Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1944_053_0025

UNIVERSUL LIIIb 


PROPRIETAR: 


SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23-25 
DIRECTOR ȘI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 


Insctisă sub No. 163 Trib. lifov 





particulare 


90 ABONAMENTE: 
autorităţi și instituții 1600 lei 
12 luni 80 „ 


REDACŢIA ȘI ADMINISTRAȚIA 
BUCUREȘTI 1 Str. Brezoianu 23—25 
TELEFON 3.30.10 


6 luni 450 

















EUGEN POPA 


Gravură 





DISOCIAȚII ȘI ASOCIAŢII 
LA TRAGISM ȘI IUBIRE 


In paginile dialogurilor din Symposion 
Socraie povesteşte cum l-a in-țiar Divt.ma 
în răscruc:le de sensuri ale erosului, înţe- 
les ca o sete de nemurire. 

p„Să nu iubească decât un corp şi să 
creeze în jurul lui discursuri frumoase. Pe 
urmă să înţeleugă că îrumosul care se gă- 
seşte într'un corp — oricare ar fi el —e 
frate cu frumosul din alt corp”. 

„e.După aceea va preţui irumosul să- 
Jăşlu:t în suflete, mai mult decât frumu- 
sejea ce ține de corp”. 

Observăm multipiicitatea esenţelor co- 
mune, speculată necesar pentru ascensiu- 
nea pe culmi spirituale. 

„dela ocupațiile obişnuite se ridică la 
ştiinţe”. Bucuriile cunoştinţelor, care se 
cer depășite apoi în „însăşi ştiinţa F'rumo- 
suiui in sine, așa cum este”, etern şi unic. 

(Platon, Banchetul, trad. C. Papacostea) 

“Vreptele acestei sublimări se reaj:zeuză 
aducând treptat câştigul de teren spari- 
tuau, in detrimentul biologicului vrumel- 
nic. Dacă în stad:ul — iunire faţă de un 
corp — faţă de frumusețea tuvuror cor- 
purilor —— intră înca pertormanţa organi- 
cu.ui, dincoio de el rumâne numai uu do- 
menu pur şi etern, necaiendaristic (peste 
spaţiu și timp). Dacă la inceput îintainim 
Grama asimuarii unei esențe genera.e din 
exponenţe particulare (ceva punând încă 
de existenţa bioiog.că, în ce are ea supe” 
rr), în depășirea e. atingem tragicul ne- 
comunicabil, transcendenc, revelaior. Ne 
atlăm deci pe limita trausitorie dela dra- 
mă la tragic: dela orientarea pe plan ori- 
zontal, la inâlum.le şi adancurule vertica- 
luiui, dela ord:nile realului, la arbitrar:ul 
iorvyelor necunoscute; dela cunoașterea 10- 
gică la trâire (dela scientism la f:losofia 
nesistematică). Tragicul nu-i o stare pa- 
sibilă tiuctuaţiilor emotive, nu e trăibil în 
diverse condiţii specifice, nu supoită li- 
mitări psihoiogice. 'Trebue înţeles tragicul 
ca o permaneniă care dublează existenţe- 
le, cum este viața sau moartea. kvidenţa 
tragicului uneori neverificabilă, tocmai 
din împrejurarea permunenţii sale; (cum 
ne putem pierde conștiența că trăim, că 
vom muri, că suter.m. Cine își repeta ne- 
contenit: trăesc ? Voiu muri? Sutăr ? To- 
tuși, sunt adevăruri certe în măsura în 
care ne sunt climate de viaţă). 

Pentru lumea veche tragicul era o ab- 
senţă, un quantum lipsind umperfecţiunii 
spre a deveni perfecţiune; contrastul în- 
tre certitudine şi incertitudine, real şi 
ideal, fapt şi posibilitatea devenirii lui. 
Cauza părea a sta în prezenţa răului me- 
tahizic, torţa negativă dejucând f.reasca 
desfășurare a existenţelor. Deaceea eroul 
ant.c parcurgea spaţiile tragismuiui: lupta 
cu fatalitatea nu era altceva decât o dis- 
perată tentativă de trecere peste demonic, 
peste luciferica sbuciumare; şi trecerea 
era dictată de exasperata sete de cunoaş- 
tere, exasperată de neputinţa ei omenea- 
scă, timorată, sugrumată cu propriile sale 
cătușe. Unde putea duce lupta eroului an- 
tic ? La corelatul punctului de plecare — 
dioniziac — la apollynic, la înseninare, la 
acalmia dăruită compensativ: de sfârșitul 
Juptei. Prin urmare, tragedia greacă tre- 
bue înţeleasă ca o subtilă alegorie a des- 
tinului uman, îngrijorat sau neliniștit, ma- 
cerat de swruivâvta donquichoticei sale 
peregrinări dela ipostaza dioniziacă la 
apollynic urmărit de permanenta prezen- 
ță a tragicului. Aceeași alegorie o suge- 
rează circumstanța întâlnirilor a doi în- 
drăgostiți din legendă: ca să poată vedea 
tainic pe Hero, noaptea, Leandru trebuia 
să treacă înot întinderea marină denumi- 
tă actual, geografic, Bosfor. O furtună pe 
mare a adus către zori țărmului trupul lui 
Leandru, neînsufleţit, mort în luptă cu 
fatalitatea personificată în  deslănţuirea 
elementelor naturale şi în taina iubirii lui 
Hero, preoteasă, riguros depărtată prin 
rangul ei sacru de pasiunea erotică. Com- 
paraţia e valabilă interpretată pictural, 
exterior, fiindcă lăuntric pasiunea legen- 
darilor îndrăgostiți nu căpătase încă au- 
reola tragicului. Aplicând terminologia de 
mai sus, ei se af:au ]a intersecţia planuri- 
lor: orizontal şi vertical, adică . trăiseră 
drama pasiunii (socialiceşte condamnabi- 
1ă) şi așteptau soldarea miraculoasă a iu- 
birii (experiența metafizică a cunoaşterii). 

Spuneam că tragicul germinează din 
contrastul faptului existent cu putinţa 
devenirii lua. Fireşte, această devenire, 
pentru a servi ca punct de reper faţă de 
vealitatea faptului, trebue cunoscută. (Pro- 
priu-zis, nu poate fi vorba de o cunoaşte- 





de ION STANCU 


re, deoarece atunci tendinţa spre „ideali- 
tavea” tapuuim ar fi un non-seus. Ce: mult 
se poate insinua şansa intu:ue. care sâ 
semnaieze exuema ceaiaita). Prin urma- 
ze, tragicul e uu efect al contrastul în 
Sensu. ca acea convajtere pos.bua e 1n- 
grădită şi că întrezărim exasperaţi putin- 
ţa nelimitării ei... 

(Prin cunoaștere înțelegem aici osmoza 
esenelor, conLop.rea, tira.spoziţa no-stră 
in cbieciul cunoaşteri:). beaceea tragică 
este experiența marnor pasuni, a subli- 
mărilor până la revelaţie, ina:nvea cărora 
nu mai ex:stăm organic, fiindcă am depă- 
șit drama carnală, biotică. Ne reauzăm 
contemplativ, static, în tragism. După 
efervescenţa neliniştii, turburarile sedi- 
mentate la strătunduri aduc limpezr:le: 
pr.m.m Senin! Vragicul, iar accep.area a- 
devărurilor revelate se petrece nedelibe- 
rativ. 

Yentru disociații întemeiate pe mărturii 
materiale sunt indicate creaţii folclorice, 
muut semnir:cat.ve taţi de cete culie, prin 
substratul lor derivat dintr'o metifizică a 
poporului, deci prin generalitatea simbo- 
luiui. Şi-apoi, pentru vitalitatea lor, ine- 
puizab:lă în timp și spaţiu. 

O astfel de problematizare oferă ine- 
rența alunecoaselor pante în divagaţie, 
prin şirul de probleme coexistente şi in- 
terierente: a vorbi despre iubire, însem- 
nează a pătrunde în misticism — iubirea 
fiind o metodă de cercetare mistică. Se 
impune determinarea poziţiei m:sticismu- 
lui. 

Etimologic e traductibil cu „ascuns”; e 
întrebuințat ca vizând cunoaşterea, altfel 
decât prin simţuri și rațiune, după con- 
tribuţia minoră a acestora. Are valoarea 
generilă, nu numai teologică, cum o falsă 
accepţie persistă și înzlopa.ă unai uni.ăţi 
superioare, este o metodă de investigație 
a metafizicii, 

Ne ar.am lângă un silogism, involuntar 
creeat de fireasca înlănţuire a unităţilor; 
rămâne de formulat concluzia: iubirea 
este metodă în metafizică, prin aportul ei 
de car ficări, prin cunoașterea la care 
poate duce. In timp, iubirea a suferit ne- 
numărate determinări controversări care 
nu-și au loc acum... 

Păstrăm valabil criteriul definirii pla- 
tonice: o sete de nemurire „la baza căreia 
stă o necesitate de sinteză” (cum spunea 
prof. Nae Ionescu). Atracția reciprocă a 
sexelor tinde spre sinteză, raportând în- 
telesul noţiunii „sex” (bărbat-femee) la o 
parțialita e, la o jumătate de întreg. care 
şe solicită contopită cu cealaltă jumătate, 
pentru unificarea iniţială; astfel, omul 
monosexuat personifică o formă coruptă 
a perfectului om bisexuat. 

Mitul androgin din creştinism poate fi 
o nuanță crescută din mentalitatea păgâ- 
nă, augurând speranţa viitoarei  perfec- 
tări omeneşti; poate, chiar, servea de pre- 
text ritualelor religiosse (primitivii au in- 
tuit adevăruri pe care mult mai târziu 
le-a teoretizat filosofia). 

Dar ceea ce interesează aici este arhe- 
tipul androgin, din creştinism:Adam. ne- 
muritorul şi unicul (înaintea creerii Evei) 
locuitor din paradis. 

Legătura cu aserțiunile anterioare se 
stabilește uşor: dacă iubirea e o sete de 
nemurire şi e însoţită de necesitatea sin- 
tetizării, dece să nu o admitem ca pe o 
ter.dinţă spre ipostaza adamică? Iată un 
corolar numai într'o măsură satisfăcător: 
fiindcă e o limitare la perspectiva filoso- 
fică și teologică, neverosimilă unui anu- 
mit scepticism, Se va răspunde că noțiu- 
nea „Adam” e un simbol care metafori- 
zează o principialitate: omul perfect, ar- 
hetipul la care viaţa omenirii năzueşte, nu 
cel iniţial (teoriile... naturalisie denunţă 
absurditatea ipotezi!), ci omu! pe care îl va 
zămisli viitorul. Şi „Adam” e un simbol 
care depășește religia şi filosofia, așa cura 
religia e o metafizică populară, lesne ac- 
cesibilă masselor; (cunoscutul „crede şi nu 
cerceta” nu e o invitaţie la ignoranță, ci 
o punere în gardă înaintea misterului”. 

„Cum un popor își poate avea filosofia 
empirică, adunată în materialul popular 
(tradiţii. proverbe, basme. strigături, etc) 
Gin suma experienţelor sale istorice și o- 
meneșşti. 

Numind starea vizată în iubire „ipos- 
tază adzmică” am inserat aci semnificația 
pomenită: căutare a omului nou, perfect, 
reunificarea părţilor disociate. 























(Urmare în pagina 3-a) 


” intervenţia unui factor care poate fi 





RĂSPUNDERILE STIINTEI 


de MIHAI NICULESCU 


S'a spus că „Arta este Eu, ştiinţa este No.“, punându-se 
astfel in contrast inaiviaualismu aptului artistic, cu genera- 
liatea ştiinţei. Dar atirmaţia, in ce priveşte ştiinţa, reprezintă 
mai degraba un ideal decat o realitate. „Astazi, chiar in ştiin- 
ță, personalitatea, „simpatiule“ oamenilor joaca un rol, — serie 
Lecomte du Nouy, in opera citată. Einstein a spus că „nu-i plă- 
cea“ teoria lui kadington, cu toate că n'ar putea demonstra că 
nu este corectă, iar kddington, vorbind dtspre punctui de ve- 
dere al lui Einstein, socotește că e „o chestiune de gust”. Poin- 
care, vorb:nd despre matematiciie pure, unde numai raț:u- 
nea, pare-se, trebuie sa domnească,.a iost auus sa impariă 
pe matematicieni în tipuri psinoiogice diser-te şi a facut să 
se observe câ un anumit ie! de raponament capabil să con- 
vinga un tip anumit, nu “ar puiea convinge miciodată pe un 
altui”. Şi savantul francez conchide:  „rreiutinaeni unae 
sprijinul obiectiv ne lipseşte, atitudinea noastră faţă de 
anumite teorii depinde, în utimul termen şi oricât ar putea 
să pară aceasta de stânjenitor, de considerajiuni estetice*. 

Conciuzia e plină de interes. După ce Paul Valâcy rân- 
duise tilozoiia şi istoria în categoria operelor artei care folo- 
sesc generalizările hmbajuiuu, iată că ştiinţa însăşi, — sau cel 
puţin atitudinea ştiinţizică — se lasă călăuzita uneori de „con- 
siaeraţiuni estetice“. Direcţiile spiritului nu sunt deci diver- 
gente. Vocaţia artistică, ştiinţitică, rehgioasă, nu sunt deter- 
minări fixe sau delimitări absoiute, de natură, ci ele se mişcă 
şi comunică în unitatea aceleiaşi conştiinţe, „Disciplină, răb- 
dare, uitare de sine, supunere riguroasă, ascetică despuiere, 
fac să i se cuvină savantului, minunata domnie pe carc-o d> 
bândeşte asupra lucrurilor“, serie acelaş Lanza del Vas:o, in- 
vocat altădată. lar Max Planck: „La o stare de lucruri de ne- 
imaurat ca aceastu —nepuuinşa de-a ajunge la o cunoaştere 
obiecuvă a umiversului, in care nu ne puenu izola compiet, ca 
întrun proces asupra caru.a n am puiea siaiua cu nepastinire, 
hina şi parte în acelaş timp) — „nu ramâne decat să ne po- 
trivim ue bine de rău, mă:gininau-ne sâ găs.m satisiacţie in 
conştiinţa de-a ti explorat tot ce este expio:abii, pusirand o 
senină venerație inexpiorabilului:, 

Unii ar ti poate mdemnaţi şă scrie „inexplorabilul“ cu 
majuscută sau char să-l traaucă prin „Dumnezeu, dar cred 
că înseamnă să nesocotim aamirapiia onestitate a savanuului, 
căruia conștiința nu-i îngădue să iacă anu maţiuni a căror râs 
pundere morală nu şi-ar putea-o asuma. E o atituuine care : 
justitică nu numat prin consideraţiuni de înaltă morasiiate dar 
şi printr'o clementară prudenţă. in fclul aceleia care-l făcea 
pe Descartes să inainteze unele afi:maţiuni drept simple „pi2- 
supuneri“', — aceasta înadins, scrie el (în „Discours ue la M6- 
tnode'), „spre a împiea.ca anumite spirite care-şi închipuie că 
ştiu înur'o zi tot ce a gândit altul în douăzeci de ani, de indată 
ce li s'au spus doar două sau trei vorbe, ...luându-şi de acolo 
prilejul de a clădi vreo filozolie extravagantă, cu ceeace vor 
crede să fie principiile mele şi $ă mi se pună mie în șeamă 
vina lor“, | 

Deaceea va trebui să ne aprdpiem cu deosebită atenţie de 
o carte ca „l'Homme devant la pura care e rezultatul câ- 
torva ani de meditaţiuni şi cercttăni în laborator ale autoru- 
lui. Poziţia lui Leconte du Noiiy e spirituaiistă, dar ca om de 
știință, el nu propune o teorie pentru explicarea acelui „inex- 
plorabil“ ireductibii pe care-l recunoştea un Max Planck, ci îi 
lasă cititorului libertatea să gândească asupra unor serii de 
rezultate ale ştiinţei, ce mar putea îi 
fapte de experienţă, prin nicio argumentare. („Retractările pe 
care ştiinţa a trebuit să le tacă nu sunt de domeniul experi- 
mental, ci ele privesc mecanismele presupuse ale înlănţuirii 
fenomenelor şi prezicerea viitorului. Faptele rămân, anticipă- 
rile omeneşti se şterg“). 

Din acest domeniu al faptelor de experienţă pe care le în- 
fățişează opera ciiată, voi alege un singur exemplu. (Cu toa.ă 
economia de formule matematice, „V'lomme d>vanț la Scien- 
ce“ nu e totuşi o carte de vulgarizare. Deaceea i se cer citito- 
rului, deosebit de o siorţare susținută a atenţiei, şi unele cu- 
noştinţe fizico-chimice). 

Un postulat iundamental în teoria cinetică a gazelor este 
că mișcările moleculelor unui gaz, care exercită o presiune e- 
gală asupra pereţiior vasului ce le cuprinae, sunt guvernate 
numai de hazard. Fenomenul global pe care-l numim presiu- 
mea gazului este un fenomen omogen, altfel nici mar puica 
permite stabilhrea unor legi precise. Dar aceste legi statistice, 
ca toate acelea care decurg din observarea directă a fenome- 
nelor fizico-chimice, se sprijină pe un haos complet, pe o miş- 
care absolut dezordonată a moieculeior. Lucrul este evident şi 
necesar, căci dacă în mişcările moleculelor ar îi vreo ordine, 
ar exista „o direcţie privilegiată“, cum se spune, nu S'ar mai 
putea vorbi de o presiune omogenă : unele părţi din interiorul 
învelişului vasului ar primi atunci, în unitatea de timp, mai 
multe isbituri decât altele, deci ar fi supuse în acelaș timp, la 
presiuni inegale. Totuşi, la scara noastră de observaţie, legile 
individuale ale moleculelor izolate, — „legi ale hazardului“, 
adică ale căror efecte sunt atât de complexe încât analiza loc 
amănunţită ne scapă complet — dispar lăsând să persiste nu- 
mai ienomenul global pe care-l numim presiunea gazului, îe- 
nomen omogen care permite stabilirea de legi precise. Obser- 
vaţia se generalizează în toate cazurile : „Când se analizează 
un fenomen oarecare guvernat de una din legile noastre fizico- 
chimice, se ajunge întotdeauna la aceeaş conciuzie, serie sa- 
vantul francez. La bază, o dezordine absolută, prin mijlocirea 
căreia ajungem, grație calculului probabilităților, să prevedem 
înlănțuirea fenomenelor şi armonia lor. Ordinea — la scara 
noastră — naşte deci din dezordine“. 

