Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1943_052_0029

7 
3 
căi 








PROPRIETAR: 


SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU a3 . 25 
DIRECTOR ȘI AD.-IOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 


Iasceisă 'sa5' No. 163 Trib. Ilfov 


T. ROMANAȚI “Dal, 





Detractorii literaturii ardelene 


Atitudinea criticei estetice faţă de 
seînănătorism este retranșată în dosul 
unot poziții din care nu se vor putea 
mult timp distinge notele diferenţiale 
de definesc acest curent, căruia i se 
pun în seamă toate operele adăpate la 
izvorul rural. E dificilă urmărirea sur- 
sel  invectivelor. antisemămătoriste de 
azi, totuși mu riscăm prea mult căutân- 
du-ie, în acord cu morala faimoasei fa- 
bule daspre topor și pădure, tocmai a- 
colo unde împrejurările erau mai fa- 
vorabile  eflorescenţei acestui curent, 
în Ardeal. Sunt scriitori ardeleni care 
au văzut în semănătorism un curent 
scuturat de un cuget profetic, care, 
mai zelos decât oricare altul, sar fi ju- 
sat să lege pentru totdeauna arta și 
scrisul românesc de conținuturile dul- 
ceag-diluate ale istoriei, ale satului și 
ale naturii românești. Această tendin- 
ță ar fi dat naştere unei istorii con- 
venționale, idealizate, unui naturalism 
3dilic, unui eticism școlăresc, unui sen- 
timentalism siropos, care notate pe 
certificatul de naştere al semănătoris. 
mului ar face impresia unei etichete 
de șerbet de tnandăfiri, Evident, diso- 
ciindu-se roadele literare de cele cul- 
turale ale semănătorismului, i se recu- 
nosc totuși acestuia meritele politice, 
sociale şi pedagogice. 

Credem că înșiși reprezentanţii au- 
torizaţi ai criticei esteţice sunt de a- 
cord că asemenea afirmaţii alunecă pe 
panta primejdioasă a exagerărilor. A- 
devărul e că semănătorismul ma volt 
să lege pentru totdeauna literatura ro- 
mâmească de istoria şi viaţa rurală a 
„poporului nostru. Insuși Iorga, teoreti- 
ctanul înflăcărat al curentului, dacă 
“susține că literatura trebue să se inspi- 
re dela ceea ce avem mal caracteristic, 


* adică viaţa satelor, adaugă că mai târ- 


iu e firesc să se sporească acest ihate- 
wial de inspiraţie cu orice clasă socială: 
care-şi primește orientarea definitivă, 
Şi-și consolidează originalitatea. Şi 
chiar în paginile Semănătorului s'a a- 
“mat de către D. Nanu-că ceea ce dă 
un caracter naţional scriitorului emen- 


' valitatea, prisma sa sufletească, nu te- 


ma, că ceea, ce importă e construcția, 
inverioară a operei, atitudinea, pe care 
0 revelează, nu materialul ei. Prin a- 
semenea idei, semănătorismul devine 
adiacent cu poporanismul, al cămui î- 
deolog;, G. Ibrăileanu, recunoaște și el 
că um Subiect, trecut printr'un suflet 
românesc, va da o operă românească. 
O dume încă mnestructurată, cum a 
fost și este încă aceea a orașelor n0as- 
tre, o bume care a fost în genere etero- 
genă şi erinpozită, este lipsită de pro- 
funzime și mai ales de coeziune şi ca 
atare nu.-putea atrage pe scriitorii ar- 
deleni, a căror literatură, raportată la 
materialul de inspiraţie, are un carac- 
ter semănătorisț inainte de a-l îi avut 
cea din Principate, în Ardeai neexis- 
tând decât populaţie rurală, — fireşte, 
din punctul de vedere românesc, — era 
normal ca scriitorii ardeleni să devină, 
cum le zice un Bogdan-Duică, popo- 
ranţi. Şi tiindcă pomenirăm aci nume- 


le tui Bogdan-Duică, e uţil să trans- 


criem câteva rânduri ale sale despre li- 
terații Basarabiei, a căror situaţie se 
aseamănă cu a celor din Ardeal. „Ţă- 
ranul a fost ce] ce atrase și întâia a. 


privită numai 


AIVERSU 


= 


La mânăsţirea Horezu 


de ION ȘTEFAN 


tenţie a literaţilor celor din urmă ai: . 


Basarabiei. Era singura parte sănătoa- 
să plină încă de viață. Ce literat sar îl 


putut opri cu simpatia și căldura tre-: 


buitoare inspiraţiei într'o lume de bo- 
ieri tără imaltă simţire şi cuprinși nu- 
mai de grijile vieţii materiale simple ? 
Țăranul își păstrează însă originalita- 
tea, ea putea să atragă, să îndemne pe 
anţist”. Şi mai departe : „De dincolo de 
Prut, în literatura noastră nu s'a ridi- 
cat nimeni care să nu fi. fost o inimă 
mișcată pentru norodul lipsit sau pă- 
răsit de puţina boierime a locului. 
Detractorii  semânătorismului spun 
că ancorarea inspiraiei în material mus- 
tic a dusla convențional, idealizare 
dulceagă, eticism didactic. Recunoaș- 
tem că literatura semănătoristă nu- 
mără o sunedenve de narâţiuni never- 
tebrate, edulcorate, învăluite intrun 
lirism călduţ, descriind stereotipic sce- 
ne de un factice idilism rura) ; că mul- 
te personagii ale ei sunt fantomatice ; 
că multe dim scrigrile ei îndeplinesc 
Goa o funcție de amvon. Dar nu ideo- 
logia semănătoristă, ci capacitatea mi- 
noră de a fabula a unora dim scriitorii 
raliați în jurul ei, atrași de erezia că 
temelia naţională a construcţiei lor e 
suficientă pentru a-i promova în rega- 
tul literaturii, neputinţa dea trăi men- 
talitatea, clasei țărănești sau de a ridi- 
ca ficțiunea la o mare putere de ade- 
văr, — aceste deficienţe (ale scriitori- 
lor) au îăcut să eșueze în convenț.ona- 
iism uniform şi idealizare dulceagă în- 


carcările semănătoriste, de tipul serie- - 


rilor lui Ion Ciocârlan, care de îapt nu 
e Ardeleam, Se știe să 1. L. Caragiale 
susţinea că condiţia esenţială a, operei 
de artă e insuflarea ce i-o dă talentul. 
De orice şcoală sau gen, de orice di- 


mensiune sau proporție, cu sau fără 


tendinţă, cu sau tără teză, dacă e insu- 
flată de talent, ea va trăi. 

Dar  Ardelenilor le lipsește fineţea 
nuanțelor şi subtilitatea explicativă şi 
în această luptă împotriva semănăto- 
rismului transilvan, care a putut to- 
tuși, într'o revistă satelită a Semănăto- 
rului — am numit Luceafărul — să to- 
lereze paginile de apologie o poziţiei 
artei pentru artă scrise de Marin Si- 
mionescu-Râmniceanu, care mergea 
până la a declara că îndeletnicirea ar- 
tistică e refractară vieţii de stat, aceia 
care s'au făcut interpreţii literaturii 
moderniste și au teoretizat superiorita- 
tea scrisului inspirat din realitățile ur- 
bane, vorbind de o literatură rurală, 
„oricum inferioară” și fixând operele 
semănătoriste sub nivelul „intelectua- 
lității medii” a societăţii române, ex- 
cluzându-le totodată din ansamblul 
creațiilor majore, determinate de con- 
cepţii individualiste și urbaniste, sunt 
criticii din Principate. Receptivi la 
nuanțe, aceştia au remarcat totuşi că, 
sub raportul mate- 
rialului de inspiraţie și al laturii for- 
male, evoluţia dela literatura rurală la 
cea urbană nu are decât o importanță 
relativă, mai mult socială, cu slabe re- 
pereusiuni asupra valorii estetice. Con- 
cesivi, criticii din Principate au recu- 
noscut de asemenea că o mişcare lite- 
rară reprezintă, convergenţa unui lanț 
tn N ta a Ra a a E a aa ep at 


(Urmare în pag. 5-a) 





ABONAMENTE: 
autorităţi și instituţii 1000 îsi 
eee 12 luni 500 „ 


6 luni 400 „ 
3 luni 210 „ 








OBSESIA 


« 


lucrurilor nedorite 


| de MIHAI NICULESCU 


Se spune că obișnuința creiază nevoita. Dar eu nu-mi 
aduc aminte să mă îi dus la teatru, să îl ascultat mu- 
zică ori să îi intrat în salile de expoziții, în cele câte- 
va luni de viață parisiană care au trecut nu mai știu 
când și cum, decat împins ds 0 nevoie imperioasă, de 
o tocune organica de spectacol. Niciodaa nu șuu să 
Ma ti Pucurat ca în acest rasuamp, cu toate simţuriie, 
din toate incneieturile şi pănă'n mărusitaie, Erau prea 
muite noutați contradictorii care mă imbrânceau, ca 


să mai gasesc ragazul contempiativ priemic cuegerii, . 


SiMpuricarii necesure şi obişiiuunțai, prinue ataiea îs- 
pite și souicitări urgenie. Dar presimţegm instinctiv ca 
va veni lenamutea manunoae cin acsa lacomie stu- 
Pidă şi ODsesivă a nouauL ŞI n'a MMIOZRIGI,, 

Odată, dupa ce ingaiusem aeavaima, seară de sea- 
Tă, Muzică și teauu, um şuut ca in ziudi urmatoare voi 
fi liper. Atunci m'am inors in viața Gă tome zueie și 
mi-au iost 1arași aragi oamenii ae pe tracă, cerul şi 
case.e, copacu şi iarpa. Am revazul au cateva sâp- 
tămaul, Şuind ca GDI CIUBCI VOL Cege: ceoa ce Mi se 
Cuvenea mie să queg și sa ințeieg. negina moartă şi 
Nicomăde, La Cel6stine, Jocui dragostai și-al întâm- 
piarii, câteva tarse moliereșii şi aouă proverbe de 
Carmontel. Soarna oamenuor de pe. scetă şiiam că eu 
nu o pot schimba, Ca și pe a Ceiur aia viaja unanimă. 
N'aveam să iau partea unora sau aiiora, ci numai să-i 
privesc dela o aspartare contemplativă, cu o atente 
egala, sau cu o uepasare aeopouvă amabiiă și in- 
gaduitoare, ştiind ca nimic din ce avea să Ii se în- 
"0uupie nu pu:ea să île altiei, că tiecare e nebun sau 
ințe:ept iura să he îndatorat a da socoreală decât iui 
însuși — propriei conștiințe, dacă o re — sau ani- 
manui, . 

Desigur, nu citeşti cu folos decât atunci când reci- 
tești, ca in GIQgOs:e, Cand iubeşti cu adovârat a doua 
oara, iara şperaniă şi tară aiuzii, mai ingaduitor 
iiinacă abia atunci ştii de mai nainte ce se va intam- 
pia pand ia SIGIŞuUiu INEVuUADU, — Ca în toate impre- 
jurăme vieții cund te intorci, știutor şi înţeiepur, pe 
unde mai irecuseși odinioară, deşi Dante pieundea, 
În Versuri celebre, că nu e mai mare şuiennța aecat 
să revezi locuriie unde ai fost odată fericit. bar asta 
iiindcă unii oameni, cei mai mulţi, nu văd co este din- 
colo de lungul nasului lor şi preieră să îşi aducă a- 

“minte decât să trăiască, adică se preieră — pe când 
Alții, închiși în odăi cu pereții acoperiţi de cărui pano'n 
tavan, scriu cu adtincă senoziiate şi doare, ca au 
Cumva săi. creadă „airiei cineva, că e 


-a = a. 


iar formele şi Coloriie, uromeie şi sunetele sunt inșe- 


lăciuni aie simţurilor — şi că nu este altă resliiate 
decat aceea din inchipultea lor. iar câie un neispră- 
vit, poticnindu-se inuu aitermative şi rătăcind in di- 
vagaţii, ottează:; „Dacă ași mai trăi odată aşi știi cum 
să-mi organizez viața!“ ; 

Admiţănă totuși că experienţa vieții culva ar putea 
fi generalizată şi pentru toiosul altora, nu văd o for- 
muiare pedagogica mai potrivită decât aceasta: noap- 
tea să domi şi ziua să îii treaz. Insomnia e geniul 
mediocrilor și al neisprăviţilor. 

In piesa lui Montherlant: Regina moartă, la care a- 
jung acum nu prea de departe, Don Ferrante regele 
Ponugaliei îi spune Donsi ines de Castro, de a carei 
căsătorie în taină, cu moștenitozul tronului, atlase 
tocmai: „Ai: merita să-ţi trimită Dumnezeu o încercare 
atât de năprasnică, încât să-ţi ruineze în sfârșit can- 
doaiea nebunească, astfel ca odată măcar, să vezi 
ceea ce este“. Ines de Castro e bolnavă de speranță. 
Face parte din ceea te vrea să continue, să tot conti- 
nue, fără întrerupere şi iără siârșit. 

Don Ferrcmte e personajul covârșitor, care concen- 
trează asupra lui și absoarbe tot interesul. Niciodată 
Montherlamt n'a pătruns mai adânc în alcătuirea în- 
timă a insului omenesc, n'a fost mai creator, creind 
cu propria-i substemță spirituclă, din el însuşi. 

S'a și vorbit de Hamlet, pe care Don Ferrante îl a- 
mintește prin destin regal și complexitate suilotească. 


(Urmare în pag. 2-a 











CEL E "APTE - 





? LE 
LE wi 
C.A LI N) ai 5 
Sai ai | | Vi RL 
4 
/ 4 i 
de pi 
1584 Fă 

PA, ! 

LEANDRU POPOVICI Desen 





- REDACȚIA ȘI ADMINISTRAŢIA 
BUCUREŞTI 1 Ste. Brezoianu 23-23 
TELEFON 3.30.10 


"şi mamuțite-s de-o 


[i 


Oraşul în care se simte lumina mării 
oriunde, se destășoară logic pe întin- 
sul câtorva zeci de kilometri pătraţi 
de teren, împărţii în „quartale” pa- 
raleiogramatice, Delimitările se slujesc 
de drepte și de unghiuri drepte, şi de 
nicăieri nu lipseșe umbra domestică 
a platanilor cu frunzele îa fel de geo- 
metric înscrise 'n pentagrame. Clădi- 
rile alinede urban, într'o discipiină 
ce se revendică dela principiile unui 
arhitect cartezian, suportă pe supra- 
faţa lor cenușie, — cu tranziții şi va- 
riaţii infinite de saturaţii chromatice, 
bună de pus în ramă ca să joace 
măestrit rolul de pictură pură, — pa- 
tina umor vremuri decât care mai 
strălucite ori mai tragice, numai 
DostoJewski ar putea închipui. i 

Aş vrea să poi strecuză între cu- 
vinte cava din blândeţea calmă a ra- 
zelor difuze, cernute prin frunzișul 
pălit de apropierea toamnei, și at- 
mosfera de convalescenţă dulce și de 
spital sufletesc s'ar reconstitui depiină. 
Piuteşte peste tot ecoul unel renun- 
tări la viață, și de câteva secole de 
câna burdutul de bivo! plin de ruble 
al unei împărătese a 'mpovărat umerii 
ducelui francez construotor, venit să-și 
afle 'n Răsărit împlinirea unei aven- 
turi viețuite 'n Qocident faustic, ma- 
rea a 'nmirezmaţ cu moarte aceeaşi 
piatră calcaroasă cu vine roşiatice de 
fler oxidat, ce se ițeşie din fațadele 
tuturor clădirilor coșcovite - de ten- 
cuiala gri, şi-a -răsunat continuu ca 
chemare şi ca un avertisment, sune- 
tul geamandurelor din port, până mai 
ieri. - 

Niciodată oraşul cosmopolit de pe 
țărmai septentrional al pontulu; euxin 
n'a cunoacut mai multă şi. mai rodnică 
iinişte. Fortoţa levantină a oamenilor 
aurului, de peste toate țărmurile me- 
diteraniene, simțită pe caldarâmul de 
marmoră albă al portului, şi care 'n- 
puse să se detinească treptat ca un 
blestem și ca o structură, a 'noetat, 
bună bucată de 
vreme și sirenele vapoarelor, Goltul 
trepădat pieziș și curmeziș de pake- 
boaturile internaționale se abandetea- 


polliniee, şi cerul își invidiază oslinde 
perteotă cuprinsă între ţărmnl larg şi 
imim. Par'că de undeva străfundurite 
hellenice ale structurei acestei stranii 


viețuitoare” iipită solului ca un lichen 


pe scoarță, s'au deșteptat şi-acuma se 
ivesc, albe, în soare, cu dimensiunile 
divinei lor proporții. Antic și francez, 
orașul dela răsărit închide 'n e! condi- 
ţia perfecțiunii, şi nu există. colț cât 
de neînsemnat care să nu invite la pio- 
tură, Fragmentele se cer singure în 
cadru, și "'ncet-incet retina își" înregis- 
trează pentru mai târziu porțtuni-por- 
ţiuni oraşul tot, enumerână: Vlaminck, 
Utrillo, Cross -și Pissaro, cu sentimen- 
tul sigur că-s pânzele Unui muzeu mi- 
rific, pe care le inventariază, 

Nu am să vorbesc aci de oamenii a- 
ceştia, supraviețuitori a două războaie 


Apari de 3 ori pe lună 
> PREȚUL 1 LEI 


1 LITERA 





ANUL LII Nr. 29 








'n decurs de 25 de ani, şi a unor răs- 
turnări mai cutremurătoare decât răz- 
boiul, între ele, Nici de bucăţile de cer 
pe care le 'nchid ochii fiecărei fete, 
şi-ai fiecărui copil, cât de 'ncercat de 
experienţa reversului înghețat al exis- 
tenței poaitive : soarele, Se simie 'n 
surâsul până și-al bătrânelor care vând 
seminţe şi țigări otoniane, și nici un 
derbedeu sublim din câţi cutreeră răs- 
pântiile cu sentimentul imprecis că s'ar 
puteă pretă ia orice solu de oontra- 
bandă faţă de frontierele etioei certe, 
unanime, mar refuză să-ți desvăluie 
fără pretenţii, cât de trumos se vede 
marea din colțul știut numai de el, al 
parcului imperial până la  răzoarele 
verzi ale căruia străbat foșnetele largi 
cât orizontul, ale valurilor violete, 


Mi-am petrecut ceasurile — cu il- 
mite disparente, atunci când febra ac: 
tivităţii şi crispările cotidiane din ora- 
şul pătimizii mele continui, se sterg 
în fața beatitudinei unui univers atem- 
poral — singur pe băncile vechi ale 
parcului cu nume ial, ochina prin 
gestfoierile de evantâliu ale unsi ra: 
mure țepoase de pin, albastru de verde 
ce eră, întiorările reci ale mării, sub 
epiderma luminoasă a căreia simțeam 
circulâna sângele înghețat ca un ve- 
aia, al apei saline (de aceeași densi- 
tate, zic biologii, cu mediul intern al 
corpului uman), fluctuând dela verde- 
muraude spre ultraviolet, prin albas- 
tru şi siiliu-indigo. 

N'am simţit niciodată ceeace posţii 
pretind că se numeşte „fiorui înfini- 
tului”. Poate pentrucă pretenţia lor 
ține de recuzita ieftină a efectului u::- 
mărit, cu veleităţi de mister, 


Nu sutăr de animism, şi n'am putut 
da când sunţ înţelege mania degradan- 
tă de a atribui stihiilor veleităţi ome- 
aești, atunci când, dela înălțimea trans- 
cendenței lor, făptara de carne cenira- 
tă pe intestinul gros şi pe marele sim- 
patic e tot atât de puţin diferențiată de 
sol ca patrupedul pe care-l stăpâneşte 
și pagte. De aceea n'am simțit nici un 
moment „sbuciumul mării”, care, dacă 
îşi sbârleşte crestele solzoase de balaur 
apocaliptic, până la o inălțime de câţi- 
va metri deasupra nivelului el, cutarea 
imperceptibilă a suprafeţei e departe 
de a se chemă, în raport cu imensitatea 
orizontală a înțindorii nsle, sbucium, 

Pot spune chiar că, dela 2000 de me- 
tri, calmul vasţei cuprinderi de apă nu 
poate părea decât dezolant, şi că din 
avion toate mările sunt toţ aşa de 
moarte ca Marea Moartă, 

Totuși, pe banca veche de lemn vob- 
sit, scrijilând cu vârtul pantotului pie- 
trişu! aleei din parcul cu nume impe- 
rial, dacă nu „sbuciumul mării”, iluzo- 
riu și făcut, cel puțin necomenita in- 
stabilitate a aspectului ei, m'a cutre- 
murat. . 

Ştiu că într'o dimineaţă, câna mă a- 
lam in apropierea mării, la ora când 
= înșelător — soarele se urcă neaştep- 
tat cu o palmă deasupra orizontului, 


Miercuri 20 Octombrie 1943 


Redactor responsabil: TRAIAN CHELARIU 


UN PORT LA RĂSĂRIT 


lui Radu Tudoran 


ca şi cum nu de după linia lui incertă, 
aburită de ceţuri, sar îi trezit, ci bruse 
sar fi aprins mai sus de vama zeilor 
oceanici, din bău, ca 'n ziua dntâi când 
“a răstit cuvântul sâcâit de întuneric, 
n'am mai putut găsi din mare decât o 
tăşie, foarte aproape de țărm, albă ca 
de boală, mâncată 'ncețul cu încetul 
de negura brună, ce se 'ntibăeg opac, 
vertical, până spre zarea săltată ne- 
firesc, de după care puteau răzbi ra- 
zele, N'au: fost nici cinci minute până 
să se ridice pâcla, și 'm tot răstimpul 
acesta regalul stomatelor vizuale se 
desfășură cu brio: niciodată n'am 
avut voluptăţi retiniene mai certe, be- 
ţii mai nesăbulte de culoare, cascade 
mai tumultuoase de reacţii, năvălite 
toate pe calea unui singur, cel mai 
inactiv, simţ: văzul. Dacă a 'înţeles 
cinevă cum aud surzii culoarea, şi ce 
infinite acorduri iscă 'n urechea lor, 
virgină de sgomote împure, ejacularea 
unui roşu de soare-răsărit, — chiar 
dacă a fost în stare să priceapă asta, 
mare să simtă niciodată câtă energie, 
câtă luptă câtă acțiune, a putut în- 
semnă pentru lenea patologică a unui 
bolnav al contemplaţiei, sarabanda 
culorilor manevrate subtil, pe ierarhii 
de luminozităţi şi saturaţii, ca în căr- 
țile de fizică, de lborantul experin- 
țelor de spectroscopie, care era atunci 


marea, 


O mai simi, în plămâni. Aerul pe 
care-l inspir izbeşte, aizi, ca să pă- 
trundă, rezidurile unui mediu atmos- 
ferio, a cărui puritate cristalină vi- 
brează la fiecare nouă ratală a traheei, 
muzical, electic: cântec chromatic, 


Știu că instabilitatea aspectului op- 
tic al mării e arpegiul explicit al unei 
game grave, oare dacă var traduce pe 
portatiy ar însemna freamătul nebun, 
nevindecabil, ai structurilor cărora, 
oricât le-ar fi de lesne accesibile di- 
mensiunile orizonialității, le este in- 
terzisă vertţicala . 

Fiindcă, în fiecare zi, justa amiază 
nu poate cumpăni exact dacă e cezul 
care-şi pismuie oglinda dintre ţărmu- 
rile golfului, sau e golful, și mares 
de dincolo de goit, care-şi frământă 
culorile să capteze, cât de cât, nepu- 
tându-l ajunge, azurul înghețat al unui 
cer prea sus.3 | - 


ION FRUNZETTI 








Leon-Paul Fargues 


La 1912, în vârstă de 34 ani, Leon-Paul Fargue !) pur 
blica o culegere de poeme care au avut 0 mare în 
jluenţă asupra multor poeţi de astăzi. 

Intro epocă în care intelectualismul triumfa, Fargue 
nu şovăia să se arate ca un om plin de sensibilitate 
autentică. E] se lăsa dus la întâmplare, din îmtâlmire în 
întâlnire, şi ne împrăștia şi nouă desfășurarea vieţii 
sale interioare. işi amintea o plimbare nocturnă, avea. 
nostalgia unei prietenii, regretul unui apartament pă- 
răsit. Işi exprima pasiunea pentru muzică şi pentru pic” 
tură. Avea obsesia umei siluete dasnădăjduite, lângă 
un copac, întrun Cartier sămac a Pariswhui. Visarea 
continuă ori hoimăTeala alcătuiau domeniul său prefe- 
rat. Idealul lui era, cum singur a spus-o, „să facă 7ni- 
nuni din lucruri mărunte, dîn mediocru, din anonim“. 

Fire singuratecă, rătăcea prin Paris, atent, cu urechea 
ațintită spre cel mai mic sgomot şi totuși rămânea. foarte 
depante de pământ. A căutat să cunoască mai bine ma” 
rele oraș, nădăjduind să descopere un colț nou, O 7ăs- 
pântie plină de mister, un chip al cărui ochi îl mor ar 
mări mult timp. 

