mulțumit de sine, de starea lui animală, care față de 
condiția omenească i se pare un progres, nu se poate reține 
de-a aduce totuşi elogii omului, chiar numai pentru că acela 
ştie să-şi prepare mîncările la foc. Această pendulare se regă- 
seşte şi în spusele altor ființe din superregn: ele nu se despart 
cu uşurinţă de starea în care se află pe această turnantă a spira- 
lei, și, năzuind a deveni obiecte, depling uneori avantajele 
condiției confortabile de animal, la care trebuie să renunţe. 


193 


După cum unul din vorbitori se va exprima: « Aş da totul 
pe lume, chiar şi ochii, pentru a mă vedea ac de siguranţă; 
nu pot însă a nu urla de tristeţe căci asta presupune renunțul 
la coadă.» 

Pentru evitarea urmărilor măcinatului interior al contra- 
dicţiilor, unii recomandă ulcerotrat. 

51. ...puterea lui de-a rămîne treaz chiar în mijlocul 
suferinţei aprige. Cu toate acestea, s-au întîlnit și persoane 
care și-au pierdut starea de veghe în mijlocul suferinței. Unul 
dintre colegii de salon ai lui Diodor Soldatul, chemat de mai 
multe ori la ordine, cînd i s-au administrat lovituri de baston 
de cauciuc pe blana subțiată de nevoi, şi-a pierdut întîi buna 
dispoziție, mai apoi conştiinţa, şi cu greu a fost reîntors de 
pe calea pe care o apucase. De reţinut că, la trezire, individul 
a strigat: vivat! 

Dar, să ne înțelegem: Diodor, neprecizînd cînd s-au în- 
timplat evenimentele, cu toate că vorbeşte despre vestimentația 
cu păr, s-ar putea să se refere la oameni şi, în acest caz, afir- 
maţia nu e categorică, cu atît mai puţin generalizatoare. 

52. ...unde stau de obicei ochii... Situaţia e întrucîtva 
confuză, ca în exemplul animalelor din Apocalipsă, unde 
ochii se află distribuiți pe toată suprafaţa epidermei, retrospec- 
tiv aţintiţi în toate direcţiile. 

53, ...cînd se va mai putea urmări masacrul. Un incon- 
venient de care se loveşte cel supus schingiuirii e imobilitatea 
în care este obligat — prin butuc, curele, funii şi obezi — să 
rămînă, fapt care îl împiedică să tragă fotografii sau filme, 
în această privință martorii din public fiind în mod evident 
favorizați. 

54. .. aruncat cîinilor. Anonimul se referă la capacitatea 
unor cîini de a prelua din mers (din zbor) resturile volante ale 
victimei, pe care ori le consumă la fața locului, nelăsînd urme, 
ori le duc aiurea, spre a le adăposti şi conserva în locuri spe- 
cial amenajate, nejinduite de pofta oamenilor. 

55. ...se spun lucruri deosebit de interesante... Cum să 
nu: unul dintre cei temeinic împuținați pe roată, în urma 
unei răscoale ţărăneşti, a făcut chiar o expunere de cîteva ore, 
insistând în introducere pe condițiile social-politice ale timpului 
său (faptele se petrec către sfîrşitul secolului al XIV-lea), 
dezvoltînd starea tehnică şi a consumului în diverse provincii 
ale Germaniei, conchizind — pe cînd sufletul său se ridica 


194 


uşor către cer — că, oricum, soarta lui prezentă este ceva mai 
bună decît apăsarea pe coarnele plugului. Unul din gazetarii 
de faţă i-a pus, în final, întrebarea cum vede el viitorul landului 
în următoarele decenii, la care împuţinatul a răspuns pur şi 
simplu că nu vede nimic, lumina fiindu-i suspendată încă de 
la căderea lui pe dalele beciului. 

56. ...ca şi energiile investite. În mod nejust şi păgubitor, 
se includ în capitolul cheltuieli numai eforturile solicitate 
de operațiunea de lichidare a subiectului, lăsîndu-se neevaluate 
energiile cerute de lungile şi repetatele tranzacţii preliminare, 
de bastonadele şi strîngerile cu uşa de pe parcursul convorbi- 
rilor mai mult sau mai puțin amiabile, de instrucţia cîmpenească 
sau de temelie, apoi strădaniile personalului de toate gradele 
pentru recuperarea handicapului şi a handigleznelor, uneori 
a genunchilor, investiţia în materialul ajutător la nevoie, alătu- 
rare, prietenie, frăție şi altele, cu care — foarte adesea — călăul 
se aşează paralel, suferind el însuși, prin răsfringere şi partici- 
pare, o bună parte din operaţiunile analitice dezafectante. Cel 
ce dă îşi asumă, desigur, şi o răspundere în plus — aceea de 
a fi corect şi complet în procedură, lucru de care este scutit 
subiectul, care doar primeşte. 

57. ...întotdeauna oportună. Cînd Iulius Caesar şi-a tri- 
mis prietenul, pe Flavius Propanolil, acolo de unde era sigur 
că nimeni nu se mai întoarce, nu conta cîtuși de puţin pe ser- 
viciile senatorilor, printre care se număra și Brutus. Abia în 
clipa cînd lucrurile — şi rolurile — s-au inversat, trimiterea a 
apărut oportună şi, de nu așteptau în incintă cîinii, care să-l 
preia şi să-i facă onorurile, ar fi recunoscut cu vorbele sale 
că trupul lui, și odată cu el imperiul, nu căzuse numai sub 
pumnale, dar şi sub imperiul necesităţii. 

58. ...demne de spiritele cele mai alese. La punctul 
extremului elogiu, în comportarea unei maimuțe cățărătoare 
din Anglia ar fi fost recunoscută purtarea critică a ilustrului 
Till Eulenspiegel, în timp ce opiniile enunțate de un alt antro- 
poid — locuitor al Australiei — semănau perfect cu spusele 
celebrului Erasm din Rotterdam. 

O reconsiderare a maimuţelor din punctul de vedere al 
spuselor lor cu diferite prilejuri e necesară, dar nu lipsită de 
dificultăţi. 

59. ...cum spune filosoful sportiv. N-am aflat nicăieri, în 
această scriere, măcar un indiciu că la acest colocviu ar fi luat 


195 


cuvântul și un filosof sportiv, cu toate că civilizaţia cunoaşte 
o impetuoasă înflorire a acestei profesiuni. Caracterul narativ- 
fragmentar al scrierii Anonimului ridică obstacole inimagina- 
bile în calea celui hotărît să restabilească textul integral, dar 
răzlețe aluzii scot în evidenţă faptul, afirmat de numeroși cerce- 
tători, că o serie de intervenţii 1. n-au fost consemnate 2. s-au 
pierdut — aşa cum s-au pierdut şi textele unor Ovidiu, Petrarca, 
Frangois Lempompick 3. au fost împrumutate de autor unor 
copiști-colecționari, care refuză să le scoată la lumină. 

Unul din textele regăsite — nu îndeajuns coerent şi, de 
aceea, neinclus în scriere, — discursul lui Antinous, poate 
servi, credem, ca o dovadă că Anonimul a consemnat totul. 
Nu e mai puțin adevărat că frecventele greșeli gramaticale 
şi unele disparate neconcordanţe aflate în fragment vorbesc 
despre o interpolare sau o încercare de parafrază. Reproducem, 
pentru ca alții să judece, acest text nu lipsit de plasticitate 
şi adresă: 

« Mie, domnilor, ideea de înaintare şi urcare pe inelul 
spiralei mi se pare o copilărie, spuse Antinous, şi aceasta 
pentru simplul motiv că văd în oglindă un bătrin asemenea 
bunicului, că bărbia imaginii de-acum, din oglindă, tremură 
aidoma celei din fotografia veche aflată în album. E drept 
că am văzut pe cer avioane şi am văzut pe drumurile de cîmpie, 
unde odinioară se înecau în colb caravanele de căruțe cu boi, 
mașini lucioase de toate felurile, albastre, roşii, galbene, cu 
marşarier şi faruri puternice, mi s-a năzărit sau am întîlnit 
chiar autobuze, case pe roate, trenuri rapide, macarale şi cimen- 
tiere pe pneuri, o mulțime de minunăţii, mi s-a vorbit chiar 
despre radioterapie, circulaţia cu naveta spaţială şi despre 
vaccinul împotriva ciumei, însă nu mă pot obişnui cu vizita 
în oglinda în care mă bărbieresc a răposatului meu bunic, 
Ce bătrîn urit şi ce apucături dezagreabile caută să se desprindă 
din luciul argintului, ca să iasă din ramă!... 

Am umblat prin lume și mă pot lăuda de-a fi dibuit fățăr- 
nicia oamenilor. Unul cu bube şi incontinența plînsului, la 
Ravenna, se prefăcea fericit, juca al dracului de bine rolul 
seniorului în stare să-şi umilească supuşii, cumpăra orice îi 
dorea inima, fabrici întregi și biluţe de sticlă de bătut la groapă, 
cartiere de lucrători şi orfelinate, hoteluri enorme, răspindite 
pe toate plajele cu nume răsunătoare din lume, şi tablouri 
cu răpirea din Serai. În fine, toate îi veneau pe măsură şi îi 


196 


intrau uns în patrimoniu, ai fi zis că plînsul acela e o achiziţie 
şi ea, ca şi avioneta pe care o conducea singur, un capriciu, 
un port-bonheur, o chestie de fudulie, bubele bucurîndu-se 
în acest răstimp de asistența unor mari medici din Europa 
şi America, deci nedorite şi neacceptate. Seniorul plingea prin 
consilii de miniştri (căci avea şi unele obligaţii), prin subcomisii 
senatoriale, prin comitetele de administrare a fondurilor unuia 
sau altuia din iluștrii săi strămoşi dispăruţi, i se aduceau în 
şedinţă, sau în timpul unui spectacol, valijoara cu batiste 
albe spre a-şi şterge plînsul şi nasul, a evita lăcăria. Cu cît înainta 
în vîrstă şi urca în stima celorlalți, seniorul plîngea mai abun- 
dent, pînă ce lacrimile i-au luat vederea şi, într-o clipă de dez- 
nădejde, şi-a curmat zilele. Pînă în ultimul lui ceas a trăit cu 
convingerea că a riscat şi a reuşit lucruri nemaiîncercate în 
familia lui, dar s-au găsit documente — şi harnicii cercetători 
italieni le-au dat la timp publicității — în care se arată că strămo- 
şul numărul 2, senior şi el, ca şi unchiul după mamă numărul 5, 
au avut aceleaşi bucurii, plînsul fiindu-le familiar şi abundent, 
printre festivități, printre vinători regale, printre războaie 
victorioase, în călătorii şi în cruciade, cine mai ştie unde şi 
cînd, certitudinea fiind, chiar cînd se furnizează dovezi, aseme- 
nea acelei femei cumulînd bărbat, amant şi simpatia întregului 
regiment îÎncartiruit în localitate. Trăise şi plinsese, deci, cu 
convingerea că, la capătul valurilor, pe plaja lui, el atinsese 
înălțimile Everestului; era, bietul, ca şi ceilalți, un învingător 
de set nesemnificativ, partida se jucase aiurea, în alte timpuri, 
şi avea să se mai joace încă, fiindcă orice s-ar spune, dintre 
toate performanţele, plînsul şi buba n-au o cifră care să nu mai 
poată fi ridicată. 

Lucrurile se agaţă de droturile timpului ca jucăriile pe 
crengile pomului de Crăciun. Altădată erau lucruri aşa şi-așa, 
bune pentru acele copilării; copiii de-acum nu se mai mulțu- 
mesc cu orice, vor să aibă sub primele ramuri dirijabile şi 
transatlantice, rachete intercontinentale, excavatoare şi tele- 
scoape de mari dimensiuni, iar mai sus, case cu apartamente 
largi, cu aer condiţionat, cu radiorelee şi televiziune în culori, 
măcar cîteva magazine cu de toate şi măcar câteva oraşe cu oa- 
meni şi căţei, asupra cărora să decidă, să le demoleze cînd vor, 
să-i ucidă cînd au poftă. Spirala de sîrmă, ca şi bradul de 
Crăciun, are însă fragilitatea ei, te pomeneşti într-o zi că ora- 
şului de sub plafon nu-i mai strălucesc ferestrele, din lipsă 


197 


de energie, aşa cum i se întîmplă adesea globului rubiniu 
numit și Arcturus. » 

60. ...în carnea și pielea lor, în inima lor. O altă regreta- 
bilă nepotrivire : cei de faţă, care se presupune că erau oameni, 
nu puteau resimți efectele decît în carnea şi inima lor, 
despre blană nu poate fi vorba, doar numai dacă printre 
spectatori nu se strecurase cumva... un urs polar... 

61. ...ca în anii tinereţii sale fără nevoi. Afirmaţie nedo- 
vedită. Ca şi oamenii, maimuţele nu-și încep suferința la o 
vîrstă anume. Sînt maimuțe care au avut o tinereţe zbuciumată, 
au cunoscut mizeria fizică, foamea, frigul, șicanele proprieta- 
rilor şi lipsa de mijloace pentru a urma o facultate sau a obține 
o slujbă. Nu rareori ziarele au publicat anunţuri despre sinuci- 
derea unei persoane în plină tinereţe, « fără nevoi», din dispe- 
rarea în care o aruncaseră șomajul, dragostea neacoperită, 
compromisurile, prostituţia etc. 

62. ...la o apreciabilă distanţă de locul ispăşimii. Ruşi- 
nat, un cîine ciobănesc, în cazul de faţă rudă apropiată cu mai- 
muţa — s-a sinucis în capsula cosmică ce investiga inelele lui 
Saturn, în vara anului trecut. Asemenea gesturi nobile, — ju- 
decate de unii ca o renunțare — s-au înregistrat și în rîndul 
oamenilor, însă niciodată pînă acum în spaţiul cosmic. Să 
mai aducem alte argumente afirmației că animalul e superior 
omului? 

63.... Ai vorbit... Se înţelege că Lepidus se adresează 
la început antevorbitorului său, şi abia după pronunţarea 
primei fraze, celor reuniți în colocviu. Este interesant de obser- 
vat că mai toți vorbitorii, în împrejurarea de faţă ca şi în altele, 
iau cuvîntul în urma unui antevorbitor. Din antevorbitor în 
antevorbitor, se ajunge lesne la o concluzie superioară. Comen- 
tatorii se străduiesc de ani şi ani să întrevadă care dintre partici- 
panţi va obţine cinstea de a fi, în cele din urmă, postvorbitor, 
cu alte cuvinte, deținătorul adevărului absolut. 

64. .. evoluţia spre catastrofă a planetei. Nu e un se- 
cret pentru nimeni că planeta a trecut, trece şi va trece prin 
succesive catastrofe, dar rațiunea şi bunul-simţ vor şti să le 
supravieţuiască şi, odată cu ele, să facă să supravieţuiască şi 
obiectele din jur, care trebuie şi merită să aibă o soartă cores- 
punzătoare. 

65. ...întemeindu-se industrii ale... Sînt bine cunos- 
cute, în apus dar şi în alte locuri, abecedarele şi cărțile de citire, 


198 


care popularizează oaia, animal indecent din cauza inteligenţei 
sale penibil limitate şi a efectelor olfactive pe care le produce 
după ploaie, urmînd, fireşte, marele ei drum transhumant 
spre fericire, precum și pozele, mai fidele sau mai puţin fidele, 
ale botezurilor, nunților, întilnirilor, promenadelor serale şi 
curselor cicliste matinale ale familiilor fostelor case domni- 
toare şi, nu rareori, ale servitorilor care i-au servit şi-i vor 
servi cu nobilă credință pînă dincolo de moarte. (Cf. Sallus- 
tius: Viaţa celor doisprezece cezari.) 


66. ...cum spune Walter Libman...Ca şi în alte locuri, 
Anonimul utilizează nume fanteziste, creaţii onomastice de la 
care nu trebuie să reținem decît rezonanța şi culoarea locală. 


67. ...decit să crăpi în aşternut. A muri în așternutul 
propriu este idealul micului burghez, slugă principal jalnică a 
cercurilor de afaceri ale Romei antice, figură sinistră a vechilor 
cronici, adesea mercenar năimit de aventurieri — popi, îm- 
păraţi, consuli şi dictatori, care îl folosesc în micile conflicte 
tainice şi-l asmut împotriva altora, vai şi amar de cel pe care 
îl atinge şi-l spurcă! 

După ce îşi făceau turele otrăvite şi vizitele cu gând rău, 
micii burghezi se întorceau, întinaţi pînă în albul ochilor, 
în aşternutul curat al locuinţei proprietate privată spre a-şi 
exprima ultimele dorinţi şi a-şi da, cucernic şi fără regrete, 
obştescul sfîrşit. 

Spre deosebire de alte categorii, ce îşi risipesc către crepus- 
cul oasele şi carnea prin dinţii şi paletele malaxoarelor, prin 
abatoare ocazionale, prin hangare, spitale, rotative, mori cu 
valţuri şi stadioane cu lei veritabili, prin cîmpii răscolite de 
obuze sau linii Maginot, aceşti trişti muritori au avantajul 
că, odată trecuţi prin casa morţii, pot fi uşor identificaţi şi 
puşi pe făraş spre a fi îndrumați — cu onoruri şi fanfară — 
spre groapa de gunoi a istoriei, 

68. două-amare. Prescurtare galică pentru două cafele, aşa 
cum două dulci însemnează la Veneţia două domnișoare 
bătrîne, amatoare de bridge, pe esplanadă sau sub cupola 
Domului, într-o sîmbătă seara sau foarte devreme în zi de 
cutremur de pămînt sau naufragiu în larg. Se acceptă că două 
pestriţe însemnează în jargon madrilen două şorțuri pestriţe, 
sau două găini pestriţe, sau o capsulă spaţială ieşită de pe orbită, 
necontrolată, hotărită în marea ei nehotărire să pirjolească 


199 


puţin coasta Australiei de vest sau oricare alt pămînt care o 
întîmpină potrivnic. (A se cerceta şi verbul: a împestriţa.) 

69. ...fără să-și întrevadă sfîrşitul. Prin anii 30, un 
japonez inventase o mașină cu pedale cu ajutorul căreia se 
putea întrezări sfîrşitul. Proiectul, din cauza opoziţiei mika- 
doului şi a cercurilor retrograde care îl sprijineau, a căzut 
înainte de experienţele finale, astfel că maşina japonezului 
n-a oferit decît imagini parţiale, neconcludente. 

Lucru curios, în loc ca cineva —un englez, un italian, 
un neamt — să mai continue proiectul, cercetătorii şi-au 
îndreptat atenţia şi energiile spre aparatele optice cu ambiţii 
mai modeste: binoclul, ocheanul de observaţie a apartamentului 
de vizavi, telescopul de birou, luneta pentru teatrul de marionete 
etc., reducînd corespunzător şi dimensiunile sfârşitului la: 
sfîrşitul de veac, sfîrşitul de act teatral sau sentimental, sfârşi- 
tul de film şi de frază etc. Puterea focarului poate obține astăzi 
detalii pînă la dimensiunea unei muşte sau aplicarea pe obraz 
a unei scurte dar ferme perechi de palme. 

70. ...spuse Lepidus... Numele iepurelui care a vorbit 
grăieşte de la sine despre defetismul şi extrema lui prudenţă, 
şi un spirit ferm, înarmat cu o bună umbrelă sau pelerină 
cauciucată împotriva intemperiilor, își poate da seama lesne 
că lucrurile nu sînt chiar așa de triste și amenințătoare. În 
sprijinul fermităţii, se dă ca exemplu un italian din Cagliari, 
care a ascultat — pe vremea lui Mussolini — absolut toate 
emisunile radio şi a citit absolut toate ziarele vremii fără să 
fi căzut victimă ştirilor îngrijorătoare. Italianul cel doct a murit 
la o vîrstă înaintată, senin şi lăudat de semeni, demonstrînd 
şi pe patul de moarte o superioritate morală fără umbre. Era 
miliardar, citise gazetele şi ascultase radioul numai în stare 
de profundă ebrietate. 

71. ...recepţionează integral întregul mesaj. Ultimii ani 
au adus senzaţionale clarificări ale termenului mesaj, atît de 
complexe şi subtile, încît mesajul stîngaci, însemnat de un colo- 
nel francez pe o foaie de caiet dictando, transportat cu sacrificii 
prin focul liniilor de luptă de către un curier văduv, cu mulţi 
copii şi sinceră teamă de moarte, a rămas desuet, asemenea 
pîrghiei de gradul doi față de o centrală nucleară. « Veniţi 
repede şi ne salvaţi, că ne căsăpesc boşii!», mesaj plin de sim- 
tire şi curat patriotism de primă linie, nu mai conţine azi, 
după spusele cercetătorilor, nimic semnificant: veniţi e un 


200 


verb lipsit de conţinut ca şi nuca costelivă ; repede e un deter- 
minant ce se aplică mai curînd unui rîu decît unei situații 
ce pare iminentă; și ne salvaţi suferă de ambiguitate şi emergență 
difuză, cu fenomene secundare de astm bronşic şi frecvente 
grețuri după mesele abundente; că ne căsăpesc boșii, ceva 
mai relevant, nu indică unde şi prin ce mijloace se intenționează 
să se facă lichidarea etc. 

Se relatează că un cerc de geografi și cineaşti a stabilit că 
cele mai dure şi ample bătălii ale istoriei au fost date numai 
în locuri extrem de pitoreşti, atribuindu-se peisajului rolul 
de mesaj secret cu penetrație directă în sufletul combatanţilor. 
Un măcel datorită căruia dispar într-un ceas sute de tineri 
plini de speranţe nu poate avea loc pe un teren arid, ostil, 
mocirlos sau impropriu. Măcar cîțiva metri pătrați de grădină 
bine îngrijită, măcar doi mesteceni care să prelungească even- 
tual un tablou vivant realizat pe şevalet de pictorul principal 
al corpului de armată, măcar pitpalaci cu cîntec premedi- 
tat, cu solide criterii de estetică muzicală şi tamburine 
acompaniatoare, sînt necesari spre a întregi cadrul de luptă 
şi a îmbia pe candidaţii celor două tabere înduşmănite să decidă 
că aici şi nu acolo este preferabil a se căsăpi şi a se îngropa 
creştineşte, 

Se mai relatează că, în chiar ura oarbă care le lega indi- 
solubil destinele, doi mari conducători de armate n-au ignorat 
în ce fel de peisaj este recomandabil să se sugrume şi să se 
anuleze, că au suportat cu răbdare trecerea a două decenii 
de amiînări pînă ce să le fie semnalată de numeroșii trimiși 
speciali în toate continentele o insulă cochetă, cu o climă 
dulce şi aromată, unde să se confrunte şi să isprăvească. Insula 
era o copie fidelă a paradisului şi miile de cruci, adăugate cu 
prilejul înaltei şi memorabilei întîniri a trupelor, au îmbogățit 
şi mai mult farmecul şi au sporit interesul turistic în anii post- 
belici. 

Ce altceva decît un foarte mobilizator mesaj sînt peisajele 
ameliorate prin adaosul de morminte şi alte vestigii, ce altceva 
decît un cuprinzător mesaj este planul cu ajutorul căruia cei doi 
comandanţi, citați mai sus şi pe toate ordinele de zi, şi-au as- 
tîmpărat atita timp ura, furia şi ştiinţa militară pînă în ziua 
cînd o fotografie sau un desen transmis prin cablu le-au furnizat 
cadrul fermecător în care să-şi plaseze obuzierele, escadroanele, 
chesoanele şi infirmeriile şi unde să dea bătălia? 


201 


Aara A Na, 


O confruntare ulterioară a textului cu materialele diver- 
selor arhive pune sub semnul întrebării cuvîntul mesaj, explicat 
aici de Anonim. Nu se exclude posibilitatea unei erori de trans- 
criere, în care caz ar fi vorba despre masaj, lucru ce nu schimbă 
cu nimic demonstraţia, care, oricum, se vrea lungă și cuprin- 
zătoare. 

72. ...marca înaltei calităţi a produsului. Trebuie să 
recunoaştem că şi cele mai proaste medicamente folosite azi, 
ne referim la cele desemnate de medici apă chioară, sînt de-o 
eficacitate uluitoare în clinici şi spitale, ca şi în tratamentul 
privat; aceasta se atribuie seriozităţii cu care sînt recomandate, 
încrederii nețărmurite a pacienţilor în ele, grijii părintești a 
personalului care le administrează fracţionat, cu dragoste, la 
orele indicate, faptului că o serie de maladii moderne sînt 
foarte sensibile la cretă, zahăr ars şi năut prăjit, substanţe ce 
intră în formula mai tuturor soluţiilor şi drajeurilor. Într-o 
zi fericită a viitorului apropiat, cancerul şi fractura de coloană 
se vor vindeca, e sigur, cu caşete conținînd praf de cameră 
sau funingine. 

73. ...este stronţiul 90 al arachnidelor. Este de aşteptat 
ca imaginaţia fabricanţilor de ştiri şi curente senzaţionale să 
nu lîncezească în următoarele decenii, şi alte cantități de cîlți 
şi tărîțe să capete, prin tors şi mestecare cu făcăleţul, fluența 
în stare să le treacă din recipiente în pîlnia teleimprimatoarelor, 
şi de acolo în urechile şi inimile oamenilor. Bazaconia alarmantă 
e o hrană de care spiritul nostru perisabil va fi întodeauna 
înfometat. Mai mult ca sigur că se vor prezice ştiinţific alinieri 
periculoase de planete, şutul lui Marte în poarta Gibraltarului, 
cu accidentarea mortală a Spaniei, lansarea de pe trambulină 
a unui nou Krakatoa, cu multe victime în stalurile invadate 
de lavă, alergări la o sută de metri garduri ale lucrurilor iritate 
de un nou cutremur, trageri la semn cu napalm, bombardamen- 
te de antrenament, asalt şi rugby, curse de urmărire ale ciumei, 
holerei şi individualismului cataral, ascensiuni alpine pe cele 
mai înalte culmi pentru evitarea mușcăturii ţinţarilor şi albinelor 
scoase peste noapte din fundul pămîntului şi din răbdări. 
Cilții şi tărîțele vor năclăi atmosfera şi vor infesta apele, ecolo- 
gia şi igiena stradală vor urca la mare cinste, ne vom mira că 
încă mai respirăm, vom saluta soarele mai fanatici de cum îl 
salutau vechii orientali, vom mulțumi din inimă unui primar 
de cătun sau unui doctoraş că apa curge proaspătă la robinet, 


20 


D 


iar copiii se joacă cum s-au mai jucat de-a sînt soldat şi călă- 
reţ, că femeile se lasă mîngiiate şi mare lucru nu se întîmplă 
pe planeta noastră, căci bazaconiile nu sînt decît o afacere ca 
oricare alta, cu câştiguri nete, pierderi ocazionale şi fluctuații 
pe măsură la bursă. 

Nu sînt, desigur, de subapreciat unele primejdii, doar nu 
sîntem adepţii tembelismului şi nepăsării fără limite... Sînt 
posibile scăderi ale tensiunii în rezervorul lanternei cu care 
mergem, ca toți oamenii, acolo unde se cade să rămînem 
singuri, sînt foarte probabile alterările maionezei şi pastei 
de peşte, putem prevedea dispariţia magiunului şi a sticlei 
de ochelari, moartea bunicii, căderea Bastiliei, subțierea pelicu- 
lei abţibildurilor, împuţinarea aurului pentru verighete, înmul- 
ţirea laudelor şi a diplomelor de merit, a premiilor literare, 
a fluturilor de noapte perturbatori de somn și transmisiuni 
în direct de la cazinoul din Monte Carlo. 

Dar stă în putinţa omului şi a dobitoacelor care îl asistă 
să prevadă, să preîntimpine şi să preambaleze aceste probleme, 
cine se teme, în realitate, de Virginia Woolf? Cu inteligenţă 
şi maximă încordare, se poate veghea ca lanterna să nu se con- 
sume, maioneza să nu se degradeze la căldură, bunica să nu 
clacheze, magiunul să ajungă întins pe masa săracului şi a boga- 
tului, căderea Bastiliei să nu aibă loc, premiile literare şi diplo- 
mele de merit să satisfacă toată suflarea, ca piinile şi peştii din 
legendă, aurul pentru verighete să fie înlocuit cu materiale 
plastice şi abrazive, fluturii de noapte să fie constrinşi a alege 
regimul de zi. Imensă şi în veci de admirat este forța regelui 
tuturor bunurilor acestui pămînt, care pune cu mintea lui 
în ecuaţie şi magiunul şi traficul planetelor pe orbitele lor 
supraaglomerate ! 

74. ...problemele ridicate de Războiul de o sută de ani. 
Condamnabilă atitudine! Andronicus, trăind strict în prezent, 
se dovedeşte tembel şi ineficient cînd este -vorba despre o 
conflagrație trecută, de o asemenea amploare. .. Preocupat doar 
să măniînce şi să bea, el ignoră faptul că brinza şi rachiul sînt 
rezultatul încheierii cu succes a păcii, la masa tratativelor, 
ca urmare a presiunii cercurilor înaintate ale Europei. Poţi 
fi indiferent faţă de războiul cu volsgii, cu etrurii, cu broaștele 
şi lăcustele, dar nu față de Războiul de o sută de ani! Căci 
ce a fost Războiul de o sută de ani? El a fost ca un spectacol 
de teatru cu patruzeci de pauze, or, se ştie, în pauze influenţa 


203 


educativă a piesei se pierde la bufet, la chiftele, Shakespeare 
diminuează cînd e tratat cu bomboane mentolate; războiul 
s-a tărăgănat peste limitele admise de nomenclatoare, răgazurile 
au pus pe drumuri fiscul şi jandarmii spre a răpi din căminele 
sărmanilor supuşi pînă şi cenușa şi fumul pe care aceştia le 
drămuiau şi le recondiţionau fără istov. De atitudinea noastră 
față de Războiul de o sută de ani depinde rezolvarea războaielor 
de două-trei zile, ca şi a conflictelor surde şi profund costisi- 
toare de o mie de ani. 

E straniu cum un lucid şi pacifist ca Anonimul şi-a uitat 
convingerile şi a lăsat să-i scape din gură o bucată atît 
de rumenită. 