Înexplicabilă rămâne legătura existentă între acest haos 
elementar al materiei şi succesiunea de fenomene care îl leagă 
de fenomene din ce în ce mai complexe, până la acelea ale 
vieţii. Inexplicabilă, dacă nu se recurge la ipoteza unui „anti- 
hazard“, după expresia lui A. Eddington. lar Lecomte du Noiiy 
conchide : „Nicio ipoteză nu permite astăzi, să se explice, fără 
calificat drept extra- 
ştiinţific sau supranatural, nașterea vieţii și desfăşurarea con- 
ştiinţei“. Dar fie că admitem sau nu ipoteza spiritualistă, in- 
terpretarea mecanică a lumii nu mai poate fi de niciun folos, 
ca ipoteză de lucru. Nici materialismul nu mai are acelaş în- 
şeles de până acum, devremece ultimele clemente ale mate- 
riei, electronii, sunt lipsiţi de massă, una din însuşirile esen- 
țiale acesteia. 

Cercetările şi explicaţiile ştiinţei poposesc toate în mar- 
ginea „inexplorabilului“, a ipotezei „anti-hazardului“ sâu a 
„ipotezei Dumnezeu“, care denumesc fiecare ceea ce nu mai 
poate îi explicat, necunoscutul. De aci mai departe, omul de 
ştiinţă nu se aventurează într'o nouă construcţie, ipotetică. 
lipsindu-i sprijinul faptelor experimentale. 

Dar până la această margine. care e aceea a puterilor lui 
de cunoaştere, omul nu se împuţinează. -ci el ajunge întreg 
omenește. Iată deci că: cercetările ştiinţei, întreprinse în spi- 
ritul umanismului ştiinţific de care aminteam, îngăduie o ul- 
timă regrupare a tendinţelar omului, sub semnul unităţii con- 
ştiinţei morale. 

Dacă totuși, cu ârmele ştiinţei se făptuiese crimele cele 
mai grozave împotriva omenirii şi a civilizaţiei, aceasta se da- 
toreşte faptului că societatea favorizează desvoltarea cu- 
noaşterii, dezinteresându-se aproave cu totul de educarea mo- 
rală a inşilor cari o alcătuiesc. Fără simtul răspunderii mo- 
rale, puterea imensă pe care o dăruieşte ştiinta. omului mo- 
dern, poate fi lesne folosită împotriva scopurilor umanităţii, 
ceea ce s'a întâmplat de atâtea ori în trecut si se întâmnlă din 
nou astăzi ; „Socotită ca o pârshie socială. şiiința e o unealtă 
ideală. Ea este la modă : se zice că un bnxeur, un jucător de 
tenis e mai ştiutor decât altul. La atracţia lucrurilor înteli- 
genţei ea o adaogă pe aceea a misterului... E întotdeauna lesne 





(Urmare în pag 3-a) 


respinse ca atare, ca 


Apare de 3 ori pe mar, Vi 
i 


PREŢUL 24 LE 





p 


NUL LIlI Nr. 25 


“Duminică 10 SEPTEMBRIE 1944 


Redactor responsabil: TRAIAN CHELARIU 





Preleu la idealul elasie al Omului 


„Avant donecques sceu ceste mort, 
avant que la nouvelle en fust divul- 
guee, îl voulut prevenir ă donner au 
peuple bonne esperance de l'adve- 
LC La 

(AMYOT, Vie de D&mosthânes) 


de MIHNEA GHEORGHIU 


E 
ticismul raţional. Mai departe, în timp, aş- 
teaptă Carvesius şi, atentă, armata, pozit.- 
viştilor, Comte, Taune, econom știi. 
Inefabilul pierde teren; fecundă, mate- 
ria evocată de Limpezimea logo.u.ui, ţias- 
humanează o euritmie a vieţii nedesm.n- 


țite. Platon păstra, deasupra clasei m,li- 


Un caic cutremurat de vântul mare al 
largulai este omul, cutezând spre goli cu 
ultima pânză intorată de o prielnică 
boare. Veşteda corabie, despodobită de 
val, colombă a tristului acoperiş, este pu- 
ruri iscoadă spre tărimul stufos de catarge. 
Naufragiul nu apare decât ja capătul unor 
adaptări imperfecte. 

Adevărata glorie începe cu ora evadă-ii 
din tragic, cu atentă colindă a înţeleptu- 
lui ori cu fulgerarea prometeică di.n impo- 
sibila armon.e. Spre arbori alene, anoetic 
și anarhie spre om. Cetaitea a creat omu- 
lui existența artificială, o mitologie a „urî- 
tului” despurată de virtuțile ce au hrănit 
o stirpe încoronată, de mult apusă, o mi- 
tologie industrială, a capitalului, a des- 
compunerii între icoane și bune familii. 
Ciulinii gândului, prea ţepeni acum. pen- 
tru o perfecţiune sferică limitată, cu dis- 
tanța, focală anulată în ideal... 

De o gravitate atentă, a bucuriei, noi al- 
cătuim viziunea unui om mai plastic, o- 
rientat la. mișcarea de desăvârş.re, la blo- 
cul moral maâi rezistent al cadrului uman. 
Mobii tatea şi solitudinea se rezolvă în a- 
propierea mulţă de adevăr, de o natură 
mai sensibil romantică. Dominat de mate- 
rie, cosmos-ul nostru nu este uscat, fărâ 
elan. Incumetarea cu forţele „inferioare“ 
neiluzorii, dure, năzuește nu numai apli- 
carea la condiţia umană mai bună între 
viaţă, şi muncă, între muncă și capital, la 
rânduiri publice mai sigure pentru cm, 
dincclo de neistovitele delicii ale spiritului; 
din înţelegerea, aceasta legitimă, nouă, se 

precizează sub semnul eliberării certe, 
„condiţia păstrării conștiinței de unitate 
și consistență internă a persoanei”. 

Desfășurarea culturii clasice aduce ul- 
terior dovada unei demarări din tragic 
prin o foarte particulară, dar exisren.ă 
integrare cosmică a „omului rațional par- 
ticipând la rațiunea universală” (Max 
Scheler). 

Scepticii: aescoperiră în noțiunea cauza- 
lității, reale dificultăţi dalectice, iar -ii- 
bertul frigian din H'erapciis, Epictet, inau- 
gurează în fața jalei, apathia. 

Empiria liberă de metafizică (aphil6- 
sophos teereesis) permite omului acţiu- 
nea; Tropii lui Agrippa întemeiază scep- 


Pan” 


irealitate. 


Charmicn, 
muzicale. 


ţe, avui o 


solut. 








taiilor și a preoţilor, la conduterea. S.a- 
tului, pe tilosofi; 
“Nouă, Suprastruceturală, Statul nou revine 
la primatul spiritului, constructi v.st, de 
data aceasta, al omului. in reaiitatea a- 
ceasta morală, omui cade la învoială pen. 
tru om, atunci când dreptul forței şi apo- 
teoza safe-ului anulase elanul spre im- 
potrivire şi mândrie. Idealul clasic al 0- 
molui, ca finalitate propusă voinţei 
etice, capătă așa cea din urmă expresie 
valabilă. In apriga, această înviorare ce- 
tatea cunoaște cea mai desăvârșită elbe 
rare de mit şi castă, pocâit întoarsă spre 
epoci anumite din istoria ei. „Mi-ar plă- 
cea, scrie Matei Caragiale, să cobor din a- 
cel Thamus căruia odinioară, în pustieta- 
tea unei seri pe valuri, un glas tainic i-a 
poruncit să vestească moartea Marelui 


așezat pe o temalie 


sale 


* 
„Dar mai frumoase și mai puter- 
mice sunt rugile sufletului singura- 
tic”, 


DAN BOTTA (Charmion, p. 52). 
„Nature este douz guide, mais 
nous V'avons confondue de  lraces 


bastordes et artificielles”.., 
MONTAIGNE (Estais, Livre VII. 


Sub vesperalul, apropiatul cer de ano 
timpuri, materia se ridică la 


imea.ată 


Respingâna prihana încrucerli, o meta- 
foră a, dedemultului, în cumplita ei , sub- 
stanță, este ideia, mistica stare a E, sau 


posedând silabic, magia cuiorii 


De atunci, fascinat de ciudata lum'nă 
a râpelor pustii, cutremurat de lira sălba- 
tecă a matertei, pentru straniile ei laten- 


evlavie nemărginită. In fața 


unui orient armonic preștiut, de o supra- 
terestră frumuseţe lină, ca în faţa formu. 
lei deslegăril. 

Pierdută, o zadarnică chemare spre Am- 
moemios Saccas şi, retor al iubirii comice, 
spre învăluitul Plotin în vraja Unului ab- 


(Urmare în pat. 2-a) 








DIVAGAȚII PE TEMA UNUI 


Um prieten al meu din pro- 
vincie, aflător după unele tre- 
buri în București, om altfel 
de multă rafinanţă intelectua- 
lă şi cu oarecare stare mate- 


rială în declin, mi se plângea 
mai săptămâna trecută că a 
fost victima unui furt cu totul 
neobişnuit. Hoţi rămaşi — 
cum se scrie tipic la gazetă — 
necunoscuţi, i s'au introdus în 
cosă prin chei potrivite, au 
spart un geam dela o ușă des- 
părțitoare din interior (pe care 
probabil mau mai avut răb- 
darea s'o deschidă), și pătrun- 
zând din sufragerie în camera 
de lucru, după ce trecuseră în 
prealabil prin dormitor, i-au 
furat din bibliotecă mai mul- 
te... cărţi. 

lată, mi-am zis, în vreme 
ce-i ascultam pățania, o „pro- 
blemă“ la care nu m'am gân- 


spaţiul indigest al unui arti- 
col lanterna, „sensul“ pe plan 
social al asasinării deputatu- 
tui Eusebiu Popovici, de către 
un grup de elevi. Nu era, de- 
sigur, ceva nou ceeuce înten- 
ționam eu să demonstrez, dar 
pentru mine era doar un 
punct de plecare, era pretex- 
tul de ordin mai mult literar, 
de-a face o paralelă între e- 
voul din Crimă şi Pedeapsă al 
lui Dostoewschy şi Falsifica- 
torii de monede a lui Gide. 
Pe-atunci, amintesc, era la noi 
o altă problemă la modă, a- 
ceea a disputei dintre gene- 


-raţii, şi dacă m'am dat artico- 


tului meu o formă definitivă, 


dit de mult, din timpul când 
încercasem să surprind, în 


este că i-am găsit o întrebuin- 
țare ceva mai largă, mai pli- 


9 
= 
3: 
Fu 
LA 
s 
PA 
[că 
2 
% 
z 
9: 
u. 
Î 
ăi 
2: 
bi 


ION VLASIU 





FAPT OARECARE 


de LIVIU BRATOLOVEANU 


mă de miez şi de conținul 
omenesc, — anume într'o Car- 
te care-și aşteaptă împlinirea 
încă în manuscris, poate mulţi 
ani de-aici înainte, 

Regretatul E. Lovinescu, 
care sa arătat nespus de în- 
cântat de „tema“ cărții şi 
chiar dispus să-mi înlesnească 
tipărirea, a rămas tot atât de 
nepiăcut surprins când i-am 
spus că pentru mine graba e 
un rău sfătuitor, și că se a- 
flau în carte unele pasagii 
cari trebuiau suprimate, s0- 
cotite de mine ca nefiind 
„conforme cu viaţa“, Printre 
ele, fiindcă aici am intenţio- 
nat să ajung, se ajla unul ase- 
mănător cu pățania amicului 
meu din provincie, 

— De ce să le suprimi? 
mi-a zâmbit maestrul, Și dece 
tocmai pe acesta? Crezi dum- 
neata că furtul unei cărţi nu 
poate ridica o problemă d? 
viaţă ? 

— Fireşte, maestre — i-am 
replicat îndrăsneţ — dar pa- 
sagiul din cartea mea nu este 
unul autentic, ci unul închi 
puit, 

— Acelaşi lucru... Se petrec 
în viața omului atâtea întâm- 
plări, unele mai semniţicative 
decât altele, încât puse în car- 
te ar părea ingenivase născo 
cîri.., 

Mărturisesc, cu toată jena 
care mă încearcă de-a vorbi 
despre o carte încă în manu- 
scris, că întâmplarea amicului 
mi sar fi părut simplă născo- 
cire, acum patru sau cinci ani, 

Dar avea dreptate maestrul. 

Uneori viața e atât de ca- 
pricioasă, şi atât de plină de 
surprize, încât depășeşte chiar 
cele mai fanteziste fapte des- 
crise de autori. Ca să poată fi 
demnă de crezământ, întâm- 
plarea cât o fi ea de autentică 
trebuie să treacă mai întâi 
prin furcile caudine ale logi- 
cei, să-i ceară bilet de voie 
pentru a putea fi narată în 
carte, — oricât de nelogică ar 
ELE logica în anumite împreju- 
ări. 

Dar acesta e un amănunt al 
celor ce vreau să spun. Fap- 
tul care mă interesează îndeo- 
sebi, este acela povestit de a- 
micul meu. 








—— 


(Urmare în pag. 4-a). 


Pi 


Di 
n 


2 


Potrivit unei hoătriri directoriale pre- 
cedate de consfătuiri în care fel și chip 
de proecte fuseseră examinate, „Opera 
Română“ îşi luase asupra-şi o misiune 
pe care atâtea trecute direcţiuni din 
vremi blânde şi avute nu găsiseră de cu- 
viință să şi-o programeze: aceea de a 
cutreena țara cu artiştii ei. 

Motive de a porni o atât de neobici- 
nuită activitate «estivală erau destule, 

Compensare la o âncheere prematură 
de stagiune, punere la studiu a cântăre- 
ților, purtarea cuvântului alinător al 
muzicii prin locuri unde lipsa ei este în 
special resimţită, făcându-se în acelaş 
timp cunoscute şi provinriei altfel decât 
din gazete sau microfon marii noştri 
cântăreţi, iată câteva mumai din rosturile 
vădite ale turneului plănuit, fiecare din 
ele putânduri chiar simgur justifica. 


ADAPTARE LA VREMURI 


A pleca cu decoruri, cu orchestră, cor, 
figuraţie, cu costume și peruci, vă pu- 
teţi închipui dvs, binevoitori cititori, ce 
acordați credit unui critic surprins în 
flagrant delict de reportaj, ce-ar îi în- 
semnat pentru Operă în ziua de azi? Ar 
fi însemnat căderea întro inexorabilă 
alternativă: sau a lua din totul câte 
toarte puţin și a da: deci reprezentații de 
un aspect care ar fi făcut să moșească 
obrazul instituţiei, sau de a crea căilor 
îerate, scenelor provinciale, hotelurilor, 
ansamblului însuși, încurcători și neca- 
zuri fără nici un leac, plecând pe dru- 
muri cu toate necesarele. 

O ecuaţie părea să poată satisface to- 
tul : artiști, plus pian, plus arii din ope- 
re, egal prezentare demnă, artă verita- 
bilă, succes, a 


ACTUL 1 


Intr'una din diminețile nu prea de 
mult trecutului sfârşit de Iulie, 

Decor : statuia lui Lascăr Catargiu, în 
mijlocul pieţei Romana, „Liniște depli- 
nă“ şi nici ţipenie de vietate. 

Curând începe să se audă însă, tot mai 
distinct, plescăit anevoios de potcoave 
pe pavaj. Apare-o birjă complet ocu- 
pată. Se opreşte în dreptul casei cu nu- 
mărul 3, pe al cărei grilaj sumt tăbliile 
pentru reclame, momentan vacante, ale 
Operel. 

Din patriarhalul vehicul descinde im- 
punător baritonul Ștefănescu-Goangă. 

Birja devine complect goală. 

Plată. Baoșiş. Urări. Saluturi. 

(D. Ștefănescu-Goangă are mână dar- 
nică), 

Privire circulară, Pălărie maron îm- 
pinsă pe ceafă. Așezare resemnată pe o 
bancă. 

Birja ese din scenă. Paşii calului își 
sting treptat sgomotul. Minutele își dea- 
pănă lenevos şi ironic jurubița peste sin- 
gurătatea d-lui Goangă. Şi. timpul trece 
fără a aduce nimic nou. 

Ce poate fi mai regretabil decât afla- 
rea acestui admirabil artist şi nare cân- 
tăreţ în singurătate ? 

Inchipuiţi, vă rog, un ospăț pantagrue- 
lie, revărsat în truculente cascade pe 
mese, în jurul cărora nu se află nimeni, 
absolut nimeni ! 

Este exact cazul, raportat însă la cata- 
racte de umor spontan, de scăpărări de 
inventivitate spirituală şi de sarcasme 
care nu cunosc nici sfiala, nici perifraza 
şi care rămân totuşi tacite nu pot țâșni 
ca artificiile din verva inenarabilă a lui 
„Bâbe“, d-sa fiind absolut singur. E în- 
iradevăr păcat, mare păcat. 

