Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1944_053_0021

PROPRIBTABRI; 


SOC, AN „iN: ERSUL“ BUCURESTI, BREZOIANU 3 .- 
DIRECTO : i AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU . 


easceisă sub No. 163 Trib. Ilfov 


ABONAMENTE 


autorităţi și instituții 1600 isi 
pazticulare 12 luai 800 „ 
6 luni 450 , 





KEDACŢIA ȘI ADMINISTRAȚIA 
BUCUREŞTI 1 Str, Brezotano 35—83 
TELEFON z30u 


Ei 


Apare de 3 ori pe lună 
PREŢUL 24 LEI 











NOTE LA SEMNIFICAȚIA 


MEȘTERULUI MANOLE 


1) VARIANTE POPORANE 


Alimentat din sensurile unei 
lumi primordiale, din uaiver- 
sul mental iniţial, materiaiul 
devenit legendă trece apoi 
lesne în forma nouă a expre- 
siei poporane. Fireşte, buiada 
este „un mod, oarecum, recent 
de exprimare; însă substratul 
ei de fond a rămas cei trans- 
mis dela metafizica ariginară; 
tema este concordantă cu a- 
numite legi validate, sa spus, 
prin aderenţa la miturile ar- 
hetipale. 

Evdemt, nu întreg mate- 
rialul folcloric sa transmis 
dela credințele primordiale; 
saw adăogat pretexte. epice o- 
ferite de istorie, însă au fost 
trarsfigurate în aşa fel, încât 
integrarea lor în suma legi- 
ior arhetipale să fie posibilă 
şi aidecuată. Mentalitatea po- 
porană însă nu are memoria 
evenimentelor singulare; ea 
iuerează cu diverse categorii, 
însumându-le faptele istorice, 
iar persomagiile autentice ale 
aceleiaşi istorii devin eroi mi- 
tici (deseori înzestrați cu o 
biografie mitică potrivită, dar 
nereală). Dece această tendin- 
ță de „mitizare“ a realităţi- 
lor ? Deoarece structura men- 
talitătii primitive sa  înche- 
gat lângă semnificaţia ontolo- 
pici. j 

Tema legendei Meșterului 
Mancie este pe cât dz veche, 
pe atât de răspândită. Cu cla- 
ritate şi zu competenţa docu- 
mentului anată d. Mircea Blia- 
de în „comentariul“ său care 
sunt rădăcirile ontice și sen- 
sul ritualului legendei. 

Și cum, aderârd la semnifi- 


caţia arhetipului, actul devine 
vitual, iar moartea devine 
creatoare,  îngăduind reinte- 


grarea în ordinea cosmică. 

Răspândită geografic, tema 
legendei a fost descoperită, ca 
idee -a sacrificiului pentru 
construcții, lămurește comen- 
tatorul român, în folclorul es- 
tonian, wenainian şi sud-estic 
european; în vest, începând 
cu Scoţia, Franța (Finister), 
Spania (podul din Toledo și 
palatul din Madrid) şi se con- 
tinuă în Asia (Stiam, Japonia), 
în America (Mexic), până în 
Polinezia şi Africa. Circulaţia 
aceasta orizontală eşte egală 
cu cea istorică, verticală: mo- 
tivul e cunoscut din antichi- 
tate, tot atât de prezent ca 
azi... 

Dincoace de valoarea cos- 
mologică a legendei, momen- 
tele acţiunii ei se desfășoară 
fireşte după canoanele nescri- 
se ale psihologicului. După a- 
cest secund criteriu, putem în- 
sera tratarea ci în cuvenița 
treaptă a valorii artistice. Cu 
câţ episoadele vor fi mai ve- 
rosimile : omeneste, cu atât 
prețul ei crește, dificultatea e_ 
însă imensă: trebue împletite 
imperativele cosmologice cu 
atitudini umane explicabile, 
ceea ce pentru poetul anonim 
este o grea piatră de încercare. 

Deseori sunt păstrate rigu- 
ros imperativele cosmologice, 
însă oamenii anmgrenaţi situa- 
țiilor devin simple manechine 
dociie; sau oamenii sunt mai 
bine conturati, dar imperati- 
vele își pierd puterea stăpâni- 
toare, Aici 'stă guperioritatea 
balagei româneşti: concilierea 
țirească a presiunii moirei. 
pmte. cu actele Meşterului 
Manole, : 








103IF POR 


In variantele sud-est euto- 
pene ale baladei, întâlnim 
când imperativul cosmodgic 
respectat, când reacţia sufle- 
tească. Îmbinarea armonică 
din Meşterul românesz deno- 
tă o intuiţie artistică supa- 
vioară. 

In varianta greacă, a zidirii 
podului peste Arta, soția meş- 
terului este atrasă prin vicle- 
nie în temelia podului; soțul 
ei îi spusese că i-a căzut ine- 
lu! acolo... Observând că e zi- 
A.tă de vie, soția moare bles- 
temând podul. 

Oricum, reactia brutală a 
soţiei, vicienia anterioară a 
sotutui, sunt note care discor- 
dă cu atmestera mitică. In altă 
variantă greacă, soția mește- 
rului blesteamă podul, apoi își 
retrage biestemul din consida- 
rente familiale 

Aceeași atitudine nedecisă, 
prea omenească, aproape vul- 
gară... îi 

Sunt balade, cuminârd cu 
cea din Tracia. în care mește 
rul e nespus de cinic la gân- 
dul jertfei. 


E lesne de înţeles valoarea 
infimă a acestor inadvertenţe 
de psihologie, 

Un element nou amare în 
legenda clădirii podului peste 
Ubostar (Herţegovina): ţigan- 
ca zidită cere mașterului să-i 
lase loc deschis în dreptul sâ- 
nului, ca să-și poată alăpta 
cobilui rămas orfan. Din cauza 
refuzului meşterutui, timp în- 
delumgat s'au prelins pe zid 
picături de lapte matern. In 
variantele din Bosnia și a po- 
dului peste Stauma reapare 
mtivul picăturilor de lupte. 

Astfel, asistăm la o deviere 
dela simbolul unic sau o com- 
plicare a lui cu altul: accentul 
nu cade pe sublimul impera: 
tiv cosmologic al sacriliciului, 
pențruca moartea să devină 
creatoare. Şi nici câștigul su- 
fletesc nu-i considerabil: per- 
sonagiile se comportă nevero- 
simi! şi, urcori, absurd. 

In cele bulgare, meșterul zi- 
deşte o cetate; îşi sacrifică so- 
ia fiindcă numai el își ţine 
jurământul de a nu o avertiza. 
Cu “acelaşi pretext, al inelului, 
o atrage în temeliile cetăţii: 
ca ţipă şi plânge, anulând 
înalta frumuseţe a clipei. Ne- 
potrivită e morala dela sfâr- 
şit: 

Să nu jurăm, că descori ne 
putem înșela. 

E inutil să repet că minoru 
creaţie bulgară ru 2duce cu 
sine nimic extraordinur. 

Numai variantele sârbești 
a? putea, eventual, emite pro- 
“enţii la un nivel estetic su- 
„erivr celorlalte. 

Insă nu au echilibrul formal 
şi simetria epică: trei meşteri 
zidesc cetatea Scutari şi nu 
găsesc nicăeri obiectul jertfei, 
ca zidurile șă nu se mai gdărâ- 
me: doi traţi gemeni. fegă- 
mântul se face pentzu sacrifi- 
carea soţiei: din cei trei, nu 
mai cel tânăr, Goico, îşi păs- 
trează făgăduiala şi, soția lui, 


-lor o irealitate 


zidită, îi cere loc pentru sân; 
reapare deci motivul copilului 
rămas orfan. 

In varianta ungară — vizi- 
bil inspirată din cea româ- 
mească —  surt  doisnrezece 
meşteri ; jerifirea, hotărită de 
meșter, e acceptată de soţie, 
dar nu fără a-i face reproşuri 
„conjugale“ insinuând,că poa- 
te l-a plictisit viața alături de 
ea... - 

Desigur, cu asemenea deta- 
lii realiste, cu divagări nefo- 
lositoare legendei, cu lipsa de 
simetrie, cu cinism inuman, cu 
schemâtisme, aceste variante 
balcanice mu ating valoarea 
celei românești. 

S'a semnalat constatarea 
savantul: âvb,  Skok, dese 
nâna două sensuri inedite va- 
viantelor Meșterului Manole: 

a) ruga lui către Dumnezeu, 
ca să împiedice sosirea soţiei; 

b) saltul în văzduh al meş: 
terului şi prăbușirea. 

De fapt, elemeztul sborului 
nu este chiar inedit: in Serbia 
există parțial episodul sboru 
lui, însă fără a i sa atribui n 
semnifivatie deosebită, 

Iar opiscdii rusii Maşteru- 
lui se află în baleda ungară: 
pare se, e vorba de o filiație 
folclorică, olementul fiind de 

overiență românască, 
rea b-doi Mânăstirii 
ui reiese din perfec- 
a forinală şi din plenitau- 
dinea  cunrinsuluigy de fond. 

orsonagiile surt oameni ade- 

văraţi, care îngintea situaţii. 
lor realizează acte explicabile 
psihologic. Semnul imperati- 
vului cosmologic planează ne- 
alterat peste deștinele lor, 

Moșterul e un om superior, 
dăruit miraiului artei cu de 
săvârşire; totusi, în faţu marci 
jertfe, ezită. E o rezervă per- 
fect umană: iubirea omului 
puac în cumpănă grea che 
mavea artistului, Şi dacă se 
supune până la urmă, firește 
se suvune imperativului cos: 
mlogic, nuanțat duvă prero- 
sative creştine;  știinil omul 
că astfel i se va conserva iu- 
birea în timp, 

Opera lui a fost însuflețită 
prin sacrificiu; iar moartea sa 
apare firească şi oportună. 
Mai ales este potrivită violen- 
ţa acestei morţi; numai așa se 
va putea el situa, dincolo de 
initul materiei, pe un. nivel 
mic egal cu al iubitei; a- 
dică, prăbușirea lui ora unicul 
mijloc de regăsire a ei. 

Cu ucest aspect, balada ro- 
mâneasră își menține pulbe- 
rea mitică și împrumută eroi- 
astrală. Este 
ce: mai potrivit vestmânt 
pentru călătoria în veşnicie pe 
care o face balada Meşterului 
Manole, singura calificată a- 
cestei pătrunderi în timp. 


JON STANCU 

























FRED MICOŞ 


Inspirația patriotică 
la Victor Hugo 


de ALEXANDRU CIORĂNESCU 


Secolul avea doi ani, după propria expresiune a poetului, 
atunci caad sa nâscut V.e4oc ziua. kaa un Stco. (ânăr şi pun 
de pât.ma r4zvOin.tă, crescut în iniiă-ararta reVo.upionara şi in 
aceă pesmauuma exaiare şi :ensiune care face epoc.le mari. 
Vaiurue uriașe aie Revoiuţ.e: începuseră să se așeze, şi clad.nd 
b.ruinu peste biru.nja, Nâvo.eon se inarepta spre acei lmper.u 
militar care a ținut cât Sior.a arme.or uui. 

Mesancon, locui de najtere al poetului, n'a fost o reşedinţă 
aleasă său de mult stalornucită a părinților lui, ci numai un can- 
tonament. Colonelul, mai târziu generalul Hugo, îtăcea parte 
d.nir'o noble,e .orenă destul de ve:he, dar nu-şi daora stua,a 
de alunci decât meritelor mili.are. Căsnic.a lui s.răbă-ea o Franţă 
în perpetuă mobilizare. Fiul său, poetul, putuse asttel să spună 
mai târziu, întrebuințând una dn acele imagin: bizare ş. baroce 
care-i despocobesc stilul că el însuşi călătorise de-aiungal şi de-a 
latul în Franţa, mai inainte de a se fi născut. 





'Toaţe aceste amănunte nu sun, fără însemnă'ate, atunci când 


so porneşte la cercetarea mai alentă a inspiraţiei patriotice a 
lui Victor Hugo. Unii biograti, încrezători in semne ş, în pre- 
destinări, au vrut să explice gloria m.l.tară a lui N+polean pr.n 
aeea că micul corsican fusese niscu: pe un cevor pe care se 
atau figurate scene din Iliada. Cu atât mai ușor ne va fi să 
oredem că o copilărie în:reagă petrecută în sgomotul armelor 
victorioase, printre fanfarele 'riumiurilor şi trâmb ţele noilor 
plecări, va fi avut o influență asupra desvoltării gen.ului poetic 
al lui Victor Hugo. 

Nouă, care trăim vremuri din multe puncte de vedere asc- 
mănătoare, nu ne e greu să înțelegem înfr.gurarea copiluiui care 
urmăreşte ceas cu ceas fantastca epopee a vulturilor imperiali. 
Dacă poetul ar fi trecut atunci de prâgul adolescenţei, dacă ar 
fi putut judeca politica napoleoniană cu ochii d2 rece scrutator 
ai lui Chateaubriand sau cu entuziasmul mai moderat al iui 
Stendhal, poate că urmările nar fi fost aceleaşi. Un copil însă 
uu poate vedea dintr'o epocă precum a fost aceea a lui Napoleon, 
decât incomensurabila măreție a momentului istorie. Cu atât mul 
mult cu cât copilu! acesta va fi avut norovul un;c să-şi dea seama 
dela început de gloria numeiui francez în afara hotarelor na- 
ționale. In călătoriile pe care le-a făcut până la vâr-ta de zeoc> 
ani, în Italia, unde taăl sâu prim se ca m'slune stârpi'rea gruvu- 
rilor de bandiți din regiunea napolitană, şi în Spania, unde şi-a 
făcut cele a'ntâi studii, fiul generalului Hugo îşi dăduse seama 
de cinstea din care se împărtășea e! însuşi, prin simplul fapt 
de a fi francez, şi de :impunătoarele ecouri europene ale ult:milor 
ani din istoria naţională: 

Chez dix peuples vaincus je passai sans defense, 
Et leur respect cra:ntif 6 onnait mon enfance; 
Dans lâge od l'on est plaint, je sembia:s proteger. 
Quand je balbutiaiş le nom châr: de France. 
Je faisais pâlir letranger. 

intors la Paris, în cei d.n urmă aul ai Imperiului, copilul 
avusese prilejul sâ vadă de departe ş, chipul Impăratului, pe 
care nu-l va mai uita niciodată, şi să cunoască în azelaşi tmp 
şi unui dintre aspectele ce.e mai umpartane ale mar.ri Franţei 
de a.unci. Parterul de regi în faţa căruia vestitul Talma fusese 
uu odată chemat să joace, era o regalitate de focare z. a Pari- 
sului, Mulțimea pariziană putea în f.ccare z. să recunoas:ă, in 
trăsurile ce se opregu în fața arilajului Tuileriilor, câte unul 
d.n suveranii Europei, venit să preznte omagiile sale adevăra- 
tului suveran. Sub Restaurajie. când asemenea vizite devea scri 
din nou 'evenimente, şi când g'oata se aduna de pretutindeni ca 
să vadă cum trece un Rege, bătrina pe care o aminteşte poetul 
într”'una d:n poeziile sale, putuse astfel să pronunţe acea frază 
sublimă în simplicitatea ei: „Un rege! Am văzut destui rezi. 
când cu Împăratul!“ 

Urmează însă căderea brutală a vulturului imperial, năvă- 
Jirea Franţei de gloatele de Cazaci ce poposesc în Bois de Bou- 
logne, şi toată amărăciunea pe care inevitabil o lasă în suliet 
amintirea trecutei măriri. Penţru Vicţor Hugo, oricât de curios 
ar putea să pară, prăbuşirea Imperiului m'a fost însă o: criză. 
Se poate spune că generalul Hugo nu era cu totul mulţumit de 
recampensele pe care i le dăduse până atunci Impăratul. Cât 


despre mama viitorului poet, ea era pe faţă şi în chipul cel mai | 


pătimaş regal'stă, şi salutase cu o explozie de sinceră hucure 
intoarcerea Burbonilor pe tronul pe care-l stăpâniseră op: site 
de ani. Victor Hugo şi fraţii săi, crescuţi ală'uri de mama lor 
și din ce în ce mai departe de general, nu puteau să nu adovte 
ideile ei regaliste şi legitimiste. Sub acest semn s'a şi trezii de 
altfel închipuirea poetică a lui Vicţor, încă pe băncile şcorlei. 

