Universul literar|BCUCLUJ_FP_486684_1939_048_0009

| 
| 





PROPRIFTAR: 

SOC. AN. „UNIVERSUL” BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 
DIRECTOR ȘI AD-TUOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 
înscrisă «ub No. 163 Trib. Ilfov 


„ Lei 220 pe 1 an 
ABONAMENTE : „120 pe 6 luni 


APARE SĂPTĂMÂNAL 
PREŢUL 5 LEI 


TELEFON; 3.30.10 


UNIVERSUL LIIIPAR 


ANUL XLViile Nr.9 
SAMBATA 4 MARTIE 1939 





Redactor 'responsabil: MIHAI NICULESCU 








Intre Dunăre și Mare 


(0 carte dobrogeană) 
de EMANOIL BUCUŢA 


Pomiserăm zilele trecute să căulăm o cetate veche. Eram 
pe nișie drumuri, unele cu piatră albă dedesubt, ca în zilele 
comanilor, iar aliele de pământ negru, parcă adineauri răs- 
colite de copiteile de cai mă'unţi ai oamenilor stepei. Ceaţa 
se ridica din Mare. Ne găseam in Dobrogea, țara dintre ape, 
ca o toartă a întregului pământ românesc, lustruită şi păs- 
rată da istorie. Un om ne însoțea, care-și trăise toată viața 
pe aceste locusi și ne l&mureu despre vremuri şi despre oa- 
meni. Ni se părea câieodată că, la vorba lui, deși mai co- 
lindaserăm pe acolo de atâtea ori, lumi de lumi, așa cum le 
așezaseră în straturi secolele, ieșeau din necunoscut ca să 
ne întâmpine, se luminau o clipă şi se întorceau din nou în 
liniștea de unde le chemase. Mergeam poate alături cu în- 
suși glasul locurilor. 

Mă gândeam că suntem îndemnați de obiceiu chiar cei 
care știm și iubim Dobrogea, s'o credem un ținut așa cum 
geogratia şi istoria ni-l țin proaspăl în amintire, cu trăsăiuri 
asemenea și fără mari schimbări în înfățișarea lui. lată malul 
Mării, jos paste tot și tras cu linia; munții, niște biete dealuri 
oaze de vechime până la temelie, așa că abia au rămas de 
200 sau de 300 de metri: Dunărea coborând încet spre văr- 
sare aceleași ape leneșe scăzule și umflate fără pricină, de 
intămplări ale văzduhului petrecute la mari depă:tări: usca- 
tul, o câmpie cu apă puţină, bătut de arșiță vara şi de viscole 
aha iarna; locuitorii, pe lângă băștinașii Români pomeniți 
încă din cronici, sufleie călă:oare alsrgate din cele patru un- 
ghiuri, spre acest gol, care fusese numai drum de oști și să- 
lașa de cetăţi. : 

Câtă nestârșită felurime se ascunde însă sub aceste câ 
teva trăsături mari, care a uimit încă pe călătorii de pe vre- 
muri, și câ! farmec, de care sunt pentru totdeauna cuceriți 
cunoscătorii de astăzi! Dobrogea nu este una singură, şi fie- 
care poale să aile, în cine știe care din ele, ceva care săi 
vorbească sufletului şi să-l lege. Să lăsăm deoparte pe Ovi- 
diu, care a vrut s'o pecelluiască pentru totdeauna ca pe un 
pământ de lacrimi și de surghiun, și i-a dat fără voie, ames- 
tecându-se în țărâna ei, o ultimă straiucire clasică, Niciodată 
harta poeiuiu. roman, intre ale cărei coarde se întâlneau fi- 
gurile mitologice ale metamortozelor și amoraşii încovoiaţi 
sub lanuri de trandafiri, nu fusese zguduită cu aici de dureri 
omenești şi da strigătul f.inței în singurataie. Vessficatorul 
atomaiat își părăsise toga de lână și cununa de lauri ca să 
puaă căcuula noasiră de pe coloana traiană schimbându-se 
in acelaș timp în cântăsețul al cărui cântec se aude peste 
toată Dob:ogaa și rusuna pentu noi, numai de noi din toate 
popoarele de acolo ințeles, ca 'o chemare, ca un dar și ca 
un indemn al sirâmoșulor. L'am ridicat. de bronz verde în- 
W'una din piețele orașuiui Tomis. Ne aplecăm peste f.ecare 
sarcolag pagan de murmoră, descoperit de casma în adan- 
cul pământului, şi-l căuiăm pe el. Irăește penirucă a murit 
intre noi, pe acest țărm pierdut dala marginea împărăției, 
mai mult decâ: dacă ar fi murit la Roma, intre tovarășii de 
mărime ai văs:stei lui August. 

Dunărea strânge Dobrogea ca un braţ, cu îndoitura de 
cot dela Galaţi şi cu degeiele pline de inele ale Deltei, scăl- 
dale în Mare. be malul stâng se întinde Bărăganul, de pe 
care vin până la apă nenumărați scaeţi, ca niște roți ale 
vântului, lunca Siretului și Moldova, Bugeacul basarabean, 
Pe malul s.âny nu e decât Dobrogea, înaliă și închisă în sine, 
cu stânci galbene da calcar sau cu vâ.turi dințate de cre- 
mene. Amintirea cetăților romane și bizantine, care adăpoz- 
ieau între ziduri oslaşi încoitaţi și în sânuri de apă corăbii 
cu piepiuii de aramă, stărue la fiecare răspântie, dela Trans- 
marisca, între viile Turtucăei, la Durostorum, în întâlnirea de 
văi a Silistrei, la Axiopolis, de sub Cernavodă, de unde în- 
cepea valul de piatră, la Carsium, în bastionul Hârzovei, la 
Troesmis, din care au ieșit casele Igl-ței și Turcoaei, la Arru- 
bium, din zborul de berze şi de aripi de mori de vânt al Mă- 
cinului, la Noviodunul celt, dela vadurile Isaccei, până la 
Aegyssus tulcean şi la Salsovia dirire mlaștini. Din Balta la- 
lomiţei cu pășuni şi plopi, se trece în Balia Brăilei, cu sălcii 
si lacuri și se ajunge în Delta cu insule călătoare de plaur, 
cu păduri de stuf și cu svonurile pontice aduse de pescă- 
ruși țipălori. Dunărea nu mai e decât! o legăiură de salbă, 
care ține aceste mari pafiale și galbeni sirălucitori. Ea e me- 
18u acaeaș și nicăzri asemenea. Călătorii în luntrea cu pân- 
ză sau lopaţi şi vânătorii pierduţi în botfori și în șube de ume- 
zeală, trec ameţiți de atâia t:umuseţe şi bogăţie. Cine vrea 
să se simtă d2parie de lume și să ducă o viață de putere şi 
de zări largi, are ca o împărăție, anume pentru el gândită, 
această fără pereche Dobrogea dunăreană, 

Dobrogea maritimă începe poate dela Insula Şerpilor, 
care n'a fost toideauna decât o vatră cu lumini în larg pen: 
tru călăuzirea corăbiilor, și trece pe dinaintea porturilor cu 
cheiuri și macarale moderne, cu mușchi și scoici crescute 
pe lespszile genoveze sau cu ciubuce de marmoră și capete 
de vulturi cu deliini în cioc din ruine elanice, bătrâne de 
2500 de ani, ca să se albăstrească și să se încălzească tot 
mai mult până în golful cu migdali şi smochini al Balcicului, 
Sulina intre ape dulci și ape sărate, Histria din subțioara la- 
cului Sinoe, Constanţa încărcată de oameni şi de mărturi, 
Mangalia, care-și aduce aminte de Callatis, Caliacra, care 
desparte Crivăţul de Austru, 

Aşezări de pescari ascunse în muluri ca niște cuiburi, 
plaje de sănătate şi de bucurie a vieții în aer liber sau orașe 
de soare și de artă dau întregii coaste tot alie rosturi și altă 
iaţă. Numai zarea înaltă a Mării rămâne aceeaș. Inaintea 
ei omul a căpătat un nou suflet, de râvnă întreprinzătoare 
și de dor de ducă. România s'a îmbogăţit pe-aici nu numai 
cu neașteptate priveliști, dar şi cu o nouă ființă: omul de apă. 
Îl vedem avântându-se în lunirile pline de plase şi cârlige, 
pa puntea vapoarelor în haine albastre de matrozi sau pe 
drage, care scobasc fundurile, şi la faruri, mișcând cu scri- 
peţii marile globuri care trimet lumina prin ceață și noapte. 

Dobrogea continentală își arată la Miazănoapte pădu- 
rile de tei, dealurile cu podgorii, tântânile cu ape bune. Apoi 
vin câmpiile cu iarbă ascuţită și sărată, pe unde se încură 
caii înalţi și iuți de picior, iar oile se strâng ciopor sau ze duc 
în lungul făgașelor și polițelor, sunând din clopote ca în 
zilale transhumanței. Văi adânci și fără apă tae uneori șesul. 
De pe murginile lor de pintră roşie zaronțuroasă te uiţi ca 
în niște sculundături, pe unde, când plouă, pormesc pu: 
hoaiele. Podișul urcă pe nesimţite şi se acopere de floarea 
DON RI N i N NA NI dd o a ta 


(Urmare în pag. 2-a) 


Plastica americană contemporană 











Waldo Peirce: Aizira pictând 


Linqguistică şi clasicism 


Puţini sunt acei care știu că la Cluj 
se află un „Muzeu al limbii române” al- 
cătuit de d-l prof. Sexti. Pușcar.u. Pen- 
trucă eruditul scriitor şi istoric n'a fă- 
cut nicio vâuvă în jurul numelui, sa ţi- 
nu; departe de reclama gazetarilor, nici 
n'a participat la polem:ca lingvistică 
căutând să impue o atitudine, un punct 
de vedere filo:ogic, susţinut cu vrăjmă- 
şie impotriva altora. D-l Szxtil Pușcariu 
este un om cu prestanţă academică, fără 
îngâmfare ştiinţitică, dar care a destă- 
șurat, aşi putea spune, o muncă neobiș- 
nuită, cercetând în toate ţinuturile, în 
sate şi în borăee unde se grăește româ- 
neşte, circulața şi înfâţ:şarea cuvintelor. 
Apoi a închipuit hărţi privind răspândi- 
rea şi frecvența acestor cuvinte. „Mu- 
zeu] limbii române”, pomenit mai sus, 
adună neprețuita bogăţie a acestui te- 
zaur: ţipărituri vechi, hrisoave şi do- 
cumente, cu deosebire hărți lingvistice 
care au şi fost folosite la redactarea 
„Dicţionarului geografic al limbii româ- 
ne”: o operă de mari proporţii, in con- 
ținutul căreia își găsesc rezolvarea pro- 
blemele fundamentale ale graiului ro- 





de NICOLAE ROȘU 


mânesc. O oderă documentară şi sinte- 
tică, o lucrare vie a timpuiui, deschizând 
cărturarilor și scriitorilor pos.bilităţi noi 
de inyelegere, prin lămurirea pocesuiui 
biologie al rasei oglindit in limba vorbită, 

Cu mulţi ani în urmă, legâna firu! în- 
trerupt prin moartea invăţatului filolog 
și istoric B. P. Haşdeu, a-l Szxtil Pușca- 
riu își lua, greaua sarcină de a duce mai 
departe „Dicţionarul limbii române”, în 
mănunchind acele disjecta membra, lă- 
sate de cercetătorii anteriori, şi işi măr- 
turisea atunci dorinţa de a cuprinde 
materialul prin chestionare trimise în 
toate părţile locuite de români. Fără de- 
șarta înșelăciune a studiului în biblio- 
tecă, ci pornind în primul rând delia cu- 
noașterea reală a fenomanuiui lingvis- 
tic ps teren, profesorul dela Cluj a pu- 
tut să-și desăvârșească pianul închipuit 
ca un ideal în anii de tinerețe, Două însă 
erau punctele de plecare: mai întâi con- 
vingerea că „adevărata comoară lexi- 
cală zace în limba vorbită de popor”; al 
doilea că „numai timpul poate consacra 
sau îngropa o vorbă: limba nu se plăs- 
mueşte în Academii, ci se cristalizează 


Feminitatea și metafizica 


(Pe marginea unor romane) 


In puţinele discuţii pe care le-au pri- 
lejuit în literatura noastră romanzie atât 
de consistente şi de pline de sevă ale lui 
Charles Morgan, s'a strecurat şi obser- 
vaţia, că în Fântâna, în specal, eroul a- 
pare diminuat ca forţă de vieaţă, oare- 
cum artificial, „entitate filosofică”, față 
d2 naturaleţa cu care se comportă eroi- 
nele, 

Sigur, este un punct de vedere din ca- 
ra, dacă privim, lucrurile pot apărea aşa 
cum nt se par. In realitate, cred insă că 
aici a rămas nepusă în lumină toomai 
latura csa mai interesantă şi mai pro- 
fundă a tipuriior umane de pr:m plan 
din romanele lui Morgan şi a conilicte- 
lor dintre ele. 

S'a remarcat, pe bună dreptate, că 
principalele figuri bărbătești sunt niște 
făpturi excepţionale: Niege! Frew — un 


de. G. C. NICOLESCU 


viitor mare pictor; Lewis Alison — un 
cercetător, un scriitor și un filosof; von 
Narwitz, cel mai zguduitor dintre ptrso- 
nagii, poate pentrucă numai €! înţaiege 
că „sunt experienţe care înlocuiesc fi- 
losofia”, singurul care nu e un creator 
propriu zis — a izbutit să-şi realizeze 
ieața potrivit unei concepţii filosofice; 
Sparkenbroke — un mare scriitor. Fe- 
meile suni de asemenea făpiuri de elită 
sufletească, Dar, pe câtă vreme bărbaţii 
reuşasc să se descătușeze, măcar tzmpo- 
ral, din planul lumii materiale, ele nu 


ss pot ridica până în iumea transc=den-? 


tată, în care bărbaţii izbutese că se înalțe. 
Cu toate acestea, ele sunt necesare, ca 
îndamn sau consolare, acestor oameni 
de creaţie și meditaţie, pentrucă numai 
prin dragostea lor ei pot ating idealul 
spiirtual ce-i animă. Femeile insă nu 


Note despre 


Ar fi interesant de urmărit 
cum dela romantism spre 
simbolism poezia lirică fran- 
ceză n'a făcut decât să se a- 
dâncească. 

Nu vreau să spun că a de- 
zenit mai „filosojică“, dimpo- 
trivă (norocul ei!); nici mai 
complicată, nici mai bogată, 
mai variată ca inspiraţie; nici 
char mai simbolică, — dar că 
a coborit, cu mai multe trepte, 
mai multe straturi în realită- 
țile interioare ale omului, în 
conștiință și mai adânc. Tech- 
nica poetică a devenit mult 
mai precisă, mai sigură în ex- 
primare,  pentrucă a  deve- 
nit poate mai lucidă dar o lu- 
ciditate paradoxal legată de 
imstinct, de respiraţie, de ritm. 
Dealtfel, lucrurile acestea s'au 
mai, spus. 

Nu mă pot opri să mă mir 
gândindu-mă că poezia post- 
romantică  (decadentă, s'mbo- 
listă, neo-simbolistă) a putut fi 
socoțită de unii, — chiar de 
unii din reprezentanţii ei cei 
mai de seamă, de Verlaine, de 
pildă, — o poezie a imprecisu- 
lui, a visului. 

A visului, poate: dar un vis 
care exprimă precis  străfun- 
duri la care c'asicii n'au ajuns 
şi pe care poeții romantici abia 
le-au întrezărit. Cu cât va tre- 
ce timpul, vom înțelege mai 
bine de ce Baudelaire, Rim- 
baud, Mallarmă, Verlaine sunt 
poeți mult mai mari decât La- 
martine. Musset, chiar Vigny, 
chiar Victor Hugo, — care e 
totuşi un poet mare deși, su 
poate tocmai pentruci era cel 
mai puțin inteligent dintre toţi 
romanticii. 

Incercaţi să-l recitiţi acum 
pe Lamartine: o să vi se pară 
sărac, monoton. Reciliţi  poe- 
ziile (nu teatrul, în care încă 
sunt unele. licăriri) lui Musset: 
o să vă pară superficial, „amo- 
vez” dulceag, plicticos; poate 
că Vigny o să vă pară prea în- 
telectual deși o să vă piacă pu- 
terea lui şi căldura din versuri 
reci. 

Baudelaire n'o să vă pară 





din scrierile autorilor mari și din cuvân- 
tările şi povestirile oamenilor cu darui 
vorbirii”. Rostirea acestei credințe am 
găsit-o şi in „Istoria literaturii române”, 
unde d. Sextil Puşcariu cercetează pe 
lângă altele, limba veche la seriirorii de 
astazi, punand în lum.nă expresii și cu- 
vinte ieșite din circulaţuune, dar rein- 
viate, şi așezate la locul lor in opere ji- 
terare de necontestată valoare artistică, 

Intr'adevâr, limba românească se im- 
bracă astăzi in strae de sărbătoare și po- 
doabele vechilor comori limpezite de 
gândirea nouă, izbutesc să impletească 
în cunună de laur mlădițele rupe de 
prea t.mpuria rătăcire a modernismuiui. 
Pe drumul anevoios al limbii literare, 
năpădit de tanvomele curentelor de in- 
spiraţie străină, scriitorul cu rădăcini în- 
îipte în viaţa pământului își fâcea loc 
cu destulă greutate. Chiar unii scriitori, 
destul de mari prin îndrăzneala fante- 
zici, Sau prin potopul de vorba necură- 
țat de slinul străinului, foloseau o lim- 
bă și un stil pitoresc dar exotic, plin de 
neo:og:sme şi repeţiri fără de rost, a- 
tunci când puteau găsi v expresie sau 
un cuvânt potrivit şi care să cuprindă 
toate înțelesurile simțirii băştinaşe. La 
ce bun să mai dăm pilde câna ele 
sunt indeobşte cunoscute; sau la ce bun 
să mai terielim limba literară reprodu- 
poi a Ia io tata iii ie 


(Urmare în pag. 2-a) 


pot înțelege aceasta, tocmai pentrucă, 
înțelegerea lor nu poate pătrunăe în ms- 
tatizică, 

In Fântâna, Lewis spune Juliei că dela 
ea va învăţa mai multe lucruri decăt va 
putea găsi in cărţi, adică va lua con- 
tact, prin dragostea ei, concepută așa 
cum 0 def:nea Platon (în Fedru, cap. 
31—38 şi in vorbirea, Diot':mei din Sym- 
posion 1), cu esenţa lucrurilor. Şi mai 
urmează cinci replici, purtătoare ale u- 
nei adânci semnificaţii: 

— Ce pot eu să te învăţ ? [întrebă Julie]. 

— Să nu confund visele mele cu medita- 


ţia. E un rezultat. Şi să râd de propria 
mea solemnitate este un altul. 








1) Cer iertare pentru ceea ce sunt sigur că 
unii vor socoti o pedanterie. Este posibil însă 
ca nu toți cei ce au cetit cu plăcere pe Mor- 
gan să ştie că o bună parte din frumusețea 
romanelor lui este pierdută pentru cel ce nu 
cunoaşte pe Platon. 

Pe de altă parte, expresia dragoste plato- 
nică este prea mult compromisă de sensurile 
ce i se dau și nu le arc, ca să nu fie nevoie 
de o trimitere la textele ce o definesc. 

DN N N a i 


(Urmare în pag. 7-a) 


Om şi poezie 


de EUGEN IONESCU 


însă prea cerebral, deși este; 
Verlaine n'o să vi se pară să- 
rac, — deși tot îndrăgostit este 
ca Musset sau Lamantine și 
creștin ca cel din urmă; deşi 
nu are nici motive variate, 
“nici vocabular bogat, și e de 
multe ori dulceag în senti- 
mente. Deşi V. Hugo are poezii 
exotice și multicolore sau tra- 
tează temele cele mai înalte, 
mai „mobile”, ca desnădejdea, 
moartea, viața, destinul, sfin- 
țenia, eroismul, Omul, Istoria, 
etc..., Rimbaud pare infinit 
mai complex, mai bogat, mai 
amplu, mai colorat” deşi a 
scris un singur volum și fără 
teme înalte: dar el a trăit te- 


mele mari, mu le-a tratat 
ostentiv. 

Romanticul, aproape ca și 
clasicul, spunea: voi face o 


poemă cu tema morţii, sau a 
căderii omului, sau a iubirii, 
etc., — şi... o făcea, într'adevăr. 
E lucru câştigat, și nu se poate 
tăgăuui, că romanticii au in- 
ventat teme și introdus orizon= 
turi noui în poezie, dar au fost 
prea conștienți de lucrul aces:a, 
atât de conștienți încât au [fost 
superficiali; şi cum se mani- 
festă superficialitatea poetului 
(adică lipsa lui de interiori- 
tate)? Prin discursivitate, prin 
abstracție, printr'o intelectua- 
litate imitând-o pe-a filosofu- 
lui, dar la perferia lui. 
Verlaine a vorbit despre 
dragoste ca și Musset, — dar 
a realizat-o pe planuri mai a- 
dânci, Lamartine a tratat des- 
pre „viața care trece” și des- 
pre moartea care ne câştigă, — 
dar simboliştii în loc să o tra- 
teze, au exprimat-o Cum? A- 
deseori, fără ca măcar să-i po- 
menească numele, jără s'o pună 
îm discurs, Prin urmare, tot ce 
era tematic în romantism a 
devenii: gest, culoare, sunet, 


ritm, presimţire, simbol, — la 
poeții ce-au urmat romantis= 
mului. Tema a intrat în 


adâncuri, în organic, a devenit 
însăși respiraţia, însăși trăirea, 

Și dacă „moartea“ la poeţii 
romantici e o temă interesantă, 
şi dacă la ei poate fi „poetică“, 
— la poeţii ziși decadenţi și 
simbolişti ne turbură: devine 
morbiditate, descompunere, ob- 
sesie, spaimă uneori nemărtu- 
risită, uneori necunoscută și, în 
loc șă se etuleze în strofe și 
strofe, — ea, când se expr.mă, 
se trădează. Tema neautentică 
a devenit astfel viață, sub- 
stanță concretă, autenticitate: 
discursul și compoziţia au de- 
venit fioruri, țipăt. 

Verlaine .va ji jost poate în- 
drăgostit dulceag, ca și Musset. 
Dar dacă la cel din urmi „dra- 


gostea” îşi caută versul, — la 
Veriaine dragostea e însăși 
versul, — nu a fost înainte, ci 


există odată cu el: 


„Car les femmes c'est toi de 
Sormais pour la vie, 
Pour moi, pour mon esprit et 
ma chair ravie: 
Ma chair, elle se tend vers toi, 
pleine d'emoi 
Sacre, d'un bel emoi, le eu, la 
fleur de moi. 

Chcrie, ecoute 
Moi bien: or, je suis vieux ou 
presque, et Dicu voulut 
Te faire de dix ans plus jeune, 
dans le but 
d'âtre, toi, la plus 
plausible compagne 
De ma misere emmi mes châ- 
teux en Espagne. 


Evident 


Un vers nu e frumos când 
exprimă o ideie „mare” sau 
mOriginală” suu „general ome- 
nească”; nici măcar când ex- 
primă un „sentiment rar” sau 
„delicat”; nici măcar când e o 
imagine ingenioasă: câte, câte 
imagini în poezia românească 
modernă, care de care mai in- 
genioase, mai reci, mai inutile! 
Un vers e frumos când ideia 
sau sentimentul sau imaginea, 
— devin respiraţie. 

Versurile citate mai sus nu 
sunt din cele mai frumoase ale 
lui Verlaine. Dar, dacă le citim 
mai atent şi le ascultăm, ne 
dăm seama, de pi'di, că Ver- 
laine a exprimit mai mult prin 
lucrurile pe care le-a pus fără 
să vrea: ritmul  întretăiat, 
încălcările  („enjambements”), 
suspinele (Cherie... €coute... Moi 
Dbien:... 07, je suis vieux... ou 
presque..., et Dieu voulut.. etc.; 
dealtfel e de remarcat şi obo- 
seala fizică pe care tensiunea 





(Urmare în pag. 2-a) 




















4 Martie 












































CRONICA 











LITERARA 





de CONSTANTIN FANTANERU 


C. Gane: Trecute vieți de Doamne şi Domniţe, vol. Il. (Ed. Liniversul) 


De curând a apărut şi volumul II din 
masiva lucrare a d-lui C. Gane, „Trecu 
te vieţi de Doamne și Domniţe'“. Tipă 
rită în excelente condiţii tehnice de ed. 
„Universul“, — numeroasele ilustraţii 
fac din ea un impunător album istoric, 
— cartea depășește 400 de pagini şi cu- 
prinde epoca de la restabilirea domniilor 
pământene până la unirea principatelor 
(1822—1859)). Este ultima din seria 
„trecutelor vieți de Doamne și Domni- 
țe““, după cum precizează autorul, care 
Sa hotărit să se oprească la Unire, 
„fiindcă Eena, Doamna lui Cuza Vodă, 
precum şi Reginele Elisabeta şi Maria, 
nu sunt încă cu totul din domeniul 
Istoriei“. 

Trecerea în domeniul istoriei a acc 
stor chipuri regale și a altora din prea: 
ma lor, se va încheia atunci când vor h 
din ce în ce mai puţini cei cari le-au vă- 
zut, sau vor dispărea cu totul. E vorba 
aşa dar de scurgerea timpului. Până 
la acumularea deceniilor și la ştergerea 
din amintirea generaţiilor, oricât s'ar 
trudi istoricul să impresioneze prin evo- 
cările sale, adevăratul portret viu va fi 
tor cel din memoria caldă a oamenilor. 