75. ...din acceleratorul de celule şi osmoze. Pentru 
prima oară întîlnim informaţii privitoare la procedeul prin 
care vorbitorii au trecut de la condiția de oameni la aceea 
de animale compuse. S-ar fi crezut, din lectura de pînă aici, 
că saltul şi mutaţia se datoresc unei autodepăşiri de sine — soma- 
tice şi morale. Aflăm, nu fără surprindere, că subiecţii au 
suferit o operație într-un laborator, amănuntele deocamdată 
ne lipsesc. Oricum, trecerea şi dobîndirea unui nou statut 
biologic s-au făcut cu deplinul asentiment al vorbitorilor, asta 
este soarta pe care şi-au dorit-o şi, din text şi subtext, reiese 
că toţi, cu excepţia ce se va întîlni, sînt mulţumiţi de ea. 

76. ,..Începuşi prea devreme, Împărate! Se pare că 
Napoleon ar fi dat un răspuns cear fi sunat așa: « Vorbe 
de clacă, prealuminate! Daţi-mi o pasăre vie şi-i veţi vedea 
îndată fulgii zburînd prin aer, puneţi-mi pe umăr un crocodil 
colţat şi-i voi dezmembra cît ai zice peşte lunga coloană ver- 
tebrală, procuraţi-mi cea mai rezistentă curtezană și o veţi 
vedea curînd consumînd săruri şi tratate morale, aruncaţi-mă 
pe-o insulă ostilă şi-o veţi vedea într-un singur an îmblînzită 
de rîsul și joaca copiilor mei. Sînt puternic şi universal, mai 
devreme sau mai tîrziu, prin braţul meu, lumea va fi rumeguș !» 
Un martor ocular pretinde că împăratul a mai adăugat şi aceste 
cuvinte: « Noroc că bunătatea lui Dumnezeu nu mi-a dăruit 
şi un scărpinat al cefei şi burţii, că aţi fi văzut pe Bernadotte 
scărpinîndu-se de-a lungul întregii coaste a Scandinavei, pînă 
la pol...» 

7]. ...aş putea avea două. Comentatorii înclină să creadă 
că aici se află un element de autobiografie a Anonimului, care, 
într-o împrejurare încă incomplet lămurită, ar fi exprimat 


204 


regretul său că n-a fost înzestrat cu două capete, lucru pe care 
îl vedea realizabil odată cu progresul ştiinţei. Trebuie să recu- 
noaştem că, într-o lume bipolarizată, cu alternative şi dileme, 
înzestrarea cu organe duble şi cu o oarecare independență 
funcțională ar evita multe situaţii delicate. 


78. ...bibilică sau, Doamne iartă-mă, rață... Dispreţul 
pentru bibilică şi rață ni se pare nesusținut. Rața e o pasăre 
mereu mai rară, ca ibisul şi dumbrăveanca, aceasta reiese şi 
din şirul meniurilor de pe listele de bucate ale restaurantelor, 
disprețul pentru aceea care înnobila cu sacrificiul vieţii varza 
călită şi ciorba de castraveți nu face decît să descurajeze pe 
virtualii crescători de rațe, pe cineaştii care le descompun 
zilnic legănarea, de o aleasă eleganță, pe ornitorincii care 
folosesc o bună parte a anatomiei acestei păsări spre a supra- 
vieţui în vremurile moderne. 

Cu atît mai mult cu cît rața încetează, în paginile parcurse, 
de a mai fi doar un component al miîncărurilor delicioase: 
păşind legănat către o viață demnă, rața îşi vede asigurată — de-a 
lungul văioagelor, bălților şi smîrcurilor planetei — o ascensi- 
une la care nici nu putea visa gurmandul Trimalchio. 

19. ...nici marșul triumfal din Aida. Este vorba despre 
acea aleasă şi simţitoare bucată militară ce aduce la Operă 
milioane de spectatori nemulţumiţi de fanfara regimentului 
din localităţile în care trăiesc şi speră, muzica gălbuie a verdelui 
italian avînd puterea de-a le stimula pofta de mîncare şi dorinţa 
de mai bine. Pretutindeni în lume, marile săli de operă sînt 
înconjurate de constelații de bodegi, cîrciumioare, localuri cu 
grătar şi băuturi de soi, unde bărbaţi scutiţi de armată şi luxoase 
femei năzuind să fie îmbrăţişate măcar de-un căpitan în retra- 
gere, deopotrivă excitați de tonurile alămurilor şi de tobele 
Dike Bertha, găsesc frigăruile şi momiţele jinduite, vinurile 
potrivite unui veritabil festin artistic. 

Ce dovadă mai grăitoare pentru funcţia ameliorativă a 
Artei? 

80. ...pînă la biruinţa ideii. Un text răzleț, localizat 
de autor într-o. zonă a Imperiului Roman, text neinclus în 
scriere pentru lipsa unităţii de stil, ce îl trimite mai curînd 
la alte opere şi titluri decît ja cartea de faţă, este concludent 
pentru preocupările Anonimului în direcția anticipaţiei ştiin- 
ţifice. Îl reproducem după manuscrisul princeps: 


205 


PLUTIREA ÎN GOL 


Institutul de gravimetrie variabilă, Brăneşti, 18 ianuarie 
2081. 

Iubite prietene, îmi anunţi necazurile tale şi îmi soliciţi, 
în termenii reci ai oamenilor de ştiinţă, sfaturile în legătură 
cu nefericitul tău accident. Îmi permit să-ți ofer doar pe acelea 
ale unui prieten care uită calitățile lui speciale, spre a-ţi vorbi 
de la inimă la inimă, asta şi pentru că întrebările, nedumeririle 
şi, pe cît îmi pot da seama, reproşurile şi ironiile — pe care 
nu le merităm nici eu, nici descoperirea mea privitoare la 
diminuarea dirijată a forţei gravitaționale —, cer un răspuns 
simplu, de bun-simţ, la îndemîna oricui, nu trebuie să fii 
savant ca să-l formulezi. . . 

După cele întîmplate, pe care le regret din suflet, aprecierea 
ta precum că descoperirea şi tehnicile mele reprezintă «un 
adevărat scandal» ar fi putut să mă înnegureze, însă eu o 
înţeleg nu ca pe o concluzie a penibilelor suferințe pricinuite 
de dubla fractură, care te-a țintuit la pat atîtea luni, şi nici 
ca pe o expresie a subiectivităţii tale iritate, de care dădeai 
dovadă şi care te făcuse ilustru în clasele superioare ale 
liceului « Cantemir», ci pur şi simplu ca un adevăr evident: 
toate marile descoperiri şi invenţii au apărut, într-adevăr, 
scandaloase în ochii omului de pe stradă, căci scoaterea lui 
« de sub legile fizice şi biologice în vigoare», oricîte bucurii 
ar promite muritorilor, este în fond o violență, zdruncină 
« statornica așezare a Firii», subminează obişnuințe, tulbură 
conştiințele şi chiar interesele imediate, modificînd funcțiuni 
şi instituții publice străvechi, şi revoluţionează o gîndire ce 
se simte sigură numai cînd parcurge drumuri îndelung 
bătătorite, consacrate de trecerea calmă a multor anotimpuri. 

Scandaloasă, da, această insolentă soluţie ! Şi cum ar putea 
fi altcum, cînd omul, obişnuit să cadă la pămînt din pricina şi 
celei mai neînsemnate pietre ieşite din caldarim, se surprinde 
în căderea de la mulți metri înălțime asemenea unei păsări, căci, 
îndată după precipitarea în gol, îşi simte trupul uşor împins 
de jos în sus, apoi, pe măsură ce corpul îşi urmează căderea, 
o dulce încălzire a membrelor şi o lunecare îi redau echilibrul 
(ştii bine că accidentele devin grave nu atît din cauza proiectării, 
cît din aceea că proiectarea neaşteptată produce o totală dezor- 


206 


dine !), astfel că, la atingerea solului, nu-i rămîne decît să-şi 
continue mersul pe care îl începuse la înălțime? Scandaloasă, 
într-adevăr, cînd priveşti cum dulgherul înaltelor coşuri, 
betonistul cutezătoarelor copertine, sudorul grandioaselor poduri 
şi ameţitorilor zgîrie-nori lucrează lipsindu-se de centurile de 
siguranţă, ba își permit şi unele figuri acrobatice... Am vă- 
zut recent aşa ceva, la Milano, unde un vopsitor făcea adevă- 
rate tumbe pe streaşina impunătorului bloc Pirelli, smulgînd 
aplauze furtunoase asistenței de cîteva mii de oameni zăbovind 
ca să-l admire. Scandaloasă, fără îndoială, cînd vezi, cum am 
văzut şi ziarele au relatat, un septuagenar ştergînd fără grijă 
geamurile apartamentului său de la etajul zece al unui bloc 
din Dorobanți. . . 

Scandaloasă descoperire şi pentru că gîndirea noastră n-a 
depăşit întru totul credinţa secolelor prudente după care tre- 
cerea peste ape şi pămâînturi ar aparţine exclusiv unor ființe 
superioare nouă, zei şi eroi de basm. Aşa scandaloasă a apărut 
şi prima încercare de zbor fără propulsare, doar pe baza folo- 
sirii undelor magnetice intrate în raport antagonic, reușită a 
englezului Eliot, care mie însumi mi-a produs oribile frisoane, 
acum cîţiva ani, cînd a trebuit să zbor cu nacela lui (mi se 
ceruse părerea). Oamenii au însoţit scepticismul, sau uimirea, 
sau stupefacţia lor în faţa noului cu ironii, zimbete jignitoare, 
reproşuri şi alte asemenea, dintre care n-au lipsit anecdotele, 
şi studiul atent al acestor reacții arată că acesta este modul 
cel mai răspîndit de a face ingurgitabile situaţiile pe care raţi- 
unea leneşă şi conservatoare le refuză .spontan. Îmi aduc 
aminte cum în timpul experimentării ipotezei mele la poligonul 
de la Buzău, un cunoscut al meu, intelectual cu o aleasă pregă- 
tire filosofică, m-a somat violent să nu mai continui probele, 
afirmînd cu toată seriozitatea că omul viitorului, eliberat de 
spaima căderii, va deveni atît de sigur de sine, încît nu va mai 
cunoaşte bună-cuviinţa, rezerva, teama, devenind. mai agresiv 
şi mai nepăsător cu semenii decît a fost vreodată. Îmi oferea 
un exemplu străvechi: automobiliştii secolului trecut, trezin- 
du-se peste noapte stăpînii a sute de cai putere, începuseră 
să creadă că le-a fost restituită de Dumnezeu calitatea pri- 
mordială, şi îşi exercitau forţa spărgînd cu motoarele lor solide 
ziduri şi balustrade de poduri, stilpi de telefon şi magazine 
aflate pe marginea şoselelor, ba mai mult, începeau să creadă 
că motorul sub presiune le poate reda iubita care îi părăsise, 


207 


le poate ameliora situaţia financiară, îi poate vindeca de bolile 
îndelung neglijate... Îţi imaginezi ce zîmbete mi-au produs 
argumentele individului, ce haz am făcut cu colaboratorii 
mei evocîndu-i temerile... 

Spre a mă păstra în limitele adevărului, ţin să-ți amintesc 
unele pericole reale ale descoperirii mele. Mi s-au semnalat, 
şi accidentul tău vine ca o confirmare, unele situaţii delicate, 
chiar dureroase, rezultate din graba cu care sîntem ispitiți 
să simplificăm lucrurile, meteahnă a jalnicului secol al lumini- 
lor. Astfel, unii cred că e suficient să-ți supui conştiincios 
organismul tratamentului cu izotopi radiocelulari, pentru ca 
oasele şi sîngele să capete proprietatea de-a respinge forța 
gravitaţiei, odată ce aceste sisteme au fost alarmate nervos. 
Repet, şi am subliniat aceasta cu majuscule în toate comunică- 
rile mele, că sînt necesare, paralel, încă două programe de 
pregătire, la fel de importante ca şi primul: antrenarea centri- 
fugală a urechii interioare şi a cerebelului, inclusiv pregătirea 
chimică a sensibilităţii cutanate, şi, lucru ceva mai anevoios, 
reeducarea responsabilității şi a instinctului de conservare, 
alterate de o îndelungă practică a prudenţei şi cutumei, antre- 
nament deloc dificil pentru orice om «cu ştiinţă de carte și 
oarecare bunăvoință», cum spunea în secolul trecut profesorul 
Moisil... 

E de la sine înțeles că știința şi tehnica, marile lor deschi- 
deri, nu pot face nimic fără veghea calificată a spiritului, ale 
cărui antrenamente au început înaintea lui Socrate şi se vor 
încheia, ca să glumin puțin, curînd după dispariția galaxiei 
noastre. Ca să glumim din nou, sînt oare de imaginat navete 
cosmice şi submarine conduse de calibani, submarine atomice 
şi calculatoare aleadine la al căror pupitru de comandă s-ar 
afla analfabeți sau, lucrul nu e chiar de domeniul absurdului 
prea absurd, indivizi specializați în polenizarea artificialā... 
remarcați cîndva în meseria lor şi... promovați? 

De dezastre au parte negreșit cosmonauţii care, în drum 
spre Venus și Jupiter, ar azvîrli peste bord, ca netrebnică, 
îndoiala : dacă nu te echipezi cu puţină îndoială, dacă iei drept 
suverane şi fără posibilitate de eroare mecanismele pe care 
le conduci, ceva esenţial în conducere îţi lipseşte şi, răsfoind 
nepăsător o carte în cabina ta autoreglabilă, te poţi trezi arzind 
în straturile superioare ale atmosferei sau eşuînd în largul 
oceanului. Imaginea unei maşini perfecte ce îşi iese din fire, 


208 


cu toate instrumentele ei de control, îl obseda pe marele Hey- 
mer, şi obsesia l-a salvat atunci cînd, îndoiala sporind, a luat 
în mînă manetele de comandă şi, controlindu-le, şi-a dat seama 
că îl despărțeau doar cîteva secunde de coliziunea cu un uriaş 
meteorit. 

Veghea, responsabilitatea, îndoiala şi, întotdeauna, speranța 
sînt instrumente de lucru curente, nicidecum demodate, ele 
ne feresc de maladia numită în laboratoarele noastre şurube- 
rita acută. Esenţial este ca spiritul, acelaşi de care s-au servit 
şi moşii noştri, să fie lăsat să-şi facă cursa normală, căci, dacă 
pierdem unele credinţe şi deprinderi, achiziţionînd în locul 
lor altele, trebuie să știm că spiritul omenesc rămîne în fond 
acelaşi, simţurile care i-au purtat pe spanioli pe mări prezentau 
acelaşi sistem integrat şi răspundeau aceloraşi comenzi. 

lartă-mi lunga paranteză pregătitoare la răspunsul pe care 
mi l-ai cerut, La accidentul ce te-a ţinut la pat te-a dus lipsa 
antrenamentelor despre care ţi-am scris mai sus. Este mai mult 
ca sigur că, în momentul începerii căderii, te-au preocupat 
lucruri lăturalnice scopului, ai încetat să stăpîneşti cele cîteva 
controale (şi, Doamne, cît de puţine sînt!), te-ai lăsat cuprins 
de ceea ce noi numim difuziune anarhică a contraforței, şi 
recunoşti tu însuţi, nu căderea în gol ţi-a produs accidentul, 
ci doar poziţia incorectă a corpului la contactul cu solul, aba- 
tere ce nu reprezintă unu la mie din totalul experiențelor de 
pînă acum. 

Te conjur, nu face o proastă popularitate descoperirii 
mele. Şi, dacă totuşi mai ai rezerve în legătură cu explicaţiile 
alăturate, urcă în helicopterul tău confortabil și repezi-te la 
Brănești într-una din zilele de instruire publică, zile anunţate 
săptămînal în gazete, unde mă vei vedea plonjind de pe o tram- 
bulină de 150 de metri şi revenind pe asfaltul poligonului 
teafăr și voios, atît de voios şi plin de viață, încît nu ştiu cum 
vei suporta îmbrăţișarea herculeană pe care ţi-o voi oferi. 

Insănătoşeşte-te grabnic și vino curînd, Al tău vechi amic, 
Ion lonescu-Brăneşti. 

81. ...pe teritoriul ospitalier... Paginile parcurse se 
dispensează de orice comentarii, căci adevărurile n-au nevoie 
de avocaţi, cu toată diferența dintre un editor şi un avocat. 
Singura observaţie care s-ar putea face ar fi următoarea: cu 
toată complexitatea şi punerea pînă la detaliu a problemelor, 
autorul a trecut uşor — probabil din cauza grabei — peste 


209 


indicaţiile barometrului şi a ignorat, cel puţin în perioada scrierii 
acestor pagini, previziunile meteorologice difuzate zilnic. Jumă- 
tate din evenimentele importante ale vieţii noastre se desfăşoară 
în regim ploios, importanţa ploii nu mai trebuie subliniată. . . 
Anonimul se dovedeşte aici — şi pentru aceasta întreg textul său 
se ofileşte în mod nedorit — superficial față de realităţile adinci. 

82. ...dulce şi aromată. După cum cititorul cu siguranță a 
observat, aceste două adjective revin, îngemănate, de mai 
multe ori în textul Anonimului. Nu e o întîmplare, căci nimic 
pe lume nu e întîmplător. Este ştiut că, indiferent de lumile 
posibile visate, cei mai de seamă utopişti au pus la temelia 
vieţii viitoare dulceţuri şi arome. Un Tour Eiffel mirosind 
a scorţişoară e altceva decît acelaşi edificiu duhnind a unsori, 
un Jean-Jacques Rousseau perdăfit cu zahăr pudră e net superior 
aceluiaşi autor trecut prin experiențele pedagogice de el pre- 
conizate. Putem gîndi la galoşi şi la farfurii zburătoare cu gust 
de cimbru şi arome de găluşti. A 

83. ...efort mărunt de imaginaţie. În situaţia de faţă, 
nu se poate vorbi despre imaginaţie, deoarece lătrătorul care 
are cuvîntul a fost produs în laborator, Pentru cîinii obişnuiţi, 
afirmaţia rămîne valabilă. 

84. ...mi-a înfipt în inimă pumnalul. În ciuda părerilor 
contrare, cred că fragmentul Asediul Sienei, inclus mai înainte 
în aceste note, aici şi-ar avea locul. Fac cuvenita specificare 
spre a înfrunta pe cercetătorii W.W. Ford şi M.M. Gaster, pe 
care diplomele i-au catapultat, fără merite reale, la universităţile 
din vestul Homericii. 

85. ...eu cu specialiştii mei... Quintilianus Sextus Opel, 
indicat în texte şi prin simplul nume Sexus, nu era în orice caz 
nici demagog, nici palavragiu de colț de stradă: el se înfăţişase 
în senat însoţit de o seamă de meşteri, care să-i vină în ajutor 
în caz de nevoie — un tîmplar, un cititor în stele, o vestală 
începută, un spiţer personal trăgînd după sine o tonetă cu 
ierburi și licori, un ebenist priceput a mîna o caleaşcă în inte- 
riorul căreia se afla un salonaş Louis XV, un procurator în 
Sicilia, căruia să-i adreseze, spre satisfacția senatorilor, pasagere 
observaţii cu privire la iluminatul Viei Appia şi modalităţile 
de trecere a Tibrului prin bucătăria curtezanei Lesbia, favorita 
tinereții lui. Este de neînchipuit să nu fi putut aduce la fața 
locului cîțiva radiofonişti experţi, dacă cumva aceia nu se aflau 
încă din ajun în cabinele lor, la cască. 


210 


86. Ce e debandada... Precis, nimeni nu ştie ce este o 
debandadă, şi aceasta reiese din text, unde cuvintul este 
frecvent utilizat. După cum se ştie, atacurile, violurile, til- 
hăriile, asediile, încăierările, războaiele înseşi sînt date, făptuite 
şi purtate de bande şi nu de debande, cu toate acestea, rău se 
vorbeşte numai despre cele din urmă. În privința bandei, 
se poate spune astăzi, fără temere de-a greşi, că ele sînt mai 
periculoase decît haitele sau stolurile, poate şi pentru faptul 
că iau în timpurile moderne denumiri liniştitoare — fracțiune, 
batalion, societate pe acţiuni, asociaţie, breaslă, bisericuţă, 
sectă, grupare constituită pe bază de credinţe identice etc, 

87. Regretabila boicotare. .. Nu e vorba despre aşa ceva. 
Surse demne de încredere ne dau informaţia că a fost vorba 
numai de aruncarea înaintea vorbitorului a unei cutii de conserve 
desfăcute, care făcînd explozie, a împroşcat cu bulion şi roşii 
o parte a asistenţei. Procedeul e frecvent uzitat, intră în prac- 
tica obişnuită, nu mai surprinde nici pe membrii parlamentelor. 
Vorbitorul s-a retras, desigur, fiindcă nu mai avea cuvinte şi, 
probabil, aer. 

88. Macedoneanu, erou al unei istorii lungi cu furturi 
de tablouri, tentative de mituire, scrieri de cărți cu colaboratori 
de aceeaşi teapă, evocatoare de bătăi şi chefuri. Contrar părerii 
că ar fi sfârşit pe scaunul electric, se ştie foarte precis că, istoria 
promovîndu-l, l-a absolvit. 

89. ... răsplata meritată. Sancţiunile rapide, după judecăţi 
sumare, discrete în procedură şi clamoroase după execuţie 
evită, într-adevăr, multe neajunsuri ale vieţii dobitoacelor. 
Ciinele atacă la ceafă, lupul la bot, boul dă cu copita, şarpele 
înveninează pe loc. În fond, sancţiunea presupune nu numai 
decelarea vinei şi izolarea vinovatului, dar şi evitarea răspîndirii 
infracţiunii. Cu cît e mai rapidă, lichidarea afacerii se dovedeşte 
mai binevenită. Se cunosc cazuri cînd au fost sancţionați toţi 
membrii unei haite, ca exemplu pentru haitele celelalte, care 
nu mai erau de mult în viaţă. Întorsătură fericită... 

90. ...să cădelniţăm căţuia... Obiectul aparţine inven- 
tarului bisericesc, termenul este folosit de Arghezi, în timp ce 
un poet contemporan lui spune: « tămiiază-mă, dar vezi să 
nu-mi spargi capul cu cădelniţa, cu căţuia >... 

91. Bunăvoinţa federală... Informaţie prețioasă privind 
organizarea teritorială a regnului. Unele forme ale administraţiei 
umane au dăinuit, din păcate... Se cunosc totuşi şi formaţii 


211 


noi ca, spre pildă: arondismentul girafat, vultuzrăria inferioară, 
garda bezmeticească. 

92. un film... Fusese în ţări îndepărtate, unde filmul 
încă supraviețuia scenelor vivante. Călătorii mai cad uneori 
în ispită, cu toate că la înapoiere regretă din suflet că au rătăcit 
în labirintul de celuloid. 

93. criza ciclică. Heinrich Brod crede că vorbitorul nu 
e documentat: zona indicată, spune cercetătorul, n-ar cunoaşte 
asemenea fenomene. S-ar putea să fie aici o eroare de scriere, 
să fie vorba despre ciclon. 

94. ham-ham. Formulă de încheiere a emisiunilor radio- 
fonice, după care urmează întotdeauna un semnal muzical 
liniştitor. 

95. temele minore. Să fim serioşi: cum adică, i se reproşează 
lui Schliemann că a călătorit în jos şi nu lateral? Şi săpind 
pămîntul poți ajunge departe! 

XXXIII. Vorbitorul dădea semne de epuizare. Vorbea de 
atitea ore și încălţările îl ardeau, cămaşa i se făcuse de muşama 
rece pe pielea opărită, ochelarii pince-nez se aburiseră, astfel 
că mulţimea dinaintea lui părea să înoate în zăpezile Antarcti- 
cei. Mirosul de plăcintă dăinuia încă în atmosferă, dar idealurile 
şi speranţele erau mai presus de foame şi produsele bietului fer- 
rarez se depreciaseră comparativ văzînd cu ochii. Vine secolul 
minunilor tehnice şi al plăcintelor cît ușa, îşi spuneau oamenii, 
încă puţină răbdare şi toate darurile vor fi aici. Le vor aduce pe 
tăvi aurite biciclişti, călugării, meşterii şi soldaţii care aşteaptă 
încheierea mitingului şi pocnetul de start al domnului... « că 
n-am reţinut, dragă, cum îl cheamă pe drăguţul ăsta de le ştie 
pe toate...» 

Ultimele cuvinte le rostise o tînără cu fusta foarte lungă, 
vrăjită de exemplele ce i se vînturaseră prin față, şi care reţinuse 
că mînecile şi poalele rochiilor se vor scurta pe măsură ce vor 
scădea prejudecățile. « Le știe atît de bine, că juri că a trăit poi- 
mîine», se minună tînăra, şi îşi trase rochia pe pulpe în sus. 
«Cum să nu le ştie? îi răspunse contesa de Hoburg-Bonne- 
chance, ce tocmai descinsese din biplanul personal, dar urmărise 
gazetele şi, în timpul călătoriei din Majorca pînă aici, avusese 
timp să-şi consolideze opiniile. E doct ca un zeu şi frumos ca 
regina Suediei. L-am avut de două ori oaspete la masă, se mîndri 
ea, mănîncă ales ca un tenisman.>» « Dar n-am înţeles bine, 
reveni tînăra, ce profesiune are, ce pregătire ?» « Oh, ma chère, 


212 


vulgarizezi enorm! Domnul practică fericirea universală, e cel 
mai apt dintre miile de futurologi pe care îi pregătesc cele trei 
sute de universităţi din lume la ora actuală, viitorul e ca un rîu 
nărăvaș, dacă nu-i zideşti ecluze şi stăvilare, îţi scapă pe cîmpie 
şi-ţi îneacă totul... De aceea are diplomă pentru toate profe- 
siunile.» 

XXXIV. Că va fi așa, îşi reluă marinarul cuvîntarea, 
nu încape îndoială, căci încă Darius al perșilor a spus, citez 
din memorie: «Lumea va fi una şi indivizibilă, trenurile vor 
circula fără oprire la cantoane, iar poduri nu vor exista. Maşina 
cu abur va fi înlocuită de mașina cu explozie, apoi vor veni 
avioanele, terasamentele devenind de prisos... Va fi bine. 
Putem gîndi o umanitate alergînd ca o herghelie pe întinsul 
unei puste în flăcări.» Şi încă un citat, dacă îmi permiteţi, 
de această dată sînt nevoit să-l citesc, fiind mai lung, mai adînc, 
mai subtil. 

Scoase din buzunarul tunicii o foaie, şi potrivindu-și pe nas 
ochelarii cu ramă groasă, inginerească, de bagă, citi următoarele: 
« Iubite tată, îţi anunţ o veste nu tocmai agreabilă... Buna 
mea mamă, scumpa ta soție, a fost răpită marţi noaptea de tero- 
rişti. Un mesaj telefonic ne asigură că este în viaţă, bine dispusă, 
deocamdată nu duce lipsă de nimic, în afară de liniştea cămi- 
nului. Pentru răscumpărarea ei, diviziile portocalii, în mîna 
cărora se află, pretind zece milioane de lire elveţiene. Îndoielile 
mele precum că e o farsă au fost înlăturate: teroriștii mi-au trimis 
într-un colet degetul ei arătător. 

Nu e timp de palavre. Lasă mitingurile şi înapoiază-te acasă 
pentru a rezolva în bune condiţii afacerea, pînă vineri la orele 
21, altfel viaţa minunatei noastre mame și soţii este în pericol. 
Al tău, François.» 

XXXV. Vă cer scuze, iubiţi participanţi la această 
adunare, pentru lungimea citatului, eu însă v-am avertizat... 
Mai mult, în scrierea sa Declinul şi Creşterea, alt clasic 
al gîndirii ne spune, citez: «Vom uita războaiele și alte 
mizerii, grijile ne vor părăsi.» Unii, sceptici pînă la pesimism, 
spun: « Bine, bine, dar dacă nu vom avea războaie şi griji, nu 
vom recurge oare la artificii spre a inventa altele şi a nu ne 
plictisi?» Acestora, şi altora de aceeaşi teapă, josnici precupeți de 
vise mărunte și paleative, tarabagii cu vederea mai scurtă decît 
lungul nasului, jalnică adunătură de drojdii şi borhoturi, pescui- 
tori în apă tulbure, cerşetori în haine de lorzi, unelte ale Legiunii 


213 


străine şi ale oficinelor mafiote, mercenari în slujba speculanţilor 
şi traficanţilor de bursă neagră, agenţi berfizi ai negustorilor 
din Soho şi Hong-Kong, lupi sîngeroşi în blană de oaie, bozii 
şi ghebe otrăvite, lepădături şi avortoni ai unei lumi condamnate, 
zarafi de biserică şi avocaţi apărători ai găinarilor prinşi cu 
mîța-n sac, lor şi tuturora le răspund categoric: Nu, domnilor !» 
Am închis citatul. 

Reiese limpede că nu vom inventa nimic, continuă vorbitorul, 
ştiut că viaţa va fi atît de apetisantă, atît de îmbietoare, încît 
petrecerile şi distracţiile nu ne vor da răgazul să mai inventăm, 
iar dacă totuși o vom face, în virtutea unei lungi habitudini, 
nu ne va da nimic ghes să experimentăm invențiile, să ne obosim 
cu fleacuri...» 

XXXVI. Cam de pe la al doilea citat, difuzoarele arenei 
scîrțiiră lung, pocniră de două ori, după care peste capetele 
mulțimii se aşternu o liniște adîncă. Bicicliștii, guerillarzii, 
macaragiii văzură la tribună un bărbat falnic şi bătăios scuipînd 
foc, săgetînd azurul, agitînd o foaie de hîrtie, zbătîndu-se, 
ridicînd mîinile spre cer, apoi coborîndu-le, între timp crezură 
că impetuosul atlet intenţionează să se dea peste cap, şi odată 
revenit pe picioare, să-şi ia ochelarii de pe jos, să-și stringă jucăriile 
şi să-și ia tălpăşiţa. Liniştea era îmbietoare, astfel că oamenii 
îl lăsară la treburile lui, se risipiră pe la hambare și magazii, prin 
depourile locomotivelor și sub podurile rulante şi reîncepură 
jocurile părăsite, bîza de preferinţă, dar şi titirezul, tabinetul, 
poba-brostul, dambiluşca, cercul și surceaua, porcii rîd, coarda, 
bilele şi barbutul, cel pentru care intri şi-n ocnă. 