Nu, nu mai e de suportat. Explozia cu 
întârziere trebue să se producă. 

Bebe părăsește subit banca, parcurge 
în trombă curtea imobilului, trezeşte pe 
portar în tunetele de aur ale glasului 
său, intră în vestibul, trece în primul 
biurou şi se aşează în fața primului tele- 
fon eșit în cale. 

Undeva, pe vreo stradă din București, 
un prieten sare din somn. Cine să tele- 
foneze oare atât de dimineaţă ? 

Si, fantasia prea comprimată a artis- 
tului, isbucneşte însfârșit pe fir. 

Prietenul uită repede sommul pierdut 
şi râde pe înecate. 

Peste câteva clipe, alt prieten e la 
rând. Manevra nu sa întrerupt decât la 
venirea autobuzului, întârziat până la 
ora opt, adicăt exact două re. 

Pare foarte probabil că până la produ- 
cerea acestui eveniment toţi prietenii 
d-jui Ştefănescu-Goangă eram în picioare, 

Sosirea mijlocului de transport sar 
mai fi lăsat de sigur dorită dacă d. E- 
duard Săloeanu, maestrul suprem al... 
contabilităţii Operei (și atât de încetățe- 
nit în breasla artiștilor încât un nou ve- 
nit cu greu ar putea — văzându-l și as- 
cultându-i vocabularul. tewminologia și 
expresiile — să renumţe la, ideea că are 
de aface cu un cântăreţ), nu s'ar fi trans- 
portat afară din oraș, la cetatea autobu- 
zelor, spre a decide soarta în favoarea 
turneului. 

Prin jurul lui şease, când ar fi trebuit 
să fie plecarea, sosiseră şi camarazii din 
regiunea bucureșteană ai d-lui Goangă: 
Maria Moreamu, Lucia Bercescu, Emil 
Marinescu, cât şi personalul de bord, de- 
stul de numeros, grupul rămânând să se 
completeze abia la Predeal, unde aștep- 
tau şi d-nii Tiberiu Brediceanu, directo- 
rul „Operei“, Dorin Iosof, directorul ad- 
ministrativ al instituţiei şi Panait Cot- 
tescu, director de scenă şi, la drept vor- 
biad, secretar general artistic. Ă 

După repetiţii la cercul militar din 
Predeal şi câteva ore plăcute petrecute 
în frumoasa stațiune de altitudine, în 
dimineaţa zilei următoare, echipa, în for- 
maţia ei integrală, se îmbarcă pentru 
douăsprezece concerte şi orașe şi dema- 
răm, sub tirul de baraj al spiritelor ne- 
secate ale minunatului Bâbe. 


INVENTAR 


Cunoscut de aproape, adevăratul ar- 
tist n'are, în general, decât de câștigat. 

In fiecare, copilul. nu se lasă învins de 
ani și adesea își divulgă savuros pre- 
zenţa. Apoi, fiecare are totodată o per- 
sonalitate bine caracterizată, este un tip 
aparte, de cele mai multe ori plin de or 
riginalitate şi de trăsături pitorești şi 
interesante. 

Când, ceeace cred că se întâmplă mai 
totdeauna (e vorba de adevăratul antist) 
bunătatea le constitue încă un dar dela 
Dumnezeu, e ușor de înțeles că nu poate 
îi decât un noroc pentru profan de a se 
putea apropia de artist, de a se bucura 
nu numai de arta lui, dar şi de farmecul 
persoanei lui. i 

Vom încerca prilejul, întrucât desigur 
arta le-o cunoaşteţi şi a-ţi petrecut feri- 
cite clipe şi ceasuri ascultându-i a operă 
sau concert, să tragem pentru domniile 
voastre, pentru cazul când nui cunoaş- 
teţi decât dela distanță, din fotolii gau 
boji, un colț și din cortina aspectelor lor 
particulare, văzute dealungul acestei că- 








IN TURNEUCU „OPERA ROMÂNA 


lătorii de familie, dealungul multor și 
variate împrejurări, rupte din viața de 
lot momentul, timp de aproape două 
săptămâni. 

Să procedăm metodic. Pe prima ban- 
chetă de piele sunt Ştefănescu-Goangă 
şi maestrul Valentin Morski. 

Veţi dori poate să citiţi notate aci câ- 
teva din... produsele numoristice, satirice, 
caricaturizante, să vedeţi prinsă din sbor 
măcar o mică parte din grindina de sar- 
casme, de spirituale imprecaţiuni, de ne- 


închipuibile ghidușii, ironii gi evocări de 


comic sau ridicol uman, deslănțuită o- 
dată cu plecarea autobuzului. ? 

Deşi am dori să vă împlinim această 
legitimă dorinţă, suntem în imposibili- 
tate de a o face, din numeroase motive 
şi mai ales: pentru că o parte din ter: 
meni sunt din aceia ce se spun, se aud, 
dar nu se scriu, 

Pe urmă, totul, trebue să fie spus de 
Bebe, susurat, bubuit, cântat, mimat, ca 
să aibă hazul irezistivil constatat de noi 
pe teren și la momentul cuvenit, pe im- 
provizate. 

Trebue să-l amziţi mustrând cu tonul 
cel mai serios, după o partidă deficitară 
de cărți, pe simpaticul director al unei 
alte instituţii muzicale: — „mai terori- 
zat în spelunca ta odioasă, profitând că 
sunt mic şi slab“, interpelând altădată o 
doamnă între două vârste, care vizita ce- 
tatea din Sarmisegetuza : „Madam Boe- 
rebista“!, strigând în fort:ssimo de pe 
un trotuar, la Sibiu, un grup de cama” 
razi de turmeu aflat pe trotuarul de pe 
cealaltă parte a; bulevardului, pentru a 
încerca o ingenioasă reclamă : 

Domnule Niculescu Basu, d-le Emil 
Marinescu, ce căutaţi prin Sibiu? Aaa, 
uite și pe d-na Lucia Bercescu; şi pe G-na 
Maria Moreanu. Ce, daţi vreun concert ? 
Când? A. de seară! 

Imi pare bine! Viu şi eu!“ Trebue să-l 
vedeți imitâna în furtunile de hilaritate 
ale colegilor de faţă pe cei Qin... alte e" 
chipe, sau persoane de prin înalte pos- 
turi muzicale sau simulând urcarea pe 
drugul vertical din autobuz pentru a 
scruta starea aeriană, cu mișcări de 
parcă sar urca cel puțin pe o antenă de 
T. 5. F. cu un transatlantic în spinare, 
să-l priviți, cu șapea ajutorului de „șo- 





Prima echipă in turneu 


fer“ C, F. R în cap, făcând semne mis- 
verioase drumeșilor de pe șosele, să-l au- 
ziți imitând aidoma câinele de ţară, cio- 
bănescul la lună, javra de oraș, alarma 
la Curtea de Argeș, ca să observați că, 
citind toate acestea abia zâmbiţi poate, 
iar asistând la ele v'ați cocoşa de râs, ca 
să admiteţi că ar fi zadarnic să mă isto- 
risese ce-am ospătat la banchetul glu- 
melor lui Bebe, dacă dvs. n'aţi avut no- 
rocul să ne fiţi comeseni, 

Cum să vă reproducem, fără portative 
şi note, micile arii de operă bufă, impro- 
vizate numai din cititul chilometrilor, 
din goana mașinii: 

Iată şi chilometrul douăzeci şi no-uă- 
uă-uă-uă | 

Alt chilometru e cântat pe o frază ve- 
selă : suntem aproape de oraşul unde vom 
poposi. Alţii sunt cântaţi cu accent in- 
dignat și răsbunățor: venim dintr'un o- 
raș unde nu s'a găsit... şuncă pentru gus- 
tări în orele de călătorie. 

La Caransebeș, după concert, în timp 
ce în restaurantul ,Pomului Verde“ se 
duceau tratative cu însuși bucătarul ve- 
nit să ne raporteze ce se mai găseşte la 
acea oră, sună alarma, „suflă duda“, cum 
se spune prin partea locului. 

Părăsim restaurantul şi centrul și ne 
întoarcem la încetare, Noui tratative cu 
bucătarul. Altă alarmă ! Iar plecăm. In 
sfârşit ne întoarcem la o nouă încetare. 
Suntem flămânzi, somnoroși şi lipsiţi de 
inițiativă la această oră. D. Goangă 
cheamă însă pe patron, cu un ton fără 
replică şi-i spune, să audă tot orașul: 
— „Să nu mai prind p'aici pe bucătar 
că-l tai felii, îl năucesc în pumni! De 
câte ori vine, sună alamma.!“. 

Jată-l pe B&be Goangă, acesta e! Dar, 
mai e un foarte mare artist. Inzestrare 
vocală supra generoasă, inteligență tea- 
trală uimitoare, cultură muzicală splen- 
didă, stăpânire totală. a resurselor. Nu 
i-am putut surprinde, în nici unul din 
cele unsprezece orașe (unul a fost ruprir 
mat în drum), uneori foarte departe unul 
de altul, necesitând șeapte-opt ore de 
rulaj pe şosele, nici: o-urmă de oboseală 
în scenă, nici o nervozitate, nici o grijă, 


„chiar dacă puţia înainte de a urea po- 


dium-ul, ar fi preferat însutit o masă 
bună și o odihnă de douăsprezece ore. 

Dar, pe marete cântăreț îl cunoaşteţi 
și vă mândriţi de sigur cu el, ca și sem- 
natarul acestora, astfel că vom trece la 
vecinul d-sale de călătorie, d. Valentin 
Mowrski. 

Cu zeci de ani de carieră în străină- 
tate, d. Morski e un autentic om de o0- 
peră, un muzician care a respirat, a con- 
dus, a acompaniat, a redat şi a... iubit, 
opera şi iarăşi opera, E 'ordonat în mica 
d-sale gospodărie pe roate şi urmărește 
drumul pe hărţi, chilometrând şi stu- 
diind traseul ca un vechi şi expert fiuiist. 
Se scandalizează uneori de extravagân- 
țele piramidale ale lui Goangă, dar, cu- 


UNIVERSUL 


LITERAR == 


de ROMEO ALEXANDRESCU 


rând, râde mai tare ca toţi. Știe să păs- 
treze în acelaș timp o prestanță perso- 
nală şi să fie şi excelent camarad, uneori 
neputând rezista şi devenind chiar com- 
plice tururilor indeseziptibile ale năs- 
truşnicului nostru conducător de.., bal, 
Bebe. 

In stânga, în locurile corespunzătoare, 
sunt instalaţi d-na Maria Moreanu și d, 
Emil Marinescu. Umor sec, erâncen și a- 
desea de cele mai neașteptate nuanţe, o 
înfăţişare de atletică eleganţă şi o ţinută 
care te face să ghiceşti artistul, chiar în 
afară de scenă, cararterizează pe acest 
pacinic şi sculptural Hercule care, odată 
in scenă, trăește atât de intens vâltoarea 
dramatică a celor ce cântă, încât o trans- 
mite cu vibrantă intensitate, neîncetat. 

A cântat pe mari scene din multe părţi 
ale lumii, dar nu se plânge de necontor- 
tul (termen excesiv” de politicos, dar, 
treacă dela noi!) din hoteluri, de diverse 
neplăceri şi contrarietăţi de drum. 

Caracterizează savant vitaminele din 
legume crude şi, dragă Doamne, nu face 
opinie separată când se vizitează micile 
cofetării de pretutindeni, care probabil 
că binecuvântează şi astăzi turneul nos 
tru. Unele, fie vorba între noi, n'au prea 
corespuns așteptărilor, deşi câte unul din 
noi, făcând pe atoteunoscătorul, excla- 
mase expert, văzând firma: — „Aici se 
mănâncă bunătăţi grozave, am mai fost !*. 

De atunci, Viorel Chicideanu anunță 
cu gravitate şi lirism, de câte ori ne ese 
în cale o nouă dugheniță: — „E prima 
cofetărie din ţară, domnilor !*. 

O cumpătare permanentă în ceeace 
priveşte alcoolul, băutura rece, abținerea 
totală dela ţigară și chiar priviri vrăş- 
maşe, deși atitudinea îi rămâne: de per- 
îect „gentleman“, aruncate fumului ve- 
nit dela ţigări imdiscrete din apropiere, 
arată cât îndrăgește Emil Marinescu arta 
căreia vrea să consacre un glas mereu 
sănătos şi pur, cu preţul oricăror îngră- 
diri ale micilor plăceri omenești. 

D-na Maria Moreanu nu pierde prile- 
jul să culeagă flori de câte ori ne cobo- 
rîm în plină natură, prin munţi sau pe 


. Sub picturalele coline andelene din drum, 


fie pentru răcorirea motorului însetat, 
fie la alarme sau pene de cauciuc, şi 
unele şi altele destul de frecvente, 

Istorisește difenjte întâmplări de tea- 
tru şi culise cu malițiozități și uneori cu 
ingenuitate caustică, râde din plin, cu 
voie bună şi veselie ştrengărească şi do- 
mină toate ostenelile cu zâmbitoare vo- 
inţă, fiind de altfel o călătoare cu vocaţia 
desemnată încă din copilărie, când nimic 
nu-i plăcea mai mult decât să-și ia gea- 
mantanul și să dispară la rude sau fami- 
lii prietene din alte orașe, spre îngrijo- 
rarea extremă a părinţilor, în fața acestei 
emancipări premature, dar curând bucu- 
roși că totul se termină cu bine, mica 
Marioara fiind și de o înţelepoiune tot 
atât de precoce, care-i îngăduia să ajungă 
fără incidente şi peripeții la destinaţie. 

Banca l-a, dreapta: d, Niculescu- 
Basu. E o plăcere să-l auzi râzând pe 
note arhi grave. Prin hoteluri, e destul 
să-şi dreagă vocea odată ca să știm cu 
toţii cam pe unde e instalat. 

Aruncă din când în când câte un haz 
neaşteptat şi strașnic. Câte odată nu știi 
dacă giumește sau nu și până să se di- 
vulge, unii cred că e serios. La urmă, se 
râde și mai cu poftă. 

La un moment dat, cineva flueră în 
mașină. 

— „A, asta nu, spune Basu, pe re be- 
mol pedală. De câte ori a fluerat câte 
unul în mașini şi prin trenuri, mi-a mers 
prost“. 

Nu se mai flueră, In cursul călătoriei 
se mâi începe câte iun fluerat,' care se 
stinge imediat însă la amintirea „maro- 
tei“ neîntrecutului cântăreţ, Abia peste 
câteva zile, spune calm: — „flueră dom- 
nule, cât vrei, că am glumit“, S'a râs 
câţiva chilometri. 

Din când în când, e aproape să se su- 
pere realmente, fie când i se sparge ter- 
mosul pentru a patra oară, fie când la 
Brașov, opriţi la oră cam critică şi sub 
o atenție cam dilatată, nu putem. pleca 
fiindcă lipsește unul din noi. E tocmai 
maestrul Morski, cel mai punctual din 
călători. O întâmplare. 

D. Basu, coborit din maşină, i-o ser- 
veşte cu glas tunător: „Uite, domnule, 
ce ne face Morski, ţine tot turneul pe 
loc ca să mănânce“, 

Legenda spune și Bebe Goangă o re- 
petă din timp în timp, mai târziu, că 
maestrul Morski a răspuns pe un ton de 
mare reproș și ceremonioasă revoltă: 
—- „Nam muncat, domnu Basu!“, 

Totul se sparge în hohote de râs, dar 
misterul a rămas, căci d, Morski n'a ju- 
decat niciodată nimerit să ne spună unde 
a fost şi ce-a făcut, 

Supărarea d-lui Basu, s'a volatilizat și 
ea, instantaneu. Când îi auzi glasul, la 
pierderea răbdării, crezi că cel puţin va 
dinamita pe vinovat. Peste câteva clipe, 
toată furtuna se zisipeşte însă și artistul 
face un: hm! hm! înseninat şi devine 
blândeţea în persoană. 

La 'Turda, ne spune: — „Ăştia ne-au 
trântit în anonimat !“, 

Intr'adevăr, afişele sunt tipărițe cu: 
Gh. Niculescu și P. Ştefănescu. 

Are dreptate a. Basu, Fără Goangă şi 
Basu pe afiș, Niculescu şi Ştefănescu nu 
reprezintă nimic, 

O compensație îl așteaptă însă. Ia în- 
trarea în sala de concert (în speţă cine- 
matograf) un  desemmator inspirat l-a 
așternut pe d. Basu pe o coală mare cât 
o casă, în chip de enigmatic biped, pro- 
ectând o ploaie de note din gură. Zeiul 
impresarial de provincie poate să ia cele 
mai neașteptate forme. 

D. Basu «e însoțit de d-na Blejanu- 
Niculescu-Basu, D+sa însă, deși cântă- 
reaţă tot la „Opera Română“, nu e „ofi- 
cială“ în turneu. Mergem de aceea mai 
departe cu inventarul, la -„oficiali”. 

Lucia Bercescu, un glas de excepțio- 
nală frumuseţe, transfigurată de câte ori 
intră în scenă, identificată cu întregul 
patetism și cu frământările dramei ce 
cântă, este, afară din scenă, o şcolăriță 
scăpată în câmp, un copil în vacanţă. 
Face strâmbături celor ce-o necăjesc, 
cântă, fără să-şi altereze mina de aur a 
glasului, pe toate registrele, se amuză 
copios cu tot felul de goange vocale, fă- 
cute de una singură, în salturile auto- 
buzului, şi e mereu buna dispoziţie în 
persoană. 

D. Viorel Chicideanu, cea mai camara- 
derească inimă și un glas de o haiducea- 
scă sănătate, suflet cald și apropiat, a- 
duce tot drumul o notă de seninătate, de 
armonie, de voie bună, printre noi toți. 