Cei cari au văzut pe Doamna Elena 
Cuza și pe cele două Regine vor şti toţi 
ceva mai mut decât istoricul bizuit pe 
documente, Dar nu numai uitarea în 
care au intrat doamnele și domniţele din 
epoca până la unirea principatelor, face 
ca ele să aparțină domeniului în între- 
gime istoric ! Peste viaţa lor a căzut un 
oblon mai categoric decât eşirea din po- 
menirea celor vii, Este caracterul vre- 
mii dintre 1822—1859, momentul de 
istovire a patriarhalismului românesc și 
de curățire a rămăşițelor fanariote şi 
balcanice. De bunăseamă pregătirea Ro- 
mâniei moderne începe cu revoluţia po- 
litică şi socială deabea după 1859, odată 
cu unirea și regatul. 

Până la evenimentele acestea, influen- 
ţa apusului de civizație şi cultură, se 
altoieşte de multe ori bizar și pe fondul 
autohton al patriarhalismului și al pito- 
rescului nostru răsăritean. lată de ce 
domniţele de care vorbeşte d. Gane, deși 
sunt aproape de noi, — au intrat cu to- 
tul în domeniul istoriei, fiindcă au apus 
definitiv condiţiile lor de viață, în alcă- 
tuirea modernă a țării. Mai trebue fă- 
cută însă o distincţie, cu deosebită a- 
tenţie! Poate tocmai etapa aceasta de 
cosiderabilă refacere, tocmai vieţele a- 
cestea legate de trecut şi deschise tot- 


deodată prezentului revoluţionar, ace- 
ste exemplare de experienţă și de jert- 
fă, să poarte în biografia lor sensuri 
vrednice de a fi reținute spre a face 
punțe de trecere spre sufletul românese 
de azi! Nu trebue să vedem în urmă 
un hiat, să nu avem credinţa că am apă- 
rut din nimic! O bogăţie psihologică o- 
riginală, o pasiune după frumusețile no- 
bile ale spiritului, predispoziție pentru 
interiorizare şi vis, multe virtuţi cardi- 
nale pentru rasă, sunt poate clare în 
vieţile boierești și domneşti atât de chi- 
nuite, pe care ni le înfățișează d. C, Ga- 
ne, Felul de a înţelege oamenii și epo- 
ca l-am deprins deprins dealtminteri, în 
adâncime, — de la Matei Caragiale, în 
„Craii de Curtea Veche“ și portretul fă- 
cut de d. Gane, mzmei lui Alexandru 
Vodă Ghica, ne emoţionează ca o proză 
excepţională: „Era femeie inteligentă și 
hazlie, Moldoveancă ci-că până în mă- 
duvă. Sosise la Bucureşti îmbrăcată du- 
pă moda apuseană a timpului, cu „crino- 
Jinele“ unașe din vremea lui Ludovic al 
XV-lea, cu pieptănătură ă la Marie-An- 
toinette, un turn de păr cu bucle pudra- 
te. Făcu aproape scandal în Muntenia 
de pe atunci, mai orientală în port și 
obiceiuri decât Moldova. Elena Ghica 
găsea pe „bietele Muntence“ grozav de 
înapoiate, De la o vreme însă ii veni ei 
rândul să fie „înapoiată“, Lumea mer- 
gea înainte. Directoriul, Imperiul, Res- 
tauraţia trecură. Muntencele urmau mo“ 
da cea nouă, mama Elena rămânea cu 
bucle, pudră şi crinolină, şi în vremea 
când își făcu dieta, în 1819, ea era, tără 
să-şi dea seama, icoana vie a unui veac 
ce de mult nu mai era“. (pag. 119). 

Aproape tot materialul voluminoasei 
opere a d-lui C. Gane are acest preţ de 
documentare psihologică, tie că :mvină 
portrete de femei, de voevozi, sau ca- 
racterizează vremurile şi stările. icoana 
ce ne-o lasă despreVoaă loniţă Sturza 
este dintre cele mai trumoase pe cari :e 
avem în lungul șirulu de domni. Sufle- 
tul bătrânului se manifestă minunat în- 
ir'un discurs pe care l-a ţinut când a fost 
nevoit să ia atitudine de asprime față 
ge marii boieri ce-i boicotau cărvunaris- 
mul: „Am socotit a vă dobândi drago- 
stea prin blândeţe, dar m'am amăgit, și 
bunătatea mea v'a făcut a uita datoriile 
ce vă supun scaunului acestuia pe care 
stau eu astăzi. 

Aminţiţi-vă că noi l-am pierdut prin 
intrigile noastre și prin goana unuia a- 


supra altuia, de l-au stăpânit apoi strei- 
nii atâţia ani. Şi dacă s'a milostivit Dum- 
nezeu a ni-l dărui iarăș, precum l-am 
avut, ce voiţi acum să mai faceţi? să-l 
mai pierdeţi din nou precum l-aţi mai 
pierdut ?... Drept aceia vom lua dom- 
neştele noastre măsuri, întrebuințânăd 
topuzul şi sabia spre înfrânarea celor 
neînţelepţi şi veţi cunoaşte de astăzi că 
are cine a vă stăpâni!“ Asemenea do- 
cument pune desigur în altă iumină pe 
domnitorul cărvunar şi ne obligă să-i 
restituim meritul de contribuţie la for- 
marea spiritului patriotic modern. D. 
Gane este foarte sensibil în căutarea și 
prezentarea acestor documente. Un fir 
conducător se găsește în carte, împletit 
din asemenea crâmpeie vii, și autorul 
nu se dă în lături să compună precis și 
pătrunzător caracterizării ca aceea a 
desmeticirii poporului sub stăpânirea re- 
gulamentului organic: „Este o vorbă 
moldovenească veche de la Papură Vo- 
dă : Sireacu Ştefan Vodă, unde-i să au- 
dă ! In aceste cercuri de „boieri avuţi“ 
viața socială o fi curs, în tot timpul ocu- 
paţiei rusești, 1828—1834, ca un râu de 
lapte şi miere. Dar poporul gemea sub 
călcâiul blagoslovitei Rusii ca și sub 
trăsnetele lui Dumnezeu, care, — gân- 
durile sale nepătrunse fiind, — îl făcea 





C. Gane 


să ispăşească niște vini pe care nu și le 
cunoştea. In 1829 : ciuma ; în 1830: lă- 
custele ; în 1831: holera, care întâia 
dată își făcea intrarea în meleagurile 
noastre ; în 1832: epizotia vitelor; în 
1833 : cutremurul de pământ. In 1834, 
în Martie, sburlit ca un pui de potârni- 
chie, stătea sufletul poporului la răs- 
pântie“, (pag, 111). | 

Suterinţa are multe aspecte în pagi- 
nile de evocare ale d-lui C. Gane. Dela 


suferința individuală, la suferinţa ob- 
ștească, gama este largă și foarte va- 
riată, Uneori întâlnim trageâii adevă- 
rate, cum este cea la care asista 
Domnița Maria Hangerli, împreună 
cu mama și surorile, când Vodă 
Hangherli a fost omorit: „Capugiul 
trimise după ele să le spună să vină îna- 
poi, căci nu are poruncă să le facă vre- 
un rău. Fură găsite ascunse, nu se știe 
bine unde, în casa vreunui boier, și a- 
duse înapoi la Curte, Acolo, în iatacul 
Doamnei, se petrecu un lucru mai gro- 
zav parcă decât omorul lui Vodă. 
Harapul cel buzat deschise deodată 
ușa, ţinând în mână o tavă peste care 


Linsuistică și clas 


era așezat capul însângerat al sugruma- 
tului Voevod, și plimbând-o pe sub ochii 
Doamnei și ai Domniţelor, o aruncă apoi 
pe masă, zicând : „lată capul bărbatului 
tău!“ Scena se petrece la 1799. Dar 
domnița Maria avea atunci numai 20 de 
ani, avea s'ajungă soţia lui Grigore Vo- 
dă Ghica și deci să fie Doamnă a țării. 
Puţine sunt figurile fericite din galeria 
trecutelor vieţi de Doamne și Domniţe, 
pomenite în perioada de la 1821—1859. 
Nici un domnitor din răstimpul acesta 
n'a rămas în scaun până la sfârșit, ci toţi 
au trebuit să pribegească cu familia 
după ei şi să-i ajungă bătrâneţea în a- 
mărăciune şi singurătate. 








cism 


(Urmare din pag. 1-a) 


Ar fi de prisos. Dar dacă neînțelegerea 
când gugumăniile acestor saltimbanci? 
0 va mai cere, o vom face. 

O limbă veche nu este intotdeauna o 
limbă uzată. Sa răspândit de prin se- 
co.ul XIX neroada convingere că limba 
latină sau elenă ar fi o limbă „moartă”, 
și studiile clasice au intrat într'o deca- 
denţă vecină cu insăși prăbușirea, mora- 
lă şi sufletească a omului. Cuitura noa- 
stră în vremea aceia, câtă era, tocmai 
trecea pe la o răspântie în care cu greu 
sa fi putut face o înțeleaptă alegere. 

Şcoala latinistă a încercat să reînvie 
prin mijloace nenaturale o limbă moar- 
tă, dar a meșteșugit o mortăciune. Este 
drept că aveau o metodă nsştiințifică 
și pedantă, dar nici mijloacele nu prea 
le stăteau la îndemână. Școala latinistă 
a creat o misiune cu adânci răsunste na- 
ţionale, o renaştere a sent:mentului na- 
ţional în cultură, în vremuri de năpas- 
tă, și numai pentru acest fapt ea rămâ- 
ne în istorie. 

Limba latină și elenă este tot atâţ de 
vie astăzi caşi odinioară. O fo:osim cu- 
rent în limbagiul nostru științific şi fi- 
losofic. Aceste limbi vechi au păstrat 
până astăzi prospețimea expresiilor și 
este semnificativă constatarea că am îo- 
losit vocabularul grec şi latin în dome- 
niul filosofiei şi al şbiinţei, adică tocmai 
în acele discipline unde graiul modern, 
îmbogăţit de o cultură universală şi o 
înaltă, intelectualitate, putea găsi vorbe 
mai potrivite. Folosim vocabularul grec 


cuprinzători, swblinerea amănuntului și 
tălmăcirea gânduiui cu subtilele lui va- 
Tiații mulţumesc cele mai complicate 
procese de gândire. Nu este aceasta o 
dovadă hotărâtoare că o limbă clasică 
nu moare niciodată? Dar exemplele se 
pot inmulţi, și ar fi destul să ne abatem 
prin clasicismul francez pentru a găsi 
alte şi nedesminţite temeiuri. Iată insă 
că traducerile din ce în ce mai nums- 
Toase din scriitorii clasici, care se ves- 
tesc dela o vreme încoace, năzuesc să 
rezolve nu numai o problemă de cultură 
dar şi una de limbă literară, Se înţelege 
cred că tălmăcirea unui scriitor clasie 
presupune limpezirea limbsi şi înlătura- 
rea tuturor neologismelor și barbarisme- 
lor, Prin clasicism ajungem la purificare 
şi preciziune, la consacrarea tezaurului 
lexical trecut prin „mișcarea productivă 
a valorilor” după cum spunea, odinioară 
B. P. Haşdeu. 

Cu d-l Sextil Pușcariu, spiritul critic 
în lingvistică, făureşie un clasicism de 
temeinică așezare, căci spun d-sa: „va 
trebui să adunăm un material nou din 
operele literare care ns-au scăpat din 
vedere”, — și această făgăduială îşi gă- 
sește deplina realizare în noua alcătui- 
re a „Dioţionaruiui Academie: Române”. 
Acolo, limba scriitorilor cu adevărat 
mari își află, înțelegerea critică. Noi ve- 
dem în această operă o restaurare a cla- 
sicismului românesc prin limba literară. 
Aceste lucrări sunt de neapărată nevoe 
p= masa de lucru a fiecărui cărturar și 





Intre Dunăre ;; Mare 


(Urmare din pag. 1-a) 


soarelui şi de grâu. Apa de băut se scoate cu vârtejul dela 
100 de metri și mai bine adâncime, Incep și pâlcurile de co- 
paci. Ne apropiem de Deliorman și de înălțimile dela Miazăzi, 
în care se oprește și ia sfârșit Dobrogea. Dincolo e altă țară. 
Dela un capăt la altul al ținutului te însoțesc sau te privesc 
de departe gorganele, măguri de pământ, unele făcute de 
mâna omului, și altele poate firești, morminte de regi barbari 
înmo:mântaţi călări și cu arme şi unelte de aur, cum îi vrea 
legenda şi îi visează arheologii, sau semne de drum, într'o 
stepă lungă fără alte semne. In toate satele cu nume noui 
răsunătoare, care au înlocui! numele turceșii, fără înțeles 
dupăce dela o vreme ceiace le dăduseră au plecat, te întâm- 
pină Românul colonist, sosit, înaintea stăpânirii românești 
din părțile Săcelelor și Branului și, mai apoi, din Moldova 
cu și din Țara românească, Oltenia și din toate Macedoniile. 
Sun! oameni turi, de margine, alergați din toate părțile pă- 
mântului românesc, la aceste hotare, de ape și de istorie, ca 
să muncească și să le apere. Mircea, Domnitorul dela Cozia, 
a trecut pe-aici cu sabia și n'a lăsat decât o amintire și un 
drept: ei au venit cu plugul și înțeleg să rămână, 

Acestea sunt cele trei Dobroge, dunăreană, maritimă şi 
continentală, fiecare cu împărțirile şi subimpărţirile ei, dar 
care vorbesc toate de bogăția și felurimea de vieți și de lo- 
curi a pământului nostru dintre Dunăre și Mare. Pe-acolo 
porniserăm de curând să găsim o cetate, la care mai fuse- 
serăm, Însoţitorul nostru, ca să-și dovedească destoinicia și 
ca să scurleze drumul, își pusese însă în minte să ne scoată 
prin altă parte. Și iată-ne rălăciţi, cu roțile înfundate în no- 
roiu, cu soarele care începea să se lase. Cetatea parcă nu 
voia să se arate, Știam că lacul cu ape limpezi și cu scoici 
pe mal era lacul tămăduitor Duingi, unde vin oamenii din 
douăzeci de sate dimprejur, ca să se facă bine fără voe, 
pentrucă nu se cunoaște de ce, scăldatul și unsul cu nămol 
sunt oprite, Îndărătul lui trebuia să fie lacul Sinoe, care, pe 
vremea când au călătorit pe corăbiile lor cu pânze de pur- 
pură Grecii din Milet încoace, pe la anul 650 înainte de 
Crislos, şi de venirea lui Dariu, fiul lui Histaspe, și a lui He- 
rodot, părintele istoriei, era un sân de Mare. lar acolo, pe 
un mic podiș, lângă lac, trebuia să se vadă de departe în 
lumină muchia de piatră a zidurilor de afară ale Histriei, 
așa cum a fost ridicată repede, cu ce au găsit oamenii la în- 
demână, după prăpădul din anul 238 al vârstei noastre. Ne 
aducem aminte de patru, cinci rânduri de lespezi așezate pe 
niște coloane, puse culcate una lângă alta, ca niște bușteni, 
pulând să fie oricând urniţi din loc şi să ducă de-acolo toată 
cetatea. Dar această știință nu ne-ajute, 

Citisem cu câteva zile mai înainte o carte nouă, care 
căula să refacă din tot felul de cioburi de lut, un popor şi o 
cultură. Cioburile fuseseră strânse din săpături făcute la His: 
iria, iar meșterul vrăjitor era o femee, de multă stiință si de 
ce! puţin to! atâta gusi, D-na Marcela Lambrino, soția îsto- 





ticului și arheologului, care a căpătat însărcinarea, după 
dispariția lui Pârvan, să ducă ma. deparie lucrările de des- 
g:opare a coloniei mileziene. Când am ajuns, în starșii, la 
iisuia, unul din întăile drumuri a tost la casuța din aaratul 
micului muzeu, Am deschis portița ușoară de impietitura, pe 
care se mai simțea puțin veraeaţa verii. Nu era nimeni, dar 
aveam o oarecare stiala, ca şi cum în cadrul ușii cu geamuri 
s'ar ti putut ivi, umpland-o toată, stăpăaa acestor locuri, cu 
piivirea întrebătoare. be ferestruicile cât palma se vedeau 
induntru, pe masa de lucru, vase ca acelea din carte, lipile 
dia bucăți: „Les vases archaiques d'Histria”, cum sună titlul 
cărţii franțuzești, tipărită de Fundaţia Regele Carol |, sub în- 
grinrea directoruiu. ei, care e și un biblioiil, d-l Tzigara Sa- 
inurcaș: stilul din Caminos, stilul din Naucratis, stilui din Fi- 
izellura. Din toile acelei cărți se destăcuse ca un dor, să mă 
intorc la izvor și să rătăcesc aşa cum rălăceam acum, prin: 
re ruinele Histriei. Cuvinte grecești puternice imi sunau în 
urechi. Auzeam și scârțâitul odgoanelor băgale prin gaura 
din muchia zidului, ca să priponească trirema sosită aseară, 
după două săptămâni de plutire în lungul țărmului, In tem- 
plul lui Apollo se aprinseseră mirezme aduse de ea. O trăm- 
biță cânta sus pe deal, în fața Mării, pentru ceasul apusului 
şi închiderea porţilor cetăţii. Trebuia să mă grăbesc, dacă 
vream să mai ies. Incă puțin şi călărețul trac din Muzeu, 
cu pelerina umflată de vânt, avea să pornească în gulop şi 
să aducă noaptea, Incă puţin! Ce-mi pasă de lămuririle ne- 
cerute ale gardianului, cu ochii albaștri și cu limba nesi- 
gură, care trebue să îi fost vre-un barbar din vre-o ceată as- 
cunsă după vre-o umilătură de pământ, și strecurat înăuntru 
ca să iscodească și să pue toc! Toate locurile și toată istoria 
de-aici sunt numai cioburi, pe care o mână isteață încearcă 
să le lipească, întregind lipsurile cu lu! alb de rând, Cio- 
buri Hellada, cioburi Roma! lar trâmbița aceea fără fiinţă, 
sună în fața unei Mări, care nu mai e nici ea, stingerea! Ni- 
sipul și mâlul au venit și au înecat tot, Mare, port, secole! 

In satul, depărtat cu câțiva kilometri, ca şi cum s'ar fi 
terit să se așeze prea aproape de cetatea al cărei nume îl 
poartă, ne-am oprit, Am auzit în curtea școlii glasuri de copii. 
Pavilionul străjeresc ridicat sus peste zidul de impreimuire, 
incepuse să coboare. Am intrat repede. Se ridica luna, ro- 
tundă şi roşie, ca o amforă din Fikellura. Umbra vânătă din 
ea semăno cu capra de munte, care împodobește vasul gre- 
cesc. Voiam să cântăm „Pe-al nostru steag” și să cântăm 
„Tatăl Noshu”, cu acei băeți frumoși ci căciuli mari de oae, 
tumurii și albe, așezați în careu și privind cum se lasă încet 
steagul fâlfâit de vânt, ca o bucată de cer, ca să fie păstrat 
până Luni dimineața păzit de orice atingere. Ne întorceam 
cu ei pe pământ şi în aevea. Niciodată nu m'a înfiorat, ca 
în acel sat dobrogean şi la ace! ceas al serii, ceremonialul 
coborârii pavilionului. O sută, două sute de palme nevino- 
vate s'au înălțat la noi, şi erau ca un avânt de bucurie și ca 
un legământ. Începuseră să se aprindă luminile. Părinţii îsi 
aşteptau pe la porți copiii. Am plecat întăriți pe drumurile 
Dobrogii. A doua zi trebuia să fim, trecând peste troene de 
zăpadă, în Valea fără iamă și la Marea mai caldă a Balci- 
cului. 


EMANOIL BUCUȚA 


și latin caşi cum știința şi filosofia ar fi 
fost definitiv create, în li 
gândirii, de civilizaţia antică a popoa- 
relor mediteraniene. Și așa şi este. No- 
țiunile celor vechi aduc o precisiune a- 





le mari ale 


proape matematică. Termenii sunt clari 





Note despre om și poezie 


(Urmare din pag. 1-a) 


a patru cuvinte simple o ex- 
primă),  repetările  obsedate, 
pauzele, virgulele: 


Ma chair, elle se tend vers toi, 
pleine d'Emoi 

Sacre, d'un bel emoi, le feu, 
la fleur de moi; 

Mon âme, elle fond sur ton 
âme et s'y fona toute, 


Nu e numai atât: ar trebui 
urmărite semnificaţiile voca- 
lelor; o tehnică precisă ne va 
permite poate, vreodată, să ur- 
mărim corespondenţele exacte 
dintre vocale, culori sunete, 
sentimente, căci 


Comme de longs 6chos qui de 
loin se confondent 
Dans une tenebreuse et pro- 
fonde unită, 
Vaste comme la nuit et comme 
la clartă, 
Les parfums, les couleurs et 
les sons se repondent 
spunea Baudelaire. Simbo'iştii 
intuiau, dealtfel, lucru! acesta 
și căutau să-l formuleze, E su- 
ficient să citez sonetul vocale- 
lor de Rimbaud, pe faimosul 
Des Esseintes din A rebours 
sau chiar demonul analogiei 
care îl frământa pe MailarmE. 
Vom înţelege poate că analo- 
giile acestea nu sunt chiar atât 
de „misterioase”, în momentul 
în care se va putea preciza le- 
gea corespondenţelor, prin cer- 
cetări linguistice, psiho-fizio- 
logice, psihanalitice. 

Urmărnd în Verlaine te- 
mele morții şi ale păcatului, — 
deosebit de semnificativ mi-a 
părut faptul că atunci când 
poetul voia, își propunea să le 
realizeze (tema morţii în La 
mort de Philipe II, de ex, din 
Po&mes saturniens, — și a pă- 
catului, risipită în strofele fa- 


cile din Sagesse) nu reușea 
decât pe jumătate în mod su- 
perjicial sau deloc. In schimb, 
moartea este prezentă când 
pare absentă, când nu e numi- 
tă; când stă pe un plan înde- 
părtat; când e doar simboli- 
zată discret; când e difuzată în 
atmosferă şi devine tristețe 
inexplicabilă, culoare cenușie 
sau neagră; când oamenii pur 
marionete, grațioase și fragile, 
în mâinile ei; când o exprimă 
frumzele, toamna, despărţirie, 
amintirile sau, oricât de greu 
de urmărit ar părea, vocaiele 
şi ritmurile. Ar fi instructiv de 
citit, pentru aceasta, poeziile 
din Les fâtes galantes. 


Aș cita „Colloque sentimen- 
tal” sau: 


Ferme tes yeux ă demi 
Croise tes bras sur ton sein, 
Et de ton coeur endormi 


Chasse ă jamais tout desseim. 
Et quand, solennel, le soir 
Des chânes noirs tombera, 
Voix de notre dâsespoir 

Le rossignol chantera. 

Câteva versuri nu sunt sufi- 
ciente pentru a reda a!mosfera 
întregii culegeri; — culori a- 
tenuate, o veselie factice, un 
ritm. prea dulce ori prea saca- 
dat, încălcările care întrerup, 
o pulverizare a culorilor ce 
suspendă respirația, o oboscală, 
nuanțe, o descărcare a oameni- 
lor devenind siluete, umbre. 
Chiar când lumea e luminată, 
pare o floare a întunericu.ui, 
un accident al neantului: 


Le ciel si pâle et les arbres si 
greles 

Semblent sourire ă nos costu- 
mes clairs 

Qui vont flottant l&gers avec 
des airs, 


seriitor român. Iată într'adevăr contri- 
buţia covârșitoare a d-lui Ssxtil Puşca- 
riu, care a slujit ca nimeni a'tul în vre- 
mea noastră încadrarea clasică a limbei 
românești. 


NICOLAE ROȘU 





De nonchalance et des mou- 
vemenis d'ailes. 

„„L'ombre des bas tilleuls de 
Vavenue 

Nous parvient bleue et mou- 
rante ă dessein. 

Am citat din Verlaine, deși 
nu e cel mai mare sau cel mai 
caracteristic din simboliști, toc= 
mai pentrucă sărăcia lui, lim- 
piditatea, badinajul seamănă, 
în fond, cu ale lui Musset or 
Lamartine dar, tocmai deaceea, 
se poate vedea mai clar dife- 
renţa de realizare. 

Se poate crede, ştiu, că a- 
ceastă înțelegere a ponziei 
merge către lucrurile, cestăzi 
depășite, ale poeziei subecn= 
ştientului, ale supra-realismu- 
lui, Ar fi o judecată superfi- 
cială. 

Poeţii moderni nu sunt nu= 
mai nişte artiști inconșt enţi: 
simbolişiii niște semi-conştienţi 
şi, prin faptul acesta, inferiori 
— dacă se poate zice — poeţi- 
sur-realiști ai subconștientului 
pur. Vrem să spunem numai 
că poezia e cu atât mai vie, 
mai autentică, mai valoroasă 
cu cât devine expresia unei 
trăiri integrale, a unei încor- 
porări, în care apar, coherente, 
realităţile clare cu cele obscure 
îngemănate. Exemblul cel mai 
frapant, în poezia simbol'stă 
franceză, al acestei trăiri şi ex- 
presii a unor instinrte, biologii, 
ritmuri de sub conştiinţă şi a 
unei conştiinţe spiritua'e uimi- 
tor de lucidă, înaltă, este, desi- 
gur, Arthur Rimbaud. Pozz'a 
năzueşte să fie expresia vieții, 
sau chiar ea însăși, respirația 
ei. Pentru aceasta, nu poate fi 
mici superficial raționalistă, 
sentimentală, minor - lucidă; 
ci, respirația omului, ca el, 
spirit și biologie, — ezprrsie, 
trăire a luminii şi a întuneri- 
cului său, 

Pentru a o urmări și valri- 
fica, îi trebue însă şi crit'cei 
alte posibilitiiti de investigaţie. 

EUGEN IONESCU 











4 Martie 1939 





u știu, dacă mulţi Constănţeni își mai 

aduc aminte de Florăria Clarysse, In- 

truna, din acele vechi clădiri turcești, 
construită din piatră la parter şi din lemn 
la, etaj, cu unele ferestre eşite „bow-win- 
dow”, prin ale căror zăbrele, odaliscele pri- 
viau pe vremuri strada, se află instalată 
Florăria Clarysse. Parterul ce servea odată 
de selamlâc (odae 'de recepţie), a fost tran- 
sformat în prăvălie, având la, faţă o vitri- 
nă mare de cristal. Prin frumoasa vitrină 
puteai îmbrăţișa dintr'o privire, tot raiul 
de flori al Claryssei. 

