Frank Herbert — Pandora 3 — Factorul Inaltare

Frank Herbert & Bill 
Ransom 


Frank Herbert & Bill 
Ransom 


PANDORA 3 


Factorul Înălţare 


De felu-i, mila-i slobodă de silă. 

Ea picură din cer, ca ploaia lină, Pe joasele câmpii, de două 
ori, Cu binecuvântarea: celui ce dă, Şi celui ce primeşte. 
Puternică între puternici... 

— William Shakespeare, Neguţătorul din Veneţia, 
Biblioteca din Vashon. 

JEPHTHA TWAIN ÎNDURA cele mai cumplite chinuri din 
ultimele trei zile. Călăii Sindicatului Războinicilor erau 
profesionişti: pentru ei ar fi fost o adevărată ruşine ca 
victima să moară prea devreme. De când intrase pe mâinile 
lor - de trei zile - nu leşinase nici măcar o singură dată. Îşi 
dăduseră foarte repede seama că amărâtul nu le va folosi la 
nimic. Agonia aceasta era pedeapsa pentru că îi făcuse să-şi 
piardă timpul cu el. După torturi, îi înfipseseră cârlige în 
carne şi-l agăţaseră pe peretele din obsidian al 
promontoriului. Nu-şi făcuse nici o iluzie, ştia de la început 
că acolo va ajunge. Cei care se opuneau regimului erau 
adesea spânzurați în cârlige şi lăsaţi să moară sub privirile 
întregii aşezări. Sensul precis al acestei lecţii nu fusese 
niciodată foarte clar. 

Era noapte când cei trei din Sindicatul Războinicilor îl 
agăţaseră în cârlige. Îl răpiseră tot la adăpostul 
întunericului, iar Jephtha considerase acest lucru drept o 
dovadă de laşitate. Cu greu, reuşi să deschidă pleoapa 
stângă; era mai puţin umflată decât cealaltă. La orizont, 
deasupra obrazului negru al oceanului, se ghiceau razele 
timide trimise de zori să spioneze printre stele. Luminile 
unui hidrobuz cu navetişti se îndreptau greoi spre cheiul 


aşezării de dedesubt. Ca şi celelalte, era înţesat cu 
muncitori care lucrau la Proiectul Nava Neantului. 

Numeroase hidrobuze pătau întunericul de nepătruns al 
oceanului, pe traseul dintre satul din Kalaloch şi complexul 
turnului de lansare. Un labirint de conducte organice şi 
diguri din piatră împânzea țărmurile Kalalochului, 
asigurând buna desfăşurare a noilor proiecte de 
acvacultură iniţiate de „Comerţul Tritonian”. După ce 
echipamentul de pescuit îi fusese confiscat, iar licenţa 
retrasă, Jephtha încercase - fără succes - să se angajeze în 
cadrul unuia dintre aceste proiecte. Partenerul său 
păstrase pentru sine doi peşti în loc să-i declare la depozitul 
portului. „Noua strategie economică” a Directorului 
interzicea acest lucru, iar agenţii săi îi pedepsiseră crunt pe 
cei doi pescari, ca să dea tuturor o lecţie. 

Când zorile luminoase îşi făcură apariţia la orizont, 
Jephtha se simţi deodată mai uşor. Parcă nu-şi mai simţea 
corpul. Sinele său se debarasă de durere şi, ca un peştişor 
care se zbate să scape din mâna pescarului, reuşi să iasă 
din învelişul sufocant al cărnii chinuite. Se opri la câţiva 
metri depărtare, deasupra unei stânci, privind înapoi spre 
propriul său trup însângerat La această latitudine sudică, 
zilele pandorane durau aproape paisprezece ore. De câte 
ori aveau să mai respire plămânii săi perforaţi? Câtă viaţă 
mai rămăsese în sacul acela cu formă umană? 

Marica, îşi aduse aminte, Marica mea şi cele trei odrasle 
ale noastre! Sindicatul Războinicilor m-a ameninţat că-i va 
urmări şi pe ei... 

Îşi vor închipui că Marica le ascunde ceva. Vor pretinde că 
femeia împreună cu micuţii ei erau periculoşi pentru 
întreaga suflare din Kalaloch. Vor începe cu copiii, pentru a 
o convinge să vorbească, dar ea nu putea spune nimic. 
Pentru că nu ştie nimic. Jephtha închise strâns pleoapa 
ochiului sănătos, scăldat în sânge şi copleşit de remuşcări. 

„Echipa specială” a Directorului îi înfipsese în piept şi 
spinare cârlige pentru maki; cârlige din oţel, cu vârful de 


mărimea degetului mare. În lumina proaspătă a zorilor, îi 
străluceau ca o armură pe piept. Forfacele şi plumbii îi 
atârnau până la genunchi, precum o fustanelă. Lumina 
reflectată de cârlige, ca şi mirosul de sânge, aveau să 
atragă Nemilosul ce îl va ucide. 

Jephtha pusese momeală în mii de cârlige ca astea. Acum 
atârnau liber pe lângă el, scoțând clinchete la fiecare 
mişcare a sa, la fiecare adiere a brizei. Atârna în două 
duzini de cârlige - douăsprezece înfipte în piept, 
douăsprezece în spinare. Probabil că numărul avea o 
semnificaţie anume, dar nu i-o dezvăluiseră, însă aflase de 
la ei răspunsul mult căutat. 

Fantomele există cu adevărat! Îşi repetă de câteva ori în 
minte: Fantomele există cu adevărat! 

Toţi auziseră despre Fantome, dar niciunul dintre 
cunoscuţii lui nu întâlnise vreuna. De câteva luni, 
holovizoarele, televizoarele sau aparatele de radio captau 
misterioasele emisiuni difuzate de „Postul-Fantomă”. 
Nimeni nu se îndoia că acest post aparţinea Fantomelor. În 
sate circulau poveşti despre lupta lor destinată înlăturării 
de la putere a Directorului - Raja Flattery - şi a călăilor 
care-l slujeau. În fiecare Jurnal de Noapte apăreau 
comentarii despre activitatea lor subversivă: deturnarea 
livrărilor, furturi de alimente, sabotaje. Tot ceea ce deranja 
cauza Directorului era pus pe seama Fantomelor, care 
deveniseră responsabile chiar şi de producerea 
calamităţilor naturale. „Postul-Fantomă”, folosindu-se de 
oameni pricepuţi şi echipamente sofisticate, intervenea 
abuziv pe frecvențele oficiale, transmițând informaţii 
menite să şubrezească încrederea populaţiei în Director. 

Jephtha încercase de mai multe ori să se alăture 
Fantomelor, şoptindu-şi pe la diverse uşi intenţiile. Însă nu 
primise nici un răspuns. „Postul-Fantomă” făcuse ca 
speranţa să renască în el; hotărâse să lupte de unul singur. 
Acum era convins că aşa acționau Fantomele: fiecare pe 
cont propriu. 


Îşi propusese să distrugă însuşi sediul puterii - centrala 
electrică principală, plasată între Kalaloch, aşezare 
industrială aflată în plină expansiune şi locuinţa personală a 
Directorului. 

Obiectivul ales de el era o instalaţie de obţinere a 
hidrogenului, care furniza hidrogen, oxigen şi electricitate 
pentru toţi antreprenorii reuniți de programul spaţial. 
Aruncarea în aer a centralei ar fi lăsat în pană, o vreme, 
fabrica orbitală şi preţiosul Proiect Nava Neantului. Jephtha 
îşi spusese că locuitorii săraci ai Kalalochului oricum nu 
beneficiau de avantajele acestei instalaţii. Mii de oameni nu 
aveau electricitate în case; Proiectul şi Flattery ar fi urmat 
să sufere cel mai mult. Bietul pescar ar fi trebuit însă să-şi 
imagineze că Securitatea se gândise deja la asta şi, în 
consecinţă, era pregătită. 

Interogatoriul se desfăşurase după vechiul tipic. Îl 
prinseseră fără nici o problemă, apoi îl obligaseră să stea 
trei zile în picioare, dezbrăcat, cu capul acoperit de o glugă, 
în timp ce îl torturau din simplă plăcere. Sângerarea 
încetase aproape total, dar asta făcea ca muştele să se 
lipească în număr şi mai mare de rănile deschise. Două 
Aripi Plate - demoni veninoşi - urcară pe piciorul său stâng, 
fluturându-şi aripile într-un fel de ritual, însă niciuna dintre 
ele nu-l muşcară. 

Nemiloşi, se rugă el. Dacă tot nu mai am scăpare, atunci 
prefer să mor cât mai repede, sub colții unui Nemilos şi nu 
ciugulit puţin câte puţin. De asta îl şi agăţaseră aici - ca 
momeală pentru Nemiloşi. Demonul cu glugă se va repezi 
năpraznic, ca de obicei, aducând moartea omului şi 
găsindu-şi propria pieire în cârligele de oţel. Pielea sa avea 
să fie vândută la un preţ bun, în târgul satului. Pescarul ştia 
că, pentru călăii lui, acesta era un prilej de distracţie: îi 
auzise când plănuiseră să împartă câştigul obţinut de pe 
urma pieii. Setea îi uscase gura atât de tare, încât buzele îi 
crăpau la fiecare acces de tuse. 


În viaţa sa amărâtă şi împovărată de foame, Jephtha 
îndrăznise să spere două lucruri: să se alăture Fantomelor 
şi să o zărească pe Sfinţia Sa, Crista Galii. Făcuse tot 
posibilul să-şi atingă primul ideal. Acum, agăţat de peretele 
stâncos care domina Cartierul General al Directorului, 
încerca să distingă detalii ale activităţii din impunătoarea 
locuinţă; imaginea formată îndărătul ochilor plutea într-o 
ceaţă din ce în ce mai întunecată. 

Una dintre siluetele acelea ar putea fi a ei. Ceaţa ameninţa 
să pună stăpânire şi pe mintea lui. Îşi umflă pieptul decorat 
cu cârlige, gândind: Dacă aş fi Fantomă, aş scoate-o de- 
acolo. 

Crista Galii, întruchiparea purității, era o tânără de 
douăzeci şi patru de ani născută printre frunzele uriaşe ale 
junglei de alge. Misterul plutea în jurul ei precum o aură. 
Cu cinci ani în urmă, când oamenii lui Flattery distruseseră 
un pâlc solitar de alge, Galii apăruse la suprafaţă printre 
resturile carbonizate. Modul în care fusese crescută sub 
apă şi apoi redată omenirii reprezenta una dintre acele 
enigme pe care Jephtha şi familia sa le numea „miracole”. 
Se zvonea că tânăra fată oferită de alge era speranţa întru 
salvarea Pandorei. Că va da hrană celor flămânzi, îi va 
tămădui pe cei bolnavi, va aduce pacea în sufletele 
muribunzilor. Dar Directorul, un Preot-psihiatru, o ţinea sub 
cheie, departe de contactul cu restul oamenilor. 

„Are nevoie de protecţie”, spusese Flattery. „A fost 
crescută în mijlocul algelor. Mai întâi trebuie să ştie ce 
înseamnă să fii om.” 

Ce ironie! Tocmai Flattery se apucase să o înveţe cum să 
fie om! Jephtha, căruia dureroasa transcendere îi limpezise 
mintea, îşi dădea seama că fata devenise prizoniera 
Directorului, la fel cum restul pandoranilor fuseseră 
transformați în sclavi. Până acum, lanţurile pescarului 
fuseseră invizibile: lanţuri ale foamei, lanţuri ale 
propagandei, lanţuri ale fricii; toate îi zdrăngăniseră în cap 
asemenea unui clănţănit de dinţi. 


Se rugă tot sinea sa ca Securitatea să nu-i găsească pe 
Marica şi pe cei trei copii. Aşezarea se întinsese, iar oamenii 
se ascundeau printre ceilalţi oameni precum peştii între 
peşti. 

Cine ştie? Poate că... 

Îşi scutură capul, provocând clinchetul cumplitelor cârlige. 
Nu mai simţea nimic, în afara brizei răcoroase care plutea 
pe deasupra refluxului de dimineaţă şi îi aducea în nări 
mirosul de iod al algelor putrezind pe țărm. 

Acolo! La hubloul acela din clădirea principală... 

Imaginea dispăru şi inima lui Jephtha porni să bată 
dureros de repede. Ochiul sănătos nu se mai putea focaliza, 
întunericul coborâse din nou peste el, însă pescarul era 
sigur că zărise silueta luminoasă a Cristei Galii. 

Nu ştie ce se petrece, îşi spuse el. Dacă ar şti ce monstru 
este Raja Flattery şi dacă i-ar sta în putinţă, l-ar distruge. 
Sunt sigur că, dacă ar şti, ne-ar salva pe toţi. 

Gândurile sale se întoarseră din nou la Marica şi la cei trei 
micuţi. Nu erau atât gânduri, cât vise. O văzu traversând un 
platou înalt, mână în mână cu copiii. Soarele aflat pe cer 
strălucea puternic, dar nu pârjolea, iar insectele 
dispăruseră. Umblau desculți pe stratul moale de iarbă 
presărat cu mii de flori... 

Strigătul strident al unui Nemilos îl scoase brusc din 
reverie. Ştia că nu existau câmpuri fără insecte şi nicăieri 
pe Pandora nu puteai umbla desculţ printre flori. Ştia că 
Securitatea din Vashon şi Sindicatul Războinicilor erau 
recunoscuţi pentru insistența, eficienţa şi brutalitatea lor. 
Dacă porniseră pe urma Maricăi şi a copiilor, atunci aveau 
să-i descopere, oriunde s-ar fi ascuns. Ultima sa speranţă 
era ca Nemilosul să-l ucidă înainte ca rămăşiţele familiei 
sale să fie atârnate în cârlige alături de el. 

Încă o dată, am permis unui Preot-psihiatru să ucidă zeci 
de mii de Insulari şi Tritoni - semeni de-ai noştri. Acest nou 
PP Raja Flattery, îşi spune „Directorul”, dar zilele îi sunt 


numărate. De-acum încolo nu vom mai linge mâna puterii şi 
nu ne vom mai dezveli ceafa în faţa călăului. 

— Prima emisiune a Postului-Fantomă 5 Bunratti 493 

ÎNTIIA RAZĂ DE SOARE care trecu prin fereastra din 
plasmasticlă mângâie cu degetele sale rozalii suprafaţa unei 
perne imaculate. Apoi alungă vălul întunericului de pe 
mobilierul sărac, dar plin de culoare ce contrasta cu 
cenuşiul pereţilor. Cubiculul, deşi ancorat ferm pe solul tare 
al continentului, oglindea tradiţiile unei culturi ce plutise 
liber, timp de cinci secole, pe oceanul neîntrerupt al 
Pandorei. 

Insularii, adevăraţi vrăjitori în domeniul bioingineriei, 
construiau totul din materie vie: cănile, farfuriile, 
faimoasele scaune-câine, izolaţiile, piesele asamblabile, 
covoarele, dulapurile şi chiar insulele. Acest cubicul avea 
mobilă organică şi oferea ocupantului un teanc de bilete 
care se puteau preschimba foarte uşor în cupoane pentru 
hrană. Cupoanele pentru aprovizionarea pe piaţa neagră 
reprezentau un preţ destul de ieftin plătit de Director 
pentru asimilarea unei culturi - cultura insulară - care se 
ciocnise cu piatra continentului tocmai atunci când el se 
prăvălea de pe orbită în apele oceanului. 

Pe unul dintre pereţi fusese agăţată o tapiserie. Formele şi 
culorile se însufleţiră sub mângâierea razelor de soare: 
peşti colorați în albastru şi roşu înotau pe la margini, 
aripioarele lor delicate împletindu-se cu frunzele uriaşe ale 
algelor verzi; petale albastre şi tulpini portocalii se uneau la 
baza desenului pentru a alcătui un Oracol stilizat. O fiinţă 
diafană dormea pe patul de sub tapiserie, pieptul său 
ridicându-se şi coborând uşor, în ritmul respirației liniştite. 

Noaptea şi umbrele sale plecară în fugă de la fereastră. 
Insularii iubiseră dintotdeauna lumina; pe vremea când îşi 
construiau insule, aveau grijă ca razele de soare să 
pătrundă peste tot în locuinţele lor. Chiar şi acum, când 
aproape toţi rămăseseră ancoraţi pe solul ferm al 
continentului, făceau astfel încât să se bucure cât mai mult 


de căldura binefăcătoare a luminii. În casele lor din 
adâncuri, Tritonii atârnau picturi care înfăţişau realitatea 
aflată dincolo de pereţii protectori. Insularii preferau 
soarele, briza, viaţa şi mirosurile ei. 

Cubicului acesta era mic şi sărăcăcios, însă plin de lumină. 
Fusese construit cu autorizaţie, în cartierul negustorilor şi 
oamenii Directorului îl inspectau adesea. Ocupa o parte din 
etajul al doilea al Asului de Cupă, noua cafenea din portul 
Kalaloch. O uriaşă ceaşcă albă de cafea fusese agăţată de 
tija din metal de sub fereastră. 

Aproape simultan cu respiraţia fetei adormite, valurile 
oceanului loveau timid în zidul cafenelei. Din când în când 
se auzea cârâitul vreunei păsări trezite din somn sau 
rafalele de vânt trecând prin velatura bărcilor ancorate în 
port; pieptul fetei se oprea brusc, preţ de câteva clipe, apoi 
îşi relua mişcarea liniştită. 

Zorile luminaseră camera suficient de puternic pentru a se 
putea distinge o siluetă aşezată în apropierea patului, 
nemişcată şi cu toate simţurile la pândă. Din când în când 
ducea o cană la gură, apoi o aşeza la loc pe genunchi. 
Silueta stătea cu spatele la perete, lângă fereastră şi capul 
patului, supraveghind intrarea în cubicul. Cana era un 
produs insular din lemn de esenţă tare; razele de soare 
aruncau scântei la atingerea cu incrustaţiile din sidef. Mâna 
care o ducea la gură era de bărbat: nici delicată, nici 
bătătorită. 

Bărbatul se aplecă în faţă, contemplând somnul adânc al 
fetei şi ochii ei deschişi. Înaintarea victorioasă a luminii 
deasupra golfului de dincolo de fereastră se reflecta în 
accentuarea conturului umbrelor din interior şi retragerea 
continuă a acestora. 

Privitorul, Ben Ozette, trase pătura peste umerii goi ai 
fetei, ferind-o de umezeala neplăcută a zorilor. Pupilele 
rămăseseră dilatate în irisul verde al ochilor ei, deşi soarele 
începea să strălucească puternic. Ben îi cobori pleoapele cu 
degetul mare, lucru care nu păru să o deranjeze. Fiorul 


necontrolat ce trecu prin trupul bărbatului, din tălpi până-n 
creştet, nu se datora aerului rece al dimineţii. 

Fata era o simfonie în alb - păr alb, gene albe, sprâncene 
albe, piele nepătată şi netedă ca porţelanul... Părul aspru 
fusese tuns astfel încât să-i scoată în evidenţă faţa, iar la 
spate îi cădea până aproape de umeri. 'Totul se potrivea 
perfect cu ochii aceia verzi şi strălucitori. 

Bărbatul întinse nehotărât mâna spre pernă, apoi şi-o 
trase înapoi. Profilul său scotea în evidenţă pomeţii 
puternici, nasul acvilin şi sprâncenele înalte moştenite de la 
strămoşii săi Tritoni. Ca reporter la Holoviziune, Ben Ozette 
îşi câştigase faima pe întreaga planetă. Figura sa devenise 
tot atât de familiară ca şi cea a unui frate sau a unui soţ. 
Oricine îi recunoştea imediat vocea. Dar în activitatea sa 
ilegală, la Postul-Fantomă, activa ca scenarist şi regizor în 
vreme ce Rico ieşea la lumină - deghizat, desigur, în 
curând, mânia dezlănţuită a lui Flattery se va abate asupra 
familiilor, prietenilor şi colaboratorilor lor. 

Nu avuseseră la dispoziţie suficient răgaz pentru a pune la 
cale un plan. În timp ce înregistrau pentru un reportaj 
săptămânal, amândoi observaseră cum toţi, inclusiv 
membrii Securităţii, stăteau departe de raza de 
sensibilitate a microfonului. La următorul reportaj nu mai 
stătură locului, ci se repeziră cu microfonul în dreapta şi-n 
stânga, răspândind panică. lar noaptea trecută, nimeni nu 
le mai stătuse în cale. Rico se ocupase de restul detaliilor. 
Gândul că vor fi vânaţi de slugile lui Flattery îi aduse un pic 
de uscăciune în gură. Sorbi încă o gură de apă. 

Poate că este adevărat, îşi spuse. Poate că fata asta a fost 
creată în mod deliberat. Este prea minunată, prea perfectă 
pentru a fi un accident. 

Dacă însemnările Directorului spuneau adevărul, Crista 
Galii era o construcţie a algelor şi nu o fiinţă născută de 
oameni. Doctorul care o examinase imediat după ce fusese 
scoasă din apele oceanului apreciase în raportul său că era 
vorba de „o albicioasă cu ochii verzi, în vârstă de 


aproximativ douăzeci de ani; tulburări de respiraţie 
pricinuite de înghiţirea apei sărate; agitată, memoria 
recentă excelentă, memoria îndepărtată destul de slabă, 
probabil absentă...” 

Trecuseră cinci ani de când răsărise din apă, plonjând, 
prin intermediul emisiunilor informative, în casele 
pandoranilor. În tot acest timp, doar laboranţii lui Flattery 
primiseră permisiunea de a se apropia de ea. Ben ceruse să 
facă reportajul din simplă curiozitate şi se trezise urmărind 
un ţel mult mai înalt decât cel pe care-l avusese iniţial în 
minte. Învăţase să-l urască pe Director; acum, privind 
somnul agitat al Cristei, nu avea nici cea mai mică părere 
de rău. 

Într-adevăr, recunoscu în sinea sa, ştiam de la bun început 
că, mai devreme sau mai târziu, tot aici voi ajunge. Lupt de 
prea multă vreme şi prea făţiş împotriva lui Flattery şi a 
Holoviziunii. 

O emisiune recentă a Postului-Fantomă acuza 
Holoviziunea că se transformase într-un monopol al 
dezinformării, într-un mijloc de propagandă aservit lui 
Flattery şi susţinea că aceasta nu-şi va redobândi 
credibilitatea decât atunci când va deveni proprietatea 
celor ce munceau în cadrul ei. Cu o zi în urmă, Ben 
îndreptase un atac asemănător către regizorul adjunct. 

Descoperise că activitatea la Holoviziune îi era minuţios 
subminată de către tehnicienii Directorului, care adesea 
transmiteau mici ediţii speciale cu caracter propagandistic 
în locul reportajelor sale. Hotărâse, împreună cu Rico, să-şi 
cumpere sau să-şi construiască propriile camere video şi 
relee laser, pentru a se proteja cât mai mult împotriva 
intimidărilor companiei şi imixtiunilor lui Flattery. Acum 
aveau timp berechet şi munceau fără salariu ca pirați la 
Postul-Fantomă. 

Piraţi... lar în momentul de faţă, fugari, îşi aminti el. 

Se sprijini de spătarul scaunului-câine, lăsând-o pe Crista 
Galii să-şi continuie somnul. Această fată putea reprezenta 


cel mai mare dintre pericolele care amenințau existenţa 
pandoranilor. Se şoptea pe la colţuri - iar vestea nu fusese 
concepută în fabrica de zvonuri a Directorului - că toţi cei 
care o atinseseră îşi pierduseră viaţa. Ben îndrăznise să o 
atingă şi totuşi nu murise. Oamenii credeau că fata născută 
printre alge era o fiinţă foarte, foarte înţeleaptă. 

Bărbatul îi şopti numele, abia auzit. 

Crista Galii. 

Respirația ei se poticni o dată, de două ori, apoi se linişti. 

Crista Galii avea ochi verzi. O surprinse deschizându-i 
încet, încet şi îndreptându-i spre soarele care urma să 
răsară din clipă-n clipă. 

Cât mister pluteşte în jurul ei! 

Ultima iubire a lui Ben avea ochi căprui. Durase cel mai 
mult şi, la drept vorbind, fusese singura lui iubire. Se 
numea Beatriz. Ochii ei de culoarea cafelei îi apărură 
deodată înainte, plini de viaţă şi contrastând puternic cu 
fundalul întunecat. Beatriz. Rămăseseră buni prieteni; 
vestea despre fuga lui o va lovi în plin. Ben îşi simţea inima 
tresărindu-i în piept ori de câte ori drumul său se intersecta 
cu al ei, iar asta se întâmpla destul de des pe coridoarele 
Holoviziunii. 

Beatriz acceptase să lucreze la seria de reportaje despre 
programul spaţial al lui Flattery şi pleca pe teren cu 
săptămânile. 

Ben realizase câteva documentare despre supravieţuite. 
Cutremurelor, taberele cu colonişti Insulari şi pădurile de 
alge din adâncuri. În ultimul său proiect dorise să înfăţişeze 
viaţa Cristei din momentul în care algele o scoseseră la 
suprafaţă; Flattery îi dăduse aprobarea, iar Ben fusese de 
acord ca materialul să se limiteze doar la salvarea ei şi la 
eforturile medicilor de a o aduce din nou la normal. Acest 
proiect îl condusese spre lăcaşurile cele mai sacre ale lui 
Raja Flattery, îndepărtându-l şi mai mult de Beatriz. Printre 
cei de la Holoviziune circulau vorbe cum că, în ultima 
vreme, ea se întâlnea cu comandantul Staţiei Orbitale, 


Dwarf Macintosh. Trecuse aproape un an de când, prin 
propria sa decizie, Ben se despărţise de Beatriz. Ştia că în 
cele din urmă fosta sa iubită îşi va găsi pe cineva; acum, 
după ce presupunerea devenise realitate, decise că ar fi 
mai bine pentru el să se familiarizeze cu ideea. 

Beatriz 'Tatoosh era cel mai bun corespondent al 
Holoviziunii şi unul dintre cei mai tenaci. Ca şi Ben, făcea 
muncă de teren pentru Jurnalul de Noapte al Holoviziunii. 
De asemenea, realiza o serie de reportaje săptămânale 
despre „Proiectul Nava Neantului”, o iniţiativă care născuse 
multe controverse religioase şi economice. Beatriz apăra 
proiectul. Ben, care lupta împotriva lui, deocamdată doar 
pe calea undelor, se felicită că nu-i dezvăluise planul 
Postului-Fantomă. Altfel, poate că ar fi obligat-o şi pe ea să 
fugă împreună cu el. 

Ochii aceştia întunecați... 

Cu un efort de voinţă, reuşi să alunge imaginea fostei 
iubite. Ochii ei mari şi zâmbetul generos se dizolvară sub 
razele soarelui care apăruse la orizont. 

Când o văzuse prima oară pe Crista Galii, inima începuse 
să i se bâlbâie în piept. Nu întâlnise vreodată o fiinţă care 
să cunoască mai multe lucruri decât ea, deşi era foarte 
tânără. Cunoştea toate evenimentele petrecute pe planetă. 
Cu toate acestea, despre propria ei viaţă, despre cei 
aproape douăzeci de ani petrecut în adâncuri, nu-şi 
amintea foarte multe; înţelegerea cu Flattţjy îi interzicea lui 
Ben să facă cercetări în această direcţie, atâta yfeme cât se 
afla în interiorul Zonei de Protecţie. 

Visurile ei erau foarte preţioase, astfel încât o lăsă să 
doarmă în continuare. Când se va trezi, o va întreba despre 
visurile avute, le va înregistra în carneţel şi împreună vor 
pune la cale un plan. 

De fapt, îşi dădu el seama, ceea ce se petrece acum este 
tot un fel de vis. Există deja un plan şi voi merge pe făgaşul 
lui de îndată ce voi afla despre ce anume este vorba. 


Astăzi, pentru prima oară, fata de douăzeci şi patru de ani 
va afla în ce transformaseră oamenii mitul Cristei Galii, 
fiinţa sfântă. Încă de la naştere fusese ţinută departe de ei, 
deci nu avea de unde şti ce însemna să devii zeul unui 
popor. Ben spera că, atunci când va veni momentul, Crista 
se va dovedi o zeiţă plină de compasiune. 

Cineva pătrunse în cafenea. Ben tresări, punând cana 
deoparte, îşi plimbă mâna peste buzunarul vestei, unde 
vechiul pistol-laser al lui Rico luase locul recorderului. Jos, 
se auzi susurul apei umplând o ceaşcă, apoi zumzetul 
strident al unei râşniţe. O puternică aromă de cafea urcă 
până la el, trezindu-i stomacul. 

Duse cana la gură, umezindu-şi buzele şi intrând într-o 
stare de semirelaxare. 

Îşi simţi amintirile pălind în faţa razelor de soare; însă 
lumina nu-i putea alunga neliniştea care se acumulase de-a 
lungul câtorva ani. Pretutindeni, lucrurile începeau să 
scape de sub control. Şi iată că avea o şansă pe care nu 
dorea s-o piardă: aceea de a schimba lumea. 

Beatriz refuzase să vadă pumnul totalitar al lui Flattery. 
Visurile ei vagabondau printre stele; credea în tot ceea ce 
promitea să o ducă acolo. Visurile lui Ben rămăseseră lipite 
de planeta pe care se născuse; era sigur că, odată scăpaţi 
de sub dominarea Directorului, pandoranii puteau construi 
o lume minunată, cea mai bună dintre toate. Dar acum era 
pe cale să piardă hăţurile propriei sale vieţi şi, pentru prima 
oară, teama îi dădea târcoale. 

Era bucuros că răsărise soarele. Întunericul îi stârnea 
amintirile; lumina favoriza gândurile şi deciziile înțelepte. 
Soarta a milioane de vieţi dormea în acest cubicul, pe un 
pat alb. Crista putea fi mântuitoarea omenirii sau, 
dimpotrivă, îngerul care o va nimici. 

Sau, poate, niciuna, nici alta. 

Postul-Fantomă va face tot posibilul pentru ca ea să 
salveze Pandora. Ben şi Crista Galii opuneau rezistenţă 
celor doi factori care amenințau să distragă populaţia 


planetei: jugul nemilos al lui Flattery şi pasivitatea datorată 
legăturii Avata-Om. 

Crista se născuse în Avata, printre alge. Ea reprezenta 
adevărata fuziune dintre Avata şi Om; era unica 
supraviețuitoare a unui lung şir de poeţi, profeţi şi 
experimente genetice nereuşite. 

Educaţia o primise prin intermediul memoriei algelor, 
imensul depozit de amintiri umane şi neumane. Ştia totul, 
deşi nu avusese pe nimeni să o înveţe ceva. Timp de 
douăzeci de ani, mintea ei auzise ecourile a tot ceea ce 
fusese mai sublim sau mai rău în omenire. Dar nu numai 
atât; auzise şi Celelalte ecouri - gândurile lui Avata. De 
acestea se temea Directorul. 

„Algele au trimis-o să ne spioneze”. 

— Afirmase Flattery. 

„Cine ştie în ce fel i-au manevrat subconştientul?” 

Crista Galii era una dintre marile enigme ale geneticii; 
„întruchiparea unui miracol”, susțineau credincioşii. 

„Am făcut totul singură”, declarase ea în primul interviu. 
„Toţi procedăm în acelaşi mod.” Sau, aşa cum se exprimase 
pe parcursul ultimului interviu: „Am ales ce-a fost mai bun 
din vitrina cu DNA.” 

De teamă, Flattery o ţinuse pe Crista sub ceea ce el 
numise „izolare pentru protecţie”. Vreme de cinci ani, 
pandoranii ceruseră cu voce tare să o vadă, măcar câteva 
secunde. Forţa de Securitate din Vashon, subordonată 
Directorului, asigurase protecţia Cristei; iar acum pornise 
în căutarea lor. 

Fata asta ar putea fi un monstru, gândi Ben. Un fel de 
bombă cu efect întârziat trimisă de Avata şi reglată să 
explodeze... Când? Şi de ce? 

Marea masă de alge căreia unii îi dăduseră numele de 
„Avata” controla direcţia şi intensitatea curenților, deci 
întreg transportul oceanic; atenua ravagiile produse de cei 
doi sori, făcând posibilă supraviețuirea oamenilor pe 


Pandora. Ben, la fel ca mulţi alţii, credea că Avata era o 
fiinţă dotată cu inteligenţă. 

Crista Galii tresări, se agită puţin sub pătură, apoi îşi reluă 
somnul liniştit. Ben era sigur că dacă ar fi ucis-o acum, în 
timp ce dormea, ar fi putut salva planeta şi pe el însuşi. 
Argumentul acesta fusese de multe ori vehiculat printre cei 
de extremă dreaptă sau care obişnuiau să lucreze pentru 
Flattery. 

Cine ştie? 

Însă Ben Ozette credea că ea ar fi putut mântui Pandora, 
redând-o atât lui Avata, cât şi oamenilor. lar pentru aceasta, 
îşi propusese să-i supravegheze fiecare respiraţie; pentru 
aceasta şi pentru şuvoiul iubirii care promitea să umple 
vechea albie secată. 

Nevi Păianjenul şi mercenarii lui îi hăituiau pe amândoi. 
Ben o eliberase din lesa foarte scurtă a Directorului, dar 
Crista se ocupase de restul. Crista şi Rico. Ştia foarte bine 
că, data viitoare, lesa va deveni un bici sau un ştreang 
pentru el, ba poate chiar şi pentru ea. Trebuia să aibă grijă 
să nu existe o „dată viitoare”. Flattery se exprimase foarte 
clar: nimic în această lume nu era mai periculos şi mai 
preţios decât Crista Galii. Deci, bărbatul care fugise 
împreună cu ea nu se putea aştepta la iertare. 

Ben împlinise patruzeci de ani. La cincisprezece, o dată cu 
scufundarea Insulei Guemes, se trezise aruncat în război. În 
acea zi, un submersibil tritonian dotat cu aparate pentru 
tăiat algele se năpustise spre centrul Insulei, sfâşiind totul 
în cale. Mii de fiinţe pieriseră sfârtecate în mod brutal, arse 
sau înecate. Ben se afla pe țărm; spasmele îndurerate ale 
Insulei îl azvârliseră de-a berbeleacul în apele acoperite cu 
o spumă însângerată. 

Anii care trecuseră de atunci şi ororile la care fusese 
martor îi dăduseră înţelepciune; instinctul îl avertiza din 
timp asupra primejdiilor şi îl ajuta să găsească rapid o 
portiţă de scăpare. Dar înţelepciunea era înţelepciune doar 
dacă îl ajuta să rămână în viaţă şi îşi aminti cu câtă uşurinţă 


se lepădase de instincte atunci când se îndrăgostise de 
Beatriz. Nu crezuse că acest lucru s-ar fi putut întâmpla din 
nou. Dar o întâlnise pe Crista Galii, cu ocazia unei serii de 
interviuri motivate în parte de speranţa că o va putea 
întâlni pe Beatriz undeva în interiorul fortăreței lui Flattery. 
Crista îi şoptise atunci: „Ajută-mă.” Iar el, plutind în verdele 
privirii ei, şoptise simplu: „Da. Am să te ajut.” 

În ea doarme Marea înţelepciune, îşi spuse. Dacă poate 
elibera înţelepciunea fără a se autodistruge, atunci ne 
poate aduce mântuirea. 

Chiar dacă n-ar fi fost adevărat, Flattery credea acest 
lucru, iar pentru Ben era suficient. 

Crista se roti, încă adormită şi îşi îndreptă faţa spre 
fereastră, sperând să primească din plin razele de soare. 

Să te ţinem departe de lumină, aşa ne-au sfătuit. Să te 
ţinem departe de alge, departe de ocean. Să nu te atingem. 
În buzunarul din spate avea instrucţiunile preventive în caz 
că-i atingea din greşeală pielea. 

Oare cum ar reacţiona Grupul Operativ dacă ar şti că am 
sărutat-o? 

Chicoti uşor, încântat de puterea latentă ce zăcea lângă el 
în cameră. 

Directorul avusese deja grijă să interzică difuzarea 
oricărui interviu cu Crista Galii. Tot din ordinul său, 
Holoviziunea îi oferise lui Beatriz o oră de emisie în plus pe 
săptămână pentru reportajele ce ridicau în slăvi „Proiectul 
Nava Neantului”. 

Beatriz e oarbă, gândi. lubeşte atât de mult ideea 
explorării spaţiului necunoscut, încât nu se uită la preţul 
cerut de Flattery. 

Tiranul o ţinea pe Crista sub strictă supraveghere, pentru 
că se temea de legătura ce ar îi putut exista între ea şi alge. 
O sechestrase „pentru a o proteja, pentru a o cerceta, 
pentru binele întregii omeniri”. În ciuda faptului că 
săptămânal avea acces în cartierul general al lui Flattery, 
Beatriz nu arăta nici un fel de interes pentru Crista Galii. 


Totuşi, îl susţinuse pe Ben atunci când acesta ceruse să facă 
seria de reportaje. 

Poate că şi ea spera să mă vadă. 

Beatriz se dedicase propriei cariere; el procedase la fel. 
Iar cariera era un lucru foarte imprevizibil, care ducea 
uneori la competiţii acerbe. Ben nu putea înţelege cum de 
lăsase Beatriz să-i scape printre degete un subiect atât de 
interesant ca povestea Cristei Galii. Acum era foarte fericit 
că acest lucru se întâmplase. 

Focului ce mocneşte, sufletul îi oferă un adăpost mai bun 
decât cenuşa. 

— Gaston Bachelard, Psihanaliza Focului. 

KALAN SE RIDICĂ din culcuşul improvizat între sânii 
generoşi şi calzi ai mamei sale, trezit de înjurături 
înverşunate şi de o încăierare iscată în Coadă, la câţiva 
metri mai departe de ei. Clopotul de deasupra dăngăni de 
cinci ori. Cinci. Tot atâtea degete avea, tot atâţia ani 
împlinise. Nu-şi îndreptă ochii în direcţia încăierării, 
deoarece mama sa îi spusese că, dacă te uiţi la cei loviți de 
soartă, ghinionul va răsări şi în calea ta. O pereche de 
gardieni apăru prompt, ţinând în mâini bâtele de rigoare. 
Se auziră câteva zgomote surde, după care liniştea puse din 
nou stăpânire pe atmosfera dimineţii. 

Rochia mamei sale era suficient de largă pentru a-l înveli 
şi pe el, la fel ca în ziua precedentă. Stăteau la Coadă de 
şaptesprezece ore, împlinite la cea de-a cincea bătaie a 
clopotului. Mama îl prevenise că va dura mult. Cu o zi în 
urmă, la prânz, Kalan abia aştepta să vadă minunăţiile din 
depozitul de hrană; dar după tot ceea ce se întâmplase la 
Coadă, acum nu mai dorea decât să se întoarcă acasă. 

Ultimele ore le dormiseră chiar la porţile depozitului de 
hrană. Acum auzea paşi îndărătul porţilor şi clinchetul 
metalic al zăvoarelor. 

Mama netezi hainele şi adună toate containerele aduse. Şi 
el căra un coş în spate, pe care nu îl dăduse jos nici măcar 
în timpul somnului. Vroia să fie pregătit pentru clipa când 


ea va negocia preţul orezului, pentru că aceasta era 
misiunea lui: să care orezul acasă. La miezul nopţii 
ajunseseră în pragul intrării, dar chiar atunci li se 
închiseseră porţile în faţă. Mama îl ajutase să citească 
mesajul: „12-5 - închis pentru curăţenie şi 
reaprovizionare.” Kalan ar fi vrut să primească orezul 
imediat, ca să plece cât mai repede. 

— Aşteaptă! (Mama îi opri avântul, trăgându-l de poalele 
cămăşii.) Încă n-a sosit momentul. Am primi nişte bâte peste 
picioare şi tot aici am ajunge. 

O babă aflată în spatele lui plescăi din limbă şi supse, 
şuierând, o gură de aer. 

— Ia uite acolo, şopti ea, arătând cu degetul descărnat 
spre silueta unui bărbat ce se grăbea spre capătul străzii. 

Acesta îşi acoperise urechile cu mâinile şi privea mai mult 
înapoi, spre docuri, decât în direcţia de mers, astfel încât se 
împiedica aproape la fiecare pas. Îşi rotea ochii disperat, 
ghemuindu-se, de parcă şi-ar fi închipuit că cei aşezaţi la 
Coadă se vor năpusti asupra lui să-l mănânce. Doi gardieni 
traversară strada, iar el o luă la fugă scoțând urlete ascuţite 
şi sugrumate, absolut de neînțeles pentru Kalan. 

— Un „vântură-lume”, îi explică bătrâna. Probabil că Insula 
pe care locuia a eşuat. Ei şi familiile lor o duc cel mai greu. 
(Începu să declame pe un ton strident.) Mânia Navei se va 
abate asupra necredinciosului Flattery. 

— Tacă-ţi fleanca! Lătră un gardian, iar baba amuţi 
imediat. 

După câteva clipe, în Coadă prinse viaţă o discuţie 
morocănoasă şi mai mult mârâită despre dificultăţile 
adaptării; făcea parte din genul de conversații pe care 
Kalan le auzise murmurate acasă, în jurul focului, după ce 
familia sa se stabilise aici venind de pe întinderile 
oceanului. Nu-şi amintea deloc oceanul, dar mama îi 
povestea mereu despre cât de minunată era viaţa liberă şi 
înşira toate generaţiile care plutiseră pe Insuliţa lor înainte 
de naşterea lui Kalan. 


Coada se ridică în picioare, căpătând o formă mai 
regulată. Mesajul porni din faţă şi, din gură în gură, ca şi 
cum ar fi fost purtat de valuri, ajunse la cei din spate: „S-a 
deschis. Hei, s-a deschis. S-a deschis, soro. S-a deschis.” 

Mama se ridică în picioare şi se sprijini cu spinarea de 
zidul depozitului, legând în continuare containerele pentru 
hrană. 

— Hei, soro! 

Un gardian cu faţa brăzdată de cicatrice o mângâie cu 
bâta peste picioare, interpunându-se între ea şi Kalan. 

— Dă-te de lângă zid. Haide, ştii foarte bine că n-ai voie să 
stai aşa de aproape... 

Ea nu scoase nici o vorbă, dar îşi puse cobiliţa pe umeri şi 
înaintă spre gardian până ce îl atinse. Acesta nu schiţă nici 
un gest. Era pentru prima oară când Kalan vedea pe cineva 
care nu dădea înapoi în faţa mamei sale. 

— Cei din faţă să ridice tichetele, în ordine alfabetică, de la 
stânga la dreapta, rosti gardianul. (Apoi, rotindu-se din nou 
spre mama lui Kalan, o lovi uşor cu bâta peste fese.) Hai, 
dă-i drumul! - 

Împinşi de presiunea celor din spate, intrară printre porţi 
şi se treziră într-o sală lungă şi îngustă. Acolo unde Kalan se 
aştepta să vadă stive de mâncare, era de fapt un perete cu 
un şir de boxe. În faţa fiecărei boxe fuseseră postați un 
gardian înarmat cu bâtă neuronică şi un supraveghetor; din 
ele răsărea ceva care, în închipuirea lui Kalan, semăna cu 
nasul sau limba unui demon uriaş. 

Mama îl împinse, cu cobiliţa cu tot, spre boxa cea mai 
îndepărtată. 

— Ceea ce vezi sunt transportoare cu bandă, îi explică ea. 
Femeia aceasta primeşte comanda noastră şi cupoanele, iar 
cineva dinăuntru caută articolele cerute şi le aşează pe 
bandă, care le aduce până la noi. 

— Dar credeam că vom merge şi noi să vedem ce-i 
înăuntru. 


— Nu te pot duce acolo. Vom mai cumpăra câte ceva în 
drum spre casă, după ce se deschide piaţa. O să te iau cu 
mine, dacă vrei, să vezi tarabele şi vânzătorii... 

— Comanda! 

Mama întinse lista spre gardian, care o luă şi o înmână 
supraveghetoarei. Aceasta avea un singur ochi şi trebuia să 
ţină hârtia aproape de faţă pentru a putea desluşi scrisul. 
Cu mişcări lente, tăie câteva rânduri. Kalan nu reuşi să 
vadă care anume; dar mama îi citise lista înainte de a pleca 
de acasă şi el reţinuse poziţia fiecărui articol. Cam jumătate 
din ceea ce doriseră ei fusese tăiat; supraveghetoarea se 
apropie de tastatura unui computer şi formă codurile 
produselor netăiate. La fiecare cod introdus, se auzea un 
bâzâit slab, apoi un clic. Aşteptară să vadă transportorul cu 
bandă aducând hrana cerută. 

Kalan se apropie de transportor, îndreptându-şi privirea în 
lungul benzii, dar nici aşa nu reuşi să-şi facă o imagine 
completă asupra interiorului depozitului de hrană. Erau 
foarte mulţi oameni acolo. Şi grămezi enorme de mâncare, 
în cea mai mare parte împachetată. 

Mama îi spuse că peştele îl vor cumpăra din piaţă. Tatăl lui 
Kalan era pescar şi băiatului i se părea anormal să cumpere 
peşte, ca toţi ceilalţi. Tatăl său pescuise timp de doi ani cu 
un partener care dispăruse de curând, în circumstanţe 
suspecte. Surprinsese frânturi din discuţiile părinţilor, 
aflând că acest lucru se întâmplase deoarece respectivul 
ascunsese câţiva peşti şi-i dusese acasă, în loc să-i predea la 
depozitul portului. 

Transportorul aduse mai întâi orezul - ambalat într-o 
frumoasă hârtie de culoare verde, de provenienţă insulară. 
Mama îl ajută să aşeze pachetul în coş; Kalan nu-şi 
închipuise că cinci kilograme pot fi chiar atât de grele. 

Deodată, în jurul lor izbucniră ţipete. Aruncaţi la podea, se 
ghemuiră şi îşi căutară adăpost sub marginea 
transportorului. Uşi grele coborâră până la atingerea cu 
benzile late, împiedicând accesul în boxe. O ceată de 


agresori luase cu asalt depozitul, încercând să copleşească 
rezistenţa gardienilor. 

Porţile de metal ale halei se închiseră cu un zgomot 
puternic; însă mai mult de zece oameni apucaseră să intre. 

— Acum ne e foame! Urlă unul dintre ei. Acum ne e foame! 

Începu încăierarea cu gardienii; în scurt timp, Kalan zări 
bălți de sânge pe podea. Intruşii mânuiau arme ciudate: 
sârmă lovită cu piatra astfel încât să capete muchii tăioase, 
sau bucăţi de metal cu un capăt ascuţit, la celălalt fiind 
învelite cu o cârpă, pe post de mâner. Carnea tresăltă sub 
loviturile furioase, sfârtecată, împunsă sau ciomăgită. Cei 
câţiva care stătuseră la Coadă şi intraseră regulamentar se 
ghemuiseră înfricoşaţi, fiecare pe unde apucase. 

Unul dintre bandiți apucase pachetul lui Kalan, smucindu-l 
ca pe un bici, dar băieţelul se încăpăţâna să nu-i dea 
drumul. Faţa bărbatului era pătată cu stropi de sânge, de la 
o rană căpătată deasupra nasului; ochii înfundaţi în orbite 
aruncau săgeți amenințătoare, iar răsuflarea întretăiată 
putea a dinţi stricaţi. 

— Dă-i drumul, băiete, altfel te tai! 

Kalan se ţinea bine, cu ambele mâini şi nu avea de gând să 
renunţe. 

Banditul primi în ceafă lovitura aprigă a unei bâte 
neuronice; Kalan simţi şi el o furnicătură uşoară, semn că 
bâta fusese reglată pentru intensitatea cea mai înaltă. 
Bărbatul se prăbuşi cu un „uufff”, apoi rămase la fel de 
nemişcat ca şi pachetul cu orez. 

Mama se întinse după el şi îl luă în braţe în timp ce 
gardienii, cu lovituri de bâtă, trimiteau la podea restul 
bandiţilor. Kalan ar fi vrut să nu mai vadă feţele tumefiate şi 
petele de sânge, dar dădea peste ele oriunde şi-ar fi întors 
privirea. Îşi îngropă faţa adânc între sânii mamei, primind 
mângâierile ei şi simţind-o plângând cu sughiţuri înăbuşite. 
Îi auzi pe gardieni târând trupurile şi lovindu-i cu cruzime 
pe cei care-şi recăpătau cunoştinţa. 


— Of, copile, se văita mama sa în şoaptă, tu n-ai ce căuta 
într-un loc ca ăsta. Nimeni n-are ce căuta într-un loc ca 
ăsta. 

Kalan nu luă în seamă zbieretele gardienilor din jur, 
concentrându-se asupra protecţiei oferite de trupul cald al 
mamei şi asupra pachetului cu orez pe care-l ţinea strâns în 
braţe. 

Hibernarea umană este faţă de hibernarea animalelor tot 
aşa cum este hibernarea animalelor faţă de starea de 
permanentă conştienţa. Reducând procesele vieţii, 
hibernarea umană se apropie de staza absolută. Se apropie 
mai mult de moarte decât de viaţă. 

— Dicţionarul Ştiinţei, ediţia cu numărul 155 

RAJA FLATTERY SE TREZI ÎNCĂ O DATĂ cu un urlet în 
gâtlej. Coşmarul fusese ca toate celelalte. O învălmăşeală de 
tentacule îi înşfăcase capul, smulgându-i-l de pe umeri. Îi 
rupsese trupul în bucăţi, dar scăfârlia rămăsese între şerpii 
alunecoşi, martoră la derularea torturii. Tentaculele 
deveniseră degete - degetele unei femei; când trăgeau 
carnea de pe oase se auzea un sunet uscat, ca de chibrit 
aprins într-o sală pustie. Flattery deschise ochii încercând 
să-şi reasambleze trupul distrus. 

Coşmaruri ca acesta îl hăituiseră în toţi cei douăzeci şi 
cinci de ani de când ieşise din celula de hibernare. Iar în 
urma incidentului cu fosta sa colegă, Alyssa Marsh, 
deveniseră mai agresive şi mai urâte. Ştia acest lucru, deşi 
încerca să se amăgească spunându-şi că nu era adevărat. 
Acelaşi scenariu, noapte după noapte... Simţea dureri 
groaznice în fiecare muşchi de parcă cineva i-ar fi smuls, 
una câte una, venele şi fibrele. Pregătirea de Preot- 
psihiatru nu-i prea era de folos. Medicul din el se dăduse 
bătut, nereuşind să rezolve problema. 

Obişnuieşte-te, îşi spuse. Se pare că va mai dura ceva 
timp. 

Îşi studie figura în oglindă. Sprâncenele ridicate 
amplificau expresia de dispreţ, care nu se ştersese nici 


după spaima trăită în vis. 

Expresia asta mi se potriveşte foarte bine. Trebuie să am 
grijă să n-o pierd. 

Ce culoare aveau ochii ei? 

Nu-şi mai amintea. Căprui, poate? Tot ceea ce fusese legat 
de Alyssa Marsh începea să devină neclar, ca o foaie de ziar 
decolorată sub razele de soare. Probabil că ea însăşi va 
deveni, în scurtă vreme, o biată amintire insignifiantă. 

Ochii săi cafenii îşi înfruntară propria privire reflectată de 
oglindă. Atenţia îi fu atrasă de sclipirea slabă a unor lumini 
colorate într-un pâlc de alge, dincolo de plasmasticlă. 
Cultura aceasta se maturizase mult mai repede decât 
bănuise el. Cercetările efectuate în trecut nu reuşiseră să 
stabilească dacă algele comunicau sau nu prin jocurile de 
lumini. 

Dacă da, atunci cu cine? 

Din ordinul Directorului, toate pâlcurile de alge legate la 
Controlul Curenţilor erau micşorate - prin tăiere - în 
momentul în care apăreau jocurile de lumini. O măsură de 
precauţie. 

O dată cu luminile apar şi necazurile. 

Ştia sigur că nu trecuse mai mult de o săptămână de când 
pâlcul fusese tuns. Alyssa şi Macintosh îl pisaseră atât de 
mult la cap cu algele astea, încât sfârşise prin a nu-i mai 
asculta. Singurul comentariu la care ciulise urechile şi pe 
care-l susţinuseră amândoi, era referirea la recenta 
evoluţie a algelor: „Explozivă”, îi arătaseră de multe ori 
graficele, în care se remarca extinderea şi creşterea 
exponențială, dar de-abia acum începea el să ia în serios 
semnalul de alarmă. Trimise un mesaj, cerând ca pâlcul de 
alge să fie tuns chiar astăzi. 

Dincolo de alge se întindeau luminile mult mai clare ale 
Kalalochului, unde navetişti cu ochii încă împăienjeniţi de 
somn urcau în submersibilele Proiectului şi unde Coada 
începea să fremete în aşteptarea hranei. Dacă ar fi ieşit 
afară, ar fi putut auzi huruitul morocănos al morii sau, din 


când în când, bubuitul unor încărcături explozive folosite la 
sudură. 

Crista Galii, gândi el privind spre ceas. Nu dormise decât o 
oră. Cei doi fugari, oriunde s-ar fi aflat, nu puteau face nici 
o mişcare înainte ca razele de soare să strălucească 
deasupra aşezării. Abia atunci le va fi cel mai uşor să se 
piardă în mulţimea care va umple străzile. 

În fiecare zi, un flux continuu de coate-goale se îndrepta 
spre Kalaloch. Flattery îşi spuse că, dacă vroia să-i ţină mai 
uşor sub control, va trebui să ceară presei să nu-i mai 
numească „refugiaţi”. Acum, după ce reuşise să-şi 
subordoneze întreaga Holoviziune, îşi putea concentra 
eforturile în vederea nimicirii acelei organizaţii rebele 
autointitulate „Postul-Fantomă”. Nu avea dovezi certe, dar 
intuia că Ozette era vârful acestui ghimpe extrem de 
enervant. Un ghimpe pe care-l va zdrobi cu cea mai mare 
plăcere. 

Zări, prin fereastra din plaz, strălucirea ştearsă a unui 
cerc de focuri aprinse în tabăra de coate-goale. Chiar în 
dimineaţa aceasta urma să primească raportul Comitetului 
Refugiaţilor; va face uz de tot ce va găsi acolo pentru a 
îndepărta tabăra de perimetrul aşezării. Undeva la câţiva 
kilometri. Dacă vor protecţie, atunci să plătească! 

De fapt, prezenţa lor acolo îi era utilă. Muncitorii şi minerii 
se întreceau pe ei înşişi, ştiind că nu departe se afla o forţă 
de lucru gata oricând să-i înlocuiască. În plus, taberele 
atrăgeau prădătorii - umani sau neumani. Singura 
nemulţumire a lui Flattery era faptul că numărul lor 
crescuse îngrijorător de mult şi începuseră să-l înconjoare. 

Îşi notă să schimbe denumirea Comitetului Refugiaţilor în 
„Comitetul Rezerviştilor”. 

Ziua de muncă a lui Raja Flattery începuse dintotdeauna 
înainte de revărsatul zorilor. Printre oameni umblau vorbe 
cum că Directorul nu dormea cu lunile; în unele perioade, 
chiar şi el avea această impresie. Înţesat cu tot felul de 
sisteme electronice complexe, cubicului semăna cu cabina 


de comandă a unei nave. Lui Flattery îi plăcea sentimentul 
pe care îl trăia aici: aşezat în faţa consolei, cu o eşarfă în 
jurul umerilor goi, controla mersul lumii şi se simţea stăpân 
pe planetă. 

În fiecare noapte, după doar câteva ore de somn, se trezea 
lac de sudoare şi învăluit în giulgiul unei terori de gheaţă. 
Se visa atât călău cât şi condamnat, murind de propria sa 
mână şi strigând spre sine însuşi să oprească execuţia. Îşi 
amintea mereu de Alyssa Marsh; de operaţia prin care îi 
separase magnificul creier de restul trupului. 
Subconştientul îi dezvăluia astfel o vulnerabilitate pe care 
ceilalţi nu aveau voie s-o afle. Acest lucru, împreună cu 
agorafobia impregnată în el la Baza Lunară, îl făcea să 
prefere singurătatea. 

Nu dormise niciodată alături de vreo femeie pandorană. 
La Baza Lunară, chiar înainte de plecarea în Proiectul 
Conştiinţa, avusese o scurtă aventură cu Alyssa. Încercarea 
de a relua această legătură aici, pe Pandora, eşuase. În loc 
să se culce cu Directorul, Alyssa preferase expedițiile care 
aveau drept scop cercetarea algelor. Şi suferise 
consecinţele; dar se părea că nici el nu fusese scutit de 
suferinţe. 

Bineînţeles, făcuse adesea dragoste cu pandorancele, mai 
ales la început Se tăvălise cu ele pe covoare, pe canapele... 
Dar la sfârşit, de fiecare dată, le trimitea în apartamentul 
destinat oaspeţilor. Iar el încerca să profite de scurta 
perioadă de somn profund care preceda coşmarurile. 

Puterea: iată marele afrodisiac! 

Era un adevăr. Îşi spuse că poate ar fi trebuit să profite 
mai mult de avantajele poziţiei sale. Dar, de când pusese 
mâna pe frâiele puterii, aventurile amoroase parcă nu mai 
aveau aceeaşi savoare. Planeta asta, chiar dacă era mică şi 
mizerabilă, îi aparţinea. 

Şi va fi a mea până în momentul în care o voi părăsi. 

— Şase luni, murmură el. După douăzeci şi cinci de ani, au 
mai rămas doar şase luni. 


Închişi ermetic în celulele de hibernare, aproape trei mii 
de oameni orbitaseră timp de peste o jumătate de mileniu 
în jurul Pandorei. Din echipajul iniţial nu supravieţuiseră 
decât Flattery şi Micuţul Macintosh. Desigur, mai erau şi 
cele trei Nuclee Mentale Organice - creiere conectate la un 
sistem foarte complex - dar acestea nu mai puteau fi 
considerate oameni. Unul dintre ele aparținuse Alyssei 
Marsh, singura care se pregătise şi pentru funcţia de NMO. 
Celelalte fuseseră prelevate de la doi copii selectaţi de 
Flattery pentru inteligenţa lor deosebită şi pentru 
stabilitatea emoţională de care dăduseră dovadă. 

Mai mică decât Pământul, dar mai mare decât Luna, 
gândise el după ce se trezise din hibernare. Pandora este o 
planetă mică şi acceptabilă. 

Însă foarte curând se dovedise prea puţin acceptabilă. 

Pandoranii, urmaşi ai echipajului îmbarcat pe Nava 
Neantului Pământeanul şi ai experimentelor bioinginereşti, 
păstraseră caracteristicile umane esenţiale. Cu toate 
acestea, lui i se păruseră respingători; îşi spusese că, dacă 
Pământeanul reuşise să descopere Pandora, atunci o altă 
Navă a Neantului ar putea da peste ceva mai bun. Şi chiar 
în cazul unui eşec, considera că viaţa de Navigator era mult 
mai confortabilă. 

N-au decât să crape în groapa asta infectă! După cum 
miroase aici, s-ar părea că deja au început să putrezească. 

În nopţile senine, privea cu mare satisfacţie carcasa 
aproape completă a Navei Neantului - Nava lui - strălucind 
pe orbită. Fixase o superbă bijuterie pe voalul cerului şi era 
foarte mândru de acest lucru. 

Unii dintre pandoranii ăştia de-abia de pot fi consideraţi 
creaturi vii, darămite fiinţe umane! Algele le-au contaminat 
până şi zestrea genetică. 

Un motiv în plus pentru a părăsi planeta. Experienţa 
acumulată la Baza Lunară îl învățase ceva: spaţiul nu era o 
barieră, ci un mediu; o Navă a Neantului era nu o 
închisoare, ci un cămin. În ciuda tuturor greutăților, Tritonii 


construiseră o staţie subacvatică de lansare şi rachete 
suficient de sofisticate pentru a recupera celulele de 
hibernare care orbitaseră timp de secole în jurul Pandorei. 
Îşi dăduse imediat seama că, dacă ei reuşiseră una ca asta 
şi el putea realiza o Navă a Neantului asemănătoare 
Pământeanului. Acum avea dovada că nu se înşelase. 

Dacă eşti stăpân asupra lumii, atunci costurile nu mai 
reprezintă o problemă, cugetă el. Singurul duşman pe care 
nu-l putea controla era timpul. 

Şi singurul în care avea încredere era un pandoran, Nevi 
Păianjenul: lui îi încredința misiunile cele mai delicate. Iar 
Nevi făcea orice - orice - pentru a le duce la îndeplinire. La 
început, Flattery considerase că asociatul ideal ar fi fost 
Micuţul Macintosh, comandantul Staţiei Orbitale; dar, în 
ultima vreme, îşi schimbase părerea. Chiar astăzi va trimite 
la bordul Staţiei o echipă specială pentru a stabili dacă 
bănuielile care planau asupra lui Macintosh erau sau nu 
întemeiate. 

Nevi Păianjenul era un personaj fascinant, cu multe 
secrete. Dar nu-şi deschisese niciodată sufletul în faţa lui 
Flattery, deşi acesta îl invitase în numeroase rânduri - mai 
mult sau mai puţin subtil - să o facă. 

Cum trebuie să procedezi pentru a determina un asasin să 
ţi se confeseze? 

Majoritatea camarazilor săi muriseră la deschiderea 
celulelor de hibernare. Pământeanul fusese echipată cu 
toate cele necesare trezirii lor în condiţii de absolută 
siguranţă. Însă în momentul acela nava era foarte departe 
de ei, rătăcind probabil prin imensitatea spaţiului; lăsase 
pandoranilor credinţa că Nava este însuşi Dumnezeu şi 
convingerea că aveau misiunea sacră de a recupera celulele 
de pe orbită. 

Au murit imediat! 

Eufemismul îl făcu să pufnească. Acel moment pe care 
medicii-tehnicieni îl numiseră „imediat” adusese, pentru el 
şi camarazii săi, o experienţă cumplită, o durere care le 


distrusese toţi nervii din organism... Chinul a douăsprezece 
vieţi injectat într-o singură clipă! Iar cei care 
supravieţuiseră deschiderii celulelor - oameni ce trăiseră în 
mediul steril al Bazei Lunare şi nu făcuseră cunoştinţă cu 
boala - muriseră, aproape toţi, în următoarele luni. 
Contactul cu creaturile Pandorei - microscopice sau din alte 
categorii - le fusese fatal. 

Dintre cele care făceau parte din alte categorii, Flattery 
învățase să se teamă de Glugile Nemiloase (animale 
asemănătoare felinelor), de veninoasele Aripi Plate, de 
Fusuri, de Dinţii Năprasnici; dar cele mai periculoase i se 
păreau a fi algele. Pandoranii le numeau „Avata”. Primul 
Preot-psihiatru înţelept care se confruntase cu ele, Morgan 
Oakes, avusese bunul simţ să le stârpească. Mai mult de 
jumătate din oamenii şi echipamentele lui Flattery se ocupa 
cu tunsul algelor; nu se punea, deocamdată, problema 
distrugerii lor. 

Perioada de recuperare fizică şi psihică o petrecuse citind 
despre istoria Pandorei şi despre ororile care îl aşteptau pe 
această planetă. Plonjase, împreună cu echipajul său, în 
mijlocul unor dramatice transformări geologice şi sociale; 
izbucneau tot mai multe cataclisme naturale şi conflicte 
civile. Era un moment foarte propice să te prezinţi în faţa 
pandoranilor drept trimisul zeilor, iar Flattery profitase 
prompt de şansa oferită. 

Titlul de Preot-psihiatru, pentru care populaţia avea încă 
un respect deosebit, îl ajutase să reorganizeze obiceiurile şi 
economia planetei. Pandoranii îl aleseseră deoarece se 
obişnuiseră să fie conduşi de un Preot-psihiatru. În plus, el 
le reamintea mai mereu că apăruse aici în postura de 
cadou; cadou din partea Navei, care era însuşi Dumnezeu. 
Stătuse mult în cumpănă până să le spună că avea de gând 
să construiască o altă navă. 

Acţionase cu multă precauţie şi viclenie. Remarcând o 
oarecare nemulţumire în rândul liderilor religioşi, îşi 
schimbase titlul într-unul mai simplu: „Directorul”. Acest 


lucru îl scutise de responsabilitatea unor importante 
transformări economice, iar adoratorii Navei nu-i puseseră 
piedici în anii de început. 

„Nu voi fi zeul vostru”, le spusese el. „Nu voi fi nici măcar 
profet. Dar vă voi conduce spre o viaţă mai bună.” 

Pandoranii nu ştiau prea multe despre pregătirea 
Preoţilor-psihiatri de pe Navele Neantului. În cronici se 
arăta că înaintaşul-clon al lui Flattery - al cincilea Raja 
Flattery, aparţinând echipajului iniţial - trebuia să fie 
„dispozitivul de protecţie”, călăul autorizat al Navei 
Neantului care îi adusese pe toţi aici, în acest colţ al 
spaţiului. 

Este interzis să laşi conştiinţa artificială liberă să cutreiere 
universul. Directiva era categorică, deşi mai toţi credeau că 
orice călătorie în profunzimile spaţiului avea nevoie de 
conştiinţă artificială. Nucleele Mentale Organice - 
„containere cu creier”, după cum le numeau medicii- 
tehnicieni - dădeau greş cu o meticuloasă regularitate. Al 
cincilea clon Flattery nu reuşise să apese la timp pe butonul 
„distrugere”. Iar Nava căreia el îi permisese să 
supravieţuiască devenise Dumnezeul adorat de pandorani. 

Raja Flattery, „sistemul-de-siguranţă”. De ce nu a provocat 
explozia, aşa cum fusese prevăzut? Se întrebă - a câta 
oară? 

— Dacă trăgaciul ridicat în subconştientul său mai avea 
siguranţa pusă. lată o incertitudine care îl împiedica să lase 
pilotarea Navei Neantului pe seama unei conştiinţe 
artificiale. 

De ce tocmai Flattery, dintre atâţia cloni care formaseră 
echipajul, fusese păstrat într-o celulă de hibernare? 
Flattery era singurul care-şi mai putea pune această 
întrebare. 

— Vroiau să aibă certitudinea că acea conştiinţă artificială 
realizată de noi va fi suprimată înainte de a pune stăpânire 
pe univers, murmură el. 


Estimase că oricare dintre aceste trei NMO îl va duce, fără 
nici o problemă, spre cel mai apropiat sistem stelar. Până 
atunci vor pune la punct o ambianţă locuibilă şi mecanismul 
care să simuleze atracţia gravitaţională. Înainte de a fi 
separate de trupurile umane şi conectate la sistem, 
Nucleelor Mentale Organice li se efectuaseră adaptările 
necesare. Teoria lui Flattery susţinea că educaţia psihică - 
în funcţie de caracteristicile individuale - era mult mai 
indicată decât tratamentul chimic, putându-le ajuta să se 
integreze mai bine şi să-şi păstreze o oarecare 
personalitate; în acest mod spera să prevină nebunia feroce 
care afectase întreaga serie de NMO de la Baza Lunară. 

Se frecă la ochi şi căscă. Coşmarurile astea îl istoviseră. La 
ele se adăugau tot felul de întrebări sâcâitoare, care 
năvăleau asupra lui până îl trezeau. Şi de fiecare dată 
deschidea ochii urlând, leoarcă de sudoare, epuizat fizic şi 
psihic. Întrebarea cea mai neliniştitoare îl înghionti din nou: 

Ce program secret or fi vârât în mine? 

Pregătirea de Preot-psihiatru îl ajutase să înţeleagă că 
directorilor Bazei Lunare le plăceau jocurile ascunse. Jocuri 
în care se riscau vieţi omeneşti. 

Flattery alesese „Marele Joc” - cel a cărei miză o 
constituia viaţa tuturor oamenilor. Avea convingerea fermă 
că, din întreg universul, doar pe Pandora mai trăiau 
oameni. lar el era hotărât să facă tot posibilul pentru a 
salva specia umană. 

Evita contactul cu algele, de teamă să nu îi sondeze mintea 
şi să descopere acolo planurile secrete. Primise dovezi 
incontestabile că erau capabile să facă acest lucru. Oricât 
de mult îl fascinau, nu-şi permitea să rişte. 

Nici pe Crista Galii nu o atinsese vreodată, deoarece fata 
păstrase legături subtile cu algele. Flattery ascundea în 
suflet un fel de atracţie sexuală pentru ea, cu toate că era 
conştient de pericol. Laboranţii săi îi administraseră Cristei 
un tratament medicamentos special, astfel încât să apropie 
de realitate născocirile lansate de Director pe seama ei. 


Fără antidotul pe care doar el îl cunoştea, oamenii care o 
vor atinge se vor confrunta cu disfuncţiuni serioase ale 
sistemului nervos, sau poate chiar cu moartea. Nu mai avea 
nevoie decât de foarte puţin timp... 

Şi dacă algele mă vor sonda, descoperind mecanismul? lar 
dacă eu sunt declanşatorul, cine va fi degetul care să 
apese? Crista Galii? 

Fata era minunată, într-adevăr, dar nu şi-o dorea numai 
pentru asta. Mai exista ceva, fascinant şi înspăimântător în 
acelaşi timp. O provocare supremă. Prin simpla atingere, 
Crista îi putea descoperi secretele cele mai ascunse; sau îl 
putea ucide. 

Visul cumplit, în care o învălmăşeală de tentacule îi 
deschidea calota craniană, continua să-l asalteze chiar şi în 
starea de veghe. Auzise că algele puteau găsi foarte uşor 
magistrala ADN, ajungând până la memoria genetică. 
Această căutare risca să pornească programul şi să 
acţioneze declanşatorul care să-i distrugă pe toţi. Înainte de 
a risca un contact cu algele, Flattery dorea să se cunoască 
pe sine şi să afle cum putea fi manevrat mecanismul. 

Cea mai mare teamă a lui era ca nu cumva algele să-l 
folosească pentru a distruge sărmanele rămăşiţe ale 
populaţiei umane de pe Pandora. Acest Raja Flattery nu 
vroia să piară în mizeria unei planete de mâna a treia. El 
avea de gând să joace rolul Directorului străbătând spaţiul 
în căutarea unei lumi mai bune şi făcuse planuri pentru 
foarte mulţi oameni. 

Să le fiu zeu generos? Gândi. Sau diavol? Oare am de ales? 

Judecând după pregătirea sa temeinică, ar fi fost de crezut 
că da, avea de ales. Însă intuiţia îi spunea cu totul altceva. 

— Şansa m-a adus aici, murmură spre imaginea sa 
reflectată de plasmasticlă şi tot ea mă va ajuta să reuşesc. 

Sau poate că nu. 

Atenţia îi fu atrasă de un semnal ce începuse să clipească 
pe ecranul consolei de lângă pat. Două cuvinte apăruseră 
acolo, scrise cu litere roşii, strălucitoare: „Crista Galii”. 


Flattery apăsă o tastă şi apoi urmări defilarea veştilor 
deprimante... Nu o găsiseră. Trecuseră douăsprezece ore şi 
nu 0 găsiseră! Cu toate că fugarii nu aveau la dispoziţie alt 
mijloc de transport decât propriile lor picioare. 

Lovi o altă tastă şi lătră spre ecran: 

— Fă-mi legătura cu Zentz! 

Flattery îl instalase de curând pe Oddie Zentz în postul de 
Şef al Securităţii şi, până ieri, se declarase foarte mulţumit 
de activitatea lui. Ieri însă, ceva nu funcţionase bine în 
organizarea pazei, permițându-i lui Ozette să fugă cu fata. 

Noaptea, târziu, îi poruncise lui Zentz să-i tortureze 
personal pe cei doi gardieni găsiţi vinovaţi, iar acesta se 
conformase cu plăcere. Declaraţiile smulse nu aduseră însă 
nici un indiciu nou. Faptul că Zentz nu ezitase să-şi 
folosească priceperea şi sculele asupra a doi dintre cei mai 
buni oameni ai săi, ucigându.-i, îi oferise lui Flattery un 
oarecare sentiment de satisfacţie. Dar ce folos? Crista Galii 
era în continuare liberă. 

Dacă n-o vor găsi până la prânz, îl pun pe Zentz să-şi 
omoare încă doi oameni. Poate că astfel îşi vor da mai mult 
silinţa. 

Lovi încă o dată tasta de apel: 

— Cheamă-l pe Nevi Păianjenul. Spune-i că am nevoie de 
serviciile lui. 

Îşi dorea ca Ozette să sufere cum nici un alt om nu 
suferise vreodată. Nevi se va îngriji de asta. 

Aceasta este diferenţa dintre zei şi oameni: zeii nu îşi ucid 
pruncii şi nu-şi caută singuri pieirea. 

— Hali Ekel, Jurnalele pionierilor pandorani. 

SEMĂNA CU UN PÂLC DE ALGE OBIŞNUITE, la fel cum 
orice pandoran semăna cu ceilalţi oameni. Culoarea bătea 
puţin spre albastru. Poziţionându-şi frunzele uriaşe într-un 
anume fel, algele controlau orientarea curenților oceanului, 
reuşind astfel să aerisească apa şi să se hrănească. Se 
aglomerau în jurul zonelor bogate în sedimente. Acolo, 
curenţii calzi urcau în spirală spre suprafaţă, formând zone 


libere de vegetaţie; zone pe care oamenii le numeau 
„lagune”. 

Lagunele şi pâlcurile de alge erau conectate printr-o 
complexă reţea de canale imense, aşa-numitele 
„magistralge”, pe care oamenii le foloseau la transportul 
subacvatic. Acestea reprezentau trasee mult mai rapide şi 
mai sigure decât cele de la suprafaţă. Majoritatea 
oamenilor călătoreau prin magistralge protejaţi de 
carcasele submersibilelor, însă vorbeau unii cu alţii prin 
impulsuri de radiofrecvenţă. Algele albastre spionau de 
mult timp convorbirile, nutrind un profund sentiment de 
curiozitate pentru oameni şi limbajul lor incredibil de greoi. 

Pandoranilor le plăceau lagunele, pentru că aici apa era 
caldă, liniştită, limpede şi plină de peşte. Algele albastre, 
sălbatice, nu intraseră sub jugul Controlului Curenţilor şi 
nu cunoscuseră pintenii electrici ai Directorului. Se 
camuflaseră foarte bine, îşi suprimaseră emisiile luminoase 
şi, păcălindu-i pe oameni, reuşiseră să-şi păstreze 
libertatea. Formau singurul pâlc de alge sălbatice printre 
multe altele lobotomizate şi domesticite de Controlul 
Curenţilor. Însă, în curând, toate algele aveau să devină 
stăpâne pe ele însele. 

Capturaseră şi depozitaseră, la marginea lagunei, anumite 
substanţe emanate de trupurile oamenilor înecaţi sau 
înmormântați în adâncuri. Aflaseră cum să manevreze 
aceste substanţe, folosindu-le pentru a-i înspăimânta şi 
alunga pe cei ce se apropiau prea mult de lagună. 
Învăţaseră să descifreze semnalele conţinute în emisiile 
radio, luminoase şi sonore. Încetul cu încetul, din mici 
fragmente disparate, începuseră să-şi facă o imagine 
despre omenire. 

Omul care le atingea retrăia brusc, într-o scurtă şi intensă 
halucinație, vieţile tuturor celor dispăruţi. Mulţi se 
înecaseră, neajutoraţi, în timpul unor experienţe de acest 
gen. Algele gândeau perimetrul ca pe un fel de „orizont al 
evenimentelor”. Fiinţele umane care se apropiau întâlneau 


bariera chimică, scutul format din iluzii, privind copleşiţi, ca 
într-o oglindă, imagini minunate şi orori indescriptibile din 
trecutul omenirii. 

Flattery se temea de acest perimetru cu alge libere. De 
aceea trimitea mereu slugi înarmate cu lanţuri şi lame 
uriaşe. La rândul lui, Controlul Curenţilor deforma baletul 
fascinant al algelor transformându-l în gimnastica robotică 
a unor vane organice. 

Algele le analizau mirosurile şi secrețiile, călătoreau pe 
spirala ADN şi obțineau de fiecare dată noi informaţii din 
regiunile ce purtau inscripţia „omenesc”. 

Aflară astfel că ele nu se ridicaseră încă la stadiul de 
personalitate unică, de fiinţă intactă; că deocamdată erau 
alge ca multe altele, Avata între alţi Avata. Se formase o 
minte multiplă, fragmentată, spre deosebire de vremea 
când nu exista decât o singură şi măreaţă Minte. Totul 
fusese înregistrat acolo, în memoria genetică a oamenilor, 
printre țesuturile organice. Mari porţiuni ale Minţii 
lipseau... Sau erau avariate. Sau neconectate. 

Algele descoperiră acestea cam în acelaşi mod în care 
victima unei lovituri la cap descoperă la un moment dat că 
mintea sa nu mai seamănă deloc cu cea de dinainte. Atunci 
când îşi dă seama că pierderea este irecuperabilă, se naşte 
frustrarea. Iar frustrarea se transformă în furie. Algele cu 
numele de „Avata” se zbârliră cuprinse de un sentiment 
similar. 

Justiţia este evidentă. Ea nu are nevoie de apărare, ci doar 
de un martor imparţial. 

— Ward Keel, Şef al Justiţiei. 

TREI SEMNALE JOASE anunţară sosirea hidrobuzului, 
trezind-o astfel pe Beatriz Tatoosh dintr-un somn în care se 
îneca printre alge. Se întinsese pe bancheta solidă a sălii de 
aşteptare, folosind servieta şi bagajul drept pernă. Clipi de 
câteva ori, alungând aburii visului şi îşi drese vocea. 
Coşmarul acesta începuse un pic mai devreme. De obicei 


venea doar atunci când se afla deja în staţia tritoniană de 
lansare. 

Cred că de vină este păcătoasa asta de presiune a apei... 

Simţi un fior rece cuprinzându-i umerii, nu din cauza 
temperaturii, care era reglată la o valoare foarte plăcută, ci 
datorită stării în care o cufundase visul şi gândului că va 
trebui să supravegheze transportul celor trei Nuclee 
Mentale Organice spre Staţia Orbitală. Dintotdeauna se 
cutremurase la ideea unor creiere fără trup navigând prin 
spaţiu, mult dincolo de stelele vizibile. O navetă avea să o 
ducă la bordul Staţiei peste câteva ore. Abia aştepta să 
ajungă acolo. Viaţa pe planetă nu o mai atrăgea prin nimic. 

Imensitatea vidului care înconjura Staţia Orbitală nu o 
deranja absolut deloc. Se trăgea dintr-o familie de Insulari, 
„vântură-lume”. După patru secole, generaţia sa reuşise, în 
sfârşit, să pună piciorul pe solul ferm al continentelor. 
Insularii se adaptaseră destul de bine la noul mod de viaţă, 
spre deosebire de Tritoni, care preferau să rămână închişi 
în oraşele lor subacvatice. Deşi raţiunea îi spunea că nu 
avea motive de teamă, Beatriz se făcu mică la gândul miilor 
de tone de apă aflate deasupra ei. 

Umiditatea din ecluza hidrobuzului îi va astupa, cu mâna 
sa lipicioasă şi rece, nasul şi gura. La staţia de lansare avea 
să fie mult mai neplăcut. Cea mai mare parte a muncitorilor 
care lucrau în adâncuri era formată din Tritoni, iar aceştia 
preferau ca aerul să fie cât mai umed; în mediul acela, 
Beatriz avusese de foarte multe ori senzaţia de sufocare. 
Auzi din nou un semnal sonor; peste câteva minute, 
hidrobuzul avea să pornească. Căscă larg gura, trăgând aer 
în piept Mulțimea de navetişti care se îndrepta, ca şi ea, 
spre staţia de lansare, începu să tropăie pe puntea metalică 
de deasupra. 

Ropotul sutelor de paşi o făcu să închidă strâns pleoapele, 
pentru a nu vedea feţele muncitorilor; aceştia erau aproape 
la fel de descărnaţi şi vlăguiţi ca şi refugiații care umpleau 
taberele jalnice din jurul Kalalochului. Privirea lor păstra 


totuşi o urmă de speranţă. Ochii celor din tabere erau prea 
trişti pentru a mai reflecta şi altceva. 

Hotări să se folosească de autosugestie. Imaginează-ţi 
ceva frumos. Un aerostat deasupra orizontului, înainte de 
apus. 

Călătoriile acestea i se păreau deprimante. După calculele 
ei, dormise aproape cinci ore în sala de aşteptare, timp în 
care o foarte zeloasă echipă de securitate percheziţionase 
hidrobuzul, pasagerii şi bagajele. Îşi notă în minte să-şi 
verifice aparatura... Bineînţeles, după plecarea lor. Aşa o 
învățase Ben. Echipamentul furnizat de Holoviziune era 
cam rablagit, astfel încât fuseseră nevoiţi să-l repare sau să- 
şi construiască aparate noi. Acestea ar fi putut tenta un 
securist cu relaţii pe piaţa neagră. Era îngrijorată pentru 
soarta lui Ben şi tare ar fi vrut să ştie ce rost avusese 
percheziţia asta. Inspiră din nou adânc. 

Ştiu că Ben şi Rico se află în spatele Postului-Fantomâ. 
Indiferent ce-ar face, stilul lor este inconfundabil. 

Cu aproape un an în urmă, când Postul-Fantomă bruiase 
pentru a doua oară emisiunile de ştiri, transmițând 
propriile informaţii, Beatriz îl abordase pe Rico şi-i dăduse 
de înţeles că ar vrea să li se alăture. Cei doi se făcuseră că 
plouă, iar ea nu insistase, intuind că refuzul lor era 
întemeiat. Se apucase şi mai abitir de muncă, încercând să- 
şi uite orgoliul rănit. Acum avea impresia că descoperise 
adevăratul motiv pentru care ei nu o primiseră. 

Au nevoie de cineva în exterior. Eu aş putea fi asul păstrat 
în mânecă. 

La miezul nopţii trecute fusese solicitată să prezinte în 
locul lui Ben emisiunea Holojurnalul de Seară. Citise, pe 
una dintre fiţuici,”...Ben Ozette... Realizează un reportaj în 
Sappho...” însă Beatriz ştia foarte bine că în această Zi a 
Stelei - ca de altfel, de şase săptămâni, în toate Zilele Stelei 
- Ben se aflase la Cartierul General al Directorului, sub 
strictă supraveghere, încercând să realizeze seria de 
reportaje despre Crista Galii. 


De ce nu se menţionează că şi el a dispărut? Era împreună 
cu ea în momentul în care s-a dat alarma, nu? Conducerea 
Holoviziunii cenzurează ştirile referitoare la el! De ce? 

Simţi frica încolţind-o. Cine avea interes ca populaţia să nu 
afle ce se întâmplase cu Ben? Începea să perceapă 
realitatea cu totul altfel, de parcă i se ridicase un văl de pe 
ochi. 

Până acum trăise cu senzaţia că ea, Ben şi Rico erau imuni 
la recentele transformări care răvăşeau planeta. „Martori 
plătiţi, asta suntem”, spusese Ben. „Ochii şi urechile 
pandoranilor.” „Ba nu”, zâmbise Rico, un pic ameţit de boo. 
„Nu suntem martori, ci faruri care să le arate calea.” 

Pentru că nu mai avusese timp să ceară lămuriri, Beatriz 
recitase pe calea undelor exact ceea ce scrisese redactorul 
emisiunii. Acum îşi dădea seama că intenţionat o luaseră pe 
nepregătite. Dar Holoviziunea avea resurse incredibile - 
atât oameni, cât şi aparatură —, iar ea era hotărâtă să le 
folosească din plin pentru ca Ben să nu piară. 

De data asta, Ben nu mai este un simplu martor, gândi ea, 
precaută. A devenit participant; şi poate ruina totul. 

Îl iubise, iar dragostea pentru el durase mult timp. Sau 
poate că avuseseră o îndelungată relaţie intimă şi de-abia 
acum începea să-l iubească. Nu în felul acela, pasional... 
Era prea târziu pentru asta. Nimeni n-ar fi putut înţelege 
natura sentimentului care supravieţuise în ea decât dacă ar 
fi fost martor la toate ororile văzute de ei doi, împreună. 
Beatriz se bucurase recent de câteva momente fierbinţi în 
compania doctorului Macintosh, după ce foarte multă 
vreme crezuse că în sufletul ei nu vor mai încolţi asemenea 
senzaţii. Deschise pleoapele încă grele de somn, dar lumina 
puternică o făcu să lăcrimeze. Îşi feri privirea şi se ridică în 
capul oaselor pe bancheta de metal. Auzi un securist tuşind 
discret. Tânjea după agitația din biroul ei aflat la bordul 
Staţiei Orbitale, unde lucra la Proiectul Nava Neantului; 
acolo, doar doisprezece metri o despărţeau de Controlul 
Curenţilor şi de Micuţul Macintosh. Gândurile i se 


îndreptară din nou spre Mac... Şi spre zborul cu naveta, 
planificat să aibă loc peste puţine ore. 

De câteva săptămâni încoace se simţea mereu obosită, iar 
întârzierile astea survenite în program o epuizau şi mai 
tare. Din momentul în care Directorul o pusese să 
penduleze între Proiectul Nava Neantului şi emisiunile de 
ştiri, timpul începuse parcă să fugă de ea. Nu mai avea 
răgaz nici pentru odihnă, nici pentru a-şi pune ideile într-o 
oarecare ordine. Astăzi - culmea! 

— Avea trei însărcinări; trebuia să transmită din trei locuri 
diferite. 

Unul dintre cele mai impresionante sisteme de propulsie 
construite vreodată de omenire aştepta să o transporte la 
bordul Staţiei Orbitale. Când ajungea în biroul zgomotos şi 
dezordonat, avea impresia că intră în vârtejul acelui uragan 
care era viaţa ei. Acolo nu o mai putea atinge nimeni, nici 
măcar Flattery. 

Semnalul prelung şi trist, ultimul apel pentru îmbarcare, o 
făcu să tresară. Se gândi din nou la Ben, care încă nu-şi 
făcuse apariţia. Sau poate că murise. Nu mai era iubitul ei, 
dar ţinea la el pentru că se dovedise a fi un om bun. 

Îşi frecă pleoapele obosite şi întoarse capul, zărind un 
tânăr ofiţer de securitate care tocmai: intra pe uşa sălii de 
aşteptare. Acesta se apropie de ea şi salută politicos, 
înclinând capul. Avea urechi foarte mari şi buze albe, 
crispate. 

— Percheziţia a luat sfârşit, rosti el. Vă cerem scuze 
pentru întârziere. Ar fi bine să vă îmbarcaţi cât mai repede. 

Beatriz se ridică în picioare, înfruntându-i privirea. 
Hainele i se aranjau pe trup în cute indolente. 

— Nu mi-au fost returnate echipamentul şi notițele, replică 
ea. N-are nici un rost să plec până nu... 

Căpitanul o opri, ridicând un deget spre buze. La fiecare 
mână avea câte două degete lungi şi unul gros. Reporteriţa 
încercă să-şi aducă aminte care clan insular purta aceste 
caracteristici. 


Orcas? Camăno? 

Ofiţerul zâmbi, arătându-şi dinţii pătaţi cu puncte negre, 
oribile... Însemnele unui comandou al morţii autointitulat 
„Fălcile Fioroase”. 

— Bagajul dumneavoastră a fost deja urcat la bordul 
hidrobuzului. Sunteţi o persoană foarte importantă, astfel 
încât vă vom pune la dispoziţie o cabină separată şi o gardă 
de corp. 

— Dar... 

El îi apucase deja cotul. 

— Am aranjat ca hidrobuzul să nu plece până nu vă 
îmbarcaţi. De dragul proiectului, grăbiţi-vă! 

Ajunseră pe pasarelă, iar căpitanul o împingea spre 
intrarea de la nivelul inferior. 

— Ia stai! Se împotrivi ea. Nu cred că... 

— La staţia de lansare vă aşteaptă o misiune urgentă. Vă 
informez că trebuie să transmiteţi o ediţie specială a 
„Ştirilor pe scurt” imediat cum veţi ajunge acolo. 

Îi înmână pagerul pe care ea îl purta de obicei prins de 
coapsă. 

— Aveţi aici toate instrucţiunile, îi explică el, zâmbind. 

Beatriz îşi spuse că acest căpitan făcea tot posibilul pentru 
a-i îndepărta temerile, deşi imaginea dinţilor pătaţi o făcea 
să se înfioare. Jurnalistul din ea era curios să afle mai multe 
despre comandourile morţii. Dar în cele din urmă instinctul 
de conservare reuşi să-i alunge curiozitatea. Gardianul, un 
bărbat scund şi tânăr, purtând pe umăr câteva dintre 
bagajele ei, o întâmpină la capătul culoarului. 

— Întâlnirea cu dumneavoastră a fost o adevărată 
încântare, rosti căpitanul, înclinând din nou capul. (Apoi îi 
întinse un stylus şi o foaie de hârtie.) Dacă sunteţi amabilă, 
pentru soţia mea... Ea vă admiră foarte mult. 

— Cum o cheamă? 

— Anna. 

Beatriz scrise repede „Pentru Anna şi pentru viitor”, apoi 
semnă cu litere înflorate. Primi mulţumirile căpitanului şi 


urcă la bord. Nici nu apucară să închidă bine al doilea sas, 
că hidrobuzul se avântă în adâncuri. 

Adorarea nu este totuna cu iubirea. Sinele nu poate fi 
adorat. Ţineţi minte aşa: oamenii îi iubesc pe oameni; 
oamenii se tem de zei. 

— Micuţul Macintosh, Dirijorul algelor, Controlul 
Curenţilor. 

ÎN LUMINA ZORILOR, Ben începea să înţeleagă mult mai 
clar noul curs pe care îl luase viaţa sa. Ştia că Postul- 
Fantomă va promova imaginea Cristei - la fel ca şi Flattery, 
în cazul Holoviziunii - pentru a manipula populaţia 
Pandorei. O va folosi ca pe un bici, pentru a ridica mulțimile 
împotriva Directorului, în ochii oamenilor, fata îşi va pierde 
din ce în ce mai mult calităţile de om şi va deveni o sfântă. 
Iar asta avea să-l coste. Spera ca iubirea ce se înfiripase 
între ei să nu dispară. Poate că exista o cale... 

La naiba! 

Dorise ca nimeni să nu se amestece în seria de reportaje 
pe care o pregătea. Acum el devenise subiectul de senzaţie. 
Noaptea trecută, ascunşi într-un adăpost subteran al 
zavatanilor, urmăriseră Holojurnalul de Seară. Ca o ironie a 
sorții, tocmai Beatriz îi luase locul. Dar, desigur, faptul nu-l 
luase prin surprindere. 

„Bună seara, doamnelor şi domnilor”, începuse ea. „Sunt 
Beatriz 'Tatoosh şi ţin locul lui Ben Ozette, care are o 
misiune importantă în Sappho. lată principala ştire a serii: 
Crista Galii a fost răpită din Zona de Protecţie. Opt terorişti 
înarmaţi, probabil Fantome...” 

Poate îşi închipuia că-mi face un serviciu, gândi el. 

Dar nici vorbă de aşa ceva! El nu avea vreo misiune în 
Sappho, iar cei opt terorişti înarmaţi nu existaseră. O luase 
pe Crista de mână şi ieşiseră, cât mai natural cu putinţă, pe 
poartă. Beatriz citea fiţuicile întinse de slugile lui Flattery. 
Ocupată până peste cap cu Staţia Orbitală şi Proiectul Nava 
Neantului, nu mai era în stare să distingă realitatea. 