Sosiră îndată plăcintele calde, se înapoiară, de pe unde 
îşi vor fi pierdut vremea, și ziariştii, undeva în marginea pădurii 
de salcîmi se ridică o baracă şi apărură pe scena montată în 
grabă o motociclistă pentru zidul morţii (femeia ştia să înghită 
şi săbii), un muţunache, trei pisici de Angora pe biciclete. 
Dintre toți însoțitorii şi prietenii care veniseră să desferece secolul 
următor, bicicliştii se arătară cei mai interesaţi: sosi chiar o 
vreme cînd nu-şi mai puteau ţine burta de rîs. « Viaţa merge 
înainte, el (şi arătă spre vorbitorul ce acum citea din nou, 
de astă dată dintr-o broșură) tot bate pasul pe loc cu secolul 
lui.» « Să fie sănătos, strigă unul. S-a lăsat noaptea şi ne e 
de-ajuns 1!» « Şi eu zic la fel, spuse un altul, uite, soarele se 
ridică deasupra creştetului, acum vine ora mesei și trebuie să 


v 


ne retragem pe la bodegi să ne astîmpărăm foamea» « Mais il 


214 


caracterise très exactement les details de notre avenir, spuse 
o doamnă în vîrstă, trecînd pe-acolo ca un rebroș. Dès sa pre- 
miere enfance, il nous avait laissés bouche-bec avec sa dialec- 
tique infaillible... ma petite biche...» « la să nu mai facă pe 
Mesia cu nişte prăpădiți ca noi! exclamă un zidar cu hainele 
și fața albe ca prima zăpadă. Taică-său umbla prin tîrguri să-n- 
trebe oamenii ce doresc să le aducă Moș Crăciun... Deschisese 
o gheretă unde primea cereri... N-a satisfăcut nici una. Acum, 
ăsta, cu nimic mai breaz, ne îmbată cu apă rece. Am lucrat cu el, 
e zugrav de meserie, ştie el ceva dar nu mare lucru. Îl cheamă 
Herbert sau Robert, cred că e evreu sudamerican»... 

Începuse să plouă, vorbitorul — fără să se întrerupă — își 
deschise umbrela, cîțiva îl ajutară să-şi prindă pe umeri o 
pelerină, un băiețaş îi aşeză în faţă un pahar cu apă, un altul 
îi aduse un teanc de cărţi cu lungi semne de hîrtie, pentru a 
fi citate, el le mulţumi şi le spuse ceva spiritual, care îi făcu 
pe cei din preajmă să aplaude. 

Ce a spus nu s-a auzit, o va reproduce mîine Corriere de 
la sera, în prima ediţie, difuzoarele fiind în continuare mute, 
însă poanta nu se va pierde. 

XXXVII. Ciîţiva, în şir indian, înaintau hotăriţi prin 
mulţime, dar se împotmoleau ori de cîte ori întîilneau nodul 
celor ce, în cerc, făceau bîza şi dambiluşca. « Mai isprăviţi 
cu foiala !» se răsti unul, care şedea pe-un scaun de arbitru. 
« Îşi convine, arbitrezi, ce-ţi pasă ! îi rînji cel din capul șirului. 
nsă pe noi ne trece și ne dăm de ceasul morţii să dibuim o budă. 
Cînd am încercat să ieşim din perimetru, soldaţii ne-au împins 
înapoi. Sînt cîteva grupe de şoc, care se poartă cu neînchipuită 
brutalitate. Unul a și scos pistolul la noi...» «Ti se năzări, 
poate, spuse un bătrînel ce tocmai potrivea dambiluşca. Unde 
ai văzut pistol şi la cine?» « Oho, făcu un bărbat între două 
vîrste, și învîrti nervos o cheie de contact în mînă. Eu am văzut 
încă de azi-dimineaţă companii, ba chiar batalioane de paraşu- 
tişti, purtînd puști automate și grenade. Mai tîrziu am văzut 
şi cîteva tunuri sub colina de colo, cred că la ora asta au fost 
trase în tranșee, camuflate cum se cuvine, cu lăstăriș proaspăt. . . 
Oricum, stîlpii pe care îi zăriţi lingă oaza de aluni susţin sîrmă 
ghimpată și rețele de înaltă tensiune... Și totuşi, mi-a şoptit 
un prieten, se poate ieși printr-o galerie subterană. Italienii au 
săpat-o foarte foarte priceput, d-aia cer opt lire pentru trecere... . 


215 


Bună afacere ! Eu mai rămîn, vreau să ştiu ce spune Amin despre 
irochezii americani, a căror soartă, se zice, e pecetluită. » 

96. ...ar fi fost prea mult. Dimpotrivă, niciodată această 
chestiune nu trece de modeste aluzii şi bunăvoinţe. În altă 
ordine de idei: oţetul nu e mult cînd e tare. 

97. ...crocodil. De remarcat obiectivitatea bazată pe 
principii a referentului, care nu ţine seama că de faţă se află şi 
crocodili şi spune fără menajamente adevăruri despre strămoșii 
lor. Exemplară, rară atitudine! 

98. ...ca orice lucru care e viu. Cu toate acestea, 
memoria animalelor e apreciabil mai îngustă decit aceea a 
omului, de ce să n-o recunoaștem... Dar nu această particu- 
laritate le şi asigură fericirea? 

99. numai resturi şi deșeuri. Temă centrală a întregii 
lucrări: nu.ne sprijinim niciodată pe bunuri și cunoştinţe 
integrale, toate fiind filogenetic nişte succedanee. 

100. batjocorit de vietăţi... Ca un fir roşu trece în toate 
cuvîntările ideea că tindem — ființe şi obiecte — către starea 
supremă de pulbere. Se ignoră însă că şi particulele prafului 
intră în raporturi de opoziţie şi se ocolesc numai cu intenţia 
de-a se distruge reciproc. 


101. grupări și secte... Lumea divizindu-se la infinit. 
Din nou leit-motivul nisipului, 
102. răbdare la pindă... o excepţie trebuie amintită: 


regele Prusiei. 

103. adulmecarea îi este necunoscută. Afirmaţie ofensa- 
toare, oamenii — cîți au mai rămas — pot să se supere şi să 
redeschidă abatoarele. Dacă n-ar avea miros ascuţit, cum s-ar 
mai putea explica formidabilul avînt pe care l-a luat industria 
lor de parfumuri? Ei nu put mai puternic decît animalele; 
mistificarea prin arome se datorează exclusiv sensibilităţii lor. 

104. pumn de tărîţe. Eroare ipocrită: ca om jinduia după o 
friptură de vită şi ceva caltaboşi. Pe de altă parte, merită a fi 
subliniat că secolul sporește meritele oamenilor în raport cu 
gradul de înfometare pe care l-au atins în tinereţe. După ase- 
menea criterii de apreciere, pelicanul şi nu leul ar fi regele dobi- 
toacelor, căci mănîncă proporțional mai mult față de greutatea 
lui şi suferă de foame, cînd n-are peşte, în aceleaşi proporţii. . . 

105. ...cît de bucuros am fost cînd... A se observa repetiţia 
cu puternic efect retoric; oamenii ar trebui să ia aminte, căci 
şi expresia e o armă răzbunătoare... 


216 


106. ...să reducă... să ajusteze... să redimensioneze... 
Încă o lovitură stilistică dată imperialismului uman. 

107. ...0 smîntînitoare... Anonimul revine la timpi egali 
şi în diferite contexte, la acest motiv cvasimuzical, căci smîntîni- 
toarea care merge în gol — se presupune — produce o cvasi- 
muzică demnă de cvasiurechile cele mai alese (v. şi Bibliografia 
generală ). 

108. De menţionat. Ca şi Cosmin te-a lăsat etc. dă măsura 
subtilităților verbale pentru care dobitocul are o imensă dis- 
ponibilitate — spre deosebire de om. Specialiştii susțin că 
sintagmele dereglate, calambururile, vorbirea în rimă se întîlnesc 
şi la om, dar numai la indivizii atinşi de lues şi mitomanie, 
precum şi la prăpăstioşi. 

109. ...puţini la număr. De văzut de cîte ori, cînd se 
foloseşte formula, sînt într-adevăr puţini. Joc sofisticat al 
statisticii. . , 

110. ... vărul Ionescu. Între timp, transferat la baza de mic- 
gross. 

111. ...la lada cu gunoi. Herbert Fleisch este primul care 
se foloseşte de terminologia salubrității: făraş, mătură, tom- 
beron, perie de păianjeni, otreapă, şi lucrul se explică prin 
aceea că avea în familie gunoieri şi măturători de stradă, de 
unde şi trăsăturile ancilare ale cărților sale. 

XXXVIII. «Trăiască Împăratul !» strigă cineva, şi oamenii 
treziți parcă din somn începură să aplaude. « Care împărat ? 
Să-l vedem şi noi!» se agitară cîteva fete în costume cenușii, 
putind pe manşete trese aurii şi o emblemă. «Uite-l, dragă, 
strălucirea lui îţi monopolizează ochii! Vorbește de treizeci 
de ore bătute pe muchie, se dovedeşte un orator de performanţă. . . » 
« Dar ce spune, dragă, că nu aud nimic ?» « Desferecă viitorul, 
ne ţine treji, din cînd în cînd i se aduc telegrame de presă în 
care Hawas şi Reuter anunţă că trupele noastre au ocupat 
Danemarca, au debarcat în Noua Zeelandă, au pacificat Groen- 
landa.» « Şi cum face, dragă ?» « Simplu, dragă: cuvîntul lui 
magic mobilizează pe loc şi trimite la luptă. Nu vezi ciîţi erau 
şi cîţi au mai rămas ?» « Eu presupuneam că oamenii s-au dus 
pe la casele lor...» «Pe dracu, dragă, nici pasărea nu iese 
prin reţelele de sîrmă ghimpată...» « Și tu ce-ai de gînd?» 
«Eu ? Eu am de croșetat, dragă, nu-mi pierd vremea, şi dacă 
printre picături mai prind şi cîte un cuvînt de-al lui, sînt feri- 
cită...» 


217 


XXXIX. Aflind că difuzoarele refuză să-i ducă verbul 
fertilizator în depărtările însetate, vorbitorul îşi aminti un vechi 
procedeu oratoric şi se adresă unui biciclist din faţă, ale cărui 
fălci amenințau să se rupă din cauza căscatului : « Hei, dumneata, 
cel cu pulover vişiniu și gazetă ! Eşti pregătit oare să întimpini 
spectaculoasele mutații, grandioasele salturi, fascinantele de- 
veniri şi măreţele promisiuni ale secolului ce vine? Eşti sau 
nu eşti ? Mergi să-l întîmpini voios şi calificat sau duci cu dum- 
neata povara romantismului, şovăiala arhivarului, meschinăria 
croitoresei de casă, vorbăria cafenelelor, aroganța posesorului 
de autoturism, egoismul copilului crescut de o mamă fugită în 
India, fripturismul politicianului burghez, aviditatea amantelor 
preocupate să-şi cumpere imobil, scîrba suverană a îmbogăți- 
tului de război și a norocului postbelic, spiritul de mare afacerist 
al băiatului de prăvălie, generozitatea de duminică a tîrgove- 
tului, gelozia bărbatului a cărui nevastă joacă prin studiourile 
cinematografice, cabotinismul șefului de raion al unui super- 
market, ignoranţa dascălului de biserică, mărginirea inginerului 
care a inventat un dop, melancolia poetului care a traversat 
un pod și multe altele, înaintînd greu, neacceptînd sfaturi 
și ajutoare, trăgînd anevoie la carul părerilor anacronice 
şi al bucătăriilor de campanie în care s-a sleit arpacașul ? Mergi 
înainte, cu ochii albăstriţi de sineala tehnicii, cu pieptul grăbit 
şi cu pasul umflat de mari sentimente, sau hoinărești pe la col- 
furi, te strîngi prin pustiuri, bălteşti pe povîrnişuri şi te usuci 
în mlaştina fără ieşire a singurătăţii ? Spune, nu te sfii, omeneşte 
e posibil, în fond nici n-ar fi vina dumitale, așa ai fost crescut 
şi aşa ţi se pare că trebuie să procedezi...» 

LX. Cel vizat, ignorant în subtilitățile retoricii, după o 
clipă de nedumerire dacă lui i se adresează domnul de sus, 
ochelarii pince-nez sclibind anarhic, se dezmetici şi decise să 
răspundă, așa cum se cuvine unui om bine crescut. Se ridică 
de pe scîndura pe care şedea, făcu semn cu mîna celor ce îl 
îndemnau să stea jos, spre a le arăta că întrebarea nu-l inti- 
midează, şi spuse: « Domnule şi preafericite, m-aţi ales pe 
mine, nenorocitul, ca să-mi ușuraţi povara de pe suflet sau ca 
să mă amăgiţi ? Eu văd că sînteţi stăpîniţi, în linii mari, de 
gînduri bune şi în acest caz m-aţi brodit ultra... Necazul meu 
consistă că pe coordonatele înfățișate de domnia-voastră mi-a 
murit ieri nevasta. Au operat-o de fiere; ea avea, sărmana, 
încurcătură de maţe... Cumpărai colea și împachetai în gazeta 


218 


asta cîteva obiecte de folos la îngropare, grăbeam spre casă 
cînd doi zdrahoni cu cruce pe mînecă m-au înșfăcat şi m-au 
depus aici, punîndu-mi alături, pentru fotograf, bicicleta ce se 
vede... Unde e logica? Daţi-mi drumul, că se strică mortul 
în casă, pe căldura asta nevastă-mea e perisabilă... Nu zic 
că nu grăiţi chestii interesante, dar însă eu am urgenţă, sînt atîţia 
pe-aici care să facă faţă şi, eventual, să dea cele zece răspunsuri 
corecte... Vă solicit cu respect, daţi-mi pace !» 

XLI. Vorbitorul, turburat pînă în adincul fiinţei de 
nenorocirea ce se abătuse asupra biciclistului, încuviinţă să 
plece, ba îi trimise printr-un ofiţer cîţiva gologani care să-i mai 
îndulcească amarul. Apoi, își şterse ochelarii ce se aburiseră, 
și ca să cîştige timp și să-și amintească unde rămăsese: « Aha! 
făcu el luminat, vorbeam despre secolul următor 1» Exclamaţia 
se auzi ca un bubuit 'de tunet în toate colţurile arenei, căci 
între timp staţia fusese reparată. « Despre ce a spus, dragă, că 
va vorbi în continuare ?» întrebă o fată purtind în spate un 
rucsac. « Despre secolul următor, dragă !» îi răspunse o colegă 
îmbrăcată într-o lungă rochie de seară din tafta galben-aurie. 
«Nu mă-nnebuni ! E un subiect de actualitate», observă fata 
cu rucsacul. «Nici vorbă ! Să vedem dacă spune identic cu 
ce mi-a prezis baba Montherlant-Bisinikis, cînd am fost la 
Atena... Numai că Georges și orchestra se vor supăra...» 

« Domnilor, reluă vorbitorul, am să vă citesc în continuare 
o telegramă adusă chiar acum în persoană de Reuter: 

XLII. « Scumpă mamă şi iubită soră, aflaţi despre mine 
că sînt sănătos şi-mi merge bine din toate punctele de vedere, 
ceea ce vă doresc din inimă și vouă. De trei zile muncim la 
fixarea pilonilor în mlaștinile fluviului, așa cum vă anunţam 
în cartea poștală trecută. Stäm în apă pînă la brîu, de dimineaţa 
pînă seara, treaba asta s-ar face minunat, cît ai bate din palme, 
cu mașina de plantat, numai că mecanicul care o întreținea 
s-a certat cu unul dintre șefi şi, dintr-un cuvînt nerușinat, 
scăpat de unul dintre ei, a ridicat asupra aceluia cheia franceză, 
lovindu-l între ochi. Cel lovit a murit în spital. A urmat o anchetă, 
lucrările au stat pe loc, maşina n-a mai fost urnită dintr-o groapă 
în care se împotmolise, noi am fost îndemnați să ne vedem de 
treabă, adică să facem ceea ce făcea mai înainte mașina, 
cîțiva s-au adresat patronului, au ameninţat că vor face grevă, 
batronul n-a fost de acord, în cele din urmă ne-a promis că 
vom primi cinci cenți suplimentar pe săptămînă. Asta însemnează 


219 


ceva ! Sînt îngrijorat că piciorul drept nu se mai îndoaie de la 
genunchi, probabil apa rece mi-a răscolit reumatismul. Lucrarea, 
cînd va fi terminată, va arăta minunat. Rozalia, care merge la 
tîrg în fiecare săptămînă, va scurta mult drumul peste podul 
pe care l-a construit vărul ei. Spuneţi-i, se va bucura. Dacă nu 
se va mai prăbuşi planșeul, ca alaltăieri, treaba va fi încheiată 
pînă în mai. Vă doresc și vă îmbrăţișez, Rudolf. » 

« Vedeţi ? Ce vă spuneam eu? Altceva va fi mîine!» 
strigă vorbitorul bătînd cu dosul palmei în foaia telegramei. 
Apoi continuă, trecînd la problemele rămase în suspensie: 

XLIII. « Formulare de toate felurile, de toate dimensiu- 
nile ! Da, epoca ce începe se va dezvolta înainte de toate datorită 
statisticilor, evidenţei precise a bunurilor. Așa după cum au 
arătat antevorbitorii mei, în momentul de faţă întinse şi impor- 
tante teritorii, precum şi unele bunuri de zestre ale fetelor de 
măritat, nu apar în nici o evidenţă. Anglia, preocupată de 
reînnoirea sistemului său parlamentar, nu s-a îngrijit niciodată 
să pună ordine în registrele sale de descoperiri, ce să mai vorbim 
despre Olanda, regina de ieri a mărilor, care a tulburat destule 
ape fără nici un folos... Gospodinele, la rîndul lor, au neglijat 
să calculeze corect cheltuielile zilnice, indiferente la marile 
seisme ale veniturilor, la urma urmei nepricepute în cele patru 
operaţiuni. Şi unele şi altele ar fi putut-o face tocmind contabili. 
ntr-o epocă a preciziei şi economiei, această situaţie își va 
afla sfîrşitul, pentru că nimeni nu va şti dacă într-o zi nu se va 
naşte o Fifi dulce şi naivă, ce va urmări cu gînduri de măritiş 
pe un Generalintendant Krupp, şi dacă din apele liniștite ale 
Oceanului nu va răsări peste noapte o ţară cu totul neștiută, 
ce sa va numi, de pildă, Guvi-Guvi...>» 

XLIV. Vorbitorul aducea în faţa mulţimii fapte incon- 
testabile. Trebuia să recunoști că, dincolo de unele rătăciri în 
detalii, inginerul vorbea bazat numai pe documente, pe cifre și 
date concrete, se vedea limpede că e bine pregătit şi că ştie 
cum se învirte roata istoriei. Desigur, ca la orice început de 
secol, el ignora multe dintre aspectele deceniilor de dincolo 
de III sau IV, peste care continua să plutească o ceaţă albastră, 
persistentă, destul de umedă. Dar şi lucruri mai apropiate îi 
scăpau. Astfel, la numai cîţiva zeci de bași mai încolo, lîngă 
antrepozite, într-unul dintre boschetele care împodobeau parcul, 
iarba proaspătă a primăverii era netezită de doi tineri fără iden- 
titate, care se strîngeau în braţe cu înfocare. Bărbatul se arăta 


220 


destul de brav, o trăsese de mînă pe îmbujorata lui parteneră 
şi izbutise s-o aşeze jos, încurajat întrucîtua şi de neconvingă- 
toarea ei îndărătnicie. Femeia ar fi putut să strige, dacă ar fi 
recunoscut în rîuna lui o oarecare pornire malignă, agresorul 
însă fi inspira pesemne încredere, gîfiiala şi graba lui anticipau 
o plăcere iminentă, îi transmiteau neliniști de mult împăcate şi, 
ezitărilor întîmplătoare, ameţelii trecătoare, ea le dădea un sens 
plin de nobleţă, cuprinzîndu-l pe îndrăzneţ, imobilizîndu-l cu 
braţele ei înfierbîntate, paralizîndu-l cu strîngeri nervoase ale 
pieptului şi cu mușcături nebune. 

Cei de prin apropiere, în dorința de a nu pierde nici un 
cuvînt din discursul fermecătorului vorbitor de la tribună, încer- 
cară prin şuierături să curme acea dispută din boschet, tinerii 
însă parcă erau turbaţi, își continuau cu înverșunare disputa, 
ba surpriza întilnirii îi împingea cu şi mai multă rîwnă să se 
strîngă în braţe, să se caute cu mîinile flămînde. Cuvîntarea 
le sporea interesul şi le înviora mișcările, parcă unele precizări, 
cele despre statistică, chiar îi întărîtau. Un lăcătuș observă că 
tînărul reuşise, după dezvoltarea avantajelor tehnicii, să-i 
dezvelească femeii genunchii foarte rotunzi, iar îndată mai 
apoi, la comparaţia dintre veacurile 19 şi 20, cu toate avantajele 
mașinilor de mare randament, să-i aşeze mîna dreaptă sub 
trupul tare, zbătîndu-se şerpeşte în iarbă. Cum însă descrierea 
viitorului începuse să dezvăluie unele particularităţi de un şi 
mai mare interes, lăcătușul își desprinse privirea de pe boschet 
și căută să se convingă dacă vorbitorul, prin gesturile sale, 
prezintă într-adevăr toate garanţiile deplinei reușite a progre- 
sului. El nu mai auzi decît cîteva şoapte şi oftaturi, cărora nu 
le dădu însă nici cea mai neînsemnată semnificaţie. Dealtfel, 
seara se lăsase, nimic nu se mai putea distinge în întunericul 
învăluitor, cele cîteva felinare aprinse în piaţă nu reușeau 
decît să lungească umbrele obiectelor din preajmă. 

112. pe unii media... Termen şcolar cu difuziune 
radială, cuprinzînd de la un timp zone îndepărtate de ax, ca 
de pildă dorinţa unuia dintre eroii unui roman de-a ieşi din 
starea inferioară şi a trece în aceea medie, adică mediocră. 

113. sîrmă ghimpată. Reproduc aici o scurtă piesă de 
un naturalism crud, aflată printre bhirtiile Anonimului (în 
sertarul trei al dulapului, lîngă istoria literaturii lui Călinescu, 
sub o pereche de pantofi roşii, demodaţi): « EL: Ridică mîinile, 
ca şi cum te-ai preda, înaintează încet spre copac şi aşteaptă. 


221 


EA: Tremur de frică. Se aud în apropiere paşi. Mîna îmi 
sîngerează. EL: Ai încredere. La al treilea stilp te odihneşti. 
Şi mie îmi sîngeră mîna și nu mă pling. EA: Blestemaţi 
ghimpi! Am să visez tot restul vieţii sîrma asta criminală... 
Apleacă-te! EL: Era să-mi sfişie umărul. EA: Văd două 
zgârieturi adînci, probabil mai vechi. Ţine cleștele ! EL: Spurcată 
fiară! Şi cînd te gîndeşti că despre sirma ghimpată s-au scris 
poeme... Cit tai aici, trage-ţi sufletul... Un prieten al meu, 
care a fost acolo, a încercat să rupă metalul cu dinţii... Spre 
a suporta durerea, şi-a închipuit că voiajează pe Amazoane. . . 
A renunţat cînd şi-a simţit dinţii sfărimaţi. A reușit să iasă 
printr-un tunel săpat timp de mai multe luni pe sub reţeaua 


ghimpată... Ei, cum te simţi? EA: Bine că s-a lăsat răcoarea, 
ce ne-am fi făcut pe zăpușeala de azi-dimineață? EL: Şi bine 
că sîntem împreună... Mai avem de tăiat două cabluri, 


înarmează-te cu răbdare. Dar fii atentă: sîrma ghimpată parcă 
e vie, răspunde la fiecare tăietură, ai observat cum se întoarce 
şerpeşte şi cum muşcă... EA: Urmărindu-te cum lupți, m-am 
gîndit adineaori, nu ştiu de ce, la Florastan. Superbă operă! 
Mi-a răsunat în urechi cutremurătorul cor al deţinuţilor, care 
mi-a şters din urechi marşurile detașamentelor turbate. EL: 
Erai tînără, atunci... Ce ştii tu? EA: Am citit, am văzut multe 
filme, urăsc bestiile brune şi marșurile... Marșurile cu sîrmă 
ghimpată... EL: Nu glumi! Dă-mi fierul şi trage! EA: Nu pot. 
Sirma şi-a înfipt dinţii în pulpa piciorului, sînt imobilizată. 
Auzi cîinii? EL: Nu-mi amintesc sîrma ghimpată a lui Kafka. 
Mai multă personalitate avea gîndacul decît ea... A noastră e 
parcă vie, oh, dar mă repet. Se-ntoarce să muşte nu numai după 
ce-am tăiat-o şi am înfășurat-o, crezînd-o moartă, ci şi cînd o 
vorbesc de rău. Priveşte-mi palmele: EA : Dumnezeule! EL: 
Cred că pentru astăzi e destul. Ne mai răfuim și mîine dimineaţă. 
Oricum, sînt mulțumit. Nu e un gard prea aspectuos, sînt de 
acord, e însă ceea ce voiam: vitele lui Ion n-o să mai intre ca 
pe moșia lor să ne răstoarne butoiul. EA: Te gindeşti să mai 
punem şi-o a treia? EL: Nu ţin parii. Şi nici nu cred că ajunge. 
Şi-apoi, nu crezi că am vărsat destul sînge? Din lupta cu sîrma 
ghimpată nu iese niciodată un învingător. Hai să ne spălăm de 
sînge, să nu ne găsească Marmandiu aşa...» 

114. ... de sentimentul recunoştinţei. Această lungă inter- 
venţie a făcut obiectul unor aprinse dispute între cercetători, 
concluziile rămînînd secrete — conform înţelegerii lor unanime 


222 


— pînă în anul 2070, cînd sticla ce le conţine va putea fi spartă 
şi procesul-verbal — scris în coneiforme — va lua drumul 
decodificării. 

XLV. « După ce controlorul perforă biletele, trenul intră 
într-un tunel. Îndată ce uruitul îngrozitor se stinse, iar lumina 
năvăli din nou în compartiment, frînele scîrțiiră prelung şi 
în fereastră apăru o gară cu peronul încărcat de flori. O mul- 
time pestriță, gălăgioasă se agita în preajma vagoanelor. Profe- 
sorul, care îşi terminase prînzul, observă că oamenii, aici la 
munte, sînt bine îmbrăcaţi şi destul de sănătoși, chipul lor îmbu- 
jorat şi zîmbetele sincere erau o dovadă. « În orașul meu, iertaţi- 
mă dacă mă repet, aerul e neprielnic şi adesea nu se poate lite- 
ralmente respira. Avem cîteva fabrici de pielărie, cu tăbăcării 
moderne, cîndva se aflau în cartiere mărginaşe, acum orașul 
s-a dezvoltat şi industriile s-au trezit în centru, mirosurile exa- 
late de bazinele cu chimicale infestează totul. În permanență 
pluteşte printre blocuri un aer acru, infect, care înnegrește 
fațadele şi ofilește vegetaţia. Intr-o noapte am deschis fereastra, 
se făcuse prea cald, şi mi-a fost imposibil să zăresc ferestrele 
clădirii de peste drum. De-a lungul bulevardului curgea un 
fluviu de funingini şi de zgură, undeva dedesubt se bănuiau, 
după foşnetul cauciucurilor, maşinile alergînd prin beznă. Am 
coborit din curiozitate în stradă: un cîine zăcea pe trotuar, 
cu botul întins pe labe, abia respirînd; spasme violente îi tulburau 
agonia. a 

Am înţeles că foarte curînd vom muri. Înţelept ar fi fost 
să părăsim neîntîrziat oraşul, să ne mutăm undeva la munte, 
Interesant: buletinul meteorologic continua să anunţe în fiecare 
zi vreme senină și copiii se bucurau să ştie că, dincolo de ceţurile, 
fumul şi linţoliile atîrnînd pe zidurile caselor, se află totuşi 
soarele şi, poate, în aerul înalt mai zboară uneori rîndunelele. » 

Și telegrama continuă, spuse vorbitorul, cam în aceiaşi 
termeni. Renunţ să-i mai dau lectură...» 

XLVI. Un ofiţer aflat lîngă tribună îşi aprinse o ţigară, 
apoi spuse: « Să nu exagerăm, stimate domn, eu sînt sigur 
că măsurile luate, despre care au scris ziarele, îşi vor atinge 
scopul. S-a înfiinţat chiar şi un institut de cercetări și foarte 
curînd temerile dumitale, împreună cu smogul, vor fi risipite. 
n altă ordine de idei: Aţi citit în ziare despre invenţia unui 
danez, care a reușit să breveteze un săpun de ras ce .scuteșşte 
de folosirea briciului, un fel de depilator instantaneu ?...» 


223 


Mesia nu auzise, declară că totul e posibil, după care se 
adresă din nou mulţimii: « Vedeţi cum se precipită lucrurile ? 
Dacă voi mai fi întrerupt, în timpul întreruperii se vor desfășura 
în lume atîtea evenimente, încît îmi va fi imposibil să mai ţin 
basul. Or, dorinţa mea ar fi să nu mă las depășit, ba chiar să 
anticibez cu cîţiva pași...» 

XLVII. Vorbitorul era destul de tînăr, ca atare avea 
motive să fie foarte precis în discursul său: « lată, după cum 
îmi semnalează agenţia Havas, spuse el răsfoind un teanc 
de telegrame, evenimentele se precipită. Se dă ca singură ştirea, 
confirmată dealtfel şi de alte surse de informaţii, că viitorul 
începe astăzi, încă din această clipă: sînt orele 16,20',36” — 
veţineţi, vă rog, cifra, minutul şi secunda, veţi mai auzi vorbin- 
du-se de acest moment în conferinţe, la orele de istorie, în dife- 
vite dispute dintre marile puteri, cînd va veni vorba despre 
clipa renașterii gloriei sileziene şi a bersalierilor, spațiul vital 
şi precizia ceasornicelor Omega. 