Im cele două opere din urmă, Haute solitude și Re- 
fuges, î) regăsim sensibilitatea poemelor, același fel de 
a vedea lucrurile : dorinţă de evadare, dragoste peniru 
vis şi hoinăreală. Pentru Pargwe, întreaga vieață este 
cuprinsă în lumea emoțiilor. Priveşte fiecare lucru și 
iubeşte atât de intens, ca și cum ar trebui să renunţe 
pentru totdeauna la el. Evocă, lăsându-se uneori pradă 
unei dureroase melancolii, evocă odată mai mult, farme- 
cul ființelor îndepărtate sau dispărute. Deseori, desnă- 
dejdea îl pândește. Amintirile sunt prea dureroase: 
„Journdes assasşin6es, mortes eauz vharriant des souve- 
nirs, encore euz, toujours eu, accompagnâs de vois en” 
fermâes, de voix qui surnagent“. 

Mai serie : „cât este de întuneric în această lume unde 
sfârşim prin a me izbi de propriul nostru, corp, prin a ne 
vedea peste tot în caravane! ce trebuie să facem ca să 
evităm hoardele de ființe atât de asememea nouă care 
uncă aleele, aşteaptă (prin gări, ocupă mesele cafene- 
lelor ?“ : 

EL trăeşte, puțin halucimat, întro lume în care totul 
“ui decât un simbol; mobilele, mvobiilele voastre de toate 


— 





1) Născut în 1878 ia Paris. Autorul Poemelor — Pour la 
Musique- Vulturne — Tanerâde — Espaces — Sous la iampe 


. Paris. 
2 (N.A. F, Paris 1942). 


3 

zilele se însuflețesc și vă înfruntă, casele Parisului ji 
se ridică deodată în față, noaptea, ca și cum ar vrea să 
vă îmbrăţișeze. Umbrele strigă, fluviul se opreşte. Cerul, 
în plină zi, nu-i decât o boltă întunecată. 

Emoţii, Amintiri. Visuri. „azi tant râvă, j'ai tant reve, 
que je ne suis plus d'ici“, scria e! într'o zi. 

El îşi urmează drumul într'o lume de minuni cunos* 
cute numai de el. Are, după vum ne-o mărturisea în 


"*,D'Apres Paris" gustul călătoriilor în spaţiile imaginare 


„Car on me voyage pas pour des choses rzisonnables, pas 
d'awantage pour les chiâses reelleas“. | 

Dar spaţiile imaginare 'amenimţă uneori să te înghită. 
Trebuie să te agăți de real, sau cel puțin de ceeace a 
existat. Trebuie să găseşti refugii, şi refugiile sunt po- 
pasuri unde lui Fargue îi place să întârzie când ratră- 
ieşte trecutul, Sunt vechi colţuri din Paris şi cafenele 
unde trăiau şi hoinăreau, discutau scriitori și amtişti pe 
care-i aximirăm astăăi. Refugii: la Place Blanche, Clo- 
serie des Lilas, le Dome, la Rotonde, l'Abbaye de Th6- 
lene, le Chat Noir. Și Verlaine, Mortas, Pierre Louys, 
Toutouse-Lautrec, Le Douanier, Rousseau, Modigliani, 
Viaminck, şi atâția alții. Și marile premiere de teatru, 
şi operile discutate cu pasiune. Refugiu, amintirea. cli- 
pelor petrevute în casa lui Maurice Rabel, evocarea serei 
triumfale în care se dădea PAnnonce Faite d Marie. Re- 
fugiu, gândul că ţara ta a creat toate aceste glorii, a 
servit de cadru acestor spectacole uimitoare. Și gândul _ 
că „Franţa este veșni: Franța, adică peisagiile sale, ca- 
sele, copacii şi florile sunt mereu la porţile lor“. 

Haute Solitude. Refuges. Desfășurarea unei. vieţi in- 
terioame. Să vorbeşti, să scrii, să nu uiţi pe ceilalți. „Vor- 
besc şi scriu pentru toţi acei care merg ca şi minesîn- 
covoiați sub greutatea vieţii. Ei se wor opri cu și mine, 
se vor întoarce pe aceste drumuri, la aceste sentimente 
care se pierd încet în noapte. Se vor gândi, vor încerca 
să înțeleagă și să-și încadreze povestea lor în imensul 
şi schimbătorul joc de răbdare al vieţii terestre. Și poate 
că întir'o zi, încetul cu încetul, în secolele viitoare cineva 
va reuşi să urce cu răbdare, prin mici sguduiri înteri- 
oare, prin infiltrări, cu paşi de lup, ca un vânător în“ 
demânatec, care se apropie fără să îi se audă măcar res- 
piraţia, să urce până la începutul vijeliei care ne-a arun- 
cat pe pământ, să atingă sfios, dar să atingă în cele dim 
“urmă spuma imensei cataracte inițiale. 


ROLAND MEȘTRE 





CRONICA DRAMATIC 


TEATRUL NAȚIONAL : „REVI- 
RUL”, 
ACTE, DE NICOLAE GOGOL. 


TEATRUL COLORADO: „OA- 
MENI IN JUNGLA”, PRELU- 
CRARE IN TREI ACTE DE 
ION BABIGHIAN, 


Piesa lui Gogol sa' transtor- 


mat : nu mai este piesa. rusească 
pe care o ştim, o glumă şi o sa- 
tiră a unei societăţi, cu miciie 
şi marile ei păcate, specific. ru- 
sească, cu mediu rusesc, cu at" 
mosferă rusească. - 

Piesa care sa dat la „Naţio- 
mal” nu mai are nici: identitate, 
nici familie, aici „Specific naţio- 
cat” com se zice. „este desper- 
sonalizată”, „stilizată”, şi chiar 
„sterilizată“: ceva între „expre- 
sionism”, „teatru de artă”, şi 
„teatru intelectualist“, 


Gogol, însă, a fost rus, a avut 
şi î1că -hamor rusesc, - 
- mustos, l-a plăcut să scrie despre 


humor, 


şezătorile .din Ucraina, despre 
_ viaţa cazacilor de astăzi ca şi din 


COMEDIE IN CINCI 


tun sketeh de revistă sau ca 
„într'o scenă de. operetă). 


'Cu' țoate acestea d.. Aurel Mun- 


teanu n'a fost rău şi realizarea 


neforțată a personajului, cu acea 
desinvoltură plăcută, uşoară, i-a 
câştigat simpatia sălii, 

Căci cele spuse cu privire la şo- 


;Cu] d-sale de scenă poate că nu 


i se adresează chiar d-sale, deoa- 
rece acel joc nu era decât o con- 
secință normală a faptului că, în 
totul, „Revizorul“ m'a fost tra- 
tat ca o comedie de moravuri şi 
de tipuri rusești, ci ca o simplă 


farsă fără identitate, o piesă ex": 


presionistă în care desigur că şi 
textul și mișcarea și gestul nu 


- trebuie să fie decât sugerate, 


trecut, i-a plăcut să-și câdă de. 


unele şi să admire altele. 

Spun toate acestea ca să se 
vadă cine este autorul, ce fel a 
scris, din ce s'a inspirat şi, prin 
urmare, cum se potriveşte țeatrul 
unui astfel de scriitor cu ceeace 
“a prezentat 13 „Naţional”. 

TI ştiam pe d. Sahighian că în 
materie de regie este reprezen” 
tauntul „cuminţeniei țeatrăle”. 


Și atunci. întrebarea:. dece a. 


părăsit-o ? 





MARIETTA SADOVA 


Ori d-sale nu-i plag „pozne” 
d'astea, „fulurisfe”, cu case tăiate 
“în mijlocul scenei, cu biserică 
rusească deasupra casei ei. 

D-sale ii place rucrul întreg şi 
sigur ! 

Și deodată — și tocmai de data 


aceasta, tocmai cu piesa lui Go-. 


gol — d. Şahighian se schimbă, 

Serie Guogoi in capul acsuuut 
întâi ca decor: „o odaie în casa 
primarului” ? 

D. Șahighian zice cu mirare și 
dispreţ: „o odaie?!” - 

Poftim : o odaie!.. 

Am să arăt eu ce-i trebuie gioi 
Diesei ăsteia ca decor! : 

Şi, în adevăr, în loc de o odaie 
d. Şabighian înalță pe scenă e 
biserică cu clopotniţă, cu turie 
dintr'acelea ruseşţi, răsucite. în 
chip de ceapă, face o stradă pe 
scenă, mai pune. şi o casă în- 
treagă „in secţiune”, felinare, 
mai pune şi alte case, În detini- 
tiv um întreg colţ de oraş ru- 
- Bezc. Ă 
Asta desigur pentru „sugerarea 
peisajului rus”... 

Pentru întregirea acestuia însă 
dacă-i așa, trebuie să spun că îi 
mai lipseau: o chirhana, o troi- 


că, (cu zurgălăi desieurt..) ind 


bineînţeles, „Luntraşii de pe 
Volga”, 

Asta ca funaal, 

Poate că peisajul era, totuși, în- 
treg, însă de!a parter nu s'a vă- 
mut: poate de'a locurile de sua 
şi dela galerie : cu Volga în tund 
şi S'heria pe dreapta... 

Dar oricum a fost „tare fru- 
mo”. 

La fel şi costumele! 

Piimoase. toate în omlori - de 
păcări exotice! 

Și, ca motive, cu desene IDvrâs- 
“tate ca pe aripile fluturilor î.., 

Frumoase şi vesele. : 

Dece nu ? 

Căci, alttel, unde s'ar a ajuns 
dacă personaziile lui Gozol ar îi 
fost prezentate ca nişte oarecare 
nespălaţi de provinciali is 
stupizi, înrăiţi şi carâghioși 17... - 

Si îmbrăcaţi așa, mai pono- 
sit 9!... aa i 

N'ar fi avut nici un haz. 

Că. doar dintr'aceştia, oare- 
sum avem şi pe la noi şi ar fi 
fost banal. 

Deci Gogol în costume de ba 
lat! 

Și. deaceia, spre a îh în CORCOr- 
danță cu toate cele de mai sus 
a trebuiţ ca spiritul acesta, care 
a rezisat spectacolul, să domine 
şi jocul actorilor, cu acele sia- 
eromizăr! ale mişcărilor şi gestu- 


riioz, cu acele grime şi măşii a- - 


tât de „originaie”, di 
Deaceea o fetiță din dreapta 

mea, care bătea din palme cu o 

puvurie neobișnuit de mare, gunt 


convins că a mai fost adusă. și | 


după aceia de mama ei la acei 
spectacol, desigur pâcălina”o că 


o duce.la „Teatrul de Marionete - 


din Salzburg“, 

(Mama desigur că e o adeptă 
a lui Gordon Craig — „chestia” 
cu supermariodeta !... — iar fe- 
tiţa Q fi citit » Vilhelm Mei- 
ster“...) E 

Unii actori, ţotuși, — dece, nu 
pilu, dar cred că bine au făcut, 
eu toate că în felul acesta nu 
mai erau în cadrul spiritului 
care a prezidat întreaga punere 
în scenă, — s'au diferențiat prin 
joc atât de ceilalți cât şi de to- 
nalitatea generală a spectacolu” 
lui. 


In primul rând ar fi d. Au-" 


rel Munteanu, care a jucat rolul 
„Revizorului”, 


D-sa a fost atât de firesc încât | 


aproape că nu fătea impresia 
că-şi dă osteneala. să-şi joace 
rolul. 

Ori cred că trebuia să fie ceva 
mai „rus“ şi să inspire ceva mâj 
multă încredere, să aibe mai 
multă veracitate, — trebuia luat 
drept „Revisorul* — mai mult 
consistemță, căci rolul acesta nu 
Ă sia „Mincinosului“ din Geol- 


Ori d. Munteanu l-a jucat pe 


Hlestacmy cam a fel. 

Totuşi mu-i chiar la fel şi dacă 
şi Hlestacov minte, aceasta 'o 
face moi altfel, și, oricum, o face 
numai fiindcă e beat, (şi chiar și 
asta trebuie să se facă cu mai 
multă greutate, pr chiar og, în. 


“arăte prin asta că se pregăteşte . | 


-miu, în rolul servitorului 


în a doua categorie ar fi d-nii 
L Finteşteanu şi C. Antoniu. 

D-lor au jucat nu „firesc“ — 
fiindcă „firescul“ în teatru une- 
ori este lipsit de sens — ci îm- 
trum mod care s'a numi nor- 
mal, său, dacă voiţi, tradiţional. 

În rolul primarului, d. Ion Fin- 
teşteamu, deşi a-sa se cam repe- 


tă, ne-a dat un tip bine pre- 


zentat, imtr'o caricaturizare reu- 
şită, foarte potrivită. şi ca ton și 
ca mască, . - 


După părerea mea, cred, atât, 


că nu trebuia să se lanseze prea 
mult în tirada dela urmă, ceva 
cam prea dramatică: ce Dumne- 
zeu, doar cred că nu caută să 


să dubleze „Regele Lear“! 5 
Oricum, îusă, o realizare .fral- 
moasă și un rol care îi. merge, 
In ce priveşte pe d. C. Ato- 
i ( Osip, 
d-sa-a dovedit încă odată ce 


priză are în public, spectatorii ' 


primindu-l întotdeauna cu plă- 
cere, pentru comițul d-sale în- 
totdeauua plin de haz şi de mă- 
sură, 

Im ce privește a treia catego- 


rie de roluri, ele au fost jucate : 


după tiparul impus de regie, 
oarecum schemaţie sau, cum se 
obişnueșțe a se spune, orecum 
„stilizat“, 


Dacă facem tusă, abstracție de 
asta, adică de faptul că în felul 
acesta nu erau la locul lor în 
Gogoi, reproş care, încă odată, se 
adreşează mai” mult regiei, ca 
actori, trebuie să spun că au qat 
ceruri bune şi amuzante. 


Im privința aceasta în primul 


tând trebuie zremarcați d-nii 
Florin Scărlătescu, D. Amigdali 
şi C. 1. Morţun. 

De asemenea bine și d-nii E- 
mil Botta şi P. Dem. Dragoman. 

Rolurile principale femenine au 
fost două, jucate unul de a-na 
Marietta Sadova şi celălalt de 
d-na Victoria Miertescu. 

In ce priveşte doamna Marieta 
Sadova, deşi rolul pe care i-l o" 
feră acâastă piesă, pu-i mn rol 


de jmportanţă, a ştiut totuşi să-i 


deg eunloare. 


Acelaş Iinoru şi despre doamna - - 


Victoria Mierlescu a cărei gra- 
ție veșnic proaspătă asigură tu- 
tumor realizărilor d-sale un deo” 
sebit farmeo. . 





EMIL BOTTA 


Din punetul acesta de vedere ge- 
nul de regie adoptat de data asta 
se poate spune că a şi avanta- 


jat-0, un rol ca în „Coppelia“ 


prinzând-o âe minune. 

sot aci trebuie menţionată şi 
d-na Lalu u care sa 
prezentat cu acea specifică sigu- 
rânță a d-sale si cu mult rea- 
lism. 

De altfel, oricât de mare sau 
oricât de mie ar îi rolul, d-sa 
ştie întotăcauna să-l puie în va- 
Loare. 

De asemenea au fost bine și 
doamnele Valeria Panait şi An- 


toanette Vriside, cum și d-nii 1. 


Horaţiu, Eug. Stoiceanu, N. Cris- 
tesou, | Radu, Cristian Nicule- 


scu, P. Pătraşcu, Dobre Ene, Eug. . 


Caasian, 1. Luchian, G. Atanasiu 
şi C. Economu, care de asemenea 
au dat multe lucruri reușite, . 

dn. scurt un specuicol, plăcut, 
cars, insă, nu e tocmai „orto- 
dex“... 

Dacă cumva asta mai poate să 


* 

Teatrul Colorado are un merit: 
este stăpânit de. febra încercări- 
lor şi a experienţelor. 

Departe de mine dea socoti. a- 
ceasta drept un lucru rău: găsese 
din contra că este îmbucurător. 
Din asemenea repetate experien- 


ţa — alternate câte odată de că- 


deri şi înfrângeri — pot ieşi mul- 
te lucruri bune, 

Astfel pot ieşi piese noui, for- 
mule noui, oameni noui, 
- Și dacă la zece încercări proas- 


“te se nimerește una bună, între- 


pidul director încă se poate so- 

coti un om fericit. | 
Bineînţeles, mumai, să aibă şi 

răbdarea şi tenacitatea şi mijloa- 


„cele să reziste !.,. 


Iată ge ce, în asemeneg, cazuri, 
față. de asemenea bunăvoinţe — 
pe lângă bani și muncă — încu- 
rajările nu trebuie să lipsească. 

E cazul 
şi a spectacolelor cari se dau a- 
0910. 

Da data aceasta asistăm iarăşi 


-“la o formulă nouă, 


„Ultima e a d-lui Ion Sahighian: 
o „prelucrare” în trei acte. 
Deşi nu ne spune mai mult ni- 


mic. Prelucrare după ce? Și du- 


pă cine? Că la inceput nu-i zi- 
cea „prelucrare”, era decit chiar 
o „lucrare”, o realizare după o 
„ddeie cinematografică“? Dar 
ideia asta cinematografică? A 


“oui e? Ce-i cu ea? Etc. etc... 


Din toate cele de mai sus, se 
poate vedea că d. lon Sahighian 
de fapt este un autor pur şi sim- 
plu: un aufor ca toţi autorii, cu 
toate slăbiciunile şi timiditățile 
respective, care a scri şi eo pie- 
să ca toate piesele, și care. ca 


dtice gutor Gebutant care se pre- 


Ton Sahiehian, 





zintă în fața altora, este modest, 
aşa cum este şi poetul carea 
„comis” versuri şi care vine: cu 
sulul la subțioară în faţa d-lui 
secretar de redacție al unei re- 
vista literare, 
Prin urmare dq. Ion Sahighian, 
că orice debutant a voit să fie mo- 


- dest. Şi fiinăcă „debutanţii” nu 


trebuiese descurajaţi, voiu spune 
că „Oameni in junglă” ca spec 
tacol ţicluit „după o ideie cine- 
matografică”, până. la un punct 
9 cmar- bun. -'Prebuie. să-t -:recu- 
nose reale calităţi, a reușit să 
redea atmosfera aceia apăsătoa- 
ve, grea, a izolării — și-i mare 
tueru acesta ! — pe cari 'trebute 
s'o resinită aşa: de pregnant 'o 
mână de oameni cânq se ailă 
singuri în mijlocul altei lumi, a 
umei alte era unde până şi 
natura îţi este potrivnică. 


Nu suntem, desigur, în faţa u-. 


nei marti oreaţii de teatru — 4. 
avar n'o fi având 
şi pretenţia asta !...—dar, -oricum, 


e un bun pretext teatral pentru: 


un Spectacol de 'un tip ogrecum 
nou la noi, de atmosferă, de exo- 
tis, de sonorizări, cu alte cu- 
vinte um pretext în primul rând 
pentru resie, adică ceiace îşi do- 
rea Gaston Batiy pentru piesele 


montate de-el 


Deaceia, chiar țrebuie . .5'0 spun, 


| meritul acestui spectacol autorul 


trebuie să şi-l împartă ou numai 


cu interpreții dar şi cu directorul. 


de scenă, cu decoratorul şi cu 
realizatorul sonorizărilor, . 

Să încep:cu retia. A-avut-o d. 
Val Mugur şi trebiuie să spun că 


“a fost neaşteptat de bună, 


A reuşit să dea -o culoare ori- 
ginală, bine realizată întregului 
spectac:o), şi, desigur, că în pri- 
mul tână şi actorilor indicaţii 
juste, obtinându-se astfel un joc 
de scenă adecuat. 

Mărturisece că nu mă aștebp- 
tam ca d. Val Mugur să sa do- 
vedească un regisor așa de pri- 
ceput și înțeleg să spun actasta 
tocmai pentru că întrun fel, 
este cea mai frumoasă laudă ce 


i se poate face. 


In ce priveşte decorul, a fost 
cât se poate ge bun. 

Realizarea cabanei şi în spe- 
cial coloritul proaspăt al vegeta- 


- ţiei ae Junglă, în tonurile acelea 


vii, care se vedeau în afară, con- 
trastând cu tonurile terme ale 
bungălow-ului, au contribuit ad. 
mirabil la pealizarea acelui me- 
din exotic necesar mesei și at- 
mosferej aceleia apăsătoare pen- 
tru nişte oameni părăaiti îm o- 
ceanul acela de vegetaţie luxu- 
riantă şi asaltatoare !,.. 

Şi bine înteles, nici decorul, n "Ar 
îi fost sntficient dacă nu se adăn- 
gau, — contr;buina într'o şi mai 
mare: măsură la realizarea aces- 
tei atmostere si a tonalităţii și 

generale sulietești — și admira- 
bilele sonorizăr; datorite d-lui 
ing. G. Buican, 

Şi acum, să viu la interpretare. 
Actorii în general bine. Mi-a 
plăcut Maua Mary în rolul Ton- 


deleyo: şi ca joc, și insinuare, și 


ca apariţie exotică, d, Ovid, Bră- 
descu a realizat o fizură cald u- 
mană în d-rul Bradleg, ratat din 
cauza beţiei, dar plin de suflu; 
â. Giugaru, ajutat — m'aş putea 
spune ajutat ci, 
desavantajat, dar aici a cazul să 
spun: ajutat—şi de fizicul a-sle, 
ne-a da în Sprendell un tip de 
autențică dramă, o realizare cu 
care nu-i dator cu nimic oricărui 
actor de clasă din teatrul no- 


sriu de astăzi; bine de data asta. 


d. Kiki Brezeanu întrun rol îru- 
mos jucat, un rol de compoziţie, 
cu bune accente dramatice; 
deasemenea d, Alexandrescu 
Toscani, în acel Frea Asiey chi- 
nuit de nerăbdarea şi febra în- 
toarcerii; firesc și agreabil ca 
prezentare d. Cormeliu Potcoavă 
în Căpitanul Jefierson; bine şi 
în ton, d. Petra Assan, în misio- 
narul Roberts, 

Au mai contribuit la Pealizarea 
bunei prezentări a acestui spec- 
tacol deasemenea și d-nii G. Tre- 
lănescu, Tiberiu Simionescu, cum 
şi Peter, un negru autentic 
pare-se, şi um japonez autentik. 

In rezumat: un spectacol cara 
nu trebuie subestimat, care ar 
fi păcat să nu fie apreciat just 
și ar fi păcât dacă. p'ar prinde, 
fiinacă are multe lucruri bune 
e, orecum ş.ceva nou, : 


ALEXANDRU: DRĂGHICI 





mai de grabă . 





CINEMA BOULEVARD-PALACE 
„CATUȘE ROŞII” 


Prima nedumerire pe care-o 
manifestă spectatorul filmului 
„Cătuşe roşii” — după vizio- 
narea scenelor de. început, — 


Peste întovărășită de întrebarea 


fără. răspuns a : defectuoasei 
şincronizări şi a acestui fii 
care: nu: măi are scuza de-a fi 
fost turnat exclusiv în ţară, ci 
în colaborare... 
Mai bine zis fără răspuns 
momentan, întrucât acțiunea 
devenind. din ce în ce mai în- 
leresantă, te obişnuești cu sin- 
cronizarea, luând parte total-— 
la tema pe care şi-o propune 
fumul. 
După spectacol, în drum spre 
casă, 
acestui spectacol de bună cali- 
tate, se alătură întrebarea me- 
nită să-l micşoreze : 
„Dece atât de prost sincroni- 
zat ? Deşi jurnalele de război 
ne-au obişnuit — atât de con- 
fortabil. — cu atmosfera de 
război pe câmpul de luptă, cele 
câteva. crâmpeie  sbuciumate 
(inteligent speculate în scena- 
riu de regisorul Carmine Gal- 
lome) izbutesc să înfățișeze ta- 
t botul viu al'unui război, 


CINEMA VICTORIA : 
! „DRAGOSTE DE CAVALERIST” 


i Dece „Dragoste de. cavale- 
rist” şi nu „Dragoste ca'n toate 
filmele- de cinema” ?! 

Saua în romanele de: Rădu- 
lescu Niger, ale căror admira= 
toare vor lăcrăma discret îm- 
preună cu interpreta pincipală, 
în multiplele scene. duioase ale 
acestui film de epocă, a cărui 
amprentă inerent  fastuoasă 
convine. Conchittei Montenegro 
și a cărui farmec de necontes- 
tat eciipsează, ca întotdeauna, 


CINEMA SCALA: „CARNA- 
VALUL DRAGOSTE 


Ezceptând “ ecla. câteva scene 


mul „Carnavalul Dragostei“ nu 
se deosibeşte câtuşi de puțin de 
comediile în care excelează Hans 
Moser. 

Admiratorii genului vor face 
haz de. ştiutelz comicării ale lui 
Hans Moser,. în rolul „omului 
buni”, înţelegător al inimilor tis 
nere și deci îndrăgostite, 

In consecinţă, având grije. să 
apară oridecâteori crede regiso- 
rul că ar mai fi necesare diverse 
explicaţii pentru lămurirea spec- 
tațorilor, “despre al căror gust 
însă, regisorul de mai sus este 
ei însuși nelămurit. 