Roze roşii, roze albe, roze galbene și pate, 
roze purpurii ca buza, toze rare ce Şiraz, 
crini, pasele, ciclamene, violete și garoafe, 
intreaga gamă de nuanțe ce resfrânge 
curcubeul şi toţ ce ar fi putut pretinde 
fambezia. unei doamne. 

Ca și soarele dimineţii care se înalţă în- 
viorând natura, Clarysse apărea printre 
ticri, radiâna graţie și surâs. 

Florăria era foarte căutată, se zvonise că 
florile ei aduceau noroc, apoi zvonul deve- 
nise o credință și cu timpul chiar o super- 
stiție, încât Olarysse se vedea solicitată de 
foarte multe ori, să dea, o părere sau un 
sfat celor îndrăgostiți, luoru de care se a- 
chita, cu multă gingășie și discreție. 


roi 
E 





Ul 


Dar şi povestea vieții sale adăoga un 
parfum de mit acestei fiorării, toţi o în- 
conjurau de atenţie respectwoasă, tineretul 
mai romanţios îi dedica poeme, iar teteie 
dela externat eşind dela, cursuri, se opriau 
in trecere o clipă în faţa vitrinei şi apoi 
plecau braţ ia. braţ, șoptind povestea Cla- 
Tyssei. 

Pe cât de agitat a fost trecutul ei, pe atât 
de senină îi era acum viața. Ca și naviga- 
torii <ari ieşind dintr'o furtună aprigă, se 
veculeg tânsi dau de calm, Clarysse îşi gă- 
sise acum limanul, toată ființa sa inălțâr- 
du-se prin penitenţă. 

Luase înfățișarea acelor femei din pri- 
mele zile ale Creştinătăţii, ale căror pri- 
viri şi atitudini invitau pe oameni la Spi- 
ritualitate și maceraţie a instinctelor. 

Pe vremuri aceste femei treceau drept 
sfinte. ă i 

O chema de fapt Klari și era fiica unui 
inginer dintr'unul din; târgușoarele Pustei 
ungare. Viaţa la ţară făcuse dn ea o ființă 
vioaie. Era frumoasă și pe măsură ce creș- 
ştea în ani, calităţile ei fizice, caracteristice 
ale acestei rase de stepă, davenau mai ac- 
centuate, Era brună cu ochii ca de cărbune, 
tenul alb cu buzele sensuale, iar fruntea îi 
era semeaţă. 

Corpul ei se desvolta în înălţime luând 
forme armonioase. Incă din copilărie ea 
simția, um. dor de goană, de fugă, de călă- 
rie nebună spre necunoscut, căci orizontul 
în pustă e un infinit. Svâcnea în ea un 
temperament tumultos, cânta, dansa și că- 
'ărea, Când sărea, de pe cal, se dascria și 
conturul picioarelor sale minunate, iar pul- 
pele ei înfrânau  ori-ce cal nărăvaş. O fiin- 
ţă ciudată, sălbătăcită am putea spune, 
prin capriciile unei vieţi petrecute în plină 
natură. 

Și câţi-va ani mai târziu Klari, internă 
intrun pension la Viena, mai este obsedată 
de acest dor de libertate, de goană şi de 
bizar, 

Ca în orice mediu în care viețuesc lao- 
altă mai multe fiinţe, în pensioane naște 
între unele eleve un intimism aparte, o spe- 
ță de împerechere, ceva mutual, lucru ce 
da altfel fiecare dintre noi l-am simțit, 
când am rămas între zidurile umui pension. 

Klari se împrietenise cu unele colege vie- 
neze, cari erau luate în fiecare Duminecă 
sau în ajun de sărbătoare acasă, de unde 
ze reintorceau mai vioaie, mai optimiste şi 
cu memoria încărcată cu fel de fel de nou- 
tăţi şi cancanuri din viața marei metropole, 
îimpărtășind toate aceste întâmplări biete- 
lor provinciale, care se resemnau Dumine- 
ca la o plimbare de dimineaţa, prin cartie- 
re pustii și parcuri din periferie, în şir de 
două, câte -două, sub supravegherea unei 
călugărițe. 

Deobicei Klari era abătută Dumineca și 
aștepta cu nesaţ ziua de Luni, când pensio- 
nui se anima iar prin reintoarcerea, cole- 
gelor, care aduceau de fiecare dată şi nou- 
tăţi din viața teatrală şi mondenă a Vienei. 
Toate aceste lucruri luau proporțiuni imen- 
se în mintea ei. Iși reconstruia în imagi- 
nație cum ar fi viața mondenă a Capita- 
lei, destătându-se singură. Uneori era, luată 
de o criză ascunsă, se descărca, prin lacrimi 
și sughițuri discrete, alteori însă ne mai pu- 
tând rezista se repezia la pian şi abia îşi 
potolia turburarea, printr'o tumultoasă în- 
terpretare a unei Poloneze de Chopin sau a 
unei Rapsadii îndrăcite de Liszt. 








UNIVERSUL LITERAR 








Floraria „Clarysse“ 


O voi toţi care aţi resimţit melancolia u- 
nisi zile da sărbătoare în cercul strâmt și 
îngrădit al pensionatelor, când dincolo de 
zid e atâta viaţă şi libertate, trebue să con- 
veniţi cu mine, că într'astfel se sădesc de 
timpuriu în sufletul plăpând al internilor, 
grăunţele bolnăvicioase ce vor încolţi o- 
dată. 

De aceea când Klari se întorcea de va- 
eanţă la ţară, toată energia înăbușită, tot 
elanul refulat şi toată fantezia spinitului 
ei înventiv ţinut în frâu la pension, eru- 
peau acum și se revărsau în cascade de 
dorinţi, cântece și jocuri. 

In nopțile de vară când un val de ră- 
coare se așternea pe întinsul pustei după 
jarul de peste zi, briza mai aducea uneori 
și ecoul sfâșietor al acelor „hallgato”, me- 
lodii de dor dintr'un arcuș ţigănesc, în timp 
ce sunetele catitelate ale țambalului învă- 
luiau cu arpegiile lor insinuante, toată me- 
lopeea tragică a sufletului omenesc. 

Klari sta întinsă pe ceardac și cu ochii 
la stele își simţea, pieptul cum tresaltă și 
cum un fior ascuns își întinde tentaculele 
punând stăpânire pe toată ființa ei, 

Respira acum adânc. mai puternic decât 
roibul pe care-l încălzea ziua, sânii ei tre- 
murau înfiorați și instinctele îi frământau 
șoldurile. Uneori printr'o smucitură își re- 
venea în fire ridicându-se subit. 

Ochii îi erau umezi.,. şi nu știa dece... 

într'una din zile familia ei primi vizita 
vărului Iuliu Șinca Fohadnagy de Hussari 
(locotenent) care fusese mutat de curând 
în acea garnizoană. Dela primele prezen- 
tări Klari simți, că se petrece ceva straniu 
intr'însa. Chipul fercheș al tânărului ofi- 
țer, eleganța sa naturală, gesturile sale în- 
demânatece, fraza îngrijită cu acea ţinută 
caracteristică oamenilor obicinuiţi în socie- 
iatea femeilor, impresionară adâne pe 
Klari, care rămase mută. 

Conversaţia depășind cadrul chestiunilor, 
familiare, începu o revistă a celor mai re- 
cente evenimente de la Pesta şi Viena. In- 
tre altele Iuliu le povestea și cum a decurs 
premiera operetei „Văduva Veselă” imen- 
Su! succes al lui Lehar, cum întreaga su- 
îlare a Metropolei fredona din zori de zi, 
până în noapte târziu „slagărele” operetei 
şi apoi îndreptându-se spre pian, începu 
să schițeze vag dueiui dintre Văduvă și 
prins, 

Klari, rămase uluită şi în mintea ei se 
învârteau acum toate amintirile din timpul 
când era la pension, când se închipuia 
noaptea, în societatea vieneză. De astădată 
tucrurite erau animate de o fiinţă care a 
trăiț acoto, Iuliu, pe care-l asculta dusă... 

La plecare, când Iuliu depuse buzele sale 
pe mâna gingașă a Klarei, privind'o adânc 
in ochi, ea. simţi un fior galvanic... Acum 
erau ca și înţeleși. 

Toată noaptea Klari nu închise ochii, 
se vedea în lume, la braţul lui Iuliu, tânăr 
locotenent în uniformă strălucitoare. 

A doua zi de dimineaţă, un buchet de 
îlori cu o carte de vizită a ofițerului erau 
la căpătâiul ei. Ea se simţia ea o convales- 
centă după o grea încercare, Luând cartea 
de vizită, între degetele-i fine, o privi lung 
şi apoi mirosind florile căzu cu capul pe 
pernă. 

Și Iuliu pe deaită parte nu era mai puţin 
turburat. Era copleșit de dragoste, fierbea 
de nsrăbdare și căuta, prilej de apropiere... 
Nimie nu se potrivia mai bine împrejură- 
riior decât pasiunea de călărie a Klarei. 

Acum cei doi îndrăgostiţi alergau în lun- 
gul şi latul pustei prin oceanul auriu al 
lanurilor de grâu, vorbină şi râzând zgo- 
matos. Câte odată descălecau și culegeau 
îlori de câmp. Dar într'o zi se întâmplă, 
ceeace s'a întâmplat și altora, când se 
simt, se plac și matura înconjurătoare îi 
îndeamnă, 

Iuliu se văzu obligat să repare situația, 
cerând voe părinţilor săi să se căsătorea- 
scă cu verişoara Klari, dar greutăţile se 
iviră, din altă parte. : 

Dota era insuficientă pentru un locote- 
nent de husari și comandamentul nu acor- 
da dispense în această armă, socotită no- 
bilară, 

Până la sfârșit, scrupulele cavaleristulni 
slăbind, Klari desnădăjduită și jignită de 
cancanurile târguşorului, fugi la Viena la 
mătușa, ei, care îi fusese corespondentă 
pe vremea când era la pension. Klari era 





de fire mândră și rupse cu familia, hotă- . 


rându-se să-și câștige singură existenţa, 
înfruntând viața și greutăţile ei. Se consa- 
cră cântului și dansului clasic, în care. scop 
luă lecţii particulare, Vocea ei de mezzo 
soprană nu avea întindere și mici strălu- 
cire, în schimb era catifelată și reda mez- 
za-voce cu admirabile inflexiuni languroa- 
se. Cu un repertoriu de cântece vieneze, 
șansonete franceze și melodii de jazz ame- 
ricane, Klari debută sub numele de Cla- 
7ysse, într'unul din localurile en. vogue ale 
Vienei. Obţinu succes prin zburdălnicia, ei 
firească, la care se adăogau bine înţeles ti- 
nereţea și minunata ei plasticitate fizică, 
In entuziasmul primului succes, în mirajul 
rampei, în lumea fascinantă a decorurilor, 
a reflectoarelor și a aplauzelor, ea se simțea 
inaripată, plutind prin efluviile amoroase 
ale orhestrei. Clarysse realiza. prin vocea, ei, 
prin ritmul mișcărilor sale și prin mimică, 
o clipă de înaltă artă. Deacum nimic nu o 
mai putea, încânta decât rampa. Toate o- 
magiile curtezanilor, toate atenţiile și da- 
rurile lor, toate devotamentele, toate ex- 
pansiunile delirante ale unora, însisten- 
tele patetice ale tinerilor aristocrați cari 
aruncau la picioarele ei inimă, onoare și 
avere, toate acestea o lăsau impasabilă pe 


Clarysss, Era așa de afectată de prima ei 
decepție în dragoste, încât repeta mereu 
acelaș lucru: „Oh! les hommes!” cueun 
accent plim de ură și dispreţ. 

Agenţiile teatrale îi propuseră  angaja- 
mente prin diferite centre: mondiale. Ba a- 
lese Cairo, cea mai remuneratorie dintre 
oferte și apoi: gândea că depărtarea îi va 
aduce şi uitarea. 

Capitaia Egiptului e un mare oraș cos- 
mopolit, important centru de turism și loc 
de întâlnire al tuturor aristocraților și na- 
baibilor ce călătorese în Orient. 

Mănoasa vale a Nilului îmbogățește de 
mii de ani ps marii plantatori de bumbac, 
averile acestora se traduc în kiniale de 
ur, căci aurul curge în Egipt ca Nilul. 

Feciorii naibabilor egipteni, odraslele de 
prinți şi bey, marii demnitari, aristocrați, 
englezi, tineri şi eleganţi ofițeri din marina 
britanică, diplomaţi... Toată această lume 
cosmopolită se încrucișează prin holurile 
Palasurilor și al elegantelor restaurante, 
pentru ca, să încheie noaptea prin hanurile, 
cabareturile și localurile de noapte. 

Nicăieri ca în aceste spelunei amețitoa- 
re de lux, alcoolul, aurul și desfrâul, nu 
sau întovărășit mai bine, pentru a. secera 
vieţile nefericitelor vestale, ce sunt arun- 
cate jertfă viciului. Inconştient și treptat 
aceste ființe ajung la o singură funcţiune: 
alcoolul. Bând zilnic pentru a antrena cli- 
entela organismul lor reclamă de la un 
timp numai băutura, respingând alimenta- 
ţia. Viciul merge la unele dintre ele așa, de 
departe, încât după ce consumă în tovă- 
rășia, clienților, iși beau apoi propriul lor 
gaj la tejgheaua barului, alegându-se a- 
proaps cu nimic din simbria lor. 

Dessompunerii morale îi urmează şi cea 
fizică, tinerețea şi sănătatea lor fiind în 
combustiune frenetică, în scurt timp nu 
rămâne din ele decât fantoma frumuseţii 
ce a fost. Lipsite de aer, lipsite de soare, 
acsste fiinţe ce mişună noaptea prin ta- 
verne şi unghere, se ofilesc progresiv. Ad- 
mirate, iubite și idolatrizate, o clipă ele 
sunt amsţite de acest succes al corpului și 
al tinersţii și lunecă, prin viciu și desfrâu 
în băltoaca descalificatelor anonime. 

Clarysse se îngrozea de acest mediu, se 
constrângea, îşi impunea, o disciplină, pen- 
tru a se menţine numai p2 terenul profs- 
siunei artistice în sine, refuzând cu îndă- 
rătnicie, ori-ce tentajție şi  macerându-și 
chiar instinctele sexuale. 

Totuşi când se privia în oglindă sau când 
se însuflețea prin melopeea pe care o cân- 
ta, în momentul suprem.da expresivitate 





languroasă, instinctele sale, se trezeau une- 
ori şi atunci simţea un mare gol în suflet. 
Doria, iubia și se desfăta o clipă, închi- 
zânâu-și ochii, pentru ca sufletul şi min- 
tea să rămână nepângărite. 

Din mulţimea ds curtezani, nu reținu pe 
nici unul, toţi îi doreau trupul şi tinere- 
țea, nimeni nu se apropiase de sufletul ei. 
Deaceia îi biciuia, îi jignia și-i disprețuia, 
torturând chiar pe cei mai candizi îndră- 
gostiți. Şi pe măsură ce insistenţele lor se 
intețeau, Clarysse apărea mai frumoasă, 
mai ademenitoare. Vocea ei avea uneori 
ceva din șueratul şerpilor în murmurul a- 
pelor. Melodia se insinua, cucerea şi ador- 
mia o clipă orice fiinţă sensibilă. Numă- 
rul ei de program culmina în supranatural 
și mulţi credeau că ar fi o vrăjitoare. 

Șuecesul îi era așa de mare încâţ numele 
<i circula, pe parfumuri, obiecte ide lux și de 
toalstă,; fotografiile cu autografe se vedeau 
ps la vitrinele marilor parfumerii, coafori 
sau case de modă. Din toate acestea ea rea- 
liză, un început de avere. 

Din Cairo fu angajată la Atena. Ce con- 
trast isbitor... Alt oraș, alt madiu, altă lu- 
me şi mai cu seamă un vag parfum de pa- 
triarhalism. Cu toate că în lumea ce frec- 
ventează localurile de noapte, pretutindeni 
condițiunile sunț aceleași, aici mai rămă- 
sese ceva din jena și decența omului faţă 
de femeie, 

Din primele zile ea făcu cunoștință cu 


Nuvelă de K. H. ZAMBACCIAN 
Hustraţii de MAC CONSTANTINESCU 


unul dintre cei mai de vază arheologi ai 
Atenei, Stellio D.. 

Acesta conducea săpăturile dela poalele 
Acropolei urmărind desvslirea completă a 
veatrului lui Dyonisos. Tot timpul pe șan- 
tier, copt de căldură ziua, simţea uneori 
nevoia unei destinderi noaptea, lăsându-se 
legănat de ritmul ademenitor al dansului; 
obsedat de antichitate, gândul îl purta la 
teatrul vechiu și găsea uneori coresponden- 
ţa în ritmică şi gest. Intrunul din numerile 
Claryssei, avu surpriza unei atitudini, ce se- 
măna cu aceea de pe un rar și inedit vas 
grecesc, ultima sa, descoperire, pe care încă 
na '0 comunicase nimănui. Contrariat și bă- 
nuitor, se repezi da Clarysse și foarte în- 
curcat o întrebă, de la cine învățase acea- 
stă atitudine și Interpretare și fu: conster- 
nat când dânsa îi răspunse, că, toate aces- 
tea le făcea, sub impresia momentului, fără 
de nici o pregătire. 

Dar şi Clarysse fu surprinsă să întâlnea- 
scă un om într'un local de noapte, care 
să i se adreseze, fără aluzie la dragoste. 

Conversaţia se animă asupra dansurilor 
la cei vechi, cari nu se reduceau ca cele 
de astăzi, numai la petreceri, Stellio ex- 
plica Claryssei importanța dansului în via- 
ţa sozială şi religioasă a celor vechi, dansul 
fiind exteriorizarea, sentimentelor în dite- 
rite împrejurări. Şi se oferi să-i exempli- 
fice Olaryssei toate acestea, fie pe vasele 
ceramice, fie pe frizele templelor. 

A doua zi după amiază Clarysse urmărea 
explicaţiile lui Stellio la Muzeul din Acro- 
pol, unde se simţi foarte emoţionată, Re- 
iteful „Atena plângând morţii” depășise 
pentru ea totul şi se reîntoarse s'o mai va- 
dă înainte de a pleca. La această marmo, 
ră, Stellio îl recită şi versurile lui Jean 
Morâas: 

Que notre voix obtienne, 
Des dents de Chrysaor, 
La foudre olympienne: 

Sur nos luttes veille encor. 
La, vierge Athenienne 
Pallas au casque d'or! 

Apoi Clarysse urmă pe archeolog la Par- 
tenon, la Erechteion şi la micul templu al 
Atenei Nik6! La acest templu de eleganţă 
și graţie ideală, ale cărui linii de marmoră 
imaculaţă, se profilează minunate ps azu- 
rul Atticei, Clarysse fu copleșită de frumu- 
seţe și rămase transportată o clipă. 

Stellio îi povesti legenăa, zeiţei Atena Ni- 
KE, în cinstea căreia fusese construit, tem- 
plul, unde se păstra și statuia ei fără, aripi 
„Nik6 Apteros”, ca să nu părăsească A- 
tena. 

Cum dânsa sta ţintuită în admiraţie, 
vântul fluturându-i rochia diafană, Stellio 
descoperi corpul ei impecabil și simți pen- 
tru întâia oară un fior alături de dânsa, 

— Domnule Stellio, e minunat aci, mă 
simt fericită, dar şi tristă, căci trebue să 
constatăm cât au pierdut oamenii de astăzi 
din idealul de frumuseţe de altă dată. 

— E un adevăr dar din fericire acest lu- 
cru se restrânge numai la artă, litere şi fi- 
losofie. Și privind'o în ochi îi spuse turbu- 
rat: căci frumuseţea umană, a rămas eter- 
nă. Clarysse plecă ochii și surâse. 

Seara, la cabaret, Stellio se simţea mai 
neliniștit. Nici odată în viaţa lui nu trecuse 
printr'o atare frământare, simția o vagă 
presiune pe țeasta capului, toaţe fibrele îi 
erau încordate, avea ceva inexplicaibil în 
suflet; cu ochii umezi, cu vocea stinsă, cu 
toată fiinţa sa pradă emoțiunii, se apropie 
de Clarysse și-i ceru să bea împreună șam- 
panie frapată bine, ca să-și revie puţin în 
fire. 

Stellio nu mai era tânăr, trecuse de pa- 
truzeci de ani, cutfundat tot timpul în cer- 
cetările sale archeologice, se felicita une- 
ori că se lăsase stăpânit de elanul către 
idealul antic, lucru ce îl idematerializa și-l 
proteja de tentaţiunile vieţii înconjură- 
toare. 

De astădată insă prin tăptura aceasta, 
i se revelaseră viața și frumosul viu. Era 
plin de emoție și, stângaciu, mărturisi Cla- 
Tyssei că se simţia, îndrăgostit de dânsa. 

— Nu spune vorbe mari, răspunse surâ- 
zând Clarysse, 

— Totuși eu sufăr, 

Și tu mă dorești replică Clarysse, smu- 
cindu-se din braţele pe cari i le întinsese 
Stellio, 

— Dar pentru Dumnezeu ceeace nu re- 
fuzi primului dansator, ce te invită la dans, 
dece nu-mi acorzi și mie? 

— Când dansez cu un client, nu mai sunt 
eu și D-ta nu te-ai gândit la dans, mi se 
pare. 

— Iartă-mă te rog, că am îndrăznit, 

— Nu-i nimic, căci dacă şi eu eram băr- 
bat, făceam la fel, 

Stellio invitând'o pentru a doua zi la 
ceai în cea, mai elegantă cofetărie din Pia- 
ţa Constituţiei, Clarysse promise, dar nu 
veni. 

Contrariat şi nsbun de așteptare, Stellio 
se simți rămit; meliniștea care pusese stă- 
pânire pe toată făptura sa, îl desorienta, 
nu mai avea putinţa de a hotări, umbla 
fără mici un rost de colo până colo, abia 
putea aștepta seara, ora de deschidere a 
cabaretului, pentru ca să-și reia 10cul lân- 
gă Clarysse, 

— De ce n'ai venit, dacă ai promis? 

Clarysse dădu explicaţii foarte şovăi- 
toare, ceea ce turbură pe Stellio şi-l în- 
iristă ma iîmult. Plecă furios dar, ca şi 
criminalii car inu se pot îndepărta de 
locul crimei, dându-i târcoale, Stellio se 
xeintoarsa după o oră. N'o mai găsi pe 
Clarysse la masa obicinuită; era, invitată 





3 


în compania unor turiști englezi, în sala 
mai intimă a, localului. 

Stellio își ducea calvarul, neglijând până 
si ocupațiile. 1 se năruise și credinta într'o 
nirvană prin artă, la prima apariție a unei 
ființe vii ce îl subjugase. 

Intors acasă nu putu să-şi închidă ochii, 
nici să citească ceva. Era un neastâmpăr 
total în organismul său; incercă tot felul 
de sulgestii ca să poată dormi, dar nu reuși 
să închidă ochii. 

A doua, zi aceeași neliniște, incoherenţă 
în tot ce gândea şi făcea; era nerăbaător, 
aștepta seara ca să se poată duce la caba- 
ret. Clarysse văzând turburarea lui Stellio, 
îl sfătuia frumos, să se liniștească, îl mân- 
gâia ca o soră, dar nu de sfaturi avea ne- 
voe Stellia, ci de o contopire sufletească şi 
trupească. 

Stellio plecă mai abătut dela dânsa şi-i 
trimise a doua zi următoarele rânduri: 

„Simţiam nevoia unei iubiri și îmi era 
sete de suferință, Eram cuprins de o vra- 
jă, ce mă purta prin haos; mă înviorase 
iubirea, mă simțiam ca un fulg. Zefirul 
mă purta pe aripile sale, departe de pă- 
mânt, departe de materie, îmi uitasem 
trupul cu simţurile sale. 


FT a 
e e e 





Mă renăscusem aeve din frenezla: acea- 
sta, când te-ai oprit din drum, să culegi 
tu rodul. 

A mai rămas din mine, doar spirit și un 

jar ce arde pentru tine, Păstrează-i mi- 

reasma! M'ai înțeles acum? De nu, as- 

cultă bine, eu: fără de tine, tot ași fi iu- 
bit, căci noi iubim și așa, fără să știm 
pe cine. De mă înţelegi, atunci înalță-te 
la mine”. 

Stellio 

Clarysse își da seama din conținutul scri- 
sorii, cât era de turburat și de desorientat 
Stellio; ea se emoţionă, se induioșă, dar to- 
tuşi un instinct o opria să se desvăluiască 
aşa iute cu toate că simțea ceva și dânsa 
pentru el. 

Stellio neprimină nici un răspuris, căzu 
într'o apatie totală, aproap2 că-și p-erduse 
controlul faptelor, conducându-sa mai mult 
cin instinct, 

A doua zi de dimineaţă Stellio era pe 
șantier; săpăturile ajunseseră la un punct 
interesant, era de ales direcţia cea mai po- 
trivită, întrucât tot terenul conținea ele- 
mente interesante, cari desorientau pe toți 
și nu se puteau hotări. 

Stellio întrebat răspundea, evasiv, era ne- 
liniştit, nu sta pe loc nici o clipă, alerga, de 
colo-colo, fără de rost, se plângea de o- 
boseală, de dureri de cap şi se uita mereu 
la ceas; abătut cum era, umbla ca un be- 
ţiv pe schele, privind în haos, Pășind așa, 
la întretăerea unor schele făcu un pas gre- 
șit și se prăbuși în gol. La strigătele lucră- 
torilor toată lumea alergă intr'acolo, 

In tot timpul acesta Clarysse citea și re- 
citea cu lacrimi scrisoarea lui Stellio, la 
prânz se hotâră să meargă la șantier, ca 
să-l aducă în oraș şi să prânzească im- 
preună, 

Se îmbrăcă cochet, își legă un văl diafan 
deasupra, pălăriei până sub bărbie și porni 
veselă și nerăbdătoare spre şantier. 