Ce aduce deci secolul care începe ? Aceasta este întrebarea 
căreia trebuie să-i răspundem şi care face obiectul acestei impre- 
sionante adunări. Punîndu-mi-o, mă simt, vă rog să mă credeţi, 
profund frisonat: avem înaintea noastră o sută de ani, asta 
înseamnă, după părerea mea, aproximativ 1200 de luni, 5200 
de săptămîni etc., cu alte cuvinte un vast cîmp de acţiune 
omenească, de muncă harnică şi cinstită, de desfășurare a vir- 
tuţilor creatoare. .. » 

Vorbitorul fu întrerupt. Făcîndu-şi loc prin mulţime, un 
grup de copii îmbrăcaţi cu îngrijire, frumos pieptănaţi, năvăli 
la tribună, purtînd în miîini crengi înflorite şi steguleţe flutu- 
vînde. Erau odraslele cămăşilor negre — cămășile negrişoare. 
Intervenţia lor entuziastă fu însoţită de urale, urmară cîteva scene 
emoţionante, fiecare dintre cei ce însoțeau pe distinsul oaspete 
primi ramuri. Undeva, o fanfară intonă un ritm vioi şi, cîteva 
minute în şir, nu conteniră manifestaţiile de simpatie. Vorbitorul 
vru să-şi reia, de mai multe ori, firul cuvîntării. Era peste putinţă. 
Abia încerca să atace fraza următoare, că era îndată acoperit 
de un nor de confeti sau pur şi simplu anulat de noi ovaţii. 
Semnele lui repetate, închipuind o invitaţie la linişte, rămîneau 
fără ecou, ba în clipa următoare se mai da drumul şi unor ghir- 
lande sfiriitoare, ce zburau învîrtindu-se prin aer, eliberînd 
(surpriză) mari baloane colorate ce se interpuneau între el şi 
auditori ca un zid de cauciuc. 


224 


În cele din urmă, zarva se potoli şi cuvîntul său se putu dis- 
tinge din nou: 

XLVIII. « Cîteva trăsături caracteristice ale lumii de 
mîine mă simt dator a le sublinia dintru început, nu înainte 
de a vă mărturisi că numai gîndul la felul în care se va înfățișa 
lumea prin 40—42 sau 56—58 mă tulbură profund. Vă închi- 
puiţi cum va arăta acea lume ? Formidabilă ! De nerecunoscut ! 
Măreaţă, puternică, proporţională, armonioasă, plină de viaţă, 
încrezătoare în forţele sale! Gindiţi-vă înainte de toate la 
aspectul ei funcțional! La jumătatea secolului, mașinile vor 
cugeta şi decide, îndrumate, la început, cu biciul şi, mai apoi, 
cu îndemnuri şi vorbe de spirit. Cea mai greoaie mașină, auzind 
comanda, se va trezi din moleșeală, va face cîteva mişcări de 
înviorare şi va trece la treabă, într-un efort constant ce se va 
confunda cu plăcerea şi facerea de daruri. Cum vine asta, 
cunoscîndu-se că, de cînd există producţie, munca a fost neîntre- 
rupt însoţită de consumuri penibile de energie şi timp ? Robotul 
va sări primul din așternut şi, după cafea şi eventual o portocală, 
va lucra așa cum lucrăm eu și dumneata... Asta va semăna 
negreșit cu o seară de dragoste pătimaşă. Bine dispus, va încăleca 
dimineaţa pe maşina lui de tăiat rondeluri, se va bucura intens 
de trepidaţia vie a roților și bielelor de sub el, va simţi atingîndu-l 
respiraţia caldă a pistoanelor și a tobelor de eșapament, va fi 
înfiorat de pulsul accelerat al angrenajelor, de parfumul tare, 
îmbătător al uleiurilor arse. Va mîna cu drăgălăşenie manete şi 
pîrghii, se va contopi cu mersul perfect al motorului şi al trans- 
bordorului, va simţi bătînd în propriul său piept de oţel compre- 
sorul și supapa mecanismului. Va trepida, va tresălta, va birui, 
se va cufunda în adîncul voluptăţii fără margini. Va juisa. .. 

XLIX... Funcţionarul din birouri, omul orei fixe şi 
al solicitudinii, va lua exemplu şi se va contamina de această 
scenă, el își va dărui toată energia, cu o dulce plăcere, jocului 
subtil cu mașina lui de scris și cu hfrtia copiativă, va fleurta 
cu registrele de evidenţă, cărora le va mîngiia epiderma albă, 
pagină cu pagină, va îmbrăţișa cu patimă piciorul calculatorului 
electronic, după ce va fi întreprins lungi excursii amoroase prin 
sertare copleșite de arome, prin dulapuri cu rafturi învelite 
în eșarfe şi jupoane de hîrtie albastră. Dialogul său cu cla- 
soarele și diferitele bonuri de debitare va fi spiritual, micile 
răutăţi de la ghişeu se vor converti în sublime momente de cali- 
nerie, încheiate cu clipe de noi neliniști, de noi bucurii. Mai 


229 


imaginativ, profesorul (sau inginerul, sau medicul endocrinolog ) 
va iubi la fel de pătimaș, dar ceva mai reţinut, ceva mai rafinat, 
ceva mai pervers, cu mai multă imaginaţie, dar şi cu mai multe 
năbădăi. Medicul endocrinolog va dansa îndelung, lasciv, cu 
posesoarea unui frumos Basedow, își va stăpîni cu dăruire senti- 
mentele la întîlnirea cazului tipic de ulceraţie gastrointestinală, 
datorată dereglării pancreatice, va fremăta ore în şir, sub lună 
plină, descriind în studiul său efectul adrenalinei asupra melanco- 
liei şobolanilor tineri. Inginerul va proiecta podoabe industriale, 
cîte o sabie de samurai cu funcţie așchietoare, cîte o nucă verde 
cu utilizare în industria şerbeturilor. În fine, profesorul va palpa 
o clasă întreagă de eleve precoce, descoperind cu entuziasm 
ganglionii viitorului caracter uman, vilbrochenul devotamentului, 
și va zăbovi prin parc cu premianta mioapă și delatoare, spre 
a defini şi clasifica după toate regulile elementele constitutive 
ale unei instrucţii pe măsura necesităţilor prezentului şi utiliză- 
rilor de perspectivă. Se va stabili un raport continuu, universal 
şi multilateral, între îndrăgostitul creaţiei şi obiectul muncii 
sale, la punctul critic descurcîndu-se computerul. Se va desă- 
vîrși o legătură indestructibilă, practic ideală, între categoria 
activitate şi aceea, corespunzătoare, a satisfacţiei superioare. 
Studiile, manualele, eprubetele, cataloagele, mandrinele, șasiu- 
rile, pompele şi sebaratoarele centrifugale vor fi umede de roua 
sentimentului precipitat, libicioase de mierea afecțiunii revăr- 
sîndu-se cu dărnicie pe suprafaţa lor». 


CARTEA A DOUA 


1. cu mintea voastră de zile mari... Din punct de vedere 
al ceasornicului, sînt zile scurte şi zile lungi ; din acela al minţii — 
zile mici şi zile mari. Fiinţa superioară ştie să-și pregătească 
navigația în așa fel, ca zilele să fie mari şi mereu mai mari, 
cînd activitatea celulei necunoscute ajunge la o asemenea 
forţă şi tensiune, că gîndurile unei persoane uruie ca trecerea 
unui tractor greu cu șenile pe un caldarim colțos. Shakespeare, 
Mozart, Eminescu, spre a lua doar trei exemple, produceau 
în zilele lor mari un uruit de uzină, ce a rămas nealterat în 
aer și poate fi detectat de urechile noastre încă şi astăzi, cu 
condiția să fie, cum spune unul dintre dînşii, tăcere, adică 


226 


atmosfera să nu fie tulburată de cîntece de chitară şi balalaici. 
Animalele gîndesc cu efecte zgomotoase sporite, de aceea cînd 
trec căprioarele la izvor, urechile noastre se înfioară de parcă 
vin în picaj o sută de avioane uriaşe, cu motoare reactive şi 
sirene ieșite din minţi. Posibilităţile dobitoacelor sînt mai 
mari şi pentru că nu cunosc congestia cerebrală, de care cad 
răpuşi oamenii cu motoare prea mult ţinute sub tensiune. 

2. foarte sus... Secolul nostru e fascinat de acest sus ca 
de treptele raiului. Dar, aşa cum s-a văzut din ultimele investi- 
gaţii ale rachetelor trimise, sus nu se află mare lucru, ba lipsesc 
acolo condiţiile elementare pentru un trai confortabil. Pro- 
pensiunea pentru straturile superioare, pentru nori şi, în final, 
pentru stele va scădea odată cu sleirea surselor de energie şi 
atunci vietățile vor începe să caute mai insistent jos. Se apreciază 
că acolo jos zac rezerve colosale, ce ne vor îndestula viaţa și 
ne vor ferici. Limbajul va vehicula josul mereu mai mult, 
şi însăşi înjosirea va fi dorită şi căutată mai altfel. 

3. face atîtea popice. .. Joc încărcat de simboluri, popicele 
populează toate scrierile Anonimului, printre altele şi pentru 
că popicele hăituite de bilă cad și se ridică, rămînînd mereu 
actuale. Urmărirea lemnului prin lemn, inexistența dizolvantă 
a metalului, numărul mare de figuri posibile ivesc semnificaţii 
aproape mistice. În fond, toţi dăm cu bila, toţi culcăm popicele, 
cu toţii ne cutremurăm văzîndu-le mereu în picioare, ca la 
începutul jocului. 

4. dambiluşca se-nvîrtește. Asemenea popicelor de lemn, 
mosorelul bătut cu biciul rămîne mereu în picioare, închipuind 
pe podea un soare învirtindu-se la infinit. .: Unul dintre copiii 
Jocurilor lui Brueghel bate cu străşnicie dambiluşca, şi cei care 
au vizitat Muzeul de Artă din Viena povestesc că micuța vertebră 
din lemn sare adesea din cadru și se-nvirteşte pe cimentul sălii 
unde tabloul este expus. Intr-un univers ce se înmoaie, obiectele 
şi vietăţile topindu-se şi scurgîndu-se ca ceara încălzită, persis- 
tenţa unor solide ca popicele şi dambiluşca se explică numai 
prin mişcarea ce le e condiţie. De reținut că Anonimul şi-a 
alcătuit scrierea extrem de minuţios, nimic nu e pus la întîmplare 
în paginile cărţii. « Autorul, spune Jean-François Lematin, 
vrea să distrugă mitul cărţilor alcătuite din fraze ce îmbracă, 
fiecare, un adevăr, preferînd să scoată acel adevăr din totali- 
tatea organizată anume a tuturor frazelor aparent fără sens. 
Rămiîne de văzut în ce măsură reuşeşte.» 


227 


L. Salariaţii de toate categoriile vor începe activitatea 
seculară însoţiţi de oarecare ezitări, apoi, împinși de atracţia 
cîştigului, de bărbăţia luptei pentru cuceriri spectaculoase, de 
dorința participării şi de chemarea integrării, se vor aviînta 
fără rezerve spre împlinirea erotică, recte promovarea ierarhică. 
O dragoste generală, albastră şi incoruptibilă, va împinge ome- 
nirea spre cîmpiile fertile și laboratoare, neoprită în aspiraţia 
ei către contopire, numai stopurile de la intersecţii şi unele 
instrucţiuni ale direcţiei vor atenua excesul de testosteron, 
dăunător ca orice exces. Marile societăţi vor uita penuria de 
petrol, lipsurile de materii prime, disproporţiile în dezvoltare, 
împuţinarea apei, ele vor emite acţiuni de iubire sinceră cu cinci 
la sută şi poate și mai mult, patronii nu vor şti cum să se des- 
curce, copleșiți de oferte extrem de drăgăstoase, de propuneri 
de sacrificii sentimentale şi, uneori, de gelozie galopantă. Ome- 
nirea, dacă îşi va utiliza cu maximă prevedere și economicitate 
uriaşele resurse de vibraţie interioară, va putea răsturna într-un 
timp relativ scurt principiile, — leneșii, indolenţii, încurcă-lume 
trecînd pe noile scheme de încadrare din categoria paraziţilor 
societăţii în aceea a voluptuoşilor, maladia lor fiind privită cu 
simpatie, fie ca sublimă impotenţă, fie ca observaţie de excepţie, 
binevenită. 

Reţineţi ideea mea: vom merge la ocnă să spargem sare 
cîntînd, vom transpira sub sacii grei sărind într-un picior, chema- 
rea sirenei de dimineaţă ni se va părea glasul unei fecioare 
trimisă din paradis ca să ne mîngiie urechile, pontarea orelor 
de muncă şi îmbutelierea sub presiune ne vor face plăcere ca 
un. flacon de Sauvignon dăruit într-o după-masă, cînd n-aveai 
nici o poftă de viaţă, ca o prietenă de altădată întîlnită pe 
bulevard, după ce o ştiuseşi bolnavă, sărăcită, cu chiriaşi 
agasanţi. » 

LI. Și avocatul continuă astfel: « Eliberat de povara 
grijii ucigătoare a zilei de mîine (pe care patronii o vor rezolva 
cu ajutorul calculatoarelor electronice cu sertărașe), omul va 
avea tot răgazul să se dedice unor acţiuni religioase mai eficiente 
decît în secolul trecut, unor opere de binefacere cu efect perma- 
nent. Fiul meu cel mic (iau un exemplu apropiat) se va înapoia 
atunci de la Politehnică, unde va preda geometria (va fi prof. 
şi membru corespondent) şi, aşezîndu-se voios la masă, cu o 
poftă de mîncare colosală, nestimulată de untura de peşte a 
zilelor noastre, se va simţi admirabil în sînul familiei (soţia va 


228 


funcţiona ca proiectant-şef la o mare fabrică de pălării şi se va 
aşeza alături cu maxima ei competenţă). Copiii, nepoţii, cres- 
cuţi şi educați după principiile cele mai moderne, vor mînca cu 
deosebită îngrijire, utilizînd cu precizie, după o prealabilă 
programare cibernetică, tacîmurile de peşte, paharele pentru vin, 
şorțuleţele destinate numai acestui scop. Mîncarea va fi con- 
sistentă — pui la tavă, puţină costiţă de porc cu piure, o tortă 
de portocale. Bineînţeles, cafea, vin bun, ambianţă plăcută, 
Caterina Valente. După prînz, urcîndu-se în automobil, tînărul 
profesor universitar se va îndrepta către cartierele periferice, 
înfloritoare şi ele, dar relativ mai înapoiate sub aspectul dis- 
ponibilităţilor afective, va convoca simpozioane cu subiecte de 
estetică generală şi a profesiunilor, va da consultaţii gratuite 
privind evoluţia ideii de atașament la popoarele coloniale, va 
ajuta grupele de iniţiativă, de cartier şi de arondisment să 
vadă just problemele ce li se ridică în faţă, numai acolo unde 
ele, din diferite motive, apar confuze, în fine, va ţine două-trei 
conferinţe în faţa unui public foarte receptiv, bine pregătit, 
inteligent, cu lacune la capitolele privind rata profitului şi 
scadenţa succesului. 

LII. La 7 seara va fi acasă, în papuci, cînd se va dedica 
studiului, îndrumării politehnice a tinerelor vlăstare, liniilor 
de perspectivă, manichiurei. Soţia (între timp laureată a unui 
concurs de modele de pălării), va scrie la acea oră literatură, o 
literatură evident feminină — delicată, plăcută, cu conflicte pe 
termen scurt, decorative, integral rezolvabile, cu personaje ge- 
neroase, plăcute, delicate, cu funde şi flori artificiale sau paiete, 
a căror viaţă se închină în mod consecvent ajutorării aproapelui. 
Literatura ei va propune, la capitolul idei, utilizarea inteligentă 
a timpului liber, îndrumarea în continuare a plăcerilor folosi- 
toare, inventind, acolo unde problemele au fost consumate, noi 
şi grave probleme, toate extrem de plăcute. Coresbondența pe 
care o va face în continuare va da frîu liber preferințelor și 
posibilităților sale lirice. Ea se va lansa, cu mare bucurie, în 
epistole pline de sentiment și patos, adresate comisiilor și sub- 
comisiilor unei organizaţii internaționale de resort, în descrieri 
nostalgice ale peisajului rural, amintind episoade ale copilăriei 
fericite, caracterul părinţilor, unele momente memorabile din viaţa 
unchiului Charpentier, luptător pe frontul împotriva gepizilor, şi 
va cînta pe clavicord versurile unei mese în do minor închinate 
Computerului și Şaibei. . . 


229 


LIII. Excursii săptămînale în străinătate — cu drezina, 
şareta, acceleratul sau automobilul — vor alimenta substanţa 
acestor scrisori, copiile fiind expediate apoi unor prietene necu- 
noscute din cealaltă emisferă a lumii, recomandate de organi- 
xaţia mondială, cu mulţumiri şi recunoştinţă în caz fericit de 
primire şi răspuns, apoi vor fi editate în culegeri antologice, 
îmbogăţind tezaurul poetic universal şi sporind rezonabil radio- 
activitatea atmosferică. 

Copiii nu vor avea nici un fel de dificultăţi la învăţătură. 
Scrisul şi cititul le vor deprinde instantaneu, cu ajutorul unei 
nemţoaice cu tranzistori și al unui buton sau domino rapid, 
de vinzare, cu broșură, la debite şi frizerii. Încă de la o vîrstă 
fragedă, vor deveni extrem de îndemînateci la lansarea de 
comenzi şi de rachete intercontinentale, la conducerea unei 
afaceri en-gros cu petrol sau laminate, abili a scoate profit 
maxim din investiţii neînsemnate (de pildă un transatlantic 
din ligheane, spiţe şi speteze tratate cu bicarbonat), dobinda 
devenindu-le a doua natură. Mintea oamenilor, eliberată de 
frică şi de ucigaşele șicane avocăţeşti, se va emancipa cu 
aproximativ 35,8 la sută față de media cunoscută astăzi, cău- 
tînd electromagnetic pe Dumnezeu, năzuind ca în răstimpul 
a două exerciţii bugetare să-l afle, să-l măgulească şi să-l pipăie 
în modul cel mai pios cu putință. Computerul şi Șaiba se vor 
bucura, gîdilîndu-se ca zeii. Se vor găsi din abundență fursecuri 
fine şi găluști cu prune, frişcă proaspătă şi magiun, icre negre, 
pateuri cu carne, bere rece şi pișcoturi, proteze dentare inter- 
șanjabile, pentru masticarea completă aproape instantanee. 

LIV. În toate textele — îşi continuă cuvîntarea mecanicul 
de locomotivă, înălțînd în mîna stingă un toiag, — se vor pre- 
zenta spectacole de revistă cu actriţe decent dezgolite, în toate 
grădinile vor cînta tarafuri de ţigani cu repertoriu împrospătat, 
în circuri se vor desfășura programe excepţionale, cu trupe 
Globus şi Klutzki, fanfare militare vor concerta pentru publicul 
ales. Din cînd în cînd se va da cuvîntul unor oameni de bine, 
care, în cadrul unor conferinţe publice şi reuniuni amicale, 
îşi vor arăta satisfacția pentru spectacolele de calitate, pentru 
manifestările de înaltă ţinută intelectuală şi alte distracţii. 
Asistenţa va lua notițe, în vederea seminarizării riguroase...» 

LV. Ascultîndu-l, cei din piaţă erau vădit emoţionaţi, 
cu toate că undeva, spre boschete, cîţiva tineri începuseră să 
fluiere. Discursul nu-i nemulţumise, dimpotrivă, în schimb sur- 


230 


prinseseră cîteva detalii ale scenei celor doi, care continuau să 
se iubească în iarba proaspătă, pentru că cineva avusese ideea 
să îndrepte într-acolo raza unei lanterne, iar detaliile descoperite 
nu li se păreau curioșilor a fi fost în regulă. 

LVI. Adunarea din piaţă continua. Mulțimea încetase să 
mai dea semne de nerăbdare, pe măsură ce primea explicaţiile 
dorite privitoare la fizionomia secolului care începuse. «Va 
trebui să-i învăţăm pe monarhi să redevină despotici şi absoluţi, 
— își continuă ideea începută Maiestatea Sa, aruncîndu-și 
printr-un gest superb mantia împurpurată peste umăr. Vremurile 
noi au scăzut simţitor gradul de măreție, de intoleranţă și autori- 
tate al reprezentanţilor lui Dumnezeu pe pămînt — zise el. 
Renunţind la aberaţia republicană, apărută ca un semn de 
maladie pe întinsul continentului nostru, se va reintroduce 
curînd monarhia absolută și, chiar dacă vor fi voci împotrivă, 
ea se va generaliza, în ciuda retrograzilor. Natura, după spusele 
unui mare pictor, al cărui nume nu-l rostesc, pentru că încă nu 
sînt sigur dacă, atunci cînd se va naște, se va chema într-adevăr 
Salvador Dali al II-lea, ne învaţă că cea mai firească instituţie 
de guvernare, cea mai potrivită condiţiilor create este monarhia 
absolută. Oamenii se vor supune — conform principiului că 
adevărata cunoaştere a binelui, a adevărului, a idealurilor 
morale nu poate fi operată decît de un singur om — cel mai 
pios dintre toţi, cel mai omnipotent dintre toţi, — or, la cine se 
referă toate aceste atribute dacă nu la persoana divină, purtă- 
toare de coroană și bici, milostivă sau tiranică după propriile-i 
putințe ? Supuşii îşi vor cunoaște interesul, nimic din ce este 
sfint nu-i va fi indiferent regelui, norodul nu poate şi nu trebuie 
să năzuiască decît de-a fi condus prin paragrafe biblice, pro- 
verbe şi cuvinte paterne. Viaţa va deveni mai palpitantă, nu încape 
îndoială, pentru că de existenţa unui rege se ţes felurite legende, 
se închipuie legături de rudenie cu case domnitoare europene, 
de peste ocean și din secolele evului de mijloc, se urzesc poveşti 
amoroase grozave, o corespondenţă formidabilă, uneltiri de palat, 
lovituri de palat, crime de palat, răzbunări de palat şi multe 
altele, care pun la treabă pe romancieri şi sporesc bucuriile 
oamenilor. 

Închipuiţi-vă, încheie cerșetorul, cît de interesantă va redeveni 
istoria, prea ades sărăcită în ultimele decenii ale secolului trecut 
de influenţa civililor în conducerea treburilor statului, în momentul 
cînd, redobîndindu-și tronul, marii regi ai lumii vor promulga 


231 


din nou disciplina militară şi starea permanentă de asediu... 
Se ştie că, dintre militari, regii sînt cei mai oneşti, cei mai galanţi, 
într-un cuvint: incoruptibili la modul suveran. Uitaţi-vă la 
costumele lor de epocă: sînt întotdeauna proaspete. » 

LVII. În acel moment înălţător se produseseră, dincolo de 
linia. căii ferate, la poligonul experimental pentru mitraliere cu 
şase focuri simultane, două întîmplări neobişnuite. Prima era 
apariția precipitată a unui meşteşugar, care, începînd să explice 
că întîrziase să se prezinte încă din prima clipă a secolului la locul 
de convocare din cauză că avusese cîteva restanţe la. comenzile 
din veacul trecut, scoase dintr-o desagă de piele o nicovală, 
un ciocan şi o bucată de fier cu cîteva nituri încă neturtite. 
Aşezîndu-se turcește în praf, meşteşugarul îşi potrivi alături 
uneltele, apoi se apucă de treabă cu multă rîvnă. Turti un nit, 
turti un al doilea, bătu puternic în muchia fierului, voind parcă 
să-l îndrepte. Dangătul metalului lovit tulbură pe cei din apro- 
piere, care voiau să nu scape nici un cuvînt din discursul ce li 
se adresa. Protestară. Îl ameninţară. Îl batjocoriră. Meșterul se 
apucase însă cu atîta voioşie de muncă încît amenințările nu-l 
atingeau. « Ai venit să ne tulburi pacea, îl apostrofară oamenii, 
de ce nu laşi în seama nemților traba asta ? ! Cară-te de-aici !» 
Meșterul, la auzul acestor cuvinte, catadicsi să observe că nu 
numai nemţii sînt pricepuţi să bată nituri, începe o epocă în 
care toate neamurile vor ști să producă motorașe, catedrale 
gotice şi rulote rutiere, că el și-a ales meseria asta nu de ieri 
de-alaltăieri, lucrează cu folos de cîteva decenii: « Dacă vreţi 
să aveţi blachee și balamale ca lumea, trebuie să vă obișnuiți 
cu zgomotul, cu fumul răscolit de foale, cu scrîşnetul pilei şi al 
bonfaierului. Lăsaţi-mă-n traba mea, am de lucru de nu-mi 
văd capul, mă îndoiesc că pînă pe la jumătatea secolului voi 
izbuti să termin.» 

LVIII. Oamenii fură în cele din urmă convinşi, îl lăsară 
la treaba lui, își ascuţiră mai bine auzul și îl ignorară. Dar nu 
puteau fi liniștiți, fiindcă undeva, printre magazii, se abrinsese 
un scandal. Un grup de tineri fără căpătii desfăcuse piatra 
pavajului şi, cu bolovani grei, tot loveau tăbliile tribunei și 
ale căruţei, punînd în primejdie viata vorbitorului. Acesta, 
contrariat, se opri, căută să-și explice ce se întîmpla. Cei de prin 
preajmă, neștiind cum să interpreteze incidentul, așteptară cît 
aștebtară potolirea spiritelor, dar pentru că asta întîrzia să se 
întîmple, puseră mîna pe uneltele care-i însoțeau, trecură linia 


232 


şi merseră să pedepsească pe turbulenţi. Se încinse îndată o 
adevărată bătălie. Cîteva capete fură tustite, un feroviar fu 
străpuns de burghiul cu care un funcţionar încerca să-l aducă 
la sentimente mai bune. Conflictul luă proporţii, se formară 
grupuri, fiecare grup își alese cîte un proverb, apoi cîte o 
cauză, şi persoane rămase necunoscute le formulară sumar chiar 
cîte un ideal. Se aleseră din mulţime cîţiva intelectuali cu supra- 
faţă, în stare să pătrundă cu mintea lor pătrunzătoare întreaga 
situaţie, s-o aprecieze într-o formulă sintetică, să delimiteze un 
grup de altul, așezîndu-le în linie de bătaie după convingeri, 
pretenţii și tactică. 

Lucrurile se limpeziră spre dimineaţă, atît datorită puterii lor 
neobișnuite de înţelegere, sfatului lor prompt și dezinteresat, 
cît mai ales loviturilor bine ţintite, ce doborîră pe mulți. Adunarea 
nu mai putea continua pe cîmpia răvăşită, astfel că vorbitorul 
şi suita lui se grăbiră să ia hotărîrea de a muta teatrul operaţi- 
unilor într-o sală închisă, organizînd totul după culori și sentimente. 
şi strînseră cu toţii calabalicul și se îndreptară hotăriţi spre 
oraşul apropiat, cu gîndul. să închirieze o sală. 

LIX. Cum necesitatea creează organul şi cerința se 
diversifică pe măsură ce înaintăm pe scara nesfîrşită a înaintării, 
în oraș începură să se construiască într-un ritm fără precedent 
numeroase săli. Pentru cei ce susțineau cucerirea Polului Nord se 
ridică neîntîrziat.o sală de teatru cu coloane de marmură și 
fotolii pluşate, pentru cei ce susțineau sus şi tare că singurul 
meniu cu adevărat nutritiv este soteul de morcovi se pregăti o 
sală cu scenă turnantă şi balcoane. Dar mai erau şi mulţi alţii, 
animați de alte idealuri, propunînd alte soluţii, astfel că, spre 
a nu se tulbura unii pe ceilalţi, partizanii lipirii hîrtiei cu cocă 
comandară unei societăţi de construcţii o clădire cît se poate de 
confortabilă, ce fu repede gata şi care li se cedă grabnic, contra 
chirie. Confederaţia luptătorilor împotriva înmulţiri sălilor de 
adunare se opuse acestei nebunii edilitare, pretinzînd că sînt 
mai necesare hoteluri moderne, restaurante şi şcoli, 

Confederaţia, ca să-şi limpezească punctul de vedere şi 
să-şi susţină proiectele, avea şi ea nevoie de o sală de adunare, 
discursurile şi rezoluţiile trebuiau formulate la loc închis, în 
deplină discreţie, mai ales că se şi înscriseseră pe liste cîţiva 
vorbitori. Li s-a construit şi lor o sală, patronul dovedindu-se 
indiferent la scopurile radicale ale confederației. Dacă oamenii 
plătesc cinstit, de ce să nu li se îndeplinească dorinţa ? Preferaţi 


233 


sală numai cu intrare principală sau dotată şi cu ganguri laterale, 
v-ar conveni cabinete pentru reuniuni pe secţii sau încăperi 
mai largi, pentru consilii, cu anexe pentru bufet, apă curentă, 
cinematograf şi canapele confortabile ? 

LX. Îndată după evenimentele din septembrie, se semna- 
laseră tulburări şi în multe alte regiuni ale Europei, tinerii des- 
făcînd caldarimul în mai multe locuri pentru a face evidentă 
necesitatea integrării lor în noua viaţă socială, dorinţa lor sinceră 
de a înjgheba un dialog cu generaţiile premergătoare. Se ajunsese, 
după o atentă cercetare a realităţilor, la concluzia că singura 
soluţie pentru satisfacerea revendicărilor juste ale categoriei era 
desfacerea caldarîmului, împreună cu dezvoltarea unui comerţ 
puternic, pe baza iniţiativei particulare şi cu fonduri substan- 
tiale furnizate de banca internaţională — precum şi o industrie 
meșteșugărească elastică, de o înaltă tehnicitate şi cu zgirciuri, 
înzestrată cu un aparat administrativ cu minutar şi termometru, 
format exclusiv din funcţionari englezi, cu lucrări de birou 
englezeşti, cu maşini de calculat englezești, comandate prin 
cablu de la o centrală din Leicester, controlată la rîndu-i de 
o societate anonimă pe acţiuni din Mancester, dar verificată 
în scripte şi la roţi de neîntrecuţi experţi francezi. 

Proiectele pentru atelierele de butoniere se întocmiră într-un 
timp record, alegîndu-se dintre mai multe variante tehnologia 
pentru butonierele largi şi cu tiv, cele ce dăduseră rezultate 
excelente în cîteva state indiene, unde se poartă hainele ușoare, 
cu nasturi puţini, economice. Se trecu neîntîrziat la construirea 
unor unităţi complexe. Butonierele produse de întreprinderile 
britanice se dovedeau, de la prima răsfoire a cataloagelor, cu 
mult superioare celor folosite înainte, cît priveşte utilizarea 
tinerelor fete la operaţiunile de întărire a marginii şi la tighelit, 
noile întreprinderi se puteau lăuda că au reuşit să ofere servicii 
bine plătite unui număr de citeva sute de muncitoare. Pavajele 
au fost salvate. 