Johanes  Hesters ” îricearcă 'o 
vagă 'și inutilă dmhitație a stilu: 
lui în care-și cântă chansonetele 
Maurice Chevalier. 

Deci, nimic original. . 


ADRIANA NICOARA 








MEMENTO 
CINEMATOGRAFE 


SCALA:. Carnavalul dragostei și 
jurnal, 

REGAL: Zvăpăiata și fura 

VICTORIA: Dragoste de cavale- 
rist şi jurnal, 

ELYSEE: “Parada notelor, jurnat 
şi trupă 'de reviste, 

VOLTA BUZEȘTI: Macario la 
tribunal, jurnal și trupă. 
ROMA: Dora Nelson, jurnal şi 

trupă de balet, 


CARMEN SYLVA: "Teroarea din 
umbră, jurnal și trupă, 


E i i RE Dl A a EP 





(Urmare din pag. 1-8) 


tualizat viaţa, și-a exprimat-o prin acte, pe când prin- 


- tel, fiind acela care-i era dat să fie. Pentru ceilalţi: re- 


„amintirea actelor vieţii trecute nu i-a lăsat decât de- 
„Teatrului Colorado” 


Dar cu deosebirea că regele Portugaliei e un Hamlet 
isbutit — în planul vieții, se 'nțeiege — care şi-a ac- 


țul Danemarcei nu isbutea să iasă din planul conşti= 
inței, să-i decanteze prin gestuiile vieţii, sucurile otră- 
vitoare, întruntând riscul realității, — pe scurt, să tră- 
iască. Silueta morală a lui Don Ferrante domină dela 
înălțimea și din singurătatea morală a celui care ştie 
ceea ce este. Drama lui Don Ferrante mi se pare că 
e de ati ajuns la acea luciditate limită, care sleiește 
până la ultima picătură, substanţa realităţii ce i-a fost 
sortită. El și-a realizat destinul, și-a actualizat viața, 
a isbutit, Fără umbra vreunui regret de-a nu îi fost alt- 


gele; dar e! însuşi, pentru el însuşi, spectatorul pro= 
priului personaj. Parcă s'a mutat din el, nu se mai lo- 
cuiește și nu mai e nicăieri, fiind fără speranţă, iar 


prinderea personajului aparent, o coniinuitate meca- 
nică: „Trebuie să tac să se creadă că tot mai simt 
ceva, deşi eu nu mai simt nimic... Sunt vorbe pe care 
le spui și acte pe care le taci fără să crezi în ele. Sunt 
erori pe care le săvârşeşti, știind că sunt erori. Există 
până și obsesia a- ceea ce nu dorești”, 

Obsesia lucrurilor nedorite mi se pare a fi una din 
observaţiile cele mai adânci asupra naturii și desti- 
nului omenesc. E momentul culminant al dramei lui 
Montherlant, acela în care Don Ferrante atinge întrea- 
ga lui și cea mai cuprinzătoare semhificaţie. In acelaş 
timp, momentul în care e mai conștient de singurăta- 
tea lui morală — singurătate absolută, monadică. 

„Obsesia a ceea ce nu dorești” e numai în aparență 
un paratox, Omenește vorbind, Don Ferrante nu do- 
rește moartea Donei Ines. Totuşi, el dă ordin să fie. 
asasinată pentrucă, spune ei: „o remuşcare valorează 
mai mult decât o şovăială care se prelungeşte”, Desi- 
gur, preferința lui Don Ferrcmte nu are a îi apreciată 


-entuziasmului uizionării. 


Ci a a i ii a 


de revistă oarecum reușite, fil-" 


pânirii prompte 








[COP 


SISTEME... Ai 


Ambiţia de-a se arăta cât mai 
puternici, face din unii oameni 
victimele propriei lor vinovăţii. 

Când scriu aceasta, mă gân- 
desc la gazetarul care dela în- 
ceputul colaborării sale la unul 
din ziarele mici de dimineață, 
ma făcut altceva decât să între- 
ţină cronica dramatică şi rubrica 
„teatrală” cu un fel de stil care 
ar jena şi pe cel mai îndrăgostit 
de pamfiet, i 

„A scri GQe-o manieră supără- 
toare nu numai pentru cel că- 
ruia i se adresează scrisul, ci și 
pentru toţi ceilalţi cari îl citesc, 
lată obligaţia de-a te lăsa de 
meseria aceasta” spunea  Maio- 
rescu, i 

E ceeace ar trebui să oblige 
pe toţi acei cari — fiind mai ales 
în apropierea artei, ba, chiar mai 
scriind și despre ea.— nu fac 
decât să-și eftenească rubrică 


prea „nedramaţică“ şi cronica 
prea... „teatrală” până ia jude- 
cata oricui. 


- Dar sistemul ales de-a întărita 
spiritele tocmai cu ceeace azi 
linotyp-ul are de îndeplinit o 


mai nobilă misiune, atrage un 


sistem și mai brutal, 

„Replica“ servită scrisului atât 
de năbădăios al gazetarului a 
fost şi mai aspră, fiindcă obrajii 
pe cari s'a aplicat această „re- 
plică“ s'au înroșit mai muit de 


- cât de scrisul care a revoltat a- 


tâţi cetitori, 

Dar, însăși răzbunarea domoiău- 
lui „compozitor“ «e atât de ele- 
gântă ca să mai fie arătată și 
în gazete ?... 





CONCERTE 


„Filarmonica“, devenită or- 
chestră exclusiv simfonică, 
revizuită și împlinită în ca- 
drele ei cu elementele noi de 
înlocuire a celor trecute în 


orchestra proprie a „Operei 
Române”, şi-a deschis prima 
ei stagiune pusă sub semnele 
unei mari reorganizări. - 

Primele concerte, conduse 
de maestrul George George- 
scu au purtat pecetea auten- 
ticului temperament dirijoral, 
dinamizărilor intense şi stă 
și flexibile 
ale acestui artist al cărui 
nume sună, și peste hotare 
printre acelea consacrate. 

„Simfonia Alpilor: de Ri- 
chard Strauss şi „Concerto 
grosso“ în re minor de Hăn- 
del au fost poate cele mai fe- 
ricit realizate și caracterizate, 
printre interpretările celor 
trel comcerte de până acum 
ale stagiunii. 

Soliștii au dat un aport de 
imteresant nivel, începând 
cu d-na Victoria Minccscu 
Sehmiedigen, a cărei înzestra- 
re muzicală și pianistică s'au 
relevat drept neobicinuit de 
prețioase și de sclipitoare la 
vârsta normală a elevilor de 
conservator abia în drum 
spre absolvenţă, continuând 
cu rafinatul violoncelist An- 
tonio Janigro, talent de elită 
și şcoală desăvârșită şi sfâr- 
șind cu pianista noastră de 
autoritate internaţională Sil. 
via Şerbescu. 

Această, concertistă de îma- 
intată organizare “a şocului 


i 


20 Octombrie 1943 sar 





Ferească Dumnezeu de greșeli 
“cari să ducă până acolo încât a- 
semenea sisteme să stea in ve- 
cinătatea artei. 

Fiindcă, orice sar spune, dom- 
nii aceştia mau  nimio comun 
cu arta... 


PROVINCIA... 


Să ne gândim puţin la ceeace 
nevoia de teatru în provincie 
face și mai serioasă preocupa- 
rea celor cari sunt obligaţi să o 
sațisfacă şi să reținem pentru un 
moment, măcar, greutatea și 


_chiar imposibilitatea de-a se îm- 


plini nevoia aceasta acolo unde 
din mefericire nu se găsește o 
sală pentru adăpostirea unui 
spectacol de teatru. 

Dacă Focșanii au o sală fru- 
1moasă ; dacă chiar Caracal — cu 
tot renumele lui de glumă — are, 
tot așa, o sală frumoasă și nici 
măcar Olteniţa nu este lipsită 
de-o asemenea sală, apoi sunt 
orașe mai importante inde tru- 
pele de teatru nu pot să popo- 
sească, fiindcă nau în ce sală să 
joace. : 

E şi cazul orașului Călăraşi, 
unde ma mai venit de ani, nici 
o trupă serioasă de teatru, 

Bine, însă, că venind la con- 
ducerea - gospodăriei acestui oraş 
un om de litere cum e cunoScu- 
tul scriitor E, Cialâc, şi mai a- 


vând ca ajutor pe un alt literat, * 


avocatul Mocanu, orașul Călărași 
va' avea în curând o spațioasă 


sală de teatru situată în parcul - 


comunal. 


D. Victor Ion Popa, solicitat 





d-sale interpretativ a dat o 

impresionant aprofundată 
tălmăcire combinărilor de o 
tratare uneori de deosebit ac- 
cent, alteori cam detormante, 
de acrobatică instrumentală 
din „Vartaţiile pentru pian și 
archeştră, pe o temă de Paga- 
nini“ de Serge Rachmaninov, 


-aducând la lumină fondul de 


muzică al lucrării într'o mă- 
sură neașteptată faţă de na- 


“tura compoziției. 


Obsesia lucrurilor nedorite 


în planul moral. Pe lia destinului său, în care gestul 
se integrează, aprobarea sau dezaprobarea noastră 
morală nu-și are niciun rost. El preferă remușcarea, 
adică o realitate a conștiinței, 
provocată de o întâmplare fortuită, El preferă răul pe 
care și-l poate tace singur, pricinuindu-l altora, decât 
binele problematic a cărul cauză e străină iui însuşi, 
propriului destin, 


- Obsesia lucrurilor nedorite nu îi e dat să o cunoască 
decât aceluia care a ajuns să-și cucerească suprema 
libertate, o libertate fără răspundere: aceea taţă de 
propria conștiință morală, Conştiinţa e desigur, polița 
cea mai grea pe care o semnează cineva iață de el 
însuși, obligaţia cea mai constrângătoare, pentrucă îl 
aserveşte propriei idei despre sine. Deaceea o şi sem- 
nează cu o ușurătate de neinchipuit, dacă nu chiar 
cu o bucurie dementă. Acordând conștiinței o impor- 


tanță tutelară, omul pariază pe cea mai sigură şansă 
a compromiterii iul in aetemum. Recunoaşterea con- 
științei drept arbitru şi cenzor al actelor existenței 
noastre e iără îndoială un abuz primejdios. Funcţiu- 
nea conștiinței ar trebui limitată în cadrul vieţii de 
relație, la simpla confirmare a gesturilor de sociabl- 
litate. Furtul, omorul, violul, etc., sunt cazuri din exps- 
riența vieţii interumane, prevăzute şi sancţionate de 
legiuirile societăţii omenești. Ele nu pot năzui la ran= 
gul de „probieme“ ale condiţiei omeneşti sub specia 
eternului. Făcându-și cazuri de conştiinţă din acelea 
care se ivesc în raporturile cu semenii săl, omul e în- 
demnat să-şi propună necontenit probiemele altora, 
înstrăinându-se de propriul destin. Pentrucă nu poate 
actualiza toi ce dorește, din cauza constrângerilor vie- 
ţii de societate, el își creiază „cazuri” și „problems“ 
de conștiință, din a căror orchestrare dialectică își al- 
cătuiește un tals destin, o continuitate biogratică clr- 
cumstanțială, datorită numai întâmplării. 


unei false probleme, 





Două recitaluri de îniceput 
de stagiune — sunt de ase- 
meni de sublimiat: unul al 
violoncelistului Antonio Jani. 
gI0, :a cărui aleasă natură de 
muzician şi fină cultură ins- 
trumenta!ă, a avut variate şi 
interesante prilejuri de afir- 
mare întrun program din 
care vom aminti în special 
„Viariaţiile de Beethoven” pe 
o temă de Mozart şi sonata 
de Debussy, cu concursul ta- 
lentatului Ion Filionescu. 

Altul, acela al maestrului 
german al orgei, Heitmann, A 
cărui artă de execuțiune și 
concepție de interpretare s'au 
impus, punând în valoare mi- 
cai pagini din literatura 
ongei. 


ROMEO ALEXANDRESCU 


* 


de d. Cialâc, a fost la Călărași, 
unde a recomandat arhitectului 
cerințele unui teatru modern. 


PLECARE... 


Socotim prea timpurie vestea 


publicată de un ziar de diminea- 
ță, anunțând plecarea d-iui Radu 
Vasilescu dela şefia de cabinet a 
Teatrului Naţional. 


Ştim că se pregăteşte o aseme= -- 


nea demisie, dar dela „pregătire“ 
şi până la plecare, înseranează e 
durată pe care d. Radu Vasiles- 
cu o va folosi tocmai spre a i se 
regreta mai târziu lipsa, 

Maniera, bunăvoința şi zâm- 
betul atât de sincer și cuceritor 
de azi, fac uitate trecuțele „ma- 
niere“, încruntări şi repezeli, pe 
cari d. Radu Vasilescu, în .soco- 
teala sa greșită, le făcea tocmai 
de a-și netezi o aşezare temei- 
nică și de durată. λ 

E ceeace — din păcâte — n'a 


prevăzut : că teatrul, oricât „tea- - 


iru“ poate fi în ei, străluceşte 
totuși prin legile fireşti ale unui 
comandament de viață neating 
de vreo criiică. 


PORTRET... 


- Din atâtea risipite replici pe 
cari domnişoara Em, : Cozachie- 
vici a trebuit să le servească în- 
tr'o sumedenie de piese, nu 34 
reţinut decât că ua talent ca al 
d-sale poate fi folopit în frâu- 
țuri de roluri cari o deservesc. 

Mi-a sugerat această -consta- 
tare jocul şi 
când am văzut-o — înstârşiț — 
jucând pe linia întreagă a unui 


calitatea frazără : 


rol din „Vitorul“, făcându-mă să -: 


aplaud cu entuziasm un talenţ 


de mult descoperit. 


Dar dece dublează d-şoara Co- | 


zachievici ?.. 

Şi dacă e vorba de dublură, — 
cel puţin să înlocuiască pe cime- 
va-vedetă, cart să aibe tot me- 
ritul dacă nu al unui egal suc- 
ces, dar cal puţin aproape... 

Dar aşa !... 


Suocesul d-şoarei Cozachievioi 


în „Doamna Tana“ din „Vitorul“ 
a întrecut pe cel al d-nei Metaxa, 
care a jucat la deschiderea sta- 
giunil. 

Vom recunoaște meritul direc- 


torniui de scenă care după dă- 


tribuția din „Viforui”- a d-natei 
Cozachievici, o va folosi, pentru 
un rol care să însemneze și re- 
cunoaşterea celor cari sunţ obli- 


Eați să descopere înainte domol -. - 


talente, nu după ce Ii se AMrage 
atenţia, 


AFIȘ... 

Dacă se va adeveri vestea că 
d. Camil Petrescu — îm ciuda a- 
firmaţiitor care le făcea că „nu 
va. mai scrie teatru“ — a citit o 
nouă piesă de-a d-sale, cu un ti- 
tiu cam aşa: 
o iubesc“, atunci repertoriul Tea. 
trului Naţional va înscrie această 
nouă lucrare a autorului mult 
discutatei „Mioare'“. 


„Studioul“ înscrie pe afiș o 
nouă lucrare a cunoscutului au-- 


tor dramatic, d. colonel Ionâscu 
Morel, intitulată „O poveste a- 
devărată“, programată pentru 
spectacole de Duminica. 


Autorul va obține şi cu această 
piesă succesul pe care numele 


„Femeia pa care 


d-sale îl girează cu recunoscu. 
ta-i competență în materie de 


teatru, 


Teatrul  „Comoedia“ 


„Omul cu mârțoaga“. 


La Teatrul Sărindar, afişul va îs 
„homanța“ de, 
R. d. Flers, având pe d-na Tantzi . 


fi schimbat cu 


Cocea interpretă principală. 

Ce se va face însă cu piesa a- 
nunțată de „Municipal“ a auto- 
rului cu origina, discutată F. de 
Croisset Le 


LL M. LEHLIU 


că să se identifice cu destinul lui particular. Unul este 


acela de a trăi spontan 
iără ca observarea gesturilor vieții să fie separată de 
expresia lor necesară, — felul de a îi natură. să 
Celălalt este felul cmticipativ, de a ști cu o intuiție 

premergătoare gestului, corisecinţele lui ultime. 

lată cum se miră, întrebând, o „natură”, care caută 
în conștiință motivarea tuturor actelor — şi apoi răz- 
punsul unuia ai cărui destin l-a adus până ia cunoa- 


i imediat, lăsându-se trăit, 


șterea obsesiei lucrurilor nedorite: 


crezi? 


moartă. 


- însăși viaţa, 


Paris, Septembrie 1943. 


MIHAI NICULES i 


ansință, 
după  istovirea succesului cu 
„Topaze“, lucrarea d-lui Ciprian, 


rapa E EI O LE E e PEPE 


Care-i atunci adevăratul destin al omului? La îutre- 
barea aceasta există tot atâtea răspunsuri câţi sunt 
aceia cari au simțit nevoia să și-o pună. In prelungi- 
rea sugestiilor pe care le prilejuiește „Regina moartă”, 
există două feluri sau atitudini prin cari omul încear- 


Ines. — Oare se poate ucide peniru ceva în care nu ! a de 


Don Perzante. — Desigur, așa şi este. Şi ohiar să. al 
mori pentru ceva în care nu crezi. Poţi să mori pentru  ---: 
cauze în care nu crezi și tot astiel pentru pasiuni pe --- 
care nu le ai și pentru ființe pe care nu le iubeşti; RI 

Cei mai mulţi trec prin viață ca lebăda prin undă, : 
fără să prindă vreun strop de semnilicaţie. Dar unii 
exeicită o ciudată putere de radiaţie, un iel de acțiune | 
chimică, Intervenţia lor în împrejurările vieţii se înto- . 
vărășește de un continuu neastâmpăr, de o eferves- 
cență molipsitoare, Din întrigurarea problematică de 
care se simi cuprinși deopotrivă şi cei dimprejur, sen- 
surile se cristalizează cu nu ştiu ce bucurie radiacasă 5 
a plasticității recucerite, a conturului detinițiv, răs- .  - 
cumpărător. Astfel de prezenţă provocătoare a sen- ... 
surilor e aceea a Regelui Portugaliei din Begine.. 


Cesa ce admir la Montherlant este de ati lăsat. să 
se înțeleagă clar, că drama lui Don Ferrante nu are - 
a fi judecată sub aspectul moral, practic-aplicativ. 
Experienţa vieții nimănui nu este editicatoare şi nici un 
caz nu-i exemplar. Nimeni nu poate îi de vre-un i6los 
nimănui, când este vorba de destinul fiecăruia. Viaţa 
şi moartea lul- don Ferranie sunt spectaculare —ca 


m = 20 Octombrie 1943 


= POLE SI)= : 


FRUMUSEȚE 


Mă dărui ţie întreagă, 
nopțile mele nedormite, 
adâncile sorbituri 

de cer și stele — băute 
pe munți, 

briza mărilor străbătute 
spre aurore uitate. 


Mă dărui ție întreagă, 

soarele virgin al dimineților mele 
pe maluri iabuloase 

între supraviețuitoare columne 

și maslini și spice. 


Mă dărui ţie întreagă, 

amiezile 

sub genele cascadelor, 

apusurile 

la picioarele statuilor, pe coline, 

între trunchiurile de chiparoşi, însutlețite 
de cuiburi. 


Și tu primeşti admiraţia 
itinței mele, 

tremurul meu de tuipină 
vie, în cercul orizonturilor 
îndoită sub vântul 
limpede — al. frumuseții. 


Lasă ca eu să privesc acești ochi 
pe care Dumnezeu ţi i-a dat, 

aşa de încărcați de cer — 

adânci ca secole de lumină 
pierduţi în prăpăstiile 

de dincolo de creste. 


PORTUL 

Eu vin din mări depărtate, 
eu sunt o corabie biciuită 
de valuri 

de vânturi — 


Da 
TRADIȚIE ȘI CULTURĂ 


volumul de articole, eseuri şi 
conferințe al d-lui Ion Pillat, 





a 


Dia aie : UNIVERSUL LITERAR = 





n 


Uazrusea 


) 


de ANTONIA POZZI 


mistuită de soare 
sdrobită 
de uragane — 


su vin din mări depărtate 
încărcată de lucruri fără număr 
stricate, 

de fructe stranii, 

putrede, 

de mătăsuri rosii 

siâşiate — 

istovite-s 

strălucitoarele braţe ale roţilor 
și rupte antensle 

strânse pânzele, 

slăbite otgoanele, 

putrezite 

scândurile punților — 


eu sunt o corabie 

o corabie care poartă 

cu dânsa urma tuturor apusurilor — 
brăzdate'n suferință — 

sunt o corabie ce caută 

la toate țărmurile 

un port liniştit. 


Visează la cei dintâi al ei port 
corabia rănită — 

dar dacă 

peste urma 'nspumată 

a drumului său 

mereu se răstoarnă 

valurile iără număr 
“cine-i mai ştie? 


Oh! inima ştie 
urma 'nspumată 
s'o regăsească 
sub toate valurile! 
Oh! inima știe 

la țărmul său 

să se reîntoarcă! 








O, tu, țărmule etern 

şi cuibule ultim 

al suiletului meu călător, 

o, tu, patrie 

tu, rădăcină fără margini 

a drumului meu peste ape -- 
o, tu, odihnă a călătorişi mele, 
oh! primeşte-mă tu 

în braţele tale — 

tu —- portule — 

şi'n tine să fie lepădată 
greutatea mocriă — 

în sânul tău coborireu 

înceată, a ancorei — 

în inima ta visul 

unei seri de mătase — 

când, de prea multă bătrânețe, 
de prea multă oboseală, 

va nauiragia , 

pe tăcutele iale 


0 greoaie corabie 
făcută bucăţi. 


GLAS DE FEMEE 


Mă născui soţia ta, soldatule. 
Ştiu că manevre și războaie 
de mine te despart de multă vreme. 


Aplecată peste vatră, aprind focul, 

peste patul tău am întins un drapsl. 

„Dar când mi-aduc aminte că stai în bivuac, 
plouă peste corpul meu tomnatic 

ca peste o pădure tăiată. 


Când strălucește cerul de Septembrie 

și pare o floare gigantică pe munţi, 

salvii roşii înfloresc în inimă. 

Tu să mă chemi, 

să nu mă lași fără treabă, 

să ai încredere în mine, ca'n lucrurile tale 
ca'mn apa ce-o verși pe mâni 

sau ca'n flaneaua ce-ţi acoperă pieptul. 


Eu sunt doar sărmanuil gard al grădinii tale 
care tăcut înflorește 
sub convoiuri de călătoare stele. 


Traducere din italiană de MIHAIL CHIRNOAGA 
Dog CDs cea E a ina AR ca Pg IEEE ea Sa c7f Ca ag est er IE 


clor“ (Rev. Fund. Regale, i 
Det. 1943). D-l O. Papadima 
se dovedeşte a fi un foarte bun 
elev al d-lui prof. D. Caracos- 
tea cână formulează adevărul 





punând câteva probleme de a- 
cută actualitate, îi rezervăm 
cronica literară din numărul 
viitor al revistei noastre. 


VIAȚA LUI IISUS 


scrisă de d, Emanuel Copăcea- 
NU, este o carte pe cât de te- 
meinică, pe atâta de plină de 
dumnezeească lumimă şi căl- 
dură. In cele aproape 400 de 
pagini, d. Emanuel Copăceanu, 
vrudit şi dreptmărinrisitor, 
“iu şi duce la frumos şi bun 
sfârșit o temă core a cunoscut, 
în cele două milenii de până 
anum oale creștinismului, ne- 
numărate prezentări şi inter- 
pretări. VIAȚA LUI IISUS, 
scrisă de d. Bmanuel Copă- 
ceanu, fără a fi tulburătoare 
ca Vieţile Mântuitorului scrise 
de scepticul Renan sau vizio- 
marul Papini, excelează prin 
lim.pezimi deudreptul evanghe- 
lice. O recomandăm tuturor 
cetitorilor noştri. 