Prima patrie pe care a cân'at-o a fost astfel Franța rezală 
şi contra-revoluţionară, Fran'a vechilor traaiţii şi a devotamen- 
tuiui către tron. Subiectele patriotice care se întâ'nesc în cea 
dintâi culegere a lui de versuri, în Odes et Ballades. sunt tot 
atâtea imnuri înălța'e în slava victimelor Revoluţiei dela 1783: 
Vendeea, Fecioareie dela Verdun. Quiberon şi Ludovic al 
XV-iea. Altele, poezii de cireumstanță, cum ar fi odsle scrise 
La nașterea ducelui de Bordeaux, La moarțea ducelui de Berry, 
sau despre Răzhoiul din Spania, aduc mărturia fidelității lui față 
de Tron si a sent'mentelor Imi curat lezitimiste. 

Cel mai mare cântăreţ a! lui Napoleon şi al evopeti imoeriale, 
a început astfel! prin a cânta pe ace: care l-au răsturna. În 
faptul acesta nu trebuie să se vadă o inconsenvenţă ci o evoluiie, 
firească la cineva care fude-ase la început prin o-hii altora şi 
numai mai târziu cu ai lui. Interesul pentru Napoleon. pentru 
skomntul v'etor:os al războaielor la care asistase Ga denarie, în 
conilărie. n'a scăzut “oiusi. în ennca aceasta de înflăcărat re- 
galism. Numai atât că opiniile polit'ce întuneră persnectiva isto- 
rică. şi-l fac să $udece apariţia g gantică a Imvăratului în pers- 
pantiveta ietastei, ca o calamitate asemănătoare cu aceva a lui 
Attila, de pilaă. - da 





mere în pas. ta 











So» Duminică 30 


UNIVERSUL LITIAR 


a (O ANuL ci Ne. zi 


av 


IULIE 1944 


Bedactor. responsabil: TRAIAN CHELARIU 





Întâlnire cu vechiul dascăl 


M'am întâlmit zilele trecute cu fostul 
meu profesor de limba română. O sura 
priză plăcută ce m'a ţăcut să tresar, atât 
cât mai poate ttresări biata imimă ome- 
nească în aceste vremuri de peripeții şi 
alarme, când jocul de-a „w'aţi ascunse- 
lea” cu moartea aduse atâtea emoţii ine- 
dite. Se pare, totuși, că în străfundul fiin- 
ței noastre au mai rămas uwminișuri ne- 
atinse, în stare de a primi rarele bucurii 
deiicate din afară, de exemplu, întâini- 
rile cu unii dmu.căli de odinioară cane sau 
străduit să-şi întipărească efigia persona- 
lităţii dor în tiparul fraged a adolescen- 
ţii, perseverând să ne sădească incrade- 
mea :n nobieţea spiritului uman, în tăria 
nepieritoure a sentimentelor cu măestrie 
înţăţișate în foile cărţilor. 

Din guleria dascălilor mei, acest om 
a jost aanire puținii, care, e«vadând din 
tmcul programeor oficiale, a coborit în 
sujieleie e.evilor, reuş.nd să facă din lec- 
ție sa.e ore atrăgătoare, iar dim istoria 
limbii noastre o epopee pasionantă, cu 
ero: ce se luptă din răsputeri pentru, bi= 
Puinţa cea mare a slovei. Știa el că odată 
scăpați în lumea largă, puţini dimtre noi 
bor mai avea răgazul să întârzie asupra 
paginilor meticulos alese şi, printr'o me- 
toaă eclec.ică originală, însoțită de lec- 
turile noastre puniculare, a căutat să ne 
fomilianzeze i-u scriitori c.aşuci, astfel 
ca să nu-i putem pita niciodată. 

— „Frumosul închide în el, ca într'o 
sooică de mărgăritar, binele şi adevărul 
şi în preajma ui vei găsi oricând refugiu 
în clipele de singurătate”. 

Ce svraniu sună vorbele acestea — e- 
nunțate de al aitădată ca o axiomă, — 
în această sforțare nefirească de reintoar- 
cere la obscturantismul evului mediu. El 
credea. cu evlavie în truda anevoioasă a 
inaintași:or ce s'au străduit să me lase o 
limbă diterară, după cum spera că unii 
dimtre elevi vor duce mai departe fala 
primită din mâinile lui. După terminarea 
liceului, când wrma să me însorim la uni- 
vorsitate, a chemat pe unii, mai apropiaţi 
de el prin structura temperamenială, să 
ne limpezească hotăririle: „Cutare carieră 
cred că ar fi poirivită firii tale. De vei 
face altceva, te vei căi şi o să te întorci 
prea târziu pe drumul destinului tău. 
la-o de'a început cu îndrăzneală și nu-ți 
vinde sufletul. Eu te voiu urmări din de- 
părtare şi mă voiu bucura“, 

-Acum, după ce timpul a desbrăcat cu 
încetul adevărul de haina închipuirii, a 
iras bariere între posibilități şi iluzii, 
cum Să nu te apropii de încrezătorul pă- 
rinte al visurilor cu tulbenarea biblică a 
fiului risipitor? Aștepţi să auzi întreba- 
reu : „Ce ai făcut cu talantul dăruit?”. 
Şi nu ştiu câţi dintre noi i-ar putea răs- 





i! 


de 1. VALERIAN 


punde cu inima ușoară : „lată, l-am în- 
trebuințat bine, întrecând aşteptările 
taie ! 7”, 


Bătrânul meu dascăl, asemenea patri- 
arhului din parabolă; nu avea intenţia 
să-mi ciară vre-o 'Socoteai, când i-dm 
apărut îmainte. S'a wmina: d-odaă la 
față de bucuria regăsinii, pă::rându-mi 
afectuos căteva clipe palma în mâna lui 
dreaptă şi ca.dă. M'ar fi îmbrățișat poate 
cu brațe.e amândouă, dar pura la sub- 
țioară un teanc de ziare şi cărți proaspăt 
cumpărate. In lipsa unui ospăț, pregătit 
din vițeiul cel gras, — de oarece se în- 
tâmplase să fim prin dreptul Cişmigiului 
— ma pojtit să ne plimbăm printre c>- 
pacii. uriași şi răzoarele înflorite din mi- 
munata grădină. 

—.: Când mi-ai ieşit îm cale, tocmai a- 
flasem  dintr'o gazetă de după amiază 
despre movwrtea unui uiat au.or, cunos- 
cut și de mine pe vremuri. M'a mâhnit 
de două ori această veste, prizărită în- 
trun colț cu liere mici: odată pentru om 
şi apoi pentru scriitor, Vezi, în zilele a- 
cestea, când mii de vieți umenești se ni 
micesc fără ezitări, moartea unui visător 
bătrân mai poate încă scormomi rejle- 
ziuni asupra unor destine vitrege. Dar 
ce vrei, mu putem ieși din pielea mcastră 
de dascăli. 

Vorbea vechiul meu îmvăţător, cu a- 
celaş glas limpede şi măsurat, cu croeaşi 
grijă de logic-an, de a trage conciuzii 
jusie din premise date, şi simțeam o vo- 
luptate noud, de-a retrăi câteva minute 
în lumea însorită a copilăriei, conside- 
Trându-mă iar discipol şi ored ci nici lui 
nu-i displăcea să se vadă ascultat cu Su- 
punerea de odinioară. 

IL măsuram pe juriş, căutând să observ 
urma lăsată de treceiea anilor. hămăsese 
tot dârz şi chipeș bătrânul meu îndrumiă- 
tor cu coama seonină abită, cu mustaţa 
tunsă mărunt, îmbrâvat cu uceeași ele- 
ganță decentă, ce întruchipa pe vremuri 
un model de armonie îmtre ordinea idei- 
lor şi înfăţişarea exterioară. 

— Da, într'odevăr, un destin tragic l-a 
urmărit pe acest sărman publicist ca şi 
pe alţii, îşi continuă profesorul șirul unor 
gânduri întreuupte. Mă unireb, ce i-a lip- 
Sit ca să mu fie mare acest scriitor cu zeci 
de volume ale căror probleme sociale fă- 
cuseră odată vâlvă. 

— Poate că el a: murit satisfăcut, în- 
cerc eu să-l ațâț la vorbă. A ajuns la a- 
tânci "bătrânețe, a fost admirat de seme- 
nii lui şi a ocupat posturi de încredere. 
In clipa din urmă, și-o fi spus că posteri- 
atea îl va reabilita pentru indifernța cri- 
ticilor. de azi. 





(Urmare în pag. 2-a) 





Umanitatea lui Alexandru Vlahuiă 


Grozăvia războiului, cu toate conse- 
cințele lui dstrugăioare de valori, ne 
iace să ne intoarcem cu privirea spre 
oamenii cari au intruciupat iubirea o- 
mului. Omul „această iunţă necunos- 
cută”, cum îl numeşte Alexis Carrel, 
este terenul celor ma: adanci contiaste. 
EI este capabil de cea mai diabolică 
ură şi de cea mai aleasă iubire. Dar 
ceeace îl fax pe om să fie om, este 
iubirea şi nu ura. 

Trecutul nostru este bogat în oameni, 
care s'au distins prin iubire. Unul din- 
tre ei este Alexandru Vlahuţă. Umani- 
tatea lui se împrăştie larg pe ogorul 
literaturii române şi ea ţâșnește din 
am, ca o esență puternică, Cei ce l-au 
cunoscut pe Alexandru Vlahuţă au 
avut prilejul să ia contact cu  azeastă 
umanitate mai mult decât cei ce i-au 
citit opera. Căci opera spune mai ales 
ceeace vrea să fie artistul şi nu ceeace 
este. Opera este sublimare şi în dosul 
ei se: ascunde totdeauna realitatea 
fiinţei. i 

Pătrunderea ființei este de multe ori 
mai grea decât analiza operei şi trebue: 
să fii înzestrat, când faci această opera- 
ție, cu darul simpatiei. Când te apropii 
de om, nu trebue să fii preocupat de 
ideea de a serie despre el o carte, fiind- 
că atunci riști să nu-l mai cunoşti așa 
cum trebue să-l cunoşti. 

Dacă mai târziu se va naște totuşi o 
carte din acest contact nepremeditat, ea 
nu poate să vorbească decât despre om, 
lăsând opera pe seama oamenilor de 
specialitate. Omul nu-l prinzi niciodată 
în esenta sa, servindu-te de instrumen- 
tele cercetării, ci numai prin intuiţie. 

O astfel de carte dospre Alexandru 
Vlahuţă a scris d-l I. Gr. Oprişan, care 
l-a cunoscut atât de bine, încât după 
declaraţia d-nei Vlahuţă, a fost singu- 
rul care „a reușit să treacă praeul ca- 
sei”. Această cunoaştere adâncă s'a 
transformat cu timpul în iubire. Deşi 
pătrunderea omului te face să între- 
vezi defectele, acestea au fost la Vla- 
huţă aproape inexistente faţă de ma- 
rile calităti ale inimii. Suflet de mu- 
cenic, losoi:ţ cu suferinţa. Alexandru 
Vlahuță, înainte de a fi un scriitor, a 
fost om. 

Omenia iradia din e! ca o căl- 
aură solară pe timp de primăvară. A- 
ceastă umanitate a reuşit să descopere 


cute adânci de bunătate, de credinţă 
religioasă, de fineţe a spiritului şi bo- 
găţie a inimii. Autorul monogranei a 
isbutit să ne introjucă într'o lume de 
simțiri alese, de frământări sbuciuma- 
te, din care a rezultat triumtul voinței, 
al adevărului şi al binelui. Amănuntele 
de viaţă „pe cari ni le dă sunt inedite; 
ele conturează mai depiin figura celui 
care a fost la început un mare Gesa- 
măgit, cu o structură  maladivă, dar 
care prin voinţă a reușit să găsească în 
el însuși resursele unei energii vitale, 
care. să scutura jugul pesimismului, a- 
terizând în seninătate și dragoste de 
viaţă. 

Marele filon care i-a dat acest im- 
boid spre viaţă, a fost credința; accasta 
l-a făcut să aibă încredere în armonia 
universală, în creaţiune, în divinitatea 
care cârmuește lumea, stând deasupra 
nimicurilor pământești. Această schim- 
bare petrecută în su letul său, l-a de- 
terminat la răsturnarea influen;ei e- 
minesciene, pe care a suferit-o şi el 
ani îndelungaţi şi de sub care s'a eman- 
cipat, 

Dragostea lui Vlahuță pentru viaţa 
celor umili este o “altă trăsătură a ca- 
racterului său, care a răsbit în multe 
părţi din opera sa. Un suflet umiiit în 
fața universului, în fata marelui tot şi 
adesecri umilit chiar de oameni, nu pu- 
tea să nu iubească ceeace e umil. în 
privința aceasta, se. asamăna cu Dos- 
toewski, care preconiza o religie a su- 

„ ferinței, mila, iertarea şi atașamentul 
față de omul obidit. 

Intreaga omenire şi mai. ales ncamul 
din care făcea parte. era pentru el o- 
biectul unei veneraţii adânci. Pentru 
această biată omenire în suferință, el 
avea un fel de cult ca şi Auguste Com- 
te, cu singura deosebire că el cred-a 
într'un Dumnezeu bun și atotputernic, 
în sânul căruia oamenii își vor găsi is- 
băvirea. Această concepție înaltă, îl 
făcea să-şi reverse și mai mult dragos- 
tea fată de oameni. . 

Astăzi, când biata omenire pare a-și 
fi pierânt idealut, adăparen Ja vechile 
isvoare de umanitate este reronforten- 
tă. Atexanaru V'ahuţă și alti oamrni 
din trecut. vor lumina poate alea vii- 
torulmi. ventru închegarea unei ome- 
niri mai bune. 


- VINE NEAMTZU 








III IT IT Ta TI II 


NOTAȚII TEATRALE 


PUBLIC DE TEATRU, FORMAŢII 
TEATRALE şi SALI de SPECTACOL 


Şi fiindcă deja am vorbit de această po- 
litică teatrală „de încurajare”, . tradusă 
prin admiterea în principt'u a unei gra- 
tuități generale, voiu căuta, jără a intra 
prea mult în detalii, să arăt câteva moda- 
lităţi care i-ar coistitui în acelaș timp și 
corectivul şi i-ar asigura în acelaş timp și 
anumite caracteristici speciale, corespun= 
zătoare şi mentalităţii noastre de astăzi şi 
structurei sociale actuale şi, totodată, de 
ce mam spune-o, însăşi naturei lucrurilor 
şi u diferenţierii imevitabile dintre oa- 
meni, . 

Deaceia, dintru început, trebue să spun 
că pentru a se ievita desamantagiile pe 
care le-ar putea produce axeastă gratui= 
tute — aglomerări, conflicte, fraude, etc., 
— mai cu seamă în fazele de tranziţie, 
până când rezultatele ar duce automat la 
realizarea numărului suficienti de săli şi 
de echipe de teatru pentru tot publicul 
doritor de spectacol, va fi necesur să se 
statornicească  oarecari sisteme  stmple 
care să evite asemenea eventuale dificul- 
tăți. Astfel, biletele de teatru gratuite 
va trebui să fie date în ordinea în care 
s'ar prezenta spectatorii la ghişeu, şi 
numai personal, făcându-se şi însemnări 
pe un permis sau vr'o carte de identi- 
tate teatrală, menţionându-se tot odată pe 
acesta şi spectacolul pentru care îi s'a dat 
bilet, măsură care ar avita astfel stocajul, 
combinaţiile şi fraudele. 

O astfel de măsură ar mai avea şi un 
avuntaj, indirect deoarece i-ar forța pe 
mulți spectatori care au văzut un anumit 
spectakol, să se ducă după aceea și la al- 
tele pentru care, poate, nu ar fi avut pre- 
ferimțe, sau cari nu s'ar bucura de o prea 
mare popularitate. 

Și sar duce, dacă nu de alta, dar măcar 
pentrucă... tot este gratis! 

Şi tot nu au văzut şi acele piese. 