Când trăsura se opri în fața primelor 
trepte ale Amfiteatrului, ea văzu că un grup 
tăcut și trist de lucrători aduceau o bran- 
cardă, pe care era întins în nesimţire 
Stellio. 

Toată lumea, era amuţită. Nu se. auzi de- 
cât strigătul sfâșietor al Claryssei, care se 
prăvăli lângă trupul arheologului. 

Cu greu a fost ridicată și condusă la tră- 
sură. Drama se ridicase la înălțime tragică 
și Clarysse gemea ca, o mamă care-și pier- 
duse copilul, 

Se hotări de îndată să plece din Atena 
chiar în seara înmormântării, în care scop 
telegratie fratelui ei, imginer electrician 
ia una din societăţile petrolifere din Con- 
stana, 

După ce pământul înghiţi trupul neferi- 
citului arheolog, Clarysse se îndreptă spre 
port şi se îmbarcă pe o navă. 

Soarele era la asfinţit şi fulgera de raze 
însângerate, tot cerul era cuprins de tla- 
cări, amurgul învăluia cu aripile sale de foc 
intreaga Acropole, care apărea acum din 
larg, departe. Incet, încet, pe măsură ce 
nava se depărta de țărm, se întuneca și O- 
rizontul, până ce ultimele coloane ale Par- 
tenonului, înroşite de reflexele amurgului 
se scufundară în orizontul marin. 

Ca şi Walhala din Crepuszulul zeilor, A- 
crapola, se scufunda, înghițind un alt erou. 

Nava pășea, încet, despicând elegant va- 
lurile mării și în liniștea adâncă a serii, o 
femee sta înmărmurită la proră, privind 
spre Attica și înăbuşindu-și plânsul, 

După ce Clarysse debarcă la Constanţa, 
se duse la biserică și se spovedi. Câteva luni 
mai târziu, deschise o florărie, în care puse 
toată iubirea, și toată arta ei. De ceaialtă 
dragoste destinul o îndepărtase... 

















a ct N 8 N e E RI SR N a Ci 
„ SEG ————— 


plastică— 


de PAUL MIRACOVICI i 


De câte ori am avut prilejul, am 
subliniat epoca excepțională pe care 
o trăim, Epocă de mari prefaceri, 
epocă de creaţie şi de adânci schim- 
bări. In perspectiva vremurilor anii 
aceștia vor fi acei ai înnoirii, ai tota- 
lei refaceri. Niciodată nu se va con- 
strui, nu se va munci atât de mult. 
de aceea, generaţiile prezente acum 
pe şantier vor fi răspunzătoare de 
înfăţişarea bună sau rea a arhitectu- 
rii şi artei zilelor noastre, 

Sunt puţine exemple în istorie în 
care un popor să fi avut o evoluție 
politică şi istorică atât de rapidă. In 
mai puţin de o sută de ani am unit 
Principatele, am făcut războiul In- 
dependenţei şi apoi cel mare, care 
ne-a redat frontierele fireşti. In mai 
puţin de o sută de ani, problemele 
ce ni se pun, -— mereu altele — ne-au 
surprins obligându-ne la eforturi 
mereu reînoite. De data aceasta însă, 
totul e de schimbat, de refăcut, de la 
străzile strâmbe şi  întortochiate, 
până la măreţele edificii publice, de 
la mentalitatea resemnată a cetăţea- 
nului unei țări nedreptăţite de istorie 
la aceea mândră și conștientă a ce- 
tăţeanului unei ţări mari și bogate. 


Expoziţiile internaționale sunt ad- 
mirabile prilejuri pentru a verifica 
puterile de muncă și de creaţie ale 
unui popor iar pentru noi, mai ales 
în clipele acestea, un examen cum 
nu se poate mai util: De aceea nu se 
poate trece cu vederea expoziţia de 
mobile, covoare și diverse obiecte ce 
vor figura în Pavilionul nostru la 
New-York, expoziţie deschisă în sala 
Oliciului Naţional de Turism. 

Mobilele sunt desenate de arhitec- 
tul Oct. Doicescu, unul dintre puţinii 
noștri arhitecţi cari privesc arhitec- 
tura ca o misiune. D-sa nu a negli- 
jat nici un amănunt din decorația 
pavilionului, toate lucrurile poartă 
semnul unei atente griji și al unui 
continuu efort ge a reînnoi și a în- 
nobila un stil românesc. O bună 
parte din mobilier, mese, scaune, 
cuere, blidare ce vor orna pavilionul 
sunt expuse în str. Wilson şi consti- 
tue o categorică victorie asupra ri- 
dicolelor mobile „moderne“  colţu- 
roase, străine de noi şi lipsite cu de- 
săvârşire de originalitate, Admirabil 
de asemeni un portal, inspirat pro- 
babil după tâmpla de la Cotrocani. 
'Trebue pomenit şi d. Ion Tricorache 
care a executat cu măestrie de vred- 
nic artizan lucrurile expuse. Scoar- 
țele d-nei Aurelia Ghiaţă sunt pur și 
simplu admirabile, D-sa are un rar 
simţ al armoniei și o inventivitate 
unică.  D-sa nu copiază  modeleie 
vechi ci le crează pe deantregul — 
se transpune în mentalitatea celor 
vechi şi — ca într'o poveste, luăm 
parte la elaborarea atâtor frumuseți 
ale căror secrete le credeam pierdute 
pentru totdeauna. D-na Ghiaţă dese- 
nează şi colorează cu aceeaş candoa- 
re, cu acelaș simplu bun simţ ca şi 
meșterițele anonime de odinioară. 
Prea puţine din motivele vechi apar 
în scoarțele d-sale, totuşi ele dau im- 
presia netă de autentic. Astfel, una 
dintre ele are chiar... subiect, totuşi 
stilizarea e atât de înţeleasă în cât 
accepţi cu entuziasm această mică 
revoluţie. 

Covoarele executate de Liga Na- 
țională a Femeilor Române păcătuese 
printr'o formală lipsă de gust. Se fa- 
brică mii şi mii de covoare în ţara 
românească, nimănui însă nu-i trece 
Prin cap că un covor e şi operă de 
gust ,de artă. Eforturile sunt numai 
materiale, se fac covoare imense, co- 
voare „perfecte“ dar nu se pune nici 
un preţ pe bunul gust și pe sfaturile 
unui artist. Cele expuse în str, Wil- 
son nu dovedesc decât mijloacele 
technice extraordinare pe care le are 
Liga, mijloace de cari dacă ar dispu- 
ne o artistă ca d-na Ghiaţă, ar aduce 
o binefăcătoare revoluţie în arta țe- 
sutului, 








DO N cd E oi RR i i PR RR i 0 a RE RR N E a N RR i RN N SR a E A E E 
Da AN N i A A N N N a SR i RE RE d RN e E 


UNIVERSUL LITERAR 





Cartea străină 


PIERRE GAXOITIE; „Frederic II” 


(„A. Fayard,” — Paris, 1938) 


Fără să fi trecut de-atunci prea mulţi 
ani, ne amintim totuşi cu o strângere de 
inimă înfrigurarea adolescentului care 
am fost, nerăbdător să ajungă, sărind pe- 
ste veacuri întregi de istorie prea puţin 
grăitoare sufletului, la capitolul Revolu- 
ției Franceze, cea mai pasionantă aven- 
tură pentru închipuirea înfierbântată a 
elevului de odinioară, din cursul supe- 
rior de liceu. In admiraţia noastră, fără 
măsură şi fără discernământ, încăpeau 
deavalma, Robespierre și  Mirabeau 
Danton și Saint-Just, victime glorioase 
ale „tiraniei“ și eroi fără seamăn ai „li- 
bertăţii“, noțiuni pentru care ni se pă- 
rea că aflăm, în viața noastră şcolară 
chiar, destule prilejuri de localizare... 

Părăseam băncile școalei secundare, 
cu credința naivă că manualele de care 
ne despărțisem cuprindeau în versiu- 
nea lor definitivă ultimele adevăruri 
pozitive recoltate din grădinile cuno- 
știnței, ale binelui ca și ale răului. Cât 
privește istoria, ea se desfăşura sub im- 
pulsul tutelar al unui vag determinism, 
potrivit căruia ceea ce se întâmplase 
trebuia să se întâmple, așa şi nu altfel, 

Cronologia apărea astfel ca expresia 
unei fatalități interioare, dela care oa- 
menii nu se puteau sustrage prin acti- 
vitatea lor. 

Dar foarte curând, lectura volumi- 
noasei „La Revolution Francaise“ a 
domnului Pierre Gaxotte, avea să ne 
deschidă o priveliște nebănuită nu nu- 
mai asupra dramei celei mai zguduitoa- 
re și mai plină de consecinţe din veacu- 
rile moderne, dar chiar asupra științei 
faptelor care nu se repetă. Autorul ace- 
lei opere e astăzi unul din doctrinarii 
fruntaşi ai grupului dela „Action fran- 
caise“, şi el tinde să ocupe, datorită in- 
toligenţei critice şi pregătirii serioase, 
locul de mare prestigiu rămas liber prin 
moartea lui Jacques Bainville. Nu e 
deci de mirare, că „La Revolution Fran- 
caise“ este operă de partizan, în sensul 
că autorul ei încearcă acolo să legitime- 
ze, cu documentele în mâini, un punct, 
de vedere scump monarhiştilor francezi: 
că forma de guvernământ cea mai po- 
trivită Franţei, este aceea a monarhiei 
constituționale şi că a fost o greșeală 
scump plătită înlăturarea dinastiei Bour- 
bonilor dela conducerea ei. 

Din această desbatere, care presupune 
nu numai o competință specială de isto- 
ric, dar şi calitatea de francez, pe noi ne 
interesa însă aspectul revelator al isto- 
riei, căreia oamenii îi determinau, prin 
faptele Jor, itinerariul capricios, în loc 
ca ea „să se facă“ dela sine, consecință 
acelci fatalităţi interioare amintite. Con- 
cluzia istoricului, că Revoluţia Franceză 


nu era necesară, că ar îi putut să nu fie 
întrucât existența unor cauze determi- 
nante ale ei nu constituia propriu zis un 
determinism cu neputinţă de înlăturat 
ni se părea de o îndrăzneală... revolu- 
ţiunară, pentru că restituia pe om în 
drepturile lui cele mai scumpe, redân- 
du-i libertatea, făcând din el măsura 
lucrurilor, deci și a istoriei. De fapt, era 
o concluzie sau o atitudine optimistă. 

Am regăsit apoi, limpede acelaș în- 
țeles despre istorie, pe care omul o face, 
în Le Siccle de Louis XV și în Frede- 
vic II, ultima operă publicată de d-nul 
Pierre Gaxotte. 

Istoria, adică un aluat pe care-l fră- 
mântă oamenii mari, modelându-l după 
chipul şi asemănarea lor. Oricât ar fi 
de îndreptățită dorința exprimată unde- 
va de Julien Benda, de a se face istorie 
altfel decât „pe capete“, încoronate au 
ba, urmărindu-se adică doar mersul 
ideilor şi influența lor asupra stărilor so- 
ciale, sau privind-o, cum a făcut Wells, 
numai ca o determinare a legilor eco- 
nomice, atitudinea domnului Gaxotte, 
de a-l socoti pe Frederic II ca un erou 
al Biografiei, purtând personal răspun- 
dera faptelor lui istorice, ni se pare cea 
mai consecventă pentru judecarea acti- 
vității umui monarh care s'a identificat 
în așa măsură cu practica administra- 
tivă și biurocratică a țării lui, încât prin 
puterea de iniţiativă și de muncă a ge- 
niului personal, a putut să arunce discre- 
ditul asupra garanțiilor de liniștită con- 
tinuitate isvorând din simpla funcțio- 
nare automată a sistemului monarhiei 
ereditare, Frederic II și-a sporit singur, 
prin agerimea și mobilitatea spirtului 
său de fineţă (în sensul distincţiunei 
pascaliene), dar meticulos și gospodă- 
resc în acelaș timp, greutatea îndatori- 
rilor legate de exercitarea condiției re- 
gale, de funcțiunea monarhică. Omul 
acesta, care-şi inspecta singur arendaşii, 
lându-și notă de vitele și uneltele tre- 
buincioase fiecăruia, departe de a fi fost 
un diletant, şi-a luat în serios slujba de 
rege, fiind cel dintâi și cel mai infor- 
mat funcţionar prusian, Dar această u- 
manizare a funcțiunii monarhice niu era 
lipsită de riscuri, punând într'o legătură 
prea strânsă soarta ideii dinastice chiar 





Sfârşit de (Octombrie 


Să mergem, nu ne'ntoarce acum nici-un dor 


Pe ţărmul acesta cu vânturi, cu astre 
Cântecul vremii, oamenii astăzi ce mor 


Singuri, cu ochii în zările albastre. 


Dragostea unei toamne, tot noi o ştim 
Pieptul frământă cânt rar să făurească, 
In tinda nevăzutului abia privim 
Tulpina unei stele cum o să crească. 


Din vinul tăcerii cu-aromă de cer 
Hai, prieteni, să bem neştiuţi întruna, 
Măinile-s umede, frunţile floare de ger 
Şi trece peste umeri singură luna. 


„In Cişmigiu” 





de aceea personală a lui Frederic: de- 
pășind imaginea convenţională a rege- 
lui-filosof „el ne apare... ca o realitate 
prea puternică, prea activă, prea inde- 
pendentă, ca să ti putut stabili el însuși 
această suveranitate de drept care i-ar 
i închis propria lui acţiune într'o reţea 
bine potrivită, de prescripțiuni legale“. 
Timp de o jumătate de veac Statul pru- 
sian e însuși Frederic, cu defectele şi ca- 
itățile lui, cu puterea de muncă şi cu 
voința lui prezentă peste tot. 
Enciclopediştii contemporani cu Fre- 
deric cel Mare, în frunte cu Voltaire şi 
Diderot îl numeau un suveran „lumi- 
nat“, iar mai târziu, în veacul 19, isto- 
ricii germani i-au zis domniei lui, în ter- 
menii consacraţi de atunci : „despotism 
luminat“. 

In sensul Enciclopediștilor, a fi „lumi- 
nat“ însemna să te potrivești cu spiri- 
tul veacului, care era antireligios, opu- 
nând obscurantismului „luminile ra- 
ţiunii'. Iar prin „despotism luminat“ se 
înțelegea ceeace am numi în termeni ac- 
tuali, raţionalizarea funcțiunilor statu- 
lui, deși exemplele care se dădeau : Fre- 
deric II și Caterina cea Mare, Iosif II 
și Gustav III, Turgot și fisiocraţii fă- 
ceau și mai vagă definiţia, decolorându-i 
înțelesul. In sensul veacului 18, la care 
se opreşte și d-l Gaxotte, Frederic e sin- 
gurul despot „luminat“, singurul care 
S'a deprins fără echivoc şi fără ezitare, 
de Biserică, nu pentru motive de poliţie 
internă și nici ca să restrângă privile- 
giile tiscale ale clericilor sau ca să con- 
fişte proprietățile mânăstirilor, dar pen- 
trucă fiind ateu voia să așeze puterea 
domniei, pe temelia unui drept pozi- 
tiv, propriu, fără nici o aluzie la carac- 
terul ei de instituţie divină — „să go- 
lească ideea monarhică de cuprinsul ei 
religios“, în termenii sugestivi ai istori- 
cului francez, 

Monarhul cel mai practic și mai po- 
zitiv a găsit în d-l Gaxotte cel mai rea- 
list biograf. Departe de a face cor cu 
filosofii cari l-au proclamat pe Frederic 
cel Mare „încarnarea politică a liberei 
cugetări“, istoricul francez nu mai lasă 
nici o îndoială asupra abilității cu care 
acest mare prusian și neîntrecut sforar 
a știut să-și regizeze publicitatea euro- 
peană gratuită ce i-o făceau Enciclope- 
diștii francezi mai ales, pentru ca în um= 
bra legendei „regelui filosof“, el să-și 
urmărească cu tenacitate şi egoism, po- 
litica lui prusiană, 





MIHAI NICULESCU 


Hulub prin nori 


Luna, ca un copil cuminte ședea lângă tine, 


Par'că asculta un svon de poveste; 
La urmă, tu ai plâns și-ai învăţat-o cum să se'nchine 
Și să mângâie puii de cerb pe creste. 


Dacă-ai privi'n trecutul cu marame de fum, 
Timpul de-atunci l-ai vedea ca un hulub prin nori 
Ce nu mai vine, alb, spre mâna ta de-acum 
Aşteptând cu seminţe și rouă în zori. 


Cândva, ca în biserica din sătucul meu 

Voiu intra'nlăuntrul gândului, cu o făclie; 

Acolo, am să te zugrăvese icoană, spre Dumnezeu, 
Tristă, ca un amurg îngenunchiat în câmpie. 


OVID CALEDONIU 


ȘTEFAN DIMA 











4 Martie 1939 








CRONICA 





de ROMEO ALEXANDRESCU 


Filarmonica 


Stagiunea simfonică actuală a fost 
Ioarte darnică în repetări, răstimpul 
de patru luni de când activează „Fi- 
larmonica“ anul acesta fiindu-i de a- 
juns spre a aştârne pe afișe de câte 
două concertul de Dvorak pentru 
violoncel, nocturnele de Debussy și 
chiar simfonia patetică de Ceaikow- 
sky. - 
Săptămâna trecută a fost rândul 
concertului de Beethoven pentru 
vioară şi orchestră să revină în pro- 
ram. 

Dacă pentru simfonia de Ceaikow- 
sky şi concertul de Dvorak sistemul 
apărea foarte nepotrivit şi obositor, 
fiind infinit preferabil să le ascultăm 
odată la doi ani de cât de două ori 
într'un an, concertul de Beethoven, 
prin cceace reprezintă și prin felul 
în care a fost interpretat, a consti- 
tuit o repetare cu circumstanţe ate- 
nuante. 


Procedeul însă de a bătători re- 
pertoriul, rămâne o ciudată greșală 
de organizare a activităţii, un viţiu 
de programare, dăunător interesului 
artistic şi echilibrului firesc al sta- 
giunei. 

Mulțumită  mănunchiului de rare 
calități artistice cu care este înze- 
strată foarte tânăra violonistă Gi- 
nette Neveu cât şi cultivării întinse 
și de gust sigur ce vădit le-a consa- 
crat, a putut fi ascultată o traducţie 
violonistică a concertului de Beetho- 
ven realmente valoroasă. 

D-ra Neveu este tot atât de cre- 
dincios slujită de tehnica d-sale cât 
și de discernământul d-sale muzical. 
Jocul d-sale e viguros și flexibil, a- 
vântat şi precis, peremptoriu în bra- 
vură și rafinat în exprimări. 

Raţionat în elementele lui exte- 
rioare, el rămâne totuş spontan, activ, 
de sincer accent și mare vitalitate. 

Școala superioară instrumentală a 
d-rei Neveu nu este numai admirabil 
asimilată și aplicată dar capătă şi 
titlu artistic valabil, unită fiind unsi 
energii de realizare și unei capacități 
de simetrie și înțelegere care denotă 
o distinsă natură muzicală: 

D-ra Ginette Neveu poate fi pe 
drept socotită drept una din violo- 
nistele de elită ale vremei. 

D. Ionel Perlea a dirijat concertul 
de Beethoven şi uvertura „Coriolan“ 
constituindu-le linii unitare și trai- 
nice. 

D-sa a condus şi simfonia VIII-a 
de Anton Bruckner, pentru prima 
oară executată la noi. 

Darul de şef de orchestră, facul- 
tatea de a ordona, de a rostui, de a 
clarifica, o cât de încărcată și de ne- 
modelabilă lucrare, cazul simfoniei 
a VIII-a de Bruckner fiind în aceste 
privinţe cu prisosință reprezentativ, 
au apărut, în acest concert, isbitor 
de generos, în posesia d-lui Perlea. 

D-sa a putut întăţișa astfel acest 
imens eșafodaj muzical şubred, în a- 
parenţe de conformare aproape nor- 
mală. A știut să dea de asemeni proe- 
minenţă celulelor mai cuprinzătoare 
ale acestui organism atins de gigan- 
tism și debilitate și să-l tonifice, în- 
tr'o măsură relevează încă 
odată importantele d-sale posibilități 


ce şef de orchestră muzician, 


care-i 


Sperăm totuși că predilecția întâl- 
nită în programele „Filarmonicei“ 
pentru repetări, nu se va manifesta și 
asupra simfoniei a VIII-a de Bruck- 
ner. Sau cel puţin, ne-o va distribui 
în rate, fiecare din părţile ei apro- 
piindu-se sensibil de proporțiile unei 
întregi simfonii-juvaer de Haydn sau 
Mozart, din cele, foarte multe, încă 


neauzite, la „Filarmonica“. 





muzicală i 





e e 


—— 4 Martie 1939 








UNIVERSUL LITERAR 








5 








Femeia visurilor mele 


Fără să existe vre-o convenție prestabilită, cred că 
suntem — autor și cetitor — sateliții aceluiaș gând: 
orele care se scurg în aşteptarea dragostei sunt tot 
atât de chinuitoare ca şi cele mai nelămurite pasiuni. 
În mijlocul acestei situaţii penibile, a acestei beţii a 
simțurilor, suferi prin propria ta imaginaţie. Trăești 
înt'o lume ciudată de amintiri tulburi şi ajungi să 


te indoiești, puţin câte puţin, de tot și de toate. Ne. 


amăgim și ne înşelăm copilărește cu himere, ne u- 
milim cu remușcări și dureri, cărora numai naivita- 
ka clipai le dă nădeide. Fără îndoială însă, e ne- 
voie de o receptivitate specială, de o structură sufle- 
tească aparte: sentimentalism, emoltivitate,. afinități 
pentru reverie și, desigur, ași mai putea înșira un po- 
melnic întreg de asemenea elemente ps:hologice. 

Dar să revenim la povestea noastră. Plecasem de 
acasă cu un plan foarte evaziv în minte; sau, cum 
sar spune, într'o traducere mai clară, nehotărât. O 
încurcătură, ca multe altele, poate uşor de evitat, 
dar care mie îmi apărea tragică. Eram, și asta spre 
nenorocul meu, o lire căreia îi plăcea să complice 
situaţiile, Mai erau câteva ore până la opt, când 
Ada imi făcea vizita obişnuită. Să rămân acasă nu 
găseam prea interesant, deşi mă pasiona îndeosebi 
lectura minunatei „The Nigaer of the Narcissus”, 
pentru care nu mai găseam cuvinte de admira- 
ție, ori de câte ori aveam prilejul s'o fac. Să mă 
plictisesc într'un cinematograf? Haida de! Ar fi prea 
mult și nu mi-ași fi iertat-o. Atunci? Am tresărit deo- 
dată. Poate aceeași satisfacție încercase și suedezul 
Nobel, când soluționase, cu neîntrecută artă, spec: 
taculozitatea răsboaielor, Nitroglicerina... dinamita... 
Hm, minunate lucruri! Dar nici bucuria mea nu cred 
să îi fost mai mică. Nu descoperisem un nou conti- 
nent, nici prepararea aurului sintetic, dar îmi amin- 
tissm de o mică prietenă, pe care, hai so spun, o 
cam făcusem uitată în ultima vreme. Yvonne M. dela 
un mare teatru de revistă, din Compitală. Și găsesc 
că nu e puţin lucru să nu te plictisești, când nai 
ce face. 

M'am înarmat cu un braţ de crini minunați, și un 
sfert de oră în urmă, sunam la uşa cpartementului ei 
cochet și intim, în care îmi consumasem atâtea nopți. 
Din fericire însă, seducătoarea Yvonne, temeea care 
uimise București-ul cu desinvoltura și imamusaţea sa, 
ieşise cu prea stimatul domn V., un moralist de mare 
vază și pe deasupra posesor al unei averi respecta 
bile, căruia recent îi sucise capul. Am trântit florile 
pe primul fotoliu, cu resemnare, şi i-am lăsat câteva 
cuvinte convenționale. În definitiv Yvonne era o fe- 
mee ca și celelalte și nu-i puteam imputa nimic. Invăl- 
mășala răspântiilor m'a găsit ridicol și nefericit. Nu, 
desiqur, pe Yvonne n'am iubit-o. A fost un simplu joc, 
cum dealtfel cred că şi-a şi închipuit. Am coborât 
dealungul bulevardslgr, către Calea Victoriei. Trăia 
încă în mine imaginea Adei, roză și iluminată de un 
surâs deschis, și nu puteam să uit văpăile ochilor ei 
de antracit, gesturile de desmierdare, cu care-și ră: 
tăcea degetele fine printre şuviţele părului meu, mer- 
sul ei elastic, sau sonoritatea mângăietoare a vorbe- 
bor ei de dragoste, pe care le şoptea cu o graţie ne- 
întâlnită, ca pentru un ceremonial. sacru. Am încer- 
cat să mă amuz, privind vitrinele magazinelor, Erau 
atâtea noutăţi și ce-i drept, în ultimul timp, neglija: 
jasem să mă ocup cu așa ceva. M'au atras câteva 
pijamale, originale mai ales prin tăetura lor. N'am 
avut niciodată pretenția că am în modă același 
flair ca ex-ducele de Windsor. Totuși pot spune, și 
asta fără fatuitate, că mă pricep mai binișor decât 
mulți alții, cari obișnuesc să pozeze în arbitri ai ele- 
a«mţei, să dea sfaturi despre modă, uneori și prin 
ziare și asta e mai grav, — dar cari pâmă lee urmă 
sunt ridicoli. Priveam deci foarte natural, cu ochiul 
omului de gust. Mi-o închipuiam pe Ada în pijamoua 
de mătase liliachie, care avea s'o facă irezistibilă, 
dar și mai melemcolică, în clipa când o rază de tris- 
teje i-ar aprinde suiletul. Și Ada se întrista te miri 
din ce. Nu știu când sosise doamna de lângă mine. 
Sar fi părut că o interesează aceleași lucruri. Într'o 
vreme, o privii discret. Precauţie inutilă. Doamna îmi 
surprinse gestul; mai mult chiar, îmi zâmbi. Revăr- 
sarea aceasta, inopinată, de graţii, mă zăpăci, Totul 
se pelrecuse atât de repede și de neașteptat, încât 
il aa luciditatea şi mă simții cuprins de o 
siială încă necun: ă i i ă 
surată, Și, le Păi isi era i it a 

i L rorbind, punându-vă în u 
milul meu „eu” nu aţi fi încercat o jenă aidoma? Nu 
vedem ce i-ași fi putut spune doamnei care îmi zâm. 
bise, şi-mi era teamă nemărginită să nu comit vre-o 
nerozie. Nouă, celor tari de înger, în asemenea si- 
taţii fragile, nu se prea grăbește să ne sosească 
ini Secu Sl e suficient un cuvânt, 
o subtilitate a Et ra dia Sar, Apă Net ii A 
de rezistență, orice obst fe pl e da e 
Je: id, acol. O auzii întrebându-mă 
intro franțuzească pură: 
ez ul E ou a fără sămi mai aș: 
cureștii e un Eagle e ti E pen ll să 

Ş A Ș nu-și desminte faima”, 

Lam răspuns cum m'am priceput mai bine. Ne- 
pia nai e ee ep oua 
. sai ia îi place să arunce o pri- 
vire fugară Asupra eventualelor urmări. Totuşi, de 
data asta, vă mărturisesc, am renunțat să fac apel 
e rupa sli CA ABS ru știu sau nu, ce va fi în 
inegal oa orința ei, Vorbeam cu at& 

-e! arcă ne-am îi cunoscut de când 
lumsa, Necunoscuta cumpără două pijamale. Una 
era expresia esteticii mele. Nu știu ce m'a făcut să 
intervin. Îmi amintesc, ca în vis, că-i şoptisem: „e un 
model frumos „ Ea mă aprobă și plăti, fără un gest, 
In piaţa Fundaţiei ne-am urcat în maşina care, la un 
somn al ei, stopase în marginea trotuarului. Ea spuse 


Cfegie 


De-ar fi moartea ca o înserare 
În care cerul se umbreşte lin, 
Omul, în tainică transfigurare, 
S'ar stinge ?ncet ca un amurg senin. 