Peste tot este mult aplaudat şi simpati- 
zat și cântă, până la ultimul concert nu 
numai neobosit, dar cu trâmbiţa glasului 
parcă din ce în ce mai străbătătoare şi 
mai lucitoare. 

D-na Lisette Dima leneveşte cu graţie 
pe o canapea mai din fund, e amabilă și 
face bună figură tuturor inconveniente- 
lor drumului. Din nefericire ne părăsește 
încă dela primele concerte, rămânând 


suferindă într'un spital din Lugoj. 

Către sfârșitul concertelor şi d-na Ma- 
ria Moreanu nu ne mai urmează, îmbol- 
năvită subit destul de grav şi silită să 
rămână la Petroşani, 





A doua echipă în turneu 


Soții Mișu Ştirbei și Arta Florescu- 
Ştirbei, întâlniți în drum, ne sunt tova- 
răşi de drum câteva zeci de chilometri și 
cântă la Aiud și Alba Iulia, spre a com- 
pleta grupul concertant, primul cu dul- 
ceața de glas, catifelata egalitate şi mu- 
zicalitatea aleasă ce i se cunosc, iar Arta 
cu gingășia, rafinamentul şi cizelările 
interpretative de calitate, recunoscute 
acestui interesant tânăr talent. 


INVENTARUL NU S'A TERMINAT! 


D-lor Sălceanu și Cottescu, credeţi că 
aţi scăpat de înregistrarea în inventar? 
Mai ales matale, domnule „Edy“, pe care 
nu pot să te fotogratiez în cuvinte în ni- 
cio cronică, pentrucă au cânţi decât când 
nu eşti pe scenă, şi nu pui nimic în ste 
nă, ca d. Cottescu, ci practici totul numai 
în afară de scenă? Nu, dragă domnule 
Sălceanu, de data asta nu-mi scapi. Inu- 
tile orice amenințări, orice priviri rugă 
toare, orice zâmbete blânde şi blonde. 

Incepem. D. Sălceanu este în primul 
rând un as al dialecticei administrative. 
Doriţi să valoriticaţi vreun mic drept în 
fața administraţiei operei ? 

Ei bine, duceţi-vă la d. Sălceanu, Vă 
va întâmpina în biuroul d-sale cu comori 
de polițeţe, veţi fi poate chiar tratat ca 
în „le dernier salon ou Lon cause“, veți 
fi omul zilei, veţi putea văzând, în timp 
ce așteptați, cum se periadă toate figu- 
rile faimoase'ale operei noastre prin biu- 
roul d-sale, aproape vi se va părea că 
faceţi parte din ele, atât de netedă va fi 
intimitatea în care veţi fi acceptat spon- 
tan. Pe nesimţite însă, blondul şi robus- 
tui păianjen se va apropia de victimă 
(D-voastră sunteţi !) şi îi va servi din fil- 
tre magice discursuri insnuante, în a- 
dieri tot mai anesteziante de argumente 
în care vă veţi încâlci ca în firele îscu- 
sitelor arahnide până ce veţi iconsiata că 
n'aveţi nici cea mai microscopică drep- 
tate de a revendica ceva, că d. Sălceanu 
war oferi latifundii şi vapoare încărcate 
cu diamante pentru simpatia înfricoșe- 
toare pe care i-o inspirați dar spada legii 
abia așteaptă să-și prăvălească tăișul pe- 
ste d-voastră şi d-sa, dacă aţi fi cât de 
puţin satistăcut, împotriva spiritului ei 
veşnic prezent. 

Veţi pleca plin de beatitudine, pla- 
nând în fericire că n'aţi reușit, binecu- 
vântând afabilitatea, serafismul şi abne- 
pgația angelică cu care v'a păzit de ilega- 
Mităţi, zâmbetul diafan şi bunăvoința di- 
vină -ale d-lui Sălceanu, care va scăpat 
de atâtea primejdii și va primit regește, 
şi veţi păstra refuzului, ce totuși aţi în- 
tâmpinat, o amintire îmbătătoare, 








=== 10 Septembrie 1944 amara 


ii 


Acesta e d. Eduard Sălceanu. Totuși 
toate cele spuse sunt valabile numai dacă 
nu sunteţi unul din cântăreții natali ai 
operei. Cu dânșii, umeori, chiar dialec- 
tica d-lui Sălceanu, devine insuficientă, 
De aceea, d-sa caută să şi-o ascută şi 
mai mult. Doamne, unde va ajunge oarc? 

D. Coltescu este un bun camarad, 
ascuns sub masca încrumtată a directo- 
rului- de scenă care vrea să fie ascultat. 

Este un om în care vocaţia pentru iea- 
tru arde ca o bombă cu fosfor: nimic n'o 
poate stinge. O cultură frumoasă cu cart 
nu face nici odată paradă, 0 energie nu 
fără asprimi, care toată e în flux către 
scenă, către operă, um boem căruia puţin 
îi pasă unde va dormi, ce va mânca, 
unde va fi, numai să fie întrun teatru, 
să doarmă la nevoie peste decoruri, să 
mănâce operă cu pâine, iată-l pe d. Co- 
tescu, iată şi ce caută d. Cotescu la „O- 
pera Română“ unde a luptat cu îndâr- 
jire și spre a valorifica şi a deschide 
drum multor tineri de talent şi unde a- 
cest om de teatru este iîntr'adevăr un ne- 
odihnit animator. 

Suntem însoțiți și de d. Fotino-Con- 
stantinescu, venit să acordeze zilnic pia- 
nina operei, aflată în fundul autobuzului, 
unde se hurducă și ea mii de chilometri 
împreună cu noi. 

D. Fotino are la capătul braţului drept 
de câte ori coboară din autobuz, o ser- 
servietă doldora de care nu se desparte 
niciodată, 

Credeţi poate că sunt unelte de acor- 
dat? Sau, poate, averi în bancnote și 
acțiuni, cum se abicinueşte astăzi? Nu, 
niki una, nici alta. Sunt manuscrise. La 
o masă retrasă din vre-o cafenea, pe o 
bancă în pădure, în vreun „holl“ de ho- 
tei, ca un vechiu client, deşi de cinci mi- 
nute sosit, d. Fotino citește şi interpre- 
tează pentru cărți pe care” le scrie, texte 
vechi grecești, latine, kuneiforme, ebrai- 
ce, egiptene, asiriene, actualmente stu- 
diind. concepția şi cugetarea despre mare 
la vechile popoare și în Si. Scriptură 

D. Fotino acordează ca să trăiască dar 
trăește pentru studiile d-sale. 

Și totuşi, mai e şi unul din cei mai se- 
rioşi acordori. (Nu este o reclamă, întru- 
ca, d-sa e bine cunoscut şi nu arareori a- 
cordează numai pentru a face un bine 
vreunui student muzical sau a-şi arăta 
stima pentru un artist), 

CANTECUL S'A SFARŞII. 

Miile de chilometri, ca totul, s'au de- 
pănat, pe nebâgate de seama. Valuri 
peste valuri de aplause, au trecut peste 
cela unsprezece concerte, bisuri s'au suc- 
cedat. Iubitori de muzică au venit câte- 
odată cine ştie de unde ca să asculte ad- 
mirabilii artiști din această echipă, pre- 
cum veniseră şi la tumeul primei echipe, 
cu care nam avut mulțumirea de-a fi 
împreună decât la Predeal și din care fă- 
ceau parte alţi talentaţi și de vază artiști 
ca Valentina Creţoiu, Emilia Guţianu, 
Maria Snejina, Dinu Bădescu, Șerban 
Tassian și Nae Secăreanu precum şi 
maestrul Kulibin. 

Ce caldă primire la Gura Barzii, în 
mijlocul înălțimilor păduroase ale mine- 
lor de aur de lângă Brad, unde se află şi 
inginerul muzician Scheletti, bucuros să 
salute grupul și în numele direcţiunii 
minelor, și în numele muzicii, ce bucurie 
de a ne vedea înconjurați și de alţi prie- 
teni dragi și intimi ai spectacolelor Ope- 
vrei din București. 

Entuziasmul dela Hunedoara, dela Lu- 
goi, de pretutindeni, unde giasurile dar- 
nice și arta strălucită a unor cântăreţi de 
talia celor coboriţi din modestul auto- 
buz al turneului erau seară de seară mai 
învoalte, mai triumfătoare mai darnic 
sărbătorite ! 

D. director Brediceanu, grijuiiu ca un 
părinte, tot numai bunăvoință şi sinceră 
dorinţă de a şti pe fiecare cât mai mul- 
tumit, de a fi cât mai multă armonie în 
toate ale Operei, d. Dorin Iosof, avant- 
gardă în pregătirile din fiecare oraș şi 
bucuros la fiecare succes, la fiecare is- 
bândă, găsind şi mijlocul, printre demer- 
suri şi obligaţii, să fie în mijlocul artiș- 
tilor împreună cu d-na, sunt tot timpul 
îngerii păzitori ai tunneului, 

Penele de cauciuc s'au îndesit fînsă, Se 
pune chiar și problema de a ne întoarce, 
după ultimul concert, cu trenul. Reușim 
să fim abia la miezul nopţei la Brașov, 
apoi la Turcheș, reședința de vară a so- 
ţilor Niculescu Basu, unde în frumos ros- 
tuita casă păintească a d-nei Maria Ble- 
jan, d-sa și cu o surioară, întrecându-se 
în îndemânare şi iuțeală, ne găsduesc pe 
toţi câţi eram și chiar ne odihnim mai 
abitir ca oriunde. 

Ne luăm rămas bum, mulţumim: pen- 
tru atât de  camaradereasca primire și 
împuţinaţi, plecăm către serpentinele Ti- 
imișului, către București. Bebe Goangă 
rămăsese în ajun, în Sibiu. Işi luase ră- 
mas bun din fugă, ca să nu piardă trenul 
cu care trebuia să meargă către Râmni- 
cul Vâlcei și poate și ca să mu observăm 
că era emoţionat. 

Cum suntem și noi, cu cât despărțirea 
se apropie, 

Râdem, dar ochii nu mai sunt atât de 
veseli. Frumos turneu, în ciuda. tuturor 
greutăților, frumoase clipe ! 





Pretext 1. idealul clasic a omului 


(Urmare din 


Mai târziu oameni! şi cărţile nu ma! 
uimeau, nu mai răpeau cu extazul neini. 
țiatului, cu absoiutul acesta de import, 
ştiut dela unul și dela altui. Dar floarea 
înzăbrănită de nostalgie fermeca încă în- 
sigurarea, amăgirea pururi deplină a omu- 
lui de gând, a scriitorului rar. La zarea a- 
ceasta a totalului, el însuși „vrea o aspră 
cântare thracică. Şi nu pot rosti decât cu- 
vintele rotunde ale Atţicei. O aspră cân- 
tare thracică vreau. Pe ruguri și pe cruce 
aş cânta-o: imn al cărnii dislocate, pate- 
tică sensaţie de a fi !”.. 

Starea de asceză și 242 d. Hr. justifică. 
la Alexandria, cunoaşterea mistică. 

Zarul a căzut însă ca o cortină, 

Epoca modernă exacerbează sensul limi- 
tativ, abrogă aptitudinea pentru totalita- 
te. Viaţa teoretică suferă procesul nou al 
autonomizării. Specializare, lucru califi- 
cat, maşină-om, noua Renaștere și Refor- 
mă: slogan inerent. Suntem, vai, atât de 
serioşi, citim-scrim, vociferând despre 
„după”. Pentru vedeniile întoarcerii unde 
au fost jurăminte, ultimii cavaleri ai em- 
fazei arborează capitulări convenabile. 

Calmi peripateticieni, soldatul şi seril- 
torul descoperă în final, la cumpăna nop- 
ţii, actualitatea realităţii eroice şi, poate, 
în zori, permanența valorii om, sără în- 
doială, ipocritul om de rugăciune și de 
gând, pionier al absolutului. 

Un obosit, un sfios sau un mare mândru, 


pag. I-a) 


oricum un îndrăgostit al formelor deja 
ştiute, inutile în expresia ovală a divini- 
tăţii lor de Duminecă,. Infrânt de primej- 
dia saltului anacronie în Natură, „nimic 
de adăogaț” este căderea fără palmul lu- 
aiferic. 

Răsboiul oferă pagina dialectţică fără cu. 
sur a istoricului materialst. Omul, iarăși, 
pe care nu l-a salvat ideia şi căruia o justă 
înriunire a materiei i-ar fi interzis prăbu- 
șirea. Străpuns de arcul „insularului“, îi 
datorește dispariţia, pentiru o nouă trădare 
a clerc-ului însingurat. 

Se apropie, cum în Antigona „elogiul 
real, acum, al omului ființă ultimă. Pen. 
tru el materia este o liră vertiginoasă. 

Ideologul istonic şi simplul om, după u- 
riaşul salt mortal în realitate, cu mitra- 
liere, vor cunoaște trecerea în nimic a e- 
normei „suprastructuri” care ne-a vrăjii 
căutările, atunci, când în senile olimpice 
era peste lume foame și lacrămi și filo- 
fe vorbeau despre resemnare și inacce- 
sibil. 

In zilele când oamenii pipălau evadarea 
dimtr'un sens tragic neloial, cultura. omu. 
lui de gând le oferea circuite închise, ci- 
cluri monadice, o istorie pe ales. Sub ves- 
peralul cer, apropiat de anotimpuri, pen- 
tru întâla oară, materia se ridică ireducti. 
bilă, la imediată realitate. 


MIHNEA GHEORGHIU 


DIAVOLUL 
DIN TURN 


(Urmare din pag. 3-a) 


— Ce sa întâmplat? ce 
s'a întâmplat î, murmurau 
copiii strânşi grămadă de 
frică, 

— Ce s'a petrecut ? ce s'a 
petrecut?, nu se puteau des- 
metici din uimire toţi dom- 
nii mici şi bătrâni, instalaţi 
în conftortabilele fotolii -de 
piele. 

Contrariaţi, îşi mestecau 
nervoşi capetele pipelor şi 
scufundaţi mai adâne în fo- 
tolii, respirau atât de re: 
pede şi şuierător, încât cu- 
rând întreaga vale se aco- 
peri de o nepătrunsă ceaţă. 

In acest timp, verzele în 
grădini se făcură roşii ca 
de purpură, ca şi cum Dia- 
volul însuși intrase sub loi- 
le lor. Pendulele sculptate 
în mobile prinseră u dansa 
ca şi cum ar fi fost vrăjite, 
în timp ce cele aşezate pe 
căminuri nu mai conteneau 
să sune înverşunate, cu fu- 
rie. „Preisprezece !* trei- 
sprezece | treisprezece !“ şi 
sgomotele pe care le scoteau 
balansându-se erau într'a- 
devăr îngrozitoare. Insă, — 
din rău în mai rău, — pisi- 
vile și portii, ne mai putând 
suporta zornăiturile micilor 
ceasornice cu ropetiţie, ce le 
atârnau de gât, o rupseră la 
fugă în toate părţile, — sgâ- 
viind şi scormonind, — gro- 
hăind şi mieunând, — ea în- 
ir'o veritabilă noapte de 
Sabbat, — când repezindu- 
se la feţele oamenilor, când 
vârându-se sub fuste, pro- 
ducând prin ţipetele lor o 
muzică drăcească şi cea mai 
de neînchipuit confuzie pe 
care un om normal şi-o poa- 
te imagina. Şi mizerabilul 
ștrengar, instalat în elopot- 
niţă, tăcea, tot posibilul pen- 
tru a mări contuzia din jur. 
Cei de jos îl priveau cu ciu- 
dă aşa cum fuma liniștit, 
căci, eru tot acolo, în turn, 
aşezat pe spatele paznicului 
ce zăcea nemişeat pe podele. 
Intre dinţi, infamul ţinea 
funia elopotului, pe care 0 
seutura neîncetat, printr'o 
mișcare a capului dela stân- 
ga spre dreapta, făcând un 
vacarm imens, de nedescris: 
Pe genunchi, ţinea enorma 
lui vioară pe care o scârţâia 
fără nici o intenţie de cân- 
tec, în timp ce prin gestul 
şi acrele ce şi le dădea, pă- 
reu o îndrăciţă paiață de 
cire, în genul unui Judy 
O'Flannagan sau  Paddy 
O'Raerty. 

Situaţia devenise atât de 
mizerabilă, încât desgustat, 
părăsii locul şi acum nu-mi 
rămâne să face decât un 
apel, către iubitorii de ore 
exacte şi de varză cu carne! 
Să mergem cu toţii spre a- 
cel oraş, să restaurăm ve 
chea ordine a lucrurilor în 
Vondervotteimittiss, după 
această mică și grotească 
poveste a unei elopotniţi cu 
diavoli. 





Traducere de 
MITRIȚĂ 1. PETROIANU 


i a a e 


DT 


GPERA LUI CALISTRAT 
HOGAS 


La Pundaţia Culturală Rega- 
lă „Regele Mihai 1” a apărut zi- 
Iele acestea într'o prea frumoa- 
sd ediție, îngrijită de d. Vladi- 
mir Streinu, primul volum al 0- 
perei lui C. Hogaș, „Pe drumuri 
ge munte”, cuprinzând „Amintiri 


-diw'r'o călătarie” și „In munții 


Neamţului”. 