Bineînțeles că la celelalte, la care deja 
au avut bilet, nu se vor mai putea duce 
încă odată, cel puţin într'un anumit inter- 
val de timp, decât, dacă vor, a doua oară, 
să plătească. (lată, între altele, aşa cum 
am. spus, pentruce vor exista bilete şi cu 
plată). . 

Dar mai mult, după cum strada, așa li- 
beră cum este — poate fi folosită de ori- 
cine așa cum vrea sau aşa cum îi dă mâ- 
na, întrun Jel de iubitorii de confort şi 
într'altfel de cei care nu-l iubesc sau nu-l 
au, nefiind interzisă nici trecerea în limu- 
zină, după cum nu este interzis nici mer- 
sul pe jos al precupeţului desculț, (poate 
cu mai mulți bami în chimir decât cine 
ştie ce Rică Venturionu, care trece picior 
peste pcior în trăsură „cu muscal”), tot 
așa și la teatru: vor fi şi locuri gratuite, 
pentru cei ce vor dori să se folosească de 
această gratuitate, după cum vor fi, pen- 
tru alții, şi locuri cu plată, adică locuri 
mai de lux. Și, în acest scop, direcțiunei 
teatrului respectiv i se va putea rezerva 
de ex. parterul — cu toate fotoliile de 
orchestră, rezervatele şi stalurile — pre= 
cum şi un rând de loji, acestea toate anu- 
me pentru a se putea aduce venituri tea-- 
truilui respectiv. 

Nimeni, însă, nu te va obliga să plă- 
teşti. Deaceea spun că în principiu teatrul 
va fi gratuit, pentrucă oricine vei fi, vei 
avea posibilitatea să vezi orice . spectacol 
fără plată, având la dispoziţie pentru asta 
loji, de rangul doi, trei şi patru sau la ga- 
lerie. 

Dacă, însă, vei vrea să stai în fotolii de 
pluş sau de piele, dacă vei vrea să ai cris- 
taluri şi oglinzi în dreapta şi stânga, să 
auzi și să vezi mai bine, sau dacă — ceea- 
ce este natural pentru că este în însăşi fi= 
rea omului, — vei vrea să te dijerenţiezi, 
atunci te priveşte, mai decât să pliteşii, 
Mai cu seamă dacă vei avea şi o situaţie 
socială mai înaltă, atunci, chiar dacă ţi-a 
place să mergi pe gratis, oricât de econom 
ai fi din fire, m'ai să ai încotro şi dease- 
menea ai să plătești şi ai să fii mwuralmen- 
te obligat să o fani, căci nu vei mai putea 
să stai la un loc cu studenții, cu lucrătorii, 
cu micii funcționari, veniţi cu familii nu- 
meroase, etc. 

Ori, în acest jel se vor compensa toate 
gratuitățile deoparte cu preţurile anume 
calculate în acest scop de altă parte, în- 
cât, până la urmă, teatrele tot să nu fie 
în pierdere! 

In schimb, prin acest sistem combinat 
— al gratuităţii în principiu şi al preţuri” 
lor de intrare numai facultative: — se 
poate deduce uşor că de aceste locuri gra- 
tuite se vor bucura în primul rând stu- 
denţii, elevii, muncitorii şi în general lu- 
mea nevoiaşă dornică de instruire şi de 
cultură. 

Ori, nu ored să fie un lucru rău în asta! 
Deci, privindu-se toate acestea atât din 
punctul de vedere al indivizilor în parti 
cular, cât şi din acela al ţării în general, 
rezultatele mar fi decât îmbucurătoare 
deoarece sar mai goli multe localuri, iar 
muncitorii, în loc să stea prin ele și să-și 
dea bamii pe alcool, tar orizontul lor imte- 
lectual să rămână astfel Limitat la fundul 
paharului de vin, la înjurăturile dela me- 
sele vecine şi la altele asemenea, ar putea 
să cunoască astfel și alte posibilități de 
existenţă, să înţeleagă şi alte resorturi de 
viață, să întrevodă și alte preocupări. 

Şi, ine ştie — în definitiv dece nu am 
fi şi optimişti! — dacă nu cumva chiar şi 
din punct de vedere teatral'până la urmă 
nu sar înregistra și unele rezultate feri- 
cite ! ă 

Iată, cine ştie de pildă, dacă nu cumva 
spectacolele acestea, dând prilejul cât mai 
multor spectatori să asiste la reprezentații 
şi să poată vedea teatru”, nu vor reuși 


poate, să puie în valoare cine ştie ce glo-, 


rii naționale, care, altfel, ar fi vegetat, ar 
fi trăit latente, neaflându-se în orbita nici 
unui focar care să le trezească adevărata 
lor vocaţie ! 

Şi, în adevăr, se poate foarte bine ca 
ziua de mâine să ridice din straturile de 
jos ale societăţii cine ştie ce mare actor, 





MI. 


ce mare geniu asemănător lui Sullivan, 
Vu Kean, lui Talma sau Eleonorei Duse, 
cine știe ce viitor Caruso, Șaliapin sau A- 
melita Galli-Curci, cine știe ce Totti dal 
Monte, sau cine ştie ce geniu dramutic 
sau muzical în felul lui Mussorgsky care 
să se ridice din străzile orașului... 

In orice caz, trebue să spun că aseme- 
nea lucruri, chiar dacă pot să pară astăzi 
onrecum utopice, sunt totuşi joarte mult 
„în firea lucrurilor”, 

In secolul în care trăim, nimic war tre- 
bui să mai surprindă, nimic mar trebui să 
mai pară fie anormal, fie utopic (ce voiţi, 
nici măcar radio şi televiziunea nu mai 
surprind pe nimeni!j E destul să faci un 
cât de mic efort de gândire şi îţi veilda 
seama imediat că toate aceste lucruri în 
reulitate nu sunt” decât foarte firești şi în 
orice caz, deosebit de realiste, astfel că 
ceeace astăzi poate să te surprindă, mâine 
poate să fie realitate. 

Şi, de fapt, toate acestea, dacă ne-am 
putea debarasa de mentalitatea pe care o 
avem, s'ar dovedi cu mult mai simple şi 
cu mult mai realizabile decât altele până 
intratât încât nu numai că mâine ele nu 
vor mai surprinde pe nimeni, dar, din 
contră, lucrul care va [i de mirare pentru 
toată lumea va ji tocmai că au putut să 
întârzie atât!..*) 

Și zic că se vor dovedi a fi cu mult mai 
simple și cu mult mai realizabile decât 
altele pentrucă, în cel mai rău caz, chiar 
dacă ar ji tqecute toate teatrele cu buge= 
tele lor actuale în vr'un capitol al „sub- 
vemnţiilor din partea Statului” — și am 
spus: în cel mai rău caz! — încă n'ar re- 
prezenta mare lucru, pentrucă n'ar fi vor= 
ba decât de încă vr'o câteva milioane, față 
de miliardele unui buget de Stat, de as- 
tăzi 

* 

Din toate cele de mai sus, după cum se 
vede, nu mă gnâdesc nici un moment ca 
teatrul să rămână apanajul numai a câ- 
torva „iniţiaţi“ sau chiar al unei anumite 
clase, cum poate că s'ar ţi putut crede în 
mod greşit din distincţiunile pe care le fă- 
ceam la început, împărțind  totalitutea 
populației unui mare oraş în mai multe 
categorii şi arătând că numai .0o parte tre» 
buesc considerați ca „spectatori”, deci in- 
teresamţi într'o discuţie de teatru. S 

Această împărțire însă, era necesară 
pentrucă în orice discuție trebuie procedat 
în mod logic, făcându-se o deosebire între 








de ALEXANDRU DRĂGHICI 


ceeace este de dorit să fie şi între ceeace 
este. 

Pentrucă, orice am zice, acesta este a= 
devărul, şi de el trebuie ţinut socoteală, 
anume că în momentul de față numai un 
prea mic procent din numărul totai al lo- 
cuitorilor dela noi simte nevoia dea u- 
sista la un spectacol bun, întrucât teutrul 
la care mă refer eu, axela care va reuși 
să aducă, chiar şi grutis, cât mai - mulţi 
spectutori din marea massă a populaţiei 
nu este decât o soluţie de viitor, dacă nu 
chiar -— aşa cum desigur vor crede mulţi 
— o utopie. Aşadar, pentru moment, ele- 
mentele de care trebuie să ţinem seamă 
şi care trebue să intre în raţionamentele 
cu privire la situaţia de astăzi a teatrului 
dela noi, sunt numai cele ce reprezintă 
prezentul şi realitatea ! 

+ 


Ori azi, aşa după cum am arătat, pri- 
vind în faţă lucrurile — cari nu sunt aşa 
cum um dori să jie un popor cu un nivel 
cultural mult mai înalt şi su necesităţi su- 
jteveşti mult mai subtile, mai artistice, etc., 
ci aşa cum este el în realitate, cu nevoi 
foarte reduse din acest punct de vedere — 
desigur că întregul aspect al problemei se 
prezintă altfel. 

Im asemenea condiţii, ar ji cu totul gre- 
şit ca să se mai discute asupra proporţiei 
dintre care numărul de teatre pe care-l 
are un oraş şi numărul locuitorilor lui, de 
ex, ai Bucureştiului, pentrucă o asemenea 
socoteală, după cum s'a văzut, în momen= 
tui de faţă nu ar fi justă. 

Arătum că pentru asta nu trebue să se 
țină seamă de numărul teatrelor în func- 
ţie de totalitatea locuitorilor ci în funcţie 
de massa spectatorilor posibili, adică a u- 
nui număr foarte restrâns din populația 
ie ea a unui anumit oraș, fte dacă voiţi, 
a unei țări, 

Ori, în afară de japtul că numai în fe- 
lul acesta se poate pune problema în mod 
just, trebue să adaog că, în felul acesta, 
ea se şi simplifică! 

Și, totodată trebuie să adaog că şi cun- 
cluzia devine alta pentru că, în felul uce- 
sta, lucrurile se prezintă întro cu totul 
altă culoare, iur aparenta disproporţie — 
chiar dacă încă ar rămâne destul de mare 
— war mai fi totuși așa de impresionantă 
cum părea la început. 

Im orice caz, însăși consecinţele care se 
pot trage vor fi altele din moment ce — 
așa cum s'a văzut — însăşi datele probie- 
mei, la o analiză, se arată a fi altele: în 
adevăr, în loc ca totul să se mai prezinte 
ca o problemă a lipsei de săli de teatru 
prin raport la numărul populaţiei ea de- 
vine o problemă de public căci, în defini- 
tiv, sălile care există în momentul de faţă 
nu Sunt și nici nu e nevoie să fie pentru 
un milion de locuitori, cum ar vrea să se 
plângă unii, ci pentru cele câteva mii de 
spectatori, pe cari în adevăr îi avem, atâ- 
ţia sunt şi atâția câţi în ultimă esenţă, in- 
teresează. 

Ori, faţă de aceste câteva mii de spec- 
tatori sălile pe care le avem nu sunt nici 
multe şi nici puţine: sunt desigur... atâtea 
câte ar Lrebui să fie! 

Şi în general nici nu puate să fie altfel. 


Întâlnire cu vechiul dascăl 


(Urmare din paz. 1-a) 


— Nu cred să fi fost așa. Faptul că su- 
praviețuiești după opera ta defunctă nu 
constitue tocmai o plăcere. Dar satisfac- 
ţia individuală mu contează în cazul no- 
suru. Se pune mumai întrebarea: care a 
fost aportul său în patrimoniul culturii 
naționale și universale ? Trebuie să măr- 
turisim, împreună cu iStoriografii, că nu-i 
prea găsim. Vezi, eu mă încăpățânez să 
cred, aşa cum vă spuneam şi altă dată, 
că operele marilor scriitori sunt sortite su 
ne reprezinte peste hotare, mai bine de 
cât stările politico-economice şi chiar de 
căt virtuțile războinice ale naţiei, Amin- 
teşte-ți de micul popor al grecilor. Am 
putea şi noi produce o literatură origi- 
nală care să ne despăgubească de toate 
absenţele suferite prin veacuri. Astfel 
trebuie privită chestiunea, şi pornind de 
la acest caz izolat, încenc să descifrez în- 
jelesul realizărilor de astăzi. 

O să mă consideri retrograd, când îţi 
voiu spune că simt nevoia a mă rein- 
toarce la clasici, la regulile nestrămutate 
ale ariei, ca să mă pot orienta prin mean- 
drele literaturii actuale, deși urmăresc cu 
îmteres orice tendinţă de înoire când e [ă- 
cută cu talent și bunăcredinţă. 

Problema scriitorilor mari şi mici, a ce- 
tor cari rămân sau nu, e destul de veche 
şi mam pretenția s'o reimprospătez eu. 
in poezie, de pildă, Eminescu a ajuns 
mare cu un singur volum, publicat de 
prieteni; de asemenea Calistrat Hogaş în 
proză. | 

— Chiar şi Hogaş? exclamai eu, mai 
mult din spirit de contruzicere, de oarece 
știam din vremea liceului că era un pa- 


sionat admirator al scriitorului moldo-. 


veun. 
— Chiar şi Hogaș stă pe bună dreptate 
alături de marii noştri condeeri, îmi răs- 
punse dascălul, privindu-mă în. ochi, Știu 
ce vrei să-mi spui: că nu este nici azi gus= 
tut. de mulțime, că m'a fost un scriitor de 
proțesie, ci doar un diletant de talent, că 
a rămas în cadrul subiectiv al amintiri- 
lor 'de călătorie meridicându-se până la 
creaţia obiectivă a marilor prozatori. 
Toate astea nu-l opresc pe Hogaș să fie 
un, model de conștiință artistică, un dăl- 
tuitor iscusit al limbii, însuşiri ce au cam 
lipsit sorisului nostru din ultimul sfert 
de veac. In opera lui vei găsi topite la 
îndiță temperatură toate elementele etern 
valabile ale artei: metajfore originale, 
cum nu are nici un poet, dragostea 
de natură, optimism şi decență, calități 
atât de caracteristice firii româneşti. N'a 
scris romane fluviu şi poate dacă s'ar fi 
realizat într'o lucrare de largă respiraţie 
epică, ar fi stat deasupra tuturor, dar pe 
semne că aşa le este ursit unor scriitori 
de talent să nu se realizeze deplin. 
Bunul meu profesor se opri un răstimp, 
în fața unai mond scăldat în garoafe mul- 
ticolore. Avea o înclinație feminină pen= 


tru. podoabele grădinii: şi pe vremuri. la 


butonieră îi era nelipsită floarea de se- 
zon. Simţământul acesta delicat îi dădea 
o graţie aparte ce mi-l făcea şi mai drag. 

— Mă gândesc, spuse el, cât de ușor 
creează natura gingășii de acestea înflo- 
vite, atingând perfecțiunea frumosului și 
cât de greu îmbrăcăm noi un gând, un 
sentiment, în petalele cuvântului. Antiștii 
ar putea să învețe multe dela matură: 
simțul nuanţelur, ul ierarhiei de valori, 
al armoniei, 

Am cetit de curând ultimul volum al 
unui autor de real talent şi am avut încă 
o deziluzie. Se ghiceşte graba de a da 
cartea la scadenjă editorului. Oricât ai fi 
dăruit de muze, nu poți construi în gol. 
Orice trişare cu propria-ți conștiință es- 
tetică îți compromite opera întregii vieţi. 
Câţiva dintre marii moştri scriitori ştiu 
aceasta şi se feresc de salturi. Au ajuns 
la roman în preajma vârstei mature, du- 
pă ce au trecut prin schiță și nuvelă, du- 
pă ce au frământat limba, şi-au lărgit o= 
rizontul prin cultura clasică, prin expe- 
riența vieții. i: 

Astăzi, orice începător sare ca un 
greerz direct la roman, umple cu înfiri- 
gurare mii de pagini, socotindu-și cele- 
britatea în kilograme, cheltuindu-și de-a 
surda o energie mai folositoare poate în 
alte domenii. Se pare că există um cerc 
vițios în care se mișcă cei patru factori 
ai lumii literare: autorul, editorul, criti- 
cul şi catitorul, Autorul scrie numai ro- 
mane, pentrucă editorul l-a asigurat căsi 
singura marţă ce are căutare; editorul, ca 
orice negustor, își dă silința de a lansa 
cartea, după toate regulile comerciale : 
plătind reclame şi recenzii, schimbând 
scoarțele la fiecare mie de exemplare 
pentru a marca epuizarea edițiilor noui 
etc.; factorul al treilea, criticul, de obi- 
ceiu nu intervine cu toată hotărirea, deși 
are menirea de-a păzi tezaurul fdevă- 
ratelor valori; iar publicul, în afară de 
o elită restrânsă de cetitori, aleargă după 
satisfacția uşoară, îndoelnică, deplin în- 
credințat că se cultivă. - 





UNIVERSUL LITERAR 








Căci, dacă ar fi fost nevoie de mai mul- 
te, fără îndoială că ele... ar fi existat! 