Dar peste chipul care şi-a pierdut 
Lumina vie, se așterne ceaţă. 

Apune viața ca o stea în lut, 

Rămâne fruntea ca o lespede de ghiaţă. 


DUMITRU IOAN ALBOTA 


scurt „Grand Hâtel”, iar eu m'am declarat mulțumit 
să& aştept sfârșitul aventurii, oricare ar îi el să fie. 
Doamna vorbea mult, dar nimic care să mă interese- 
ze. Informaţii anodine. Incercările mele de a afla care 
îi este numele, starea ei civilă, destul de indiscrete 
dealitel, se dovediră inutile, Era setea vie a înfruntă- 
rii din necunosculul unui suflet. Enigmele sunt antre- 
nante, prin ele înșile; au nu știu ce, care te răscoleşte 
și te pasionează. Ardea în mine focul cunoașterii, sbu- 
ciumul pe care, involuntar, ţi-l svârle în sânge, mis- 
tuitor, astfel de situaţii. Mai bine zis: răul suprem. 
Dragostea nu este o distrugere psihică, decât în mă 
sura în care le-a copleșit, fără posibilitatea satisfa- 
cerii, dorința neiertătoare a identificării. 

Incepe să mă cuprindă o tecmă legitimă, lubesc 
emeia aceasta a hazardului, o iubesc şi nu sau 
scurs decât câteva clipe de când întâmplarea ne-a 
pus lață în față. li şoptesc totul cu melancolie, ca 
pentru o declaraţie de dragoste și în acelaşi timp 
încerc să am o părere. De ce s'o acuz pe frumoasa 
necunoscută ? Un om cu bun simţ nu crede în liber- 


întrun delir ciudat. lmi amintesc că, întrun timp: 
chipul ei, minunatul chip al Madeleinei, sa bron- 
zat de melancolie. De ce s'a întristat Madeleine a- 
tunci ? Oh, dar nici pâhă acum nam reușit să-mi 
dau seama, spre imensa mea părere de rău. Gândul 
mi se depărtuse cu totul dela Ada, care poale mă 
mai aștepta, neliniștită, în apartamentul meu, cocoțat 
la al patrulea etaj al unui block-haus. 

— „Ce te preocupă, dragă?” Şi fără a-mi da ră- 
gaz să-i răspună, adăogă repede, prietenos: 

—  lartă-mă, dragule. Sunt rea cu tine, dar în 
fond, vorba ta, te iubesc. Mă învăluise cu privirea 
ei mistuitoare, căutând să-mi surprindă orice tresă- 
rire a taţii, orice gând care m'ar munci. Cel pe care-l 
pretextasem, căzuse dintru început în desuetudine, 
pentrucă cu spiritul ei nu era lesne de glumit. 

— Misterul cu care te înconjuri ! i-am șopiit, 

Madeleine zâmbi. Un zâmbet lasciv, oprit în 
colțul buzelor pline de voluptate. Răscolit de patimi, 
iam încolăcit ialia, ridicând-o pe braţe. Braţele ei 
moi mi se prinseră cerc în jurul arumazului, iar 





Unzuui lemeii, Său tratează egal bărbatul. Moraia 
de azi este imorală. Miroase bine a naftalină. S'a 
conservat perfect de sute de ani. De ce să negăm 
femeii legitimitatea iniţiativei, s'o privim ciudat când 
ascultemd un sentiment, un sentiment sincer, a utili- 
zat aceleaşi drepturi, de care nimeni nu face caz, 
când sunt în mâinile unui bărbat? Trebue să se spul- 
bere odată legenda unui imperiu. Să cadă o mască 
de care nu se mai îndoesc cei conștienți, dar ezită 
s'o facă public. Numai nesvoluaţii, sau diverșii inte- 
resaţi au curajul să pledeze pentru determinismul 
eticei, pentru integralismul ei... 

Mașina a oprit cu fâșiit de mătase. Tresar ca 
dintr'un vis. Necunoscuta a sărit jos, suplă, minunat 
de agilă. Consideraţia care i s'a azătat în hall-ul hote- 
lului îmi dărâmă toate supoziţiile, care, fie vorba 
între noi, și aşa erau destul de slabe, încât eu însumi 
nu le dam nici o importanță. Nu putea fi o temee 
ușoară, Păsările asiea sunt mirosite abil de cel 
mai simplu gargon. Alifel este întâmpinare lor. Un 
salut care poarlă intrinsec o discretă ironie ; în orice 
caz, îl observi cât de colo. Nscunoscutei i se făcecni 
onoruri de doamnă mare. Ea căută o cheie și des- 
chise, Apartamentul avea două camere. Peste tot 
erau răspândite lucruri de valoare. Invocă un mo: 
tiv şi mă lăsă singur. Când reintră, puria una din 
cele două pijamale, pe core le cumpărasem îm- 
preună. 

— lartă-mă | zise, sotto voce. Găsesc totuși mai 
intim şi mai comod, Ştiu că n'ai să mă judeci cu 
asprime, 

Am schiţat un gest de protest. Era atât de ferme- 
cătoare și în sufletul meu un iureș de pasiuni ne- 
lămurite, încât oricât cult ași fi avut pentru ceremo- 
nialul de rigoare, i-uși fi trecut cu vederea, Dealtfel 
nu m'am împăcat nici când cu fățărniciile scrma- 
nilor noștri moraliști. Afară era larmă de cxutomo- 
bil. Noaptea cădea ușor, plumburie. 

— Butonul &sta-i pentru serviciu? spusei eu, pri- 
vindu-i luminile albastre ale ochilor. 

Ea îmi luă șnurul din mână, mustrându-mă. 

— Într'adevăr, dar ce-ţi dorește suflețelul ? 

— Imi vei permite, cred, să cer ceva de băut? Și 
fără a-i mai aștepla răspunsul : „Ce preteri ?". 

— Oh, nul zise ea contrariată. Mulţumesc. Ești 
prea drăguj, dar nu-i nevoe să te deremjezi. Uiţi 
poate că ești la mine, Am aici tot ce trebue. Se 
ridică. Aduse o sticlă și două cupe. Când margi- 
nile cristaline se loviră, în clinchet blând de argint, 
întrebai din nou: 

— Frumoasă necunosculă, spune-mi cum să te nu- 
mesc. 

— Zi-mi oricum. Poate vrei Madeleine. 

Nu mai spuse nimic, Am încercat atunci o stare 
de suflet ciudată, o bucurie, pe care n'o pot expri- 
ma, oricâtă bunăvoință ași voi să arăt. Cândva, 
nu-mi amintesc când, articulai : 

— „In fond tu ești o tată bună, Madeleine. Nu în- 
țele totuși ce te determină să-ți schilodești gându- 
rile. N'ar fi lucru rău să ne cunoaștem cel puţin 
numele, și zău, nu din curiozitate. Dar devreme ce 
m'ai tratat vrednic de încrederea ta și sunt aici, 
găsesc că n'are niciun rost să mai fugim unul de 
altul. 

— „Serios ?” zise ea, cu vădită veselie. 

Tonul oarecum ironic m'a durut. Totuși am insi- 
nuat : 

—— Madeleine, dragostea este o continuă goană 
după ineditul sufletelor. Ceea ce-ţi cer este motiv 
al iubirii, iubire. Consumarea acestor fapte, neîn- 
semnate la prima vedere, echivalează în fond cu 
o transiuzie de sutletesc. Când împrumutul acesta 
există numai formal, totul este ratat, Este un simplu 
joc de momsnt, care nu trezește în noi decât re- 
zonânţe minore, 

— „All right, dragule| Te ocupi cu scrisul? Ni 
mă întrebi dacă-mi! place poezia, sau proza ?". 

— „Madeleine, de ce ești răutăcioasă 7”, 

— „Dacă ţi: să rămâi fără iluzii, continuă cu in- 
terogatoriul, făcu ea zâmbind. Lumina veselă a 
dinților ei de sidef pur era fascinantă. O ascultam 
uimit, „Cred că ai puţin flair şi nu eşti atât de naiv, 
încât să-ți închipui că am spus adevărul. Madeleine 
e un nume ales la întâmplare dintr'o mie“. 

Cât de crud era avertismentul Madeleinei... Mi-am 
dat seama că orice rezistență ar fi inutilă. Trebuia 
să mă supun cu totul acestei femei minunate, căreia 


„îi plăcea să ss înconjoare întrun mister adânc. 


— Domnule poet, nu găseşti că obscuritatea este 
mai propice inspirației ? glumi ea, cu grație; şi stin- 
se lumina, 

În stradă se zăreau becurile electrice, învăluite în 
negura albăstrue a serii și roșul neastâmpărat al 
reclamelor dela Lafayette. Priveam extaziat carăta- 
rea aceasta încântătoare de vis, o devoram vizual. 
Liniile ei de o finețe cum rar mi-a fost dat să văd, 
irăgezimea epidermei de o albeață statuară, tru- 
pul acela drept ca o lumină, le sorbeam cufundat 


Ginţii micu imi mușcau gura; când mi-au pătruns 
adânc în carne, scosei un mic țipăt de durere. 

— Cât de taricit sunt, divina mea necunoscută ! 
Oh, dacă n'ai avea răutăţile tale... capriciile de 
temee irumoasă... De ce le temi de mine? De ce 
nu-mi spui cina ești? Crezi oare că nu sunt demn să 
păstrez un secret? 

— Ce copil ești! li voi spune un nume. Și ţi-l 
voi da drept cel adevărat. Dacă după o clipă vei 
căuta să mă iscodești despre adevărul lui, îţi voi 
da un altul, De ce nu vrei să fii drăguţ şi să renunți 
la astfel de încercări. 

Lam sorbit aura fierbinte de dragoste, care da în- 
tăţișerii ei un nu știu ce turburător, un farmec, care 
m'ar îi împiedscat pentru totdeauna să mai iubesc 
o altă femee. 

— Imi plac buzele tale, Madeleine. Sunt atât de 
minunate, încât ași vrea să mă îmbăt cu ele, să mă 
înăbuș sub sărutarea lor, 

— Eşti nebun, iubitule... Nu mai spune prostii. 
Așa credeți toți la început. Nu sunt chiar atât de 
irezistibilă, Eu mă cunosc mai bine. 

lam închis gura cu un sărut. Ceea ce spunea nu 
putea îi adevărat. Madeleine era un înger. Doamne, 
cât era de frumoasă Imi simţeam sufletul cuprins 
de un extaz plin de buimăcire și în fericirea aceea, 
în nebunia care mă copleşise, nu mai trăiam decât 
pentru ea. Parlumul părului ei de mătase, aroma 
sălbatecă a trupului svelt și mlădios, îmi dădeau o 
senzaţie nouă, o senzaţie pe care n'o mai simţisem 
niciodată... 

A rămas câteva minute în tăcere. Pe Calea 
Victoriei, sgomotul era în agonie. Neapărat, era târ- 
ziu, Ea se lipi mai strâns de mine și mă sărută pe 
gură, cu atâta violență, încât am avut impresia că 
vrea să se topească în mine. Mă privi în luminile 
ochilor și isbucni în râs, dar numai decât după 
aceea conchiss, cu multă seriozitate : „Trebue să mă 
iubeşti, dragul meu; să mă iubeşti mult, aşa cum 
te iubesc eu”. 


Când m'am deșteptat, în dimineaţa viorie, am 
căutat speriat chipul Madeleinei. Mă iemeam ne- 
spus să nu fi visat, L-am găsit surâzător și traged. 
Pe buze, pe ochi și pe mătasea părului nins de soare, 
am lăsat sărutările aprinse ale sufletului meu răs- 
colit de dragoste. Simţecmm o groază indescriptibilă 
la gândul că odată și odată (și cât de curând avea 
să fie sfârşitul beţiei noastre !) o voi pierde pe Ma- 
dalsine. Mă rugam cerului să-și arate mărinimia 
față de mins, părăşindu-mă în paradisul, în care 
mă aruncase hazardul. (La drept vorbind, nu-mi fă- 
ceam iluzii. Mă mai întrebasem uneori ce s'ar în- 
tâmpla dacă birourile raiului ar satisface petiţiile 
tuturor solicitanţilor ?) In siradă era din nou larmă. 

— „E timpul să ne îmbrăcăm dragul meu p 
spuse ea, insinuant. 

— „Nu, iubito. E încă de vreme!” am încercat eu 
s'o rețin. 

— „Trebue să ieşim, dragule, pentru „câteva mi- 
nute”. | 

— „Ce frumoasă ești. Madeleine ! i-am spus, pri- 
vind-o. Mai frumoasă decât ieri, decât oricând". 

— Decăt oricând ?!... Hm, asta e nostim. Și mă cur 
noşti de câteva ore |... Şi isbucni în râs; puțin după 
aceea îmi spuse, cu cochetărie: 

— „Ascultă, iubirea mea. Suntem niște leneşi”. 

Erau orele unsprezecea când am fost gata. Discu- 
tam despre modă, despre ultimele evenimente din 
Europa și încă despre altele multe. Madeleine mi-a 
cerut să liu drăguţ și să aștept o clipă. A trecut în 
salonaș. S'a reîntors cu câteva bijuterii. Erau două 
inele cu briliante, ?nontate în platină şi o brățară 
splendidă, de aur. Mi-crm repetat atunci : „Femeia 
asta este din aristocrație”. (nu importă care). În tre- 
sere prin Bucureşti a dorit o aventură (și a găsit-o), 
Inţelegeam de ce persevera să nu-mi răspundă când 
o rugam să-mi spună numele ei cel adevărat. Sveltă 
și fină, cu ochii ei albaștri, de un albastru curgător, 
cu părul strălucitor, cu farmecul ei de vis, în rochița 
aceea de ciclumen care o transfigura și o tăcea 
parcă imaterială, mi-o închipuiam în decorul aulic al 
unui castel uitat de vreme și imaginea mă ameţea 
tot mai mult. Madeleine aparţinea acelei categorii 
de ființe, care sunt o veşnică încântare, o primă- 
vară fără stârşit, un generator de fericire fără punct 
şi virgulă, un catalizor al inteligențelor adormite, un 
stimulent, dar şi o desnădejde, fiindcă sunt prea 
aeriene și prea enigmatice. 

S'a lipi: de mine, cu un gest blând și mi-a strecurat 
bijuteriile în mână: „Bagă-e în buzunar, dragul 
meu. Mergem la un bijutier să-mi scoată copii după 
ele. Ştii, e riscant să te aventurezi cu asemenea ten- 
taţii oriunde”, Şi fiindcă nu spusesem o vorbă, măr- 
ginindu-mă numai s'o admir, începu să facă pe 


de CAROL ANTON APOSTOLESCU 


supărata : „N'ai merita atâtea sacrificii. Hai, nesule 
ritule mic și mă sărută, Pentru tine fac asta, Ca să 
rămânem mai mult împreună, Altfel...” 

Le-am înfășurat într'o foiţă și am așteptat-o să 
se fardeze. Între timp, cineva a bătut în ușă. Ea se 
găsea în apropiere. Când a deschis, intrigată, au 
intrat doi oameni. l-am auzit vorbind, înainte ca vre- 
unul din noi să le fi putut cere justificarea pre 
zenţei lor. : 

— „Doamnă, în numele legii, sunteţi la dispoziția 
poliţiei”. 

Amuţisem. Îmi pierise orice urmă de raţionament. 
Parcă un duh nevăzut, rău şi vindicativ, îmi anes- 
teziase voința și sensibilitatea. Madeleine părea 
calmă, totuşi îi ghiceam 6 vagă neliniște, urcâm- 
du-i-se în sutlet. l-am auzit pe cei dela poliție, adre- 
sându-mi-se : „Dumneavoastră sunteți liber”. + 

Şi-au închipuit că sunt o achiziţie de moment a 
Madsleinai, Eu însumi am înclinat atunci să judec 
la fel. Monstruozitatea asta nu mi-o voi ierta însă 
niciodată. Mă durea sufletul. Masca ce cădea de 
pe fața iubitei mă înăbușea. Iluziile... scrum. In- 
vălmășagul de cuvinte dragi, pe care mi le spusese, 
îmi răscolea gândurile ; minciuni, da, minciuni. To- 
tul a fost minciună. Și totuşi, de ce să ascund ? Ma: 
deleine îmi era dragă... Fără o vorbă, şi-a pus pă- 
lăria, cu atâta gust, încât cu greu mi-am stăpânit 
dorinţa s'o mai sărut, în fața oamenilor acelora. La 
plecare, mi-a zâmbit trist, cu aerul unui învins, și cu 
o voință minunată și-a stăpânit lacrămile, care erau 
gata s'o podideuscă. Rămase o clipă în cadrul ușii. 
Iși amintise că nu-mi spusese nimic, că mă lsase 
plin de ezitare. Auzii glasul ei blând, alintându-mă 
cu aceleași vorbe pasionate, cu care mă obișnuise 
în scurtul nostru răgaz de dragoste. De astă dată, 
îmi vorbea în englezeşte, dar glasul ei era atât de 
stins, încât n'am înțeles atunci decât că suieră, Bra- 
țul, pe care mi l-a întins să i-l sărut, mi s'a părut 
că mă chiamă : „De ce se duce Madeleine singură ? 
De ce nu ai milă de ea? Dacă ai iubito vreodată, 
trebue s'o ajuţi. 

— „Madeleine, Madeleine i-am strigat eu, în 
febră ; lasă-mă să te însoțesc. Nu se poate, tu nu 
eşti vinovată. Ar fi o nebunie”. 

— „Nu iubitul meu. Voi reuși să mă descurc sin- 
gură”, 

Câtă meloncolie trădau mânaâierile ei, toată 
teama aceasta de a nu-mi creea neplăceril... A 
plecat însoțită de oamenii poliţiei, În urma lor, cu 
sulletul pustiu, am ieşit și eu. 


In camera unde mai dăinuia partumul Adei, era 
veselie. Pretutindeni erau răspândite, cu multă gara: 
ție, flori minunate, de liliac alb. Micuța Adal Cât 
trebue să fi suferit, când, ca niciodată, a găsit cuibul 
nostru gol... 

Tristeţea mea era însă prea vie și prea nimici 
toare, ca să mă mai pot gândi la sărmana mea 
Ada. Mi se grămădeau în minte tot felul da neliniști. 
Eram deziluzionat de aventura mec, începută așa 
de sublim. Mă întrebam ce voi tace cu bijuteriile Ma- 
delsinei. Gândul de a le preda poliţiei, mi se păru 
laș. Dacă ele vor constitui obiectul de acuzare ? 

A doua zi, pe înserat, când pe zidurile orașului 
mureau “ultimele raze ale soarelui estival, m'am în- 
tors la hotel, aşa cum îmi spusese ea, la despărțire, 
Cu multă surprindere, am aflat că Madeleine plecase 
de dimineaţă, spre Italia. Numele sub care se înscri- 
sase : Miss Florence With, era desigur fals; ca și cel 
pe care mi-l încredințase mie. În scrisoarea, pe care 
mi-o lăsase, mă ruga să-i iert plecarea neașteptată, 
pe care o punea pe socoteala unei telegrame, cure 
o chema de urgență, în Franţa. (Vedeţi, Madeleine 
nu se desminte. Din vorbele ei nu isbutești nici- 
decum să surprinzi adevărul). Despre bijuterii îmi 
anunţa că mi le lusă, ca o aducere aminte din noap- 
tea lunecării noastre veriiginoase în paradisul pe 
care,cu şi Madeleine, crezusem o clipă, că lam 
găsit. La poliție, am auzit aceleași lucruri, pe care 
mi le închipuisem : Miss Florence With a fost con: 
fundată cu autoarea unor afaceri dubioase, urmă: 
rită de siguranțele nu știu câtor state. M'am oprit 
în stradă, fără să-mi poi da seama de altceva, decât 
de imensa fericire care-mi trecuse printre degete. Un 
tremur febril îmi fugea dealungul trupului și-mi sim- 
țeam tâmplele svâcnind, cu putere, Aveam senzația 
că nimeni altul nu poate fi vinovat de nefericirea 
mea decât eu însumi şi în delirul care mă răs- 
colea ca de triguri, începu să-și facă loc, în con- 
știința mea, presimţirea că totul s'a sfărșit. Ochii îm! 
rătăceau în neștire pe scrisoarea ei și reacțiile pe 
care mi le trezea în minte, erau atât de violente şi 
de stăruitoare, încât nu mat acționam decât ca un 
om care se clatină. 

„Vraia va dăinui mai vie. O ultimă revedere n'ar 
creea decât indispoziţii, tristeți noi, iubitule. La ce 
bun încă o clipă de beţie? Să actualizăm şi să 
întreținem suterința 2" Ceteam pierdut rândurile ei. 
Biata Madeleine, cât jertfise din sufletul ei |... 

Am intrat într'un magazin de aurării și pietre pre: 
țioase, nu știu cu ce gând și ce curaj. Când an 
întins bijuteriile, am surprins, în ochii specialiștilor, 
adevărate sclipiri de admiraţie. În urmă, mi-au dat 
un preţ: vreo două milioane de lei. Nu m'a bucurat 
cu nimic știrea. Fericirea mea sburase cu încântă: 
toarea Madeleine, sau Miss Florence With, cum 
vreți să-i spuneți. 

Oiter oricând două milioane de lei, celui care îmi 
va indica unde se găsește femeia visurilor mele. 

Amalii, Septembrie 1938. 


Efegie 


Cărările mă duc, în lung şirag de amintiri, 
Printre castanii vechi, printre copacii desfrunziţi. 
Mă duc în ţări de amintiri, în spicuiri, 

De tinereţe și de basm din anii vestejiţi. 





Mă poartă 'n luncile cu fluturi, filomele, 

Prin pânze de păiajen încureate şi subțiri. 
Mă "'ntorc din cale, mă feresc să nu le rup, în ele 
Sunt tâlcuiri, e viaţă veche, dar nouă ?n amintiri. 


1. NICHIFORESCU 














6 











UNIVERSUL LITERAR 


CRIMA — 


Dan Georgescu se rezemă de speteaza 
scaunului, se întinse cu poftă și, legă- 
nându-se, începu să bată cu creionul în 
masă. Apoi se ridică şi începu a se plim- 
ba cu pași mari, grei. 

— „Da, — spunea — aşa e mai bine!“ 

Şi măsură camera din nou, cu paşii. 

Se opri în faţa biroului, luă câteva 
hârtii, își petrecu ochii, în fugă, peste 
cele scrise și le aruncă pe masă. 

— „Da, așa e mai bine, Incep a bă- 
nui necredinţa soției. O suspectez. Aflu 
că Jon, cel mai bun prieten, vizitează 
casa cel mai des, chiar și în lipsa soțu- 
lui. Incep să pregătesc terenul unei sce- 
ne, Ion pricepe tactica și se fereşte de 
cursele pregătite. Totuși, după luni de 
urmărire, îi prind în flagrant delict. Tot 
sângele mi se urcă în cap, nu mai sunt 
om, mă năpustesc asupra lui ca o fiară 
şi-l sugrum'“, 

Se opri lângă masă, scoase batista, o 
petrecu peste fruntea lui lată, o băgă 
iar în buzunar şi dc eul să serie, 


Insera. Căldura nu 'mai era așa de do- 
gorîtoare. Pe stradă oamenii treceau cu 
pași leneși. Incepu să adie un vâmtuleţ 
plăcut. 

Dan Georgescu ieși în stradă. Obiș- 
nuia în fiecare seară să facă o plimba- 
re, Ii plăcea mai ales, când nu avea să 
se ducă la vreun prieten, ori nu avca un 
anumit program, să stea pe o bancă în 
grădina orașului şi să mediteze câte ce- 
va, ori să se uite la persoanele care de- 
filau în fața lui. 

In seara aceasta însă hotări să se du- 
că la Stancu Stan, un bun prieten, cu 
care îi plăcea să discute despre politi- 
că, literatură şi alte lucruri plăcute. 