UN JUDEȚ 


care să se poată mândri cu 
câteva zeci de nume afirmate 
in cultura ţării noastre este 
mai preţios decât toate ţinu- 
turile peiroliiere. Luturile u- 
nui astfel de judeţ trebuie să 
lie asemănătoare pământuri” 
lor cotnărene şi cerurile unui 
astiel de judeţ trebuie să se 
bucure de soare foarte darnic. 
Un astfel de judeţ românesc 
este 'Tecuciul căruia, pe bună 
dreptate, vrednicul  G. Ursu 
îi dedică un studiu de geo- 
grafie şi istorie literară: „Te- 
cuciul Literar”. Cartea d-lui 
G. Ursu, apărută în Bârlad 
(1943) aduce date şi precizări 
cu privire la Alecsandri, Vla- 
huță, Iorga, Const. Doboş, Cos- 
tache Conache, T. Vârnav, Al. 
Papadat-Calimachi, Vasile 
Bucur, Th. Șerbănescu, Calis- 
trat Hogaş, I. Nădejde, C. Ra- 
dovici, N. Petraşcu, St. Petică, 
1. Petrovici, St. Zeletin, V. 
Pârvan, T. Pamfile, Gh. Bou” 
reanul, Eugen Boureanul, Ra- 
du Boureanul, Dan-Alexandru 
Boureanul, IL. Iordan, Al. Las” 
carov-Moldovanu, M. Manoi- 
lescu, Gh. Caragaţă, 1. C. 
Bistriţeanu, Ion Dongorozi, 1. 
Valerian, C. Narly, Natalia 
Negru, Si. O. Iosif, Hortensia 


Papadat - Bengescu, Georgeta 
M. Cancicov, V. 1. Popa, G. 
Diamandy, A. E. Mihailescu, 
D. Popa, G. Nichita, VI. Cor- 
basca, Mariana Solomon, Al. 
Bistriţianu, Const. Solomon, 
Gabriel Drăgan, Al. Vasiliu, 
Ion Velicu, Tudor Șerbănescu, 
C. A. Stoide, Gabriel Oriţă, 
lonel Petică, Emilian Micu, C. 
R. Crişan, Cezar Cristea, N. 
St. Beldie, Em. Băicoianu, Pe- 
neuş Pompiliu, C. Onu, et., ete. 

D-l G. Ursu autorul Istoriei 
literare a Bârladului, (1936), 
al acelui interesant Un mod 
de a vedea în istoria literară 
(1942) şi al altor zece lucrări 
merituoase a realizat şi cu 
„Tecuciul Literar” o operă 
pemtru care mulți cercetători 
ii vor păstra întreaga recunoș- 
tință. Vom reveni "odată cu 
«ronica literară rezervată An- 
telogiei rădăuţene a d-lui FE. 
Ar. Zaharia. 


ANUNȚĂM 


apariţia volumului ARHIPE- 
LAG, cea de a treia culegere 
de versuri a d-lui Ben. Cor- 
vaciu, ARHIPELAG, rod liric 
ul unui temperament remar- 
cabil, a apărut în Editura Pro- 
meteu. 





NOI E 


IN UMBRA ANILOR 


se numește cartea cu nuvele 
despre „Oameni și plaiuri bu- 
covinene”, scrisă de d. Leon 
Şandru, nume care anunţă un 
nou și promițător condeer bu- 
covinean, Volumul d-lui Leon 
Sandru a apărut în „Colecţia 
Gruparea de Nord” (Cernăuţi). 


ŢĂRÂNA SÂNGELUI MEU 


se întitulează poemele d-lui 
Constantin 1. Cosma, — 34 la 
număr, —— apărute în editura 
Detunata (Zlatna). Cităm câte 
un fragment ilustratoriu pen- 
tru cele 3 cicluri (Ţărâna sân- 
gelui meu, Tinerețe, Pulbere 
de aur): 

1. „Acum ne încearcă, iarăşi, 
Istoria, Vremurile sunt la îel, 
de  bejanie, Vărsăm pentru 
dreptate sânge,  strădanic, 
Transilvanie, îndoliată Tran- 
silvanie... Horia să doarmă 
mai departe, Horia...“ (Albă 
căsuță 'n Albac). 

2. „Noi am umblat cu csrul 
în sân, Cu soarele galben ca 
o avere; Nu ne-a'nvăţat nin.e- 
nea cum se cere, Căci nu ne-a 
fost nimeni, niciodată, stă- 
pân...“ (Incursiune). 

3. „Ţi-ai împletit din vis cu- 
nuni de spini, N'ai vrut aureo- 
lă de lumini; Și ţi-ai ţesut, 
veștmânt  deşărtăciune, N'ai 
vrut să-i scuturi, frunţii, ru- 
găciune...“* (Când ţi-am întins 
mâinile). 


EDITURA CERCULUI 


„Bucovina Literară” din Cer- 
năuți sa mai îmbogăţit cu 
două broşuri despre mânăsti- 
rile bucovinene: 


Pr. Dr. E. Costea, Mânăsti- 
rea Voroneţ şi Ilie Mandiuc, 
Mânăstirea Suceviţa. Broşuri- 
le, preţioase, ca informaţie 
succintă și precisă, au text ro- 
mânesc, francez și german. 


PREZENTÂND 


în studiul d-sale „lenăchiţă 
Văcărescu” viaţa, opera şi in- 
fluențele streine ale celui din- 
lâi poet modern al nostru, d. 
N. Teaciuc-Albu, ajunge la câ- 
teva concluzii care trebuie re- 
ținute: 1, Ienăchiță Văcărescu 
s'a născut în 1742 și nu „pe ba 
1740”., 2, Amărâtă  Turturea 
pare a fi fost influenţată de 
Wilheim Ludwig Gleim și 
Gottlieb Konrad Pfeffell iară 
3. controversatele, ca origine, 
versuri  „Intr'o grădină” se 
datorează tot influenței lui 
Pfeffel, ca de altfal și poezia 
Gefunden a lui Goethe, despre 
care comentatorii recunosc că 
e scrisă sub influența poeziei 
Die Nelke a lui Pfeffel. 4, le- 
năichiță Văcărescu a fost în- 
fluențat și de Geistliche Oden 
und Lieder die wi Chr. F. 
Gellert: cf. „A doua moliftă 
de rugăciune la Sfânta Fe- 
cioară”. 5. Influențele germa- 
ne la 1, Văcărescu au venit 
prin mijlocirea profesorului 
Weber cgre i-a meditat pe tâ- 
nărul boier şi poet. 6. Văcăre- 
scu este și în privința formei 
întemeietorul poeziei  româ- 
nești moderne. 7. Versul de 


14 sau 15 silabe cu cazuri de . 


care se folosește ]. Văcărescu, 
în ale sale „stihuri” din Istoria 
împăraților otomani, vers al 
cărui metru a ajuns la loc de 
cinste în lirica noastră, nefiind 
vers alexandrim, cum greşit îl 





numeşte Heliade Rădulescu, 
este vars identice cu versul mi- 
betungian modern, D. N. Tca- 
ciuc-Albu presupune că acest 
metru I. Văcărescu îl cunvaște 
tot prin intermediul profeso- 
rului său Weber. 


SAELCULUM 


revista de filosofie a d-lui Lu- 
cian Biaga are acest cuprins 
în volumul ei pe Sept.—Oct. 
1943: „Despre permanenţța pre- 
istoriei“ (LL. Biaga); „Umanis: 
mul,  veşnica: reîntoarcere“ 
(Zevedei Barbu); „Cultură şi 
mentalitate primitivă“ (Gh. 
Pavelescu);  „Sonetele  cățre 
Orpheu de Rainer Maria Ril- 
ke“ (Walter Biemel); „Proble- 
ma exstenţei la Andre Gide“ 
(G. Hanganu). Recenziile sunt 
semnate de d-nii Gh. Paveles- 
cu, Z. Barbu, R, Stoichiţia şi 
Victor Iancu. Notele, foarte in- 
cisive, le iscălesc, cu iniţiale, 
L. B(laga) și N. T. 


„FOLCLORUL 


nu e o oglindă a omenescului 
ci a supraomenescului din noi 
— a ceea ce e mare, fie în 
bine fie în rău, în noi, totdeau- 
na“, — conchide d-l O. Papa- 
dima în „Intre istorie şi fol- 





de mai sus. 


DIN REVISTA FUNDAȚŢII- 
LOR REGALE 


cităm: „Pentru cititorul de as- 
tăzi, crescut la școala subtilă 
şi fantastic de bogată a lui 
Dostoievski, a lui Proust, a lui 
James Joyce, Adolphe pare 
simplist și naiv. E o greşală 
şi o aparenţă. In realitate, Ben- 


_jamin Constant a văzut tot 


așa de just şi de adânc ca ori- 
care din. analiștii moderni ai 
sufletului, Dar a văzut nu ca 
un poet încărcat de colori şi 
de sugestii lirice şi metafizice, 
nu ca un explorator al tulbu- 
vărilor obscure din  oceamele 
subeonștientului, ci ca un sd- 
vant de laborator care prețu- 
ește rezultatele pozitive, tram- 
sprrente, luminoase, mai mult 
decât căile întortocheate şi 
problematice pe care de atâtea 
ori rătăcesc contemporanii no- 
ştri”. (Basil Munteanu, Un 
romantic rece: Adolphe). 

„Clasic sau nu, umanismul 
za cunoaște o nouă epocă de 
resuscitare în forma și condi= 
viile particulare discutate mai 
înainte; în competiţiunea vaj- 
nică ce li se deschide mâine 
protagoniștilor unui contrucli- 
vism spiritual ne mai egalat, 
locul nostru întru realizarea 
unui umanism românesc este 
fixat de pe acum”. (C. Săndu- 
lescu, Despre esenţa şi aspec- 
tele umanismului). 

„Este în firea creațiunilor 
artistice simţământul că prin 
ele se manifestă ceva cure ră- 
mâne. Dacă lucrărilor de știin- 
ță, li se poate aplica tutu- 
ror cuvântul cronicarului bi- 
ruit-au gândul, în însăși e- 
sența plăsmuirilor de artă stu 
acel Și : rămas-a povestea...” 
(D.  Curacosteu,  Clasiciemu! 
stilisticrei poporane). 


V. JELERU 


O ISTORIE A CĂRȚII. NO- 
BLESSE OBLIGE. UN AUTOR 
UITAT. O DESCOPERIRE LA 
GENEVA. IONORANȚA UNI- 
VERSITĂȚII. 1808 SAU O 
MARE EPOCĂ. O TEZĂ DE 
DOCTORAT ? 


Cumpărăm cărţi, uneori le 
citim, dar istoria lor nu ne în- 
teresează. Alături de istoria li- 
teraturii, ar trebui creiată o 
istorie care să se ocupe de 
cărţi, de cei vare le fabrică, de 
cei care le citesc sau nu le ci” 
tesc. Când spun aceste lucruri, 
unii se rilică împotriva pre- 
tenției editorului de a avea o 
istorie a editurii. Imi menţin 
totuşi revendicarea chiar cu 
riscul de a părea fantezist. Şi 
nu lipsesc nici exemplele care 
să ilustreze teza mea. 

Oricine cunoaște maxima: 
noblesse oblige. De cine e? Nu 
ştiţi, de sigur, și nu sunteţi sin- 
guri, aveţi chiar tovarăşi de 
marcă, de vreme ce nici Gus” 
tave Lanson nu ştia și împreu- 
nă cu el întreaga Universitate. 
La îvwtrebare vi s'ar fi răspuns: 
e un foarte cunoscut dicton 
jrancez. Cu acest titlu este ci- 
tat de Valery Larbaud în Bar- 
nabooth. Autorul lui n'ar fi do-- 
rit desigur o glorie mai dura- 
bilă. Era destul de modest «a 
să prefere o posteritate anoni- 
mă, celeilalte, care constă îm a 
fi cumoscut fără să fii știut. 
Dar cine e acest autor? Nu- 














In loc de cronică plastică 





CORBENI 


Cerem scuze ceitorilor noștri. pen- 
tru lipsa cronicei plastice Gin 10 Oc- 
tombrie și pentru schimbarea subiec- 
tului din actuala cronică, In loc să fle 
0 dare de seamă amănunțită a recen- 
telor expoziţii din Capitală, noi am 
ales CORBENII, un sat de munte în 
Argeș, drept subiect de cronică. Oricari 
ar fi imputările ce ni s'ar putea aduce 
de către actualii expozanţi, suntem 
convinși că şi lor, articolul de faţă 
le poate fi de folos. 

Pornind dea gândul că, pe un pictor 
l-ar putea servi mai mult indicarea, 
anui loc prielnice pentru lucru, decât 
descrierea proprie! sale opere (pe care 
deseori o socotește nedreaptă, greșită) 
voim să deschidem pofta unei călătorii 
cu scop plastic spre CORBENI. 

Dragostea noastră neţărmurită pen- 
tru ineditele spectacole oferite de pri- 
veliştile româneşti, ne călăuzește. 

Pictorii — am putea spune oamenii 
-— au o mare trgere de inimă pentru 
imitație, Descoperă unul ceva, îndată 
aleargă toţi ! 

Dobrogea a fost pân” acum marea 
favorită, ajunsese Balcicul să fie ex- 
ploatat până la refuz... Nimeni însă, 
nu s2 gândea că Balcicul, cu toate fru. 
museţile lui, nu reprezenta în mod ex- 
clusiv o privelişte autohtonă. El satis. 
făcea numai dorința nostră de exotism, 
puteai găsi întriînsul Turcia, Spania, 
Grecia și alte două trei țări străine, 


Gar și “tipice românesc. Voluptăţiie 
sudului te împiedecau să te întorei că- 
tre propriile tale comori. Mangalia 
ieșită la modă anul acesta, e deja un 
pas spre discreție, spre lipsa de efecte 
ieftene, pe care Balcicul le împrăștia 
cu carul. Adevărata casă românească, 
adevărta, așezare românească pură, ne- 
întinată de influenţe, este nobilă şi ex- 
trem de discretă. Lumina e potrivită, 
distribuită cu măsură. Chiar în plin 
soare, priveliștea e delicată. O ușoară 
boare atenuiază contururile, le învălue. 

Nimic brutal, tăios.. 

Inaltele acoperișuri de şiță neagră. 
devenind cu vremea catifelate, degra.- 
dându-se până la cenuşiuri argintii, 





“Motiv ornamental de casă, în jud. Argeș 


acoperă căsuţele pitite între dealuri, 
impădurite cu diverşi arbori de toate 
formele şi de felurite colori păstrând 
nuanţe înrudite. Nici o culoare crudă, 
totul pare calculat în vederea unul an- 
samblu. Căpițele nu's aurii ci bronzate. 
lanurile Be porumb uscat sunt roze în 
soare, ici colo pata visinie a unei fote 
sau rândunica albă și neagră, a unei 
îmbrăcăminți bărbăteşti, iată ce-ţi ofe- 
ră CORBENII, Dealurile se despart în- 
tr'o parte și mtr'alta lăsând albia de 
argint şi de mărgele a Argeșului să-și 
croiască drumul. Verde, negru și argin- 
tiu, sunt colorile CORBENILOR. Pru- 
nii răsuciţi, Westeacănii cu trunchiul! 


ca lumânarea şi tremurătorii plopi, te 
îmbie de peste tot, în timp ce răchitele 


în formă de candelabru evreesc se în- 
nalţă deasupra, dealurilor scunde, la un 
cot de drum. O varietate nemăsurată 
de priveliști te trage de mânecă în că- 
tunele alăturate Bucşenești: cu vechea 
lui biserică din 1700, adună ca o cloșcă 
căsuţele în jurul său pitindu-le tainic, 
ca puii. Poenari își duce în trepte, ca- 
sele spre biserica proectată pe dealuri- 
le v:orii. Căpăținenii pustiiţi de ape, 
mai păstrează agăţate de dealuri căsu- 
tele lui bătrâne. termecând ochiul de 
pictor cu lemnul lor trecut prin toată 
gama castaniului, sau la prala unei râ- 
pe leșioase, surâzându-ți cu un roş a- 
coperiș de ţiglă nouă. Cenuşiuri de toa- 


i 


te nuanțele se plimbă peste tot, în 
timp ce vietăţile, cameni, animale, CO- 
pii, îşi zugrăvesc siluetele colorate la 
momentul oportun, în peisaj. 

Pentru noi, e e enigmă cum aceste 
locuri, când le privești, îţi scot singure 
paleta şi pensulele din cutie... Totuşi 
nu au fost descoperite încă de pictorii 
noștri vestiți | 

Cum un Pallady pentru firea căruia, 
Corbenii au fost par'că inventaţi, nu 
sa încumetat să-l viziteze încă ?! 

Desigur că înfăptuirea „satului mo- 
del“ de aci va contribul la ridica- 
rea lui, el devenind un punct de a- 
bracţie puţin banal. Rodul muncii url- 
așe depusă de arhitectul Bordenache, 
nu te uimeşte numai prin realizarea 
în curs de execuţie, ci prin calculul ex- 
cepţional al fiecărui colţ de piesaj mi- 
nunat, încadrându-se în flece cerdac 
din satul nou. Corbenii priviţi la astin- 
ţit de pe platoul satului nou, sunt pen- 
tru ochiul: de pictor unul din cele mai 
feerice spectacole ale Europei. Urmă- 
rirea schimbării lumimii care treptat 
se retrage din peisaj, dând pe rând fie- 
cărui gard, fiecărei case, o intensitate 
nouă şi par'că o viaţă mai adâncă, te 
adule într'o adevărată stare de exalta- 
ve, La poalele platoului, Argeşul șerpu- 
ind pe lângă el, trenulețul ce transpor- 
tă lemn, acuma gol de povară dar plin 
de țărani, în haine de sărbătoare, ce 
se întorc dela oraş. 

Vorbind mai pe larg întrun număr 
viitor de acest nou sat vom consacra 


„ frescelor care împodobese o impozantă 


cantitate de case, pe din afară, o cro- 
nică specială. Ele au fost executate de 
pictora Merica Râmn:ceanu într'un stil 
proaspăt, adecuat locului și peretelui. 


LUCIA DEM. BALACESCU 


3 —— 


Pistolul 


în Stii romantic — 


Acesta este locul străvechi în care sânt 

Aduse șingropate bătrânele-oseminte, 
Şi-acesta e mormântul, dar ce sărman mormâni, 
Unde-am venit să sufăr şi să-mi aduc aminte... 


De nu știu câte ceasuri m'um usșazat aici 

Și plâng zădărnicia elcanurilor vieţii. 
inconjurat de frunze căzute şi urzici 

Sed lângă-aceste lespezi şi dau tribut tristsții. 


Din fel de el de chipuri şi fețe de demult 

Urzit asemeni unei biserici iără seamăn, 

Sp? Cu capu'n mâini refrenul trecutului l'ascult 
Şi-acestui loc de piatră încep treptat să-i seamăn. 


N'am bucurii, n'am temeri, n'am doturi — singu: ctic 
Măsor cu jale-o carte căzută la picioare, 

Mă scormonssc în suflet ca'ntr'un dulap de nuc 

Şi tulbur pacea serii adânci, vorbindu-mi tare. 


Din când în când o boare mi-aruncă păru'n ochi 
Şi-ml flutură pe umori desprins molatec șalul, 
lar eu, stârnit de-o sete de vis ca de-un deochi. 
Revăd în minte iarăși făptura ei, (văd balul...) 


Şi'ntiorat de chipul pe care n van l'aștept 
Privesc, ca de pe-o stâncă svârlită'n haos, golui, 
Pe când, cu dosul palmei încovoiat pe piept, 

In buzunarul vestei simt tot mai mult pistolui... 


Acesta este locul şi nu-i decât un puma 
De lespezi vechi sub care sunt puse oseminte 
Fără sfârşit și tără păreri de rău acum... 


Lăsaţi-mă să-l tulbur și să-mi aduc aminte... 


RADU STANCA 





NOTE FRANCEZE 


mele său, ni-l face cunoscut 
Georges M6autis bare descope- 
vă într'o zi la biblioteca „din 
Geneva, o fişă: Duc de Luis: 
Maximes et Râflexions. Cun: 
nu auzise încă vorbindu-se de 
această carte, se grăbeşte să 
consulte manualul bibhografi: 
a ui Gustave Lanson. 'frudi 
zădarnică, nici autorul şi nici 
“artea nu erau menţionate. A- 
celaş rezultat și după cerceta” 


rea ghidului bibliografic al lui . 


Hugo Thiă&me care deasemeneu 
nu ştie nimic despre ducele 
nOoştTu. , 

De ce această ciudată uitare 
atât de asemănătoare ostrati- 
zării ? Georges Mâautis e de 
părere că, autorul Maximelor 
şi Reflecţiilor datorează acest 
curios destin, titlului său de 
duce. Este de sigur oarecare 
adevăr în această remarcă, dar 
ea nu ne satisfacz, pentrucă at 
mai fost şi alți duzi, au fost vi- 
conți etc. care sunt destul de 
cunoscuţi chiar dacă nu sunt 
citiți, Cred că ne-am apropie 
de realitate, examinând data 


apariţiei cărţii: 1808. Epovile 


mari sunt puţin prielnice crea- 
iilor spiritului. Napoleon wa 
avut niciodată noroc cu scrii” 
torii, cu toată slăbiciunea sa 
pentru bibliotecari. Istoria €- 
diturii în timpul Impăratului 
ar fi cât se poate de instruc- 
tipă. Niciodată nu sa citit a 
țât de mult şi scris atât de pu- 
țin. (Mă gândesc bineînțeles la 
scrierile care rămân, nu la ga- 
zete). 

Ducele de Levis e un perso- 
nagiu care merită întreaga 
noastră simpatie.  Chateau- 
briand. vorbeşte de el.cu res- 
pect. Emigrat la Londra în 
timpul revoluţiei, ia parte la 
expediţia dela Quiberon unde 
e rămt. După înfrângere, sol- 
dații săi cheamă o barcă, care 
jiind prea încărcată, nu în” 
drăznea să se apropie de țărm. 
strigând : noi nu vă dim de- 
cât pe comandantul nostru ră- 
nit și drapelul; iar ei rămaseră 
pe loc, plătind devotamentul 
lor cu vieaţa. 


Toi atât de bun scriitor cât 
şi soldat, ducele de Levis scrie 
im acea limbă minunat de pre” 
cisă, bogată şi plină, care a fost 
limba secolului 18. lată o ma” 
mimă care îmi place nespus de 
mult : „Ti se urăște de orice în 
afară de muncă“. 

Ar trebui citate mai multe 
din textele sale : „Ceeace face 
atât de ușor contastul cu 0a- 
menii superiori, e faptul că ei 
nu dau nici o importanță nu- 
meroaselor lucruri mărunte 
care trezesc interesul și pati” 
mile celor mai mulţi dimtre 
oameni; astfel, dealungul vie- 
ţii nimeni mu le găsește în dru- 
mul său. 

Imvidie, bârfeală, lăcomie, 
susceptibilitate, toate aceste vi- 
cii aparțin  mediocrității şi 
prostiei; dar ca şi superiorita- 
tea spiritului, marea bunătate 
sufletească te fereşte de ele“. 
Și apoi aceasta: „Rațiunea nu 
are mici o putere asupra unui 
spirit fals, prin urmare e ză- 
darnic să cauţi să-l convingi. 
Dacă ești cel mai tare, fă-te 
ascultat, dacă nu, dă-te deo” 
parte“. 

* 

Știu că o istorie a editurii, 
Chiar cea a epocii napoleonie- 
ne nu va fi scrisă atât de cu- 
rând, dar poate că totuşi se va 
găsi cineva care, în «căutarea 
unei teze de doctorat, va citi 
acest articol. Dece n'ar răs- 
cumpăra el o uitare universi- 
tară, consacrându-și lucrările 
lui  Gaston-Pierre-Mare duce 
de Lâvis? 


R. BIEMEL 








„Nu există oameni în Europa care să-și cu- 
noască mai puţin țara ca românii“. iată un a- 
devăr dureros pentru noi, exprimat de profe- 
sorul Nicolae Iorga la Paris în anul 1936 în ca- 
drul umei conferințe ţinută la Societatea Nor” 
mandă de Geografie. 

Amintim cuvintele marelui dascăl inainte de 
a începe să vorbim despre turismul din Româ- 
nia, pentru a nu fi învimuiți de critică neîn- 
teme:ată. 

Ne-am obișnuit cu prea multe exagerări din 
care cauză nu mai credem în nimic din ceea 
ce ni se spune sau trecem ușor peste orice dis- 
cuții, fie ele cât de importante. 

Că turismul în România se află încă în faza 
începutului, toţi o știm; că s'ar putea face mai 
mult şi mai cu folos, iarăşi este un adevăr de 
care suntem toți conwimși. Dar aceste constatări 
sunt suficiente ca să punem punct oricărei dis- 
cuțiuni ce se ivește în jurul acestei teme, ade- 
sea atât de înflăcărată dar tot aşa de repede 
părăsită. 

Nu tot așa de siguri suntem dacă toți cădem 
de acord asupra a ceea ce numim turism, Pă- 
rerea noastră este că neînţelegerea şi dezinte- 
resul ce se arată turismului la noi de către cei 
mai mulţi vin tocmai din lipsa de claritate ce 
se observă oridecâte ori discutăm această temă, 





Vedere din munţi 


După unii turismul nu ar fi altceva decât 
nevoia, după alții plăcerea de a călători, alţii 
simplifică și mai mult noţiunea, reducând-o la 
alpinism sau sport și însfârșit nu puţini sunt 
ace:a cari confundă ţurismul cu biroul de vo- 
iaj. Nu mai vorbesc de cei cari se grăbesc să 
desconsidere turismul pe motiv că nau nevoie, 
adică nu sunt nici bolnavi și nici nu sunt în- 
demnaţi să ia bastonul și să o pornească la 
drum. Ii amintim numai în măsura în care e- 
xemplul lor arată cât de puţin este cunoscut 
turismul la noi, așa cum ar trebui să fie. 