Nu zie că mar fi de dorit să jie şi săli 
mai numeroase şi totodată mai bune şi 
echipe de teatru mai multe, dar pentru 
asta este necesar să le asigurăm mai în- 
iâiu un public mai numeros. 


Cu alte cuvinte — indiferent că-i vorba - 


sau nu de soluţia indicată mai sus, care 
însă, cred că alături de calitatea spectaco- 
lelor şi de buna alegere a repertoriilor, 
constituie, poate, soluţia cea mai firească 
şi, totodată şi cea mai „în logica. vremu- 
rilor actuale” — cred că prima preocu- 
pare de politică teatrală pe care trebuie 
să o avem este aceea de a căuta să ridi- 
căm numărul spectatorilor. 

Pentrucă, dacă sunt unii care astăzi se 
plâng de numărul mic de săli de teatru — 
sau de echipe — să nu uite că dacă în alte 
părți -la zece oameni sunt cinci cari simt 
nevoia să meargă la teatru, la noi -dacă 
este unul! 


Ori, tocmai de aceea trebuie încurajată, 


provocată şi, până la un punct, în felul 
arătat mai sus, chiar forțată, aducerea 
publicului la teatru, spre a ajunge să-i de- 
vie realmente o necesitate şi abea după a- 
ceea, în udevăr am putea să mai vorbim, 
în comparaţie cu alte țări suu cu alte cu- 
pitale, de numărul restrâns de teatre dela 
NOL... 


1*)  Acelaș lucru cum am spus, cred că se 
va întâmpla şi cu gratuitatea pe căile ferate, 
în tramvaie, pe căile fluviaic, etc. Vor putea 
exista .vagoane cu gratuitate completă, de 
exemplu de tipul vagoanelor de mariă, în cure 
oricine — populaţia săracă, moţul din munţi, 
baciul din ţinutui Neamţului, şi pescarul din 
Deltă, să-și poată oricând grămădi intrun 
colț, butiile, cercurile şi ciuberele lui, fără 
să-i ceară nimeni socoteală sau vre-o plată 
pentru asta, ba chiar să poată să se întindă 
şi el iângă dânselke! Și mocanul cu desagii 
pini cu roți de caș, țăranul din Vrancea, 
traista cu fasole, altul un hârzob de păstrăvi, 
în fine să poată oricine să meargă sau să-și 
transporte fără plată atât cât un om poate 
duce singur în spinare. 

Acelea vor fi vagoanele lor, vagoane în 
care, oricând şi oricine, dacă vrea, să poată 
călători nesupărat de “nimeni. 

Și, făcând aceleași menţiuni ca în materie 
de teatru, evident că dacă omul nostru va 
începe să se „boerească” singur se va duce 
la vagoanele de „clasă”, cu canapele de ca- 
tifea sau de piele cu „rezemători“ pentru 
braţ, şi cu oglinzi, îa Vagons Lits sau în va- 
goane-salon „Puliman”. 

La aceasta se va ajunge în orice caz — și 
asta socot eu, mult mai de vreme decât cre- 
dem — nu numai la noi, dar peste tot și ori- 
ce drum, orice transport obișnuit în special 
de “persoane, înlăuntrul granițelor unei țări, 
va trebui să fie nu numai liber ci şi gratuit, 
pentrucă dacă nu-i şi gratuit pentru mulţi a- 
proape că nu este nici liber, plata pentru ei 
fiind ca și o împiedecare ! 

Ori, în însăşi interesul schimbului de ener- 
gii naţionale, ca şi a schimbului de produse, 
de mână de lucru, etc.. aceasta este necesar, 

Și este mecesar chiar şi pentru o mai rapi- 
dă și mai intensă fuziune sufletească a unui 
neam ! 








Vei zice: selecţiunea valorilor se face 
dela sine şi nu văd niciun inconvenient 
din această abundență de tipărituri. 

Nu este aşa. Se produce o confuzie a 
valorilor spirituale, o superficializare q 
gustului destul de dăunătoare poporului 
nostru tânăr. Scriitorii siliţi de nevoile 
existenţii, fac pe placul cetitorilor; publi- 
cul la rândul lui preferă pe cei cari îi 
bat în strună, situând cu candoare pe a- 
devăraţii creatori, lângă autorii de du- 
zină. De pe urma acestei confuzii, talen- 
tele autentice vor fi abătute din matca 
vocației dor, vor cobori la nivelul cetito- 
rilor, în loc să-i ridice până la ei, să-i 
fonmeze în duhul marilor nemuritori, 
prin lucrări de valoare universală. 

In răstimpul dintre cele două războaie 
mondiale, ne-am pomenit cu o invazie de 
iăcuste literare ce au dat iama în ogorul 
culturii noastre, fără a găsi nici-o împo- 
trivire. Am avut astfel o seamă ae autori 
blazaţi, trecuți prin filiera experienţelor 
dadaiste, supra-realiste, sexualiste, — a- 
«țați de acel „libido” preferat de ele- 
mente eterogene, dar cu totul străin de 
sufletul sănătos al naţiei. 

Goana după originalitate cu orice preţ 
a condus pe unii la farsă, la scamautorie, 
în loc să-i îndmumeze spre creaţia dura” 
bilă, spre principiile imanente ale frumo- 
sului. Dela cronicari şi până astăzi, avem 
o tradiţie literară interesantă şi continuă 
si nu ne putem permite lumvul de a rupe 
cu truda îmaimtașilor, vuumai Sub pretez- 
tul că în străinătate au trecere alte re= 
țete și formule. 

Te văd cam zâanbitor; probabil te gân- 
deşti: „bietul meu duscăl, îmi răpește 
timpul cu idei prăfuite, cu teorii de muult 
cunoscute !”, 

O să-l ierţi, pentrucă are totuşi o scuză: 
aceste sugestii sunt date din inimă, în 
speranța că tânărul scriitor de mâine se 
va feri de ispita celebrităţii ieftine, şi 
va considera scrisul o continuă şi aspră 
căutare spre desăvârșire. 

Cea mai mare bucurie a vieţii mele 
este să ciţesc o carte bumă, să descopăr 
un autor nou cănuia să mă închin. Dacă 
aș fi fost critic, m'aș fi apropiat cu des- 
interesare de creatorul” original, cum a 
procedat Maiorescu cu neîntrecutul Emi- 
nescu, mi-aş fi legat opera vieţii mele de 
perfecționarea operei lui, agitând în a- 
celaşi timp sabia de foc pentru toţi nă- 
tângii şi profitorii cari încurcă drumul 
adevăraților chemaţi, crezând că dome- 
niul scrisului este cel mai lesne de ex- 
nloatat, fără nici um pic de pregătire. 

Suntem astăzi la o răscruce de veac. 
Popoarele se războiesc pentru o nouă față 
a lumii, pentru o îndrumare mai sigură 
a spiritului umam. Literatura va suferi și 
ea o schimbare fundamentială, Este bine 
să privim cu toată gravitatea, la expe- 
rienţa ultimului sfert de veac, pentru a 
putea pregăti cdlea cea nouă de mâine, 
dovedind lumii că şi în zestrea noastră 
spirituală sumt daruri de preţ. 

Dar despre aceste chestiuni poate vom 
avea prilejul să mai vorbim altă dată 


Acum ne despărțim. E târziu și te-am 
reţinut destul. 
La revedere ! 
, 1. VALERIAN 








30 lulie 1944 === 





TEATRUL GIOCONDA: ADĂ- 
POSTUL GIOCONDEI. Revis- 
tă semnată de d-nii 1. VASI- 
LESCU, G. GRONER şi H. Ni- 
COLAILDE, 


Ne vine greu să simţim dela 
început sentimentul ostil conce- 
siilor, fiiridcă — pe de-o parte — 
opligația adevărului; nu îngădue 
aceasta, iar — pe de-altă parte 
— prietenia ce-o avem faţă de 
autori e din aceea care ar ispiti 
poate abaterea dela adevăr. 

Dar pentru a mu face greoae 
înţelegerea poziţiei în care ne si- 
iuam, lămurim numai că singura 
duvadă ce se oferă liberă spriji- 
nului obiectivităţii noastre e în 
suși spectacolul, 

E drept — însă — că pentru 
această vitregă vreme, necunos- 
cută- până azi de viaţa noastră 
teatrală, când activitatea unei 
scene particulare e considerată 
un... curaj, pretenţiile — sau fie 
chiar numai dorințele — cuiva, 
<a un spectacol — și nai ales 
de revistă !... — să fie la limita 
unde arta să se simtă pe dep-in 
-impăcată, par dacă nu exagerate, 
uar totuși nepotrivite timpului. 

bar — oricâț — din tot ce se 
puate da ca text acceptabil, să 
vezi că nu se dă nimic şi că una 
cu sucvesul de haz al speotato- 
rilor e numai talentul răstăţat al 
câtorva vedete, însemnează ceva 
în faţa căruia simţi că trebue să 
te opreşti cu prudenţă tăcere. 

Fiindcă — în fond — ce este 
așa numita revistă „Adăpostul 
Giocondei“?.., d 

Nu-i nici „revistă“ şi nici „pre- 
text de revistă”. 

E doar un mijloc — de-alifel 
lăudabil — de-a înveseli un pu- 
blic dornic să âccepte orice ma- 
nifestare teatrală, în schimbul 
unei uşruări a grijilor de bom- 
bardament. 

De-aici. găsim poate că singu- 
rul lucru de calitate e însuşi ti- 
tlui sugestiv: „Adăpostul Giocon- 
dei“, căruia chiar publicul, dea 
inceput, i-a acordat atenţia cuve- 
nită, până într'atâta încât spec- 
tacolui să treacă — liber de alte 
critici — la un veritabil succes 
de... cassă. 

Şi probabil că autorii numai 
asta au urmărit, 

De altfel, chiar publicitatea fă- 
cută puţin înaintea premierei nu 
arăța altceva decât o grabă de-a 
întocmi oricum un spectacol al 
actualități, 

Şi rubrica noastră de „Ecouri 
teatrale“ a înregistrat — aşa cum 
se cuvenea — „creația“ acestei 
reviste. 

Nu ca o urmare a ei ne întoc- 
mim și cronica !... 

Dela inceput am afirmat că 
singurul sprijin al spuselor 
noastre e însuşi spectacolul. Bine 
înţeles că această verificare o 
punem la îndemâna celor cari 
ştiu să facă deosebirea între ce 
însemnează o adevărată revistă 
de teatru, şi ce reprezintă un a- 
mestec de anecdote, cântece și... 
nimic. 

Adică un 'spectacol adus can- 
trun turneu : dela Bolintinul din 
Vale, la București, 

Fiindcă pe-acolo i-a fost aată 
întâietatea... Prin refugiu, de 
unde actorii s'au înapolaţ „eroic“ 
la București, ca, să cânte, bravi, 
ceva, care începe cam așa: „Mun- 
tem prezenți pe linia întâia“, 

Şi spectatorul care le-a măsu- 
rat lunga lor absenţă răspunde 
din stal: „cam târziu...“ 

Autorii, ridiculizâna actualita- 





tea, au găsit 
mească totul pe spirite şi glume 
culese la întâmplare. 

Atunci când n'au mai avut nici 
din acestea, sau oprit 'a părţile 
cu adevărat de calitate din ve- 
chile reviste. 


necesar să întoc- 


Până şi compoziţiile atăt de a- 
preciate altădată ale d-lui 1. Va- 
silesecu, de data aceasta n'au pu- 
tut întrece cel puţin periferia 
celor vechi, încât sau oprit la 
imperfeaţiunea unei nearmonizări 
cu așteptarea publicului de-a 
auzi altceva, ce sar fi cuvenit 
să dea un Vasilescu, 

Căci ce-a însemnat „Costică... 
Costică“ şi celelalte?... 

Au trebuit să dea ghes aplau- 
zelor doar două neuitate melo- 
dii: „Glasul roţilor de tren“ şi 
„Țărăncuţă... "Țărănouţă“... 

Incole, un indiferent ecou strâ- 
bătut până la limita oricărei con- 
cesii, 

Interpretarea a avut în schimb 
darul unei merituoase  achHări, 
Bazându-se totul dour pe efectul 
jocului, ficare a căutat să arate 
ce poate. 


Şi parte din interpreţi au reu- 
şit. 4 
Ce-am putea spune — bunăoa- 
ră — de Groner în scena „Anec- 
dotei“? 





Actorul acesta serveşte mereu 
publicului dorinţa de-a-i reclama 
prezența permanentă pe scenă. 
„Fiindcă are un joc totdeauna- 
inteligenţ îndrumat spre desfă- 
tarea deplină a spectatorului. 

La fel şi d. H. Nicolide, 

Şi poate şi mai mult, dacă s'ar 
hotări să se lase — însă — de 
ideia că gispune de talent până 
întratâta încât colaborarea între 
autor şi actor se face pe linia 
unei desăvârșite împliniri, 

Din cauza asta, ceva strică. 

Spiritele cu „găina“ servesc 
unei mefericite inspiraţii a au- 
torului Nicolaide, — pentru care 
actorul Nicolaide, cu tot taientu: 
— n'a putut să învingă indife- 
renţa sălii. î 

D-na Virginica Popescu-a ră- 
mas să verifice singură dacă ro- 
ul ingrat de peltică — Virginica- 
Poticnica — e mai convenabil 
decât un ro! care ar îi putut să-i 
aducă răsplata unor sincețe 
aplauze, să 

Noi rămânem pentru cel din 
urmă. Alături de d-sa, în enar- 
hia valorilor, se situiază imediat 
calitatea unei contribuţii de ade- 
vărată artistă a a-nei Victoria 
Medeea. i 


D-sa respectă prezenţa pe scenă 
ca ceva care măsoară talentul, 
nu frumusețea. 

Ceeace nu acelaș imcru se poate 
spune de d-ra Teodosiu. 

D. Mulian jasă totuşi aceeași 
dâră de veselie în sală, pe inve- 
chitul său rol. 

E poate veselia generaţiilor 
cari ne ummează şi 10! pe-atât a 
câtorva cu ancorări prelungite în 
amintiri'e dela cinema „Terra“, 
Ceilalţi interpreți şi interprete 
încadreuză un ansamblu dispus 
să folosească doar unui sucoes de 
cassă. 


1. M. LEHLIU 





CINEMA SCALA: Alfabetul dra- 
vostei. 


Să nu fim pretenţioşi faţă de 
inceputuri, cari onorează  mun- 
ca, fiindcă ele mai întotdeauna 
se fac cu dublu efort, ceeace 
constitue măcar o bună înten- 
ție, dacă nu un succes. 

Ce se întâmplă însă cu fil- 
mul suedez, mărturisim că pa- 
re a fi trecut de fuza grea a 
încercărilor, situându-se în an- 
sumblul filmelor importate, cu o 
deusebiră căutare, 

Şi — dece man spune-o ?., -- 
e un mare meriţ... 

Ultima producție care -- se 
pâre — că a folosit maximum 
de discreție u unei intense mun 
depuse ca apoi să declanşeze lu 
pizionare un categoric succes, e 
filmul „ALFABETUL DRAGOS- 


TEI”, care a rulat la cinema 
„Scala. , 
Despre e! casa  producătoure 


n'u vorbit niciodată şi tot așa și 
casa care l-a programat aici... 

Subiectul se înseilează pe v- 
bişnuita temă a vieții de pen- 
sian, cu elevele şi profesoarele 
care vor să rupă cu disciplina şi 
tradiţia, teme văzute — de atd- 
tea ori — şi în fimul umerican 
şi în filmul francez ca și în cel 
italia. 

Dar filmul suedez simplifică 
amploarea intrigei până la un 
natural de calitate. 