După un sfert de oră ajunse în strada 
Unirii și sună la uşa lui Stancu. Ii des- 
chise Gheorghiţă, băiatul de serviciu. 

— Măi Gheorghiţă, boieru-i acasă ? 

— Nu. E plecat — răspunse Gheor- 
shiţă, cam speriat de tonul răstit cu .ca- 
re a fost întrebat. 

— Măi Gheorghiţă — zise Georgescu, 
apucându-l de umeri — să-i spui boe- 
rului că Lam omorit pe lon. Da, lam 
ucis ca pe un câine. ! 

Părul răvășit, ca de obceiu, îi dădea 
un aspect ciudat, înfriooşător. 

— Vezi, dacă nu-i spui, dracu te-a 
luat ! Inţălegi ? — şi Georgescu plecă 
zîmbind. 


+ 


Gheorghiţă era un băiat de vreo pai- 
spreze ani, originar dintr'un sat din 
fundul Moldovei. Era crescut departe de 
sgomotul şi istețimea păcătoasă a ora- 
şului. Era prin urmare nu prea isteţ şi 
cu frica lui Dumnezeu, 

După ce plecă Dan Georgescu, Gheor- 
ghiță a rămas cu gura căscată. In urechi 
tot îi mai răsunau, răspicat, cuvintele: 
„L'am ucis pe lon“. 

In faţa casei, pe stradă, se plimba ser- 
gentul, uitându-se desintersat la trecă- 
tori, 

Gheorghiţă nu ştia ce să facă. Să in- 
tre în casă și să tacă ? Să spuie sergen- 
tului ? In sfârșit își luă inima în dinţi şi 
se apropie de sergent. 

— Dom! sergent, a fost ucis un om 
— zise cu glasul tremurător. 

— Unde ? — tresări sergentul, uitân- 
du-se împrejur, 

— Domnul, care a sunat la noi la uşă, 
a spus că l-a omorît pe Ion. 

— Care domn ? 

— Care a trecut acuşica pe aici. 

— Şi încotro a plecat? 

— A fugit după colț. 


Sergentul se uită, bănuitor, la băiat, 


totuși se duse până la colţ. Privi. Nu era. 


nimeni. Se întoarse. 

—Măi băete, de ce minţi ? — se răsti 
el la Gheorghiţă. 

— Nu mint, Dom” sergent. Să mă 
bati Dumnezău. Am auzit cu urechili 
meli, cum mi-a spus : „Măi Gheorghiţă, 
să-i spui boerului că l-am omorît pe 
Ion“. Şi când m'o apucat di umiri, şi 
când :m'o sgâlțâit, di credeam cî vrea să 
mă ucidi și pi mini, 

Băiatul era alb ca varul şi tremura. 

— Şi cum era el? 

— Avea păru'negru, sburlit, și ochii 
îi ardeau ca la lup. 

— Nu avea pete de sânge pe el? 

— Nu, n'am văzut. Era curat îmbră- 
cat. 

— Tai mai văzut la boerul tău ? 

— Da, di v'o dou-trii ori. 

Sergentul se gândi puţin şi zise: 

— Măi băiete, du-te acasă şi când 
vine boierul tău, să vii să-mi spui mie. 
Auzi ? Dar să nu ştie boierul. 

— Da, bini, 

— Ia mai stai, mă băiete! Cum te 
cheamă ? 

— Gheorghiţă. 

Și mai cum ? 

Păi, Gheorghiţă Popa. 

Pe boerul tău cum îl cheamă ? 
Dommnu' Stancu 

Și mai cum ? 

Domnu' Stancu Stan. 





Sergentul scoase un carneţel și în- 
semnă ceva. Se uită la casa de unde ie- 
şise băiatul, însemnă iar. 

Gheorghiţă intră în casă. 

x 

— Dom” sergent, dom' sergent, a vi- 
nit boeru' ! 

— Bine. Du-te acasă. 

Sergentul se apropie de Comisariat. 
Se opri, gândindu-se: „Dacă băiatul a 
minţit ? Dacă n'a fost nimeni omorît? 
Mă fac de râs. Totuşi, băiatul prea era 
speriat și tremura tot. Să vedem ce-i și 
asta.“ 

Intră. 

* 


Intors din oraş, Stancu cenceta jurna- 
lul de seară. 

— Măi Gheorghiţă, nu m'a căutat ni- 
meni ? 

— Ba da... și Gheorghiţă senroși și 
începu a tremura, parcă. 

— Cine m'a căutat ? 

Se auzi soneria. 

— Ducte de vezi cine e! 

Gheorghiţă plecă să deschidă ușa. 

In ușă apăru un domn înalt, uscățiv, 
întrun costum gris, cu pălăria în mână, 

— E acasă domnul....? — întrebă și 
se uită cercetător împrejur. 

— Acasă — zise Gheorghiţă. 

Domnul uscăţiv intră înăuntru şi ceru 
să fie condus la domnul Stancu Stan. 





După ploaie... 


Nu-i nimeni pe bancă ?'n grădină, sub tei... 
Şi pomii îşi scaldă în lacrimi, pe-alei, 
Coroana *ncărcată de ploaie, în vânt, 
Stropind cu mărgeane izbite 'n pământ 
Şi-şi scutură creanga cu stropi de ciurlez 


La botez. 


Din frunza 'ngrădită în mâlul adus, 
Mai fâlfâe rar, câte-o-dată, în sus, 
Vreuna cernită de dorul nătâng, 

Ca aripa mierlei, pe moarte, în crâng, 
Sau alta își face din părul bălai 


Evantai. 


Pe iarba căzută 'n mătănii, în şir, 
Sticleşte o leasă măruntă *'n safir 

Şi râde, zvântată, ici-colo ?n pietriş, 
Vreo lespede pusă pe-alee pieziș, 

Ce 'nchee tratatul de pace “un greu 


Curcubeu. 


Nu-i nimeni pe bancă 'n grădină, sub tei... 
Doar pomii discută aprins pe alei... 

Iar creanga 'mcărcată de ploaie, în vânt, 
Stropeşte mărgeane izbite ?n pământ 
Și-şi scutură frunza cu stropi de ciurlez 


La botez. 


SERAFIM V, PASLARU 


de VICTOR SPÂNU 

— Poftiţi, e aici 
Gheorghiţă, timid. 

Domnul bătu în ușă și intră, fără să 
aștepte. 

La vederea unui străin Stancu se ri- 
dică. 

— Domnul Stancu Stan? — întrebă 
domnul uscăţiv. 

— Da, eu sunt. Cu ce vă pot fi de fo- 
los ? 

— Mă numesc Marcu Radu, sunt a- 
gent de poliție —- se identifică domnul 
uscățiv. ; 

O nelinişte se furișă în sufletul lui 
Stancu. 

Ce vrea ăsta ? — gândi, și-l rugă să 
ia Joc. 

— Am fost înștiințat — începu agen- 
tul— că astăzi,pe seară,a venit la dv.un 
domn, «care, negăsindu-vă acasă, a spus 
băiatului de serviciu că a omorît un om, 
pe un oarecare Ion. 

Stancu simţi că îl furnică ceva prin 
spate. Inghiţi în sec și zise: 

— Nu ştiu nimic, mam fost acasă! 

— Agentul citi neliniştea de pe faţa 
lui Stancu și continuă : 

— Nu este exclus, domnule Stancu, 
ca unul din cunoscuţii dv. să fi săvârşit 
o crimă. E datoria dv. să răspundeţi la 
întrebările mele, ajutându-mă astfel să 
pun mâna pe criminal. Vă sfătuesc 
să-mi răspundeţi la toate întrebările. 


în birău — zise 


Stancu simţi cum se latină podeaua 


de sub el. Nu înţelegea despre ce era 
vorba. Nu pricepea nimic din ceiace îi 
spunea agentul. 

— Cine e domnul care a fost astăzi 
seara la dv.? 

— Nu ştiu, să întreb pe băiat. 

Fu chemat Gheorghiţă. 

—— Cine a căutat astăzi seara pe dom- 
nul ? — îl întrebă agentul. 

— A fost domnu”, care a fost şi Lu- 
nea trecută aici — zise Gheorghiţă, tre- 
murând și privind întrebător la Stancu. 

— Care domn, care a fost și Lunea 
trecută ? Acela cu mustăţi ? — întrebă 
acesta. 

— Nu, acela care vorbește tare și dă 
din mâini. 

— D-l Georgescu, vrei să spui? 

— Da, — făcu Gheorghiţă și plecă 
ochii în podea, ca un vinovat. 

— Şi ce ţi-a spus? — întrebă agen- 
tul, 

— A întrebat dacă domnu e acasă... 
Şi apoi mi-a spus: „Măi Gheorghiţă, 
spune boerului că l-am omorît pe Ion. 
L-am ucis ca pe un câine!“ 

Cum arăta domnul acela? — conti- 
nua agentul cu întrebările. 

— Era cu păru' sburlit, şi ochii îi ar- 
deau ca la lup. 

— Apoi încotro a plecat ? 

— A fugit așa, după colţ. 

— Şi nu l-ai mai văzut? 

— Nu. 

— Bine. Poţi pleca. Vedeţi, băiatul 
nu minte — se adresă agentul lui Stan- 
cu, după ce ieși băiatul. Afară de asta, 
l-a văzut şi sergentul din faţa casei, 
cum mergea grăbit, cu părul în dezor- 
dine, ca după colţ să dispară fără nici 
o urmă. 

— Domnule, zise Stanciu, în ce mă 
priveşte pe mine, n'am nici un amestec 
în cele spuse până acum. Pe domnul 
Georgescu, care mi-e prieten, nu-l cred 
capabil de a săvârși o crimă, un omor. 
Il cunosc destul de bine. E o fire foarte 
sensibilă, nu-i în stare să taie o găină, 
dar să săvîrșească un omor! 

— Domnule, nu uita că au fost ca- 
zuri, când oameni, cari păreau atât de 
inofensivi, au putut săvârși cele mai o- 
dioase crime. 

— Posibil, dar pot să jur, că omul 
acesta nu e în stare să omoare pe cineva. 

Hotărârea şi sinceritatea cu care vor- 
bea Stancu îl puseră pe agent pe gân- 
duri, derutându-l, Venise cu intenţia de 
a-l aresta. 

— Domnule Stancu, te cred, dar — 
căută să ia o hotărîre — trebue să mă 
conduci până la dânsul, fără să știe că 
sunt agent de poliţie. Mă recomanzi 
drept un necunoscut. 

Agentul luă această hotărîre, deoare- 
ce în cariera lui a avut multe cazuri, 
când unii, fiind obsedaţi de niște idei 
fixe, luau asupra lor anumite crime, a- 
tentate, unele chiar cu totul inexistente, 
ca apoi, datorită acestor obsedări, să să- 
vârșească şi ei crime. Vroia să se con- 
vingă cu cine are de a face. 


+ 
Dan Georgescu, pufnind din pipa lui, 


răsfoia un hebdomadar, când se pomeni 











Cronica ideilor—j 


recentă 1) problema binelui şi a răului. 
Concluziile autorului englez nu sunt 
nouă, dar, premizele pe care le postu- 
lează Huxley ni s'au părut totuşi re- 
marcabile. cu toate că se insistă insufi- 
cient asupra corelaţiei cosmologie-etică, 
teză atrăgătoare, desigur, prin chiar e- 
nuntarea ei. 

“Cartea aceasta are următorul sub- 
titiu: „Anchetă asupra naturii idealu- 
rilor, și asupra metodelor întrebuințate 
pentru realizarea lor”. In ceiace pri- 
veşte etica, problema centrală, cardina- 
lă, a binelui şi a răului de care se o- 
cupă Huxley, este intim legată de fi- 
nalitatea metafizică a omului. Cu alte 
cuvinte, răul sau binele pe care îl pro- 
duce omul prin fapta lui şi prin gândul 
care îi conduce fapta de fiecare zi, ur- 
mează să fie apreciate prin raport la 
misiunea supremă care incumbă persoa- 
nei, adică realizarea unităţii desăvâr- 
șite a eului, împăcarea individului cu 
sine, în urma unui control atent al con- 
ştiinţei, apoi transcenderea liniştită a 
eului şi îndreptarea acestuia către di- 
vinitate, către absolut. „In viaţă, mora- 
la şi metafizica sunt interdependente”, 
afirmă Huxley (op. cit. pag. 387) şi a- 
ceastă afirmaţie trebue înțeleasă ca o 
realizare a binelui sub semnul major al 
iluminării metafizice, prin luarea de 
contact cu „realitatea ultimă”. 


Aldous Huxley discută într'o lucrare 


Dar cum va putea omul, mărginit în 
structura lui, să cuteze către infinit? 
Este adevărat că el se naște cu această 
vocațiune metafizică, apoi tot atât de 
adevărat, că această vocaţie se desvoltă 
şi se cultivă în măsura în care persoana 
umană realizează binele și dimpotrivă: 
că omul își atrofiază simţul transcen- 
dental în măsura în care se abandonea- 
ză răului? Huxley postulează corelaţiu- 
nea etică-metafizică, destul de vag, ră- 
mâne să-i reconstruim aspectele, pen- 
tru că tema este curentă în gândirea 
modernă. 

fată premizele: „Binele este  ceiace 
tinde să producă unitatea; răul, ceiace 
tinde să producă starea de separațiune”. 
(pg. 357). Vom vedea imediat ce se în- 
țelege aici prin unitate, deocamdată să 
lămurim conceptul răului. Ce poate să 
fie „starea de separaţiune”? Huxley 
scrie că ea se învederează prin legătu- 
ra cu circumstanţialul (,Pattache”). 
„In absența acestei legături, niciun 
individ nu poate să realizeze unitatea, 
nici cu Dumnezeu, nici prin interme- 
diul lui Dumnezeu, cu ceilalţi”... (357). 

Cum se manifestă însă ataşamentul 
profund, demoniac, al omului, de ten- 
taţia circumstanțială? Oricând, şi chiar 
cu necesitate, pentrucă binele şi răul se 
pare că în chip genetic sunt adiacente: 
„Istoric vorbind, spiritul de progres a 
fost întotdeauna asociat spiritului agre- 
siv, iar potențarea binelui, cu actuali- 
zarea răului”... (372). 

Starea de separaţiune, învederată 
prin legătura cu circumstanţialul, ca- 
racteristică și generatoare a răului, o 
regăsim tie în plan corporal fizic, fie în 
plan emotiv, fie în plan intelectual. O 
suferinţă fizică trecătoare, un sentiment 
particular de teamă, o ambiţie oarecare 
a inteligenţei noastre, etc., stări cari ne 

posedă zilnic, sunt oricând capabile să 


ă i a Tr, 


4 Martie 1939 


producă separaţiunea de totalitatea în- 
săşi a eului nostru, datorită acelui „a 
taşament” cu imediatul, semnificativ 
răului. In asemenea circumstanţe, omul 
pierde contactul cu realitatea însăşi, cu 
realitatea ultimă, aceia care în chip a- 
prioric am bănuit-o în conștiința, în 
sufletul nostru. Binele nu se mai poate 
realiza, din moment ce întreaga şi ma- 
jestuoasa unitate a eului a fost știrbită, 
din pricina stărei de separaţiune, pro- 
dusă de legătura persoanei cu stările 
cari îl atectează ori îl ambiţionează in- 
tens. Huxley aminteşte versurile cele- 
bre ale lui Baudelaire; 


Faites votre destin, âmes dâsordonnâes, 
Et fuyez Vinfini que vous portez en 
vous... 

Individul, chiar așa procedează, de 
cele mai multe ori. Alungă dintr'ânsul 
„infinitul”, ca pe un dar impropriu sieşi, 
netolositor, şi de aici acea „inatenţiu- 
ne” de care vorbea Royce, care îl face 
„să piardă raporturile efective cu Dum- 
nezeu''... 

In lucrarea sa foarte apreciată („Sexe 
et Culture”, tr. fr.), I. D. Unwin, la care 
Huxley se referă în tot locul, a putut 
conchide că solidaritatea animală este 
pe deasupra binelui și răului”, afirma- 
ție care adeverește odată în plus cât 
este omul de înclinat să renunţe la sine 
și la vocaţiunea lui proprie, metafizică, 
înspre bine, şi deci către absolut; din 
teamă, ori cedând tentaţiunilor din ime- 
diatul circumstanțial. Ajungem să ob- 
servăm că cea mai mare parte din via- 
ţa majorității oamenilor este infraper- 
sonală, Pentrucă, nu numai la societă- 
ţile „Zoiste” (cum numeşte Unwin, cla- 
nurile necivilizate, apropiate de gradul 
de instinctualism al animalelor) dar 
chiar la omul modern, dotat cu inteli- 
genţă, se poate observa că, în cazul când 
posedă această facultate logică, o între- 
buinţează în exterioritate, pentru a în- 
frânge pe alţii sau natura, nu în inte- 
rioritate, pentru a se regăsi pe sine, a- 
poi divinitatea. Nici aceștia, cari ar pu- 
tea să realizeze unitatea eului, deci bi- 
nele, nu o fac decât foarte arareori. 
Huxley stabileşte wrmătoarea clasifica- 
pune, desigur spirituală: 

„Imbecilii-inteligenţi”, sunt oamenii 
care dacă sunt apți să cunoască și să 
domine parţial non-eul, au refuzat to- 
tuși să-și aplice inteligența, lor înșile. 
„Imbecilul-înţelept”, este individul ca- 
re se cunoaște pe sine, ştie să-și stăpâ- 
nească pasiunile și impulsiunile, dar 
este incompetent să înţeleagă sau să 
trateze acele probleme mai vaste şi ne- 
personale cari nu pot să fie rezolvate 
decât de intelectul logic. Este greu să 
întâlneşti omul ideal: „înţeleptul-inte- 
ligent”, acela care, cunoscându-se pe 
sine, nu se abandonează stărilor parti- 
culare, circumstanţiale, dar menţine în- 
treagă unitatea eului şi, în cuprinsul lui, 
aflând binele, dar şi sorgintea univer- 
sului, se poate transcende, normal, îm- 
plinindu-și chemarea metafizică, me- 
sianică. 

Din nenorocire, societatea și pedago- 
gia modernă sunt astfel construite în- 


cât. să producă un număr cât mai mare 
de „imbecili inteligenţi”. 


MIRCEA MATEESCU 


1) „Ends and means”, trad în îr. „La 
fin et les moyens”, Plon, Paris 1939, 








PO N O N N NI II N Ca A a a aa 


cu prietenul Stancu în ușă. Acesta nu 
veni singur, ci cu un necunoscut, Mar- 
cu Radu. 

Multe seri petreceau prietenii în 
discuţii plăcute. Şi această seară, se pă- 
rea, aveau s'o petreacă la fel. 

— Ai fost astăzi pe la mine? — în- 
trebă Stancu. 

— Da, şi nu te-am găsit acasă ! 

Agentul de poliție își roti privirea cu 
multă atenţie prin toată camera, exa- 
mină îmbrăcămintea lui Georgescu și 
își fixă privirile în figura lui. 

— l-ai spus ceva lui Gheorghiţă ? — 
continuă Stancu. 

— Natural ! I-am spus să te înștiin- 
țeze că l-am omorit pe Ion! Ai aflat ? 
Agentul deveni mai atent. Se făcuse nu- 
mai ochi şi urechi, 

— S'auzim cum s'a petrecut — zise 
Stancu, privind cu înţeles la agentul de 
poliţie. 

— A, nimic mai simplu — începu 
Georgescu — trei ani de zile soţii au 
trăit liniştit, nimic na turburat ferici- 
rea lor. Iată că soarta a vrut ca acest 
Ion Lianu, prietenul din copilărie al so- 
ului, să fie mutat la un regiment din 
Jocalitate. Nimic de zis. Prietenii s'au 
întâlnit, destul de fericiţi. Erau nedes- 
părţiți. Petreceau împreună. Fericirea 
lor era şi fericirea familiei. Fi bine, în- 
trun timp soțul începe să-și bănuiască 
prietenul. 

Aici figura povestitorului deveni gra- 
vă, arăta neliniște, agitație. 


— Un maniac — gândi agentul de 
poliție... — Totuși, nu pare a fi prea 
periculos“. 

— Ce trebuia să fac ? — continuă po- 
vestitorul — Ion începe a vizita casa 
mai des. Bănuielile soţului devin din ce 
în ce mai întemeiate, Fierbe într'insul 





ka 





| 
| 
| 


focul răzbunării. Iși vede onoarea în pri- : 


mejdie. Simte sbuciumul sufletului lo- 
vindu-l în inimă cu ciocanul nemilos, 
Povestitorul deveni mai înflăcărat, 


părul îi căzu în dezordine pe frunte, ; 


ochii îi străluceau straniu. 

„Maniac, maniac de-abinelea“ — gân- 
dea agentul. Poate deveni și periculos. 

— In sfârşit, domnilor, a sosit mo- 
mentul fatal. Il prind pe cel mai bun 
prieten în flagrant delict cu scumpa 
mea soție. Tot sângele îmi năvălește în 
față, nu mai sunt om, Mă năpustesc a- 
supra lui Ion şi-l sugrum. Îl omor ca 
pe un câine ticălos. 

Povestitorul ridică mâinile parcă ar 
îi gata să apuce de gât un rival nevăzut 
şi scrâșni din dinți. Faţa îi era transti- 
gurată. Agentul de poliție era gata să 
se ridice. 





„Dane, tu povestești finalul rorna- 
nului de care mi-ai vorbit săptămâna 
trecută ? — întrebă Stancu, înseninat. 
— Da. Şi să vezi — scoase din sertar 
un manuscris şi citi câteva pasagii. 
Discuţia literară părea destul de plă- 
cută. Totuși, domnul Marcu Radu ară- 
ta semne de neliniște, nerăbdare. In 


Da Pi a po 


sfârşit, se ridică și, motivând o oarecare 


scuză, plecă, înciudat, 


Be: 


4 Martie 


1939 








UNIVERSUL LITERAR 






ps = 


(CE 


i 


In loc de cronică dramatică Cinematogratele 


Bucuresti 





Poate părea exagerat să aduci 
o laudă reluăriior, când atâtea 
piese, de autori români şi 
la urma urmei chiar numai 
străini, așteaptă cine știe de 
când să vadă lumina aducătoa- 
re de glorie a rampei. 

In fond, teatrul este o insti- 
tuţie în care se perindă mereu 
alte şi alte lucrări. Chiar inte- 
resul deosebit pe care-l stâr- 
neşte reprezentarea premiere- 
lor, învederează acest fapt. Au- 
torii aşteaptă acest eveniment 
cu înfrigurare. Cei cari pentru 
întâia oară au cinstea să fie 
jucaţi, — plini de amoţii, cei- 
lalți, cu experiență, — mai 
biazați, mai nepăsători. Publi- 
cul se pregăteşte din timp, fe- 
meile apar în toalete de gală, 
înfrumuseţate de ocazia eve- 
nimentului, bărbaţii în impe- 
cabile haine de seară, însfârşit, 
cu toţii acordă o atenţie ex- 
cepțională premierei. 

Dar am spus că numai în 
fond teatrul este o instituţie în 
care se perindă lucrări noui. 
Numai în fond, pentrucă atunci 
când nu sunt lucrări noui, pu- 
blicul, bietul, se mulţumeşte şi 
cu cele vechi. Am putea adău- 
ga: e poate mai fericit, și prin 
aceasta să ne apropiem de în- 
săși cauza care ne face să 
privim cu bucurie reluarea u- 
nei piese de valoare. 

In ultima vreme, teatrele 
noastre au abandonat râvna 
neobosită întru alegerea opere- 
lor bune de cele mediocre, care 
nu merită cinstea de a fi re- 
prezentate. Și nu numai atât, 
dar au uitat cu desăvârşire că 
fiecare piesă merge pe o anu- 
mită scenă. 





Al. Marius 


S'au făcut specializări în tea- 
tu, Poate că n'au fost voite la 
incepu, ce conducătorii nespecti- 
veior szene, dar cu timpul s'au 
creiat anumite obişnuinte, 9 
tradiţie. Aceste specializări au 
statornicit că scena teatrului 
Naţional va păstra o anumită 
atitudine pe care  părăsind-o, 
ar cădea în acelaș ridicol, de 





Feminitatea și metafizica 


pildă, ca al unui teatru de vară 
ce s'ar conduce în alcătuirea 
repertoriului, de concepţia Na- 
ţionalului. 

Oricât de frumos ar fi Ham- 
let, Richard al III-lea, etc., peo 
scenă cu tradiţia jocului lor, pe 
atât ar fi de hilar la teatrul 
Vesel, Marconi, etc., etc. 

Nu poţi aduce un circ pe sce- 
na cinematografului Aro, nu 
poţi face o biserică din sala 
Dalles. Şi totuşi asemenea pa- 
radoxuri s'au văzut foarte de- 
seori în ultima vreme. 

Calitatea premierelor teatra- 
le a decăzut. Alegerea subiec- 
telor făcându-se fără destulă 





Ion Manu 


judiciozitate, publicul mijlociu, 
foarte ușor dispus să accepte 
mediocrităţile, s'a obişnuit cu 
piese slabe, dar pe gustul co- 
mun. 

E mult mai dispus să râdă 
câteva ceasuri pentru nişte glu- 
me ușoare decât să asiste la 
'spectacole serioase, fie ele şi 
comedii. 

Pc de aită parte publicul mai 
select, decepţionat de nivelul 
scăzut al spectacolelor a pier- 
dut încrederea în teatru. 

Şi atunci asistăm la un feno- 
men curios. Piesele slabe, dar 
isbutind să se acorde genului 
comun au succes. Lumea, în 
majoritate, vine la teatru şi 
aplaudă. Din când în când, 
apare câte o piesă serioasă. 
La ea, publicul acesta medio- 
cru nu se duce, fiindcă nu-l in- 
teresează. Iar publicul select, 
de care aminteam mai sus, 
fiindcă şi-a pierdut încrederea, 
nu mai îndrăsneşte să vină. 
Renunţă la câteva ceasuri pen- 
tru spectacol, pe care le saco- 
teşte anticipat irosite în zadar. 

Și piesele bune cad. Critica 
la rândul ei, nevoind să sc ri- 
dice împotriva gustului pubii- 
cului, admite starea de lucruri. 