LXI. «Cred că n-ar strica să înfăţişez aici cîteva dintre 
cuceririle tehnicii viitoare, aşa cum se întrevăd ele în urma 
studiului oamenilor de ştiinţă. Mă voi servi de cîteva proto- 
tipuri» — spuse în continuare vorbitorul, comod instalat în 
tribuna noii săli de conferinţe, după ce clădirea sălii fu gata, 
frumos ornamentată, înzestrată cu toate cele necesare, printre 
care şi o instalație multiplă stereofonică de difuzoare dispuse 
în baterii. Aranjîndu-şi vestonul de general de divizie, el începu: 


234 


« Cum va arăta oare un birou de director ? Pe un covor persan 
va sta o masă lungă, cu scaune Ludovic al XVI-lea, dar fără 
maiestatea sa, care — ne comunică agenţia Hawas — de la un 
timp e mereu indispusă, — pe pereţi numai tablouri de Velas- 
quez, în încăperea destul de largă cîteva pupitre la care să se 
aşeze comod experţi, însoţiţi de dosarele şi registrele lor. Într-un 
capăt al biroului, la o măsuţă, într-o poziţie decentă — o secre- 
tară. Dacă ne lipsesc deocamdată prospectele pentru scaune, 
masă, pupitre şi unele tipuri de registre, în schimb avem la dis- 
poziție prototipul unei secretare. 

Apropie-te, domnişoară !» zise generalul, invitînd o blondă 
să urce pe podium, ca să poată fi studiată mai bine. Secretara 
viitorului arăta minunat: era o femeie fermecătoare, pe care 
te puteai bizui, se apropia de 60 de ani, inspirînd seriozitatea 
şi garanţia rezolvării tuturor problemelor tehnice, cunoscătoare 
a trei limbi străine, inclusiv greaca veche, excelentă matema- 
ticiană, disciplinată şi severă. «Ce ştii să faci, domnişoară ? 
Te rog explică auditoriului !» 

Femeia se înclină respectuos, îşi permise să desprindă de 
pe haina generalului o scamă supărătoare, apoi îşi porni demon- 
straţia: 

LXII. « Știu să invit pe domnia sa..., s-o iniţiez..., 
s-o pregătesc. .., să-i prezint. .., să-i ofer hiîrtiile. .., să-i semna- 
lez..., să o sfătuiesc..., să-i aduc cafeaua (cu puţin rom) 
şi să-i ascut creioanele, să-i traduc..., să-i explic..., să-i des- 
copăr..., să o previn..., să o consolez... Mai ştiu să adun 
şi să scad ..., să-i codific şi să-i decodific... să conversez 
despre operaţii de schimb, acord gramatical, apostrof, prospec- 
tare a terenurilor mineraliere. La nevoie, în orele mai puţin 
solicitate, îi pot modela cărămizi și fasona stilpi de pridvor.» 

LXIII. « Mulţumesc, spuse generalul, activitatea dumi- 
tale se va dovedi încă de marţea viitoare de un nepreţuit folos. 
Apoi, adresîndu-se celor de faţă: Contribuţia unei secretare va 
scuti de munci inutile, sîcîitoare, la început pe directori, apoi 
pe subsecretarii de stat, mai tîrziu pe miniştri şi parlamentari. 
Asta, în ce priveşte categoria de vîrf a ierarhiei administrative, 
unde inovațiile vor înregistra cele mai spectaculoase avansuri. 
Într-o fază ulterioară, cam în jurul anilor 30, în plină miză 
de supraproducţie, secretara devenind accesibilă şi unor birouri 
mai modeste, va fi angajată treptat și la eșaloanele inferioare. 
Vor exista secretare pricepute pentru şefii de birou, pentru conta- 


239 


bili, magazioneri, factori poştali şi chiar pentru ciobani. Nu e 
departe vremea cînd se va ajunge ca fiecare amploaiat şi meşte- 
sugar să-şi aibă secretara proprie. Ea va prelua cu bunăvoință 
cele mai dificile sarcini ale persoanei pe lingă care va 
fi ataşată: secretara unui profesor va preda ea însăşi lecţiile, 
dînd note pe merit şi răspunzînd faţă de secretara revizorului, 
secretara unui frizer va tunde și va rade, aplicînd lipitori per- 
soanelor grase (cu toate răspunderile care îi reveneau acelui 
frizer), secretara unui soldat de rînd își va lua rămas bun de 
la familie, se va prezenta la regiment şi va lupta vitejeşte pe 
front, ca orice ostaş instruit. Unii experţi susțin că, din moment 
ce calculatoarele vor lucra, iar îndemnuwrile noastre vor deveni 
de prisos, se va pune firesc și problema promovării de secretare 
care să trîndăvească salariat, să viseze intermitent sau să-şi 
piardă vremea conform unui riguros program. În cea de-a doua 
parte a secolului, cînd viața internaţională se va complica 
într-o asemenea măsură încît nimeni nu-i va mai da de capăt, 
se prevede ca secretarele să încheie tratate de pace, să facă 
mari descoperiri ştiinţifice, să ţină conferinţe şi să dea inter- 
viuri. În faţa unei secretare se deschid largi posibilităţi şi multe 
uşi, altfel înţepenite. Vom întîlni secretare în avion, la concerte 
simfonice, la marile recepții, în adîncul minelor, pe fundul 
oceanului, la măsuţa lor — ce va deveni un simbol —, fiecare 
femeie va năzui să ajungă secretară şi unele vor deveni, după 
ani de rodnică activitate, secretare-regine, înconjurate la rîndul 
lor de secretare doamne de onoare, toate giîfiind să urce treptele 
birourilor şi ale marilor succese ce li se rezervă. 

Nu fac un secret din faptul că, încă de pe acum, s-a pre- 
văzut pregătirea a numeroase copile cu aptitudini şi bune reco- 
mandări pentru această profesiune de mare viitor şi nu pot să 
nu vă mărturisesc că nevastă-mea s-a şi pregătit, şi e gata să 
preia, oricînd se va pune problema, postul de secretară a Ţărilor 
de Jos. 

LXIV. Dar noi vorbim aici paşnic şi omenirea a şi intrat 
în febra lucrării și a înfăptuirilor. lată ce-mi scrie această tele- 
gramă, abia transmisă de teleimprimatoare: « Noaptea trecută, 
la orele 0,42, marele pod feroviar de la Winshing, pe Tenessee, 
s-a prăbuşit. Simplonul continental nr. 0066, care se îndrepta 
spre Ohio, cu legătură la Chicago, înaintînd pe pod cu o viteză 
nepermisă a provocat trepidaţii cu 6 grade Richter mai violente 
decît prevederile tehnice, slăbind niturile pilonilor exteriori şi 


236 


traversele liniei, astfel că masiva construcţie a trebuit să cedeze. 
S-a instituit o anchetă federală. După primele cercetări se presu- 
pune că vinovată se face societatea ,, Thompson-Robsohn“ din 
Minesotta, care a încredinţat proiectarea şi calculul unui şofer 
de camioane cu merite indiscutabile în susținerea candidaturii 
senatorului Walton, în ultima campanie electorală. Îl va apăra, 
spun ziarele, secretara lui. 


Casa Albă a transmis sincere condoleanţe celor 80 de familii 
afectate de urmările catastrofei. Telegrame de compasiune au 
trimis şi principele de Monaco, cancelarul Saxoniei inferioare, 
precum și doamna general Benedict» — anunță agenția 
Reuter. 


LXV. Și acum, continuă vorbitorul, să continuăm. Dar 
nu înainte de-a mai citi o telegramă: « În legătură cu catastrofa 
de la Winshing (Tenessee): După degajarea sfărîmăturilor 
podului, care va dura o săptămînă, se va construi peste fluviu 
un nou pod, astfel că traficul va fi reluat spre Chicago în urmă- 
toarele zece zile. Construcţia a fost încredinţată secretarelor 
societăţii italiene Fitti. Studiourile cinematografice din M. au 
terminat turnarea unui film muzical inspirat din evenimentele 
tragice de la Winshing (cu Nelson Black și Janette Mc. Coy), 
pe care critica îl anunţă drept un mare succes de secretariat. 

Așadar viaţa învinge l» exclamă vorbitorul şi ceru să i se 
aducă un şezlong. 


LXVI. Adunarea continua. Începuse, nu-ncepuse secolul 
următor, fapt este că se simțeau în aer miresmele lui. Confortabil 
instalat în şezlong, volubilul predicator simţi nevoia să-şi dez- 
volte ideea: «O secretară, după toate probele şi testele, este 
singura persoană care, preluînd afacerile principale ale insti- 
tuţiei, va avea posibilitatea şi autoritatea de-a spune nu fără 
riscuri şi în interesul bunului mers al umanităţii. Ori, în condi- 
tiile vieţii moderne, în care nu ne putem angaja în nici un fel 
(orice angajare a unei persoane responsabile însemnînd grabă, 
compromis, autodistrugere), a respinge elegant şi a ignora argu- 
mentat, fără consecinţe, este o știință dintre cele mai utile, 
superioară euristicii, logisticii, ciberneticii, prospectării şi futuro- 
logiei. » 

Şi, urmărind să fie cît mai convingător, vorbitorul continuă 
expunerea sa cu un exemplu concret: « Am să vă povestesc 
îndată o întîmplare ce vă va evidenția ideea, al cărei înţeles 


237 


poate vă scapă acum: după cum se ştie, francezii sînt admirabili 
gînditori, scriitori de talent, buni gospodari, excelenți oameni 
de afaceri. Într-o mare și prosperă bancă franceză (lucrurile 
s-au petrecut acum cîţiva ani, la Lyon), datorită perfecțiunii 
sistemului de a se refuza din principiu orice fel de operaţiuni, 
propuneri şi discuţii, cifra afacerilor cunoştea o creștere anuală 
spectaculoasă. Consiliul de conducere al băncii îşi vedea liniştit 
de treburile sale, în afară de încurcătura în care intra ori de 
cîte ori avea de rezolvat repartizarea beneficiilor, cînd şedinţa 
și discuţiile porneau de dimineaţă de la unele cifre, iar pe la 
ora 10, ora la care se aduceau cafelele şi coniacul, era tulburată 
de nota ultimelor venituri, ce anunța sporuri noi, de milioane 
de franci. Noua situaţie obliga la alte calcule, la reconsiderarea 
procentelor. Cu toate că şi celelalte bănci franceze funcționau 
tot atît de bine, guvernul, impresionat de destoinicia consiliului, 
nu contenea să evidenţieze această bancă în chip deosebit, co- 
pleşind-o cu premii, lauri și medalii, cu elogioase cuvinte de 
încurajare. O comisie trimisă să studieze la faţa locului secretul 
prosperității, raportă că aspectul instituţiei este cel mai civilizat 
cu putinţă: în marile holuri domnea o liniște perfectă, nu se 
putea întîlni aici nici un client. iar dacă totuşi un oarecare 
izbutea să pătrundă prin şiretlicuri în incinta băncii şi să ajungă 
pînă la ghișee, întîlnea pretutindeni numai mutele acre ale 
unor funcţionari care pretindeau că nu înţeleg despre ce e vorba 
şi se arătau sincer mîhniţi că nu ştiu ce însemnează avans, 
dobîndă, credit, scadenţă, conversiune, procent, taxă de scont, 
cerînd să li se explice, măcar în termeni profani, înainte de 
a aborda alte chestiuni, sensul exact al acestor ciudate cuvinte. 

LXVII. Îndrumat să primească lămuriri de la secretarele 
aflate în spatele unor birouri elegante, temerarul client era 
întîmpinat de acestea cu expresiile limpezi: nu e oportun, nu 
se poate, e o chestiune asupra căreia va trebui să medităm mult 
înainte de a hotări ceva, nu credem ca faptele să se prezinte 
chiar așa, propunerea va fi supusă studiului, deocamdată nu, 
dacă condiţiile pieţii..., buletinele noastre trimestriale vor 
evidenția carenţele, cifrele sînt desigur relative, direcţia nu 
va accepta niciodată să-și asume riscul, depinde de cursul dola- 
rului, îndată ce, probabil nu, mai încap discuţiile ? declin. 
Și din nou: probabil, lucrurile nu vor rămîne neclarificate, se 
va studia, comisia va aviza, datorită recesiunii, disciplină, fun- 
ciar și Mavrocordat. . . 


238 


Anulat de rezistența termenilor, de tăria argumentelor, 
individul se retrăgea învins pe scările date cu bradolină, lune- 
coase, abia ţinîndu-şi echilibrul şi cedînd în cele din urmă 
tragerii în jos, frîngîndu-şi, în sfîrșit, oasele pe trepte. Cursul 
valorilor, în schimb, urca. 

5, cînd bomba a căzut. Exact nu se cunosc luna, ziua 
şi ora atacului criminal, şi nici nu se ştie bine dacă bombarda- 
mentul a avut loc sau urmează abia să se producă. Important 
e că Anonimul aduce un număr mare de martori care au văzut 
cum explozia înghite totul. O lume care trăieşte sub apăsarea 
imaginii — adevărată sau numai posibilă — se poate considera 
marcată adînc de catastrofă. Historia calamitatum nu consem- 
nează evenimente care să nu poarte semnul dezastrului și, 
dacă prin absurd fericit, bomba n-a căzut şi nu va cădea, ba 
chiar nici nu există, fiind doar manevrată ca gogoriță — în 
ce scopuri, rămîne de văzut —, nu avem nici măcar un motiv 
să credem că victimele ei virtuale nu suferă şi nu trăiesc în 
continuare tragedia. Dacă un geograf ne-ar asigura că America 
nu există, noi am continua să-l visăm noaptea pe Al Capone 
şi să tresărim leoarcă de transpiraţie văzînd pe retină abatoarele 
din Chicago şi filmele cu Fred Astaire. 

6. călătorii turistice la Paris. Pentru un tur-retur, orice 
meseriaș e în stare să-şi scurteze şi mama. 

7. nu va striga cocoșul de trei ori... Expresie testamentară, 
un fel de sirenă de alarmă (prealarmă, dezvoltare, scandare, 
încheiere etc.) a timpurilor străvechi. Tineretul, care nu mai 
studiază mitologiile, nu va putea auzi cum cîntă cocoșul şi 
va ignora şi numărul cîntărilor, singură maşina de calculat 
înregistrind repetițiile. Anonimul — ateu și mizantrop — îm- 
prumută masiv din Carte, aflînd similitudini de efecte (parte 
sonore, ca aici) peste veacuri. E de presupus că la Hiroșima 
cocoşul a cîntat... 

8. că există o alternativă... Cei mai buni funcționari, 
harnici și deştepţi, necruțători şi decişi, sînt cei care au o alter- 
nativă. S-au văzut persoane, animale de soi, care au tăiat şi 
spînzurat într-o pădure, ştiind că se puteau refugia oricînd 
în pădurea vecină, unde aveau amantă, post asigurat şi rezerve 
în valută forte. Pînă la plecarea definitivă, au călcat în copite 
tot ce ni se părea sfînt. Cei fără alternativă şi-au văzut modest 
de iepuraşii de casă, şi au şi crăpat, cînd momentul a venit 
prielnic, mîngiindu-i, dindu-le morcovi. 


239 


9. adevăruri zdrobitoare... Numai cel închis într-un 
closet public — sau o cutioară — poate. pretinde (fiind, dealtfel, 
şi convins) că spune adevărul curat, cei din mediul deschis 
resemnîndu-se a utiliza doar adevăruri semimaculate, 

10. să mă retrag la pat. Figură de stil. Corect ar fi fost: 
să mă retrag pe colac. 

11. Femelele lor erau frumoase. Din nou rămăşiţe ale 
unei mentalități retrograde. Animalele nu se pot sustrage 
deplin mușcăturii nostalgiei pentru condiția pe care — sînge- 
ros — au gustat-o. 

12. și din piele. Chiar purtînd ochelari de cal, poți vedea 
ecvitabil realităţile, așa cum le vede acest personaj. 

LXVIII. Asta, pînă într-o zi, cînd la direcţia adjunctă 
pentru proiecţii şi conjunctură fu numit un expert, ce se dis- 
tinsese mai înainte în comerţul cu banane, tip dinamic şi opti- 
mist, amator de jazz (școala New Orleans) şi de speculaţii. 
Noul director adjunct lucrase ani de zile pe plantaţii, adminis- 
trase excelent trei unităţi cu mulţi salariaţi, extinsese afacerile 
cu sută la sută, învățase să discute cu oamenii, le înţelesese 
gîndurile şi interesele, se deprinsese să riște în investiţii, în 
operaţiuni încă neomologate, folosind. cu inteligenţă propunerile 
ce i se prezentau, chiar și pe cele mai fanteziste, întîmpinînd 
pe fiecare dintre cei ce i se adresau cu: sigur că da, interesant, 
subscriu cu plăcere, evident, mi se pare constructiv şi promită- 
tor, excelent, felicitări, asta e! 

n noua sa funcţie, urmînd această habitudine, proaspătul 
director-adjunct introduse în bancă, în pofida regulamentelor 
de pînă atunci, obligaţia — cu adevărat senzaţională — de a 
se sta de vorbă cu clienţii. Deschisese larg ușile instituţiei, ridi- 
case și înţepenise ghilotina ghișeelor, înlocuise cîteva func- 
ționare ţifnoase, la vîrsta menopauzei, renunţase la serviciul 
secretarelor, cărora le oferise foiţă indigo, lucrări urgente și 
permise permanente la Moulin Rouge, acoperise scările cu covoare 
pluşate şi pusese pretutindeni balustrade de susţinere. 

Primi în audienţă îndatoritor, afabil, pregătit pentru orice 
fel de tranzacţii. Ştiindu-l deschis şi înclinat din fire să spună 
da (mare imprudenţă !), o mulţime de clienţi se simţiră atraşi 
să-l viziteze, să-l contacteze, să-i propună, să-l rețină. Telefoanele 
nu-l cruțau, trimişii ordinari şi agenţii extraordinari îl aflau 
fără greutate, în birou, la concert, acasă, la curse, la două dintre 
amantele mai des frecventate. Apăruseră ca ciupercile, de pretu- 


240 


tindeni — din Africa, Extremul Orient, Arabia Saudită, Țara 
de Foc, Australia Centrală și Scandinavia Mijlocie. I se prezentau 
neîncetat proiecte, planuri de expansiune, afaceri cu şanse de 
cîştig sigure, ameţitoare. 

Se avîntă curajos în toate culoarele şi nișele labirintului 
finanţelor, se angajă într-o mulțime de întreprinderi de anvergură, 
cu ramificații în întreaga lume... 

LXIX. În mod firesc, spuse mai departe referentul de 
la tribună, avanjîndu-și mînecuţele negre (pe şezlong i se 
montase între timp și o perniţă), în loc ca beneficiile să mai 
crească, ele se opriră la o cifră aproximativă, simptomatică. 
Banca începu să se clatine, cu tot aerul ei de instituție prosperă. 
Concurența (după cum se ştie, şi în Franţa avem de-a face 
cu o concurenţă în stil americănesc !) prinse momentul loviturii 
la plex, se primiră îndată somaţii neaşteptate, necruțătoare, 
curînd încurcăturile deveniră critice şi, în cele din urmă, de-a 
dreptul ucigașe. 

Un singur om stricase cu imprudenţa lui echilibrul organis- 
mului ce, în imobilitatea lui suverană, în indolenţa lui per- 
fect funcţională înaintase sigur pe apele prosperității: spusese 
da, își vîrîse umărul sub pîrghii pe care nu le putuse ridica, 
Greșise profund. E de la sine înţeles că banca, discreditată 
în ochii tuturor, a fost nevoită să-și închidă porţile... 

LXX. Cei care îl atrăseseră în afaceri mai aveau destule 
oferte în servietele lor grele și mai întrevedeau încă multe so- 
luţii. Nu l-au lăsat liniștit nici după rușinoasa lui retragere: 
l-au urmărit cu îndărătnicie la ferma din Bretania, au continuat 
să-l contacteze, să-l cointereseze, să-i propună, să-l prospecteze, 
să-l convingă. Nefericitul, nu mai avea nici o putere, era ostenit 
și dezamăgit, îi era imposibil să-şi explice în termeni admi- 
nistrativi ce i se întîmplase, unde se strecurase eroarea. 

Căuta să se dezmeticească în lungi partide de tenis, se re- 
trăgea în păduri, la vînătoare, însoţit de cîțiva prieteni apro- 
piaţi. Urmărit de clienţi şi pe terenul de zgură şi prin locurile 
retrase din munţi, unde îl urma, fidelă, logodnica (dovedită 
ulterior reprezentantă a unei ferme ce dorea să obţină un împru- 
mut avantajos), bărbatul întreprinzător de altădată a obosit 
iremediabil, și topindu-se văzînd cu ochii, nu a mai întrevăzut 
decît o singură soluţie de ieșire din infern: sinuciderea. Și-a 
luat viaţa cu ajutorul unui brici, sincer regretat de logodnica 
în fond credincioasă, aprig ironizat de corpul secretarelor în 


241 


serviciile cărora nu se încrezuse. Învăţătură de minte pentru 
toți cei care nu înţeleg mersul vieţii, căci interesul tuturor este 
să nu tulburi cu activitatea sîrguincioasă instituţiile publice, 
unde treburile merg de la sine şi unde ideile și mişcarea. pot 
conduce la dezagregare şi dezastru. 

Devenise evident că o singură secretară putea face totul 
mai bine, mai economicos. 

Am să vă vorbesc altădată, spuse în încheiere vorbitorul, 
despre caracterul imprudent și inutil al afirmației şi aprobării 
în comisiile Societăţii Naţiunilor. Secolul care începe se anunță 
a fi destul de lung şi încăpător, ocaziile potrivite nu ne vor 
lipsi în deceniile interbelice, sînt sigur !.. » 


CARTEA A TREIA 


1. poate provoca rîsul a trei planete. Nu ştiu la care 
planete se referă vorbitorul, dar lucrurile se vor lămuri cu 
siguranță după ce se vor fi întors pe Pămînt navetele spaţiale 
trimise de păsările şi insectele americane, japoneze, franceze. 
Rîndunelele primăverii viitoare nu vor veni desigur cu ghearele 
goale, căci stolurile de savanţi lucrează... 

2. trăsnetele sînt mult mai puţin numeroase decît se 
pretinde (manevre ale statisticilor ?). Unele căderi ale păsărilor 
par descărcări electrice, trecerea unui erete pe lingă urechile 
ținţarului se confundă cu un tunet enorm. Nu este exclus ca 
ființele regnurilor mici să păstreze o parte din prejudecățile 
şi proastele obiceiuri ale dobitoacelor. 

3. să zicem nunta. Este adevărat: rar instituţie mai solidă ! 
Nunţile (şi căsătoriile care trebuie să le însoţească în mod ne- 
cesar, cum cozile de leopard însoțesc leopardul) sînt un mijloc 
străvechi şi mereu eficace de corectare a inechităților şi 
disproporţiilor naturii. Ele aranjează şi rearanjează dalele evo- 
luţiei sociale spre a le face şosea bună de parcurs, şi falimentul 
material şi moral al unei familii numai prin ele se mai poate 
redresa. E interesant de subliniat cum o combinaţie ce urmează 
să promoveze compromisul şi alcoolismul începe chiar din 
ziua nunţii cu băutură tare şi aranjamente elastice... Aici 
Anonimul ne înfățișează o scenă de excepţie, în care se folosesc 
expresiile sincere, lineare, eficiente. 


242 


4. la virsta căsătoriei... Rar, acolo unde există ziare, 
peţitoare diplomate, sau publicaţii specializate, se recurge pentru 
această treabă la serviciile lor. 


5. fumuri grele. Şi ne mai întrebăm de unde smogul și 
poluarea atmosferică ! 


6. ...doboară pînă şi avioanele... În timpul celui de-al 
doilea război mondial, muștarul şi mujdeiul de usturoi au 
înfrînt, în cîmp deschis, trei armate japoneze. 


7. lvitans Monteverdi-Flit. Cercetătorii sînt de părere că 
aici se face o confuzie, că este vorba de o altă persoană. Ei se 
sprijină pe o ştire de gazetă care relatează că I. Monteverdi se 
afla, la ora pretinsei sale intervenţii, pe chelia preşedintelui 
Academiei franceze, atent la comunicările academice. 


Un text răzleţ, care aparţinea probabil acestui capitol, a 
fost scos de autor din motive ce ne rămîn necunoscute: « Soarele 
pilpîia timid pe cerul primăverii. Verdele copacilor diminuase, 
nu se mai putea compara cu verdele strălucitor și compact al 
vopselurilor venite din Germania, roşul olanelor, cu care erau 
acoperite casele oraşului, pălise şi el. Cocoşul cînta sub nivelul 
aşteptărilor, pădurea foșnea, dar o făcea fără tragere de inimă, 
parcă din obligație. Se impuneau urgente măsuri de îndreptare, 
căci — altfel — natura risca să se prăvălească în haos, lumea să 
se anemieze şi să dispară. Din mai multe idei, academicienii 
aleseră calea academică. Propuseră ca supa din castron, cam 
spălăcită, să se numească cremă academică, trenul întârziind 
sistematic de la orar să se numească tren academic, şoaptele 
dulci ale îndrăgostiților să ia o întorsătură academică, acel 
păhărel lung și gros cu care se bea ţuica să se cheme ţoi academic, 
untul uscat și pîinea mucegăită, împreună cu operaţiunea 
întinderii primului pe-a doua, să se desfăşoare după criterii 
academice, mestecarea, înghiţirea şi vomismentul ulterior să 
aibă ceva solemn, academic. În fine, o răfuială — ca măcelul 
cîtorva milioane de oameni — să se intituleze dispută aca- 
demică, diferend armat sau conflagrație mondială şi să nu 
înceapă decît printr-o notificare academică, frumos scrisă şi 
iscălită de-o persoană academică, pe hîrtie cu antet, filigranată, 
cu timbru.» 


8. să se arate presei. Între timp, una dintre marile oficine 
producătoare de gărgărițe cu patru puncte s-a trădat şi ziarele 
au publicat fotografia patronului miop cu fizionomie tîmpă, 


243 


În privinţa ţinerii la zi a evidenţei locuitorilor planetei, 
H. Freiberg emite o interesantă opinie sociologică. El pleacă de la 
constatarea că instrumentele lumii moderne nu pot face faţă, 
cu toate perfecționările ultimilor ani, înregistrării, sortării şi 
stocării informaţiilor de care se simte o nevoie crescîndă. Dacă 
fişele şi benzile perforate, casetele şi registrele urmăresc de 
aproape şi aproximativ corect dinamica populației, diversi- 
ficînd rubricile şi mărunţind existențele pînă la numărătoarea 
nasturilor și a celulelor —, rămîn neidentificate o mulțime de 
particularităţi şi detalii de inventar ce reprezintă — prin adunare 
şi aglomerare — cifre de-a dreptul uluitoare. Din cauza subes- 
timării acestor detalii, milioane de pisici au fost înhumate, 
după deces, în vestimentația lor de sărbătoare, pierzindu-se, 
la nivelul continentului, miliarde de metri patraţi de blăniță 
fină. 

Cercetătorul crede că numai sistemul de autodescriere și 
mărturisire ar mai putea fi utilizat pentru umplerea rubricilor 
goale, cu condiţia ca declaranţii să fie sinceri ca crocodilul şi 
prompţi ca pasărea-muscă. Cum nu trebuie dispreţuită expe- 
riența oamenilor, se poate folosi cu succes arta, formă a declara- 
tiei în subtext. Statele moderne, spune Freiberg, încurajează de 
mult populaţia să scrie proză şi versuri (dramaturgia e mai 
nesigură), pentru ca, prin analiză, să-l poată evalua pe contri- 
buabil şi să-i poată fixa cifra afacerilor. E de prisos a spune că 
prin acest procedeu se pot inventaria toate datele conştiinţei, 
toate micile valori ce pînă acum scăpau înregistrărilor. Opera 
de artă este un indicator precis şi o pîrghie de control perfectă 
în mîna fiscului, a casei de nebuni şi a poliţiei. 

LXXI. «Cred că n-ar strica să înfăţişez aici cîteva dintre 
cuceririle tehnicii viitoare, servindu-mă de prototipuri — spuse 
în continuare vorbitorul, care se simţea admirabil în vestonul lui 
de feldmareșal. În casă vor exista mese alonjabile, scaune alon- 
jabile, lămpi alonjabile, patefoane alonjabile, sobe alonjabile, în 
schimb toate ustensilele mărunte, electrice sau manuale, vor fi 
corespunzătoare: paturile vor avea somiere, șifonierele şi pupitrele 
pentru copii — rufărie corespunzătoare. Lumina, e de sperat, va 
fi termogenă. Împreună cu aromele uşoare, cu covoarele plușate 
şi educaţia bazată pe virtuţi bărbătești, casele vor fi mai rar 
vizitate de stafii şi alte vietăţi inoporune. Dar cum va fi cons- 
truită o casă ? Datorită noilor posibilități şi cerinţelor moderne, 
se vor construi vile cu maximum două etaje, în mijlocul unor 


244 


parcuri cu mulţi copaci, cu păsări şi bazine decorative. Parterul 
va avea un mare salon, în care vei pătrunde dintr-un larg vesti- 
bul încărcat cu plante exotice. În salonul avînd deasupra un 
luminator-vitraliu, îşi va găsi locul o mobilă grea, luxoasă. 
Covoare moi aşternute pe jos și tapiserii flamande pe pereţi vor 
crea o atmosferă plăcută. Un pian uriaș, aşezat între etajere cu 
porţelanuri de Sèvres, va invita pe cel ce intră la calm, la abor- 
darea afacerilor într-un spirit realist, la unele clipe de reverie, 
la decenţă şi certitudine. Simetric, în jurul holului, se vor afla 
patru pînă la opt camere sbaţioase (după posibilităţi), destinate 
sufrageriei de zi şi celei de recepții, mobilate în stilul preferat 
(florentinul, de pildă), un birou de lucru cu bibliotecă, o sală 
de biliard, un cabinet intim, de afaceri şi meditaţie, o încăpere 
sanitară, dependinţe. Dincolo, spre sufragerii, bucătăriile, de la 
șase la zece pentru alternări de servicii, cu numeroase camere 
pentru personal, dacă nu va fi vorba chiar de un hotel separat. 
Între sufragerii, pe latura exterioară, se va amenaja un salon 
pentru muzică, îmbrăcat cu tăblii de lemn de trandafir, cu lumină 
indirectă, înzestrat cu o orgă de talie mijlocie, cu o duzină 
de viole de epocă, iar în cazul mijloacelor mai modeste — un 
armonium sau un gramofon. Aici va fi interzisă intrarea ser- 
vitorilor și a ogarilor, cel puţin după-amiaza (e falsă informaţia 
că lui Schumann îi plăceau ogarii). 