Turism nu înseamnă numai nevoia, nici nu- 
mai plăcerea de a călători; cu atât mai puţin 
nu înseannă numai alpinism, sport sau birou 
de voiaj. Toate acestea sunt coinponente ale 
unei probleme mult mai vaste, după cum vom 
vedea mai departe. 

Cuvântul „TURISM“ este de origină franceză 
gi înseamnă mişcare în zer liber, recreere în 
mijlocul naturii. Acelaș cuvânt a fost adoptat 
de elveţieni, italini și englezi. Germanii din 
contră zic „Fremdenverkehr“ ad.că circulația 
străinilor. Dar prin străin, în cazul de faţă, se 
înţelege nu nuinai persoana din afara grani- 
țeior, ci orice persoasă sosită într'o locali- 
tate; adiră străină da !orul unde se stabileşte 
pentru o sntuui.ă perioadă de timp în scopul 
satisfzcerii unei dorințe da ordin personal, a- 
Sică unei trebiiințe turistice. 

Manifestări turistice cunoaştem din cele mai 
vechi timpuri, dar turismul ca preocupare şti- 
îmițfică este destul de recent. Profesorul Op- 
penheimer dela Universitatea din Frankfurt 
a/M., care sa ocupat pe larg de turism, mai cu 
seamă de latura lui sociologică, spune: „ome- 
nirea datorează turismului cea mai mare parte 
din cultura la care a ajuns“. El a fost motorul 
progresului în omenire. 

La popoarele primitive se obișnuia — şi pe 
alocuri se obișnuește încă şi astăzi — ca tri- 
burile să se viziteze din timp în timp. Profe- 
sorul Wegener, întrun studiu asupra Geogra- 
fiei turismului, amimteşte obiceiul semoanilor 
printre primele manifestări turistice. Tribul 
pornea, dela mic la mare, în bărci frumos sculp- 
tate şi decorate cu flori, în cântece și dansuri; 
după zile şi nopți de plutire, ajungeau la alt 
trib, unde aveau loc mari serbări cu ocazia că- 
rora îşi schimbau cadouri și noutăţi. O întrea- 
că serie de obiceiuri caracterizau aceste ser- 
bări, printre cari amintim casa oaspeţilor, nu- 
mită Falatea, în care locuia cea mai frumoasă 
fată a tribului, Taupo, a cărei misiune era să 
întâmpine pe oaspeți și să-i distreze, 

Manifestările turistice au evoluat dela po- 
poarele primitive până în vremea noastră, după 
timp şi loc, după posibilităţi și după gradul de 
cultură și civilizaţie. Pe bună dreptate spune 
Gliicksamm că „turismul reprezintă o bună 
parte din istoria relațiunilor dintre oameni“, 
Scriitorul Rauers şi-a luat greaua misiune să 
cerceteze acest capitol din istoria universală şi 
a dat la iveală o lucrare — Kulturgeschichte 
der Gaststătte — pe cât de voluminoasă pe atât 
de importantă, pentru că arată legătura strânsă 
dintre etapele evoluției omenirii și manifestă” 
rile turistice. 

Dar faţă de vechimea manifestărilor turis- 
tice, turismul ca preocupare științifică este — 
după cum aminteam — de dată recentă. 

Prima perioadă de înilorire a fost în epoca 
rococo-ului francez, odată cu opera lui J. J. 
Rouseau, care pleda pentru întoarcerea la na- 
tură. Numai natura îi poate reda omului, ajunş 
la îndoiala propriei sale existențe, din cauza 
rafinamntului și a progresului științific, uni- 
tatea și liniștea interioară. Redenşteptarea sen- 
timentelor pentru natură, într'o vreme în care 
omenirea nu-şi găsea astâmpăr, a însemnat un 
puternic curent pentru marea carte a naturii. 
Gâthe, Schiller, Byron, Perarca, Dante, Leo- 
nardo da Vinci, Diirer, Tizian şi-au îndreptat 
privirile către natură, ascultându-i melodiile. 
simtoniei şi descitfrându-i culorile decorului. S'a 
născut astfel o foarte bogată literatură turis- 
tică : poezii cere cântau peisajul, proză de că- 
lătorie, romane, altăuri de o frumoasă pictură 
pe care o admirăm şi astăzi. Cei mai mulţi au 
cântat frumuseţile peisajului elveţian, dztorită 
în mare parte poziției geografice centrale în 
Europa a federaţiei cantoanelor din Alpi; din 





această cauză Elveţia a fost prima țară în care 
turismul a luat cea mai mare desvoltare. 

Dar încă nu apăruse turismul așa cum îl qu- 
moaștem noi astăzi. Lipseau posibilitățile de 
desvoltare, din care cauză se menținea în ca- 
drul literaturii turistice şi al alpinsimului. 

A doua perioadă de înflorire, poate cea mai 
imiportantă, a început odată cu inventarea ma” 
şimii cu aburi, care a însemnat extinderea la 
maximum a mijloucelor de transport. Ceea ce 
a fost inventarea tiparului pentru răspândirea 
culturii, a însemnat maşina cu aburi pentru a- 
vântul turismului. 

Paralel cu desvoltarea mijloacelor de comu- 
nicație au luat naștere întreprinderi tot mai 
variate și mai numeroase pentru deplasarea și 
găzduirea călătorilor în toate părțile globului, 
Totodată au crescut şi dorințele de a călători 
în mai toate straturile poporului, mai cu sea" 
mă că viața de toate zilele devenea foarte o- 
bositoare în urma avântului luat de maşinism. 

Motivele care promovau desvoltarea turișmu- 
lui erau din ce în ce mai variate: economice, 
sanitare, sportive, religioase, științifice, artis- 
tice, culturale, administrative, legături de so- 
citate, etc. La fel de variate erau condiţiunile 
cari permiteau unei localităţi sau unei regiuni 
să atragă şi să găzduiască pe călătorii turişti + 
priveliştea rară, interesul economic, sanitar sau 
culturali, confortul ce-l oferea, ete. 

Din coordonarea acestor două grupe de mo” 
tive şi condițiuni. realizată prin voința și prin 
puterea de a călători a oamenilor, a luat des- 





UNIVERSUL LITERAR 


voltare turismul din ţările civilizate, aşa cum 
îl ştim şi de avantajele căruia toţi profită. 

Turismul este unul dintre semnele cele mai 
convingătoare ale civilizaţiei unui popor şi un 
foarte important factor de propagare a culturii 
şi civilazţiei. 

Multe şi mari sunt foloasele turismului atât 
pentru individ cât şi pntru colectivitatea din 
care face parte, deaceea este foarte greşit să-l 
ignorăm, tocmai pentru că nu-i cunoaștem în- 
deajuns importanţa. Statele apusene zu indus- 
tri: turistice puternice, pentrucă şi cetățenii lor 
posedă edu-aţia turistică necesară. 


Care este situaţia turismului la noi ? 

Suntem una dintre cele mai bogate ţări în 
valori turistice. Posedăm cele mai veriate co- 
mori naturale, cari ne dau pasibilitatea să de- 
venim o țară turistică de mare vază, cu indus- 
trie turistică foarte puternică. Natura ne-a în- 
zestrat cu peisajii muntoase cum rar se întâl- 
nesc, cu dealuri şi văi care ascund izvoare ter- 
male dintre cele mai rari; stăpânim o bună 
parte din litoralul Mării. Flora şi fauna ar- 
monizează peisajul ca într'o grădină plivită de 
cai mai iscusită mână, iar peste tot apare ţă- 
ranul român cu tezaurul lui de artă şi obiceiuri, 
cari întrgesc simfonia bogățiilor româneşti. Nu 
ne Lipsesc nici localităţile istorice, artistice şi 
pitoreşti, cari, dacă nu impun prin tradiția se” 
colelor, oferă totuşi priveliști de neuitat. Un 
străim, care ne-a vizitat nu numai în Bucureşti, 
ci a cutreerat provinciile, văzându-ne... acasă 








ia noi, spunea plin de admiraţie: „România 
oferă resurse turistice foarte variate și preţi” 
oase“ şi mai departe „..în România se poate 
gusta cel mai rar parfum al poeziei intime“. 

Ceea ce ne lipsește este înteresul nostru al 
celor mai mulţi pentru cunoașterea bogățiilor 
turistic ale ţării. Mihail Haret, fondatorul Tu- 
ring-Clubului-Român și unul dintre promotorii 
turismului românesc, spunea nu de multă vre- 
me că la noi, în acest domeniu „este încă totul 
de făcut“. Situaţia nu s'a schimbat prea mult. 
Um alt iubitor al turismului românesc, profe- 
sorul Mihail Manoilescu, spunea într'o confe- 
rință : „România este în privința turismului, 
o Americă fără americani. Numai douăzeci să 
avem şi de ţara noastră ar vorbi lumea în- 
treagă“. 

Şi aceasta pe bună dreptate. 

Există în ţară numeroase organizaţiuni tu” 
ristice pornite din avântul câtorva iubitori de 
natură şi susținute de membrii lor cu atâtea 
greutăţi; cei mai mulţi se pot, totuși, lăuda cu 
realizări preţioase. Amintim în primul râna 
Touring-Club-Român (T. C. R) înfimţat în 
anul 1926 prin transformarea unei vechi aso- 
ciaţii de turism, „Hanul drumeţilor”, în noul 
club. care numără astăzi peşte 4000 membrii şi 
9 filizle în cele mai mari centre turistice din 
țară. A doua mare asociaţie de turism la noi 
este fără îndoială Siebenbiirgischer Karpathen- 
verien (S. K. V.), care activează în special în 
Aral, încă din anul înfiimțării, 1880, fiind 
prima asociație de acest fel în țara noastră 





IERI, AZI, MÂINE... MEREU 


Peniru Dumnezeu, nu mă lăsa 
singur ! Nu mai pot îndura singu- 
vătatea, mă omocră! Şi dușma- 
nul meu, cel mai crunt duşman 
pe care l-am avut vreodată, sse 
prelinge tiptil prin crăpături și 
intră în casă. Zadarnic cm încuiat 
porțile cu lacăte, am pus zăvoa- 
rele la uși, am astupat ferestre- 
le! Cât de bine m'aşi ascunde, El 
vine cu mine. Mă urmărește, mă 
pătrunde și pentru El nu există 
porți zăvorite, 

Uneori cred că am scăpat, că 
sa plictisit şi a plecat. Dar nu a- 
puc să răsuflu ușurat, căci iar îl 
simt, Vine tiptil cu pași de pâslă 
şi de-odată, ajuns aproape de mi- 
ne, începe să facă um sgomot a- 
surzitor. Apoi coboară iar în tă- 
cere. Dar e o tăcere din care aş- 
tepi cu groază să isvorască iar 
tumultul. E o tăcere în dosul că- 
reia se aiunid icate sgomotele, 
o tăcere care ştie că poate ori- 
când să se destrame lovită de toa- 
te sunetele ascunse pentru o cli- 
pă. Poate că tocmai liniștea acea- 
sta atât de apurentă e mai dure- 
roasă ca sgomotul. E o încordare, 
o oprire a întregei fiinţi; s'ar zice 
că încetează viața pentru o cli- 
pită... 

De-odată, șiret, sgomatul pe ca- 
re-l aşteptam în afară, irupe în 
mine. Da, isvorăşte din mine. 

Obosită de popas, viața rupe 
nemişcarea şi se naște iar cloco- 
tul. Tâmplele încep să bată sa- 
cadat, îmi aud inima ca un cea” 
sornic grăbit și toată avalanşa 
vieții care se revarsă în mine cu 
mai multă furie după oprire, se 
scurge cu fulgere, prin tot corpul. 

Abeg acum, încap iar să percep 
dușmanul care se ascunsese o 
clipită. Abea acum vine iar rân- 
jind și parcă mai tare ca înainte, 
ii clămpănesc dimţii. 

„Clamp !... clamp!... 

Sgomotul hidos se repetă, în- 
truna. 

Se opreşte de-odată. Poate sa 
sfârșit... 

Dar nu. S'a opintit parcă șia 
căscat în şir, de douăsprezece ori 
câte două. Apoi iar, neobosit, 
cleampănă într'una... 

Intro zi nu știu cum, sa oprit. 
Plecase ? 0bosise? Am simțit de- 
odată o ușurare mare. Imi Spu= 
neam că liniștea va fi deplină. 

Am privit pendula amuţită. 
Limbile încremeniseră la două 
sprezece dar n'cpucase încă să 
bată. Și-atunci mi-am spus: „A 
plecat, El a plecat şi s'a mistuit 
iar în haos... M'am liberat! 

Nu mă mai urmărește, nu mă 
mai chimue !... 

Şi ziua aceia am voit să fie săr- 
bătoare. 

Am deschis toate ferestrele, să 
intre primăvara, căci ştii ? venise 
primăvara ! 

Şi a intrat soarele în odăile în- 
tunecoase și mucegăite unde dom- 
nise, El, dușmanul. 

Auzeam pentru prima dată sgo- 
motele primăverii. Cântau păsă- 
relele —o, ce curios îmi pure a- 
cest diminutiv rostit de mine! 
parcă mi-e ruginită limba... 

Şi ca să aduc mai multă căldu- 
ră în casa mea, fiindcă era sărbă- 
toare, am dorit flori. 

M'om dus grăbit să cumpăr. 
Dar parcă mi-era teamă să nu se 
ofilească în odăile reci unde El 
domnise... 


Mă simţeam alt om. Parcă în- 
viasem. Se întâmplase cu mine, o 
minune. Aveam alţi ochi. Inchi- 
pue-ți că am văzut cerul! Şi po- 
mii înmuguriți, şi țigăncile cu 
ghiocei şi violete... 

Și m'am surprins într'o oglindă, 
zâmbind ! 

Imi erau pașii mai ușori, mai 
elastici. Nu mai căleam apăsat şi 
rar, cu capul în pământ. 

Am trăit atunci cum niciodată 
nu trăisem. 

Uitasem că mă duc spre casă 
Rătăceam fericit pe străzi, 

De-odată m'a oprit cineva: 

„Domnule, te rog, cât e cea- 
sul 2”, 

A fost o năruire. Parcă a căzut 
în adânc, toată lumina. Primăva- 
ra fusese un vis. Se deschiseseră 
iar prăpastiile. Devenise totul ce- 
nușiu. Și nu știu ce senzație de 
prăbuşire, de totală prăbușire... 

El se întorsese! 

Se jucase doar, dispărând. A- 
cum se întorsese mai necruţător. 

Nu!.. Nul.. 

Mă apăram voind să-l gonesc- 
Să-i tăgădues existenţa. 

Dar rânjea. lar rânjea. 


vomeaneai: 





Oboseală 


Treci cu povara poate a nopţilor pe gene 

Şi cu inelul spaimei în suflet aprig strâns — 
Se'mpart nedăruite în unduiri viclene 
Rotirile din ochii care-au privit și plâns. 


Ajungi pe ape limpezi de'nchipuire iar 

Ca porumbielul tainei nemistuit de vămi 

Să nnoţi cu amintirea — sargassă şi cleştar — 
Când aurora linge însângerate răni. 


Te depărtezi şi veşnic din clipă te desprinzi 
Să te închizi în alte încețoşate clipe, 
Multiplicat ţi-e sborul în flăcări de oglinzi 
Şi fulgii oboselii din stoarsele aripe; 


Şi iarăşi mai slugarnic te'ntorci și îngenunchi 
Lângă'nceputul care îndepărtat te strânge, 

Să te găsească vremea, în desfrunzire, trunchi 
Pe care fulger negru nu poate a-l înfrânge... 


Bătrânul aed 


Din somnul de pe ape culege 'nțelesul 
Visului care sărută tăcerea 

Și 'n domuri de-amurg el este alesul 
Cu care hulubii încep tămâierea. 


Din racla de-azur mai strânge-o lumină 
Și braţele Artei cu-aloe le udă 

Ca mirii cei noui să poată să vină 

Și cântecul lui cu liniștea-i rudă. 





Am simţit cum încep să mi se 
răcească mâimele. Curios. Parcă 
pusesem în ghiață, vârful degete- 
lor. Apoi, mâna întreagă şi sen- 
zația de dlacial se urca încet, 
prelingându-se spre braţ. 

„Nu 1... Nu! Pleacă”. 

Strânsesem, în strigăt toate pu- 
terile ce-mi rămăseseră. Imi spu- 
neam că nu depinde decât de 
voința mea să-l gonesc. 

Dar El rânjea. 

Ridicând degetul, mi-a arătat 
cadranui ceasului din colţ. 

Şi clempănind iar, mă asurzeu 
strigând : 

„Eu exist, eu exist, în tine, 
dincolo de tine, pretutindeni... 

Ha, ha!... Da, eu exist, ha! ha! 
mauzi ?”, 

Devenisem iar, bietul Om. 

M'a luat de mână şi ma dus i 
primul ceasornicar din drum. 

Mi-am cumpărat un ceas de 
mână. 

Am intrat în casă frânt. Tot EL 
mă adusese. Și poruncitor, mi-a 
arătat ferestrele deschise, prin 
care îmtrase primăvara. 

Le-am închis umilit. 

Slugarnic, am învârtit iar pen- 





LUCIAN VALEA 





Palma-i de mirt destinul îndoaie 
Pentru ca visul să-și nalșe columna 
Şi 'n băi de mistere creștetu-şi moaie 
E] — bătrânul aed cu fruntea ca luna. 


ION APOSTOL POPESCU 


Acuarelă 


duia care a sunat cele douăspre- 
zece bătăi câte două, la care toc- 
mai se oprise. 

Apoi m'am așezat cuminte pe 
un scaun, cu spatele la fereastră. 


Şi-am început iar să ascult 
„cleamp, cleamp!” morfonditul 
pendulei. 


Mă înăbușeam. Mi-am desfăcut 
cravata și mi-am deschis cămașa. 

El îmi pusese iar, mâna de 
plumb, pe umeri. 

Am aşteptat așa, nemișcat, să 
caște iar pendula; de două ori câ- 
te două, de trei ori câte două... 

Aveam impresia că mă cocoșez. 
Prea greu apăsa mâna Lui. 

Rânja mereu : „Exist, exist, fă- 
ră voia ta, fără voia voastră bieţi 
oameni !” 

Și clempănitul pendulei apro- 
ba: „Da, da!”. 

„Uite și ăsta, ce mic e și mă cu- 
noaște, și ştie că mi-e slugă !”, a- 
vătă FI spre ceasul de mână pe 
care-l cumpărasem. 

Ascultător, fără nici o rămăşiţă 
de voinţă, am privit îndelung 
ceasul acesta mic. 

Şi de-odată, m'a prins groaza. 
Limbile minutarului alergau în 
jurul Sadranului parcă fugărin- 
du-se cu ştiinţă că nu se pot u* 
sunge una pe alta. Treceau, uma 
în urma celeilalte, pe acelaş 
drum. Era o continuă joacă. 

Deodată n'cm mai vrut să-mi 
as ochii duși de fuga limbilor 
l-am oprit pe un punct —peoli- 
muță mai răsărită care arăta 
douăsprezece. Şi am așteptat aco- 
lo, nemișcat, să vie limbile. A so- 
sit întâi cea scurtă. Fără mici o e: 
zitare, fără popas, a trecut nepă- 
sătoare. Apoi a venit cea lungă, 
urmând-o docil. Și-așa mereu, 
şt-așa mereu, fără odihnă, se fu- 
păreau sub porunca aceluiaș ne- 
cruțător stăpân : EL, marele duş- 
man. 

Acum nu mai ascult clempăni- 
tul pendulei. Siau mereu cu ochii 
ațintiți pe cadranul ceasului de 
mână. Mă fixez în câte un pune 
și aştept acolo minunea: să se o- 
prească măcar o clipită una din 
limbi. Am încercat pe rând fie- 
care punct al cadranului, 

Uneori vreau să plec și eu. Să 
mă duc și eu în monotona călăto- 
vie, să mă învârtesc cu limbile 
ceasului în dreptunghiul cadra- 
nului. Uneori pla cu limba cea 
lungă, alte ori cu cea scurtă şi 
totdeauna eu obosesc şi ele îşi 
contimuă drumul cu nepăsare. 

Simt că e mai bine pentru mi- 
ne să mă opresc şi să aştept. Mă 
fintuesc pe rând în dreptul fie- 
cărei liniuțe răsărite și aştept să 
treacă pe acolo uneori întâi limba 
mare, alte ori întâi cea mică şi 
mu-mi mişc privirea până ce simt 
că nu mai pot număra de câte ori 
au trecut limbile pe acolo. 

Apoi, pentru variaţie, îmi aley 
alt punct. Și iar începe goana. 

Şi aşa mereu. 

Aș vrea, tu omule care mi-ai 
ascultat povestea, să nu pleci. Să 
nu mă laşi iar singur cu El, ne- 
cruțătorul meu stăpân. Să stai cu 
mine, să-mi ţii mâna şi să-mi a- 
răţi primăvara, 

Dar știu, niai tu nu te poţi opri 
aici lângă mine sau aiurea. Așa 
vrea El. Nici tu nu poți rămâne 
locului, ca și limbile fără odihnă 
ale ceasului meu. 

Poate, acolo, nu ştiu unde, e Ci- 


Strângeam cu stângăcie firele 
de mărgăritar cumpărate. Dege- 
tele mele nu știau să țină flori, 
El nu le îngăduise să înveţe. 

Pe drum am întins mărgăritar 
unei jemei care cerea pomană. 





Plonă: peisagiu monoton şi vechi, 
Peste câmp, copaci, peste tranşee; 
Stă tăcerea tupilată în urecbi, 
Caldă ca o mână de femeia 


Vântul şa oprit pe vârt de munte ! 
Odihnindu-şi truda şi obida; 
Picăturile de ghiaţă cad mărunte 
Peste faţa cum e cărămida. 


Liniște şi câmp şi stepă arsă, 

Zare multă ca în ronde porturi — 
Inima pornită înspre casă 

In răstimp oftează pe sub corturi. 


Nicio pasăre sub nori nu trece, : 
Obosite dorm tranșeele amândouă; " 
Ploaia le sărutăn fugă rece, 

Timpul doarme. Plouă..., Plouă... 


RADU PĂTRĂȘCANU 


Ca Iza Ea DR ra TREE E pap a SETE PT a RE pe ap ERE EP E a ara îl Cage Cape 8 aaa Doe SEE 


neva care te urmăreşte și pe tine, 
fratele meu, așa cum eu urmăresc 
limbile ceasului. 


ARISZIȚA GABRIELESCU 


pâna 


w 4 
LI: 
a 





20 Octombrie 1943 === 


ELESMUL ÎN ROMANIA 


de CONSTANTIN BACA 


Astăzi numără peste 5000 membrii și 13 filiale. 
O altă asociaţie de turism, care poate revendica 
realizări preţioase în acest domeniu este „Ro- 
mânia”, care a avut o foarte bogată activitate 
mai ales în excursiunile de grupuri mari, în 
țară şi străinătate. 

In anul 1935 s'a înființat Oficiul Naţional de 
Turism (0. N. T.) pe lângă Ministerul de In- 
terne, care apoi în 1936 a trecut la Ministerul 
Propagandei Naţionzle, unde funcționează ca 
Direcţiune cu următoarele funcțiuni: controlul, 
îndrumarea, încurajarea şi dirijarea tuturor 
memifestărilor turistice, «Activitatea a fost, în- 
greunată de dificultățile imerente oricărui în- 
ceput, iar mai târziu, când se putea păși la rea- 
lizări practice şi folositoare mișcării turistice, 
a venit războiul, care însemnează o piedică des- 
tul de serioasă. 

Nici în trecut nu au lipsit asociaţii turistice, 
pormite din îndemnul și cu sprijinul iubitorilor 
de natură. Amintim că înainte de războiul mon” 
dia] exista în București Sovietatea Turiştilor dim 
România pusă sub înaltul patronaj al Prinki- 
pelui moştenitor Ferdinand I, viitorul Rege şi 
condusă mai mulţi ani de un comitet în frunte 
cu Vintilă Brătianu. 

Toate societățile, asociaţiile şi grupările turis- 
tice sunt binevenite, pentrucă orice înfăptuire, 
cât de mică, este utilă turismului românese, 
Marele obstacol pe came îl întâmpină toţi, ori- 
decâte ori vine vorba de turism, este lipsa de 
înţelgăre a marelui public. Turistul continuă să 
fie la noi un fel de rara avis, rătăcit într'o lume 
care nu vede pădurea din cauza copacilor. 

Avem bogății turistice dar nu ştim să le fo- 
losim.- 

Avem ţară frumoasă dar nu o cunoaștem. Ne 
lipseşte la cei mai mulţi educația călătoriei, sau 
după cum ar spune Constantin Golescu, ne lip- 
sește arta de a călători, 

Motivele sunt multe şi mai ales multe pot fi 
invocate de cei ce țin neapărat să le găsească, 
dar prin acessta avem cea mai evidentă contir- 
mare a lipsei obișnuinței și voinței de a călători, 
cari sunt în primul rând necesare. In toate do- 
memiil se ivesc greutăți, la noi şi aiurea, Qar 
după cum foarte bine spun nemtii, greutăţile 
deaceea ne sunt date ca să le învingem. 