Rezultatul? Premierele din ce 
în ce mai slabe caracterizează 
scenele noastre în ultima vre- 
ms. 

Au fost chiar unele specta- 


(Urmare din pag. 1-ă; 


— Iată pentru ce te iubesc, zise ea. 


— Pentrucă poţi să mă înveţi ? 


— Pentrucă ţu crezi că o pot face, (trad. 


jranceză, p. 275. 


Julie, care este o femeie foarte cultă, 
inteiigentă și foarte sensibilă, în- 
că «a 
punctul de legătură dintre lume şi fi- 
losofia lui, dar nu crede aceasta şi îl iu- 
bișie tozmai pentru această viziune, so- 
cotită sinzeră, dar absurdă, care fac atâţ 
de interesanţi pentru femei pe unii băr- 


foarte 


țelaga ca-i spune Alison, 


baţi. 


Şi totuși Julie este cea mai înţelegă- 
toare (tot în spiritul p!atonician al cu- 
Morgan. 
Încearcă să gândești — scrie ea odată 
eroului, că dacă e, poate, partea; cea mai 
vrednică de dispreț din mine care ar 
vrea să te aibă aici, în acest moment 
hu e cea mai puţin bună care iubește — 
să fii 
(p. 224). Că nu crede ce-i spunea Lewis 
— se datorește tocmai impos:bilităţii fe- 


vântului) dintre eroinele lui 


poate n-ţel cum ai dori 


este 


iubit» 


cole dureros de mediocre, re- 
prezentate pe prima noastră 
scenă. 


Au fost și alte spectacole, 
cari în fond erau bune (Block- 
haus spre exemplu) dar erau 
potrivite pentru o scenă uşoară. 

Dar trebue să ne supunem. 
E inutil să spui aceste lucruri, 
fiindcă spectacolul face serie cu 
cassa închisă. 

In situaţia asta, câte o relua- 
re, cu glorie din trecut vine ca 
o reimbărbătare. Şi ne referim 
în special la Coriolan Secun- 
dus, creaţia d-iui Mihail Sor- 
bul. p 

Teatrul Studio-Naţional, re- 
aducând-o pe scenă, nu știu da- 
că va avea succes material. 

Dar în orice caz, aduce o pal- 


de VICTOR POPESCU 


mă  binemeritată producţiei 
dramatice actuale, atât de lip- 
sită de prestanţă. 

Şi merită să fie lăudat gestul, 
tocmai din această cauză. Va fi 
poate un îndemn spre o reve- 
nire la un cadru mai prielnice 
creaţiilor artistice superioare. 

De ce oare să nu intrăm şi 
noi, când avem atâtea ta:ente, 
și în vârstă și tinere, în cadrul 
producţiei dramatice mondiale? 

Sau cei puţin, măcar atât, 
pentru satisfacția noastră per- 
sonaiă, să putem pune în sce- 
nă spectacole înalte, dacă nu în 
toate teatrele, cel puţin la cele 
mai importante. 

Și mai cu seamă să renun- 
țăm la gustul mediocrităţii, 
drept criteriu obiectiv şi per- 
manent în judecarea pieselor. 





ARO : „OLIMPIADA“ (11) 


Pe bună dreptate, a întitulat Jeni Rie- 
fenstall această parte a doua a filmului 
Olimpiadei : „Sărbătoarea frumuseţii. 

Se vede, de-a lungul întzegei aceste 
a doua părţi, silinţa producătorilor de a 
prezenta frumosul, he prinzând pe peli- 
culă gestul elegant al unui atlet, fie fă- 
când o comparaţie între un efort atletic 
şi munca unei simple gâze. Fotografii 
minunate, cari, în unele cazuri, seamă- 
nă prea mult cu operele unui atelier fo- 
tografic, abundă în acest film. Sfârșitul 
părţii a doua, de pildă, în care fâşiile 
luminoase ale reflectoarelor se proiilea- 
ză pe fondul întunecat al cerului, făcând 
la început impresia unor imense cortine, 
impresionează mult ochiul spectatorilor, 
dar în acelaș timp pare prea artificial. 
De asemenea, spre deosebire de partea 
I-a, această a doua parte pierde mult 
din interesul publicului, de oarece pro- 
bele sportive propriu zise, nu mai sunt 





se deslipi de logica materială a lucru- 
rilor. De aici insă, în aceste romane, 
conflictul și drama, uşor remarcabile în 
Portret într'o oglindă și Sparkenbroke, 
atenuate mult in Fântâna. Bărbaţii în- 
cearcă şi câteodată reușesc să-și găsea- 
scă pacea lăuntrică în care pot crea. 
Femeile le ajută în această căutare şi în 
această găsire, echivalentă cu o înălţare 
in metafizic, dar nu-i pot urma, Intr'un 
articol, ca o dovadă de viaţă care pul- 
sează, în eroine, spre deoszbire de eroi, 
care se abstractizează, se cita sfârşitul 
unei scrisori a, Juliei: „Scrie-mi din când 
în când. Mă voi mulţumi cu un curs de 
metafizică sau cu o lecţie de greacă... 
Când voi îi o femee bătrână, bătrână, 
voi deschide seltarul meu, voi reciti scri- 
soarea ta şi-mi voi aminti mirosul a- 
cesta, de lumânare (la lumina căreia îi 
scrie ea); îmi voi aminti că era ora me- 
sei și nu eram încă îmbrăcată (p. 224). 
Dar acest pasagiu nu cuprinde numai o 
menine de a trece în metafizică, de a bătrunzătoare viziune a ţimpului ce tre- 








Provincia românească 


Un grup de scriitori tineri pornesc pe ogoarele 
provinciei și toți cei care iubesc cohortele nesfâr- 
şite de talente (mai mult sau mai puțin rare) ce se 
irosesc și se frământă în jurul unei biete toi lite- 
rare, scoase cu caznă şi oboseală de nimeni bănui- 
te, pe care le întrânge numai credința neistovită a 
acestor provinciali în muzele lor, nu pot să nu a- 
plaude acest act de înţelegere al colindătorilor de 
la „Universul Literar“. 

Provincia românească este un lan întreg, în care 
la fiece pas întâlnești flori : o revistă, un cere lite- 
rar, un talent viguros. In fiece orășel, așezat prin- 
tre gropile prătuite ale uliței, răsare stios și plă- 
pând un gând cinstit, care se îndreaptă, în cercul 
strâmt al vieţii locale, către un altar împrovizat al 
artei. Evident, nimeni n'ar putea susţine că toate 
aceste flori merită să figureze în cartea culturii ro- 
mâne, dar tot așa nimeni nu poate să nege că toate 
aceste flori se pierd înăbușite de buruiana nepă- 
sării care a crescut și domină ogorul provincial. 
Rar, ici şi colo, câte o floare mai vârtos înfiptă în 
pământ, mai hotărît și mai cu chemare crescută de 
cei din jur, a rupt orizontul acesta îngust şi s'a ri- 
dicat mândră în mijlocul nepăsării. Cele mai multe 
din reviste sau grupări însă, se sfiesc, așteptând 
ca viaţa tihnită, de „om așezat la casa lui", să cu- 
prindă în braţele ei pe năstruşnicul grădinar care 
le hrănea din entuziasmul lui juvenil. 

In această atmosferă grea, apăsătoare, destinul 
scriitoruliui provincial se reducea la un singur 
drum : Capitala, cu cafenele şi cenacluri. 

'Totuși „nepăsarea trebue plivită din provincie, 
cu orice risc; chiar cu acela (care de altfel este un 
câștig) de a face să dispară și unele flori care se o- 
bișnuiseră cu umbra buruenilor şi pe care lumina 
nouă nu le va lăsa să mai crească. 

Prietenul Victor Popescu face încă un gest care-l 
vinsteşte, când duce provinciei româneşti chema- 
rea la o viaţă nouă, de activitate culturală şi ar 
trebui ca el să fie un îndreptar și pentru ţoti fiii 
provinciei ajunși în Capitală şi uitând odată cu a- 
ceastă înălţare originea și legăturile ce trebue să 
dăinuiască. 

Aceștia ar trebui să se lege mai trainic de pressa 
locală artistică. O „„Gazetă de Vest“ din Oradea, 
„Tribuna“ din Cluj sau ,„„Gasul Bucovinei“ din 
Cernăuţi, sunt câteva excepţii care confirmă acea- 
stă necesitate. 

Atenţia trebue concentrată mai mult, ajutorul 
dat cu largheţe, imobldul pornit din suflet. Numai 
astfel, provincia va putea căpăta înfățișarea pe 
care i-o dorea d. Camil Petrescu, într'un răspuns 


ce (şi nici numai o abilă cochetărie fe- 
menină). Este, mai ales, necontenita 
tendință a femeilor, așa cum apar ele 
în aceste romane, și mi se pare că esie 
o trăsătură etern-umană surprinsă aici, 
de a nu se putea desl:pi de pământ, de 
a fi, chiar cele mai delicate din ele, câ- 
teodată prozaice şi neputincioase de a 
intovărăși pe iubitul lor numai pe pla- 
nul idealităţii. Z 

Și aceasta nu este o întâmplare aici. 
In afară de unele asemenea momente 
din Portret într'o oglindă și Sparken- 
broke, tot în Fântâna, von Narwitz tre- 
bue să explice pe larg chiar superioarei 
Julie, care voia să-i mărturisească adul- 
terul ei şi pe care o impiedică să-i vor- 
bească „despre pământ și aespre carne”, 
dece nu vrea s'o asculte şi cum dorinţa 
lui de a nu fi silit să-și mai amintească 
de ea, cea din lumea, fizică, dovedea toe- 
mai 0 mai mare dragoste, mai presus 
însă de înțelegerea femenină, pentrucă 
depășea hotarele realismului empiric. 

Această imposibilitate de a înţelege 
până la capăt pe bărbat, pentru care fe- 
meia este totuși cheia magică a creațiu- 
nei și a, înălțării deasupra teluricului, 
este caracteristică în. cele trai âin urmă 
romane ale lui Morgan. Nu se poate ne- 


de COSTIN 1. MURGESCU 


pe care mi-l acordase — acum un an — la 0 an- 
chetă asupra provinciei : 

„Provincia, dacă ştie să facă operă de MECENAT 
şi să ajute talentele, poate realiza ceeace realizau 
micile curți ducale din Germania veche“. 

Cu imboldul acesta local și cu ajutorul frăţesc 
al Capitalei — care, cel puţin de-acum înainte nu 
mai are dreptul să se inchisteze în formule de ca- 
fenele — provincia românească va înceta de a îi un 
rezervor nesecat de „tlămânzi“ care să ia drumu- 
rile și așa destul de aglomerate ale Capitalei. Pro- 
vina românească va căpăta atunci o viaţă nouă, 
de existenţă proprie; o viaţă care își infige rădă- 
cinile într'o aaâncă tradiție locală, care trăcşte prin 
forţele ei proprii, originile e. sănătoase, nu in anti- 
camera „geniilor“ bucureștene. Drumul nou pe 
care l-a aeschis în cultura română acțiunea cultu- 
rală a poetuiui Mircea Streinul, care a dat la iveală 
un grup literar ce aduce culturii noastre toată mi- 
reazma pădurilor de fagi bucovineni, trebue conti- 
nuat în toate provinciile. Numai astfel literatura 
— şi cultura noastră în general — va evada din 
țarcul unei existenţe citadine, dând frâu liber în- 
regei vieţi românești să pulseze în artă. 

Numai astiel, cu o existenţă proprie bine defini- 
tă, tinerii din provincie nu vor mai îi obligați să 
bată la poarta: marilor centre, după un amar codru 
de pânie şi o fărâmă de celebritate, ci vor face aici 
numai scurte popasuri informative, absolut nece- 
sare pentru desăvârşirea lor scriitoricească. 

Dacă azi se pornește din nou o ofensivă de tre 
zire a provinciei, ea trebue susținută. Prea multe 
apeluri în această direcţie s'au stins după o efeme- 
ră existență, Trebue perseverenţă multă și îndâr- 
jire tot atâta pentru a da provinciei încrederea în 
ca, care îi lipsește şi constitue esențialul său pă- 
cat. Și când vorbesc de lipsa încrederii în pro- 
priile-i forţe, mă gândesc mai ales la publicul pro- 
vincial, care trebue să arunce la gunoiu snobismul 
său gol de orice simț al realităţilor şi să se uite în 
jurul său. Va descoperi — uimit — la doi pași: îi- 
neri cu talenț, cercuri literare, reviste, care nu aș- 
teaptă decât concursul acestor cetitori prea mult 
preocupaţi de cancanurile şi mărunţișurile vieții 
de provincie. 

Dar, câte nu rămân de spus despre provincie, 
câte probleme care-şi așteaptă rezolvarea. Să spe- 
răm că autoritatea „Universului Literar“, care por- 
neşte peste plaiurile provinciale, va reuși — nu 
numai să cuprindă un ciclu de bine orgznizate şe- 
zători, — ci să imprime culturii provinciale un su- 
flu nou de viaţă trepidantă: 








ga, femeile par mai vii, dar nu pentrucă 
ar fi cu adevărat așa, ci pentrucă şi cele 
mai alese dinsre ele sunt adânc împlân- 
tate în pământ și nu pot evada din mar- 
ginile lumii fizice, care este, d2 fapt, a- 
parenţă, d=ci superficială. Bărbații în 
sch:mb surt niște oameni care au medi- 
tat îndelung asupra existenţei şi esențe. 
ei. „Este una din cele mai mari erori ale 
umanităţii ds a considera mișzarea ca 
esenţa vieţii” — spune Sparkenbroke 
De acea, chiar dacă sunt inactivi, ei 
nu sunt artificiali. 

Pacea, lăuntrică, care presupune 0 
trecere în mstafizică, și în care toţi ace- 
şti bărbaţi văd esenţa vieţii lor, nu poa- 
te fi atinsă de femeile p2 care ei le iu- 
besc, pentrucă ele rămân la suprafața 
lucrurilor, în prozaismul materialităţii. 
De aici, neccntenita ciocnire între ceea 
ce este înalt în bărbat şi ceea ce este lut 
în femea iubită. Astfel că în romanele 
lui Charles Morgan se găseşte, ca şi in 
Lohengrin, eternul conflict dintre băr- 
batul, scriitor, pictor sau cercetător, 
care creează, şi neinţelegerea lumii, re- 
prezentată mai ales prin femeia iubită, 
care, nici ea, nu se poate înălța până la 
înțelegere. 





G. C. NICOLESCU 





prezentate în toate amănuntele lor, co* 
mentariul speakerului iipseşte în cele 
mai multe cazuri, așa incat spectatorul 
urmărește concursurile impasibil, tără 
să mai he pătruns de insemnatatea ace- 
stei giganuice probe. Concursurile de 
natape sunt totografiate prea de de- 
parte, așa încât etorturile înotătorilor 
nu pot ti urmărite. Amuzante pentru 
spectatori sunt câteva concursuri hipice, 
probe ioarte grele, din care mai toţi 
concurenții es uzi leoarcă, sau loviți. 
Concursul hipic de. obstacole, în care 
ţara noastră a repurtat un trumos suc- 
ces este atât de sumar prezentat, încât 
tot entuziasmul cu care intraserăm în 
cinematogral s'a spulberat, 

Minunat prinse, sunt, în schimb, con- 
cursurile gimnastice și săriturile înnotă- 
torilor. In orice caz, partea doua a 0O- 
limpiadei, rămânând o operă mare, nu 
poate repurta la noi — în Germania e 


altceva — succesul de care s'a bucurat 
prima parte. 


CINEMA CORSO 


Sărăcia de filme bune din actuala sta- 
giune, îl împinge pe cronicarul cinema- 
tografic să caute filme acceptabile la 
cinematografele de mâna a doua, în 
care unii dintre noi nu intră, fiindcă să- 
lile miros urât, cum ar îi cinematogra- 
ful Corso. 

Săptămâna aceasta, cinematogratul 
mai sus amintit ne prezintă un îiim de 
spionaj, dintre acelea cari ţin spectaro- 
rul, un ceas și jumătate, cu suiletul la 
gură, purtând de grije eroilor de pe 
ecran. 

Se deosebește acest film de obișnuite 
le bande americane, printr'o deosebită 
grije a regisorului asupra amănuntelor, 
ceeace mă face să bănuesc acestui film 
o origină engleză, cu toate că trei din- 
tre actori sunt americani, 

Rolul principal e, însă, interpretat de 
un actor cu totul necunoscul, care, prin 
jocul său superior, ne face să bănuim 
în el un actor vechiu, priceput în mese- 
ria lui, bănuim un actor englez renu- 
mit. Apoi lipsa chipurilor obișnuite în 
filmele de spionaj americane, trădează 
iarăși un film englezesc, 

Madeleine Carrol își interpretează in- 
teligent rolul, iar Robert Young e sim- 
patic, ca de obiceiu. O menţiune spesia- 
lă merită Peter Lorre, care a știut să 
combine frumosul cu brutalitatea, spre 
a creea o brută simpatică. 

Păcat că filmul e sincronizat în fran- 
țuzeşte, actorii mișcând buzele într'un 
fel pentru ca să pronunțe alte cuviute. 


RELUARI 


SELECT : „Fecioara rătăcită“. Un 
film francez turnat după o piesă de tea- 
tru. Cred că i-am lămurit pe cititori. 

Victor Francen are aceeaș bărbuţă, o 
parteneră drăguță și un partener infect, 
cu buzele fardate. 

Cinema Regal continuă să prezinte 


„JYournalul unei suverane“, 
TRAIAN LALESCU 





MEETING AVIATIC 





— Nenorocitule, ai greşit Nu cu bastonul, cu umbrela! 








pacii 








UNIVERSUL LITERAR 








4 Martie 1939 —zzezee 


Literatura. artă. idei... 


„Evoluţia poeziei în veacul XIX“ 


FATA LUI CODRU IMPĂRAT, 
VERSURI DE ANIȘOARA 
ODEANU 


Volumul de versuri „Fata lui 
Codru Impărat”, al d-rei Ani- 
şoara Odeanu, pe care am a- 
nunțat că îl publică colecţia 
„Universul literar” s'a pus sub 
tipar şi va apărea în câteya 
săptămâni. Frumoasele poezii 
ale d-rei Anisoara Qdeanu var 
împodobi vitrine!e librăriilor în- 
tr'o elegantă şi tinerească tipă- 
rire. 


CARTEA DIMINEȚII, POEZII 
DE R. HAN 


În editura „Cartea Românea- 
scă“ va apărea în curând volu- 
mul de poezii „Cartea dimine- 
ţii“, de R. Han. Amintim citi- 
torilor că numele d-nei R. Han, 
a fost întâlnit deseori prin re- 
vistele „Gândirea“, „Viaţa Ro- 
mânească“,  „Pamilia“,  „Ra- 
muri“, ş. a. Poeziile strânse a- 
cum în paginile unui volum în- 
cununează o activitate 'iterară 
întinsă şi nădăjduim că autoa- 
Tea va avea succesul meritat, 


GEORGE MIHAIL ZAMFIRES- 
cu CANTECUL DESTINE- 
OR 


A apărut în ed. „Naţionala- 
Ciornei", romanul mut așteptat 
al d-.ui George Mihai! Zamfire- 
seu: „Cântecul Destinelor'*, 

Cititorii au luat cunoştinţă cu 
noua operă a valorosului serii- 
tor, dintr'un fragment publicat 
învr'o pagină întreagă a revistei 
noastre și în care era remarca- 
bilă evocarea vieții bucureştene 
înainte de Unirea Principateior. 
In curând, într'o ampiă cronică, 
ne vom ocupa de „Cântecul De- 
stiuelor“. 


EXPOZIȚIA NEAGU 


La 26 Martie se va deschide 
în sala „Dalles" expoziţia de ca- 
ricaturi a talentatuiul şi cunos- 
cutului artisţ Neagu. Duhul in- 
ventiv al tânărului caricaturist, 
care, — după cum se ştie este 
Şi un scriitor humorist foarte 


























Neagu Rădulescu 


prețuit — va, prezenta, o serie de 
noui compoziţii, cari vor echi- 
vala cu agevaârate portrete psi- 
hologice, atractive prin elemen- 
tul sătțiric şi fine prin observa- 
ţia justă. 


PREMIUL CITITORILOR 
REVISTEI „UNIVERSUL 
LITERAR“ 


După cum am anunţat, 
termenul de predare a lu- 
crărilor pentru „Premiul 
cititorilor: a fost 1 Mar- 
tie a. c. O comisie formată 
din redactorii „„Universu- 
lui literari! a început cer- 
cetarea manuscriselor. In 
numărul viitor vom da 
precizări cu privire la 
data și modalităţile de- 
cernării premiului. 


DIALOG RĂTĂCIT 





Articolul „Dialog rătăcit“, al 
d-lui Azente Sever Popovici, a 
fost publicat în n-rul trecut al 
revistei, fără textul urmălor, 
care constituia sfârșitul. Motivul 





Axente Sever Ponovici 


acestei fragmentări fiind o îm- 
perioasă necesitate tipogra].că, 
tipărim continuarea articolului, 
cu nădejdea că explicaţia ne va 
aduce scuza autoruiui și a citi. 
torilor. 

Sunt toate pârghiile apriorice 
pe care poţi construi un ideal. 
Cât de mult ne deosebim ! Pen- 


tru m'ne nu există decât reaii- î 


tatea, Ding în sich-ut. Ştii ce 
însemnează asta? Că pentru 
mine Socrate, Platon, Kant, ide- 
ile în general, binele, frumosul, 
fraternitatea, sfinţii, îngerii şi 
chiar trandafirii nu sunt decât 
minciuni. Nu mai cred nic: în 
lamentabila mea, existenţă. nici 
în posibilitatea une: refaceri și 
nici chiar în posbiitatea morții 
msla. Da omnibus d=b'andum. 
Mi-a spus însă un preten că ar 
trebui să mă întore inapoi. 
Cum ? Sărmanul prieten ! El nu 
șiie că eu nu mai cred nici în 
principiul lui Arh'mede, și prin 
urmare, nici în corăbii, Atunci ? 
Am onoarea să te anunţ că sunt 
atât de 1aș ca să nu mă pot si- 
nucide. Voi duce o vaţă fără 
nici o speranţă și voi aștepta să 
văd cum totul se va duce dra- 
cului. Dar, dragul meu, te rog 
să uiţi totul. In Vino Veritas. 
AXENTE SEVER POPOVICI 





Primim la redacţie următoarea 
scrisoare : 

Domnule Univers Literal 

Odată cu eplistolia aceasta vă 
anunţ că atât eu cât şi ma- 
maia și văru-meu nae am re- 
nunțatără la abonamentili pă 
care cu onoare le-am făcutără 
la gazetu mneavoastră ce să 
zice litera]. 

apăi domnule carei fi Acolo că 
nu stiu încă nu team văzut 
decât în poze și încă în aalea 
scălâmbă.-atili dă le semna nea- 
gu io una prolestez că după ce 
că vindey gazetu  mneavoastră 
cu cinci iei, care e scump care- 
vasăzică, cu doi iei mai sărit dă 
jurnalu literal a lu domnu că- 
linescu pă care fără dreptate îl 
Insultaţ zicânâui jim Fecum- 
datul şi alte multe vorbe de ru- 
șine caze nu este demn mnealui 
că io știu ce fal dă om e în par- 
ticoler, mai ales dâla d. lonel 
tsodoreanu care iam celui me- 
delenii și nae zicea câ cât o fb 
șio mai trăi așa carte no citi, 
că și e! e puţin poet ba chiar 
pot pentruca să zic că este poet 
bine că cât a-i baten palme îţ 
face o poezea, 

precum spuse.i eu și văru nae 
cerem banii napoi pă jumătatea 
dă an cate vam plătito şi altă- 
dată să vă băgaţ, minţilen cap 
să nu mai înjuraţi oameni dă 
treabă că poate să să lase şi cu 
scandal că văru nae poet poet 
da când ţio arde una te adoarme 
pă tmp nelimitat, 

așa că să Faceţi bine să daţ 
banii că noi cu âia n ubonăin 
la jurnal Litera că are şi Horos- 
coape și feluri dă bucate şi a 
publicavărâ și lu nae o strofă, 

a dumitale, 
Sița scovarză 

p. 8. to na2 pâpâdie semnez 
dă autenticitate și vă somee ur- 
gent sâ vă proaduceți cu banii 
că e bucluc, al neichi cu dulte, 

nae 
SPECTACOLE COREOGRAFICE 

D-na Marcela Acsinteanu, al 
cărei recita! dat pe scena „Ope- 
rei Române" a relevat-o ca pe o 
virtuoasa, a dansului de conpo- 
ziţie şi de expresie şi ca pe o 
nemntrecută interpretă Lricei 
româneşti în choregrafie, va în- 
treprinde în primâvara aceasta 
un turneu în principalele orașe 
din ţara. 