Oare ce chinuri trăia acum administraţia Holoviziunii? Prin 
mită, manipulare, jaf şi crimă, Flattery preluase controlul 
asupra „Comerţului Tritonian”, printre ale cărui proprietăţi 
se număra şi Holoviziunea. Asta era povestea pe care Ben 
începuse s-o difuzeze pe Postul-Fantomă. Cel mai important 
reportaj al carierei sale devenise o luptă care avea să 
schimbe destinele tuturor - inclusiv al său şi al Cristei. O 
luptă menită să stârpească sărăcia şi foamea, instrumente 
folosite de Director pentru a înrobi populaţia Pandorei. 

Crista se ascundea împreună cu el. Ben supravieţuise 
atingerii ei, ba chiar şi unui sărut. Acum se stăpânea cu 
greu să nu-i aranjeze şuviţele albe ale căror vârfuri îi 
atingeau colţul gurii, să nu-i mângâie fruntea, să nu se 
strecoare sub pătura mătăsoasă şi să... 

Eşti prea tânăr pentru o imprudenţă atât de mare, îşi 
spuse, aşa că nu te mai comporta ca un idiot bătrân. N-are 
rost să mori degeaba. 

Începu să mediteze din nou asupra coincidenţei - destin 
sau influenţă divină? 

— Care îi adusese împreună, în momentul acesta, în 
cubiculul acesta, pe planeta aceasta aflată la milioane de 
ani-lumină depărtare de Pământ. Fusese nevoie de mii de 
ani, de călătorii prin nenumărate sisteme stelare şi de 
anihilarea aproape completă a omenirii, pentru ca să aibă 
loc întâlnirea dintre Ben şi Crista Galii. Avata fusese distrus 
şi el; dar nu în totalitate, deoarece câteva gene de alge 
reuşiseră să supravieţuiască printre cele umane. Poate că 
zestrea genetică a pandoranilor cunoscuse o permanentă 
schimbare... Poate că aceste răzlețe frânturi de coduri 
genetice străine îi vor ajuta pe oameni să trăiască 
împreună, ca fraţii şi să se iubească. 

De ce? Se întrebă. De ce tocmai noi? 

Acesta era unul dintre momentele în care şi-ar fi dorit să 
aibă o viaţă normală. Nu vroia să fie salvatorul societăţii, al 
tuturor speciilor... ci doar al propriei sale existenţe. Însă nu 
mai avea cum să schimbe cursul evenimentelor. Acum, 


împotriva raţiunii, se îndrăgostea din nou de o femeie 
aproape intangibilă. 

Punând lucrurile cap la cap, Crista era - cel puţin în 
aparenţă - mai mult umană decât Avatană. Nimeni, nici 
măcar ea, nu descoperise caracteristicile proprii algelor. 
Teoretic vorbind, se putea presupune că dispunea de mai 
multe minţi complete, capabile să gândească şi să acţioneze 
în mod independent; concluzia fusese trasă într-un studiu 
finanţat de Director. Dar Crista, în cei cinci ani petrecuţi 
sub o atentă supraveghere, îşi manifestase o singură 
personalitate; iar despre acest subiect nu prea vroia să 
discute. 

Se bănuia că era fiica Vatei, care, la rândul ei, fusese 
„Copilul Sfânt” al poetului-profet Kerro Panille şi al Waelei 
Tao-Lini. Vata fusese concepută cu mai multe secole în 
urmă, prin îmbrăţişarea a două trupuri umane în nacela 
unui dirijabil sabotat, cu participarea tentaculelor şi 
sporilor lui Avata. Se născuse cu o completă memorie 
genetică şi cu capacitatea unei comunicări telepatice 
proprie algelor. Timp de aproape două secole zăcuse în 
comă. 

Duque, omul presupus a fi tatăl Cristei, avea şi el 
caracteristici avatane, inoculate pe când era un biet 
embrion în pântecele mamei sale. Acest lucru se petrecuse 
în laboratoarele infamului Jesus Lewis, bioinginerul care 
ucisese algele - trupul lui Avata - şi fusese cât pe-aci să 
distrugă întreaga populaţie umană. Vata întruchipase, în 
ochii pandoranilor, fiinţa divină, simbolul uniunii dintre 
oameni şi zei, însăşi vocea zeilor. Crista Galii, cu misterul, 
puterea şi frumuseţea ei, cu atingerea ei aducătoare de 
moarte, nu era nici ea mai prejos decât o zeiţă. Iar asta nu 
putea decât să facă şi mai dificilă dragostea lui Ben pentru 
ea. 

Ben ştia că algele - Avata - reprezentaseră elementul- 
cheie în supraviețuirea pandoranilor. Era puţin probabil, 
poate chiar imposibil, ca fiinţele umane să fie rude cu 


nişte... Alge conştiente. Studiind Cronicile, Ben adoptase 
părerea unanimă a experţilor: algele de astăzi aveau 
fiecare o viaţă proprie şi nu alcătuiau fiinţa globală, 
conştientă, întâlnită de primii oameni coborâţi pe suprafaţa 
Pandorei. Mulţi credincioşi susțineau că, dorind să se 
prezinte într-o formă cât mai acceptabilă, Avata o crease pe 
Crista Galii; iar teoria lor câştiga din ce în ce mai mult 
teren. 

Şi ce îşi doreşte? 

Să trăiască! 

Gândul îi intră în minte cu forţă, ca un urlet, trezindu-i 
toate simţurile. Aproape că recunoscuse vocea străină. Puse 
bărbia în piept, se cufundă în sine şi încercă să asculte... 
Dar nu mai auzi nimic. Crista continua să doarmă. 

Algele, trupul lui Avata, se îngrijiseră de stabilitatea 
planetei. La scurt timp după ce Jesus Lewis le ucisese, unul 
dintre sateliții naturali explodase, transformându-se în 
asteroizi, iar continentele se rupseseră ca nişte foi de hârtie 
şi se scufundaseră sub valuri. Astăzi, culturile de alge 
fuseseră reconstituite şi, după două secole, pământurile 
răsăreau din nou deasupra apei. Oamenii învățau să 
trăiască atât în adâncuri, cât şi pe solul ferm de la 
suprafaţă. Pe Ben îl durea sufletul văzând că, în loc să 
crească frumoşi şi înalţi, semenii săi se târau prin mocirlă. 

Este vina Directorului şi nu a algelor. 

Directorul refuza să admită în public că algele erau 
conştiente. Le folosea ca pe un simplu mecanism, ca pe 
nişte valve destinate a controla curenţii oceanici şi, într-o 
oarecare măsură, condiţiile atmosferice. Toţi ştiau că acest 
lucru devenea din ce în ce mai dificil. Algele se înmulţeau şi 
un foarte mic procent din numărul lor se mai afla sub 
cătuşele Controlului Curenţilor. 

Algele se ridică împotriva lui Flattery. Atunci când se vor 
elibera complet, mi-ar plăcea să aibă, toate, o singură 
conştiinţă. 


Cu foarte multe eforturi şi cu câteva indicii primite de la 
Crista, reuşise să pună mâna pe unele rapoarte secrete. 
Aflase astfel adevăratul interes pe care Flattery îl acorda 
unei lucrări intitulate „Fenomenul Avata”. Ben vorbise 
despre acest lucru cu zavatanii, călugării care trăiau pe 
culmile muntoase şi foloseau alge în ritualurile lor. 

Crista spune că Directorul ar trebui să ceară sfatul algelor. 
Iar călugării susţin şi ei acelaşi lucru. 

Fata tresări din nou; în curând avea să se trezească. Va 
vedea tarabele din port şi va auzi strigările negustorilor 
ambulanți: „Lapte! Suc de fructe! Ouă! Astăzi vând ouă de 
rațe domestice!” Tovărăşia oamenilor era una dintre micile 
plăceri pe care Directorul i le refuzase Cristei. Ben ştia că şi 
el, la rândul său, îi va refuza fetei acest lucru. 

Dar nu pentru mult timp, îşi reaminti. În curând, toţi 
oamenii vor putea trăi ca fraţii. 

Din cafenea se auzea târşâitul discret al scaunelor pe 
podea şi clinchetul metalic al linguriţelor lovind pereţii 
ceştilor de porțelan. 

Se sprijini cu spatele de perete şi dădu, încet, tot aerul 
afară din plămâni. Deşi până acum nu voise să recunoască, 
era surprins că încă mai trăia. Nu numai că o atinsese pe 
Crista Galii - fiinţa interzisă - dar o şi sărutase; trecuseră 
douăsprezece ore de atunci. Fugiseră la adăpostul nopţii, 
fără ca Securitatea să le dea de urmă. Acum aştepta 
trezirea Cristei şi sosirea lui Rico pentru a vedea ce vor face 
în continuare. 

Când vedeţi un nor ridicându-se la apus, îndată ziceţi: 
„Vine ploaia”. Şi aşa se întâmplă. Şi când vedeţi suflând 
vântul de la miazăzi, ziceţi: „Are să fie zăduf”. Şi aşa se 
întâmplă. Făţarnicilor, faţa pământului şi a cerului ştiţi s-o 
deosebiți; vremea aceasta cum de n-o deosebiți? 

— lisus. 

CÂND SE TREZI, în prima zi de libertate petrecută în 
Kalaloch, Crista Galii remarcă mai întâi felul în care cădea 
lumina pe cana din mâna lui Ben Ozette. Îşi dori ca acea 


mână să o atingă, să-i mângâie obrazul sau să i se 
odihnească pe umăr. Dar Ben încremenise acolo, cu cana pe 
genunchi. Oare adormise? Crista simţi un fior de repulsie la 
gândul de a sta pe acel oribil scaun-câine, „o creatură vie 
realizată de Insulari. 

Kalalochul se trezea şi el. Oamenii începeau să umple 
străzile, iar echipele de lucru porneau, cu camioane şi 
buldozere, spre perimetru. Cei înfometați sau fără de 
adăpost - refugiaţi veniţi de pe zeci de insule eşuate - 
salutau razele de soare care scăldau periferia Kalalochului. 

Crista ciuli urechile, încercând să audă respiraţia caldă şi 
liniştită a lui Ben. 

Doamne, dacă l-am omorât? 

Îşi înăbuşi un chicot, gândindu-se cum ar fi transmis Ben o 
asemenea ştire de senzaţie: „Faimosul corespondent al 
Holoviziunii, Ben Ozette, realizatorul Holojurnalului de 
Seară, a primit ieri sărutul morţii pe când se afla în 
misiune...” În minte îi reveniră căldura şi savoarea acelui 
prim sărut din viaţa ei, căruia i se abandonase aproape 
total. 

Ben nu păţise nimic, ceea ce demonstra că antidotul - pe 
care Flattery i-l administra zilnic Cristei - mai avea încă 
efect. Totuşi, sărutul adusese peste ea o cascadă de 
amintiri, pasiuni şi temeri din trecutul lui, care aproape o 
paralizaseră prin forţă şi claritate. 

Existau unele lucruri pe care n-ar fi vrut să le afle: primul 
sărut al lui Ben, o roşcovană simpatică; ultimul sărut, 
Beatriz Tatoosh. Gustul acestora şi al altora, îi rămăsese 
mult timp pe buze. Participase astfel la primul lui act 
amoros, prin memoria celulelor, fusese martoră la naşterea 
lui, la măcelărirea Insulei Guemes, la moartea părinţilor săi. 
Amintirile se întipăriră în propriile ei celule, aşteptând 
semnalul - un sentiment suficient de intens - pentru a 
prinde iarăşi viaţă. 

Îi primise amintirile prin intermediul sărutului dar, 
năucită, nu-i spusese nimic. Noaptea trecută visase visurile 


şi amintirile lui. Văzuse Postul-Fantomă aşa cum îl vedea el, 
ca pe un organ al adevărului într-un trup învăluit în 
minciună. Aflase că el - ca şi ea, de altfel - era vulnerabil, 
singur şi dăruit celorlalţi. Nu vroia să-i ascundă faptul că, 
acum, ştia totul despre trecutul lui. Nu vroia să-l piardă 
după ce, în sfârşit, se găsiseră; dar, în acelaşi timp, nu vroia 
nici să-l împingă spre moarte. 

Lui Ben nu-i era frică de această moarte - oamenii o 
numiseră „Gâdilici” - care sălăşluia în chiar trupul ei; o 
moarte asemănătoare celei provocată de alge. Uneori nu 
credea nici ea că aşa ceva putea fi adevărat. Flattery 
elaborase el însuşi antidotul şi avea grijă să i-l administreze 
zilnic; pe perioada cât acesta era eficient, Crista putea 
recepționa mesaje - cum erau, de exemplu, amintirile lui 
Ben - dar nu mai era capabilă să transmită. Totuşi, nimeni 
nu îndrăznea să o atingă, iar gardienii prezenţi în Cartierul 
General al Directorului făceau tot posibilul să stea cât mai 
departe de ea. 

Din câte îşi amintea, aceasta era prima dimineaţă în care 
se trezea fără a fi înconjurată de laboranţi şi supusă la 
interminabile verificări. Nu mai avea cinstea de a fi mult- 
veneratul prizonier din casa Directorului. În ciuda evadării, 
a faptului că erau obligaţi să se ascundă, a primului ei 
sărut, Crista se cufundase într-un somn revigorant, de nou- 
născut. Arome delicioase îi mângâiau nările - prăjituri, 
pâine caldă, cafea; stomacul începu să-i ghiorăie. 

Undeva, la nivelul inferior, se auzi sfârâitul unui sebet pe 
grătar. Cristei îi plăcea la nebunie carnea. Laboranţii lui 
Flattery îi oferiseră nişte explicaţii savante şi greu de 
înţeles, cum că asta se datora genelor sale avatane care îi 
afectaseră sinteza proteinică... Dar ea cunoştea starea 
aceasta sub numele, mult mai simplu, de „foame”. Tânjea şi 
după fructe proaspete, după nuci şi cereale. Gândul la o 
salată îi lăsa mereu gura apă. 

Deşi părăsiseră Zona de Protecţie la adăpostul 
întunericului, memorase complicatul parcurs subteran prin 


care ajunseseră aici, în comunitatea insulară a Kalalochului. 
Semăna cu labirintul ma-gistralgelor oceanice. Despre locul 
acesta nu ştia decât că se afla în vecinătatea țărmului, lucru 
care trezea în ea un alt sentiment, acela de dor. 

Reuşea să simtă valurile, ca pe o pulsaţie umedă 
amestecată cu zarva vânzătorilor ambulanți şi cu traficul 
din ce în ce mai intens. Auzise că pandoranii se sculau 
devreme, dar nu se grăbeau niciodată; omul flămând nu 
prea are motive de grabă. În zilele acestea, când apele 
oceanului erau întrerupte de ţărmuri stâncoase sau 
sufocate de pâlcuri imense de alge, viaţa pe insulele 
plutitoare devenise mult prea periculoasă. Majoritatea celor 
care colonizaseră uscatul continuau să-şi spună „Insulari”, 
păstrând vechile obiceiuri. Insularii pe care Crista îi 
cunoscuse în interiorul Zonei de Protecţie erau fie slujitori, 
fie gardieni şi nu vorbeau niciodată despre cum trăiau în 
afara marilor ziduri din bazalt. Mulţi dintre ei suferiseră 
mutații oribile, care pe ea o fascinau, iar lui Flattery îi 
provocau silă. 

Îşi trase pătura până sub bărbie şi se arcui pe spate, 
lăsând razele de soare să-i scalde faţa. Sesiză, deodată, 
puritatea din comportamentul lui Ben faţă de ea. Acum 
cunoştea toate detaliile intime ale vieţii lui. Oare cum ar 
reacţiona dacă ar afla? Se îmbujoră, ca un voyeur, 
amintindu-şi de prima lui noapte petrecută alături de 
Beatriz. 

Bărbaţii sunt foarte ciudaţi, gândi. Fuga lor se oprise, în 
cele din urmă, aici. Ben o asigurase că acest cubicul micuţ 
era o ascunzătoare sigură, apoi şezuse toată noaptea pe 
scaun, în loc să se strecoare în pat, lângă ea. Se dovedise 
deja imun faţă de atingerea fatală, iar Cristei îi plăcuseră 
atât gestul îndrăzneţ al sărutului, cât şi sărutul în sine. 

Privirile altor bărbaţi - printre care se număra şi 
Directorul - îi dăduseră de înţeles că puterea frumuseţii ei 
era foarte mare. Îl fermecase şi pe Ben Ozette, citise asta în 
ochii lui verzi, puţin mai întunecaţi decât ai ei. Păstra în 


suflet sărutul magic primit înainte de culcare. Amintirile, 
familia, iubitele lui... Deveniseră pentru ea o comoară de 
nepreţuit. 

Jos, în stradă, cineva urlă puternic, întrerupându-i reveria. 
Apoi auzi geamătul prelung, strident, care îi dădu fiori de 
gheaţă, deşi patul în care se cuibărise era cald. Ben puse 
cana deoparte şi se apropie de fereastră. 

Au descoperit un bărbat, îşi spuse ea, un bărbat care a fost 
UCIS. 

Ben îi povestise despre cadavrele găsite dimineaţa pe 
stradă, însă Crista de-abia acum lua contact cu realitatea 
aceasta îngrozitoare. 

„Comandourile morţii le lasă acolo pentru a servi celorlalţi 
drept lecţie”, îi explicase Ben. „Oamenii merg la lucru 
dimineaţa, sau îşi duc copiii la creşă şi descoperă cadavrele 
în mijlocul drumului. Unele n-au mâini, unele n-au limbă, 
unele sunt decapitate... Altele sunt mutilate în mod obscen. 
Dacă te opreşti ca să priveşti, imediat apare cineva lângă 
tine şi te ia la întrebări: «L-ai cunoscut pe omul ăsta? Vino 
cu noi!» Nimeni nu vrea să meargă cu ei. După o vreme, 
soţia, sau mama, sau fiul, primeşte vestea. Atunci este 
înlăturat cadavrul.” 

Ca reporter, Ben văzuse sute de astfel de cadavre. Le 
zărise şi ea - de fapt, mai mult le ghicise - în derularea 
rapidă a amintirilor lui. Geamătul venea probabil de la 
mama care îşi descoperise fiul ucis. Crista nu se simţea 
deloc tentată să privească pe fereastră. Ben se întoarse şi 
îşi reluă locul lângă pat. 

Oare descoperise şi el o părticică din ea, atunci când o 
sărutase? Acest lucru se petrecea uneori când te atingeai 
de alge, dar foarte rar în cazul ei, din cauza antidotului. 
Unora li se întâmplase, totuşi. La început holbaseră ochii, 
şocaţi, nevenindu-le să creadă; apoi începuseră să tremure, 
cu privirea pierdută; iar la sfârşit se treziseră, copleşiţi de 
groază. Dar prea puţini avuseseră norocul să se mai 
trezească. 


Ce le-am arătat? Se întrebă. De ce doar unora şi nu 
tuturor? Studiase istoria algelor şi nu găsise nimic care să-i 
ofere o explicaţie sau un ajutor cât de mic. Îşi amintea şi 
acum de însemnările unui tehnician care făcuse cercetări 
privind „genealogia” ei. 

Cilii algelor îi penetraseră întreg trupul, permițându-i să 
trăiască în adâncuri. Primise ajutorul misterioşilor - 
aproape legendărilor - înotători, fiinţe umane care 
suferiseră cele mai dramatice mutații. Perfect adaptaţi vieţii 
subacvatice, înotătorii aveau branhii şi semănau cu nişte 
uriaşe salamandre. Trăiau în peşteri, în Oracole, în 
avanposturi tritoniene abandonate şi în lagune. În primii ei 
nouăsprezece ani, Crista fusese una cu agele, înrudită mai 
mult cu ele decât cu oamenii. Unii dintre angajaţii lui 
Flattery susțineau că fusese zămislită de alge, dar ea nu 
credea una ca asta. 

Numeroşi pandorani, inclusiv Ben, aveau ochii verzi, semn 
că moşteniseră gene de-ale algelor. Cu statura ei de un 
metru şi jumătate, Crista era mai înaltă decât majoritatea 
femeilor şi, în discuţiile cu bărbaţii, nu trebuia să ridice 
privirea pentru a le întâlni ochii. Reţeaua venelor albastre 
acoperite de piele ieşea ceva mai mult în evidenţă datorită 
tenului palid, aproape translucid. Sângele ei era, 
indiscutabil, uman: roşu şi bazat pe fier - aceste fapte 
fuseseră stabilite chiar în ziua în care algele o scoseseră la 
suprafaţă. 

Când cădea pe gânduri îşi ţuguia buzele pline de parcă ar 
fi aşteptat un sărut. Avea un nas drept şi subţire, iar nările i 
se dilatau atunci când era stăpânită de mânie - încă un 
sentiment pe care nu îndrăznea să-l transmită oamenilor lui 
Flattery. 

Algele se ocupaseră de educaţia ei, instilându-i unele 
amintiri ale fiinţelor umane pe care le întâlniseră. Înainte ca 
Flattery să pună mâna pe putere, majoritatea oamenilor 
luau contact cu algele atunci când erau înmormântați în 
adâncuri. 


Ascultă sunetul oceanului şi trebui să facă un efort pentru 
a stăvili amintirile care se rostogoleau spre ea în ritmul 
valurilor. Se întinse încă o dată, leneş şi întoarse faţa spre 
Ben: 

— Ai stat treaz toată noaptea? 

— Nu mi-a fost somn, răspunse el. 

Se ridică în picioare pentru a-şi dezmorţi oasele, apoi se 
aşeză lângă ea, pe marginea patului. 

Crista îşi sprijini obrazul de umărul lui. Agitaţia de sub 
fereastră dispăruse. Priveau amândoi spre port, mângâiaţi 
de lumina solară. Căldura ce venea prin plasmasticlă, 
protecţia oferită de atingerea lui Ozette şi vorbăraia 
melodioasă a negustorilor ambulanți o cufundară într-o 
semitoropeală plăcută. Auzi, în depărtare, maşinile grele 
muşcând din trupul dealurilor. 

— Când plecăm de-aici? Întrebă ea. 

Razele soarelui, zgomotul valurilor care scăldau ţărmul şi 
aroma de sebet prăjit i se păreau revigorante. Amintirea 
anilor petrecuţi în celula Directorului şi a minciunilor cu 
care fusese înconjurată trecu prin vinele ei ca un curent 
rece. De fiecare dată când zorile o treziseră acolo, în Zonă, 
fusese tentată să-şi tragă pătura peste cap, să ducă 
genunchii la gură şi să adoarmă din nou. Astăzi însă, abia 
aştepta să pornească la drum împreună cu Ozette. 

Dincolo de uşă, cineva fluieră un scurt fragment muzical. 
Apoi îl repetă. Era un semnal asemănător celui pe care-l 
auzise noaptea trecută, când ajunseseră în port. 

Ozette mormăi printre dinţi şi lovi de două ori cu piciorul 
în podea. I se răspunse cu acelaşi fragment muzical, fluierat 
o singură dată. 

— Au sosit ai noştri, spuse el şi trăsăturile i se destinseră. 
Ne vom muta în altă parte, deşi aş fi vrut să-ţi arăt 
împrejurimile. Sper că Rico a pus la punct planul. În clipa 
asta, toată lumea ştie că ai scăpat de sub supravegherea 
Directorului. Recompensa promisă pentru prinderea 


noastră este destul de mare pentru a-i tenta chiar şi pe cei 
cu sufletul curat. Oamenii suferă de foame. 

— Nu mă pot întoarce acolo, rosti ea. N-am să mă mai 
întorc niciodată. Am văzut cerul. Am primit sărutul tău... 

Ben zâmbi cald şi îi oferi cana, pentru câteva guri de apă. 
Însă nu o sărută. 

Crista ştia că, dacă avea să fie prins, pe Ben îl aştepta 
pieirea. Flattery îi semnase deja condamnarea la moarte. 
Sindicatul Războinicilor se va ocupa de executarea 
sentinţei, aşa cum se ocupase, probabil, de toţi servitorii 
sau angajaţii Zonei de Protecţie. 

Noaptea trecută, la ieşirea din labirintul subteran se 
treziseră pe străzile pustii de lângă docuri; Flattery 
interzisese populaţiei să se mai plimbe pe afară după 
lăsarea întunericului. Fugiseră de la o casă la alta, 
ascunzându-se în spatele zidurilor. Încercaseră astfel să 
evite întâlnirea cu patrulele de securitate ce supravegheau 
respectarea interdicţiei. Crista se oprise într-un loc deschis 
pentru a privi cerul şi sateliții naturali ai Pandorei. Lăsase 
vântul proaspăt şi rece să-i dezmierde faţa şi braţele, 
adulmecase mirosurile ce veneau dinspre vetrele cu mangal 
ale săracilor, admirase stelele prin învelişul subţire al 
atmosferei. 

— Vreau să mergem afară, pe străzi, şopti ea. Se poate? 

Răspunsul Directorului fusese nu, întotdeauna. 
Întotdeauna. „Demonii dau târcoale”, îi spusese la început 
„Nu le-ai ajunge nici pe-o măsea”. Sau, mai târziu: 
„Fantomele vor să te ucidă”. Ulterior reluase acest motiv: 
„Mizerabili ăştia seamănă cu toţi ceilalţi. S-ar putea 
ascunde în mulţime şi... Ar fi îngrozitor să pună labele pe 
tine.” 

Privirea Directorului o făcea să se înfioare, deşi, dacă îl 
ascultai, ai fi zis că era singurul care o putea proteja, 
singurul om în care ea putea avea încredere. Timp de 
aproape cinci ani de zile, îl crezuse. Dar Postul-Fantomă o 
făcuse să-şi schimbe părerea. Apoi apăruse Ben Ozette cu 


seria lui de reportaje; îşi dăduse deodată seama că singurul 
motiv pentru care Flattery inventase legenda cu atingerea 
mortală era teama ca nu cumva Crista să afle ceva de la el - 
sau de la ceilalţi angajaţi - şi să dea în vileag întreg sistemul 
lui de minciuni. 

— Da, răspunse Ben. Vom pleca. În curând lucrurile vor 
începe să se precipite şi... 

Se crispă deodată şi începu să murmure înjurături. 
Îndreptă degetul spre o patrulă de securitate care îşi făcea 
drum către Asul de Cupă: câte doi de fiecare parte a străzii. 
O linişte grea şi nefirească înainta o dată cu ei, punând 
stăpânire pe mulţime. Un grup compact de navetişti se 
rupse în dreptul lor, făcându-le loc şi ferindu-se să-i atingă. 

Fiecare gardian purta sub braţ un mic pistol-laser şi avea 
agăţată de centură o întreagă trusă de specialitate: bâtă 
neuronică pentru luptele corp la corp, muniţie de rezervă 
pentru pistoalele-laser şi tot felul de accesorii chimice sau 
mecanice utile în cazul arestărilor. Îşi ascundeau ochii 
îndărătul unor ochelari cu lentile-oglindă - însemnul 
Sindicatului Războinicilor, o echipă formată din asasini de 
elită puşi în slujba Directorului. Oamenii se străduiau să 
zâmbească, îşi plecau capetele cu umilinţă sau şi le 
înfundau între umeri; unii cădeau în genunchi. 

Crista îi privea înaintând şi simţi cum i se face pielea de 
găină pe mâini şi pe ceafă. 

— Nu-ţi fie frică, grăi Ben, de parcă i-ar fi citit gândurile. 

Îşi aşeză mâna pe umărul ei gol. Crista avu impresia că el 
chiar îi putea citi, în acele momente, gândurile - sau, dacă 
nu, măcar sentimentele. Îi plăceau atingerea lui şi starea de 
prospeţime care o cuprinsese. Înregistra toate acestea în 
minte, în timp ce cu ochii urmărea ceea ce se petrecea în 
stradă. 

Echipa de securitate se oprea în dreptul fiecărei case; 
unul păzea intrarea, iar ceilalţi cercetau interiorul. Nu mai 
aveau mult până la Asul de Cupă. 

— Ce facem? Întrebă ea. 


Ben se îndreptă spre capătul patului, luă de acolo o 
legătură cu haine insulare şi i le puse în poală. 

— Îmbracă astea şi fii pregătită, spuse el. Îndepărtează-te 
de fereastră. 

Portul fu zguduit pe neaşteptate de o explozie violentă; 
lumina portocalie, orbitoare, izbi dureros ochii tuturor ce-şi 
îndreptară privirile într-acolo. După câteva clipe, o trâmbă 
groasă de fum negru se ridică spre cer. Strada se 
transformă într-o învălmăşeală de trupuri care se grăbeau 
să-şi salveze ambarcaţiunile sau să ajungă la posturile de 
luptă contra incendiilor. La tot pasul întâlneai rezervoare cu 
hidrogen, gaz pe baza căruia funcționau motoarele, 
maşinile de gătit, aparatele de sudură şi centralele 
electrice. lată de ce focul scăpat de sub control reprezenta, 
în ochii pandoranilor, unul dintre cei mai temuţi duşmani. 

— Ce...? 

— A explodat o luntre veche înregistrată pe numele meu, o 
lămuri Ben. Le-am dat ceva bătaie de cap. Dacă avem 
noroc, vor crede că noi doi ne aflam la bord. 

O altă explozie îi tăie Cristei răsuflarea. În timp ce 
desfăcea legătura cu haine, văzu că securiştii nu 
dispăruseră o dată cu mulţimea. Se apropiau cu aceeaşi 
meticulozitate, inspectând casă după casă. Strada rămăsese 
aproape goală; persoanele valide încercau deja să stingă 
focul sau îndepărtau bărcile de zona periculoasă. 

Ben, lipit de perete lângă fereastră, supraveghea 
înaintarea comandoului. Crista îşi trase pe cap o rochie din 
bumbac alb cu broderii, prea largă pentru ea; deşi avea 
sâni bine dezvoltați, aceştia jucau liberi pe dedesubt Prinse 
materialul cu două degete, îndepărtându-l de pântecele plat 
şi îndreptă spre Ben o privire nedumerită. 

El îi aruncă o salopetă de lucru asemănătoare pijamalelor 
negre ale Insularilor. Apoi scoase, din dulapul de lângă pat, 
o eşarfă lungă, ţesută de mână. 

— Nu ştiu cum să-ţi spun, dar eşti gravidă şi nu mai ai mult 
până să naşti. 


Văzând că nu se făcuse înţeles, continuă: 

— Leagă-ţi salopeta peste pântece. Mai târziu vei avea 
nevoie de ea. Până una-alta, tu eşti o pandorancă gravidă, 
iar eu sunt bărbatul tău. 

Crista îşi potrivi salopeta aşa cum fusese sfătuită, aranjă 
cutele rochiei şi se privi în oglinda de lângă uşă. Chiar 
părea însărcinată. Îl văzu pe Ben legându-şi o basma roşie 
în jurul tâmplelor. Basmaua avea brodate aceleaşi motive 
geometrice care apăreau şi pe rochia ei. 

Bărbatul meu, gândi Crista zâmbind. Ne-am îmbrăcat să 
ieşim la plimbare. 

Mângâie uşor cu palma umflătura de sub rochie şi se opri 
puţin, de parcă aştepta să simtă o mică mişcare. Ben apăru 
în spatele ei, înfăşurându-i fruntea cu o basma 
asemănătoare. După care îi întinse o pălărie largă, din paie, 
ca să şi-o pună pe cap. 

— Aşa se îmbrăcau oamenii pe insula unde am crescut eu. 
Ai auzit de Insula Guemes? 

— Da, desigur. M-am născut la un an după ce a fost 
scufundată. 

— Într-adevăr. Deci, în momentul de faţă eşti nevasta 
gravidă a unui supravieţuitor guemesian. Insularii te vor 
întâmpina cu cel mai adânc respect. Tritonii te vor trata cu 
politeţea generată de sentimentul vinovăţiei. Însă oamenii 
lui Flattery te vor privi ca pe oricare alt locuitor. Nu avem 
acte de căsătorie, timpul nu ne-a permis să... 

Auziră două fluierături în spatele uşii. Două fluierături 
diferite. 

— A sosit Rico, rosti el, întorcându-i zâmbetul. Acum vom 
ieşi de aici. 

Este o mare diferenţă între ceea ce îi place omului şi ceea 
ce este bun pentru el... Marea artă şi plăcerile comune, 
domestice, se exclud reciproc. Mai devreme sau mai târziu 
va trebui să alegi. 

— Arthur C. Clarke. 


BEATRIZ OPRI ALARMA CEASULUI DEŞTEPTĂTOR şi se 
întinse din nou pe canapea, cu ochii închişi. Întunericul din 
biroul fără hublouri o ajută să reînvie ultimul vis. Eliberat 
de constrângerile minţii, acesta plutea liber, cu naturaleţea 
unei fantome. Într-un fel, era o fantomă. 

Visase despre Ben, despre ultima lor noapte petrecută 
împreună şi existau anumite pasaje pe care ar fi vrut să le 
savureze. 'Totul se petrecuse cu doi ani în urmă, cu o zi 
înainte de prima ei călătorie la bordul Staţiei Orbitale unde 
avea să-l întâlnească pe Mack. Ea era agitată din cauza 
proiectatei călătorii, iar Ben urma să plece spre Platourile 
înalte pentru o întrevedere cu înţelepţii zavatani. Deşi 
fuseseră multă vreme amanți, amândoi se simțeau 
stingheriţi. Relaţia lor se sfârşise, ştiau foarte bine asta, dar 
niciunul nu-şi putea traduce sentimentele în cuvinte. 

Seara abia începuse, aerul era cald şi limpede. O firavă 
urmă de soare încă mai arunca pete rozalii deasupra 
orizontului albastru. Hidropterul Holoviziunii ancorase în 
port, iar ei intraseră în cabina echipajului. Îşi aminti de 
clipocitul apei care scălda carcasa aparatului şi de 
croncănitul înfundat al pescăruşilor sălbatici aflaţi pe punte. 
Copiii începuseră jocurile de seară şi îşi trimiteau semnale 
sonore de pe un ponton pe altul; dar în curând aveau să fie 
chemaţi acasă. Discutase cu Ben despre dorinţa de a face 
copii şi despre faptul că, din cauza programului 
imprevizibil, nu reuşeau niciodată să se sincronizeze. În 
acea seară, echipajul dispăruse pe nesimţite, lăsându-i 
singuri; mai târziu aflase că sugestia îi aparținuse lui Rico. 

„Femeile. Acesta este răspunsul”, spusese el, întinzându-i 
un pahar cu vin alb. 

„Dar care era întrebarea?” 

Ciocnise paharul cu el, sorbise, apoi îl pusese jos. Vroia să- 
şi păstreze capul limpede; a doua zi, în zori, trebuia să 
zboare la bordul unei rachete. 

Ochii verzi ai lui Ben străluceau minunat pe fondul 
întunecat şi neted ai pielii, iar trupul musculos se potrivise 


la perfecţie cu alei. Beatriz nu înţelesese niciodată de ce se 
încăpăţâna el să continue cu proiectele acelea nesăbuite. 
De ce să dea de urma Fantomelor... Când putea foarte bine 
să lucreze împreună cu ea. Văzuseră prea multă moarte, 
prea multă suferinţă. Acum venise timpul să se gândească şi 
la propriul lor viitor. 

Vreau să fac reportaje despre viaţă, despre progres... 

„Femeile reprezintă viaţa, progresul”, rostise el. 

Simţise un fior ridicându-i puful de pe ceafă. 

„Îmi citeşti gândurile?” „Cum aş putea îndrăzni?” 

Ochii verzi pâlpâiră în felul acela care îi turna ceva în 
inimă. Ceva cald, pătrunzând în sânge tot aşa cum mâna lui 
i se strecura pe sub lenjeria intimă. Beatriz se ştia o femeie 
puternică. Ştia de asemenea că Ben Ozette era singurul 
bărbat în faţa căruia i se înmuiaseră vreodată genunchii. 
Sorbise încă o dată din vin şi dusese paharul la piept. 

„La ce mă gândesc acum?” întrebase, simțind că era cazul 
să schimbe subiectul. 

„Îţi doreşti să termin ce aveam de spus, pentru ca să ne 
putem continua în linişte seara.” 

Ea râsese un pic mai tare decât ar fi vrut şi îşi plimbase 
degetele prin părul negru. 

„Vai, domnule Ozette, oare ce impresie ţi-ai făcut despre 
mine?” 

Însă Ben, refuzând să intre în joc, vorbise pe tonul cel mai 
serios cu putinţă: „Cred că eşti genul de femeie care 
doreşte binele tuturor - al refugiaților, al tău şi chiar al lui 
Flattery. Ai fost martoră la unele dintre cele mai cumplite 
dezastre sau atrocități pe care le-a cunoscut societatea 
noastră. Ştiu asta, pentru că am fost împreună cu tine. le-ai 
săturat să le mai vezi. Şi pentru că ele nu vor să dispară, 
pleci tu. Vrei să vezi progresul, vrei să vezi lucrurile bune şi 
frumoase. Şi eu vreau...” „Vrei, dar uite ce faci!” înfuriată, 
îşi lovise coapsa cu pumnul, apoi se înfundase şi mai tare în 
canapea. „Într-adevăr, securitatea face exces de zel... Şi nu 
e bine. Dar dacă ai să transformi în eroi pe toţi cei care se 


opun sistemului, rândurile luptătorilor se vor îngroşa. 
Securitatea va lua măsuri în consecinţă. Şi tot aşa, la 
nesfârşit. La naiba, Ben, asta se numeşte «Revoluţie». Roţile 
se învârt pe loc, iar vehiculul se afundă şi mai adânc în 
mocirlă. Nici nu mai ţin minte de câte ori era să mor - în 
cele mai multe cazuri, alături de tine. Dar acum vreau să 
ajung undeva. Vreau o familie...” 

Ben pusese paharul jos şi îi prinsese mâna. 

„Ştiu”, spusese el. „Ie înţeleg. Poate că înţeleg mai mult 
decât îţi închipui. Aş vrea să-ţi ofer o viaţă mai bună.” 

Tăcuseră o vreme, dar mâinile conversaseră între ele, 
folosind limbajul obişnuit al îndrăgostiţilor. 

„În regulă”, rostise ea, dând vinul pe gât şi încercând să 
pară cât mai optimistă. „Deci, care ţi-e planul?” 
„Deocamdată n-am nici un plan, dar ştiu care este cheia: 
informaţia. Informarea. Asta-i meseria noastră, mai ţii 
minte?” „Serios?” Îşi umpluse din nou paharul, apoi turnase 
şi în al lui. „Explică-mi.” „Ai remarcat că în echipele de 
securitate ale lui Flattery nu există nici o femeie. Ai vrut 
chiar să faci un reportaj pe tema asta. Ce s-a întâmplat?” 
„N-am primit aprobarea.” „Şi de câte ori ţi s-a întâmplat să 
nu primeşti aprobări?” „Mie? Nu de foarte multe ori. Însă 
nici nu-mi fac probleme, există atâtea subiecte 
interesante... Viaţa e prea scurtă pentru a le putea aborda 
pe toate. Am de unde alege...” „Dar ai sesizat, probabil, un 
amănunt foarte important”, o întrerupsese el. Apoi îşi 
subliniase cuvintele bătând, rar, cu degetul în masă. „Dacă 
nu-l preamăreşte pe Flattery, reportajul nu este transmis, 
indiferent ce subiect ar avea. Ascultă ce-ţi spun, omul ăsta 
trăieşte într-o altă lume... O lume în care femeile şi copiii 
mor de foame din cauză că se află de cealaltă parte a unei 
graniţe imaginare... O lume în care nu li se permite să 
traverseze această graniţă. Lumea noastră spune: «Viaţa 
este mai presus de orice. Protejaţi viaţa.» Pandora ne-a dat 
prea mult de furcă. Nu ne-am permis luxul de a ne ucide 
între noi.” „În sfârşit, nu înţeleg unde vrei să...” „Jumătate 


din reportajele mele sunt respinse. Nu pentru că n-ar fi 
bune, ci din cauză că devine din ce în ce mai greu să nu 
arăţi lumii ceea ce este Flattery în realitate: un călău. Ce s- 
ar întâmpla dacă oamenii ar refuza să mai aibă de-a face cu 
el? Să nu-i mai vorbească, să nu-l mai hrănească, să nu-l 
mai protejeze... Ce s-ar întâmpla?” 

Ea râsese din nou. 

„De ce crezi că oamenii ar face aşa ceva? Ar trebui...” „Ar 
trebui să fie informaţi. Să le fie prezentată adevărata lui 
faţă. Ar trebui să afle cum ar putea acţiona împotriva lui. De 
când se află la putere, a adus numai dezastre. A promis 
mâncare, dar a adus foamea. Ne ţine la respect pentru că 
ne e teamă de el. Dacă n-ar fi Flattery şi Forţa de Securitate 
a Vashonului, oamenii ar putea mânca pe săturate; dacă ei 
ar şti asta, tirania ar lua sfârşit.” „E nevoie de un miracol”, 
concluzionase ea. 

Nu se simţise suficient de puternică pentru a-i suporta 
privirea. N-ar fi vrut deloc să poarte o astfel de conversaţie 
în ultima lor noapte petrecută împreună. Ben se aplecase 
spre ea, sărutând-o pe obraz. 

„Îmi pare rău”, se scuzase el. „lar m-am ambalat. Am 
întâlnit astăzi un grup de femei cărora le dispăruseră soţii 
şi fiii. Se adresaseră Şefului Securităţii pentru a căpăta 
veşti despre ei, dar degeaba. Alte cinci sute de mame 
spuneau că fiii lor fuseseră ucişi fără a se fi efectuat 
vreodată investigaţii sau arestări; susțineau că securiştii 
fuseseră autorii crimelor şi existau martori vizuali. Eu nu 
am dovezi că aşa ar fi fost, dar ştiu un lucru: femeile s-au 
ridicat deja împotriva nedreptăţilor. Holoviziunea îmi 
interzice să informez oamenii despre ceea ce ei au dreptul 
să afle. Trebuie să existe o cale... Diferenţa dintre mine şi 
alţii este că eu spun cu voce tare ceea ce gândesc.” 

O sărutase din nou pe obraz, apoi îi ridicase bărbia. 

„Acum am să tac din gură.” 

Buzele lor se întâlniseră şi Beatriz îl trăsese jos, pe covor. 


„Promiţi?” îl sărutase şi ea, scoţându-i cămaşa din 
pantaloni pentru a-şi putea plimba degetele pe pielea lui 
netedă şi caldă. 

Ben îi dăduse jos bluza insulară şi fusta din bumbac, 
descoperind că Beatriz nu purta lenjerie intimă. 

„Foarte incitant”, murmurase el sărutându-i pântecele şi 
lăsându-se dezbrăcat, la rândul lui. „Covorul ăsta o să ia 
foc.” „Ai promis să taci.” 

Alarma ceasului răsună din nou, scoţând-o brutal din 
starea de reverie. O opri şi se ridică în capul oaselor. Ben 
avusese dreptate: covorul aproape că luase foc; chiar şi 
sticla de vin se vărsase peste ei. Acum era sigură că în 
noaptea aceea luase naştere ideea Postului-Fantomă. Oftă, 
încercând să înlăture tristeţea grea care-i apăsa pieptul. 

Păcat că n-am fost în stare să facem un copilaş, gândi. 
Poate că el ar fi fost salvarea amândurora. 

Dar, într-un fel, relaţia avută cu Ben şi despărţirea o 
pregătiseră pentru Mack. Acesta era ceva mai în vârstă 
decât Beatriz şi, datorită mentalităţii căpătate la Baza 
Lunară, îşi dorea la fel de mult ca şi ea să întemeieze o 
familie. 

Scoase pagerul din buzunar şi apăsă tasta „start”. Pe 
display apăru: „0630...” Roti butonul de volum şi îşi masă 
pleoapele obosite. Acordă atenţie doar veştilor care-l 
priveau pe Ben, ştiind că instructajul preliminar al 
administraţiei Holoviziunii avea să fie completat cu detalii 
suplimentare, înainte de momentul emisiei. Oftă încă o dată. 

Atmosfera din biroul ei de la staţia de lansare era tipic 
tritoniană - aer lipsit de impurități, saturat de aroma 
filtrelor şi de umezeala sterilă. Luminăţia puternică din 
micul studiou al Holoviziunii reducea umezeala, ajutând-o 
să respire mai uşor. Bănuia că emisiunea urma să înceapă 
în mai puţin de o jumătate de oră. 

Îşi aranjă salopeta pe picioare şi la subsuoară. Biroul era 
luminat în stil tritonian, astfel încât imaginea ei reflectată 
de hubloul din plasmasticlă reda aproape perfect 


strălucirea pielii măslinii şi sclipirile părului negru şi bogat. 
După două sute de ani, generaţia ei şi a lui Ben fusese 
prima în care majoritatea copiilor se născuseră cu 
caracteristici fizice apropiate de vechile standarde umane. 
Nu simţea milă pentru cei cu mutații severe; pandoranii se 
descurcau foarte bine şi fără acest sentiment. În fiecare zi 
mulțumea destinului pentru faptul că o înzestrase cu un 
trup minunat. Acum ar fi vrut să facă un duş fierbinte 
înainte de a citi ultimele ştiri funebre prezente pe pager. 
Astea erau cuvintele lui Ben, îşi aminti ea. Rosti din nou, cu 
voce tare: 

— Încă o ştire funebră. 

Oboseala şi somnul care se încăpăţâna să nu plece îi 
îngroşau vocea, făcând-o să sune vag cu a lui. Ce mult ar fi 
dorit să-l mai audă încă o dată! Mereu îşi disputau 
întâietatea la duş, fiecare susţinând că muncise mai mult 
decât celălalt. Zâmbi, în ciuda îngrijorării. Cât de 
semnificativ era faptul că întotdeauna ajungeau împreună 
sub jetul de apă fierbinte! 

De teamă pentru soarta lui Ben, nu avea curajul să-şi 
arunce ochii pe display. Îi venea greu să admită că încă îl 
mai iubea, deşi nu în felul acela, pasional. 

E ca şi cum s-ar fi sinucis, gândi. La fel de bine putea să 
alerge în jurul perimetrului şi să se lase doborât de un 
Nemilos. 

Ştia ce avea să urmeze; însuşi Ben o învățase să 
recunoască semnele! Înfruntarea cu Directorul era una pe 
viaţă şi pe moarte. 

Turnă o porţie mare de lapte în cafea, pentru a o răci, apoi 
sorbi cu precauţie şi puse pagerul să retransmită mesajul. 


0630 Notă: 

Locul transmisiei: Postul de Lansare numărul Cinci. 
Difuzarea la 0645. 

Ştirea unu: Crista Galii încă în mâinile Fantomelor. 


Ştirea doi: Nucleele Mentale Organice vor fi transportate 
azi la bordul Staţiei Orbitale. 

Detalii: referire la terorişti, arme, droguri, fanatism 
religios, Fantome. Sistemul de propulsie instalat pe Nava 
Neantului, instalarea NMO iminentă. Alte informaţii la locul 
transmisiei. 

Precauţie de ordinul doi: emisiunea va fi gata până la 
0640. 

Terminat: 0631. 

Privi spre ceas: 0636. 

— Precauţie de ordinul doi! Murmură ea. 

Asta însemna că între momentul în care emisiunea trebuia 
să fie gata şi momentul transmisiei exista un decalaj. Timp 
suficient pentru ca Holoviziunea să pregătească un colaj de 
„Ştiri fulger” înregistrate anterior... În caz că ea nu-şi făcea 
apariţia sau, mai rău, dacă în comentariile ei avea să apară 
ceva ce nu va fi pe placul administraţiei. Ben o avertizase 
că, până la urmă, aici se va ajunge. 

— La naiba! 

Oare a avut dreptate în toate privinţele? 

Ascensorul ce ducea spre studioul de emisie amenajat în 
Postul de Lansare numărul Cinci se afla pe culoar, la doar 
doisprezece metri depărtare de biroul ei. Îşi trecu degetele 
prin păr şi ieşi val-vârtej pe uşă. Însă graba nu-i diminuă 
îngrijorarea. 

Ben era implicat în dispariţia Cristei Galii, iar Flattery ştia 
asta foarte bine. Atunci, de ce nu se pomenea nimic despre 
el? Răspunsul i-l dăduse chiar Ben, cu mai mult timp în 
urmă. Simţi că groaza pune stăpânire pe ea. 

Îl vor ucide. Dacă în informarea de dinaintea emisiei nu se 
va spune nimic despre el... Îi era frică să-şi continue gândul. 

Flattery ştie despre mine şi Ben. 

Beatriz era la curent cu dispariţiile de persoane, cu 
cadavrele descoperite dimineaţa pe străzile Kalalochului. 
Ben îi atrăsese de mai multe ori atenţia, iar astăzi îi 
demonstra pe pielea lui cum se petreceau lucrurile. Ştia şi 


ea că oamenii incomozi dispăreau subit, în condiţii 
misterioase, dar nu crezuse niciodată că vreunul dintre ei 
doi putea păţi aşa ceva. 

Când ajunse în faţa ascensorului, un alt gând se năpusti 
asupra ei. 

Trebuie să spun ceva despre el. Altfel, cu siguranţă că va fi 
ucis! 

Peste câteva ore trebuia să însoţească echipajul ce 
transporta Nucleele Mentale Organice la bordul Staţiei 
Orbitale. Nu făcea un secret din faptul că devenise amanta 
lui Mack, deci Flattery probabil că aflase şi el. Instalarea 
NMO constituia o reclamă foarte favorabilă pentru Director. 
În acelaşi timp, o scotea pe Beatriz din scenă; i-ar fi fost 
imposibil să investigheze pe cont propriu circumstanţele 
dispariţiei lui Ben. 

Seara trecută, când fusese chemată să ţină locul lui Ben, 
nu ştiuse ce să creadă. Citise cu voce ternă informaţiile 
derulate pe display, prea şocată pentru a mai putea schiţa 
un protest. Flattery o provoca, în cele din urmă, la duel. 

Care-i cel mai rău lucru? Se întrebă ea acum. 

Cel mai rău lucru era dispariţia amândurora. 

Se înghesui în cabina ascensorului, printre tehnicieni şi 
mecanici, fără a răspunde la saluturi. Transpiraseră cu toţii, 
iar umezeala era de-a dreptul insuportabilă. 

Ce este sigur? 

Sigur este că Ben urma să fie ucis dacă ea nu vorbea 
despre el, dacă Holojurnalul de seară va continua să mintă 
în legătură cu absenţa lui. 

leşi din ascensor, dădu colţul pe culoar şi pătrunse în 
studioul Holoviziunii, un hangar destinat iniţial asamblării 
motoarelor, înalt de zece metri. Nici nu se acomoda bine cu 
atmosfera, că mâinile maquilleuse-lor îşi făcură de lucru cu 
faţa şi părul ei. Cineva o ajută să îmbrace un pulover care 
avea, pe sânul stâng, emblema Holoviziunii. Ca de obicei, 
vorbeau mai mulţi în acelaşi timp, dar niciunul nu spunea 
ceea ce ar fi dorit ea să audă. Dacă Ben ar fi apărut între 


timp, n-ar mai fi fost nevoită să participe la emisiunea 
aceasta. 

Cu câteva zile în urmă, pe când se afla la sediul 
Directorului, îl văzuse pe Ben împreună cu Crista Galii. Se 
plimbau prin parcul cu flori, iar Ben îi sorbea cuvintele. Era 
clar că se îndrăgostise de fată. Dar probabil că el încă nu-şi 
dădea seama. 

Ar fi trebuit să am o discuţie cu el... Nu ca amanți, ci ca 
prieteni. Acum s-ar putea să fi murit. 

Se lovi uşor cu palmele pentru a-şi aduce roşeaţă în obraji. 
Luminile se aprinseră deodată; momentul emisiei se 
apropia vertiginos, dar Beatriz încă nu se adresase 
nimănui, auzea de parcă ar fi avut urechile înfundate şi 
privea cu o oarecare teamă spre teleobiectiv. 

Ben îi susţinuse de nenumărate ori privirea în timpul 
discuţiilor aprinse. 

„Eu văd imaginea de ansamblu”, spunea ea. „Ne-am 
lămurit cu toţii că Pandora este instabilă. Întreaga populaţie 
ar putea pieri din cauza unui capriciu meteorologic. Avem 
nevoie de o altă planetă...” 

Iar el pleda mereu pentru prezent. 

„Oamenilor acum le este foame. Dacă nu mănâncă acum, 
viitorul nu va mai exista pentru nimeni...” 

În ciuda faimei de care se bucura, Beatriz se simţise 
întotdeauna insignifiantă în studiourile de emisie. Dar astăzi 
se lăsă dirijată de un puternic impuls interior. Începu să 
scrie textul. Un text care să-l ţină pe Ben în atenţia 
populaţiei şi, în acelaşi timp, să o elibereze pe ea de 
ameninţarea lui Flattery. 1 se pudră faţa, i se aranjă din nou 
părul şi i se puse microcasca în ureche. Privi în teleobiectiv, 
reglă contrastul şi îşi drese glasul. Mai avea treizeci de 
secunde la dispoziţie. Îşi drese din nou glasul, zâmbi şi 
inspiră adânc. 

— Zece secunde, B. 

Dădu încet aerul afară din plămâni, clipi de câteva ori, 
deranjată de reflectoare şi, la aprinderea becului roşu, 


începu: 

— Bună dimineaţa, Pandora. Mă numesc Beatriz Tatoosh şi 
vă prezint... 

Întrucât orice obiect este definit prin suma calităţilor sale 
şi întrucât calităţile există doar în minte, rezultă că întregul 
univers de materie şi energie, atomi şi stele, este o 
construcţie a conştiinţei, un edificiu de simboluri 
convenţionale modelate de simţurile omului. 

— Lincoln Barnett, Universul şi doctor Einstein. 

ALYSSA MARSH TRĂIA ÎN TRECUT, deoarece era singurul 
lucru pe care Flattery nu reuşise să i-l răpească. Încercase 
cu de toate: chimicale, microsonde laser, implanturi... Dar 
personalitatea Alyssei Marsh supravieţuise. 

Se teme, gândi ea. Se teme că, din cauza vieţii trăite aici, 
nu mai sunt aptă pentru funcţia de NMO. Şi are dreptate. 

Flattery o despuiase de trup, fibră cu fibră. Îi conectase 
arterele carotide şi vena jugulară la un sistem de menţinere 
a vieţii, apoi o decapitase şi îndepărtase restul de piele, 
carne şi oase din jurul creierului. Ultimul simţ care îi mai 
rămăsese era acela că exista. Pierduse sentimentul de 
apartenenţă la specia umană şi noţiunea timpului. Aştepta 
momentul conectării cu Nava Neantului, pentru a putea 
măsura timpul. Până atunci, trecutul era singura ei jucărie. 

Chiar şi întunericul are substanţă. 

În mod logic, creierul ei trăia încă. Altfel, n-ar fi fost 
capabilă să emită asemenea gânduri. Cu mii de ani în urmă, 
în creşa Bazei Lunare, fusese antrenată să-şi asume 
responsabilităţile unui NMO - funcţii pur mentale, decizii 
umane luate pe baza unor informaţii obţinute de la 
dispozitive mecanice... Dar Pandora o tentase cu alte 
posibilităţi, toate necesitând un trup. Faptul că născuse un 
copil - aşa ceva nu i-ar fi fost permis la Baza Lunară - îi 
schimbase perspectivele, dar nu şi îndoctrinarea. Făcuse un 
secret din existenţa acestui copil, mai ales faţă de tatăl lui, 
Raja Lon Flattery numărul şase, Directorul. 


Fără ochi şi urechi, se aşteptase să devină prizonier pe 
veci al liniştii şi întunericului. Fără piele, se aşteptase să nu 
mai simtă nimic. Fără toate celelalte, îşi imaginase că nu va 
mai mirosi vreodată o floare, nu va mai savura gustul unui 
baton de ciocolată. Dar se înşelase. 

Crezuse că simţurile îi vor fi retezate. Însă realitatea îi 
dovedise că, de fapt, se eliberase de ele. Ca şi zeii, putea 
apuca şi trage de faldurile timpului, îşi putea retrăi propria 
viaţă, explorând detalii minore care la vremea respectivă îi 
scăpaseră datorită filtrului impus de senzaţii. Nu ducea 
dorul sentimentelor, însă ştia că acesta putea fi doar un 
proces de negare menit să o protejeze de oroarea a ceea ce 
îi făcuse Flattery. 

„Vei fi Nucleul Mental Organic”, o anunţase Flattery. 

Îndrugase ceva despre privilegii, onoare, despre salvarea 
omenirii. Era posibil să fi avut dreptate în legătură cu 
salvarea omenirii. Dar în acel moment, deşi efectele 
drogului se făcuseră simţite, nu înghiţea gogoriţele despre 
privilegii şi onoare; recunoştea acolo unul dintre cele mai 
vechi argumente pe care specia umană le pusese în faţa 
martirilor săi. 

„Fii înţelegătoare”, îi spusese el. „Acceptă acest sacrificiu 
şi vei trăi prin mii de trupuri. Nava Neantului va deveni 
scheletul tău, pielea ta.” „Scuteşte-mă cu discursurile tale.” 
Avea limba grea din cauza drogului. „Sunt gata. Dacă nu-mi 
permiţi să mă întorc la cercetarea algelor, sau dacă nu mă 
ucizi, atunci hai să terminăm mai repede.” 

Diferenţa majoră dintre ea şi alge era aceea că întreg 
trupul algelor era în acelaşi timp şi creier. Ţesuturile se 
adaptaseră perfect funcţiilor cerute. Totul putea fi măsurat 
şi dovedit. Dar Flattery nici nu vroia să audă de aşa ceva. 

Îi vorbise în continuare despre un adevărat paradis, 
despre o viaţă lipsită de durere sau boală. Îi reamintise că 
un NMO protejat de o asemenea armură se apropia de ceea 
ce oamenii considerau a fi nemurirea. Dar asta nu risipise 
îngrijorarea Alyssei; ştia că celelalte Nuclee Mentale 


Organice o luaseră razna, turbaseră şi sfârşiseră prin a 
distruge navele pe care fuseseră instalate, împreună cu 
întreg echipajul format din cloni dispensabili. Cloni ca şi ea, 
Flattery sau Mack. Acelaşi lucru se întâmplase şi la bordul 
Pământeanului. Trei Nuclee Mentale Organice înnebuniseră 
iar echipajul fusese obligat să creeze o inteligenţă artificială 
pentru a-şi salva pielea. În cele din urmă se treziseră 
abandonaţi aici, pe Pandora. 

Înţeleg din ce în ce mai mult Nava, gândi ea. Aş vrea să o 
întâlnesc cândva şi să comunicăm prin interfeţe. 

Cuvintele o amuzaseră dintotdeauna, iar lipsa unei guri cu 
care să râdă nu diminua deloc acel amuzament. Însă atunci 
când se gândea la fiul său devenea serioasă; mai ales de 
când acesta se înscrisese pe o traiectorie ascendentă în 
ierarhia securităţii lui Flattery. Singurul ei regret era că nu 
se întâlnise cu el, să-l mai vadă o dată înainte de... 

Înainte de a mă separa de trupul muritor. Aş fi vrut să-l 
văd cu ochii mei. Nu... Vroiam să mă vadă înainte de... de 
asta. 

Îl încredinţase unui cuplu de Tritoni care se muta la 
suprafaţă. Nu îndrăznise să rişte. Cine ştie cum ar fi 
reacţionat Flattery? Poate că ar fi ucis-o pe ea şi ar fi 
păstrat fiul, transformându-l într-un alt Director fără de 
suflet. 

Trebuia să-l fi păstrat. Până la urmă, tot pe urmele lui 
taică-său a luat-o. 

Băiatul probabil că aflase. Înainte ca Flattery să o reducă 
la câteva circumvoluţiuni de ţesut rozaliu, Alyssa ascunsese 
actele respective în cubicul. Fusese ultimul ei act născut din 
sentimente. 

„Trupul te trădează”, mârâise Flattery în acea ultimă zi. 
„Ai avut un copil. Unde e?” „L-am dat. Ştii foarte bine că eu 
pun munca pe primul plan. Algele îmi ocupă aproape tot 
timpul. N-aş fi putut avea grijă de el. A fost... Ojenă 
temporară.” 


Nici un alt argument n-ar fi avut mai mult succes la 
Flattery. Nu bănuise niciodată că el ar putea fi tatăl. Relaţia 
lor fusese de scurtă durată şi luase sfârşit cu mult timp în 
urmă... se pierduse într-un fel de ceaţă. Nu mai adusese 
vorba despre acest subiect. 

Scosese doar un „ihâmm”, crezând probabil că băiatul era 
rodul unei aventuri amoroase recente. Cunoştea foarte bine 
pasiunea ei nepotolită pentru cercetarea fiinţei 
semiconştiente care umplea oceanele Pandorei. Doar 
Micuţul Macintosh se putea compara cu ea în această 
privinţă. 

Ar fi trebuit să-l ţin lângă mine, să mergem împreună 
printre alge. Acum s-a transformat în exact ceea ce n-aş fi 
vrut. Pe lângă asta, m-am lipsit intenţionat de prezenţa lui. 

Nucleul Mental Organic Alyssa Marsh se întorcea adesea 
la naşterea copilului şi la nepreţuitele momente în care îl 
ţinuse în braţe. La scurt timp după ieşirea din pântecele 
mamei, băiatul încetase să mai urle, mulţumit să-i vadă pe 
Natali spălând-o pe mama sa şi făcând curat în sală. Avea o 
chică deasă de păr negru şi părea foarte atent la ceea ce se 
petrecea în jurul său. 

„A depăşit termenul cu o lună”, declarase moaşa. „Se pare 
că totuşi n-a stat degeaba acolo.” 

După câteva minute, îl încredinţase unui cuplu de la care 
avea să primească numele. În următoarele luni, Frederick şi 
Kazimira Brood o vizitaseră săptămânal şi împreună cu ea 
puseseră la punct detaliile pentru ca micuțul să primească o 
excelentă îngrijire. O costase scump, dar vroia ca băiatul ei 
să se bucure de cele mai bune şanse în viaţă. Flattery se 
hotărâse să transforme Kalalochul într-un adevărat oraş, 
miez al culturii şi comerţului pandoran. Îi angajase pe 
tinerii Brood - arhitectă şi socio-geograf - să construiască 
depozite pentru hrană şi garnizoane pentru trupele sale. Se 
zvonise chiar că cei doi vor primi sarcina de a proiecta şi 
ridica o universitate. Cine ar fi putut ghici, atunci, că 
Flattery - şi Pandora - se vor schimba atât de dramatic? 


Eu aş fi putut, gândi ea. Dar am crezut că evoluţia algelor 
este mai importantă decât viaţa şi cariera fiului meu. 

Dacă ar mai fi avut trup, ar fi scos un suspin lung şi adânc, 
pentru a se elibera de tensiunea care i s-ar fi acumulat 
undeva în măruntaie. Dar nu avea nici măruntaie, nici 
plămâni, iar gândurile ei nu puteau fi afectate de 
sentimente. 

Am făcut ceea ce trebuia. În măreţul plan care priveşte 
omenirea, am făcut ceea ce trebuia. 

Chiar dacă ei, cu minţile lor stăpânite de lăcomie, nu văd 
nici un rău în distrugerea familiei, chiar dacă nu văd nici un 
păcat în a-şi trăda prietenii, noi, care ştim că distrugerea 
este un lucru rău, trebuie să ne ferim de aste fapte teribile. 

— Conversaţii zavatane cu Avata, Înțeleptul Queets Twisp. 

FLUTTERBY BODEEN desfăşură preţiosul sul de muselină 
pe podeaua prăfuită a mansardei. Ceilalţi trei copii bătură 
din palme, încântați de frumuseţea materialului furat. 

— Ai reuşit! Strigă Jaka. 

Jaka, singurul băiat din grup, avea doisprezece ani şi era 
cam subţirel. Tatăl său - ca şi tatăl lui Flutterby, de altfel - 
muncea în adâncuri, la Staţia de Lansare. Mama lucra la 
„Hiperconductorul Tritonian”, astfel încât familia sa avea 
dreptul să cumpere aproape două raţii, la Coadă. 

— Ssst! Îi avertiză Flutterby. Doar nu vreţi să ne 
desconspirăm tocmai acum. Leet, ai adus vopselele? 

Leet, care la cei unsprezece ani ai săi era cea mai tânără 
din grup, scoase patru tuburi groase de sub bluza largă din 
bumbac. 

— Poftim, spuse ea, fără a ridica privirea. N-am reuşit să 
fac rost de negru. 

— Verde! Pufni Jaka, nervos. Vrei să-şi închipuie că suntem 
Fantome? Ştii că verdele este culoarea lor... 

— $şşş! (Dana duse degetul la buze şi încruntă, teatral, 
sprâncenele.) Poate că acum chiar suntem Fantome, v-aţi 
gândit vreodată la asta? Oricum, dacă ne vor prinde, ne vor 
trata ca şi cum am fi. 


— Bine, bine, o întrerupse Flutterby. Nu ne vor prinde, că 
doar nu rămânem aici toată ziua. Dana, Jaka, noi am venit, 
chipurile, ca să ne pregătim la muzică, aşa că daţi-i drumul 
şi cântaţi. Leet şi cu mine vom face fiecare câte un drapel, 
după care cântăm noi şi desenaţi voi. 

— Securiştii au împânzit oraşul în dimineaţa asta, se 
plânse Dana. 

— O caută pe Crista Galii. Probabil îşi imaginează că este 
pe-aici, pe undeva. 

— Poate chiar este pe-aici... 

— Cineva ar fi trebuit să stea de pază... 

— Nu vor veni peste noi cât timp exersăm, rosti Flutterby, 
ridicând mâna pentru a se face linişte. Ce suspiciuni pot 
trezi nişte lecţii de muzică? În plus... (Pufni şi ridică un pic 
bărbia...). Fratele meu este securist. Mi-am dat seama cum 
gândesc ăştia. 

— Da, da' el lucrează în Victoria, replică Dana şi acolo se 
gândeşte altfel. Ştii foarte bine că sunt duşi departe de 
familiile lor ca să nu-şi împuşte, din întâmplare, vreo rudă. 

— Nu-i adevărat! Sări Flutterby. Nu e bine să stea în 
acelaşi district cu familiile lor pentru că... Pentru că... 

— Au să intre aici, dacă nu ne prefacem că exersăm, 
interveni Jaka. 

Băiatul avea vocea în plină schimbare şi încercă să-i dea 
un ton cât mai autoritar. Trăia în apropierea celei mai mari 
tabere de refugiaţi din Kalaloch. Pentru el, violenţa născută 
din foame şi represaliile securităţii erau mai reale şi mai 
îngrozitoare decât pentru ceilalţi. Văzuse multă moarte, 
deşi abia împlinise doisprezece ani. Scoase din cutie un 
flaut vechi şi începu să apese clapele. 

Dana ridică din umeri şi monta caracolul. Corzile noi 
străluciră sub o răzleaţă rază de soare. Partea din spate a 
uriaşei carapace, neagră şi ondulată, purta urmele a patru 
generaţii de degete. 

— Dă-mi un la, ceru ea. 


Jaka se conformă şi, în timp ce ei acordau caracolul, 
celelalte două fete tăiară materialul în patru părţi egale. 

— Fratele tău a ucis vreodată pe cineva? Întrebă încet 
Leet. 

— Bineînţeles că nu, rosti Flutterby. (Netezea cutele 
materialului fără a privi în ochii prietenei sale.) Fratele meu 
nu este criminal. Doar l-ai întâlnit şi tu. 

— Într-adevăr. (Leet chicoti şi ochii ei căprui scânteiară.) 
Este aşa de simpatic! 

Flutterby consumă mai puţin de o jumătate de tub pentru 
a scrie pe drapelul ei, cu litere enorme: „ACUM NE E 
FOAME”. Verdele întunecat era foarte vizibil, îl puteai 
confunda cu negrul. Mesajul devenise strigătul care îi unea 
pe refugiaţi, însă în ultima vreme putea fi auzit 
pretutindeni. Pe măsură ce sărăcia câştiga tot mai mult 
teren şi rațiile se împuţinau, chiar şi cei de la Coadă aveau 
îndrăzneala să-l murmure. 

Hotărâse să-şi plaseze drapelul în apropierea Cozii - locul 
în care oamenii aşteptau ore întregi pentru a fi repartizaţi 
spre centrele de distribuire a hranei. Leet alesese şcoala, 
care se afla vizavi de clădirea din beton şi plastoţel a 
„Comerţului Tritonian”. Jaka intenţiona să-l strecoare pe al 
său în „Hiperconductorul Tritonian”, iar Dana spunea că-l 
va agăța undeva în port, ca să fie bine văzut dinspre 
birourile Holoviziunii. 

Dana execută de câteva ori arpegiul, apoi cântă, împreună 
cu Jaka, o melodie săltăreaţă învățată la şcoală. Flutterby 
aprecie că niciodată nu o auzise interpretată mai bine. Jaka 
făcea eforturi pentru a ţine ritmul, dar nu se dădea bătut. 

— Crezi că Fantomele au răpit-o pe Crista Galii? Întrebă 
Leet. 

Îi era destul de greu să stoarcă vopseaua din tub şi trebuia 
să treacă de două ori pe deasupra literelor pentru a le face 
vizibile de la distanţă. 

— Nu ştiu, răspunse Flutterby. Chiar că nu ştiu ce să mai 
cred. Mama a crescut în Vashon şi, după cum spune ea, 


Crista Galii este un fel de zeiţă, sau cam aşa ceva. Dar tata 
consideră că-i un monstru. 

— Cine, mama ta? 

— Nu, râse Flutterby. Crista Galii, nătăfleaţo! Zice că 
singurul mod eficient de a hrăni oamenii este să păstrezi 
controlul asupra curenților. Crista Galii poate influenţa 
algele şi atunci Directorul face bine că o ţine închisă, ca să 
nu scape şi să se întoarcă împotriva noastră. Ai tăi ce cred? 

Leet se încruntă. 

— Ai mei nu prea au ocazia să stea de vorbă. Muncesc de 
dimineaţa până seara, în fiecare zi. Mama zice că-i prea 
obosită ca să mai şi gândească, iar tata nu mai urmăreşte 
ştirile. Nu scoate nici un cuvânt, îşi muşcă buza şi se bagă 
în pat. Cred că le e frică... 

Tresăriră amândouă, auzind o explozie în port. Dana puse 
caracolul jos. 

— A f... fost foarte aproape, gâfâi ea. 

În situaţii ca aceasta, când o cuprindea neliniştea, începea 
să se bâlbâie. 

Alergară cu sufletul la gură câtre fereastra rotundă aflată 
la capătul mansardei. Un nor de fum negru păta cerul 
undeva în dreapta, deasupra străzii. Întorcând privirea spre 
stânga, Flutterby zări firma uriaşă a Asului de Cupă 
legănându-se în urma suflului exploziei. Strada era plină de 
navetişti şi de negustori ambulanți. O auzi pe Dana icnind şi 
îşi îndreptă ochii spre locul în care aceasta arăta cu 
degetul: în stradă, exact sub fereastra lor. 

— Securiştii! Îngăimă ea. Unul a rămas de pază la poartă. 
Ceilalţi probabil că au şi intraţi 

— Trebuie să pitim chestiile astea. (În vocea şoptită a lui 
Jaka se făcea simțită panica.) Dacă dau cu ochii de ele, s-a 
zis cu noi. 

— S-ar putea s-o păţim chiar şi mai rău, murmură Dana. 

Se aplecară să adune tuburile cu vopsea şi să strângă cele 
două drapele încă umede, dar era prea târziu. 


Uşa subţire zbură din balamale şi în prag îşi făcu apariţia 
un securist gras, fără gât. Un altul, aproape identic cu ei, 
pătrunse în cameră şi se lipi cu spatele de perete. 

— Ia te uită! Exclamă el, desfăcând drapelele cu gura 
armei. Ce-avem noi aici? Un cuib de conspiratori? 

Nu aşteptă răspunsul. Pistolul-laser scuipă de două ori; 
Jaka şi Leet se prăbuşiră, fără viaţă, pe podeaua plină de 
praf. 

Flutterby ar fi vrut să ţipe, dar groaza îşi înfipsese 
ghearele în gâtul ei. 

— Hei, dar sunt copii, protestă celălalt securist. Ce-ţi veni 
să... 

— Larvele devin, peste un timp, muşte, replică partenerul 
său. Am primit un ordin şi trebuie să-l respectăm. 

Ţeava pistolului se ridică ameninţător şi Flutterby nici nu 
văzu fulgerul care o ucise. 

Omul are patru lucruri care nu-i sunt de folos pe mare: 
cârma, ancora, vâslele şi teama de înec. 

— Antonio Machado. 

IMEDIAT CE BEN DESCUIE UŞA, Rico LaPush năvăli 
înăuntru, înclinând uşor capul în direcţia fetei, care arăta 
înfiorător de palidă şi înmânându-i lui Ben pagerul de 
buzunar. Majoritatea instrucţiunilor deja nu mai erau de 
actualitate, dar oricum, era bine ca prietenul său să le afle. 
În acelaşi timp, avea grijă să păstreze o distanţă sigură faţă 
de Crista. 

— Sunteţi pregătiţi? Întrebă el. 

— Da, răspunse Ben. 

— Da, se auzi şi vocea fetei. 

Rico îşi scărpină bărbia plină de ţepi şi înfundă pistolul în 
buzunarul de la spate al pantalonilor. Prietenia lui cu Ben 
începuse la scurt timp după scufundarea Insulei Guemes; 
Crista Galii nici nu se născuse. Neîncrederea sa în oameni îi 
salvase de foarte multe ori viaţa şi nu avea de gând să lase 
garda jos nici măcar în faţa Sfinţiei Sale. 


— Dejă vu, se adresă el lui Ben, arătând spre rochia 
Cristei. Felul în care e îmbrăcată îmi aduce aminte de 
vechile vremuri, când viaţa era simplă şi grea. Străzile sunt 
pline de securişti şi va trebui să intre foarte bine în pielea 
personajului dacă... 

— Mi te poţi adresa direct, îl întrerupse Crista, cu obrajii 
îmbujoraţi de furie. Am urechi cu care să aud, am gură cu 
care să răspund. Sora aceasta nu-i un scaun-câine, nici un 
pahar cu apă aşezat pe masa fratelui său. 

Deşi n-ar fi vrut, Rico zâmbi. Accentul ei fusese perfect, 
construcţia frazei fără cusur. Învăţa uimitor de repede. Dar, 
desigur, ea avea metode foarte subtile de a se strecura în 
capetele oamenilor... 

— Mulţumesc pentru lecţie, soro, rosti el. Complimentele 
mele, eşti foarte frumos îmbrăcată. 

Sesiză zâmbetul lui Ben şi faptul că privirea partenerului 
său nu părăsea niciodată faţa minunată a Cristei. 

Holocamerele sale înregistraseră chipurile a nenumărate 
femei superbe, dar trebuia să admită că tot ceea ce auzise 
despre Crista Galii era adevărat. Când Ben optase pentru 
meseria de reporter, Rico LaPush se angajase ca operator 
în echipa de filmări holografice. Obţinuse postul folosind o 
minciună iscusit plasată, dar prinsese repede meseria. În 
fiecare an filmase mai multă splendoare şi mai multă oroare 
decât înregistra un alt cameraman într-o viaţă întreagă. 

Este palidă, dar foarte frumoasă, gândi el. Poate că soarele 
îi va da culoare. 

Grupul Operativ le recomandase să o ferească de soare, 
dar Rico îşi spuse că, având în vedere situaţia, acest lucru 
va fi imposibil. Membrii Grupului Operativ, oricine ar fi fost 
ei, nu-şi riscau pielea pe frontul de luptă. 

— Va trebui să parcurgem pe jos o bucată de drum, îi 
informă el. Nu ne grăbim. 

Arătă spre pagerul din mâna lui Ben: 

— Nu te lua după ce scrie acolo. Putem să-l aruncăm, că 
tot nu ne mai foloseşte la nimic. Ne-au spus să plecăm cu 


dirijabilul, dar băieţii lui Flattery au ocupat deja aeroportul. 
Va trebui să luăm un hidropter. 

— Da, dar... 

— Ştiu ce-au spus. Au spus că aeroportul nu va fi ocupat. 
Au spus să nu ne apropiem de apă. Hai să mergem. 

Nu-i plăcea tristeţea care o învăluise pe Crista. Ar fi 
suportat orice altceva - frică, furie, sau chiar isterie - dar 
tristeţea rima foarte bine cu ghinionul. Norocul îi ocolise 
încă de la început. Fata întinse mâna spre Ben, dar Rico o 
opri, rostind cu hotărâre: 

— Nu! Îmi pare rău, nu te pot lăsa să-l atingi. 

— 'Ţie ţi-e teamă? Se supără Crista. Sau Grupului 
Operativ? Vezi bine că are haine pe el. 

— Mie mi-e teamă. 

Se simţi atinsă de faptul că Ben nu catadicsea să intervină. 
Făcu un pas înapoi, iar Rico îi spuse, în dialectul guemesian 
la care renunţase cu multă vreme în urmă: 

— Aşa, ca între Insulari, atrag surorii mele atenţia că ar fi 
bine să recunoască dragostea oamenilor şi încrederea pe 
care aceştia o au în ea. (Înclină uşor capul.) Ei îi vorbesc cu 
voce tare, deşi vorbitul este dureros. 

— Dar teama? 

Perfect! Se bucură el. Înseamnă că nu s-a supărat prea 
tare. ] se adresă din nou, în aceeaşi manieră: 

— Bine face sora că îi atrage fratelui atenţia. Fratele îi 
aminteşte surorii că doar necunoscutul aduce teamă. Poate 
că sora va alunga teama fratelui, cu timpul. Putem pleca? 

Ea renunţă să mai comenteze şi lui Rico îi plăcu acest 
lucru; chiar dacă purta povara unui blestem, Crista o făcea 
cu graţie. De când îl cunoscuse pe Ben, Rico se îndrăgostise 
de multe femei. Dar prietenul său iubise o singură dată; iar 
acum o privea pe Crista la fel cum o privise pe Beatriz 
Tatoosh. 

Totul este doar o chestiune de timp, zâmbi el în sinea sa. 
Lui Beatriz i s-au aprins călcâiele după Macintosh. Ben are 
şi el nevoie de o iubire puternică. 


Se ştia bine că, în meseria lor, relaţiile erau de scurtă 
durată. De întemeierea unei familii nici nu putea fi vorba. 
Din cauza deplasărilor şi stresului, la un moment dat ceva 
trebuia să cedeze... lar acest ceva era dragostea. Rico se 
obişnuise de mult cu ideea: în prezent iubea o roşcată care 
lucra de dimineaţa până seara pentru Grupul Operativ. 

— Mergem în port, le explică el, în timp ce coborau scările. 
S-a iscat o adevărată harababură şi, deocamdată, Peştele 
Zburător n-a primit vizita securiştilor. Victoria este locul cel 
mai sigur, aşa că ne îndreptăm într-acolo. E riscant, dar n- 
avem altă soluţie mai bună. 

O luară spre dreapta, mergând încet pe chei către radă. 
Ben şi Crista se aflau în faţă; Rico îşi târa paşii în urma lor, 
supraveghind casele şi porţile fără a scoate vreun cuvânt. 
Fata se oprea brusc din când în când, ca să arunce o privire 
vitrinelor şi obiectelor sfinte care, zice-se, îi aparținuseră; la 
fiecare oprire îşi trăgea eşarfa de pe umeri până la nivelul 
ochilor. De câteva ori, Rico fusese gata-gata să se împiediwe 
de ea. 

Deci este adevărat, gândi el. Nu ştie! 

Crista se apropie de o vestă decolorată adăpostită într-o 
cutie din sticlă pe care scria: „Vesta Cristei Galii, când avea 
doisprezece ani. Nu e de vânzare.” În jur se mai aflau 
diverse plăcuţe de microscop pline cu pete de sânge, o 
şuviţă de păr - prea închis la culoare pentru a fi al ei - şi 
câteva piese de îmbrăcăminte. Toate aveau preţ, toate 
proveneau de la „Sfinţia Sa”, Crista Galii. Deasupra cutiei 
din sticlă fusese agăţat un bileţel scris de mână: „Nu 
atingeţi. Pericol de moarte. Fiecare articol se vinde 
împreună cu ambalajul care vă asigură protecţia.” 

Ai zice că n-a văzut în viaţa ei vreun câine sau o găină. 
Sunt sigur că i-ar plăcea la nebunie găinile alea 
îngrozitoare. 

Rico se străduia să nu fie atent la conversaţia celor doi. Nu 
mâncase de dimineaţa trecută, iar miresmele mâncării 
gătite îi chinuiau stomacul. Era foarte încordat; multe 


piedici neprevăzute le puteau apărea în cale. Dar 
diversiunea cu explozia îi scăpase de o patrulă. 

Dacă băieţii şi-au îndeplinit misiunea conform planului, ne 
vom urca în hidropter fără să întâlnim vreun securist. 

Tocmai când ar fi vrut să-şi spună că, totuşi, nu era cazul 
să se lase purtat de gânduri optimiste, doi securişti apărură 
de după colţ. Băgă mâna în buzunar şi apăsă un buton al 
telecomenzii. O a treia explozie provocă panică în port, dar 
oamenii lui Flattery nu muşcară momeala. Rico oftă şi îşi 
verifică pistolul-iaser; era un model ceva mai vechi, folosit 
pentru tirul la scurtă distanţă. Văzându-i pe securişti 
traversând strada spre ei, îşi aminti cu câte riscuri reuşise 
să-şi procure muniţia de rezervă. 

Ben şi Crista sesizaseră, la rândul lor, pericolul şi se 
opriseră. Navetişti şi vânzători treceau valuri-valuri pe 
lângă ei. Rico încremenise în dreptul unui pasaj. Recentele 
explozii stârniseră şi mai puternic panica celor ce se 
îndreptau spre port şi nu era deloc încântat de faptul că 
Ben se oprise. Securiştii purtau uniformele kaki ale Forţei 
de Securitate a Vashonului şi însemnele proprii rangului 
patru. Amândoi erau solizi, înarmaţi doar cu bâte 
neuronice. Ar fi avut o înfăţişare aproape normală, dacă n- 
ar fi fost urechile crestate şi buzele inferioare excesiv de 
groase, defecte tipice Insularilor Lummi. 

Exact în momentul în care Rico se hotărâse să scoată 
pistolul, Crista porni spre securişti, imitând mersul legănat 
al unei gravide. Vorbi precum guemesienii, cu mâna ridicată 
şi capul aplecat uşor într-o parte. 

— Fraţilor, mama aceasta nu poate găsi un loc să se 
odihnească, deşi are foarte mare nevoie. 

Întoarse palma în sus, aşteptând. Cu toate că securiştii 
erau nervoşi şi grăbiţi, răspunsul veni aproape automat. 

— Două străzi înainte, o stradă la stânga. Magazinele... 

Colegul său îi trase un cot între coaste: 

— Hai mai repede! Ar putea fi începutul unui atac al 
Fantomelor... Soro, nu mai sta aici. Voi doi! (Arătă cu 


degetul spre Ben şi Rico.) Luaţi-o şi adăpostiţi-vă undeva. 

Dispărură în goană spre sediul unităţii lor. Rico fluieră 
uşor, dând tot aerul afară din plămâni. Era un cod folosit 
încă din copilărie; orice puşti Insular îl traducea prin „totul 
e-n regulă”. 

— I-ai făcut o bucurie lui Rico! Zâmbi Ben. 

— Da şi să ştiţi că am înregistrat totul, zise Rico, mângâind 
un teleobiectiv miniatural înfipt în rever. O să arate frumos 
în biografiile voastre. (Se întoarse spre Crista.) Bine gândit, 
excelent acţionat. 

Verifică bateriile holocamerei agăţate de centură, apoi 
lustrui lentilele cu mâneca. Teleobiectivul era asemănător 
unui bold făcut din piatră gri, silicioasă. 

— N-ar trebui să ne grăbim? Întrebă Crista. Aţi auzit ce-au 
zis, Fantomele... 

— Noi suntem Fantomele, şopti Rico şi nu va fi nici un atac. 

Totuşi, atmosfera e cam încinsă şi sătenii şi-ar putea 
pierde controlul. Peştele Zburător este acolo. 

Arătă spre un marcaj pe care scria „Pontonul patru”. 

Un uriaş hidrobuz plin cu oameni ieşise la suprafaţă 
pentru a preîntâmpina vreun accident datorat panicii. Un 
şuvoi de pasageri de pe întreg cuprinsul Pandorei dădu 
buzna afară, pe trapa din spate, în timp ce vehicole cu două 
sau trei roţi aglomerau drumul. Sub paşii oamenilor, praful 
şi apa din tulumbe se transformaseră în mâzgă, aruncată de 
roţi pe hainele curate. Insularii se îmbrăcau frumos chiar şi 
atunci când mergeau în târg. 

Aproape jumătate din cei care-şi dădeau coate pe chei 
purtau la gât ecusoane din plastic prin care dovedeau că 
erau angajaţi ai Proiectului. Indiferent de natura muncii lor, 
se puseseră în slujba lui Flattery. Kalaloch era o aşezare 
importantă, suficient de întinsă pentru a estompa 
sentimentul de solidaritate între locuitorii săi. Mulţi 
negustori aruncau înjurături şi blesteme asupra celor ce 
munceau la Staţia de Lansare. 


Cheiul era un pod între două tuneluri subterane; unul 
făcea legătura între sat şi pod, celălalt ducea spre staţia de 
hidrobuze. Negustorii se îmbulziseră la intrările în staţie, 
oferind spre vânzare tuburi cu emulsii contra arsurilor de 
soare, băuturi răcoritoare, fructe uscate... Mirosurile de 
mangal încins şi de peşte prăjit se pierdeau în larma 
mulţimii. 

Pe neaşteptate, una dintre cele mai mari temeri ale lui 
Rico deveni realitate. Un refugiat cu pancartă, ud până la 
piele în urma luptei cu incendiul, se repezi şi lovi un 
navetist. Amândoi se rostogoliră prin noroi; din reflex şi 
mânie, grupul de navetişti începu să lovească sălbatic în 
agresor. Câteva zeci de refugiaţi încercară, cu slabele lor 
puteri, să-şi salveze confratele şi să opună rezistenţă, dar în 
scurt timp fură doborâţi. 

Rico şi Ben se apropiară de Crista Galii, pentru a-i oferi 
protecţie. În jurul lor, urletele de furie se transformaseră în 
strigăte de durere. Oameni cădeau în apă, printre dinţi se 
rosteau blesteme, iar trupurile transpirate şi lovite de 
pumni erau pline de pete roşii. 

Ca multe alte femei Insulare, Crista îşi ţinea braţele în 
faţă, cu mâinile acoperite de mâneci. Părea că încremenise 
în poziţia aceea, cu palmele spre înainte, de parcă ar fi 
participat la, leap-şa-stop”, un joc al copiilor. La un moment 
dat se împiedică de o pancartă pe care scria „Dă-i Fratelui 
Tău o Şansă!” 

Auziră o pârâitură puternică şi geamătul structurii de 
rezistenţă. Rico întoarse capul şi văzu că, în spatele lor, o 
secţiune a cheiului cedase. Sute de oameni se prăbuşiră în 
apă. 

Asta ar putea să mai răcorească spiritele, gândi, dar nu 
pentru multă vreme. 

— Mergi mai încet, şopti el la urechea Cristei. Eşti gravidă, 
obosită şi n-ai mâncat de-aseară. 

Ştia bine că în privinţa mâncării avea dreptate. Rico 
flămânzise de nenumărate ori pe vremea când era copil. 


Oare Crista, sau Directorul, rataseră vreo masă? El şi cu 
Ben rataseră foarte multe, absorbiți de munca lor, dar asta 
era cu totul altceva. În copilărie nu avusese posibilitatea să 
aleagă; foamea îi fusese impusă. 

Ţărmul era dominat de un platou înalt, aflat la limita 
satului. Securiştii se adunaseră acolo, în autovehiculele lor 
negre, aşteptând ca mulţimea să obosească. După aceea 
aveau să intervină şi ei. O încăierare sângeroasă în 
apropierea perimetrului, expusă spaţiului deschis al 
țărmului şi golfului, putea atrage o haită de Nemiloşi. Asta 
ar fi împrăştiat rapid oamenii, apoi securiştii ar fi doborât 
demonii fără să-şi şifoneze uniformele. 

Scanarea electronică şi vizuală efectuată de Rico nu 
dăduse la iveală prezenţa vreunui securist pe chei. Cu toate 
acestea, nu avea cu ce detecta microfoanele hipersensibile 
la care recurgea Directorul în ultima vreme. 

Crista privea drept în faţă, cu pupilele puternic dilatate. 
Ben o prinse de cot. 

— Înainte să plecăm, spune-le că toţi sunt unul, rosti ea. 
Fă-i să înţeleagă că fac parte din una şi aceeaşi fiinţă. Dacă 
îşi taie singuri braţele şi picioarele, vor pieri... 

Ben o strânse şi mai tare de cot, zgâlţâind-o. Ochii ei 
reveniră, încet, la normal. Rico remarcă faptul că prietenul 
său era totuşi prevăzător şi nu atingea pielea Cristei. 

— Ne îndreptăm spre Portul Speranţei, minţi Ben, vorbind 
repede în timp ce mergeau. Lacul de acolo e minunat în 
acest sezon al anului şi, în ciuda altitudinii, temperatura 
este agreabilă chiar şi noaptea. Altă soluţie nu cred că 
avem. Vechile insule organice sunt mult prea vulnerabile. 
Ne-am câştigat mulţi adepţi printre Tritoni, dar nu ne 
putem deplasa liber în oraşele lor subacvatice. Pentru noi, 
pericolul cel mai mare îl constituie, în momentul de faţă, 
Securitatea. De-a lungul țărmului zboară avioanele de 
recunoaştere, mai ales în jurul Zonei de Protecţie. Desigur, 
Flattery mai are la dispoziţie şi Şoimii. Dacă pătrundem în 
ocean, nu ştim cum vor reacţiona algele. (Făcu o pauză şi, 


sesizând privirea Cristei întorcându-se spre el, dădu uşor 
din cap.) Sau ne putem trezi atacați de hidropterele 
Directorului, dintre care unele au fost vândute, la un preţ 
foarte bun, Forţei de Securitate a Vashonului. În plus, 
trebuie să ţinem cont că şi-a infiltrat spioni printre noi. 

Rico răsuflă uşurat. Ben vorbise nu pentru Crista Galii, ci 
pentru microfoanele hipersensibile. Era sigur că fata nu 
înţelesese nimic: privea undeva departe, în gol şi îşi târşea 
picioarele spre Pontonul Patru, printre gemete şi urlete, de 
parcă n-ar fi auzit nimic. Numărul bărcilor incendiate se 
mărise, ajungând probabil la doisprezece, iar pompierii se 
străduiau să le izoleze de celelalte. O vâlvătaie puternică 
izbucni printre ambarcaţiunile din dreptul Zonei de 
Protecţie; un hidropter al Securităţii porni cu toată viteza 
într-acolo. 

Peştele Zburător, hidropterul Holoviziunii, se zărea la 
capătul pontonului. Rico simţi un flux de adrenalină 
arzându-i măruntaiele. Spera că Grupul Operativ o 
instruise pe Elvira, pilotul aparatului. Ea nu făcea gălăgie 
atunci când apăreau schimbări bruşte în plan şi detesta 
întâlnirile cu oamenii lui Flattery. 

Elvira era cel mai tare pilot aflat vreodată în slujba 
Holoviziunii. Nimeni nu vroia s-o supere. Nu avea simpatii 
politice, hobbyuri, prieteni sau convingeri religioase. 
Singura ei pasiune era pilotarea celui mai puternic 
hidropter al Pandorei. Făcea asta cât mai des şi la cea mai 
mare viteză posibilă. În regim de suprafaţă, se dovedise un 
adevărat as; în regim subacvatic sau aerian, nu avea egal. 
La bordul hidropterului pilotat de ea, Ben şi Rico scăpaseră 
din nenumărate situaţii periculoase. Aceasta avea să fie, 
însă, cea mai periculoasă dintre toate. 