Neglijând interesul menținerii 
ta un climat al drugostei, regi- 
sorul a avut curajul să insiste pe 
nota mai veselă și mai degajată 
a capriciului. Și rezultatul a fost 
minunat, fiindcă spectatorul pă- 
răseşte la sjârșit sala cu mulțu- 
mirea unei desfătări depline. 

Contribuţia la succes o are şi 
interpretarea. 

Karin Ekelund, interpreta 
principală, oferă un prilej de-a 
apropia jocul ei de jocul celei 
mai consacrate vedete de ci- 
nema. 

Nu mai de mar fi cântat... 





Asta e poate singura vbiecție 


pe care gustul nostru muzical 
no lasă nemărturisită, 

In schimb figura ei mordică, 
lipsită de artificiul fardului, des- 
jată ochiul. A 
Alături de Karin Ekelund, un. 
simpatic şi corect partener: Al- 
l!on Bohlin. 

In rezumat : filmul dela „Sea. 


la” a fost un succes, 


CINEMA REGAL: 
1UMINILOR” 


„ORAȘUL 


" Cu filme care să ne riispească 
dela început interesul și răbda- 
rea, ne întâlnim cam rar la ci: 
nema „Regal”, 

N'am putea spune nici că e 
singurul ecran pe pânza căruiu 
rulează dour filme mari!... 

Nu i 

Ceeuce ne mulțumește e că 
direcţia cinematografului  în- 
grijeşte să aducă filme care să 
mulțumească spectatorul. 

Eri um film de aventură... Azi 
un film de dragoste... Mâine — 
puate — un film istorie... 

„Oraşul luminilor” pune pro- 
blema vieții universitare și a 
contrastelor sociale atrase şi le- 
gate de puntea dragostei. 

E în acțiunea acestui film fi- 
rul unui omenesc pe care doar 
un -Pierre  Larquey l-a putul 
conduce până la inima spectato: 
rului. 

Actorul acesta  îndrumează 
simpatiite până dincolo de ce 
se poate acorda unui mare ar: 
tist, 

Cu căldura unui joc destul «e 
natural pe alocuri, Madeleine 
Robinson s'a achitat frumos, 

In schimb, nici măcar atât, 
inerpretul lui Paul Davoust, al 
cărui nume oricât de repetat 
spus mu ridică vreun interes. 

Regiu a căpătat experienta 
unui film bun, 

Pe mai târziu poate mai mult 


ASSAN: 





julie 1944 


——= 30 





PUVIS DE CHAVANNES 


Apartamentul lui Puvis de Chavan- 
nes era în place Pigalle, unde azi e 
un cinematograf. Locuia la primul etaj. 
La capătul scării, două uşi: una în 
față care nu se deschidea niciodată, a 
pictorului Henner; cealaltă în stânga, a 
lui Puvis de Chavannes,. care se des- 
chidea în fiecare dimineaţă pentru toţi 
cei ce vroiau să-l viziteze, între orele 
șase și șapte dimineaţa. Drapat într'o 
togă în stil antic, togă făcută dintr'un 
ţesut spongios, — ceeace a făcut pe 
Camille Mauclair să spună că îl primea 
in costum de bae, — artistul primea pe 
toţi cu surâsul pe buze. Vorbea mai 
ales de artă, şi în special de „pointil- 
lişti” pe cari îi desprețuia chiar mai 
cu foc decât pe „independenţi”. Găsea 
că subiectele lor sunt josnice şi vul- 
gare, coloritul barbar şi că ar fi mult 
mai înțelept ca în loc să li se spue „pri- 
mitivi” așa cum pretind ei că sunt, să 
li se spue „primari“, 

După ce vorbea cu fiecare, se retră- 
gea în dosul unei perdele ce separa 
un colț din vasta încăpere, formând 
odaia lui de culcare, ca să se îmbrace. 
Când reapărea de după perdele, în ja- 
chetă sau în redingotă, mosafirul tre- 
buia să plece fără altă invitaţie, căci era 
semn că sosise ora plecării la atelier. 
Din higienă, mergea pe jos la atelierul 
din Neuilly, în pas tacticos, cu mâinile 
la spate „alegând străzile cele mai îrec- 
ventate, întorcând capul după toate 
elegantele, dar şi toate elegantele în- 
torceau capul după artistul atât de cu- 
noscut acum. 


Ei EN „e pa DE me ee mei 





că 


PUVIS DE CHAVANNES Studiu de nud 


Paul Baudouin îl vizita acasă și la 
atelier, întâi ca relaţie socială, apoi ca 
discipol. Nu știu ce pictură a făcut 
Baudouin înainte de 37 de ani, dar 
după 37 de ani, când a inceput să lu- 
creze cu Puvis de Chavannes, nu a mai 
admis nici o altă pictură decât pictura 
decorativă a maestrului său. Iși apro- 
piase atât de bine concepţia lui artistică, 
încât oficialitatea, când dădea o co- 
mandă pentru Chavannes, dădea în a- 
celaș timp o alta, în aceeaşi Instituţie 
și elevului. In 1889, când Puvis de Cha- 
vannes avea 65 de ani și Baudouin 37, 
Castagnary, directorul artelor, a dat 
dovadă de o mare perspicacitate în în- 
drăzneața iniţiativă de a comanda 
două panouri murale, de data asta chiar 
în frescă, pentru scara Muzeului de pic- 
tură din Rouen. Costagnary ştia că Pu- 
vis nu făcuse niciodată frescă şi totuși 
nu vedea pe nimeni mai pregătit să e- 
xecute fresca. 

I-a spus : „Toţi decoratorii, chiar Du. 
Domnule de Chavannes ,fuceţi numai 
imitații de frescă, şi nu văd de ce nu 
v'aţi întoarce la procedeul primitiv. Eu 
doresc ca Dv. să executaţi o pictură 
deasupra scării Muzeului din Rouen, d. 
Baudouin una deasupra scării biblioteci, 
dar duresc să fie executate în frescă, 
după sistemul de lucru ul vechilor mae- 
ştri. Statul va lua asupra lui toate chel- 
tuelile necesare: zidari aduşi din Italia, 
visip scos din Tibru, var din cea 1nai 
renumită provincie“, 

Urina deci ca amândui să plece pen- 
tru câteva iuni în alia, fără nici o 
grijă de bani, căci cheltuelile erau ge- 
neros socotite de Direcţia Artelor. A 
fost scris ca Puvis de Chuvannes să nu 
execute nimic în frescă, el, deţinătorul 
celor mai severe principii ale frescei. 
Se îmbolnăvește Baudouin și Puvis nu 
vrea să plece fără el. Boala se lungeşte. 
Intre timp, lui Puvis de Chavannes îi 
vine o comandă importantă. pentru Bos- 
ton. Entuziast din fire, începe schița 
cu o pasiune de tânăr „iar când Bau- 
douin, însănătoşit pe deplin, se prezintă 
maestrului pentru frumoasa lor călă- 
torie în Italia, Puvis nu mai e dispus 
să meargă, prea atras şi absorbit de 
Alegoria ce compunea pentru îndepăr- 
tatul Boston. A amânat plecarea pen- 
tru anul următor, dar până în anul ur- 
mător, Castagnary moare și noul direc- 
toral Artelornu ţinea deloc la frescă. 
Lui îi era totuna dacă se picta la Rotien în 
frescă, ceară sau ulei. A declarat chiar 
că se mulțumește și cu pânză maru- 
fată pe zid. Ă 

Așa s'a întâmplat că Puvis de Cha- 
vannes n'a executat nici odată nimic 
în frescă. . 

Anii treceau. În 1893, moare la Ate- 
na, Alexandru Cantacuzino. Un an mai 
târziu, deși Puvis de Chavannes are 71 
de ani şi Maria Cantacuzino abia câţi- 


1 de OLGA GRECEANU: 


va ani mai puţin, se căsăto.ește cu fiin- 
ţa de care era atâta de legat sufletește 
de mai bine de 40 de ani. 

După alţi doi ani, Maria Pierre Pu- 
vis de Chavannes se îmbolnăveşte. O 
boală care e mai mult o slăbiciune şi 
care îl împiedecă pe artist să lucreze 
cu râvna dealtădată şi de aceea nici co- 
manda pentru Boston nu o va termina 
înainte de 1896. Subiectul: „Geniul 
aclamat de Muze“ va avea în figura 
femenină principală idealul femenin al 
vieţii lui : o femee cu o carnaţie ca lap- 
tele, cu forme sculpturale, naltă, cu 
gesturi ce creiază o caldă atmosferă 
poetică. După alţi doi ani — cu totul 
patru ani de la căsătorie —- Maria Can- 
tacuzino moare. Desperarea soțului nu 
cunoaşte margini. Din zi în zi mai slab, 
mai abătut, mai livid. Nu-l mai ţinea 
nimic de viaţă. Nenorocit ca om, plicti- 
sit ca artist pentru pictura destrăbălată 
ce începea să prindă noua generaţie, ei 
spunea : „De altfel nici nu regret că 
părăsesc viaţa : chiar doresc, căci nu 
vreau să asist la zilele triste ce așteap- 
tă sărmana pictură franceză”. 

Şi totuși, cu toată nenorocirea lui, şi 
cu toț cancerul la stomac ce-l chinuia 
zi şi noapte, Puvis de Chavannes mai 
ia parte la o bucurie : aceea de a vedea 
că tot lui i se încredințează încă alte 
două compoziţii pentru Pantheon, tot 
scene din viața Sfintei Genevieva, şi 
anume : „Sfânta Genevieva veghind 
asupra Parisului“ și „Sfânta Genevieva 
aprovizionând Parisul în vreme de foa- 
mete”. 

Incepe cu Sfânta care veghiază. Me- 
toda lui de lucru'ena cu totul stranie şi 
contrară oricărui principiu academic: 
lucra proectul la dimensiuni reduse, cu 
o perfecţiune de miniaturist. Işi împăr- 
ea schiţa în pătrate, şi punea şi pânza 
ce avea la maruflat la pătrate cores- 
punzătoare. Pe urmă, nu desfășura 
pânza decât pe mici porţiuni pe cari 
le lucra după schiță, fără să privească 
ansamblul, fără să compare, tără să se 
preocupe de unitate, care totuşi la 
urmă era impecabilă, Nici măcar nu 
lucra pânza vertical ţinută, ci pe jos, 
pe scândurile atelierului. Proceda ca lu- 
crătorii în tapiţerie, evitând totdeodată 
oboseala de a se urca pe schelă și dea 
scobori după fiecare trăsătură pentru 
a judeca efectul general. Gândea armo-, 
mia fără să o aibe desfășurată în fața 
ochilor, după cum Beethowen compu- 
nea fără să mai audă. 

In timp ce picta, Camille Mauclair 
îl vizita la atelier. Asista cum sub pen- 
sula lui ușor diluată în culori de ulei, 
apăreau trăsăturile iubitei dispărute. 
Finul profil al Sfintei Genevieve, e 
profilul Mariei Cantacuzino, făcut de 
Puvis de Chavannes din memorie. Ce 
dragoste pătimașă mai bătea în piep- 
tul acelui bătrân atât de slab și de livid 
la față şi atât de aproape şi el de 
moarte ! 

Mauclair îi amintea din vremea ti- 
nereţei lor, când Puvis mânca deodată 
șase prăjituri, iar Puvis răspundea cu 
tristețe : „Acum nu mai pot bea decât 
lapte, și nu pot să-l sufăr“. 

După ce a terminat prima compozi- 
ție, Ministrul Artelor pentru a-i mul- 
țumi şi a-l cinsti, organizează un ban- 
chet cu 600 de invitaţii. La sfârșitul 
banchetului, Ministrul s'a ridicat în 
picioare, a elogiat opera artistului, a 
arătat locul considerabil pe care Pu- 
vis de Chavannes îl ocupă în arta fran- 
ceză, și gloria Franţei de a se mânari 
cu un astfel de fiu. Andre Marty spune 
că, drept orice răspuns, Puvis de Cha- 
vannes n'a găsit decât un gest: cu a- 
mândouă mâinile şi-a luat şervetul şi a 
început să plângă în hohote... 

„A doua zi s'a 'ntors la lucrul lui. 
Mai avea o scenă: Sfânta aprovizio- 
nând Parisul. Mai avea puţin ca s'o 
sfârșească, dar moartea n'a vrut să mai 
aștepte. Nu a încetat lucrul decât cu o 
zi înainte de moarte, în Aprilie 1898. 


Avea un discipol bun, pe Victor 
Koos, El va duce lucrarea. la bun 
sfârşit „cu pietate”, în aşa: fel, că ni- 
meni din cei cu vizitează Pantheonul 
nu poate ghici unde se sfârșește mâna 
lui Piwvis de Chavannes și unde începe 
a lui Victor Koos. 


Puvis de Chavannes u fost un izolat. 
Generaţia lui nu l-a înţeles cum nu-l 
înțelege nici generația de azi. Dacă di- 
recția Ateneului Român din 1890 şi-ar 
ti înţeles interesul, nu ar fi găsit că 
suma de 20.000 lei cerută de Pierre 
Puvis de Chavannes ar fi fost prea 
mult pentru a picta Istoria Românilor, 
în sala de concert a Ateneului. 





UNIVERSUL LITERAR 








NOTE din TRANȘEE 


Bucuriile şi tristeţile din inimi nu ni 
le pot cunoaşte și cântări decât cei 
care stau alături de noi în tranşev. 
1yâind prezentul tragic din fiecare zi, 
uităm de trecut și de casă. De ele ne 
leagă doar amintirile și scrisorile. 

In momentul de linişte, când adorm 
şi puşca și brandtul și tunul şi tancul, 
im ritmul clipelor ce se scurg în eterni- 
tate, al ploii ce ţaraie pe corturi și ai 
inimii Ge murmură în piept, picură, 
tiomoale, amintirile în suflet. Ele vin 
pe neașteptate, cu o minune din altă 
lume, ca să ne aducă puțină lumină, 
uitare și alinare. Dacă trupurile noas- 
vre sunt încleștate aici cu inamicul, 
gândurile pe care nimeni nu ni le 
poat» opri să călătorească acolo unde 
dorim, pleacă libere şi bogate la ce: 
de-acasă. In groapa întunecoasă și 
umedă se face deodată lumină şi cald. 
In îngustimea ei se coboară chipurile 
celor dragi. Pe braţe şe așează copiii, la 
dreapta mama lor, iar prin colţuri pă- 
rinţii și bunicii. Pe marginea gropii vin 
îngerii ca să vegheze scena familiară 
de sub pământ. In această atmosteră 
binecuvântată de familie adorm unevri 
iuptătorii. 


Scrisorile vin mai rar. Primirea unei 
epistole de-acasă e prilej de adevărată 
sărbătoare. Cine n'a stat în tranșee, nu 
ştie ce înseamnă pentru noi o scri- 
soare cu miros de ţară și de casă. O 
aștepți uneori săptămâni! întregi, cu 
fiecare poştă. Dupăce agentul împarte 
ultima scrisoare și vezi că tu nu ai ni- 
mic, ceva, greu, neînțeles, te apasă pe 
suflet. N'o fi ajuns scrisoarea ta acasă? 
te întrebi. Te-or fi uitat ai tăi! sau 


poate răspunsul lor so fi rătăcit pe 
undeva ? Fel de fel de gânduri te în- 
cearcă atunci. 


Aștepţi cu nerăbdare 








poşta: viitoare. Și dacă nici aceasta 
nu-ți aduce nimic, pe următoarea. In 
timp ce fericiţii primitori comentează 
scrisorile, tu stai abătut deoparte, 
asistând tâcuţ la bucuria lor. 

Când însfârșit, o primeşti, o piatră 
grea ţi se ia depe inimă. Bucuria pri- 
mirii răscumpără tristețea așteptării. 
Cu ea a venit toată casa, tot satul, 
toată ţara. Desfăcând-o, te împre- 
soară duhul căminului. Pentru un 
timp uiţi de toate din jurul tău. Nu 
auzi exploziiie proectilelor și nu vezi 
peisajul morții din jur. Literele scrise 
de mâna celor dragi par vii, mișcă- 
toare; iau contururi, forme de oameni, 
de lucruri cunoscute. In jurul hârtiei 
miraculoase se naşte o lume pe care o 
cunoşti și o iubeşti. Gândurile şi amin- 
tirile împlinesc rândurile totdeauna 
prea scurte şi sărace pentru noi, din 
scrisoare. 