Marele povestitor moldovean, 
despre care E. Lovinescu spunea 
printre altele, în Criticile sale, 
că ma cunoscut în toate literatu- 
rile un suflet în care să ji cân- 
tat mai simfonie întreaga or- 
chestră a pădurilor, — chiar 
“omparația cu Knut Hamsun 
fiind profitabilă lui C. Hogaz, — 
a primit însfârşit cu această edi- 
ție prezentarea grăfică pe care 
o merită. Coleg pe băncile Aca- 
demiei Mihăilene cu Vasile Con: 
ta, Gh. Pascu, Lumbrior, D. De- 
metrescu, se ştie că Hogaș a a- 
vut un debut târziu în Hteratură 
şi o glorie și mai târzie, deși de 
ta înveput și-a găsit admiratori 
şi între aceștia, după afirmaţid 
lui Octav Botez, cel mai ilustru 
a fost Caragiale. De vină a fost, 
fără îndoială, lipsa de circula- 
ție, a operei sale, ediţiile ei la 
mari răstimpuri şi de mic tiraj. 
Drumarul fără astâmpăr care a 
fost în viaţă scriitorul, cu opera 
Tui a avut un. destin muti avar; 
nu l-a dus dela Piatra decât cel 
mult la Iași şi într'o vreme în 
care Capitala Moldovei, în urma 
plecării lui Titu Maiorescu, nu 
mai, avea şuterea de a consacra 
pe cineva. Vinovate de a-i fi a- 
dus această soartă sunt desigur, 
şi alte împrejurări, analizate, 
toate de d. Vladimir Streinu, în 
prefața actualei ediții, prefață 
care e un adevărat studiu, mu 
mumai al operei dar şi al vieții 
scriitorului, 





sami 10 Septembrie 1944 


PAIAN 


O rază de soare caldă se strecura lu- 
minoasă prin frunzișul unui trandafir a- 
gățător, ce se afla răstignit pe înălțimea 
stilpilor de piatră ai unei pergole. 

In bătaia razei își făceau apariția u- 
neori, musculiţe abia vizibile, care se în- 
tremau la sbor şi neștiutoare cădeau pe 
rînd în plasa unui pîndar de alături, ce 
sta chircit ca o porumbă uscată. Paianje- 
nul era ca un pusnic hoţ și ipocrit, care 
se gospodărea aici de mult, căci prin 
partea locului mavea cine a se abate 
să-i turbure ţinutul de tihnă şi liniște. 

Din cînd în cînd, doar cite o giză se 
întîmpla să treacă în sbor ca o săgeată şi 
să-i străpungă casa, dar acest impostor 
nu se mai întorcea altă dată, așa că fi- 
rele începeau a se țese din nou şi cu 
oarecare trudă plasa se împlinea ca 
mai înainte. 

Era tare bine la umbra frunzelor şi 
cu o împărăție nerivnită de nimeni. 
Timpul era de aur, iar lungile 2ile de 
vară însemnau ani cu câte 365 de zile 
fiecare pentru paianjenul care huzu- 
rea în seu și cu neştirbită suverani- 
tate. 

Ocârmuirea imperiului nu era grea. 
Dimineţile şi le petrecea la postul de 
comandă, iar când soarele spre amiază 
cuprindea petalele trandafirului, atot- 
stăpânitorul se lăsa în jos pe un firișor 
de mătasă şi rămânea ore întregi ju- 
căuș, după cum voia să facă recunoaș- 
terea mai.amănunţită a spaţiului teri- 
torial al împărăției. Câteodată ar fi 
fost primejdioase aceste incursiuni, 
căci s'ar fi putut întâmpla cine ştie ce 
capturare a lui din senin, dar paianje- 
nul îşi avea socotite plimbările și vre- 
mea când să le facă. 

Urma după aceea siesta și retragerea 
copioasă în cochilia de piatră a unui 
melc făcut scrum cu câteva mii de ani 
în urmă, aflată împreună cu alte ase- 
menea fosile în corpul materialului 
din care a fost construită pergola. 

Somnul îi venea lin şi visurile nes- 
tăpânite îi înfăţişeau alte luminișuri 
de frunze rămase încă  neexplorate, 
care cereau case de paianjeni și întor- 
tocheate reţele de frînghiuțe. 

O extindere voluntară a hotarelor 
împărăției neştinjenită de vecinătăți. 
nu însemna. mare lucru! 

Când se trezea ameţit şi turburat de 
atâtea coșmare, îşi aducea aminte şi 
de versul lui La Fontaine: „la raison 





ma rm a are ma - 


JENUL 


du plus fort“... și nebunatic ca un ne- 
chibzuit ce era, începea să constru- 
iască o sumedenie de etaje şi de prid- 
voare prin luzurianta eflorescență și 
vegetația trandafirului. Se simţea 
mult-mai împăcat așa şi nu mai biruia 
cu capturarea prăzii.. Ca o binefăcă- 
toare mană din cer, cădeau victime tot 
soiul de insecte; care mai mici, care 
mai mari, altele nesburătoare şi apoi 
câți fluturaşi gingaşi împodobiţi în 
culori ! Ă 

Spre amurgul soarelui, când lumina 
devenea palidă ca ceara de albine cu- 
rată, paianjenul mergea la culcare și 
îşi încheia socotelile zilei. Până să a- 
doarmă, asculta mulţumit tot felul de 
sgomote ca şi ușoare ciripituri prin ra- 
muri de copaci şi chiar câte un cântec 
precoce de greier. 

Astfel, se scurgea timpul molcom și 
fără nicio bătaie de cap, ca în seraiu- 
rile padișahilor de odinioară. 

Dar, orice început are și sfârșit,... 
Chiar şi pentru o împărţire, ori cât ar 
fi de mare! 

Intruna din dimineţi, când roua a- 
târna în mărgăritare la sânul florilor, 
o frânghiuță s'a cutremurat dând a- 
larma la unul din  năvoadele de la 
marginea împărăției. Un bondar mare 
şi cenușiu cât un sâmbure de migduală, 
sbârnâia din aripi ca o elice și arunca 
trăznete pline de venin. Nu isbutea to- 
tuși, să se elibereze din închisoarea 
reţelelor. 

— A cui e împărăția aceasta, a cui 
e ?... striga el indignat. 

—- A mea! răspunse paianjenul din 
apropiere, alergând cât îl țineau pute- 
rile asupra prăzii. Dar nici n'a apucat 
so prindă cu dinţii lui ascuţiţi şi a şi 
simţit un fior de otravă care i s'a stre- 
curat în tot corpul. Deodată s'a chircit, 
mai rău ca o porumbă uscată. 

— Vai de mine, cu ce am păcătuit ? 
sa plânss el amarnic. 

— Cu lăcomia de a-ţi întinde hota- 
rele în câmpul  nectarului, care nu-ţi 
aparţine, al acestor roze. Și cât ai clipi 
din pleoape, bondarul a sărit asupra 
lui, „Ai cetit, desigur, paianjenule, pe 
La Fontaine! Aceasta e învăţătura, 
dacă n'ai ştiut s'o tragi mai înainte! 
Tot naşul are naș!” Și înțepându-l din 
mou, l-a aruncat cât colo, ca pe un 
gunoi. Apoi și-a luat sborul. 


VALERIAN PETRESCU 





DISOCIAȚII ȘI ASOCIAŢII 
LA TRAGISM ȘI IUBIRE 


(Urnzare din pag. 1-a) 


Iubirea nu-i un stadiu gestativ; e o evo- 
luție, o formare împlinită încet, o deve- 
nire. Se petrece metamorfoza noastră în 
obiectul iubirii, adică osmoza, contopirea 
până la desăvârșire, când ne recunoaștem 
pe noi-inșine în obiect. 

Treptat, parcurgerea diferitelor grade 
în evoluţia iubirii ne redă tot mai intens 
dorința meţărmurită de trecere, de adăn- 
cire, de superlativ. Proporția: este directă: 
cu cât înțelegem mai mult, cu atât ni se 
amplifică setea. 

Neliniştea sporește în funcție de spai- 
mă: dacă prin mijloacele noastre nu ajun- 
gem la nesfârşirea pe care o revendică se- 
tea insaţiabilă? 

Atunci am ajuns la punctul de inter- 
secție amintit mai sus: disperarea de a fi 
trecut peste dramă și a nu fi clarificat 
încă nimic. Acolo se aflau Hewo şi Lean- 
dru în momentul când forţa miraculoasă, 
intervenind oportun, l-a ucis: n'au atins 
cunoaşterea tragică. Cu alte cuvinte, până 
în clipa tterestrei despărțini prin moarte 
le-au rămas iluziile unui superlativ. A- 
venturaţi dincolo de dramă, neliaiștea s'ar 
fi calmat deodată: şi în mijlocul vastei tă- 
ceri, contemplația le-ar fi dăruit adevărul 
tragic și soluţionarea unică: moartea. 

E sublim povestită clipa acestei revela- 
ţii în legenda, cu isvor celtic, a lui Tristan. 
Numai că aici intervine destinul fatal de- 
la început dând iubiţilor conștienţa tragi- 
cului; Voința destinului e simbolizată prin 
filtrul de iubire. Băutura vrăjită a dra- 
gostei îi face să-şi afle soarta, care va fi 
de a nu se putea despărți niciodată. In 
versiunea din Richard Wagner, filtrul ca- 
pătă o semnificaţie mai cuprinzătoare: 
Tristan şi Isolda se iubesc dela prima ve- 
dere; iar contribuția băuturii fermecate 
este de a-i, conduce la moarte. Deaceea ei 
cheamă în trei rânduri moartea, știindu- 
se uniți pentru şi prin ea şi înțelegând că 
nu-și pot găsi plenitudine lhumească. La 
baza acestei atitudini stă tragicul existen- 
ței lor. Insă moartea nu 'soseşte decât a- 
tunci când trebue. Şi în mult așteptata 
întâlnire supremă ochii li se anină — re- 
găsindu-se fiecare pe sine în sufletul din 
privirea celuilalt — în extaz: 

Tristan cade mort în braţele Isoldei, 
dăruind iubitei eliberarea prin aceeași şi 
simultană moarte, după cum se legaseră 


cu jurământ şi cum fusese voia desti- 


nului. 

Deseori, moartea implică sacrificiul prin 
facultatea ei de mijloc inovator, de crea- 
ţie. Anterioară sacrificiului fusese sufe- 
rința, condiționând creația. prin impunerea 
monezii răscumpărătoare: sacrificiul. A- 
nulând suferința prin sacrificiu, creem şi 
în moarte, Deaceea respirăm dealungul 
marilor povestiri de iubire atmostera sen- 
timentului morții. El apare ca un impon- 
derabil, ca 'un ce nedetinibil, pe care l-am 
putea sesiza cu mijloacele vieţii, dar care 
ne rămâne strein; resimţim numai vag 
parfumul neștiinţei prezențe a unui în- 
ceput. o 

Și rareori — ca.o minune — taina se 
desvălue... Sumt două etape clar imteligi- 
bile în balada românească a Meşterului 
Manole : episodul surmpării zidurilor, a 
reclădirii, neliniștea Meşterului înaintea 
jertfei care i se cerea, hotărirea de a o 
primi, formează momentul dramei. Iar din 
clipa zidirii iubitei, Meşterul este un 
ales al morţii, conștiința tragicului apare 
când Meşterul simulează jocul zidirii. E 
un pretext factice, acceptat de iubită şi 
Meșşter, fiindcă deşi amândoi cumose sfâr- 
şitul jocului, taina e prea copleșitoare 


pentmu- a mai fi comentată cu vorbe. Şi 
desbrăcând balada de elementele epice 
vom. desvălui ideea: prin suferința sacri- 
ficiului, moartea devine creatoare. 

Trăită în acest grad de acuitate, trage- 
dia cea mai pură, despersonaliz altă (cu alt 
termen, impersonală) se învecinează cu 
ontologia. £ Ă 

Trebue amintită — controversând iubi- 
rea — o secundă mare accepție: cea bud- 
histă. Aci, spre deosebire de interpretarea 
platonică, năzuimța în iubire nu e de a 
sintetiza o dualitate, ci de al dispersa o 
unitate inițială. Adică, împrăștierea a 
ceea ce e caduc și uman pentru atingerea 
esenței ultime, care poate fi o imanență 
ori o non-existenţă. Pe drept sublinia me- 
taifizicianull român, prof. Nae Ionescu, ca- 
racterul: comum al celor două intenpre- 
tări : 

p...O tendinţă dinamică, în care spiritul 
ce trăește starea: aceagta de iubire se de- 
păşeşte pe sine însuşi, dar nu părăsin- 
du-e pe sine, ci purtându-se, trăgându-se 
pe sine în virtutea acestui elan, a acestei 
tendinţe, spre obiectele din afară“. 

E momentul să fixăm două menţiuni: 
prima, de natură, oarecum, subiectivă 
este semnalarea unei superiorităţi a limbii 
româneşti, faţă de limbile occidentale. 
Pentru sensul psihologic al sentimentului 
de care ne ocupăm, limba română are trei 
termeni : iwbire, provenit dim slavonescul 
liubiti (accentuând pe înţelesul de plăcere 
spirituală), apoi dragoste, derivat din sla- 
vonescul dragostu (semnificând nuanțele: 
scump și dorință) și însfânșit, latimescul 
amor. Incontestabil, noțiunea iubire vi- 
zează o stare ideală, pură, plenară, faţă 
de dragoste, care se alătură mai mult de 
carnalitate, corupere, lipsă de intensitate. 
Amor, pare-se, tot mai perimat, are cir- 
culație restrânsă. Superioritatea limbii 
românești constă în posibilitatea expri- 
mării unor nuanţe subtile, incompatibile 
lexicului altor limbi, acestea având, în 
general, un singur termen pentru un atât 
de imens cuprins sufletesc. 

A doua menţiune e pentru evitarea 
unei erori: să nu se confunde iubirea cu 
um corelat posterior şi rar, cunoaşterea. 
Pe când iubirea aduce o convertire a su- 
biectului în. obiect, cunoaşterea are ca 
rezultat rămânerea în afară a obiectului. 

Deaceea, pasiunile mari se „limitează“ 
ba iubire, adică la extaz. 

Precizarea e trebuitoare, altfel disocia- 
țiile ascund chemări divagative. Deci, iu- 
birea conduce la extaz, la amuto-depăşire 
în. obiect, iar cunoașterea aduce înapoi la 
subiect, ca într'um reflex, care anterior 
invadase şi obiectul. 


ION STANCU 











Se spune că cel mai fru- 
mos col din lume a fost — 
cândva — oraşul olandez 
Vondervotteimittiss. Cum 
se afla la oarecare distanţă 
de drumurile mult frecven- 
tate, într'o situaţie am pu- 
tea spune fericită, puţinii 
mei cititori din acest colţ de 
lume să n'aibă teamă că-i 
voi vizita. Aşa dar, pentru 
toţi acei ce n'au posibilitate 
să-l vadă, m'am gândit să 
dau câteva amănunte asu- 
pra acestui oraş. Acesta a 
fost motivul adevărat pen- 
tru care mi-am propus a 
scrie o istorie a evenimente- 
lor nenorocite ee s'au petre- 
ent pe teritoriul său şi poa- 
te speranţa de a obţine sim- 
patia publică a locuitorilor 
săi mult încercaţi. Toţi acei 
ve mă cunosc, nu se vor în- 
doi, desigur, că acest lucru, 
îl voi face cât se poate de 
abil, eu o imparţialitate se- 
veră, verificând scrupulos 
faptele şi cu acea conștiin- 
ciozitate, pe care o pun toţi 
acei ce aspiră la titlul de 
istoric. 

In posesia medaliilor, ina- 
nuscriselor şi inseripţiuni- 
lor, sunt autorizat a afirma, 
că oraşul Vondorvotteimit- 
tiss a existat într'adevăr, în 
aceleaşi condițiuni, altfel 
decât se vede astăzi. Date 
sigure asupra originii lui 
îmi este imposibil să dau, 
«decât sub rezerva unor pre- 
cizii indefinite, pe care ma- 
tematicienii sunt câteodată 
obligaţi să le folosească în 
exprimarea unor formule 
algebrice. Dealtfel data, 
dacă îmi este permis a mă 
exprima astfel, ţinându-se 
seama de uriaşa activitate, 
nn poate fi mai mică decât 
n cantitate determinabilă 
oarecare. 

In ceeace priveşte etimo- 
logia cuvântului Vonder- 
votteimittiss trebue să măr- 
turisesc, nu fără părere de 
rău, că am bătut în retra- 
gere. Printre numeroasele 
opiniuni asupra acestei che- 
stiuni  gingașe multe 
foarte subtile, unele foarte 
erudite, altele chiar inverse 
acestora —, n'am găsit nici- 
una pe care să o pot consi- 
dera ca satisfăcătoare. Poa- 
te punctul de vedere al lui 
Grogswigg, Kroutuplentty, 
poațe fi considerat ca mai 
aproape de adevăr. El este 





vam astfel: — "Vondervot- 
teimittiss — Vonder, lege 
Donder, —  Votteimittiss, 


quazi und Bleitziz, — Bleit- 
tiz, absoletur pro Blitzen. 
Această etimologie, pentru 
a mă destăinui complect, se 
găsea imprimată, prin fire 
fostoreseente, în turla pri- 
măriei orașului şi îţi atră- 
gea privirea odată cu sune- 
fele clopotului, ce nu-l ve- 
deai în noapte. 

'Potodată, nedorind să mă 
compromit în expunerea u- 
nei teze atât de importante, 
trimit cititorul curios să se 
informeze în: Orotiunculae 
de Rebus Proeter-Veteris, a 
lui Dudergutz, invitându-l 
«deasemeni să vadă şi: Blun- 
derbuzzard, De Derivationi- 
bus, dela pagina 27 la 5010, 
în folio, ediție gotică, carac- 
tere roşii și negre şi dease- 
meni să consulte în această 
operă, notele marginale au- 
lobiografice ale lui Stuf- 
fundpuff, cu comentariile 
lui Grundundguzzell. 