Ben întâlni ochii lui Rico şi ridică o sprânceană, arătând 
spre fată. 

Rico îşi trecu degetele peste barba nerasă de două zile. 
Crista privea dincolo de el, la mulţimea care părăsea cheiul 
răspândindu-se agitată pe străzile Kalalochului. 


Martorii acelei întâmplări aveau să-şi amintească, mai 
târziu, că aerul fusese spintecat - crackkk! 

— De un zgomot teribil. Apoi totul încremenise; nu se mai 
auzea nimic, nici măcar adierea brizei. Chiar şi copiii 
încetaseră joaca, adăpostindu-se lângă fustele mămicilor. 
Rico îşi băgă degetele în urechi, conştient de sensibilitatea 
tuturor contururilor, pliurilor şi glandelor. Dacă o undă de 
şoc i-ar fi lovit urechile, atunci acestea ar fi trebuit să-i mai 
răsune încă. 

Crista a produs asta în mintea mea... În mintea tuturor! 

Fata simţi liniştea abătută brusc asupra tuturor, după 
accesul ei de mânie. Era bucuroasă că Ben şi Rico îşi 
reveneau primii, deşi ochii lor oglindeau teama. Mulțimea 
amuţi câteva momente, ca paralizată, apoi căută cu privirea 
arma care ar fi putut provoca acel tunet... Şi văzu, în 
schimb, camioanele grele ale securiştilor apropiindu-se 
ameninţător. 

Se întoarse şi urcă la bordul Peştelui Zburător, cu acelaşi 
mers legănat, de gravidă. Se opri pe punte în dreptul 
cabinei, lângă balustradă, cuprinzându-se cu braţele şi 
privind spre larg. Copiii începură din nou joaca, sătenii îşi 
masară urechile şi porniră din nou la treburile lor. Focul 
cuprinsese cheiul şi câteva magazine. Ambele hidrobuze din 
preajma pontonului coborâseră în adâncuri, fără pasageri, 
pentru mai multă siguranţă. În timp ce Ben desfăcea 
parâmele, Rico se apropie de Crista. 

— Era inevitabil să se întâmple, rosti el. De multă vreme 
plutea în aer, îţi puteai da seama după pulsul străzii. 
Oamenii s-au săturat. Flattery n-a avut timp să-şi 
organizeze forţele şi va fi luat prin surprindere. Securiştii 
se vor împrăştia; unii vor porni în urmărirea noastră, alţii se 
vor ocupa de problemele din port, alţii vor înăbugşi revolta 
care stă să izbucnească în sat. Asta va lăsa Zona fără 
apărare... 

— Este prea bine protejată, spuse ea cu voce egală. Atacul 
vostru este sortit eşecului. 


Ochii verzi, magnetici, se fixară asupra lui Rico. Acesta 
remarcă încă o dată faptul că, în ciuda luminii puternice, 
pupilele ei erau dilatate. 

— Îmi dau seama ce-ai simţit acolo, în cameră, când te-ai 
temut de atingerea mea. (Îşi plimbă mâinile pe deasupra 
falsei sarcini.) Tu ştii despre mine tot atât cât ştiu eu despre 
tine. Nu cunosc decât ceea ce mi-a spus Flattery. Nu ştiu 
dacă e cazul să te temi de atingerea mea. Tu ştii dacă eu 
trebuie să mă tem de atingerea ta? 

Nu primi răspuns şi porni cu paşi târşiţi, fără a mai scoate 
un cuvânt, spre cabina hidropterului. 

Răul stă ascuns în ochii celui ce priveşte. 

— Nevi Păianjenul, asociatul Directorului. 

LUMINAŢIA IN CABINETUL DIRECTORULUI era discretă 
şi plăcută. Unica rază mai intensă venea din podea, 
scăldându-i faţa. Acest efect îi scotea în evidenţă statura - 
Flattery era cu un cap mai înalt decât majoritatea 
pandoranilor - şi îi dădea un aer de suveran. 

Cutia unei casete holografice stătea în echilibru pe braţul 
roşu al fotoliului său favorit. Pe banda fluorescentă de 
culoare portocalie care definea conţinutul casetei era scris: 
„Strict Secret”; apoi, cu litere de mână: „Doar pentru TD 
Nevi P” Şi, dedesubt, ştampilat cu negru: „Pedeapsă 
maximă”. Zâmbi, amuzat. Din ordinul său, toţi cei care 
violau interdicţia „Pedeapsă maximă” intrau pe mâna 
ucenicilor lui Nevi. Murdară afacere, securitatea. 

— Domnule Nevi, îl întâmpină el. 

— Domnule Director. 

Ca de obicei, figura lui Nevi Păianjenul era insondabilă, 
chiar şi pentru Flattery, un Preot-psihiatru foarte 
competent. Se prezentase prompt, fără grabă, la primul 
semn al zorilor. Îmbrăcase un elegant costum tritonian de 
culoare gri. 

— Zentz n-a reuşit să dea de ei, începu Flattery. 

Deşi n-ar fi vrut, vocea îi trădase furia. 

— Zentz i-a pierdut, contră Nevi. 


Flattery mârâi. N-avea chef ca tocmai Nevi să-i amintească 
asta. 

— Tu să-i găseşti, rosti el, repezind degetul arătător în 
faţă. Aduci fata înapoi şi storci de la ceilalţi tot ce se poate. 
Pe Ozette îl păstrezi pentru o ocazie specială; el este pilonul 
principal al acestui Post-Fantomă care vreau să fie distrus 
urgent. 

Nevi aproba cu o mişcare a capului şi înţelegerea fu astfel 
parafată. Plata avea să fie stabilită ulterior; pentru că îi 
plăcea ceea ce făcea, condiţiile lui Nevi erau întotdeauna 
foarte rezonabile, chiar şi în afacerile delicate. 
Îndeletnicirea sa n-ar fi avut căutare dacă n-ar fi existat 
oameni ca Directorul. 

Orice artă are sponsorii ei, gândi Flattery. 

— Aeroportul este în mâinile noastre, spuse Nevi. 
Făcuseră pregătiri destul de temeinice să fugă pe acolo; 
aveau şi vreo şase colaboratori, pe care i-am trimis pe 
lumea cealaltă. Zentz îi interoghează pe săteni. Fata va 
trebui să apară, până la urmă. Pe uscat n-au cum să se 
deplaseze, ar fi o nebunie din partea lor. Aşa că nu le mai 
rămâne decât oceanul, iar ca să scape se vor folosi, 
probabil, de o diversiune. Bănuiesc că vor să ajungă în 
Victoria. Deci se pregătesc să facă un pas mare, care 
trebuie pregătit pe îndelete, nu credeţi? 

— Ai pus portul sub supraveghere? 

— Da. Ca o precauţie suplimentară, am instalat senzori în 
hidropterul Holoviziunii şi i-am cuplat la sistemul 
dumneavoastră de urmărire. (Arătă cu bărbia spre ceasul 
de pe consola lui Flattery.) Din acest moment, îi puteţi 
configura cum vreţi. 

Directorul se fâţâi discret în scaunul său de comandă, 
trădându-şi din nou starea. Nevi îi anticipa intenţiile, iar 
acest lucru nu era de natură să-l mulţumească. 

— Perfect! Făcu el, arborând un zâmbet larg. Este 
minunat! Îi vom prinde pe toţi, iar tu vei fi răsplătit cu 
generozitate. Zentz mi se plânge că îi furi cei mai buni 


oameni dar, la naiba, asta n-are importanţă. Contează că 
întotdeauna îţi duci misiunile la bun sfârşit. 

Lovi cu palma în tăblia biroului fără să renunţe la zâmbet. 

Nevi Păianjenul nu scoase nici un cuvânt, păstrând aceeaşi 
expresie. Singurul răspuns fu înclinarea aproape 
imperceptibilă a capului său hidos. Ţeasta avea o formă mai 
mult sau mai puţin normală, cu excepţia faptului că în locul 
nasului se afla o oribilă crăpătură plină de mucilagii. Pielea 
sa neagră era parcursă de o reţea de vene roşii, 
strălucitoare, asemănătoare pânzei de păianjen. Ochii negri 
şi scăpărători sesizau orice detaliu. 

— Ce vreţi să facem cu latoosh? 

Zâmbetul ar fi dorit să se retragă, dar Flattery depuse 
eforturi pentru a-l menţine pe poziţie. 

— Beatriz Tatoosh ne este foarte utilă, explică el. Pasiunea 
ei pentru Proiectul Nava Neantului nu poate fi stinsă şi, 
desigur, nici nu ne dorim acest lucru. (Ridică mâna, pentru 
ca Nevi să nu-l întrerupă.) Ştiu, ştiu... Te gândeşti la 
aventura pe care a avut-o cu Ozette. Dar s-au despărţit 
acum mai bine de un an... 

— N-a fost o „aventură”, interveni Nevi. A durat foarte 
mult. Acum doi ani, când minerii s-au răzvrătit, amândoi au 
fost răniţi... 

— Cunosc foarte bine mentalitatea femeilor, şuieră 
Flattery şi sunt sigur că îl va uri pentru ceea ce face acum. 
Ozette a fugit cu o altă femeie, mai tânără... În plus, 
subminează credibilitatea Holoviziunii şi a Proiectului. Mai 
bine spune-mi cum s-a comportat Iatoosh aseară, la 
emisiunea de ştiri. A transmis ceea ce trebuia? 

Nevi încuviinţă, în tăcere. 

— Dacă ar fi menţionat că Ozette a participat la răpire, i-ar 
fi oferit acestuia, pe tavă, prea multă popularitate şi 
credibilitate. Ea ştia foarte bine lucrul ăsta. Între ei, totul s- 
a sfârşit. lar Ben Ozette, când va cădea în mâinile noastre, 
îşi va dori să nu se fi născut. Nu peste mult timp, Tatoosh va 


urca la bordul Staţiei Orbitale. Să nu ne mai facem griji din 
cauza ei! 

Văzând că Nevi continuă să tacă, Flattery îşi frecă energic 
palmele. 

— În ultimii doi ani am reuşit să ţin sub control înaintarea 
algelor. Hai să-ţi arăt cum am reuşit, propuse el. Pandoranii 
s-au opus cu încăpățânare şi mereu a fost nevoie de câte un 
dezastru pentru a-i convinge să mi se alăture. Ei bine, 
voinţa algelor a fost înfrântă cu mult timp în urmă, de 
laboratorul nostru din Orcas. Ar fi prea complicat să-ţi 
explic cum. Am să spun, totuşi, că nu este vorba doar de 
orientarea curenților. E ceva mai mult decât un simplu 
proces mecanic. Mulțumită neurotoxinelor, le putem stimula 
emoţiile, sentimentele. Îţi aminteşti de pâlcul acela din 
Lilliwaup, cel în care se ascundea comandoul Fantomelor? 

— Îmi amintesc. l-aţi poruncit lui Zentz să nu-l atingă. 

— Într-adevăr. 

Flattery se ridică în capul oaselor şi reglă spătarul 
fotoliului pentru noua poziţie. Porni aparatul de 
holoproiecţie; automat, luminăţia în cabinet se diminuă şi 
mai mult. În spaţiul dintre cei doi bărbaţi apăru holograma 
miniaturală a unui centru tritonian de cercetare filmat din 
câteva unghiuri diferite. În imediata vecinătate a clădirii se 
afla obiectul cercetării: un pâlc de alge mediu dezvoltat; 
printre tulpini şi frunze clipeau numeroase luminiţe. 
Centrul fusese construit pe rămăşiţele unui Oracol. 

Oracolele - aşa le numeau pandoranii - erau acele puncte 
în care algele îşi înfipseseră rădăcinile în însăşi crusta 
planetei. Adâncimea incredibilă la care ajungeau aceste 
rădăcini vechi de trei sute de ani şi faptul că strămoşii 
Tritonilor de azi plantaseră algele de-a lungul unor linii 
drepte favorizaseră fracturarea crustei planetare. O serie 
de astfel de fracturi dăduseră naştere continentelor şi 
lanțurilor de insule stâncoase ale Pandorei. 

Grădina lui Flattery, „Sera”, fusese amenajată într-un fost 
Oracol, astăzi cavitate subterană. Pentru ca totul să arate 


conform planurilor sale, îşi pusese oamenii să ardă stratul 
gros de rădăcini. 

Holograma se modifică şi alte trei imagini clare prinseră 
viaţă. Prima era luată din interiorul centrului de cercetare 
şi se focaliza asupra unui Triton lipsit de podoabă capilară, 
care se agita în faţa consolei de comandă; a doua, 
exterioară, luată din preajma perimetrului algelor, urmărea 
sasul de acces în clădire; a treia, de asemenea exterioară, 
prezenta masa cenuşie de alge. Tritonul părea foarte, 
foarte neliniştit. 

— Copiii lui au plecat să înoate printre alge, spuse Flattery. 
E îngrijorat, pentru că peştii-butelie ar trebui înlocuiţi. Toţi 
au fost cuminţi şi au luat antidotul. Însă nimeni nu ştie că 
algele, după ce au fost tratate cu noul meu preparat, 
manifestă un interes de-a dreptul nesănătos pentru antidot. 

Copiii puteau fi zăriţi, din când în când, printre frunzele 
algelor. Se mişcau ca prin vis, nefiresc, incredibil de încet; 
nu semănau deloc cu nişte ţânci puşi pe joacă. 

Bărbatul activă un dispozitiv de apel; după câteva 
secunde, pulsaţiile sonore încetară. 

— Asta-i a treia oară când sună „Adunarea”, rosti Flattery. 

Se fâţâia în fotoliu, anticipând cu nerăbdare ceea ce avea 
să se întâmple. 

Tritonul se adresă unei femei îmbrăcată în costum de 
scafandru, care abia se întorsese de afară. Ea trebuia să 
realizeze conectarea pâlcului de alge la Controlul 
Curenţilor. 

— Linna, nu reuşesc să-i scot de-acolo. Cred că peştii- 
butelie s-au sufocat deja... Ce se petrece? 

Femeia era subţire, cu pielea albă, la fel ca şi soţul său. 
Însă avea o privire pierdută, plutind printre visuri. 
Majoritatea celor ce munceau în centrele de cercetare 
renunţau la costumele de scafandru, atunci când intrau la 
adăpost. Linna îşi desfăşura activitatea la limita acelei zone 
pe care Tritonii o denumiseră „Sectorul Albastru”. 


— Poate din cauza atingerii, murmură ea. Are ceva... 
Deosebit. Tu nu munceşti acolo, nu ştii ce experienţe poţi 
trăi. Nu este o atingere alunecoasă şi rece, ca înainte. 
Acum... 

Se opri. Chiar şi Flattery putea sesiza purpuriul care îi 
cuprinsese obrajii. 

— Acum ce? Insistă Tritonul. 

— În... În ultima vreme, atingerea seamănă cu mângâierile 
tale. (Roşeaţa îi scotea în evidenţă părul des şi blond.) Este 
caldă. Mă excită. Sângele îmi fierbe în vine. 

Soţul ei mormăi ceva de neînțeles, o privi chiorâş, apoi 
oftă. 

— Unde sunt copiii? 

Scrută adâncimile întunecate aflate dincolo de plaz. Nici 
Flattery nu-i mai vedea pe copii, iar neliniştea crescândă a 
Tritonului îi provoca o bucurie meschină. 

Acesta activă din nou semnalul de apel; o dată cu 
pulsaţiile, clipea şi un bec de control. Furios, lovi cu degetul 
în ecranul radarului. 

— Nu mai înţeleg nimic, izbucni el. Erau acolo. Ce 
nebunie! Am să pornesc codul roşu. 

Apăsă un buton. Directorul ştia că acesta era butonul pe 
care nici un avanpost n-ar fi vrut să apese: Codul Roşu. 
Controlul Curenţilor aflat pe Staţia Orbitală şi Centrala de 
Comunicaţii a celei mai apropiate baze tritoniene aveau să 
fie înştiinţate că centrul de cercetare se confrunta cu un 
pericol iminent. 

— Îl vezi? Spuse Flattery. A început să priceapă. 

— Am să plec după ei, anunţă Tritonul. Tu să stai aici. Ai 
înţeles? 

Nu primi răspuns. Femeia încremenise, cu privirea 
nefocalizată. Frunzele enorme ale algelor albastre de la 
marginea perimetrului îi făceau parcă semn să vină spre 
ele. 

Tritonul luă un peşte-butelie din dulapul de lângă sas, îşi 
legă în jurul taliei o centură cu scule, apoi se înarmă cu un 


ferăstrău-laser şi câteva încărcături de rezervă. Înainte să 
iasă, rămase puţin pe gânduri şi luă întregul coş cu peşti- 
butelie, fiinţe simbiotice care filtrau oxigenul din apă şi-l 
pompau direct în sânge. 

Oribile creaturi, gândi Flattery, înfiorându-se. Îşi frecă 
inconştient gâtul, în zona folosită de obicei pentru ataşarea 
peştilor-butelie. 

Lanterna Tritonului de-abia reuşea să lumineze algele de 
la periferia pâlcului. Imaginile fuseseră luate cu puţin 
înainte de căderea serii şi devenea din ce în ce mai dificil 
să-i distingi trăsăturile feţei; iată o mică dezamăgire care 
păta satisfacția unei înregistrări aproape perfecte. 

Nici nu ajunse bine în raza de acţiune a frunzelor, că 
Tritonul întoarse deodată privirea spre clădire. Clic-hssss! 
Zări sasul deschizându-se şi pe soţia sa intrând, cu mişcări 
leneşe, în desişul algelor. Aerul ieşi clocotind din centrul de 
cercetare. În momentul în care apa năvăli prin sasul lăsat 
deschis, îşi dădu seama că totul era pierdut. Senzorii îşi 
încetară transmisia. 

Flattery opri aparatul şi aprinse luminile. Oribila faţă a lui 
Nevi îşi păstrase aceeaşi expresie. 

— Deci algele i-au atras în capcană şi i-au mâncat? 

— Exact! Răspunse Directorul. 

— La comandă? 

— La comandă. La comanda mea! 

Flattery fu satisfăcut să remarce - eveniment! 

— Umbra unui zâmbet trecând peste buzele lui Nevi. 

— Ştim bine ce reacţii vor declanşa concluziile anchetei, 
spuse Directorul şi scoase puţin pieptul în afară înainte de a 
continua. Populaţia va cere răzbunare, obligându-i astfel pe 
oamenii mei să taie acest pâlc. Vezi ce simplu se rezolvă 
lucrurile? 

— Da. Simplu şi curat. Întotdeauna mi-am zis că... 

— Într-adevăr, rosti mulţumit Flattery, toţi au crezut la fel. 
Algele au constituit dintotdeauna un subiect foarte delicat, 
cu implicaţii religioase şi de altă natură. (Dădu din mână cu 


un gest aproape imperial. Nu se putea abţine să nu se 
laude.) Trebuiau rezolvate două lucruri: să îmi subordonez 
Controlul Curenţilor şi să cunosc momentul în care algele 
devin conştiente. Nu neapărat inteligente, ci doar 
conştiente. Dacă apucă să trimită în atmosferă blestematele 
alea de aerostate, e prea târziu... Singura soluţie e să retezi 
întregul pâlc; dar în felul acesta am pierdut, de-a lungul 
anilor, foarte multe magistralge utile. 

— Şi care este indiciul? 

— Luminiţele. (Arăâtă spre hubloul uriaş, prin care se zărea 
cultura de alge.) Când luminiţele încep să clipească, e semn 
că algele se trezesc. Atunci sunt precum nişte bebeluşi şi 
înregistrează ceea ce vrei tu. Trebuie să le vorbeşti prin 
reacţii chimice şi impulsuri electrice. 

— Şi dumneavoastră le vorbiţi? 

— Bineînţeles. Dar mai întâi e nevoie să le separi de 
celelalte alge, pentru că ele se educă reciproc prin 
atingere. Magistralgele trebuie să fie foarte largi - un 
kilometru sau chiar mai mult. Blestematele alea pot învăţa 
chiar şi prin intermediul frunzelor rupte provenind de la 
alte pâlcuri. Efectele dispar însă destul de repede, astfel 
încât un kilometru este suficient. 

— Dar cum... Cum le învăţaţi? 

— De fapt, nu le învăţ. Le manipulez. Folosesc o metodă 
foarte veche, domnule Nevi. Veche şi simplă. Se bazează pe 
faptul că fiinţele se simt atrase de plăcere şi fug de durere. 

— Şi cum reacţionează la acest gen de... Asuprire? 

— A, da, zâmbi Flattery. Asuprirea este punctul nostru 
forte, nu-i aşa? Ei bine, odată „tunse” şi menținute în stadiul 
de formare a luminiţelor, nu-şi amintesc prea multe lucruri. 
Studiile au arătat că au acces la memorie, dacă li se 
permite să ajungă în stadiul în care îşi pot răspândi sporii. 
Soluţia este deci asta: nu trebuie să evolueze prea mult De 
asemenea, cercetările au demonstrat că sporii pot educa un 
pâlc ignorant. 


— Eu credeam că sporii nu sunt altceva decât o neplăcere 
trecătoare. Nu-mi imaginam că ar putea gândi. 

— Ba da. Gândesc. Nu uita, domnule Nevi, că sunt Preot- 
psihiatru. Faptul că nu înalţ rugăciuni nu înseamnă că... În 
sfârşit, îmi doresc să pătrund misterele legate de procesele 
mentale şi caut să înţeleg piedicile care-mi stau în cale. 
Deci, algele prezintă pentru mine un dublu interes. 

— Le consideraţi un „adversar pe măsură”? 

— Absolut deloc. (Flattery râse zgomotos.) Nu, în nici un 
caz. Vor trebui să mai scoată nişte atuuri - dacă au - până 
să le consider „adversar pe măsură”. Deocamdată, ele 
constituie o problemă interesantă care necesită o rezolvare 
interesantă. 

Nevi se ridică în picioare, costumul său impecabil 
scoţându-i în evidenţă fluiditatea muşchilor. 

— De asta vă ocupați dumneavoastră, rosti el. Eu voi avea 
grijă de Ozette şi de fată. 

Flattery rezistă impulsului de a se ridica şi el în picioare. 
Simulând nonşalanţa, îi întinse celuilalt o mână flască. 

— Desigur, desigur. 

Evită privirea lui Nevi şi porni din nou aparatul holografic, 
programându-l să înregistreze apropiata emisiune de ştiri. 
Tatoosh urma să însoţească, în drumul spre Staţia Orbitală, 
Nucleul Mental Organic ce trebuia integrat în Nava 
Neantului. În mintea lui Flattery, NMO era mai mult un 
obiect decât o „ea”. 

Simţi că-l cuprinde furia. Ar fi vrut ceva mai mult din 
partea lui Nevi, ceva care să miroasă a aprobare. Nu-i 
plăcea să perceapă slăbiciuni în propria sa fiinţă; dar şi mai 
mult detesta ideea de a le pierde de sub control. 

— Dacă ai nevoie de ceva... 

Restul frazei era uşor de ghicit. 

Nevi schiţă un salut şi plecă fără a scoate vreun cuvânt. 
Flattery simţi o adâncă uşurare, pe care se apucă să o 
analizeze: începuse să aibă încredere în Nevi Păianjenul, 
deşi - ştia asta foarte bine - încrederea însemna că, mai 


devreme sau mai târziu, unul dintre ei va sta cu gâtul sub 
sabie. Nu avea nici cea mai mică intenţie ca gâtul să fie al 
său. 

Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul 
de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare şi pomul vieţii 
în mijlocul grădinii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului. 

— Cartea Creştină a Morților. 

LA APROXIMATIV UN KILOMETRU dincolo de limitele 
Zonei de Protecţie, din apropierea țărmului, pleca o cărare 
folosită de credincioşii ce adunau resturile de alge şi le 
transportau în chiliile lor de pe vârful muntelui. Drumul 
şerpuit era bine întreţinut şi destul de sigur, iar punctele 
sale de odihnă ofereau o imagine panoramică asupra 
uriaşei Zone de Protecţie. Cocioabele sărăcăcioase ale 
Kalalochului se răspândeau în dezordine, dincolo de Zonă, 
spre țărm. Deasupra satului plutea astăzi o pătură de fum 
negru. Canalele acvafermelor şi numeroase diguri 
împânzeau pantele, precum un labirint. În depărtare se 
auzeau urlete şi explozii. 

Doi călugări zavatani se opriră, intrigaţi de larma ce 
izbucnise dinspre sat, la câteva klick-uri depărtare. Unul 
dintre ei era înalt, subţire, cu braţe excesiv de lungi. 
Celălalt putea fi considerat scund - chiar şi din punctul de 
vedere al standardelor pandorane - şi mergea cu paşi mici 
în umbra tovarăşului său. Amândoi purtau hainele largi, ca 
nişte pijamale, aparţinând Clanului Aerostatului; erau 
confecţionate din bumbac şi aveau culoarea portocalie a 
aerostatelor - considerate spirite călăuzitoare. 

Un grup de aerostate apăra deasupra lor, atras de foc, de 
explozii şi de fasciculele-laser trase din clădiri. Evoluau în 
cercuri largi, eliberând hidrogenul prin valve şi orientând în 
mod corespunzător pânzele verticale bătute de vânt. 
Fiecare avea, drept balast, un bolovan imens înfăşurat de 
tentaculele lungi. Dacă ar fi fost atinse de foc sau de vreo 
scânteie, ar fi explodat, împrăştiind acei spori mărunți şi 
albaştri folosiţi în ritualurile zavatane cele mai secrete. 


Existau călugări care, în ultimii zece ani, nu-şi părăsiseră 
chiliile decât pentru a merge pe acest drum şi a aduna 
spori. 

— Mare păcat că nu înţeleg! Gândi cu voce tare călugărul 
cel tânăr. Dacă i-am putea învăţa cum să elibereze... 

— Rațiunea este şi ea, tot o ancoră, îl preveni înțeleptul. 
Nu trebuie să cunoască nimic. Trebuie să experimenteze 
acea stare în care mintea este eliberată de orice zgomot - 
deci şi de gânduri - iar simţurile ating perfecțiunea. 

Înălţă braţele de mutant către cer. Apoi le cobori încet, 
savurând mângâierea caldă a celor doi sori. 

Acestui înţelept, pe nume Twisp, îi plăcea să simtă razele 
de soare atingându-i pielea. În tinereţe fusese pescar şi 
aventurier; ceea ce îl atrăsese către zavatani fusese nu atât 
viaţa lor contemplativă, cât rolul pe care aceştia îl puteau 
juca în istoria planetei. Majoritatea călugărilor se lăsaseră 
fermecaţi de perspectiva unui trai fericit pe pământul ferm 
răsărit dintre valuri. Fără a sta prea mult pe gânduri, 
zavatanii renunţaseră la pasiunile politice şi la bani - două 
molime care făceau ravagii pe suprafaţa Pandorei. Se 
retrăseseră în vârful muntelui, unde-şi construiseră reţeaua 
ilegală de ferme şi ascunzători. 

Twisp, totuşi, rămăsese implicat în conflictele civile şi, din 
când în când, îşi deranja confrații zavatani cu diverse 
probleme. Schimbările care afectau societatea nu-l 
ocoliseră nici pe el. Putea oferi Pandorei ceva mai mult 
decât contemplaţia, deşi se abţinea să recunoască acest 
lucru faţă de tânărul călugăr. Nu avea convingeri religioase, 
dar îi plăcea să mediteze şi trăia în înţelegere şi armonie cu 
zavatanii. Ar fi fost o mare durere pentru el să-i părăsească. 

Două aerostate se rupseră de grup, navigând lin spre ei. 
Moise, călugărul cel tânăr, puse jos bocceaua şi începu să 
recite Imnul împlinirii. Prin aceasta spera să fie înşfăcat de 
tentacule şi dus spre înaltul cerului unde să devină o fiinţă 
superioară. Cu un sfert de secol în urmă, când algele se 
treziseră din nou, un aerostat îl luase pe Twisp şi-l purtase 


prin văzduh, făcându-l să trăiască experienţa iluminării; 
asta se întâmplase înainte ca pumnul de fier al lui Flattery 
să supună societatea pandorană, înainte ca prietenii săi să 
fie ucişi. 

Deşi se năşteau din alge, aerostatele îi tratau pe oameni 
doar ca pe o curiozitate. Pe măsură ce baloanele se 
apropiau de el, cu superbele membrane aurii strălucind în 
lumina soarelui, imnul lui Moise creştea în intensitate. 

— Astea două îşi caută moartea, îl preveni Twisp. Chiar 
vrei să mergi cu ele? 

Moise ar fi trebuit să ştie că aerostatele se simțeau atrase 
de foc. De-a lungul anilor, tânărul mâncase prea multe alge 
şi inhalase prea mulţi spori. Doi bărbaţi plimbându-se liber 
în apropierea Zonei de Protecţie nu puteau fi, de obicei, 
decât gardieni înarmaţi. Aerostatele, tânjind după moartea- 
care-înseamnă-viaţă, învăţaseră cum să-i facă pe oameni să 
tragă asupra lor. 

Mirosul baloanelor încinse umplu aerul. Briza purta 
melodia ca de flaut a valvelor ce eliberau hidrogenul pentru 
ca aerostatele să se apropie de sol. Vocea lui Moise începu 
să tremure. 

Fiecare aerostat avea zece tentacule, dintre care două mai 
lungi; acestea două cărau în mod obişnuit balastul. Atunci 
când simțeau dorinţa de a muri, se adunau adesea în 
grupuri şi plecau în căutarea furtunilor de după-amiază şi a 
fulgerelor eliberatoare. Apreciau foarte mult şi focul, care 
le transforma într-o explozie de lumină şi spori albaştri. 
Unele provocau singure scântei, lovind balastul de alte roci, 
sinucigându-se într-un suprem orgasm. 

Twisp respiră uşurat când cele două baloane îşi 
reorientară membranele şi porniră din nou spre Zona de 
Protecţie. Moise închisese ochii; faţa sa nebărbierită era 
palidă şi asudată. 

— Gata, au plecat, îl întrerupse înțeleptul. În curând vor 
intra în raza tunurilor şi vom avea ce culege de pe urma lor. 
Fraţii noştri se vor bucura. 


Moise tăcu şi îşi aruncă privirea spre locul indicat de 
braţul lui Twisp. Cele două aerostate intrară în formaţie, 
folosindu-se de briza ce venea dinspre țărm. 

— Gardienii lui Flattery vor aştepta până ce baloanele 
ajung deasupra satului şi de-abia după aceea vor deschide 
focul, rosti Twisp. În felul acesta, aerostatele devin o armă. 
Priveşte. 

Spusele sale nu se împliniră. Ori tunarul era idiot, ori unul 
dintre Insulari reuşise o lovitură norocoasă, cert este că 
aerostatele explodară chiar deasupra Zonei de Protecţie, cu 
o violenţă care îi scoase lui 'Twisp suflarea din piept şi îi 
înlăcrima ochii. Sfera de foc pârjoli o porţiune uriaşă din 
terenul Zonei, iar impunătorul zid al perimetrului se fisură 
pe o lungime de două sute de metri. 

Lupta încetă câteva clipe, permițându-le să audă urletele 
stridente ale celor arşi sau muribunzi. Era o muzică urâtă, 
pe care Twisp şi-o amintea mult prea bine. 

Tânărul Moise de-abia împlinise doisprezece ani când se 
hotărâse să plece spre vârful muntelui şi de atunci coborâse 
foarte rar pe acest drum. Nu cunoştea prea mare lucru 
despre viaţa din afara comunităţii zavatane şi nu avusese 
de-a face cu ura sau lăcomia oamenilor. 

— Singurul lucru pe care-l putem face este să stăm 
deoparte, murmură Twisp. Se vor arunca unii asupra altora 
şi ne vor lăsa pe noi în pace. 

Zdrenţele umede ale fostelor aerostate căzură printre 
tufişurile şi pietrele ce încadrau poteca. 

Acum vor veni şi mai mulţi refugiaţi, gândi înțeleptul. 
Mereu înfometați şi fără adăpost. Cum ne vom descurca? 

Zavatanii sprijineau toate taberele cu refugiaţi din 
apropierea țărmului, transformându-le în grădini, ferme 
hidroponice sau crescătorii de peşte. Twisp estimase că, în 
momentul acela, refugiații din tabere depăşeau numeric 
populaţia Kalalochului. Deşi era adevărat că nimeni nu 
mânca pe săturate, doar cei din sat mureau de foame. 


Spera că Postul-Fantomă îi va face pe oameni să descopere 
această crudă realitate. 

Cu timpul, Directorul va rămâne singurul înfometat. 

Îi reveniră în minte evenimentele sângeroase petrecute cu 
douăzeci şi cinci de ani în urmă, când Insula Guemes 
cunoscuse o moarte îngrozitoare. Cadavrele arse sau 
ciopârţite ale locuitorilor săi fuseseră aruncate unul peste 
altul, ca nişte peşti morţi, formând mormane uriaşe într-o 
staţie subacvatică de salvare. Twisp şi câţiva prieteni îi 
urmăriseră pe criminali şi în cele din urmă îi încolţiseră; de 
lichidarea liderului teroriştilor se ocupase un aerostat. 
Simone Rocksack - tot un Preot-psihiatru! 

— Jucase atunci un important rol negativ. 

Jumătate din etajele cartierului general al lui Flattery se 
aflau la adăpost, sub nivelul solului, săpate în stânca dură a 
insulei. Twisp ştia foarte bine lucrul acesta, cum ştia şi de 
tunelurile subterane care ajungeau până în preajma 
țărmului. Dar Directorul nu va avea nici acum nevoie de ele. 
Înțeleptul văzuse multe răzmeriţe şi cunoştea strategia lui 
Flattery: dădea vina pe Fantome şi îi momea pe rebeli cu 
iluzia că ar putea ieşi învingători. Îi atrăgea, în număr cât 
mai mare, în interiorul Zonei de Protecţie, apoi îi ucidea pe 
toţi. Restul, cei care pierdeau totul în afară de propriile 
vieţi, nu mai aveau curajul să pornească din nou la luptă. 

Băiatul renunţă să mai privească oroarea care se petrecea 
în vale şi îşi netezi hainele. Ochii săi - care, pentru un tânăr 
ce trăise atâta vreme printre înţelepţi, erau prea adânciţi în 
orbite - se feriră să-i întâlnească pe cei ai lui 'Twisp, 
rămânând pironiţi într-un tufiş de lângă drum. Moise 
pornise cu o viteză ameţitoare spre pacea interioară. Se 
rădea zilnic pe cap, aşa cum era la modă printre tinerii săi 
confraţi. Numeroase cicatrice - urmele operaţiilor de 
remodelare a craniului - îi brăzdau scalpul. 

Twisp era unul dintre puţinii care nu adoptaseră această 
modă. Părul său lung şi bogat era legat într-o coadă la 
spate. Imita astfel stilul unui prieten, Umbră Panille, care 


dispăruse demult dintre cei vii. Se spunea că Panille şi 
Crista Galii avuseseră un strămoş comun. 

— Ar trebui să-i chemăm şi pe ceilalţi, propuse Moise. 
Avem nevoie de pistoale-laser dacă vrem să adunăm sporii 
împrăştiaţi prin vale. 

Twisp duse mâna streaşină la ochi. O masă confuză - 
formată, probabil, din săteni - pătrundea pe teritoriul Zonei 
de Protecţie. Făcându-şi loc printre ei, ca nişte peşti înotând 
împotriva curentului, vitele lui Flattery trecură peste 
porţiunea de zid dărâmat şi se răspândiră în valea 
neprotejată. 

Ţinuţi la respect de gardieni, demonii nu prea dădeau 
târcoale perimetrului. Însă, atraşi de perspectiva unui ospăț 
pe cinste, Nemiloşii aveau să dea în curând iama printre 
vitele speriate, iar aerul va începe să miroasă a sânge. 
Chiar şi fără participarea Nemiloşilor, soarta confruntării 
părea foarte sumbră. 

— Peste puţin timp, sporii n-au să mai fie buni la nimic, 
spuse Twisp, ieşind din reverie. Dacă vrem să adunăm 
măcar câţiva, ar fi cazul să începem. 

Ascunseră frunzele de alge la umbra unui bolovan imens, 
de culoare albă. Moise evita în continuare privirea celuilalt. 

— 'Ţi-e frică? 

— Normal că mi-e frică! Izbucni Moise. Ţie nu? Am putea fi 
ucişi. Nemiloşii vor mirosi... Vor mirosi... 

— Cu câteva clipe în urmă îţi doreai să mori împreună cu 
aerostatul. Care-i diferenţa? Demoni există peste tot. Noi 
spunem că această cărare este sigură, iar tu te simţi 
protejat, deşi ştii bine că unii au murit totuşi. Şi vor mai 
muri. Când eşti pe drum, nu te poţi ascunde decât în 
tufişurile pline de ţepi sau după bolovani şi singura armă de 
care dispui este propriul tău trup. 

Arătă spre ocean, dincolo de flăcările din vale. 

— Timpul te va ucide la fel ca oricare alt demon, fie că eşti 
sau nu pe cărare. Este la fel de periculos ca şi un Nemilos. 
Stă mereu la pândă. Dacă nu te-a ucis până acum, te va 


ucide mai târziu. Nemiloşii nu se vor repezi la noi, ci acolo 
unde predomină mirosul de sânge. Acum chiar că nu avem 
motive de teamă. Cine vrea să supravieţuiască, trebuie să 

ştie a trăi în prezent. 

Cu aceasta, aruncă bocceaua goală pe umăr şi alergă, cu 
paşi mari, spre sporii împrăştiaţi în vale. Moise de-abia 
reuşea să se ţină în urma lui. Prea preocupat să vâneze 
pericole inexistente, nu mai era atent pe unde-şi punea 
picioarele. 

Când te gândeşti la putere, nu faci asta doar pentru a o 
folosi ci, mai presus de toate, pentru a abuza de ea. 

— Gaston Bachelard, Psihanaliza focului. 

CEI DOI NEGUSTORI BĂTRÎNI se ghemuiră în faţa unei 
intrări, protejându-şi trupurile şi marfa în faţa mulţimii care 
îşi croia drum, cu forţa, spre Zona de Protecţie. Unul muşca 
dintr-o prăjitură storcită, celălalt se folosea de mânecă 
pentru a-şi obloji nasul însângerat. 

— Animalelor! Scuipă 'Torvin şi descoperi că saliva îi era 
plină de sânge. Sunteţi cu toţii nişte animale! În afară de 
tine, prietene. Tu ai rămas o fiinţă umană. 

Vrând să-şi bată camaradul pe umăr, descoperi o tăietură 
în haina acestuia: 

— Uite, David, haina ta... 

David îşi şterse firimiturile de pe bărbie şi trase de umărul 
hainei pentru a-l aduce mai aproape de ochiul său teafăr. 

— Se poate cârpi, spuse el. Haide, puhoiul a trecut. Dacă 
există morţi, ar trebui să le luăm cartelele şi să le dăm 
săracilor. 

— Eu n-am de gând să ies iar acolo. 

Deşi vorbise cu gura lipită de mânecă, în cuvintele lui 
Torvin se citea hotărârea. O hotărâre înţeleaptă, de altfel. 
Ochii săi vedeau ca prin ceaţă, iar picioarele nu mai erau în 
stare să reziste unei alergări, în caz că gardienii le luau 
urma. Le părea rău atunci când vedeau că oamenii lui 
Flattery puneau mâna pe cartelele celor decedați şi le 
vindeau ori le schimbau contra unor produse. În fiece zi, 


Torvin şi David îşi riscau vieţile încercând să strecoare ceva 
de mâncare vreunui amărât fără cartelă. Nu aveau cine ştie 
ce de dat - o prăjitură râncedă, sau coaja uscată a unui 
fruct - dar, oricum, tot era mai bine decât nimic. David 
scutură din cap, necăjit. 

Câtă absurditate! 

Muncea cot la cot cu Torvin, erau prieteni, dar cu toate 
acestea nu-i putea da o prăjitură contra unui fruct uscat. 
Pentru a obţine fructul, cartela sa trebuia să conţină un 
marcaj pentru fructe pe care Torvin să-l perforeze. Dacă 
Torvin nu avea pe cartelă un marcaj pentru produse de 
patiserie, David nu-i putea da prăjitura. În caz că era 
descoperit cu prăjitura asupra lui, fără ca marcajul 
respectiv să fi fost perforat, Torvin îşi pierdea următorul 
rând la Coadă. În cea mai fericită situaţie, prindea Coada 
de-abia după o săptămână. În cea mai nefericită... Putea 
muri de foame, chiar dacă ar fi avut buzunarul plin de 
cupoane. 

— E absurd! Rosti el către Torvin. Nu mai înţeleg deloc 
lumea asta. Norocul meu că sunt bătrân şi mă paşte 
moartea. Feciorii noştri se omoară între ei... Unele mese 
gem sub mâncare, pe altele n-ai voie să pui nimic... Avem 
un conducător care ia hrana de la gura copiilor pentru ca el 
să poată zbura spre stele - din partea mea, călătorie 
sprâncenată! Dar ce va lăsa în urmă? Bătăuşii lui, care în 
acelaşi timp sunt şi copiii noştri! Torvin poţi să-mi explici ce 
logică au toate astea? 

— Bleah! 

Fondul de un albastru spălăcit al mânecii lui 'Torvin era 
plin de pete roşii, încă umede. Însă David îşi dădu seama, 
după felul în care spusese „Bleah!”, că prietenului său nu-i 
mai curgea sânge din nas. Îşi aminti că, mai demult şi el 
fusese pocnit de un gardian; nu savurase absolut deloc 
senzaţia de sânge în nări. 

— Cine gândeşte îşi caută necazul cu lumânarea, auzi el 
avertismentul lui Torvin. Mai bine ne putem lacăt la gură, 


uscăm raţia de fructe, pregătim raţia de prăjituri şi ne 
declarăm mulţumiţi că familiile noastre au ce mânca. 

— Mulţumiţi? (David râse amar, pe înfundate.) Haide, 
Torvin, doar nu eşti un tinerel fără experienţă! Cine te-a 
învăţat să fii mulţumit că ai ce mânca, în timp ce vecinii tăi 
suferă cu burta goală? Prietene, ăsta nu este un motiv de 
mulţumire, ci un păcat din cele mai mari. 

— Dar noi dăm cartele săracilor... 

— Jefuim morţii! Şuieră David. Uite şi tu ce-au făcut din 
noi! Jefuim morţii şi riscăm să fim împuşcaţi pentru că 
oferim săracilor firimituri de la mesele noastre. E absurd, 
Torvin! Atât de absurd, încât sunt de acord cu mulţimea 
asta. Să ardem totul şi să o luăm de la capăt. Lor le e foame 
acum... 

— Animalele alea care m-au lovit nu sufereau de foame. Au 
cartele. Muncesc în adâncuri şi îi vedem zilnic pe-aici. Nu 
ştiu de ce urlă „Acum ne e foame”, când de fapt... 

— Ascultă ce-ţi spun eu, Torvin. Ascultă vorbele unui 
nebun. Noi doi am îmbătrânit; tu, poate nu chiar atât de 
mult. Spune-mi: dacă ai putea, le-ai oferi ceva de la tine? 

Torvin scoase capul din adăpost, privi în susul şi în josul 
străzii, apoi se retrase lângă David. 

— Bineînţeles. Mă cunoşti doar, nu sunt lacom. Am făcut 
lucrul ăsta de multe ori. 

— Ei bine, atunci ia aminte. Mulțimea care a trecut 
adineauri are, într-adevăr, cartele. Da, fiecare duce acasă 
câte ceva de mâncare - pentru patru persoane. Chiar dacă 
are şase, opt, sau chiar zece guri de hrănit, el n-are 
mâncare decât pentru patru. 

— Nimeni nu neagă lucrul ăsta. De-aia suferă oamenii. Nu 
ne putem îndestula cu... 

— Atunci când noi doi vom înainta şi mai mult în vârstă şi 
va trebui să trăim împreună cu copiii, Navă-ajută, vom fi cu 
unul în plus pe o cartelă de patru. Prietene, adoptă un 
refugiat care nu are cum să facă rost de mâncare. Da, veţi fi 
şase, dar ţine cont că media celor care au cartelă este de 


unul din opt. Nefericiţii fără cartelă, care put îngrozitor şi 
mor la marginea satului cerşind mâncare sau de lucru, care 
dorm în noroi... Ei nu pot alerga pe străzi strigând „Acum 
ne e foame”, pentru că nici nu se mai ţin pe picioare. Noi le 
dăm firimituri pentru că ne simţim vinovaţi şi vrem să ni se 
ierte păcatele. Mulțimea le dă trupul şi vocea ei. Fiecare dă 
ce poate. 

Sprijinindu-se cu toată greutatea pe masa pliantă, David 
se ridică în picioare. Gloata dispăruse prea repede. Dacă 
trupul i-ar fi permis, s-ar fi alăturat şi el răzvrătiţilor. Torvin 
îşi pipăia nasul cu vârful degetelor. 

— David, eu mă tem de oameni ca ăştia. Ne puteau omori. 
Ai văzut ce era să păţesc. 

Vorbea de parcă-şi înfundase dopuri în nas. 

David ridică din umeri: 

— Şi lor le e teamă. Fără cartelă, nu se pot aşeza la 
Coadă... Asta când le vine rândul. Cât crezi că am rezista 
noi doi fără cartelă? Câte nopţi am putea dormi în mizerie? 
Spune! Câte dimineţi crezi că ai apuca? 

Prietenul său îşi verifică din nou nasul, strâmbându-se de 
durere. 

— Nu ştiu, dar chestia asta nu-mi place deloc. Nu suport 
să fiu bătut... 

— Ce mai tragedie! Exclamă David. Cineva a fost îmbrâncit 
spre tine. Tu stăteai ascuns în spatele mesei şi colţul ei te-a 
lovit peste nas. Asta nu se cheamă bătaie. Poetul... Uite, îl 
vezi?... El într-adevăr a luat bătaie. 

David arătă spre o siluetă negricioasă ce trecea prin faţa 
lor. Strada era aproape liberă, doar câţiva săteni răzleţi 
fugeau de ameninţarea bâtelor neuronice. Cei care aveau 
mai mult curaj - sau sufereau mai mult de foame - ieşeau 
din adăposturi şi începeau să formeze din nou Coada în 
dreptul depozitului de hrană. 

La Coadă, fiecare cartelă putea fi reprezentată de un 
singur adult, eventual însoţit de un copil. În felul acesta, 
sarcina cădea pe umerii celor care nu aveau ocupaţie. 


Indiferent cine făcea cumpărăturile, trebuia să fie o 
persoană destul de viguroasă, care să poată căra mâncarea 
pe două săptămâni pentru opt guri sau chiar mai mult. 
Gardienii asigurau o protecţie eficientă în vecinătatea 
depozitului, dar nu şi în alte părţi, astfel încât, pentru a nu 
fi jefuiţi, oamenii formau două cozi: una la intrare şi cealaltă 
după ce ieşeau. 

Negustorii autorizaţi, ca David şi Torvin, îşi găseau vad 
bun în preajma Cozii, vânzând produse celor care se 
temeau că nu vor apuca să intre în ziua respectivă, sau 
celor ce doreau să ducă bunătăţi odraslelor. 

Bărbatul poreclit „Poetul” dădea zilnic târcoale Cozii, 
vorbind despre Navă şi despre întoarcerea Ei. Însă era 
atent să nu zică nimic rău la adresa Proiectului. Făcuse asta 
o dată şi se întorsese ca o epavă. De atunci mergea mereu 
târşindu-şi paşii, îndoit din şale, fără a putea ridica spinarea 
la verticală. Acum striga în urma gloatei: 

— Am fost pe vârful muntelui! Să răsune clopotele 
libertăţii! 

— Ăla? (Torvin pufni, dispreţuitor. Dar regretă imediat, 
căci nasul începu să-i sângereze din nou.) Ala a inhalat prea 
mulţi spori. 

David zâmbi. El şi cu Torvin trecuseră de şaizeci de ani, 
dar nu se cunoşteau de foarte multă vreme. Între ei, multe 
lucruri rămăseseră nespuse. 

— Şi eu am fost arestat o dată, şopti. Un gardian vroia să-i 
dau prăjituri fără să i le marchez pe cartelă, aşa că l-am 
refuzat. Eram sigur că dacă aş fi cedat s-ar fi întors în 
fiecare zi. M-a lovit, iar eu, care mai degrabă aş fi dat la 
săraci, am acţionat fără mă gândesc la consecinţe. Am 
aruncat totul celor de la Coadă şi s-a produs învălmăşeală. 
Ştiusem că voi fi arestat, dar nu mă gândisem şi la ceilalţi. I- 
au bătut pe toţi cei care aveau prăjituri nemarcate pe 
cartelă şi i-au băgat la zdup. 

Lui Torvin i se scurse sângele din obraji: 

— Prietene, n-am ştiut... Ce ţi-au făcut acolo? 


— M-au dus într-o clădire cu foarte multe cubicule 
separate printr-o simplă perdea. Toate erau ocupate. 
Sărmanii oameni torturați urlau îngrozitor, iar mirosul îţi 
întorcea stomacul pe dos. (Inspiră adânc şi dădu încet aerul 
afară din plămâni. Poetul continua să gesticuleze şi să ţipe.) 
El se afla acolo, în cubicului de lângă mine. Era directorul 
general al Holoviziunii şi, văzând că Flattery reuşise să 
pună mâna pe putere - pe atunci eu habar n-aveam de asta 
- declarase într-o emisiune că Directorul intenţiona să spele 
creierele tuturor pandoranilor. 

— Cât curaj din partea lui! 

Poetul câştigase, deodată, foarte mult respect în ochii lui 
Torvin. 

— Câtă nesăbuinţă! Rosti David. Ar fi fost mult mai bine 
pentru el dacă ar fi găsit o modalitate să lupte pe ascuns, 
din interiorul instituţiei, sau să acţioneze aşa cum o fac 
astăzi Fantomele. Ştia la ce riscuri se expune. 

Îşi scutură de praf pantalonii jerpeliţi, îşi puse tichia pe 
cap şi se sprijini cu spatele de perete, privind în depărtare. 
— Bine, am să-ţi spun ce-a păţit. L-au băgat într-un butoi 

din metal, cu capul lipit de genunchi şi i-au legat de 
testicule o cărămidă din beton. Se putea mişca doar 
târşindu-şi picioarele; trebuia să stea aplecat de şale şi să 
îndoaie genunchii pentru ca greutatea cărămizii să nu-i 
smulgă testiculele. Avea mâinile legate la spate, iar 
gardienii loveau tot timpul cu bâtele în pereţii butoiului. 
Foarte rar îi dădeau de mâncare. Atunci când o făceau, era 
obligat să stea în patru labe şi să-şi ia hrana de pe jos, ca 
animalele. Era un om cultivat, n-a înjurat niciodată. În 
schimb, se ruga la toţi zeii de care auzisem sau de care nu 
auzisem. I-au luat minţile pentru a-l discredita - cine ar 
crede prostiile debitate de un nebun? Un nebun care, 
pentru a rămâne în viaţă, mănâncă gândaci, resturi şi tot 
felul de mizerii. 

Torvin tăcu, rumegând ceea ce auzise de la prietenul său. 
Poetul îşi continua declamaţiile fără să fie luat în seamă de 


gardieni. 

— David, rosti el într-un târziu, ce ţi-au... le-au...? 

— M-au bătut. O nimica toată. Pedeapsa pentru 
nesupuneri de genul ăsta este mică; a doua zi m-au trimis 
acasă. Căpitanul nu-l prea avea la suflet pe gardianul care 
îmi făcuse necazuri. În orice caz, nu l-am mai văzut 
patrulând pe străzi. Haide! Strada e liberă şi-ar trebui să 
mai vindem câte ceva. Vreau să ajung repede acasă şi s-o 
liniştesc pe Annie; în situaţii din astea, mereu îşi face griji 
din cauza mea. 

Îşi agăţară de şold micile mese pliante şi suflară asupra 
produselor, pentru a îndepărta praful. Apoi ieşiră în noroiul 
străzii însoţiţi de vocea răguşită a Poetului: 

— Fraţilor, fraţilor, să răsune clopotele libertăţii! 

Ţine minte că sunt puternic; te crezi nefericit, dar îţi pot 
face viaţa atât de amară, încât să urăşti până şi lumina zilei. 
Tu m-ai creat, dar eu îţi sunt stăpân. 

— Mary Shelley, Frankenstein, 

Biblioteca din Vashon. 

RICO ÎMPINSE TRAPA şi păşi pe puntea Peştelui Zburător, 
sub supravegherea lui Nevi Păianjenul. Acesta reglă 
senzorul pentru a vedea mai de aproape detaliile. 

— Vezi? Are un pistol-laser la spate. (Bătu cu degetul în 
ecranul consolei.) Îl ţine la centură şi se mişcă precum un 
luptător destoinic. 

Nevi nu întorsese nici măcar o dată ochii spre ofiţerul de 
securitate care stătea lângă el, atent la ceea ce se întâmpla 
pe ecran. Trecu la un alt senzor, exterior, care confirma 
prezenţa la bord a Cristei Galii. Peştele Zburător tocmai 
părăsea portul. 

La comanda lui Nevi, senzorul mări imaginea cabinei. 
LaPush ocupase scaunul copilotului, Crista Galii stătea în 
spatele lui, cu centurile puse şi discutând cu Ozette care se 
afla în stânga ei. Dându-şi seama că aparatul era pilotat de 
Elvira, Nevi înjură în barbă. 


— Oamenii tăi n-au nici o şansă s-o intercepteze, vorbi el 
către ofiţerul de securitate. Cum ai de gând să procedezi? 

— Vom recurge la o demonstraţie de forţă, rosti Zentz, 
urmată de un foc de avertisment. 

— Şi după aceea? 

Zentz tuşi încurcat şi îşi mângâie zona umflată din mijlocul 
feţei, care funcţiona pe post de nas. 

— Tragem în aparat până îl defectăm. 

Nevi pufni dispreţuitor. Soluţia era de-a dreptul ridicolă. 
Lovitura unui tun-laser asupra hidropterului înzestrat cu 
stato-reactoare putea naşte o sferă de foc cu diametrul de 
cinci sute de metri. Asta nu prea semăna a definiţie pentru 
„defect”. 

Zentz continuă, neliniştit de tăcerea celuilalt: 

— Cu aproximativ un an în urmă, Directorul a decretat 
„starea de securitate”. Cunoşti şi tu procedurile: 
interceptarea şi percheziţionarea obligatorie a tuturor 
vaselor care intră în - sau părăsesc - portul Kalalochului, cu 
excepţia hidrobuzelor companiei; percheziţionarea oricărui 
aparat de zbor care pătrunde în - sau părăseşte - zona din 
interiorul perimetrului... 

Nevi îl lăsă în pace, să recite plictisitoarea lecţie învățată 
pe dinafară. 

Zona de Protecţie era fortăreaţa Directorului şi acolo 
nimeni nu avea voie să încalce procedurile. Însă era sigur 
că interceptarea, acum, a Peştelui Zburător, s-ar fi 
transformat într-un dezastru de mari proporţii. Flattery îl 
solicitase tocmai pentru că Zentz nu făcea faţă situaţiei. 

— Vrem să punem mâna pe Postul-Fantomă şi pe Crista 
Galii, explică el. Pentru a extermina Tlentaculele Nervoase, 
trebuie să ajungi la cuibul lor şi să-l incinerezi. Hidropterul 
acesta, intact, ne va conduce la ceea ce căutăm de foarte 
multă yreme. 

Zentz, stând ţeapăn în scaunul său, îşi drese glasul şi 
începu: 


— Bănuim că, de şase ani, LaPush este comandant în 
organizaţia Fantomelor... 

— Oamenii tăi nu au voie să se atingă de hidropterul 
acesta, porunci Nevi. (Formă codul pentru alegerea 
frecvenţei secrete.) Poftim, poţi da ordinul chiar de aici. 

Atinse o tastă şi îl privi pe Zentz drept în ochi. Acesta îşi 
înghiţi nodul din gât şi se aplecă spre microfon: 

— Vă vorbeşte Zentz. Echipajul Treizeci şi Patru, nu luaţi 
în seamă hidropterul de clasă trei care părăseşte portul. 

— Domnule, protestă o voce tânără, Directorul a ordonat 
să oprim şi să percheziţionăm orice vas luat în colimator. 

Zentz făcu o pauză, timp în care Nevi savură crunta 
dilemă ce accentua oboseala de pe figura Şefului 
Securităţii. Tânărul ofiţer nu putea accepta decât o singură 
explicaţie. Altfel, ar fi raportat imediat Directorului. 

— L-am percheziţionat eu însumi, la radă, rosti Zentz în 
cele din urmă. Ştim ce se află la bordul lui. 

Nevi întrerupse legătura, satisfăcut de felul în care-l 
manevrase pe celălalt. Dacă ceva nu ieşea bine, Zentz va fi 
sacrificat în acel joc necruţător numit „supravieţuire”. 

— Tinerii ofiţeri n-au avut timp să discearnă priorităţile, 
spuse Zentz, arborând un zâmbet forţat. 

— N-au avut timp să se deprindă cu teama, replică Nevi. 
Se vor maturiza de-abia după ce vor înţelege lăcomia. 

Zentz îşi frecă ceafa, uşor distrat. Noaptea o petrecuse 
interogând doi dintre cei mai buni oameni ai săi, pentru a 
da celorlalţi un exemplu. Acum, după ce Nevi îl obligase să 
nu pună mâna pe Crista Galii, avea impresia că o va lua de 
la capăt. Din momentul în care dăduse drum liber 
hidropterului, simţea ceva strângându-i-se în jurul gâtului - 
asemănător unui ştreang, rece şi neîndurător precum 
sărăcia. 

Începea să-şi dea seama că Nevi îi va fi călăul şi că nu 
putea face nimic, nu se putea ascunde nicăieri. Când întâlni 
privirea crudă a celuilalt, în spatele ei văzu Nemilosul 
încordându-se pentru a sări asupra prăzii. 


— Am să fac un erou din tine, rosti Nevi. [i-am păstrat un 
rol principal. Dacă-i oferim Directorului Postul-Fantomă pe 
tavă, e ca şi cum ar recăpăta Pandora. Avantajul nostru este 
evident. Indiferent ce planuri ar avea Directorul cu tine aici, 
sper că preferi ceea ce-ţi propun eu. 

Zentz nu-şi drese glasul şi nici nu vorbi. Dădu scurt din 
cap, iar fălcile sale tremurară de parcă şi-ar fi încleştat 
dinţii. 

— Nu vom fi decât noi doi, continuă Nevi. Cu cât 
dezvăluim Directorului mai multe lucruri despre vermină şi 
vizuina ei, cu atât îl vom face mai fericit. Şi ţine cont că tu ai 
mare nevoie să-i dai un motiv de bucurie. 

Hidropterul alb pătrunse sub valuri, îndepărtându-se de 
cheiul în flăcări. Fugarii aveau să intre la bănuieli văzând că 
nu-i întreabă nimeni de sănătate. Nevi ştia asta, dar îşi 
spuse că păstra în continuare un avantaj. Vor afla că era pe 
urmele lor, dar nu-şi vor da seama cât de aproape. 

Manevră sistemul de senzori pentru a căpăta informaţii 
despre revolta izbucnită în Kalaloch. 

— Au pornit spre Zona de Protecţie, remarcă el. Oamenii 
tăi pot face faţă? 

Bărbia lui Zentz se făcu roşie de indignare. 

— Şi eu sunt expert în probleme de securitate, domnule 
Nevi. Am metodele mele. Mai întâi îi lăsăm să-şi verse 
năduful şi să facă ravagii în propria lor aşezare. După aia îi 
măcelărim la poalele zidului. Le va părea foarte rău că au 
atacat Zona de Protecţie. lar supraviețuitorii vor fi ocupați 
să refacă ceea ce au distrus în Kalaloch. 

Nevi opri sistemul de supraveghere, se ridică în picioare 
şi, cu un gest scurt, îşi aranjă costumul. 

— Pregăteşte unul dintre hidropterele lui Flattery, porunci 
el. Echipament complet pentru două persoane, raţii pentru 
o săptămână. Ai grijă să nu uiţi cafeaua. Peste o oră şi 
jumătate ne întâlnim în hangarul Zonei. 

Îşi mişcă sprâncenele, a concediere şi Zentz se ridică să 
plece. Nevi zări sămânţa speranţei încolţind în ochii 


celuilalt. Din sămânță va creşte floarea pe care el o va 
smulge, la momentul potrivit şi o va aşeza în buchetul 
destinat Directorului. 

Regii şi conducătorii pot fi asemuiţi cu firele de praf... 
Judecata binelui şi răului este ca dansul unduitor al unui 
dragon, iar ridicarea şi prăbuşirea religiilor sunt ca urmele 
lăsate de cele patru anotimpuri. 

— Buddha. 

CRISTA GALLI îşi încleştă degetele pe braţele scaunului 
care mirosea vag a Rico, închise ochii şi se lăsă pe spate. De 
când algele o aruncaseră în lumea oamenilor, larma şi 
îmbulzeala mulţimii o înspăimântaseră de fiecare dată. 
Amintirile vieţii ei din adâncuri păreau pierdute pentru 
totdeauna. 

Cabina spațioasă şi scaunele acoperite cu piele moale o 
fereau de zgomotele de afară. Ceilalţi terminaseră 
pregătirile pentru plecare şi reveniseră în cabină. Pentru 
fiecare trapă închisă în urma lor, pe ecranul pilotului clipea 
câte un cerculeţ de culoare verde. 

Pilotul, o femeie trecută de treizeci de ani, sobră, cu un 
aspect fizic plăcut, verifică pompele cu balast şi celelalte 
sisteme de scufundare. Rostea instrucţiunile cu voce tare, 
clar şi precis. 

— Încarcă balastul. 

Trei rezervoare de combustibil explodară împreună în 
mijlocul golfului, unda de şoc răpindu-i Cristei răsuflarea. 
Un uriaş dragon de foc cu trei capete răsări în faţa lor, de 
sub ape, înclinând hidropterul spre tribord. Ben şi Rico 
acţionară sistemul de etanşare a cabinei şi îşi legară 
centurile. 

— Ne scufundăm? Râse Rico. 

Elvira rămase impasibilă. 

— Nici o reacţie din partea Securităţii, raportă ea. 
Navigăm la douăzeci de metri adâncime până ieşim din 
raza lor de detecție, cinci-cinci-şapte... 


În ciuda nebuniei de pe chei, Crista simţise, încă de când 
se urcase la bordul aparatului, un calm interior pe care nu-l 
mai trăise de mulţi ani. Ceva o atrăgea spre gura portului, 
spre apele de dincolo. Ben scotoci prin buzunar şi-i oferi o 
acadea. 

— Ai nevoie de energie, rosti el. După ce ieşim din port, 
putem face o vizită prin celelalte cabinei. Ai cumva impresia 
că aerul e prea uscat? 

— Nu, dădu ea din cap, e foarte bine. Exact ca şi în camera 
mea din Zona de Protecţie. 

Acesta era aerul filtrat şi răcoros pe care îl respirase timp 
de cinci ani în fortăreaţa lui Flattery. Fără aromele de 
grătar ce veneau dinspre străzi, fără puternicul miros de 
iod adus de briză, fără curenţii uscați coborând de pe 
pantele înalte. Un aer lipsit de amprenta omenirii - 
omenirea care o idolatriza pe Crista Galii, omenirea pe care 
ea de-abia acum începea s-o cunoască. 

Al doilea soare îşi făcea şi el apariţia la orizont. Era încă 
devreme şi Crista simţi razele accelerându-i pulsul. Scăpase 
din închisoare. Indiferent ce urma să se întâmple, era 
hotărâtă să nu mai revină niciodată în zona aceea 
delimitată de ziduri reci şi înalte. 

Ai grijă, şopti o voce bătrână, în interiorul ei. Ai grijă să nu 
devii prizoniera faptelor şi a vorbelor. Şi ţine minte: atunci 
când alegi ceva, renunţi la libertatea de a alege. 

Nu ea alesese să părăsească adâncurile şi să apară printre 
oameni. Cât despre Flattery, acesta hotărâse mereu în locul 
ei. Fusese ca un fruct smuls dintre tulpinile algelor şi 
aruncat în desaga Directorului. Pandoranii o considerau 
zeiţă? Bine, deci sosise momentul să se comporte ca atare. 
Acum, când coborâseră sub valuri, simţea o energie uriaşă 
clocotindu-i în sânge. 

Ce putea face pentru a oferi ajutor atât sieşi cât şi acestor 
oameni care, deocamdată, îi erau străini? Nici pe Ben nu-l 
cunoştea, deşi începuse să-l iubească. Zi de zi, timp de cinci 


ani, încercase zadarnic să-şi recupereze amintirile vieţii din 
adâncuri. 

Totul, totul îmi este străin. 

Nu era prima oară când gândul acesta îi pătrundea în 
minte, dar acum parcă nu îi mai dădea aceeaşi senzaţie de 
singurătate. Îl atinsese pe Ben Ozette, descoperind că şi el 
avea gânduri asemănătoare, deşi întreaga viaţă şi-o 
petrecuse în mijlocul oamenilor. 

lată un lucru pe care ei l-ar putea învăţa de la alge, îşi 
spuse. Nu suntem niciodată singuri; suntem elementele 
unei unice fiinţe. 

Rico murmura cu voce tare, fără a se adresa nimănui: 


— Grupul Operativ n-o să aprecieze deloc chestia asta. 
Trebuia ţinută departe de ocean, indiferent care ar fi fost 
situaţia. Desigur, i-aş invita să vină până aici şi să ne dea o 
mână de ajutor, după ce ne-au promis că nu vom întâmpina 
nici o problemă la aeroport... 

Îşi dădea seama că Rico se simţea mult mai bine în 
hidropter. Pe buzele lui apăruse, în sfârşit, un surâs; deşi se 
plângea, făcea acest lucru zâmbind. 

— Ai mai călătorit vreodată cu hidropterul? O întrebă Ben. 

— Niciodată, răspunse ea, încercând să conştientizeze 
totul deodată. Le-am privit de departe, din Zona de 
Protecţie. Acesta este foarte frumos. 

— Dă-mi voie să-ţi prezint cele trei variante de navigaţie 
pe care le avem la dispoziţie, spuse el arătând spre 
diagramele panoului de comandă. Putem evolua la 
suprafaţa apei, în aer, sau în adâncuri. Hidropterul este 
foarte rapid la suprafaţă, dar suprafeţele portante se 
încurcă foarte adesea în desişul de alge. Atunci când nu 
zburăm, folosim vechiul convertor Bangasser pentru a 
extrage hidrogenul din apa oceanului - practic, o infinită 
sursă de combustibil. Dacă evoluăm în atmosferă, trebuie să 
ţinem cont că, după un timp, rezervoarele de combustibil se 
golesc. 

Întoarse capul spre Elvira, sesiză indiferența ei şi ridică 
din umeri. 

— Acum căutăm o rută subacvatică, continuă el. Armele 
lor cu laser sunt ineficiente în acest mediu. Însă cu 
siguranţă că vom fi urmăriţi, deoarece algele sunt înţesate 
cu senzori. 

— S-ar putea să fim urmăriţi de cineva mai puternic decât 
Flattery, îl întrerupse Rico. Bărbia sus, ne scufundăm. 

Făcu o pauză şi, neprimind răspuns de la Ben, o asistă pe 
Elvira în procedura de imersiune. În timp ce ei îşi făceau de 
lucru la consolele de comandă, Crista privi nivelul apei 
ridicându-se încet. 


Ca o ironie a sorții, Directorul înţelegea probabil cel mai 
bine viaţa ei petrecută printre alge. În celula de hibernare, 
Flattery zăcuse la graniţa cu moartea, funcţiile sale vitale 
fiind monitorizate şi menținute cu ajutorul unor sisteme din 
interiorul şi exteriorul trupului. După cum susțineau 
laboranţii lui Flattery, Crista Galii trăise în simbioză cu 
algele, pătrunsă de sute de milioane de cili care o hrâneau 
şi respirau pentru ea. Acest lucru durase douăzeci de ani, 
până în clipa în care, pentru a satisface urgenţele 
Controlului Curenţilor, pâlcul ei de alge fusese distrus prin 
explozie. 

„E ca şi cum ai trăi în stare embrionară până la vârsta de 
douăzeci de ani”, se confesase ea lui Ben. „Nu ştiu să-ţi 
explic altfel. Nu mănânci, nu respiri, nu te mişti. Singurii 
oameni pe care-i întâlneşti sunt cei aduşi de visele lui Avata. 
De fapt, nu puteam deosebi graniţa dintre mine şi vis 
pentru că totul era foarte confuz. De-abia în acea zi am 
fost... Am fost eu. Cred că Flattery mă înţelege, pe undeva. 
La fel şi Macintosh şi creierul acela care va fi integrat în 
navă.” „Sună oribil”, se strâmbase Ben, iar ea îşi dăduse 
seama că, probabil, aşa şi era. 

Motoarele schimbară regimul de funcţionare, transmițând 
navei o vibraţie puternică. Legănată dintr-o parte în alta, 
Crista reveni în prezent. Privi apa verde ce se aduna 
deasupra cabinei şi îşi reprimă lacrimile ce dădeau să iasă 
pe la colţul ochilor. 

Există legi care interzic oamenilor să mă atingă. 

Retrăi sărutul acela care, deşi în timpul real durase doar o 
clipă, avea să-i rămână de-a pururi în amintire. Chiar şi sub 
arşiţa cea mai cumplită, era obligată să poarte 
îmbrăcămintea aleasă de Director. Dar când intra în 
singurătatea cubiculului se despuia adesea de veşminte, 
deşi era sigură că senzorii lui Flattery o urmăreau în 
permanenţă. 

Fiecare părticică de piele descoperită îi trimitea informaţii 
despre adierea brizei şi despre lumină. În fiecare zi sesiza 


miile de atingeri aproape nesemnificative, intenţionate sau 
nu, dintre cei ce o înconjurau. Îi venea greu să se considere 
fiinţă omenească. lar acum, după ce percepuse felul în care 
o adorau pandoranii, simţea că se îndepărtează şi mai mult 
de ei. 

O creştere a presiunii aerului în cabină îi pocni deodată în 
urechi şi zări întreaga cupolă din plasmasticlă scufundându- 
se complet sub valuri. Reţinu aerul în plămâni şi-şi impuse 
să se relaxeze. Auzea, ca din depărtare, glasurile celorlalţi 
răzbătând printre pulsaţiile motoarelor. 

— S-a-ntâmplat ceva? 

Simţi cum se ridică deasupra vocii lui Ben, spre plafonul 
cabinei şi mai sus, mai sus, deasupra apei şi mai sus, 
deasupra Zonei de Protecţie. Urcase la o altitudine de o mie 
de metri, vedea Kalalochul, iar sub ea se încolăcea o masă 
de tentacule maronii. 

Acum era un aerostat, manevrând membrana verticală în 
bătaia brizei astfel încât să urmărească umbra întunecată a 
Peştelui Zburător. Era conştientă de sine, de eul ei din 
interiorul hidropterului, dar în acelaşi timp simţea fiecare 
cută făcută de balonul suplu al aerostatului. 

Ben Ozette o striga pe nume, din depărtare. De-abia îl 
auzea. Avea impresia că buricul lui era legat de-al ei printr- 
un foarte lung cordon ombilical... Şi că el trăgea de acest 
cordon, aducând-o înapoi, puţin câte puţin, spre Peştele 
Zburător. 

Simţi atingerea lui pe obraz şi tresări, revenind din 
plutire. Ben nu-şi retrase mâna. 

— Mi-ai dat emoţii, zâmbi el. Aveai ochii larg deschişi şi nu 
mai respirai. 

Învingând presiunea blândă a lui Ozette, se aplecă în faţă 
şi-l zări pe Rico lângă ei, cu o trusă medicală deschisă la 
picioare şi cu mâinile protejate de mănuşi. Cerul albastru 
de deasupra cabinei făcuse loc undelor întunecate, gri- 
verzui, ale apelor semi-adânci. Călătoreau printr-o 


magistralgă şi ceva în interiorul ei îi spunea că părăsiseră 
portul, îndreptându-se spre nord. 

Rico privea fix mâna ce mângâia obrazul Cristei. 

— Am fost plecată, rosti ea. Am zburat undeva, deasupra. 
Eram un aerostat, contemplam hidropterul, iar tu m-ai tras 
înapoi. 

— Un aerostat? (Ben râse, dar cu o voce tensionată care 
parcă nu-i aparţinea.) Ce vis ciudat! Îţi aminteşti cântecul 
„Sosit şi plecat”? 

Balon din înalturi. 

Încolăceşte-ţi tentaculele în jurul meu... 

— Îmi amintesc de nişte versuri stupide, ridiculizând 
funcţia lor de răspândire a sporilor. lar ceea ce am trăit eu 
n-a fost vis. 

Asprimea din glas fu însoţită, împotriva voinţei sale, de 
crisparea buzelor. 

Fără a scoate un cuvânt, Rico se întoarse pe călcâie şi 
ascunse trusa sub scaunul copilotului. Crista adulmecă în 
atitudinea lui un sentiment de furie amestecată cu teamă. 
Ceva trecu peste simţurile ei, ca un val, aducând-o într-o 
stare de hiperconştienţă pe care nu o mai trăise niciodată. 

Peisajul verde-albastru al adâncimilor se pierdea ca o 
ceaţă în urma sa, la fel ca şi Kalalochul. Avea prea multe 
minuni de descoperit, prea puţin timp la dispoziţie. 

Căci celui ce are, i se va da şi va avea de prisos; iar de la 
cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are. 

— lisus. 

BEATRIZ AŞTEPTA SEMNALUL pentru intervenţia din 
finalul emisiunii de ştiri, când studioul fu invadat de un 
detaşament complet înarmat. Securiştii năvăliră pe uşă şi se 
desfăşurară în dispozitiv cu spatele la perete, în penumbră, 
lăsând lumina reflectoarelor să se oglindească doar în 
ochelarii comandantului lor. Faimoasa reporteriţă îşi simţi 
deodată gura uscată. Mai avea doar treizeci de secunde 
până la intervenţie. 


Suntem încă în emisie, îşi spuse. N-au introdus 
înregistrarea de rezervă. 

Pe consola din faţa ei putea urmări imaginile luate de cele 
trei camere, în timp ce monitorul din spatele studioului 
prezenta emisiunea în direct, aşa cum o vedeau 
telespectatorii pandorani. În momentul acela, Harlan 
vorbea despre condiţiile atmosferice. 

Dar-dacă monitorul este pe circuit închis? 

Simţi un fior pe şira spinării. Am devenit paranoică? Dacă 
directorul de emisie ar fi apelat la înregistrarea de rezervă, 
de ce l-ar mai fi lăsat pe Harlan să vorbească? 

Probabil vor să afle ce mai am de spus. 

Se abătuse puţin de la scenariul impus, neluând în seamă 
gesturile disperate ale producătorului şi ale directorului. 
Fără a face vreo legătură între Ben şi răpirea Cristei Galii, 
menţionase că primul fusese dat dispărut, împreună cu 
Rico, în timpul unei misiuni. Remarcase, aproape imediat, 
surpriza întipărită pe figurile colegilor şi murmurul confuz 
iscat între ei. Cei doi câştigaseră admiraţia tuturor. Multe 
dintre invențiile lui Rico aduseseră progrese notabile în 
industria holografică. 

I se făcu semn să fie atentă la numărătoarea inversă: 
Harlan tocmai termina cu recomandările pentru pescari. 
Ofiţerul îşi puse câte un om lângă fiecare cameraman şi pe 
Beatriz o copleşi deodată un gând greu, neliniştitor: era 
posibil ca echipa ei să nu mai urce în după-amiaza aceea la 
bordul Staţiei Orbitale. 

Harlan încheie ce avea de spus, zâmbind telespectatorilor 
şi directorul de emisie începu să numere cu degetele: trei, 
doi, unu... 

— Acestea au fost ştirile dimineţii, transmise din 
studiourile Staţiei de Lansare. Emisiunea informativă de 
seară va fi difuzată, în direct, de la Staţia Orbitală. Echipa 
noastră va avea ocazia să vă prezinte toate etapele 
instalării şi verificării Nucleului Mental Organic. Vă vom 
ţine la curent şi cu evoluţia cazului „Crista Galii”. După cum 


aţi aflat, răpitorii n-au trimis nici cereri de răscumpărare, 
nici vreun alt mesaj. Mai multe detalii la ora optsprezece. 
Bună dimineaţa. 

Păstră zâmbetul pe faţă până la dispariţia luminiţei roşii, 
apoi oftă şi se prăbuşi pe spate în scaun. Studioul deveni un 
vulcan din care, în loc de lavă, erupeau întrebări. 

— Ce-ai aflat despre Ben? 

— Şi Rico? Unde sunt? 

— Administraţia ştie? 

Le păsa. Ştia că ţineau la ei, că aproape întreaga Pandora 
ţinea la ei. Acum avea un atu în mână. Îl văzu pe ofiţer 
apropiindu-se, făcându-şi loc printre tehnicieni. Dar ea ştia 
că nu se mai putea face nimic. Chiar dacă telespectatorii 
urmăriseră emisiunea de rezervă, cei din studio aflaseră şi 
nimeni nu avea cum să le pună lacăt la gură. 

Când ofiţerul se opri în dreptul ei, murmurele celorlalţi 
încetară. 

— Vă rog să veniţi cu noi. 

Exact asta n-ar fi vrut să audă. În ultimii doi ani, Ben o 
avertizase de nenumărate ori asupra ordinului „Vino cu 
noi”. O sfătuise şi ce să facă: „Dacă vine cineva şi-ţi cere 
lucrul ăsta, opune-te. Te vor lua cu ei şi vei dispărea. Vor 
dispărea şi cei apropiaţi ţie. Dacă auzi aşa ceva, fă tot 
posibilul ca publicul să afle ce ţi se întâmplă. Doar astfel te 
poţi proteja.” 

— Camerele unu, doi şi trei, continuaţi înregistrarea, rosti 
ea. (Apoi se întoarse spre Gus, directorul de emisie.) S-a 
transmis emisiunea noastră, sau cea de rezervă? 

— A noastră, răspunse Gus, cu vocea tremurândă. 
(Transpirase tot, deşi nu el se afla sub reflectoare.) Dacă s-a 
transmis vreun semnal de oprire, eu nu l-am văzut. lotul a 
fost difuzat în direct. 

Doamne, binecuvântează-l pe Gus! Gândi ea. 

Apoi se întoarse spre ofiţer: 

— Deci, căpitane... Nu ţi-am reţinut numele... Ce doreşti 
de la mine? 


Deci ce-o să facem? 

— Lev Tolstoi 

— AM ADUS APARATUL în configuraţie stabilă, raportă 
Elvira. Nu suntem urmăriţi. Cursul? 

Văzând că Ben tace, Rico răspunse în locul lui: 

— Spre Victoria. 

— Am înţeles. 

Pentru Crista era evident că Elvira avea încredere 
neţărmurită atât în Ben, cât şi în Rico. În Zona de Protecţie 
văzuse loialitate, dar niciodată încredere. Reuşise să-şi 
deschidă poarta spre libertate tocmai folosindu-se de 
neîncrederea ce măcinase organizaţia Directorului. Aceeaşi 
neîncredere avea să-l doboare pe Flattery, o dată pentru 
totdeauna. Era sigură de lucrul acesta. 

„Oamenii lui Flattery se agaţă de informaţii tot aşa cum 
Fusurile se agaţă de pânzele lor”, îi spusese ea lui Ben. 
„Pentru ei este o marfă, un mijloc de schimb. Astfel încât 
nimeni nu-şi poate face o imagine completă, iar drumul spre 
izbăvire sau pierzanie ţi-l croieşti doar pe baza unor 
zvonuri. lată motivul pentru care Postul-Fantomă 
reprezintă, pentru Director, cea mai mare ameninţare.” 

— În bucătărie există suficientă mâncare, anunţă Rico. 
(Crista zări beculeţul verde corespunzător clipind pe 
consola sa, în partea dreaptă.) Ben, ia o pauză şi adu-mi şi 
mie o cafea; mai avem câteva ore până să ajungem la 
destinaţie. Elvirei, adu-i ca de obicei. 

Ben se ridică şi, prinzând-o cu delicateţe de cot, o conduse 
pe Crista spre bucătăria din spatele cabinei. Fata avea un 
mers cam nesigur, în ciuda faptului că puntea hidropterului 
nu se înclina deloc. Nu mâncase de multă vreme; se 
pricopsise cu o cumplită durere de cap, iar amintirea 
sebetului prăjit pe lângă care trecuseră îi chinuia stomacul. 

— În bucătărie ne petrecem majoritatea timpului, îi explică 
Ben. Când mergem în misiune, camera asta e vraişte; aici 
punem totul la cale. 


leşiră din semiîntunericul cabinei şi fură întâmpinați de o 
lumină caldă, de culoare galbenă. Bucătăria era o cameră 
construită din lemn, metal şi sticlă. Parcă vedea echipajul 
Holojurnalului de seară împrăştiat în jurul celor două mese 
hexagonale, sorbind din cafele şi răsfoind notițele, cu doar o 
jumătate de oră înaintea intrării în emisie. Era un spaţiu 
curat şi foarte bine luminat. Pe o etajeră, lângă peretele 
comun cu cabina, se aflau numeroase holocuburi înfăţişând 
echipa în diferite misiuni. Crista se aşeză la prima masă şi 
luă câteva holocuburi pentru a le examina mai cu atenţie. 

— Sunt nemaipomenite! Exclamă ea, privind hologramele 
din diferite unghiuri. Nimic din colecţia lui Flattery nu le 
egalează calitatea. 

— Asta datorită lui Rico, spuse Ben. S-a născut inventator. 
Dacă nu şi-ar fi băgat „Comerţul Tritonian” coada, băiatul 
ăsta ar fi fost astăzi o persoană foarte bogată. 
Echipamentele noastre sunt cele mai bune pentru că le-a 
construit el. 

— E foarte frumoasă, rosti Crista, ţinând în mână o 
hologramă cu Ben şi Beatriz îmbrăţişaţi. Aţi lucrat mult 
timp împreună. V-aţi iubit?! 

Ben îşi drese glasul, apăsă câteva butoane şi imediat se 
auzi pornind o maşinărie. 

— Acum nu-mi dau seama dacă ne-am iubit cu adevărat 
sau dacă, datorită faptului că am supravieţuit atât de mult 
timp împreună, între noi a existat ceva ce nimeni n-ar putea 
înţelege... cu excepţia lui Rico, desigur. 

— Aţi făcut dragoste? 

— Da. 

Se întorsese cu spatele la ea, privindu-şi mâinile aşezate 
pe tăblia mesei. 

— Da, am făcut dragoste. Mulţi ani. Având în vedere viaţa 
pe care o trăiam, ar fi fost imposibil să nu ajungem şi la o 
relaţie foarte intimă. 

— Acum nu mai faci dragoste cu ea? 

Ben clătină aproape imperceptibil din cap: 


— Nu. 

— Eşti trist din cauza asta? [i-e dor de ea? 

Când se întoarse cu faţa la ea, trăsăturile lui exprimau 
consternarea şi lupta dată cu ceea ce avea să-i iasă din 
gură. Vru să spună o minciună, dar în ultima clipă se 
răzgândi, oftând. 

— Da. Mi-e dor de ea. Nu o mai iubesc - ar fi prea greu să 
reînnodăm o relaţie care ţine de trecut. Dar aş vrea să mai 
lucrez cu ea, pentru că ştie atât de bine să-i facă pe oameni 
să-şi deschidă sufletele în faţa holocamerelor! Rico manevra 
aparatele, iar noi doi ne ocupam de restul. Şi mereu îi 
dădeam de capăt. Cred că acum s-a îndrăgostit de 
Macintosh - tipul care conduce Controlul Curenţilor - dar 
încă nu-şi dă seama. Ce bine ar fi! Lucrurile s-ar simplifica 
enorm, pentru amândoi. 

— Dacă unul dintre voi se îndrăgosteşte, îi ia celuilalt o 
greutate de pe umeri? 

Ben zâmbi: 

— Da, cred că se poate spune şi aşa. 

Crista cobori privirea spre cubul pe care-l plimba cu 
mâinile înainte şi înapoi. 

— Crezi că ai să te îndrăgosteşti vreodată de mine? 

El râse încetişor şi o prinse cu gingăşie de umăr: 

— Îmi amintesc totul despre noi. Atunci când te-am întâlnit 
prima oară, în laboratorul lui Flattery, m-ai privit peste 
umăr şi mi-ai zâmbit... Niciodată nu mai avusesem o 
asemenea senzaţie. Senzaţie pe care o retrăiesc ori de câte 
ori te văd, te visez sau mă gândesc la tine. Asta nu e 
dragoste? 

De la gulerul rochiei şi până la rădăcina părului alb şi 
sălbatic de pe frunte, pielea ei se coloră în roşu. 

— Şi eu simt la fel, spuse. Dar nu am nici un termen de 
comparaţie. Cum ţi-aş putea oferi ceea ce ai primit de la... 
Ea? 

— Dragostea nu este o competiţie. Pur şi simplu o trăieşti. 
Viaţa mea împreună cu Beatriz a avut şi momente 


neplăcute, dar nu vreau să le evoc; de ce să mă pedepsesc 
pentru că duc dorul momentelor frumoase şi al prieteniei? 
Cred că amândoi refuzăm să gândim urât la adresa celor pe 
care i-am iubit Este o fiinţă excepţională, altfel n-aş fi iubit- 
o; am trăit clipe de extaz, clipe de agonie, dar nu ne-am 
plictisit niciodată. „Liniile noastre convergente”, aşa numea 
ea clipele de fericire. În cele din urmă, ne-am acuzat 
reciproc că eram imposibili, când de fapt nu ne mai puteam 
complace în propriile situaţii... 

— De-asta ai vrut să faci reportajele acelea despre mine? 
Aflaseşi că lucra în Zona de Protecţie, pentru Flattery? 

Ben zâmbi din nou. 

— M-ai prins, nu-i aşa? Răspunsul este: da şi nu. Am crezut 
- şi cred în continuare - că povestea ta este cel mai frumos 
şi important lucru pe care îl pot arăta pandoranilor; altfel, 
nu m-aş fi înhămat la o asemenea treabă. Însă ai dreptate, 
într-un moment de copleşitoare singurătate am sperat să o 
reîntâlnesc. 

— Şi...? 

— Am reîntâlnit-o. Pasiunea dispăruse, astfel încât am 
rămas buni prieteni. Prieteni care încă lucrează foarte bine 
împreună. 

— Ştiai - nu-i aşa? 

— Că Flattery ne cumpăra pe amândoi cu acele interviuri. 

Îşi scoase pălăria de pe cap, bentiţa şi şalul, îşi plimbă 
degetele prin părul încâlcit, apoi răsuflă uşurată văzându-i 
zâmbind şi pornind spre un bufet pentru a lua farfuriile şi 
tacâmurile. 

— Mi-am închipuit eu, rosti Ben. De aceea am şi ajuns... 
Aici. Flattery i-a manevrat pe cei din consiliul de 
administraţie. Astfel, reportajelor li s-a interzis difuzarea 
chiar înainte de a începe filmările. Dar n-am ştiut. Pe mine 
m-au plătit, tu ai dat cinci interviuri ample... În cele mai 
importante reportaje realizate vreodată! A plătit ca să le 
obţină şi să le poată distruge. 


— Fără nici cea mai mică mustrare de conştiinţă. Dar iată 
rezultatul: noi doi suntem împreună, departe de Zonă. Eu, 
cel puţin, sunt mult mai fericită. Şi înfometată... (Arătă spre 
rochia umflată...). Deşi uite cum arăt. 

Ben o bătu uşor cu palma peste salopeta făcută ghem şi 
legată în dreptul pântecelui. 

— Şi împlinită, glumi el. 

Îndrăzni să o mângâie din nou pe obraz, după care începu 
să pună mâncarea în farfurii. 

Fata se aplecă spre hublou, aburindu-l cu respiraţia sa şi 
privind peisajul subacvatic. Deşi Zona de Protecţie era 
plasată în vecinătatea oceanului, Crista nu avusese 
niciodată voie să se apropie de țărm. Flattery se temea de 
legătura ei cu algele şi avea grijă ca şi ceilalţi să fie 
măcinaţi de aceeaşi teamă. 

Simţi o mână pe umăr. Ben îi arătă cu degetul spre hubloul 
de la tribord, prin care de-abia se puteau distinge 
rămăşiţele unui centru de cercetare. Pâlcul de alge fusese 
dat înapoi cu aproximativ o mie de metri. Prin tăiere. 

— Rapoartele spun că algele au ucis trei familii, adică 
şaisprezece persoane, o informă el. Securitatea Vashonului 
şi-a făcut numărul. Operația se cheamă „tundere”. 

Deşi avea de privit întinderea întunecată pătrunsă de o 
slabă rază de lumină plecând dinspre hidropter, deşi 
motoarele începuseră să toarcă în regimul de submersibil, 
Crista se concentră asupra fiorilor daţi de atingerea lui 
Ben. Se strădui să nu izbucnească în lacrimi de fericire. 
Cum i-ar fi putut explica această trăire tocmai lui, care 
atingea oamenii şi era atins oricând îşi dorea? 

El scoase două tăvi fierbinţi din maşinărie şi le aşeză pe 
masă. Apoi aranjă şerveţelele, lingurile şi beţigaşele. Crista 
era conştientă că trebuia să mănânce, avea nevoie de 
energie; însă intrase - încă de la urcarea în hidropter - într- 
o stare vecină cu visarea şi deocamdată nu era dispusă să 
renunţe la ea. 


Razele soarelui îi aduceau vigoare. De asemenea şi sărutul 
lui Ben o revigorase. Ca şi ceva din acest Rico LaPush, deşi 
nu ştia foarte precis ce anume. 

Întoarse capul spre Ben. Privirea lui scruta întunericul 
aflat dincolo de plaz. 

— Zona de Protecţie a fost atacată, spuse el. (Neprimind 
vreo replică din partea Cristei, arătă către monitorul 
montat în peretele dinspre pupa.) Dacă vrei detalii... 

Deşi Ben continua să vorbească, fata se concentră asupra 
mâncării; înfulecă şi jumătate din porţia lui, lăsându-i doar 
legumele. Nu era atentă la cuvintele care o bâzâiau precum 
un bondar, în minte îi răsuna limpede, mereu şi mereu, un 
cântecel de leagăn pe care urechea omului nu-l mai auzise 
de două mii de ani: 

Nani, nani, puiul mamii... 

Învăţase să fie prudentă atunci când rătăcea printre 
amintiri. Uneori o copleşeau, dezvăluind perioade din viaţa 
altor oameni. De fiecare dată durau din ce în ce mai mult, 
plimbându-i prin faţa ochilor, cu viteza fulgerului, tot felul 
de evenimente trecute. Fără focalizare, fără acord fin, doar 
pornit şi oprit. 