LXXII. Printr-o scară interioară de stejar se va putea 
urca la etaj unde, în încăperi cu ferestre înalte, vor fi amenajate 
un cabinet de lucru pentru femei, cu un decorativ război de 
țesut, un gherghef circular, cu lăzi de zestre şi armoare pentru 
rufărie. În partea opusă, o bibliotecă de referinţă şi salonul de 
arme, cu panoplii, hărţi și armuri. Se va avea în vedere a nu 
se aduce tunuri de cîmp, locul lor fiind mai potrivit în parc, 
păzind solemn capela cu urnele funerare ale părinţilor. Două 
dormitoare — unul pentru domnul, altul pentru doamna —, vor 
fi pe cît cu putinţă alăturate, trecerea făcîndu-se printr-un culoar 
lung, decorat cu pomi pictaţi şi havuzuri, iar în nişe — obiecte 
plăcute, de intimă folosinţă — dantele, bibelouri și grafice 
privind dinamica şi randamentul familiei. Dincolo, după un hol 
intim, va fi camera adolescentului, adică a primului copil, 
izolată de corpul principal printr-o scară discretă, printr-un 
culoar sau. o verandă, în care vor putea fi instalate i de 
cinema, magnetofoane, un podium pentru orchestră. În sfîrşit, 
la cel de-al doilea etaj se vor afla camerele copiilor gălăgioşi, 


245 


fără balcoane, mai izolate, doar trei — pentru că, în general, 
copiii trebuie să trăiască şi să crească împreună, — cu băile şi 
anexele lor, cu sălile de popice şi de călărie, cu camerele supra- 
veghetorilor, ale doicii, ale cameristei. Sălile de studiu ale copiilor, 
în vecinătate, vor fi bine aerisite, luminoase, mobilate simplu cu 
colivii pentru papagali, cu acvarii şi o mulţime de jocuri mecanice, 
printre care un tren adevărat, care să alerge prin văi şi tunele de 
mărime convenabilă. Tot la ultimul etaj al clădirii, în partea 
opusă, într-un foişor de sticlă sau în preajma unei terase cu 
deschidere spre cer, se vor afla laboratorul astronomic, cu cel 
puţin un telescop și cu rampă de lansare a sateliților meteorolo- 
gici, atelierul fotografic sau, de la caz la caz, atelierele de cera- 
mică, de filatelie, de vignete, de pirogravură, de cartușe şi explo- 
zibili pentru vînătoare și alte operaţiuni. 

ncălzirea se va face printr-un sistem ingenios de vetre şi 
şemineuri, în băi se va trage apă sterilizată, iodată, antireuma- 
tismală. Undeva, la subsol, se vor amenaja două carcere fără 
ferestre şi mobilier, pentru împlinirea pedepselor — neascultare, 
obrăznicie, înșelăciune, tranzacţii neeficiente, fantezii păgu- 
bitoare, atentat la viaţa părinţilor sau comiterea unor confuzii 
în îndeplinirea obligaţiilor. 

Vila va fi înconjurată parţial de ziduri înalte, tăiate de 
porţi arcuite, în serie sau în fagure, cu deschidere spre terenul 
de golf şi de tenis, cu acces la piscină, la barele paralele şi la 
pereţii stîncoşi ce vor satisface ambițiile alpiniştilor casei, pie- 
tonilor. Cu vremea, la etajul doi al clădirii va fi trasă o antenă, 
pentru ca seara, după ce și-au făcut lecţiile, copiii să poată 
asculta la cască frumoasele sfaturi morale de la radio, cuvîntul 
mereu mai înţelept al conferenţiarilor şi sfătuitorilor, precum şi 
știri despre colegii lor aflaţi pe alte meridiane, din cuprinsul 
cărora să reiasă cum le-a reuşit deturnarea unui avion sau seches- 
tratea unor persoane... 

LXXIII. Imobilele vor fi dintre cele mai simple, înfă- 
tisă vorbitorul o altă variantă a viitorului, după ce aţipise în 
şezlong cîteva minute şi fusese nevoit să-şi învioreze cu un spray 
obrajii înfierbîntaţi. Utilizarea betonului armat va face posibilă 
construirea de case subterane, sub mări şi lacuri, cubice, suprapuse, 
cu separeuri şi nacele, cu balcoane și cămări, cu porturi ascunse, 
cu ieşire în grote și dincolo de munţi. Pătrunzi în clădire pe o 
scară spiralată de metal, asemănătoare celor folosite la Cap 
Canaveral, treci pe culoare lungi, paralele, şi de acolo în camerele 


246 


aşezate egal de o parte şi de alta. În camere — o mobilă lineară, 
din metal şi placaj, cu un pat şi o etajeră pentru cărţi, cu cîteva 
rafturi pentru rufărie. Alături, pe fiecare perete — hublouri şi 
turele de oţel, cu cîte opt guri de foc, şi, dacă spaţiul permite, 
cu lans-torpile de zece tone, supravegheate prin periscop. În 
baia alăturată vor sta prosopul, pasta de dinţi, peria pentru 
unghii, un burete şi chesoanele cu misile şi piese de schimb. 

Viaţa intimă se va împărţi între ore de reverie, sumare, 
funcţionale (să admitem în acest scop un balansoar), ore de 
somn sau de zacere fără perspective, ambigui, fermentative, cu 
pauze pentru privirea prin. fereastră la zidul din faţă, cenușiu, 
întins ca o Sahară, odihnitor, neacapavant, libertate de tencuială 
şi umbre unghiulare, și ore de atac şi apărare, cînd fortăreaţa 
lucrează intens cu partenerii, cu societăţiile concurente. Copiii 
vor urca pe acoperiş, unde în parcuri cu gratii se vor bucura de 
cele 'două ore de soare artificial, se vor juca cu pîrghii de gradul I 
şi cu clasoare, registre și abace, sau vor da o mînă de ajutor 
părinţilor. Soţia va sosi de regulă pe la miezul nopţii, fericită 
de-a fi fost remarcată în activitatea ei — controloare la un spital 
veterinar — va servi în sufertaşe supa pregătită cu ajutorul 
unor pilule violet-gălbui, se va arunca în pat, obosită, transpirată 
de prea intensa ei participare la problemele păcii şi ale războiu- 
lui, fericită. De dimineaţă va găsi alături de ea, în pat, pe noul 
ei născut, abia sosit de pe terasă, după o noapte petrecută pe 
acoperiş, printre șrapnele. Ceilalţi copii, căliți de frigul nopţii 
şi stimulaţi de zumzetul neîncetat al avioanelor de bombardament, 
vor cobori maturi, grăbiţi să-și strîngă în grabă lucrurile, ca să 
se mute în camerele alăturate de pe palier, unde îşi vor întemeia 
la rîndul lor bunkere noi, simple linii de blindate şi asalt, îm- 
părţindu-şi egal orele de reverie pe balansoar, cu preocupările 
de cucerire a spaţiului lor vital, după exemplul părinţilor, după 
îndrumările comandanților de corp de armată. 

LXXIV. Vinurile vor fi excelente — continuă preotul — 
adevărat sînge din sîngele Miîntuitorului. Numeroase căruţe cu 
butii, trase de cai harnici şi rapizi, vor aduce zilnic în oraș 
licori de pe la 1830, înfundate, cu etichetă, împînzite de firele 
păianjenilor. Se va trece rapid la o alimentaţie mai raţională: 
se vor tăia numai viței, cîte unul zilnic, de ajuns pentru nevoile 
unei familii. Se va compensa cantitatea prin pregătirea de meniuri 
variate, bogate în vitamine, cu salate fastuoase, cu multe fructe 
exotice. Va dispărea prejudecata ce îndepărtează pe oameni 


247 


de ananas şi banane, acestea dovedindu-se necesare organis- 
mului omului modern, atît de solicitat de probleme. Se va trece 
masiv la consumul de sandvişuri şi tartine, la limonade. Negrii 
vor putea intra nestingheriţi în unele restaurante de cartier, 
după orele de mare aglomeraţie, cu dreptul de a cere un pahar 
cu rom sau o salată, supravegheați la început de garda naţională 
somosistă, mai apoi de organizaţiile înarmate ale grupelor de 
şoc negre şi cenușii care vor probovădui moderaţia, respectul. 
Cîinii vor avea restaurantele lor, saloanele lor de coafură şi 
igienă curentă, poligoanele lor rezervate pentru tragerile la semn 
şi antrenamentele de diversiune. La fel femeile uşoare, amploaiaţii 
serviciilor de noapte, misiţii — după o împărţire simplă şi eco- 
nomică. Printre oameni se vor afla întotdeauna misionari devo- 
taţi, care, înarmaţi cu cărţi de înţelepciune, dispozitive de dat 
filet şi fasunguri, le vor mîntui sufletele şi-i vor aduce, prin 
cuvinte înțelepte, pe calea cea dreaptă, pînă la deplina mîntuire 
şi funcţionarea ireproşabilă. Se va tipări şi o Carte a cărţilor, 
de larg consum, cu toate preţurile virtuţilor şi păcatelor, cu 
importante înlesniri şi rabaturi. 

LXXV. Poştaşul va veni, ca şi pînă acum, zilnic. Dar el 
își va face cursele mai preocupat, pe bicicletă hidrodinamică, 
într-un costum bleumarin, cu șapcă împodobită cu frunze de 
stejar aurite, cu epoleţi fermecători, escortat de două companii 
de franctirori. Cu vremea, se speră că și moaşa va vizita casele 
fericite tot pe bicicletă — bicicleta ciclo-pediatrică 202 — scutind 
femeile chinuite de durerile lungilor aşteptări şi de uruitul barbar 
al şaretelor antediluviene. În sfîrșit, o mare amploare va lua 
serviciul la domiciliu. Va fi simplu şi comod să chemi prin pilnie 
domnişoara de serviciu şi să-i comunici că doreşti să te viziteze 
pedichiuristul, că în chiar aceeaşi zi vei primi vizita meşterului 
de care ai nevoie, cu toate ustensilele, cu apă caldă în termosul 
bine închis, gata să-ţi repare clanţa de la uşă şi să-ţi ducă la 
adresă, cu deplină discreţie, scrisoarea către frumoasa iubită 
din celălalt capăt al lumii, unde cocheta se află încleştată în 
lupte de brandturi şi rachete sol-aer, cu copţii și exegeţii... >» 

LXXVI. Femeia vorbea de mai bine de trei zile, se simţea, 
fireşte, destul de obosită de discursul ce-i solicitase toate energiile. 
« E frumoasă, dragă, spuse o fată care luase pînă atunci notițe. 
E frumoasă şi e spirt în tot ce spune.» « Trebuie să fie studentă», 
observă colega ei, căutînd un unghi potrivit pentru a-i lua o poză. 


248 


Vorbitoarea ceru permisiunea să se aşeze puţin, să bea un 
bahar cu apă, căutînd să dovedească prin fapte că acest lucru 
este pe deplin posibil. Cei din mulţime, privind-o cu admiraţie, 
îi evocau în acest răstimp viaţa plină de fapte filantropice, 
toate eficiente, de general folos. Luptase împotriva prusacilor, 
la Paris, în 1870, devenise datorită meritelor şefa societăţilor 
elveţiene de binefacere, în care calitate încercase să traverseze 
pe blută Mediterana, ca să dovedească fidelitatea Cleopatrei 
faţă de Imperiul Roman. În sfîrşit, acum activa într-un alt comitet 
internaţional, era dinamică, voluntară ca şi altădată, mereu 
preocupată de gravele probleme ale contemporaneităţii care, 
dacă îi diminuau farmecul feminin, îi sporeau în schimb frumu- 
sețea morală, interioară şi intangibilă. 

După ce se răcori, răstimp pe care mulţimea îl folosi ca să 
joace ţintarul, biza, oina şi propunerea şi regretul, foarte puţini 
fiind deocamdată pasionaţi de foxtrot şi hula-hoop, vorbitorul se 
ridică din nou pe locomotivă și grăi astfel: « În sectorul utila- 
jelor vom avea de înregistrat, în primii patruzeci de ani, unele 
invenţii cu totul revoluţionare, ce vor ridica nu numai gradul 
confortului, dar vor modifica însăşi viziunea noastră despre 
viaţă, înţelegerea profundă a realităţilor. Am să vă citesc din 
Almanahul Aviachim cîteva dintre titlurile acestora, ca să 
vă daţi seama cît de largă este aria pe care o va fecunda 
gîndirea creatoare: „,Șurubelniţă cu ecran, cratiţă de doi litri, 
basculă cu gramofon şi şabcă, pernă de puf cu arc, bibilică 
mecanică cu supapă, aparat de încordat spiţe, plăci de beton 
bizotate, detonanţi cu rezervor de apă, ziare şi reviste de rafie, 
cu butoi, microfon nivelator de teren cu ceasornic îngropat, 
mașină de cusut cu utilizări cinematografice, tablouri cu trompeţi 
şi efecte tranchilizante, dispozitiv de ştirbit diftongii, inhibitor 
al melancoliei pe bază de acid, cronometru de răzgîndire, tir- 
buşoane cu turbină, binoclu cu program şi dispozitiv de memori- 
zare, capse şi altele.“ » 

Cei ce ascultau erau vădit copleșiți. Priveau spre cerul gol 
şi parcă şi vedeau profilîndu-se pe cenușiul lui minunatele 
aparate ale viitorului, care le zîmbeau, îi gîdilau. Dintre toate, 
cel mai așteptat era, fără îndoială, tirbușonul cu turbină, pentru 
că mai toţi erau amatori de băuturi şi avuseseră destule dificul- 
tăți atunci cînd vroiseră să desfunde sticle de mult înfundate. 
Unii exclamau excepţional, formidabil, minunat, colosal, 
la auzul proiectului unei maşinării care îi interesa în mod spe- 


249 


cial, alţii lăcrimau în tăcere, fericiţi dar temători că tehnica le 
va concura iscusinţa, întrebîndu-se dacă nu cumva, cu trecerea 
timpului, omul nu va deveni cumva un rob al maşinii de coman- 
dat maşini decomandate. 

LXXVII. « Oho, zise înfiorat vorbitorul, mintea omenească 
poate merge şi mai departe. Într-o lucrare ştiinţifică din secolul 
XVI găsesc teme de inovaţii și pentru descoperiri tehnice extrem 
de amuzante, programate să se facă răspîndite abia în acest 
secol, după ce cîndva, într-o civilizaţie anterioară, au mai fost 
gîndite, proiectate, descoperite şi utilizate. Lista lor este lungă, 
n-am să citez decît pe acelea care nu mai ridică dificultăţi de 
răspîndire: 

„Materiale de construcţie ușoare şi cu o mare rezistenţă 
mecanică, materiale rezistente la temperaturi foarte înalte, 
țesături noi îmbunătăţite, economice şi foarte rezistente, unele 
antigravitaţionale şi ofensofuge, îmbrăcăminte de hîrtie și frunze 
adamice, aplicaţii multiple ale laserilor pentru operaţii de 
versificare şi iubire instantanee, noi surse de energie termo- 
ionică, termodorică şi termopile, forţă magneto-hidrodinamică 
hipnotică, vulcanică, melancolică etc., exploatarea rentabilă a 
şisturilor în vederea obţinerii slăninei de porc, răspîndirea 
utilizării automatizăvii şi informării pentru producerea de ținte 
şi pioneze, posibilitatea de a defini şi a produce economic obiecte 
unicate, inclusiv poeţi şi muzicieni geniali, noi vehicule aeriene 
cu pernă de puf, cu decolare parfumată, avioane uriașe cu reacţie 
la flit şi sprayuri, cu strănut în caz de răpire, tehnici rapide şi 
economice pentru străpungerea cavităţilor subterane, utilizare 
lărgită a construcţiilor subterane, tehnici elaborate de arhitec- 
tură bazate pe folosirea domurilor geodezice, a cochiliilor precon- 
tractate, a structurilor gonflabile, a materialelor complexe etc., 
echipamente îmbunătăţite pentru construcţii şi interioare (geamuri 
cu transparență variabilă, încălzire şi răcire prin inervaţia la 
nivelul pielii şi a coafurii etc.), instalaţii locuite şi poate chiar 
colonii stratosferice, unde copiii se dau cu sania pe clinul norilor.“ 
Vă asigur, continuă vorbitorul, că vom vedea curînd exploatări 
miniere submarine, extracția de minerale în soluţie, culturi de 
cereale sub controlul revizorului şcolar, transformarea energiei 
direct în cremă de ghete, desalinarea pe scară largă a apei din 
lacurile tămăduitoare şi transportarea ei, cu bolovani cu tot, pe 
stadioane şi în restaurante, mari magazine cu pedală şi faruri, 
alimente și băuturi sintetice puternic laxative, calculatoare indi- 


250 


viduale pentru a controla mersul gospodăriei şi a comunica 
momentul cînd priza s-a ars odată cu mîncarea şi cu mobilierul, 
televiziune şi filme, ilustraţii şi fotografii în trei şi chiar patru 
dimensiuni, mișcătoare din palmă şi ochi, emiţind în șoaptă 
anecdote şi învăţăminte, utilizarea largă a calculatoarelor pentru 
asistenţă intelectuală şi profesională (traduceri, informaţii, 
calcule, analize, diagnostic medical, controlul circulaţiei rutiere, 
descoperirea crimelor, asigurarea cu răspunsuri exacte la toate 
concursurile, noi tehnici şi metode pentru instruirea copiilor în 
timpul somnului, la joacă, în timpul bolii, noi metode pentru 
predarea limbilor străine prin înlocuirea celui ce vrea să înveţe 
franceza cu un francez născut în centrul Parisului, controlul de 
mare eficacitate al somnului şi relaxării, adică trezirea bruscă, 
prin tunete și sonuri puternice, și adormirea prin șut şi decepţie, 
stimularea. și programarea visului, tehnici pentru păstrarea formei 
fizice şi pentru mărirea capacităţii intelectuale pînă la omniscienţa 
dumnezeiască, metode chimice pentru îmbunătăţirea sau anularea 
memoriei și poate a capacităţii de analiză intelectuală (în cazurile 
„un om are zece cuie şi pierde trei, cîte i-au mai rămas ?“), 
descreşterea importantă a imperfecţiunilor congenitale şi ereditare, 
prin gîtuirea rostului care face pe deșteptul, dar şi invers, 
largă utilizare a organelor de proteză (pîrghii automatizate în 
sprijinul celor predispuşi să dea în gropi), folosirea pe scară mai 
mare a transblantării organelor umane, în special a vezicii 
biliare şi a ochiului acut, hibernarea oamenilor pentru perioade 
scurte, după dorinţă, spre escamotarea crizelor, previziuni mete- 
orologice extrem de sigure, pe termene mai lungi, referitoare la o 
curte, la o vale, la o terasă în aer liber, dirijarea stării timpului 
şi a climatului pentru obţinerea meciurilor de fotbal în condiţii 
de lapoviţă, noi specii utile de plante şi animale — boul deştept 
şi omul la casa lui — folosirea generalizată a controlului genetic 
pentru piuliţe şi buloane, adică să se nască unele din altele, 
cu materialul lor, utilizarea procedeelor biologice pentru extrac- 
ţia minereurilor (înhămarea elefanților la vagoneţii de mină 
și a girafei la îmbulonarea podurilor şi viaductelor), instalarea 
permanentă a omului pe Lună, pe planetele proxime, în hotelurile 
de pe litoral, în băile cu temperaturi înalte, explorarea sistemului 
solar, sateliți artificiali şi alte metode pentru a ilumina în timpul 
nopţii spaţii foarte întinse, avînd prevăzute ore de funcţionare 
paralele cu ale soarelui și, în caz de întuneric, lungi pene şi 
defecţiuni, căderi de corpuri de ilumunat pe întreg teritoriul 


251 


şi cioburi de toate culorile, în toate locurile mai înainte nein- 
teresante. . . 

Dar, fără îndoială, marea facilitate o vor constitui micile 
mecanisme cu arc și cheie, portabile, uşoare, comode şi ieftine: 
femeia cu arc şi declanșator de faze automat va stîrni admiraţia 
tuturor şi nu e departe timpul să reedităm o Laură pe acest prin- 
cipiu...» 

LXXVIII. În timp ce vorbea, tinichigiul se tot scărpina; 
era cert că un purice i se urcase pe picior şi că de acolo își aflase 
o cale orbitală netedă spre pîntece și galaxiile mai îndepărtate. 
«Ar fi, neîndoios, important ca ştiinţa și tehnica veacului ce 
vine să facă ceva şi împotriva acestor insecte agasante, gîndi el. 
Poate ar fi oportun să anunţ că oamenii de ştiinţă vor descoperi 
un sistem de curenţi electrici care să-i paralizeze înainte de-a 
înţepa, ca să-i poţi scutura seara, odată cu praful... Dar îmi 
pot asuma eu asemenea răspundere ? N-am văzut nici un proiect, 
nici o declaraţie care să ne asigure împotriva strănutului recurent, 
a crampelor, a pruritului şi eliminării intempestive a gazelor 
vuşinoase... Nu este exclus ca cineva pe întinderea globului 
pămîntesc să gîndească la asemenea proiecte, dar nefericitul 
este mai mult ca sigur inhibat de mica lor arie de aplicare faţă 
de lucrările de mare anvergură.» 

LXXIX. « Inaugurarea noului secol nu trebuie să fie 
luată drept pretext pentru elucubraţii, pentru trăsnăi scîrboase ! 
— spuse indignat un domn ce se afla în faţă şi pe care înşiruirea 
invențiilor promise îl scosese din răbdări. Să nu ne lăsăm 
antrenați de escroci şi profitori, înghițind toate producţiile 
imaginaţiei lor bolnave. Care e omul serios în stare măcar să 
asculte asemenea bazaconii ? În ce mă priveşte, sînt convins că, 
în cel mult zece ani, cancerul şi infarctul miocardic vor fi pe 
deplin vindecabile, sînt lucruri posibile şi în folosul oamenilor, 
în schimb, daţi-mi voie să rîd de proiectele privind televiziunea 
sau debarcarea omului pe suprafaţa Lunii. O experienţă milenară 
arată, dealtfel, că organismul omului nu poate rezista nici măcar 
la înălţimi de şase-șapte mii de metri, amintiţi-vă de expedițiile 
eșuate din Himalaia. Cît despre invenţia — să-i spunem astfel — 
a lui Lummiere, asta e o prostie dintre cele mai nerușinate, omul 
s-a născut analfabet şi fără nume, lui îi sînt destinate întunericul 
şi groapa. Viaţa, mişcarea ei nu pot fi surprinse corect de ochiul 
omenesc ! Aparatele ne stcîie, ne adorm puţina luciditate pe 
care o avem, progresul ne duce la sminteală. Un unchi al meu 


252 


a luat-o razna după ce a citit Cartea de la San Michele, a 
trebuit să fie purtat din sanatoriu în sanatoriu, căci refuza să 
stea într-un loc. Căutări sterile ! De băuturi sintetice avem noi 
nevoie ? Ce, să refuzăm serviciile străbunului nostru prieten şi 
tovarăș de necazuri și bucurii — vinul? Sauvignonul nu ne 
mai place ?» 

Certamente, era un reacţionar. Vorbitorul ar fi avut poftă 
să-l dea în brînci şi să-l facă de rîsul tuturor, dar cum puricele 
înainta sub betelie și focul iadului îl ardea la lingurică, gîndi că, 
asemenea purecelui, spiritul îngust va supraviețui în timpurile 
moderne, şi — la urma urmei va fi necesar — o gură spartă şi 
un ac iritant sînt întotdeauna de folos spre a ne întreţine pofta 
de-a nu le mai avea. 

9. Lipsită de orice responsabilitate... Aşa cum scrie 
Felix Gaster-Maron, lucrările colocviului păsărilor şi insectelor 
se desfăşoară într-un foarte favorabil climat de armonie şi 
umiditate, şi aceasta permite mărturisiri complete, pătrunderi 
adinci în cuibul adevărului, precum şi ouat sincer, în întregime 
natural. Admirabilul cercetător susține că este pentru prima 
dată cînd se afirmă că acei care vorbesc şi spun cuvinte de o 
mare importanță se derobează, prin emiterea opiniilor lor, 
de orice responsabilitate. Omenirea a eşuat pe-o coastă a mării 
erorilor pentru că purtătorii ei de cuvînt au pretins că sînt 
conştienţi de ceea ce spun cu diferite prilejuri. Picul preţios 
de uraniu se extrage dintr-o imensă cantitate de material steril, 
şi cînd se împlineşte operaţiunea, sterilul nu ştie aceasta. Din 
multă sminteală se alege ideea; din puţină, responsabilă şi 
foarte conştientă ştiinţă, există riscul să nu iasă decit salariul. 

Privitor la iresponsabilitate: August Mayer crede că, într-o 
colectivitate în care aproape toţi produc după poziţia şi capa- 
citățile lor mai multe sau mai puţine acte iresponsabile, pe 
care viaţa le impune după legi de neclintit — este firesc ca 
ginditorii să oglindească fenomenul în termenii celei mai alese 
lipse de răspundere, aşa cum, într-o epocă de disoluţie, doar 
gradul înalt de disoluție a unei opere artistice îi atrage recu- 
noaşterea şi titlul de capodoperă. 

10. înaltă ca Convenţia. .. Cacofonia este dovada limpede 
a deplinei iresponsabilităţi a vorbitoarei, a bunei sale credinţe. 

11. tulumbele pentru transfuzii. Cărora, să le mai adăugăm 
buletinele de vot, pentru alegerea guvernatorilor, care circulă 
în cazuri de atac pînă la cei din linia întîi, încleştați în luptă 


253 


corp la corp. Există o prevedere în regulamente ca, la sosirea 
buletinelor, cei doi să se desprindă unul de altul din încleştare, 
să-și desemneze cetățeneşte alesul, după care să se taie şi să se 
ucidă. 

12. în pivnițele unui podgorean de pe Rin. Lucru total- 
mente inexact: surse ce nu pot fi puse la îndoială afirmă că 
patronul era un simplu intermediar, care n-avea habar cum se 
produce vinul, un simplu distribuitor însetat de bani. 

13. impresionismul... fi întorcea stomacul valon pe dos. 
Impresionismul francez produce unora urticarie şi diaree, 
culorile lui au o influență certă asupra funcțiilor ficatului, așa 
cum expresionismul german, din cauza colțurilor sale tăioase, 
produce altora adinci zgîrieturi şi sîngerări. 

14. doi papi în funcţiune. Reprobînd triumviratele, papii 
păstoreau doi cîte doi, paralel, în serie, ca bateriile electrice. 
Se alegeau dintre gemeni, numai naționalitatea trebuia să le 
fie diferită, pentru ca, dialogînd, să-şi dezvolte virtuțile conver- 
sative şi să-şi transmită cu dexteritate mingea de tenis a harului 
sfint, de trebuinţă ba unuia, ba altuia. Dublurile (chiar fără 
gemeni) revin şi în pasajul ce urmează. 

15. după ce mi-a tăiat degetul. A se reţine, dacă cititorul 
n-a reținut pînă acum, că între relatările păsărilor şi insectelor, 
pe de o parte, şi spusele înaripate ale vorbitorului, din textul 
anexă, date la Note, există o strînsă corespondenţă, uneori şi 
detaliile îşi corespund. Fireşte, înțelesurile adînci ale compli- 
catei maşinării care este cartea de față nu trebuie căutate în 
amănunte, poezia nu stă într-o propoziţiune. În numeroase 
scrieri, Anonimul a revenit asupra acestei precizări, adăugind-o 
— de cîte ori a avut ocazia — afirmațiilor că totul în scrierea 
sa a fost construit cu maximă luciditate, matematic, leonardo- 
vincian. 

16. Francezii au atacat de pe culmi... Din întreaga 
lucrare reiese că obsesia eroilor ei este măcelul, cu toate că 
toți trăiesc în cei mai lungi ani de pace ai ultimelor veacuri. 
S-ar putea desprinde ideea — şi ea e subliniată de Eberhardt 
Erde —, că problema numărul unu a vremurilor moderne este 
războiul, care, chiar şi numai cînd rămîne o posibilitate impro- 
babilă (sic !), face ravagiile unui măcel de mari proporţii. Rar 
s-a întîlnit, de la Iliada pînă azi, o carte în care mulțimea ima- 
ginilor militare să însoțească mai amenințător coloanele în 
marș ale imaginilor artistice... 


17. ... și iarăşi discutăm. Dar nici nu s-ar putea proceda 
altfel, cînd vorbitorii sînt hotărâți să denunțe adevărul ! « Numai 
prin discuţii vii, argumentate, uneori în contradictoriu, care 
să meargă pînă la miezul fenomenelor şi la osul interlocutorului, 
se poate ajunge la etc. — spune Philippe Pointcarre. Uneori, 
spune el mai departe, prin lichidarea problemelor în suspensie 
poate fi lichidat şi cel care le pune şi, odată cu el, şi familia 
și prietenii care i-au hrănit argumentele. » 

18. ... marea lui poloneză. Automatismul, nu de cel mai 
bun gust, e interesant pentru a dezvălui mecanismele mentale 
ale Anonimului, care apelează — spre a crea valori — la deşeurile 
şi gunoaiele memoriei. După cum se va vedea mai departe, 
autorul e conştient de faptul că se dezvăluie. Un efect al amita- 
lului, care, asemenea scopolaminei, face din sufletul omenesc, 
inclusiv subteranele subconştientului, o vitrină deschisă luminii 
soarelui. , . 

19. ... calitatea vieţii. Se stabileşte, după cum ne informează 
dr. Samuel Bishcott, prin analiza fibrei muschiulare. Prezenţa 
acolo a mălaiului, a grăsimii de porc şi a bulionului fermentat 
indică o calitate conformă normativelor. Nu ni se furnizează 
nici o informaţie privitoare la procentul de terci de cartofi 
necesar creierului pentru a funcţiona calitativ mulțumitor. 

20. ...să pot merge la culcare. După cum se ştie, membrii 
academiilor şi prefecţii de poliție au nevoie de un somn regulat, 
somn de mai bună calitate decît al şoferilor, vinătoarea de 
greşeli gramaticale şi hăituirea pungaşilor solicitind consumuri 
foarte mari de energie. Cu alte cuvinte, vigilența cere somn. 

21. Sîngele rece. Ultimele descoperiri fac posibilă scăderea, 
în laborator, a temperaturii sîngclui, ceea ce ne pune pe picior 
de egalitate cu neocolonialiștii britanici. Pe măsură ce tempe- 
ratura atmosferică creşte, sîngele rece e recomandat numai 
vertebratelor mărunte. E un fenomen încă nelămurit de ce 
ațîțătorii la război fierbinte au nevoie de sînge rece, cînd firesc 
ar fi să... 