Cu tot întunericul ce în-. 


văluește data întemeerii o- 
raşului Vondervotteimittiss, 
şi etimologia numelui său, 
nu ne putem îndoi, așa cum 


“am mai spus, că el a exi- 


stat întotdeauna astfel cum 
îl vedem astăzi. Bătrânii o- 
raşului nu-şi amintese o 
prea mare deosebire în as- 
pectele sale şi chiar simpla 
sugestie a unei astfel de po- 


UNIVERSUL LITERAR 








DIAVOLUL DIN TURN 


de EDGAR ALLAN POE 


sibilităţi, o consideră ca o 
insultă. Oraşul este situat 
într'o vale perfect circulară, 
ale cărei margini se întind 
cam la un sfert de milă în 
jurul lui, fiind peste tot do- 
minat de coline pitorești, ce 
constituese unele din mân- 
driile oamenilor din partea 
locului. 

In jurul acestei văi, una 
lângă alta şi cu acoperişu- 
rile unitorme de olane, se 
aliniază un şir continuu de 
60 locuinţe. 

Deoarece stau sprijinite 
în spate pe şirurile de co- 
line, înţelegem de ce privese 
cu toatele spre centrul câm- 
pici, ce se uilă situat cam la 
vreo 60 yarzi în faţa porţii 
fiecăreia din ele. 

Fiecare casă ure în faţă o 
mică grădină, cu o alee cir- 
culară, un ceas de soare şi 
douăzeci şi patru de verze. 
Insuşi felul cum sunt con- 
struite le face întruatât să 
semene, încât îţi este impo- 
sibil să le poţi deosebi. A- 
coasta, desigur și din pri- 
cina stilului bizar de arhi- 
tectură antică, totuşi atât 
de remarcabil şi pitoresc în 
zilele noastre. Fiind zidite 
din mici ămizi bine arse 
în foc, având colţurile îne- 
grite, din depărtare pereţii 
lor formează o tablă imensă 
de şah. Marginele zidurilor, 
aproape de acoperiş, se răs- 
frâng mult, făcând loc orna- 
mentelor tot atât de bogate 
ea şi pe restul clădirei sau 
la poarta principală. 

Ferestrele sunt înguste, şi 
mult adâncite în zid, în spa- 
tele gratiilor, formând mici 
careuri bizare. Acoperişul e 
roşu, de olane. Lemnăria 
are peste tot o culoare sum- 
hră, spălăcită, fără desene, 
uniformă; deoarece încă din 
timpuri imemorabile sculp- 
torii în lemn din Vondervot- 
teimittiss mau învăţat să 
modeleze mai mult de două 
obiecte —, ceasuri şi verze ! 
Insă făceau acest lucru per- 
fect, cu ingeniozitate, ori 
unde găseau un loc potrivit 
pentru a-şi înfige dalta. 

Locuinţele par în interior 
aceleaşi ca şi în afară şi mo- 
bilele lor sunt făcute după 
un singur model. Podelele, 
sunt pardosite cu ţiglă, în 
careuri, scaunele şi mesele 
sunt de lemn negru, cu pi- 
cioarele răsucite în spirale 
tot mai «dlese către extremi- 
tăţi. Căminurile sunt lurgi, 
înalte şi, în afară de obiş- 
nuitele orologii şi verze 
sculptate pe chenarul faţa- 
dei, sunt împodobite ficeare 
vu câte un ceas veritabil 
așezat la mijlocul unci po- 
liţe, între două ghiveciuri 
cu verze. Intre fiecare var- 
ză şi orologiu se mai află 
câte o mică divinitate de 
porțelan chinezesc pe al că- 
rei pântece disproporționat, 
este montat cadranul unui 
ceas. 

Interiorul căminurilor pare 
adâne, fără sfârşit, cu pră 
tare negre şi îndoite. Tot 
timpul arde acolo un foc ne- 
obişnuit de mare, sub un ca- 
zan imens, plin cu varză şi 
carne de pore, pe care gos- 
podina casei nu-l slăbeşte 













RĂSPUNDERILE ŞTIINŢEI 


(Urmare din pag. l-a) - 


să înşeli pe oameni, când ei niau niciun mijloc de control. 
Limbajul ştiinţei moderne constituie un jargon de neînțeles 
pentru omul mijlociu. Savanţii înşişi nu sunt întotdeauna de 
acord în privinţa ei. Dar, cu cât e mai greu de priceput, cu a- 
tât e mai lesne de convins. Trecerea de pe tărâmul rațional pe 
tărâmul sentimental] se face cu o uşurinţă remarcabilă, fără 
ca-auditorul să bage de seamă. Prilejul era prea ispititor pen- 
truca un anumit număr de indivizi amorali, urmaţi de.o mare 
mulțime de naivi, să nu fi făcut ştiinţei să spună ceea ce, sen- 
iimental, le plăcea sau putea eventual să le fie de folos. Ştiin- 
ţa nu putea să se apere“. (Lecomte du Noiiy, opt. cit.) 
Obişnuinţa creiază — cum se spune — a doua natură şi 
odată cu aceasta iluzia că ea este în firea omului, că deşi ar 
decurge dintr'un principiu natural, permament şi neschimbă- 
tor. Dar e numai o iluzie, de perspectivă istorică şi morală. 
Acum două mii de ani sclavul era socotit că nu are suflet, la 
rând cu animalele — și lucrul părea natural. Dar ceea ce pă- 
rea natural nu era decât o deprindere de gândire a societăţii 


de odinioară. 


Valorile morale pe care încă le mai invocăm, încercând 
să le opunem deslănţuirii demente a brutei moderne lipsită de 
memoria deprinderilor culturii şi de simţul răspunderii soli- 
dare sunt şi ele obișnuinţe isvorîte din practicarea vieţii de 
societate. Ca atare vulnerabile. Ce s'a câştigat prin deprindere 
se poate pierde prin lipsa deprinderii. S'ar putea toiuşi ca în- 
rădăcinarea valorilor în natura omenească să fie mai temei- 
nică și să fi pătruns mai adânc decât stratul subțire al de- 
prinderilor morale și de cultură. Dar e o speranță căreia nu 


ne putem încredința cu totul. 





MIHAI NICULESCU 


nici o clipă din ochi. Acea- 
sta, este deobiceiu o femeie 
bătrână cu ochii albaștri şi 
laţa roşie, purtând un 
enorm bonet asemănător u- 
nei căpăţâni de zahăr, îm- 
podobit cu o panglică roşie, 
tinerească. ltochia-i de po- 
stav simplu de un galben 
murdar este desigur foarte 
lungă în spate şi cu talia 
prea sus, totuşi nu atât de 
lungă încât să-i poată aco- 
peri, în faţă, complect pi- 
cioarele. Gleznele groase ca 
doi ţăruşi fac frumoasă pe- 
reche împreună. Pantofii — 
de piele arămie sunt 
primși de picioare cu câte o 
panglică de culoare închisă, 
al cărei nod e aranjat cu mi- 
gală în forma unei verze. In 
mâna stângă ţine un ceas 
olandez, mic, dar totuşi de- 
stul de greu, iar cu dreapta 
o lingură uriaşă cu care 
mestecă în cazanul de pe 
foc. Lângă ca, doarme o pi- 
sică mare, ce poartă la gât 
un ceas cu repetiţie, ca o ju- 
cărie de aramă aurită, desi- 
pur una din nebuniile ne- 
astâmpăraţilor copii ai ca- 
sei. 

Oricând i-ai căuta, copiii, 
deobiceiu trei, păzese porcii 
în grădină. Sunt atât de 
mici, ca piticii din poveşti. 
Poartă un fel de şepci în 
trei colțuri, jacheţele roşii 
lungi până aproape de şol- 
duri, pantaloni de piele de 
căprioară, ciorapi roşii de 
dantelă, pantofi grei cu or- 
namente argintii şi palto- 
naşe lungi cu nasturi mari 
de sidef. Fiecare mai ține 
între dinţi o pipă scurtă şi 
în mâna dreaptă câte un 
veas pântecos, O pipă, o pri- 
vire pe cadranul ceasornicu- 
lui, — altă privire, alt fum, 
şi astfel îşi trec vremea. In 
acest timp, porcul mare şi 
trândav roade liniştit foi de 
varză, făcând să i se legene 
la gât ceasul aurit, pe care 
micii săi paznici i l-au legat 
ca şi pisicilor, eu scopul de 
a-l face poate mai frumos. 

In faţa intrării prinei- 
pale, întrun fotoliu căptu- 
şit cu piele, având picioa- 
vele.tot atât de răsucite ea 
ale meselor din camere, se 
află instalat bătrânul pro- 
prictar al casei. Un domn 
bătrân şi mie, peste măsură 
de gras, cu ochii mari ro- 
tunzi şi sub bărbie cu două 
rânduri greoaie de carne. 
Pinuta sa aminteşte pe ace- 
ca a micilor copii şi acoasta 
nu pare a-l incomoda întru 
nimic. Deosebirea constă în 
faptul că pipa lui este ceva 
mai lungă decât aceca a co- 
piilor, şi că poate fumează 
mai mult din ca. Ca şi ei, 
are şi el un ceas, pe care 
însă îl ţine în buzunar. Pen- 
tru a spune adevărul, tre- 
bue să mărturisesc că are 
ceva mai mult de făcut de- 
cât supravegherea continuă 
a ceasornicului, — lucru pe 
care vreau dealtfel să vi-l 
explice. Are mai totdeauna 
piciorul drept aşezat deasu- 
pra genunchiului stâng, ţi- 
nuta gravă şi privirea atent 
îndreptată asupra unui obi- 
cect interesant din mijlocul 
câmpiei. 

Acest Ineru pare a fi aşe- 
zat undeva, în turnul pri- 
măriei. Acolo, unde membrii 
consiliului sunt toţi oameni 
extrem de mici, foarte bon- 
doci, foarte  transpiraţi, 
foarte inteligenţi, cu ochii 
mari ca nişte ceşti, cu res- 
pectabile bărbii duble, cu 
îmbrăcămintea mult mai 
lungă, cu părul mult mai 
mare decât ceilalţi locuitori 
obişnuiţi din Vondervottei- 
inittiss. Aceşti oameni răs- 
punzând deselor cereri ale 
locuitorilor şi în urma nu- 
meroaselor şedinţe extraor- 





dinare, au votat şi adoptat “ 


aceste trei importante deci- 
ziuni : 


1 


Se consideră crimă, orice 
schimbare voită, a aspecte- 
lor şi luerurilor actuale. 


II 


În Vondervoteimittiss, nu 
sunt toleraţi străinii. 


III 


Jurăm prietenie eternă, 
orologiilor şi verzelor noa- 
stre. 

Deasupra camerei de şe- 
dinţe se află clopotniţa şi 
lângă clopotniţă, în vechiul 
turn, este și a fost, din tim- 
puri imemorabile, mândria 
şi fericirea orăşenilor, ma- 
rele orologiu al oraşului 
Vondervotteimittiss. Acesta 
este obiectul spre care se în- 
dreaptă privirile bătrânilor 
domni, instalaţi contortabil 
în fotolii căptuşite cu piele. 








Marele ceasornic, are şap- 
te cadrane, — astiel că se 
poate lesne vedea din toate 
părţile. Cadranele sunt mari 
şi albe, indicatoarele butu- 
cănoase şi negre. In turn se 
găseşte în permanență un 
om, a cărui singură misiune 
este să-l aibă în grije; însă 
această funcţiune pare a fi 
mai mult o măsură de pre- 
vedere, deoarece omul nu-şi 
aminteşte ca orologiul din 
Vondervotteimittiss să fi a- 
vut nevoie vreodată de aju- 
torul său. Până în zilele din 
urmă, simpla bănuială de a 
gândi altfe] era considerată 
drept o erezie. Din alte tim- 
puri încă, timpuri pe care le 
menţionează arhivele, orele 
au tost sunate cu regulari- 
tate matematică, de către 
marele clopot. Şi într'ade- 
văr, el a fost regulatorul tu- 
turor orologiilor şi ceasorni- 
celor din oraş. Niciodată su- 
netul clopotului nu greşise 
orele. Când bătea, puteai 
zice cu siguranță deplină 
„amiază“, toţi servitorii își 
deschideau în acelaş timp 
buzele, pentru a-i răspunde 
ca un ecou. Intr'un cuvânt, 
paşnicii burghezi se înebu- 
ncau după varza lor cu 
carne, mulţumiţi şi încreză- 
tori în justeţea ceasurilor. 

Toţi acei ce deţineau vreo 
funcţiune erau respectaţi 
până la veneraţiune; şi cum 
omul din turnul Vondervot- 
teimittissului o avea, pe cea 
mai importantă, el trecea 
drept cel mai respectat din- 
tre muritori. EL este prinei- 
palul demnitar al orașului 
şi poreii înşişi aveau pen- 
tru el un sentiment deose- 
bit. Trena hainei sale era 
cea mai lungă —, pipa, bu- 
clele pantofilor, ochii și sto- 
macul, erau mult mai mari 
decât ale vreunui al domn 
din oraş; până şi bărbia îi 
era triplă. 

Vremuri de aur ale Von- 
dervotteimittissului, dar, 
vai, mă cuprinde mila, la 
gândul că acest paradis te- 
vestru a fost condamnat să 
sufere subit, într'o zi, o eru- 
dă, o prea crudă schimbare. 

Consecvent unui vechi 
proverb, cu multă trecere 
printre înţelepţii locuitori, 
că „nimic bun nu poate veni 
din spre colinele orașului, 
n'am decât să constat, acum 
când cunose cele ce au ur- 
mat, existenţe profetice, în 
conținutul acestor cuvinte. 
la amiază, — parcar fi eri 
— când a apărut un obiect, 
de un aspect bizar, deasu- 
pra crestei, — în partea de 
Est. Un astfel de eveniment 
trebuia să atragă atenţia 
tuturor și fiecare din acei 
mici domni bătrâni, insta- 
laţi în fotoliile lor căptuşite 
cu piele, îndreptă unul din 
ochii înmărmuriţi de groa- 
ză, spre acel ienomen, pă- 
strând totuşi pe celălalt, 
fixat pe cadranul orologiu- 
lui din elopotniţă. 

Mai erau trei minute pâ- 
nă la amiază, când s'a des- 
luşit că obiectul în chestiu- 
ne era un om tânăr şi foar- 
te mic, care avea acrul unui 
străin. Scobora: colina cu o 
loarte mare încetineală, ast. 
fel că fiecare putea să-l 
vadă desluşit. Era desigur, 
unul din cei mai mici oa- 
meni ce fuseseră văzuţi 
vreodată în Vondervottei- 
mittiss. Avea faţa neagră 
ca de tutun, un nas lung şi 
încârligat, ochii ca două 
boabe de mazăre, o gură 
mate şi un şir impresionant 
de dinţi, ce păreau că se în- 
tind dela o ureche la alta. 
Adăogaţi acestora, favoriţi 
şi mustăţi şi fiţi siguri că 
n'am uitat nimic acestei fi- 
guri. Capul perfect propor- 
ționat, avea buelele părului 
îngrijit prinse în panglici 
lucitoare de hârtie. Era îm- 
brăcat cu o haină de un ne- 
gru adânc, lipicios, ce se 
termina printr'o coadă de 
rândunică, şi lăsa să-i atâr- 
ne dintr'un buzunar un lung 
capăt de batistă albă; — 
pantalonii erau de caşmir, 
negri, ca de conduri, și-i că- 
deau mult peste pantofi, a- 
coperindu-i pe jumătate cu 
enorme panglici de satin ne- 
gru. Sub unul din braţe 
purta o imensă pălărie, iar 
sub celălalt o vioară, aproa- 
pe de cinci ori mai mare de- 





cât el. În mâna stângă ţinea 
o tabachere de aur, ain care 
scotea din când 1n cand tu- 
tun, cu un aer compiect de- 
gagat, de oun mare, în timp 
ce; săltând de pe un picior 
pe celalalt, scobora couna, 
deseriind cu mâinile în aer 
toi, teiul de semne tanta- 
stice, Doamne, Dumnezeule! 
ce spectacol pentru linștaţii 
burghezi din Vondervottei- 
nittiss. 

La drept vorbind, ticălo- 
sul avea in afară de rânje- 
tul său, o înfăţişare tare si- 
nistră şi periculoasă; şi, în 
timp ce se scobora val-vâr- 
tej spre oraş, aspectul său 
ciudat era deajuns pentru a 
deștepta neliniște în jur; şi 
nu numai unul din burghe- 
jii ce-l urmăreau cu pruvi- 
rea, în acea zi, ar fi dat ori- 
ce, numai să poată arunca 
v privire sub capătul de ba- 
tistă albă, ce ieşea atât de 
neglijent din buzunarul hai- 
ne sale cu trenă in tormă 
de coadă de rândunică. 
Insă, ceea ce ocaziona o ge- 
nerală indignare, era faptul 
că acest nuzerabil, „ţatan- 
dache“ ce schiţa abile şi ne- 
stârşite piruete, n'avea o li- 
aie unitormă a dansului 
său, şi mai ales nu poseda, 
nici în cea mai mică mă- 
sură, noţiunea de ceea ce se 
«hiamă a merge liniştit. 