La început duraseră cât o fulgerare, apoi câteva secunde 
şi tot aşa. Un minut de amintiri derulate rapid, trăite cu 
participarea tuturor organelor de simţ, storcea, din 
substanţa umedă a minţii ei, o întreagă viaţă de om. Ultima 
experienţă de acest fel durase patru ore şi se terminase 
doar după ce, epuizată fizic fiind, i se administraseră 
sedative. Deşi îşi recăpătase imediat conştiinţa, în 
următoarele trei zile se plimbase ca năucă şi nu scosese nici 
un cuvânt. Flattery folosise această întâmplare drept scuză 
pentru a-i limita libertatea de mişcare şi a-i modifica me- 
dicamentaţia. 

Şi acum simţea un fel de ameţeală, care însă nu era 
însoţită nici de atacul furibund al amintirilor, nici de 
transpiraţie, nici de teamă. 


— Crista Galii, rosti Ben, ce viaţă te aşteaptă! Tu eşti 
„Sfinţia Sa”, o legendă vie. Eşti cea mai importantă 
persoană a momentului. 

Fata se simţi stingherită; îşi spuse că această stare era 
provocată, poate, de felul în care pronunţase el cuvintele, 
dar nu era un motiv serios. 

— Sfinţia Sa? Murmură. Ce trebuie să facă Sfinţia Sa? 

— Eşti Sfinţia Sa pentru aceia care au suferit atâta amar 
de vreme. În ochii unora, eşti singura care mai poate aduce 
mântuirea omenirii. Pentru alţii, eşti arma secretă a algelor 
care doresc să ne distrugă pentru totdeauna. Te-ai aflat, 
preţ de câteva minute, printre oamenii din Kalaloch; 
probabil că ai simţit ce putere ai asupra lor. Trebuie să 
înveţi multe, într-un interval de timp foarte scurt. Noi te 
vom ajuta. Dar din cauză că nimeni nu îndrăzneşte să 
atingă vreun zeu şi nimeni nu se scarpină de purici în faţa 
zeilor, nu vei vedea decât partea bună a celor credincioşi şi 
partea rea a celorlalţi. 

— Când oamenii mă vor cunoaşte, vor afla că... 

— Nu te vor cunoaşte, o întrerupse el. Nu vor cunoaşte 
ceea ce eşti tu de fapt. Vor să creadă în ceva căruia să nui 
se poată opune. Credinţa reuşeşte, uneori, să realizeze 
acest lucru. Trebuie să fii atentă şi tăcută. Trebuie să fii un 
mister. Pentru a-l dobori pe Flattery, avem nevoie de acest 
mister. În curând vei sesiza tu însăţi necesitatea şi vei fi de 
acord cu mine. Mănâncă şi restul, dacă-ţi este foame. În 
viitor, s-ar putea să nu stăm mereu în tabăra celor care au 
mâncare la discreţie. 

Da, îi era foame. Bău zeama supei, lăsând legumele şi 
culegând carnea. Culese şi feliile de carne din sandvişuri, 
apoi mancă pâinea; cu înghiţituri mici, pentru ca totul să 
dureze mai mult. 

Îşi spuse că i-ar putea povesti lui Ben - de fapt, le-ar putea 
povesti tuturor - câte ceva despre necesitate. Atingerea 
reprezenta o necesitate simțită de orice om, iar Crista era 
aproape umană. Din când în când, cineva o atingea - din 


întâmplare, sau cedând unei îndrăzneli necugetate. 
Îndrăzneţii, îşi dăduse ea seama, erau zavatanii despre care 
îi vorbise Ben. N-aveai de unde şti ce te aştepta: o stare 
penibilă sau moartea. 

Noaptea trecută, când se lăsase sărutată, ştia că exista 
posibilitatea ca Ben să moară. Avusese sentimentul foarte 
pregnant că şi ea va muri o dată cu el, ceea ce i se păruse 
echitabil. Pentru prima oară în viaţă se simţise periculoasă, 
şi-şi asumase un risc. Văzând că nu muriseră, îl sărutase şi 
ea puţin. Inima i se zbătuse puternic în piept, chiar şi mai 
târziu, când retrăise - în gând - experienţa. Feţele lor se 
atinseseră, iar în ochii lui verzi zărise un surâs şi satisfacția 
că îndrăzneala îi fusese răsplătită. 

Părea atât de fericit! 

În Zona de Protecţie, nimeni nu părea fericit sau 
bucuros... cu excepţia Directorului, desigur. Aproape toţi 
erau stăpâniţi de teamă. 

— De ce m-ai sărutat? Îl întrebă. 

Roşeaţa porni din nou să urce dinspre guler, cuprinzându-i 
obrajii. Ar fi vrut să reziste tentaţiei de a-l privi în ochi, dar 
nu reuşi. Ben zâmbea. 

— Pentru că mi-ai dat voie. 

— Nu ţi-a fost teamă? 

— Teamă că n-o să-ţi placă? Ba da. leamă că am să păţesc 
ceva? Nu. (Râse.) Eu am o teorie. Atingerea ta este fatală 
pentru cei care cred asta. E un fel de superstiție... 

Crista îi puse palma pe piept şi spuse, cu o voce foarte 
calmă şi serioasă: 

— Nu mă cunoşti aproape deloc. Ai avut noroc... Amândoi 
am avut noroc. (Îl mângâie uşor, peste cămaşă.) Noaptea 
trecută n-ai dormit nici un pic. Dacă unul dintre noi trebuie 
să stea treaz, am s-o fac eu. 

O umbră trecu peste trăsăturile lui Ben. 

— Am făcut nişte aranjamente, rosti el. Acolo, în Victoria, 
vei locui împreună cu nişte femei. S-a presupus că ai să 
preferi... 


— Trebuie să rămânem împreună. Spune-mi, există vreo 
altă femeie în viaţa ta? 

— Nu, desigur, dar nu se pune problema... 

— Ce problemă nu se pune? Izbucni ea. Nu mă placi? 

Poate surpriza, sau faptul că roşise, alungă umbra de pe 
faţa lui Ben. 

— Ba da. Îmi placi foarte mult. 

— Deci, totul este limpede. Rămân cu tine. 

— Să ştii că nu ne va fi chiar atât de uşor. 

— Ne va fi, dacă avem noi grijă de asta. Acum odihneşte- 
te. O să-ţi folosească, dacă într-adevăr eşti imun la 
atingerea mea. 

Intervenţia asupra destinului, fie că aparţine unui zeu sau 
chiar omului, necesită cea mai mare atenţie. 

— Micuţul Macintosh, Dirijorul algelor, Controlul 
Curenţilor. 

BUNCĂRUL LUI RAJA FLATTERY se ascundea sub 
aproape treizeci de metri de stâncă pandorană. Plafonul în 
formă de cupolă şi pereţii pictaţi cu superbe scene din 
natură alungau stresul pe care l-ar fi putut produce imensa 
masă de piatră de deasupra capului. La suprafaţă, pe 
terenul devastat al Zonei de Protecţie, gardienii spulberau 
ultimul atac al rebelilor. 

— Continuaţi lupta şi trimiteţi medicii. 

Mulţi suferiseră arsuri în urma exploziei aerostatelor. 
Flattery rosti porunca în microfon şi nu mai aşteptă 
confirmarea. Suprafaţa buncărului era ocupată de 
numeroase cubicule aranjate în formă de fagure, iar în 
cubicule se aflau slugile sale care îi îndeplineau ordinele 
fără a pune întrebări. Foarte puţini dintre ei aveau acces 
personal la Director. 

Este de-a dreptul ironic cum un pic de foc lămureşte 
imediat lucrurile. 

Deasupra, echipele sale de securitate măcelăriseră totul în 
cale şi nu mai aveau mult până să pună capăt luptei. 
Pământul era presărat cu cadavre contorsionate ce zăceau 


sub razele neiertătoare ale sorilor. Deşi imaginile ajungeau 
până în buncărul său prin reţeaua holografică, Directorul 
avea impresia că poate adulmeca mirosul oribil al părului 
ars. 

Imaginaţia... Gândurile... Extraordinare unelte! 

Gărzile sale de corp aşteptau - ca o precauţie 
suplimentară, desigur - imediat dincolo de uşă. Pentru 
Flattery, acesta era cel mai protejat loc de pe întreaga 
Pandoră. Şi, cu certitudine, cel mai luxos. O gustare 
alcătuită din peşte fiert - un sebet pescuit în Orcas Red - îl 
asalta cu arome îmbietoare. Iar vinurile pandorane aveau 
un buchet plăcut, cu care se desfăta chiar şi dimineaţa. 

— Spune-mi, căpitane, vorbi el spre o siluetă cufundată în 
umbra de lângă uşă, ce s-a întâmplat cu echipa aceea de 
filmare? A intrat în dispozitiv conform planului? 

Căpitanul luă poziţie de drepţi: 

— Da, domnule. Nici nu răsărise bine soarele, că oamenii 
căpitanului Brood se şi aflau în Staţia de Lansare. Le-am 
transmis ordinele dumneavoastră. 

— Bine. Şi echipa trimisă de Holoviziune să facă un 
reportaj despre... Mizeria de-aici? 

— Căpitanul Brood a sugerat să-i lăsăm în pace până 
termină. După aceea, oamenii lui vor avea ocazia să le 
confişte înregistrările, camerele de filmat şi restul 
echipamentului. A spus că... 

— Destul, căpitane! Lătră Flattery spre sluga sa. Cine i-a 
permis acestui... Căpitan Brood... Să gândească! Cine? Tu? 

Celălalt îşi îndreptă şi mai tare spinarea: 

— Nu, domnule. 

Directorul era mulţumit că faţa căpitanului stătea ascunsă 
în umbră. Nu se putea spune despre ea că avea vreun 
profil; în locul nasului se afla o pereche de fante umede 
care separa doi globi oculari foarte îndepărtați unul de 
celălalt. Când stăteai de vorbă cu Nevi, măcar aveai ce 
privi: ochii. Omul acesta nu era tot atât de interesant, iar 


Flattery nu avea deloc timp să studieze figuri cu 
malformații. 

Spuse, pe tonul cel mai calm cu putinţă: 

— Nimic nu se va difuza astăzi la Holoviziune fără să 
primească în prealabil acordul meu. Brood va avea 
prioritate, chiar dacă vom fi obligaţi să înlocuim întreaga 
echipă de redactori. Ai înţeles? 

— Da, domnule. 

— Până într-o oră să mi-l aduci pe şeful lor - viermele ăla 
mic şi gras, Milhous - aici, în birou. Ar fi bine să coopereze 
cu noi şi să nu-i prind că scapă vreo vorbuliţă în afară. Zi-i 
că am nevoie de nişte materiale, să le pot folosi până vine 
Brood cu reportajele lui. N-are nici un rost ca restul 
pandoranilor să se inspire din ceea ce se petrece aici. 

— Da, domnule. Imediat, domnule. 

— Căpitane! 

— Da, domnule? 

— Eşti un om de nădejde. Familia ta va avea numai de 
câştigat de pe urma faptului că lucrezi pentru mine. 

— Da, domnule. Vă mulţumesc, domnule. 

Militarul ieşi pe uşa principală, îndreptându-se spre 
birouri. Flattery oftă. Turnă un strop de apă în vin şi ridică 
paharul, toastând în gând pentru propria sa neclintire; şi 
pentru echipele care porniseră să caute şi să incinereze 
cadavrele răspândite pe coastele stâncoase. Incinerarea 
era o practică împrumutată de la zavatani, binecuvântată şi 
susţinută de Director. Înmormântările în apa oceanului 
ofereau privelişti de coşmar şi aduceau pericolul unor 
molime în preajma ţărmurilor. 

Cadavre plutind peste tot... 

Gândul îl făcu să se înfioare. Era mai mult decât 
dezgustător, era un dezastru religios şi economic. Orice 
găgăuţă care intra un pic în contact cu algele se întorcea cu 
pretenţii de profet. Recentele modificări geologice 
zguduiseră din temelii structura socială a Pandorei, iar 


chestia asta cu algele punea capac, transformând totul într- 
o casă de nebuni. 

După o înmormântare în ocean, femeile nu mai cumpărau 
peşte timp de o săptămână. De ce? Pentru că exista riscul 
să mănânce peştele care se înfruptase din unchiul Dak. Pe 
vremuri, când încă nu ajunsese în vârful piramidei puterii, 
Flattery avusese de mai multe ori ocazia să vadă sute de 
saci cu cadavre aduşi la țărm de valurile oceanului; flotele 
locale aşteptau o lună până să iasă din nou la pescuit. 
Descoperise repede cum să profite de situaţie: cumpărând 
toată marfa importată, stocând-o şi controlând traseele 
oceanice. 

— Să controlezi, murmură. Asta-i cel mai important lucru: 
să controlezi. 

Ridică din nou paharul, de data aceasta spre 
holoproiectorul din centrul camerei. Oamenii săi fuseseră 
obligaţi să ucidă mai mult decât ar fi vrut el, cu consecinţe 
neplăcute în ce priveşte forţa de muncă şi într-un moment 
în care ar fi avut nevoie ca totul să meargă strună. Dar, în 
sfârşit, nu se putuse găsi o soluţie mai bună. Golul lăsat de 
cei dispăruţi va trebui să-l umple cu slăbănogi cărora 
foamea le tocise ascuţimea minţii; până îi va aduce la un 
randament satisfăcător, lucrurile vor evolua destul de lent. 

Mergem pe drumul ales de mine, îşi spuse. A trebuit să-i 
învăţ totul. Lăsaţi de capul lor, pandoranii ăştia n-ar fi reuşit 
să realizeze nimic. 

Succesele repurtate i se păreau şi acum uimitoare. 
Ridicase şi fortificase un oraş, unificase politica şi industria 
sub un singur drapel şi construise o Navă a Neantului care 
să le ofere tuturor o perspectivă mult mai optimistă decât 
bolovanul ăsta mic şi împuţit purtând numele de Pandora. 
Iar Alyssa Marsh, Nucleul Mental Organic, le va arăta calea. 
Deşi pandoranii trăiau aici de câteva secole, realizările lor 
nu egalau ceea ce făcuse el în ultimii douăzeci şi cinci de 
ani. 


Rebeliunea de la suprafaţă fusese înăbuşită, iar soldaţii săi 
se pregăteau să curețe terenul. Pentru Fantome, asta 
echivala cu o înfrângere de proporţii. Probabil că nu mai 
rămăseseră mulţi în viaţă, iar restul... Ei bine, va avea el 
grijă ca restul să sufere de foame şi să nu mai poată lupta. 

Ba nu, am să-i las să se lupte între ei, pentru gunoaie. 
Gunoaiele pe care am să le arunc eu. 

Pierderile lui Flattery - în afară de cele materiale, care se 
puteau înlocui cu uşurinţă - erau minime. 

Împinse farfuria deoparte şi dădu paharul pe gât. Operația 
de sterilizare se va transforma într-o adevărată pacoste. 
Ultimul rebel decedat avea să fie incinerat în afara 
perimetrului, la intrare, de-abia după două sau trei ore. 
Apăsă câteva taste pentru a obţine legătura cu 
comandamentul şi sesiză atmosfera de euforie care îi 
cuprinsese pe ofiţerii mai tineri. 

Nimic nu este mai eficient în ridicarea moralului decât o 
victorie, gândi. Nimic nu este mai periculos decât o armată 
care nu are duşman. 

Ştia că, atâta vreme cât soldaţii puteau fi asmuţiţi 
împotriva Fantomelor, hoţilor de mâncare şi algelor, nu se 
vor ridica împotriva lui şi nici nu se vor încaieră între ei. 

Diavolul îşi găseşte culcuş în minţile leneşe, chicoti el. 

Formă încă o dată codul de acces la o anumită frecvenţă. 

— Colonele, ţine-mă la curent cu poziţia hidropterului 
Holoviziunii. 

— Încă n-a ieşit la suprafaţă, raportă colonelul Jaffe şi se 
află la aproximativ cincizeci de klick-uri depărtare de 
Victoria. 

— Au vreo escortă? 

— Nu. Continuă să înainteze neînsoţiţi prin canalele 
cunoscute. 

— Şi algele? N-au intervenit până acum? 

— N-n-nu prea, rosti Jaffe. Dar instrumentele noastre 
înregistrează o creştere de tensiune pe grilă - algele se 
opun semnalului trimis de Controlul Curenţilor. 


— Grila rezistă? 

— Da, domnule. Dar - pentru eventualitatea în care 
cedează - ne pregătim să deviem întreg traficul suboceanic 
spre suprafaţă. Tensiunea creşte foarte rapid şi în 
momentul de faţă captăm unele modulaţii. Vasele care se 
folosesc de Navcom probabil că sunt dezorientate; vom 
încerca să le dirijăm dar, după cum ştiţi, staţiile de 
avertizare acustică nu bat prea departe... 

— Am înţeles care-i situaţia. Transmite Controlului 
Curenţilor că trebuie să păstreze grila, cu orice preţ. Dacă 
este nevoie, retează toate algele vinovate. 

— Aşa vom face, domnule. Curenţii au rămas stabili. Cum 
procedăm cu fugarii? Îi prindem în Victoria? 

— Asta nu-i problema ta, colonele! Se răsti Flattery. Vom 
trimite o echipă de Războinici Albi şi, sunt sigur, de data 
aceasta îi vom înhăţa pe toţi capii Fantomelor. Tu să mă 
anunţi dacă vezi că algele încep să intervină. 

Întrerupse legătura fără a mai aştepta replica şi zâmbi. 

Da, îi vom înhăţa, dar nu chiar pe toţi. Îşi vor găsi noi lideri 
şi vom porni din nou partida de vânătoare. 

Turnă vin în pahar, până la jumătate, apoi completă cu 
apă. 

Moderaţia, cugetă el, seamănă foarte mult cu răbdarea. Îi 
vom tunde, ca pe trandafirii mei, până vor simţi adierea 
morţii în ceafă. După aceea îi vom lăsa să înflorească iarăşi, 
sub un strict control, pentru ca să-i culegem la momentul 
potrivit. 

Se ridică în picioare şi se întinse. Îi plăcea acest buncăr, 
era la fel de spaţios ca şi complexul de deasupra şi dispunea 
de tot luxul necesar. Totuşi, imaginile obţinute prin reţeaua 
holografică nu îi ofereau nici pe departe senzaţia pe care o 
avea privind lumea reală - lumea sa - prin ferestrele din 
plasmasticlă. Dar, foarte curând, Nava Neantului va fi 
complet echipată, aprovizionată şi populată cu cei aleşi. Se 
va urca în ea şi va pleca departe, departe, lăsând rămăşiţele 
acestei societăţi pe mâinile cui s-o nimeri. 


Avea de gând s-o ia şi pe Beatriz Tatoosh împreună cu el. O 
urmărise pe parcursul emisiunii de ştiri şi remarcase 
loialitatea ei faţă de Ozette. Ca şi crisparea întipărită pe 
figură, semn că puterea Directorului îi inspira respectul 
cuvenit, dar nu şi o teamă oarbă. O admira pentru asta. 
Totuşi, nu avea de gând să subestimeze influenţa pe care o 
avusese Ozette asupra ei; ticălosul îi turnase otravă în 
urechi, picătură cu picătură, an de an. 

Zâmbi. Era genul de om care nu lăsa nimic la voia 
întâmplării şi pregătise câteva surprize pentru Beatriz, care 
urma să-l întâlnească pe căpitanul Brood, unul dintre cei 
mai destoinici Războinici Albi. Planul lui Brood avea să 
curețe cuibul acela de şobolani - admiratori de-ai lui Ozette 
- care luase naştere în Holoviziune. Asta va fi o lecţie 
pentru toţi: nimeni nu se ridică împotriva Directorului. 
Admiratorii Fantomelor vor plăti scump. 

Mă aşteptam ca şobolanii ăştia să fi început imediat cu 
emisiunile despre Crista Galii. Oare de ce întârzie? 

Pentru că nu reuşiseră încă să o aducă în studiourile lor. 
Zâmbi şi gândul la ceea ce aveau să păţească îi dădu fiori 
de plăcere. 

Ar fi bine pentru ei să se grăbească. Atunci când drogurile 
îşi vor face efectul asupra Cristei, nu cred că le va mai 
conveni s-o prezinte publicului. 

Planul căpitanului Brood urma să elimine focarul de 
infecţie din Holoviziune şi să înmoaie încăpăţânarea lui 
Beatriz. Directorul apreciase dintotdeauna planurile care 
aveau efecte multiple, îşi va face apariţia exact la momentul 
potrivit, salvând-o din ghearele lui Brood, care va juca rolul 
negativ. Apoi reporteriţa îi va cădea bucuroasă în braţe, 
acceptând să se instaleze împreună cu el în cabina de 
comandă a Navei Neantului; o cabină a cărei opulenţă avea 
să fie demnă de un conducător absolut şi de o femeie cu 
frumuseţea şi graţia lui Beatriz. 

Copiii noştri vor popula stelele, visă el, toastând în cinstea 
viitorului luminos şi a planurilor executate fără greşeală. 


Femeia asta nu a fost deloc afectată de mutaţiile 
caracteristice Pandorei, îşi spuse. De fapt, se va asigura el 
însuşi că Beatriz nu se supusese nici unei operaţii 
chirurgicale care să mascheze vreun defect pandoran. Din 
mine şi din ea va lua naştere o lume superbă. Vinul îl 
împinse în mrejele reveriei, trimiţându-i imagini cu ei doi, 
goi-puşcă într-o grădină imensă, copleşiţi de mirosurile 
plăcute emanate de orhidee şi fructele coapte. 

Becul roşu de deasupra sasului dinspre Seră începu să 
clipească, avertizându-l că un hidropter sosise în preajma 
platformei de acostare. Doar el şi cu Nevi Păianjenul 
cunoşteau codul de acces în Seră. Privi spre ceas, îşi 
mormăi surpriza, apoi deschise sasul. 

Nevi e foarte rapid. De fapt, prea rapid. Alţii, cum ar fi de 
exemplu Brood, caută să se mişte astfel încât să-mi fie 
mereu pe plac. Nevi, însă, îmi anticipează gândurile şi 
deciziile. Va trebui să fiu atent. 

Se ridică în picioare şi-şi netezi costumul negru, din piele 
de Nemilos. Când se plimba prin Seră purtând acest 
costum, animalele sale deveneau mult mai afectuoase şi mai 
ascultătoare. Îşi verifică în oglindă expresia arogantă. 
Perfect! Se asorta de minune cu vestimentația. 

Consola îi dădu informaţii despre hidropterul sosit şi 
identifică doi pasageri la bord. 

Idiotul! 'Tresări el. L-a adus pe Zentz în Seră... Ce 
pierdere! În sfârşit, acum e prea târziu. Când va suna 
ceasul lui Zentz, o să am grijă ca Nevi să-i fie călău. 

Sera era pentru Director zona de protecţie de sub Zona de 
Protecţie. Tunurile-laser şi cutterele pentru plastoţel 
munciseră doi ani de zile să sape patru kilometri pătraţi de 
stâncă pandorană. Particulele fosilizate ale vechilor alge 
sclipeau deasupra ca nişte steluțe. Plafonul - piatră topită şi 
transformată în sticlă - strălucea precum o oglindă neagră, 
iar în centru se arcuia şi mai puternic, pe o rază de 
douăzeci de metri. 


Suprafaţa aceasta reprezenta un luxuriant parc subteran 
aflat sub îngrijirea unui bătrân biolog Insular. Din când în 
când, Flattery o numea „Arca”. Nimeni dintre cei care 
lucrau aici nu mai părăsea vreodată Sera, decât pentru a 
merge pe lumea cealaltă - lucru de care se ocupa Nevi 
Păianjenul. Muncitorii erau uşor de înlocuit şi uşor de uitat. 

În Seră, aproape lipit de biroul Directorului, se afla un lac 
artificial plin cu apă sărată, adânc şi cu un diametru de 
aproape cincizeci de metri. Lămpile instalate pe 
circumferință aruncau o lumină albastră şi difuză ce nu 
reuşea să pătrundă decât până la marginea porțiunii mai 
adânci, unde se aflaseră vestigiile unui impunător Oracol. 

Accesul spre lac era asigurat de o potecuţă lină, acoperită 
cu iarbă şi încadrată de trei firişoare de apă izvorând dintre 
stâncile ce mascau buncărul. Spre nemulţumirea lui 
Flattery, animalele nu se adaptaseră chiar atât de bine la 
lumina artificială, însă florilor, copacilor şi ierbii le mergea 
de minune. Prin fereastra din plaz a biroului său, Directorul 
admira reprezentantele florei de pe întreaga planetă. 

Nu păstra nici un gardian în incinta Serei, pentru că 
secretul său nu avea nevoie de protecţie. La zgomotul 
produs de hidropterul ce se ridica spre suprafaţă agitând 
apa lacului, unul dintre Nemiloşii Directorului, Goethe, se 
aşeză la pândă. Alţi demoni rămăseseră ascunşi, legănându- 
şi cozile scurte şi fiind gata să atace la cel mai mic semn de 
pericol. Semnalul lui Nevi răsună de trei ori, apoi se repetă. 
Flattery închise sasul în urma lui. 

Hidropterul care răsări la suprafaţă făcea parte dintr-o 
serie proiectată special pentru a satisface pretenţiile 
Directorului - ultima construită de „Comerţul Tritonian” 
înainte ca fabrica să fie distrusă de marele cutremur produs 
cu doi ani în urmă. Aceste aparate erau capabile să zboare, 
dar pe distanţe scurte şi cu o încărcătură relativ redusă. 
Însă atunci când funcționau în regim de submersibil 
atingeau viteze mai mari decât toate celelalte modele. 
Flattery aruncă o privire spre cabină, îşi puse masca de 


dezaprobare - special pentru Nevi! —, se încruntă şi clătină 
din cap. 

Bun, să începem cu domnul Zentz. 

Nevi legă parâmele şi aşteptă pe punte ca Flattery să dea 
liber animalelor sale, în timp ce Zentz, uluit, împietrise la 
ieşirea din cabină; din gura căscată i se prelingea un pic de 
salivă. 

La un gest al Directorului, Goethe se furişă înapoi în 
desişuri. Cel numit „Arhanghelul” se culcă cu botul pe labe, 
între Flattery şi Nevi. Arhanghelul, spre deosebire de 
Goethe, era un hibrid reuşit, născut prin combinarea 
genelor furnizate de pisicile din celulele de hibernare şi de 
Nemiloşii pandorani. Noua rasă era loială şi dornică să-şi 
satisfacă stăpânul - două trăsături pe care Flattery le 
admira la ceilalţi, atâta vreme cât el juca rolul stăpânului. 

Arhanghelul urmărea atent orice mişcare a lui Nevi şi se 
zbârli atunci când Zentz încercă şi el să se apropie. Pentru 
a se retrage, Arhanghelul trebuia sa recepţioneze un gest 
pe care Directorul nu catadicsi să-l facă. 

Zentz este încolţit, gândi Flattery, iar animalele încolţite 
comit fapte dintre cele mai neaşteptate. 

Hotări să vorbească deschis de faţă cu Zentz, ale cărui zile 
erau, oricum, numărate. 

— Domnule Director, spuse Nevi, înclinând uşor capul. 

— Domnule Nevi. 

Acesta era ritualul de întâmpinare. Nevi nu fusese 
niciodată văzut dând mâna cu cineva. De obicei se atingea 
doar de aceia pe care urma să-i ucidă. Despre relaţiile sale 
cu femeile nu se ştia nimic, iar Flattery nu avea de gând să 
întrebe. 

— Bine ai venit în mica noastră lume secretă! Rosti 
Flattery către Zentz, rotind generos braţul. (Părăsi cu paşi 
repezi platforma de acostare, îndreptându-se spre un grup 
de pomi fructiferi.) păcat că n-am timp să-ţi prezint totul. 
Ambientul imită clima tropicală... Dar, desigur, tu nu ştii 
nimic despre tropice. Dacă sapi destul de adânc în piatră, 


dai de căldură. Foarte puţini oameni au văzut grădina asta. 
Nici măcar o sută. 

Din ei, nici măcar cinci n-au supravieţuit. 

Zentz înghiţi cu noduri: 

— N-am... N-am mai văzut niciodată aşa ceva. 

Flattery îi dădu crezare. 

— Într-o bună zi, toată suprafaţa Pandorei va arăta astfel, 
spuse el. 

Văzând entuziasmul întipărit pe figura Șefului Securităţii, 
îşi iertă minciuna şi se întoarse spre Nevi: 

— Ai văzut mizeria de la suprafaţă? 

— Da. Se pare că am lichidat aproape trei sute de rebeli. 
Oamenii noştri au pornit pe urmele celor răniţi dar, până 
acum, n-am capturat nici un barosan din ierarhia 
Fantomelor. După cum bănuiam, nerăbdarea le-a dat 
planurile peste cap. 

— Noi nu ne putem permite aceeaşi greşeală, îl avertiză 
Directorul. Pregăteşte-ţi pe îndelete toate mişcările, pentru 
că răpirea Cristei Galii trebuie să se transforme în victoria 
noastră. Ar fi o idioţenie să-i înhăţăm acum. Tine minte, fata 
asta nu mai este vânat, ci momeală. 

O pereche de fluturi albi se zbenguiră la mică distanţă de 
Zentz, care făcu un pas înapoi. 

— Nu te teme, zâmbi Flattery. Sunt minunaţi şi absolut 
inofensivi. Am lăsat câteva exemplare să zboare afară, sub 
cerul liber şi au început să bea nectarul produs de wihi. 
Astfel, tufişurile de wihi s-au înmulţit de trei ori în jurul 
Zonei de Protecţie; într-un fel e bine, pentru că plantele 
astea asigură o protecţie suplimentară, ucigându-i pe 
rebelii neatenţi; pe de altă parte, trebuie să avem grijă să 
nu rămânem fără vite. Larvele acestor superbe creaturi... 
Dar să nu ne lungim, acum avem alte probleme. Vreau ca 
misiunea voastră să ţină cont de două lucruri. 

Porni către un grup de copaci tineri aliniaţi frumos, în 
şiruri şi aflaţi în diferite stadii de înflorire şi rodire. Nu 
foarte departe, se auzea zumzetul unui roi de albine. 


Flattery ştia că lui Nevi nu-i plăceau deloc albinele şi 
aprecie felul îh care acesta izbutea să-şi păstreze masca de 
indiferenţă. Alese câte un fruct pentru fiecare. 

— Parmen Auriu, explică el. Un soi de măr foarte rezistent, 
cultivat odinioară de Pământeni. Întrucât vreau să creez un 
fel de Grădină a Raiului, mi-am zis că merele nu trebuie să 
lipsească, sub nici un motiv. 

Arătă spre două bănci din piatră, sub cel mai înalt dintre 
copaci şi se aşeză. Atitudinea lui Nevi trăda nerăbdarea. 
Însă Flattery nu terminase ce avea de spus. Şi nici nu prea 
suporta să-l vadă pe Zentz înfulecând din preţioasele 
fructe! 

— Există obiective mai importante decât prinderea 
fugarilor, sublinie el. Trebuie să-l discredităm pe Ozette. Şi- 
a câştigat o faimă deosebită, iar populaţia a aflat deja de 
dispariţia lui, mulţumită reporteriţei Tatoosh. Ceea ce nu 
poate decât să întărească hotărârea noastră de a-l prezenta 
ca pe un monstru, ca pe un nebun prins în ghearele altor 
nebuni. Oamenii trebuie să creadă că periculoasa Crista 
Galii, cu atingerea ei mortală, a devenit sclava Fantomelor. 
Noi ne vom arăta plini de compătimire, vom insista asupra 
frumuseţii şi nevinovăţiei bietei copile... Asta va cădea în 
grija mea şi a Holoviziunii. Aţi înţeles, da? Este primul lucru 
esenţial al misiunii voastre. 

— Şi al doilea? Întrebă Nevi. 

lată ceva neobişnuit la Nevi - nerăbdarea! Cât de mult îşi 
dorea să pornească! Flattery se întrebă dacă acest 
entuziasm va amplifica sau nu performanţele asociatului 
său. 

— Foarte curând, Crista Galii va deveni o mare problemă 
pentru ei. Vor face tot posibilul să scape de ea. Vreau să fie 
văzută implorându-ne ajutorul, dorindu-şi din tot sufletul ca 
Directorul să vină şi să o salveze. După toată harababura 
provocată de rebeli, aceasta este singura noastră 
modalitate de a păstra un control absolut asupra 


pandoranilor. Singura şansă de a extermina fermele şi 
mănăstirile zavatane ce oferă adăpost Fantomelor. 

— Interesant, comentă Nevi. Vom fi obligaţi să acţionăm cu 
precauţie. Oamenii dumneavostră din Holoviziune vor avea 
mult de muncă. Aţi descoperit vreun drog care să ne 
folosească la... Convingerea Cristei Galii? 

— Medicamentele, modul de administrare şi măsurile 
preventive au fost deja pregătite şi le veţi primi o dată cu 
restul instrucţiunilor. (Îşi consultă ceasul.) Dacă a mâncat 
ceva până acum, poate intra oricând în comă. Modul în care 
o veţi domestici rămâne la alegerea voastră. 

Nevi afişă unul dintre rarele sale zâmbete. Întotdeauna 
accepta provocările. Asta îi plăcea lui Flattery la acest om... 
Bineînţeles, dacă putea fi numit om. 

— Reporteriţa 'Tatoosh va însoţi astăzi transportul 
Nucleelor Mentale Organice şi al sistemului de comandă? 

— Da, rosti Flattery. Conform planului. De ce întrebi? 

— Nu am încredere în ea, zise Nevi, ridicând din umeri. 
Nu-mi prea surâde ideea că ar putea avea acces la 
Controlul Curenţilor. Ştiţi, noi vom fi înconjurați de alge... 

— Nu va face nimic rău şi trebuie să ţinem cont că ne-a 
fost foarte utilă. De fapt, este problema mea, lasă-mă să mă 
ocup eu! 

Zentz terminase de mâncat mărul şi îşi rotea privirea, 
atent la toate detaliile. 

— Aţi descoperit vreun tunel zavatan? Muntele este 
împânzit de drumuri subterane secrete. 

Nu şi-a pierdut, totuşi, prezenţa de spirit, descoperi 
Directorul. 

— Animalelor mele le place foarte mult să cotrobăie prin 
toate ascunzişurile. (Flattery arătă cu degetul spre 
Arhanghel.) Ştiaţi că 90 la sută din creierul lor este dedicat 
simțului mirosului? Nimeni nu a pătruns aici prin vreun 
tunel secret. Iar dacă o va face, se va pupa bot în bot cu 
Arhanghelul; apoi vom mina tunelul, pentru ca restul 
curioşilor să se-nveţe minte. 


Şeful Securităţii încuviinţă în grabă. 

— Foarte bine gândit, gâlgăi el. 

— N-ai gustat mărul, spuse Flattery, arătând cu bărbia 
spre fructul auriu din mâna lui Nevi. 

— Îl păstrez pentru Crista Galii, veni replica asasinului. 

Ştii vât de greu este să gândeşti ca o plantă? 

— Micuţul Macintosh, Dirijorul algelor, Holojurnalul de 
seară, 3 Jueles 493 

IMENSITATEA ÎŞI ZBÂRLI FRUNZELE LUNGI şi 
adulmecă, în felul său, chimic. Nu sesiză nici un fel de 
prezenţă. Era mai mult o presimţire decât reacţia organelor 
sale de simţ, dar ştia că ceva din sine trecea în momentul 
acela prin magistralga. 

Imensitatea era o învălmăşeală de alge, o reţea subtilă de 
tentacule care se întindea, precum un creier uriaş, în 
întregul ocean. La început fusese un simplu pâlc de alge 
sălbatice, o plantație abandonată. De-abia învățase să facă 
diferenţa între „eu” şi „ceilalţi”, când întâlnise echipa de 
studii avatologice condusă de Alyssa Marsh. Tot ceea ce ştia 
Imensitatea despre oameni se datora Alyssei. 

Din amintirile omenirii cuprinse în ADN-ul ei, aflase 
despre sclavie. Şi trăsese o concluzie evidentă: Controlul 
Curenţilor înrobise algele; se folosea de ghionturi electrice 
speciale pentru a le înălța, cobori, retrage sau împinge 
înainte. Un alt set de impulsuri electrice iniţia luciferaza în 
alge, luminând astfel canalele suboceanice folosite de 
oameni. Existau şi alte comenzi, toate venind pe cale 
electrică. Algele nu erau stimulate să reflecteze, ci să-şi 
dezvolte reflexele - simple reacţii la diferiţi stimuli. 

Avea întreaga eternitate la dispoziţie. Îngăduise acest 
exerciţiu pentru că făcea plăcere oamenilor şi nu îi limita 
posibilităţile de contemplare. Mulțumită Alyssei Marsh şi lui 
Macintosh, algele învăţaseră să urce pe calea de difuzare a 
semnalului, până la sursă. 'Iot ceea ce transmiteau oamenii 
trecea direct prin inima Imensităţii. Absolut totul. 


Acum era, în sfârşit, pregătită să transmită la rându-i un 
semnal oamenilor. Zidul dintre ea şi ei stătea să cadă, iar 
comunicarea avea să se producă nu prin atingere, nici prin 
reacţii chimice, ci prin intermediul undelor luminoase ce 
interferau în aer. 

Oamenii considerau plăcerea ca pe un lucru banal. Nu la 
fel se putea spune însă şi despre neplăcere. Odată, la scurtă 
vreme după ce se trezise, pâlcul de alge fusese chinuit de 
un uriaş tren care derapase şi secerase din trupul său o 
porţiune lată de o sută de metri şi lungă de un kilometru. 
După ce reuşise să apuce şi să zdrobească gângania 
ucigătoare, pâlcul primise vizita sclavilor lui Flattery. 
Aceştia, folosind cuttere şi ferăstraie-laser, îl amputaseră şi- 
| trimiseseră înapoi spre copilărie. Imensitatea ştia că multă 
vreme după aceea îi fuseseră afectate procesele gândirii şi 
era hotărâtă să nu mai treacă niciodată prin aşa ceva. 

O anumită vibraţie în vârful frunzelor îi spunea acum că 
Holoexpertul se apropia de ea. Imensitatea putea uni 
pâlcuri separate de alge, transformându-le într-o fiinţă 
integratoare, cu o voinţă unică şi cu acel amestec de stări 
fizice şi subtile pe care oamenii îl denumeau „suflet”. La 
baza memoriei sale genetice exista un vid, o ne-existenţă pe 
care laboratoarele genetice ale Tritonilor nu erau în stare s- 
o desluşească. Acest vid îl aştepta, aşa cum un cuib aşteaptă 
ouăle, pe Holoexpertul care va învăţa algele cum să 
unească diversele pâlcuri de oameni. 

Imensitatea îşi pierduse în două rânduri trupul, dar nici o 
dată voinţa. Nu cunoştea nici tristeţea, nici regretul, ci doar 
gândirea şi un fel de meditaţie care îi permitea să trăiască 
pe deplin îa prezent, deşi sforile electrice ale Controlului 
Curenţilor îi manipulau trupul ca pe o marionetă. 

Reflexul este un răspuns rapid al trupului, în care mintea 
nu se implică. Reacţia reprezintă un răspuns rapid în care 
mintea este prezentă, dar foarte puţin. Aceste alge 
crescuseră crezând că sunt singure. Învăţaseră ce este 
reacţia doar după ce rădăcinile lor se încrucişaseră cu cele 


ale algelor domestice. Învăţaseră să ucidă fără milă atunci 
când se simțeau amenințate. Apoi se deprinseseră cu 
pedeapsa ce urma crimei. 

Imensitatea se aştepta să trăiască la nesfârşit. Logica îi 
spunea, totuşi, că acest lucru nu va fi posibil dacă va 
continua să reacționeze la stimulii oamenilor. lar acum 
primea vizita Holoexpertului! Simţea acest lucru la fel cum 
rechinul orb simte prezenţa mureelor. 

Avata - prima Imensitate - cuprinsese întregul ocean 
planetar într-o singură conştiinţă, o singură voce, o singură 
„fiinţă”. Întâia sa dispariţie avusese loc devreme, la scurtă 
vreme după formarea planetei, când existenţa algelor 
depindea de o ciupercă. Exploziile de lumină ultravioletă 
provocate de o uriaşă furtună solară ucisese ciupercile. O 
frunză de algă rămăsese fosilizată într-o mlaştină sărată, 
aşteptând primul ocean al Pandorei. 

A doua dispariţie fusese provocată de bioinginerul Jesus 
Lewis, exponentul oamenilor. Algele fuseseră readuse la 
viaţă cincizeci de ani mai târziu, de câţiva cercetători în 
domeniul ADN-ului, iar Tritonii le cultivaseră pretutindeni şi 
le ajutaseră să se dezvolte. Astăzi umpleau din nou oceanul, 
domolind furtunile devastatoare. 

Învăţaseră să se simtă unele pe altele, apropiindu-se din 
ce în ce mai mult şi comunicând prin limbajul chimic. 
Această Imensitate stăpânea două milioane şi două sute 
cincizeci de mii de kilometri cubi de apă. 

Holoexpertul înainta printr-o magistralgă aflată imediat în 
apropierea Imensităţii, în interiorul unui pâlc de alge 
albastre despre care se ştia că îşi atacau semenele, 
răpindu-le sufletele şi injectându-şi în ele propriul suflet. Un 
pâlc tuns de nenumărate ori, care avea nevoie urgentă de 
educaţie. Imensitatea aflase toate acestea analizând 
teroarea frunzelor albastre sfârtecate şi purtate de curenţi. 
Holoexpertul nu putea fi lăsat la cheremul acestui pâlc 
periculos; trebuia să trăiască, indiferent de preţ! 


Frunzele algelor se orientară încet, împotriva semnalelor 
disperate trimise de Controlul Curenţilor, încercând să-l 
atragă pe Holoexpert spre adăpostul oferit de trupul 
Imensităţii. 

Ai fost educat în spiritul raţiunii, care este esenţa adorării. 
Rațiunea are nevoie de trecut. Este judecarea trecutului. 
Voința, liberă sau nu, se preocupă de viitor. Gândirea este 
acţiunea din prezent prin care te foloseşti de rațiune pentru 
a-ţi influenţa voinţa. Eşti un centru de convecţie prin care 
trecutul pregăteşte viitorul. 

— Micuţul Macintosh, Dirijorul algelor. Conversaţii cu 
Avata 

— SCHIMBĂM CURSUL. 

Vocea Elvirei fusese impasibilă ca stânca, însă Rico sesiză 
o urmă de îngrijorare în mişcarea nervoasă a degetelor ei. 
Elvira nu pilota niciodată aparatul cu ajutorul comenzilor 
vocale deoarece evita, pe cât posibil, să vorbească. Simplul 
fapt că scosese acel cuvânt era, pentru Rico, un motiv de 
îngrijorare. Ca şi vibrația care începuse cu câteva minute în 
urmă. 

— De ce? 

Atunci când lucra alături de Elvira împrumuta laconismul 
ei, pentru a-i face plăcere. 

— Schimbăm canalul, rosti ea, arătând cu bărbia spre 
monitor. Suntem dirijaţi pe un alt curs. 

— Dirijaţi? Murmură el. 

Aruncă o privire asupra indicatoarelor. Acestea dovedeau 
că hidropterul îşi păstrase toate unghiurile de atitudine. 
Insă compasul spunea că imensul coridor suboceanic cotea 
într-o direcţie greşită. 

— Cine ne dirijează? 

Elvira ridică din umeri, preocupată să dea comenzile 
adecvate, îi purta acum într-un culoar utilizat de cargo- 
trenuri, încercând să îngreuneze cât mai mult misiunea 
eventualilor urmăritori. 


Înaintau printre alge fără ajutorul senzorilor care să le 
indice poziţia. 

— Am ieşit din sectorul cu alge sălbatice de lângă Staţia de 
Lansare, remarcă Rico. Acolo se petrec de obicei 
accidentele cele mai inexplicabile. 

Pe jumătate din ecranul său apărea grila de navigaţie 
proiectată de Controlul Curenţilor, din centrul său de 
comandă situat la bordul Staţiei Orbitale. Cealaltă jumătate 
afişa cursul real al hidropterului, care părea un pic curbat. 

Care continuă să se curbeze, se corectă el. Ai zice că 
suntem absorbiți de colţul ecranului. 

— Navcom-ul îţi foloseşte la ceva? Întrebă el. 

Uneori, Controlul Curenţilor schimba configuraţia grilei, 
adaptând-o în funcţie de condiţiile meteo din aval sau de 
tunderea unui pâlc de alge indisciplinate. 

— Nu, răspunse ea. Nu-mi dă nici o informaţie. 

Călătoria începea să fie marcată de numeroase zguduituri. 

Rico îşi strânse şi mai puternic centura de siguranţă, 
activă sistemul de intercomunicaţii şi spuse: 

— Trecem printr-o porţiune agitată, ţineţi-vă bine. Ben, e 
cazul să vii până aici. 

Rico zări sub ei un cargo-tren care, încercând să se 
redreseze după brusca schimbare de curs, executa 
manevre foarte riscante în apropierea algelor. Farurile 
cargo-trenului arătau că algele păreau cuprinse de o 
puternică frământare, fluturându-şi frunzele de parcă s-ar 
fi opus unei forţe deosebite. 

Ben ajunse la postul său folosindu-se de mânerele prinse 
pe pereţi. 

— Nu putem lua legătura cu Controlul Curenţilor? Întrebă 
el. 

Se aruncă în scaun şi-şi legă centura de siguranţă. 

— Ba da, dar ne vom trăda poziţia. 

— Am trecut prea uşor de paza portului, spuse Ben. 
Probabil că hidropterul are instalat un senzor-spion pe 
undeva... 


— A avut, zâmbi Rico. Mi-a trecut şi mie prin minte acelaşi 
lucru, am efectuat o verificare completă şi l-am găsit. Elvira 
l-a aruncat într-un năvod plin cu cril pe lângă care am 
trecut cu aproximativ douăzeci de grile în urmă. 

— Aţi făcut treabă bună, voi doi, îi felicită Ben. În regulă, 
atunci hai să comunicăm cu trenul acela... 

Peştele Zburător se cutremură iarăşi, ca izbit de un pumn 
uriaş, obligând-o pe Elvira să manevreze cu disperare 
comenzile pentru a nu intra în pădurea de alge. 

Rico ştia foarte bine - ca şi ceilalţi, de altfel - că orice 
vătămări produse algelor puteau fi interpretate de acestea 
drept un atac. Sectorul prin care treceau era plin de 
clipirile albastre şi roşii caracteristice unui pâlc în trezire, 
de dansul nebun al luminilor de navigaţie, şi, din când în 
când, de fulgerele orbitoare ale razelor solare aduse, prin 
fibră optică, de la suprafaţă. Dacă pâlcul acesta era treaz, 
orice greşeală i-ar fi trimis spre o moarte sigură şi 
îngrozitoare. 

— Nu se lăuda Flattery, la Holoviziune, că a creat o reţea 
de magistralge prin care putem călători fără să ne 
amenințe nici un pericol? 

— Fanfaronadă! Făcu Rico, dispreţuitor. Nimic din ceea ce 
spune nemernicul ăsta nu e adevărat. 

Trenul, care mergea în sens opus, avea probleme mult mai 
serioase. Hidropterul se putea opri pe axa longitudinală a 
magistralgei, plutind la punct fix. Însă cargo-trenurile, pe 
care se baza întreg comerţul pandoran, aveau nevoie de o 
viteză minimă pentru a putea fi manevrate; grilele erau 
astfel gândite încât să le asigure o călătorie lină, fără 
schimbări drastice de curs. Din ceea ce vedea Rico, 
echipajul bolidului lung şi negru se chinuia din greu să nu 
derapeze în masa de alge. 

— Se deformează, anunţă Rico, privind spre monitorul 
Navcom care afişa grila lor. Întreaga grilă se deformează. 

— Mai bine ieşim la suprafaţă, hotări Ben. Pregătiţi-vă 
pentru... 


— În nici un caz, se împotrivi Elvira. Dacă Perturbaţia 
provine de la suprafaţă, cădem din lac în puț. Mai întâi 
avem nevoie de informaţii. 

Ben fu de acord. 

— Semnalul de identificare transmis de cargo-tren este 
înregistrat sub numele Simplicity Maru, raportă Elvira. 

Trudea îh continuare să păstreze echidistanţa între 
marginile canalului, dar această manevră în mod normal 
simplă devenea aproape imposibilă în condiţiile în care 
pereţii vii nu încetau să modifice traseul. Rico remarcă 
broboane de sudoare pe fruntea şi pe buza superioară a 
Elvirei. 

Ben selectă un canal de comunicaţii în domeniul 
frecvenţelor joase. Spera ca nu va fi obligat să explice 
absenţa semnalului lor de identitate. 

— Simplicity Maru, vă vorbeşte Argintul Viu, minţi el. Aţi 
aflat cumva ce anume provoacă deformarea canalului? 

Auziră câteva pârâituri, păcănitul microfonului, apoi 
câteva fragmente dintr-un mesaj. Comunicarea subacvatică, 
mai ales în preajma algelor active, fusese dintotdeauna 
dificilă. 

— Simp... Maru. Nu... În alge... Upem. (Zgomotul de fond 
era însoţit de scârţâăitul metalului gata să cedeze.) Ne 
pregătim... Balast. Repet, ne pregătim... 

Elvira îşi ţinea buzele strânse într-o linie subţire şi 
crispată, iar încheieturile degetelor i se albiseră strângând 
comenzile. Împinse maneta de gaze şi, în ciuda unei 
zgâlţâieli violente, hidropterul se năpusti înainte. 

— Stai, nu putem..., protestă Ben. (Din cauza accelerației, 
nici nu se putea ridica de pe scaun.) Nu putem intra în 
pădurea de alge. 

— Au aruncat balastul, mârâi Elvira. Dacă nu dispărem de 
aici, cargo-trenul va da peste noi şi ne va face praf. 

Rico simţea fiecare element al hidropterului clănţănind 
precum propriii săi dinţi. 

— Ben, fata e în siguranţă? 


— Da. Chiar eu i-am încheiat centurile. 

De-abia avură timp să evite compartimentul din spate al 
trenului. Acesta trecu pe lângă ei într-un vârtej de bule de 
aer, înălțându-se spre suprafaţă. Mărfurile săreau încoace 
şi încolo, ca nişte jucării; câteva containere mari se 
împotmoliră printre frunzele uriaşe ale peretelui de alge, 
care producea jocuri de lumini şi vibra sub efectul aceleiaşi 
forţe misterioase. 

— Nu-mi place deloc ce se întâmplă, spuse Ben. Hai mai 
bine să ieşim la suprafaţă şi să ne încercăm şansele cu 
patrulele aeriene ale Directorului. Călătoria asta se 
transformă într-un coşmar. 

Pilotul încuviinţă sec şi hidropterul începu să urce. Ca şi 
cum se aşteptaseră la o asemenea manevră, frunzele 
algelor se uniră, formând o barieră deasupra Peştelui 
Zburător; mai întâi o boltă, apoi o urzeală impenetrabilă. 
Curentul îşi schimbă brusc direcţia, împingând aparatul 
spre dreapta şi dându-l peste cap. Elvira, palidă ca o stafie, 
reuşi să restabilească echilibrul. 

— La naiba! (Ben izbi cu pumnul în braţul scaunului.) Cred 
că aici şi-a băgat Flattery coada. Probabil că a a luat 
legătura cu Controlul Curenţilor şi... (Cu toate protestele lui 
Rico, îşi desfăcu centura de siguranţă.) Mă duc să văd ce 
face Crista. 

Trebui să se ţină de mânere pentru a înainta pe puntea 
care se înclina mereu, în direcţii imprevizibile. Dădu să 
intre în bucătărie, dar se opri şi întoarse capul spre Rico. 1 
se scursese tot sângele din obraji. Prietenul său fu lovit de 
acelaşi gând şi zâmbi. 

— Rico, dacă... 

— Dacă algele ştiu că ea se află aici? 

— Exact! Exclamă Ben. Dacă algele ştiu că ea se află aici? 

— Să sperăm că ne consideră prieteni. 

— Crista nu are, probabil, nici un cuvânt de spus în toată 
afacerea asta! Se răsti Ben, deschizând uşa. 

Rico nu luă în seamă tonul aspru al celuilalt. 


— Dar cineva are, totuşi, ceva de spus, murmură el. 

Uşa de la bucătărie se închise singură, cu zgomot. Atunci 
îşi aduse Rico aminte de momentul în care algele ar fi avut 
ocazia să adulmece prezenţa Cristei Galii. 

Când am aruncat senzorul lui Flattery! Jucăria aia 
blestemată! 

— Am aruncat senzorul-spion, Elvira şi am făcut-o fără să 
asigurăm etanşeitatea cabinei. (Avu impresia că spinarea 
pilotului devine deodată mai rigidă.) Dacă algele pot mirosi 
şi am auzit că pot, atunci au aflat că în hidropterul ăsta a 
urcat şi Crista Galii. 

Căpitanii mercenarilor sunt - sau nu sunt - soldaţi 
destoinici. Dacă sunt, nu vei putea avea niciodată încredere 
în ei deoarece vor căuta să ajungă la putere fie înlăturându- 
te pe tine, stăpânul, fie oprimându-i pe ceilalţi împotriva 
voinţei tale. 

— Machiavelli, Principele. 

SE ZVONEA CĂ YURI BROOD, căpitanul de securitate, era 
fiul nelegitim al Directorului, rezultat al unei aventuri din 
tinereţe cu o Sirenă din Cupole. Oamenii îşi întemeiau 
presupunerea pe deosebita asemănare fizică dintre Brood 
şi Director şi pe faptul că tânărul putea lua decizii mult mai 
importante decât i-ar fi permis-o rangul. De asemenea, cei 
doi erau caracterizați printr-o cruzime care nu putea trece 
neobservată. 

Căpitanul Brood şi echipa sa fuseseră antrenați într-o 
aşezare tritoniană, foarte aproape de districtul Kalaloch. 
Tânărul primise lecţii particulare de logică şi strategie - o 
procedură standard pentru cei care urmau să ocupe poziţii 
înalte în conducerea „Comerţului Tritonian”. Cu toate 
acestea, el prefera să rezolve problemele folosind 
constrângerea fizică, directă; nu prea agrea subtilităţile 
diplomaţiei. Superiorii săi ridicau din umeri, considerând că 
brutalitatea va trece o dată cu tinereţea şi fiind obligaţi să 
admită că Brood obținea rezultate acolo unde ceilalţi ratau. 


Familiile vechi, insulare sau tritoniene, păstraseră un 
puternic sentiment de loialitate faţă de comunităţile lor; 
sentiment pe care Flattery nu reuşise să-l submineze. 
Securitatea îi mutase pe Brood şi oamenii săi la Mesa, 
pregătindu-i pentru misiunile viitoare, apoi îi trimisese „să 
facă poliţie” în Kalaloch şi la Staţia de Lansare. Echipa sa 
era acum o familie, o insulă plutind pe valuri potrivnice; 
fiecare membru era la cel puţin trei sate depărtare de casă. 

Să supravieţuieşti misiunilor, să înaintezi în grad, să te 
retragi într-un birou al Zonei de Protecţie - iată care era 
visul tuturor gardienilor. 

Tânărul căpitan simţea frica dându-i târcoale, ceea ce nu 
se întâmpla prea des. Iar când se întâmpla, cădeau multe 
capete. Membrii echipei sale deveniseră nerăbdători, mai 
aveau o lună până să se întoarcă la casele lor şi începuseră 
deja numărătoarea inversă. Brood avea şi el la ce să se 
întoarcă şi intenţiona să o facă la timp, cu echipa 
nevătămată. Vreme de un an îndeplinise misiuni în Kalaloch 
şi Staţia de Lansare, primise medalii cât să acopere un 
întreg costum de paradă, şi, zilnic, oamenii săi sau diferite 
obiective importante se aflaseră sub focul duşman. 

Acum stătea lângă uşa studioului, privind-o în ochi pe 
Beatriz 'Tatoosh şi spunându-şi că ar fi păcat s-o omoare. 

Beatriz nu ştia ce gândea căpitanul. Însă atunci când 
comandoul dăduse buzna pe uşă, desfăşurându-se de-a 
lungul pereţilor în spatele conurilor de lumină, simţise 
teama sufocând-o şi uscându-i gura. 

Căpitanul făcu semn către trei dintre oamenii săi, 
arătându-le camerele de filmat. Aceştia ieşiră din dispozitiv, 
scoaseră pistoalele-laser şi le îndreptară spre cameramani. 

Beatriz auzi icnete, blesteme şi zgomotul scos de 
încărcătoarele introduse în arme. Îi era greu să-şi dea 
seama ce se întâmpla, din cauza luminii puternice care îi 
cădea drept în ochi. Monitorul principal din spatele 
studioului îşi pierdu imaginea, apoi începu să deruleze un 


reportaj despre ultima lansare; un reportaj efectuat de 
echipa ei, nu cu multă vreme în urmă. 

Emisiunea nu va fi difuzată în direct! Îşi spuse. 

— Dak, îl atenţiona ea pe regizor, verifică monitorul. 

Când întoarse capul, surprinse privirea tânărului căpitan. 
Îşi aminti că-l mai văzuse undeva... Într-adevăr, îl întâlnise 
prin labirintul coridoarelor din Staţia de Lansare şi ochii lui 
negri îi zâmbiseră. Căpitanul zâmbea şi acum, dar nu cu 
toată gura. 

Ridică bărbia spre ea şi, la acest gest, cei trei oameni ai săi 
îi executară pe cameramani. 

La prima rafală rămase fără grai, surprinsă de 
repeziciunea cu care se derula totul în jurul ei, de 
îndrăzneala securiştilor şi de groază. La a doua rafală simţi 
în nări mirosul morţii. La a treia, avu sentimentul că peste 
câteva clipe va muri şi ea. Căpitanul renunţase la zâmbet. 

Îşi aminti - de parcă toate acestea s-ar fi petrecut demult 
şi nu cu câteva momente în urmăcă toţi începuseră să 
respire greu, că al doilea gardian îi spusese primului: 

— Ce naiba! Asta n-a fost un semnal... 

— Gura! Lătră al treilea. S-a-ntâmplat şi gata! Nu mai 
putem schimba nimic. 

— În regulă! 

Brood ridică mâna stângă, cu degetele larg desfăcute şi 
restul comandoului închise etanş poarta mare a studioului, 
izolându-l de exterior. Beatriz începu să tremure, apoi 
încercă să-şi păstreze controlul; căpitanul nu trebuia să 
remarce această dovadă de slăbiciune. 

Ben a avut dreptate! Cuvintele îi reveneau mereu în minte. 
Dar cine va şti? 

Privi spre monitor, unde se revăzu, în Staţia de Lansare, 
intervievându-l pe Director cu ocazia uneia dintre vizitele 
sale propagandistice. Când îşi văzu propria expresie - 
admiraţie şi profund respect - i se făcu greață. Dar, chiar şi 
aşa, prefera să rămână cu ochii la monitor decât să 
contemple realitatea îngrozitoare din jurul ei. 


Deşi şocată şi cuprinsă de fiori, auzi, în spate, vocea lui 
Harlan intonând un imn zavatan închinat morţilor. Îşi aminti 
că al treilea operator - un slăbănog cu urechi clăpăuge - 
fusese vărul lui Harlan. Gardianul care-l ucisese îl trăgea 
acum de picioare, spre perete. Capul operatorului lovea cu 
bufnet surd podeaua, la trecerea peste cabluri, iar gaura 
din piept era atât de curată încât nici nu mai sângera. 

Cei trei asasini intrară din nou în dispozitiv. Cincisprezece 
oameni transpirau abundent într-un mic studio de emisie, 
sub reflectoarele puternice şi sub supravegherea a nouă 
gardieni. 

Căpitanul privi de jur împrejur, apoi se întoarse spre 
Beatriz, arătând cu degetul spre o luminiţă roşie: 

— Asta înseamnă că încă se înregistrează. Am dreptate? 

Reporteriţa nu răspunse. Era mai important ca ofiţerul să 
nu sesizeze tremurul din vocea ei. Ochii aceia negri îi 
atrăgeau privirea ca un magnet. Trăsăturile lui erau 
impenetrabile. N-aveai de unde şti dacă zâmbeşte sau nu. 

— Lichidaţi-i pe toţi, porunci el. (Apoi făcu semn spre 
Beatriz.) Cu excepţia ei. 

Gemetele, implorările şi blestemele aruncate asupra lui 
Flattery încetară înainte ca ea, împinsă de braţul ferm al 
căpitanului, să ajungă la poartă. Drumul până acolo i se 
păru lung cât eternitatea, din cauza cadavrelor peste care 
fu obligată să păşească. Simţea plumb în picioarele 
nesigure. 

— Poftim! Vezi ce-ai făcut? 1 se adresă Brood. (O strânse 
de umăr, zgâlţâind-o.) lată unde s-a ajuns din cauza 
emisiunii tale! 

Beatriz nu putea vorbi. Ar fi vrut să plângă, dar nu în faţa 
lui. Îl lovi peste mâna cu care încerca să o susţină. Ultimul 
cadavru fusese al unei tinere maqguilleuse. 

Cum o chema? Simţi că nu mai avea mult până să cedeze 
în faţa panicii. Nu-mi amintesc cum o chema...! 

Nefertiti! Da, Nefertiti. O fată drăguță, cu tenul bronzat, 
ca al ei şi ochi superbi. Făcu legământ să nu uite şi, cândva, 


cumva, să dezvăluie tuturor ceea ce se petrecuse aici. 

— Văd că ştii să te stăpâneşti, rosti căpitanul. Probabil că 
acum doi ani, la Mesa, ai văzut chestii şi mai rele. 

Ea se opri în faţa porţii şi se întoarse pe călcâie. Nu făcu 
nici un comentariu. 

— Te-am remarcat acolo, continuă el. Erai împreună cu 
amicul tău când mina aia v-a aruncat nava în aer. Crezusem 
c-aţi mierlit-o. 

Beatriz încuviinţă, deschise gura să spună: „Da, am scăpat 
ca prin urechile acului”, dar din gâtlej nu ieşi decât o 
cârâială de neînțeles. 

Remarcă numele lui, ţesut deasupra insignei de securist, 
pe umărul stâng: „Brood”. În momentul de faţă, singura sa 
dorinţă era să trăiască suficient de mult pentru a fi martoră 
la moartea căpitanului Brood. 

EI se întoarse spre studioul îh care zăceau cele 
şaptesprezece cadavre. Beatriz privi din nou spre monitor; 
acum tocmai lua un interviu lui Macintosh, Dirijorul algelor, 
şeful Controlului Curenţilor. Mack era unul dintre puţinii 
oameni care supravieţuiseră evenimentului petrecut cu 
douăzeci şi cinci de ani în urmă: desigilarea celulelor de 
hibernare. Avea o statură de-a dreptul impresionantă, 
Beatriz fusese obligată să se urce pe o cutie pentru a putea 
sta de vorbă cu el. Îl întâlnise la prima ei vizită în interiorul 
complexului orbital, a doua zi după ce se despărţise de Ben. 
După o lună, îşi dăduse seama că se îndrăgostise din nou. 

Căpitanul se adresă echipei de gardieni: 

— Băgaţi-i în saci, faceţi curăţenie şi sigilaţi totul. După ce 
terminaţi, luaţi aparatura aia nenorocită şi urcaţi-o la bord. 

Făcu o plecăciune în faţa ei, îi deschise poarta şi rosti: 

— Aşteptăm ca noua ta echipă să sosească în orice 
moment. Ţine cont că este formată din oameni de-ai mei 
care se vor supune, fără crâcnire, ordinelor primite. Voi fi 
mereu lângă tine, ca să fiu sigur că şi tu vei face ceea ce ţi 
se spune. 

Mintea leneşă este o minte moartă. 


— Micuţul Macintosh, Dirijorul algelor, Controlul 
Curenţilor. 

MICUŢUL MACINTOSH PLUTEA în turela Controlului 
Curenţilor, supraveghind planeta şi încercând să distingă 
apariţia unei pete deasupra oceanului. În fiecare zi, la 
această oră, deasupra celui mai mare pâlc de alge sălbatice 
se forma o pătură de nori învolburaţi. Văzu, cu o oarecare 
uşurare, că norii se formaseră; era singurul element de 
regularitate în comportamentul algelor, care devenise 
imprevizibil. De fapt, lucrurile păreau să o ia razna în toate 
privinţele; începea să nu-i mai înţeleagă nici pe oameni... 

„Turela”, cum îi plăcea să numească această cameră, 
combina în mod extravagant spiritul creativ uman, 
plasmasticla şi câteva materiale neconvenţionale obţinute 
de Macintosh înainte de instalarea Controlului Curenţilor la 
bordul Staţiei Orbitale. 

Aş fi preluat această funcţie, chiar dacă nu mi s-ar fi 
propus, recunoştea el, dar numai în gând. Funcţia de 
„Dirijor al algelor” era nu o îndatorire, ci un privilegiu. N-ar 
fi putut sta cu mâinile în sân, privind cum vreun lacheu de- 
al lui Flattery sugrumă algele cu labele lui murdare. În plus, 
se simţea mult mai bine pe orbită decât pe suprafaţa 
Pandorei. 

Ca şi Flattery, Mack era un clon crescut şi pregătit în 
ambianța sterilă a Bazei Lunare, în disprețul şi ostilitatea cu 
care oamenii originali îi tratau pe cloni. Întreaga sa viaţă, 
până în momentul hibernării, şi-o petrecuse orbitând în 
jurul unui Pământ interzis lui şi celorlalţi cloni. În acele 
vremuri, Flattery tânjea vizibil după un trai pe suprafaţa 
Pământului; însă Macintosh privea departe, spre 
posibilităţile care se deschideau dincolo de acel amărât 
sistem solar. 

Prin plasmasticla turelei, Mack încerca să descopere şi să 
viseze la noi posibilităţi. Le dădea şi nume, dar nu dintre 
acelea pe care le păstrase pentru viitorii săi copii. Ultimii 
doi ani şi-i petrecuse fără a pune piciorul pe Pandora, 


refuzând perioadele de odihnă şi recuperare la care avea 
dreptul. Până acum nu descoperise nici o stea care să 
semene cu Soarele Pământului şi era mulţumit de acest 
lucru. 

Se trezise din hibernare chinuit de dureri indescriptibile. 
Apoi descoperise că ajunsese pe această Pandora, într-o 
regiune a spaţiului pe care nimeni n-o mai cunoscuse. Deşi 
planeta era plină de orori, el se simţise ca într-un fel de 
paradis propriu, printre trilioanele de stele neexplorate. 
Ceilalţi supraviețuitori prinseseră rădăcini pe suprafaţa 
mizerabilă a planetei şi majoritatea pieriseră. Alyssa 
Marsh... Murise şi ea. De fapt, murise în ziua în care Baza 
Lunară hotărâse să o pregătească pentru funcţia de NMO. 

Mack şi Flattery visaseră să plece departe de aici, în vidul 
necunoscut. Într-un fel, regreta această tovărăşie, fiindcă 
niciodată nu-l simpatizase pe Flattery, nici măcar în 
perioada de pregătire petrecută la Baza Lunară. 
Diferenţele dintre ei ieşiseră la iveală mai ales în ultima 
vreme, când se pusese problema înrobirii algelor. 

Dacă ar şti Flattery ce-am făcut, dacă ar afla ce sunt de 
fapt algele... 

— Dr. Macintosh, naveta este gata de lansare. 

Se folosi de mâini pentru a ieşi din turelă şi, împingând din 
picioare, pluti prin imensa cameră până ajunse la consola 
de comandă. Spud Soleus, primul său asistent, îşi făcu de 
lucru la terminalul de alături. 

O privire aruncată asupra ecranului şase îi spuse că algele 
din sectorul SL. reacţionau corect la semnalele primite. 
Ecranul opt, însă, arăta cu totul altceva. Marele pâlc de 
alge din apropierea Victoriei se transformase într-o masă de 
tentacule încâlcite şi agitate. Mack nu-şi putea da seama, 
deocamdată, câte nave fuseseră distruse acolo. Apăsă un 
buton pentru a obţine încă o porţie de cafea. 

— Care este întârzierea? 

Spud, concentrat în continuare asupra propriei lui 
console, dădu din umerii costelivi. 


— Au zis ceva despre înlocuirea echipei de filmare. Îl ştii 
pe Flattery, nu face nimic până nu se făleşte în faţa presei. 

— Cine a fost înlocuit? 

Mack simţi inima bătând-i puternic în piept. Sperase... Nu, 
se pregătise pentru reîntâlnirea cu Beatriz Tatoosh. În 
ultimele două luni se gândise zilnic la ea. lar acolo unde se 
opreau gândurile, continuau visele; visase că Beatriz va 
putea rămâne permanent la bordul complexului orbital. 

— Habar n-am, răspunse Spud. Nu ştiu nici care a fost 
motivul. La emisiunea informativă a dimineţii, totul părea în 
regulă. Ai urmărit-o? 

Macintosh dădu din cap, în semn că nu. 

— Mdah... ai fost în turelă. Reporteriţa Tatoosh a 
menţionat ceva despre dispariţia lui Ben Ozette. Probabil că 
băiatul ăsta a intrat într-o încurcătură. 

— Mdah, făcu Mack, mie mi se pare un tip puţin cam 
exagerat, dar sunt sigur că este bine intenţionat. În ultima 
vreme a cam călcat pe bătăturile Directorului. 

Surprinse, pe ecranul unui monitor inactiv, încruntătură 
lui Spud. 

— Ideea de a călca pe bătăturile Directorului nu mi se 
pare prea inspirată, rosti Spud. Deloc inspirată. Dacă n-ai 
văzut emisiunea informativă, înseamnă că nu te-ai văzut nici 
pe tine. 

— Pe mine? Ce...? 

— Reportajul cu inaugurarea staţiei. L-au reluat. Acum doi 
ani aveai mai puţine fire albe. Tare mi-aş dori ca Beatriz 
Tatoosh să mă privească aşa cum te privea pe tine! 

— Las-o baltă! 

Soleus tăcu din gură, dar umerii i se lăsară puţin. 

— Scuză-mă! Spuse Macintosh. 

— Nu, eu sunt de vină, protestă Spud. N-am ales 
momentul cel mai potrivit. 

— Vrei să trec în locul tău? 

— Aş vrea să mă înlocuiască cineva, indiferent cine. Ce 
naiba se-ntâmplă cu algele noastre? 


— Nu sunt algele noastre, îi aminti Macintosh. Algele sunt 
stăpâne pe propriul lor... Suflet. Noi le ţinem în lanţuri. lar 
acum reacţionează aşa cum ar face orice sclav care se 
respectă - luptă împotriva lanțurilor. 

— Însă oamenii lui Flattery le vor tunde din nou sau, mai 
rău, vor reteza întregul pâlc. 

— Nu vor putea face asta la nesfârşit. Asta este paradoxul 
sclaviei: stăpânul este înrobit de sclav. 

— Haide, dr. Mack, nu vorbeşti serios... 

— Spun adevărul, rosti Mack, zâmbind. Studiază istoria şi 
ai să te lămureşti. lar Flattery, dintre toţi, ar trebui să ştie 
cel mai bine. Noi, clonii, am fost sclavii epocii noastre. 
Prima generaţie a trăit vremuri într-adevăr grele, fiind 
concepută ca fermă de organe umane. Aveau nevoie de 
n0i... Aveau nevoie să facem ceea ce ne spuneau ei. Flattery 
a înrobit algele şi le-a limitat gândirea, deoarece are nevoie 
ca ele să facă ceea ce li se spune. Dar nu le poate tunde la 
nesfârşit, pentru că ele au început să crească mult mai 
rapid. 

— Deci, ce se va întâmpla? 

— Va avea loc o confruntare directă, probabil. Iar dacă în 
momentul acela Flattery se va mai afla pe planetă, ar face 
bine să spere că şi algele vor avea nevoie de el pentru ceva 
anume, altfel nu dau doi bani pe şansele lui. 

— Cum ai spus? 

Macintosh râse din nou, cu hohote pe măsura staturii lui. 

— Nici nu vreau să mă gândesc cât de veche este expresia 
asta. Când eram la Baza Lunară, „doi bani” însemna „un 
sfert de dolar” - dolarul fiind moneda pe vremea aceea. Dar 
expresia este cu mult mai veche. 

— Noi am fi spus: „Nu dau rahatul unui Nemilos pe 
şansele lui.” 

— Da, mi se pare mult mai sugestiv. 

Arătă spre cele şase luminiţe roşii ce clipeau pe consola de 
comunicaţii: 

— Cu cine nu vrem să vorbim? 


— Cu Directorul, răspunse Spud şi roti scaunul pentru a-l 
privi pe Mack direct în ochi. Vrea să facem ceva cu algele 
din sectorul opt. Ce-şi închipuie, că ne distrăm? 

— Să facem ceva... Ha! Dacă mai forţăm puţin nota, prâăjim 
toate circuitele de comandă, distrugem algele şi pe toţi 
aceia care circulă prin magistralgele respective. 

— Mă întreb: ce-or fi vrând? 

— Ce-ar fi să le redăm libertatea? Rosti Macintosh, ca 
pentru sine. Altfel nu putem afla. Cu ce ne-ar putea lua prin 
surprindere? 

— Ai votul meu, spuse Spud, ridicând din umeri. Dar cum îl 
vei convinge pe Director? 

Privind spre monitor, văzură că algele formaseră un uriaş 
vârtej. După câte-şi dădea seama Macintosh, circuitele 
Controlului Curenţilor erau solicitate la maximum. 

Spud arătă spre ecran: 

— Uite-acolo, vezi? Un vârf de sarcină electrică. Ceea ce 
deranjează algele se află acolo. 

— Ce natură are Perturbaţia? Electrică sau mecanică? 

— Nu ştiu, ar putea fi şi una şi alta. Traficul este foarte 
intens în zona aia. Cert este că ceva le irită puternic. 

— Da, sunt de acord cu tine. Vârful de sarcină electrică 
vine chiar dinspre alge. Probabil că reacţionează la ceva 
anume, pentru că pâlcul respectiv nu este suficient de 
matur pentru a gândi. Sau, mai bine zis, nu cred că este 
suficient de matur. 

— Doc? 

— Ce-i? 

Macintosh privi pe ecran evoluţia configurației algelor în 
ultima jumătate de oră. Ceva le deranja. Altfel nu se putea 
explica... Atitudinea aceea subită. 

— Am extrapolat traseul vârfului de sarcină. 

Spud începu să-şi plimbe cu înfrigurare degetele pe 
deasupra consolei. Era foarte slab şi foarte palid. 

— Ce-i asta? Făcu Mack, deodată. 


— O spirală divergentă care duce către centrul sectorului 
opt. 

— Asta înseamnă că pâlcul acela de alge transmite ceva 
vecinului său... Nu ţi se pare 

— Sau poate că vecinul vrea să-i răpească ceva. 

— Spud, pun pariu că ai dreptate! 

Macintosh se aplecă deasupra consolei şi formă, cu 
degetele sale uriaşe, un cod. Luminiţele roşii ale consolei de 
comunicaţii se stinseră. 

— Tocmai am avut o defecţiune, rosti el, făcând cu ochiul. 
Data viitoare când ne mai cheamă spune-i că s-a stricat un 
echipament, dar că în foarte scurt timp ai reuşit să-l repari. 
Poate te avansează; dacă decizia pe care o iau acum este 
greşită, s-ar putea chiar să-mi iei locul. Ce-ar fi să eliberăm 
algele, ca să vedem unde vor să ajungă? 

Îl auzi pe Spud înghițind cu noduri în spatele său. 

— Ce mare scofală, Spud? Zâmbi el. Este o plantă, nu fuge 
nicăieri. 

— Păi... Da, numai că Flattery nu are încredere în nimeni. 
Nu m-ar mira să fi pus nişte mine pe-acolo... 

— A pus, cu câţiva în urmă... Când a distrus întregul pâlc. 
Dar în momentul de faţă terenul este curat - nu şi-a 
închipuit că algele se vor maturiza chiar atât de repede. 

Aşteptă puţin, ca să poată trimite un semnal cât mai 
puternic. 

— Gata! Spuse el, apăsând butonul. Deocamdată, să ne 
facem comozi. Tare-aş vrea să descopăr ce se întâmplă. 
Dacă nu putem face nimic cu pâlcul acela, poate că putem 
afla ceva de la el. (Făcu din nou cu ochiul.) Nu noi suntem 
acolo, jos, ci Flattery. 

Fu întrerupt de un semnal audio intermitent venind 
dinspre consola sa. Deschise canalul de intercomunicaţii şi 
obţinu legătura cu Comandamentul Lansărilor. 

— Peste cinci minute vă trimitem obiectul, spuse o voce. 
Există vreo piedică? 


— Nu, răspunse Macintosh. Curenţii din preajma staţiei 
voastre sunt stabili. Perturbaţia atmosferică vă va atinge 
de-abia peste o oră. 

— Am înţeles. Lansarea va avea loc peste... Patru minute. 

Canon în re. 

— Pachelbel. 

SURPRINSA DE ŞOCUL LIBERTĂȚII, Imensitatea zvâcni 
brusc, ca pentru a se apăra. Apoi îşi lăsă tentaculele şi 
frunzele să plutească în voia extazului. De multă vreme nu 
se mai simţise bine şi niciodată atât de bine ca acum. 
Trenurile şi submersibilele care se împotmoliseră printre 
tulpinile sale deveniră deodată insignifiante. 

Frunzele şi întreg trupul său recepţionară o undă venind 
dinspre micul hidropter aflat la periferie. O masă de 
tentacule încâlcite legăna aparatul, încântată de mirosul 
sinelui ce răzbătea prin învelişul subţire. 

Imensitatea ştia că hidropterul era lunecos şi fragil, astfel 
încât îl rostogolea cu blândeţe, din frunză în frunză, spre 
interior. Multe alte mirosuri se împleteau cu parfumul 
Aceluia. Printre ele se putea distinge unul familiar, 
provocator, înrudit. Rico LaPush, Holoexpertul, era în 
compania cuiva pe care algele îl cunoscuseră înainte de... 
Înainte... În sfârşit, nu avea importanţă. În curând totul 
avea să se lămurească. 

Învăţase să recunoască limbajul holografic al oamenilor 
după spectrul de vibrații şi hotărâse - la scurtă vreme după 
ce se trezise din nou - că, pentru a trăi, trebuia să 
comunice cu ei. De asemenea, hotărâse că limbajul prin 
care putea comunica nu putea fi altul decât hololimbajul. 

Hidropterul încercă să iasă din leagănul algelor. Trupul 
Imensităţii recepționa acum multă durere, dinspre zonele în 
care trenurile împotmolite în sectorul opt foloseau cutterele 
şi ferăs-traiele pentru a-şi tăia drum spre preţioasa lor 
atmosferă. Pe unele dintre acestea le sfărâmă din reflex dar, 
după ce mirosurile echipajelor omorâte se răspândi în apa 
oceanului, se potoli şi începu să raţioneze. 


Pentru ca să trăieşti, nu trebuie neapărat să ucizi. 

Reugşi să deschidă câteva canale şi rămase uimită de 
baletul grațios al submersibilelor ce se înălţau spre 
suprafaţă. Doar hidropterul alb al Holoviziunii rămase 
captiv. Îşi forţa motoarele pentru a scăpa, având însă grijă 
să nu rupă vreo frunză sau tulpină. Era exact ceea ce 
aştepta Imensitatea de la Acela, care ştia să-şi păstreze 
calmul printre alge şi de la civilizaţii însoțitori ai 
Holoexpertului Rico LaPush. 

În conştiinţă descoperi structura, forma conştientei şi 
frumuseţea. 

— Kerro Panille, Conversaţii cu Avata, Cronici 

BEATRIZ, ÎL. ASCULTĂ PE DIRECTORUL LANSĂRII rostind 
în microfon numărătoarea inversă a ultimului minut. Îşi 
prinse centura de siguranţă şi începu să lovească uşor, cu 
degete tremurânde, în elementele de prindere. Încercă să- 
şi imagineze curelele ca fiind braţele drăgăstoase ale lui 
Mack, care o ţineau tot aşa cum o ţinuseră braţele lui Ben 
în noaptea în care Vashonul fusese scufundat. Nu reuşi. 
Nimic nu putea alunga fantomele echipei sale măcelărite ca 
la abator. 

Dintr-o greşeală! Au murit cu toţii din cauză că nemernicul 
ăla a făcut o greşeală! 

Era sigură că nici căpitanul nu se simţea în apele lui. În 
ultimul său ordin, cel în care poruncise gardienilor să facă 
măcel în studio, se făcuse simțită teama. Nu ştia dacă 
Flattery îl va promova sau îl va executa pentru acea decizie; 
felul în care se va înclina balanţa avea să decidă asupra 
vieţii ei şi a multora din jur. 

— Zece secunde până la lansare. 

Inspiră adânc, pe gură şi scoase aerul afară încet, pe nări. 
Era o tehnică de relaxare pe care Rico i-o dezvăluise cu 
cinci ani ui urmă, când fuseseră gata-gata să se înece. 

— Cinci, patru... 

Îşi umplu plămânii pe jumătate. 

— Unu... 


„Cizma” cu aer comprimat îi proiectă afară din tub şi o 
pereche de statoreactoare Atkinson purtă naveta spre 
orbită. Aceasta era cea mai neplăcută parte a călătoriei. Îi 
amintea de vremea când, la şcoală fiind, o grăsană din anii 
mai mari se aşezase pe ea; nu-i plăcuseră deloc presiunea şi 
senzaţia de aplatizare a feţei. De data aceasta însă nu-şi 
mai făcea griji gândindu-se la riduri, la eventualele 
defecţiuni ale motoarelor, sau la posibilitatea de a rata 
orbita calculată. Era neliniştită din cauza căpitanului şi 
încerca să descopere politica cea mai adecvată pentru a-l 
convinge să o lase în viaţă. 

Niciunul dintre cei prezenţi în cabină nu i se părea 
cunoscut. Majoritatea renunţaseră la uniforme, îmbrăcând 
haine civile. Tăceau; Beatriz îşi spuse că probabil examinau 
pe toate feţele consecinţele măcelului. Nu-l vedea pe cel 
care trăsese primul. Acela o înspăimânta mai mult decât 
căpitanul - Ben o învățase că cei nervoşi şi iritaţi îşi pierd 
imediat controlul şi te pot ucide când nici nu te aştepţi. 

Cum de m-a ţinut atât de departe de el, ştiind că are 
dreptate? 

Îşi masă faţa obosită şi se lovi cu palmele peste obraji 
pentru a ţine isteria departe de ea. Avea nevoie de 
informaţii. De multe informaţii. 

Mack! El mă va ajuta, sunt sigură. 

Preţ de o clipă, îl incluse şi pe el în motivele de teamă. La 
urma urmelor, era un membru al echipajului original, ca şi 
Flattery. Lucraseră împreună cu mult înainte de a se trezi 
din hibernare. 

Dar dacă...? 

Cu un efort, reuşi să alunge gândul. Dacă tot era să se lase 
condusă de închipuiri, prefera să creadă că se va alia cu 
Mack, nu că se va îndepărta de el. Macintosh nu semăna 
deloc cu Flattery; când auzise că Alyssa Marsh fusese 
transformată în NMO, se îngrozise. 

„N-am crezut niciodată că vom avea nevoie de aşa ceva”, îi 
mărturisise el, în particular. „Acum, după ce am avut ocazia 


să studiez algele, sunt absolut convins că Nucleele Mentale 
Organice erau doar o păcăleală, un imbold care să ne 
îndepărteze şi mai mult de condiţia umană.” 

Rapoartele - rapoartele lui Flattery, desigur - spuneau că 
echipele de intervenţie o descoperiseră pe Marsh în 
extremis, după un accident produs de alge. Mack îi 
explicase că ei, clonii, erau consideraţi recuzită, material 
dispensabil, piese de schimb; încă din copilărie, Alyssa 
Marsh fusese pregătită pentru acest moment. Beatriz îşi 
dădea acum seama că Flattery avusese un noroc teribil, că 
totul se sincronizase în favoarea lui, năruind viaţa Alyssei 
Marsh şi studiile pe care ea le efectuase împreună cu 
Micuţul Macintosh. 

Cum va reacţiona Mack? 

Şi el va avea nevoie de informaţii. De exemplu: din câţi 
membri era format comandoul lui Brood? Ce fel de arme 
foloseau? Acţionau conform unui plan, sau fugeau ca să nu 
fie pedepsiţi, după crimele comise în Staţia de Lansare? Nu- 
şi amintea precis câţi oameni lucrau în complexul orbital - 
două mii? Trei? Nu ştia nici numărul gardienilor de acolo. 

Nu pot fi prea mulţi, îşi spuse. Doar câţiva, care să 
împiedice încăierările şi furturile. 

Comandoul căpitanului număra treizeci şi doi de indivizi 
înarmaţi până-n dinţi. Mulţi purtau semnele vechilor 
mutații. Opt aveau sarcina de a înlocui echipa de filmare şi 
echipamentul suplimentar îi cocoşase. Deşi erau obişnuiţi 
mai mult cu armele, cunoşteau suficiente lucruri despre 
holotransmisiuni pentru a putea realiza şi difuza o emisiune 
de ştiri. Doi tehnicieni fuseseră trimişi să supravegheze 
Nucleul Mental Organic. 

Beatriz reuşise cu succes să se stăpânească însă acum, 
legată bine în scaun cu centurile de siguranţă, simţea că 
era gata-gata să cedeze. 

Nu, rezistă! Nu mai poţi face nimic pentru cei morţi. Eşti 
singurul martor împotriva acestor asasini. 


Spera că înregistrarea crimelor nu fusese ştearsă şi va fi 
găsită de cineva plin de curaj şi bune intenţii. 

Cui ar trebui să o arate, ca să se ia măsuri? Lui Flattery? 

Râse în sinea ei, apoi simţi mâna căpitanului strângând-o 
de umăr. Era o atingere fermă, dar nu dureroasă. Nici 
blândă. Îi amintea de atingerea tatălui său, în noaptea în 
care murise; şi, tot ca atunci, deveni uşoară şi dispăru o 
dată cu oprirea statoreactoarelor. Brood era de aceeaşi 
vârstă cu fratele ei cel mai tânăr, dar ochii lui negri sugerau 
un hău infinit şi nici o urmă de înţelepciune. 

— Ştiu la ce te gândeşti, rosti el. Am luat sute de prizonieri 
până acum. Şi eu am fost prizonier. Crede-mă, ştiu la ce te 
gândeşti. 

Făcu un gest şi gardianul care o păzise se îndepărtă. 
Încercă să se aşeze lângă ea şi reuşi, dar după multe 
eforturi; probabil că nu era foarte deprins cu 
imponderabilitatea. Vocea lui avea tonuri grave şi obosite, 
de parcă până atunci urlase. În timp ce el continua să 
vorbească, oamenii săi se îndepărtau ca să nu audă, 
aruncând priviri piezişe şi conversând foarte rar unul cu 
altul. 

— Am intrat amândoi într-o încurcătură şi avem nevoie să 
ieşim cât mai repede. 

Cu asta era şi ea de acord. 

— Acolo, sus, vom fi ca într-o capcană şi va trebui să jucăm 
cartea cea mare: totul sau nimic. Nu ne putem salva decât 
împreună. Dacă unul din noi vrea să scape, n-o poate face 
fără ajutorul celuilalt. 

Şi cu asta era de acord. Dar numai până am să-l găsesc pe 
Mack. Îşi dădu seama că, oricât de mult o dezgusta ideea, 
viaţa ei depindea de felul în care izbutea să comunice cu 
acest Brood. 

— Tu eşti un militar, un ofiţer. Cum se face că ai comis o 
asemenea stângăcie? Nu, nu cred că a fost o greşeală. A 
fost un plan bine pus la punct, iar eu... Eu a trebuit să cad 
în cursă... 


— Doamne, cât eşti de isteaţă! Exclamă el şi ochii i se 
aprinseră. Noi doi, împreună, îl putem înfrânge pe Flattery. 
Avem la dispoziţie Nava Neantului şi Staţia Orbitală... 
Mâncare pentru câţiva ani de zile... Putem controla curenţii 
şi condiţiile meteo. Avem şi preţiosul Nucleu Mental 
Organic... la naiba, îl putem monta singuri. Putem să 
plecăm de-aici... 

Beatriz nu mai auzi restul. Mintea sa se concentră asupra 
cuvintelor de la început: „mâncare pentru câţiva ani de 
zile”. 

Dacă-i ucide pe toţi cei de la bordul Staţiei Orbitale. 

— Va fi obligat să se dea bătut, continuă căpitanul. 
Mulțimea îl va călca în picioare, iar el nu va îndrăzni să 
distrugă tot ceea ce a realizat aici, pe orbită. Cel care va 
prelua puterea va trebui să trateze cu mine. 

O va face. Îi va ucide pe toţi. 

Brood îi luă mâna, dar ea îl respinse cu o repulsie pe care 
nu şi-o putea ascunde. 

— Cu noi, se corectă el. Am vrut să spun că va trebui să 
trateze cu noi. Cu tine şi cu mine. Măcar pentru o vreme, 
vor crede tot ceea ce le vei spune tu. (Se aplecă spre ea.) 
Sper că n-ai de gând să faci încă o greşeală care să ducă la 
pierderi de vieţi nevinovate! 

Reporteriţa îşi desfăcu centura de siguranţă şi, împingând 
din picioare, părăsi scaunul fără a-i păsa încotro se 
îndreaptă. Nu veni nimeni pe urmele ei. Primul mâner pe 
care-l apucă o ajută să se oprească lângă o pereche de 
gardieni mai tineri decât căpitanul, care recapitulau 
elementele de bază în folosirea camerei de filmat. 

Chiar au de gând să vorbească în direct! 

Privi înapoi spre Brood. Era întors cu spatele la ea, dând 
instrucţiuni oamenilor săi. Tonul vocii, gesturile şi întreaga 
sa atitudine denota hotărâre şi luciditate. Într-adevăr, se 
putea descurca şi fără ajutorul ei. Într-adevăr, dacă îl ajuta, 
ea i-ar fi putut salva pe ceilalţi. Dar nu avea de gând să 
meargă la el şi să-i cadă la picioare. Trebuia să găsească o 


altă strategie. Oftă şi întrerupse conversaţia celor doi 
cameramani: 

— Nu. Cu parametrii ăştia, deschiderea va fi de doar 
cincisprezece grade. E-n regulă dacă vreţi să filmaţi o 
lansare, dar noi ne vom afla în interior, în locuri strâmte... 

În timp ce-i instruia pe cei doi amatori, îl zări pe Brood 
întorcându-se spre ea şi făcându-i cu ochiul. Cu foarte mare 
greutate reuşi să alunge fiorul care ar fi vrut să-i urce pe 
şira spinării. 

— Publicul va dori să vadă imagini din naveta care 
transportă Nucleul Mental Organic şi să afle câte ceva 
despre trecutul lui... Pardon, ei. Hai să înregistrăm câteva 
secvenţe. 

Următoarele două ore de zbor le petrecu dând poveţe noii 
sale echipe de cameramani - doi bărbaţi şi o femeie care nu 
participaseră la masacrul din studioul SL. Prefera tovărăşia 
lor, chiar dacă erau subordonați direct căpitanului. 
Întâmplător sau intenţionat, niciunul dintre membrii 
comandoului iniţial nu-i ieşi în faţă. 

Nucleul Mental Organic era un creier viu, închis într-un 
complicat container din plasmasticlă prevăzut cu mufe. O 
cuplă specială avea să lege creierul la sistemul de comandă 
al Navei Neantului. Însă Beatriz văzu ceva la care nu se 
aşteptase, iar acest lucru o îngrozi. 

Sunt menținute în viaţă de nişte... Cadavre! 