Fără îndoială că ne lipsesc multe condițiuni 
pentru  desvoltarea turismului: șosele, csse 
curate. confort, politeță, — dar ceeace ne lip- 
sește în primul rând ste obimuinţa, pornită din 
voimța fiecăruia, de a călători. 





Mânăstirea Tismana 


Este direct condamnabilă neatenția noastră 
a celor mai mulţi la invitaţia naturii, care esta 
așa de bună cu noi. „Nutura nu crează nimica 
urât” spune Bucura Dumbrava. „Natura ajută 
omului să ajungă ba un înalt grad de desvol- 
tare când simte nevoia curăţeniei şi a frumo- 
sului în juru-i”, Și tot Bucura Dumbravă spune: 
„Cultivarea turismului este unul dimtre cele 
mai bune mijloace de educație. lată cum turis- 
mul la noi, a cărui desvoliare i-o dorim din 
toată inima, este în primul rând o probiemă de 
educaţie, cum foarte bine observă şi d. Valeriu 
Puşcanu 

Cu toate înfăptuirile mici şi mari, ade statu- 
lui şi asociaţiilor private, nu ne putem mânari 
cu o mișcare turistică naţională, cu un turism 
bazat pe straturile largi ale poporului; şi aceasta 
pentru că ne lipsește esenţialul, axlică înţelege- 
rea celor mai mulţi pentru turism. Robert 
Gliicksamm în lucrarea sa „Teoria turismului” 
spune: „Statul care vrea să creeze o conștiință 
turistică trebue să învețe pe țăran să ştie să 
primească”. 

Se fac mari eforturi pentru propaganda turis- 
țică în străinătate. fără să dispunem de organi- 
zarea corespunzătoare. „România nu are nevoie 
să fie recomandată” spune Nicolae Iorga în „La 
Roumanie pittoresque”, 

Să-i punem mai înţâi în valoare bogăţiile tu- 
ristice, să învăţăm să le cultivăm cu gust şi in- 
teres, să ne facem o educaţie turistică de care 
se simte atâta nevoi, — și pe urmă străinii vor 
veni fără să-i invităm şi vor rămâne fozate mul- 
bumiţi. Aceasta va fi cea mai bună propagandă 
ce m se va face. 

Dar pentru aceasta, repetăm, va trebui să 
realizăm mult, atât în domeniul practic al in- 
dustriei turistice. cât mai ales în pregătirea su- 
fletească a poporului. 

Să nu fim nerăbdători. 

Turismul românesc trebue privit, oricât de 
curios sar părea unora, ca o problemă de viitor. 
Deaceea este mai bine să construim încet dar 
sigur, decât repede dar superficial. N'ar fi rău 
dacă am încep cu educarea copiilor în şcoală. 
Construcţia de străzi şi hoteluri pentru turismul 
românesc de mâine trebue să meargă paralel 
cu pregătirea sufletelor, cari să ştie să Je înțe- 
leagă. 

Să pregătim întreprinzători, dar mai ales ad- 
miratori turistici. Să creem condițiuni prielnice 
de călătorit pentru fiecare, dar și îndemnul la 
aceasta. Să facem pe fiecare să înțeleagă că 
„Omul modern trăește nu numai cu xeeace 
oreeuză ci mai ales cu ceeace știe să admire”. 

Deaceea cât mai multă propagandă turistică 
în şcozilă şi în viaţa de toate zilele. Numai aşa 
vom construi armonic şi unitar, edificiul turis- 
mului remânesc pe care îl dorim cât mai rea- 
lizat pe toate planurile. 

Profesorul Nicolae Iorga nu a vrut să ne arate 
într'o lumină defavorabilă, când a mărturisit la 
Paris că „ru există oameni în Europa care să-și 
cunoască mai puţin țara ca noi”; din contră, 
suntem siguri, a regretat că trebue să exprime 
acest adevăr dureros. Este de datoria noastră 
să-i ascultăm îndemnul și de dinoolo de mor- 
mânt, ochii lui ne vor urmări pașii pe culmi de 
munte sau pe cărări cu troițe şi mânăstiri, — 
bucurându-se de bucuria noastră. 

Şi atunci turismul românesc va fi în floare 


i ze Di da tati 





ze 20 Octombrie 1943 


D. Caracostea: Creativitatea eminesciană 








Sronica; literară. 


C. Ardeleanu: O crimă 
Aurel V. Sânger: Melopei 


]. „Creativitatea eminescia- 
nă” (Edit. Fund. Regale, Bucu- 
reşti, 1943), noua lucrare a pro- 
fesorului D. Caracostea este, 
fără îndoială, studiul cel mai 
complex dedicat Luceafărului, 
plăsmuirea dominantă a mare- 
-lui poet. 

Considerând că un poem de 
valoarea și dimensiunile Lu- 
ceafărului trebuie să cuprindă, 
nu numai implicate ci şi vizi- 
bile sau altcumva tangibile tai- 
nele creaţiei lirice la Emines- 
cu, profesorul D. Caracostea, 
studiază, rând pe rând, — în 


mo “genetic însă, — toţi fac- 


torti determinanţi, — d. prof. 
D. Caracostea le-ar zice crea- 
tivi, — din consensul cărora a 
rezultat minunea, până în pre- 
zent cea mai strălucită, a poe- 
ziei noastre. Astfel l-a intere- 
sat problema dacă la baza Lu- 
ceafărului poate fi pusă vreo 
trăire personală a poetului 
ACE. „Experienţă şi poezii”), 
ptoblemă pe care eminescolo- 
gul D. Caracostea o rezolvă 
prin teoria transubtanţierii: 
(„Lrecerea dela jocu. trome. pe 
marginea vieții la expresia me- 
nită să cristalizeze esenţialita- 
tea vieţii este ceeace numesc 
transsubstanțiere”), şi l-au in- 
teresat toate acele raporturi, 
aspecte şi probleme prin care 
gâ încercat să se dea fie anu- 
mite interpretări Luceafărului, 
fie interpretarea definitivă. 
Departe de a fi om al unei 
singure perspective, profesorul 
D. Caracostea studiază şi-şi 
spune cuvântul autorizat cu 
privire la mit şi creativitate, cu 
privire la interpretările mito- 
logizante şi freudiene ale bas- 
mului-izvor, şi cu privire la 
probleme cuprinse în capitole 
ca „„Necesitatea tipologiei fol- 
clorice: şi literare”, — „Com- 
plexul Soszpiță în folelor și la 
Eriiinescu”, 


cu", — „Elemente poporane şi 
modificări culte în basmul iz- 
vor”, — „Anticipări modela- 


prima 
basmului. — „Din laboratorul 
eminescian”, — „Cronologiza- 
cea primei versiuni”, — „Fan- 
tazie și Fedlocțina -— „Por- 
tretistica”, „Liberarea de 
superstiția ” materialului”, — 
„Limperativeie estetice în plă- 
nuirea 'Cătălinei”, — Cum plăs- 
“muia Eminescu”, — „Dela for- 
ma internă la ideologia este- 
tică, — „Concordanța între 
personalitatea și estetica poe- 
tului”. Este, cu alte cuvinte, 
investigat totul ce putea fi 
punct de plecare, drum și ţel, 
începând odată cu îndemnul 
lăuntric care l-a făcut atent 
pe.:pâet asupra unui „subiect” 


atât de înalt şi până la reali-: 
- zarea acestui subiect în forma 


dată publicităţii. 

In cadrul unei cronici lite- 
rare “care se rezumă, în mod 
obicinuit, la cele câteva pasagii 
de prezentare a unei opere, ar 
(i străduinţă zădarnică să in- 
sistăm asupra cuprinsului 
„JCreativităţii  Eminesciene”. 
Ceaace d. prof. D. Caracostea 
a condensat, ca informaţie, 1o- 
gică şi intuiție, în peste două 
sute de pagini, nu poate fi re- 
zumat. In afară de acestea o 
carţe care încearcă să pună în- 
trio lumină cu desăvârşire 
nouă procesele genetice aie 
Luceatărului şi carte menită să 
rămână modei metodologic 
pentru toţi adepţii creativităţii, 
nu ar putea fi discutată decât 
într'un studiu dedicat, mai în- 
tăi, principiilor dela care por- 


neşte profesorul D. Caracostea 
.şi apoi abea studiu referitor la 


soliditatea argumentaţiilor de 
ordin informativ, logie şi intui- 
tiv. Ar fi însă naivitate să se 
creadă că un auţor .de talia 
d-lui D. Caracostea nu se în- 
temeiază pe aparatură ştiinți- 
fică forte bine-controlată. Ră- 
mân, cu alte cuvinte, princi- 
piile, iară ele se reduc, în ulti- 
mă analiză, la creativitate, 
„Ce -este ereativitatea ? 
„lnţeleg prin creavitate ro- 
mânegscă”, —— serie d. prof. D. 
Caracostea la pagina a noua a 
Jucrării. d-sale, — „ansamblul 
acelor factori care au dus pe 
cei mai aleși poeţi ai neamului 
la o expresie unică şi care, 
înțrucât ne recunoaștem în ea, 
este deopotrivă cu însăşi fiin- 
ţa noastră. Implicând "limba, 
asttel de plăsmuiri sunt stâlpi 
ai caracterologiei naţionale”. 
-Txistă, așa dară, factori cari 
îi fac 'pe poeţii cei mai aleşi ai 
neamului să atingă anumite 
culmi. expresive. Aceste culmi 


' rezultă însă din ansamblul fac- 


toriler respectivi, iară în ele. 
în calitatea noastră de mem- 
bri ai tomunităţii etnice căreia 
îi aparţine și poetul, ne recu- 
noaștem în aceeaşi măsură în 
care regunoaştem deosebirile 
esențiale dintre neamul nostru 
pe deoparte şi celelalte naţiuni” 
pe de alta. Sau, pe scurt și me- 
taforic: In opera poetului mare 
vibrează, generatoare de melo- 


„Conflictul fe- 
_meie-zeu în “mit şi la Emines- 


die unică, toate coardele nea- 
mului său, deci şi coardele su- 
fletului nosiru dacă facem par- 
te din acest neam. Aceasta în- 
seamnă că un Eminescu nu 
poate fi decât poet român, ba 
mai mult: Un Eminescu nici 
nu ar fi putut apare în altă 
parte decât numai între hotare 
etnice românești Dar aceasta 
mai înseamnă că nici un străin 
de sevele constitutive ale etno- 


sului unei naţiuni, — ale na- 


țiunii româneşti în ceeace ne 
priveşte, — nu. poate da opere 
reprezentative pentru noi. 


Teza d-lui prof. D. Caracos- . 


ta este bi-univocă. Nu în înţe- 
lesul termenului cu care opa- 
rează matematicienii, ci în în- 


țelesul care trebuie dat ori-. 


cărei adevărate concrescenţe : 
Eminescu, — și, cu el, orare 
poet român reprezentativ, — 
nu poate fi privit decât apar- 
ținând în aceeaşi măsură nea- 
mului nostru în care măsură 
neamul nostru îi aparţine lui 
Eminescu. El este „Eminescu şi 
neam românesc” când îi cerce- 
tăm personalitatea, precum 
neamul românesc este „neam 
românesc şi Eminescu”, odată 
ce studiem culmea expresivă 
concretizată în Luceafărul. Bi- 
vocitatea rezidă, aşadară, în 
raportul „poet : neam”, (sau şi 


„neam : poet”), iară univocita- 


tea în opera rezultată. 

D. prof. D. Caracostea are 
deci. tot dreptul să conchidă: 
„Implicând limba, astfel de 
plăsmuiri sunt stâlpi ai carac- 
terologiei naţionale”, 

Concluzia d-sale deschide, 
dintr'odată, perspective oare- 
cum neglijaţe sau puse pe plan 


" secund de către teoreticienii 


e:nicismului și auton.onsmu- 
lui literar, căci din concluzia 


aceasta derivă, în mod strin- - 
gent, adevărul că mult dis-.. 


cutatul  etnicism nu trebue 
căutat numai în zăcăminte fol- 
dorice. El există, a priori, şi în 
opera de valoare a tuturor poe” 
ților şi scriitorilor români. Tea- 

te - sar putea discuta 
mult în jurul creativităţii aşa 
cum o vede profesorul D. Ca: 
racostea care, prin teza pe care 
o reprezintă, se situiază prin- 
tre cugetătorii noștri cei ma! 
controversaţi. „Creativitatea 
este creatoare şi, cum orice du- 
meniu teoretic fecund nu ne 
poate fi decât profitabil, o con- 
siderăm drept o cucerire b:ne- 
venită. 

Deaceea recomandăm cetito- 
rilor noştri în mod special 
„Creativitatea eminesciană” 
operă care, ca izvor informa- 
tiv“ şi <a model metodologic. 
se prezintă asemenea unui plai 


însorit, — iar aceasta nu nu- 


mai în ceeace privește Lucea- 
fărul lui Eminescu, 
%* 

1, Am citit poate în prea 
mare grabă romanul, O crimă 
al d-lui C. Ardeleanu. Nisa 
întâmplat însă un lucru ciudat: 
Trebuia să-l cetim cum l-am 
ditit. O crimă, cu subtitlul: 
„Toţi la fel şi niciunul ca altul” 


- (Bait. Contemporană, 1943), are 


ceva de roman poliţist. Nu ştim 
dacă intenţia d-lui Carol Ar- 
deleanu a fost să dea o astfel 
de aliură cărţii d-sale. Fapt e 
că noua oneră te solicită să-i 


cunoști 'etapele acţiunii şi mai - 


puţin calită urzelii şi a bă- 
tăturii din oare se ţese această 
acţiune. 

Aşa cum a fost început, O 
crimă putea să ia proporții de 
roman în două volume, fiecare 
de cel puţin 500 de pagini. Au- 
torul a renunţat însă ia repe- 
tarea dimensiunilor capitolului 


prim al cărții, grăbit parecă să. 


ajungă cât mai deadreptul la 


final. Astfel s'a pierdut o bună 


parte de pitoresc câştigaţă ră- 
mânând numai laturea  cine- 
mat:c-dinamică a romanului. 
Spunem pitoresc, deoarece ra- 
manului îi lipseşte analiza pro” 
priu zisă, d. C. Ardeleanu, meş- 
ter abil în ale caracterizării 
personagiilor sale prin jocul de 
situaţii, dispenzându-se de ea. 

Subiectul este, oarecum, li- 
teraturizarea unui caz real şi 
sensațional în analele justiției 
bucureștene : Inginerul Știu- 


bei, ridicat de jos, graţie mun- 
cii, dar şi norocului său bihe- . 
înţeles, întreţine, în lux fan- 


tastic, o amantă, pe Zina Ispă- 
Șoiu. 

Inginerul are nevastă și doi 
copii. Amanta nu e amantă tip, 


ci fată cinstită .sufleteşte și. 


care, neștiind la început că 
omul ce i-a făcut promisiuni de 





mariaj, este. căsătorit, caută 
să-şi redobândească libertatea 
odată ce se convinge că nu va 
putea fi soţia ci numai între- 
ținuta lui Ştiubei. Intenţia de- 
vine .hotărire din ziua unei 


violente  altercaţii cu d-na: 


Ştiubei. 

„Pus în situaţia să. aleagă în- 
tre soţie şi iubită, inginerul «e, 
fireşte, nedecis... : 


Zina  Ispășeiu care iubeşte. : 
sau nu pe Constantin Armașu, .- 
_ personaj cu care începe acţiu- 


nea romanului,:recurge la stra- 


tegema clasică de -a-l face ge . | 


„loş pe Știubei. Acesta o ucide. 
.. Vina cade.pe Armaşu și pe 
“pehinul său Dumitrașcu. Ar- 
maşu. şi . Dumitraşcu sunt -doi 
rataţi, în..plus primul este un 
semidement, iară sexagenarul 
Dumitrașcu un notoriu mito- 
man. Paraie] mersul acţiunii e 
secondat de -năzuinţele surori- 
lor Şerban care umblă după 
măritiș și-și văd visul cu. ochii 
în..cele din urmă, : 

* Cam aceștia sunt vectorii. ac- 
țiunii. Romanul 'nu prezintă, 
așadară,: meandre -psihologiceş- 
te  .valorificabile ci se desfă- 
şoară .ca un arabese, Tocmai 
-acest : mers îl face antrenant 
prilejuind o lectură pe placul 
celor ce nu -se încurcă în pro- 
bleme sau-analize subţile şi 
complieate. . 


Dacă are Seniite scăderi de 


ordin. constructiv, — şi le. are, 
— O-crimă păcătuieşte - prin 


disproporţia dintre capitole, 
disproporţie -datorată faptului : 


că autorul insistă, spre exem- 
plu, prea mult asupra unui Du- 
„ mitraşeu. E, acest Dumitraşcu, 
“ totuși personagiul -cel mai-bine 


conturat al romanului. Judecat. 


„din punct.de vedere al stilului 
d-sale, d. C. Andejeanu adoptă 
prea adesea, modurile de ex- 
presie. .reportericeşti. Epilogul 
putea lipsi. 

Credem că O crimă nu a 
reuşit pe deplin şi din cauză 
că autorul a căutat să dea o 
interpretare literară - speţei 
reale dela care a pornit. Dară, 
dat fiind că nu orice : Crimă 
trebuie să-şi aibe, neapărat, şi 
Pedeapsa, cartea d-lui C. Ar- 
deleanu se : situiază printre 
noutăţile de calitate ale anului 
literar 1943. 

* 


3. AUREL V. SANGER este 
pseudonimul de poet al profe- 
sorului şi cercetătoru.ui Aurel 
Vasiliu. In 1937 poetul Aurel 
V. Şânger şi-a pubicat Car” 
tea Sonatelor, un volum -foar” 


te bine primit 'de cercurile li-. 


terare butovinene, căci, deși 
nu este bucovinean, d. Aurel 
Vasiliu se consideră -și. este 


congiderat drept bun fiu a- 


doptiv al 'Țării Fagilor. De a- 
tunci cercetătorul Aurel Va” 
siliu a. mai dat la lumina zilei 
patru lucrări doveditoare de 
aleasă pregătire științifică: E” 
minescu, un mare neînțeles” 
(1940), „Asemănări între doi 
adversari: Eminescu-Macedon- 
ski” (1940), „Bucovina în via- 
ţa şi opera lui Eminescu” 


(1943), — lucrare masivă şi . 


documentată incomparabil, — 
şi „Românii în două geografii 
de A. Hotiniul şi N. Nicolau” 
(1943). Recent  apărutele ME- 
LOPE (Editura Cercului „Bu- 
covina Literară” Cernăuţi, 
1943), reprezintă cea de a 
două recoltă poetică a d-lui 
Aurel V. Sânger. . 

După cum mărturiseşte acu 
titlul „accentul care cade asu- 
pra poemelor strânse în npua 
carte a sonetistului din 1937, 
este cel melodic. 


In evoluţia. poetului Aurel 


V. Sânge; acest fenomen e 
semnul în.oarcerii ja izvoare- 
el iraționale, singurele  adevă- 
rate aie poezie „lirice. Este însă 
şi semnul  aplecării poetului 
peste propriile sale bogății su- 


fleteşti, deci semnul întoarce- . 
- rii dela tatul ce poate fi de- 


terminantă, exterioară, livres- 
că sau de altă natură. D. Au= 
rel V. Sânger a. găsit, după 


* trudnice  peregrinări cu min” 


tea, zăvoaiele inimii: 


„Deschide poițile. cetăţii, unde 


te-au închis 
Nu -ştiu.ce vrăji, de-ai .- 
adormit în basm și vis. 


Li ce-ai; cules: din florile : 
cernite 


Tămâia tatei infinite, 3 
„Revarsă liniște şi har 


In sâmburele sufletului meu 
amar; * 


Cadelniţează lin balsam 
Ca florile de măr ce bat 

i în” geam 
Din “colţurile aminţirii te 


adun, 


Cum aș culege flori să 
te'ncunun 

Şi să-ţi.presar cărarea, 
ca să vii 

In golul nopţilor pustii. 
Simt suflul slab al sufletului 
tău, 

Cum izvorăşte susurând 
ea un pârău 


Dar ochii sinilii nu au 


UNIVERSUL. LITERAR 


DR adâncimi ascunse îndărăt 
de noi; 


Şi tot mai 'mult mă trage 


un şuvoi 
Spre volbure necunoscute 
şi-adâncimi, 
Sau poate în poienil: 
cu limpezimi.“ 
(Elegie). 


Deşi sobră, arta lui Aurel V. 
Sânger produce rezonanţe 


- persisterite în sufletul cetito- 
-rului: 
„Tu n'ai băut paharul 


nebuniei mele 
Şi m'ai: furat prundiş de aur 


şi de'stele, 
Ca să-l azvârii în lacuri 
şi oglinzi; 
N'ai încercat un soare nou 
s'aprinzi. 
“Tu plopii ce ardeau făclii 
în mine 
I-ai retezat în toamnele 
senine; 
Ai scuturat frunzişul meu 
i „de aștri, 
Cum bruma cade pustiind 
jugaştrii. 


N'ai înţeles de ce luptam 
cu morile de vânt, 
N'ai priceput nici visul meu 
ca un descânt 
De greeri trişti în nopţi : 
puștii, 


„Căci tu nu porți mister 


în ochii sinilii... 
Te-am “îmbrăcat în zale 
străvezii de lună 
Şi-au încercat fântânile din 
“ochii mei să-ți spună, 


Cât de adânc . răscolitor mi-e 


chinul 
De-a nu avea din florile vieţii 
detât spinul. 
Te-am cizelat în gândul meu, 
te Domniţă, 
- Și sufletul ți l-am ţesut 

„ca o altiță 

Cu aur vechi de toamne 
în . ogoare, 


Cu îndoiala visurilor călătoare 


mistere: 
Când am "bătut la poarta lor, 
era tăcere... 
(Versuri pentru Dulcineea 
de 'Toboso). 


Cu Melopei, Aurel V. Sân- 
ger cucerește un loc indiscu- 
tabil în' lirica noastră, clasân- 
du-se printre poeţii care nu 
scriu de- dragul vreunei dorite 


" notorietăţi literare, ci din acea 


necesitate sufletească, imipe- 
rioasă dacă i te opui, care te 
-Jpligă să Spui ceeace ai a. 
spus. 

Şi poetul Aurei V. Sânger 
are ce spune. 


TRAIAN CHELARIU 


CĂRŢI ȘI REVISTE 


ORIENTĂRI 


revista de preocupări juridice, 
economice şi sociologice a a- 
părut cu următorul sumar: 
Victor Popescu (Perspective e- 
conomice),  Cotaru-Oroveanu 
(Perspective tehnice), Traian 
Chelariu (Perspective sociale), 
Victor Bădescu (Spirit doctri- 
nar și solidaritate socială). 
Remarcăm că toate contribu- 
ţiile de- mai sus gravitează în 
jurul importantei probleme a 


zilei de mâine așa cum o vede - 


un mănunchi de tineri. — La 
însemnări iscălesc: Barbu Ni- 
culescu, Eugen 'Trancu-laşi, 
Ştefan Ciocâlteu şi Gh. Selten. 
Vom reveni în numărul viitor. 


REVISTA BUCOVINEI 


(Anu! II No. 9 — Sept. 1943) 


vine cu câteva surprize: ,;0O. 
umbră rămâne pe culmi mai 
departe“: (versuri de George 
Pătrăuceanu),  „Panerul cu 





Ve 


rod! (15 catrene de 1. Loghin) 
şi „Scrisoare tristă şi săracă“ 
(versuri de B. Frunte). Cu po- 
eme foarte bune mai colabo” 
rează: Ghedeon Coca (Linişte 


pe gând), Adelina Cârdei (La 


Putna), Neculai Roşca (Ele- 
gie), Teofil Lianu isi mele 
gravorului iconar), . Tăutu 
(Cerul din fântâna Sai şi Ion 
Cârdei (Octombrie). 

D-l Dragoș Vitencu, vredni- 
cul secretar de redacţia al re- 
vistei contribuie cu un portret 
al lui Tudor Flondor. compo” 
zitorul bucovinean, iară Ioan 
Negură, Aurel Vasiliu, Mela- 
nia Livadă, Augustin Z, N. Pop 
cu studii și proză literară. 

” Revista Bucovinei se men- 
ţine la un frumos nivel de re” 
vistă provincială conștientă de 
misiunea ei. 


PĂRĂA FI | 


n poezie de tribună, deşi în- 
truneşte caracterul viguros al 
acesteia, poezia de refugiu a 
lui Mihai Beniuc, incontesta- 











bil cea mai cutezătoare persoe 


nalitate literară a ultimului 
deceniu tramsilvan, merită să 
îşi deschidă o cale cât mai lar- 
gă, o difuzare amplă sub sem- 
nul fierbinte al iredentismului 


'şi al artei” — scrie, în Vremea 
_(17-Xoert,), d. V, Netea (,M 


Beniuc și poezia refugiului). 