Dupâce ai citit-u odată în goană in- 
setată, o începi din nou, mai atent, 
puate al sărit peste unele rânduri, poate 
v-au scăpat în fugă anumite lucruri. 
iată că intrun loc e vorba despre fe- 
wiţă. Incepe să se țină copăcel şi zice: 
„ta-ta'“. Băiatul e mare şi se joacă de-a 
răsboiul cu alți copii de seama lui. Și-a 
făcut arme și tancuri. E şeful celor: 
uepe ulița noastră. Inamicii sunt cei 
de peste pârâu. „Doamne, dar cât o fi, 
te întrebi, degcând n'am iost acasă, 
de s'au schimbat atâtea lucruri?“ 

Intorci apoi scrisoarea, te uiţi la 
dată, la plic, la stampilă, la mărci, la 
adresă. Regele de pe marcă e par'că şi 
mai tânăr decât e, mai chipeş și mai 
frumos. 

Un timp mai dăinue in minte ima- 
gini, contururi, gânduri, din ce în ce 
mai largi şi mai indepărtate, ca cercu- 
rile de apă din jurul unei pietre arun- 
cate; apoi toate se șterg şi se pierd în 
cenuşiul “lucrurilor uitate și realitatea 
îți apare mai crâncenă ca înainte. Se 
pare că inamicul a întețit bombarda- 
mentul. Obuzele cad mai des, unele 
după explozii, de calibru foarte mare. 
Iată şi câteva escadrile de avioane a- 
mice. Le recunoaștem după siluete, 
după sgomotul regulat al motoârelor și 
după galbenul de sub aripi. Pleacă spre 
inamic, grele de ouă. In curând vor a- 
muţi toate bateriile inamice. Noaptea 
ce vine sperăm să dormim linitiţi. 


GEORGE PUTNEANU 


Momente 1944 


(Urmare din pag. 4-a) 


— Vai de mine, cum pentru niţel lapte şi 
nişte biete ouă să-ţi iau bani ? Da' ce, eu am 
aa. bani pe ele? E 

Această splendidă încăpățânare ne produ- 
ce insă multe necazuri, deoarece nu mai 
avem curajul să cerem nimic a doua oară. 
“țăranii de pe aici nu supra-estimează valoa- 
rea banului şi nu leşină când văd o hârte de 
două mii. Ştiu să-i reziste cu calm, fără acel 
sclipit de lăcomie pe care l-am surprins la 
alp țărani, mai apropiaţi de „civilizație”. ţi 
oreră din belșugul lor conștienți de advăra- 
ta bogăție a pământului, pe care o posedă 
şi în tond se simt mult mai la adăpostul 
vremurilor de oscilație. Nu jinduesc după 
„binetacerile” orașului — mai ales astăzi! 

— Bine, loano, îi spun — dacă nu iei bani, 
imi faci un rău, siindcă trebue să mă duc în 
sat, să caut lapte şi celelalte... 

— Apăi lasă, că mi-oţi da şi Dumneavoas- 
tră de-ale Dumneavoastră. Dă-i focului de 
bani, că din pricina lor s'a înrăit lumea atât | 
— îmi răspunde fără şovăire Ioana. Și peste 
puţin, masa ni se umple de ouă, brânză, co- 
iaci — oirandele sincere ale pământului. 


INMORMÂNTARE SUI-GENERIS 


Alaltăieri — zi de jale — tot satul era în 
păr la Smaranda Petru, care-și îngropa băr- 
batul, mort la Triaj în bombardamentul din 
4 Aprilie. Dar ce înmormântare ! Intr'un coş- 
ciug — o momâe de cârpe înfășurate strâns. 
Femeea n'a găsit decât picioarele lui Nică 
Petru și le-a adus acasă să le îngroape creş- 
tinește. Ca să aibe, totuși, iluzia că-și îngroa- 
pă bărbatul întreg, a făcut o păpușă mare în 
chip de om, a legat de ea picioarele şi acum 
jelește lângă coșciug sufletul lui Nică — 
urându-i să-și regăsească, pe lumea de-apoi, 
toate celelalte părți lipsă... 

Nu e singura care a făcut așa. Alta şi-a 
găsit bărbatul fără cap ; a atașat trunchiului 
un cap de cârpe. Nici una n'a suportat să-și 
îngroape numai resturile omului ei. In cazul 
lui Nică Petru, însă, se iveşte o dificultate 
pentru preot: cum să slujească numai niște 


picioare, legate de o păpușă ? Nu e un sa-, 


crilegiu ? ui 

L.a insistenţele fruntașilor satului, părin- 
tele se hotărăşte şi își oficiază serviciul. Oa- 
menii tac — femeile bocesc surd, fără decla- 
mația de rigoare. O atmosferă stranie, de te- 
roare mocnită, planează în casa Smarandei 
Petru. Ea însăși nu se vaetă decât privind cu 
gândul dus momâia de cârpe. 

— Nicăăă, Nicăă al mamii — se aude gla- 
sul soacrei — mi te-au sfârtecat bombilii, de 
n'a mai rămas nimic de suilețelul tăăăul!... 

Spre cimitir, rămâne puţină lume — majo- 
ritatea țăranilor se opresc în drum, pe la 
casele lor, stânjeniţi. Mortul nu-i mort ca 
toţi morții și memoria refuză să-l închipue 
pe Nică Petru — bărbat sdravăn odinioară 
— așa cum e purtat, un fragment — spre lo- 
cul de veci. i 

Peste trei zile, Smaranda — resemnată, 
fără lacrimi — îmi spune că „alte părți d'ale 
omului ei“ au fost găsite de echipele de sal- 
vare şi îngropate de autorităţi. 


CONTEMPLATIVII 


Seara, luna se ridică roşie şi imensă pe - 


câmpia tăcută. Sgomotele amuțesce de vre- 
me în sat şi câinii încep să latre meto= 
dic, destăcuţi din lanţ. Au intrat de mult va- 


cile, singure, pe poarta lor cunoscută, cloștile 
și-au strans puii sub aripă, — Ioana se pre- 
gaieşte de culcare, obosita. „Umu' e. e de 
serviciu, aeparie. Boerii, lunareci, nu se as- 
tampara, „savurează” natura. Campia are 
Larmecul ei — Qupa cum ui are şi muutele, și 
marea, E ca sutierul oamenilur depe aci — 
inuau ce copuara seara : ntinsă ŞI muta, cu 
peee ae umbra și de lumina, aspra in mivosui 
ae glvd şi de verdeață tânără. 

Aitauata, in vremuri ue pace, era v altă 
anmațe — a iLăcăilor și a etesor — printre 
conurile de umbră, lânga parieaz sau spre 
Barla ; astăzi parcă şi drugustea a luat ov 
sumbră vacanţa in sat, în aștepiarea nurelor 
de altădată. Ce-a mai rămas din viața de sea- 
ră a satului, sunt babele, care se strâng la 
câte una, pe vine, şi incep să comenteze 
„ivinimentele'“. 

— Vezi, maică, a zis inglezu că acu' ne lasă 
zece zile, să ne adunăm morţii — şi — apoi 
iar începe... 

Una povesteşte lupta aeriană de deunăzi, 
care sa dat deasupra satului: 

— Și au venit două Ștuci amiricane peste 
o Ştucă d'anoastră ; da' românu' s'a învârtit 
cum s'a învârtit și a scăpat ; pe urmă... 

Deodată babele se agită, privesc înspre şo- 
sea intrigate. Două umbre ciudate stau pe 
loc, ţintuite curios în lumina lunii. Se aud 
murmure, câinii își intensitică lătratul până 
la insuportabil şi deodată baba Gherghina, 
care încă n'a aflat de venirea „boerilor“ la 
loana lui Marin, dă drumul unui strigăt pre- 
lung : 

— Care sunteţi acolo, om sau stahie, de 
nu v'astâmpără Dumnezeu nici la miezul 
nopţii ? ! 

Turburaţi din „contemplaţia“ lor, 
s« mișcă din loc, spre casă, stânjeniţi. 

--- Noi suntem, oameni buni ! — zice dom- 
nu' cel tânăr, cam enervat de răscoala câi- 
nilor şi a babelor. 

— A, dumneavoastră ! Da' să ne iertaţi, 
că nu suntem obișnuiți să vedem lume pe 
câmp la ceasu' ăsta ! — vine răspunsul, stri- 
gat în gura mare, din grupul babelor. 

Dar şoaptele, mormăelile dezaprobatoare 
nu contenesc, caşi concertul infernal al câi- 
nilor la fel de neinvăţați cu contemplativii 
de pe șosea. 


boerii 


Boerii, de voe de nevoe, trebue să se su-: 


pună tradiţiilor locale și se retrag în casă... 
DAN PETRAŞINCU 





Inspirația patriotică 
la Victor Hugo 


(Urmare din pag. L-a) 


Astfel, in Buonaparte, odă scrisă ia un an după moartea Im- 
păcatului, şi în care trebuie remarcat dela început forma italiană 


__ă numelui, întrebuințată de preferinţă, şi nu fără o intenţie bat- 


jocoritoare, de către regaliști, Napoleon apare ca „alesul blestemat 
al măniei cereşti“, ca „formidabilul moştenitor“ al spiritului de 
distrugere a! lui Nemrod”. Cu toate Acestea, poetul nu poate să 
nu vadă şi să nu aprecieze, sub perspectiva poetică mai curând 
decât sub cea istorică, neasemuita destășurare de măreție şi de 
splendoare a epocii imperiale, imperiile cucerite, vulturii planând 
asupra Europei supuse, şi restrângerea de glorie care rămâne 
din toate pentru numele de Francez. Condamnat pentru a îi 
făcut „din sabie un sceptru și dintr'un cort, un ron“, Napoleon 
nu rămâne mai puţin marele îăuritor de istorie şi împărțitor ae 
izbânzi, pe care poetul nu-l iubește, dar de a cărui aureolă se 
iasă sedus, tocmai din sentimentul patriotic care-l îndeamnă să 
exalte orice frumuseţe care e a Franţei lui. 

Dragostea pentru Napoleon avea să vină curind după aceasta. 
De o parte, o apropiere neaşteptată se schiţase între poet, acum 
1a primele lui succese, și tatăl său, care trăia retras și pe care 
nu-i văzuse decât în rare răstimpuri. Prin tatăl său, prin po- 
vestirile lui, din care toată lumea cunoaște celebra istorisire + 
Maurului însetat şi care păstrează totuşi ultima fărimă de energie 
pentru dușman, poetul începe să înţeleagă altfel epopeea im- 
perială. Cu sentimentul ţânărului dornic şi nerăbdător de a ajunge 
cât mai curind la mari rezultate, la gloria de mult visată, el 
regretă dispariţia epocii de exaltare războinică, şi simte el însuși 
veleităţi de luptă şi de mărire: 


Quoi! toujours une lyre, et jamais une 6p&e! 
TYoujours d'un voile obscur ma vie enveloppee ! 
Point darâne guerritre ă mes pas perdus! 
Mais jeter ma colere en strophes cadencâes, 
Consumer tous mes jours en steriles pensees, 

Toute mon âme en Chants perdus! 
Je r&ve quelquefois que je saisis ton glaive, 
O mon pere! et je vais.dans lardeur qui m'enltve 
Suivre au pays du Cid nos glorieux soldats. 


Visele războinice, ura impotriva prezentului, atât de mic în com- 
paraţie cu marile fapte de arme ale trecutului al cărui ecou nu 
sa potolit încă, sporesc cu atât mai mult atunci când sunt con- 
fruntate cu brutalitățile reale ale prezentului. In 1827, ambasada 
Austriei invitase un număr de demnitari la o recepție, şi re- 
fuzase să-i numească prin demnităţile lor imperiale, prin acele 
ducate diştribuite de Napoleon pe câmpurile de bătălie şi care, 
totuși, fuseseră recunoscute de Restauraţie. Impărăţiei habsbur- 
gice îi venea poate greu să dea în casa ei nişte nume care-i 
aminteau trecutele înfrângeri. Ei ii datorăm însă, în felul acesta, 
una dintre cele mai frumoase şi mai vehemente exploziuni pa- 
triotice ale muzei lui Victor Hugo, în acea celebră odă A la Co- 
lonne Vendâme, în care mânia clocoteşte și isbueneşte fără re- 
țineri, şi în care nu mai e vorba numai de neputincioase mustrări, 
ci de directe şi puternice amenințări : e 


A quoi pense-t-il donc, letranger qui nous brave? 
N'avions-nous pas hier l'Europe pour esclave ? 
Nous, subir de son joug lindigne talion 
Non! au champ du combat nous pouvons reparaitre. 
On nous a mutilâs; mais le temps a peut-âtre: 

Fait crotre Yongle du lion. 


Ca vu apărare impoiriva primeydiilur şi nemermiciitur preztiu- 
tuin;, că unu scuţ și ca 0 fagaduiata ae Vivur, tigura lui Napoleon 
Ucv.De asclei tema LaVorită & INSDITAVIEL ErViCce Şi Pămiuuce a lui 
Viciot tugo. Nu Vom Măi iNSIȘtA ASUPra itpețiruor acestui 1u0n 
pue.uc, Ginsre care uneie suni atât ae piuc cunoscuie, Nu vom 
Ioa Alei DCI DACA ue celebra poema Lvapoiton Îl, CU Versuri 
ue vu putere decilamatorie şi sugestiva in același timp, câre au 
Lust rareori înurecme de iaugo el insuşi. Da 4oate acestea se 
gesprinae imaginea gigantică și tantomatică totodată, a unul 
Wnparat văzuv mai mare decăt dimensiunile omenești, a unui 
supraom oare dom.nă secolul, nu ca un principe instalat pe un 
scaun proeminent, ci ca un vultur rotindu-se la mari inăițimi 
în văzaubh. In a doua odă adresată Coloanei Vendâimne, îl vedem, 
umbră uriașe proeciată pe planul unui războiu care e figurat 
printr'un cuptor diabolic în care se topește arama marilor lui 
wctorii, aruncand în vmensul incendiu, cu braşele piine, tunurile 
şi bronzul din care avea să-şi făurească el singur monumentul 
etern. In Napoleon II, eroul cu pruncul în brâțe, iprofiiau snur'o 
lumină de apoteoză de-asupra mulțimilor în extaz, crede că a 
ajuns înstârşit la cea din urmă cucerire, la stăpânirea timpului 
şi a viitorului, care totuși nu vor îi nicicând ale noastre. In toate 
acestea, Napoleon interesează poate mai puţin ca: om, cât ca o 
sinteză a gloriei Franţei, ca o personificare a geniului ei războinic, 
E ev.dent, de alitel, că impăratul nu e decât un simbol, Gloria 
imperială se sprijină pe sacrificiul colectiv, pe o imensitate de 
glorii mărunte pe care ea ajunge să le reprezinte. 

In realitate deci, poezia patriotică a lui Vioţor Hugo se 
serveşte de figura lui Napoleon că de un pretext pentru ampliti- 
cările ei lirice şi pentru exaltarea sentimentului naţional, care e 
la baza interesulu, acestei specii poetice. Asemenea personificare 
nu e, de altfel, rară în inspiraţia lui Kugo. Gioria franceză nu e, 
pentru el, mărginită Sa Napoleon, ci se poate reprezenta gi prin- 
tr'o chintezenţă de valori spirițuale care se alătură celor militare, 
şi care se chiamă Parisul. 

Ca şi Napoleon, Parisul n'a început prin a-i fi drag. Dimpo- 
trivă, ştum că pe vremea Orientaleior fugea de el cât putea mai mult; 
inspiraţia lui Les chansons des rues et des bois e o statornică 
dorinţă de evaziune. Cu toate acestea, vremea îl duce şi aici spre 
o mai potrivită inţelegere a realităţii adânci a lucrurilor, şi-l 
ajută să vadă în Paris 


ce lieu saint, cette cite forât, 
Cette habitation &norme des idees 
Vers qui par des luers les âmes sont guidâes, 
Ce tumulte enseignant la science aux savants.., 
Ce navire ideal aux invisibles mâts, 
Paris, et sa moisson, qu'il fauche et qu'il Emonde, 
Sa croissance mâle ă la grandeur du monde, 
Ses revolutions, son exemple, et le bruit 
Du prodige qu'au fond de sa forge il construit. 