Rămîn, de asemenea, şi alte lucruri de lămurit, De pildă 
cine este Anonimul care a scris această carte şi cine comenta- 
totul ei. După A. Mărzendorfer, autorul Breviarului de faţă 
ar fi fost un scriitor cunoscut care, luînd fără avizul medicului 
un medicament ale cărui efecte secundare nu le cunoştea, 
s-a trezit cu grave tulburări psihice — crize acute de luciditate 
cuforică, melancolie decompensativă, dereplare a mecanismului 


255 


veghe-somn, urmate de o gravă alterare a funcţiunilor persona- 
lităţii şi de căderea în mania de-a judeca pînă la ultimele conse- 
cine faptele oamenilor, ceea ce se numeşte, atunci cînd jude- 
cata se abate de la criteriile obiectivităţii, sindrom de inter- 
pretare. După cercetătorul citat, comentatorul lucrării, în 
Note, ar fi un coleg de sanatoriu, care, după moartea Anoni- 
mului, s-ar fi crezut îndreptățit să lumineze împrejurări şi 
afirmaţii asupra cărora cei doi suferinzi discutaseră. 

După Felix Major, Anonimul ar fi unul şi acelaşi lucrător 
care a întocmit cîndva un dicționar onomastic şi o bibliologie 
generală, alcătuiri ciudate ce nu aparțin nici ştiinţei, nici lite- 
raturii. Surpriza pe care ne-o oferă Major constă în afirmaţia 
lui conform căreia comentatorul nu e altul decît scriitorul 
cărţii, după vindecarea sa relativă... Este foarte probabil că 
bolnavul restabilit şi-a tratat lucrarea ca şi cum ar fi aparţinut 
altuia, lucru petrecut și cu alți indivizi care şi-au pierdut, cum 
se pare că s-a întîmplat, integritatea memoriei. 

S-ar putea ca titlul general, subtitlul, împărţirea lucrării în 
cărți şi capitole (amintind tratatele uscate ale scriitorilor greci 
și latini, ca şi cărțile celor care, ceva mai tîrziu, i-au imitat), 
precum și notele copioase şi precizările ocazionale (imprumutate 
parcă din edițiile moderne în care aceia sînt republicaţi), să-i 
îndemne pe cititori să creadă că au de-a face cu un op de 
strictă specialitate, scris de un doctor manipulind o ştiinţă 
precisă, una dintre acele ştiinţe hotărite să ne lumineze şi să 
ne ferească de erorile traiului aglomerat şi de maladiile unei 
alimentaţii neraționale. Din nefericire pentru cei preocupaţi 
să-şi amelioreze condiția și să înceapă neîntirziat tratamente 
salutare, cartea de faţă e inoperantă, de o inutilitate desăvîrșită. 
Plin de prejudecăţi, de ticuri clasice şi spaime baroce, supers- 
tițios chiar, autorul şi-a închipuit că trăgînd pe coperta lui 
nume de cărți ce au trecut cu bine vămile timpului (De elo- 
quentia, Questio de aqua et terra, Decameronul, Encomium, 
Didactica nova) va deschide mai uşor uși şi ferestre spre cititor, 
obstacole pe care presiunea slabă a. compartimentelor sale 
obscure nu le putea măcar mișca; asicurîndu-se de o bună- 
voință de ocazie, el nu s-a mulțumit să împrumute prin para- 
frază, ci a cutezat să apese pînă la fund butonul comenzii şi să 
se servească de pe tava cu bunătăţi de un întreg titlu, literă cu 
literă, identic și aidoma celui al ilustrului Pierre Abélard 
(1079—1142), lucru de neconceput în practica universală; 


256 


probabil o jenă tirzie l-a condus la ideea de-a monta titlul furat 
între paranteze, sub acela de Breviarul, uitînd că și titlul acesta 
era luat de pe undeva. A făcut totul spre a zăpăci coperta, pe 
cititor şi pe bibliotecarii care din nou nu vor şti cum să clasifice 
lucrarea şi în ce raft s-o arunce, pentru că misiunea lor este 
de-a găsi rubrica şi ungherul unde să poată înghesui cartea 
pentru a-i face discret felul. 

Dar, sîntem departe de-a avea în față un roman! Abélard, 
amatorul de aventuri romanţioase, ar fi fost mulțumit să-și 
ştie livrat titlul unei cărți cu amoruri fericite/demente, cu 
aventuri galante/principiale, cu morţi/supravieţuitori. Dar, 
vorba poetului, n-a fost să fie așa. Atacînd energic literatura, 
autorul cărţii n-a mers decît pînă la jumătatea drumului său 
epic, de unde, întorcînd privirea, s-a simţit cuprins de nos- 
talgie : titlul îl chema înapoi. Viguros, hotărît să nu fie slab ca o 
muiere și nici sever ca un tratat ştiinţific, şi-a continuat drumul, 
aci avîntîndu-se înaripat, cu cîntecul pe buze, spre cursele 
savante, doctorale, spre formulările reci şi lapidare, aci zăbovind 
metodic, cu şublerul şi micrometrul în mînă, ca să studieze 
plăsmuirile evanescente, părelnicele umbre ale fanteziei, par- 
fumurile suave şi inefabilul cel în veci însetat de determinanţi. 
Înaintarea lui zigzagată părea că nu duce nicăieri, un agent de 
circulaţie l-a şi avertizat asupra primejdiei, însă el a trecut mai 
departe ca în vis, răspunzîndu-i în trecere că şi electrocardio- 
grama face acelaşi lucru, nu fără un scop anume. Fapt e că, 
în cele din urmă, călătorul a ajuns să scrie o carte care, dacă 
nu e nici tratat şi nici roman, ceva tot trebuie să fie din moment 
ce e alcătuită din cuvinte şi, pusă sub ochii unui alfabet, îi 
produce individului, pe buze şi în interior, un biziit ușor și 
voluptuos. .. 


CARTEA A PATRA 


LXXX. Vorbitorul se reașeză, cineva luă un creion în 
mînă şi solicită întrebări. Se ridicară îndată cîteva mîini — erau 
bicicliştii — viu interesaţi să afle amănunte despre fizionomia 
vremurilor pe care aveau să le sbrinteze împreună cu urmaşii 
lor imediaţi. Operaţiunea fu însă întreruptă de un necunoscut, 
care se îndreptă către tribună cu un teanc de foi sub braţ. 


257 


Conferenţiarul tresări, ca și cum şi-ar fi adus aminte de 
un lucru pe care îl uitase, făcu semn cu mîna pentru a potoli 
spiritele şi anunţă: « Doamnelor şi domnilor, spuse el, înainte 
de a trece la întrebări şi răspunsuri, îmi revine plăcuta îndatorire 
de a da cuvîntul domnului Pretext de Barcelona, care dorește 
să aducă adunării noastre salutul tehnicienilor şi inventatorilor 
din insulele Canare. » 

LXXXI. Persoana numită se ridică la tribună şi începu 
astfel: « Daţi-mi voie ca, în numele celor care își bat capul 
în interiorul insulelor pe care le reprezint și prin apele pendinte, 
să vă aduc o prietenească, tropicală fluturare de mînă şi să vă 
urez mult succes în activitatea dumneavoastră menită să pună 
bazele unui secol de nobilă şi ascendentă tehnicitate. Încă din 
veacul al XV-lea, meșteșugarii noștri s-au străduit să creeze 
mecanisme și dispozitive cu o largă aplicabilitate. Astfel, unul 
dintre compatrioţii mei, Calderon Lopez Pirotehnicul a inven- 
tat — pe la 1672 — o mașină de dat de-a berbeleacul pe o 
pantă, prevăzută cu frînă de mînă şi cu două locuri. Pe la 1705, 
un cunoscut al lui, membru de seamă al breslei topitorilor, a 
încercat să construiască o vacă mecanică, deosebit de utilă 
într-o familie cu mulți copii, datorită căreia spera să aibă o pro- 
ducție apreciabilă de lapte, suficientă pentru marile guri înfome- 
tate ale celor mici. În anul următor, un alt cetăţean al insulelor 
a izbutit să definitiveze proiectul unei elice în vîrf de băț, inven- 
ție ce, în acea vreme de indiferenţă și de interese meschine, 
n-a putut fi folosită decît la alergăturile pe plaiuri, cînd se şi 
învîrtea. Apreciez că întotdeauna, cînd s-a dorit şi s-a muncit, 
au fost şi vînturi favorabile. 

Un şir de alţi tehnicieni, unii dintre ei murind în ospicii, 
neîmpăcaţi, au îmbogăţit patrimoniul naţional al mecanismelor 
cu o hartă în mărime naturală, înzestrată cu munţi, rîuri, orașe 
și sate, pe care erau așezați la locul lor tîrgoveţi, ostaşi, femei, 
negustori, călugări, meșteșugari, constructorii însişi — făcîndu-i 
să trăiască firesc, să iubească, să muncească, să sufere, să se 
bucure întocmai ca în viaţă și pe întinderi de teren ce se identi- 
ficau cu planeta. 

În zilele noastre altele sînt condiţiile... Sînt încîntat că 
vă preocupă aceste probleme și vă mulțumesc în numele breslei 
noastre de douăzeci de meşteri calificaţi şi peste patruzeci de 
ucenici pe cale de a-şi obţine cărțulia.» 


258 


LXXXII. După acest salut emotionant, cel de la tribună 
repetă dorinţa lui ca auditorii ce au unele nedumeriri să pună 
neîntîrziat întrebări. Un tînăr interveni: « Cum va fi organizată 
dragostea la jumătatea secolului în discuţie ?» Conveniră ca 
răspunsurile să se dea pe loc: « Se pare că dragostea, în ciuda 
inutilităţii ei progresive, va continua să dăinuie, în special 
între un bărbat şi o femeie, ca orice obicei străvechi. Desigur, 
va fi simţitor simplificată, va suferi o contragere, conform unor 
norme riguroase, reglementate prin regulamente, înlăturindu-se 
din practica ei brizbizurile, confidenţele, ciucuraşii, scrisorile, 
dantelele, brandenburgurile, serenadele și pintenii. 

Persoanele care își iau riscul unei asemenea operaţiuni, 
în afară de impozitul majorat la care vor fi impuse, vor completa 
fişe şi angajamente nominale. Se va utiliza mica publicitate, 
perfecționată electronic, pe bază de cartonașe verzi și galbene, 
cu barieră şi cupă naturală. Se vor folosi sortatoarele de carac- 
tere și, o vreme încă, peţitoarele cu autorizaţie, conştientizate 
în prealabil. Se va recurge la analizoarele de hormoni şi de 
zîmbete. Astfel, două persoane care se consideră în stare să 
suporte șocul şi cheltuielile, se vor înscrie pe o fişă ce, introdusă 
într-o casetă cu bujii şi piston, va parcurge cîteva releuri și 
va tulbura citeva sertărașe, pînă la deplina înţelegere, pînă 
la însoţirea ideală şi sbunerea celei mai suave declaraţii în alb. 
Aparatul, după două zile, va răspunde cinstit: ,, luaţi pe 26, 
e bun, viguros, are preferințe pentru melodiile napolitane şi 
garoafele albe, posedă o vilă la mare, automobil, discopatie 
staţionară, acţiuni la societate prosperă, merite personale, recu- 
noaştere publică, dantură de aur, loc de veci 1/3 cu fraţii, n-are 
rude pe Venus, luptă pentru o cauză dreaptă, corectitudine 
în relaţii, evazionism fiscal discret, papagal vorbitor. Caracter: 
răzbeşte prin zid gros. Pretenţii: fidelitate şi biftec tartar.“ 
Sau: ,, Reţineţi blonda, e superbă, se descurcă admirabil în 
viaţă, dar mai ales în stilurile literare, în evoluția genurilor. 
Posedă haină blană, rufărie pat, bijuterii, acces la dentist, linie 
Siegfried personală, cunoştinţe printre extratereștri, terenuri pe- 
trolifere; familie discretă din carton şi cilti, cutie muzicală, 
stoc de grenade fuzante pentru aniversări. » 

« Dar copiii, copiii“'cum vor evolua ?», întrebă o doamnă 
foarte în vîrstă. Răspunsul întîrzie puţin, pentru că la tribună 
se dădu cuvîntul reprezentantului armatei coloniale britanice, 


259 


căruia îi sosise rîndul să aducă salutul militarilor din garni- 
zoana Roth Island. 

LXXXIII. Din turnul primăriei din apropiere, ceasul 
emise un semnal sonor, urmat de o cădere măruntă de paraziți, 
ca o ploaie de toamnă. « Cum vor evolua copiii ? reluă întrebarea 
vorbitorul, după ce militarul şi-a făcut datoria şi s-a retras satis- 
făcut pe poziţiile iniţiale. Ei vor rezulta din combinaţia dintre 
un bărbat şi o femeie înţeleşi să se mîngfie prin contract și să 
se iubească electrolitic, să se stimeze conform normelor în vigoare, 
să ducă la capăt, în termen și la toate sortimentele, o asemenea 
afacere serioasă, sună prompt răspunsul. Dacă, de la început, 
partenerii vor fi măsuraţi cu şublerul, cîntăriţi atent înainte 
de baie şi după trecătoarele stări de anxietate, li se vor face 
toate analizele, se va căuta îndată după aceea ca rubricile 
inventarului să nu le frîingă coloana vertebrală şi peroneul, 
vederea celor din preajmă să nu provoace subiecţilor erupții 
alergice, înlăturindu-se pricinile preliminare de antipatie, scîrbă 
şi spasm ideatic, șotroanele genetice și formulele intelectuale 
de nu mă interesează, haida-de, dacă îmi închipuiam, mă lipsesc 
şi m-am săturat, dar şi consecinţele acestor pricini — răstitul, 
imprecaţia, scuipătura, piciorul în spate, ghearele pe faţă, dota 
în bani mărunți, plesnirea cu dosul palmei şi, mai var, descărca- 
rea revolverului în inima beneficiarului iubit. 

Copiii se vor naşte, firește, prin efort fizic şi derută morală, 
procedeul clasic va fi îmbunătățit însă cu un forceps electric 
şi cu tampon de piîslă cu funcţie de surdină pentru urletele 
femeii şi cu pneuri fragile şi pompă de umflat pentru bărbatul 
gonind cu maşina pe drumurile patriei, spre a nu-l ajunge hiena 
remuşcărilor. Copii inapţi nu se vor naşte, fiindcă se va recurge 
la procedeele sigure pentru determinarea gradului de viabilitate, 
inteligență şi şanse încă înainte de ivirea coarnelor de melc 
din aluatul embrionului. Așadar, vor fi suprimaţi din vreme cei 
ce fac dovada inadaptabilităţii la condiţiile economice, sociale 
și militare ale timpului, predispuşii la judecata epocii, chinuiţii 
de prea multe întrebări și scormonitorii în huma umedă a aparen- 
telor, nemulţumiţii sensului literal al cuvintelor, căutătorii cu 
lumînarea etc. Se va lucra cu grijă, pe bază de certificate de 
bună purtare ale fătului, urmărindu-se în răstimpul celor nouă 
luni de gestație melancolicii, discreţii, naivii, recidiviştii, turbu- 
lenţii din exasperare, cei bănuiţi de activitate larvară incom- 
patibilă. .. 


260 


LXXXV. Odată aduşi pe lume, cei reușiţi la concurs 
vor fi alăptaţi în ordinea mediilor obţinute şi a devotamentului, 
aduși cu bombonele la mersul în picioare, şi apoi cu ghionţi, 
în coloană, cu comandă din flancul drept, unu-doi, toba mare 
pe stîngul, salutul reglementar, direcţia casa de mode şi epode, 
program maximal, puţină joacă în primele zile, pentru înviorare, 
între 3 şi 4 dimineaţa, angajamente. Părinții, eliberaţi de povară 
şi responsabilități, îşi pot frînge de-acum oasele după bunul 
lor plac şi după împrejurări, vor putea coopta în contractul 
iubirii sincere persoane terţe — bruneţi virili sau blonde dezin- 
teresate — cu explicaţii și drame decorative, pentru divertisment, 
cu mese în familie și sărutări pătimaşe pe ascuns, cu joc de cărţi, 
băutură şi corespondenţă sentimentală. 

Introduşi în etuve speciale, sever supravegheați de educa- 
tori şi poliţişti cu mănuși albe, copiii vor folosi condiţiile şi se 
vor dezvolta repede, avîndu-se grijă să li se formeze, cu lovituri 
scurte, dese şi pline de tact pedagogic, capul şi latul mîinii, 
în așa fel încît aceste instrumente să reziste cît mai bine la şoc 
şi la dexterităţi universale. Numărătoarea, împărţirea procentuală, 
aducerea la numitor comun, ruperea şi pritocirea vor fi predate 
sistematic, încă din primii ani de viaţă, de o armată de academi: 
cieni ce le va sta la dispoziţie cu calculatoarele, maşinile grele 
şi tabelele lor de logaritmi; li se va amenaja o pistă de alergătură 
cu obstacole, la capătul căreia vor fi prevăzute vitrine luminoase 
cu diplome şi medalii, cu formulare tip pentru notarea perfor- 
manţelor și preliminarea cotelor de a doua zi. Avînd imprimat 
pe frunte un număr de ordine foarte vizibil, după această pregă- 
tire elementară micii concurenţi vor circula: liberi şi vioi pe 
culoarul dinainte destinat și prin labirintul lumii, în căutarea 
destinului optim şi a crăpăturii potrivite... 

1. .. „măsuri de ergoterapie. Sistematizate într-un sistem, 
măsurile prevăd ca bolnavul care nu se mai poate ţine pe picioa- 
re să fie aşezat drept, în poziţie de eficiență maximă, la maşina 
de găurit, la gaura de lipit, la lipitura de pilit, sub pila care 
urmează să-i remodeleze destinul. Pe cît îşi amintește comenta- 
torul acestui text dintr-o experienţă ce, din păcate, n-a fost 
vis, se procedează la trezire în momentul cel mai prielnic som- 
nului, se recurge la vigilență în clipele de intensă tulburare, 
se cheamă la atenţie — pentru audierea unor sfaturi preţioa- 
se — atenţia puternic . blegită de sedative. Inventatorul siste- 
mului a imaginat o uzină de proporţii mijlocii în care lucrătorii 


261 


să nu facă altceva decît prezenţă, în locul păpuşilor, care costă 
mai scump, aceştia trebuind numai să dea din mîini cu vioiciune, 
să transforme materia primă în produse şi să dea un randament 
care să le facă onoare. Ergoterapia se aplică fireşte cu precauție, 
însoțită de vorbe scurte, numite şi interjecţii, uncori de ghionţi. 
Bolnavul tratat o vreme aleargă spre casă mînat de o imensă 
bucurie şi de dorinţa nu numai de a-şi relua meseria lui, dar 
şi de forţa de-a sparge piatră cît n-au munții Alpi pe versante 
şi între ele. 

LXXXVI. De mai bine de opt ore — spuse în continuare 
vorbitorul — ducem lipsă de citate, situaţie anormală. Ca să 
avem şi o rezervă, daţi-mi voie să vă citesc un pasaj mai copios 
din cartea generalului de divizie Francis Terror, despre un 
experiment util și încurajator: 


PASAJ COPIOS 


În vremea aceea (nu se specifică anul) se căutau noi făga- 
şuri pentru scurgerea marilor rezerve de energie şi, în același 
timp, pentru obţinerea unor noi elemente care să producă energii 
potrivite a fi îndreptate şi canalizate pe făgaşuri — cu scopul 
nobil de a pune ceva ordine în circuitul organismului planetar. 
Folosindu-se climatul propice creaţiei şi avantajele tehnicii avan- 
sate a secolului, cîteva asociaţii de cercetători și-au propus să 
experimenteze o idee genială, aparţinînd unui om simplu dar 
întotdeauna inspirat, ce pretindea într-o broșură că inteligenţa, 
marile idei, vibraţiile sufleteşti autentice pot fi extrase din min- 
tea și inima celui ce le-a produs şi pot supraviețui autorului, 
ba mai mult, pot fi îmbuteliate, în vederea folosirii ulterioare 
în industrie, agricultură și în viaţa particulară. Invenţia, 
după dispariția autorului ei, urma să revoluţioneze radical 
ştiinţa, pentru că s-a văzut cum idei strălucite, necesare omenirii, 
se pierd regretabil, fiind contrazise ulterior de propriii lor autori, 
deveniți după consacrare adversarii cei mai periculoși ai creaţiei 
lor, elemente supărătoare în calea biruinței şi generalizării. 
Desprinsă, creaţia poate trăi şi învinge independent, rezistind 
timpului şi contrazicerilor formale. 

S-a pornit fără întîrziere la demonstrarea că se poate face, 
fără risc şi fără regrete, o separație categorică între persoana 
care a produs inteligenţă şi inteligența produsă. 


262 


Experimentul nici nu era prea dificil. Se alcătuiau din vreme, 
prin tragere la sorţi şi selecţii întemeiate pe entuziasm şi devota- 
ment, formaţii de trei pînă la cinci laboranţi, echipați îngrijit 
cu pistoale, pumnale şi cîteva uşoare grenade cu dispersie. 
Laboranţii urmăreau, din vreme, cu dragoste şi stimă, biografia 
omului de geniu ce urma să fie studiat, dar mai ales itinerariile 
călătoriilor sau plimbărilor acestuia şi, alegînd ca loc de operaţie 
o gară, un pod, o adunare sau o piaţă, se instalau într-un unghi 
convenabil pentru a lucra cu maxim randament. Cînd ilustrul 
cobai cobora din vagon sau din automobil, moment în care 
chiar şi cel mai fecund gînditor se detaşează de sistemul său 
de gîndire, ideile precedîndu-l cu cîţiva paşi sau, dimpotrivă, 
urmîndu-l la oarecare distanţă, intervenţia devenea de neamiînat. 

Operația parcurgea următoarele etape: 1. Pregătirea sau 
anestezia: cei trei pînă la cinci laboranţi se apropiau de persoana 
indicată, o întîmpinau cu zimbete, fluturări de mînă şi flori, 
împreună cu mulțimea de simpatizanți şi admiratori. 2. Inci- 
dentul sau compoziţia: unul sau doi dintre laboranţi îmbrînceau 
pe cei din apropierea individului, ca să deschidă calea, în timp 
ce ceilalți îşi scoteau cu repeziciune instrumentele şi, o dată 
deschisă scena, trăgeau cîteva focuri de pistol în tîmpla cărtura- 
rului sau înfigeau pumnalul în inima omului de bine. 3. Dezvol- 
tarea: cel lovit cădea răpus, după care operatorii, cu sînge rece 
de chirurgi, repetau pentru asigurare loviturile, spre a fi liniștiți 
că nici o fibră din trupul pacientului nu mai poate reţine păian- 
jenul sacru al sufletului său plin de daruri. 4. Ebilogul sau 
clasarea: laboranţii culegeau cu abilitate ideile devenite dispo- 
nibile, le împachetau într-o batistă sau un petec de plastic, 
apoi fugeau, doi dintre ei avînd sarcina de a le acoperi fuga, 
trăgînd în mulţime, la întîmplare, sau lăsîndu-se prinși, per- 
soana lor particulară dovedindu-se neimportantă. 

În răstimpul cîtorva ani s-au putut înregistra zeci de ope- 
rații reuşite, s-au obținut idei în stare pură, chiar dacă ulterior 
s-au dovedit neeconomicoase. Procedeul putea fi considerat bun: 
fusese demonstrată posibilitatea desprinderii şi separaţiei. Ideea 
organizatorilor trebuia să fie brevetată, iar laboranţii, dacă nu 
căzuseră răbuşi de osteneală sau de armele ușoare, grati ficaţi. 
Se putea trece la experimentarea unor operaţii mai ample, 
pentru extragerea ideilor colective, subunîndu-se intervenţiei 
multimi de bărbați și femei, chiar și copii, înlătwmîndu-se din 


263 


fazele enumerate anestezia, posibilitatea reacției, clasarea. Zim- 
betul a fost reţinut ca folositor. 

Tot pe atunci s-a inventat şi sîrma ghimpată, brevetată împreu- 
nă cu plăcinta cu mere şi scorţişoară. » 

LXXXVII. Adunarea devenea mereu mai interesată să 
pună întrebări deși trecuseră alte citeva zile de la începerea 
capitolului întrebări. Parantezele şi citatele o cam obosiseră. 
Un individ cu șapcă şi ochelari groși ridică mîna şi interveni: 
« Dar calendarele ? Calendarele vor suferi modificări importante 
în formă şi subtile în continut?» 

Vorbitorul se arătă foarte satisfăcut că i se adresează, în 
sfirşit, o întrebare în legătură cu Timpul, de aceea, cînd la 
tribună vru să se ridice un instalator de apometre, care să aducă 
salutul instalatorilor de apometre, se repezi la microfon, îl împinse 
pe meșter cu brutalitate și vorbi astfel: « Perspicacitatea domnului 
cu șapcă şi ochelari groși, mărturisesc sincer, m-a tulburat. 
Într-adevăr, fiecare epocă a omenirii a debutat cu schimbarea 
calendarelor, ca pentru a dovedi importanța turnantei pe care se 
înscrie din cînd în cînd istoria. Or, de vreme ce roţile au tipat 
prelung, sfîşietor la viraj, e firesc ca omenirea să primească și 
calendare corespunzătoare. 

După cum se ştie, continuă comandantul de flotilă, încă 
din cele mai vechi timpuri, drept criteriu al împărţirii anului a 
stat ciclul solar. Anul tropic, luat ca bază pentru anul civil, 
ne-a purtat prin secole cu destulă fidelitate. Cu toate acestea, 
marii oameni politici n-au putut niciodată să treacă la înfăp- 
tuiri raionale şi de circumscripție importante înainte de a pune 
ordine în haotica mecanică cerească. Astfel, Iuliu Caesar a intro- 
dus în anul 45 î.e.n. calendarul iulian, reglementind pentru 
prima oară circulaţia soarelui pe boltă, interzicînd staționarea în 
locurile umbrite, depăşirea la intersecţii, cobortrea astrului sub 
gradul de periculozitate, pînă la evitarea oricărui accident, 
atenuarea vitezei la trecerea prin constelații cu nume presti- 
gioase, unde este interzis claxonul. Fragmentele rămase dintr-o 
scriere a lui Caesar Despre arte sînt primele norme cunos- 
cute de reglementare a circulaţiei în lume, ceea ce ne sporeşte 
admiraţia pentru ilustrul împărat care, înainte de a goni cu 
blindatele sale pe şoselele Galiei, a ţinut să prevină, prin semnale 
orientative aşezate la răspîntii, orice accident posibil în siste- 
mul solar — confuzia între Bifurcaţie și Bisect, săvirșită la 
un moment dat, nefiind esenţială, cunoștințele astronomice ale 


264 


insolitului gînditor şi om de acţiune dovedindu-se limitate, ca 
şi macaroanele timpului său. 

O reformă ulterioară se datorește unui oarecare călugăr 
Grigorie, individ ce, după toate calculele şi în comparaţie cu 
predecesorul său, ne apare un simplu infanterist, arzînd şi el 
de dorința să cucerească lumea, avînd însă la dispoziţie mai 
puţine mijloace materiale de-a o face. Nu se ştie ce fel de broaște 
și lipitori îi umblau preacucernicului prin cap, calendarul gre- 
gorian nu ne spune în acest sens mare lucru, fapt sigur este că 
în problemele solstițiului și ale echinoxului se descurca cu abili- 
tate, ceea ce presupune o bună cunoaştere a programelor de 
serviciu şi a consumului de ulei lampant şi o mare hotărîre de 
a-i fi omului handicapat de folos, reglementindu-i funcţiile 
în numele cerului. Acest Grigorie nu ne-a lăsat, datorită întîm- 
plării, o hartă modificată a Europei, în schimb, calendarul său 
a rezistat bine accidentelor galaxiei şi, conform lui, s-au putut 
dărîma şi incendia cu și mai mare succes decît pînă atunci 
cetăţi şi orașe, biblioteci şi spitale, conjuncturile astrelor şi eclip- 
sele fiind utilizate cu deosebită iscusinţă. 

Revoluţia franceză n-a prea avut ce să modifice pe ecranul 
ceresc, stelele fiind restaurate între timp de astronomi şi aşezate 
la locul lor dintîi. Au fost totuși operate cîteva schimbări în 
ce priveşte gabaritul, frina şi direcţia, anulind cîteva semne 
cereşti şi atribuind alte numiri lunilor anului pentru orientarea 
pietonilor hotărîţi să impună circulaţia pe stînga. Napoleon a 
modificat, la rîndul său, sistemul străvechi al alternanţei zilelor 
faste cu cele nefaste, preferîndu-le şi dilatindu-le pe cele dintii, 
îngăduind sau fiind constrins să păstreze o singură zi neagră, 
definitivă, la un şir lung de ani. 

Epoca noastră va cunoaşte o acceleraţie fără precedent, 
ca atare vom avea un calendar al cuceririlor epocale. În fiecare 
zi se va descoperi cîte o Americă proaspătă, cîte o nouă soluţie 
pentru căpușe, cîte un procedeu de stingere a incendiilor. Calen- 
darul de buzunar ne va indica exact numărul de litri de carbu- 
ranți pe care trebuie să-i vîrîm în motor, după temperatura 
zilei şi după dispoziția sufletească (pentru că mecanismele 
vor funcţiona: paralel); calendarul đe birou ne va aminti că 
zodia este potrivită şi conjunctura astrelor favorabilă pentru a 
vinde acţiunile de construcții și a cumpăra pe cele ale cratițelor 
de doi litri, calendarul de dormitor ne va arăta la ce oră vom 
primi vizita stafiei — cu certitudine unul dintre strămoşii negus- 


269 


tori care nu-şi găseşte, acolo unde activează, piață de desfacere 
şi debușeu colonial; calendarul de bucătărie ne va aminti, 
ca și pînă acum, ce sfinţi urmează să fie sărbătoriţi azi şi mîine, 
ca şi unele sfaturi practice, de pildă cum se prepară imîncările 
de dulce și de post, iar în legătură cu sărbătorile, ce vinuri se 
cuvin şi nu se cuvin, dacă e permis sifonul etc. Vor mai exista 
calendare pentru gimnastica de dimineaţă, calendare cu cuc 
pentru ornitologi, calendare în care vor fi indicate distanţele 
dintre casa pe care o locuim şi diverse oraşe precum Paris, Londra, 
Buenos Aires, Marte, apoi în care se vor afla notate alte dis- 
tanțe — dintre eu şi mine, dintre eu și tu, dintre noi și ei, dintre 
aceștia și ceilalți etc. 