In acest timp, paşnica 
populaţie a oraşului n'avea 
mei măcar timp să se des- 
meticească complect, când, 
exact o jumătate de minut 
înaințe de amiază, prichin- 
delul cobori chiar în mijlo- 
vul acestor oameni neîntri- 
taţi, tot dansând şi făcând 
piruete, apoi, uşor.ca un po- 
rumbel, sbură spre turnul 
primăriei „unde paznicul o- 
rologiului, revoltat de atâta 
îndrasneală, tuma totuşi, 
păstrând o atitudine demnă, 
cu toate că era vizibil ingri- 
jorat. Pe urmă, micul ştren- 
gar îl înhăţă deodată de 
nas, îl scutură, îl trase sdra- 
văn, îi întundă imensa lui 
pălărie pe cap, acoperindu-i 
ochii şi gura; apoi, apucân- 
du-și de gât vioara lui cea 
mare, începu să-i care pe 
spinare cu nemiluita, — şi 
cu atâta iuţeală încât nu se 
mai deosebea care-i pazni- 
cul, care-i vioara, — astfel 
că oricine ar fi jurat că un 
întreg regiment de toboșari, 
bătea darabanele diavolului 
în turnul clopotniţei din 
Vondervotteimittiss. 

Nu s'ar putea descrie în 
deajuns, ce disperată revol- 
tă pusese stăpânire pe oa- 
meni, la gândul groasnic că 
mai era numai o jumătate 
de secundă până la amiază. 
“Totuşi, clopotul prinse a 
suna jumătatea zilei şi cu 
toată situaţia excepţională, 
nici unul nu uită datoria de 
a-şi arunca ochii pe cadra- 
nele ceasurilor. Desigur, 
chiar în acest moment, paz- 
nicul isbutise să se elibe- 
veze. Insă, cum clopotul în- 
cepuse a sună, nimeni nu 
avea timp să se gândească” 
cum făcuse aceasta, toate 
urechile fiind atente la nu- 
mărul loviturilor. 

— Unu! spuse clopotul. 

— «Du „nurmură fiecare 
din acei domni bătrâni din 
Vondervotteimittiss, insta- 


„laţi în fotolii căptuşite cu 


piele, — ... nu...! spuse cea- 
sul său; — „nu „spuse cea- 
sornicul nevestei sale şi — . 
„TU „.5puseră ceasornicele . 
copiilor şi ale micilor jucă- 
rii aurite, atârnate la gâtul 
pisicei şi al poreului. 

— Doi! continuă elopoţul 
cel mare. Şi: i 

— iiiii! „.repetară toate 
ecouşile mecanic. 

— Trei! patru! cinei! 
şase! şapte! opt! nouă! 
zece ! spuse clopotul.: 
„€i..! truuuu ! ciiii! 
şecce ! teece | ţtiţi ! ăăăăă! 
coecee ! îi răspunseră altele. 

— Unsprezece ! spuse cel 
mare. 

— Spceece ! îl aprobară 
corul celor mici. 

— Doisprezece ! 
clopotul. 

— iiissspeieee...| îi răs- 
punseră mii de voci caden- 
ate. - 
— Pouăsprezece lovituri 
sau terminat, murmură co- 
rul domnilor bătrâni, vârân- 
du-și ca la comandă ceasor- 
nicele în buzunare. Insă ma- 
rele clopot, nu sfârşise încă. 

— 'Treisprezece ! spuse el. 

— Imposibil, imposibil, 
murmurară toţi acei domni 
bătrâni devenind palizi, 1ă- : 
sând să le cadă pipele din 
gură şi piciorul drept de: 
deasupra genunchiului. 
stâng. 

— Imposibil! gemură ei,... . - 
ecispeecee... „Mein Gott“ şi . 
totuşi astăzi a bătut trei- 
sprezece lovituri !!! Sh 

Nu sar putea îndeajuns - - 
descrie teribila scenă care 
a urmat. În tot Vondervot- -.. 
teimittiss-ul, se răspândi o -: 
groază ascunsă ca un tu- 
mult. 
ca ci A a pre 


(Urmare în pag. 2-a) 


spuse: 
















ÎŢIIGLal 1Ju9q 105 


mo) Azi 
pălăriit Ind terei At” otiiisabtlor gigi 
plitisit.. Ei Sălatieeittitiito stizală : 
Căi e 
„ audă pe ed e ăn 
at Re uiti ri Vi 





LC că A N 

h : vinot aib 89bo ona9l nisog 

5519740 00fati Priiiui ttiitd'o iăinciriearță eberinsab 80 „NAGEID Au SEDAN RV NAizoInginerului nos- 

tr'un, oraş: alunecă pe "Mdiitirile-idta| atouristabi Di tri | aaie stă; pesțien Bururaa.. toiro*" 

ală ae Vl riturile lăzuriteslatel axtpon ia oANA-PERRILABNAArb Eiâr?!! 

jr Beăbitei Btdtir6"dd: iHarcărân Slorilaidapa ui “MĂAIBIDAizSEMIONGYNA (solemn): 
i itaue iurtenit soția Loq oh i-grr . 

isi isădic [IA NAeo PEARII)A 

soriibiiieăt: “Atac 20 Wuidastiă pmâuă ga vunălo n Bufletabai, dida” mâini): Ce spui ?! 

că f5Ip ati j să ră printrip obeidabăță o Iu MASIBIDAji SEMIONOVNA 

d joasa ast Eioarea:da soobiștanbpan. A venit cu bagaj. Am văzut pe geam 

fiieă, pehumăruilouaeis» sei tot : un geamanian galben, pe urmă o cu- 

-s it Ba eaitlimiollotieofe lemn, o valiză și două pachete. Ce o fi a- 


9I9n3T'0 Liavillos dau AI 
ia imieadis iirbo i» nf” 










Iar i-a 
VEVNA (uimită până adâncul 


(triumfătoare) : 


T0ial o pe ti zkep iiinutevintoio lăbată:r oii în pachetele alea, nu știu. El a luat-o de 
so ăi Bta 










și BUIAfosti 50 BE IBUIUU 05 a ob Xigiuniid e! 
=BiTab uita bțeitalie smebttqt e soătaleb Parcă rar 
fi Qărăsi4eLgaietiăștiiicăii abitett cafeztugula n” 

BBC Liu of die fel VâNAtărisi, osoase depe 
mei Apiiciii Eli chfbliăpb?i întahrrându-se, în- 
cepe ati inlai tibia perrmă din ce în ce 
măi'%abe 510 'tiă adopt?tă6E jumătate cu o per- 
dedbeid ist dia Ta 1Diri iso 
A SVplaridli UBER oVAtPr Macrida Semionov- 
na (9 Te-ai eumăiipa 99 ” 

DĂ fă tă gli! glasul vecinei ei, glas sub- 
țirăb4cib chițăiliăe șoarece : 

«BbEPSă 4! spun, dragă. Cu chiu, cu vai, m'am 
sculătii Miidor toate mădularele... Trebue că se 
schtânbă fPremea. 

— Şitidu cred că se schimbă. Poftim la mine, 
să seigervesc cu o cafeluță. 

Un'chip sbârcit apăru în ușă, un năsue cârn 
mir6si aerul și ochi ageri începură să scruteze 
odaia, ca și cum nu o privire, ci o mie de priviri 
S'ar fi împrăștiat, deodată, ca niște boabe de 
mazăre. 

Intră tiptil, parcă un șoarece cenușiu s'ar fi 
furișat pe ușă și, îndreptându-și o șuviţă de păr 
rar și cărunt, ieșită de sub bonetă, miorlăi cu 
glas de zahăr: 

— Dece te mai deranjezi, Ana Perfilievna ? 
Zău... Prea mă îndatorezi... 

— Ce deranj ?... Nu-i nici un deranj! 

Se sărutară într'un chip destul de duios. 





Chiriașa, Macrida Semionovna, se lăsă, numai 
decât, pe un scaun, își scutură capul și gemu cu 
un glas subțire ca un fir de aţă: 

— Toată noaptea, m'au durut șalele, parcă se 
rupeau în bucăţi. 

Aceasta dădu proprietăresei prilej să se aprin- 
dă de cea mai energică compătimire : 

— Da' dece oare? Te-o fi tras vreun curent. 

Drept răspuns, Macrida Seminovna doar zâmbi 
cu amărăciune 

— Hi! Cum să nu mă fi tras? Trage dela fe- 
reastră... In odaia asta ticăloasă, trage din toate 
părţile. 

Erau cuvinte crude. : 

Ana Perfilievna se dădu înapoi din fața Ma- 
cridei Semionovna și-i aruncă o privire ce nu sar 
putea imita în nici un caz. ' 

— Ia, te rog! Dece adicăte odaia mea e tică- 
loasă ?! 'Ți-o dau de pomană... 

Cu un singur gest al mâinii sbâreite, Macrida 
Bemionovna șterse depe buze zâmbetul ce n'a- 
vusese încă timpul să dispară și glasul ei căpătă, 
numaidecât, puterea unui uragan : 

— Douăzeci şi două de ruble sunt pomană? 
Mulţumesc pentru așa „pomană“. Dacă toate ar 
fi „pomeni“ ca asta, apoi mâine, poimâine m'aș 
vedea în stradă, cu mâna'ntinsă, 

— Te rog, te rog! Dacă ţi se pare scump, dece 
te-ai mai milogit ca să ţi-o dau cu chirie? „Ana 
Perfiievna, drăguţo, închiriază-mi-o ! Ana Perfi- 
lievna, nepreţuito, așa și pe dincolo !.." 

Ana Perfilievna avea, firește, veninul ei în glas, 
dar, în comparaţie cu Macrida Semionovna, ve- 
ninul acesta era limonadă, apă de trandafiri... 

Macrida Semionovna deschise gura și erupse: 

— Aşa?! Draga mea... poate că sunt de prisos 
aicea!... Poate și la cafea m'ai poftit așa, cu strân- 
gere de inimă? Te rog, te rog! Nu-mi trebue ca- 
feaua d-tale! Am și eu cafea. 

Acum, Ana Perfilievna își aduse aminte la timp 
că e gazdă și că legile ospitalităţii sunt sfinte 
până şi la popoarele sălbatice... 

— Vai de mine, dragă... Nu sunt sgârcită. Bea 
câtă vrei. Uite, am pregătit şi un lichior. 

Cuvânt dulce, magic !.. Vorbele veninoase par- 
că le-a suflat vântul depe buze... Un zâmbet dul- 
ce mieros se joacă blând pe buze. 

— Zău, lichior ?.. Făcut, poate, de d-ta? 

— De mine. 

— Ai niște mâini de aur, — spuse repede Ma- 
'crida Semionovna. Toate le faci singură !... Eşti 
o adevărată comoară. E de coacăze? 

— De coacăze. Serveşie. Ce mai e nou? 

Macrida Semionovna începu să scântzieze şi să 
tucească asemeni zăpezii sub razele lunii. 

Privirea ei avea atâta sălbatică energie, încât, 
din clipa de faţă, autorul e nevoit să părăsească 
tonul narativ liniştit şi să treacă la cel aspru, con- 
cis, lapidar, într'un cuvânt, la tonul dialogului 
dramatic... 

MACRIDA SEMIONOVNA : Vai, maică dragă! 
Am un milion de noutăţi! Da' ce zic milion? O 
sută de mii de noutăţi! 

ANA PERFILIEVNA (tremurând de înfrigu- 
rată așteptare): Hai, hai, zi odată! 


TIPOGRAFIA „UNIVERSUL” S, A. 


INn603: dili aBYieodailă, e fhihis mării] mână, a băgat-o repede în casă și acolo, înăuntru. 


ta-ta-ta, ta-ta-ta, până la ziuă. ă 

ANA PERFILIEVNA : Să ţii minte vorba mea: 
a momit-o la ei ca s'o omoare. 

MACRIDA SEMIONOVNA (plină de uimire și 
și groază): Dece s'o omoare ? 

ANA PERFILIEVNA: Dece? Uite-aşa (cău- 
tând să născocească un motiv): Ca s'o aducă pe 
urmă p'aia cu părul roșu. Pot să-ți mai pun un 
păhăruţ de lichior ? 

MACRIDA SEMIONOVNA (entuziasmată) : Să 
ştii c'o aduce! Pe Dumnezeul meu. O aduce și-o 
taie. Incă un păhăruţ ? N'o să fie mult? 

ANA PERFILIEVNA: Nuu ! Serveşte-te. 

Au băut câte un păhăruţ, 

MACRIDA SEMIONOVNA (cercetând): Ai per- 
dele noui ? 

ANA PERFILIEVNA : Da, Le-am luat nu de- 
mult. Iţi plac? 

MACHIDA 'SEMIONOVNA  (entuziasmată) : 
Toată viaţa aș sta să le privesc. Le-aș privi me- 
reu. Nu mi-aș mai lua ochii dela ele... Minunat 
lucru ! Da' bărbatul d-tale e mereu la serviciu ? 

ANA PERFILIEVNA : Mereu la serviciu, 

MACRIDA SEMIONOVNA : Bărbatul d-tale e 
un om minunat, un bărbat rar. E modest, nu bea. 
Să știi că Dumnezeu ţi-a trimis fericirea asta pen- 
tru sufletul d-tale bun, pentru inima d-tale de 
aur, 

ANA PERFILIEVNA : Incă o cafeluță! Dar 
paharul d-tale dece-i gol? Nu se cade așa... Poi- 
tim prăjiturile. 

MACRIDA SEMIONOVNA: Deca cheltuești 
atâta pe mine, Ana Pervilievna?.. Te deranjezi 
mereu. Să-ţi spun drept — că-s femeie sinceră—, 
vorbele d-tale îmi plac mai mult decât toate pră- 
jiturile... Hai, ce să-ţi fac, mai beau un păhăruţ. 
Dar să fie ultimul (Beau. Pauză. Macrida Semio- 
novna priveşte în jur, își opreşte privirea extazia- 
tă usupra unei fotografii ce atârnă pe perete. Fo- 
tografia înfățișează pe un bărbat gras, cu ochi de 
rac, stupizi şi cu gura pe jumătate deschisă, mul- 
țumit din cule afară de sine însuşi). Băiatul d-tale, 
Petenca... a crzscut mare... E un adevărat bărbat! 
Și frumos cum nu se mai află. 

ANA PERFILIEVNA : Da,. a crescut. Merge 
pe 41 de ani. i 

MACRIDA SEMIONOVNA : Așa-i, aşa-i! Un 
bărbat ca dânsul, când so însura, trebue să ia 
cel puţin o sută de mii de ruble zestre. Zău, aşa... 

ANA PERFILIEVNA : Da, e băiat bun. 

MACRIDA SEMIONOVYNA (cu entuziasm): Bă- 
iat bun ? E puţin zis. E un vultur! E blând ca o 
oaie (pauză). Dar să știi că eşti foarte drăguță, as- 
tăzi, Ana Pertilievna... Şi bluza asta îţi vine foarte 
bine. Parcă ai fi o regină. (Ana Perţilievna râde, 
cochetă şi fericită, dând din mână în semn de pro- 
testare. Pauză). Ana Perfilievna ! 

ANA PERFILIEVNA : Poftim? 

MACRIDA SEMIONOVNA (cu voce mieroasă): 
Știi ce voiam să te rog... 

ANA PERFILIEVNA (cu ochii în patru şi cu 
multă răceală în glas): Ce anume? 

MACRIDA SEMIONOVNA : N'ai putea să-mi 
îimprumuţi pentru o săptămână mașina de cu- 
sut ? Ştii că nepoata mea, Olenica, prea e jerpe- 
lită. He-he... 

ANA PERFILIEVNA: Nu pot. Nu pot, Ma- 
crida Semionovna. Cum să-ţi dau maşina, dacă 
lucrăm la ea toată ziua ? Ştii ce familie mare a- 
vem, să nu-i fie de deochi! Ba una, ba alta. E 
ocupată de dimineaţă până seara. Nu pot, dragă 

MACRIDA SEMIONOVNA (glasul îi e suspect 
de sec. Lipsesc intonaţiile mlădioase de mai înain- 
te): Pentru o săptămână. Cred că ai putea să 
mi-o dai. 





ANA PERFILIEVNA : Nu pot nici pentru trei 
zile, dragă Macrida Semionovna. Crede-mă pe 
cuvânt ! 

MACRIDA SEMIONOVNA (glasul se aseamă- 
nă cu un tunet îndepărtat, dar care se apropie)! 
Aşa ? Inţeleg,. înțeleg (pauză). 

ANA PERFILIEVNA : Ce înţelegi ? 

MACRIDA SEMIONOVNA : Lasă, ce să mai 
vorbim. Te-am priceput. (Tună mai aproape. Ce- 
rul cafeniu e brăzdat, ici, colo, de fulgere orbi- 
toare). Nu vrei să mi-o dai, pentrucă nu i-am dat 
eu lui Petia al d-tale mașinile de călcat, când l-ai 
trimis, ieri, la mine. Şi nici nu i le dau! (Furtuna 
trece într'o ploaie torențială). Nu i le dau! Pen- 
trucă-l cunosc pe Petia... Ia, golanul, mașinile şi. 
în loc să ţi le aducă d-tale, le dă pe băutură!!! 

ANA PERFILIEVNA : Cum îndrăzneşti să vor- 
beşti așa dzspre băia:ul meu? 

MACRIDA SEMIONOVNA (aprinzându-se ca 
un fânar lovit de trăznet): Da' ce-i băiatu-tu? 





BUCUREŞTI STR. REZOLANU 23—23 


Li 


UNIVERSUL LITERAR! 


Ş de . 


ARCADIE 
AVERCENCO 


Boer? Să nu crezi cumva că-i ceva deosebit. 
Hi-hi... Barem dacă semăna cu tată-său. Când 
colo, seamănă cu altcineva. Da, așa-i! Nu mai da 
din mâini, că nu ești moară de vânt! Știu eu ce 
spun. Am auzit și eu ceva despre un inginer hv- 
tarnic! 

ANA PERFILIEVNA (tremurând ca o frunză, 
din cauza presunii interioare a sentimentelor): 
Aşa ? Să ţi se usuce limba, dacă-i adevărat! 