Parisul-cazarmă de care tugise în tinereţe, Parisul mizeriilor 
citadine, devine astfel simbolul vieţii spirituale a Franţei, creu- 
zetul în care se alcătuiesc şi se distilează esenţele cele mai de preţ 
ale sutletului francez. Capitala Franţei, și întrun anumit sens a 
lumii moderne, reprezintă în acelaşi timp o sumă sde bunuri ideale 
pe care trebuie să le apărăm cu orice preţ, și în lipsa cărora ome- 
mirea n'ar mai fi aceea ce credem că trebuie să fie: 


Sans Paris, Vavenir naitre reptile et mou.. 
1/homme a gagn6 Paris ainsi quune victoire. 

La lui prendre ă present, c'est lui rendre son bât, 
C'est fruster son labeur, c'est voler son combat. 


Sentimentul acesta se exasperează şi devine predominant în 
timpul tragicelor evenimente din 1870. Oraşul asediat și înfometat, 
orașul muribund care a fost Parisul acelui an de războiu, păstrează 
totuşi splendoarea şi măreţia lui de totdeauna. In fața dui, poetul 
simte confirmate toate speranţele pe care, împotriva evidenţei, ie 
nutrește în viitorul etern al Franţei. Deviza Oraşulni-Lumină e 
Fluctuat, nec mergitur: plutește, dar nu se scufundă. Mergând 
mai departe, poetul îi caută o glorie până și în înfrângeri, şi face 
din el simbolul acelui spirit francez care nu se teme de moarte, 
şi cu atât mai puţin de amărăciunile vieţii : 


O ville, tu feras agenouiller Whistoire, 

Saigner est ta- beaute, mourir est ta victoire, 

Mais non, tu ne meurs-păs. Ton sang coule, mais ceux 
Qui voyaient Cesar rire et tes brax parreseux 
S'&tonnent ; tu franchis la flamme expiatoire. 

Dans l'admiration des peuples, dans la gloire, 

Tu retrouves, Paris, bien plus que tu ne perâs. 

Ceux qui t'assitgent, ville en deuil, tu les conquiers, 


Astfel; muza eroică şi patriotică a lui Victor Hugo1-a ajutaţ să sin- 
teţizeze sau mai bine zis să conoretizeze, valorile eterne ale Franței 
în două realităţi franceze. Napoleou şi Parisul nu reprezintă de- 
sigur tot ce a dat Franţa omenirii. Unui însemnează însă maximul 
unei capacităţi încă necunoscute de sacrificiu gi de îndârjită 
voinţă, iar cealaltă e imensul creer al omenirii cugetătoare, de o 
mie de ani isvor de adevăr şi de frumos pentru întreaga cultură 
din care şi azi ne hrănim. Unul e cununa de stejar, iar cealaltă 
de iaur. Intre amândouă, se înțelege mândria care inspiră versurile 
poetului, şi care-l face să exclame, într'un ceas de cumpănă când 
a fi Francez mai putea încă să fie o mândrie, dar o tristă mândrie: 


Je voudrais fie pas &tre Frangais, pour pouvoir dire 

Que je te choisis, France, et que dans ton martyre 

Je te proclame, toi que monge le vautour, 

Ma patrie et ma ghoire et mon unique amour. cea 


ALEXANDRU CIORĂNESCU '. 








VRĂBIILE 


Alarma m'a surprins în curtea unui prie- 
ten, la periferia Bucureștiului. Cei ce vor 
scăpa tereri după acest război vor avea, de- 
sigur, malt de turcă până să analizeza ciu- 
datul fenomen „psiholeg:c” care se peire- 
cea în noi, îndată ce auzeam sunetul „atât 
de familiar” (prea familiar!) al sirenei. Fără 
îndoială că nu noi suntem cei mai experţi 
în această materie — ca și în dierite ate 
materii. Dar dacă e adevărat că intensita- 
tea poate înlocui cantitatea, atunci „im- 
presia” rămâne de aceeași... catitata. După 
cutremurul din 1940, mulţi — cu o sensibi- 
litate mai acută — au rămas, luni întregi, 
cu această virtualitate subconştientă a tre- 
săririi pe nepregătite, gata oricând să por- 
nească troica inimii întrun galop vertigi- 
nos, indiferent de hârtoape... 

Se vede că vremurile ţin cu totdinnliasul 
să dea dreptate proteţ lor apocaliptici, de- 
oareze după „semnul” cutremurului de cai- 
nioară, n'am fost scutiţi nici de împiinirea 
bombardamentelor „de teroare”, ca să ni se 
completeze educaţia modernă dernier ceri. 
Degeaba i-ai spune, de cxemplu, unui bucu- 
teştean care a trăit pe pielea lui cutremu- 
rul din 1940, că a fost un fleac pe lângă a- 
celea pe care le suportă locuitorii insulelor 
japoneze sau a altor regiuni cu sol vulca- 
nic, în veșnic neastâmpăr subteran; asta nu 
l-ar. consola și nici n'ar scădea „valoarea” 
emoției sale. a acelui şoc strecurat perfid 
până în rădăcinile ființei sale, care aduce, 

„concret, gustul neantului. Tot așa și cu di- 
ferența de grad a experienţei bombarda- 
mentelor. 

La început, exact ca la cutremur, nu 
mi-am dat seama de gravitatea evenimen- 
tului. La 4 Aprilie, în grădina Sf. Gheor- 
ghe, instalat contortabil într'un adăpost 
deschis din spatele bisericii, într'o sociatate 
ad-hoc de cetățeni glumeţi și optimişti pâ- 
nă'n pânzele albe, mi-am citit jurnalul pâ- 
nă aproape de sfârşitul procesiunii, nepăsă- 
tor la loviturile pe întundate care răzbăteau 
de departe. Omul, până nu vede, nu crede... 

Erhoţia adevărată a început mai târziu, 
treptat cu constatarea de visu a dezastrului. 
Tot astfel, în dimineața cutremurului, pre-: 
dispus mereu a crede că gura lumii exage- 
cează, m'am simţit vicleanul fior decât după 
ce am văzut cu ochii mei Carltomul prăbușit, 

Așa sa întâmplat, fără îndoială, <u toți 
bucureştenii în ziua primului bombarda- 
ment — minus, bine înțeles, aceia în preaj- 
ma cărora au căzut bombele. Există o exa- 
gerare în rău, dar există și una în... bine — 
poate ca o apărare, când e primejdia prea 
mare. In unele cartiere în care nu căzuse 
nicio bombă, multe zile oamenii nici nu vo- 
iau să creadă ceeace se petrecuce pe lân- 
gă gară. 

In această privință, mai trebue să fac o 
paranteză anticipativă. Zâmbeam, înainte, 
cu ironie, în fața acelora care-mi mărturi- 
seau o concepţie inferioară, „minoră” — 
după mine --— a sensibilităţii, „Să n'aud, să 
nu văd”. Am rugat pe un prieten, a doua zi, 
să meargă cu mine la faţa locului, ca să ne 
„documentăm de adevărul svonurilor. Es- 
chivarea lui mi s'a părut o ieftină lașitate. 
„De ce să-mi stric liniștea. Mai bine lipsă. 
Până nu-mi cade bomba 'n cap, nu vreau să 
ştiu ce se petrece în jurul meu!” După ce 
m'am dus şi am văzut, i-am cam dat drep- 
tate. Nu-i rea nici morala asta, pe uri câmp 
de luptă. Un soldat care ar putea cuprin- 
de cu ochii un întreg câmp de bătălie, 
ca să vadă de sus, cu o privire sintetică, 
absolut toate atrocitățile și primejdiile în 
amănunt, n'ar mai fi util în micul lui see- 
tor. Eroismul e deseori în funcţie de mi- 
ca perspectivă a sectoruluitău, în care în- 
cape cât mai puţină conștiință. Deosebi- 
rea de tensiune a curajului diferă dela 
sector în măsura în care nu-ți dai scama 
de importanţa strategică în care te afli. Nici 
o lege cunoscută nu ocârmuește firea oarne- 
nilor în astfel de situaţii, în ast el de zile, 
așa încât ţi-ar fi imposibil să stabilerti o 
foae de temperatură, oricât de zig-zagată, 
acestui straniu bolnav care este massa în 
panică. i 

* Casa prietenului unde m'a prins alarma 
(ce avea să aducă al treilea prăpăd asupra 
Capitalei) nu avea decât un beciu cu două 
caturi — betonata, e drept — deasupra: dar 
în ciuda iniţiaţilor, n'am vrut să intru la 
subso! și am rămas singur afară, sub o 


streașină subțire și lângă un copac frunzos. 


care-mi da iluzia că sunt destul de acoperit 
bantru ocheamele tintașilor din car. De astă 
dată ştiam cu toții ce ne așteaptă şi degea- 
ba as pretinde că omul ascuns care zace 
nestiut în adâncul fiecăruia dintre noi în 
vremnri de pace. nn se trezise, dominator, 
înlocuind ne emil e toate zile'e. la a ten- 
siune în care realitatea și halurinatia se 
ating, imponderabil. Cine spune altfel e un 





de DAN PETRAŞINCU 


ipocrit, fiindcă — iarăși — nu există decât 
calmuu spinituuui, și nu calmul bictului trup 
de carne și de sange, care svăcnește orb, 
egoist, dorind numai și numai să fiinţeze— 
de sar putea, — şi 0 voșnicia. 

După sunetele prelungi și repetate care 
vestesc apropierca sigura a avioane.or, aş- 
teptam. Apoi, hurutul de neuitat începe 
să se distingă din ce în ce mai aproape, 
pentru ca la un moment dat văzul să trans- 
mită inimii acea înşordare imposibil de ex- 
primat, a certitudinii că moartea trece — 
iără să „fâltâe” ca în basmele copilăriei, ci 
cu aripi țepene de oţel — exact deasupra 
capului tău. Infine, pământul hăue departe, 
ca rupt din rădăcini... 

Singur, în miilocul tăcerii desăvârşite — 
o tăcere a morţii, a spaimei încremenite, în 
care tot ce e vietate pare că și-a oprit ră- 
sufletul — auzul îmi este deodată atras de 
un ciripit violent de vrăbii — sus. Ridic 
ochii puţin împăienjeniţi și fixez căteva cli- 
p2 în nzștire sbaterea măruntă de sub strea- 
șină. E primăvară și deabea acum îmi dau 
seama. In alţi ani, anotimpul se făcea simţit 
de'a sine. Vrăbilie îşi injghebează cuibul 
chiar deasupra capului meu. Un capăt de 
stoară atârnă dintr'o crăpătură și cele două 
păsări se căznese, cu larmă mare, să-l prin- 
dă în cioz şi să-l tragă afară. Le e foarte 
necesar pentru construcţia lor. Insă capătul 
dz sfoară rezistă şi vistăţile înaripate taliâe 
indărătnie în jurul lui, revenind-iar și iar... 

Pe nesimţite, ochiul mi se limpezeşte şi 
urmăresc atent numai truda lor, cu o apa- 
rență de joacă. „Vor reuşi, nu vor reuşi?“ 
Le admir, încăpăţânarea şi mă gândesc la 
duhul co) mare al necesităţii care le îndeam- 
nă. Ingineri pricepuţi şi părinți grijulii, — 
își dau seama cât de “olositor le-ar fi capă- 
tul de sfoară, dacă ar reuși să-l topească și 
pe el în compoziţia viitoarei.locuințe a pui- 
lor lor. Și în acelaș timp tăcerea sinistră din 
jur, de pe stradă, din tot un'versul, se trans- 
formă, devine caldă şi umană. Apăsarea a- 
ceea, presiunea tuturor nervilor, închircirea 
întregului trup la pânda posibilei secunde 
supreme, se topesc. Pulsul bate normal, mă 
reintrupez în mine însumi, cel firesc, apele 
întunericului se retrag după un retlux al 
morții. Tot timpul cât ține bombardamentul, 
cu bufnituri neregulate, când mai aproape, 
când mai departe, nu mă mai interesează 
decât cele două ghemotoace cenușii de viață, 
care se muncesc pentru viitorul urmaşilor 
lor, neștiutoare de tot ceeace se petrecea „pe 
pământ“, între oameni — aceste animale 
superioare... Nu se mai aude nimic, huruitul 
S'a îndepărtat — acum vrăbiile s'au luat Ja 
csartă, sa bat — conflict în familie. In cele 
din urmă una din ele, descumiată, se retra- 


"ae, dar poste puţin cea rămasă, într'un efort 


desnătlăjdvit. reuşeşte să smulă sfoara și cu 
un ultim fâlfâit triumfător sboară spre cuib, 
pierind sub streașină. Suspin ușurat... 

— Dară te lovea o schijă! Ce faci acolo! 
strigă prietenul spre mine, ieşind din beciu 


pământiu. 

— Nimic, zâmbesc. Mă uitam la niște 
vrăbii... 

Dar, în gând, altcineva reflecta: „Nu 


cumva era singura oază?...2“ 
IN TREN 


Mă aflu în tren, evacuat spre meleaguri 
mai adăpostite. C.asa Ill-a. Ingnesuiaă, zar- 
vă posoimontă. Alături de mins, un om — 
oarecare. În „aţă, o ţărancă bătrână și lângă 
ea, lărăit comod pe trei sferturi de bancă, 


un flăcău chipeș, cu brâu de pie.e înf.o.at, : 


cu cisme noui şi pălărie pe-o sprânceană — 
avut, după toate aparențele. In picioare, 
rezemată de bară, fata bătrânei, o ţărăncuţă 
de vreo șaptesprezece ani, nu prea frumoasă 
dar neastâmpărată, vaselă. 

E seară, sa întunecat și după vreun ceas 
de mars, trenul intră în noapte deabinelea, 
săltând monoton. Fiăcăul flueră, se agită, 
mai ales când priveşte spre codană. 

— Sunteţi din X? o întrebă, peste capul 
bătrânei, 

Legătura s'a făcut și, fără prea multe for- 
malităţi, peste vreo cinci minute flăcăul o 
tutueşte, întinzând mâin'le spre ea. A intrat 
şi mama în vorbă, parcă se cunosc de când 
lumea şi acum fac haz tustrei. ; 

— Mamă, lasă-mă să stau pe genunchii 
mneatale, zice la un moment dat fata, oftând 
obosită și răsfăţată. 

— Stăi, maică, hai... îşi netezește bătrâna 
poala. 

— Vin mai bine colcă, la mine, te țin mai 
bine! sa repede, galant, flăcăul. 

Dar fata îl repede. chicotind. 

— Ai vrea, așa-i? Lasă-mă! se smucește 
iei la fasoanele ei, băiatul o trage de 

raf, 

Fata s'a așazat pe genunchii mamăssii, 
cam chinuit, fiiniică e mai lungă decât ea. 

— Apăi vezi, dacă eşti rea, vezi? reflectă 


, TIPOGRAFIA „UNIVERSUL“ . A BUCUREŞTI STR BREZOIANU t3—25 * 


= UNIVERSUL LITERAR 


ilăcăul, ironic şi oțărit. Că ce, nu era mai 
bine la mine? 

— îi 

— Fată mare, să stea în poala mamei! 
râde de ea. 

Apoi fiueră a pagubă. 

— Zi, nu vrei să stai la mine, hai, nu vrei? 

— Pune-ţi pofta 'n cui! 

— Binee... 

Şi iar flueră. Apoi, ca să se compenseze, 


" incepe s'o gâdile, s'o ciupească, s'o lovească 


— destul de tare — cu paimele pe obraji; 
fata se hârjonește, protestând slab, fără 
convingere. 

— Da' astâmpără-te bre, n'auzi? 

Bătrâna rabdă smuciturile .etei şi obrăz- 
niciile flăcăului, complive resemnată. Flă- 
căul nu e de lepădat... Dar prea fac mult 
scandal tineriii şi lumea, — amărâtă, acrită, 
— începe să mormăe dezaprobator. Omul 
de lângă mine se agită. Se întoarce, ze în- 
dreaptă la loc și bodogăneşte ca de unul 
singur. 