Vom mai găsi, în orice moment, ce e bine să facem în cele 
365 de zile următoare, zi cu zi, oră cu oră, clipă cu clipă, frac- 
țiune de secundă cu fracțiune de secundă. Institute speciale 
vor stabili exact toate detaliile vieţii noastre, de la naştere pînă 
în ziua cînd, dintr-un motiv sau altul, vom renunţa definitiv 
la împărţirea timpului în vreun fel și cînd, în urma unui viraj 
sau unei pene a cauciucului din faţă, vom fi proiectati într-un 
viitor foarte larg, aproape de cerul uscat iulian şi de aburii 
fierbinţi ai celui gregorian, mînaţi doar de zelul împăratului 
care a pus pentru prima oară în ordine romană, americăneşte, 
succesiunea nebună a zilelor și a nopților, după care s-a culcat 
liniştit pe laurii succeselor sale, dormind dus pînă în ziua de 
azi. > 

LXXXVIII. « Dar ce se va întîmpla cu fabricile de 
păpuşi, de trenuleţe, de cuburi, pobice, patine și trotinete ?», 
întrebă un salahor. « Se vor reprofila !, sună dur răspunsul. 
O cheltuială importantă va fi evitată. Copiii nu numai că nu 
vor mai simţi literalmente nevoia să se joace, dar vor exprima 
de timpuriu dorința de a se încadra în procesul tranzacţiilor 
efective, disprețuind drăgălelile şi timpii morţi. Încă de pe la 
cinci-șase ani vor cutreiera planeta în căutarea de posturi bine 
plătite, înmulţirea instituţiilor şi întreprinderilor va permite o 
încadrare rapidă, după capacități şi studii, la poluri, în Tara 
de Foc, în locurile unde secretarele nu vor putea suporta asprimile 
vremii. Cei ce nu-şi vor găsi rostul se vor angaja militari: vor 
fi atîtea bunuri de cîştigat cu pușca, baioneta și rachetele inter- 
continentale. . . 

LXXXIX. Se vor reprofila urgent, prin corespondenţă și 
lectură rapidă, cei ce au deprins o meserie ce nu mai rentează, 


206 


adause vorbitorul. Ceasornicarii vor produce etichete pentru 
medicamente și, eventual, avioane; viticultorii şi fermierii vor 
trece la producţia de fermoare, forfecuţe şi insigne; profesorii 
vor lucra covorașe naţionale pentru turişti, vor manevra maşinile 
de găurit şi de rașchetat; laboratoarele se vor desfiinţa, laboranţii 
indreptindu-se spre meserii mai lucrative — pompier, frizer, 
frezor dinţat şi electrician dramatic. Mulţi vor trece pe bascu- 
lante şi macarale, în permanenţă fiind nevoie de a demola 
sau de-a urca în slăvi ceva.» 

«Vor mai fi anotimpuri 2» « O perioadă imposibil de precizat 
de pe acum, va mai avea anotimpuri, nu poţi dezvăţa natura 
să-și urmeze cursul plin de aluviunile prejudecăţii. Treptat se 
va pune capăt şi acestui generator de haos, cînd va intra în 
funcţiune agregatul de reglementare a temperaturilor şi precipi- 
tațiilor. Atunci rîndunelele se vor stabili consecvent la o singură 
adresă, ramurile vor da flori primăvăratice conform ordonanţelor 
primăriei și, fiindcă lumea, datorită acumulărilor, se va îmbuţi 
temporar, parfumul florilor va deveni vital, crescîndu-i prețul 
şi micșorîndu-i-se flacoanele. Se prevede a se alterna o săptă- 
mînă de ninsoare cu una de caniculă, vor fi preferate clima 
temperată, zilele senine și nopţile cu lună plină, cărora li se 
va prevedea filtru împotriva smogului, a nostalgiilor şi melan- 
coliei. » 

«Cum ne vom apăra de frică ? Vor exista seruri de pre- 
venire a epidemiilor sau se va adopta soluția carapacei indivi- 
duale ?» — întrebă careva, din primele rînduri. « Despre ce 
fel de frică vorbeşte dumnealui ?» ceru precizări unul dintre 
cei ce se aflau sub streaşina tribunei. « Este vorba despre frica 
de noapte, de vrăjmași, de şefi, de revizori contabili, de încurcă- 
turi, de poliţişti, de accident, în fine mă refer la frica de boală, 
de șomaj, de război, de foc, de cutremure, de greață, de frig, 
de cald, de burghiu, de otravă, de gaură, de serpentină, de 
rătăcire, de moarte...» «Nu înţeleg !», declară amuzat vor- 
bitorul. « Frica de gaură, de vătămare !», răcniră cîţiva dintre 
cei aflaţi în preajma tribunei, sperînd să limpezească întrebarea. 

Vorbitorul era un om cu experienţă, nu degeaba purta togă 
de magistrat, astfel că o luă metodic: « Dumneata, dumneata 
personal, care mă întrebi, de ce fel de frică suferi, care sînt 
simptomele şi ce etiologie presupui că are maladia ?» 

Individul care întrebase voşi, se fistici, se bîlbii transpirat 
timp de cîteva minute, apoi făcu stînga-mprejur și o luă la sănă- 


267 


toasa. Deoarece zidurile sălii și cele ale cămășilor negre i se 
ridicau în faţă înalte, iar la capătul lor se zăreau încrucişate 
retele groase de sîrmă ghimpată, retezîndu-i orice putinţă de 
scăpare, bietul bolnav se încordă cu ultimele lui puteri şi, săl- 
tîndu-se își luă zborul pe deasupra capetelor mulţimii. « Zboa- 
ră!» exclamă cineva, arătînd cu degetul spre plafon. « Dacă 
are nervii slabi !. .. » explică un oarecare. « Lăsaţi-l să se ducă ! 
ordonă vorbitorul, nu putem să dădăcim pe fiecare, există unele 
stări subiective — demne de tot disprețul — cărora refuz să le 
recomand remedii. Dacă individul preferă zborul, să-i satis- 
facem plăcerea...» 

XC. Consideraţia era adîncă şi ea puse pe gînduri pe 
mulţi, lucru ce se observă imediat, căci murmurele și unele 
chiote se stinseră. Se aşternu asupra mulţimii o linişte binefăcă- 
toare, reconfortantă, ce culmină printr-un foc de armă. În argin- 
tul luminatorului, sus, oamenii văzură pe dată zbătîndu-se un 
corp, ceva ca o pasăre cu aripile larg deschise se prăbuşi în 
mulţime. « Eu, dragă, am avut impresia că mă aflu cu Georges 
în pădurea de la Saint-Etienne, spuse o fată din primul rînd 
de scaune. E minunat, vînătoarea are ceva bărbătesc, glorios. .. » 
« Fără doar şi poate, dragă, spuse peste umăr colega ei, pe mine 
mă înnebunesc chiar și tragerile gratuite la baracă, căderea 
mirelui și a miresei e un spectacol sublim... Dar zbura grațios 
individul, nu-i aşa ?» 

XCI. « Am să răspund eu în locul lui, se oferi un blonzi: 
scund, cu ochi albaştri, pentru că ştiu ce pagube a adus familiei 
noastre frica. Eu am un frate care a dus o viaţă foarte nenorocită. 
N-a tremurat de teamă că îi va cădea în cap bomba de cinci 
tone și nici că n-o să descopere el principiul radarului. Noi 
sîntem oameni de ia ţară, sbaimele noastre au alte motive, ne 
temem de urs, de trăsnet, de jandarmi, de perceptor, de învăţă- 
torul hain, şi nu de ei, cît de pumnul şi de bita lor. Ghinionist, 
în aşteptarea răfuielilor cărora nu le dăduse prilej, fratele meu 
a luat-o razna, s-a crezut la un moment dat deținătorul tuturor 
puterilor lumești și ale cerului, s-a ridicat deasupra tuturor. . . » 

Și blondul a început să povestească biografia fratelui smintit, 
să insiste asupra halucinaţiilor aceluia, ajungînd să-l acuze 
pentru că a refuzat să meargă la o babă care să-i lege capui 
cu şervetul și, învîrtind un făcăleţ spre a-l strînge, să-l tămă- 
duiască. « Dacă n-ai cum să scapi de bită altfel, încheie blondul, 
te serveşti şi de făcăleț.» 


268 


XCII. « Biografia fratelui dumitale nu ne interesează ! 

decretă scurt domnul de la tribună, tăind aerul cu degetul. 

Fiecare are o biografie și ar însemna să ne pierdem în hä- 
țişuri fără ieşire, în pură anecdotă, în speculație sterilă, dacă am 
proceda la dezvăluirea tuturor faptelor pe care le-am trăit fiecare, 
cîndva. Unul suferă de icter, iar altul de frică, sînt destule 
boli în lume, secolul nostru nu-și propune să le vindece pe toate. 
Eu, de pildă, sînt şicanat de mai mulţi ani de o eczemă. Ei şi ? 
Ce importanţă ave asta faţă de problema, infinit crucială pentru 
omenire, cine va învinge în alegeri — conservatorii sau radical- 
pozitiviştii —, într-o Anglie etern zbuciumată, sau dacă se va 
încheia cu bine războiul malaezo-birmanez ? Cazul ce ne-a fost 
înfăţişat se numeşte traumatism psihic cu fixaţii specifice, manie 
a persecuției şi hipersensibilitate cronică, însoţite de fenomene 
sporadice de inadecvare la viaţa publică, apatie tulburată de 
puseuri halucinatorii și se datoreşte unei constituții somatice 
precare, cu antecedente ereditare. Mai nimic ! Să nu dăm vina 
pe alcătuirea societăţii, pe patroni şi pe jandarmi. Să nu ne 
pierdem vremea cu prostiile! Atita timp cît fratele dumitale 
şi-a făcut datoria, el are dreptul la anii corespunzători de pensie, 
pentru restul trebuie să consulte un jurisconsult.» 

Unul dintre cei ce se aflau lîngă tribună nu era de acord. 
« Daţi-mi voie ! strigă el, problema ridicată de domnul... mi 
se pare foarte interesantă şi merită să zăbovim o clipă asupra 
aspectelor semnalate»... Şi, afirmînd că el este psiholog, ceru 
să explice personal cum stau lucrurile. 

XCIII. Adresîndu-se celui ce povestise, începu astfel: 

« Fratele dumitale, după cîte îmi dau seama, s-a născut cu o 
încărcătură a subconștientului apreciabilă, ciudată, ca să nu-i 
spun patologică. Vedeţi voi, oameni buni, spuse psihologul, 
viața noastră nu se ivește odată cu sosirea pe lume. În ființa 
nou alcătuită se află depozitate în stare germinativă caractere 
și semne însămînţate în celulă cu sute şi mii de ani în urmă, 
pe vremea cînd viaţa era substanţial diferită de cea de astăzi. 
După cum se ştie din cărţi, omul a trăit înainte vreme în condiţii 
deosebit de vitrege. A trebuit să se apere de frig, de furtună, 
de cutremure, de agresivitatea animalelor sălbatice, care îl 
pîndeau din aer, din apă, din păduri. Viaţa în cete nu-i oferea 
prea multe garanţii. Alta este situaţia astăzi, de lup şi inundaţii 
nu mai moare nimeni... 


269 


Astăzi, împotriva fricii ne apără societăţile de asigurare, 
discursurile senatorilor, ziarele, lecţiile şi exemplele personale 
de felul celor înfățișate zilele trecute de biografia lui Atanasche 
Ghandy. Cazul fratelui dumitale, formele aberante pe care le-a 
îmbrăcat frica ne confirmă prin contrast că sîntem pe o altă 
treaptă a istoriei. Nu ne mai pîndesc fiarele şi poftele celorlalți 
oameni, dar unele reculuri şi tresărivi ne amintesc cît de încărcată 
este istoria pe care o purtăm în oase. Curînd aparatul Răentgen 
va fi pus la punct, şi vom avea ocazia şi surpriza să vedem cu 
ochii noştri ce calabalic ne apasă pe dinăuntru mersul, cîte 
roţi, lanţuri, pîrghii şi ghiulele ale trecutului au rămas prin 
buzunarele fiinţei, ca să nu vă mai spun că eu am speranţa 
de-a se descoperi în pîntecele cine ştie cărui contemporan însuși 
celebrul cal troian, cu aheii plini de ură înăuntru, gata de luptă, 
putînd în ei alți cai şi alţi războinici, înșiraţi ca în oglinzi 
paralele pînă la începutul lumii. Dar fiţi liniștiți: în secolul 
următor, toate problemele nerezolvate îşi vor afla soluţia — așa 
cum foarte frumos ne-a anunțat vorbitorul. Curînd, vom des- 
fiinţa cancerul, tuberculoza, jecmăneala, cuvîntul mincinos, iar 
armele de foc nu se vor mai îndrepta niciodată împotriva unui 
piept omenesc. Într-un prim sfert de veac, fiecare cetățean va 
purta cu sine într-un săculeţ medicamente de mare eficacitate, 
puşcă mitralieră şi, alături, un paznic devotat. Mai tîrziu, aceste 
ustensile vor deveni de prisos, paznicului dîndu-i-se sfatul să 
se înscrie la şcoală, ca să-și facă o carieră, să devină medic 
psihanalist, numărător de stele lucitoare și calculator electronic, 
în unele cazuri — director de studii sau dirijor al unei formaţii 
de cameră. » 

XCIV. Ajută-mă, Muză, să pun capăt o dată acestei 
adunări, care se prelungeşte de nu ştiu cîte zile, să pot trimite 
pe oameni pe la casele lor, unde îi așteaptă nevestele, pregătite 
ca să-i spele, să-i mîngiie, să-i aşeze frumos la masă, spre a fi 
mîine în zori odihniţi şi apți să privească cerul, să salute soarele, 
să-și mîngiie copiii şi să-şi îngrijească grădinile. Secolul inau- 
gurat va aduce cîte ceva din realizările enunțate de Vorbitor, 
dar nimic nu va veni de la sine. 

Cuvintele pe care le tot mestecă acest Messia al birourilor 
de bancă intercontinentală, cavaler al industriilor, cămătar 
ordinar de sentimente, precupeţ de idealuri şi, în fond, război- 
nic mai rău şi mai crud decit toți lotrii şi piraţii pe care i-a evocat, 


270 


ca şi ideile pe care le-a vînturat ca un dar al viitorului, sînt 
vechituri în haina noutăţii, create după chipul şi asemănarea 
lumii în care se simte puternic și nemuritor, 

L-am ascultat şi n-am priceput decît că el urmărește să ridice 
la puterea a cincea cifrele afacerilor de pînă acum şi, ca şi 
pînă acum, să înfierbînte spiritul oamenilor spre a-i putea tri- 
mite, în cete şi bande, cine ştie pe unde, în căutare de cai verzi 
pe pereţi. De la înălțimea lui, într-adevăr, numai caii pe pereţi 
lipsesc sărmanilor oameni. Viitorul i se înfăţişează ca o vitrină, 
ca un transatlantic cu de toate, ce nu aşteaptă decît să fie prădat 
şi scufundat după ce cuceritorii şi-au umplut buzunarele cu 
bijuterii. . . 

După părerea mea, n-a apucat să se lumineze nici măcar cu 
ideile secolului trecut, şi ca să ajungă în secolul ce începe trebuie 
să facă un pas de o sută de trepte... Pasul îi va zdrenţui veş- 
mintele și nu-i vor ajunge toate cămășile lui negre pentru a se 
petici. 

Să-i retez pălăvrăgeala şi să-l trimit acasă. Ajută-mă, Muză, 
să-i provoc un sughiţ, o diaree, o nouă mîncărime de purice 
pentru ca, alergînd precipitat spre uşă, să lase piîrtie printre 
oameni, şi oamenii să se ducă, în sfîrșit, la ale lor... Dă-mi 
puterea să-l trec în anale alături de ceilalţi falși prooroci — sînt 
filele cronicilor pline de figurile şi erorile lor — și dă-mi, buno, 
iscusința să înfăţișez cititorului credința mea că asemenea 
vorbe goale se vor pronunţa mereu mai rar. 

XCV. «Celor de la poliție fratele meu le striga: fiare 
sîngeroase 1» — strigă din mulţime cel ce povestise mai înainte 
trista biografie a fratelui și care nu înţelegea să lase chestiunea 
nelămurită, « Vezi ? Tocmai ! Bietul băiat simţea că năravurile 
care-i zdrobiseră pe părinţii şi bunicii săi mai recidivează une- 
ori — reluă explicaţiile sale vorbitorul, binevoitor şi disponibil 
ca la început. Fratele dumitale, afectat de izolatele manifestări 
ale violenţei, recunoștea în ele unele apucături primitive, o 
gîndire rudimentară. Se impune să începem cu extirparea prin 
educaţie a fricii din sufletul oamenilor ! Dar să nu ne pierdem 
vremea: alte întrebări, vă rog ! Să discutăm, prieteni, să clari- 
ficăm toate nedumeririle noastre, cu răbdare, cu tact, numai 
prin metoda discuţiei vom putea ajunge la cel mai convenabil 
proiect de secol din cîte au existat. Cum ne aşternem, aşa vom 
dormi !» — declară el filosofic. 


271 


« Dar, pentru că veni vorba, cum vom dormi ?», întrebă un 
paznic de noapte. 

Se abuza, era evident, de bunăvoința conferenţiarului. De 
aceea avocatul, sau generalul, sau învățătorul, sau militanta 
în vobă de avocat, sau mecanicul de locomotivă, sau misio- 
narul, într-un cuvînt vorbitorul neobosit, se ridică din nou în 
picioare și spuse: « Domnilor, eu cred că e bine să lăsăm o parte 
din grijile şi satisfacţiile viitorului în seama timpului, nu e 
frumos să intrăm în amănunte. Sînt două istorii: una pe care 
o fac oamenii şi alta pe care ne-o pregăteşte destinul. Să nu 
scormonim necunoscutul, s-ar putea să descoperim şi unele aspecte 
mai puţin convenabile. V-ar plăcea oare să vi se spună că, după 
împlinirea cîtorva din cele mai frumoase vise, de pildă construirea 
uriaşului avion interstelar „Armonia“, este necesar şi de datoria 
dumneavoastră să renunţaţi la zbor sau la urmărirea decolării 
lui, pentru simplul motiv că v-a sosit ceasul morţii și trebuie 
să încheiaţi socotelile ? Ei, ce ziceţi de o asemenea foarte posibilă 
variantă ?» 

XCVI. « Asta e prea de tot ! sări indignat cel cu povestea 
fratelui. După ce că nu ni se dă un răspuns la chestiune, ca 
să ştim şi noi încotro s-o apucăm, mai sîntem şi ameninţaţi ! 
Braaavo ! Să vă fie ruşine !» « Ruşine, burtă-verde ce sînteţi! 
— strigară cîţiva dintre cei din al treilea şi al patrulea rînd — 
ne-aţi adus aici, ne-aţi pobrit după bunul vostru plac, acum 
rideţi de biata noastră făptură... Şi noi care credeam că, din 
explicaţie în explicație, veţi ajunge la chestiunea esenţială, la 
abolirea morţii. În fond, era singurul aspect care ne interesa... 
Restul — poveşti de adormit copiii !...» 

Nemaiaşteptînd un răspuns, cu toate că vorbitorul deschisese 
o carte, în căutarea unui citat, şi se pregătea, în picioare, să-i facă 
lectura, unii luară de jos bolovani, pe care-i şi aruncară neîntiîr- 
ziat în tribuna frumos drapată, alţii dară foc cîtorva bănci din 
sală și unui boschet, același boschet unde cei doi tineri continuau 
să se iubească și care, din această cauză, fură nevoiţi să iasă 
din desiș, sumar îmbrăcaţi, ca să-și caute un loc mai potrivit 
unde să-și mărturisească pînă la capăt afecțiunea... 

Bicicliștii se ghemuiră la început după sbătarele și arcadele 
tribunei, apoi se strecurară prin uşa lăturalnică în camerele 
vecine sălii, şi de acolo, printr-o galerie, în Place de L'Etoile. 
În piaţă îi aşteptau trăsurile, berlinele, vagoanele, limuzinele, 
motocicletele şi bicicletele cu care veniseră. Părăsiră piaţa cît 


272 


se poate de grăbiţi, pentru că gluma se Îngroşa şi nimeni n-avea 
interesul de-a se produce încurcături, despre care pe urmă să 
scrie ziarele în fel şi chip, ca să fie din nou interpelat guvernul. 
___ Spiritele, la îmbarcarea oaspeţilor în vehicole, se liniștiseră. 
Întotdeauna vederea mecanismelor, separaţia printr-o tăblie, o 
portieră, ca și marea autoritate a roţilor — mai des patru-cinci. 
mai rar două, dar în mod excepţional chiar numai una — roaba 
sau roata norocului — pune o distanță binevenită între agresor 
și obiectul furiei sale. Dealtfel, contribuiseră la această liniștire 
și cordoanele lungi de polițiști, echipați cu măşti de gaze, scuturi 
de plexiglas şi bastoane de cauciuc, care se scurgeau printre 
manifestanți, rărind. în trecerea lor başnică grupurile de furioși, 
sfătuind pe cei din cale să facă loc. 

Ultima limuzină întîrzie puţin, lăsîndu-le pe celelalte să 
se depărteze. Prin ferestruica ei apăru o mînă înmănușată alb, 
care făcu semn unui ofiţer de jandarmi, ce saluta ceremonios, 
să se apropie: 

— Îi ordon colonelului să fie ferm ! Dacă lucrurile degene- 
rează, îi ordon să facă uz de arme. Să n-aud că s-a întîmplat 
cine ştie ce după plecarea noastră. Ai citit în gazete ce s-a petre- 
cut în Verlania de Vest... Curînd va fi ziua fratelui meu, 
regentul. Vom face avansări. Colonelul e deja pe listă... Ajută-i 
să procedeze legal... 

— Am înţeles, să trăiţi, domnule Robert Hinter! bilbi: 
ofiţerul, care era ţinut în grad pentru că nu reușea niciodată 
să retină numele corect al comandanților lui. 

XCVII. Deasupra bulevardului se ridica un văl străveziu 
de fum de la ţevile eșabamentelor, pe caldarimul în parte desfă- 
cut se lăfăiau cîteva balegi obulente, ale cailor ce trăgeau tunu- 
vile ușoare de cîmp, cineva plesni dintr-un pistol — probabi! 
semnal de start bicicliştilor —, mulţimea începu să se miște şi 
să se risipească, cei doi tineri care se iubiseră în boschet își 
dădură cuvîntul că nu vor uita întreaga lor viaţă această gi 
minunată, cînd se cunoscuseră şi se îmbrăţişaseră în voie, în 
mediul nepoluat al încîntătoarei naturi, în mijlocul căreia 
s-au simţit liberi, fericiţi, în deplină singurătate. 

2. monarh absolut. Exagerare. Cîteva reguli de conduită, 
după cum se va vedea, relativizează — ca în atitea şi atitea 
situaţii, — puterea individului. « Mai mult vise decît neper- 
mise», spune istoricul H.W. Herz. 


273 


3. ...rumoare şi găinaţ. Aceste două produse sînt caracte- 
ristice tuturor păsărilor, deşi termenul al doilea provine de la 
găină. Ar trebui găsit un cuvînt special pentru fiecare specie... 
Pe de altă parte, termenul rîndunaţ nu sună bine. 

4. .. păsări mici. « Este pentru prima oară cînd ciocăni- 
toarea e desemnată să conducă lucrările, În trecuta legislatură, 
una dintre surorile ei, desemnată, n-a apucat să-şi exercite 
onotata funcţie fiindcă glontele unui vinător a dat-o spectaculos 
peste cap. Nu este exclus ca atentatorul să fi fost un copil, 
proiectilul — o piatră azvirlită de praştie. . . 

5. ... compozitorul Janequin. Trăitor pe la 1560,.Clement 
Janequin a ucis un splendid Chant des Oiseaux. Un catalog 
al păsăretului, întrucîtva muzical, va jumuli, după zeci de ani, 
şi Olivier Messiaen, colegul de coteț al renascentistului. 


CARTEA A CINCEA 


1. mai ales rotilele. Reproduc, apropo de redistribuiri, 
următorul pasaj din Istoria lui Waldemar Riga-Wolfram: 
« Tendinţa secolului este de-a diviza şi a fragmenta diversele 
elemente ale existențelor mari — animale şi țări, pămînturi şi 
bucăţi grase de mîncare. Imperiile de odinioară s-au împărţit, 
şi din ele au apărut, spre fericirea statisticii, dar şi a popoarelor 
care cunoscuseră dominaţia unei coroane cît roata caruselului, 
o mulţime de stătuleţe, ţinuturi și raioane de mărimea regatului 
San Marino. În vremea noastră mai apropiată, în înseși țările 
ce credeam că alcătuiesc naţiuni, fermentul fragmentativ a 
produs fisurări ale unor materii ce păreau indivizibile, și 
nu e exclus să vedem curînd o Spanie sau o Mare Britanie 
desfăcută în vertebre ca Germania landurilor de altădată, 
fiecare cu guvernul său, fiecare cu parlamentul și provincialis- 
mul său, fiecare cu zidurile sale groase de cetate, cu porți prin 
care nu pătrunde nici vîntul. O tendinţă care a fost semnalată 
în Bibliografia generală, şi, confirmîndu-se, se transformă în 
proces general. Nimeni nu regretă, desigur, statele mastodont 
ca Austria şi Turcia din secolele scurse, dar rămîne o întrebare 
dacă, după divizarea logică şi împăturirea necesară, nu se va 
reîncepe procesul dinainte, înlăturat acum, al unificării, după 
ideea că este comodă, într-adevăr, — și liniştită — călătoria pe 


274 


roata de bicicletă sau numai pe ghidon, dar pe bicicleta întreagă 
se pedalează mai eficient.» 


2, ...jurase. Înaintea fiecărei acţiuni istorice se depune sau 
se formulează un jurămâînt, după care şi cel mai vrednic coman- 
dant de oşti nu mai poate fi bănuit că se va reţine să facă ceea 
ce şi altfel făcea. Nu ne amintim ce moment de start (şi pentru 
ce) a fost celebrul Jurămînt de la Strassbourg. 


3. ... în rang de cancelar. Din capitolele prezentate (cu 
cursive) la Note, alcătuind o povestire de sine stătătoare, s-au 
desprins, credem, intenţiile Anonimului de-a ne înfăţişa, para- 
bolic, cum a funcţionat mecanismul care l-a urcat pe celebrul 
caporal pînă la gradul de cancelar al Reichului. Ne rămîne a 
adăoga numai precizarea că trecerea rapidă pe scara ierarhiilor 
pînă la ultima treaptă, după care nu urmează decît căderea 
în gol, e caracteristică vremilor marilor conflagrații, începute 
cu Napoleon şi încheiate cu demisia din viață a lui Hitler. 
Asta se explică şi prin aceea că marile mişcări de trupe — adesea 
intercontinentale — nu se pot efectua numai în linie dreaptă, 
pe bulevarde ca Champs-Elisces, ci mai ales prin ulițe labirin- 
tice cu multe cotituri. Or, la cotituri, cîte unul scapă contro- 
lului celorlalți, se strecoară uşor, fuge de nu mai poate nimeni 
să-l prindă, are posibilitatea să iasă din serie şi să calce prima 
treaptă a scării întilnite. După aceea, urcușul rapid nu mai 
e o problemă. 


Dacă fenomenul n-a fost explicat prea limpede de Aristo- 
tel, a fost descris şi experimentat, în condiţii mult mai bune, 
de Amintore Bertini din Padova, paracliser. 


4. ... VII bis. Inclus în carte, ca şi capitolele ce urmează, 
de însăşi mîna Anonimului. Dealtfel, multe dintre părțile 
lucrării primesc în continuare diverse texte intermediare, fie 
că apar din arhive pînă acum nerăscolite, fie prin intermediul 
unui secretar nevăzut, care îl ajută şi-i completează şi azi opera. 
(Anonimul e de mult nisip sau praf mărunţit, asta însă nu-l 
împiedică să gîndească şi să-şi spună părerea despre cele ce 
se întîmplă şi se vor mai întîmpla pînă la sfîrşit.) 

5. ... ṣi bioxid de acetilenă. Ca şi în alte locuri, expresiile 
de aici trebuie luate cu rezervă, ele neavînd, după cum ne 
asigură Meyer-Rank, o funcţiune chimică, ci una strict poetică. 
Se ştie că nimeni n-a suferit intoxicații inspirînd gazele d= 
clor emanate de versurile lui Sandburg. 


215 


CARTEA A ȘASEA 


Î. ... îşi începu intervenţia nea Grigore Mucenicu. Ca prin 
vis îmi amintesc că acea intervenţie a fost extraordinară, plină 
de cuvinte mari, însuflețită. Din păcate, spiritele erau prea 
excitate spre a putea aprecia retorica impecabilă, lucrurile s-au 
destrămat aşa cum se va vedea mai departe... 

2. ... la Sovata. Localitate balneară de o aleasă frumuseţe. 

3. Dom? Caesar. Desigur, altul decît Iuliu Caesar din 
cărțile anterioare. 

4. ... poza e un rebut. Afirmaţie răuvoitoare, mai cu seamă 
că aici 1.u este nevoie de aprecieri artistice; documentul intere- 
sează. Am văzut cu ochii mei poza. E minunată: o plajă vastă, 
însorită, răcorită mîngiios de valurile înspumate şi de briză, 
şi peste tot, un nisip fin, auriu şi strălucitor... Firul ori- 
zontului sugerează că pretutindeni, pînă la marginea pământului, 
tot astfel de plăji se întind. 


Bucureşti — insula Corfu — Pietroșița, 1970-—1979 


ma 


Lector: Magdalena Bedrosian 
Tehnoredactor: Constanța Vulcănescu 
Apărut: 1980. Bun de Tipar: 12.V.89. 

Format: 16/54x 84. Coli Tipo: 18,5. Coli ed.: 17,02. 


E) 


Întreprinderea Poligrafică „Arta Grafică! 
Calea Şerban Vodă nr. 133 
București 


Lei 14 


Olircea Horia 
“Dimionescu 


breviarul 


€ 


¥ı 


Na 
A 3 hth 
W7 

A 


7 


cartea OAL 
a x Ijen L ilh 
omânească Ea 
AIER, 


n