D. M. Beniuc, pe care l-am 
apreciat întotdeauna, are sub 
tipar, la Fundaţia Mihai 1 (Co- 


lecţia „Cartea refugiatului ar- - 


dalean”) un volum de versuri 
scrise în refugiu. Volumul ba 
apare sub titlul: Oraşul pier- 
dut | 


TOT IN ACEEAŞI COLECȚIE 


vor mas „apare „Drum spre 
Țară“ de “Gabriel Țepelea, nu- 


vele istorice încununate cu 


premiul Ardealului; „Flori le 


icoană“ de Vasile Netea; „Pos- 
zii“ de Lucian Valea, precum 
şi retipăriti din 1. Slavici, O. 
Goga, Pavel Dan şi L. Rebrea- 
nu, 


PE D-L GEORGE DRUMUR 


harnicul şi incoruptibilul prim 
redactor al Bucovinei Litera- 
re îl prețuim îndeosebi pentru 
ştiinţa cu care înţelege să dea 
puls revistei pe care o condu” 





ce. Il preţuim însă şi pentru 
talentul de organizator pe ca- 
re-l dovedeşte alături de dl 
Munteanu. lată că aceşti doi 
străduitori în ogorul de sim- 
țire şi gând al Bucovinei pen” 
tru a doua oară eliberată, au 
organizat un ciclu de conferin- 
ţe „cu scopul de a preciza li- 
nia istorică şi spirituală a nea” 
mului românesc în această 
răscruce de veacuri“. Confe- 
renţiarii sunt: N. Crainic, 1. 
Al, Brătescu-Voineşti, L. Re- 
breanu. Este un record. - 


$ 








CĂND ERA BUNICA FATĂ 


Sroiuieiuăl de amintiri vesele şi 
“ anioase „din Bucureştiul de altă- 
dată, datorit d-lui C .COSCO, a 
epuizat dauă ediţii în câteva luni. 

In unanimitate, critica s'a pro- 
nunţat în termeni deosebit de e- 
logioşi lă apariţia cărţii, iar citi- 
torii nu au lipsit să sublinieze 
valoarea scrisului. plin de sevă al 
d-lui Cosco. 

Editura „Universul“ a pus 
sub tipar cea de a treia ediție a 
„Bunicii“ care va avea, suntem 
siguri, aceeaş soartă ca şi pri- 
mele donă! 


TOAMNĂ IN PARADIS 


se intitulează foarte frumos pre- - 


zentatul volum de poeme pe cure 
Horia Niţuiescu l-a scos zilele 
acestea, la imprimeriile peniten.. 
ciarului „Văcăreşti“, 

Cartea cuprinde patru cicluri: 
Caligraful, Intâia chemare, Dru- 
mul Argonautului .și Țara da 





brumă, în care sunt strânse o 
mare parte din versurile publi- 
cate prin diferite reviste. 

Despre valoarea poeziei lui 
Horia Niculescu ne V0m OCUupU 
+ întrun număr Viitor, la cronica 
literară. 


PETRE STATI: ANTOLOGIE 
LATINĂ 

A, apărut la Iaşi, în editura 

„Cuget Moldovenesc“, cea de.a. 
treia ediţie din Antologia latină” 
— Poeţii lirici — în traducerea 
d-lui Petre Stati. 

Căsim în acest volum tăimăciri 
din Lucrețiu, Catul, Virgiliu, Ho- 
rațiu, Tibul. Properţiu, Ovidiu. 
Ajungând la a treia ediţie, An- 
tologia prezentată de d. Petre 
Stati dovedeşte interesul pe care 
cititorii dela noi îi arată poasisi 
elaşice latine. 


| aaa 


nea 








Detractorii 


de împrejurări, în :care condiţiile tim- 
pului își dau mâna cu atmosfera. în 
care trăiesc oamenii, că într'o provin- 
cie a cărei structură socială se reducea 
la clasa țărănească, semănător:smul 
nu putea fi o mișcare întâmplătoare, 
ci se „confundă cu aspectul permanent 
'al literaturii locale, că atumei când îţi 
este amenințată însăși existenţa, nu e 
cu putinţă să fii contemplativ, gâmdin- 


du-te numai la expresia universală a 


creaţiei artistice. In Ardeal, înseşi for- 
țele spirituale au: fost confiscate de na- 
ționalismul activ, în absența căruia 
conștiința etnică a colectivităţii: ar fi 
fost în primejdie. E vo bunăvoință a 
criticai estatizante, care e anulată de 
creația mjoră & unui Slavici, Coşbuc, 
Goga, sau Rebreanu. 

Să discutăm însă coondomatele pe 
care se clădește literatura ardeleană. 
Să luăm, în primul rând, inspiraţia ru- 
rală. 'Teoreticienii sincronismului sunt 
de părere că trebue să ținem pas cu 
Apusul, cu Pranţa îndeosebi, deşi ade- 
vărul .e că și acolo romantismul a sus- 
citat o documentare rurală, lipsită, 
adesea de viziune epică (exemplu: 
George Sand) și recent un Octav Şulu- 
ţiu semnala o recrudescenţă „semănă- 
toristă“ frameeză chiar în zilele noas- 
tre. Materialul urban poate fi de sigur 
mai complex. „Complicaţiile sufletești 
ale societăţii inaite, spunea Maiorescu, 
din al cărui canon descind criticii es- 
teţi de astăzi, sumt o problemă intere- 
samtă pentru literatură. Dar ete — 
adaugă criţicul care a disociat pentru 
prima dată la moi esteticul de etnic şi 
etic, — nu ne pot determina să uităm 
că simplitatea rurală nu exclude mici 
frumusețea lirică, nici energia epică, şi 
nici conflictele dramatice. Important e 
să poţi trăi mentalitatea folclorică, pen- 
tru a dispune de instrumentul necesar 
transfigurării și reczeaţiei realității ru- 
râle pe plan artisție“, 

Să trecem însă la idealul național, 
Critica estetizantă a, împotriva tendin- 
țelor manifestate în artă și implicit 
impotriva unui Ibrăiteanu, care-şi ex- 
punea totuși teoria tendenţioasă asu- 
pra artei întrun mbd acceptabil, sus- 

iinâng e că artistul e soliloc, creează pen- 





literaturii ardelene 


(Urmare din pag. 1-a) 
tru a crea, clădindu-și- lumea — opera 


de artă — fără nicio preocupare de pu- | 


blic, căci altminteri ar deveni oraior. 


Dar artistul îşi manifestă în creaţia şa . 


răspunsuriie la lumea dinafară, deci și 
aprecierile sale asupra 6i. Incât, cu sau 
fără voie, scriitorul își arată preferin- 
țele, simpatiile și antipatiile. 'Tezisi e 
numai scriitorul acela, care fără e fi 
inspirat de o credinţă, de un ideal, un 
sentiment, scrie pentru a propaga o 
credință, un ideal sau nm sentiment 
oarecare. Ceeace nu putem cere serii- 
torului e să ilustreze, cu voinţă, în 
opera sa, o temă oarecare, fie ea chiar 
psihologică. Artistul trebue să creeze 
cum. crede el, fără a se adapta gustu- 
lui public. 


Şi totuşi, adevărul e că nu exista 
operă mare fără temă, fără o semniii- 
câție conștient ilustrată de autor prin 
opera sa, dar fără să lase impresia că 
o îace în mod deliberat, voit. Nue 
scriitor mare, zice Brunetiăre, care să 
nu pună o teză în opera sa și tocmai 
teza îl situează pe Moliere, bumăoară, 
deasupra altora. De alifel, înşişi criticii 
noștri estetizanţi recunosc că un artist 
nu se preţueşte numai după forța lui 
de creaţie, ci şi după înălțimea idealu- 
lui în serviciul căruia și-a pus talentul. 
Nu ştim dacă nu e jenat pentru ei să 
le amintin. că tot «ei, schimbându-și 
opiniile după personalitățile asupra că- 
rora își apleacă atenţia, atirmă că.am- 
bianța unei opere poate fi morală și să 
ne bucure, dar poate fi A imorală, fără 
să ne întristeze. 

Critica estetizântă, mai susține că e 
indiferent dacă tendinţele practice ale 
unei opere, în aliaj cu trăsăturile el 
estetice, sunt morale sau imorale, pen- 
trucă ele nu apelează la simţul nosiru 
estetic, ci ia cel etic. Dar oare opera de 
artă poate fi atomizată, pentru a o face 


să răspundă, pe rând la diferite între- 


brări sau ea, ca un tot unitar, face să 
vibreze deodată. întrega ființă? Oare 
nu e mai aproape de adevăr Ibrăileanu, 
care crede. că o operă de talent, cu ten- 
dinţe imorale,. care nu se întrezărese 
atât in. faptele înfățișate, cât în atitu- 
dinea auţorului faţă -de ele, poate dău- 
na desgustării estetice? 

Noi nu credem .că  într'un siibicet 
„nare“: personalitatea artistului: se ma- 
nifestă mai puternic, că un subiect des- 
prins din marile probleme ale vieţii e 
superior esteticește altuia luat din mă- 


"runţișurile vieţii. , Nu credem că mate- 


rialui urban € superior celui rurâl, pen- 


“trucă oriunde poate fl surprinsă o notă 


adânc umană şi aceasta este im- 
portant. Precum e de capitală  impor- 


tanţă încă un lucru: ca scriitorul să 


scrie ceea ce a conceput în așa fel, ca 
să facă din artă o funcţie naturală a 
sa, în serviciul nimănui. Credem, cu 
Montherlant, că artistul „Produce. 9- 





pera sa cum pomul produce roadele 
sale. fără scop (dar nu fără responsabi- 
litate, cum z'ce el), fără a se îngr.ji de 
o reţetă după care să te serveşui de ea 
şi nici de uzajul la care s'o supmi“, Uni- 
versul interior al poetului e mai puter- 
nic decât lumea dm jur, cu v.cisitudi- 
pile i, care-i par ridicole. Opera, îi este 
dată autistului de o necesitate interi- 
oară, care-l determină să scrie. Totuşi 
se poate ca această necesitate să coin- 
cică cu actualitatea. E posibil ca serii- 
torul, pentru a servi o cauză pe care 0 
găsește dreaptă, să-şi consacre talentul 
acimalităţii, într'o operă, ce nu-i abso- 
lut necesară din punctul de vedere pur 
interior, dar pe care consideră de da- 
toria sa s'o scrie. E la noi cazul lul 
Goga, care a renunţat la propriile sale 
intimităţi, pentru a se pune în serviciul 
unei cauze. Dar a făcut-o simțind că 
talentul său îl va ajuta să ne dea opere 
nepieritoare, 

Dar mal e de subliniat un lucru. 
Opera, oricare ar îi ea, nu trebue deni- 
grată dată e izvorită dintr'o  sinceri- 
tate necontroversată, ci cel muit jude- 
cată. Opera nu e un fenomen care 
poate fi concediat, ci numai discutat, 
cu onestitate, Ardelenilor nu Li: se poate 
contesta această sinceritate, — și deci 
nu le poate fi refuzată mici această 
onestitate, — cu atât mai mult cu cât 
ei nu s'au înscris sub stindardul unui 


grup Și nici m'au cultivat mirajul șco- 


Hlor cu programe, ci fiecare, din pro- 
priu imbold, cu mai mult sau mal pu- 
țin talent, a aprofundat realităţile ar- 
delene, fatat. limitate la sat, căutând 
în ele reazem pentru nădejdea în înfăp- 
tuirea idealului naţional, care, pentru 


"ei, ca și pentzu Românii de dincoace 


de munţi, nu e departe de idealul de 
ieri. 

In orice caz, detractorii semănătoris- 
mwului. ardelean, de oriunde ariei, 
care pentru a-și netezi căile de atac se 
indreaptă numai spre creaţiile minore, 
sunt totodată detractori ai literaturi! 
tranșilvane în ansamblul €j. 


ION ŞTEFAN 








= 6 


P lutonierul Stamate dorme& frânt, după beţia de-a- 
seară cu Manafu Borcoș, când deodată în puterea nop- 
ţii se auziră bătăi prelungi de clopot. Somnul îi era agi- 
tat şi tulburat de .vise, urechea moartă pentru zgomotele 
de afară. ' : 

Dar nevastă-sa care dormea epureşte alături, chircită ca 








SFARSITUL LUI MANAFU 


vai de ea pe marginea patului de scânduri, deschise ochii 


tresărind şi rămase cu atenţia concentrată la glasul clopo- 
telor, 

— Acoleu, îi trecu prim minte, ce-o mai fi şi asta? Să 
știi că s'a aprins pe undeva vreo casă, altfel ce zor ar avea 
să-i trezească pe oameni din somn... 

Se ridică în capul oaselor și făcându-și de câteva ori, 

iată, semnul crucii, cobori repede dim pat. Dar la 
tereastră, când se duse să dea laoparte perdelele subțiri 
de borangic, nu se zărea nici o pălălaie care să-i întăreas- 
că bănuiala. Satul dormea cufundat în beznă — într'o 
beznă neagră ca de păcură și parcă de sfârșit de lume. 

— Atunci de ce-or bate, Dumnezeule ? își zise din ce 
în ce mai îngrijorată, şi fiindcă sunetul clopotelor nu con- 
tenea, adăugă: — Măiculiţă Cristoase, poate s'o fi aprins 
moara lui Onufrie Gânj !... - 

Se mișcă spre masă, pipăi cutia cu ihibrituri și aprinse 
lampa. be urmă îşi aruncă, înfrigurată, o broboadă pe 
vamneri și eşi în tinda casei. . 

Răcoarea de afară a nopţii o izbi în faţă ca un curent 
rece de ghiaţă. O scutură și un fior de frig, din creștet 
până în tălpi, dar parcă, după aceia se simţi mai limpede, 
mai înviorată. i 

— Nici devale nu se vede urmă de foc îşi rosti ea în 
șoaptă gândul buimac, speriată şi pamcă cu un fel de pă- 
rere de rău că se ostenise degeaba. | 

Se întoarse, închise cu hăgare de seamă ușa şi tocmai 
se pregătea să sufle în lampă, când deodată un alt gând, 
mai cumplit și mai paralizant decât cei dintâi, o făcu să 
strige cu un țipăt reţinut. 

— Aoleu, sfinte Dumnezeule, asta nu-i de-a bună !... Să 
ştii c'a izbucnit războiul |... 

Îşi aminti apoi, în repedea perindare de cuget, că tot 
aşa, într'o noapte de August ca asta, când era copilă şi 
toți ai casei dormeau buștean, Sa trezit speriată de gla- 
sul clopotelor care vesteau mobilizarea. Sub impresia fap- 
telor de-atunci, simţi cum păleşte, cum tot sângele îi fuge 
din obraji, cum un nod de aer îi uncă dureros din coșul 
pieptului în gât, oprindu-i respiraţia. 

Cuprinsă de groază și neputându-și stăpâni tremurul 
nervos care pusese stăpânire pe ea, se repezi la Stamate 
să-l scuture de piept: A 

— Scoală, măi omule, c'a izbucnit războiul !... 

Dar bărbatul, mort, frânt, obosit, duhnind acru a bău- 
tură și toropit de somn, nu tresări la aceste vorbe muie- 
reşti. Deschise oleacă ochii, atât cât s'o poată cuprinde în 


_păienjenișul privirii, gemu, oftă, scrâşni fioros din măsele, 


apoi boiborosind cuvinte numai de el înțelese, se întinse 
câtu-i era de lung în pat, cu faţa în jos şi cu picioarele 
rășchirate. 

Femeia însă nu-l slăbi: 

— N'auzi odată să te scoli? Sdoal' când îţi zic... scoal' 
e'a izbucnit războiul !.. 

— Cum ?... Ce ?... Ce-ai zis? tresări el în cele din urmă, 
aăpăcit și neînțelegând ce s'a întâmplat. 

— A izbucnit războiul ! 

— Răz.. ? Nu... nu se poatel Când a izbucnit? Când 
zici ca izbucnit? întrebă dl deschizând deabinelea ochii 
cârpiți de somn şi privimd speriat la ea. 

— Păi tu n'auzi clopotele, omul lui Dumnezeu ? De-un 
ceas de când tot bate!... Am crezut mai întâi că s'a aprins 
pe undeva, prin Sat, vreo casă şi cheamă oamenii să dea 
ajutor la stinsul focului, dar m'am dus afară şi m'am 
uitat şi... ș 

Buimăcit şi încă sub impresia somnului, fără a mai lua 
în seamă vorbele turuitoare ale femeii, Stamate rămase 
un timp nemișcat pe marginea patului de scânduri, ascul- 
tând. Sunetul clopotelor se auzea deslușit, în noapte, plu- 
tind ca un cântec de moarte pe deasupra satului cu-oasele 
scunde de lut, venind de departe și parcă dintr'o altă 
tume, pătrunzând dogit prin uși, prin ferestre, prin ziduri 
până în odaia lor. 

— Ei, te-ai lămurit acum ?... Numai de bine n'or bate 
dle, de l-au pus pe dascăl să urce noaptea în clopotniţă... 
Astea-s semne de război ! 

— Prostia ta din cap! se încruntă Stamate. Dacă ar fi 
izbucnit războiul, cum zici, apoi cal dintâi care ar trebui 
să știe în sat, eu sunt. 

Femeia mormăi ceva cu mâna la gură. Stamate, ameţit 
şi supărat fiindcă-l deşteptase când îi era somnul mai 
adânc, urmă pe un ton din ce în ce mai răstit: 

— Da ! aşa e cum zic eu, degeaba te zgâiești ca toanta la 
mine... Cum ar îndrăzni dascălul să sune mobilizarea, 
înainte ca eu să-i fi dat ordin ? Mai degrabă cred c'a luat 
foc vreo casă, i: 

— Aşa mi-am zis şi eu când le-am auzit bătând, dar 
m'am dus afară şi m'am uitat şi mam văzut nici urmă de 
foc. i 

Stamate i-o retează morocănos : 

— Lasă gluma, femeie, şi. nu mai îmi împuia capul cu 
neroziile tale, că doarnu pentru asta cred că m'ai sculat. 
Mai bine dă fuga afară şi vezi ce se întâmplă. 

— Păi tu n'auzi, Stamate, cam fost ? Am fost, zău am 
fost... numai adineaori ce-am venit ! 

— Atunci de ce le-or trage? Ă 

Femeia nu ştiu ce să-i răspundă. Stamate se dete jos 


din pat și așa desbrăcat cum era, numai în cămașă şi 


izmene, ieși nedumerit în tindă. Stătu, privi, ascultă în 
tăcere bătăile, iar privi şi iar ascultă, doar-doar o desluși 
vreo urmă de foc în întunericul de funingine, apoi dacă 
văzu ce văzu, se întoarse în casă și își trase în cea mai 
mare grabă pantalonii, cu gândul de-a da o raită prin sat, 
să vadă ce se întâmplă. Tocmai se pregătea să-şi înnoade 
curelele la bocanci, când deodată, afară, se auziră câteva 
bătăi sfioase în ușă şi-o voce care-i striga pe nume. 

— Cine-i? întrebă el răstit, și oarecum mirat că oameni 
străini putuseră intra în ogrkdă fără să-i latre câinele. 

— Bu, dom” plutonier, eu sunt: Florea ! ţ 

— Aa! iu ești măi Stoichiţoiule ? 

Era glasul caporalului Stoichițoiu Florea, omul lui de 
încredere și cel mai destoinic ostaş din câţi îi avea sub 
comandă. i 

_— Chiar eu, dom' plutonier !... Pot să intru? 

— Numai o clipă, Sthichiţoiule, o clipă până ce-mi pun 
o tunică pe mine... Dar ce sa întâmplat ? 

— Boelue mare, dom” plutonier... mare de tot ! răspunse 
jandarmu! speriat de propriile-i cuvinte, L-au omorit p& 
dommul Manafu Borcoş şi am venit să vă dau de veste. 

— Ce tot spui, măi? Pe cine zici că l-au omorit? în- 
trebă Stamate nedumerit, fiindcă nu auzise bine despre 


„cine era vorba. 


) 

— Pe domnul Manatu Borcoş... pe notarul satului ! 1ă- 
muri ostașul. , . 

— Ce ţi-e mă, glumești ?: Nu eşti în toate minţile ? Cum 
putea să-l omoare, că doar acum câteva ceasuri m'am des- 
părțit de e]. 

— Nu ştiu, dom” plutonier... Adevărul e că l-au omorit 
şi că n'aşi avea nici un înteres să vă port noaptea pe dru- 
muri, i 

Plutonierul, uitând și de bocanci şi de tot, se repezi să 
tragă zăvorul la ușă, apoi când o deschise îi făcu seran 
jandarmului să intre. 

— Va să zică e serios, Stoichiţoiule ? 

— Cât se poate de serios, dom! plutonier!... L-am văzut 
doar cu ochii mei... 

Un sfert de ceas apoi, uluit şi încă sub impresia celor 
văzute, jandarmul îi povesti din fir a păr cum a aflat des- 
pre omor. Se întorcea ca deobiceiu spre post, pe ulița satu- 
ui, după ce-și făcuse rondul: Când a ajuns în dreptul pri- 
măriei, a văzut lumină în cancelarie. Mirat de acest fapt 


şi închipuindu-și că notarul a uitat cumva lampa aprinsă, 


sa apropiat să vadă ce se petrece. Atunci l-a văzut pe 
domnul Manafu Botcoș cu cazul prăbușit pe masă şi cu 
tâmplă găurită, într'un lac de sânge. Ă 

— Asta-i nemaipomenit | strigă plutonierul plin de mâ- 
nie, învârtindu-se fără nici un rost prin cameră şi încere 
când să se deprindă cu gândul. Cum au putut să-l omoare? 
Cine avea interesul s'o facă ? 

— Nu știu, dom plutonier! încercă soldatul, timid să 
se apere, ca şi cum ar fi avut amestec în această afacere. 
Cine ar putea şti ? întrebă. Că dușmani, slavă Domnului, a 
avut destui... i 

— Așa e, ai dreptate! se agățţă plutonierul de explicaţia 
pe care i-o date soldatul, ca de unica ideie salvatoare. Nu- 


mare cena 





— Episod — 


mai duşmanii puteau să-l omoare, în frunte cu ticălosul 
cala de Melinte... 

Pronunţând numele nebunului, își aminti că aseară, la 
cârciumă, înainte de-a se întinde cu Borcoş la băutură, 
acesta îi pomenise în treacăt despre Melinte. Dar omul 
La beție multe ie îndrugă, așa că na dat crezare cu- 
vintelor. Şi chiar dacă temerea lui ar fi fost îndreptăţită, 
chiar dacă vorbele ascundeau un pic de adevăr, cum putea 
să-l creadă pe nebun capabil de-o asemenea blestemăţie? 

— „Se.vede că dumneata nu ştii câtă ură zace în suile- 
tul acestui om !” îşi mărturisese Borcoș gândul, zâmbind 
şi parcă stăpânit de-o presimţire. „Ai uitat că tot el a 
funat scriptele din cancelaria primăriei şi le-a dat foc ca 
să cadă vina pe mine?” Ă : 

— „Nu, nam uitat!“, întărise el. „Cum aş putea să 
uit, când doar eu am cercetat cazul și l-am descoperit 
pe hoţ 2» 

— „Tocmai !” încuviințase Boncoş. „Dacă mâine sau 
poimâine, sau peste un am so întâmpla să mă găsești mort 
prin șanțuri, înjunghiat sau împușcat fără milă pe la 
spate, apoi să ştii că Melinte nu-i străin de crimă !...” 

— „Le te face să crezi că nebunul ți-ar purta sâmbe- 
tele ?" i 

— „ia, nimica toată!“, râse Borcoş făcându-i şiret cu 
ochiul, M'am încurcat și eu, de! ca omul, cu o femeie 
pe care vroia s'o ia €i de nevastă, şi de-atunci nu mai e 
chip să mă scap de el. Se ține după mine ca o umbră”. 

De Borcoş se despărţise la unul după miezul nopții, nu 
ştie cum a nimerit acasă, nici când i-a tras nevastă-sa pan- 
talonii. Un singur lucru i-a rămas însă clar în minte: 

aba cu care notarul dădea paharele ât, 
sale „Să bem, dommule plutonier“ — i ir el într'una 
cu un zâmbet ciudat pe figura aprinsă — „să bem cât ne 
mai ţin curelele, că viața omului e scurtă şi nu știm câte 
zile mai avem de orbecăit!” i 

Pe un scaun în dosujitejghelii moţăia cârciumarul de 
somn, iar deasupra lor, în tavanul boltit, lampa cu ga- 
zul pe fund amenința dintr'o clipă în alta să se stingă. 
Când sau ridicat să plece, toate le dănțuiau în faţa ochi- 
ior, Și pereţii odăii cu ferestrele oblonite şi sticlele goale 
de pe masă. 

— „ki, ce ne facem acuma, dom” plutonier?“ a fost ui- 
tima lui întrebare. „Incotro o luăm? Că eu unul m'am 
îmbătat ca un pore!...” : 

și mai amintea încă ceva. Cum afară era întuneric şi 
nu se vedea la o palmă înaintea lor, l-a poftit pe notar să 
doarmă la el. 

— „Nu, mulțumesc !” se împotrivise acesta cu încăpă- 
ţânare. „Dacă sunt beat, dacă nu pot să nimer drumul, 
apoi n'am decât să mă duc să dorm la primărie... că până 
mâine nu-i mult !” 