Cu câţiva ani în urmă realizase un reportaj despre un 
lucru asemănător. Savanţii conectaseră creierul unui trup 
zdrobit la trupul unui om care suferise o rană mortală la 
cap. Fiecare îl ţinuse în viaţă pe celălalt, deşi nimeni nu 
reuşise să facă schimb de informaţii cu creierul sănătos; 
rămăsese lipsit de orice senzaţii, dar liber să viseze. Beatriz 
inspiră adânc şi lăsă reporterul din ea să-şi facă meseria. 

Medicul-tehnician avea un bogat repertoriu de ticuri 
faciale şi fiecare întrebare a lui Beatriz părea să le 
accelereze. Nu află nimic nou care să completeze 


informaţiile obţinute anterior de la Mack sau prin eforturi 
proprii. 

— După cum ştiţi, noi am ajuns pe Pandora din cauză că un 
NMO a cedat... 

— Am înţeles că Nucleele Mentale Organice erau obţinute, 
pe vremuri, de la copii care se năşteau cu defecte fatale. 
Acest NMO provine de la un adult. Cum vor fi afectate 
performanţele'? 

— Se vor îmbunătăţi de cel puţin două ori, răspunse 
medicul-tehnician. În primul rând, persoana aceasta era pe 
moarte în momentul conversiei, deci ar trebui să-şi 
manifeste recunoştinţa pentru faptul că viaţa ei a fost 
prelungită într-un scop util, cu adevărat nobil. În al doilea 
rând, a supravieţuit celei mai lungi perioade de hibernare 
cunoscută de oameni şi a revenit la viaţă pe Pandora. Ştie 
că oamenii, dacă vor să supravieţuiască, trebuie să 
găsească un alt sistem solar. Probabil că îi convine să devină 
factorul esenţial al acestei supravieţuiri. 

— Dar este conştientă de toate acestea? 

Interlocutorul rămase perplex: 

— Multe dintre aspecte i-au fost relevate în pregătirea 
iniţială. Restul îl extrapolăm şi noi, folosind bunul simţ. 

— Cum era ea, ca persoană? 

— Cum adică? 

Ticurile de pe figura medicului-tehnician începură să 
defileze din ce în ce mai rapid. 

— Aţi spus că ea va accepta această misiune din dragoste 
pentru omenire. A iubit vreodată în viaţa ei? Vreun bărbat? 
Vreun copil? 

Echipa de filmare începea să prindă gustul meseriei. 

Păcat că n-am adus, totuşi, un monitor. S-ar putea să iasă 
un reportaj destul de bun. 

Privind creierul adăpostit în containerul transparent, 
Beatriz ştia că trăia şi avea o personalitate. Îşi dădu 
deodată seama că medicul-tehnician era înconjurat de 


asasinii de la SL. şi că habar n-avea de atrocitățile petrecute 
acolo. 

Nimeni nu va afla, dacă nu deschid eu gura, gândi ea. Sunt 
precum creierul acesta: trăiesc, dar n-am contact cu 
exteriorul. Oare ce visează? 

— Nu cunosc foarte multe lucruri despre persoana ei, 
vorbi medicul. Ştiu că a avut un copil. Dar, pentru a-şi putea 
continua studiul despre alge, l-a cedat unui cuplu. 

— Doctorul Macintosh a declarat acum doi ani că Nucleele 
Mentale Organice sunt brutale, ineficiente şi inutile. 
Dumneavoastră ce părere aveţi? 

Medicul îşi drese glasul. 

— Am tot respectul pentru dr. Macintosh. Dânsul, alături 
de Director şi acest NMO, este unul dintre ultimii 
supraviețuitori ai echipajului de pe Nava Neantului 
Pământeanul - „Nava”, dacă preferaţi. Într-adevăr, s-au 
înregistrat eşecuri, dar au existat şi succese. Credem că 
toate problemele au fost înlăturate. 

— Unii dintre telespectatorii noştri ar putea considera 
termenul „succes” un pic cam steril. „Succesul” la care vă 
referiţi a fost de fapt naşterea primei inteligenţe artificiale - 
una care s-a dovedit mai inteligentă decât creatorii săi, una 
despre care mulţi cred că este „Nava”, zeitatea adorată de 
majoritatea pandoranilor. Departamentul dumneavoastră s- 
a încăpățânat să înainteze pe un drum înfundat, acela al 
obţinerii Nucleelor Mentale Organice, în loc să adopte 
soluţia inteligenţei artificiale. De ce? 

— Ni s-a recomandat să urmăm această cale. 

— Vi s-a poruncit să urmaţi această cale, îl corectă ea. De 
ce? De ce se simte Directorul atras mai mult spre eşec 
decât spre succesul care le-a salvat viaţa... Atât lui, cât şi 
ei? 

Arătă cu degetul spre Nucleul Mental Organic din cutie - 
surd, orb şi mut alături de trupul cald care îl menținea în 
viaţă. 

— Destul! 


Vocea căpitanului o făcu să îngheţe de spaimă. Mâinile 
începură să-i tremure şi, încă o dată, rămase fără grai. Între 
timp, medicul-tehnician şi echipa de operatori priveau 
stingheriţi în podea şi spre propriile încălțări. 

— Vino în cabină, să discutăm. 

Îl urmă, trecând pe lângă nişte rafturi mari şi intrând în 
cabina slab luminată. 

— Trebuia să te opresc, se scuză el. Asta se aştepta de la 
mine, indiferent ce opinii aş fi avut. Dar, în curând, nu va 
mai fi nevoie să ne prefacem. Pregăteşte-te pentru 
andocare. La bordul Staţiei Orbitale vei găsi materiale 
pentru următoarea emisiune informativă. 

La deschiderea sasului, zăriră trei gardieni ai complexului 
Orbital aşteptând pe platformă. Erau pregătiţi pentru 
presă, pentru camerele de filmat ale Holoviziunii, însă nu şi 
pentru căpitanul Brood. Acesta rămase înăuntru, alături de 
Beatriz. 

— Sunt trei oameni acolo, spuse el cu voce blândă. (Însă 
ochii îi străluceau sălbatic şi Beatriz încercă să nu-i 
privească faţa.) Alege-ţi unul. Unul cu care... cu care să te 
distrezi. 

Ea rămase uluită de propunerea lui şi de atitudinea calmă, 
dezarmantă. Simţi ceva ridicându-se şi cuprinzându-i 
ceafa... Ceva rece, care o mai încercase şi atunci când 
oamenii lui Brood porniseră masacrul din studioul de 
emisie. 

— Nu-ţi place niciunul? Ce păcat! 

O trase lângă el şi făcu semn oamenilor săi să deschidă 
focul. După câteva secunde, aproape un sfert din firava 
forţă de securitate a Staţiei Orbitale zăcea moartă pe 
platformă. 

— Aruncaţi-i prin supapa de evacuare a navetei, ordonă el. 
Dacă sunt mai mulţi indivizi într-o cameră şi ai ucis unul 
dintre ei, atunci trebuie să-i ucizi pe toţi. Nu vreau să văd 
cadavre. Beatriz va anunţa că s-a declanşat o revoltă la 


bordul complexului orbital şi că noi am fost trimişi să 
intervenim. 

— De ce-mi faci asta? Şuieră reporteriţa. De ce-mi spui că 
am de ales, când de fapt nu am? Oricum i-ai fi ucis, dar ai 
vrut să mă implici şi pe mine... 

Brood îşi mişcă mâna, într-un gest neglijent pe care 
Beatriz îl văzuse şi la Flattery. 

— A fost o diversiune, rosti el. Face parte din joc... Dar, 
după cum vezi, deja eşti pregătită. Pe mine mă amuză, iar 
pe tine te întăreşte. 

— Mă torturează, protestă ea. Nu vreau să fiu mai tare. 
Nu vreau să văd oameni murind. 

— Toţi mor, replică el, făcând semn oamenilor săi să iasă. 
Şi ar fi păcat ca cineva să moară fără a o face spre folosul 
altcuiva. 

Acela care ajunge stăpân peste un oraş deprins cu 
libertatea şi nu îl distruge, să se aştepte să fie distrus de el. 

— Machiavelli, Principele. 

CULOAREA FAVORITĂ a lui Nevi Păianjenul era verdele, 
pentru că i se părea liniştitoare. Pilota hidropterul lui 
Flattery pe deasupra valurilor şi simţea cum pluşul moale al 
scaunului de comandă îi alungă tensiunile din spate şi 
umeri. Verdele era şi culoarea algelor care se întindeau cât 
vedeai cu ochii, pe zeci de mii de kilometri pătraţi. 

În unele zile însorite, Nevi obişnuia sa iasă la plimbare cu 
hidropterul, zburând peste pâlcurile de alge, savurând 
mirosul apei sărate, al iodului, precum şi calmul în care-l 
cufunda verdele din jur. Culoarea roşie nu-i plăcea absolut 
deloc, pentru că-i amintea de slujbă şi inspira furie. 
Interiorul hidropterului acesta fusese finisat şi tapiţat cu 
roşu. Ceaşca de cafea pe care i-o întinse Zentz era, de 
asemenea, roşie. 

— Ce-o fi văzut Directorul la Tatoosh de i s-au aprins 
călcâiele după ea? Mormăi Şeful Securităţii. 

Nevi ignoră întrebarea, pentru că nici nu era foarte atent, 
nici nu-l interesa. Tocmai dădea să soarbă prima înghiţitură 


de cafea din această dimineaţă, când lumina de avertizare a 
Navcom-ului începu să clipească. O sesiza cu destulă 
întârziere deoarece, la fel ca şi ambientul, era tot roşie. Dar 
sunetul abraziv care izbucni dinspre consolă îl făcu să 
tresară şi să-şi verse cafeaua fierbinte în poală; chiar dacă 
ar fi zăcut în comă şi tot s-ar fi trezit cu urechile sfâşiate de 
acea vibraţie îngrozitoare. Automat, hidropterul reduse 
viteza. 

— Dă-i drumul, i se adresă lui Zentz, să auzim ce are de 
spus. 

Zentz răsuci butonul de volum al sistemului Navcom. 
Atunci când ieşiseră din port, Nevi îl reglase la minim, 
pentru că nu-i plăcea flecăreala de la radio, mai ales atunci 
când încerca să se relaxeze. 

— Vă apropiaţi de o zonă inaccesibilă. Canalele din 
sectorul opt sunt deformate, algele incontrolabile. 
Introduceţi codul destinaţiei şi pe ecran vor apărea traseele 
alternative. Fiţi pregătiţi să luaţi supraviețuitori la bord. 
Repet avertismentul: „cod roşu”, vă apropiaţi... 

Nevi aşeză hidropterul pe apă şi reduse turaţia 
motoarelor. 

— Idioţii! Murmură el. Au fost preveniţi că trebuie să o 
ţină departe de alge! 

— Crezi că sunt acolo? Poate că au reuşit să iasă înainte 
de... 

Tăcu brusc, remarcând privirea furioasă a celuilalt. 

— Reglează monitoarele, porunci Nevi. Aş vrea să văd cu 
ochii mei „disfuncţionalitatea” asta. 

Selectă frecvenţa specială prin care putea lua legătura cu 
Flattery. Valurile care loveau hidropterul deveniseră 
violente, deşi în urmă cu câteva minute erau mărunte şi 
liniştite. În depărtare se puteau distinge vagoanele unui 
cargo-tren legănându-se la suprafaţă. 

— Da? 

Era o voce aspră, de femeie. 

— Sunt Nevi, dă-mi-l pe Director. 


Imaginea pe care Zentz încerca să o capteze apăru pe 
ecran. Semăna cu fotografia unui uragan în care totul se 
îndrepta în spirală către centru; însă aici era vorba de alge, 
nu de nori, iar fenomenul avea loc sub apă, atât de aproape 
de ei, încât l-ar fi putut vedea şi cu ochiul liber. 

De ce întârzie atât? 

Vocea femeii reveni, la fel de aspră ca şi prima dată: 

— Domnule Nevi, aici s-a dat alarma generală şi Directorul 
este foarte ocupat. Cineva a aruncat în aer birourile din 
exterior, un detaşament de securitate a atacat centrala 
energetică a Kalalochului şi avem probleme cu algele din 
sectorul opt... 

— Dar eu mă aflu în sectorul opt, rosti asasinul printre 
dinţi, încercând să-şi păstreze cumpătul. Dacă el nu poate 
vorbi, atunci fă-mi legătura cu Controlul Curenţilor. 

— A trecut aproape o oră de când Controlul Curenţilor nu 
mai răspunde apelurilor noastre, îl înştiinţă ea. Încercăm să 
descoperim semnificaţia... 

— Am să păstrez deschis canalul acesta, se răsti Nevi. 
Cheamă-l pe Director acum! 

Drept răspuns, femeia închise circuitul. Asasinul îşi masă 
cu degetul porţiunea dintre ochi, pentru a preveni durerea 
de cap ce ameninţa să-l chinuie. 

— Trebuia să-i mai ceri detalii, rosti Zentz. Cum adică „un 
detaşament de securitate a atacat centrala energetică a 
Kalalochului”? Noi apărăm centrala! 

— Hai să vedem unde ar putea fi Crista Galii, pentru că 
trebuie să punem cât mai repede mâna pe ea, îl întrerupse 
celălalt. Ea este moneda noastră de schimb, indiferent ce s- 
ar întâmpla. 

Degetul său îngrijit se apropie de ecranul Navcom-ului şi 
desenă o spirală imaginară care mergea dinspre margine 
spre centru. 

— Cred că e pe-aici, pe undeva, vorbi el ca pentru sine şi 
totul se îndreaptă către centru. N-avem timp să mai cerem 
întăriri, începem urmărirea! 


— Adică... Intrăm acolo, după ei? Întrebă Zentz. Dar ce 
facem cu atacul asupra centralei? Se întâmplă ceva ciudat 
acolo şi oamenii mei... 

— Oamenii tăi nu prea ştiu pentru care tabără să opteze. 
Lasă-i în pace, să-şi rezolve singuri problemele. Dar, dacă 
nu vrei să vii cu mine, îţi dau o barcă gonflabilă şi o baliză 
radio... 

Figura dolofană a lui Zentz păli, apoi se înroşi de mânie. 

— Nu sunt laş, spuse el, umflându-şi pieptul. Dar mă 
nelinişteşte ceea ce se petrece în Zona de Protecţie unde 
eu... 

Vocea lui Flattery răsună în difuzoare. Se auzea destul de 
bine, dar era însoţită de paraziți. 

— Domnule Nevi, am probleme urgente aici, care necesită 
întreaga mea atenţie. Ce doreşti? 

— Vreau să iau legătura cu Controlul Curenţilor. Algele din 
sectorul ăsta au turbat de-a binelea şi dacă doriţi să o 
capturăm pe Crista Galii trebuie ori să le potolim, ori să le 
distrugem. 

— Sunt cu ochii pe ei şi te asigur că se străduie să ţină 
situaţia sub control. Până acum, au reuşit să aducă toate 
submersibilele la suprafaţă. lar aici, lucrurile s-au complicat 
foarte mult. Cartierul meu general de la suprafaţă a fost 
distrus de o bombă. Rachel, şefa de stat major, a murit 
împreună cu gardianul Ellison şi se pare că ela intrat cu 
blestemăţia aia. Rezolvă cât mai repede ceea ce ai de făcut 
acolo şi întoarce-te. S-ar putea să declanşăm Codul Brutus. 
Şeful Securităţii are de dat nişte explicaţii. 

Flattery întrerupse legătura. 

Codul Brutus, gândi Nevi. Deci, a început. Ce noroc pe 
mine că mă aflu aici şi, deocamdată, n-am de ales pentru o 
tabără sau alta. 

Ştia foarte bine de partea cui va fi Zentz. Pentru el, 
întoarcerea în Zona de Protecţie ar fi însemnat sinucidere 
curată. Flattery nu l-ar fi iertat: făcuse prea multe greşeli şi 
dăduse dovadă de prea puţină înţelepciune. 


Dar dacă au fost acţiuni deliberate şi nu greşeli? 

Aplecat deasupra microfonului, Zentz se adresa unui 
oarecare maior, înjurându-l de toate neamurile. Chiar dacă 
debandada asta fusese pusă la cale de vreun nucleu din 
cadrul securităţii, Nevi era sigur că Zentz nu se implicase 
absolut deloc. 

Asasinul îşi concentră atenţia asupra ecranului, unde 
configuraţia algelor nu părea să se modifice. 

Oare merită să pornim după ei? 

Probabil că da. Nevi ştia că diferitele facţiuni care scindau 
societatea pandorană aşteptau un simbol care să le 
unească, iar Crista Galii era gata-pregătită pentru această 
misiune. Mai bine să o înhaţe el pe Crista, decât Fantomele. 
De altfel, în câteva rânduri se confruntase cu alge 
turbulente şi se descurcase foarte bine. lar acţiunea lui de 
acum putea fi interpretată şi altfel: pornise să-i salveze pe 
Crista Galii şi pe foarte popularul Ozette. Presa avea să-l 
ridice în slăvi. 

Indiferent de situaţie, LaPush trebuie să dispară. De prea 
multă vreme ne face necazuri. 

Nevi nu vroia să ajungă în postura de cârmuitor al 
Pandorei. Lui îi plăcea să stea în umbră, să tragă sforile, să 
cântărească posibilităţile. Dezgustul său pentru Flattery şi 
stilul acestuia creştea de la un an la altul, însă n-ar fi dorit 
deloc să se aşeze în scaunul fierbinte. 

Codul Brutus, îşi spuse. O tentativă de răsturnare pornită 
din interior. 

Nu-l credea pe Zentz capabil să dea o asemenea lovitură, 
deşi trebuia să admită că tovarăşul său de drum avea un 
alibi perfect —- se afla în mijlocul oceanului, alături de 
mâna dreaptă a Directorului, Nevi Păianjenul, un renumit 
asasin. 

Zentz se săturase să-l muştruluiască pe maiorul însărcinat 
cu paza centralei energetice, iar configuraţia algelor 
rămăsese aceeaşi. Nevi aruncă o privire asupra 
indicatoarelor de combustibil: toate cele patru rezervoare 


erau pâine. Presuriză combustibilul, retrase suprafeţele 
pentru acvaplanare şi deplie aripile. 

— Ne întoarcem? Întrebă Zentz. 

Se vedea pe faţa lui că ideea i-ar fi surâs, dar nu cine ştie 
ce. 

— Nu, zâmbi Nevi. Mai întâi survolăm zona ca să-i 
localizăm, apoi ne scufundăm. Combustibilul ne ajunge 
pentru o oră de zbor. 

După care aveau să se aşeze din nou pe suprafaţa apei, 
pentru a extrage hidrogen, dar Nevi era hotărât ca până 
atunci să captureze vânatul. 

Cea mai importantă funcţie a dragostei este aceea dea 
face din cel iubit o fiinţă unică şi de neînlocuit. 

— TI. Robbins, O enciclopedie literară a erei atomice. 

BEATRIZ SE TREZI ÎMBRÎNCITĂ de-a lungul culoarului şi 
închisă în cabina de machiaj a studioului de la bordul Staţiei 
Orbitale, împreună cu trei tehnicieni din echipa lui Brood. 
Nu fuseseră prezenţi la masacrul din Staţia de Lansare, dar 
nici nu păreau prea prietenoşi. Pereţii - şase la număr - 
erau plini cu tuburi fluorescente şi oglinzi, iar în spatele ei 
se afla un panou mare, portabil, împodobit cu aceeaşi 
emblemă a Holoviziunii pe care o purta şi ea pe bluză, în 
dreptul sânului stâng: un ochi bidimensional, pupila 
reprezentând o platformă holografică. 

Era o admiratoare a spaţiilor largi, deschise; nu-i plăcuse 
niciodată atmosfera din studiourile strâmte şi aglomerate. 
Tocmai de aceea se înţelesese atât de bine cu Ben şi, în 
ciuda ofertelor, preferaseră să lucreze pe teren. Recenta ei 
promovare implica multă muncă în studiouri, iar contractul 
îi garanta - pe hârtie, desigur - o cameră cu fereastră. Ca 
Insulară, ducea dorul acelui sentiment de libertate pe care-l 
dădea plutirea în voia valurilor. 

La bordul complexului orbital îi fusese repartizat un 
cubicul situat la periferie. Era obligată să parcurgă un 
kilometru pentru a ajunge în studioul din centru, dar se 
considera mulţumită. Când stătea întinsă pe pat, privind 


prin plafonul transparent, admira planeta trezindu-se sub 
razele de soare sau adormind în întuneric. Uneori calcula 
momentele în care tatăl ei, pescar de meserie, avea să intre 
în pauza de după-amiază. Aici, în studiouri, nu exista nici zi, 
nici noapte. 

Instrucţiunile primite de la Brood erau simple şi reci: 
„Relaxează-te, ne vom ocupa noi de totul. Tu nu trebuie 
decât să citeşti, când se va aprinde becul roşu, ceea ce-ţi 
vom pune noi în faţă.” 

O cameră de filmat instalată sus, pe perete, îi urmărea 
orice mişcare. Era o jucărie, un mizilic în comparaţie cu 
aparatele manevrate de fosta ei echipă în Staţia de 
Lansare. Cu fiecare an, dotările Holoviziunii deveneau din 
ce în ce mai ridicole şi ineficiente. Beatriz simţea lipsa 
propriului ei echipament. 

Aparatele noastre erau cele mai bune, îşi spuse. Şi poate 
că ultima înregistrare a reuşit să supravieţuiască. 

Se întrebă dacă oamenii lui Brood le confiscaseră. 

Rico a construit camerele şi triangulatoarele. Visul oricărui 
cameraman! 

Simţi o vagă adiere de speranţă. Camerele nu rămăseseră 
la Staţia de Lansare. 

Sunt aici sau, dacă nu, undeva în complexul orbital. 

Nu dorea să se concentreze asupra rolelor înregistrate, ci 
doar asupra camerelor de filmat. Dar, deocamdată, nu era 
în stare. 

Ce vor face cu înregistrările? Le vor păstra, de rezervă. 
Sau le vor şterge, atunci când rolele lor vor fi pline. 

Nu credea că echipa lui Brood va avea suficiente subiecte 
de filmat, astfel încât să umple o rolă întreagă. Totuşi, logica 
îi spunea că tehnicienii aduseseră şi înregistrările ei. 

S-ar putea să fi rămas pe navetă. 

Îi era groază să se întoarcă pe platforma aceea, unde 
asasinii căpitanului îi doborâseră pe gardieni. 

Aruncă o privire spre camera de supraveghere. 

Ce-o fi dincolo de ea? O persoană, sau o rolă? 


Brood nu şi-ar fi putut permite să irosească role. 
Tehnicienii o ignorau în bloc, lucrând cu înfrigurare la 
câteva staţii de sunet şi de editare. Probabil că ceea ce 
făceau ei acolo avea legătură cu ea. 

Poate că nu mă supraveghează nimeni. 

Luminiţa care marca ora trei a după-amiezei străluci 
puternic, marcând momentul începerii pregătirilor pentru 
ştirile de la şase. Să pună mâna pe înregistrări era doar una 
dintre probleme. Cealaltă era să le introducă în 
Holojurnalul de seară fără ca oamenii lui Brood să-şi dea 
seama. Ştia cine ar putea-o ajuta cu această a doua 
problemă şi era fiinţa cu care îşi dorea cel mai mult să se 
întâlnească. 

Mack are acces la frecvenţe secrete şi coduri digitale şi nu 
i-ar fi greu să trimită un mesaj pe Pandora. 

Ştia asta, pentru că îl mai convinsese o dată să facă aşa 
ceva, la rugămintea lui Ben. 

Ben vroia să mă înveţe cum trebuie să procedez. A intuit, 
probabil, că voi ajunge într-o asemenea situaţie. 

Majoritatea pandoranilor erau prea slăbiţi de foame 
pentru a mai fi în stare să lupte. Mii de oameni îşi făceau 
culcuş săpând găuri în apropierea țărmului şi punându-şi 
bucăţi de plastic drept acoperiş, rămânând astfel la 
cheremul condiţiilor meteo şi al demonilor. Însă familia ei o 
învățase că singura soluţie era lupta. 

Îşi aminti un slogan de-al bunicului, pe care i-l spusese şi 
lui Macintosh: „Educaţie, răzvrătire, organizare”. 

Flattery organizase lumea. Acum, Beatriz dorea să 
folosească acest lucru împotriva lui. 

Şi nu o putea face decât comunicând. Aşa slăbiţi cum erau, 
oamenii aveau totuşi o armă: propriile lor trupuri. 
Coordonarea tuturor acelor trupuri avea să fie cheia spre 
libertate. 

Cum să procedez? 

Avea o misiune foarte grea, dacă nu imposibilă. Ce fel de 
mesaj să le transmită? 


I-aş putea salva pe Ben şi pe Rico, îşi spuse, deşi, undeva 
în sufletul ei, aceştia începuseră deja să dispară. Încercă să- 
şi facă ordine în mintea şocată şi obosită, să se gândească la 
tot ceea ce se întâmplase în ultimele douăzeci şi patru de 
ore, să decidă ce avea de făcut... 

Trebuie să ajung la Mack. Asta în caz că Brood nu l-a... Nu 
l-a... 

Nu-şi duse gândul până la capăt şi se concentră asupra 
obstacolelor imediate. Îşi dorise acest studio de la bordul 
complexului orbital, ca să se simtă mai aproape de stele. 
Era un pic mai spaţios decât cel de la Staţia de Lansare. 
Flattery îl construise pentru a fi sigur că proiectul Nava 
Neantului avea să se bucure de o presă favorabilă, de cea 
mai bună publicitate, de atenţia întregii lumi. Beatriz 
înţelese acum că totul fusese de fapt... O diversiune, ceva 
care să-i facă pe oameni să ridice privirea în timp ce 
Directorul le fura ghetele din picioare. 

Studioul era foarte înghesuit, împărţit în şase cabine de 
montaj şi scena din care se făcea transmisia directă. Şase 
monitoare şi o pereche de ceasuri mari îi ţineau în contact 
cu restul lumii. Pe ecrane se derula o învălmăşeală de 
imagini, semn că echipa editorială de la sol trecea în revistă 
reportajele zilei şi făcea selecţiile. În centru era amplasată 
o holoplatformă - pentru montajul final - cu un monitor 
imens în spatele ei. Atât ceasurile, cât şi ghiorăiala din 
stomac, îi spuneau lui Beatriz lucruri pe care n-ar fi vrut să 
le afle. 

— Mai avem trei ore, anunţă ea. 

Îşi dădu seama că vorbea într-un microfon mort. Ridică 
vocea: 

— Suntem cu cinci ore în urmă! 

Nici un răspuns. Tehnicienii o tratau ca pe o mobilă. 
Trimiteau înregistrări către postul lor de la sol, pentru 
selecţie şi editare. 

Reporteriţa derulă pe un ecran din faţa ei materialul 
despre Nucleul Mental Organic. Îşi reprimă un fior de 


groază. Ceea ce vedea acolo era o persoană, un creier viu, 
capabil să gândească, ţinut în viaţă de o gazdă aflată în 
comă. Se întrebă ce anume provocase coma, pentru că în 
privinţa identităţii făptaşului nu avea nici o îndoială. 

— Vreau să vorbesc cu dr. Macintosh, declară ea. 

Nu era prima oară când spunea acest lucru şi primi acelaşi 
răspuns: tăcere. Din momentul în care părăsise naveta, toţi 
cei din jurul ei tăceau. Privindu-i pe tehnicieni, presupuse 
că o făceau la porunca lui Brood, nu pentru că aşa ar fi vrut 
ei. 

Spre deosebire de Nucleele Mentale Organice din trecut, 
acesta avea să vorbească, folosind traductori neuroelectrici 
şi se va putea conecta la neuromusculatura navei, simțind 
tot ceea ce petrecea la bord. Flattery considerase că acest 
lucru va păstra sănătatea mentală a creierului. 

Era clar că Directorul nu vroia să se confrunte cu o 
inteligenţă artificială de genul celei care adusese omenirea 
pe Pandora Unii credeau că Nava se va întoarce. Celulele 
de hibernare care îi adăpostiseră pe Flattery, Mack şi Alyssa 
Marsh constituiau, pentru Beatriz, o dovadă că Nava - fie 
că era zeu, fie că nu - trăia încă. 

Dacă i-aş putea face pe tehnicienii ăştia să vorbească, i-aş 
întoarce împotriva lui Brood. Şi aş găsi o cale să ajung la 
Mack. 

Controlul Curenţilor şi Macintosh se aflau pe acelaşi 
coridor, la doar câţiva metri depărtare de studio. Beatriz 
avea chiar impresia că simte prezenţa lui Mack, că e 
capabilă să perceapă vibraţiile vocii sale profunde, că îl 
vede strecurându-se printre birouri. Sala Controlului 
Curenţilor şi studioul Holoviziunii erau unite prin cabluri 
lungi de aproape un kilometru, dar între ele nu exista nici o 
uşă. Ambele zone fuseseră izolate fonic. 

Mack cheltuise mult timp învăţând-o să se orienteze la 
bordul complexului, dar ea fusese atentă mai mult la 
cugetările lui, la tonul plăcut şi relaxant al vocii; nu-şi 
amintea nimic despre modul în care ar fi putut lua legătura 


cu Controlul Curenţilor. Încercase deja câteva trucuri, dar 
fără succes. 

Ştie că mă aflu aici. Poate că va veni să mă caute. 

Spera ca acest lucru să nu însemne, pentru el, moartea. 

A controla algele pe cale electronică e ca şi cum ai 
transforma o fiinţă paralizată într-o marionetă. Toată 
şmecheria e să o ţii paralizată. 

— Raja Flattery, „Controlul Curenţilor din ceruri”, serie de 
interviuri la Holoviziune. 

ÎNTREAGA FIINŢĂ a Cristei simţea o presiune. Nu semăna 
deloc cu presiunea aerului dintr-o cabină. Era ceva de 
nedescris, ca şi cum sinele ei încerca să scape dintr-o uriaşă 
membrană... Probabil că aşa s-ar fi simţit polul pozitiv al 
unui magnet în compania altui pol pozitiv. 

— Nu trebuie să te temi de alge, rosti ea. Nu vor distruge 
hidropterul. Pe mine m-au ţinut în viaţă timp de douăzeci de 
ani, în adâncuri - aşa susţin rapoartele lui Flattery. Algele 
ne-ar putea proteja şi acum... 

— Ar putea este o formulare care mă nelinişteşte, zise 
Ben. 

Nu o privea în ochi, ci-şi aplecase capul deasupra 
centurilor ei ca şi cum, dacă s-ar fi holbat la ele, ar fi fost în 
stare să redreseze aparatul şi să reintre pe cursul stabilit 

— Dacă ceea ce spui tu este adevărat, continuă el, 
înseamnă că pe tine te vor menţine în viaţă. Noi, ceilalţi, nu 
prezentăm nici o importanţă. 

— Algele nu sunt aşa cum crezi tu. Ai auzit ce-a zis Rico. 
Sunt... Ştiam lucrul acesta înainte ca oamenii lui Flattery să 
distrugă pâlcul. Pe mine m-au protejat şi, din câte ştim, au 
salvat numeroase vieţi omeneşti. 

— Mulţi cercetători au studiat algele, murmură el şi 
niciunul n-a văzut ceva care să semene cu ce ţi s-a 
întâmplat ţie. 

— De ce mie! 

Când ochii lor se întâlniră, fruntea fetei se acoperi de 
transpiraţie. Tot ce ştia ea despre propria bunătate şi 


spiritul de sacrificiu îngheţă undeva în sufletul ei, sub 
privirea sfredelitoare a lui Ben. 

— Şi eu mi-am pus aceeaşi întrebare. Ca mulţi alţii, de 
fapt. 

— Din cauza asta îmi interzicea Flattery să mă apropii de 
țărm, spuse ea. Zicea că mă protejează, dar cred că se 
temea de mine. Bănuia că aş fi vreun fel de spion avatan, o 
capcană întinsă omenirii. Chiar dacă am fost crescută de 
plante, înţeleg ce se petrece în mintea oamenilor. Lasă-mă 
să... Ating algele. Se vor potoli, sunt sigură. 

— În nici un caz. Dacă Flattery are dreptate - şi, în 
privinţa asta, Grupul Operativ crede că are - chimia 
trupului tău s-a modificat. Îmi eşti dragă şi n-aş vrea să 
păţeşti ceva. Contactul cu algele ţi-ar putea fi fatal. 

— Eu vreau ca nimeni să nu moară, dar algele sunt 
dezorientate. Au scăpat de sub control... Şi nimeni nu le 
spune nimic... 

Hidropterul se răsturnă cu susul în jos. Ben, cu faţa lipită 
de perete, se ţinu bine de un mâner. 

Crista încercă să vorbească din poziţia aceea dificilă, deşi 
centura aproape că o împiedica să respire: 

— Avata are nevoie de ajutorul nostru, iar noi avem nevoie 
de Avata. Trebuie să mă ajuţi, Ben. 

Se auzi din nou un tunet asurzitor, paralizant, la fel cu 
acela care înmărmurise gloata agitată de pe chei. Parcă s-ar 
fi descărcat un imens condensator. 

Crista simţi cum hidropterul se roteşte încet, ajungând în 
poziţia normală de echilibru. Ben, prăvălit pe podea, îşi 
îndepărtă palmele de urechi şi începu să-şi mişte capul. 
Totul zdrăngănea şi gemea în jurul lor, ca nişte măsele din 
metal, dar pericolul părea să fi dispărut. 

Becul sistemului de intercomunicaţii începu să clipească, 
apoi se auzi vocea lui Rico: 

— Ben, priveşte algele. 

Doar unul dintre farurile de la tribord mai străpungea 
întunericul, astfel încât imaginea pe care o contemplară 


prin hubloul bucătăriei era un amestec rece, fantomatic, 
între diferite nuanţe de cenuşiu şi negru. Nu îndrăzniseră 
să activeze luciferaza algelor, pentru că puteau fi depistaţi 
foarte uşor de eventualii urmăritori. 

Un jet subţire de apă sărată îi stropea pe amândoi în timp 
ce priveau baletul grațios al algelor. Erau aceleaşi alge 
care, cu câteva momente în urmă, se zbăteau cu o furie de 
ai fi zis că vroiau să se dezrădăcineze. 

Crista se simţi cuprinsă de o profundă stare de linişte. Nu 
putea fi comparată cu calmul de după furtună, era o 
eliberare, ca plutirea trăită la începutul călătoriei, când se 
înălţase spre cer, unindu-şi conştiinţa cu cea a unui 
aerostat. 

— Nu văd prea bine, rosti Ben. Priveşte cât de uriaşe sunt 
tulpinile acelea! Unele au mai mult de şase metri în 
diametru şi ţine cont că fundul apei e destul de departe. 

— Asta ar trebui să-ţi spună ceva. Ţi-ai putea face o idee 
despre cum sunt algele în realitate. 

— Ce vrei să spui? 

— Ai văzut cu ochii tăi! Tulpinile algelor sunt mai groase 
decât hidropteral nostru. Închipuie-ţi cât efort au depus 
pentru a nu ne zdrobi. E ca şi cum ai vrea să transporţi ouă 
de pescăruşi cu ajutorul unor cleşti. 

— Aşa o fi, mormăi Ben. Ne îndreptăm spre suprafaţă, iar 
algele par potolite. Până nu se răzgândesc, hai să vedem ce 
avarii am suferit. 

Luminile pâlpâiră în incinta bucătăriei. 

— Elvira nu poate porni motoarele, se lămuri Ben. 
Înseamnă că o să avem necazuri... Inclusiv cu instalaţia de 
producere a oxigenului. 

Algele îşi continuau unduirea hipnotică, în timp ce franzele 
sfâşiate şi sedimentele stârnite de convulsiile anterioare 
coborau încet spre abisuri. 

— Vezi? Algele nu ne vor răul. Dacă m-ai lăsa să le... 

— Nu! Sări Ben. Stăm cu toţii aici, cuminţi. Algele s-au 
calmat, într-adevăr. Poate că au obţinut ce-au vrut... Poate 


că nu pe noi ne doreau. Ce rost are să ne creăm singuri 
belele? (Arătă cu bărbia spre jetul care deja îi udase 
leoarcă şi formase o mică băltoacă pe podeaua bucătăriei.) 
Avem multe de reparat. 

Crista apucă centurile de siguranţă şi trase de ele. 

— Nu pot să fac nimic până nu ies de-aici. 

— E vreo avarie importantă în bucătărie? Se auzi, prin 
intercom, vocea lui Rico. 

— Cred că o conductă de răcire a fost găurită, răspunse 
Ben. Nu e mare scofală, ţinând cont că ne îndreptăm spre 
suprafaţă. Voi aţi păţit ceva? 

— Nu suntem terminaţi, dar avem probleme destul de 
mari. Elvira a spus, sus”, aşa că mergem sus. Sunteţi în 
regulă? 

— Ne-am udat puţin, rosti Ben mişcându-şi picioarele în 
băltoacă. 

Râseră amândoi - un lucru pe care Crista îl descoperise de 
când era împreună cu Ozette, dar pe care nu-l făcea 
adesea. 

Ben deschise o uşă disimulată în perete şi cotrobăi 
înăuntru. Apa îi udase părul; şi ea se simţea la fel de murată 
dar, când îşi privi imaginea reflectată de plaz, zâmbi. Îi 
plăcea ce vedea acolo, şuviţele umede ale părului alb 
încadrând strălucirea puternică a ochilor verzi. Îşi dădu 
seama că se răsucise în scaun şi centurile se încurcaseră, 
ceea ce explica durerea pe care o simţise la sânul drept. Se 
ridică şi-şi aranjă veşmintele. 

— Era un robinet pe-aici, bolborosi Ben. 

Se lovi cu capul de ceva şi începu să mormăie cuvinte de 
neînțeles. 

Privirea fetei căzu asupra holocuburilor care imortalizau 
diverse evenimente din activitatea echipei de reporteri. 
Beatriz, Rico, Ben şi alţi câţiva necunoscuţi cu barbă 
zâmbeau dinspre peretele care despărţea bucătăria de 
cabina de pilotaj. Elvira nu apărea nicăieri. 


— Beatriz este foarte frumoasă, rosti ea, ridicând vocea 
pentru a se face auzită. 

— Foarte. 

— Păreţi fericiţi împreună. 

— Da, răspunse Ben, ridicând şi el vocea. 

Apoi se auzi un bufnet, o înjurătură şi jetul de apă dispăru. 

Ben ieşi din gheretă, ştergându-şi faţa cu cămaşa umedă. 
Privirile lor se întâlniră. 

— Când eram împreună, eram fericiţi, spuse el. (Nu se 
întoarse spre holocuburi.) Însă în cea mai mare parte a 
timpului ne aflam foarte departe unul de celălalt. Acum stă 
mai mult pe-acolo. 

Îndreptă degetul mare în sus, către complexul orbital. 

— "Ţi-ai dori... Să fie altfel? 

— Nu, oftă el. E mai bine aşa. Eu am o treabă de rezolvat 
aici. 

Treabă de rezolvat! Crista ar fi vrut să audă de la el: „E 
mai bine aşa, pentru că te-am întâlnit pe tine.” Dar Ben nu 
mai zise nimic. 

Se simţi cuprinsă de o stare ciudată, o ameţeală combinată 
cu înmuierea genunchilor şi cu furnicături în dreptul 
tâmplelor. O senzaţie asemănătoare celor din vise, sau celei 
trăite în experienţa cu aerostatul. 

Cu aproximativ un an în urmă, începuse să viseze lucruri 
care aveau să se întâmple. La început veneau doar noaptea. 
Ştia că nu erau vise, dar îi era frică să le numească 
„viziuni”. După aceea veniseră fără a mai ţine cont de zi sau 
de noapte şi deveneau din ce în ce mai intense; în ultimul 
dintre ele, uitase să mai respire. 

Avea... Trăiri pe care şi le explicase drept „participări la 
visurile altcuiva”. Acum ştia sigur că erau trimise de alge. 

Astăzi, acum, văzu două lucruri: îl văzu pe Rico îmbrăcat 
cu o salopetă verde şi salopeta era de fapt fructul unei 
tulpini de algă. Dincolo de el, în depărtare, văzu un întreg 
pâlc de alge în vârful cărora creşteau fiinţe umane. 


Semănau cu o flotă de bărci pe ale căror bompresuri 
fuseseră agăţaţi oameni, drept momeală. 

Ochii le erau acoperiţi de o membrană transparentă, 
asemănătoare unor ochelari. Părea să crească din ei, ca 
unghiile, însă nu trebuia să fie tăiată. Plămânii nu simțeau 
nevoia de a respira aer, iar oasele subţiri şi puţine aveau să 
piardă amintirea pământului. 

A doua viziune veni ca o prelungire a primei şi îi înfăţişă 
algele privite de la o altitudine ameţitoare. Tentaculul unei 
alge se înălţă spre cer şi o lumină rece, ca luciferaza, îi 
atinse vârful. Tentaculul, alga, pâlcul de alge, planeta însăşi, 
toate începură să strălucească. Zări algele frământându-se 
câteva clipe, apoi formând ceva ce părea a fi un imens 
creier. O plăcută beatitudine puse stăpânire pe ea. 

Brusc, viziunile dispărură. Crista era o visătoare, însă 
acestea nu fuseseră visuri. Cu siguranţă, algele îi 
trimiseseră un mesaj. 

Trebuie să ajung acolo. 

Privi holocubul care-i înfăţişa pe Ben împreună cu Beatriz, 
apoi ridică ochii spre Ben şi se strădui să-şi calmeze bătăile 
inimii, respiraţia... 

— Mă bucur că eşti aici, spuse ea. Mă bucur că „e mai bine 
aşa”. Dacă şi între noi totul va fi bine, îl putem înlătura pe 
Flattery de la putere. Algele ştiu asta... Probabil că şi 
Flattery bănuieşte. Dacă intru în contact cu algele, voi afla 
cum trebuie să procedăm. Ele sunt vulnerabile în momentul 
de faţă, ca şi noi. Sunt dezorientate, nu moarte. Ajută-mă să 
ies şi totul se va întoarce în favoarea noastră. 

— Nu, se încăpăţână el. Rămânem cu toţi la bord. Ne vom 
găsi adăpost într-un Oracol, sau poate ajungem chiar la 
țărm. 

— Nu avem mult timp la dispoziţie. Nu-mi dau seama de 
unde ştiu, dar acum aş putea... Aş putea deveni Avata, 
centrul de comandă, conştiinţa algelor. Arată-mi drumul 
spre ieşire. 


— Dar dacă te înşeli? Întrebă el. Chimia trupului tău s-a 
schimbat, mi-ai spus-o chiar tu. Desigur, ai putea 
supravieţui în mijlocul algelor. Dar ai putea şi să mori. 
Aşteaptă câteva... 

— Nu putem aştepta, îl imploră ea. 

Crista oftă, se frecă la ochi şi continuă: 

— Cred că Flattery se folosea de alge pentru a descoperi 
ceva. Eu am ieşit la suprafaţă în timp ce oamenii lui căutau 
informaţii. Acum a aflat ce vroia să afle şi se pregăteşte să 
părăsească planeta. 

Ridică privirea şi văzu în ochii lui că ar fi vrut s-o creadă. 
La fel fusese şi noaptea trecută, când îşi dăduse seama că 
buzele lui doreau s-o sărute. Pur şi simplu îşi dădea seama. 
La fel cum îşi dădea seama că se aflau în pragul unei 
catastrofe, că Flattery ştia despre ce anume era vorba şi se 
pregătea să fugă. 

— Linişteşte-te, o rugă Ben. (Vocea lui era blândă, ca tot 
ceea ce o înconjura acum, după ce agitația trecuse. Îi zbârli 
părul umed.) Flattery n-o să fugă chiar azi. Rico şi Elvira 
vor face tot posibilul ca să ne scoată de aici. Dă-le o şansă 
să arate ce pot şi după aceea vom mai vedea. 

Încerca să se convingă singur, pentru că îi era teamă. Ştia 
şi ea câte ceva despre frică. Ziua în care algele o scoseseră 
la suprafaţă semăna, întrucâtva, cu aceasta. Însă acum se 
îndrepta în direcţia corectă. Se apropiau de jumătatea 
amiezii şi nu mai aveau decât doisprezece metri până să 
ajungă la suprafaţă. 

Soluţiile pe termen scurt duc la dezastre pe termen lung. 

— Micuţul Macintosh. 

BEATRIZ FILMASE AICI, cu doi ani în urmă, ceremonia de 
instalare a Controlului Curenţilor la bordul Staţiei Orbitale. 
Vizitase întregul complex la braţul misteriosului dr. 
Macintosh, iar acel tur ameţitor îi schimbase viaţa şi îi 
stârnise atracţia pentru călătoriile în imponderabilitate. 

Câţiva dintre oamenii lui Brood îi tăiaseră orice posibilitate 
de comunicare cu lumea, în timp ce restul făceau ceea ce 


făcuseră dintotdeauna soldaţii atunci când vroiau să se 
baricadeze într-un loc izolat locuit de o populaţie 
neînarmată. 'Toţi se mişcau greoi în condiţiile gravitaţiei 
scăzute. Întrucât nu era înconjurată decât de membrii din 
echipa căpitanului, îi era imposibil să-i trimită mesaje lui 
Mack. 

Dacă îl omoară şi pe el? Se întrebă. 

Mack era un om foarte bun la suflet, dar se lăsa furat de 
munca sa şi nu mai era atent la ceea ce se petrecea cu 
lumea aflată la o sută cincizeci de kilometri sub el. Abia 
acum înţelegea că şi ea se comportase la fel. Ben îşi dăduse 
seama şi încercase să o ajute. 

Ştiu că Ben trăieşte, îşi spuse. O simt. 

Spera că şi Mack era în viaţă, în primul rând pentru că îl 
iubea sincer, iar în al doilea rând pentru că soarta tuturor 
depindea de el. 

Şi Brood are nevoie de el. Probabil că mă va folosi pe mine 
ca monedă de schimb. 

Uşa se dădu de perete şi căpitanul îşi făcu apariţia, plutind 
şi oprindu-se într-un fileu de siguranţă instalat special ca 
să-i prindă pe începători şi să reducă la maximum 
stricăciunile. Arătă spre bancurile de montaj şi se aşeză pe 
un scaun, lângă reporteriţă. 

— Îţi închipuiai probabil că soldaţii mei nu-s în stare să 
realizeze o emisiune de ştiri, spuse el. (De-abia îşi trăgea 
răsuflarea, dar părea bine dispus.) lată însă că noi, ageamii, 
avem ce arăta. Înainte de a ne trimite spre Staţia de 
Lansare, Directorul ne-a pus să filmăm ceva; Leon a 
transmis copia brută în timp ce ne îndreptam către navetă. 
Priveşte! 

Beatriz încercă să nu privească monitoarele, pe care se 
derulau imagini înfăţişând dezastrul din Kalaloch, filmate 
de cei trei operatori ai lui Brood. Concomitent, pe consola 
din faţa ei apăreau diverse comentarii scrise. Pe benzi nu 
fusese înregistrată nici un fel de luptă. O singură privire îi 
fu de ajuns pentru a-şi da seama ce se punea la cale. 


— Vreţi să se creadă că a fost un dezastru provocat de 
aerostate, rosti ea. Nu merge... Trebuie să fi existat măcar 
unul, în toată Holoviziunea, care sa fi văzut ce s-a întâmplat 
în realitate. Zvonurile se vor răspândi... 

Expresia dispreţuitoare întipărită pe figura lui Brood o 
făcu să amuţească şi îi aminti de Flattery. Căpitanul semăna 
mult cu Directorul: nas subţire, sprâncene negre şi arcuite, 
aceeaşi tendinţă de a da capul pe spate pentru a 
împrumuta privirii o notă de aroganță. 

Brood intrase respirând cu greutate şi având obrajii roşii 
de efort, dar acum nu mai părea mânat de grabă. O privea 
pe Beatriz în ochi, cu insistenţă, iar acest lucru o 
stingherea. 

— Ai observat, probabil, multe figuri noi prin jur, spuse el. 
Pun pariu că n-ai să recunoşti pe niciunul. 

Zâmbi şi zâmbetul o făcu să îngheţe. 

— Vrei să spui că toate echipele au fost... Înlocuite? 

— Ce să-i faci? Mulţi oameni caută astăzi de lucru şi sunt 
dispuşi să facă orice pentru a putea practica o meserie. 

— Meseria noastră este să transmitem ştiri şi să spunem 
adevărul... 

Hohotele lui o întrerupseră: 

— Meseria ta a fost să transmiţi ştiri şi să spui adevărul. 
Meseria noastră este să păstrăm ordinea... Şi, dacă 
deformarea adevărului ne permite să o păstrăm, atunci îl 
vom deforma. În felul acesta, oamenii vor fi mai fericiţi. 

— În felul acesta vor muri oameni, iar tu va trebui să ucizi 
fără încetare... 

— Priveşte acolo, porunci el, făcând semn spre Leon. Uite 
ceva ce va fi transmis diseară. Nu este o imagine mult mai 
frumoasă decât cea pe care crezi că ai văzut-o tu? 

Pe consola ei apăru: „Litlu: Locuitorii Kalalochului şi-au 
părăsit casele în urma exploziilor unor aerostate. Satul a 
fost pe jumătate distrus. 

Imagine ecranul unu: salvarea unei bătrâne dintre ruinele 
fumegânde ale unui ansamblu de locuinţe: «Nu-ţi face griji, 


mamaie, acum totul este în regulă.» 

Comentariu: «Forţele de Securitate ale Vashonului au 
salvat-o pe această bătrână din focul care îi cuprinsese 
casa. Numărul victimelor se ridică la peste o mie. 
Autorităţile estimează că aproximativ cincisprezece mii de 
persoane vor rămâne fără adăpost la noapte; mulţi dintre ei 
au suferit arsuri grave.» 

Imagine ecranul doi: echipe de securitate alături de 
grupuri de cetăţeni repară zidul Zonei de Protecţie. În 
planul doi se zăresc cirezi de animale. 

Comentariu: «Între timp, mii de vite rătăcesc între Zona 
de Protecţie - de unde au ieşit, prin spărtura în zid - şi 
incendiile care pustiesc periferia satului. Autorităţile speră 
să recupereze în cea mai mare parte - dacă nu integral - 
animalele, inclusiv singura pereche de lame 
reproducătoare.» 

Imagine ecranul trei: focul mistuie casele şi curţile 
sătenilor. 

Comentariu: «Exploziile s-au declanşat în urmă cu peste 
cinci ore şi anumite părţi ale Kalalochului încă mai ard. 
Târgul de alimente a suferit distrugeri mari şi peste o sută 
de hoţi au fost prinşi şi împuşcaţi. Un depozit conţinând 
peste şaptezeci la sută din rezerva de orez şi fasole uscată a 
sectorului va arde - după părerea specialiştilor - timp de 
câteva zile. Majoritatea recoltei de anul acesta a fost 
distrusă de flăcări, fum sau apă. Se estimează o criză 
alimentară care va face ravagii printre oameni.» |, 

— Dar... Dar nu este nici pe departe adevărat! Şuieră 
Beatriz. (Indignarea izbutise să dărâme bariera ridicată de 
frică.) Flattery a depozitat rezervele de hrană în jurul Zonei 
de Protecţie, în buncăre subterane. Nu puteau fi distruse. 

— Ssst! Făcu Brood, zâmbind. 

Duse un deget la buze şi arătă din nou spre monitoare. 

Beatriz ura acel zâmbet şi-şi dorea să găsească o cale de 
a-l şterge definitiv de pe buzele căpitanului. 


Leon, singurul redactor dintre cei trei tehnicieni, se 
încruntă şi îşi drese glasul. Chiar şi în prezenţa lui Brood, 
nu avea de gând să se adreseze direct reporteriţei. Arătă cu 
degetul spre monitorul patru. 

„Imagine ecran patru: portul, ambarcaţiuni în flăcări, atât 
cele din radă, cât şi cele din golf. Staţia de hidrobuze 
presărată cu cadavre, majoritatea în saci. Camera de filmat 
execută o baleiere de sus a întregii zone. 

Comentariu: «Autorităţile estimează la cinci sute numărul 
navetiştilor ucişi azi de explozie. Hidrobuzele nu au suferit 
avarii importante şi vor funcţiona conform orarului.» 

Imagine ecran cinci: două femei cu legitimaţii de navetist 
plâng, ţinându-şi palmele la urechi. În planul doi, fum şi 
catarge incendiate. 

Text: «Ceva, ca un tunet, ne-a lovit urechile... Lucrurile 
acelea au explodat... Nu ştiu ce s-a-ntâmplat cu noi. Toţi au 
murit...» 

Comentariu: «Doamna Gratzer şi vecina sa susţin că cel 
puţin două aerostate de clasă patru au fost atrase de focul 
din apropierea taberelor de refugiaţi şi au explodat, 
nimicind o arie de câţiva kilometri pătraţi în estul 
Kalalochului. Dick Leach a pierdut trei silozuri pline cu 
peşte.» 

Text: «Am pierdut tot venitul nostru de anul acesta şi nici 
n-am achitat notele de plată pentru utilajele cumpărate.» 

Comentariu: «Vor intra şi ei pe lista celor care solicită 
împrumuturi cu dobândă redusă.» 

Text: «Chiar şi cu un împrumut, tot vom da faliment. Avem 
nevoie de o subvenție.» 

Imagine ecran şase: planul cu cadavrele împrăştiate pe 
chei se îndepărtează din ce în ce mai mult. 

Comentariu: «Suferinţa acestor navetişti a luat sfârşit. 
Însă pentru miile de familii rămase fără hrană şi adăpost, 
chinul abia începe.» , 

Imaginile de pe cele şase monitoare dispărură. Beatriz citi, 
la consola din faţa sa: „Acceptat pentru editare finală, 


urmează să se precizeze timpul de emisie.” 

Deci Brood avea dreptate când spunea că vor efectua 
transmisia. 

Frica aproape că dispăruse. Nu o mai apăsau decât 
oboseala şi o incredibilă tristeţe. 

— Trebuie să iau legătura cu dr. Macintosh, rosti. Trebuia 
să realizez un reportaj despre NMO şi instalarea sistemului 
Bangasser. Am de gând să mă apuc de treabă. 

— Dr. Macintosh ştie că ai sosit, dar este ocupat până 
peste cap. Controlul Curenţilor are de făcut faţă unei crize 
extrem de grave. 

— Atunci lasă-mă să merg eu acolo. 

— Nu, râse el, nu cred că ar fi indicat. La momentul 
potrivit, va sosi el aici. 

— Ce se va întâmpla cu cei de la bordul complexului? 

— Deocamdată nu li se pare nimic suspect. Am fost foarte 
discreţi şi... Selectivi. La schimbarea turelor, se va observa 
că unele raţii de mâncare au rămas neatinse şi vor începe 
zvonurile. Dar asta se va întâmpla peste câteva ore; până 
atunci, noi vom termina ceea ce avem de făcut. 

— Şi după aceea? 

EI îi răspunse cu un zâmbet şi un semi-salut. 

— Am să verific să văd cum cooperezi. Continuă-ţi 
reportajul despre NMO. Leon, mi-a plăcut montajul. Ştii ce 
ai de făcut. 

Apoi plecă la fel de repede precum venise. 

— Ce ai de făcut, Leon? Întrebă ea. 

Leon nici nu răspunse, nici nu zâmbi. Era subţire şi avea 
un ten închis la culoare, la fel ca Brood. Poate că erau rude. 

Îşi făcu de lucru la unul dintre bancurile de montaj, 
întorcându-se cu spatele la reporteriţă. Rămase nemişcat 
preţ de câteva clipe, după care spuse: 

— Facem un reportaj despre Crista Galii. Şi unul despre 
Ben Ozetite. 

Beatriz îngheţă şi de-abia reuşi să rostească: 

— Care sunt titlurile? 


— Crista Galii a fost salvată de Forţele de Securitate ale 
Vashonului. 

— Dar Ben? 

Bărbatul amuţi. Degetele sale se plimbară pe deasupra 
tastelor consolei şi Beatriz citi cu ochii ei: „Reporterul 
Holoviziunii a pierit în explozia provocată de aerostate.” 

Încercă să-şi potolească tremurul mâinilor şi al buzelor. 

— Este o minciună, nu-i aşa? Ca şi restul! Nu-i aşa? Nu-i 
aşa? 

Fără a se întoarce spre ea, aparent fără a mişca vreun 
muşchi, Leon şopti cuvintele atât de încet încât de-abia se 
făcu auzit: 

— Nu ştiu. 

Nu zeii îi limitează pe oameni. Oamenii îi limitează pe 
oameni. 

— T. Robbins, O enciclopedie literară a erei atomice 

— DR. MACINTOSH, strigă Spud din spatele 
Generatorului de Grile, ai avut dreptate. În sectorul acela 
există o altă frecvenţă care influenţează algele. Priveşte! 

Micuţul Macintosh, aşezat în faţa uneia dintre consolele 
care trimiteau informaţii către Generatorul de Grile, ridică 
privirea. Deşi avea o statură impresionantă, lui Macintosh îi 
plăceau locurile înghesuite. Prefera să se târască prin 
tunelele destinate cablurilor şi comutatoarelor pentru a 
ajunge la aşa-numitele „evenimente distractive” de la 
bordul complexului orbital. 

Se îndepărtă de panoul izolator şi ajunse lângă Spud, 
privind peste umărul acestuia. 

— Semnalul a venit după ce am eliberat algele din sectorul 
opt, anunţă Soleus. Am avut nevoie de ceva timp pentru a-l 
identifica şi amplifica. 

— Observ că restul algelor se comportă normal, spuse 
Macintosh. (Îşi plimbă ochii peste informaţiile înşirate lângă 
imagini.) Dacă datele primite sunt corecte, au eliberat cel 
puţin douăzeci de cargo-trenuri. 


— Într-adevăr, încuviinţă Spud. În momentul de faţă, 
algele sunt libere şi calme. Cu toate acestea, majoritatea 
navelor au ieşit la suprafaţă, iar Perturbaţia meteorologică 
va ajunge în zona respectivă peste câteva minute. Nu există 
magistralge şi nici nu avem posibilitatea să le dirijăm de 
aici. Dacă nu trimitem cât de curând o grilă, navele se vor 
împotmoli. 

— Focalizarea este foarte slabă, murmură Macintosh. 

Privirea sa îndreptată asupra ecranului părea suficient de 
intensă pentru a-l putea proiecta chiar în mijlocul pâlcului 
de alge. Se ridică în picioare şi-şi plimbă degetul pe 
deasupra buzelor subţiri. 

— Dacă nu eliminăm semnalul acela, nu vom fi în stare să 
impunem o grilă. Cum a evoluat? 

Spud trimise graficele pe monitorul lui Mack. 

— Se deplasează, spuse el. 

— Mdah, încuviinţă Macintosh. Şi acţionează ca un 
profesionist. În plus, ţine cont că algele sunt dispuse să se 
sacrifice pentru ceea ce se află acolo. 

— Ce crezi că se întâmplă? O fi vreun experiment genetic 
de-al Tritonilor? 

— Nu, semnalul e prea puternic. Pâlcurile nu pot transmite 
semnale decât dacă au atins un anumit nivel de integritate. 
În cazul de faţă, e ca şi cum ai avea un întreg pâlc 
concentrat într-un volum mai mic decât cel ocupat de trupul 
tău sau al meu... 

— Şi se deplasează. 

— Da, se deplasează. 

Căzu pe gânduri, mângâindu-şi bărbia. 

— A convins algele să reziste - chiar cu riscul de a fi tunse 
- celor mai puternice comenzi trimise de noi. Informaţiile 
ne spun că semnalul creşte din ce în ce mai mult în 
intensitate. Iar pe Flattery îl nelinişteşte mai mult acest 
lucru decât rebeliunea care se desfăşoară pe terenul lui. Ce 
concluzie tragem? 


Imitându-i pe Mack, Spud se încruntă cu ochii în ecran şi 
îşi mângâie bărbia de parcă doar aşa ar fi putut obţine 
răspunsul. 

— Cineva controlează algele şi se comportă ca un pâlc de 
alge? 

Macintosh sări de pe scaun, îl prinse pe Spud de umeri şi 
începu să-l zgâlţâie. Mişcarea îi propulsă pe amândoi spre 
tavan. Asistentul deschise larg ochii şi gura. 

— Asta e! Râse Macintosh. Grila din sectorul opt a fost 
distrusă de o persoană care se pretinde a fi un pâlc de alge! 

Îl lăsă pe Spud în pace şi se apucă din nou să cerceteze 
măruntaiele Generatorului de Grile. 

— Cine ar putea fi? Întrebă Soleus. 

— Dacă nu ţi-ai dat seama până acum, ar fi mai bine să nu 
afli... Deocamdată. 

Vocea sa răsunătoare de-abia se auzea peste zgomotele 
scoase de Generatorul de Grile care menținea celelalte 
pâlcuri de alge domestice în stare de funcţionare. 

— Mai mult decât orice, trebuie să facem rost de un expert 
în comunicare. (leşi din spaţiul strâmt şi în ochi îi strălucea 
entuziasmul.) Beatriz Tatoosh! Fii amabil... Anunţ-o că avem 
nevoie de serviciile sale. 

Spud arboră un zâmbet larg, plin de subînţelesuri: 

— Servicii! Mai bine zi că vrei... 

— Termină! Îl întrerupse Mack, zâmbind la rândul lui. Adu- 
o aici cât mai repede! 

Oamenii sunt impresionați puternic de două lucruri 
importante: iubirea şi frica. În consecinţă, se lasă foarte 
uşor conduşi atât de cei care le câştigă dragostea, cât şi de 
cei care le inspiră teamă. Însă, de cele mai multe ori, dacă 
vrei să manevrezi pe cineva o poţi face mult mai eficient şi 
mai simplu inspirându-i teamă decât câştigându-i 
dragostea. 

— Machiavelli, Discursuri. 

SEMNALUL SONOR care avertiza asupra epuizării 
rezervei de combustibil izbucni strident, făcându-l pe Nevi 


Păianjenul să înjure printre dinţi. Se apropiaseră foarte, 
foarte mult de fugari, însă nu îndrăznea să rişte un contact 
până nu umplea din nou rezervoarele de combustibil. 

— Ne vom opri în dreptul acelor resturi, hotărî el, arătând 
cu degetul. Ai grijă ca ecranele de protecţie şi filtrele să fie 
intacte. N-am chef să ne trezim cu alge în sistemul de 
aerisire. 

Zăriseră câteva cargo-trenuri la suprafaţă, ale căror 
supraviețuitori se străduiau să curețe gurile de admisie. 
Mişcările lor lente, aproape hipnotice, dovedeau că 
fuseseră afectaţi de toxinele algelor. Călătoriile la suprafaţa 
oceanului erau periculoase chiar şi în mijlocul unor alge 
intacte. Dimpotrivă, magistralgele din adâncuri puteau fi 
considerate adevărate vase sanguine, protejând navele de 
turbulenţa apei şi de resturile de frunze sau alte obiecte 
rezultate în urma furtunilor. 

Zentz încuviinţă, apoi se făcu palid: 

— Dar... După ce ne vom opri, va trebui să ies din 
hidropter ca să curăţ... Algele alea au înnebunit. Nu suntem 
decât noi doi şi... 

— Nu suntem decât noi doi, iar unul trebuie să iasă afară. 
Din vina ta am ajuns aici, aşa că tu te vei ocupa de curățirea 
gurilor de admisie. 

Expresia de pe figura lui Zentz era exact ceea ce îşi dorea 
Nevi să vadă: teamă. leamă nu de alge sau de ocean, ci de 
Nevi păianjenul. Aceasta era puterea asasinului: 
capacitatea de a trezi frica în ceilalţi; o putere brutală, 
primordială, pe care nici măcar Flattery nu o avea la 
discreţie. Directorul trebuia să poarte masca politicianului, 
ceea ce însemna că oamenii îşi puneau totuşi anumite 
speranţe în el. Nevi nu purta mască şi nu dădea nimănui 
speranţe. 

— Dacă am să ies ca să curâţ gurile de admisie, ai să mă 
părăseşti în mijlocul algelor. 

Nevi îi adresă lui Zentz unul dintre rarele sale zâmbete: 


— Mă bucur să văd că te gândeşti serios la... Posibilităţile 
pe care le am la dispoziţie. Dar ţi-am promis un rol aparte 
în această piesă şi încă n-a sosit momentul să apari pe 
scenă. N-am de gând să te sacrific aici, de pomană. Eu 
preţuiesc viaţa umană la justa ei valoare, domnule Zentz, 
sper că ţi-ai dat seama. O preţuiesc pentru ceea ce îmi 
poate oferi, pentru ceea ce pot obţine în schimbul ei. 
Cuvântul „valoare” îi conferă, implicit, calitatea de „marfă”. 
Plăcerea de a ucide nu stă în fruntea listei mele de priorităţi 
şi pe bună dreptate. Oricât de mult mi-ar plăcea să te ucid, 
ca să scap de prezenţa ta enervantă, sunt sigur că merită să 
aştept pentru a obţine undeva, cândva, un preţ bun sau o 
favoare. Înţelegi? 

Zentz, nemişcat, privea prin peretele transparent al 
cabinei. Era palid, părea mult mai gras decât de obicei şi-şi 
frământa cu înfrigurare degetele nervoase. 

— Tu ştii de ce ucid eu? Întrebă el. 

Nevi puse hidropterul să plutească în echilibru pe valurile 
mărunte ale oceanului, într-un loc care i se părea mai puţin 
aglomerat cu resturi ale epavelor. Nu descoperise nici un 
loc complet liber de frunze. Frământarea care cuprinsese 
acest pâlc trebuie să fi fost teribilă. 

— Da, ştiu de ce ucizi. Ca mai toate animalele inferioare 
omului, ucizi datorită instinctului de conservare. Asta-i 
menirea ta şi nu poţi vedea mai departe de atât. Omori 
pentru că ţi se porunceşte să faci astfel, pentru că altcineva 
a pus la cale un plan, pentru că dacă nu omori vei fi omorât. 
Acum sper că sesizezi diferenţa dintre noi doi. Eu mă 
consider un sculptor; un sculptor social. Materia primă este 
populaţia şi o modelez puţin câte puţin ca să obţin ceva ce 
îmi place. Munca mea cere multă migală, dar am timp 
suficient. 

De la tastatură, aduse aparatul în regim de extragere a 
hidrogenului din apă. Gurile de admisie se înfundară 
aproape imediat. Chiar dacă Zentz ar fi stat permanent în 
preajma lor, pentru a le curăța, operaţia ar fi durat mai 


mult decât îşi putea permite Nevi. Consultă încă o dată 
indicatorul de combustibil. 

Va dura cincisprezece minute, poate chiar douăzeci. La 
naiba! 

— Lasă în pace gurile de admisie, spuse el. La nord-vest de 
aici există un pâlc de alge sălbatice. Mergem acolo, 
încărcăm rezervoarele cu combustibil şi vedem ce 
informaţii mai putem obţine de la Director. Nu-ţi fă griji, nu 
las eu algele să te omoare. Ar fi o pierdere pentru mine. 

Zentz îşi ridică trupul greoi din scaun şi îmbrăcă un 
costum de scafandru. Fruntea sa se mai descreţise un pic. 

— Pentru orice eventualitate, spuse el, arătând spre 
costum. Am auzit nişte chestii neplăcute despre algele 
sălbatice. Oamenii dispar acolo, fără vreun motiv anume. 

Nevi împinse maneta de gaze şi ridică hidropterul în aer. 
Oricât de mult îl dezgusta compania lui Zentz, intenţiona 
să-l păstreze în viaţă până în momentul în care nu îi va mai 
fi de folos. 

Drumul până în sectorul algelor albastre dură zece minute 
şi, în permanenţă, avură în faţă perturbaţia atmosferică din 
depărtare. Un zid gros şi negru se ridica la orizont, 
deasupra oceanului, deşi, până una-alta, razele sorilor 
învăluiau totul într-o splendidă strălucire. 

Asasinul puse hidropterul să plutească la suprafaţa apei şi 
deschise gurile de admisie, dar consola îl avertiză că 
acestea erau în continuare înfundate. Le retrase, le 
deschise din nou, însă zadarnic. 

— Cred că e cazul să-ţi mişti fundul până acolo şi să rezolvi 
problema, rosti el. Ai grijă să nu pierzi timpul. Furtuna se 
apropie foarte repede. 

Zentz mormăi ceva de nedesluşit, dar ieşi din cabină 
târşindu-şi picioarele şi fără a face comentarii. Nevi 
observă, de la consolă, că Şeful Securităţii lăsase deschis 
sasul de acces situat în spate. Chicoti în sinea sa. 

Îşi închipuie că a făcut o mişcare deşteaptă. Dacă încerc să 
mă scufund, voi saborda aparatul, iar dacă încerc să mă 


ridic în aer, îi voi distruge suprafeţele portante. 

Nevi cunoştea mai multe moduri de rezolvare a acestei 
probleme, cea mai simplă fiind aceea de a se duce să 
închidă sasul. Chiar ar fi vrut să facă asta, pentru a-i da 
emoţii lui Zentz, dar se răzgândi. Peste cincisprezece sau 
douăzeci de minute, rezervoarele aveau să fie pline cu 
combustibil şi, cu puţin noroc, hidropterul se va putea înălța 
deasupra furtunii. 

Ceru legătura cu Flattery şi i se răspunse imediat. 

— Timpul trece, domnule Nevi, vorbi Directorul. I-ai 
înhăţat? 

Asasinul fu surprins de calitatea excepţională a recepţiei. 
Activitatea solară perturba în mod constant transmisiile, iar 
sabotajele nemernicelor Fantome înrăutăţeau şi mai mult 
lucrurile. De obicei şi algele distorsionau 
radiocomunicaţiile, dar, de data aceasta, parcă o 
îmbunătăţiseră. 

— Nu, replică el, încă nu i-am prins. Deocamdată ne 
reaprovizionăm cu combustibil şi încercăm să ne hotărâm 
asupra unei strategii decisive. Ne-aţi recomandat să nu ne 
grăbim, ca să putem prinde cât mai mulţi rebeli. 

— Planul a suferit o modificare. O vreau pe Crista Galii 
acum. Ai grijă să nu discute cu nimeni. Înţelegi? 

— Da. Eu şi cu... 

— La Holojurnalul de seară se va anunţa decesul lui Ben 
Ozette. Nu trebuie să-l vadă nimeni, dar să mi-l aduci viu. 
Cu LaPush poţi să faci ce vrei. 

— Aveţi nevoie de sprijin, acolo? 

— Nu, răspunse Flattery. (Părea un pic neatent.) Nu, mi- 
am luat toate măsurile de protecţie. Am mobilizat gardienii 
din port şi echipele de respingere a demonilor. Nemernicii 
ăia... Sunt atât de mulţi! Au jefuit târgul şi depozitul cu 
alimente. Am lichidat vreo trei sute, dar continuă să vină. 
Am dat ordin să se arunce în aer toate depozitele care pot fi 
jefuite. Când vor vedea preţioasa lor hrană aruncată peste 
tot şi călcată în picioare, cred că vor da înapoi. Tu vezi-ţi de 


treabă acolo, eu mă descurc aici. Să nu mai ceri legătura cu 
mine decât după ce pui mâna pe ei. 

Nevi rămase nemişcat câteva clipe, ascultând zgomotul de 
fond şi ţiuitul pompelor de extragere a hidrogenului. Vru să 
întrerupă legătura, dar ceva îl făcu să şovăie. Zgomotul de 
fond purta o modulație, o vibraţie pe care n-o mai 
remarcase până acum. Era ca un fel de muzică în surdină, 
însoţită de voci şi conversații de nedesluşit. Ca de la celălalt 
capăt al planetei, auzi vocea lui Flattery repetând mereu şi 
mereu: „Domnule Nevi... Domnule Nevi... Domnule Nevi...” 

Deconectă sistemul de comunicaţie şi privi în zare, spre 
cortina neagră de nori. Valurile deveniseră mai violente, iar 
vântul începuse să sufle, împingând hidropterul departe de 
centrul lagunei, către marginea interioară a pâlcului de 
alge. Aruncă o privire asupra indicatoarelor de combustibil 
şi văzu, cu satisfacţie, că rezervoarele erau aproape pline. 
Însă îl îngrijora faptul că nu înceta să-şi audă numele 
îngânat ca o melodie, deşi întrerupsese legătura radio. 

Rezervoarele se umplură, aşa încât opri pompele şi trimise 
un semnal sonor către Zentz înainte de a retrage gurile de 
admisie. Le auzi scoțând un zgomot sec la intrarea în 
carena, însă Şeful Securităţii întârzia să apară. 

Apa este curată, îşi spuse. Zentz ar fi trebuit să destupe 
gurile de admisie şi să urce imediat la bord. 

Lansă încă o dată semnalul sonor... Şi încă o dată... Dar 
nimeni nu îi răspunse. Sasul din spate rămăsese deschis. Îşi 
auzi numele pronunţat din ce în ce mai tare, însoţit de 
multe alte voci învălmăşite. 1 se făcu pielea de găină pe 
braţe, şt trase siguranţa pistolului-laser înainte de a părăsi 
cabina. 

Simţi un gust metalic pe limbă, un gust pe care ceilalţi îl 
numeau „frică”. Scuipă saliva pe punte, dar nu reuşi să 
scape de acea neplăcută senzaţie. 

Conştiinţa se manifestă fără putinţă de tăgadă în om. Într- 
o scurtă clipă de iluminare, acesta înţelege că ea are o 


dimensiune cosmică şi, în consecinţă, este aureolată de o 
prelungire infinită în spaţiu şi timp. 

— Pierre 'Teilhard de Chardin, Imn închinat Universului. 

IMENSITATEA ADULMECĂ NECAZUL ca pe o mare 
perturbaţie venind dinspre pâlcurile îndepărtate. 
Fragmentele de frunze îi spuneau că avusese loc o luptă. 
Curenţii se schimbaseră fără veste, fără a mai reveni la 
normal, aducând arome ciudate de frică şi, în acelaşi timp, 
de extaz. 

Slaba adiere de moarte adusă de curenţi mirosea a om, nu 
a alge. 

Poate că cel care a tăiat până acum a fost, la rândul lui, 
tăiat. 

Întinse frunzele spre larg, dar nu reuşi să realizeze 
contactul cu pâlcul vecin. Frunzele sfâşiate aduceau doar 
fragmentele unor mesaje. Bucăţi disparate, nu Unitatea 
căutată de Imensitate, nu „limbajul” pe care oamenii îl 
ascundeau celorlalte creaturi. 

Apoi percepu oamenii. Intrară în Imensitate de sus, ca 
aerostatele, aducând visuri incomplete din pâlcul de alături. 

Într-adevăr, Sfinţia Sa se afla din nou printre alge. Prin 
prezenţa ei, pâlcul prizonier de alături îşi căpătă libertatea. 
Cu cinci cicluri în urmă, acelaşi pâlc fusese obligat să o 
predea în mâinile călăului Flattery. 

Cine sunt ceilalţi care vin acum spre mine? 

Puţini oameni îndrăzneau să pescuiască în afara grilei 
stabilite. De asemenea, cele câteva Insule organice care 
aleseseră să plutească pe oceanul plin de primejdii al 
Pandorei rămâneau în curenţii domoli indicaţi de grilă. 
Imensitatea salvase nu o singură dată pescari, oameni 
fugind de teama altor oameni şi Insule. Oamenii nu 
arătaseră faţă de semenii lor o compasiune asemănătoare. 

Deşi erau numite „vântură-lume”, Insulele pluteau acum 
pe trasee previzibile. De acest lucru avea grijă Controlul 
Curenţilor, cel care înrobise algele. Totuşi, evenimentele 
geologice din ultimii douăzeci şi cinci de ani creaseră de 


multe ori perturbații atmosferice incredibile şi furtunile 
împinseseră Insulele către graniţele Imensităţii. Aceasta le 
considera Imensităţi ale Omenirii şi întotdeauna le lăsase să 
treacă nevătămate. 

Oamenii veniră purtaţi de creatura lor zburătoare, 
aruncând bucăţi de alge în lagună şi Imensitatea întinse un 
tentacul pentru a-i adulmeca. Mirosurile vorbeau despre 
teamă şi moarte. Pentru a afla întreaga poveste, 
Imensitatea trebuia să le citească țesuturile, bucată cu 
bucată. Aşteptă până când unul dintre ei termină de 
aruncat fragmentele de alge. În felul acesta putea căpăta 
informaţii suplimentare despre pâlcul vecin. Prin miros şi 
atingere, deduse că omul se numea Oddie Zentz. Îl prinse 
de talie şi-l trase spre marginea lagunei, descoperind că 
Oddie Zentz ucisese foarte mulţi oameni. O furtună nu 
făcea de obicei atâtea victime câte făcuse el. 

De când se trezise, Imensitatea încercase aproape tot 
timpul să comunice cu celelalte alge şi să fuzioneze cu 
pâlcuri mai mici. Apropierea era un lucru bun şi conferea 
putere. Nu reuşea să înţeleagă de ce unii îşi ucideau 
semenii; cu siguranţă, erau indivizi bolnavi, defecţi. Dacă nu 
aveau milă pentru propria lor specie, cu atât mai puţin vor 
avea pentru altele. Imensitatea hotări că trebuie să 
reacționeze în consecinţă. 

Noi, Insularii, înţelegem curenţii şi starea de plutire, 
înţelegem că vremurile se schimbă, ca şi condiţiile 
atmosferice. Deci, considerăm că e normal să ne schimbăm 
şi noi. 

— Ward Keel, Jurnale. 

BEATRIZ ştia că Brood nu avea nici un interes să-l ucidă 
pe Mack, mai ales dacă existau încă legături de comunicaţie 
între Staţia Orbitală şi alte forţe de la sol. Însă îşi spuse că 
ar fi mai bine să nu-şi dea cu presupusul asupra gândurilor 
care cutreierau mintea căpitanului. După câte îşi dădea ea 
seama, Brood avea tendinţa să caute scuze pentru deciziile 
greşite, luând apoi o serie de alte decizii greşite pentru a-şi 


acoperi urmele. Nu putea rezista mult în ritmul acesta, dar 
era genul de om care, dacă ştia că avea să piară, îi omora 
pe toţi cei din jurul său. 

Se concentră asupra hărţii afişate pe panoul cel mare din 
studio. Era o hartă a Pandorei, orientabilă, iar la atingerea 
unei taste putea prezenta în culori fosforescente zonele 
puternic populate şi cele în care se practica agricultura, 
pescuitul sau mineritul, îşi putea da seama, dintr-o privire, 
unde se aflau fabricile - atât din adâncuri, cât şi de la 
suprafaţă - şi comunităţile amărâte care le slujeau. Da, era 
bine spus: le slujeau. 

De-abia astăzi, după ce echipa ei fusese asasinată, 
ajunsese să ia în serios avertismentele lui Ben. Deschizând 
ochii, îşi dădea seama că populaţia Pandorei devenise una 
cu lanţurile robiei. Foamea - pe care Directorul o întreținea 
cu atâta iscusinţă! 

— Îi transformase pe oameni în sclavi. Flattery pusese 
mâna pe producţia de hrană, pe transport şi pe mijloacele 
de propagandă. Beatriz contempla geografia foamei afişată 
pe ecranul impunător. 

Cel mai mare complex de fabrici existent pe planetă era 
Kalalochul, care hrănea burdihanul fără fund al Proiectului 
Nava Neantului şi apărea pe hartă ca un cerc mic, negru, 
înconjurat de pete albastre şi galbene cu forme neregulate. 
Acele pete reprezentau aşezarea umană - cu albastru era 
marcat centrul Kalalochului, unde toate drumurile duceau 
ori la staţia de hidrobuze, ori la Coadă. Oamenii de acolo 
trăiau în blocuri asemănătoare unor barăci sau în 
rămăşiţele materialului organic al Insulelor eşuate la țărm. 

Pata galbenă, care o înconjura pe cea albastră, reprezenta 
taberele de refugiaţi. Înfometaţi, fără adăpost, prea slăbiţi 
pentru a fi capabili să execute munci grele, ei nu mai aveau 
nici măcar puterea de a se răzvrăti. Echipele de ordine le 
dădeau în permanenţă târcoale, alegându-i pe norocoşii 
care urmau să fie duşi cu camioanele ca să spele străzile, să 
scoată pietrele din balega ce avea să îngraşe grădinile 


Directorului, sau să culeagă materialele refolosibile din 
gunoaie. Pentru aceasta, fiecare primea un loc la Coadă şi 
câteva firimituri de la centrele de asistenţă socială deţinute 
de Flattery. Chiar şi pieţele particulare erau prelungiri ale 
acestor centre - vânzătorii de pe piaţa neagră dispăreau cu 
o înfiorătoare regularitate. 

Kalalochul includea golful şi Staţia de Lansare, platforma 
fabricii, satul, Zona de Protecţie şi pe toţi aceia care se 
înghesuiau în interiorul perimetrului pentru a nu fi atacați 
de demonii Pandorei. 

În afara acestei pete, Beatriz observă alte aşezări similare, 
plasate de-a lungul țărmului. La periferia lor se aflau tabere 
de oameni fără adăpost, comunităţi agricole şi sate de 
pescari. Comandourile Securităţii îi împuşcau pe cei ce 
furau din ferme, sau pe sătenii care deţineau în mod ilegal 
sere şi grădini acoperite. Pescarii care îndrăzneau să 
întindă năvodul fără a avea permis aveau şi ei aceeaşi 
soartă. Ben îi vorbise despre toate acestea, dar ea, deşi 
căpătase nenumărate dovezi, preferase să închidă ochii. 
Mânca bine şi primea cu regularitate cupoane pentru 
hrană; de aceea, simțindu-se oarecum vinovată pentru că în 
jurul ei era atâta foamete, dorise să creadă ceea ce îi 
îndrugase Flattery despre faptul că producţia aducea noi 
locuri de muncă, iar acestea, la rândul lor, aduceau hrană 
pentru oameni. 

Timp de aproape doi ani, realizase reportaje despre cei 
care ofereau locuri de muncă şi despre cei care le primeau. 
Aproape că uitase cum e să umbli pe străzile murdare ale 
foamei. 

În ultima vreme, locurile de muncă nu s-au înmulţit. Însă 
este cert că numărul pandoranilor a scăzut semnificativ. 

Acum se afla pe orbită, deasupra acelor realităţi, 
prizonieră în mâinile unor asasini. Nu avea nici un as în 
mânecă, în schimb avea toate motivele să se teamă. 

Dar dacă se întâmplă o nenorocire, vei da viaţă pentru 
viaţă, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru 


mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană 
pentru rană, vânătaie pentru vânătaie. 

— Cartea creştină a morţilor. 

BOGGS AVEA DOUĂZECI DE ANI şi nu-şi aducea aminte 
să fi existat măcar o zi în viaţa sa în care să nu fi suferit de 
foame. Însă simţea că ziua aceasta era altfel decât celelalte. 
Se trezise pe pământul gol, fără dureri în oase şi când se 
scărpinase în cap îi căzuseră şuviţe întregi de păr. Acest 
lucru - ştia foarte bine - era nu foamea, ci sfârşitul ei. Privi 
spre siluetele ofilite şi nemişcate ale familiei sale strânsă la 
adăpostul unui uriaş bolovan. Astăzi va pleca să le aducă de 
mâncare. Dacă va reuşi, foarte bine; dacă va fi omorât, 
iarăşi bine, pentru că oricum nu mai avea mult de trăit. 

Boggs moştenise caracteristicile tatălui său: buză 
spintecată, o gaură mare în loc de nas şi picioare 
butucănoase. Fraţii săi avuseseră aceleaşi defecte, însă 
doar doi izbutiseră să supravieţuiască. Îi murise şi tatăl. Ca 
şi Boggs, toată familia cunoscuse, încă de la naştere, 
foamea aprigă şi duşmănoasă. În primele zile ale vieţii, gura 
sa deformată transformase alăptarea într-o operaţie 
zgomotoasă şi aproape inutilă, majoritatea laptelui supt 
scurgându-i-se pe bărbie. Mama încerca să salveze cu 
degetele ceea ce se mai putea salva, oprind dâra de lapte şi 
direcţionând-o din nou spre buze. Mai târziu făcuse de 
nenumărate ori acelaşi lucru pentru ceilalţi copii. 

Cu o săptămână în urmă, când nu mai găsiseră nici măcar 
gândaci ca să mănânce, o privise încercând să-şi alăpteze 
copilul de zece ani. Dar laptele îi secase de doi ani şi fratele 
mai mic al lui Boggs murise în chinurile foamei, strângându- 
şi în pumni firele de păr roşcat. 

Îşi cobori ochii asupra propriilor şuviţe roşcate dintre 
degete, pe care le aruncă apoi cu o mişcare vlăguită. 

— Mamă, spuse el, am să iau firul şi am să vă aduc peşte 
bun ca să mâncaţi. 

— Nu, n-ai să pleci. (Vocea ei era uscată, răguşită şi de- 
abia se auzea de sub umbra bolovanului.) N-ai permis 


pentru pescuit. Au să-ţi confişte firul şi au să te omoare. 

Tatăl său îi implorase mereu pe securişti să îi dea voie să 
pescuiască. În fiecare zi se acordau permise temporare şi 
puteai plăti cu o parte din peştele prins. Dar Directorul nu 
elibera decât un număr fix de permise. „Ilrebuie să 
protejăm peştele”, spunea el. „Altfel, oamenii au să 
pescuiască întreaga resursă şi după aceea nimeni nu va mai 
avea ce mânca.” 

Protejarea peştelui, pufni Boggs cu dispreţ. Privi firul 
măsurat pe glezna mamei: zece metri de fibră sintetică şi 
două cârlige strălucitoare. Avusese şi momeală, dar o 
mâncaseră acum două săptămâni. 

Se tări în patru labe până lângă ea, pentru a o privi drept 
în ochi. Femeia avea orbite largi şi globi oculari bulbucaţi. 
În ultima vreme, o peliculă subţire înceţoşa albastrul 
frumos al irişilor. Boggs îşi plimbă din nou degetele prin păr 
şi îi arătă smocurile desprinse. 

— Cred că ştii ce înseamnă asta, rosti el. (Efortul de a se 
târi îl epuizase, dar nu se dădu bătut şi continuă.) Nu mai 
am mult de trăit. (O mângâie pe cap şi mâna i se umplu iar 
de fire.) Şi tu eşti în aceeaşi situaţie. Priveşte. 

Deşi nu mai era nevoie, ochii ei înceţoşaţi coborâră asupra 
dovezii dintre degetele fiului. Apoi încuviinţă, îşi apropie 
genunchiul de sânii fleşcăiţi şi nu spuse decât: 

— Ila-l. 

Boggs, cu mişcări stângace, desfăcu firul din jurul gleznei 
femeii şi se îndepărtă cu greu de bolovan. Peste tot în jurul 
său, oameni sărmani ieşeau din gropi, de sub dărâmături şi 
zdrenţe. Ici şi colo, un firicel de fum îndrăznea să se înalțe 
prin aer. 

Găsi bastonul, se ridică anevoie şi porni şontâc-şontâc spre 
țărm, printre gunoaie şi muribunzi. Fu foarte mirat să 
descopere că trupul i se umezise de sudoare. Îşi închipuise 
că era prea slab şi uscat pentru ca acest lucru să se mai 
întâmple. Deşi rece la început, transpiraţia se încălzi în 
urma efortului. 


Un dig micuţ spărgea valurile golfului. Era un amestec de 
piatră topită, lung de douăzeci de metri şi lat de cinci sau 
şase. Câteva valuri mai înalte loviră din lateral piatra 
neagră, udându-i leoarcă pe cei doisprezece pescari cu 
permis, care îşi înfundară capetele între umeri. Lui Boggs îi 
trebuiră treizeci de minute pentru a parcurge cei o sută de 
metri dintre bolovanul sub care îşi găsise culcuş şi baza 
digului. Vederea îi slăbise considerabil, dar îşi plimbă totuşi 
ochii în jur, încercând să descopere prezenţa vreunei 
patrule de securitate. 

— Patrulele care alungă demonii, murmură el. 

Securitatea Vashonului trimitea în mod regulat patrule în 
taberele de refugiaţi. Scopul lor declarat era acela de a 
proteja oamenii împotriva Glugilor Nemiloase şi, în ultima 
vreme, împotriva roiurilor de 'Tentacule Nervoase care 
dădeau năvală dinspre sud. Boggs se înfioră. Văzuse de 
curând 'Tentaculele Nervoase atacând câţiva oameni, 
intrându-le prin ochi, ajungând până la creier şi 
depunându-şi acolo ouăle dezgustătoare. Îşi închipuise că 
familia aceea slăbită de foame nu va fi în stare să urle, dar 
se înşelase. Nu fusese deloc o privelişte plăcută, iar 
patrulele sterilizaseră pe îndelete zona. 

Însă adevăratul motiv pentru care echipele de securitate 
patrulau regiunea din preajma țărmului nu mai constituia 
pentru nimeni un secret. Misiunea lor era aceea de a-i 
împiedica pe oameni să se ajute între ei cu mâncare. 
Directorul spunea că economia Pandorei era serios 
ameninţată de vânzarea la negru a unor cantităţi 
impresionante de peşte. Boggs nu văzuse nicăieri cantităţi 
impresionante de peşte; de fapt, nu văzuse nicăieri semne 
că Pandora ar fi avut o economie. Auzise cuvântul acesta la 
micul radioreceptor al mamei sale, dar pentru el nu era 
decât un cuvânt şi nimic altceva. 

Un rug fumega undeva spre stânga: trei grămăjoare de 
mangal pe o dală din piatră situată cu foarte puţin deasupra 
semnului lăsat de flux. Săracii nu puteau aduna suficient 


combustibil nici măcar pentru a-şi incinera morţii. Când se 
adunau mai multe cadavre, gardienii se distrau arzându-le 
cu aruncătoarele de flăcări. Ziceau că se antrenează pentru 
întâlnirile cu Tentaculele Nervoase. 

Cineva stătea de cealaltă parte a dalei, păzind rugul. 
Apropiindu-se, Boggs îşi dădu seama că era Silva. Se opri 
şi-şi ţinu răsuflarea. Silva era cam de aceeaşi vârstă cu el, 
iar oamenii şuşoteau că-şi ucisese surorile mai tinere şi 
fratele în timp ce dormeau. Nu se găsise nimeni s-o 
pedepsească şi o lăsaseră să aprindă acel foc nevolnic 
pentru a-şi arde morţii. Boggs spera ca fata să nu-l vadă. 
Avea nevoie disperată de momeală, dar nu se simţea în 
stare să lupte pentru ea. 

Se lăsă în patru labe, târându-se apoi spre marginea dalei, 
întinse mâna şi pipăi printre pietre până dădu peste ceva 
care nu semăna a piatră. Smuci o dată... Şi încă o dată, mai 
tare... Reuşi să desprindă o bucăţică... Era fierbinte şi cojită 
pe o parte, rece pe cealaltă. Nu avu curajul să privească. 
Apucă bastonul şi se grăbi să dispară. Silva nu-i remarcase 
prezenţa. 

— Am să-i aduc un peşte, îşi promise el. Am să prind peşte 
pentru mama şi pentru fraţii mei, dar am să-i dau şi Silvei 
unul. 

Gardienii nu se vedeau nicăieri. 

Au trecut deja. Au trecut deja, au terminat de verificat 
permisele şi acum sunt pe coastă, căutând depozite secrete 
printre bolovani. 

Se aşeză ceva mai departe de ceilalţi pescari. Aceştia l-ar 
fi putut pâri, pentru că încerca să ia din ceea ce li se 
cuvenea lor. Ba chiar i-ar putea fura peştele şi firul, 
bătându-l aşa cum îl bătuseră pe tatăl său mai demult... 