MACRIDA SEMIONOVNA : După asta... după 
cele ce-ai spus d-ta... știu ce am de făcut... Nu 
mai stau în casa asta. Mă mut chiar azi. Ajunge! 
Mă omoară în casa asia de nebuni! (se ridică şi, 
ca un uragan, se duce în odaia sa). 

ANA PERFILIEVNA : Ah, nemernico! Vor- 
beşti de inginer? Ai să faci tu pe inginerul, cu 
mâna'ntinsă, în fața catedralei (se adresează unui 
pisoi, care doarme paşnic pe un divan): Poftim, 
să mai fii prietenă cu oameni d'ăștia ! Să-i tratezi 
ca pe oameni de societate ! Auzi, nerușinare! (se 
apropie de ușă). Ascultă, Macrida Semionovna! 
Imi ești datoare pentru o jumătate de lună, așa 
că te rog să fii bună şi să-mi plătești. 

MACRIDA SEMIONOVNA (iese. Buzele îi tre- 
mură, ca scândunle unui pod sub roțile unei că- 
ruțe. Ține în mână toată averea ei: o legătură şi 
o colivie cu un canar): Te rog, te rog. Nu-mi 
trebue banii d-tale. Slavă Domnului, cum am 
trăit înainte fără d-ta, am să trăesc și de aci în- 
colo. Poftim,dă-mi rest dela 25 de ruble. 

ANA PERFILIEVNA : Cu plăcere. O trimit pe 
Lucheria să schimbe (Pleacă. Macrida Semionov- 
na se apropie de masă, îşi pune un păhăruț de 
lichior și, amenințându-se pe sine însăși cu dege- 
tul, bea. Auzind pașii Anei Perifilievna, fuge dela 
masă și se așează, cu un aer de nepăsare, pe un 
scaun, înţr'un colț. Ana Perţilievna intră și se 
plimbă furtunos prin odaie. Pe urmă, se apropie 
de fereastră și se uită în stradă, înviorându-se 
din ce în c2): Doamne, Doamne, oamenii şi-au 
pierdut rușinea. (Macrida Semionovna tace, hght- 
tă): Alaltăieri i-a venit soția și acum umblă Jin 
nou la braț cu aia cu părul roşu. 

MACRIDA SEMIONOVNA (sare în sus, ca în- 
țepată de viespe): Ce spui! Unde e? Unde a? 

ANA PERFILIEVNA : Uite-i aici. Sau oprit 
şi stau de vorbă. 

MACRIDA SEMIONOVNA (fuge la fereastră 
și priveşte, lacomă). Adevărat: stau de vorbă. So- 
ţia stă acasă, ca o proastă și ei vorbesc pe sub 
fcrestrele ei! Au intrat in casă! (se întorc una 
spre alta şi se privesc, îngrozite): Ana Perfiliev- 
na, dragă, ce o să fie acum? 

ANA PERFILIEVNA (înviorată, o apucă pe 
Macrida Semionovna de braţ): Să te gândești nu- 
mai: se duce la soția lui, cu aia de braţ! Ce vre- 
muri ! Macrida Semionovna, încotro mergem ? 

MACRIDA SEMIONOVNA (însufleţită): Să ştii 
că o să fie scandal. (Pune colivia şi legătura jos. 
Pe un ton împăciuitor): Draga mea, cred că-mi 
dai voie să mai stau niţel, să văd cum se termină? 
Altfel, nu mai dorm, nu mai mănânc, dacă nu aflu 
totul. 

ANA PERFILIEVNA (cu bunăvoință): Te rog, 
te rog. Șezi! Ascultă, Macrida St:mionovna... poa- 
te că nevastă-sa a plecat iar ? 

MACRIDA SEMIONOVNA (mistuită de groa- 
ză și entuziasm): Nu, nu! N'a putut s'o facă în 
nici un caz. Stau toată ziua la fereastră... Vai, 
sufleţelule ! (cu patimă, aproape plângând). Ce o 
să mai fie! 

ANA PERFILIEVNA (apropiindu-se de masă): 
Ți s'a răcit cafeaua. 

MACRIDA SEMIONOVNA: Nu-i nimic, Ana 
Perţilievna... Imi place aşa... când e rece... Când 
e caldă, mă face să tuşesc. 

ANA PERFILIEVNA : Mai ia un păhăruț de 
lichior şi n'ai să mai tușești. 

MACRIDA SEMIONOVNA: Nu ştiu. Să nu 
fie prea mult. 

ANA PERFILIEVNA : Ași! Prostii! (Toarnă. 
Se apropie de fereastră). Deocamdată, e liniște. 
Se: mai înjură, pe semne... Dar cum crezi, dacă 
trage cu pistolul, se aude pân'aici ? 

MACRIDA SEMIONOVNA : Mi-e teamă că se 
auzle. Se aude, dragă. (bea lichior, cu evlavie). Nu 
știu, ce le mai trebue oamenilor? Turbează, stând 
degeaba. i = 


ANA PERFILIEVNA: Incă o cafeluţă. Te rog! 

MACRIDA SEMIONOVNA: Nu, nu, nu mai 
stărui. Nu mai pot. Sunt sătulă până'n gât. 

ANA PERFILIEVNA : Atunci, strâng ceștile... 
(strânge ceștile și paharele), Ştii ceva, dragă? Pun 
masa în așa fel ca să putem să ne uităm pe fe- 
reastră și, ca să nu ne fie urit, să facem un şai- 
zeci şi şase... 

MACRIDA  SEMIONOVNA  (aprinzându-se) : 
Foarte bine. Foarte bine. Două copeici punctul, 
Vrei ? 

ANA PERFILIEVNA : Cu plăcere (mută masa 
şi se aşează). 

N'a mai rămas nici o urmă a furtunii de adi- 
neaori, Cerul e senin, copacii depe stradă se o- 
glindese în băltoace... E soare. 

MACRIDA SEMIONOVNA (amestecând cărţi- 
le): Şi băiatul d-tale e la serviciu ? 

" ANA PERFILIEVNA: Nu, sa dus lao în- 
mormântare. I-a murit un coleg. 














MACRIDA SEMIONOVNA: Minunat băiat! 
Câţi ani are? 

ANA PERFILIEVNA : Merge pe dl. 

MACRIDA SEMIONOVNA (împărțind cărţile): 
Ia te uită. N'aș [i crezut nicicdată. D-ta începi. 

ANA PERFILIEVNA (scărpinnâdu-se cu colțul 
unei cărți la sprânceană). De... Cu ce să încep?.. 
Cu un decar. 

MACRIDA SEMIONOVNA : îl iau cu tuzul! 
Şi strig douăzeci, 

ANA PERFILIEVNA (zâmbește, ascunzându-și 
durerea): la uite, ce noroc are! D-ta jori,.. 

MACRIDA SEMIONOVNA: Dar ce zici de no- 
varul ăsta ? (caută să se uite în cărțile partenerei 
sale. Aceasia își strânge cărțile la piept, liniştită, 
parcă n'ar fi băgat de seamă nimic). 

ANA PERFILIEVNA : Uite c. zic! Şi-acum.. 

In clipa aceasta, apare pe scenă un personagiu 
nou: bucătăreasa Lucheria. Poalele rochiei sale 
sunt ridicate și prinse cu ace într'un chip atât de 
indecent, încât orice reprezentant al sexului tare 
sar fâs.âci grozav. 

— Coniţă, am schimbat banii. 

ANA PERFILIEVNA (care uitase furtuna tre- 
vută): Cari bani? 

— Banii ce mi-aţi dat adineaorza ca să-i 
schimb. Aţi uitat? 

ANA PERFILIEVNA (nerăbdătoare, cufundată 
toată în perspectivele dulci ale unui câștig): Proa- 
sto 1... Mă turburi degeaba... (se ridică şi se în- 
toarce spre Lucheria, Macrida Semionovna închi- 
de pe jumătate un ochi şi, cu un aer foarte vi- 
clean, se uită la prima carte din pachet. Ana Per- 
filieuna se întoarce spre ea): Pofiim 25 de ruble. 
Ti le-am schimbat... 

MACRIDA SEMIONOVNA: Mulţumesc, dra- 
să. Mulumesc, scumpo (îşi ia banii, se îndreaptă 
spre odaia sa. Pe drum, se împiedică de legătura 
sa, părăsită, o ridică, ia şi colivia cu canarul şi le 
duce, gâfâind, în odaie). 

In răstimp, Ana Perfilievna ia repede cartea de 
sus din pachet, aruncă spre ea o privire piezişă, o 
bagă între cărțile sale și pune în locul ei altă 
carte. 





Macrida Semionovna se întoarce. 

eul SEMIONOVNA (îngrijorată): Cine 
joacă 

ANA PERFILIEVNA : Eu (aruncă o carte). 

MACRIDA SEMIONOVNA: A, p'usta o luăm 
(tremură de tainică bucurie), Acum, iau și eu 0 
carte. Așa ! (ia din pachet cartea de sus şi, deodată, 
cu TMânidasă uimire): la stai! Dar unde-i tuzul de 
atu ? 

ANA PERFILIEVNA (cu aer nevinovat): Care 
tuz da au? : - 

MACRIDA SEMIONOVNA : Ala, care era aici 
aici, sus ! 

ANA PERFILIEVNA (pe un ton foarte grav): 
E la mine, îl am demult! 

MACRIDA SEMIONOVNA: Cum, demult? 
Adineaorea era sus. L-am văzut cu ochii mei! 

ANA PERFILIEVNA : Cum adică l-ai văzut? 
Cine se uită la cărțile din pachet? 

MACRIDA SEMIONOVNA (sărind în sus): 
Știi, dragă, e o deosebire aci ! Eu m'am uitat nu- 
mai, pe când tu ai luat din pachet cartea mea! 
Știi că pentru treaba asta pot să te reclam la ju- 
decătoria de pace? 

Cerul s'a posomorit din nou, iar plutesc nouri 
prevestitori d= rău și iar tună. 

Parcă nici n'ar fi existat albastrul cerului şi 
liniștea. . 

ANA PERFILIEVNA : Pe mine? La judecăto- 
ria de pace? Dar asta ai văzut ? (îi arată o figură 
compusă din cinci degete slabe și neascultătoare), 

MACRIDA SEMIONOVNA: Aa! Imi dai cu ti- 
fla mie, văduvă de consilier titular? Nu mai stau 
în balamucul ăsta ? Să mă las jefuită aci ? 

ANA PERFILIEVNA : Te rog, te rog! Nu te 
ține nimeni cu sila, 

MACRIDA SEMIONOVNA (proptindu-și mâi- 
nile în şolduri. Amenințătoare) : Incearcă să mă 
ţii cu sila ! Îţi arăt eu atunci! (tremurând de în- 
dignare): Nuu! Să fug mai repede din casa asta 
puturoasă... 

Fuge repede în odaia ei. Un minut mai târziu, 
aceeași lucruri, legătura și canarul, apar din nou 
pe scenă. 

MACRIDA SEMIONOVNA : Poftim banii d-ta- 
le. Ia-i și la revedere ! Uite șase ruble, încă trei... 
o rublă... două de câte 50 de copeici... 

ANA PERFILIEVNA (uitându-se întâmplător 
pe fereastră): Vai! Au ieșit toţi trei! Inginerul, 
nevastă-sa și aia cu părul roșu ! Zău ! Le duce de 
braț pe amândouă. Pe amândouă! Pe amândouă! 

MACRIDA SEMIONOVNA (orbită, scăpând le- 
gătura): De braț? Pe amândouă? Numai la sec- 
ție ar putea să le ducă! (cu un strigăt de furtu- 
noasă bucurie): S'or fi luat la bătaie! 

ANA PERFILIEVNA : Nu știu ce ai de gând să 
faci d-ta, dar eu mă duc repede să-i văd. Sunt 
curioasă să ştiu ce mutre au. 

MACRIDA SEMIONOVNA (cu un neaşteptat 
val de înduioşătoare grijă) : Cum să te duci fără 
șal ? Nu se poate! Poftim şalul... Stai să ţi-l în- 
drept... Așa... Merg și eu cu d-ta... (în extaz) 
Doamne, cât e de interesant! 


Odaia rămase pustie, . 

Doar canarul se frământa în colivie şi motanul 
gras sforăia încet. 

Raza de soare, care intrase acolo ca să se odih- 
nească, se roși, se făcu turbure, subțir*, își pierdu 
nuanța aurie... Poate obosise și ea din cauza aces- 
tor ciorovăieli bătrânești. 

Agăţându-se de pereta, de clanţa uşii și de ca- 
drul aurit al unui tablou, plecă încet, 

Se duse să se culce. 


Din rusește de R. DONICI 





Pi 


10 Septembrie 1944 ze 


Divagaţii 
pe tema unui 
faţt oarecare 


* (Urmare din pag. ID) 


Incontestabil, ca să ai cura» 
jul să te introduci în casa 
unui om, numai cu scopul de 
d-i substitui câteva opuri din 
bibliotecă, trebue să fii sau 
un negustor de cărți, înrăit în 
mesene, sau un mare iubitor 
de carte. 

Prima ipoteză e însă exclu- 
să. Un simpiu borjaş, care se 
întâmplă să jie şi negustor, 
nu poate fi atât de naiv în- 
chipuindu-şi că a făcut o 


*. bună afacere, șterpelind acolo 


câteva cărți. 

Rămâne deci în picioare a 
doua ipoteză: aceea că hoţul e 
un îndrăgostit de carte, un 
mare şi romamtic îndrăgostit. 

Dacă nar fi fost așa, în- 
soamnă că amicul meu ar fi 
jost de zece, de-o sută, ba 
chiar de-o mie de ori maipă- 
gubit. Avea în casă bani, bi- 
juterii, obiecte de  îmbrăcă- 
minte şi pe un press-papier al 
biroului, un ceasornic de aur 
care ar fi bătut lesne la ochi. 
Dar hoțul nu era un borfaș, 
un injractor de rând. Pe 
nu-l interesa decât un lucru: 
cărțile. 

După felul cum le-a „triat“, 
s'a dovedit a fi un om de gust, 
rajinat şi cu oarecare încli- 
nare spre pozitivismul știinţi- 
fiec englez. James Jean, Artur 
Eddington şi Oliver Lodge au 
fost printre autorii prejeraţi. 

Juridicește vorbind, faptul 
îm sine e reprobabil şi ține de 
materia penaluiui. Omenește 
însă privit, pe plan culturaso- 
sentimental, el are o latură 
dacă nu aplaudativă, cel puţin 
îmbucurătoare. 

Ştiu, e condamnabil felul a- 
cesta de-a discuta lucrurile, 
dar nu trebuie pierdut din 
vedere că nevoia de lectură 
(respectiv de cultură) a deve- 
nit la unii oameni foame, ob- 
sesie, imperativ categoric. Cu- 
mosc pe unul care toată viața 
wma făcut altceva decât să ci- 
tească, să citească şi iar să ci- 
tească, până ce i-au vândut 
creditorii lucrurile la mezat 
şi-a ajuns să fie chiriaş în 
propria-i casă. Fiindcă la fel 
ca opiul, hașișul, morfina, tu- 
tunul şi toate ceielalie siupe- 
fiante, cartea e pentru omul 
sărac un viciu, un rău nece- 
sar, o perversitate cerebrală 
mult prea costisitoare, 

Vreau să spun, cu alte cu- 
vinte, că furtul unei cărţi, în- 
diferent dacă e de poezie sau 
știință pozitivă, are în el o q- 
numită „măreție“, un anumit 
„eroism“, ceva sublim şi re- 
probabil totodată, pe care 
nu-i poţi nici înfiera, nici în- 
curaja, tocmai prin faptul 
că anumite infracţiuni  tre- 
buesc judecate mai mult cu 
inima — şi se ştie că inima 
nu-i un bun judecător, lipsin- 
du-i roba, asprimea, întegri- 
tatea. 

Dacă „individul“ care şi-a 
însuşit câteva cărţi dintro bi- 
bliotecă străină ar fi avut 
banii necesari să le cumpere, 
desigur nu şi-ar mai fi riscat 
libertatea forțând uşi străine. 
Aceasta dovedește viciu, pa» 
siune, condiție de viuţă mult 
inferioafă nivelului obişnuit 
— și mai ales dovedește halul 
de paupertate în cure se sbate 
intelectul român, 

Avea deci dreptate nea Stan 
Păpușă când susținea, într'un 
grup de tineri intelectuali, că 
lu moi cartea, inteligența, ta- 
lentul sunt un blestem pe ca- 
pul omului. „Decât să ajung, 
Doamme fereşte! să trăiesc din 
scris — declara tot el râtos, 
trecându-și palma  grăsuță 
peste  emisferul toracelui — 
mai bine vând masline ca 
Dragomir Niculescu sau fac 
pe negustorul de haine ve- 
chiu 

Superstiţia cu care s'a năs- 
cut Românul nostru nu este 
aceea că-i lipsește avântul, în- 
drăsneala, spiritul de aven- 
tură, ci conștiința puterii și 
demnităţii lui profesionale. 

Dece nu poate, mă întreb, 
scriitorul nostru, să fie la fel 
ca nenea Stan Păpuşă, să-și 
treacă şi el — satisfăcut — 
buricul degetelor peste emis- 
ferul toracelui ? 

Răspunsul tot un măslinar 
ni-l va da. Și tot întrun grup 
de tineri intelectuali : . 

— Fiindcă la noi scriitorul 
gândeşte prin stomac şi acţio- 
nează cu creerul — când mi 
se pare că lucrurile ar trebui 
să se petreacă invers. 


LIVIU BRATOLOVEANU 


A ANDRU] 

Q ANL 
VA 

ON 





'Tam poştală plătită în numerar coo form aprobării dir. G-le P. TI. T. Nr. 24.424.939 








cc aaa