Pe urmă nu știe ce-a mai fost. Două sau trei ceasuri mai 
târziu, nu-și poate da bine seama cât, sa trezit acasă, des- 
brăcat și cu nasul în pernă, în țipetele femeii care-i striga 
îngrozită să se scoale... 

— Dar dlopotele de ce bat? se adresă el în cele din 
urmă jandarmului care, obosit de alergătură şi neîndrăs- 
nind să tulbure tăcerea plină de frământare a superioru- 
ui, aștepta nehotărit în picioare. 

— Ştiu eu, dom' plutonier ?! fu răspunsul. 

Dar penţrucă Stamate nu părea a fi deloc mulțumit de 
explicația pe care i-o dete, adăugă repede : 

— Când am trecut adineaori prin fața bisericii, era li- 
niște şi n'am văzut nici o lumină care să-mi dea de bă- 
nuit că“ dascălul ar avea de gând să urce în clopotniţă. 
Abia după ce-am trecut de jumătatea drumului și mă 
pregăteam să cotesc după casa primarului ca să vin în- 
coace, le-am auzit bătând. : 

— Asta-i bună! tună plutonierul scos din sărite, în- 
cruntând sprâncenele şi fulgerându-l pieziş cu privirea. 
Dacă eu nu ştiu, tu care vii dimtr'acolo iarăși nu ştii — 
atunci cine dracu vrei să știe : tata ? 

— Ia taci, Stamate, ia taci! îi strigă nevastă-sa cre- 
zând <ă-l poate îndupleca. Ce ţi-a venit acum de-ţi căşună 
cu supărare pe băiat? Mai bine îmbracă-te şi daţi fuga 
de Safe ge se întâmplă, că nu se ştie ce năpastă o mai 
ieşi din treaba asta. 

— Tu mii bine ţine-ți fleoanca și nu te amesteca unde 
nu-ţi fierbe oala! o repezi Stamate roşu de mânie, în- 
dârijit şi de faptul că atâtea nedorite lucruri se adunaseră 
într'o singură noapte pe capul lui, să-i strice liniștea. 

Femeia nu mai zise nimic. Işi potrivi ruşinată broboada 
pe cap, până mai jos de umeri, să nu i se mui vadă sânul 


“gol şi se cuibări fără murmur pe un scaun în colțul odăii, 


cu palmele pe genunchi. 
Stamate se mai necăy. un timp până ce sfârşi cu îmbră- 


catul, pe urmă își luă carabina din cui și făcând semn 
soldatului să-l urmeze, coboriră amânâoi în uliţă. 

Mijea parcă de ziuă. Intunericul se mai rărise, erau 
chiar semne că peste un ceas ori două soarele avea să 
râsară din nou, după contururile încă nelămurite ale co- 
cioabelor care se desenau în noapte. 

Un timp nu-și vorbiră nimic. 

Căprarul pășea tăcut, repegior, silindu-se a se ține în 
pas cu plutonierul — iar gândurile lui Stamate, ceţoase 
şi învălmășite, alergau, sburau, se frământau, făceau tot 
felul de presupuneri. 

— De ce să-l omoare ? își zicea metntrerupt. Cine avea 
interesul s'o facă ?... Ar fi o nerozie din parte-i să se ia 
după vorbele de aseară ale lui Borcoș, aruncând vina pe 
nebun. Poate că Melinte nici nu visează de crimă, poate 
că ia mijloc să fie mumai o simplă întâmplare, ca atâtea 
altele, In orice caz, datoria lui de ostaş îi cere să lucreze 
atent, să fie cu băgare de seamă, să nu-i scape nimic din 
care ar putea ieși adevărul Ja lumină. Fiindcă pripeala 
nu-i un bum stătuitor. Dimpotrivă! A mai cercetat el 
odată, nu de mult, un asemenea caz, o crimă la fel de 
învătuită în mister ca cea de acum. Şi ia ce rezultat a 
ajuns ? A învinuit pe nedrept un om care se lăudase în 
gura mare, la cârciumă, față de câţiva săteni, cu o zi 


_sau două înainte de crimă, că are să-i vină el victimei 


de hac, şi când colo, adevăratui vinovat a îost cine nici 
prin minte pu-i trecea: un negustor de vite care-i purta 
de mult sâmbetele... 

Fiindcă până la primărie mai avea o bună bucată de 
mers şi cum drumul putea fi scurtat tăind şoseaua dea- 
curmezișul, se opri să-i zică soldatului : 

— Stoichițoiule, tu dai o fugă până la biserică să vezi 
ce l-a apucat pe dascăl de trage clopotele, pe urmă vii 
să-mi raportezi. , 

— Am înţeles, dom” plutonier ! da 

— Şi vezi mu întârzia prea mult, că poate am nevoie 
de tine să 'dresăm procesul verbal şi să te trimit după aceia 
cu telegrama: la oficiu, să-l anunțăm pe domnul medic le- 
gist să vină pentru autopsie. 

_ Ostaşul repetă încăodată că a înţeles, pe urmă salută 
lipind călcâiele şi se mistui în noapte. Stamate o întinse 
în mare grabă spre primărie. i « 

Când ajunse, câţiva țărani care aflaseră întâmplător 
despre crimă, sculaţi cu noaptea în cap şi cu ochii încă 
cânpiţi de somn, ocupau bătătura cancelariei până, aproape 
de intrare. Printre ei se afla primarul şi câteva femei din 
vecini; femeile vorbeau între dle în șoaptă, cu mâinile 
făcute căuc la gură și dlătinând îngrozite din cap. 

Zărindu-l pe plutonier că se apropie, cineva din mul- 
ține strigă deodată pe deasupra capetelor : 

— Feriţi, măi oameni, ia feriţi, c'a venit don' şef de post 
să facă cercetările |, Ă 

Alte glasuri întăriră : 

— Da, da, în lături! 

— La oparte! 

— Faceţi loc... .. 

Supuși, țăranii se traseră șu toți și fără murmur în lă- 
turi, dar îmbulzindu-se unii în alţii ca oile și silindu-se 
fiecare a rămâne cât mai în față, pentru a vedea ce se 
întâmplă. 

Stamate, încruntat, trecu printre ei fără a le adresa un 
cuvânt, întorcând însă din întâmplare capul și zărindu-l 
pe primar, se opri să-i zică : 

—— Ei, ce spui de nenorocirea asta, domnule Firoiu ? Cine 


crezi că ne-a făcut-o ? 


— Știu eu ce să răspund? înălță primarul din umeri. 
De-o jumătate de ceas, de când m'au sculat oamenii ăștia 
să-mi dea vestea, încerc în fel şi chipuri să mă deprind 
cu gândul, şi tot nu-mi vine a crede. . 

Stamate înțelese că primarul nu putea să-i dea nici o 
lămurire în plus. Totuși, ca să nu-l facă să aştepte afară, 
îl pofti cu e] în cancelarie. Intrară amândoi, | 


TIPOGRAFIA ZIARULUI aUNIVERSUL” BUCUREȘTII, STR. BREZOLANU 23 


UNIVERSUL LITERAR 





de LIVIU BRATOLOVEANU 


În odaia seuimdă, îngustă, spoită toată în alb, mirosind 
acru a boască şi-a petrol ars, Manatfu-Borcoș zăcea într'un 
lac negru de sânge, cu coatele pe masă, cu capul proptit 
în mâini şi cu picioarele chireite sub scaun, așa cum l-a 
sumprins moartea. i 


Apropiindu-se de al şi dându-i de câteva ori târcoale, 


Stamate luă o mutră de om îngrijorat în sarcina căruia 
cădea întreaga răspundere a cercetărilor. 

— Nu sa mişcat nimic pe-aici? întrebă în cele din 
urmă. Ă 

— Nu, nimic! răspunse primarul. 

Stamate tăcu un timp, chibzuind în liniște unele lucruri 
numai de el ştiute, apei zise încet : 

— Bine! Atât voiam să te întreb... 

Pe urmă, atent, se aplecă asupra mortului, să-l cerceteze 
mai de aproâpe. 

Nu_era nevoie de prea anultă pătrundere ca să ghi- 
cească cum sau desfășurat lucrurile. O spunea aerul de 
nefirească liniște da pe chipul victimei, lampa cu sticla 
afumată arzând încă pe un colţ al mesei, fereastra închisă 
cu geamul prefăcut în .țăndări prin care ucigașul trăsese 
nemilos cu arma. Nimic, nici o urmă din care să se între 
vadă că Borcoș, înainte de a-şi fi dat sufletul, s'ar fi luptat 
cumva moartea. Ameţit și desigur toropit de somn, 
după ce intrase dând ușa de perete, abia dacă a mai găsit 
răgazul să facă lumină. In nuca de metal galben a lămpii 
cu gaz, sticla era înfiptă strâmb. Cutia de chibrituri, cu 
beţele împrăștiate pe masă, stătea ca o mărturie alături. 

Doepit de băutură şi grăbit să pună undeva capul, n'a 
mai avut puterea să se întoarcă acasă. Dealtfel drumul 
era lung, cotit, obositor, greu de străbătut în noapte şi în 
starea în care se afla. Venind singur aici, a tras pe semne 
un scaun (staunul pe care se odihnea acum), s'a prăbușit 
frânt de oboseală pe el şi fiindcă n'avea la îndemână o 
pernă sau măcar un'dosar pe care să pună capul, a făcut 
mâinile căpătâi. Cât a stat așa, cât i-a tihnit somnul, ni- 
meni mar putea ști. Moartea l-a surprins dormind. 

— Cine crezi că avea interesul să-l ompare ? fu rândul 
primarului să întrebe. 

Stamate nu răspunse imediat. Dând cu ochii sub scaun 
de pălăria mortului, se plecă şi-o ridică. O privi un timp, 
sucind-o când pe-o parte când pe alta, pe urmă o puse pe 
masă şi zise: 

— Nu ştiu ! Asta rămâne de văzut... 

Ancheta dură un ceas. Intre timp sosiră încă doi jan- 
darmi dela post, gâfâind și uzi leoarcă de sudoare, anun- 
taţi pe semne de Stwichiţoiu. Cu ajutorul lor, Stamate co- 
bori mortul de pe scaun, îl așeză cam întp'o rână pe scân- 
duri și-i potrivi o cărămidă sub cap, pe urmă se întoarse 
la masă să inventarieze obiectele găsite asupra notarului 
şi să le consamne În procesul verbal. Nu mult după aceia 
sosi şi Stoichiţoiu gâfâind. 

— Ei, ce s'aude măi? De ce bat dopotele ? 

— Nu ştiu, dom' plutonier, n'am putut să aflu. Am în- 
cercat să pătrund în clopotniţă, dar ușa e închisă pe 
dinăuntru cu zăvorul. 

— Inchisă zici? încruntă Stamate din sprâncene. Ăsta 
nu-i un motiv că n'ai putut să intri. Trebuia să baţi, să 
strigi la dascăl să-ţi deschidă. 

PE terta sii cata, plutohier, dar... Ă 

Mate uițase de mort şi se uita ra 
parcă să-l mănânce. Intrepă cca da ecua cu 

— Ei, ce? 

— «Dar nu mi-a răspuns nimeni. 

— Cum ? Ce? Nu ţi-a răs.. 

— Pa, dom” plutonier, nu mi-a răspuns nimeni, fiindcă 
dascălul era jos, în curtea bisericii, printre oameni. L-am 
întrebat ce-i de făcut şi mi-a răspuns că n'are nici o pu- 
tere, că trebuie să veniţi d-voastră de grabă, că s'a adunat 
tot satul şi... ; 





măi ? 
— Nu, dom' plutonier. 

— Atunci cine le trage, măi, vorbeşte! n'aștepta să-ţi 
tragă omul vorba cu cleștele.., Cine-i blestematul care a 
îndrăznit să-i sgoale pe oamehi din: somn și să-i pună fără 
nici o pricină pe drumuri, acum în puterea nopţii ? 

Ostaşul de data aceasta nu-i putu răspunde imediat. O 
tusă groasă îl înnecă. Pe urmă, când se linişti, răspunse : 

— Melinte! 

— Cum ?... Cine 71... Melinte ai zis?!! 

— Da, dom: plutonier, Melinte 1... Melinte, nebunul sa- 
tului... 

— Aoleu, Stoichițoiule, să-l] ferească Dumnezeu de mă- 
nia mea. !... Că eu când oiu pune odată mâna pe el, nu mai 
țin seamă că e bătrân sau că şi-a pierdut minţile: praf 


îl fac! 


Dar pentrucă mu era lămurit cum a putut nebunul să 


se strecoare neobservat în curtea bisericii, întrebă : 


— Cine i-a dat lui voie să urce la «clopote ? 

— Păi cine să-i dea, dom” plutonier? Nimeni nu i-a 
dat !... S'a urcat cu dela sine putere. Ba încă a început să 
strige în gura mare la oameni să wină cât mai mulţi, să 
vină tot satul, că are să ile dea o veste. 

— Bine, bine, dar cheile dela clopotniţă cine i le-a dat ? 
Că pe acoperiș în nici un caz nu putea să intre! 

— Ba tocmai pe-acolo a intrat, dom' plutonier, c'am 
găsit scara răzimată de perete și... 

Stamgte nu mai luă în seamă vorbele soldatului. Roșu 


„de mânie, iscăli procesul verbal, puse pe primar și pe 


câțiva săteni de semnară alături, pe nurmă după ce dădu 
ordin celor doi jandarmi să stea de veghe, unul lângă 


mort și altul afară la intrare, îşi potrivi cureaua cara-: 


binii pe după umăr şi-o luă în cea mai mare grabă spre 
biserică, însoţit de Stoichițoiu, 

„Pe drum, cu toate că nu se luminase încă de ziuă, se 
întâlmiră cu câteva grupuri de țărani care își povesteau 
între ei despre cele întâmplate. Unii veneau dela primărie, 
unde aflaseră de moartea notarului; alții care ştiau de 
întâmplarea cu Melinte dar care abia atunci aflaseră des- 
pre notar, se duceau curioși într'acolo. Aşa că pe ulița 
satului era un neîntrerupt dute-vino, de țărani şi femei 
care nu mai pridideau cu întrebările : 

— Aţi auzit, măi fraţilor ? 

— Dar voi aţi auzit ? 

— Cică l-au omorît pe notar! 

— Dar clopotele de ce bat ?, 

Stamate, în vremea asta, mai mult alerga decât mergea. 
Alături de el, gâfâind din greu şi numai o. apă din pricina 
drumurilor pe cari le făcuse, jandarmul abia dacă se mai 
ținea în pas. 


— Mai repede, Stoichițoiule, mai repede, că doar nu . 


ești muiere să rămâi în urmă !... - 











Va să zică nu dascălul e acela care trage clopotele, 


—— ă 





20 Octombrie 1943 





Cotiră la stânga pe ulița satului. Nu departe, în curtea 
devenită neîncăpătoare a bisericii, se vedea o mare mul- 
țime de țărani agitându-se de colo până colo, ca un roiu 
de albine. Crezând și ei, la fel ca nevasta plutonierului şi 
la fel ca toţi din sat, că s'a aprins pe undeva vreo casă, 
veniseră într'un şuflet atrași de glasul neobișnuit al clo- 
potelor, care cu furci, care cu topoare şi găleți de tablă; 
ba unii dintre ei, mai prevăzători, ă şi scări, iar 
alţii felinare şi torţe aprinse pe cari acum le agitau 'pe 
deasupra capetelor.” a 

— Dar ce sa întâmplat, măi creştini, ce sa întâmplat 
de v'ați adunat aici ca la nuntă? le strigă deodată Sta- 
mate, intrând pe poartă şi făcându-și loc cu coatele prin 
mulţime. 

— Ce nuntă, dom' plutonier ? se iscă un. glas cunoscut. 
Noi am crezut că-i foc şi de-aceia ne-am repezit cu toţii 
într'acoace: să dăm o mână ae ajutor celui căzut în neno- 
rocire. Dar dacă ştiam noi cum stau lucrurile... 

Fiindcă vorbele acestea fură acoperite de alte glasuri 
la fel de ţanţoşe și deloc lămuritoare, Stamate interveni 
energic : să 
» — Ia tăceţi din gură, măi oameni, că doar n'am venit 
să facem clacă !... Dumneata moş 'Poadere, care eşti das- 
călul bisericii și ai mai multă minte decât toţi flăcăii ăștia 
laolaltă, ia dă-te, rogu-te, mai încoace, și spune-mi în două 
vorbe: ce sa întâmplat? Cine l-a pus pe nebun să tragă 
clopotele ? : 

— Păi cine să-l pună, dom! plutonier ? Nebunia lui din 
cap l-a pus! 

— Bine, dar n'aţi găsit nimeni ac de câjocul lui ? 

Dascălui îl privi o clipă, nehotărit, pe sub sprâncenele 
mari cât o mustață, în lumina tremurată a torțelor, apoi 
ridică neputincios din umeri şi răspunse : 

— Apoi cine să-și prindă mintea cu ăl nebun? Uite aşa 
ne fierbe de două ceasuri: s'a încuiat pe dinăuntru în clo- 
potniță, şi ne strigă într'una să avem răbdare, să aștep- 
tăm până ce veniţi d-voastră sau domnu” primar, că are 
să ne dea o veste. i 

In clipa aceasta, glasul clopotelor amuţi brusc şi sus, ia 
fereastra fără geamuri a alopotniţei, se auzi glasul nebu- 
nului strigând : | 

— Ascultaţi, măi oameni, ascultați: vă vorbeşte Melinte 
cel fără minte, fratele vostru întru adevăr şi trimisul 
Domnului. 

— Da, da, vorbeşte! îl îmbie cineva de jos. Vorbeşte 
cum ne-ai făgăduit, ca venit şi dom” plutonier să te 
asculte. 

— A venit, zici?... Spuneţi-i atunci, voi oameni buni, că: 
poate el e surd și rare urechi de auzit — spuneţi-i să nu 
stea ca mielul blând pe delături, că vreau să-l văd la faţă. 

— Iată-mă că vin! îi strigă Stamate împăciuitor. 

Pe urmă, făcându-și loc prin mulțime și ajungând în 
primele rânduri, ridică privirea şi pe un ton cât se poate 
de liniștit, întrebă : se 

— Ei, ce veste ai să ne dai, Melinte ? 

— Apoi nu Melinte este acela care va chemat să vă dea 
vestea, ci Arhanghelul care vorbește prin gura lui. Tot 
așa i-am spus şi diavolului care mi-a necinstit casa şi nu 
m'a crezut și iată că acum proorocirea sa adeverit şi... 
„_— Despre ce diavol vorbeşti ? întrebă Stamate fulgerat 
de-o bănuială. 

— Parcă tu nu știi? Diavolul cel cu care ai băut aseară 
și care acum zace mort în cancelarie. i 

Plutonierul, amintindu-și de presimţirea lui Borcoș și 
făcând legătura cu faptele care au urmat, aruncă o pri- 
vire plină de subințelesuri spre Stoichiţoiu, apoi zise : 

— De ce nu vorbeşti mai lămurit ? Spune drept şi fără 
teamă tot ce ai.pe suflet, ca să ştim! 

Din spate, mai multe glasuri interveniră blajin: 

— Așa, așa, foarte bine!.. Vorbeşte mai lămurit!... 
Vrem să ştim |... =) 

— Mai lămurit decât aşa, cum să vă vorbesc, măi oa- 
meni? V'am spus doar că nu eu sunt acela care vă vor- 
beşte, ci Arhanghelul care îm noaptea asta a venit cu foc 
asupra diavolului şi l-a trimis acola unde se duc toți ne- 
credincioșii, în fundul iadului, 

— Va să zică tu ești acela care l-ai împușcat pe notar? 
tună deodată glasul plutonierului. 

— Dar cine altul? îi răspunse Melinte râzând. Mi sa 
urît de când tot adăst să 'vină Arhanghelul, și îată că în 
noaptea asta a venit și... MM 

Dar iată că în toiul învălmășagului, se produse ceva îa 
care nimeni nu se aștept=. Melinte işi scosese cămașa de 
pe el și făcând-o bucăţi-bucăți, începu samince cu pete- 
cele în oameni. i 

Câţiva din privitori, mai superstițioşi, începură să se 
închine şi să-și scuipe de zor în sân. Un bătrân pipernicit 
şi chel, din cei care stăteau mai pe de margine, strigă : 
deodată : _ 

— Feriţi, măi oameni, fâriți, nu v'atingeți de cârpele 
nebunului că sunt vrăjite! 

Mulțimea, speriată, începu a bate în retragere. Rămâ- 
nând singur în rândul din față și ca.să profite de tăcerea 
care se produse, plutonierul strigă : | 

— Hai, Melinte, lasă prostiile acum ! Mai bine fă bună- 
tatea şi descuie ușa la clopotniţă, că vreau să vin la tine 
să stăm de 'vorbă. „i 

— Dar dece să te ostenești, omul lu: Dumnezeu? Dece 
să urci ale scări? Mai bine viu eu jos... Uite, acuşica viul 

Umnă o clipă de zăpăceală. Melinte, râzând, cu râsu-i 
prostesc care-i sluțea figura, se agățase cu amândouă mât- 
nile de căpriorul clopotniţei şi așa spânzurat cum era, ca 


"0 dihanie, se chinuia să încalece fereastra. 


Cineva de jos încercă să-l oprească : 

— Aoleu, Melinte, să nu faci una ca asta, că eşti om 
bătrân şi s'ar putea să-ţi frângi gâtul ! Stai mai bine liniş- 
tit până ce vine dom' plutonier, că are să-ţi ajute aum- 
nealui să cobori. | 

* Glasul stârni alte glasuri, ca un murmur de valuri în 
furtună întretăiat ici-colb de ştrigăte poruntitoare : 

— Da, da, stai liniștit! 

— Nu te mişca! 

— Ai putea să-ți frângi gâtul! 

— Şi ce-i dacă mi-l frâng? le întoarse Melinte vorba, 
râzând şi silindu-se tot mai încăpățânat să încalece lem- 
nul... Dar uite că nu mi-l frâng, că Maica Domyului «e 
cu mine şi-mi poartă de grijă... i 

Fiindcă vorbele nu mai ajutau la nimic, câţiva începură 
să-l amenințe, agitând braţele. Dar Melinte nu luă în 
seamă frământarea celor de jos. Se urcă, așa desbrăcat 
cum era, numai în nădragi și cu pieptul «gol, pe marginea: 
de jos a ferestrei, apoi încântat parcă de propria-i ispravă, 
începu să țopăie şi să chicotească strămbându-se la cei 
de jos. he 

3, Ei, mă oameni, aţi văzut că nu mi l-am frânt?... Aţi 
văzut ? 

Plutonierul, tremurând de mânie, nu mai avu răbdarea 
să stea locului. | 

Era ca pământul de negru, sângele i se. urcase în cap, 
dându-i amețeli. 

Oare cât avea să-l mai fiarbă în oală seacă ? | 

Smulse la întâmplare o torţă din mâna unui ţăran și 
fără vreo altă explicaţie, o luă la fugă pe scările de lemn 
ale clopotniţei, urmat la mică d:stanță de Stoichiţoiu. 

Sus, când ajunse, găsi întradevăr ușa încuiată pe 
dinăuntru, dar punând umărul şi opintindu-se odată din 
răsputeri, făcut să sară zăvorul cât colo. ; 

— Fuga, Stoichițoiule, să nu ne scape!... B 

Dintr'un salt, jandarmul fu lângă nebun. Se năpusti ca 
un turbat asupră-i și apucându-l 'cu amândouă mâinile. de 
un picior, îl trase cu putere în jos, spre el, silindu-l să 
coboare. ze tema 

— Dar ce-aveţi cu mine, măi oameni, ce vam fă...? în- 
cercă Melinte, domol, să se apere. î , 

Rugăminţile erau de prisos acum, Un pumn zdravăn, 
greu și puternic ca o lovitură de ciocan, tras fulgerător, 
făcu să i se stingă vorbele în gâtlej, ca un horcăit. . 

— Ai să vezi tu îndată, tâlharule, ce treabă avem noi 
cu tine! răcni Stamate ca scos din minţi, punându-i o 
mână în beregată și. împingându-l de-a'ndaratelea spre: 
ușă. pe A 
“Pe urmă, afară, în vreme ce coborau scările înguste de 
lemn, începu din nou să-l bruftuie, să-l ploțăie şi să-i care 
fără milă pe sub fălci, ca şi cum ar fi vrut să-și răzbune 
atunci pentru toate necazurile prin care a trecut, 

Recules din încurcătura ce-i tulburase cu câteva clipe 
înainte pe toți, Stoichiţoiu își vărsa şi el focul strigând : 

— Aşa, dom” plutonier, aşa: daţi-i bine!,.. Daţi-i cu 
sete !... Daţi-i până i-o veni minţile la cap... Paștele şi gri- 
jania mamei lui de tâlhar !... 


- 


CR E a 209 La ar 
Taxa poștală plătită în numerar coniorm aprobării die. G-le P, T. T. Nr. 24.484.939