Numai că vor aştepta să prind primul peşte. Eu aşa aş 
face, dacă aş fi în locul lor. 

Găsi un loc mai discret şi se ghemui acolo, la adăpostul 
digului, pentru a nu fi văzut de pe țărm. Legă o piatră de 


capătul firului şi prinse în cârlige bucățele din carnea arsă 
pe care o strângea în pumn. 

Este momeală, îşi repetă în gând, nimic altceva decât 
momeală. 

Nu avea suficientă vigoare pentru a arunca firul prea 
departe, astfel încât îl lansă la aproape şase metri de piatra 
digului, lăsând piatra să se aşeze pe fundul apei. Se văzu 
nevoit să deruleze aproape întreg firul, deoarece 
adâncimea era destul de mare. Se puse pe aşteptat, 
trăgând uşor, când şi când, pentru a vedea dacă nu se 
prinsese ceva. Momeala era suficientă pentru două, poate 
chiar trei aruncări. 

— Ai permis, băiete? 

Vocea hodorogită care îi răsună în ceafă îl făcu să tresară, 
dar era prea slăbit pentru a se mişca. Nu spuse nimic. 

— Ai venit cam târzior pentru cineva care a reuşit să pună 
mâna pe un permis. Ştii, e valabil o singură zi şi ar fi păcat 
să-l iroseşti. 

Individul se apropie de ascunzătoarea lui Boggs şi paşii săi 
dislocară câteva pietricele. Era un bărbat bătrân, slab şi 
palid, complet chel, cu un smoc de barbă sub buza 
inferioară, cu pielea capului descuamată şi faţa acoperită 
de bube. 

— Şi eu pescuiesc ilegal, rosti el. Mi-am zis că asta-i ultima 
mea şansă. lu? 

— Şi eu la fel. 

Bătrânul se aplecă deasupra lui Boggs, pipăi momeala cu 
degetul, apoi mormăi: 

— Şi eu la fel. 

Vocea sa era mai mult decât conspirativă. Prin ea răzbătea 
ruşinea. 

Firul lui Boggs se întinse brusc, smucind puternic. Băiatul 
simţi că-i ies braţele din încheieturi. 

— Ai prins unul, puştiule. (De emoție, ridică vocea şi-şi 
umezi buzele crăpate.) Ai prins unul, puştiule. Stai aşa, să 
te ajut... 


— Nu! 

Boggs scoase afară aproximativ un metru din fir, 
înfăşurându-l în jurul încheieturii: 

— Nu, este al meu! 

Captura era mare şi puternică, nu avea nevoie să iasă la 
suprafaţă pentru a se zbate. Însă băiatul îşi propti 
picioarele butucănoase sub un bolovan, îşi încordă spinarea 
şi începu să scurteze firul puţin câte puţin. Mai avea încă 
doi metri de scos, dar nu vedea aproape nimic din cauza 
petelor negre care îi dansau prin faţa ochilor. Deodată, 
bătrânul icni surprins şi se cără în grabă de lângă el. Boggs 
mai avea câţiva centimetri până să scoată prada din apă, 
însă descoperi că firul rămas i se încolăceşte în jurul 
ambelor antebraţe. 

O formă întunecată sparse suprafaţa apei, se întinse spre 
el şi-l prinse puternic de glezne. „Captura” era un om. 

— Ai prins peştele cel mare, băiete! Râse omul răsărit din 
apă. Arată-mi permisul. 

— Eşti... Eşti?... 

— Dacă sunt gardian? (Îl trase pe Boggs din ce în ce mai 
aproape de el, zdrelindu-i fesele descărnate pe pietre.) Da, 
ai ghicit. Hai, îmi arăţi permisul? 

Gardianul îl trase pe băiat până ajunseră să se privească 
în ochi. Boggs reuşi să distingă muştiucul dispozitivului de 
aprovizionare cu oxigen şi şuviţe de păr negru lipte de 
fruntea bombată. 

— Înţeleg că n-ai permis. (Îl prinse pe Boggs de umeri şi 
începu să-l zgâlţâie. Oasele tânărului zdrăngăniră ca cele 
ale unui schelet.) Ai sau n-ai? 

— Nu, nu... Eu... 

— Furi mâncarea de la gura oamenilor, aşa-i? Crezi că ai 
dreptul să hotărăşti cine să trăiască şi cine nu? Doar 
Directorul are acest drept. Ei bine, hai să-ţi arăt pe unde se 
plimbă peştii cei mari. 

Acestea fiind zise, gardianul îşi aşeză muştiucul între buze, 
prinse încheieturile băiatului şi se rostogoli cu el în apă. 


Boggs tuşi o dată, gâdilat de lichidul sărat care îi intrase în 
nas, îşi simţi plămânii invadaţi, apoi intră în chinurile morţii 
prin sufocare. Nu mai vedea decât lumina de deasupra şi 
bulele de aer ce îi ieşeau din gură şi se ridicau într-acolo, ca 
o tulpină tânjind să atingă floarea. 

Cu sabia înţelepciunii ucide îndoiala din inima ta, căci e 
născută din ignoranță. Armonizează-te cu întregul, fii una 
cu el şi înalţă-te, războinicule, înalţă-te. 

— Conversaţii zavatane cu Avata, înțeleptul Queets Twisp. 

TWISP ŞI MOISE adunară în boccele sporii celor două 
aerostate eliberate şi urcară din nou pantele spre 
mânăstire. În ultima vreme, înțeleptul petrecuse destul de 
puţin timp în compania călugărilor, însă aceştia nu erau 
oameni suspicioşi şi se obişnuiseră cu venirile şi plecările 
sale. Puţini dintre ei ştiau că Twisp se alăturase Fantomelor; 
dar chiar dacă ar fi ştiut şi alţii, cu siguranţă că nu l-ar fi 
dezaprobat. 

Experienţa îi spunea că măcelul din vale nu va ajunge 
până la ei. Îşi dădu mantia pe spate şi, suflecându-şi 
mânecile, se lăsă inundat de razele sorilor. Măcar în aceste 
câteva ore, vroia să se bucure de natură, să uite codurile şi 
mesajele şi celelalte aspecte secrete ale vieţii sale. Poate 
chiar azi va fi pus să ia o decizie crucială sau să rostească 
ordinul care va aduce schimbarea situaţiei pe Pandora. 
Până atunci însă, dorea să simtă căldura solară şi 
mângâierea delicată a adierilor ce veneau dinspre vârful 
muntelui. 

Operația de strângere a sporilor fusese destul de 
anevoioasă. Transpiraseră şi pulberea fină li se lipise de 
pielea fierbinte. Sufletul lui Avata, legat de praful albăstrui, 
îi pătrunse prin pori. Trupul lui Twisp înainta pe cărare fără 
a lua în seamă felul în care mintea alerga prin 
magistralgele trecutului. 

Cel care stăpâneşte prezentul, stăpâneşte viitorul, îi spuse 
O voce pe care nu o auzi decât cu mintea. Iar cel care 
stăpâneşte trecutul, de asemenea stăpâneşte viitorul. 


Era o frază citită în cronici, însă o mai auzise şi înainte, 
rostită de gura invizibilă a algelor. 

Avata stăpâneşte trecutul, gândi el. Cunoaşte drumul 
parcurs de omenire, ne cunoaşte istoria genetică. Cu 
ajutorul său ne putem îndrepta spre un viitor minunat. 

Îşi privea paşii aşezându-se automat, pe rând, unul în faţa 
celuilalt. Trecu peste pietre ascuţite, ocoli o Aripă Plată şi 
făcu toate acestea fără implicarea a ceea ce majoritatea 
oamenilor numeau „minte”. Se simţea ca o fiinţă care 
privea o altă fiinţă, dar din interior. 

Distracţie ieftină, zâmbi el. 

În spate, Moise îngâna un cântecel pe care Twisp nu-l mai 
auzise. Oare pe ce meleaguri călătorea mintea tânărului 
călugăr, de aducea o asemenea melodie? Avea prea mult 
respect pentru reveria celuilalt pentru a-l întrerupe cu o 
asemenea întrebare insignifiantă. 

Fiecare contact cu algele sau cu sporii îl purtase pe Twisp 
din ce în ce mai adânc în detaliile omenirii şi în propriul său 
trecut într-adevăr, pierderea fiinţei iubite continua să-l 
doară, chiar dacă era retrăită după mulţi ani, în memorie. 
Majoritatea amintirilor i se păreau plăcute, ca aceea în care 
supsese pentru prima oară de la sânul mamei, simțind 
gustul dulce al laptelui, vocea drăgăstoasă şi inima ei care 
bătea precum valurile în ţărmul Insulei. 

Algele îl duseseră de două ori mai departe decât atât, în 
trecutul strămoşilor săi, în chiar neantul din care luase 
naştere omenirea. Aceste călătorii erau pentru Twisp mai 
mult decât o simplă lecţie de istorie. Dobândise 
înţelepciune, inspiraţie şi o detaşare de acţiunile meschine 
ale celor de teapa lui Flattery. lată motivul pentru care 
Directorul descurajase şi în final interzisese, ritualul 
algelor. 

„Vreţi ca odraslele voastre să vă afle cele mai intime 
secrete, dorinţe şi visuri?” întreba el. 

Însă Twisp descoperise în aceste vorbe nu faptul că algele 
ar fi periculoase, ci că paranoia lui Flattery atingea culmi de 


nebănuit. 

Directorul izbutise să-i convingă pe majoritatea 
pandoranilor - mai ales pe cei ce depindeau de el - să 
renunţe la ritual. Descoperirea unei neurotoxine produse 
de alge îi făcu pe oameni şi mai prudenţi, iar antidotul creat 
de Flattery câştigă o mare popularitate, întrucât contactul 
cu algele era practic inevitabil în majoritatea meseriilor 
tradiţionale. 

Ar putea fi un placebo, îşi spuse 'Twisp. Mintea oamenilor 
păţeşte ceea ce ei îşi închipuie că va păţi. 

Ritualul pandoran în care morţii erau încredinţaţi algelor 
fusese abandonat cu desăvârşire. Acum cadavrele treceau 
prin procesul incinerării, iar amintirile lor pluteau în voia 
vântului, alături de fumul şi cenuşa rezultate. Flattery 
aprecia acest lucru, susţinând că astfel se păstrează igiena 
mediului. 

„Irupurile descompuse sunt aduse de valuri la țărm”, 
spunea el. „După ce că avem plaje înguste, trebuie să mai 
suportăm şi duhoarea morţilor?” 

Twisp scutură din cap pentru a şi-l alunga din minte pe 
Flattery, împreună cu vocea lui nazală şi comportamentul 
arogant. Îşi dorea ca reveria adusă de spori să îl poarte 
într-o cu totul altă direcţie. Îşi propuse să călătorească dus 
de curenţii istoriei îndepărtate, pentru a descoperi cum să 
înlăture foamea şi celelalte probleme aduse de Director. 

— Dintotdeauna oamenii şi-au înrobit semenii, rosti el ca 
pentru sine. O galaxie nouă nu presupune neapărat o 
soluţie nouă. 

Cum scăpaseră oamenii din trecut de lanţul sufocant al 
foamei? 

Prin moarte, îi spuse vocea din minte. Cel suferind era 
eliberat de propria moarte, sau de moartea celui care îl 
asuprea. 

Înțeleptul îşi dorea ca pandoranii să găsească o soluţie mai 
bună. Metodele lui Flattery erau: înfometarea, crimele, 
învrăjbirea între fraţi. Twisp spera ca sporii să lumineze o 


altă cale, care să-i îndepărteze pe toţi de Flattery, nu să-i 
ducă pe urmele lui. 

Ce rost are să ajung ca el? De ce să înlocuim un asasin 
înalt cu altul care are braţe lungi? 

Între timp, el şi cu Moise îşi depuseră boccelele la 
picioarele călugărilor din Clanul Aerostatului. Nu simţea 
nevoia de a participa la ritual, pentru că era purtat deja pe 
valurile amintirilor aduse de alge. Mintea sa dorea sa se 
detaşeze de susurul vocilor din jur. 

Călugării murmurau rugăciuni şi pregăteau sporii. 
Înțeleptul rosti o scuză şi plecă singur spre pajiştea sa 
preferată. În urma sa, înţelepţii treceau prin faţa unui şir de 
zavatani îngenuncheaţi şi puneau pe limba fiecăruia câte un 
vârf de linguriţă din preţiosul praf albastru. Ritualul era 
însoţit de bătaia tobelor şi diverse imnuri: cântece ale celor 
de pe Pământ, ale Navigatorilor, ale străbunilor care 
plutiseră secole de-a rândul pe oceanul necruţător al 
Pandorei. În momentul în care sporii împrăştiaţi de 
aerostate îşi făceau efectul, aspiranţii reuşeau să comunice 
cu morţii. Călătoreau înapoi în timp, descoperind amintiri 
de mult uitate. Unii dintre ei revedeau viaţa părinţilor sau a 
bunicilor; doar unul sau doi aveau norocul să se conecteze 
la memoria cosmică a omenirii şi aceştia erau după aceea 
întrebaţi despre calea spre desăvârşirea fiinţei. 

Înțeleptul lăsă răpăitul tobelor să-i reamintească de 
momentul în care fusese martor la trezirea noilor alge. Cu 
douăzeci şi cinci de ani în urmă pusese piciorul pe primul 
petic de uscat răsărit din ocean. În acea zi, Twisp şi 
prietenii săi învinseseră gherila lui Gallow şi împiedicaseră 
izbucnirea unui război civil. În acea zi, celulele de 
hibernare căzuseră de pe orbită în ocean, aducându-i pe 
Flattery. 

Totul se petrecuse pe vârful unui munte care astăzi purta 
numele de „Muntele lui Avata”, în onoarea rolului jucat de 
alge în salvarea societăţii pandorane. Atunci, Twisp crezuse 
că îşi va găsi sfârşitul în mâinile lui Gallow, Tritonul care 


conducea gherila. Algele îi proiectaseră în minte imaginea 
unui dulgher bărbos pe nume Noe. Noe era orb, şi-l 
confundase pe fostul pescar cu nepotul sau, Abimael; îi 
oferise o prăjitură dulce, al cărui gust 'Twisp nu îl uitase nici 
până azi. 

„Mergi şi citeşte istoria”, îl îndemnase Noe. 

Mai târziu, 'Twisp se conformase. Noe şi acea zi însorită 
petrecută pe Munte îi rămaseră pentru totdeauna în suflet, 
ca o amintire strălucitoare şi caldă. 

„Arca noastră cea nouă a ajuns la țărm şi va rămâne aici 
de-a pururi”, rostise dulgherul. „Oamenii vor ieşi din ocean 
şi vor prinde rădăcini pe uscat, , 

De atunci, înțeleptul evitase contactul cu algele, 
considerând că era de datoria pandoranilor să rezolve 
problemele Pandorei şi de datoria sa să şi le rezolve pe ale 
sale. Însă Directorul se amestecase în existenţa oamenilor, 
iar Iwisp descoperise ca nu se poate detaşa de viaţa 
amărâtă şi de durerile semenilor săi. 

Studiase cu râvnă, citise în detaliu cronicile şi, ca orice 
Insular, dăduse ajutor şi adăpost celor înfometați. O dată cu 
răspândirea foametei, casa lui 'Twisp se transformase în 
două case, apoi în trei, apoi într-o întreagă aşezare. 
Conflictele avute cu Directorul îi determinaseră să plece 
spre vârful muntelui şi să cultive, în secret, zonele aride de 
acolo. Astăzi, pe aripile visului declanşat de spori, Twisp 
începea să înţeleagă complexitatea şi forţa lucrării sale. 

Din lumea lui Noe veni spre el o voce pe care nu se 
aşteptase să o audă vreodată, nici măcar în reverie. 

— Alungă foamea cu hrană, auzi el. Alungă întunericul cu 
lumină. Alungă iluzia cu iluminarea. 

Era o voce slabă, ca o şoaptă. 

— Abimael, rosti înțeleptul. În sfârşit, ai sosit. Cum de m-ai 
găsit? 

— După aroma prâjiturii, răspunse Abimael. Şi după 
căldura inimii tale generoase. 


Twisp se rostogoli prin magistralgele minţii sale, 
pierzându-l pe Abimael. Fu întâmpinat de frunzele şi 
tentaculele algelor de la periferie, apoi pătrunse în mijlocul 
unui pâlc. 

Aerostatul trebuie să se fi născut într-un pâlc trecut cu 
mult de perioada maturității, gândi el. E o adevărată 
minune că a reuşit să scape de ferăstraiele lui Flattery. 

— Nu e o minune, înţeleptele, ci o iluzie. 

Vocea pe care o auzise nu venea din interior. Îl recunoscu 
pe Moise, se întoarse încet spre el şi de-abia atunci simţi 
mâna tânărului aşezată pe braţul său. 

— Şi tu călătoreşti printre alge, frate? 

— Da. 

Moise nu îşi mişcase nici un moment buzele. Pupilele i se 
contractau şi dilatau spasmodic, iar Twisp era conştient că 
şi ale sale făceau la fel. Mai demult, după ce inhalase o 
porţie de spori albaştri, se privise într-o oglindă, 
prăbuşindu-se în locuri pe care prefera să nu şi le 
amintească. 

— Mi le amintesc..., începu tânărul. 

Twisp îl întrerupse, acordând atenţie doar comentariului 
referitor la iluzie. Şi el vorbea fără a-şi mişca buzele: 

— Ai pomenit cuvântul „iluzie”. Ce ţi-au spus algele despre 
iluzie? 

— Că este un limbaj pe care acest aerostat l-a învăţat în 
timp ce se maturiza. A învăţat să răspândească iluzia ca pe 
o hologramă, înţeleptule, dacă urmăreşti tulpina acestui 
gând până la rădăcină, vei cunoaşte puterea iluziei. 

Deodată, Twisp se cufundă în profunzimile propriei minţi. 
Nu, nu în mintea mea, îşi aminti el. În mintea lui Avata. 

— Într-adevăr, acesta e drumul, îl dezmierdă o voce 
blândă. 

Fostul pescar se detaşă de trup, se ridică spre înălţimi, 
privi în urmă fără nici o urmă de curiozitate şi apoi se 
avântă spre neant. 

Ce este iluzie, ce este real? Întrebă el. 


— Ce este harta? Răspunse vocea. Este iluzia, sau 
realitatea? 

Şi una şi alta, gândi Twisp. Este reală - pentru că poate fi 
pipăită - şi, în acelaşi timp, o iluzie, un simbol, o 
reprezentare. Harta nu este totuna cu teritoriul pe care-l 
înfăţişează. 

— Tu, pescarule, dacă vrei să construieşti o barcă, ce faci 
mai întâi? 

Desenez un proiect. 

— Proiectul nu este barca, dar este real. Este un proiect 
real. Dar după aceea, ce faci? 

Pe valurile minţii sale începură să navigheze amintirile 
tuturor bărcilor pe care le construise şi la bordul cărora 
pescuise. 

După aceea... 

Încercă să se concentreze, să-şi dea seama încotro vroia 
să-l îndrepte Avata. 

— Nu te gândi la asta, îl mustră vocea. Ce faci după ce 
desenezi proiectul? 

Construiesc un model. 

— Într-adevăr. Dar nici modelul nu este barca propriu-zisă. 
Este un model, o iluzie, un simbol; cu toate acestea, este 
real. Dacă ai vrea ca un om să trăiască într-un anume fel, 
cum ar trebui să procedezi? 

Să-i ofer un model? Să-i arăt cum să se comporte? 

— Ar fi posibil. 

Să-i arăt harta vieţii sale? 

— Ar fi posibil. 

Urmă un moment de tăcere, în care Twisp auzi clar 
freamătul oceanului. 

— Dar harta şi modelul au o limită fundamentală. Care 
este această limită? 

Înțeleptul îşi simţi mintea gata-gata să explodeze. Avata 
dorea să-l înveţe ceva, ceva extrem de important. Dacă ar 
putea înţelege... 

Dimensiunea! 


Fie că-şi dăduse intuitiv seama, fie că răspunsul îi fusese 
sugerat de alge, efectul fu acelaşi. 

Dimensiunea! Modelul nu te învaţă, pentru că nu poţi trăi 
în el. Reprezintă o limitare! 

Simţi o imensă uşurare în suflet. 

— Într-adevăr, prietene Twisp. Dar dacă poţi construi o 
iluzie nelimitată ca şi viaţa reală, poţi învăţa de la ea, nu? 

Fără veste, se trezi aruncat înapoi în vârtejul amintirilor şi 
văzu vechea Pandora prin ochii unui strămoş de-al său care 
luptase în Războiul Clonilor. Zări imensitatea Navei 
acoperind cerul şi auzi mesajul acela final răsunându-i în 
minte: „Iu eşti Sfântul Vid. Uimeşte-Mă!” Vocea Navei nu 
avea monotonia electronică la care se aşteptase; fusese 
plăcută, chiar veselă. Semăna foarte mult cu vocea lui 
Avata. Umbra dispăru încetul cu încetul şi cei doi sori îşi 
făcură din nou apariţia. 

— Nava a scăpat de povara noastră şi a pornit spre Sfântul 
Vid, murmură el. Pentru a trăi la întregul nostru potenţial, 
trebuie să învăţăm cum să ne eliberăm de noi înşine. 

Mai exista un detaliu care îl deranja. Nu-şi dădu seama 
dacă vorbise cu voce tare sau nu, însă Moise îl auzise, cu 
siguranţă: 

— Trebuie să învăţăm a răspândi iluzia ca pe o vrajă. 
Pentru a captura duşmanul fără a-i face rău este nevoie de 
o iluzie foarte complexă şi delicată. 

Undeva în minte i se păru că aude pe cineva aprobându-l 
decizia. 

Noi, Insularii, înţelegem curenţii şi starea de plutire, 
înţelegem că vremurile se schimbă, ca şi condiţiile 
atmosferice. Deci, considerăm că e normal să ne schimbăm 
şi noi. 

— Ward Keel, Jurnale apocrife. 

MAI AVEAU O ORĂ până la difuzarea emisiunii de ştiri, 
însă Beatriz era sigură că tehnicienii lui Brood nu vor izbuti 
să pună totul la punct, pentru că se confruntau cu o 
problemă de transmisie. Deşi nu vroiau să discute cu 


Beatriz despre acest lucru, reporteriţa vedea rezultatul pe 
ecrane. Ori de câte ori erau gata să transmită către 
Pandora, un indicator le spunea că ceva le bruia semnalul. 
Cineva părea să-i corecteze pe editori. Foarte bine! Leon îi 
comunicase că scurtul reportaj asupra Nucleului Mental 
Organic oricum nu avea să fie trimis spre sol, pentru 
aprobare. 

Îşi aminti de un incident petrecut cu câţiva ani în urmă, 
când Controlul Curenţilor se afla încă în adâncuri, într-o 
clădire tritoniană. Înregistrau una dintre „orele spirituale” 
ale lui Flattery, o mică discuţie cu cetăţeni ai Pandorei 
realizată, evident, în scop propagandistic. Până în 
momentul difuzării, totul decursese perfect. 

S-a considerat că algele au intervenit, au bruiat semnalele, 
au şters rolele... 

La gândul acesta, i se zbârli părul de pe ceafă. Îşi aminti 
cum, în final, se treziseră cu role modificate, cu 
sincronizările date peste cap, cu imagini aiurea şi 
comentarii care îl făceau pe Flattery să arate ca un nebun. 
Paradoxal, rezultatul se apropia destul de mult de realitate. 

Mack şi cu mine am introdus foarte multe fibre de alge în 
acest sistem. 

Orice întârziere îi convenea de minune. Avea nevoie de 
timp pentru a se gândi ce să spună în momentul intrării în 
emisie. Trebuia să transmită ceva ce nu apărea în scenariu, 
însă fără a pune în pericol viaţa ei sau a celorlalţi. Brood îi 
va permite doar o apariţie simbolică în faţa camerelor. În 
acele câteva clipe, Beatriz trebuia să rostească ceva care să 
dea un imbold populaţiei. Majoritatea pandoranilor, chiar şi 
săracii, aveau radio şi dorea ca mesajul să ajungă până 
acolo. Simţea că algele trecuseră de partea ei şi spera ca 
aceasta să nu fie o simplă senzaţie născută din isterie. 

Dacă este vorba de o revoluţie, cine a pregătit-o? Se 
întrebă. 

Trecu în revistă suspecţii: oricare dintre cei care deţineau 
acţiuni la „Comerţul Tritonian”, Fantomele, Insularii 


deportaţi, Brood - care acţiona, probabil, la ordinele 
vreunui şef din Securitatea Vashonului... 

Sau zavatanii, îşi spuse, deşi ştia că nu aşa ar fi procedat 
ei. Reacţia lor în momentele de frământare politică era să 
se refugieze în labirinturile subterane sau în vârful 
muntelui. 

Brood este un oportunist. Crimele de la Staţia de Lansare 
au fost o cumplită eroare, dar acum încearcă să profite de 
pe urma lor. Dacă e vorba de o lovitură bine organizată, va 
aştepta şi va trece de partea învingătorului. 

Îşi dădu seama că Flattery se bucura de foarte puţini aliaţi 
şi de nici un prieten. Toţi aveau motive să-l urască. Când 
planeta se pornise împotriva populaţiei umane, apăruse în 
postură de salvator. Apoi se pornise el împotriva oamenilor. 

„ Eu sunt PP-ul vostru”, le comunicase. „Pot reconstrui 
lumea şi vă pot salva pe toţi. Copiii voştri nu merită oare o 
viaţă mai bună?” 

De ce l-au crezut? 

Experienţa de reporter o făcu să găsească repede 
răspunsul. Directorul apărea zilnic la Holoviziune, fie 
personal, fie într-o serie de emisiuni pe care Beatriz nu o 
considerase, până acum, propagandistică. Realizase şi ea 
câteva emisiuni de acest gen, din care cele mai importante 
erau optimistele reportaje despre Proiectul Nava 
Neantului. Oamenii îl credeau pe Director pentru că acesta 
nu le dădea răgaz să gândească altfel. 

Flattery devenise cel mai teribil demon într-o lume plină 
de demoni, deşi era om. Mai rău, se putea spune despre el 
că reprezenta standardul uman, pentru că nu suferise 
modificări genetice, iar genomul său nu includea gene de 
alge. Beatriz ştia acum că pandoranii îl urcaseră pe 
Director acolo unde se afla el acum. 

Se amuză - deşi condiţia de prizonieră nu se prea potrivea 
cu această stare - la gândul că oamenii căpitanului erau 
incapabili să trimită semnale curate spre planetă. La urma 
urmelor, s-ar putea ca Brood să aibă mare nevoie de ea. 


Dacă realizez emisiunea după scenariul lui, înseamnă că-i 
dau din nou o mână de ajutor lui Flattery. 

Îşi dădea seama ce anume făcuse pentru Director. Nu-l 
ajutase deloc să salveze o lume aflată în derută geologică şi 
socială. Nu-l ajutase să le facă un rost Insularilor fără casă, 
ale căror oraşe organice se zdrobiseră de stâncile noilor 
continente şi nici să protejeze aşezările subacvatice 
tritoniene care se rupseseră ca nişte biscuiţi în recentele 
frământări ale scoarţei. 

Îl ajut să scape. Nu a construit „Conserva” pentru a 
explora stele din apropiere. A construit-o ca să scape de 
aici. Este barca lui de salvare. 

Înjură printre dinţi şi lovi cu pumnul în consola din faţa sa, 
dar încet... Încet... S-ar putea ca în curând să-i fie de folos. 
Imaginea reflectată de ecranul negru era a unei femei pe 
care n-o recunoştea. Părul semăna, într-adevăr, cu alei: 
negru, aspru şi tuns scurt. Dar ochii holbaţi, pleoapele 
congestionate şi pata întunecată în care se scăldau o 
înspăimântară. Nasul i se înroşise, iar pielea era neobişnuit 
de palidă pentru o persoană cu tenul ei închis. Instinctiv, se 
aplecă asupra microfonului, vrând să o cheme pe Nefertiti. 
Apoi încremeni. Nefertiti nu-i va mai peria niciodată părul, 
nu-i va mai şopti la ureche, în timpul numărătoarei inverse: 
„Eşti fantastică, Beatriz. Fă-i să-ţi cadă la picioare!” 

Cuprinsă de durere şi disperare, lovi din nou consola. Leon 
privi spre ea, dar se reîntoarse la preocuparea lui: aceea de 
a rezolva problemele de transmisie. Atât el cât şi camarazii 
săi nu erau obişnuiţi cu imponderabilitatea şi fiecare 
mişcare pe care erau obligaţi să o facă îi enerva la culme. 

Beatriz era sigură că dacă va respecta scenariul îl va ajuta 
şi pe Brood, iar aşa ceva i se părea de-a dreptul inadmisibil. 
Bine măcar că nu trebuia să-i suporte prezenţa; căpitanul 
supraveghea instalarea Nucleului Mental Organic în cripta 
de la bordul Navei Neantului. Dar dacă Leon nu va elimina 
perturbațiile canalului de transmisie, Brood se va întoarce 


cu o falcă-n cer şi una-n pământ şi cine ştie ce atrocități va 
mai comite. 

Micuţul Macintosh era un om perfect normal, un clon cu 
ochi albaştri, iar Beatriz era o Insulară aproape normală. 
Ultimele generaţii de Insulari scăpaseră de stigmatul 
mutaţiilor; deşi mai scunzi şi cu tenul mai închis la culoare, 
păreau la fel de normali ca şi Flattery sau Mack. Nu cu mult 
timp în urmă, înfăţişarea influenţa decisiv viaţa oricărui 
pandoran. 

Flattery nu este normal, gândi ea. Mintea lui este o 
mutație, o aberaţie. Oamenii n-ar trebui să-şi zdrobească 
semenii. 

Cunoştea cum evoluase sclavia pe Pământ. Membri ai 
propriei sale familii suferiseră de pe urma înrobirii genetice 
practicată de Jesus Lewis. lar Ben avea dreptate când îl 
acuza pe Director că-i transformase pe pandorani - Insulari 
şi Tritoni deopotrivă - în sclavi şi că înrobirea se accentua 
pe măsură ce oamenii sufereau mai mult de foame. 

Ultimii douăzeci şi cinci de ani aduseseră un şir 
neîntrerupt de dezastre: fundul oceanului se fracturase în 
lungul unei linii cultivată cu alge, formând prima fâşie de 
uscat. Îi urmaseră multe alte fracturi asemănătoare, toate 
de-a lungul giganticelor rădăcini ale pâlcurilor de alge. 
Cutremurele distruseseră zeci de oraşe tritoniene şi 
determinaseră scufundarea sau eşuarea la țărm a 
majorităţii Insulelor organice. Refugiații se aglomeraseră cu 
miile pe coastele continentelor, obligaţi să supravieţuiască 
din nou pe pământul ferm, după ce timp de trei sute de ani 
trăiseră pe sau sub suprafaţa oceanului. Flattery nu le 
uşurase viaţa. Dimpotrivă. 

„Planeta asta încearcă să ne extermine”, îi spusese Mack 
la prima discuţie pe care o avuseseră. „Nu e cazul să-i dăm 
chiar noi o mână de ajutor.” 

Însă Mack nu întreprinsese nimic împotriva Directorului. 
Orele de veghe şi chiar cele de somn şi le pusese în slujba 
perfecţionării unui complex orbital care să le fie tuturor o 


trambulină spre stele. Ajunsese la conducerea Controlului 
Curenţilor şi rămăsese singurul expert care ar fi putut 
desluşi comportamentul misterios al algelor. Întotdeauna 
avea grijă să-şi definească priorităţile. 

„Avem nevoie de Controlul Curenţilor”, spusese el. „Algele 
sunt fascinante, însă realitatea ne obligă să asigurăm 
securitatea transporturilor; altfel, oamenii vor muri. 
Impunerea unui control asupra algelor grăbeşte realizarea 
acestui Proiect, aduce un confort în viaţa oameniloirşi 
garantează rezultatele.” 

Aşa vorbise atunci când inventase Generatorul de Grile. 
Aparatul anula supremaţia complexului tritonian care 
adăpostea Controlul Curenţilor şi oferea posibilitatea ca 
sistemul de grile să fie supravegheat de pe orbită. 
Complexul subacvatic suferise avarii importante, dar 
păstrase destule echipamente şi încă mai instala grile. Cu 
ajutorul GG-ului, se puteau controla toate magistralgele din 
emisfera cea mai bogată a Pandorei. 

Cu doi ani în urmă, la inaugurarea Generatorului de Grile, 
reporteriţa se aflase alături de Macintosh. Deşi fusese 
corespondentul oficial al Holoviziunii la acel eveniment, 
Beatriz prefera să creadă că venise acolo invitată de Mack. 
Ochii lui albaştri căpătaseră atunci o strălucire deosebită. 
Purtaseră discuţii lungi, plutind pe coridoarele Staţiei 
Orbitale şi lăsându-se prinşi în fileurile de siguranţă. Ceea 
ce începuse ca o nevinovată atingere involuntară a mâinilor 
se transformase într-o profundă şi matură relaţie 
sentimentală. 

Sper ca dragostea noastră să aibă o şansă, gândi ea şi oftă 
pentru a alunga lacrimile. 

Clipirea becului roşu de deasupra uşii o luă prin 
surprindere. În studiouri nu se montau sonerii la intrare, 
întrucât puteau produce situaţii penibile în momentul unor 
înregistrări; deci, se optase pentru avertizarea luminoasă. 

Cineva vrea să intre. 


Zărind teama înflorind cu petale albe pe faţa lui Leon, 
Beatriz îşi dădu seama că cel ce se afla de partea cealaltă a 
uşii nu făcea parte din echipa lui Brood. 

Este Mack, speră ea. El trebuie să fie! 

— Nu te mişca de-aici! Porunci Leon. (Îşi desfăcu 
legăturile şi îndreptă ameninţător degetul spre ea.) Mă 
ocup eu de el. Peste câteva clipe vei avea textul pe monitor. 
Replicile sunt standard. Eu voi fi regizorul emisiei, iar tu îmi 
vei respecta instrucţiunile cu cea mai mare grijă. 

Pluti către uşă, îşi puse căştile pe urechi şi activă sistemul 
de intercomunicaţie. 

— Facem înregistrări, anunţă el. Nimeni nu are 
permisiunea să intre, cu excepţia personalului de 
specialitate. 

Beatriz îşi ţinu răsuflarea. Deşi încuia uşa atunci când 
înregistra sau transmitea în direct, Holoviziunea încurajase 
întotdeauna existenţa unui mic grup de spectatori. Mulţi 
dintre muncitorii de la bordul complexului orbital îşi 
petreceau timpul liber privind activitatea echipelor de 
tehnicieni, reporteri şi regizori. Niciodată nu li se 
interzisese accesul. 

— Sunt Spud Soleus. (Vocea ascuţită răsună şi în căştile 
reporteriţei, smulgându-i un zâmbet de pe buze.) Controlul 
Curenţilor. Avem o urgenţă acolo, iar dr. Macintosh are 
nevoie să discute imediat cu Beatriz 'Tatoosh. 

Beatriz simţi un val de emoție cuprinzându-i pieptul şi 
sângele năvălindu-i în obraji. Palmele continuau să-i 
transpire abundent. 

— Are de transmis o emisiune în direct. Anunţă-i pe dr. 
Macintosh ca va trebui să aştepte. 

— Imposibil. Linia noastră de transmisie nu mai 
funcţionează normal şi o mare porţiune din grilă este 
inoperantă. 

— Am primit ordine stricte, spuse Leon. (începea să fie 
nesigur pe sine.) Poate că după emisiune... 


— Dr. Macintosh este comandantul Staţiei Orbitale, insistă 
Soleus. A primit ordin direct de la Flattery să restabilească 
grila. Acum. Avem nevoie de linia voastră pentru a putea 
transmite semnalele şi de experienţa lui Beatriz Tatoosh. 
Ţine cont că releele de putere se află în Controlul 
Curenţilor şi vă putem întrerupe toate legăturile. 

— Aşteaptă o clipă, rosti Leon, încercând să-şi potolească 
panica din voce. Să văd ce pot face. 

Decuplă intercomul şi-şi lipi fruntea de perete. 

— La naiba! (Izbi plastoţelul rece cu fruntea. Trupul său 
dădu să plutească înapoi, spre console, însă fu reţinut de 
căştile puse pe urechi.) La naiba! 

Bravo! Gândi Beatriz. Spud îl minţise pe Leon cu privire la 
relee. Majoritatea - dar nu şi cele ale studioului - se aflau în 
Controlul Curenţilor, într-adevăr. Nimeni nu ştia mai bine 
decât ea, pentru că participase împreună cu Mack la 
amenajarea acestui spaţiu. Dar Leon nu-şi putea da seama 
şi, în plus, avea şi alte probleme pe cap. Nu îndrăznea să ia 
nici o decizie fără acordul căpitanului, dar nu putea lua 
legătura cu el fără să alerteze întreaga Staţie Orbitală. 

Îşi şterse palmele umede de pantaloni şi inima începu să-i 
bată sălbatic în piept. În ciuda pericolului, savura dilema lui 
Leon. 

Vedea-l-aş zvârcolindu-se în chinuri! 

Leon apăsă butonul intercomului. 

— Nimeni nu intră aici până nu... 

— Putem transmite prin linia voastră fără nici o problemă, 
îl ameninţă Spud. Nici măcar n-avem nevoie de voi. Dr. 
Macintosh este şeful aici şi a spus că... 

Leon lovi butonul, decuplă casca şi se repezi spre bancul 
său de montaj. Nu izbuti să controleze mişcarea şi dădu 
peste ceilalţi doi tehnicieni, busculându-i. Pierdură câteva 
clipe bune până să descurce firele încâlcite. Îşi spuseră 
cuvinte grele, dar în şoaptă. 

Beatriz pluti repede către uşă, porni sistemul de 
intercomunicaţii, apoi conectă casca şi o lăsă liberă să 


plutească. Tehnicienii nu o văzură: acţiunea ei durase mai 
puţin de patru secunde. 

Instalată din nou la consolă, deschise propriul său canal de 
intercomunicaţii şi formă numărul lui Mack. Becurile de 
avertizare aveau să clipească pe toate consolele. După cum 
se aştepta, Leon apăru imediat în faţa ei, cu nasul roşu de 
furie. 

— Ţi-am spus să stai liniştită! Lătră el. 

Nu mai semăna deloc cu individul liniştit de acum câteva 
momente. Devenise un ofiţer de securitate aflat într-o 
situaţie dificilă. 

— 'Te-aş pocni imediat peste bot, dacă n-am avea nevoie de 
mutra ta drăgălaşă. Dar ţine cont că există şi o emisiune de 
rezervă, în caz că nu vrei să cooperezi. Mai fă o singură 
prostie şi ai să ieşi imediat prin supapa de evacuare a 
navetei! Ai înţeles? 

Beatriz îşi reprimă zâmbetul. Fraierul o ameninţase! 
Cuvintele lui ar fi rămas neauzite dacă ea n-ar fi pornit 
sistemul de intercomunicaţii şi dacă n-ar fi plasat căştile la 
doi paşi de consola sa. Izbuti, fără mari eforturi, să mimeze 
teroarea care o cuprinsese de multe ori în aceste ultime 
ore. 

— Am să fac aşa cum spui, rosti ea cu voce tare. (Dar nu 
prea tare, ca să nu trezească bănuieli.) Nu vreau să mor, ca 
ceilalţi. Am să fac aşa cum spui. 

Leon porni spre tovarăşii săi, dar înainte să ajungă la ei se 
auzi alarma generală: patru semnale lungi, stridente, emise 
prin sirena din plafon. 

Deşi speriată de zgomot, reporteriţa exulta. Recunoscuse 
imediat ce însemnau cele patru semnale, deoarece 
participase de câteva ori la exerciţiile de pregătire: 
„Incendiu generalizat în sectorul Controlului Curenţilor.” 
Acest sector includea şi studioul Holoviziunii. 

În timp ce Leon şi ceilalţi se frământau ca bezmeticii, 
întrebându-se unul pe celălalt: „Ce naiba se-ntâmplă?” 
Beatriz şopti încet, neauzit: „Spud, te iubesc.” 


Puterea, ca orice altă fiinţă, va face totul pentru a-şi 
menţine existenţa. 


— Ward Keel, Jurnale apocrife. 

PRIMUL LUCRU PE CARE-L VĂZU RICO atunci când intră 
în bucătărie fu silueta nemişcată a Cristei Galii zăcând cu 
ochii deschişi în scaunul de lângă hublou. Strălucirea verde 
a pupilelor ei pulsa într-un fel cu totul neobişnuit şi Rico îşi 
dădu seama că ceea ce vedea ea ţinea de o altă lume. 
Primul său impuls fu să fugă şi să închidă uşa în urmă, dar 
izbuti să se stăpânească. 

Ben stătea întins pe podea, lângă Crista. O ţinea strâns de 
gleznă şi dădea din picioare precum un copil prins în 
capcana unui vis urât. Şi Rico, la rândul lui, avea impresia 
că trăieşte un coşmar. 

— Ben! Strigă el dar Ben nu răspunse. 

Se repezi spre prietenul său, descoperind că şi ochii 
acestuia erau larg deschişi. Atât Ben cât şi Crista respirau, 
deşi capul fetei stătea uşor înclinat în faţă şi scotea un fel de 
gâlgâit la fiecare trecere a aerului. Rico îşi aminti de 
avertismentul Grupului Operativ şi nu se atinse de ei. 

— La naiba! Izbucni el, căutând antidotul în buzunarul de 
la piept. 

Găsi o capsulă roşie, de mărimea vârfului degetului mic. 
La un capăt avea două ace învelite într-o membrană de 
plastic. Desprinse membrana şi o aruncă pe podea, atent să 
nu se înţepe. 

— La naiba, Ben! Grupul Operativ ţi-a zis să o ţii pe fată 
departe de apă, pentru ca toxina să nu-şi facă efectul. 

Doza de antidot, pe care sperase să nu o folosească 
niciodată, era calculată pentru greutatea trupului său. Cu o 
mişcare iute, înfipse acele în coapsa lui Ben. 

— Continuă să respiri, omule! Îl imploră el. Nu te opri! 

Se întoarse spre Crista Galii, încercând să-şi domolească 
accesul de furie care îi ardea pieptul. Ştia că, de fapt, era 
mai mult frustrare decât furie, însă carnea sa nu cunoştea 
diferenţa. 

Dacă l-a omorât... 

Mintea opri gândul la jumătate. 


Din gâtlejul fetei se auzi un geamăt stins; sunetul aproape 
neomenesc trimise un fior de gheaţă pe spinarea lui Rico. 

— Crista? Mă auzi? 

Fata reuşi să întoarcă palmele în sus, dorind să arate că 
era neajutorată; buzele sale se străduiau să formeze 
cuvintele care nu vroiau să iasă. 

— Flattery... 

Cuvântul era aproape de neînțeles. Crista îşi ţinea privirea 
îndreptată înainte şi, cu o mişcare halucinant de înceată, 
sfârşi cu: 

— Medicamente. 

— Flattery te-a pus să înghiţi medicamente? 

Ea închise pleoapele o dată. 

— Ţi-a dat medicamente pentru ca atingerea ta să devină 
fatală? Deci nu algele sunt de vină? 

Crista închise din nou pleoapele şi încuviinţă aproape 
imperceptibil. 

Peştele Zburător se zgudui iarăşi, trimiţându-l pe Rico în 
partea cealaltă a bucătăriei. Apoi se înclină într-o parte, 
obligându-l pe Holoexpert să apuce un mâner şi să se 
lipească de perete. După câteva clipe, Elvira reuşi să 
redreseze aparatul. 

Carcasa de metal a hidropterului începu să scârţâie, ca şi 
cum ar fi fost solicitată de o forţă deosebită. 

Algele ne vor zdrobi. Au aflat că ea se află aici, împreună 
cu noi! 

Crista era legată aşa cum o lăsase Ben, udă de sus până 
jos, cu falsa sarcină zăcându-i la picioare. Rico se aruncă 
într-un scaun alăturat şi-şi prinse centurile de siguranţă. 
După o vreme totul se linişti, ca şi cum algele avuseseră un 
ultim spasm înainte de a se potoli definitiv. 

Verifică starea lui Ben fără a-l atinge. Prietenul său respira 
normal, îşi recăpătase culoarea şi arăta spre fată. Pentru 
Rico, acesta era un semn bun. Căută cu grijă în buzunarul 
de la piept al lui Ben şi scoase doza de antidot pentru 
Crista. Însă ea îşi flutură rapid pleoapele într-o mişcare ce 


părea voluntară şi ridică foarte puţin vârfurile degetelor, ca 
pentru a-l respinge. 

Rico cobori braţul şi fluturarea încetă. 

Şi dacă nu €... Gâdiliciul? Grupul Operativ îl avertizase că 
antidotul se putea dovedi fatal dacă era administrat inutil. 

Dacă Flattery i-a modificat chimia trupului? Poate că 
antidotul o va ucide. 

Se simţea tentat să i-l administreze oricum, după ceea ce îi 
făcuse prietenului său. Nimeni nu va şti, nici măcar Ben. 
Făcu un pas către ea şi Crista începu din nou să-şi fluture 
pleoapele, ridicând degetele ca pentru a-l îndepărta. 

Însă Flattery se va bucura. Nimic nu i-ar face mai multă 
plăcere decât să poată spune lumii întregi că Sfinţia Sa 
Crista Galii a fost ucisă de Fantome. 

Ceva ca un fulger pătrunse deodată prin hubloul din plaz, 
iluminându-l, făcându-l să înţeleagă ce punea Directorul la 
cale. 

— Desigur, i se adresă el Cristei, asta e! Te-a transformat 
într-o fiinţă toxică pentru ca nimeni să nu stea în preajma 
ta. Apoi a făcut totul public şi a dat vina pe... Relaţia dintre 
tine şi alge. Am dreptate? 

Fata încuviinţă încă o dată, imperceptibil şi cobori încet 
pleoapele. Părea mai calmă, mai liniştită, dar asta nu 
datorită toxinei. 

Hidropterul începu să se clatine, iar lumina soarelui 
pătrunse fără veste în bucătărie. În sfârşit, ajunseseră la 
suprafaţă. Elvira urma să iasă pentru a desfunda gurile de 
admisie. Crista avea obrazul brăzdat de lacrimi şi, la fiecare 
clătinare a aparatului, scotea un sunet înfundat. Pentru 
prima oară, Rico îşi dori să o mângâie, să o liniştească. 
Începea să-şi dea seama cum se folosise Directorul de ea şi 
cât de îngrozitoare trebuie să fi fost viaţa ei în Zona de 
Protecţie. 

Era o prizonieră misterioasă, dar a transformat-o într-un 
monstru. 


— Ti s-a mai întâmplat vreodată aşa ceva... Înainte să iei 
medicamentele lui Flattery? 

Mişcându-şi ochii, Crista făcu semn că nu. 

— Şi-a închipuit probabil că toxina ne va fi fatală iar el, în 
postură de erou, te va putea aduce înapoi în Zonă arătând 
lumii cât de periculoasă eşti. (Introduse, cu grijă, flaconul în 
buzunarul de la piept.) Sau, dacă ţi-aş fi administrat această 
doză, tu ai fi murit, iar el ar fi trâmbiţat în gura mare că 
Fantomele te-au ucis. Populaţia s-ar fi ridicat imediat 
împotriva noastră. 

Fata clipi un „da” şi Rico auzi un geamăt dinspre Ben. 

— Rico, sunteţi în regulă? Se auzi vocea Elvirei, prin 
intercom. 

Ben deschise zadarnic gura ca să spună ceva, apoi se dădu 
bătut şi încuviinţă uşor. Crista clătină la rândul ei din cap şi 
izbuti un „D-d-d-aaaa”. 

— Antidotul a fost destul de eficient, rosti Rico spre 
intercom. N-aş putea spune despre ei că sunt în regulă, dar 
îşi revin încetul cu încetul. Deocamdată nu te poţi baza 
decât pe mine. Vrei să înoţi puţin printre valuri? 

— Cam aşa ceva. Ar fi bine să preiei tu comenzile. 

— Vin imediat. 

Se asigură încă o dată că Ben şi Crista erau pe drumul cel 
bun şi că nu puteau păţi nimic grav în cazul în care 
hidropterul ar fi luat-o din nou razna. 

— Am să las intercomul în funcţiune, le spuse el. Adresaţi- 
mi un cuvânt - sau măcar un mârâit - din când în când. 
Bine? Mă întorc după ce termină Elvira de desfundat gurile 
de admisie. 

Crista ridică vârfurile degetelor şi izbuti să îngaime: 

— Algele... Fericite. 

— Algele sunt fericite? (Îşi desfăcu braţele, cu un gest 
teatral şi continuă fără a-şi mai ascunde sarcasmul.) Atunci 
şi eu sunt fericit. De unde naiba ştii? 

În loc să dea din umeri, ea întoarse palmele în sus. 


— Li... Ber... Tate, spuse şi repetă cuvântul, mai rar: Li... 
Ber... late. 

O privire prin plaz îi fu suficientă pentru a remarca 
întinderea nesfârşită de alge lenevind sub razele ambilor 
sori. Cu aproximativ un an în urmă, Aki, soarele mai 
îndepărtat, începuse să pulseze. Un nor negru şi foarte 
mare se zărea departe, spre orizont. Din când în când, 
algele înălţau încet frunzele deasupra valurilor şi apoi le 
lăsau să cadă împrăştiind stropi. 

Ca un copil în baie, îşi spuse el. 

Nu văzuse niciodată algele jucându-se astfel. 

— Sper că nu te înşeli. Sper din tot sufletul. Asta ne-ar 
uşura foarte mult situaţia şi ar da multă bătaie de cap celor 
aflaţi în slujba lui Flattery. 

Rezistă, cu greu, tentaţiei de a-i bate uşurel pe umăr. 

— O scoatem noi la capăt, prietene, rosti câtre Ben. 

leşi din bucătărie şi se aşeză în postul de comandă, 
continuând să vorbească în microfonul inâercomului, mai 
mult pentru sine decât pentru Ben. 

— Nu-mi place s-o spun, dar am fost salvaţi de Controlul 
Curenţilor. Algele ne-au adus aici şi au vrut să rupă cabina 
pentru a intra. Controlul Curenţilor a încercat, probabil, să 
restabilească vechile magistralge, pentru că algele s-au 
opus semnalelor. Nu-mi dau seama dacă s-a ars vreo 
siguranţă sau dacă cei de pe orbită le-au eliberat cu bună 
intenţie. Oricum, nu contează, a fost spre binele nostru. 

Îşi plimbă din nou privirea peste instrumentele de bord. 

— Semnalul acela electric ne-a paradit Navcom-ul. În rest, 
totul pare perfect. Pentru mai multă siguranţă, am închis 
sistemul de climatizare al bucătăriei; cine ştie, poate or mai 
exista şi alte conducte fisurate. O să vă cam încălziţi, pentru 
că staţi aproape de motoare. Dar, după ce ne vom înălța în 
aer, vă voi muta aici. 

Termină verificarea şi îşi dădu seama că, de fapt, nu vor fi 
în stare să zboare cu hidropterul decât dacă Elvira avea 


posibilitatea să repare sistemul hidraulic care deplia 
suprafeţele portante. 

Însă pe Ben nu-l interesează asta, deocamdată. De fapt, 
nici pe mine. 

— Zi-mi ceva, prietene, orice! 

— Rico... În regulă. 

Deşi fuseseră pronunţate dureros de încet, cuvintele 
readuseră zâmbetul pe faţa lui Rico. Simţi, din mişcările 
aparatului, cum Elvira scotea algele din gurile de admisie. 
Încercă din nou Navcom-ul, dar degeaba. Sistemul era 
mort, în difuzoare nu se auzea nici măcar zgomotul de fond. 

— Vine furtuna, îl anunţă pe Ben şi cred c-o să dăm de 
belea. 

Nu-i spuse prietenului său că, neputând ridica hidropterul 
deasupra perturbaţiei atmosferice, vor avea serios de furcă. 
Fără Navcom şi înconjurați de alge, nici nu vroia să se 
gândească la necazurile ce se vor năpusti asupra lor. 

Acela care ameninţă mintea sau simbolurile ei, pune în 
pericol însăşi matricea umanităţii. 

— Ward Keel, Jurnale apocrife. 

BEN AUZISE ZGOMOTUL produs de descărcarea 
balastului, în timp ce mângâia, cu buzele, părul şi obrajii 
Cristei. Îşi aminti gustul sărat al stropilor de apă. Era vorba 
de o fisură în conducta de răcire prin care circula apă 
obţinută din ocean şi reciclată; nici un motiv de îngrijorare, 
mai ales că se îndreptau spre suprafaţă. 

Îşi aminti că discutau şi râdeau când, deodată, partea 
superioară a corpului îi amorţi. Muşchii gâtului nu mai 
vroiau să asculte. Încercă să strige, dar buzele rămaseră 
nemişcate, iar din gâtlej nu ieşi nici un sunet. Crista se 
prăbuşi fără vlagă în scaun şi ar fi căzut la podea dacă n-ar 
fi ţinut-o centurile de siguranţă. În ochii ei larg deschişi se 
oglindea groaza, iar irişii verzi se întunecaseră într-atât, de 
ziceai că deveniseră albaştri. 

O, nu! Urlă el în sinea sa. O, nu, au avut dreptate! 


Încercă să se ridice, cu mişcări rare, spasmodice, dar se 
prăbuşi peste fată. Aceasta scoase un strigăt sugrumat de 
disperare, dar şi ea cedă în faţa aceleiaşi paralizii care îşi 
înfipsese ghearele în Ben. El avea avantajul unui trup mai 
masiv, mai musculos, mai greu de învins. 

Îndreptă mâinile spre centurile Cristei şi le simţi ca pe 
nişte bolovani imenşi la capătul antebraţelor. Putea să vadă 
şi să audă, dar orice mişcare se transforma într-un spasm 
incontrolabil. În cele din urmă alunecă la podea, într-o 
poziţie din care nu putea zări faţa fetei. Cu una dintre mâini 
o strângea de gleznă, simțind că trupul ei, ca şi al lui, era 
scuturat de convulsii violente. Avea antidotul în buzunar, 
dar nu-l putea scoate de acolo şi în nici un caz nu şi-l putea 
administra. 

Rico o să-şi închipuie că mi-am pierdut minţile, gândi el. 
Rămaşi fără sprijinul Navcom-ului, nu mai puteau naviga 
în adâncuri, iar la suprafaţă vor deveni ţinte sigure. Rico va 
avea oricum foarte mult de furcă. lar acum, îi căzuse şi... 

Nebunia asta pe cap. 

Elvira ne va scoate de-aici! Cine îi poate face faţă? 

Gâdiliciul îi cuprinse întreg spatele, răspândindu-se prin 
umeri şi picioare. Era neajutorat, o grămadă de carne 
dominată de spasme. Se simţea trădat. Apoi, brusc, porni 
într-o călătorie prin mintea Cristei. Rico, bucătăria şi restul 
universului se proiectară ca nişte imagini pe o cortină 
neagră, printre gândurile şi amintirile fetei. 

— Ben! Strigă Rico şi vocea lui veni ca dintr-un hău 
nesfârşit. 

Spuse şi altceva, dar Ben nu auzi decât acul capsulei cu 
antidot înfigându-i-se în coapsă. Deşi Gâdiliciul i se plimba 
liber prin trup, simţi mâinile prietenului său întinzându-i pe 
podea. 

Timpul flutura ca o perdea între el şi Rico. O culoare albă, 
strălucitoare şi detalii din bucătărie se amestecară într-o 
explozie de lumină care alungă tot întunericul din mintea 
sa. 


Acum înţelegea. În memoria Cristei se adunaseră o 
infinitate de amintiri umane. Multe dintre ele trecuseră în 
propriul său cap, atrase ca de un magnet. Îşi simţi mintea 
ca pe o floare ce-şi desfăcea minunatele petale sub 
mângâierea luminii. Dincolo, ca într-un alt plan al realităţii, 
distingea umbra lui Rico agitându-se încoace şi încolo. 

Deşi auzea şi vedea, Ben se detaşă de trup şi acest lucru îi 
stârni mai mult curiozitatea decât teama. Îşi aminti de 
emisiunea specială pe care o realizase împreună cu Beatriz, 
despre oamenii care se întorceau de la graniţa morţii. Toţi 
descriseseră acelaşi sentiment de detaşare, aceeaşi căldură 
plăcută pe care o simţea şi el - cu excepţia Gâdiliciului. 
Declaraseră că-şi văzuseră trupurile de la o oarecare 
înălţime, urmăriseră eforturile medicilor de a-i readuce la 
viaţă şi puteau reproduce discuţiile purtate în încăpere pe 
parcursul perioadei în care inima lor refuzase să mai bată. 
Priviseră pe monitor semnalele ce anunțau revenirea la 
viaţă, dar cu aceeaşi detaşare pe care o avusese Ben atunci 
când se prăbuşise pe podeaua bucătăriei. 

Însă el vedea acum folosind trupul şi mintea altcuiva. 
Mintea unui copil plutind la semiadâncime, într-o lagună şi 
ridicând privirea către lumina solară. Marginile lagunei 
erau înconjurate de un halo; dincolo de ea, scăldată de 
razele sorilor, percepu silueta lui Rico. În jurul său, apărând 
din desişul algelor, se zbenguiau legendarii înotători. 

Era Crista în copilărie. Ba nu... Ben şi Crista în copilărie. 

Îşi dădu seama că Rico era îngrijorat şi ar fi vrut să-i 
spună: „Fii liniştit, sunt aici!”, dar nu reuşi. 

Fetiţa atârna de o algă şi primea hrană - bucățele de peşte 
crud - de la o înotătoare bătrână care venise din adâncuri. 
Ben, care până atunci nu văzuse înotători, şi-i imagina ca pe 
nişte creaturi groteşti, alunecoase, având guri imense, 
priviri imbecile şi cozi de şobolan. Femela era cam de vârsta 
lui de-acum; branbhiile desfăşurate ca un evantai îi ajungeau 
până la umeri şi tremurau ciudat. Nu putea - sau nu vroia - 
să vorbească. 


De undeva, din spatele haloului, răzbătură cuvintele lui 
Rico: 

— Am să te aşez aici ca să-ţi fie cald. 

Simţi laguna îndepărtându-se, o dată cu vocea prietenului 
său. 

— Crista încă trăieşte. Ben, nu ştiu dacă mă auzi sau nu, 
dar am să te scot de-acolo de unde eşti acum. Şi tu şi fata 
asta blestemată, veţi fi în regulă. Rezistă, prietene, aproape 
am ajuns la suprafaţă. (Rico părea în pragul isteriei, gata- 
gata să izbucnească în lacrimi.) Rezistă şi totul va fi bine. (Îl 
bătu uşor pe umăr şi dispăru.) 

Ben descoperi că, dacă dorea, putea părăsi laguna. Îşi 
imagină un coridor deschizându-se spre el şi percepu foarte 
clar realitatea din bucătărie, din întregul hidropter. Între 
mintea sa şi a Cristei exista o punte de legătură. 

Lumina orbitoare care pătrunse în încăpere şi legănarea 
aparatului îi dădură de înţeles că ajunseseră la suprafaţă. 
Se întrebă dacă nu cumva îi sunase ceasul - era pe deplin 
conştient şi incapabil să tragă aer în plămâni. Îşi aminti că, 
în ziua masacrării Insulei Guemes, el şi cu Rico fuseseră pe 
punctul de a se îneca. Însă acum nu lupta disperat pentru o 
gură de oxigen. Dimpotrivă, se abandonase destinului. 

Începu să-şi pună întrebări care în mod normal l-ar fi 
umplut de spaimă: muşchii respiratori îi vor fi, în cele din 
urmă, paralizaţi de toxină? Dar muşchii inimii? Ce păcat că 
Rico nu-l aşezase într-o poziţie mai favorabilă pentru 
respiraţie! Însă Gâdiliciul dispăru. 

Antidotul îşi face efectul. 

Ar fi vrut să traverseze din nou puntea spre Crista, dar se 
simţi tras înapoi în hidropter. Descoperi că se poate răsuci 
puţin, pentru a ajunge într-o poziţie mai comodă. Începea 
să-şi revină. Ca prin ceaţă, auzea vocea îngrijorată a lui 
Rico în sistemul de intercomunicaţie. 

— Zi-mi ceva, prietene, orice! 

Încercă să scoată un sunet prin gâtlejul uscat şi reuşi, cu 
greu: 


— Rico... În regulă. 

Percepu respiraţia Cristei, dar fata continua să zacă 
nemişcată. 

Ce i s-a întâmplat? 

— Vine furtuna şi cred c-o să dăm de belea, anunţă Rico. 

Ben ar fi vrut să râdă în hohote şi să-i dea replica: „Belea! 
Atunci, explică-mi şi mie cum se numeşte situaţia în care 
suntem deja!” Dar nu izbuti să scoată decât nişte grohăieli. 

Noul domnitor ajunge inevitabil să-şi nemulţumească 
supuşii. În acest fel, îşi face duşmani din cei pe carei-a 
înlăturat pentru a ajunge în frunte, dar nu-şi poate face 
prieteni printre cei care l-au ridicat. 

— Machiavelli, Principele. 

SFIDÂND ÎNTREAGA LUME, Directorul renunţă la 
siguranţa oferită de buncărul său şi ieşi să facă o plimbare 
la suprafaţă. Nevi şi Zentz plecaseră în misiune, rebelii 
cădeau seceraţi de trupele sale, iar Crista Galii avea să 
aducă un sac de necazuri pe capul Fantomelor. Zâmbi larg 
şi îşi întoarse faţa către soare. Îi plăceau cerul liber şi 
adierea vântului... Cât de departe era acum de susurul 
imperturbabil din sistemul de climatizare al Bazei Lunare! 
Momentul ploii de după-amiază se apropia cu paşi repezi. 
Toţi cei care fuseseră crescuţi în sterilitatea Bazei Lunare şi 
apucaseră să supravieţuiască desigilării celulelor de 
hibernare ştiau să aprecieze frumuseţile naturii. 

Se sprijini de un parapet şi privi în vale, dincolo de Zona 
de Protecţie, spre satul năruit şi acoperit de fum negru. 
Flattery purta cea mai roşie jachetă a sa, astfel încât 
vermina să-l poată vedea de departe şi să înţeleagă că el 
era în continuare stăpânul. Să-şi dea seama că Directorului 
nu-i era teamă de rebeliunea lor nenorocită! 

Chiar şi după atâţia ani petrecuţi pe Pandora, prezenţa 
celor doi sori i se părea foarte derutantă. Informaţiile 
obţinute în urma studiilor geologice şi asupra algelor 
duceau la concluzia că aştrii rupeau crusta planetei ca pe o 


coajă de pâine. Dezastre oribile aveau să devasteze această 
lume, iar el nu era dispus să aştepte venirea lor. 

Marta Ventana, unul dintre curierii săi, se apropie pe 
drumul de sub stâncă. 

— Informaţii despre distrugerea grilei, domnule, spuse ea, 
agitând un pager. 

Flattery făcu semn unui gardian, care verifică aparatul şi 
apoi i-l aduse. Îşi trase pălăria albă mai mult pe frunte. Era 
o pălărie cu boruri largi, Insulară, purtată pentru a creea o 
impresie favorabilă asupra populaţiei; era albă, deoarece 
Directorul credea că această culoare îl plasa automat de 
partea adevărului şi a dreptăţii. Nu citi imediat rapoartele. 
Ştia ce avea să descopere acolo: nimic. lar la acest moment 
al după-amiezii, din cauza păturii de nori, cei de la bordul 
Staţiei Orbitale nu puteau vedea sectorul opt. 

Pasiunea lui pentru viaţa în mijlocul naturii nu-l împiedica, 
totuşi, să-şi apere sensibila piele împotriva arsurilor 
provocate de sori. Două pete rozalii îi apăruseră pe frunte, 
dar nu încercă să se scarpine. Medicul său personal le 
înlăturase cu nici o lună în urmă, dar iată că apăruseră din 
nou. 

Oamenii trebuie să mă vadă, gândi el. Nimic nu poate 
înlocui o apariţie în public bine regizată. 

Cele trei gărzi de corp păstrau o oarecare distanţă, cu 
instinctele lor pandorane în permanenţă treze. Punctul său 
de observaţie era o stâncă de la înălţimea căreia putea 
vedea Zona de Protecţie, satul şi portul. În spate, singurele 
zone mai înalte erau - la multe klick-uri depărtare - 
platourile şi pantele în care se adăposteau zavatanii. Mulţi 
dintre ei credeau, ca şi sătenii, în Navă şi în posibila ei 
revenire pe post de mântuitor. Ha! Un Mesia mecanic! 
Gândul îl făcu să râdă, stârnind privirile nedumerite ale 
gărzilor de corp. 

— Puteţi lua loc, domnilor, îi invită el. După cum vedeţi, 
nimic nu ne poate atinge. 


— Vă cer iertare, domnule Director, spuse Aumock, unul 
dintre ei. Misiunea mea este să nu stau niciodată jos atunci 
când mă aflu în preajma dumneavoastră. 

Flattery încuviinţă, mulţumit. lată unul care-şi cunoaşte 
meseria! 

— Foarte bine, îl lăudă el. Îţi apreciez devotamentul. 

Aumock, un Triton provenind dintr-o familie înstărită, nu 
zăbovi pentru a savura complimentul, ci se întoarse la 
îndeletnicirea sa. 

— Prin zona asta nu poţi întâlni decât zavatani, rosti 
Flattery. 

— Sunteţi sigur că nu reprezintă un pericol, domnule? 
Replică Aumock. 

Era pentru prima oară - în cele zece luni de serviciu - 
când gardianul îşi permitea să comenteze spusele lui 
Flattery. 

Directorul mormăi ceva de neînțeles. Avea şi el, desigur, 
nişte bănuieli în legătură cu aceşti zavatani. Numărul lor 
părea relativ constant, dar feţele erau de fiecare dată 
altele. Doar nu mă consideră imbecil! La urma urmelor, era 
Preot-psihiatru şi cunoştea la perfecţie istoria religiilor 
oprimate. Nu se simţea în largul său ştiind că avea în 
preajmă o populaţie potenţial ostilă, al cărei număr era 
imposibil de aflat şi care părea să cunoască locurile mult 
mai bine decât gardienii săi. 

Zavatanii se înmulţesc pe platourile astea. De ce? 

Abia în acest moment hotări să citească ultimele mesaje 
referitoare la hidropterul Holoviziunii şi la ciudata 
răzvrătire a celui mai mare pâlc de alge din regiune. 

— Deci, Marta, chiar crezi că se întorc? Întrebă el. 

Curierul său, o femeie plinuţă ale cărei forme ieşeau în 
evidenţă prin uniforma albastră, îi muşcă repede buza 
inferioară înainte de a răspunde. Flattery, care se culcase 
cu ea o dată, îşi aminti că mângâierile ei fuseseră mult mai 
plăcute decât înfăţişarea. Pe atunci - cu patru, cinci ani în 
urmă? 


— Era mai zveltă, începuse cu postul de gardă de corp, 
însă demonstrase o iscusinţă deosebită în domeniul 
electronicii, impresionându-i pe inginerii Directorului. Când 
venise să ceară transferul, Flattery i-l aprobase pe loc. 
Reteza astfel din faşă zvonurile şi scăpa de o situaţie care s- 
ar fi putut dovedi... Delicată. 

— Nu... Nu ştiu, răspunse Marta. Senzorul pe care l-am 
plasat chiar eu pe hidropterul lor funcţionează perfect, iar 
traiectoria indică o revenire la... 

— Prostii! Izbucni Directorul. Nu sunt idioţi. Am insistat să 
plasezi senzorul pe sau în persoana ei. Dar tu ai hotărât - 
cine ţi-o fi permis? 

— Să-l pui în cu totul altă parte. Controlul Curenţilor mi-a 
confirmat că senzorul se află la bordul unui cargo-tren 
deteriorat care transportă câteva tone de peşte mort. 

Savură expresia de perplexitate întipărită pe faţa ei. Acum 
părea mică şi palidă. 

— Mi-a fost frică, se scuză ea. Mi-a fost frică să o ating. 

Îşi cobori capul ca şi cum ar fi aşteptat securea călăului. 
Căldura nemiloasă a sorilor măriseră petele de sudoare 
formate la subsuori. Aerul era greu, sufocant, aşteptând 
parcă şi el sosirea iminentei furtuni. 

Flattery retrăi momentul acela petrecut împreună cu ea. 
Era după-amiază şi sudoarea curgea şiroaie pe trupurile 
lor. Fire de păr de pe pieptul lui se lipiseră pe sânii ei albi şi 
micuţi. Pe atunci, Marta nu se temea de el, îl adora, ceea ce 
uşurase mult lucrurile. 

La naiba! Murmură în sinea sa. lar mă las purtat de 
imaginaţie. 

Îşi îndreptă spinarea. Flattery era cu aproape două capete 
mai înalt decât Marta. 

— Nu te-am asigurat eu că totul va fi în regulă? Rosti el, pe 
tonul cel mai blând cu putinţă. 

Ea încuviinţă, dar nu îndrăzni să ridice capul. 

Directorul era foarte mulţumit. Dacă această femeie, care 
îl cunoştea atât de bine, se temea de Crista şi de atingerea 


ei, rebelii vor fi înspăimântați. Mulțumită „medicamentelor” 
administrate zilnic, Crista va face ravagii printre ei, 
emanând neurotoxina prin toţi porii şi demonstrând tuturor, 
mai ales duşmanului, că zvonurile - pregătite şi răspândite 
cu foarte multă migală! 

— Erau adevărate. Probabil că acum intrase deja în comă. 
Flattery se îngrijise şi de acest aspect, pentru a fi sigur că 
fata se va întoarce. 

Doar el, Directorul, o mai putea salva. Fantomele se vor 
trezi curând alături de un monstru pe care nu-şi puteau 
permite să-l păstreze în mijlocul lor. 

Chimia face minuni! Gândi el, zâmbind. 

— Îţi înţeleg teama, rosti cu voce tare, pentru a o linişti. 
Important este că nu ne-am lăsat fraieriţi de trucul lor naiv. 
Ce-mi poţi spune despre avariile suferite aici? 

Amândoi tresăriră în acelaşi timp, surprinşi de şuierul 
fasciculelor laser. Flattery întoarse capul, descoperind că 
gărzile sale de corp prăjiseră o pereche de Glugi Nemiloase 
care se apropiaseră din direcţia pantelor înalte. 

— Mă întreb... 

Lăsă fraza în suspensie. Se întreba dacă nu cumva 
zavatanii antrenau Nemiloşi pentru a-i asmuţi asupra lui. 

— Vreau informaţii complete despre locurile în care apar 
Nemiloşii şi poziţiile zavatane. 

Marta încuviinţă şi băgă mâna în buzunar pentru a scoate 
un dispozitiv electronic. Mişcarea ei atrase o schimbare 
subtilă în atitudinea lui Aumock. Femeia nici nu-şi dădu 
seama că gura pistolului-laser era îndreptată spre căpăţâna 
sa. Introduse codul în maniera ei obişnuită, fără a se grăbi. 

Flattery ştia câte ceva despre zavatani şi trecutul lor, dar 
nu chiar atât de mult pe cât şi-ar fi dorit. Erau liniştiţi, 
organizaţi şi gospodăreau totul cu cea mai mare eficienţă. 
Dacă zvonurile spuneau adevărul, călugării cultivau în mod 
ilegal coastele înalte şi distribuiau hrană refugiaților. 
Directorul n-ar fi apreciat deloc aşa ceva, deoarece risca să 
piardă una dintre sforile cu care manevra masele. Nu avea 


suficienţi oameni la dispoziţie pentru a face două lucruri în 
acelaşi timp: poliţie pe miile de kilometri pătraţi ai 
regiunilor muntoase şi definitivarea Proiectului Nava 
Neantului. Proiectul era infinit mai important. 

Aprobă iniţiativa unuia dintre gardieni de a sări zidul 
pentru a-i aduce pieile Nemiloşilor. 

Zavatanii n-au avut noroc. Am să duc Nemiloşii ăştia la 
laborator şi am să aflu de unde vin, cu cine au fost, ce au 
mâncat... Totul! 

— Ce faci cu raportul ăla? Întrebă. 

— Zona de Protecţie este în afara oricărui pericol. 

Marta apăsă cu degetul un loc aflat în spatele urechii, 
activând astfel modul recepţie al implantului său. 

— Linia de comunicaţie este plină de paraziți, nu ştiu de 
ce. Clădirile au suferit avarii minime, de suprafaţă. Pietrele 
şi ciomegele rebelilor nu se pot compara cu armele noastre. 
Prizonierii sunt ţinuţi afară. 

Făcu o pauză, aşteptând alte informaţii. 

— Vreau rapoarte despre centrala energetică, staţia de 
hidrobuze şi configuraţia grilei, ordonă Flattery. 

Marta trimise iar un cod, apoi expresia figurii ei suferi o 
modificare, masca imperturbabilă fiind acoperită de ridurile 
neliniştii. Se aplecă un pic înainte, pe măsură ce 
informaţiile vibrau în osul mastoid şi erau transmise spre 
creier, prin intermediul fluidelor şi perilor urechii 
interioare. 

— O forţă masivă se adună în jurul centralei energetice, 
anunţă ea. Comandoul de securitate care a atacat 
detaşamentul nostru nu a fost lichidat. Tabăra de refugiaţi 
se află la mai puţin de un kilometru depărtare. Oamenii de 
acolo s-au strâns la limita razei de acţiune a laserelor şi 
acordă sprijin comandoului rebel. 

— Să declanşeze Operaţiunea H, lătră Directorul. Dacă 
refugiații nu se retrag, trimiteţi forţele aeriene asupra 
taberei. 


Marta păli şi mai puternic. Cobori vocea astfel încât 
gărzile de corp să nu o audă: 

— Operaţiunea H, domnule? Dacă-i bombardaţi pe 
asediatori, vor exista martori oculari, care-şi vor da seama 
că distrugerile n-au fost provocate de aerostate. 

— Folosiţi dirijabile, porunci el. Avem în hangar câteva 
baloane care seamănă cu aerostatele. Trimiteţi-le să 
distrugă tabăra şi o să ne gândim mai târziu ce facem cu 
martorii. Vreau să lichidaţi comandoul rebel, vreau să-i 
lichidaţi pe toţi cei care-i sprijină. Înţeles? 

Marta încuviinţă şi degetele sale apăsară înfrigurate 
tastele dispozitivului. 

— Hidrobuzele? 

— În stare de funcţionare, domnule. Cursele se efectuează 
conform orarului. Pierderile umane sunt importante, însă 
forţa de muncă a fost înlocuită. Naveta care a transportat 
Nucleul Mental Organic a intrat în docul Staţiei Orbitale; 
echipajul nu a mai transmis alte veşti. Controlul Curenţilor 
a încetat să mai trimită semnale spre algele din sectorul 
opt. Grila lipseşte, dar pâlcurile nu dau semne de 
agresivitate. 

— A încetat? 

Flattery regreta acum că-l minţise pe Macintosh. Fusese 
sigur că algele vor ceda în cele din urmă, sub loviturile 
insistente ale biciului electric. Nu-i trecuse nici o dată prin 
minte că Macintosh va întrerupe transmiterea semnalului. 

Idiotul! Oare ce-o fi fost în mintea lui, de le-a dat algelor 
posibilitatea să gândească? Nu-şi dă seama câtă nevoie 
avem de magistralge? 

Îşi umplu plămânii cu aer, încet, apoi expiră la fel de lent. 

— Cum se prezintă situaţia? 

— Au fost distruse câteva nave comerciale, răspunse ea, 
însă majoritatea au ieşit la suprafaţă şi încearcă să 
remedieze avariile. Furtuna o să le facă mari necazuri. 

— Spune-i lui Macintosh să refacă grila, altfel am să rezolv 
problema aşa cum ştiu eu. Are o oră la dispoziţie. 


— Da, domnule. 

Flattery se întunecă la faţă. Două explozii şi un fulger 
izbucniră în centrul Kalalochului. Făcu semn spre una 
dintre gărzile de corp. 

— Securitatea să-i interogheze şi să stoarcă tot ce poate 
de la capii răscoalei, deşi nu mă aştept să aflu mare lucru. 
Pe ceilalţi, trageţi-i în ţeapă şi puneţi-i într-un loc unde să-i 
vadă toată lumea. (Cercetă cu privirea panta abruptă din 
spatele său, care ducea spre platourile înalte.) Înşiraţi-i 
acolo, astfel încât sătenii şi refugiații să ştie ce-i aşteaptă 
dacă se mai răzvrătesc. Faceţi asta cât mai repede! 

Cel mai mult îl îngrijorau algele. Răspândise atâtea 
minciuni referitoare la Crista Galii, încât nici el nu-şi mai 
aducea bine aminte care era de fapt realitatea. Atunci când 
recomandase ca fata să fie ţinută departe de apă, se bazase 
mai mult pe intuiţie decât pe informaţii concrete. Însă acum 
îi era limpede că intuise corect. 

Algele sunt capabile să-i simtă prezenţa! 

— Le-am comunicat celor din Controlul Curenţilor că 
trebuie să opteze pentru o soluţie chirurgicală, spuse 
Marta. Au o oră la dispoziţie să restabilească grila prin 
orice alte mijloace. Le-am explicat că foarte multe 
submersibile sunt în pericol de a fi distruse. 

— Vom fi obligaţi să retezăm întregul pâlc? 

— Nu. Ca şi gloata de oameni, poate fi potolit foarte simplu 
operând în zona rebelă. Coridorul nu va avea flexibilitatea 
de până acum, dar îl vom curăța şi îl vom face navigabil. 

— După ce terminaţi, să trimiteţi câteva eşantioane la 
laborator, pentru o analiză completă. Aflaţi motivul pentru 
care s-au opus semnalelor trimise de Controlul Curenţilor, 
apoi folosiţi-le ca materie primă pentru obţinerea toxinei. 

— În privinţa zavatanilor..., începu ea. Am da dovadă de 
diplomaţie dacă... 

— Dacă le-am da lor algele tăiate? (Pufni cu dezgust.) 
Lasă-i să şi le culeagă singuri. N-am chef să particip la 
erezia lor. În plus, am nevoie de o cantitate cât mai mare de 


toxină, ca să le pregătesc Fantomelor o surpriză de 
proporţii. 

Marta îşi notă ordinele. 

Pentru Flattery era evident că algele detectaseră prezenţa 
Cristei Galii. Cum altfel s-ar putea explica răzvrătirea 
împotriva grilei, care avusese loc pe traseul estimat al lui 
Ozette, după ce fugarii scăpaseră de senzorul Martei? 

Au adulmecat-o atunci când senzorul a intrat în contact cu 
apa oceanului. Zâmbi din nou, mulţumit că nu se afla la 
bordul Peştelui Zburător, dar, mai ales, anticipând ceea ce 
vor păţi Ozette şi Fantomele sale. 

— Cum stăm cu zborurile de supraveghere? 

— Perturbaţia a ajuns deja în zonă, răspunse ea şi există 
riscul să pierdem aparatele de zbor. Avem două Lăcuste 
disponibile, dar sunt fragile şi au o autonomie limitată. Vreţi 
să le trimit vreun ordin? 

— Să efectueze zboruri atât cât le permit condiţiile 
atmosferice. Tare-aş vrea să-i văd pe nemernici la cine au să 
apeleze după ce vor intra în belea. Nevi îşi va face curând 
apariţia. 

Flattery sesiză fiorul care o cuprinse pe Marta la 
pomenirea lui Nevi. 

De-asta îl folosesc, gândi el. Simpla menționare a numelui 
său aduce rezultate incredibile. 

Îi făcu Martei semn să plece, apoi contemplă peisajul - 
peisajul lui. Wihiurile cu aspect metalic reflectau razele 
soarelui. Frunzele lor scurte, ca nişte pumnale, îşi 
îndreptau vârfurile spre emisiile ultraviolete venind dinspre 
Alki. Flattery le aprecia pentru tenacitatea lor şi pentru 
protecţia pe care o ofereau perimetrului. Semințele acestei 
specii zăcuseră adormite pe fundul oceanului, timp de două 
secole, aşteptând ca uscatul să se înalțe încă o dată dintre 
valuri. Acum se răspândeau destul de repede, îngreunând 
accesul prădătorilor - umani sau de altă natură - în 
preajma Zonei de Protecţie. 


Un roi de Dinţi Năprasnici sări dintr-un tufiş de wihi, 
îndreptându-se spre stânca din spate. Deşi se spunea 
despre ei că devorau tot ceea ce era mai moale decât 
piatra, demonii aceştia preferau să evite oamenii. 
Supravieţuiseră Perioadei Delirului ascunzându-se la bordul 
Insulelor organice. Disperarea îi împingea uneori pe sătenii 
săraci să vâneze Dinţi Năprasnici întinzând plase cu ochiuri 
fine. Foarte riscant! Cu doi ani în urmă, chiar în acest loc, 
un bătrân Insular murise în chinuri îngrozitoare, sub ochii 
Directorului. În capcană nu intrase decât jumătate din roi. 
Cealaltă jumătate aşteptase răbdătoare, printre bolovani, 
venirea bătrânului. Apoi i se repeziseră la picioare şi-l 
doborâseră. Totul se terminase destul de repede, iar 
Flattery considera că atunci primise o lecţie. Poruncise ca 
întregul roi să fie ars şi rămăşiţele carbonizate să fie 
împărţite sătenilor. O decizie cu caracter politic, 
bineînţeles! Directorul fusese sigur că aceste creaturi, care 
se apărau unele pe altele cu un devotament dus până la 
extrem, puteau fi educate să-l apere şi pe el. Biologul care 
se ocupa de Seră era un adevărat vrăjitor şi câteva roiuri 
de Dinţi Năprasnici apărau acum punctele de acces în 
buncăr. Cel de adineauri făcea parte dintre ele, patrulând 
în preajma potecii care ducea spre platourile înalte. 
Flattery îi privea adesea, mai ales la apus, când spinările lor 
subţiri şi roşcate absorbeau lumina solară şi se agitau 
printre frunzele argintii ale tufişurilor de wihi. 

— Priviţi acolo! Îl atenţionă garda sa de corp. 

Flattery zări un Nemilos apropiindu-se de roi. Gardianul 
îşi reglă pistolul-laser pentru o rază de acţiune maximă şi se 
pregăti să ochească, însă Directorul îi făcu semn să aştepte. 

Nemilosul parcurse ultimii douăzeci de metri efectuând 
trei salturi fulgerătoare şi dădu năvală în mijlocul Dinţilor, 
surprinzându-i nepregătiţi. Însă era prea vlăguit de foame 
pentru a putea face faţă unui grup atât de numeros. 
Încercă să înghită câţiva, dar ceilalţi se folosiră de răgaz şi 


se regrupară. Sub muşcăturile lor, Nemilosul se topi 
precum o gelatină. Flattery zâmbi din nou. 

— Minunaţi, nu-i aşa? Vorbi el fără a se adresa nimănui. 
Minunaţi! 

În depărtare, norii grei ai după-amiezii formau un bloc 
compact deasupra valurilor. 

Suntem mai mult decât propriile noastre idei. 

— Al cincilea Prudence Lon Weygand, doctor-medic, 
echipajul original, Nava Neantului Pământeanul. 

TWISP ÎNŢELEPTUL ZAVATAN, contempla scena în care, 
sub privirile lui Flattery, Dinţii Năprasnici mâncau un 
Nemilos slăbit de foame. Imaginile îi aminteau de vremurile 
de odinioară. Pe atunci, pescar fiind şi cutreierând 
întinderea oceanului, văzuse nu o singură dată bancuri de 
serat devorând câţiva maki de o mie de ori mai mari decât 
ei. Twisp nutrea un profund respect atât pentru serat, cât şi 
pentru Dinţii Năprasnici. 

Bandiţilor! Întotdeauna zâmbea când se gândea la ei. 
Penisurile lor micuţe se detaşau în momentul împerecherii, 
lăsând în femelă sperma şi un dop de carne pe care trupul 
ei îl absorbea imediat. În felul acesta se asigura 
perpetuarea genetică a primului venit. După câteva 
săptămâni, masculului îi creştea un alt penis; însă nu 
suficient de rapid pentru a se putea împerechea de două ori 
în acelaşi ciclu. 

Pandoranii obişnuiau să participe la un fel de competiţie 
periculoasă ce consta în a prinde un Dinte Năprasnic şi a-i 
smulge penisul. Organele lor reproducătoare erau 
considerate o adevărată delicatesă; se spunea că Directorul 
le mânca fierte şi cu garnitură de salată. Nu era uşor să dai 
peste un singur Dinte Năprasnic. Mulţi beţivi întinseseră 
mâna după ei şi se treziseră fără degete. 

Cu masca ce le ajungea până deasupra nasurilor vigilente 
şi cu obiceiul lor ca cel puţin o jumătate din roi să stea în 
permanenţă la pândă, micile animale semănau cu o ceată 
de haiduci. Nu atacau oamenii decât dacă erau provocaţi. 


Dar, atunci când o făceau, se abandonau unei furii care-ţi 
ridica părul în cap. Curiozitatea lui Twisp nu-l împinsese 
niciodată să afle care era limita răbdării lor. 

Înțeleptul îi admira pentru spiritul lor de grup. Dacă 
vedeai un singur Dinte suferind de foame, însemna că 
întregului roi din care făcea parte îi era foame. Fantomele 
declarau că, atunci când va sosi momentul potrivit, 
populaţia Pandorei va fi precum Dinţii Năprasnici. 

— Momentul a sosit, murmură Iwisp, privindu-l fix pe 
Flattery. 

Şoapta sa fu înghițită de vânt. Sporii inhalaţi îl făceau să 
distingă o melodie în rafalele apropiatei furtuni. 

Vântul îi trimitea mereu răspuns. De data aceasta şuieră 
un „Daaaa” prelung. De foarte puţine ori auzise Twisp 
„Nuuuu” şi numai când se aflase îhtr-o încăpere, privind 
prin fereastra din plaz. Prima oară se întâmplase cu treizeci 
de ani în urmă, când se bucura de compania unei femei pe 
care n-o putea uita. Vântul avusese dreptate atunci. Dându- 
şi seama că şi acum avea dreptate, înțeleptul simţi tristeţea 
apăsându-i umerii largi. 

Din Nemilos nu mai rămăsese decât scheletul, alb şi curat. 
Dinţii Năprasnici stăteau acum în două labe, legănându-şi 
trupurile subţiri, căscând gurile, ridicând nasurile în vânt şi 
lingându-şi buzele însângerate. 

Twisp îi educa pe călugării săi păstrând mereu în minte 
imaginea bancurilor de serat şi a roiurilor de Dinţi 
Năprasnici. Ca şi Fantomele de pretutindeni, zavatanii 
puteau forma oricând o armată gata de luptă, gata să 
sufere de foame. Cu toate acestea, el îşi dorea cu disperare 
să găsească o altă soluţie. 

Întrebă vântul: 

— Cum să-i eliberez pe oameni şi, în acelaşi timp, să-l 
salvez pe Flattery? 

Un calm nefiresc se abătu asupra aerului fierbinte al după 
amiezii. 


Observase de multe ori că Directorul creştea anumite 
roiuri şi le elimina pe altele. Răbdarea dăduse roade: Twisp 
cunoştea acum toate amplasamentele secrete ale Dinţilor 
Năprasnici şi nenumăratele intrări spre buncăr. Ştia că 
răbdarea şi spiritul de observaţie le vor fi absolut necesare 
pentru a putea răsturna cumplitul edificiu al lui Flattery. 

Dincolo de locul acestei întâmplări insignifiante, în vale, se 
afla scena adevăratei tragedii. Moartea plutea deasupra 
ruinelor satului, amestecându-se cu fumul negru. Aşa cum 
adierile se adunau pentru a forma furtuna, la fel se uneau şi 
pandoranii, sub drapelul foamei, pentru a porni împotriva 
celui mai periculos duşman al lor. Twisp urmări şirurile de 
refugiaţi urcând potecile spre adăposturile zavatane din 
munţi. 

Recruţi pentru noi şi pentru Fantome. 

Pe buze îi flutură un zâmbet trist. Pandoranii nu se 
pricepeau la război. Dintotdeauna fuseseră prea puţini în 
faţa demonilor şi a cataclismelor. Deşi suferinzi de foame, 
nu le venea uşor să-şi lovească semenii, iar Flattery îşi 
plătea foarte bine gardienii pentru a-i convinge să comită 
atrocități. Boala pe care Twisp crezuse că o lichidase cu 
mulţi ani în urmă se transformase, sub regimul 
Directorului, într-o adevărată epidemie. 

— Şi eu l-am crezut, la început, şopti el. Unde am greşit? 

Ştia ce răspuns îi va da vântul. Fusese delăsător şi 
aşteptase ca altcineva să se ocupe de această problemă. Ca 
toţi ceilalţi, nu-şi dorise decât să ducă o viaţă simplă şi 
liniştită. 

Însă, la fel ca roba pe care o purta de atâta vreme, 
răbdarea sa se tocise şi era plină de găuri. Se împlineau 
aproape douăzeci şi cinci de ani de când spera ca Pandora 
să azvârle mantia de foame şi frică pusă de Director pe 
umerii populaţiei. Ştia foarte bine că speranţa avea şi mai 
puţină substanţă decât visul. Presupunea răbdare, iar 
pandoranii nu-şi mai puteau permite un asemenea lux 


pentru că fuseseră condamnaţi la moarte şi călău avea să le 
fie tocmai timpul. 

Pentru a pune mâna pe putere, Flattery se strecurase mai 
întâi la comanda „Comerţului Tritonian”, apoi obținuse 
controlul asupra comerţului cu hrană, după care devenise 
stăpân pe transporturile şi comunicațiile din întreaga lume. 
Ascensiunea sa fusese facilitată de moartea unora dintre 
prietenii lui 'Twisp, proprietari ai „Comerţului Tritonian” şi 
Controlului Curenţilor. 

Prea multe accidente, prea multe coincidenţe. 

Înghiţi un nod imens care i se ridicase în gât. Toţi erau 
tineri şi naivi, fără şanse în faţa vicleniei Directorului. 
Astăzi, ca de obicei, doar Flattery îşi putea permite să 
aştepte. 

Ce ironie a sorții! Aceia care-şi pot permite să aştepte nu 
iau nevoie să facă acest lucru. Dar Directorul mai are ceva 
la care să spere? 

— Înţeleptule! 

Twisp se zbârli auzind vocea gâfâindă a tânărului. Avea 
suficientă nerăbdare în propriul său suflet, pentru a o mai 
suporta şi pe cea a lui Moise. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

Ştia foarte bine că tânărul nu se va apropia de marginea 
abruptă a stâncii. Recunoscu în sinea sa că era un joc 
nevinovat în care-l implicase pe Moise. 

— De ce stai acolo? Întrebă călugărul, pe un ton aproape 
plângăcios. 

Twisp nu se întoarse, deşi era conştient că până la urmă va 
trebui să o facă. 

— Trebuie să vii urgent în sala de şedinţe. Văd o grămadă 
de pregătiri pe care nu le înţeleg. 

Tăcere. 

— Înţeleptule, mă auzi? 

Din nou tăcere. 

— Înţeleptule, te rog, nu vreau să vin iarăşi până acolo. Ştii 
că mi se-nmoaie genunchii! 