— De ce le arde dumnealor! Tânără şi 
obosită! Ce să mai zic eu atunci? Când am 
stat îngropat sub mormanul de pământ, cu 
zece morți deasupra, nu eram obosit... 

— Cu zece morți? Ingropat?, prinde vor- 
ba un plutonier major de vizavi, rotofei şi 
bonom, 

— "Tocmai aşa. confirmă omul de alături, 
devenind deodată foarte interesant pentru 
toţi. Două ceasuri și jumătate am stat în- 
gropat şi numai o minune m'a scăpat, sau 
fiindcă așa mi-o fi fost scris... 

— Zi nu vrei să stai la mine, nu vrei? 
revine iar flăcăul înciudat spre fată. Hai fă, 
că te odihnesti mai bine, dece să stai cano- 
nită şi s'o obosoşti și pe maică-ta! 

Trenul se sgâlţâie, lumea din picioare se 
c!'atină. tinerii îşi reinu joaca și omul de ală- 
turi îşi începe povestea — una din zecile de 
povești ale zilei. 

— M'a prins bombardamentul tocmai când 
mă întorceam Ja atelier — sunt ceferist de 
donăzerci de ani — şi m'am dus și eu, cu 
alti zece co'egi la atăpost, în curte. Eram 
mai lâncă gura nA5nostului si am început 
să înumăr  bombardirele. Veneau potop. 


„Fraților, s'a zis cu noi!“ zic, câni văd pu- 
Un inginer, 


hoiul de bombe care cădeau. 








— „Da' taică-miu, unde-i taică-miu?“ îl 
auzeam cum se vaetă băiatul meu, milita- 
ruj. Deodată, nu ştiu cum s'a „ăcut, că am 
scăpat un răcnet din toată puterea rărun- 
chitor. 

— „Aici sunt, Petrică! aici! Un alt strat 
de pământ mă despărţea de morţii de dea- 
supra. 

Fiu-miu, când mi-a auzit glasul, a început 
să se sbată: 

* — „Tăticule, ești viu? 
nimic? 

— „Nimic, nimic, numai săpaţi cu băgare 
de ssamă şi mai repede, că mă curăţ! am 
mai putut răspunde. Eu ţipam și la ci se 
auzea abia ca o șoaptă, numai când lipeai 
urechea de pământ. Insă când au înfipt iar 
casmalele, parcă mi le-ar fi înfipt aici, în 
inimă, aşa eram făcut una cu pământul 

— „Nu cu sapele, cu mâinile! am urlat. 

Și au început să dea pământul cu mâinile, 
ca nişte cârtițe. Un cas şi jumătate au 
mumsit, da li se streliseră şi unghiile. până 


Eşti teafăr, n'ai 


să dea de mine. Nu mai puteam, mă inăbu- 


şsam, dar nu-mi pierdusem mintea aici a 
clipă. ..N'o să aiun”ă la timp“, îmi ziccam 
şi-mi luam rămas bun dela vată., Tocmai 
cână să Insin — înrepnsem să horcăi — de 
odată se face lumiră deasupra capului meu. 
bârna se mişcă și răsuflu aer curat. 

„Tăticule!:, se repede fiu-meu la mine 

Numai capul îmi ieșea din pimânt şi el 
mă săruta pe ochi, pe frunte, plângând. 

— „Acu' te scoatem, acu'“, zicea in ne- 
ştire. Dar a mai tre=ut vreo jumătate de oră 
până să mă desfacă până la brâu. 

M'am ales numai cu o paralizie a picio- 
rului ăsta, drept — alt nimic... 

Omul vorbise cu glas egal, fără patetism, 
neîntrerupt, privind în semi-obscuritatea 
vagonului si nendresându-se parcă special 
nimănui. Câni sfârşi, scoase o ţigare și o a- 
prinse tarticos. Dar plitonisrul, din cins ştie 
ce curiozitate ..mnrbidă” care svârnise ne- 
aseptat în trupul lui îndesat, voi o con- 
cluzia. 

— Si te-au mai prins alte atarme în oraş? 
Ce mai sim+j cână auzi sirena? 

Omul trecări într-s. rămânând cu tizarea 
devartn de buze. Deabea acum îl simțeam 
sguduit. 





Costăchescu, se lipise tot de mine şi mă 
strângea ca în clește, în neştire. „Ce ne fa- 
cem, Marine, ce ne facem”, plângea. Pă- 
mântul parcă prinsese glas, urla şi se svâr- 
colea din măruntae, jur-împrejurul nostru. 
„Fraţilor, acu cade pe adăposturi!“ Abia 
avui timp să zic şi deodată mă simt smuls 
ca un fulg din locul în care mă aflam și am 
mai avut timpul să simt, parcă în mătuntae, 
o isbitură adâncă. Pe urmă, n'am mai sim- 
țit nimic. 

Acum, ce credeţi că se întâmplase? Bom- 
ba căzuse lângă adăpost şi ne aruncase pe 
toți câţi ne atlam în tranşeu ca la vreo zece 
metri, acoperindu-ne cu un strat gros de 
pământ. Peste vreun ceas, mă trezesc în 
beznă, respirând greu. Eram cu capul pe o 
bârnă, care a fost şi norocul meu, că mi-a 
lăsat un loc gol lîncă gură, cu puțin aer. Și 
de ce credeţi că mă trezisem? Urla cineva 
deasupra mea. departe parcă, foarte depar- 
te: auzeam glasul ca într'un butoi înfundat: 

-— Mă fraților, măăă, scoateţi-ne de-aici, 
mă fraţilooor... Vai de măiculița mea, voof! 
of! ot! 

Am recunoscut glasul olteanului, Dumitru 
a lu' Pietroaia. Şi țipa mereu, ca în gură de 
șarpe, da' cu să mă mișe — ba. Am mai 
avut însă un noroc, afară de acela cu bârna. 
Că fiu-meu, militar concentrat, tocmai ve- 
nise să mă vadă în dimineața aceea, la ate- 
lier. Şi-l prinsese alarma la noi. Văzuse în 
ce adăpost am intrat — și aflându-se ca și 
mine la gura adăpostului, cel de alături, a 
observat cum a căzut bomba peste noi şi 
ne-a măturat. Ce credeţi că a făcut băiatul? 
Aşa, în ploaia de bombe, sa năpustit afară 
şi s'a dus la Domnu Director, care și el — 
curajos bărbat! — ieșise cu echipe să des- 
groape pe cei prinși sub mormane —; s'a 
dus, zic, şi l-a tras de mânecă. „Domnule 
Director, dați-mi și mie niște oameni cu 
cazmale, să  desgroape pe taică-miu, că a 
fost îngropat colo, în colț...“. 

Cu cinci oameni, fiu-miu a început să 
sape în mormanul din care țipa olteanul. 
După ţipetele lui s'au luat. 

_— „Aici, aici 1raţilor, mai la dreapta“, se 
auzea glasul olteanului din pământ. Da mai 
încet, că ne potopiţi! răcni el odată, când o 


casma se apropiase prea mult de coasta lui - 


Când au dat de scândurile acoperișului, ol- 
teanul îi îndruma: — „Nu aia, nu aia, scân- 
dura asta, a patra din cap“, Și așa l-au des- 
gropat pe el întâi, teafăr — numai-cu spai- 
ma. Pe urmă, după un strat gros de pământ 
au dat de ceilalți opt tovarăși — morţi până 
la unul. Era pământul îndesat la gura lor 
cum i-ai bătători cu maiul, așa de grozavă 
fusese presiunea. Da eu auzeam tot, abso- 
lut tot-şi când i-au ridicat pe cei de deasu- 
pra mea, m'am simțit niţel mai ușurat. 


— Aoleoo, nu-mi mai vorbi de sirenă, 
d-le majur! Să n'o aud. Uite, n'am aim, 
am scăpat tearăr de sub zece morţi, dar cand 
aud alarma, mi se 'nmoaie toate încheetu- 
rile și-mi vine un leșin de-aici, dela stomah. 
Vitima oară când a .ost alarmă, venise o 
mașină să ne ia, să ne ducă afară din oraș. 
Ce credeţi că am putut să'mă urc în ma- 
şină? Tremura toată carnea pe mine ca pif- 
tia şi a trebuit să mă ia prietenii pe braţe, 
să mă ia pe sus ca pe un beteag. Domnu' 
doctor al nostru când a văzut asta, a doua 
zi mi-a şi dat drumu” acasă, în concediu... 

* 

— Zi nu vrei la mine, hai, nu vrei? re- 
peta din când în când flăcăul de vizavi, că- 
tre fată, încăpățânat și îndârjit, 

Omul cu povestea se întoarse deodată că- 
tre el, încruntat: 

— Ascultă flăcăule, văd că eşti foarte în- 
grijat ca femeea să nu obosească, tot tinân- 
d-o pe dumneaei în braţă. Da' dacă ești aşa 
cavaler, dece nu te ridici, să-i faci loc fetei? 
Că doar ești gogeamitea voinicu! 

— Hă? 





"30 lulie' 1944 





binecuvântate motive să „ia contact“ nu 
numai cu țăranul, ci şi cu . necazurile pă- 
mântului, ae soarelui şi ale ploii, după ca- 
noane cu totul streine de obișnuita litera- 
tură sentimentală a „gliei”. Aici viaţa este 
aspră, elementară, redusă la câteva necesi- 
tăţi fundamentale, isvorând din pământ. 
Pentru orășanul coborit din tramwaiele, as- 
censoarele și. tabieturile sale tip. secolul al 
XX-lea, ființele de pe-aci îi opun o reali- 
tate primitivă, intactă în obiceiurile ei co- 
tidians; exact ca Dacul de acum două mii de 
ani, omul se simte un mic rege în cadrul 
gospodăriei sale, nefăcând nici un compro- 
mis în numele „ţivilizaţiei“ — nici în bine, 
nici în rău. Unele case poartă totuși, un no- 
stim vestigiu al dorinței de „evoluţie“.: co- 
lumnele în stil „venețian“, produs al unei 
fabrici de ciment din apropiere, care a îm- 
pânzit regiunea cu marfa ei; încolo, aceleaşi 
tradiţii, aceleași rezistenţe, aceleași candori 
şi-aceleași ermetisme de clan... 

Acestea toate în ciuda faptului că majo- 
ritatea bărbaţilor sunt cheferiști. După ce 
leapădă cascheta și bocancii în pragul ogră- 
zii. proprietarul meu, Marin al lu' Popa, 
redevine gospodarul de-acum zece, de acum 
o sută sau de acum o mie de ani, fără nici 
un rest din obiceiurile orașului în mentali- 
tatea sa. Nu e un sat aproape de București 
şi ţăranii n'au avut cum să se infâcteze de 
acel semi-mahalagism care bântue prin îm- 
prejurimile Capitalei. 

oana, nevasta lui Marin al lw Popa, eo 
femse îndrăcită, harnică, sveltă şi vioae ca 
o svârlugă, care duce tot greul casei în lipsa 
bărbatului. Casa e chiar la manrginea satu- 
lui—nouă, curată, bătută de toate vânturile 
câmpiei, iar căminul le-a fost sfintit de 
Yreun an şi ceva cu un pui de aur, cale se 
sbengue toată ziua printre bobocii de gâscă 
vițel, purcel și căţei... 

Marin era de serviciu o zi da o zi nu, iar 
ds când cu evenimentele, timpul de stat a- 
casă li s'a lungit, așa că poate întârzia mai 
mult lângă nevastă, Perechea tânără e avu- 
tă, dar în sat se şoptese destule pe seama 
lor, Că fata a fost săracă și „l-a îmbrobodit” 


pe Marin, care putea lua una cu zestre, nu 


aşa. În orice caz, deşi s'au luaţ din dragos- 
te, gazdele noastre nu par a o duce rău. Insă 
nu le surprind niciodată un gest de tanăre- 
țe, un zâmbet de oameni tineri care au în- 
ighebat o căsnicie! împotriva multor soco- 
teli tradiționale: sunt atâtea treburi și nu-i” 
vreme. de sentimentalisme!. Epoca acestora 
s'a încheiat odată cu întâlnirile de prin pă: 
durea vecină și cu consaciarea lor la pri- 
mărie. Când vine Marin dela muncă. ioana 
nu-l întâmpină dec'lamativ şi entuziast —— 
chit că omul a trăit 24 de ore sub primejdiă 
morţii şi fiecare despărțire ar putea fi ul- 
tima. Satul și-a plătit din destul tributul 
său sburătonrelor de zi și de noapte,. dar 


„fatalismul domină. Dacă se află în ara'd. la 


vacă sau la cloști — Ioana își strigă bărba- 
tul ln treabă îndată ce l-a auzit intrând pe 
poartă: Ă . , 

— Hai. Marine, de-mi ajută la curățat! 
Sau: ia vaca şi du-o la câmp. Sau: să facem 
o bucătărie pantru bonri. că dumnealor nu 
le ajunge ceaunul, ca nouă... 

Sutletul casei e Ioana. Marin e cam lasă- 
mă să te las, îi place mai curând să poarte 
copilul în braţe și s'o privească pe Ioana 
cum le face pe toate. Se vede că a avut „e- 
ducaţie“ de băiat singur la părinţi chiaburi. 
Oare loana e atât de vrednică pentrucă se 
simte oarecum obligată să compenseze pu- 
ținul zestrei ei? Nu cred: e o fire iute de 
felul ei. Ochii îi joacă veșnic în cap, de 


„deșteptăciune și energie, și o vezi când în- 


tr'un colț al curții, când hăt departe, în 
capul satului, gonind ca un spiriduș peste 
câmp. S'a supărat ve în prima zi pe boierul 
cel tânăr care a făcut o reflecţie nevinovată, 
la intrarea în curte; peste şențuletul care 
desparte șoseaua de poartă, nu exista nici 
un podeţ. 

— Da' ce nu puneţi câteva scânduri, oa- 
meni buni? 

— Păi fiindcă n'avem și acu' cheresteaua 
e scumpă! 

Acum o'ţi fi vrând să și pavăm! i-a vepli- 
cat prompt Ioana. 

Și mai târziu, s'a văetat la conița cea tâ- 
nără: ă 

— Hiii, da pretențios mai e domnu' du- 
mitale! 

A zis ca să pavăm și curtea și șoseaua, că 
dumnealui nu poate să calce altfel... 

Boerul cel tânăr, idealist şi evoluționist 
convins, a trebuit s'o împace .cu o glumă: - 

—- Da, am zis să pavaţi şi șoseauu si să 
aduceţi şi tramvai în comună! Să yă civi- 
lizaţi, oameni buni, că civilizaţia nu-i pen- 
tru noi — e pentru toți oamenii. Și vai 
sunteţi boeri ca noi — boer e tot omul care 
există. i 

— O fi, a ridicat din umeri Ioana, neîn- 





Voinieul rămase vădit încurcat. Nu-i tre- 
cuse prin minte aşa ceva. Să-şi dea iacul? 
Păi mergea departe... Dar apoi, supărat pe 
nu se ştie cine, se făcea a nu înţelege şi în- 
toarse capul spre geam, fluerând de unul 


"singur, 


Până la staţia la care au coborit cele două 
țărănci, nu le-a mai adresat nici un cuvânt... 


GOSPODARIE 


Satul C., la jumătatea de drum între Titu 
şi Piteşti, e o așezare de case în plin câmp 
şi la începutul lui Mai, când am poposit aici, 
vântul bătea necruţător, rece, cu miros încă 
de iarnă întârziată. Unul din multele sate 
ale câmpiei muntene, în care orăşanul ăre 


crezătoare. Da ngi rămânem cu obiceiurile 
noastre, că ce să facem, așa am învăţat de 
când lumea... 


1OANA 


E greu să inspiri încredere unei ființe ca 
Ioana. E plină de sensibiităţi, e încăpăţă- 
nată şi ambițioasă. Tot i-e frică să nu fie 
criticată de oaspeţi — a căror susceptibil:ta- 
te orășenească e gata tot timpul so supra- 
evalueze. O crezi supărată pe tine — şi e 


„-supărată pe ea însăși, de teama că n'a fost 1. 


înălțime. Nu primește bani pentru alimente, 


„cu nici un chip. 





fUrmare în pac. î-a 


A ec be sd aaa dp E ERA ei iii = 03 At 
"Paza poștală plătită fn mpumperar conform aprobării dir, G-le P. T. T. Ne. 24484939