Vestitoare a primăverii în mi- 
nunata teerie „in ogorul sird- 
bun“, pe muzică de Tiberiu Bre- 
diceanu, d-na Marcela Acsintea- 
nu, după ce va iniâţişa cDIpo- 
ziţiile a-sale amatorilur de ads- 
vărată artă, va peca la Berlin 
unde va organiza o serie de 
spectacule, nazuind să invedere- 
ze și acolo puterea simţirii şi a 
artei românești, 

LOGODNA APELOR 

In curând va fi în librări „Lo- 
goana apelor" volunui dş putine 
al tanarului poet Constantin 
Salcia, cu gravuri în text de 
Licerune Pupescu. Cartea cu- 
prinue 3U ue poeme, cere mal 
multe ineaite, Versul iu! Con- 
Staniin Salcia, GULOS, Sensul, 
este cunoscui pupiculu iubl- 
Lor de aaevarală puez.e, din vo- 
lumui „Navouar de stese", aparut 
în 1930, şi din diverse pysme 
pubiitute prin revistele cele 
Mal TASPânulte, 


ŢĂRMUL LUMINII, POEME DE 
VALERIU OLANIUU 


La „Cuvântul românesc“ sa 
tiparit volumul de potzii „Țar- 
Meu cititi”, de Valeriu Ula- 
niuc, Aulorul este cunoscut din 
paginlie reviste noastre, unde 
a pubiicat versuri strâbâtute ue 
O mate Wristeţe, pl.ne totuşi de 
nâzumnța unor zari luminuuse. 
În Volumul „pâtrmul ununu” se 
vede și mai ciar cum depresiu- 
nile suileteşii ale poetuiu: sunt 
puncte de piecare spre ssuli- 
Menie viguroase de echilibru 
morai. lata O strofă caruciti, 
tică pentru formaţia luita a 
d-lui Uiaamuc: 

De-atăţia ani alerg prin noapte 
Dar țructele sunt tot necouple... 
Am strans şi Jrunze de pe dum 
Să nu ie jacă vântul scrum. 
Căci poate cu durerea lor 

Și v:suriie noustre 7mor?, 

Am cautat din cer, din munţi 
Să fac iuminii muste punți ; 

Să văa al brazilor be:șug, 

Să vâd păcatul ars pe rug. 
Umblumn așa Jără să știu 

Cum să trec mândru prin pustiu 
Și sfătuit de un copac 

Ce fainic creşte peste veac, 
Am semănat în suflet soare'e.,, 
Și el mi-a limpezit hotarele. 


ȘEZĂTOARE LITERARĂ 


In ziua de 5 Martie c,, la orele 
1l a. m. se va ţine la Galaţi, în 
sala Odeon, o şezăloare literară 
la care își vor da concursul câțiva 
tineri scriitori din Bucureşti şi 
din localitate, 

Din Bucureşti vor veni: 

Coca Farago, B. Iordan, Geor- 











B. Iordan Serafim Cadan 


go Dorul Dumitrescu, Petre Dinu, 
Teodor Al. Munteanu,  S?rafim 
Cadan, Vladimir Cavarnaii, losii 
Dumitrescu-Pictrari, Fulga Apo- 
stul, V. Munteanu, Octav Sarge- 
iu, iar din Galaţi: 

G. P. Șerbănescu, Margareta 
Izbăşoiu, G. Mhăilescu, V. Hon- 
drilă, Pr. Petru Savin, [. Gher- 
shiceanu. Ghită Pop=scu. preot 
Teodor Iordache și Gr. Veja. 

După terminarea  şezătoarci, 
cunoscutul scriitor B. Iordan va 
fi sărbătorit între prieteni, 





“Tip. ZIARULUI „UNIVERSUL“, BUCUREŞTI, STR. BREZOIANU, 23 


Şezătoarea scriitorilor tineri la Cluj 


Duminică, 5 Martie, la orele 4 după amiază 
va fi în sala Teatrului Naţional din Cluj, a treia șeză- 
toare a scriitorilor tineri, organizată de „Asociaţia 
scriitorilor români ardelenii, și de „Universul lite- 


rari, 


Șezătoarea va fi deschisă printr'un „Cuvânt 
întroductiv“, al d-lui VICTOR PAPILIAN, președin- 
tele „Asociaţiei scriitorilor români ardeleni“, după 





Victor Papiliap 


Viadimir Streinu 


care va urma conterinta „Literatura și scriitorii ti- 
neri'i, a d-lui VLADIMIR STREINU. 

Vor citi apoi din operele lor scriitorii: Victor 
Popescu, Constantin Fântâneru, A. Negură, Şte- 
fan Baciu, Traian Lalescu, Gh. Axinteanu, Leo- 
nard Dionarius, Virgil Carianopol, Paul Constant, 
V. Copilu-Cheatră, M. G. Samarineanu și R. A. Ste- 


rescu. 


Biletele de vânzare la cassa teatrului. 


Sâmbătă d. a., „Universul Literar” va ţine o ședință să 


literară la Gherila, iar a doua zi dimineaţa, alta la Dej 


ALKESTIS, dramă de DAN BOTTA 


Am anunţat în n-rul trecut Dan Botta. Lucrarea acestui tâ- 
că a fost angaiată spre a se pu- hăr şi strălucit autor este ov in- 





terpretare a morţii gândită prin 
miturile din tragedia greacă. 
Având puritatea clasică a idei- 
lor, drama aduce o nelinişte 
mai adâncită a sufletului mo- 
dern şi simbolul ei se desprin- 
de mai amplu şi mai uman. 
Prin Alkestis, d. Dan Botta a- 
lătură încă o carte valoroasă 
şirului său de opere care i-au 
făcut un mume deplin în lite- 
ralură, 


Volumul va fi ilustrat de d. 
Geo Zlătescu şi va fi o tipărire 


blica în colecţia „Universul li- de elită în colecţia „Universul 
terar”. drama ALKESTIS, de literar”. 


CERCURI IN APA, roman de ION BIBERI 


„Universul literar” a angajat 
spre tipărire al doilea roman în 
colecţia sa „Cercuri în apă”, de 
Ion Biberi. 

D. Ion Biberi este un autor 
bine cunoscut şi apreciat de 
marele public. Se ştie că ro- 
mancierul a debutat prin suc 
cesul răsunător al romanului 
„Proces”, care a obţinut pre- 
miul de 25.000 lei, al Soc. Te- 
kirghiol-Movilă”, oferit de 


„Cultura Naţională”, După ro- 
manul acesta, d. lon Biberi a 
continuat să publice pe lângă 
opere de literatură şi studii de 
psihologie a  subconştientului 
(autorul este medic) care i-au 
întregit prestigiul de scriitor 
„Cercuri în apă”, romanul pe 
care îl tipăreşte colecţia „Uni- 
versul literar” va fi un mare 
succes în proza noastră literară, 


LUMINA TRISTA, versuri de TRAIAN 
LALESCU 


Am amunţat că în colecția 
„Universul literar” se va tipări 
volumul de versuri „Lumină 
tristă” de Traian Lalescu. In 
lirica tânără de azi, numele 
d-lui Traian Lalescu este de 
proaspătă apariţie. El a fost în- 
tâlnit în paginile revistei noa- 
stre, iar confruntarea cu publi- 
cul a făcut-o ia şeztăorile scrii- 


„CALENDAR VECHI“, ROMAN 
DE ȘTEFANA VELISAR 





Am anunţat pe cititori, că va 
apărea în curând romanu. „Ca- 
lendar vechi“, iscălit de Ștefana 
Velisar (pseudonimul literar al 
d-nei Lily Teodoreanu, soţia, ro- 
mancieru.ui Ionel Teodoreanu). 
Cartea, zugrăvește cu un delicat 
simţ de analiză, prima dragoste 
a unei adolescente, cu nelinișiile 
el şi cu străiucirile de vis cari 
trasfigurează realitatea. Dar 
cartea mai este și o descripţie a 
societății moldovenești înainte 
de războiu, refăcând corect o- 
brazul psihologic al anului 1913, 
turbure şi el prin frământarea 
balcanică, „Calendar vechi“, ro- 
manul d-nei Ştefana Velisar, va 
Ii tipărit în cursul lunei Martie, 
de „Cartea Românească“ şi nu 
ne îndoim că va constitui o fru- 
moasă surpriză literară, 











Florin Lucescu. —— Nu vă gră- 
iți cu publicarea.  Lepădaţi-vă 
l2 orice influenţe. 

Cine mă strigă și nu-l aud? 
Zine mă chiamă ? 

Sunt convins că în scurtă vre- 
ne veţi reuși, 

M. M. — 

Căci o frunte nu-i talent 

Nici o mână condeiu vigilent 
Cât adevăr în două versuri 





i ioară! 


C. Aldea. — Iartă-mi întârzie- 
rea. S2 va publica. 

„Matador“. — Mai încercaţi. 

Mihail Chirnoagă. — Trimiteţi 
manuscrisul. Deocamdată nu ne 
putem lua niciun angajament, 

Petru P. Ionescu. — Poşta ro- 
mână şi-a făcut datoria. Ceastă- 
laltă se achită cu întârziere de 
a ci, Am primit articolul care are 
un singur cusur: mărimea. 








Petre Vişineanu. — In“ontes- 
tabilo* cali „ Mai trimiteţi. 
George Gr. Toma. — Acelaş 


răspuns. 
George Maramureșeanu... 





Ga- 


torilor tineri, organizate de re- 
vistă, unde d. Traian Lalescu 
a avut totdeauna un categoric 
succes, p 

Volumul „Lumină tristă” a- 
duce o sensibilitate nouă, cal- 
dă şi sinceră, şi prin publica- 
rea lui vom dărui o carte a- 
leasă. 


URCIOARE CU ROUĂ, POEZII 
DE GH. TULEŞ 


Din volumul „Urctoare cu 
rouă“, al d-iui Gh. Tuleş, ţipă. 
rit recent la „Bucovina“, repro- 
ducem până la o prezentare mai 
amplă, următoarea imagine de 
toamnă : 


Toamna pătrunde prin ferestre 


şi atinge 

Covorul, cu un degeit ca neaua 
mai ușor; 

Pe urma ei, ce trenă de umbră, 
se prelinge 

Tristețea, strigăt tainic, departe, 
de cocor. 

Cu  paimele-așezale  'nainte 


pentru rugă, 

Toamna-și începe jocul mo.atec, 
somn de crin, 

Și Jâlfâe în aer un păr, pre:ungă 
glugă, 

In tresăriri de fluturi de soure, 
tot mai plin, 


Posta redacţiei 


taţi. — Ne rogi să-ţi analizăm 
poezia Obscuritate. Rezultatul e 
negativ. 

Jean Topolovan. — Din cele 
patru sonete primite nu putem 
publica nici-unul. 

De la orizont, o furtună apare 
Și noaptea se întunecă de tot, 
Giamandurile, strident sună tare, 
lar un vapor mugește, prin va- 
luri spre port 
De-odată portul i-a viață... 
Lumea coboară din vapor 
Totul so mișcă ca trași de ată 
Hamali, birjari, la strigăt dau 
zor. 

Cu versuri ca acestea puteți 
scrie o întreagă cpopee în care 
însă — Gacă lucrul nu vă dis- 
place — să respactaţi legile gra- 
maticale. 

Mihail Ghinescu. — „Aştepta- 
re” e un exerciţiu util .Nu vă 
aștep'aţi însă. să fie publicată. 

Alexie Niconor.— Ma! trimi- 
teţi. In curând ne veti fi colabo- 
rator. 
Povescu-Cernica. 











Sub această intitulare „Mercure 
de France“ cu data de 15 Febr. 
publică surprinzătoare 
inedite de pătrundere critică și 
entuziasm lucid, datorite lui Al- 
bert Samain, poetul atâtor ver- 
suri de o rajinată preţiozitate— 
„clasic al simbolismului“, cum i 
sa spus — din volumele cu ti- 
4luri me.odioase „Au jardin de 
Pimfante“, „Le  Chariot d'or“, 
„Auz fiancs du base“, ete. Din- 
re aprecierile pe care le face Su- 
main, la 1899, despre poeții fran- 
cezi din a doua jumătate a vea- 
cului trecut, nu-i una pe care pos- 
teriiatea să nu o fi confirmat, cu 
excepția retuşării care se impu- 
ne, privitoare la „delicioasa în- 
genuitate“ a esteticei verlainea- 
ne. Se știe astăzi, cu prețul căror 
osteneli laborioase, era obţinută 
aparenta naivitate și stângăcie 
din unele poeme ule „sărmanuiui 
Lâlian“, 


Victor Hugo 


Baudelaire 


Dupa ce respinge termenul 
P:0giv5, ca lipsit de sens în ară 
Şi în poezie mat mult ca oriunde, 
Samam se opreșie bucuos wm an 
Ccesa ue evo.uț.e, jinaca caprimă 
„0 mManijesiure constantă, imdus- 
Pensavuu, eternă, a vieţii, şi pen= 
tru cu poezia este, înutuie de 
ftoate, vie; când ea îşi turerupe 
evotuţia, ca urmare a unei cuu- 
strungeri prea s.ricte ia un jel 
de cunon impus prin cupoucpere 
anterware, nummuecâr 0 veatm 
Cum se usucu, surucește şi sem- 
mele morți apar în ea. 

Romant.smul a biumjat cu 
ușurința împotriva poezii uUsca- 
te şi aidaci„ce de.a sjarșitul vea- 
Cuuui 13 care se ojileu tot mai 
mut, „indărătul fațadei de mar- 
mur iradţionaiă și a peristuu= 
Tior ei înghețare“, Lui Lamar- 
tine îi revine cinstea de u ji dat 
formei poetice „primul maie or“. 

Aparpa ui Victor Huyo este 
compurată cu a unei auevărate 
revoluţii lirice îndițând pană la 
cer o j.acâră ale carei resjrân- 
geri „încă me iiuminează". lden- 
tjicarea lui Hugo și a Homantis= 
mului este astjei incât e cu ne- 
putinţă să-i poţi despărți, să-i 
întelegi clrfel decât unul prin 
aitul. „Geniul lui Victor Hugo e 





NIMIC NOU SUB SOARE 


Unul din capitolele recentei 
lucrari a isuuicuuui trancez 
Jerome Carcop.nv, despre „Va 
ţa de toaie auee la homa, 1lă 
apogeul Linperiuiua”, este consa- 
Că mMorăvuruor lemenine din 
Koma Wnperiiua, Cea cari nu 
şt.au vor alia citind capitolul 
Iutulat „uasâtona, feuela și 
tamua ; virtuţi Şi viţu”, că in 
prunul și al avilea, veac al eri 
creșuue, uniune Mai Hnoua.e 
Eau adeseori sterile, Deşi casă- 
toriţ de ie oră, Pariu ce. tanar 
a murit iata moștenitori in 1:- 
nie q-recia. Clauma kutima, 0 
Păbriciauă care avea bei copi 
era pentru acest moţiv admi- 
rată şi propusa adnuraţiei vauul- 
dor, de puttui Marial. x 

„Dată Romaneior le e siă 
să-și indepiinească funcțiunea 
lor materna, sere d. J. Carco- 
pmno, 1n schimb ele se dedau, cu 
o insuiieţire care seamana a 
sfidare, la tot 1elul de ocupaţi- 
uni rezervate pană de curand 
barbaţi:or"'. Juvenal şi-a batut 
joc tară cruțare, in a şeusea .ui 
satiră, de temeile intelectuale 
ca şi de cele sportive care, pe 
timpul lui, din snobism sau nu- 
mai pentru a se arăta emanci- 
pate ae orice prejudecâţi, incer- 
cau să-şi câștige reputaţiuni, 
stabilindu-și competințe in şti- 
inţa dreptu.ui ca și în arta mi- 
litară, în politică și în literatură, 
sau, părâsind broderia şi muzi- 
ca, să iasă în palestră, la vână- 
toare, rivalizând cu bârbaţii și 
triumfând chiar... la băutură. 
„Astfel încât, conchide Juvenal, 
ele trăese ca simple vecine ale 
soţilor lor”, 











Un mic copil, nu prea de gală?) 
S'a dus și el să 'nveţe școală, 
Timpul trecea de 207 
Cumeduce vântu'n vâri de nor. 
Ca o făclie el şedea 

Imghețat cu carten şi citea 

Pe Goethe sau pe Eminescu 
Despre Werther şi Petrescu 


Presupun că strofele de mai sus 
nu au un caracter autobiografic. 

In orice caz, eroul dumitale a- 
vea frumoase preocupări dară 
citea „despre Werther şi despre 
Petrescu“ (deși nu știu că Emi- 
nescu să fi scris ceva despre Pe- 
trescu, şi îmi dau seama că acest 
Petrescu e necesar numai spre a 
rima cu Eminescu. 

Ionel! Bujoreanu. — Cred că 
titlul de Lăcrămioare nu este cel 
mai potrivit pentru cugetările 
d-voastră. Mai trimiteţi. 

Ion Eg. — Mai încercaţi 
proză, 


în 


pagini. 





acela care i-a dat, odtă cu trium= 
ful cel mai străiucit, tot presti- 
giul şi toată ampioarea; și dea- 
ceea, opera lui Hugo, ain punctul 
de vedere al revoiupei verbale 
îmi apare, neîndoeinuc, ca jeno- 
menul cel mai considerabil al 
veacului“, 

A.aturi de Lamartine şi Hugo, 
Musset şi Vigny, apaipuni me 
teorice pe jirmamentui Lirismnu- 
imi cel dintai „semej şi jercheș, 
cravașa în mâna, ţigara în gura, 
Sburund Versuri cu 0 negugența 
QJECOUL şi pură uisprepuiuu e”; 
Celâuut, „Viyny taci.uinut, cum 
punând pe îndelete, în adâncul 
vu însuş, poeme sumbre, încar- 
cate de juigere ca norii din se- 
rue de vura. Dintre ceie două 
curente pociice, ucea reprezintut 
prin Vicior Hugo, la care jorma 
avea o importunță precumpani- 
toare, spre deosevire de curentul 
baariintean, unde accentui câdta 


pe efuziunea tandră și sinceră, E 


Jost farul călăuzitor al linismulu. 
jrancez către noui orizonturi. la. 
pre.ungirea poeziei  hugoliene, 
'€ophile Gautier, în minunaiele-. 


povestiri, face dovada unei „bo- 
găţii neasemuite a limbei, rafi- 
nând şi mai mult, cu o măestric 
mai răbdătoare, tururile de forță 
prozodice ale lui Vicsor Hugo". 
Din această tendinţă avea să apa: 
ră Parnasul francez,pe culmea câ- 
ruia tronează opera măreață şi 
tristă a lui Leconte de Lisle „com- 
me une avenue de palais de mur- 
bre au plain soieil de deux heu- 
res, et tout, jusqu'au. p.us mince 
dâtail, se decoupe avec nettete sur 
un immobile azurii. 

Urmeuză admirabile caracteri- 
zări ale celor trei „directeurs 
d'âmes“ în preajma datei de 1880. 
Baudelaire, Veriaine și Mallarmă. 

„Baudelaire, imaginaţie  arză- 
toare, sensualitate întunecată și 
mistică, lasă o operă plină de 
magnifice şi stranii frumuseți. El 
sapă în adâncuri:e sufletului ome- 
nesc, găsește filoane noui, aduce 





Francis Jammes 


la suprafaţă pietre ciudate și ma= 
gice, şi în acelaș timp știe să 
scoată din inima lui, accentele de 
tristeţă și desperare cele mai larg 
omenești. Neînzestrat în sensul fa- 
cilităţii, dar de o stăruință care-l 
jace să-şi concentreze gândirea în 
imagini și formule pe care nu le 
mai uiţi“, 

„Verlaine, după Parnas și orgia 
lui de rime bogate și versuri de 
bronz și de marmură într'o at- 
mosferă de atelier de pictură, re- 
deschide încetișor poarta care duce 
spre câmpuri, şi regăsește cânte- 
cul străziior şi a! păduriior, naiv, 
simplu, care aleargă în picioarele 
goale sau în saboți fără altă este- 
tică decât o delicioasă ingenui- 
tate“, 





„CREAŢIA SE RĂZBUNĂ 
IMPOTRIVA CREATORULUI, 
PRIN ARTA“ 


In introducerea voluminoasei 
„Histoire des arts“ recent apă- 
rută în „Bibiothâque histori- 
que“ a editurii Payot, d. Hen- 
drik van Loon, autorul acestei 
interesante opere, serie între al- 
tele, următoarele: 

„Omul e o creatură slabă şi 
neputincioasă în comparaţie cu 
zeii. Fiindcă zeii îi vorbesc prin 
mijlocul creaţiei, omul încearcă 
să răspundă, să se răzbune, și 
acest răspuns, această răzbunare 
este ceea, ce noi numim artă“, 

Ca să facă mai evidente per- 
manența şi universalitatea a- 
cestui eiort, autorul ne poartă 
cu inchipuirea dealungul tuturor 
civi izaţiilor, din preistorie şi 
până în zilele noastre, oprin- 
du-se în Egipt, în Babilonia și 
în Chaldeea, în Atena iui Peri- 
cle, la Bizanţ şi în Rusia medie- 
vală, în grădinile Persiei, la 
Florenţa, în patria lui Rem- 
brandt şi la Curtea Repgeul- 
Soare sau în preajma lui Bach 
și Beethoven... 

Pără pedanterie profesorală şi 
fără nomencatură uscată, ne 
înfăţişează epocile, ţările. con- 
diţiile sociale şi materiale în 
care au trăit artiştii şi meşte- 
șugarti, şi au luat ființă operele 
lor nemuritoare sau efemere. 

Cu tot programul ambițios, 
această. plimbare nu e niciodată 
obositoare, fiindcă acela care ne 
călăuzeşte ne face să înțelegem 
în felul cel mai atrăgător, cum 
și de ce arhitectura, muzica, 
pictura, sculptura, teatrul şi arta 
decorativă au înflorit şi au ro- 
dit cu imbelşugare, în cutare 
timp şi in cutare loc. Tabloul e 
atent completat şi pitoresc tot- 
odată, cu toate relaţiile politice, 
economice, psiho'ogice, anecdo- 
tice, considsraţiuni de ordin 


Tr, st, tehnic sau pecuniar, etc. 


In sfârşit „straniul, misteriosul 
și iîntensul Mallarme“, a cărui 
C„eră „stufoasă și ermetică lasă 
să se întrevadă, printre obscuri- 
tățile-i ireductibile, ucăriri Ju.ge- 
rătoare ale unor magnifice co- 
mori“. Artă formaiă „în sensul că 
în ea cuvântul apare investit cu o 
sacră putere, devenind o ființă vie 
şi misterioasă, frumoasă prim fru- 
museţea-i proprie, puternică prin 
puterea-i proprie și cuprinzând în 
sine, prin virtutea lui, lumi de 
gânduri... Observând că tormai 
obscuritutea lui Maliarme i-a fost 
mai fo.ositoare față de tineret şi 
de revistele tinere decât cele mai 
autentice capodopere, Samuin con- 
chide că „oricât de pueriăă și 


de manierată în formele ei, înflu- 
enţa lui MallarmE a fost conside- 
rabilă“, 

Dar ca o reacție firească împo- 
triva acestei arte „prea exciusiv 












Verlaine 


artistă, prea sistematic dispreţtii- 
toare a meții și a reaiităţii”, apur, 
către sfârșitul veacuiui trecut, 
primele manifestaţiuni ale unei 
arte care se reintoarce către na- 
tură și, sub numele de raturism, 
„caută să se exalte în bucuriile 
robus:e și sănătoase ale glici“. 

In această atmosferă apare 
Francis Jammes, care ,într'o 
limbă aspră și frustă, dar cu un 
accenț profund mișcător, își po- 
vesti pur și simplu emoți.le încer- 
cate în fața lucrurilor, dar cu a- 
tâta sinceritate nudă și vânjoasă 
încât, dela 'nceput, toate capeiele 
se întoarseră către el. Injiuența 
lui a ajuns repede considerabiiă și 
spre partea lui s'a orientat arta 
cea mai recentă, ca o reacție lo- 
gică împotriva răsufietului viciat 
al capelelor scunde și al sa:oane- 
lor iniţiate“, 

La sfârșitul acestor considerații, 
Albert Samain se întreabă dacă 
poezia se va îndrepta către versul 
liber sau va reveni la versul cia- 
sic și răspunde că „ea va păstra 
pur și simplu alexandrinul, îimpu- 
nându-i diferitele libertăţi cuce= 
vite, foarte legitim de altfel, asu- 
pra vechei prozodii“, conchizând 
la dispariţia versului liber. 
Sr a e 


DIN INȚELEPCIUNEA ŞI HU- 
MORUL LUI FREDERIC CEL 
MARE 


Unui funcţionar care invoca 
vsohimea în s-ujbă, cerând să 
fie ina.ntat: 

„Nu contează serviciile de 
lungă durată, dar cele bune; 
gradul e plin cu măgari bă- 
trâni, care fac treabă cu taţii, 
iăză să pretindă să fie făcuţi 
rândaşi”, 


Unui preot care-i dedicase 0 
carte madiocră, intitulată „Pă- 
catele impotriva Stântului Spi- 
rit”: 

„Ți-am primit păcatele: impo- 
triva, spiritului şi-ţi doresc ca 
Dumnezeu să le ia pe ale duami- 
tale în sfânta şi demna lui pază. 

L] 


„Riţiumea nu are putere de- 
cât în împrejurările în care ex- 
psrienţa ne luminează. Să-i pro- 
pui materii abstracte, înseam- 
nă să o rătăosști intrun labirint 
a. cărui ieşire ea nu o va găsi 
niciodată”. 


„Geniile mărunte vor să păs- 
treze tot, oamenii înţelepţi nu 
văd dscât scopul principal... Ci- 
ne păstrează tot nu păstrează 
nimic”, 


„După ce ai văzut tot, după 
ce ai gustat din toate pe lumea 
asta, te poţi pregăti să o pără- 
sești fără părere de rău. In ade- 
văr, pierzi foarte puţin lucru. 
Tinereţea, poate să f:e legată de 
viață, pentruză totul îi zâmbs- 
ște, pentrucă lipsa ei de expe- 
Tienţă îi zugrăvește totul în cu- 
lori atrăgătoare şi fiindcă i se 
pare că e purtată pe aripile no- 
rocului, în culmea dorințelor 
sale”. 


„Drept este, că examinând din 
ce-i făcută gloria, vezi că se rs- 
duce la prea puţin lucru. Să fii 
judecat de ignoranţi și pretuit 
de imbecili, să-ţi auzi numele 
rostit de o mulţime care apro- 
bă, respinge, iubește sau urăște 
fără motiv, nu ai de ce să te 
simţi măguliţ, sau orgolios, To- 
tuşi, ce sar alege de acţiunile 
virtuoase și lăudabile dacă nu 
am iubi gloria? Toţi cei cari au 
binemeritat dela patrie, au fost 
încurajați în ostenelile lor de 
prejudecata reputației”. 


„E cuminte să părăseşti lu- 
mea, înainte ca lumea să te pă- 
răsească. Specia omenească se 
plictisaște prea lesne cu aceeaş | 
mutră... E bine s'o iei înaintea 
publicuiui și să nu-i lași timpul 
să se plictisească”,