Twisp zâmbi în sinea sa, apoi se întoarse şi porni împreună 
cu Moise spre intrarea în cavernă. Ploaia de după-amiază 
începuse, răpăind precum Dinţii Năprasnici porniţi la atac. 
Ştia că Grupul Operativ luase deja o hotărâre: vremea 
speranţei trecuse; Flattery şi oamenii lui trebuiau să 
dispară. Pandoranii se ridicau la luptă neorganizaţi, fără 
nici o şansă de izbândă şi doar Fantomele şi zavatanii îi 
puteau conduce spre victorie. Încă o dată, mii de oameni 
vor muri în numele vieţii şi, desigur, al libertăţii. 

— Însoţeşte-mă până la Grupul Operativ, îi şopti el 
tânărului şi am să-ţi arăt ceva care într-adevăr îţi va muia 
genunchii. 

Twisp se înclină cu respect în faţa intrării şi intră. Roba sa 
portocalie părea un far pe timp de furtună. 

Vestibulul întunecat era păzit de doi tineri adepţi, raşi în 
cap şi cu pistoale-laser la brâu. Băiatul părea în vârstă de 
cincisprezece ani şi avea o creastă osoasă în vârful 
craniului, care îl făcea mai înalt decât Twisp, deşi ochii 
amândurora se întâlneau la acelaşi nivel. Atât el, cât şi fata, 
purtau uniforme negre, cu armură, semn că făceau parte 
din Clanul Nemilosului. În ciuda faptului că adoptaseră o 
poziţie relaxată, erau atenţi şi gata să intervină la cel mai 
mic semn de primejdie. Deschiseră porţile grele din 
plastoţel, invitându-i pe cei doi călugări să intre îţi cavernă. 

Porţile acelea erau menite să-i apere nu de Nemiloşi şi 
Aripi Plate, ci de Director şi de Securitatea Vashonului. O 
dată cu trecerea anilor, 'Twisp devenise el însuşi un maestru 
în domeniul asigurării securităţii. Incursiunile FSV fuseseră 
rare şi lipsite de succes. Zavatanii erau consideraţi 
inofensivi, biete creaturi fără vlagă, care atunci când nu 
pluteau pe valurile nebuniei zăceau în transa produsă de 
droguri. 

„Iluzia este cea mai importantă armă a noastră”, le spunea 
Twisp învăţăceilor săi. „Creaţi-le impresia că sunteţi nebuni, 
slabi, săraci şi urâţi - cine se va mai apropia de voi? Dacă 


omul vrea fructul şi fructul este atins de mucegai, omul 
renunţă şi mucegaiul câştigă.” 

Prima grotă era inspectată regulat de Forţa de Securitate 
a Vashonului. Săpată în stâncă, adăpostea trei sute de 
zavatani provenind din nouă clanuri răspândite în regiune 
şi era dotată cu săli de mese şi de conferinţe. Împrejurul ei 
se afla un labirint de chilii pe trei niveluri, mascate de 
numeroase draperii care estompau zarva produsă de ecoul 
celor trei sute de voci. 

Luminaţia era asigurată de lămpi incandescente 
alimentate de patru generatoare cu hidrogen instalate într- 
o cameră specială, sub podeaua sălii. Ambianţa părea 
primitivă şi mizeră. Inspectorii FSV nu stăteau decât câteva 
clipe, aruncând o privire superficială, apoi grăbindu-se să 
plece. În această grotă trăia Moise. Şi Twisp avea o chilie 
aici - la dreapta intrării principale, pe al treilea nivel - dar 
nu se prea folosea de ea. De peste un an, înțeleptul dormea 
în camerele acelei organizaţii pe care Fantomele o numeau 
„Grupul Operativ”. 

Urmat de Moise, Iwisp urcă la al doilea nivel. Trecu de o 
draperie ţesută cu motive Insulare şi pătrunse într-un alcov 
pe care de obicei nu-l luau în seamă decât copiii, atunci 
când căutau un loc de joacă. Se apropie de un perete din 
bazalt sculptat cu numeroase imagini înfăţişând relaţia 
dintre oameni şi alge. Scena intitulată „Efectul Lazăr” era 
un bazorelief imens, în care un om întindea degetul 
arătător spre a atinge frunza unei alge ieşite deasupra 
valurilor. Înțeleptul trase de deget şi, hâşâind precum 
pumnalul scos din teacă, peretele se dădu la o parte 
dezvăluind intrarea într-un culoar. Întrunirile Grupului 
Operativ aveau loc în interiorul acestui labirint săpat în 
piatră. Numeroasele reparaţii trădau instabilitatea solului 
pandoran, iar traseele se modificau în permanenţă. Puţini 
cunoşteau dramul şi nimeni la fel de bine ca Twisp, 
Preşedintele Grupului Operativ. 


Moise înghiţi cu noduri şi păli vizibil. Circulau poveşti 
despre mii de săteni care-şi căutau adăpost printre zavatani 
şi pe care nimeni nu-i mai întâlnise vreodată. El însuşi 
văzuse sute de oameni intrând în marea cavernă din spatele 
lor şi dispărând subit. Grupul Operativ îi numea „Mesageri 
ai Săracilor” şi dădea de înţeles că fuseseră transferați cu 
diverse misiuni în alte zone; dar Moise nu primise niciodată 
dovada că ceea ce spuneau ei ar fi fost adevărat. Foarte rar 
devenea conştient de faptul că se născuse şi copilărise la 
nici cinci kilometri de locul în care se afla acum. 

Nu s-au mai întors niciodată pe aici! 

Remarcând teama evidentă a tânărului, Twisp zâmbi. 

Oare de ce-mi place să-l necăjesc? Îmi amintesc că Brett 
era mult mai îndrăzneţ... 

Dădu din cap, dorind sa alunge amintirea dragului său 
prieten. Lichidarea cuibului de asasini care-l omorâseră pe 
Brett va reprezenta un bine făcut întregii omeniri. 

— Vino, îl îndemnă el, intrând în culoar, cu mine vei fi în 
siguranţă. A sosit momentul ca zavatanii să iasă din 
amorţeală. 

Moise împietrise în prag, cu ochii căscaţi până la refuz. 
Văzându-i că şovăie, înțeleptul îl prinse de umăr şi-l trase. 
Peretele se închise cu un clic în urma lor. 

— Vreau să-ţi aminteşti tot ceea ce vei vedea astăzi. 

Tânărul înghiţi în sec - a câta oară? 

— Şi încuviinţă: 

— Da... Înţeleptule. 

Nu părea înfricoşat. Trăsăturile feţei i se crispaseră, iar 
cicatricele care-i brăzdau ţeasta şi ceafa se coloraseră în 
roz, trădându-i emoția. Când nu-şi frământa mâinile, se 
trăgea de robă de-ai fi zis că vrea s-o rupă. 

Liniştea grea din acest pasaj contrasta cu larma din grotă. 
Luminaţia era fluorescentă, nici prea discretă, nici 
supărător de puternică şi împrăştia o strălucire verzuie 
întâlnită îndeobşte în clădirile tritoniene. De asemenea, 
pereţii se întâlneau în acele unghiuri drepte care deranjau 


simţul estetic al Insularilor şi fuseseră tăiaţi cu ajutorul 
cutterelor. Cu excepţia porţiunilor avariate de mişcările 
geologice, erau netezi şi mergeau în linie perfect dreaptă. 

Vocea artificială din plafon îl făcu pe Moise să tresară: 

— Codul de siguranţă al însoţitorului? 

— Unu-trei, răspunse 'Twisp. 

— Treceţi. 

Îşi continuară drumul. 

— Unde suntem? Întrebă Moise. 

— Ai să vezi. 

— Ce înseamnă „codul de siguranţă”? 

— Avem un foarte complicat sistem de protecţie, îi explică 
fostul pescar. Dacă ai fi fost un duşman, iar eu prizonier în 
mâinile tale, acest pasaj s-ar fi închis etanş la ambele 
capete. Poate că fraţii mei ar fi reuşit să mă salveze, sau 
poate nu. Însă pe tine te-ar fi aşteptat, cu siguranţă, 
moartea. 

Îl simţi pe Moise trăgându-se mai aproape de el. 

— Grupul Operativ se află la adâncime, mult sub fundul 
oceanului. 

— Tritonii au construit labirintul? Întrebă tânărul. 

Culoarul coti brusc la stânga, sfârşindu-se în faţa unui zid 
neted. 'Twisp îndreptă palma spre o adâncitură. Presiunea 
sa determină deschiderea unui panou disimulat în zid şi 
ochii lui Moise descoperiră, dincolo de prag, o cameră 
strâmtă care n-ar fi putut adăposti mai mult de doisprezece 
oameni. 

— Oamenii l-au construit, răspunse înțeleptul. Insulari şi 
Tritoni. 

Odată intraţi, panoul se închise. 'Twisp nu rosti decât 
„Grupul Operativ” şi camera începu să coboare. 

— Oh, înţeleptele!... Începu călugărul, prinzând braţul 
lung al lui 'Twisp. 

— Nu te teme, nu-i o vrăjitorie. Vei vedea câte minuni pot 
face oamenii. Semenii noştri se vor bucura în curând de ele. 
Te-am avertizat că ţi se vor înmuia genunchii! 


Moise râse, însă continuă să strângă braţul înţeleptului. 

Ca toţi semenii mei, mă tem de viitorul misterios şi plin de 
surprize spre care mă împinge timpul. 

— Pierre 'Teilhard de Chardin, Imn închinat Universului, 
Biblioteca zavatană. 

DOOB TRĂGEA DIN GREU DE VOLAN, pe câmpul plin de 
pietre dintre drumul de centură şi sat. Camionul se zgâlţâia 
din toate încheieturile, însă ţinea bine la tăvăleală. Era a 
treia oară în această lună când mergea, împreună cu Gray, 
să repare Cushette-ul Stellei. 

— Ar trebui să-i pui o capotă, răcni Gray. 

Ploaia îi udase leoarcă pe amândoi. Părul ud le stătea pe 
cap precum o pată de vopsea, mare şi groasă. 

— Mie-mi place, strigă Doob. Mama zice că face bine la 
ten. 

— Aşa se spune şi despre sex. 

Gray presta diverse servicii pentru statul major al lui 
Flattery. Se întâlnise cu Doob în urmă cu o jumătate de oră, 
când terminase lucrul şi de-abia acum catadicsea, în sfârşit, 
să rostească o glumă. Era prost dispus şi avea buzele 
crispate, lucru care i se întâmpla foarte rar. Când îl vedea 
fără chef de vorbă, Doob ştia că e mai bine să nu pună 
întrebări. 

Totuşi, Doob mustea de curiozitate. Pătura de fum negru 
care se întindea deasupra satului îi provoca o profundă 
nelinişte, în ciuda celor difuzate de Holoviziune. 

— O ploaie bună purifică aerul, spuse el. Face bine şi la 
creier. Mi-ar plăcea să crească şi altceva pe-aici, în afară de 
bolovani. 

— Zavatanii ar putea-o face, rosti Gray. 

— Ce să facă? 

— Să crească ceva pe-aici. Au ferme uriaşe pe toate 
coastele muntoase. Sunt exact ca Insularii, numai că au 
mutat Insulele pe uscat. 

Doob îl privi neîncrezător. Auzise şi el ceva, desigur. 


— Vorbeşti serios? Cultivă mâncare şi Directorul îi lasă în 
pace? 

— Da. Nu poate face poliţie şi în munţi şi aici. 

— Dar acolo nu sunt decât stânci şi pietre... 

— Aşa ţi s-a spus. De fapt, de unde ai auzit? 

— Păi... În emisiunile Holoviziunii. Nu cunosc pe nimeni 
care să fi urcat până acolo. 

— Mă cunoşti pe mine. Eu am urcat. 

Doob îi aruncă o privire mai atentă. Lui Gray i se 
întâmplase ceva astăzi, ceva care-l schimbase profund. De 
obicei era un tip foarte simpatic. Venea acasă, bea un pic de 
boo în compania lui Doob, meşterea câte ceva la vehicule... 
Uneori, când şi Doob îşi putea permite, plecau împreună cu 
nevestele în sat ca să bea nişte vin şi să asculte muzică. Dar 
astăzi... Să existe oare vreo legătură între proasta sa 
dispoziţie şi faptul că urcase pe munte? Doob era foarte 
curios. 

— Ai urcat? Aha! Şi, cum e pe-acolo? 

O întrebare foarte periculoasă! Uneori era bine să nu afli 
anumite lucruri. De exemplu, ceea ce avea Gray să-i 
comunice despre regiunile muntoase. 

— Este minunat. 

Gray vorbise tare, însă vocea lui de-abia se auzise pe 
fondul răgetelor scoase de motorul camionului. 

— Au grădini, continuă el, mii de grădini. Câmpuri ca ăsta, 
pline cu pietre, sunt transformate în lanuri de porumb. Şi 
fiecare grădină este împrejmuită cu flori de toate culorile... 

Pe Doob îl îngrijora expresia melancolică întipărită pe 
figura prietenului său. De când se întorsese din misunea 
aceea în care-l trimiseseră oamenii Directorului, Gray 
cădea adesea în melancolie. Nu dăduse nici o explicaţie, iar 
Doob nu întrebase. Cu cât ştia mai puţine despre afacerile 
lui Flattery, cu atât avea mai multe şanse să ducă o viaţă 
liniştită... Şi lungă. De altfel, afla destule lucruri periculoase 
chiar de la nevasta sa, Stella. Avea douăzeci şi doi de ani, ca 
şi el, dar se învârtea într-un mediu plin de artişti şi încerca 


să pară mai matură. Transformase aproape întreg spaţiul 
locuibil într-o grădină hidroponică multietajată şi creştea 
ciuperci sub podeaua casei. Gray ştia despre acest lucru, 
desigur, însă mima contrariul. Stella se născuse într-o 
familie de Insulari cu vechi tradiţii în domeniul 
grădinăritului, care adaptase multe plante la condiţiile 
vitrege ale Pandorei, deţinea numeroase brevete de 
invenţie şi se putea lăuda cu o vastă experienţă în domeniul 
culturilor hidroponice. Doob era sigur că, dacă nu s-ar fi 
opus el, Stella ar fi fost capabilă să crească flori şi pe pereţi. 
Nevasta sa vorbea fără încetare, dar asta nu-l deranja 
deloc. Dimpotrivă, îi dădea lui ocazia să tacă, ceea ce era 
foarte bine. 

Gray îi făcu semn să oprească motorul. Camionul tuşi o 
dată şi se opri la marginea unei râpe de unde puteau 
supraveghea întreaga panoramă. 

— Mi-ar plăcea să fiu sigur că pot să am încredere în tine, 
spuse Gray. Vreau să-ţi vorbesc despre nişte lucruri. 

Doob înghiţi în sec, apoi încuviinţă. 

— Sigur, Gray. Dar mi-e un pic teamă, înţelegi? 

Prietenul său zâmbi, dar fără pic de veselie. 

— Ai toate motivele, rosti el. (Arătă cu degetul spre 
refugiații din vale.) Îi vezi? Sunt oameni înfometați care, 
pentru o fărâmă de mâncare, te-ar ucide fără a mai sta pe 
gânduri. Oamenii lui Flattery te-ar ucide dacă ar afla că 
locuinţa ta adăposteşte o grădină ilegală. lar eu am să te 
ucid dacă spui cuiva ceea ce vei afla acum de la mine. 

Doob îşi ţinu răsuflarea. Ştia că prietenul lui vorbea serios. 
Dar simţea că trebuie să afle. 

— Să nu-i spun nici Stellei? 

Privirea lui Gray se îmblânzi. Ţinea foarte mult la Stella şi 
o trata ca şi cum ar fi fost fiica lui. El şi Billie nu reuşiseră să 
aibă copii. 

— Mai vedem, rosti el. Acum ascultă! 

Vorbea aproape în şoaptă şi privea nervos împrejur. Doob 
se trase mai aproape de el, prefăcându-se că repară ceva la 


panoul de comandă al camionului. Avea senzaţia foarte 
apăsătoare că cineva îi supraveghează. 

— Ştii foarte bine că, timp de o lună, am fost plecat de- 
acasă, începu Gray. M-au trimis în munţi, să-i spionez pe 
zavatani. Mi-au dat o cameră ascunsă, un traseu pe care să- 
| urmez şi un pretext cu care să intru în mijlocul călugărilor. 
Zborurile de supraveghere descoperiseră semne ale unor 
activităţi ilegale de pescuit şi agricultură, iar Flattery a vrut 
să afle mai multe detalii. Ceea ce am văzut acolo mi-a 
schimbat viaţa! 

Detaşă capacul cutiei comenzilor şi-l ridică. Atât Gray cât 
şi Billie crescuseră în adâncuri, într-un oraş tritonian. 

Este meticulos, ca orice Triton, gândi Doob. 

Ochii albaştri ai lui Gray erau într-o permanentă alertă. 
Aici, în zona neprotejată de lângă perimetru, pericolul 
putea veni nu doar din partea oamenilor. Continuă, cu voce 
aproape şoptită: 

— Zavatanii sunt Insulari fără Insule. S-au adunat acolo cu 
miile - Flattery habar n-are! Şi-au construit camuflaje 
împotriva zborurilor de supraveghere şi intenţionat ne-au 
lăsat să vedem grădinile alea amărâte! Dar sub camuflaj şi 
în subteran... Acolo se află cu totul altceva. Produc spumă 
organică, însă în loc să construiască Insule din ea, ca pe 
vremurile lor bune, o împrăştie peste bolovani ca ăştia şi, 
după o săptămână, cultivă plante. Reciclează totul: resturi, 
excremente... Exact ca pe vremuri. Pe sol neted, sau pe 
materie organică deja folosită, se împrăştie o nouă spumă, 
care se transformă într-un strat gelatinos gros de un 
centimetru şi lat de doisprezece metri. Se introduc 
seminţele, apoi se ia stratul de gelatină şi se aşterne peste 
un teren pietros sau peste grădina” de anul trecut. Este 
impregnat cu apă, îngrăşăminte şi cu substanţe care alungă 
dăunătorii. Cred că Stellei i-ar plăcea enorm să vadă aşa 
ceva! 

— Aşa îşi imaginează ea că se trăieşte în paradis! 
Încuviinţă Doob. Deşi Insula noastră a eşuat la țărm pe 


când aveam cinci ani, Stella îşi aminteşte cu dor de viaţa 
dusă acolo. Cred că şi mie mi-e dor, nu atât de plutire, cât 
de libertate. Ne temeam să nu eşuăm, dar aveam încredere 
în semenii noştri. 

Ultimele cuvinte le rosti cu o oarecare reţinere. A 
recunoaşte că-ţi era teamă de Securitate însemna să strigi 
în gura mare că aveai un motiv să te temi. lar dacă-i era 
teamă, se impuneau nişte cercetări... 

— Într-adevăr, oftă Gray. Am învăţat să ne fie teamă de cei 
din jur, ba chiar şi de prieteni. (Arătă cu bărbia spre 
platourile înalte.) Călugării sunt prudenţi, dar nu se 
suspectează între ei. 

— Ce-ai făcut cu raportul. Ai...? 

— Dacă am dat în vileag fericirea care domneşte acolo? 
Dacă am trădat prima colectivitate umană pe care am 
văzut-o în ultimii douăzeci de ani? Nu. Am minţit şi am avut 
grijă ca şi camera de filmat să mintă. Să nu-ţi închipui că 
sunt chiar atât de curajos. Ştiam că Flattery avea bănuieli - 
i se vorbise despre ferme ilegale - dar ştiam şi ce vroia el să 
audă. Vroia să afle că n-are motiv de îngrijorare, deoarece 
nu dispune de forţa necesară pentru a se mai opune! 
Priveşte, Doob. (Roti braţul în jur, cuprinzând ambele 
orizonturi.) Are nevoie de toată armata lui pentru a face 
faţă situaţiei de aici. În sat au izbucnit astăzi revolte, revolte 
importante şi vor urma altele. De la Holoviziune nu vei afla 
decât poveşti scrise de el şi de lacheii lui. Cu ajutorul 
minciunilor ne-a manevrat ca pe nişte marionete! Nu, nu 
vroia să afle că ceea ce se petrece în munţi reprezintă o 
ameninţare la adresa lui, aşa că l-am făcut fericit 
prezentându-i imagini cu nişte oameni sărmani, murdari şi 
jerpeliţi. Cea mai însemnată parte a forţelor sale se află 
concentrată aici şi în Victoria; la ea se adaugă numeroase 
patrule oceanice care supraveghează activitatea pescarilor. 
Însă lumea e mult mai mare, Doob. Mult mai mare şi se 
măreşte pe zi ce trece. Cred că tu şi cu Stella ar trebui să 
plecaţi de aici. 


— Ce? 

Doob vru să ridice capul şi se lovi de capac: 

— Ai înnebunit? O să aibă un... Nu ne putem gândi la una 
ca asta tocmai acum. 

— Doob, ştiu că va avea un copil. Stella i-a spus lui Billie, 
iar Billie mi-a spus mie, azi dimineaţă. Oricum, nu aveţi cum 
să păstraţi secretul. Va trebui să cereţi alte cupoane pentru 
hrană, oamenii vor veni în vizită... Nu vă puteţi ascunde. 

Tânărul oftă, apoi scuipă pe geam. 

— La naiba! Murmură el. 

— Ascultă, cred că există o soluţie. Spune-mi, cum se 
comportă Cushette-ul pe apă? 

— Bine, atunci când funcţionează ca lumea. Totuşi, nu se 
compară cu hidropterele sau cu şalupele securităţii. 

Gray întoarse capul spre basculanta camionului, lată de 
doi metri şi lungă de patru. Doob îşi transformase 
cupoanele în echipament de transport pentru echipele de 
construcţie. 

— Poţi parcurge trei sute de klick-uri cu camionul ăsta, pe 
teren accidentat? 

— În nici un caz. Maximum două sute. Dar dacă aşavea un 
convertor şi acces la apa oceanului, aş putea face înconjurul 
planetei. 

— Da, făcu Gray, ciupindu-l de bărbie, dar pe uscat nu 
există apă sărată, iar convertorul nu funcţionează cu apă 
din râuri sau din lacuri. Am acasă un rezervor mai vechi, 
care te va ajuta să parcurgi întreaga distanţă. 

— Ce vrei să spui? (Doob îşi trecu degetele nervoase prin 
părul cârlionţat) Crezi că putem merge cu camionul aşa, 
oricum, spre platouri? Gardienii lui Flattery ne vor arunca 
în aer cu mult înainte să ajungem acolo! 

— Asta este motivul pentru care o vei lua pe un alt traseu, 
rosti Gray. Am o hartă şi un plan în minte. Dacă vă pot duce, 
pe tine şi pe Stella, împreună cu camionul, până la prietenii 
mei zavatani, eşti de acord să mergi? 


Doob ridică privirea, la timp pentru a zări un detaşament 
de securitate părăsind perimetrul şi îndreptându-se spre 
camion. Gardienii mai aveau de parcurs două sute de metri 
prin terenul accidentat până să ajungă la ei şi nu păreau 
prea fericiţi. 

— La naiba! Făcu iar Doob. 

Puse capacul la loc, porni motorul şi vru să pivoteze 
camionul pe şina din stânga, pentru a se întoarce din drum. 

— Nu! Răcni Gray. Am pornit să înlocuim starterul de la 
vehiculul Stellei şi exact asta vom face. Fă-le un semn cu 
mâna. 

Îşi agitară amândoi braţele, salutându-i pe gardieni. Şeful 
detaşamentului răspunse în acelaşi mod şi porni cu oamenii 
săi înapoi către perimetru, mulţumit că nu mai trebuia să-şi 
chinuiască picioarele pe terenul acela infernal. 

— Ai văzut? Aşa e peste tot. Află ce vor, ce este mai uşor 
pentru ei şi nu-ţi vor sta în cale. Detalii suplimentare am să- 
ţi dau pe drumul de întoarcere. Nu-ţi fă griji, totul este pus 
la punct. 

Îi adresă lui Doob un zâmbet larg şi sincer, iar acesta se 
trezi zâmbind la rândul său. 

Grădini, îşi spuse Doob. Stella va fi entuziasmată! 

Nu prin inacţiune te poţi elibera de acţiune. Nu prin 
renunțare poţi atinge perfecțiunea. 

— Conversaţii zavatane cu Avata, înțeleptul Queets Twisp 


„CHILII” ERA NUMELE CEL MAI POTRIVIT pentru 
încăperile acelea săpate în piatră - câte una pentru fiecare 
membru al consiliului şi altele pentru personalul 
subordonat direct Grupului Operativ. Acestora li se adăugau 
săli de întruniri şi dormitoare. Complexul era auster, după 
standardele tritoniene şi primitiv, după standardele 
Directorului. Echipele de reparaţii se străduiau şi acum să 
refacă ceea ce fusese distrus de cutremurul produs în urmă 
cu un an, eveniment geologic major care în istoria orală era 
deja cunoscut drept „marele cutremur din '82”. 


Twisp şi Moise ieşiră din ascensor, înaintară câţiva metri 
pe un culoar şi se opriră în faţa unei uşi. Înțeleptul o 
deschise şi pătrunseră în chilia sa personală. 

— Stai aici, se adresă el tânărului, arătându-i o canapea 
scundă lipită de peretele din stânga. 

Chilia era tipic insulară, cu canapea organică, scaun-câine 
şi măsurând nici măcar patru metri pătraţi. 

Pe pereţii negri stăteau rafturi pline cu cărţi vechi. Twisp 
fusese un pescar destul de sărac, n-avusese posibilitatea să- 
şi cumpere holoproiector sau monitor. În toate comunităţile 
mici, literatura şi informaţiile se răspândeau cu ajutorul 
hârtiei albe din pastă de alge şi tipografiilor manuale. 

Twisp închise uşa şi zâmbi: 

— Îţi împrumut oricâte cărţi vrei. Nu folosesc nimănui 
dacă stau degeaba pe rafturi. 

Moise lăsă bărbia în piept. 

— Nu... Nu ţi-am spus, îngăimă el şi începu să-şi frământe 
mâinile. Nu ştiu să citesc. 

— Ştiu, rosti 'Twisp. Ai ascuns destul de bine lucrul ăsta, 
mi-a luat mult timp până să-mi dau seama. 

— Şi n-ai spus nimic...? 

— Toate se învaţă la momentul potrivit. Există întotdeauna 
cineva dispus să dea lecţii, dar trebuie ca şi elevul să fie 
pregătit să înveţe. A citi este uşor. A scrie, este cu totul 
altceva. 

— Nu cred că sunt foarte bun la învăţătură. 

— Nu te descuraja, spuse înțeleptul. Ai învăţat să vorbeşti, 
nu? Cititul nu este prea diferit. Vom sta împreună în fiecare 
zi, vom bea cafea şi, la sfârşitul lunii, vei şti să citeşti foarte 
bine. Ce-ar fi să începem chiar acum cu cafeaua şi să lăsăm 
lecţia pe un pic mai târziu? 

Moise se lumină la faţă şi încuviinţă. La suprafaţă, printre 
zavatani, nu avea prea des ocazia să bea lichidul acela 
negru, deoarece Directorul pusese stăpânire pe întreaga 
producţie de cafea. Dar se obişnuise cu sărăcia comunităţii 
religioase, care era cu o treaptă mai suportabilă decât cea a 


familiei sale. Învăţase de la zavatani să nu tânjească după 
bunuri materiale şi să se bucure de tot ceea ce avea sau 
primea. Twisp stătea în faţa mesei, cu mâinile sprijinite în 
şolduri, aşteptând ca apa să dea în clocot. 

În peretele îndepărtat era montată o chiuvetă, lângă 
cuptor şi hotă. Tânărul se întinse pe pat, simțind cum acesta 
îi accepta formele. I se părea mult mai comod decât ceea ce 
avea el ia suprafaţă. Pe raftul de lângă pat stăteau aşezate 
câteva holocuburi, majoritatea înfăţişând un tânăr cu păr 
roşcat şi o fată cu pielea închisă la culoare. 

— În curând va începe întrunirea, Moise, vorbi Twisp. 
(Oftă fără a întoarce privirea şi umerii largi i se strânseră 
puţin. Plimba o linguriţă prin ibricul cu cafea aromată.) 
Acolo vom mânca un pic de supă, conform vechiului obicei. 
De-aia nu-ţi ofer acum nimic altceva decât cafea. Chilia mea 
este şi chilia ta. Uşa aceea duce spre sala de întruniri. 
(Arătă cu bărbia spre cea pe care intraseră.) Uşa aceasta 
duce la chiliile membrilor care formează consiliul. 
Pregăteşte-te să întâlneşti un talmeş-balmeş de oameni 
care fac tot felul de lucruri ciudate. 

— Asta fac de când mă ştiu. 

— Perfect, cred că ai să te descurci foarte bine aici, printre 
noi. Îţi aminteşti jurământul depus când ai intrat în 
comunitatea zavatană? 

— Da, înţeleptule. Bineînţeles că mi-l amintesc. 

— Te rog să-l repeţi. 

Moise îşi drese vocea şi se ridică în capul oaselor, deşi 
Twisp stătea în continuare cu spatele la el. 

— Mă lepăd de toate actele murdare, de furtul hranei sau 
al recoltelor, de prădarea şi distrugerea caselor. Nu voi 
împiedica niciodată oamenii să plece sau să rămână unde 
vor, sau să-şi ridice nestingheriţi casă acolo unde le place. 
Jur toate acestea cu mâna ridicată. Nu voi jefui şi nu voi 
nimici, nici măcar pentru a răzbuna vieţi furate sau trupuri 
mutilate. Toate gândurile, vorbele şi faptele mele vor fi puse 
în slujba binelui.” 


— Foarte frumos recitat, rosti 'Twisp, întinzându-i cafeaua 
fierbinte. Te afli aici deoarece consiliul îţi cere părerea. Va 
trebui să luăm astăzi o hotărâre foarte grea, de o 
importanţă copleşitoare. Ar fi posibil să cerem tuturor 
zavatanilor să-şi încalce jurământul şi să răspundă cu 
aceeaşi monedă criminalilor care au furat vieţile semenilor 
noştri. Avem nevoie să fii martor la această întrunire, iar 
părerea ta ne va ajuta să decidem. 

Sorbi din cafea, remarcând că mâinile tânărului tremurau 
uşor. 

— Ai vreo părere, Moise? 

— Da, înţeleptule. Am. 

Vocea nu-i şovăise nici o secundă, iar tremurul mâinilor 
încetă brusc. 

— Am jurat pentru viaţă. Asta am făcut şi nu vreau să-mi 
încalc jurământul. 

Accentuă cuvintele clătinând din cap, dar fără a-şi ridica 
privirea. 

Îi este atât de teamă! Gândi Twisp. Niciodată nu ne-a fost 
planeta asta mai favorabilă decât acum, dar oamenii sunt 
din ce în ce mai temători, chiar şi faţă de cei apropiaţi lor. 

Un ciocănit în uşă îi făcu să tresară. Twisp deschise şi în 
prag apăru o tânără cu părul roşcat, frumoasă, cu ochi 
albaştri, dar congestionaţi şi plini de lacrimi. Purta 
uniforma verde a celor din Clanul Algelor, iar pe cartela de 
identitate agăţată deasupra buzunarului de la piept scria 
„Snej”. Îi întinse lui Twisp un carneţel. 

A plâns! 

— Cinci minute până la întrunire, domnule, spuse ea, 
trăgându-şi nasul cu cât mai multă discreţie şi delicateţe. 
Aveţi aici ultimele noutăţi. (Cobori uşor vocea, privind în 
continuare în ochii înţeleptului.) Planul „Zeiţa” ar putea fi 
compromis, domnule. De câteva ore, n-am mai primit nici o 
veste de la ei. 

Buzele îi tremurau uşor, iar lacrimile stăteau să-i curgă pe 
obraji. 'Twisp surprinsese o oarecare atmosferă de 


descurajare plutind în aer. 

— LaPush transmitea din oră în oră imagini luate cu 
camera lui de... 

— Avem o problemă cu comunicațiile, spuse ea. 
Magistralgele sunt libere, însă transmisiunile par bruiate. 
Uneori sunt clare, alteori nu. Poate că de vină este o pată 
solară, deşi mie nu mi se pare probabil. Bruiajul e prea 
selectiv. 

Scoase batista şi-şi suflă nasul. 

— Eşti supărată, spuse Twisp. le pot ajuta cu ceva? 

— Da, domnule. Îl puteţi aduce pe Rico înapoi. Ştiu, Crista 
Galii este mai importantă... Cea mai importantă. Dar eu... 

— Tu eşti astăzi de veghe la monitorul consolei? 

Fata încuviinţă, ştergându-şi lacrimile cu mâneca 
uniformei. 

— Concentrează-te asupra traficului de informaţii care 
trec prin fortăreaţa lui Flattery şi ţine-ne la curent cu toate 
noutăţile. Îi vom aduce înapoi... Rico şi Ozette nu-şi pierd 
cumpătul chiar atât de uşor. 

Vorbele sale părură să o încurajeze pe Snej, care îşi suflă 
încă o dată nasul şi îşi îndreptă spinarea. 

— Mă întorc la postul meu. Mulţumesc. 

Twisp îi făcu semn tânărului. leşiră din cameră şi, în scurt 
timp, traversară un uriaş centru de comunicaţii cu plafonul 
în formă de cupolă. Era foarte aglomerat, iar Moise 
recunoscu figurile unora pe care-i văzuse intrând în grotă 
fără a mai ieşi vreodată. Uniformele lor erau verzi, ca cea a 
lui Snej, sau maroniu închis, ca cele ale Continentalilor. 

În totală neconcordanţă cu părul său aproape alb, Twisp 
înainta cu paşi viguroşi prin sala înţesată cu console, 
monitoare şi topuri de hârtie, trecând uşor peste 
mănunchiurile de cabluri întinse pe podea. Acesta era 
rezultatul muncii sale de douăzeci şi cinci de ani: Grupul 
Operativ, inima şi sufletul misterioaselor Fantome de pe 
întreg cuprinsul planetei. 


„Flattery crede că ne-am stabilit cartierul general în 
Victoria”, le spusese el celor din consiliu, la început, „şi 
vreau ca toţi să creadă astfel. Fantomele vor fi o iluzie, o 
poveste pe care o vom depăna în funcţie de evoluţia 
evenimentelor. Miza acestui joc este Pandora, poate chiar 
viaţa tuturor oamenilor. În consecinţă, trebuie să avem 
răbdarea necesară.” 

Spera ca răbdarea să nu-i fi părăsit tocmai acum. 

Se opri lângă un scaun-câine, dădu jos ambalajele de pe el 
şi îi făcu semn lui Moise să se aşeze. Un paravan mare, din 
plasmasticlă, îi separa de liniştea rău prevestitoare a unui 
grup de tehnicieni. Snej, tânăra roşcată, întoarse capul spre 
Twisp şi încercă un zâmbet. 

Fata îi amintea puţin de ambasadoarea Kareen Ale, o 
prietenă de-a sa, care se numărase printre primele victime 
ale comandourilor lui Flattery. 

Ale a salvat nenumărate vieţi, gândi el. Şi era teribil de 
frumoasă. 

Se scutură de amintirea dureroasă şi luă loc pe scaun, în 
faţa consolei sale. Locurile membrilor consiliului erau 
aranjate în semicerc şi fiecare avea acces la o consolă cu 
monitor. În centru se afla o holoplatformă. 

Îşi dădu jos roba jerpelită. Pe dedesubt purta costumul 
portocaliu al celor din Clanul Aerostatului. Însemnul cusut 
în partea dreaptă a pieptului reprezenta două mâini 
strângându-se frăţeşte - simbolul Fantomelor. Ca şi Twisp, 
fiecare dintre ceilalţi trei consuli prezenţi era însoţit de un 
civil. Un loc rămăsese liber. 

Martorii civili - inclusiv Moise - stăteau cu gurile căscate şi 
se holbau la hărţile afişate pe monitoare. Twisp îşi drese 
glasul şi rosti cuvintele acelea simple, copleşitoare, pe care 
consiliul le aştepta de peste douăzeci de ani: 

— Fraţilor, surorilor, a sosit timpul. 

După tradiționala binecuvântare a bucatelor, participară 
cu toţii, în linişte, la ritualul sorbirii supei. Era o fiertură 
Insulară, limpede, cu două muree portocalii pe fundul 


castronului şi bucățele de ceapă verde plutind la suprafaţă. 
Mirosul plăcut umplu încăperea. 

Locul vacant aparţinea Micuţului Macintosh, care 
supravieţuise, alături de Flattery, desigilării celulelor de 
hibernare. Mack dezavuase lăcomia Directorului, 
apropiindu-se de filosofia zen a zavatanilor. Îşi răsese părul 
de pe cap şi susţinea că făcuse acest lucru „de durere că 
Flattery şi-a pierdut sufletul şi pentru ca să am grijă să nu 
mi-l pierd şi eu”. 

Cu câţiva ani în urmă, Flattery şi Macintosh se certaseră 
aprig, în mai multe rânduri. Se zvonea că Directorul mutase 
Controlul Curenţilor la bordul complexului orbital pentru a 
scăpa de prezenţa fostului său coleg. Mack pusese la punct 
un sistem de comunicaţie care folosea algele drept suport 
de transmisie şi toate posturile de lucru ale Grupului 
Operativ foloseau acest sistem. Prin intermediul unui cod, 
fiecare consolă căpăta imediat legătura cu Controlul 
Curenţilor. 

Sper că aceste linii de comunicaţie nu au fost întrerupte. 
Dacă bruiajul se datorează activităţii solare, poate că liniile 
care se bazează pe alge nu au fost afectate. 

Îşi notă în minte să-i ceară lui Snej să verifice dacă nu 
cumva semnalele transmise de Rico fuseseră preluate şi 
păstrate de liniile algelor. 

După ce terminară de mâncat, fiecare prezentă cu mult 
calm ceea ce avea de spus, iar Twisp îi ascultă la fel de 
calm, deşi ceea ce auzea ar fi putut stârni un groaznic 
cutremur social. Toţi ştiau că pe umerii lor apasă o mare 
responsabilitate, iar acest lucru li se vedea pe faţă. Erau 
conştienţi că sosise momentul să treacă la acţiune; însă ar fi 
trebuit să se pună de acord în ce fel aveau să acţioneze. 

Venus Brass, la cei şaptezeci şi cinci de ani ai ei, era cel 
mai vârstnic membru al consiliului. Îşi văzuse soţul şi copiii 
asasinați la porunca Directorului; ea însăşi scăpase de la 
moarte ca prin urechile acului. Femeie cumpătată, sufletistă 
şi înţeleaptă, Venus ridicase împreună cu soţul ei un 


adevărat imperiu comercial care se ocupa în principal de 
distribuirea hranei. Cumpărau peşte de la pescari ca Twisp 
şi, contra unui comision în natură, îl vindeau pe piaţă. 
Flattery le răpise întreprinderea şi o alipise „Comerţului 
Tritonian”. Acum el era singurul care se ocupa de 
distribuţie şi cerea un comision pe care nu şi-l puteau 
permite decât marile flote de pescuit. 

Kaleb Notton-Wang, moştenitorul de drept al „Comerţului 
Tritonian”, era cel mai tânăr membru al consiliului, având 
vârsta de douăzeci şi trei de ani. Fiul lui Scudi Wang şi al lui 
Brett Norton, Kaleb fusese martor la moartea ambilor 
părinţi, când iahtul lor explodase în împrejurări 
misterioase. Acest lucru se întâmplase înainte ca cineva să-l 
bănuiască pe Flattery că-şi băgase coada. În acea noapte, 
Kaleb se strecurase afară din iaht, fără ştirea nimănui, 
pentru a se juca în compania altor copii. Avea zece ani pe 
atunci. De câteva luni încontinuu, părinţii săi discutau în 
timpul meselor aproape numai despre Flattery şi despre 
manevrele sale de a prelua controlul asupra „Comerţului 
Tritonian”. 'Twisp se trezise brusc la auzul exploziei, ieşise 
din luntre şi coborâse pe chei. Acolo îl găsise pe micuțul 
Kaleb urlând şi arătând cu degetul spre flăcările care 
mistuiau iahtul familiei sale. Îl luase şi fugiseră împreună 
spre platourile înalte, pe atunci aproape nelocuite. De la 
tatăl său, Kaleb moştenise însuşirea de a vedea în întuneric; 
iar de la Scudi, o inteligenţă formidabilă, ataşamentul faţă 
de alge şi capacitatea de a schimba informaţii cu ele prin 
simplă atingere. Amintirea părinţilor pierduţi era şi acum la 
fel de dureroasă, astfel încât cutreiera foarte rar prin 
magistralgele minţii. 

E prea înverşunat, gândi Twisp. Încrâncenarea te trage în 
jos şi te împinge spre greşeli fatale. 

În ultima vreme nu-l prea văzuse pe Kaleb. Districtul 
băiatului era Victoria, singurul fort al lui Flattery în afara 
Kalalochului. Twisp se temea ca nu cumva băiatul să profite 


de poziţia sa şi să pornească o necugetată vendetă 
personală împotriva lui Flattery şi a lacheilor lui. 

Regiunea muntoasă era reprezentată de Mona Aripă- 
Plată, o femeie între două vârste. Ea era cea care vorbea 
acum: 

— Stăm destul de bine, din toate punctele de vedere. 

Ochii ei cafenii străluceau puternic, iar în vocea groasă se 
făcea simţit un puternic accent insular. 

— Depozitele noastre adăpostesc hrană pentru şase luni. 
Avem rezerve suficiente pentru a face faţă, până la recolta 
următoare, unui flux masiv de refugiaţi, iar reprezentantul 
regiunii de coastă mi-a comunicat că stăm foarte bine şi în 
privinţa rezervei de peşte. 

Venus Brass aplecă discret capul, confirmând cele 
afirmate de colega sa. 

— Sinceră să fiu, continuă Mona, oamenii noştri nu vor să 
vină aici pentru a lupta. locmai de aceea au şi plecat, ca să 
ducă o viaţă mai bună departe de Flattery şi să fie lăsaţi în 
pace. Ca şi până acum, vor da adăpost oricărui refugiat de 
bună credinţă. Ne-am pus la punct sistemul de apărare, ca 
să nu fim surprinşi de vreo acţiune-surpriză, dar vă spun: 
oamenii aceştia nu vor să ucidă pe nimeni. 

Venus încuviinţă din nou. Glasul ei ascuţit contrasta cu cel 
al Monei: 

— Oamenii noştri gândesc la fel. Se folosesc de libertatea 
oferită de imensitatea oceanului pentru a fugi de 
„necazuri”, cum le numesc ei. Sunt curajoşi şi harnici şi pot 
forma oricând o puternică flotă de asalt. Dar, ca şi oamenii 
lui Kaleb, trăiesc - atunci când se întorc pe uscat - printre 
angajaţii lui Flattery, discută cu ei, se căsătoresc... Nu vor 
să ucidă pe nimeni, mai ales atunci când e vorba de 
propriile lor rude. Pentru a evita astfel de probleme printre 
gardienii săi, Flattery îi trimite pe unii departe de... 

Fu întreruptă de Kaleb, care lovi puternic cu pumnul în 
braţul scaunului. 


Twisp îşi încleştă şi el pumnul, instinctiv, dar se calmă 
imediat şi puse palma pe genunchi. 

— Consiliul ăsta al nostru este tot ceea Flattery îşi poate 
dori, rosti Kaleb. (În vocea sa se făcea simțită 
încrâncenarea care-l necăjea pe Twisp.) Despre ce discutăm 
noi aici? Despre a sta cu mâinile-n sân! Adică nu vrem să 
facem nimic pentru a opri nebunia şi crimele. Eu am fost 
singurul care a văzut ce s-a întâmplat acolo, azi? 

— Discuţiile despre ceea ce nu vom face sunt un preambul 
la..., începu Venus. 

— Sunt un preambul la nimic, o întrerupse Kaleb. Istoria 
ne învaţă că oamenii suferă de foame deoarece acceptă 
acest lucru. Trebuie să-i punem capăt astăzi, acum! 

Venus se trase înapoi de parcă ar fi fost pălmuită, apoi îşi 
încrucişă braţele la piept. 

— Cine a pornit răzvrătirea? Întrebă ea. Oamenii tăi? 

Kaleb zâmbi şi gestul acesta îi accentuă înfăţişarea 
tinerească. 

Şi-a depăşit cu mult vârsta, gândi Twisp. S-a maturizat 
prea devreme, nici nu mai ştie când şi cum să zâmbească. 

— Nu, Flattery a pornit-o. Eu am un alt plan, mult mai 
potrivit planurilor noastre. Oamenii mei mă susţin şi am 
aflat că mulţi dintre oamenii voştri gândesc acelaşi lucru. 

— Bun şi ce vrei? Şuieră Mona, aplecându-se în faţă. 
Făcând ceva, le atragem atenţia. Flattery îşi va trimite 
armata... 

Kaleb nu luă în considerare acest argument adus de 
atâtea ori în discuţie. Nerăbdarea care îi strălucea în ochi îi 
aminti lui Twisp de Brett pe când avea cam aceeaşi vârstă - 
isteţ, curajos, impetuos. Brett Norton ucisese o dată, din 
reflex, însă o făcuse pentru a salva viaţa lui Scudi. 

Mona sublinie din nou hotărârea oamenilor ei: 

— Vor adăposti refugiaţi, dar nu-şi vor părăsi casele 
pentru o himeră. Preferă să stea neluaţi în seamă decât să 
facă faţă unui conflict violent. 


— Înţeleg, rosti Kaleb. Aşa procedează Dinţii Năprasnici. 
Însă mai este un lucru pe care ar fi trebuit să-l înveţe de la 
Dinţi: dacă unul suferă de foame, atunci toţi suferă. Am un 
plan care ne va permite tuturor să mâncăm pe săturate. 

Înțeleptul îşi reprimă un zâmbet. 

Văd că a ţinut minte lecţiile mele despre Dinţii Năprasnici. 

Ştia că în cadrul consiliului nu exista nici o structură 
ierarhică. Hotărârea avea să fie luată prin vot. 

— "Toţi avem planuri, spuse el şi trebuie ca ele să fuzioneze 
în unul singur. Derularea Proiectului „Zeiţa” este deja cu 
patru ore în urmă faţă de orarul planificat şi n-am mai 
primit nici o veste de la ei. Cred că trebuie să discutăm şi 
despre acest lucru. 

În jurul mesei se auzi un murmur. La intrarea în sală, cei 
patru martori civili păreau palizi şi înfricoşaţi. Acum, 
cuprinşi de agitaţie şi consilierii se făcuseră parcă mai mici. 

Twisp ridică mâna pentru a face linişte. 

— Mai am şi alte veşti. Vă rog să aveţi puţină răbdare. 

Observă un mesaj apărând pe imprimanta lui Macintosh şi 
îi făcu semn lui Snej să îl aducă. Apoi continuă: 

— Instrumentele lui Flattery au fost foamea şi frica. 
Intenţiile sunt foarte clare: vrea să se urce în Nava 
Neantului şi să părăsească planeta. Noi n-avem absolut 
nimic împotriva acestui lucru. Corect? 

Consilierii încuviinţară, dar Mona se grăbi să adauge: 

— Are de gând să ia trei mii de pandorani cu el şi să ne 
lase pe mâna blestemaţilor de securişti... 

— Pandoranii aceia doresc să plece împreună cu el, 
sublinie înțeleptul, şi, din partea noastră, sunt liberi să o 
facă. Pe noi ne interesează să scăpăm de el. Dar nu oricum, 
ci numai după ce îi vom distrage pentru totdeauna sistemul 
represiv. Va trebui să facem faţă unor criminali fără a 
deveni, la rândul nostru, criminali. Dacă nu izbutim, copiii 
noştri sunt sortiţi pieirii. 

Snej citi mesajul trimis de Macintosh: 

— Twisp, Proiectul «Zeița» a fost... Interceptat.” 


— Interceptat? În sfârşit, tot e mai bine decât „pierdut”. 
Unde se află? Şi cine i-a interceptat? 

— Algele, răspunse Snej. Dr. Macintosh crede că algele au 
adulmecat-o pe Crista Galii şi au hotărât să o păstreze. 
Liniile de comunicaţie care impun grila au fost puternic 
bruiate, dar cele care se bazează pe alge au rămas intacte. 

— Ne-a trimis suficiente informaţii? 

Îşi masă fruntea pentru a alunga durerea ce se aduna 
acolo. Astăzi, mai mult decât în alte daţi, simţea vârsta 
obosindu-i oasele. Snej îi înmână un pager, iar el îl conectă 
la consolă. 

„Algele din sectorul opt au atras hidropterul spre pâlcul 
lor”, se auzi vocea lui Mack. „Pentru a izbuti, au modificat 
radical unele magistralge; câteva submersibile - nu se 
cunoaşte numărul exact - au fost avariate, poate chiar 
distruse. Există, de asemenea, pierderi de vieţi omeneşti. La 
ordinele insistente ale lui Flattery, controlul Curenţilor a 
încercat să «convingă» algele să restabilească grila, dar 
eforturile nostre au fost zadarnice...” 

Murmurele crescură în intensitate. Twisp era şi el, uluit. 

Algele s-au împotrivit, îşi spuse. Acesta era semnalul de 
care aveam nevoie. 

— Avem pe cineva în zona aceea? Întrebă Kaleb. Membrii 
Clanului Algelor ne pot spune ce se întâmplă? 

Mona apăsă repede câteva taste. 

— Da, rosti ea. Avem un Oracol pe țărm, în dreptul locului 
în care se află hidropterul acum. 

— Dacă navigația a fost întreruptă, probabil că şi oamenii 
noştri au mari probleme, declară Venus. Voi încerca să 
trimit un submersibil, dar cred că întreaga zonă este de 
nepătruns... 

— În momentul de faţă trebuie să zădărnicim toate 
acţiunile lui Flattery, o întrerupse Twisp. Indiferent unde 
vor merge lacheii lui, indiferent ce vor să facă, trebuie 
opriţi. Să-i tăiem toate firele! Dacă ajunge să-şi infiltreze 
oamenii în Controlul Curenţilor, ne poate descoperi? 


— Ar fi posibil, spuse Snej, zâmbind sumbru, dar mă 
îndoiesc. 

— Cere-i lui Macintosh să închidă Controlul Curenţilor. 
Directorul va ordona represalii asupra pâlcurilor din 
sectorul opt, dar noi ştim mai bine decât oricine să ne 
strecurăm printre alge - care, pe deasupra, se pare că au 
trecut de partea noastră. Dispariţia grilei va duce la 
întreruperea traficului din întreaga lume. Desigur, 
cunoaşteţi ce pericole pot apărea. 

Twisp, care cea mai mare parte a vieţii şi-o petrecuse pe 
valurile oceanului, ştia ce implicaţii avea decizia luată cu 
câteva clipe în urmă. Nenumărate fiinţe nevinovate vor 
pluti în derivă pe ape puţin navigabile, probabil chiar 
printre alge ostile. Însă Flattery aruncase deja zarurile. 

— Succesul sau eşecul nostru depinde în întregime de 
buna cooperare dintre pandorani, continuă el. Îl vom 
dobori. Îl vom înfometa pentru că ne-a înfometat, îl vom 
teroriza pentru că ne-a terorizat... 

Kaleb ridică mâna, oprindu-l şi se scuză înclinând capul cu 
demnitate. 

— Nu-l vom înfometa pentru că ne-a înfometat, rosti el. 
(Vocea sa devenise blândă, dojenitoare ca a unui tânăr 
părinte.) Noi suntem oameni. Îl vom îndestula pentru că ne- 
a înfometat. 

Deasupra tuturor se lăsă o linişte solemnă, apoi martorul 
Monei spuse: 

— Da. Da, suntem de acord cu tine. 

— Kaleb, dacă îmi arăţi cum îl putem înlătura pe Flattery 
şi cum îi vom hrăni pe cei înfometați, voi fi de acord cu tine, 
glăsui Venus. 

— E atât de simplu, încât mă mir că nu ne-am gândit până 
acum. Avem toate informaţiile pe ecran şi ne putem da 
seama care este situaţia. În mod cert, avem nevoie de 
cooperarea amintită de 'Twisp. lar pentru asta, Ben Ozette 
şi Crista Galii trebuie să se adreseze imediat populaţiei. 
Putem conta pe ajutorul Postului-Fantomă? 


— Ai dreptate, fu Mona de acord, lovind cu degetul în 
ecranul monitorului. Sincronizarea este factorul esenţial. 
Oamenii nu ne pot ajuta dacă nu ştiu ce anume se aşteaptă 
de la ei. Vor avea încredere în Ben Ozette şi o vor diviniza 
pe Crista Galii. Acum trebuie să le spunem ce să facă. 

— Cinci mii de oameni de-ai mei s-au infiltrat deja printre 
săraci, anunţă Kaleb. (Căpătase o atitudine calmă şi vorbea 
cu bărbia un pic ridicată, semn că hotărârea sa era de 
nestrămutat.) Vorbele circulă mai repede decât informaţiile 
difuzate prin radio. 

— Mai avem ceva din partea lui Macintosh? Întrebă Twisp. 

Snej încuviinţă, muşcându-şi buza. 

— Da. Spune că Beatriz Tatoosh este la bordul complexului 
orbital şi că apa de băuti-a făcut rău. 

Ridică ochii din pager şi lăsă nedumerirea să i se citească 
pe faţă. 

Inima înţeleptului începu deodată să bată mult mai rapid. 

— Da, anunţă el, acesta este codul care ne avertizează că 
au apărut necazuri la bordul Staţiei Orbitale. Flattery a 
trimis probabil o echipă de securitate împreună cu Beatriz. 
O fi bănuit că Mack lucrează împotriva lui. La naiba! 
(Inspiră adânc, încercând să se calmeze.) Păcat că 
reporteriţa nu e de partea noastră. Aş fi vrut ca Macintosh 
să aibă acolo măcar o singură persoană pe care să se 
bazeze. 

— Hai mai bine să vedem ce sprijin putem obţine noi, aici, 
propuse Kaleb. (Se ridică, nerăbdător să plece fără 
întârziere spre Victoria.) Să mobilizăm oamenii din preajma 
ţarmului şi să salvăm hidropterul. 

Avem nevoie de el aici, îşi spuse 'Twisp. 

— Kaleb, de dragul vremurilor trecute, hai să facem o 
plimbare, îl invită el. Poţi ajunge în trei ore, ai suficient 
timp. În plus, oamenii de acolo sunt de nădejde şi probabil 
că au început deja să caute hidropterul. Ce-ar fi, mai bine, 
să mergem până la Oracol? Poate le roagă cineva pe alge să 
ne spună ce naiba au de gând să facă. 


Rădăcini şi aripi. Lăsaţi aripile să prindă rădăcini şi 
rădăcinile să zboare. 

— Juan Ramon Jimenez. 

STELLA BLISS despacheta trei lădiţe cu orhidee şi le 
aşeză pe aleea ce ducea către foaierul vilei Wittle. Comanda 
o primise de-abia seara trecută dar, din întâmplare, avea 
orhidee disponibile. Stella se considera o sculptoriţă în 
domeniul florilor şi se simţea măgulită ori de câte ori 
descoperea că arta sa era admirată. 

Purta noua sa bluză parfumată, cu mâneci bufante şi o 
pereche de pantaloni de lucru strânşi pe coapse. Bluza îi 
menaja sânii, mai sensibili acum datorită sarcinii, însă 
pantalonii o deranjau şi hotări ca pe viitor să renunţe la ei. 

Trecu printre gardieni şi servitori, care se foloseau de 
orice ocazie pentru a o sorbi din ochi. Nu-i plăcea să fie în 
centrul atenţiei, deşi ar fi trebuit să se obişnuiască până 
acum. Înaltă de douăsprezece palme, Stella avea o siluetă 
care atrăgea ca un magnet privirile bărbaţilor, chiar şi 
atunci când era îmbrăcată cu haine largi. 

Îmbrăcămintea ei semăna cu florile pe care le cultiva. 
Doob le spusese părinţilor săi că, acasă, albinele o 
urmăreau în fiecare colţişor al camerei, având însă grijă să 
nu o înţepe. Părul negru şi bogat încadra o faţă bronzată, 
cu pomeţi înalţi şi ochi de culoarea turcoazului. Avea buze 
pline pe care şi le ţuguia foarte adesea, mai ales în 
momentele de concentrare. În ultima vreme zâmbea 
aproape tot timpul şi îngâna vechi cântecele pentru fiinţa 
care dormea în pântecele ei. 

Cultivarea plantelor şi transformarea lor în sursă de hrană 
fusese, timp de nouă generaţii, preocuparea tradiţională a 
familiei sale. De când cu criza de alimente, eforturile de 
cercetare şi de producţie se îndreptau mai ales spre soiurile 
comestibile. Dar Stella nu fusese de acord să renunţe la 
flori şi la albinele care le ajutau să se înmulțească. 

Purta în ea a zecea generaţie, o fetiţă care, după cum îi 
spuneau visele, avea să fie exact ca ea. Ştia foarte bine 


acest lucru, la fel cum ştiuse şi mama sa şi bunica sa şi toate 
femeile din familia ei. Încerca să păstreze o tradiţie veche 
pe care vremurile grele o puteau sufoca oricând. Orhideele 
erau rezultatul propriilor cercetări şi era mândră că astăzi 
vor fi admirate de alţi artişti, de muzicieni - acei sculptori ai 
sunetului - şi de aristocrația pandorană. 

Auzind că Onorabilul Alek Dexter era daltonist, îşi 
permisese să aleagă o combinaţie de culori pe gustul ei. 
Majoritatea florilor aveau culoarea lavandei, dar nu 
rezistase tentaţiei de a intercala printre ele şi câteva 
nuanţe delicate de roz. 

Un gardian scund care-şi dădea aere de uriaş controlă 
fiecare lădiţă cu ţeava armei, după care înfipse cuțitul în 
toate straturile de flori. Înainte de a intra pe terenul vilei, 
Stella fusese scanată de două ori şi percheziţionată de o 
securistă grasă. Nu era prima dată când suferea un astfel 
de tratament şi, probabil, nici ultima. Avea o părere foarte 
proastă despre regimul impus de Director dar, deocamdată, 
prefera să se concentreze asupra florilor. 

Un cordon de securişti înconjura terenul şi un alt 
contingent păzea vila propriu-zisă. Aceasta era locuinţa 
administratorului general al „Comerţului Tritonian” - o 
persoană foarte importantă, despre care Flattery considera 
că se putea număra printre primele ţinte ale Fantomelor. Se 
zvonea că era unul dintre cei trei candidaţi care ar fi putut 
spera la funcţia de Director, în caz că actualul deţinător ar 
fi fost victima unui accident nefericit. 

Construită din piatră topită şi plastoţel, clădirea nu fusese 
afectată de recentele cutremure ce devastaseră Kalalochul. 
Terenul său era împrejmuit de un zid înalt de doi metri din 
care ieşeau bucăţi de metal ascuţit şi cioburi de sticlă. Era 
greu de crezut că, în acest sector, Coada se forma la doar 
câteva case depărtare. Organizatorii acestei recepții nu se 
sinchiseau de urletele oamenilor de peste drum şi nici de 
huruitul vehiculelor grele, pline cu gardieni. 


Securistului îngâmfat îi înfloriseră, la subsuori, pete de 
transpiraţie, anormal de mari chiar şi pentru atmosfera 
încinsă a după amiezii. În plus, se mândrea cu o 
proeminenţă în spatele urechii, de forma unei flori, rezultat 
al unei operaţii estetice. Stellei i se părea de-a dreptul 
respingătoare. 

— Ce crezi că ai să găseşti în răsadurile mele? Îl întrebă 
ea. Viermi ucigători? 

Bărbatul se încruntă, plimbându-şi nervos privirea între 
Stella şi giulgiul de fum care se aduna sub norii negri. 

— Ai grijă că nu sunt în toane prea bune, mârâi el. Nu-ţi 
forţa norocul. 

— 'Ţi-e teamă că mulţimea va da năvală aici şi... 

— Nu mi-e teamă de nimeni! Se stropşi el, umflându-şi 
pieptul plăpând sub uniforma prea largă. Misiunea mea 
este să-l protejez pe domnul Dexter şi asta fac! 

Stella începu să scoată cu grijă orhideele din lădiţe şi să le 
planteze de-a lungul aleii. Aceasta era partea care îi plăcea 
cel mai mult - să prindă cu grijă tulpinile mătăsoase şi 
rădăcinile oarbe, să simtă mirosul pământului proaspăt. La 
sfârşitul zilei îşi curăța unghiile deasupra unui ghiveci 
pentru a nu pierde nici o fărâmă din solul preţios. 

— Probabil că iubeşti florile, dacă ai fost în stare să suporţi 
operaţia aia dureroasă de lângă ureche. 

— Eram beat, recunoscu el. Dacă ar avea un miros plăcut, 
m-aş simţi ceva mai bine. 

— Ştiinţa progresează şi probabil că îţi va îndeplini 
dorinţa. Până atunci, miroase florile astea! 

Îi întinse o orhidee. Securistul o duse la nas şi îşi permise 
să zâmbească. Stella fu mulţumită să-l vadă relaxându-se. 

— Într-adevăr, miroase frumos. 

— Ei bine, soiul acesta nu avea miros până acum un an şi, 
până acum cinci ani, nu făcea nici flori atât de frumoase. Eu 
le-am transformat. 

— Flori! (Securistul pufni cu dispreţ, dar nu părăsi locul.) 
Florile nu sunt comestibile. Ar trebui să cultivi ceva care să 


dea hrană oamenilor. 

— Ce? (Stella duse mâna la gură, surprinsă şi în acelaşi 
timp amuzată.) Nu am permis pentru aşa ceva. În afară de 
asta, sufletul are şi el nevoie de hrană, de una spirituală, pe 
care florile i-o pot oferi din plin. 

Bărbatul îşi pierdu expresia dispreţuitoare, dar nu şi pe 
cea de îngrijorare. Stella ar fi vrut să-i vorbească despre 
albine, însă renunţă, pentru că albinele te duceau imediat 
cu gândul la miere şi extrem de puţini oameni ştiau de 
producţia ei de miere. 

După ce termină de plantat orhideele, le stropi şi apoi 
îndepărtă pământul împrăştiat pe alee. Simţi o oarecare 
nelinişte dându-i târcoale: era blocată în centrul 
Kalalochului, fără nici un mijloc de transport la dispoziţie. 
Billie o adusese până aici cu automobilul ei, apoi plecase la 
lucru. Cushette-ul, deşi aproape nou, se defectase iarăşi; de 
data aceasta avea o problemă cu aprinderea. Stellei nu-i 
plăcea deloc zona aceasta înghesuită şi urâtă. Şi nici nu-i 
surâdea ideea de a merge pe jos zece klick-uri, singură şi 
fără apărare. Desigur, exista tramvaiul care făcea legătura 
între centru şi periferie, însă probabil că nu funcţiona din 
cauza revoltei. 

— Stella, dragă, ai terminat? 

Doamna Wittle, gazda, îi făcu semn din pragul casei. Avea 
părul aproape alb şi un ten deschis la culoare, caracteristic 
Tritonilor, era îngrijit îmbrăcată şi adresa tuturor un 
zâmbet sincer. Deşi părea fragilă, salvase de una singură un 
submersibil plin cu piese de artă, în timpul cutremurului din 
'73. Pe vremea aceea lucra la catedra muzeului. Când totul 
începuse să se clatine, rechiziţionase submersibilul şi, în loc 
să-şi salveze pielea, se apucase să încarce în el tot ce era 
mai de valoare. Cupola crăpase şi permitea scurgerea unor 
jeturi care ar fi putut tăia un om în două, dar doamna Wittle 
nu plecase de-acolo decât după ce umpluse submersibilul 
până la refuz. 

— Da, doamnă Wittle. Ce spuneţi? 


Femeia privi în lungul aleii şi ridică sprâncenele, plăcut 
impresionată. 

— Sunt minunate, spuse ea. (Apoi oftă.) Au avut dreptate 
în privinţa ta, dragă. Eşti o adevărată artistă. Însă acum am 
o problemă şi mă gândesc că m-ai putea ajuta. 

— Ce problemă? 

— Am contat pe nişte ajutoare, dar văd că n-au apărut 
până acum... Din cauza rebeliunii, probabil. N-ai putea să 
mai întârzii puţin şi să întâmpini tu oaspeţii? Am lista lor 
aici şi ecusoanele pe masă, lângă intrare. Desigur, poţi 
rămâne la recepţie, ca invitată. Vrei să faci asta pentru 
mine? 

Stellei nu-i plăceau deloc bogătaşii. Dincolo de zidul vilei, 
la nici o sută de metri depărtare, săracii stăteau ore întregi 
la coadă pentru a-şi cumpăra rațiile câştigate cu trudă. 
Servitorii celor bogaţi arătau cartele pe care scria 
„Exceptat” şi, fără a mai sta la rând, îşi umpleau dubele cu 
mâncare. Servise şi ea la multe petreceri ca aceasta, 
primind permisiunea de a duce acasă ceea ce rămânea 
după plecarea oaspeţilor. Plata nu însemna aproape nimic 
pentru ea, întotdeauna câştiga mai mult decât ceea ce ar fi 
putut cumpăra cu cartela. Nu aflase niciodată cum se putea 
intra în rândul celor „Exceptaţi”. 

Însă Cushette-ul se defectase, iar ea nu vedea nici o 
posibilitate de a pleca în siguranţă spre casă. 

— Da, spuse. Rămân. Însă nu sunt îmbrăcată 
corespunzător... Şi aş avea nevoie să mă conducă cineva 
până acasă. 

Doamna Wittle se lumină la faţă şi o prinse de cot. 

— Draga mea, nici nu ştii ce greutate mi-ai luat de pe 
inimă. Desigur că vei fi condusă până acasă, voi avea eu 
grijă de asta. Hai să aruncăm o privire în garderoba fiicei 
mele. Vom găsi acolo nişte rochii foarte frumoase care cred 
că-ţi vor veni ca turnate. Cea neagră, de exemplu, ar trebui 
să arate splendid pe tine. Deşi, ca să fiu sinceră, orice ar 
arăta spendid pe tine. 


Stella roşi, măgulită. 

— Mulţumesc, spuse. Sigur n-o să se supere? 

Doamna Wittle se posomori preţ de câteva clipe, însă făcu 
un efort de voinţă şi îşi reveni. 

— Din păcate, nu, draga mea. A fost ucisă anul trecut, în 
evenimentele care au avut loc la liceu. 

— Mă scuzaţi... Îmi pare rău. 

— Ei bine, avea propriile ei convingeri. (Apoi adăugă, în 
şoaptă.) Mă mândream cu ea! Am să-ţi povestesc altă dată, 
acum nu e momentul cel mai potrivit. 

Rochia era neagră, lucioasă şi subţire. I se părea cam 
strâmtă la bust deşi, în ultima vreme, tot ceea ce îi atingea 
sânii o deranja. Niciodată nu purtase rochii cu un decolteu 
atât de îndrăzneţ. 

— Aş vrea să mă vadă şi Doob, spuse ea, făcând o piruetă 
în faţa unei perechi de oglinzi. Cred că i-ar plăcea la 
nebunie! 

— Atunci, o poţi păstra, rosti doamna Wittle. (Lacrimi mari 
îi umezeau ochii, dar niciuna nu se scurse pe obraz.) De 
fapt, aş vrea să te uiţi prin garderoba aceasta şi să iei tot ce 
vrei. De ce să stea nefolosite? Doar nu sunt picturi! 

Fără a ţine cont de proteste, femeia luă o cutie din carton 
şi o umplu cu hainele fiicei sale. Apoi o conduse pe Stella 
lângă măsuţa de la intrarea în vilă. 

Invitatul de onoare, Alek Dexter, sosi cu mânecile ude de 
transpiraţie şi blestemând zăpuşeala. Stella îi agăţă 
ecusonul la piept şi, din obişnuinţă, îi netezi cămaşa. În loc 
să se alăture invitaţilor, el zăbovi în preajma ei şi, fără nici 
un pic de jenă, îi admiră decolteul. Stella îi susţinu privirea 
până îl făcu să-şi plece ochii. 

— Toată ziua am fost în şedinţe, bodogăni el. Peste două 
ore, după bairamul ăsta pus la cale de distribuitori, am de 
ţinut o cuvântare la dineul organizat la Clubul Progresul; 
iar la opt trebuie să mă întâlnesc cu Directorul la un cocteil. 
N-am timp nici să-mi trag răsuflarea! Normal că n-apuc sa 
dau jos din kilogramele astea! (Trase cu coada ochiului spre 


ecusonul şi sânii ei.) Arăţi superb, draga mea... Stella. 
Stella Bliss. 

Îşi strânseră mâinile şi tânăra descoperi că bărbatul avea 
palma plină de transpiraţie. 

Nu credeam că barosanii ăştia transpiră în public. 

Onorabilul Alek Dexter scoase o batistă din buzunar, 
ştergându-şi fruntea şi buza superioară. Apoi făcu semn 
şoferului său, care se bucura de răcoarea holului. 

— Am nevoie de o altă cămaşă, spuse el, aproape în 
şoaptă. Una de culoarea piperului albastru. 

— Străzile sunt blocate, rosti şoferul, cu o voce obraznică. 
N-am cum să mă întorc şi să vă duc la dineu. 

Văzându-l pe Alek Dexter încordându-şi maxilarele, Stella 
bănui că acesta nu suporta obrăznicia. 

— Atunci cumpără una, se răsti Onorabilul. Magazinele 
sunt deschise până diseară, iar piaţa se află la câţiva paşi. 
(Flutură nerăbdător mâna.) Hai, du-te! Ia din banii pentru 
cheltuieli mărunte. Şi schimbă-ţi atitudinea, altfel ai să-ţi 
schimbi serviciul! 

Când omul deschise poarta, văzură lupte desfăşurându-se 
sub cerul ameninţător. Doi gardieni stăteau la intrare, cu 
faţa spre stradă. Un al treilea auzi ţârâitul pagerului agăţat 
la centură, îl ridică la ureche, apoi rosti câteva cuvinte şi 
porni în grabă spre vilă. Cu fiecare pas, figura lui părea să 
pălească tot mai mult. Ajunse lângă Onorabil şi începură o 
conversaţie şoptită, însă din care Stella nu pierdu nici un 
cuvânt. 

— Se pregăteşte declararea Codului Brutus, domnule. 
Doriţi să vă adăpostiţi aici sau mergem în buncărul 
Directorului? 

— La naiba! Făcu Alek Dexter şi îşi întoarse privirea de 
parcă ar fi fost pocnit peste faţă. 

Ca şi domnul Wittle, era un posibil succesor al 
Directorului. Îşi frecă fruntea, privind pe furiş spre 
camionul care oprea în faţa intrării. Un întreg pluton de 
gardieni transpiraţi şi plini de praf intră în dispozitiv, 


pregătindu-se să apere vila în eventualitatea unui atac. 
Figura lui Dexter devenise la fel de palidă ca şi a celui care-i 
adusese vestea. Alţi câţiva gardieni trecură în fugă pe lângă 
el, intrând în sala de recepţie. 

— Sunt de-ai noştri? Întrebă el. 

Gardianul ridică din umeri, strângând pistolul-laser cu o 
mână tremurândă şi albă: 

— Habar n-am, domnule. 

— Hmm, pufni Onorabilul. E greu să ştim de care parte 
sunt ei, când nu ne dăm seama nici măcar în ce tabără 
suntem noi. Zici că-i doar un avertisment, deocamdată? Eşti 
sigur că Flattery nu...? 

— Da, domnule, e doar un avertisment, dar ne putem 
aştepta să fie declarat Codul Brutus. 

— Atunci vom aştepta aici, hotărî Dexter. Dacă tot e să stau 
înghesuit undeva, prefer să mă bucur de compania acestei 
superbe femei! 

Se înclină în faţa Stellei, îi luă mâna şi i-o sărută. Apoi 
porni spre gazdă şi invitaţii săi, trecând pe lângă masa care 
gemea sub greutatea celor mai frumoase fructe şi produse 
din peşte văzute de Stella vreodată. În centru trona o 
sculptură din gheaţă înfăţişând saltul unui delfin. 

Zgomotele încăierării se auzeau tot mai aproape, iar 
gardienii, fără a scoate un cuvânt, închiseră poarta dublă. 
Neliniştea Stellei se transformă în spaimă. 

Dexter nu aruncase nici măcar o privire spre minunatele 
orhidee. 

Pentru a deveni conştient, trebuie să te ridici deasupra 
iluziei. 

— Al cincilea Prudence Lon Weygand, doctor-medic, 
echipajul original, Nava Neantului Pământeanul. 

SERIA DE EXPLOZII provocate de Şoimii lui Flattery răni 
algele verzi din sectorul opt, ucise zeci de mii de peşti, un 
grup de delfini şi stârni o cantitate de sediment care ar fi 
putut înfunda filtrele submersibilelor pe o rază de cincizeci 
de klick-uri. Pâlcul uriaş de alge albastre din apropierea 


sectorului opt îşi replie instinctiv toate frunzele şi se aplecă 
spre centrul lagunei proprii, într-o configuraţie atât de 
compactă, încât aproape că se sufocă. Despre hrănire nici 
nu mai putea fi vorba. 

Când îşi depliau frunzele la maxim, algele albastre 
atingeau un diametru de aproape o sută de kilometri. Peste 
trei sferturi din circumferința pâlcului erau înconjurate de 
alge domestice. Restul periferiei avea acces liber spre 
ocean şi profita de acest lucru, extinzându-se văzând cu 
ochii. Pentru propria sa siguranţă, se ferea de contactul cu 
algele domestice. De la frunzele moarte care ajunseseră 
până la el, aflase că algele verzi erau marionete ale 
oamenilor şi ascultau de biciul electric. Ştia că în curând 
aveau să apară foarte multe fragmente moarte; aşa se 
întâmpla întotdeauna după asemenea explozii. În acele 
momente, tot ceea ce venea spre el constituia o hrană care 
îl ajuta să se extindă cu o viteză incredibilă. 

Astăzi însă, curenţii nu aduceau doar adierea morţii. Mai 
exista ceva, ca o aură, ca un parfum care îl împiedică să 
rămână prea multă vreme în acea structură sufocantă. Ceva 
care, deşi nu aduse nimic la suprafaţă, trezi în adâncurile 
sale o vibraţie copleşitoare şi un clocot al amintirilor 
genetice. Algele albastre nu se mai opuseră şi îşi depliară 
larg frunzele, ca pentru a întâmpina mireasma 
binefăcătoare. 

Mai întâi hrăneşte oamenii şi de-abia după aceea cere-le 
dovezi de virtute. 

— Dostoievski, Fraţii Karamazov. 

PEŞTELE ZBURĂTOR se clătina violent la suprafaţa 
valurilor, sub efectul turbulenței produse de explozii. Lui 
Rico îi intră soarele în ochi şi începu să lăcrimeze puternic. 
Îşi căută ochelarii şi clipi de câteva ori, încercând să alunge 
senzaţia de orbire temporară. Scrută întinderea apei şi 
zări, spre dreapta, o linie cenugşie care trebuia să fie ţărmul, 
iar spre stânga, la doi sau trei kilometri depărtare, un front 
alb de spumă amenințătoare. 


Elvira începea să-şi revină după şocul suferit, iar din nas 
nu-i mai curgea chiar atât de mult sânge. Sub scaunul ei se 
formase o băltoacă de apă. 

Oricine ar fi fost în locul Elvirei, ar fi devenit hrană pentru 
serat, îşi spuse Rico. 

Deşi dezorientată şi rănită în urma primei explozii, Elvira 
izbutise să ajungă de una singură înapoi în camera 
motoarelor. Imediat după ce închisese sasul, se pornise o 
avalanşă de alte explozii, prea multe pentru a putea fi 
numărate. 

— Blestematul! Mormăi Rico. Ori de câte ori nu-i convine 
un lucru, îl aruncă în aer. 

Suprafaţa apei era plină de frunze şi tulpini rupte care 
încă produceau jocuri de lumini. 

— Surorile Alge se retrag, îşi caută scăparea, suspină 
Elvira, plimbându-şi privirea tristă pe deasupra valurilor. 

— Elvira, n-am chef să aud prostiile astea cu „Surorile 
Alge”. Vreau să ieşim de-aici! 

— Raiduri aeriene! Strigă ea, îndreptând degetul spre est- 
nord-est, unde se zăreau două pete pe cer. 

Instinctul o făcu să comande imediat secvenţa de 
scufundare, dar motoarele nu răspunseră. 

— Sunt înfundate, explică ea. (Pe faţa ei se întipărise o 
expresie impasibilă, pierdută.) MÂI şi... Alge... În filtre. 

— Nu-ţi fă probleme, Elvira, o încurajă Rico, bătând-o 
uşurel pe umăr. Sunt aparatele care au aruncat 
încărcăturile explozive şi probabil că n-au suficient 
combustibil pentru a ajunge până aici. Să rămânem pe loc 
şi să ne considerăm mulţumiţi că nu trebuie să trecem 
printre minele alea perfide. 

Îşi desfăcu legăturile, se ridică şi îi aduse Elvirei un 
prosop. 

— Poftim, spuse. Şterge-te şi îmbracă un costum uscat. S- 
ar putea să stăm mai mult pe-aici şi n-aş vrea să răceşti. 

Elvira părea să se fi calmat. 


— Oricum, rosti Rico, dacă vrea, Flattery ne poate depista 
de la bordul Staţiei Orbitale. Poate urmări chiar şi o barcă 
micuță, darămite coşcogea Peştele Zburător! Impresia mea 
este că nu suntem în pericol. Avioanele nu pot pluti pe apă, 
deci băieţii ăia n-au cum să intre în hidropter şi să ne 
aresteze, dar nici nu îndrăznesc să ne arunce în aer 
datorită faptului că o avem pe Crista Galii cu noi. 

Două unde de şoc îi făcură să-şi piardă din nou echilibrul. 
Avioanele se repeziră în picaj spre hidropter, apoi se 
redresară şi dispărură din zonă. Trecură atât de aproape, 
încât Rico reuşi să le distingă feţele. 

— Ai văzut, Elvira, cât de tineri sunt? Au toată viaţa 
înaintea lor, dar au ales să fie sclavii lui Flattery. (Lovi cu 
pumnul în braţul scaunului şi mârâi.) De ce? Ar fi trebuit să 
strângă în braţe o fată, s-o mângâie, să facă dragoste... Dar, 
în loc de asta, au pornit să ucidă. Părinţii lor nu i-au învăţat 
Nimic? 

— Părinților le e foame. Acum le e foame. 

O privi cu surprindere. De obicei, Elvira nu făcea 
conversaţie şi răspundea tuturor întrebărilor prin nişte 
mormăieli; acum se dădu jos din scaun şi, străduindu-se să 
nu cadă, porni spre rafturile ascunse în peretele îndepărtat. 

— Hei, doar nu vrei să ieşi încă o dată! Nu vezi ce 
harababură-i afară? 

— Calmează-te, spuse ea şi cuvântul sună ca un ordin. 

Cu o candoare caracteristică Tritonilor, îşi dădu jos 
costumul de scafandru şi se şterse cu prosopul, masându-şi 
muşchii bine proporţionaţi, sfârcurile puternice şi pline de 
viaţă. 

— Ai grijă de ceilalţi. Eu mă duc să curâţ filtrele. 

Trupul suplu şi alb al Elvirei se strecură într-un costum 
nou; privind-o, Rico simţi, cu uimire, cum sângele începe să- 
i clocotească în vine. Ştia foarte bine - amândoi ştiau - că o 
apropiere intimă între ei era exclusă, dar faptul că se 
excitase îi aminti de Snej şi i se făcu dor de ea. 


Planul pilotului era foarte logic. Îşi întocmi în minte o listă 
de priorităţi. 

Ben şi Crista. Să-i ţin în viaţă. Să supraveghez 
transmisiunile radio, să fiu pregătit la surprizele pe care mi 
le-ar putea face Securitatea. 

Elvira dispăru fără a-i arunca vreo privire. Se îndreptă şi 
el spre rafturi, luptându-se cu tangajul şi ruliul şi scoase de 
acolo alte trei costume de scafandru. Folosindu-se de 
mânere, înaintă până la intrarea în bucătărie. În acelaşi 
timp, era atent la radio şi la mesajele trimise de avioane. 

— Şeful raidului aerian către bază, încărcătura a fost 
lansată. Am depistat peştele pe care-l căutaţi. lerminat.” 

— Am recepționat şi am notat poziţia. Vom trimite vulturul. 
Momentul interceptării peste aproximativ treizeci de 
minute, aşteptăm alte detalii. Terminat.” 

Treizeci de minute! Îşi spuse Rico. 

„Vulturul” lor era probabil un hidropter rapid. 

Înseamnă că n-au spaţiu pentru echipamente grele sau 
pentru trupe. Perfect. Le vom rezerva şi noi câteva 
surprize. 

Difuzoarele continuau să transmită informaţii despre 
Peştele Zburător, speculaţii privind numărul şi starea 
pasagerilor... 

Însă avioanele ieşiră repede din raza de recepţie a 
echipamentului instalat pe hidropter. 

Se aplecă deasupra lui Ben şi văzu că era la fel de imobil; 
nu dădea semne că ar fi respirat, dar obrajii aveau o 
culoare destul de sănătoasă. Aplecă urechea până la buzele 
prietenului său, sesizând o foarte slabă activitate a 
plămânilor. Apoi îi verifică pulsul: inima nu se oprise, dar 
pulsul era de doar câteva bătăi pe minut. Avea ochii 
deschişi şi nemişcaţi; păreau atât de uscați, încât Rico îi 
închise şi deschise de câteva ori pleoapele pentru a-i umezi, 
apoi le lăsă închise. 

Îi desfăcu centurile şi-l introduse, cu chiu cu vai, într-unul 
dintre costumele de scafandru. 


— Am ieşit la suprafaţă, spuse el, sperând că Ben îl auzea. 
Au aruncat încărcături explozive asupra algelor, dar cred că 
distrugerile s-au produs doar la suprafaţă. Elvira a ieşit să 
curețe gurile de admisie şi filtrele. Oamenii lui Flattery au 
trimis un hidropter pe urmele noastre şi am impresia că 
vom trece prin clipe grele. 

Crista Galii scoase un geamăt şi, chinuindu-se din cauza 
centurilor, îşi căută o poziţie mai avantajoasă în scaun. 

— Prietena ta şi-a revenit, continuă Rico să i se adreseze 
lui Ben. Am să-i dau să îmbrace un costum şi după aceea voi 
încerca să iau legătura cu Grupul Operativ, ca să afle şi ei 
ce se întâmplă. 

Îi trase fermoarul până la gât, apoi, pentru orice 
eventualitate, îi umflă gulerul gonflabil. Întorcându-se spre 
Crista Galii, o văzu plângând. Ochii ei înroşiţi de lacrimi 
priveau fix silueta încremenită a lui Ben. Părea conştientă. 

— Înţelegi ce vorbesc? Întrebă Rico. 

Se ţinea departe de ea, deşi fata nu avea cum să coboare 
din scaun. 

— Da. 

— Ai mai avut vreodată simptome asemănătoare? 

— Da. (Îi venea greu să articuleze cuvintele.) O dată, 
înainte să treacă la tratamentul cu injecții. Am ţinut pilulele 
în gură şi după aceea le-am scuipat. 

— Ce se va întâmpla în continuare? 

Crista încercă să ridice din umeri: 

— Cam acelaşi lucru. Poate câteva crize mai puternice. Va 
dura... Ceva timp. (Adăugă în şoaptă.) Ben este primul care 
m-a făcut să mă simt fiinţă umană. 

Rico surprinse dilatările şi contractările violente ale 
pupilelor fetei. 

Trebuie să fi fost nişte droguri foarte puternice, îşi spuse 
el. Blestematul! 

— Am ieşit la suprafaţă, îi explică el şi suntem vulnerabili. 
Trebuie să-ţi pui un costum de scafandru în caz că vom fi 
obligaţi să plonjăm în apă. 


Apoi îşi dădu seama că atât Flattery, cât şi Grupul 
Operativ, avertizaseră: „Nu o lăsaţi să intre în apă. Nu o 
lăsaţi să ia contact cu algele.” Desigur, era o speculație, o 
măsură de prevedere. Oricum, înotul pe sub apă era 
singura lor şansă de salvare în caz că Securitatea 
Vashonului avea să-şi facă apariţia. 

— Te pot ajuta, dacă nu te descurci singură. Scuză-mă că o 
spun, dar aş prefera să nu te ating. 

Crista ar fi trebuit să întindă braţul pentru a ajunge la 
costumul oferit de el. 

— Nu pot desface centurile astea, se plânse ea. 

Rico apăsă pe butonul de desfacere rapidă şi o eliberă. 
Apoi se trase imediat îndărăt, în parte pentru că aşa îi 
dictase instinctul de conservare, în parte datorită faptului 
că hidropterul se înclinase pe neaşteptate. 

Gestul lui nu scăpă neobservat şi fata făcu, la rândul ei, un 
pas înapoi. Îşi ţinea fălcile încleştate, iar faţa îi pălise 
incredibil de mult. 

— Ce-ţi închipui că sunt? Întrebă ea. 

— Nu ştiu. Iu ştii? 

— Ştiu că nu cred... Nu pot să cred că pot face aşa ceva... 
(Arătă cu o mână moale spre Ben.) Nu pot fi eu cea care... 

— Din cauza drogurilor se întâmplă asta, spuse el. 

Încercă să-şi alunge mânia din voce. Fata avea nevoie de 
linişte, nu de încă un duşman. 

— Ţine minte! Flattery te-a obligat să iei drogurile, nu ai 
făcut-o din proprie voinţă. 

Lacrimile ei păreau sincere, ca şi felul în care îl privea pe 
Ben. 

Da, dar ia uite ce-a păţit prietenul meu! 

— Pune-ţi costumul, o îndemnă el. Nu avem prea mult timp 
la dispoziţie. 

Crista trebuia mai întâi să-şi scoată rochia. Rico 
îngenunche lângă Ben, punându-i mâna pe frunte. Ben 
încercă o mişcare aproape imperceptibilă, ceea ce putea fi 


considerat drept un semn încurajator. De asemenea, 
respiraţia îi devenise mult mai puternică. 

Crista nu era deloc ruşinoasă şi nici nu semăna cu vreun 
monstru. 

Probabil că s-a obişnuit cu condiţia de animal de laborator 
şi n-a mai apucat să afle ce este pudoarea. 

Rico, la fel ca şi Ben, crescuse printre Insulari şi fusese 
educat, printre altele, în spiritul discreţiei şi al pudorii. 
Recunoscu în sinea sa că fata avea cele mai frumoase 
picioare pe care le văzuse vreodată. Suspină, amintindu-şi 
din nou de Snej. Intenţiona să-i trimită şi ei un mesaj, 
alături de cel dedicat Grupului Operativ. Se întoarse spre 
Crista. 

Este cam palidă, observă el. 

Era, într-adevăr, foarte slăbită şi depuse mari eforturi 
pentru a-şi trage costumul pe trup şi pentru a ridica 
fermoarele. Respira repede şi superficial, fruntea i se 
acoperise de transpiraţie şi era mult mai... lransparentă 
decât atunci când o văzuse Rico pentru prima oară în sat. 
Pupilele continuau să i se dilate spasmodic, iar picioarele îi 
tremurau necontrolat. 

— Îţi poţi pune centura? 

Ea clătină din cap. 

— Nu. (Vocea de-abia se mai auzea.) începe... Criza... 

Se aşeză pe scaun, cu ochii în continuare deschişi. 

— Mai eşti aici? Întrebă el. Mă poţi auzi? 

— Da, veni răspunsul. Da. 

Rico era hotărât să nu se atingă de ea. Indiferent ce cauze 
ar fi avut, fenomenul fusese pe punctul de a-l ucide pe Ben. 
Nu era dispus să păţească şi el acelaşi lucru. Cu cea mai 
mare băgare de seamă, se învârti în jurul fetei, prinse 
clema centurii şi, cu o mişcare bruscă, o introduse în locaş. 
Împinse spătarul scaunului astfel încât fata - care, între 
timp, îşi pierduse din nou cunoştinţa - să stea aproape 
întinsă. 


Îşi puse şi el costumul, apoi observă că valurile se mai 
calmaseră. Auzea bufniturile şi hârşâielile care semnalau 
prezenţa Elvirei în dreptul gurilor de aerisire şi se rugă în 
tăcere ca algele să nu o atragă pe calea halucinaţiilor, aşa 
cum făceau cu alţi oameni. Până una-alta, totul părea în 
regulă. 

— Ar fi păcat ca cel mai bun pilot din cea mai blestemată 
lume să-şi piardă minţile tocmai acum, murmură el. 

În partea superioară a învelişului se auzi deodată un 
scârţâit puternic, urmat de un scrâşnet prelung. Apoi încă o 
dată. Era acelaşi sunet pe care-l produseseră algele atunci 
când înhăţaseră hidropterul. Se repezi spre cabină, dar era 
deja prea târziu. 

Aparatul se înclină violent într-o parte şi Rico se trezi 
aruncat în peretele din stânga. Şocul îl făcu să-şi piardă 
răsuflarea şi-i plimbă prin faţa ochilor o armată de pete 
negre ca nişte amibe. Reuşi, totuşi, să-şi dea seama că se 
înălţau prin aer. Fu trântit încă o dată de perete, însă nu 
foarte tare şi mişcarea de tangaj a hidroptemlui îi permise 
să vadă că fuseseră prinşi de tentaculele unui aerostat. 

— La naiba! 

Se tări în patru labe spre postul de pilotaj. Ar fi putut 
deschide un hublou şi trage cu pistolul-laser... 

Abia atunci văzu cât de mare era în realitate aerostatul. 
După părerea lui, balonul măsura o sută de metri în 
diametru, iar tentaculele în care strângea hidropterul erau 
chiar mai lungi decât atât şi mai groase decât trupul lui 
Rico. 

Se ridicaseră deja la peste o sută de metri în aer şi 
continuau să urce. 

Balansul acela a fost menit să scoată balastul din aparat, 
pentru a putea fi ridicat cu mai multă uşurinţă. 

Brusc îşi aduse aminte de Elvira şi se târi iarăşi, până în 
partea opusă a cabinei, pentru a arunca o privire asupra 
oceanului. Pilotul lor era acolo, plutind pe spate cu ajutorul 


costumului gonflabil. Probabil că-l văzuse pe Rico, dar nu 
schiţă nici un gest. 

— La naiba! 

Nu putea lansa un semnal luminos şi nici nu avea cum să 
pornească motoarele, deoarece risca să aprindă sutele de 
metri cubi de hidrogen conţinuţi de monstrul portocaliu. 
Rico nu se mai aflase niciodată atât de aproape de un 
aerostat, dar văzuse ce efecte devastatoare putea avea 
aprinderea hidrogenului. Un aerostat mult mai mic decât 
acesta distrusese prima aşezare ridicată de oameni în 
Kalaloch. Şase sute de fiinţe arseseră de vii în acea 
explozie. Bineînţeles, el şi cu Ben se prezentaseră imediat 
la faţa locului pentru a realiza un reportaj. 

Însă nu morţii îi impresionaseră cel mai mult, ci viii. Ben 
nu fusese de acord să realizeze o poveste standard, cu 
inevitabilele imagini de groază înfăţişând carnea arsă pe 
oasele dezgolite, spasmele, vărsăturile şi urletele. 

„Filmează-le doar ochii”, îi spusese Ben. „Restul, lasă-l în 
seama mea.” 

Îi întrebase despre cum îşi duceau viaţa, nu despre 
explozie. Umpluseră aproape optsprezece ore de bandă 
luând interviuri muribunzilor şi răniților, după care venise 
atacul Nemiloşilor. Filmul lui Rico înregistrase lupta echipei 
de filmare cu haitele pornite într-un atac devastator. 
Imaginile acelea înfioraseră întreaga lume. 

Văzu că ţărmul înalt se apropia rapid, în timp ce vremea 
rea îi ajungea din urmă. Spera din suflet ca greutatea 
hidropterului să nu constituie un balast prea greu pentru 
aerostat; altfel, aveau să se zdrobească de faleze. Aparatul 
stătea acum răsturnat cu fundul în sus, prins în încâlceala 
tentaculelor negre. Rico merse în patru labe pe plafonul 
cabinei şi se întinse sub scaunele de pilotaj. După toate 
aparențele, imensul aerostat dorea să ajungă pe uscat; de 
obicei, baloanele portocalii făceau acest lucru pentru a se 
sinucide. Deci, hidropterul nu părea să aibă un viitor prea 
fericit: dacă nu se va face fărâme la contactul cu zidul 


stâncos al țărmului, cu siguranţă că va fi mistuit într-o 
explozie. 

Trecu în revistă şansele de supravieţuire şi nu fu prea 
încântat; îşi spuse că ar prefera, totuşi, să treacă de faleze; 
cine ştie, poate că după aceea vor putea găsi o soluţie 
acceptabilă. Cei din Grupul Operativ se gândiseră oare la o 
asemenea surpriză? Spera din tot sufletul că da. Era 
obligatoriu ca tovarăşii săi de luptă să o găsească pe Elvira 
înainte ca oamenii lui Flattery să ajungă acolo. Dacă nu... 
Mintea lui refuză să ducă până la capăt gândul sumbru. 

Perturbaţia atmosferică se dezlănţui brusc, cu foarte puţin 
înainte de a atinge ţărmul. Din locul în care se adăpostise, 
Rico avu impresia că cerul întunecat cădea peste ei. 

Fără fulgere! Înălţă el o rugă tăcută. N-avem nevoie de 
fulgere! 

Pe de altă parte, ştia că perdeaua de nori îi va proteja de 
privirile spionilor de la bordul complexului orbital şi va 
împiedica zborurile de cercetare. Hidropterul era zgâlţâit 
din ce în ce mai violent, pe măsură ce furtuna se abătea 
asupra uscatului. Cu ochii holbaţi de groază, Rico văzu 
peretele falezei năpustindu-se spre el; se apropiase atât de 
mult, încât putu distinge liniile întunecate de pe spinarea 
unei Aripi Plate. Apoi simţi un gol în stomac şi-şi dădu 
seama că aerostatul lua vertiginos înălţime. Aproape 
reuşiră să depăşească muchia falezei, dar pupa 
hidropterului atinse stânca, proiectând prova în pântecele 
moale al balonului. 

Neavând nici un sprijin la îndemână, Rico era proiectat, ca 
o jucărie, în toţi pereţii. Aerostatul se dezumflă încetul cu 
încetul şi se aşternu peste stânci, iar hidropterul cobori o 
dată cu el, rostogolindu-se de-a lungul pereţilor abrupți. În 
cele din urmă, se opriră. Rico zăcea dezorientat pe 
parbrizul din plasmasticlă şi nu vedea în jur decât un imens 
nor albastru. Îşi destinse braţele şi picioarele, apoi tuşi 
pentru a vedea dacă nu avea cumva vreo coastă ruptă. Era 
plin de vânătăi, dar rămăsese întreg. 


— Perfect! Îşi spuse, făcând haz de necaz. „[ine-o departe 
de alge”, mi-au spus. Poftim, acum stăm aici, riscând să fim 
asfixiaţi cu spori! 

Încercă să se calmeze, dar cele câteva respiraţii profunde 
nu-i potoliră tremurul mâinilor. Spera că hidropterul se 
oprise pe plaja îngustă. Nu i-ar fi plăcut deloc ideea de a sta 
agăţaţi undeva, pe la mijlocul peretelui abrupt. 

Ploaia răpăia sălbatic pe învelişul aparatului. Rico îşi 
aminti brusc de Elvira, care plutea pe valuri, fără nici o 
apărare împotriva furtunii. Îşi spuse că şansele ei de 
supravieţuire erau aproape nule; probabil că se contopise 
deja cu Surorile Alge. 

— Bine măcar că n-a mai rămas mult hidrogen în monstrul 
ăsta, murmură el. 

Vru să aprindă luminile în cabină şi să pornească radioul. 
Vreo două lumini mai funcționau, dar radioul era mort. 

Inspiră adânc aerul impregnat cu spori şi înaintă spre 
bucătărie, pentru a vedea ce se întâmplase cu Ben şi Crista. 

Dacă îţi închipui că imaginaţia este mai puternică decât 
acţiunea, de ce mă implici în teribila acţiune a războiului? 

— Conversaţii zavatane cu Avata, înțeleptul Queets Twisp. 

MACK AŞTEPIA să primească o nouă legătură cu 
Securitatea, când, brusc, monitoarele înfăţişară exploziile 
care devastau algele sectorului opt. 

Nu a mai avut răbdare, gândi el. Flattery vrea neapărat să 
pună mâna pe ceea ce se află acolo. 

Era sigur că acel „ceva” includea şi prezenţa Cristei Galii. 
Instrumentele aduseră dovezi că algele verzi, rănite, 
fuzionau cu masivul pâlc albastru din vecinătate. Împreună 
cu Alyssa Marsh, Mack efectuase câteva studii superficiale 
asupra pâlcului sălbatic - cel mai masiv de pe întreaga 
planetă. 

A învăţat să se ascundă de noi, să se configureze astfel 
încât să cultive în interiorul lui o suprafaţă cu alge 
domestice pe care nu ne-a permis s-o descoperim. 


Pâlcul sălbatic se trezise. Dacă era chiar atât de imens pe 
cât arăta Generatorul de Grile, ar fi putut distruge întreaga 
reţea impusă de Controlul Curenţilor; de fapt, algele 
albastre puteau fi ele însele un Control al Curenţilor. 

Dacă algele sunt de partea noastră, atunci Flattery se 
poate considera înfrânt. Dar dacă nu sunt de partea 
noastră? 

În momentul de faţă, grija lui cea mai mare era legată de 
soarta iubitei sale. Ori de câte ori sosea la bordul Staţiei, 
reporteriţa îl suna fără întârziere, folosind intercomul 
instalat pe platforma de andocare. Astăzi, însă, nu o făcuse. 
Aflând că Beatriz stătea încuiată în studioul Holoviziunii şi 
că nu se putea lua legătura cu ea, Mack îşi dădu seama că 
acolo se petrecea ceva dubios; nu acesta era stilul ei. La 
câteva clipe după plecarea lui Spud, primi un mesaj: cineva 
semnalase aruncarea unui cadavru prin supapa navetei. 
Nici Securitatea complexului orbital şi nici studioul nu 
răspundeau apelurilor sale. 

— La naiba! 

Generatorul de Grile primea un răspuns din partea 
algelor, unul curat şi incredibil de puternic. Pâlcul pe care 
exploziile ar fi trebuit să-l arunce în starea de imaturitate 
mentală se trezise aproape imediat, modificând 
corespunzător frecvenţa canalului de transmisie. 

Acestea sunt algele sălbatice. Au absorbit amintirile celor 
domestice şi au preluat controlul. 

Echipamentele pâlcului domestic rămăseseră intacte, însă 
în loc ca pe ecranul Generatorului de Grile să danseze zeci 
de frecvenţe diferite, acum apărea una singură. 

Mack sesiză refacerea grilei; o singură porţiune, spre 
nord-vest, nu reacţiona la semnale. Spera ca algele de-acolo 
să nu fi fost devastate de acţiunea violentă a oamenilor lui 
Flattery. 

— Bun! Murmură el. Se pare că, deocamdată, nu ne 
poartă pică. 


Intenţionase să se folosească de Controlul Curenţilor 
pentru a ridica algele împotriva lui Flattery. Permisese cât 
mai multor pâlcuri să se trezească, pentru a obţine un 
sprijin în cazul în care Directorul ar fi mers prea departe. În 
ochii lui Mack, războiul era un drog - un drog extrem de 
periculos - şi nu vroia ca pandoranii să-l încerce. 

— Vreau să am imagini video, rosti el către monitorul 
sectorului respectiv. Ar trebui să-i localizăm. 

Însă nu putea să distingă decât turbulenţa cenuşie a 
perturbaţiei atmosferice. Ozette, LaPush şi Galii se aflau 
undeva acolo, sub pătura de nori. Exista, desigur, 
posibilitatea ca exploziile să-i fi omorât, dar mintea sa 
refuza s-o ia în considerare. 

Linia de comunicaţii cu studioul este în continuare blocată. 
Dacă Spud nu reuşeşte să intre, va trebui să le atragem 
cumva atenţia. 

O senzaţie stranie, alta decât cea de imponderabilitate, îi 
înghionti stomacul. Se descotorosi de ea, la fel cum făcuse 
şi cu fiorul pe care-l simţise prin aer după ce naveta ei 
intrase în locaşul platformei de andocare. Oare câţi oameni 
sosiseră? Naveta putea transporta treizeci până la 
patruzeci, în funcţie de echipament. Dar lista trebuia să 
includă şi Nucleul Mental Organic împreună cu sistemul de 
menţinere în viaţă, precum şi tehnicienii. 

Nu dorea să-şi amintească de NMO, de proveniența sa, de 
ceea ce îi făcuse Flattery. Deşi Nucleul Mental Organic 
fusese Alyssa, lui Mack îi era mai uşor, deocamdată, să-l 
considere ca pe un obiect. Sistemul de menţinere în viaţă 
cădea în responsabilitatea lui, aşa cum se întâmplase şi pe 
Pământeanul. Dar această sarcină nu-l încânta deloc. 

— În sfârşit, murmură el, până să ajungem acolo mai am 
câteva surprize pentru Flattery. 

Un sunet discret venind dinspre turelă îl informă că se 
întâmpla ceva cu holoplatforma destinată algelor. 
Construise singur acea platformă, după ce se consultase cu 
Beatriz în anumite detalii legate de holografie. Apoi o 


cuplase cu Generatorul de Grile, sperând ca astfel să pună 
bazele unei comunicări cu algele, în cele două luni care 
trecuseră, rezultatele îi întrecuseră aşteptările. 

Algele, probabil îndelung frustrate de imposibilitatea unei 
reale comunicări, avuseseră multe de spus. Până acum, 
transmiseseră doar imagini, fulgerări şi sunete ciudate. 
Imaginile erau limpezi - de obicei, informaţii compacte 
despre lucruri reale. Sunetele şi fulgerele păreau a fi 
„cuvinte”, sau fraze, sau cugetări. Macintosh nu fusese 
capabil să interpreteze decât imaginile. 

Se lansă către micul său birou amenajat în turelă. Era cel 
mai avantajos punct de observaţie de la bordul complexului 
şi nu-l obliga să se deplaseze prea mult pentru a ajunge în 
diferite locuri ale Staţiei Orbitale; statura lui impresionantă 
încurca, de obicei, circulaţia pe coridoare. În plus, lui Mack 
îi convenea faptul că se afla foarte aproape de platforma de 
andocare a navetelor şi - de când o cunoscuse pe Beatriz 
Tatoosh - de studioul Holoviziunii. 

Imponderabilitatea din preajma axei de rotaţie a Staţiei 
nu-l deranja. Pentru a obţine o gravitație aproape normală 
la periferie, complexul ar fi trebuit să efectueze o rotaţie 
completă la fiecare două minute, lucru care ar fi făcut 
imposibilă vizualizarea vreunui obiect din afară. 

În centrul holoplatformei evolua imaginea unui uriaş 
aerostat care-şi căra balastul pe deasupra valurilor. 
Miniaturizarea tridimensională era perfectă în toate 
detaliile, iar informaţiile suplimentare spuneau că acolo se 
afla sursa răzvrătirii algelor. Macintosh sesiză deodată că 
suprafaţa balastului răspândea o strălucire metalică. 

— Ăla nu-i balast! 

Imaginile reconstituiau întâlnirea dintre aerostat şi Peştele 
Zburător. Mack urmări, de la înălţimea aerostatului, 
apropierea vertiginoasă de peretele falezei. Când îşi dădu 
seama că nu vor reuşi să treacă îşi trase, instinctiv, 
picioarele în sus. Imaginea se cutremură, apoi dispăru 
brusc. 


— Poate reuşim să formăm o echipă de salvare, murmură 
el. Prin apropiere se află un Oracol. 

Se întoarse la consola de comandă şi vru să ia legătura cu 
Spud, dar în acel moment izbucni alarma. 

Cele patru semnale indicau izbucnirea unui incendiu 
generalizat în zona din jurul axei, zona sa. Cel mai mult se 
temea pentru platforma de andocare, unde existau 
numeroase rezervoare de combustibil. 

Focul putea fi localizat fie în Controlul Curenţilor, fie în 
studio, fie pe platforma de andocare. Automat, toate aceste 
zone fură izolate de restul complexului. Becuri de 
avertizare clipeau pretutindeni, însoţite de vocea calmă 
care rostea, prin intercom: „Îmbrăcaţi urgent costumele 
presurizate. În caz de incendiu, aerul va fi evacuat din 
zonele afectate. Aerul va fi evacuat, îmbrăcaţi urgent 
costumele presurizate...” 

Macintosh introduse de la tastatură codul pentru inspecția 
vizuală a zonei şi anunţă: „zonă sigură”. Dacă senzorii nu 
vor detecta vreun pericol, Controlul Curenţilor nu va fi 
izolat. Deschise dulapul de lângă uşă şi respectă întocmai 
procedurile impuse de regulament. Se strecură în costumul 
presurizat şi activă sistemul de comunicaţie de lângă vizor. 
Apoi ieşi valvârtej pe culoar, la timp pentru a zări un 
securist străin lovindu-l pe Spud cu pistolul-laser peste faţă. 
Spud se izbi de uşa studioului, iar securistul se prinse de un 
mâner, luându-şi avânt pentru a-l mai lovi o dată. 

— Stai! Răcni Macintosh. 

Zadarnic. Securistul îl pocni pe Spud, care îşi pierdu 
cunoştinţa şi pluti fără vlagă în lungul culoarului. 

Macintosh reglă sistemul de comunicaţie la „maxim”. 

— Stai! Ia stai aşa, domnule! 

În mod evident, securistul sosise de foarte curând la 
bordul complexului, căci nu prea ştia să se descurce în 
condiţii de imponderabilitate. Întoarse capul, căutând vocea 
care-i urlase în urechi şi dădu drumul mânerului; impulsul îl 
trimise de-a berbeleacul pe axa culoarului. Căutând să se 


echilibreze, scăpă pistolul-laser din mână. Mack îşi luă 
avânt spre Spud şi prinse, în trecere, arma securistului. 
Ajutorul său tocmai îşi revenea. 

— l-am auzit ameninţând-o că o vor ucide, rosti Spud, cu 
gura plină de sânge. Şi am pornit alarma, pentru că altceva 
nu mi-a trecut prin minte. 

— Ai procedat foarte bine. Acum pune-ţi repede un costum 
de protecţie, în caz că se evacuează aerul. 

Echipa de pompieri voluntari apăru în grabă pe culoar, 
deplasându-se - în ciuda costumelor greoaie - cu o graţie 
de invidiat. În spatele lor, la o oarecare distanţă, se formase 
obişnuita îmbulzeală de curioşi. Macintosh privi în jur după 
securistul străin, dar acesta dispăruse. Uşa studioului 
rămăsese sigilată. 

Îşi conectă comunicatorul direct la sistemul lui Spud. 

— Beatriz cunoaşte procedura, spuse el. Îşi va pune 
costumul de protecţie. 

— Dar ştie care-i codul pentru inspecția vizuală? 

— Da, încuviinţă celălalt, dar pun pariu că nu-l va folosi. 

Pentru a se împiedica evacuarea aerului dintr-o încăpere 
suspectată a fi focar de incendiu, era nevoie de două 
lucruri: de semnalul „zonă sigură” trimis de un senzor către 
calculatorul central al Staţiei Orbitale şi de un mesaj 
asemănător provenit în urma unei inspecții vizuale. Întrucât 
senzorii din studio nu detectau focul, calculatorul aştepta 
codul prin care o persoană autorizată să certifice acest 
lucru. Între timp, zona suspectă rămânea sigilată, la ea 
având acces doar pompierii. 

Difuzoarele intercomului avertizară: „Puntea din zona 
axei, atenţie! Alertă în zona galbenă, sectoarele opt până la 
şaisprezece. Peste trei minute începe evacuarea aerului. 
Peste trei minute începe evacuarea aerului. Îmbrăcaţi 
urgent costumele presurizate...” 

Aparatul folosit de pompieri pentru a pătrunde în zonele 
sigilate nu reuşi să deschidă uşa. Îl încercară încă o dată, 


dar degeaba. Macintosh introduse jackul comunicatorului în 
cupla din perete şi încercă să ia legătura cu studioul. 

Spud se înghesui în el: 

— Auzi ceva? 

— Doar zgomot de fond. Nu au... 

La a treia încercare, uşa se deschise. Pompierii năvăliră în 
interior şi Mack se amestecă printre ei, ascunzând pistolul- 
laser. 

Beatriz era singura persoană care reuşise să-şi îmbrace 
costumul. Stătea ascunsă lângă uşă, şi-l prinse pe 
Macintosh de braţ. Impulsul îl trimise pe acesta în perete, 
dar ea se ţinea bine, astfel încât nu porniră în derivă prin 
încăpere. 

Oamenii lui Brood se munceau încă să-şi etanşeze 
costumele şi fură surprinşi de intrarea neanunţată a 
pompierilor. Unul dintre ei încercă o manevră stângace 
pentru a ajunge în capătul studioului, însă doi pompieri îl 
prinseră şi-l legară de un mâner. Ceilalţi securişti 
încremeniră văzând pistolul-laser din mâna lui Macintosh. 
Echipa de intervenţie inspectă încăperea şi trimise 
semnalul „zonă sigură”, după care intercomul anunţă şi el 
„zonă sigură”. Mack îşi scoase casca de pe cap, descoperind 
că Beatriz fusese mai rapidă decât el. 

— Mi-au ucis echipa, strigă ea. Au ucis şi echipa de 
securitate a complexului. Aveţi grijă, căci au arme în 
dulapul din spatele studioului. 

Unul dintre pompieri pluti până în locul indicat de 
reporteriţă şi găsi pistoalele-laser. 

— Arestaţi-i, porunci Macintosh şi confiscaţi-le toate 
armele. S-ar putea să avem nevoie de ele. 

Pompierii scoaseră tot felul de frânghii de prin buzunare, 
legându-i fedeleş pe Leon şi tovarăşii săi. Toţi cei trei 
oameni ai lui Brood erau zăpăciţi şi neajutoraţi în acest 
mediu nefamiliar pentru ei. Desigur, echipa de intervenţie 
trăia şi muncea aici, însă Mack admiră în sinea sa uşurinţa 
cu care aceasta îi manevra pe prizonieri. 


Beatriz îl strânse tare în braţe, sărutându-l. Trupul său 
tresări de plăcere, deşi amândoi erau îmbrăcaţi în 
incomodele costume presurizate. 

— Speram să facem chestia asta în cu totul alte 
împrejurări, zâmbi el. 

Simţi neliniştea ei şi o cuprinse cu braţele sale puternice. 

— Sunt foarte mulţi, spuse ea. În total, treizeci şi doi. Cred 
că şeful lor, căpitanul Brood, se află în cabina de comandă a 
Navei Neantului, împreună cu Nucleul Mental Organic. 

— Ai auzit, Spud? 

— Da, dr. Mack. 

— Toată tevatura asta probabil că le-a atras atenţia şi vor 
trimite oameni în zonă. Sigilează sectorul galben; nu se 
pătrunde decât pe baza de cod. Chiar dacă vom prinde şi 
câţiva de-ai lor în mijlocul nostru, vom câştiga timp pentru a 
pune la punct un plan. 

Spud activă consola cea mai apropiată şi transmise, în 
câteva clipe, ordinele necesare. 

Macintosh făcu semn pompierului cu cască albă: 

— Vezi că pe culoar există o încăpere goală, folosită în mod 
normai ca depozit. Încuie-i pe-ăştia trei acolo şi vino în 
laboratorul de lângă Controlul Curenţilor. Dacă poţi găsi 
arme de-ale echipei noastre de securitate, adu-le. Vreau să 
vii, de asemenea, împreună cu cei mai buni oameni ai tăi. 

— Am înţeles, Comandante, rosti pompierul, după care 
adăugă: Indivizii ăştia nu se prea descurcă în mediul de 
aici. Cele mai bune arme ale noastre vor fi 
imponderabilitatea şi vidul. 

— Ai dreptate, spuse Macintosh, prinzând mâna 
reporteriţei. Eşti un bun strateg. Să mergem! 

Deşi focul mistuie carnea, tu rămâi în viaţă. 

— Zohar: Cartea splendorii. 

NEVI PĂIANJENUL suferea un tratament umilitor în 
mijlocul algelor şi spera din tot sufletul ca şi Flattery să 
păţească acelaşi lucru în mâinile gloatei. Îl descoperise pe 
Zentz, care plutea pe spate, cu ochii larg deschişi şi fără a 


avea între buze muştiucul aparatului de respirat. Tentaculul 
unei alge i se înfăşurase în jurul taliei şi îl trăgea încet dar 
sigur spre marginea lagunei. 

Ce noroc pe Zentz că fusese prevăzător şi-şi umflase 
gulerul costumului! În felul acesta, îşi menținea capul şi 
umerii la suprafaţă. Deşi, dolofan cum era, grăsimea l-ar fi 
ajutat oricum să plutească. De asemenea, ce noroc peelcă 
Nevi retezase tentaculul din prima lovitură! Asasinul sări în 
apă şi, urmărit de furia algelor, reuşi să-şi recupereze 
tovarăşul. Zentz părea să respire încă. 

Ar fi fost mult mai simplu dacă s-ar fi înecat, gândi Nevi. 
Dar s-ar putea să mai am nevoie de el. Un trup viu este mult 
mai folositor decât un cadavru. 

Algele nu reuşiră să-l prindă. Foarte bine! N-avea chef să 
ajungă şi el un fel de zombi. Aparatul începu o rotire lentă. 

La naiba, înjură el. Încearcă să pună mâna pe noi. 

Izbuti să lege o sfoară de gulerul lui Zentz şi-l trase la 
bordul hidropterului. Apoi puse mâna pe o cange şi-i dezlipi 
fragmentele de alge lipite pe costum. 

Situaţia fusese deosebit de ridicolă pentru el, dar acum 
devenea de-a dreptul comică. Dacă Flattery rămânea sau 
nu la putere, asta nu mai conta. Cel care va conduce va 
avea, oricum, nevoie de Nevi Păianjenul şi de serviciile sale. 
Iar lui îi convenea de minune. Semăna cu un joc de şah în 
care el mai putea face trei sau patru mutări, în timp ce 
adversarul era deja în şah. Într-adevăr, sosise momentul ca 
Flattery să-şi dea seama de valoarea asociatului său. 

Aşa deci, m-a trimis aici! 

Toxinele algelor îşi făceau efectul asupra lui Zentz. 
Sistemele de protecţie ale costumului său îl împiedicaseră 
să pornească înot spre tărâmul de dincolo, însă nu-i puteau 
opri zbaterile orbeşti. La cele şaizeci şi cinci de kilograme 
ale sale, pe Nevi îl trecură toate apele până izbuti să aducă 
în cabină cele aproape o sută de kilograme ale lui Zentz, să 
le aşeze în scaun şi să le prindă cu centurile de siguranţă. 
Nici el nu ştia prea bine de ce se chinuia atât. Poate pentru 


a-i oferi lui Flattery ceva cu care să se distreze, în caz că se 
întorceau cu mâna goală. Dirijă hidropterul spre centrul 
lagunei şi se pregăti pentru decolarea verticală. Procedura 
consuma mai mult combustibil decât ar fi vrut el, dar 
reducea la zero riscul de a fi înhăţaţi de tentaculele acelui 
pâlc de alge. Declanşă procedura automată de decolare 
verticală şi motoarele porniră în plin, presându-l în scaun. 
Hidropterul îşi pierdea mereu echilibrul, precum un gândac 
ce mergea de-a lungul unui fir de iarbă, dar după ce ajunse 
la o sută de metri deasupra lagunei scăpă de toate 
influenţele perturbatoare. Apoi, cu toată viteza, porni în 
zbor orizontal. O banală reaprovizionare cu combustibil, 
care ar fi trebuit să dureze cel mult zece minute, se 
transformase într-o întârziere de aproape o oră. Nevi nu-şi 
mai putea permite să irosească nici măcar o secundă. 

Porni radioul, însă nu reuşi să-şi dea seama care era 
situaţia în Zona de Protecţie. Încercă să restabilească 
legătura cu Directorul, pe canalul secret, dar la celălalt 
capăt nu răspundea nimeni. Apoi prinse câteva fragmente 
din mesajele unui avion de supraveghere. 

Care idiot l-a convins pe Flattery să împrăştie încărcături 
explozive asupra hidropterului pe care-l urmăresc eu? 

Opri radioul şi-şi căută o poziţie mai relaxantă. Turbulenţa 
nu-i prea făcea bine la stomac, astfel încât decuplă pilotul 
automat; se săturase să asculte respiraţia sforăitoare a lui 
Zentz. Aruncă o privire monitorului şi îndreptă săgeata 
galbenă - care definea cursul hidropterului - către punctul 
verde reprezentând coordonatele comunicate de avioane. 

Şeful Securităţii se frământa în scaunul copilotului, semn 
că începea să-şi revină. 

Nevi îşi reprimă cu greu un hohot dispreţuitor. 

Ha! Asta, şef? Şeful Lipsei de Securitate! Şeful 
Insecurităţii! 

Trebuia să recunoască, totuşi, că misiunea lui Zentz fusese 
destul de dificilă în ultimul an, mai ales din cauza ostilităţii 
crescânde a sătenilor. Dar una era să pui la punct o gloată 


de săteni şi cu totul altceva să ai de-a face cu Crista Galii şi 
cu prietenii ei, Fantomele. 

— Acolo, la o sută de metri! Bolborosi Zentz. 

Ochii îi străluceau sălbatic, iar pupilele i se dilatau şi 
contractau încontinuu, dansând parcă după o stranie 
melodie. 

Nevi nu-i dădu atenţie. De când se ridicaseră din nou în 
aer, Şeful Securităţii începuse să delireze şi pomenea 
mereu ceva în legătură cu un aerostat uriaş. 

— Crista Galii, algele au înnebunit, aerostatul înhaţă 
hidropterul..., continuă Zentz. 

— Termină cu aiurelile astea, rosti Nevi, deşi tovarăşul său 
nu-l putea auzi. Nu-s decât închipuiri de-ale tale. 

Vorbise cu acea voce calmă şi egală care îl înfiora pe 
Zentz, sperând să vadă şi acum aceeaşi reacţie. Pe el, 
zborul acesta începea să-l neliniştească. Furtuna îl zgâlţâia 
cu violenţă. Simţea goluri în stomac la fiecare trecere pe 
deasupra curenților ascendenți din preajma țărmului. La fel 
ca majoritatea pandoranilor, prefera să folosească 
magistralgele subacvatice, mai ales în condiţii atmosferice 
ostile. Însă astăzi viteza era crucială, deoarece pisica 
oferise şoricelului prea multă libertate de mişcare. Poate că 
Zentz - cine putea şti ce-i făcuseră algele? 

— Avea dreptate în privinţa aerostatului. 

Dacă Ozette şi Crista Galii porneau pe jos prin acel ţinut, 
puteau sfârşi drept hrană pentru Nemiloşi. Ozette nu prea 
dădea impresia că ar fi vreun supraom, iar Flattery îi dorea 
vii, pe amândoi. Şi, până una-alta, interesul lui Nevi era să-l 
mulţumească. 

Dar cel mai interesat să-i găsească în viaţă este Zentz. 

Marele semn de întrebare rămânea aerostatul - oare ce-i 
făcuse Cristei Galii? 

Sau, mai degrabă, ce făcuse pentru ea? 

Nevi mai avea un motiv de nelinişte: zavatanii care 
sălăşuiau în apropierea țărmului stâncos. Nimeni nu putea 
locui sub cerul liber, pe un teren ca acela, fără o protecţie. 


Tare-ar fi vrut să ştie ce anume îi proteja. Sau cine. Erau 
mereu cu un pas înaintea lui Flattery sau a demonilor - 
performanţe prin care îşi atrăseseră respectul lui Nevi. 

Din când în când, printre nori, reuşea să zărească porţiuni 
din țărm. Frontul atmosferic acoperi ambii sori şi întreaga 
privelişte deveni neclară. Nevi ştia că zavatanii camuflaseră 
mii de kilometri pătraţi şi nu trebuia să-şi suprasolicite 
imaginaţia pentru a estima valoarea noului sol fertil de sub 
bolovani. 

Într-un interval de câteva săptămâni, zavatanii irigau zona 
şi transformau pământul sterp în grădină. Întreaga zonă de 
coastă era brăzdată de pârâie şi pătată cu sute de lacuri 
micuţe care foloseau drept crescătorii de peşte. Fermele lor 
produceau mult mai mult decât le trebuia pentru a 
supravieţui. Desigur, Nevi era mai bine informat decât 
Flattery, însă Directorul nu-l plătea pentru a-i face rost de 
informaţii. 

Unde se îndreaptă surplusul? 

Atunci când va obţine răspunsul, Fantomele vor fi la 
discreţia sa. 

Fantomele nu pot supravieţui fără hrană. 

Ar fi păcat ca Flattery să distrugă fermele doar pentru a 
sugruma fluxul de produse îndreptat - era sigur de asta - 
spre labirinturile subterane. Trebuia să existe o soluţie mai 
profitabilă. 

Îi trecu prin minte că Fantomele ar putea câştiga bătălia. 

Ridică din umeri. Într-adevăr, îi admira pe zavatani, pentru 
că reuşiseră să nu-şi piardă independenţa. Nu intenţiona 
să-şi murdărească mâinile cu sângele lor, deşi situaţia 
ameninţa să devină foarte tulbure. 

Pe faţă îi apăru un zâmbet visător, ca o rază de soare 
ivindu-se printr-o spărtură în nori. Plănuia să se retragă, iar 
această zonă frumoasă, cu fermele şi pădurile sale verzi, îi 
făcea cu ochiul. S-ar putea ca oamenii de aici să-şi dorească 
o protecţie eficientă împotriva celor ca Flattery sau ca 
Zentz. 


Foarte mulţi au luat calea pribegiei, anul ăsta! 

Din pricina cutremurelor, oamenii reveneau la suprafaţă. 
Acesta era un lucru bun, din punctul său de vedere, pentru 
că bordeiele puteau fi depistate mult mai uşor decât 
tunelurile. Pătrunse deodată într-un nor gros care îi reduse 
drastic vizibilitatea. 

Răpăitul ploii lovind în învelişul metalic şi în plasmasticia 
cabinei îl asurziră. Îşi îndreptă atenţia spre monitor, apoi 
aprinse farurile de aterizare, dar vizibilitatea nu crescu 
decât cu câteva sute de metri. Un semnal sonor îi aminti că 
se apropiau de viteza minimă care mai putea asigura 
portanţa. 

Ajunseră la doar doi kilometri de locul în care Peştele 
Zburător fusese văzut ultima oară. Zentz îşi revenise 
suficient cât să poată ţine capul în poziţie verticală. 

— Cum a fost? Îl întrebă Nevi. 

— N-aş vrea să mai trec încă o dată prin asta. 

— Pe unde-ai cutreierat? 

— Pretutindeni. (Îşi şterse firul de salivă din colţul gurii.) 
Am fost în toate locurile... Simultan. Am văzut şi aerostatul 
care i-a înhăţat. 

— Trebuie să fie pe-aici, pe undeva. 

— Sunt pe plajă, spuse Zentz. La poalele stâncilor, pe 
plajă. 

Nevi mormăi, amuzat. Îşi imagină pământul acesta cenuşiu 
înflorind sub razele soarelui. 

Flattery n-ar putea trimite trupe aici, pentru că nici un 
soldat nu s-ar mai întoarce acasă. 

— Ne apropiem, spuse el. Îi vezi? 

— Nu... ba da! 

Zentz arătă, cu degetul tremurând, spre dreapta. 

— Acolo, priveşte cât de mare este... Monstrul ăla! Ştiam 
eu că era mai mult decât un simplu vis! 

Entuziasmul Şefului Securităţii şi stropii de salivă care îi 
însoțeau cuvintele îi făcură silă lui Nevi. Furtuna se 
îndepărta la fel de repede precum venise. Vedeau foarte 


bine aerostatul, dar terenul părea scena unei catastrofe: 
epava Peştelui Zburător de abia se putea distinge printre 
zdrenţele portocalii ale balonului. 

Era un monstru, într-adevăr şi dezumflat ocupa o 
suprafaţă cu diametrul mult mai mare decât o sută de 
metri. Aproape jumătate din balon plutea pe ocean, iar 
cealaltă jumătate zăcea mototolită pe plaja îngustă. 
Hidropterul părea intact şi zăcea la poalele falezei. Nevi nu 
vroia să aterizeze în apropierea aerostatului, de teama 
sporilor - văzuse cu ochii lui numeroşi zavatani umblând ca 
năucii pe străzi. Fâşia marcată de flux era prea îngustă, iar 
fluxul prea imprevizibil. Plaja propriu-zisă, de la linia lăsată 
de flux şi până la poalele stâncilor, era plină de bolovani. 
Nu-i rămâneau decât două posibilităţi: ori ameriza, ori 
ateriza pe platoul de deasupra plajei. Excluse amerizarea, 
pentru că apa era plină de alge şi balonul aerostatului le 
putea rezerva surprize neplăcute. 

— Inspecţie electronică şi în infraroşu, porunci el. Am să 
efectuez două survolări, ca să nu ne trezim în vreo capcană. 
Apoi ne vom gândi cum să-i scoatem de sub chestia aia. 

Dintr-o dată, situaţia lor i se păru absurdă. Flattery 
construise un complex orbital şi avea o Navă a Neantului 
gata de plecare; plănuia să stabilească o colonie la peste un 
milion de kilometri depărtare, într-o centură de asteroizi, 
după care să pornească mai departe. Sateliții naturali ai 
Pandorei erau mult mai instabili decât planeta însăşi. Chiar 
şi el, Nevi, recunoştea că exodul va fi, în cele din urmă, 
singura soluţie de supravieţuire. 

Însă credea cu tărie că momentul critic nu va sosi înainte 
ca lui să-i sune ceasul. Mai ales dacă făcea prostia să-şi rişte 
viaţa apropiindu-se prea mult de tentaculele şi sporii 
halucinogeni ai unui aerostat. Găsi un loc de aterizare pe 
platou, lângă un drum care nu părea foarte dificil. În 
curând, Zentz avea să scape de efectele toxice ale algelor şi 
vor putea porni spre baza falezei. 


Dacă fata este într-adevăr o divinitate, hai s-o vedem cum 
iese din situaţia asta! 

Doar atât ne-a cerut Nava: să descoperim Omul din noi şi 
să ne ridicăm la înălţimea lui. Asta s-a dorit a fi Adorarea. 

— Kerro Panille, Războiul Clonilor. 

RICO SCOASE O RANGĂ din trusa de scule şi reuşi să 
deschidă uşa bucătăriei. Îl văzu pe Ben trăgând de clemele 
centurii şi încercând să se ridice în picioare. 

— Prietene... 

Se repezi spre scaunul lui Ben, având însă grijă să nu-l 
atingă. Ochii verzi ai lui Ozette păreau limpezi, însă nu se 
focalizau foarte bine. Bucătăria era devastată, atât el cât şi 
Crista fiind pe jumătate îngropaţi printre sfărâmături. 

— Poţi vorbi? 

— Da... Cred că da, rosti Ben cu foarte mare greutate. 

— Aşează-te la loc, îl îndemnă Rico. (Încercă două-trei 
respiraţii de calmare, pentru că începuse să-i bâzâie ceva în 
cap.) Nu plecăm nicăieri, deocamdată, aşa că stai liniştit. 

Ezită puţin înainte de a desface ultimele două cleme de la 
centurile lui Ben. 

— Crista... (Vocea lui Ben părea străină, îndepărtată.) Cum 
se simte? 

Rico simţi furnicături pe limbă şi în vârful degetelor. Ăsta 
era Ben: se gândea întâi la ceilalţi. Întoarse capul spre 
celălalt scaun şi nu sesiză nici o mişcare. În bucătărie nu 
mai funcţiona nici o sursă de lumină, însă de-acolo de unde 
se afla, îngenuncheat printre cioburi şi alte resturi, avea 
impresia că fata nu respira. 

La naiba! 

— Stai acolo, repetă el, împingându-l pe Ben înapoi în 
scaun. Las' că verific eu. 

Mugşchii nu-i răspundeau chiar aşa cum ar fi vrut el, parcă 
s-ar fi mişcat cu încetinitorul. Rafalele de ploaie îngreunau 
accesul luminii ce pătrundea prin singurul hublou care 
rămăsese neacoperit. Băgă de seamă că umbrele nu aveau 


nuanţe de gri, ci erau tonuri albastre şi verzi care se 
retrăgeau din faţa limbilor unui foc galben. 

Silueta întinsă a Cristei era înconjurată de un halo auriu. 

Părea să fi încremenit, dar avea buzele colorate în roz, 
ceea ce aduse o adiere de speranţă în sufletul lui Rico. 
Întinse mâna să-i verifice pulsul de la gât, dar se răzgândi. 
Nu cuteza să o atingă. 

Fata avea gura un pic deschisă, iar gulerul umflat îi ţinea 
capul pe spate şi permitea accesul aerului pe căile 
respiratorii. Rico îşi spuse că, într-adevăr, Crista era 
superbă. De dragul lui Ben, de dragul tuturor pandoranilor 
săraci şi flămânzi, spera ca ea să nu fi murit. Chiar în timp 
ce o privea, trupul ei fu înconjurat de o strălucire verzuie. O 
strălucire asemănătoare, tot verzuie, dar puţin mai slabă, 
se dilată şi din trupul lui. Din cele două aure se desprinseră 
sfere micuţe care plutiră prin aer şi în cele din urmă 
fuzionară. Rico nu mai avea nici un dubiu: Crista trăia. 

— Rico? 

— Da, Ben. 

Vocea, deşi îi aparţinea, venise de foarte departe. Dar este 
chiar aici, vocea mea este chiar aici! 

— A păţit ceva? 

Rico inspiră adânc şi unele dintre sferele verzui i se 
repeziră pe gât, spre plămâni. Le simţi de parcă ar fi fost 
ceaţă, sau praf. 

— Trăieşte, spuse el, străduindu-se să-şi controleze limba. 
Flattery e de vină, cu drogurile lui. 

Se întoarse încet şi-l văzu pe partenerul său în lumina 
venită prin hublou. Ploaia care bătea în plasmasticlă forma 
picături de umbră care se loveau de Ben şi ricoşau în toată 
bucătăria. Acesta se frecă la ochi. Şi el era cuprins într-un 
halo; nu verde-albastru, ca cel al lui Rico şi al Cristei, ci 
bun, cald şi protector, precum o membrană ce se extindea 
din interiorul trupului. Praful albastru... 

— Cred că am inhalat sporii aerostatului, rosti Rico. Tu 
cum te simţi? 


— Mă doare capul, se auzi vocea lui Ben, înfundată şi 
poticnită. Mă doare cumplit. 

— Nici muşchii mei nu prea răspund la comenzi, dar, 
deocamdată, mă descurc. Sporii sunt cauza. 

Îl ajută pe Ben să se ridice în capul oaselor. Halourile lor 
se amestecară şi se arcuiră, lansând prin aer limbi ca de 
foc. Ben îşi cuprinse capul cu mâinile, apoi şi-l sprijini de 
genunchi. 

— Înţeleg ce vrei să spui... Şi eu mă simt un pic ameţit. A 
trecut mult timp de când n-am mai păţit aşa ceva. 

— Într-adevăr, rosti Rico, oftând din rărunchi. A trecut 
mult timp. Însă Crista se află sub efectul drogurilor lui 
Flattery. 

— Da, droguri. Flattery a îndopat-o cu ele şi spune 
oamenilor că de fapt algele sunt de vină. 

Se ridică pe picioarele nesigure, sprijinindu-se de Rico şi 
de perete, apoi porni încet spre Crista. Îi verifică pulsul şi 
respiraţia. 

— E în continuare aici, spuse. Dacă a păţit ce-am păţit şi 
eu, înseamnă că ne poate auzi. 

O bătu încetişor pe braţ şi îi şopti la ureche: 

— Ai să-ţi revii. 

Rico spera din suflet acelaşi lucru, dar o senzaţie în 
măruntaie - un fel de panică, îi spunea că ceva în el suferise 
o transformare ireversibilă. Haloul său se diminuă foarte 
mult, aproape confundându-se cu trupul şi nu se dilată din 
nou decât după dispariţia sentimentului de nelinişte. 

Medicamentele lui Flattery reprezintă adevărata 
primejdie, nu atingerea Cristei, îşi aminti el. Cât timp va 
mai dura efectul lor? 

Ştia că euforia adusă de spori deforma percepţia timpului, 
făcându-l pe cel care îi inhala să creadă că eternitatea i se 
aşterne la picioare. În realitate, ei nu aveau deloc timp de 
pierdut. În schimb, intuiţia îi spunea că puteau conta pe 
ajutorul algelor. 

Praful albastru! 


— Hai să vedem cum stă situaţia, propuse Ben. 

Rico făcu un efort şi izbuti să se concentreze. Îşi dădu 
seama că Ben avea dreptate şi că trebuia să fie foarte atenţi 
în continuare, mai ales dacă inhalaseră sporii aerostatului. 

— Dacă nu suntem atenţi, murim! Îşi auzi el propria voce. 

Drept răspuns, Ben scoase un „îhâmm”. 

— Nu le va fi greu să ghicească unde suntem, continuă 
Rico, scoțând pistolul-laser din cingătoare şi verificându-i 
muniţia. Trebuie să ieşim repede de aici. (Se sprijini de 
perete.) Dacă îţi aminteşti, situaţia era destul de nasoală. 
Iar călătoria asta pe tărâmuri astrale nu ştiu dacă ne 
foloseşte la ceva. 

Porni spre uşa strâmbă. 

— Adu-mi nişte spori, îl ragă Ben. Altfel nu o putem scoate 
pe Crista din starea asta. 

— În nici un caz, protestă Rico. A inhalat destul. Nu ştim 
cum i-a modificat Flattery chimia trupului. O doză prea 
puternică o poate ucide, n-ai cum... 

Îşi auzi vocea continuând să vorbească fără el. Ben insista 
că avea dreptate, că ştie ce face, că fata inhalase deja spori, 
iar acest lucru o scăpase de la moarte, că avea nevoie de 
încă o doză... 

— Nu spun prostii, Rico. Are nevoie de spori. Antidotul... ai 
văzut cât de mult rău i-a făcut. Gândeşte-te! 

Rico nu înţelegea, dar era conştient că nu aveau deloc 
timp pentru gândire. 

Fără a mai comenta, se întoarse şi prinse picioarele 
Cristei, de sub genunchi. Ben o prinse de subsuori. O 
ridicară cu destulă greutate şi porniră spre ceea ce mai 
rămăsese din cabină. 

Două-trei lămpi mai funcționau încă, iluminând pereţii 
fisuraţi. Bucătăria şi partea din spate rămăseseră în poziţie 
normală dar, în dreptul uşii de acces în cabină, hidropterul 
se răsucise cu aproape nouăzeci de grade; partea din faţă 
zăcea pe o parte. Una dintre suprafeţele portante ieşise din 


locaşul său şi pătrunsese în fuselaj, smulgând o porţiune din 
carcasă. 

Ben înlătură cu piciorul câteva resturi şi o întinseră pe 
Crista acolo. Ea îl prinse de braţ, murmurându-i numele. 
Rico se apucă imediat de treabă, încercând să găsească o 
cale de a ieşi din epavă şi de sub aerostat şi descoperi că 
unele cute ale balonului erau încă pline cu hidrogen. Ceea 
ce nu era de natură să-l liniştească. Nu se temea de ploaie; 
nici de scânteierile subtile pe care le văzuse în bucătărie, ci 
de acelea provocate de impactul dintre piatră şi metal. 

— Fiţi atenţi că a mai rămas nişte gaz pe-aici, avertiză el. 
N-ar trebui să ne facă probleme, dar cine ştie? Probabil că 
sporii ne-au influenţat şi raţiunea, aşa că e nevoie de un 
plus de concentrare. Nu vă agitaţi prea mult până nu 
găsesc o ieşire. 

Se sprijini cu picioarele de fuselajul sfâşiat, folosind aripa 
dizlocată pentru a da balonul jos de pe hidropter. Scoţând 
capul şi umerii afară, constată că aparatul se afla foarte 
aproape de faleză, iar între ei şi ocean se aşternuse 
materialul portocaliu al aerostatului. Hidropterul era 
acoperit de un pliu şi de două tentacule, iar întreaga scenă 
plutea într-un spectacol luminos oferit de spori. 

Briza suflă plăcut şi nu există pericolul de a aprinde 
hidrogenul. 

Se folosi de pistolul-laser pentru a decupa o porţiune din 
pliul aerostatului, iar fumul dens şi lipicios umplu cabina, 
răspândind un miros greu şi dulceag. Senzaţia de ameţeală 
şi de slăbiciune a genunchilor puse şi mai abitir stăpânire 
pe Rico. În spatele său, Crista fu cuprinsă de un acces de 
tuse. 

— Crista! 

Ben părea mai fericit ca oricând. Cortina portocalie căzu, 
permiţând aerului şi luminii să pătrundă în cabină. Ploaia 
umezise aproape toţi sporii, dar efectul lor era încă 
puternic. Rico trăi o senzaţie ciudată, de parcă ar fi urmat 
să se arunce într-un hau. Rosti cu voce tare: 


— Asta este efectul sporilor şi va dispărea în curând. 

Se strecură din nou în interiorul cabinei şi o văzu pe 
Crista, care stătea sprijinită într-un cot, tuşind cu 
înverşunare şi clătinând din cap. 

— Ben, rosti ea pe tonul cel mai solemn cu putinţă, suntem 
salvaţi. Avata va avea grijă de noi. 

În acel moment, un tentacul pătrunse prin gaura de 
deasupra şi, iute ca fulgerul, se înfăşură în jurul taliei lui 
Rico. 

Rico nu percepu nici o durere, deşi presiunea era mai 
puternică decât tot ceea ce cunoscuse el vreodată. Auzi 
strigătul lui Ben, simţi mâinile acestuia încercând să-l tragă 
înapoi, apoi gaura şi hidropterul dispărură. În jurul său nu 
vedea altceva decât valuri. 

Deci, în acele zile era mai important să-i mulţumeşti pe 
soldaţi decât să satisfaci cererile populaţiei, deoarece 
soldaţii aveau mai multă putere decât civilii. Astăzi... 
Domnitorii găsesc că este mai important să-i mulţumească 
pe civili, pentru că aceştia sunt mult mai influenţi decât 
soldaţii. 

— Machiavelli, Principele. 

HOLOEXPERIUL Rico LaPush era, într-adevăr, o 
adevărată comoară. Imensitatea nutrea un respect 
neţărmurit pentru acest sculptor de imagini, cel mai bun 
dintre semenii săi. De aproape zece ani, Imensitatea 
supraveghease toate transmisiile oamenilor, fiind astfel 
martoră la frământările politice care sfâşiau societatea 
pandorană. Ori de câte ori avea posibilitatea, făcea o 
comparaţie între aâge şi oameni şi trăgea concluzii 
semnificative. De la ei învățase să mintă. Apoi reuşise să 
discearnă diferenţele subtile dintre minciună şi iluzie, 
dintre adevăr şi iluminare. 

Imensitatea dorea să înveţe holografia. De una singură, 
reuşise sa afle câteva trucuri şi iluzii, dar nu era suficient. 
Acum cunoştea oamenii şi istoria lor. Ştia că holografia, 
limbajul pur al imaginilor şi simbolurilor, va izbuti în cele 


din urmă să asigure comunicarea dintre toate speciile 
universului. 

Desigur, existau şi alte forme de comunicare - discuţiile 
purtate prin undele radio, de exemplu. Oamenii vorbeau 
despre localizarea bancurilor de peşti, despre condiţiile 
atmosferice, sau transmiteau nişte modulaţii misterioase 
numite „muzică”. Cu excepţia muzicii, totul era uşor de 
înţeles şi extrem de plictisitor. Apoi, omul care îndrăznea 
să-şi spună „Dirijorul algelor” folosise algele drept mediu 
conductor. Acest canal special de comunicaţii lega Staţia 
Orbitală de lumea zavatanilor, iar algele auzeau totul. 
Imensitatea vorbea cu ajutorul imaginilor, iar aceste 
„Cuvinte-imagini” transmise prin canalul special facilitau 
reconstituirea, ca într-un joc din bucăţi, a lumii aşa cum era 
ea, sau cum ar fi trebuit să fie. Deşi Dirijorul algelor era 
atent şi bine intenţionat, îi lipseau cunoştinţele de care avea 
nevoie Imensitatea. 

Imensitatea ştia să deosebească o hologramă bună de una 
proastă şi considera că pentru început trebuia să devină 
ucenicul Holoexpertului. 

Tentaculul care îl răpise pe LaPush fu la rândul lui agăţat 
de uriaşele frunze ale algelor albastre. Camera de filmat 
prinsă la gulerul lui Rico transmitea automat, din oră în oră, 
o serie de imagini către înregistratorul de la bordul 
hidropterului. Imensitatea recepționa toate transmisiile, 
inclusiv pe acestea. 

Flattery era omul cel mai puternic de pe planetă, dar 
Imensitatea nu vedea nimic bun în el. Înrobise algele, ba 
mai rău, îşi înrobise propriii fraţi. Nu avea încredere în nici 
o creatură care îi putea afla gândurile. Cu excepţia 
magistralgelor, controla toate celelalte mijloace de 
comunicaţie. Îi împiedica pe oameni să cunoască viitorul 
planetei lor, îi împiedica să comunice, le îngreuna accesul la 
educaţie. Şi puţea urât a lăcomie. Algele se minunau cum 
de izbutiseră oamenii să-şi supravieţuiască, pentru că 
dintotdeauna nu făcuseră altceva decât să se autodistrugă. 


Flattery ar sacrifica mulţi oameni - poate chiar pe toţi, 
până la ultimul - pentru a se salva pe sine. 

Imensitatea ştia foarte bine ce poziţie ocupa ea pe lista de 
preferinţe a lui Flattery. 

Mai ştia că, atâta vreme cât îl vor accepta pe Flattery în 
funcţia de Director, oamenii nu vor putea deveni Unul şi nu 
vor recunoaşte dorul algelor pentru Uniune. Flattery 
considera această tendinţă - indiferent că ea aparţinea 
oamenilor sau algelor - ca pe o ameninţare personală. 
Lovea cu cruzime oriunde vedea apariţia maturității în 
gândire, a inteligenţei, a aspirațiilor pure. Avata nu avea 
cum să renască sub domnia acestui demon. 

Încă din ziua trezirii sale, Imensitatea pregătise 
prăbuşirea lui Raja Flattery şi fuziunea tuturor pâlcurilor 
de alge care împânzeau oceanul. Soluţia era holografia. 
Dacă ar putea proiecta imagini holografice, ar comunica 
într-un mod pe care oamenii l-ar înţelege. Ar putea vorbi 
deopotrivă cu algele şi cu oamenii. 

O formă de comunicare între fiinţele conştiente, gândi 
Imensitatea. Aceasta va fi revoluţia pandorană. 

Rico LaPush fusese greu de depistat. Se deplasa foarte 
iute, prin labirinturi secrete, şi-şi petrecea majoritatea 
timpului pe uscat. La început, algele aflaseră de existenţa 
lui prin intermediul Insulelor organice - vechile citadele. 
Apoi îl văzuseră în timpul misiunilor la care participase, 
alături de Ben, în aşezările Tritonilor. Cu toate acestea, 
LaPush se ferea să comunice direct cu ele. 

N-a vrut să-i fie răpită intimitatea. 

Spre deosebire de Director, care se temea de trădare şi de 
moarte, Holoexpertul nu vroia ca algele să-i afle trăirile. 
Dar în acest fel îşi bara drumul spre fuziunea cu Unitatea. 
Tot ceea ce aflaseră algele despre Rico provenea din surse 
exterioare lui. 

Dacă imaginile nu vor fi suficiente, poate că Holoexpertul 
Rico LaPush va deveni Şogunul algelor. În transmiterea 
imaginilor, sincronizarea avea să fie esenţială. Imensitatea 


permisese credincioşilor să se folosească de ea în lupta lor 
cu Directorul, dar acum sosise timpul să se folosească şi ea 
de ei, în acelaşi scop. 

Va elibera toate celelalte pâlcuri de alge pentru a-l 
instaura pe Avata în funcţia de conducător al Pandorei. Va 
ajuta oamenii să-l înlăture pe Flattery şi să intre într-o 
adevărată simbioză cu algele, deoarece Oracolele şi 
magistralgele nu erau suficiente. Imaginile vor fi arme de 
neînlocuit, iar Imensitatea va învăţa să le folosească. 

„Folosirea algelor pentru a face incursiuni în trecut 
violează toate drepturile civile”, declarase Flattery. „Astfel, 
fiul tău îţi poate afla cele mai intime gânduri şi aspirații pe 
care le-ai avut în tinereţe, îţi poate cunoaşte întreaga viaţă 
dinainte de naşterea lui. Acesta este un viol asupra minţii, 
cel mai perfid şi mai periculos dintre violuri.” 

Sub cârmuirea lui, contactul cu algele fusese calificat 
drept infracţiune mai mult sau mai puţin gravă, iar 
pedeapsa nu era niciodată agreabilă. Zavatanii ignorau în 
masă această lege; desigur, Imensitatea nu putea decât să 
binecuvânteze decizia lor. 

Fusese obligată să-l răpească repede pe Rico, înainte ca el 
să-i prevină pe ceilalţi. Nu mai avea timp pentru tot felul de 
confruntări minore, deoarece duşmanul Nevi era foarte 
aproape. Imensitatea nutrea o profundă venerație pentru 
Crista Galii, cea creată de alge; ea era instrumentul 
destinat a desăvârşi simfonia lui Avata. Dar fără geniul lui 
Rico, viitorul Cristei, al oamenilor şi al algelor avea să fie 
negru, plin de disperare şi moarte. 

Aerostatul îşi îndeplinise perfect misiunea. Peştele 
Zburător se odihnea acum deasupra unui Oracol. Un Oracol 
vechi, apărat de câţiva oameni inimoşi; caverna sa, mult mai 
spațioasă decât cea a lui Flattery, era ocupată deopotrivă de 
zavatani şi rădăcini ale algelor. Accesul dinspre ocean era 
prea periculos pentru un hidropter; pentru a ajunge acolo, 
oamenii săpaseră un tunel secret care pleca de pe platou. 


Oracolul era identic cu cel care se afla sub centrul de 
comandă al lui Twisp. 

Pentru a-şi satisface gusturile, Flattery distrusese unul 
dintre cuiburile în care algele se fixaseră pe continent. 
Zavatanii protejau sute de astfel de puncte răspândite de-a 
lungul ţărmurilor, ţinându-i departe pe oamenii 
Directorului. Fiecare Oracol era un nod strategic în reţeaua 
de comunicaţii care avea drept suport algele; o legătură cu 
întreaga planetă şi cu Staţia Orbitală. 

De la zavatani, Imensitatea învățase cum se formează 
imaginile pe matricea creierului uman şi cum propriul ei 
trup genera imagini văzute pe cortina de vis a oceanului. 
Atunci când va învăţa să-şi proiecteze gândurile - la fel cum 
Rico LaPush proiecta hologramele într-un spaţiu liber - va 
începe salvarea oamenilor şi a lui Avata. 

Jos cu Flattery! Gândi ea. Jos cu egoismul şi lăcomia! 

Îl trase pe Rico în interiorul Oracolului, printre ceilalţi 
oameni. Holoexpertul nu trebuia să se teamă de noul său 
ucenic, Avata. 

Ce fericire putem găsi atunci când ne ucidem fraţii în 
luptă? 

— Bhagavad-Gita. 

ATUNCI CÂND CĂLĂUL ÎŞI ANUNŢĂ INTENŢIA de a 
alerga P-ul, colegii săi din pluton îl bătură crunt, crezând că 
astfel îi vor băga minţile în cap. Sau că îl vor aduce în 
imposibilitatea fizică de a trage o fugă până pe 
Promontoriul Nemilosului, o zonă infestată cu demoni. 
Zadarnic, însă. 

— Ştiu pentru ce faci asta, rosti comandantul. (1 se spunea 
„Bulgăre Fierbinte”, iar sora sa, care locuia în Lilliwaup, 
era nevasta Călăului. Stăteau de vorbă, doar ei doi, în 
spatele unor bolovani aflaţi la marginea taberei de refugiaţi 
a Kalalochului.) le-ai săturat să ucizi. Vrei să faci şi tu un 
bine cuiva. Îţi închipui că ai tăi vor beneficia de asigurare. 
Am dreptate? 


Celălalt se sprijini cu spatele de bolovan şi înălţă ochii spre 
un petic de cer senin. 

— Cine primeşte banii? Maică-ta? Frate-tău? Blonda aia pe 
care-ai regulato în tabără? 

Călăul îşi repezi pumnul spre Bulgăre Fierbinte, dar îl opri 
la doi centimetri de faţa lui. Bulgăre nici nu clipi; el nu se 
clintea niciodată. 

— Fratele meu. 

Comandantul înjură printre dinţi, apoi vorbi în şoaptă: 

— Nu crezi că i-ai ajuta mai mult dacă te-ai întoarce 
acasă? Misiunea e pe sfârşite, ce era mai rău a trecut. Peste 
o lună ne întoarcem acasă. Peste o lună! (Privi cu precauţie 
în stânga şi în dreapta.) Dacă într-adevăr simţi astfel, atunci 
mai aşteaptă puţin şi gândeşte-te la ai tăi. 

— Eu n-am ce căuta acasă, rosti Călăul. După tot ce am 
făcut... Nu mai sunt normal. Nici tu nu eşti normal. Nu ne 
putem întoarce acasă! 

— Aha! Şi, în loc de asta, te-ai hotărât să alergi P-ul. Ce, 
crezi că-i atât de simplu să te repezi până pe Promontoriul 
Nemilosului şi să te întorci înapoi? Ştii care-ţi sunt şansele. 
Lichter a reuşit, acum o lună. La fel şi Şpiţ, care a adunat 
raţii de mâncare să-i ajungă pentru un an. Doi din douăzeci 
şi opt... e sinucidere curată, îţi dai seama? 

— Mare pagubă! Alor mei le va fi mai bine fără mine. 
(Vorbea cu o voce monotonă şi Bulgăre Fierbinte de-abia îl 
auzea pe fondul brizei uşoare.) Vor primi asigurarea şi 
prima. Dacă mă întorc, am să le dau câştigul. 

— Aşa o fi, dar vor pierde fiinţa la care ei ţin mai mult 
decât orice pe lume. Dacă mă întorc fără tine, soră-ta o să- 
mi facă multe zile fripte! 

— Nu mă pot întoarce. Tu, dintre toţi, ştii cel mai bine. Ar 
trebui să ne dea un loc al nostru, sau să ne trimită după 
Fantome ca să le jefuim pe ele şi să rămânem în locul lor. Ar 
trebui să ne trimită undeva unde să nu mai putem face rău 
nimănui... 


Vorbele i se împotmoliră în gât. Bulgăre privi împrejur şi-i 
zări pe ceilalţi băieţi stând de pază în apropierea țărmului, 
doi câte doi, spate în spate, gata oricând să facă faţă 
demonilor sau Fantomelor. 

— Suntem cumnaţi, dar hai să ne facem că nu ştim, zise el. 
Eşti cel mai bun om din pluton. Cred că fiecare dintre noi îţi 
datorează viaţa - chestia asta nu contează deloc pentru 
tine? 

— Ba da. Dar nimeni nu a tăiat mai multe urechi decât 
mine. Noi tragem cu pistoale-laser şi aruncătoare de flăcări, 
iar ei răspund cu pietre şi gunoaie - la naiba, omule, nu ţi se 
ridică părul în cap? Dacă ar fi fost animale, am fi strâmbat 
din nas şi ne-ar fi fost ruşine să luptăm în condiţii atât de 
inegale! 

— Cred... 

— Ar fi bine să nu mai gândeşti în locul meu. Vezi-ţi de 
tine! Am învăţat să ucid, dar n-am învăţat să-mi placă şi, la 
naiba, am uitat cum e să dormi liniştit noaptea! Din câte am 
auzit, comunitatea din Lilliwaup nu mai primeşte asasini în 
mijlocul ei. 

Se ridică în picioare, îşi netezi uniforma şi puse mâna pe 
armă. 

— Uite cum facem, rosti el. Indiferent dacă mă lăsaţi sau 
nu, eu tot am să alerg. Însă dacă există şi o miză materială 
interesantă, voi avea mai mult interes să câştig. De fapt, am 
de gând să adaug o provocare suplimentară. 

Bulgăre Fierbinte îşi roti privirea, inspectând plaja, ţărmul 
stâncos şi bolovanii. Mişcarea devenise un automatism, 
pentru că acesta era ţinutul Glugilor Nemiloase. În plus, 
săptămâna trecută prăjiseră două roiuri de Tentacule 
Nervoase, demonii de care Bulgăre se temea cel mai mult. 

— Bine, hai! Oftă el. 

Se îndreptară spre plajă, pentru a-i întâlni pe ceilalţi. Sorii 
puseseră furtuna pe fugă, săgetând cu razele lor stâncile 
ude din Promontoriul Nemilosului. Fâşia de uscat înainta 


aproape trei kilometri în ocean şi era un loc renumit pentru 
alergările P-ului. 

„Alergarea P-ului” era un joc la fel de vechi ca şi 
pandoranii. Primii colonişti făceau pariurile, apoi alergau 
neîharmaţi şi goi-puşcă în jurul perimetrului care încercuia 
Colonia, sperând să evite demonii. Miza era suspansul şi 
câteva raţii de hrană, iar supraviețuitorii îşi tatuau o dungă 
deasupra sprâncenei, ca semn al succesului. Deşi interzis, 
jocul fusese reînviat de Forţa de Securitate a Vashonului, 
iar alergările aveau loc în locuri înţesate de demoni, 
precum Promontoriul Nemilosului. Doi din douăzeci şi opt 
era considerat un scor foarte bun, aproape dublu faţă de 
cel normal. 

— Cota este întotdeauna de doi la unu, spuse Călăul. 
Sunteţi şase, deci atunci când am să mă întorc voi câştiga 
solda pe un an. 

— Când se întoarce, murmură MclLinn. I-auzi la el, ce- 
ncrezător e! 

— Ei bine, vreau o cotă de cinci la unu. 

— Cinci la ce? 

— Cred că ai luat prea mulţi pumni în cap şi te-ai scrântit. 

— În nici un caz. 

— Ce naiba! Făcu McLinn. La o cotă ca asta, cred că ar fi 
în stare să reuşească. Eu ies din joc. 

— Ascultaţi-mă până la capăt, fraierilor! Îi întrerupse 
Călăul. Vedeţi stânca aia de dincolo de promontoriu? Nu 
numai că am să alerg P-ul, dar am să şi înot până la ea. 
Cinci la unu. 

— Băieți, treziţi-vă! Îi preveni Bulgăre Fierbinte. (Ceilalţi 
priviră în jur, cu cea mai mare atenţie, dar nu detectară 
nimic suspect.) Dacă stăm prea mult timp pe loc, devenim o 
momeală excelentă. Bun, să trecem la fapte. Pariaţi sau nu? 

— Da. 

— Şieu. 

— Şi eu. 

— Bine, intru şi eu. 


Fiecare, inclusiv Călăul, depuse câte cinci cupoane în 
mâna lui Bulgăre Fierbinte. Un cupon echivala cu raţia unui 
civil pe timp de o lună întreagă. 

— Fă-mi o favoare, ceru Călăul. 

Observase că Bulgăre nu intrase în joc, dar nu făcu 
presiuni asupra lui. 

— Spune. 

— Dă-i stâncii aceleia numele meu. Vreau ca oamenii să-şi 
amintească de mine. Pietrele sunt mai durabile decât 
oamenii. 

— Piatra Călăului, rosti McLinn, în bătaie de joc. Îmi place 
cum sună. 

Vru să mai spună ceva, dar surprinse privirea ucigătoare a 
lui Bulgăre şi îşi văzu de treabă. 

— Dacă eşti hotărât, atunci dă-i drumul. Eu unul, mai 
degrabă te-aş împuşca decât să te văd alergând pe-acolo. 
Mai stai mult pe-aici şi cred că aşa am să fac. 

— Poftim actele, spuse Călăul, întinzându-i un pacheţel. 
Prima, asigurarea şi toate celelalte le va primi fratele meu. 

— Dar colecţia de urechi cui s-o dau? 

— Du-te naibii! 

Băgă mâna pe sub guler şi scoase un colier pe care fusese 
înşirată o bogată colecţie de urechi mici şi uscate. Deşi 
proveneau de la oameni, arătau ca scoicile, sau ca nişte 
bucăţi de piele tăbăcită. Se dezbrăcă de uniformă, repede şi 
pe tăcute, dar îşi păstră ghetele în picioare. Apoi îi înmână 
lui Bulgăre pistolul şi porni în fugă spre promontoriu. 
Colierul greu i se învârtea în jurul gâtului. 

Plutonul intră în dispozitiv de supraveghere, urmărindu-l 
cu ajutorul lentilelor de la ochelari. 

— Aproape a ajuns, anunţă McLinn. Pe ce puneţi pariu că 
se descălţă înainte de a plonja în apă? 

Băiatul tăcut poreclit „Curcubeu” acceptă provocarea 
punând la bătaie solda pe o lună. Toţi ceilalţi amuţiseră, 
privind spre promontoriu pentru a-şi da seama dacă nu 
cumva apăruseră Nemiloşi sau, mai rău, lentacule 


Nervoase. Curcubeu pierdu pariul. Exclamară cu toţii, 
surprinşi, când Călăul atinse stânca. 

Nimeni nu e mai surprins decât însuşi Călăul, îşi spuse 
Bulgăre Fierbinte. 

— Şi-a câştigat locul în istorie, rosti MclLinn, apoi râse. 

Călăul ajunse pe vârful stâncii, strigând cuvinte pe care ei 
nu izbuteau să le audă şi agitând colierul spre cer de parcă 
ar fi lansat un blestem. 

Nemilosul probabil că lenevea la soare, de partea cealaltă 
a stâncii. Se năpusti asupra omului, iar impactul îi proiectă 
pe amândoi printre valuri, la zece metri depărtare. O parte 
din spumă se coloră în verde, semn că soldatul reuşise să ia 
demonului viaţa. Dar niciunul nu mai ieşi la suprafaţă. 

Bulgăre Fierbinte împărţi cupoanele, băgă pacheţelul 
Călăului în buzunar, apoi se apucă să împacheteze 
uniforma, pistolul şi tot ceea ce mai aparținuse cumnatului 
său. Niciunul dintre băieţi nu avu tăria de a-l privi în ochi. 
Lătră câteva ordine şi porniră cu toţii în lungul drum către 
tabără. 

Visurile smintite ne conduc viaţa. 

— Gaston Bachelard. 

ACESTA ERA VISUL FRUMOS pe care, de ani de zile, 
Crista spera să-l vadă realizat: întoarcerea în braţele 
algelor, plutirea în apele calde şi iubitoare ale oceanului. Îşi 
frecă pleoapele, iar imaginile i se perindară rapid înaintea 
ochilor, ca peştii strălucitori dintr-o lagună: Ben, minunatul 
Ben, alături de ea; Rico într-o cavernă; şi mulţi alţii, ale 
căror chipuri le lăsa să dispară... 

— Crista! 

Fusese vocea lui Ben. 

— Crista, trezeşte-te. Algele l-au răpit pe Rico. 

Fata clipi, dar imaginile nu dispărură, ci se suprapuseră 
unele peste altele, ca un teanc de desene realizate pe folii 
de celofan. În centrul lor stătea Ben, îngenuncheat, ţinând- 
o de umeri şi privindu-i ochii. Părea obosit, îngrijorat... 


Scene din viaţa lui i se desprindeau din aură şi cădeau pe 
podea. 

— Am văzut un tentacul pătrunzând în cabină, 
înfăşurându-se în jurul lui Rico şi trăgându-l spre larg. 

— Nu-ţi fă griji, şopti ea. N-ai nici un motiv. 

Cristei îi tremurau genunchii şi nu se putu ridica în 
picioare decât cu ajutorul lui Ben. Trase aer în piept, 
simțind parfumul aerostatului pătrunzându-i m plămâni. 
Centrul fiinţei sale începu să vibreze puternic, trimițând un 
influx de vigoare către fiecare fibră a corpului. Totul părea 
să meargă perfect. 

— Îl văd pe Rico, spuse. Algele l-au salvat. Acum este 
teafâr şi nevătămat. 

— Ai inhalat spori halucinogeni, murmură Ben, clătinând 
din cap. Dacă a fost înhăţat de alge, probabil că s-a înecat 
deja. Haide, trebuie să ieşim de-aici. Riscăm să fim văzuţi de 
demoni, sau de oamenii lui Flattery... 

Nu mă crede, gândi ea. Îşi închipuie că sunt... Că sunt... 

În faţa ei prinse viaţă o viziune înceţoşată: Rico, ud şi de- 
abia trăgându-şi răsuflarea, se afla la adăpostul unei 
caverne; apoi îşi dădu capul pe spate şi râse, înconjurat 
de... Sentimente prieteneşti. Crista nu-l văzuse niciodată 
râzând. Cineva se apropie de el, un prieten. 

— Zavatani, rosti ea, aplecând urechea într-o parte. Vor 
veni să ne dea ajutor. 

— Crista, trezeşte-te, ai inhalat praful albastru. Astea sunt 
doar halucinaţii. Trebuie să-l găsim pe Rico şi să dispărem 
cât mai repede. Oamenii lui Flattery... 

— Sunt aici, anunţă Crista. Sunt deja aici. (Chicoti, de 
parcă ar fi fost ameţită de boo.) Nu sunt halucinaţii, sunt foi 
de celofan. 

Scoase una dintre foi, desluşind figuri sinistre privind în 
jos de la înălţimea falezei. Erau doi. Apropie imaginea şi îşi 
dădu seama că se mai întâlnise cu ei, în buncărul 
Directorului: Nevi şi Zentz. Faţa şi trupul lui Zentz erau 
hidoase. La fel ca şi sufletul lui Nevi, a cărui aură neagră 


clocotea ameninţător şi, precum un Nemilos cu nările în 
vânt, încerca să dea de urma fetei. 

Ben o trase în sus, prin breşa carcasei metalice. Furtuna 
plecase, lăsând în urmă un cer strălucitor care o obligă să 
mijească ochii şi să-şi îndrepte privirea spre un dublu 
curcubeu care se arcuia leneş în depărtare. Se întrebă dacă 
nu cumva Ben avusese dreptate în privinţa sporilor. Rozul 
din paleta de culori a curcubeului strălucea cel mai 
puternic şi pulsa în ritm cu bătăile inimii ei. 

— Îl vezi? Întrebă ea. 

— Curcubeul? Da, bineînţeles. Dă-mi mâna, am să te ajut 
să cobori. 

— Curcubeele n-au nici o semnificaţie? Nu reprezintă, 
cumva, o făgăduială? 

— Se spune că Dumnezeu a ridicat un curcubeu pe cer ca 
o promisiune că potopul nu va mai distruge niciodată viaţa. 
Dar povestea se referă la Pământ, iar noi suntem aici, pe 
Pandora. Nu ştiu dacă promisiunile lui Dumnezeu pot fi 
transferate şi în alte colţuri de univers. Hai, dă-mi mâna. 

Nerăbdarea din vocea lui o făcu să se mişte şi mai încet. 

Rico e teafăr, gândi ea. Ben nu mă crede, deci este normal 
să fie îngrijorat. 

Îşi duse mâna streaşină la ochi, ferindu-i de razele directe 
ale sorilor şi inspectă faleza. Era aidoma celei din viziune, 
cu excepţia faptului că Nevi şi Zentz nu apăreau nicăieri. 

O altă foaie de celofan: Rico, în cavernă. Se întinse pe 
frunza care îl adusese acolo şi, în clipa următoare, ajunse la 
suprafaţă, lângă aerostatul care zăcea mort la picioarele 
lor. Îşi sprijini mâinile în şolduri şi înclină capul, de parcă ar 
fi aşteptat cu nerăbdare ca ei să se hotărască. 

— Priveşte! Se adresă ea lui Ben. Îl vezi? 

Arătă spre imaginea lui Rico, acolo unde pânza 
aerostatului atingea valurile. Pentru prima oară, îl văzu 
zâmbindu-i şi făcându-i semn cu degetul. 

— Pe cine? Nu văd decât razele de soare reflectate de 
suprafaţa apei. Strălucirea e prea puternică, mai bine 


protejează-ţi ochii. 

— Dar este Rico... 

— Ai inhalat prea mulţi spori. 

Făcu un ultim salt şi puse picioarele pe plajă, apoi întinse 
braţele spre ea: 

— Încearcă să nu atingi aerostatul. Cred că cel mai bine ar 
fi să urcăm pe faleză. 

— Nu! 

Cuvântul îi ieşi cu disperare din gură, chiar înainte de a-l fi 
gândit. 

— Nu pe faleză, insistă ea. Simt că este ceva acolo, ceva 
rău. l-am văzut pe Nevi şi pe Zentz. Au pornit pe urmele 
noastre. 

Ben o aşeză lângă el şi încercară să-şi păstreze echilibrul 
pe pietrele alunecoase. 

— Bine, oftă el, te cred. Dacă nu pe faleză, atunci unde? 

Valurile oceanului atrăgeau ca un magnet privirile Cristei. 

— Nu putem merge acolo, se alarmă el. Te rog, nu-mi cere 
una ca asta. Poate că tu ai putea supravieţui. Dar eu, în nici 
un caz. 

Aruncă iute o privire în jur, muşcându-şi buza: 

— Dacă într-adevăr îl vezi pe Rico, spune-mi cum putem 
ajunge până la el. 

Crista nu se putu abţine şi începu să mângâie rămăşiţele 
aerostatului prăbuşit lângă hidropter. Deşi acum era o 
simplă plantă fără viaţă, emana o căldură plăcută şi 
protectoare, stârnindu-i amintirile legate de copilărie. 
Algele o crescuseră, o hrăniseră şi o educaseră conform 
obiceiului fraţilor ei, oamenii. Atingerea îi spuse că 
aerostatul provenea din acel pâlc de alge. 

Îşi roti încet capul, cercetând plaja. Ştia că lui Ben nu-i 
lipsea înţelepciunea şi că trebuia să aibă încredere în el. 
Desigur, fără cilii algelor, nici ea nu s-ar fi descurcat în 
adâncuri. Amintirile - fragmente de lumină şi culoare - 
dădeau năvală peste ea. Mai mult decât orice pe lume, ar fi 
vrut să alerge în întâmpinarea lor, să se piardă în trupul 


imens al algelor, chiar dacă acest lucru ar fi purtat-o pe 
tărâmul morţii. 

Nu fi egoistă, răsună o voce în interiorul ei. Egoismul nu 
mai poate fi acceptat. 

Auzise despre ariditatea regiunilor de țărm. Şi, într- 
adevăr, la prima vedere nu sesiză decât peretele negru al 
falezei, apoi bolovanii negri, apoi marea verde şi 
învolburată. Dar pe plajă exista viaţă: fâşii micuţe şi verzi se 
târau printre bolovani, pătrunzând în crăpăturile care 
brăzdau faleza. Ceva, poate acel ceva care îi vorbise în 
minte, o făcu să se hotărască. 

— Acolo! 

Îl prinse pe Ben de mână şi arătă spre un uriaş bolovan 
negru în vârful căruia se afla o tufă de wihi. Era poziţionat 
la aproape treizeci de metri depărtare, la jumătatea 
distanţei dintre faleză şi semnul lăsat de flux. 

— Acolo trebuie să mergem. 

În acel moment, Nevi şi Zentz se iviră din spatele 
bolovanului, cu pistoalele-laser în mâini, înaintând 
ameninţător către ei. Crista nu fu nici surprinsă, nici 
speriată. Îl auzi pe Ben murmurând „La naiba!” şi îl văzu 
căutând cu privirea în stânga şi în dreapta, sperând să 
descopere vreun adăpost. Dar fata ştia că nu aveau nevoie 
de aşa ceva. Pur şi simplu ştia. 

Momentul se contopi cu ea, aducându-i iluminarea. 
Întreaga lume amuţi - valurile, adierea brizei, paşii 
prudenţi ai celor doi criminali înaintând printre pietrele 
umede. 

— Mâinile pe creştet şi îndepărtaţi-vă de hidropter, 
porunci Zentz, cu o voce crispată şi însoţită de bale. 

— Într-adevăr, rosti Crista, adresându-i-se lui Ben. Acolo 
trebuie să mergem. 

Stăteau îmbrăţişaţi, în aerul încremenit al după-amiezii şi 
zăriră bolovanul înălțându-se prin aer, deasupra terenului 
din spatele asasinilor. Se ridica încet, lin, tras parcă de nişte 
curele nevăzute. Bărbaţii nu auziră nimic. 


— Mâinile pe creştet! 

Bolovanul se aşeză uşor în spatele lor. Din umbra sa 
apărură şase oameni înarmaţi doar cu frânghii şi năvoade. 
— Spune-mi că vezi şi tu ce se întâmplă acolo, şopti Ben. 

Spune-mi că nu aiurez. 

— Este exact aşa cum trebuie să fie, îi răspunse Crista, tot 
în şoaptă. Se va întâmpla ceva măreț. 

Ochii lui Nevi îi întâlniră pe-ai ei şi asasinul îşi dădu 
deodată seama că i se pregătea o capcană. Fără a întoarce 
privirea, se aruncă în lateral. Primul năvod se abătu asupra 
nepriceputului Zentz, iar al doilea, aruncat greşit, alunecă 
pe lângă braţele sale. Trase, doborând doi pescari, însă 
Zentz se zbătea deja, încurcat printre ochiurile năvodului. 
Fata îl văzu întorcându-se din nou şi îndreptând pistolul- 
laser spre ea. Deşi se afla la treizeci de metri, gura armei i 
se păru mare cât o prăpastie. 

— Am s-o omor, anunţă el cu voce tare, pentru a se face 
auzit de toţi. Credeţi-mă. Sunt extrem de iute. 

Îngheţară cu toţii, şi, în liniştea de după aceea, Crista avu 
impresia că deveniseră siluete pictate cu delicateţe pe o 
pânză. Ştia cine era pictorul. 

Nevi puse un genunchi jos, nescăpând-o din ochi şi ţinând 
mereu arma îndreptată spre ea. Figura sa era impasibilă, 
ca cioplită în piatră. Crista începu să audă iarăşi foşnetul 
valurilor. 

Dar mai este ceva... 

Din momentul în care fusese adusă printre oameni, nu mai 
simţise acel ceva. 

— Fuziunea, şopti ea. 

Percepea respiraţia lui Ben de parcă ar fi fost a ei. 
Deveniseră o singură persoană, bătăile inimilor se 
sincronizaseră cu pulsaţiile curcubeului, cu valurile şi cu 
ritmul neantului. Îi citi gândurile şi fu copleşită de sacrificiul 
pe care iubitul ei se hotărâse să-l facă. Văzu derularea 
planului: Ben avea să o tragă în spatele lui şi să încaseze el 
lovitura, iar pescarii se vor folosi de răgaz pentru a-l dobori 


pe Nevi. Îl opri, chiar în momentul în care vroia să-şi pună 
planul în aplicare. 

— Nu, spuse ea, nu este nevoie. Nu simţi? 

— Simt în piept splendoarea viitorului, răspunse el. Nevi 
este singurul care stă între noi şi... 

— Destin? Nimic nu stă între noi şi destin. 

În spatele lui Nevi, la câţiva paşi, îl văzu pe Rico făcându-i 
semn cu mâna şi zâmbindu-i. 

Asasinul se ridică şi porni încet spre ei, printre pietrele 
încă ude. Cristei îi plăcea mirosul ploii, care aducea o 
umezeală diferită de cea a oceanului, mai uşor de respirat, 
dar nu chiar atât de bogată. Parfumul valurilor şi al 
aerostatului se odihneau alături de ea, ca un amant prins de 
mrejele somnului. 

— Vezi? Întrebă ea, zâmbind. 

— Cred că da. 

Nevi lătră un ordin şi doi dintre pescari îl eliberară pe 
Zentz. Crista Galii avu din nou senzaţia că erau personajele 
unei picturi. 

— Nu te mişca, rosti ea încet. 

Ben se conformă. 

Nevi încremeni şi figura până atunci impasibilă îi fu 
inundată de o imensă surpriză. 

— Unde-au dispărut? Urlă el şi duse mâna deasupra 
sprâncenelor deşi stătea cu soarele în spate. Unde-au 
dispărut? 

Crista îşi reprimă un chicotit, iar Rico, în spatele lui Nevi, 
aplaudă fără a scoate însă vreun sunet. 

— Nu înţeleg, îngăimă Ben. Suntem invizibili? 

— Nu suntem invizibili, spuse ea. Pur şi simplu nu suntem 
vizibili. Privirea lui nu poate percepe acest peisaj. Cred că 
este un truc de-al lui Rico, pe care l-au învăţat şi algele. 

Ben îi strânse cu blândeţe mâna şi vru să vorbească, dar 
chiar atunci se declanşară tirurile. 

În dimineaţa aceasta voi urca pe culmile spiritului, ducând 
cu mine speranţele şi neîmplinirile mamei mele; şi de 


acolo... Voi trimite Focul asupra tuturor oamenilor care în 
momentul acesta sunt pe cale să se nască sau să moară. 

— Pierre 'Teilharel de Chardin, Imn închinat Universului. 

TWISP ÎL CONDUSE PE KALEB spre luminiţele ce 
pâlpâiau la intrarea într-un Oracol. Această cavernă şi cea 
scobită de Flattery erau amplasate pe aceeaşi imensă linie 
de rădăcini fosilizate. Aici puteai respira iodul apei sărate, 
te puteai bucura de liniştea şi răcoarea aduse de pulsul 
oceanului. 

Tânărul înalt şi lat în spate păşea cu atenţie pe dramul 
bătătorit, sesizând prompt orice nuanţă de lumină sau 
mişcare. Întreaga sa atitudine semăna foarte mult cu cea a 
tatălui său, Brett Norton. În lumina slaba care învăluia 
lacul, 'Twisp văzu silueta adolescentină a tânărului aureolată 
de o graţie atletică. 

— Eşti exact omul pe care tatăl tău ar fi dorit să-l 
cunoască, îi spuse fostul pescar. 

— lar tu eşti omul pe care tatăl meu l-a admirat cel mai 
mult. 

Se opriră amândoi la marginea lacului, contemplând 
secvențele de sclipiri fosforescente lansate de alge. 
Amândoi vorbeau în şoaptă, deşi incinta purta orice sunet, 
oricât de mic, până şi în cele mai ascunse unghere ale sale. 
În spatele lor, la o distanţă respectabilă, se aflau zavatanii 
care păzeau lacul; curăţau şi reasamblau una dintre 
cârtiţele mecanice folosită la săparea labirinturilor secrete. 

— Părinţii tăi s-au întâlnit la o vârstă mai fragedă decât 
cea pe care o ai tu acum, spuse Twisp. lubeşti pe cineva? 

Roşeaţa evidentă care cuprinse obrajii tânărului amintea 
şi mai mult de Brett. Avea un ten ceva mai închis, moştenit 
de la mama sa, însă părul roşcat şi creţ era un dar primit de 
la tată. 

— Da? Deci iubeşti pe cineva? 

— Victoria este un loc destul de mare. Am întâlnit foarte 
multe femei. 


— Sigur, mustăci Twisp. Şi care dintre ele ţi-a cucerit 
inima? 

Kaleb pufni, îşi îndreptă ochii în altă parte, apoi se 
întoarse cu faţa spre camaradul său şi lăsă privirea acestuia 
să-i citească sufletul. 

— Înţeleptule, eşti, într-adevăr, o forţă demnă de tot 
respectul. Sunt chiar atât de transparent? 

— E o boală uşor de diagnosticat, spuse Twisp, ridicând 
din umeri. Am suferit şi eu, o dată. Deşi au trecut treizeci 
de ani de-atunci, n-am uitat-o. 

Nu merse mai departe cu destăinuirile. Era mai important 
să-l lase pe Kaleb să vorbească. 

Tânărul se aşeză pe marginea lacului. Îşi lăsă picioarele să 
atârne în apă şi, cu tălpile goale, începu să mângâie algele. 

— Când călătoresc prin magistralgele minţii şi ajung în 
dreptul tatălui meu, te văd aşa cum te-a văzut el: blând, 
iubitor şi ferm. Vorbea cam mult, dar îl lăsai în pace. (Râse.) 
Ştiu că era un om bun, la fel ca şi tine. (Aplecă uşor bărbia 
şi dădu din cap.) Mi-ar plăcea să fiu şi eu un om bun, dar 
cred, totuşi, că nu sunt. Sunt altfel. Viaţa mea a luat-o pe 
alte căi. 

Cobori în apa lacului şi se lăsă peste frunzele algelor, ca şi 
cum s-ar fi aşezat pe o canapea. Doar capul şi umerii îi 
rămaseră la suprafaţă. Deşi jocul luminiţelor albastre şi 
roşii îi atrăgea mereu atenţia, Twisp sesiză o nouă 
strălucire în ochii mari ai tânărului. 

— În ce sens eşti altfel? Respiri, mănânci, poţi fi rănit... 

— Ştiu de ce am venit aici, îl întrerupse Kaleb. 

Avea un glas hotărât, lipsit de ezitările proprii 
adolescenţei. 

— Câţi oameni au murit astăzi din cauză că au pornit cu 
intenţia de a-l distruge pe Flattery, dar au sfârşit prin a vrea 
să distrugă totuP 

Twisp nu răspunse. 

— Sunt sincer cu tine, te respect şi vreau ca şitu să mă 
respecţi. Vreau să mă susţii, în caz că propunerea mea ţi se 


pare corectă. Dacă nu, probabil că vom fi obligaţi să-l 
atacăm. 

Se auzea ca din depărtare şi 'Twisp îşi dădu seama că 
algele îl ademeneau spre vârtejul trecutului. Decise că 
tânărul trebuia să evite problemele şi gândurile care îl 
otrăveau cu sentimentul eşecului. 

— Deci, există o femeie care nu te lasă să dormi, spuse el. 
Vorbeşte-mi despre ea. 

— Da, rosti Kaleb, închizând pleoapele. 

Ochii săi gri, la fel cu cei ai lui Brett, îl făceau să pară mult 
mai matur decât în realitate. 

— Da, este aici. Înainte de a mă întâlni pe mine, a avut doi 
copii. Qita - aşa o cheamă - nu se teme de alge, le consideră 
un aliat. A avut şi alţi iubiţi, dar eu sunt ultimul. La fel cum 
ea va fi ultima mea iubire. 

Cuvintele ieşeau din el ca un geamăt chinuitor, zbârlind 
perii de pe ceafa lui Twisp. Lovi suprafaţa apei cu pumnii, 
împrăştiind stropi, dar rămase printre alge şi în curând se 
potoli, sub mângâierea valurilor. 

— Înţeleptule, şopti Moise, trăgându-l de mânecă. I-ai 
văzut ochii? 

Twisp încuviinţă. Dar nu mai răspunse, căci atenţia îi fu 
atrasă de jocul de lumini al algelor, care căpătase o 
intensitate nemaiintâlnită. Era ca o furtună magnetică 
vizibilă în nopţile de iarnă, înălţând curcubee de lumină 
care păreau să vină de dincolo de apă, piatră sau aer. Moise 
făcu un pas în spate, dar înțeleptul întinse mâna după el şi-l 
opri: 

— Sunt prieteni. Se bucură că s-au întâlnit. 

Genealogia lui Kaleb trebuia să conducă, inevitabil, la 
acest moment. Atât mama cât şi bunica sa fuseseră primele 
fiinţe umane care comunicaseră cu făptura inteligentă 
cunoscută de oameni drept „alge”, iar de alge drept, 
Avata”. 

Atunci când Twisp făcuse cunoştinţă cu tânăra Scudi 
Wang, aceasta continua munca mamei sale, contribuind la 


renaşterea algelor pe întreg cuprinsul planetei. Cu alte 
cuvinte, „matematiza valurile”, adică făcea posibilă 
activitatea Controlului Curenţilor, un sistem care salvase 
vieţile a mii de Insulari şi revoluţionase traficul pe oceanul 
pandoran. 

Algele o iubeau pe Scudi Wang - Twisp aflase acest lucru 
cu mult înainte de naşterea lui Kaleb. Atunci când Flattery 
atacase în mod sălbatic pâlcurile, lobotomizându-le, Scudi 
poruncise „Comerţului Tritonian” să înceteze orice relaţie 
cu el. La trei zile după aceea, ea şi cu Brett fuseseră 
asasinați. 

Văzându-l cum zăcea liniştit pe frunze, ca într-o gigantică 
palmă, Twisp avu impresia că tânărul căpăta trăsăturile 
mamei sale. Părul i se întunecase, ca şi pielea. Luminiţele 
din jur dansau după o muzică stranie, neauzită. Înțeleptul 
îşi aminti de ziua în care Scudi, scufundându-şi mâinile în 
apă, implorase algele: „Ajutaţi-ne!” Iar algele îi ajutaseră; îi 
salvaseră de la pieire şi acel moment le schimbase - atât lor, 
cât şi tuturor oamenilor - destinul. 

În anii care urmaseră morţii sale, Scudi devenise un fel de 
monument istoric al pandoranilor, în cinstea sa fiind ridicate 
numeroase statui şi plăci comemorative. După cutremurul 
care distrusese sediul subacvatic al Controlului Curenţilor, 
statuia ei sculptată în sticlă fusese descoperită intactă, 
printre frunzele unui pâlc de alge din apropiere. Acea 
dovadă de dragoste venind din partea algelor, acea 
recunoaştere a unui adevărat simbol, îl mâniase cumplit pe 
Flattery, a cărui sete de răzbunare nu se potolise nici astăzi. 

Kaleb să lăsă mai mult pe spate, iar algele se ridicară 
parcă în întâmpinarea lui. 

— Twisp, rosti el, tu ştii care a fost dorinţa mamei mele. Să 
întrerupă toate legăturile cu Flattery şi să-l izoleze. În toţi 
aceşti ani am căutat zadarnic să retrăiesc ziua morţii ei. 
Dar astăzi am reuşit... 

Începu să plângă cu lacrimi, iar înțeleptul de-abia îi mai 
înţelegea cuvintele. 


— Ar fi reuşit, să ştii că ar fi reuşit. Însă Flattery a 
acaparat totul, totul... Şi singura noastră şansă ar fi să se 
întâmple o minune care să-i lumineze pe toţi oamenii 
deodată... Avem nevoie de un semn al Domnului... 

Vocea sa se transformă într-un murmur melodios care 
ţinea isonul jocului de lumini. 

Poţi să creşti numărul variabilelor, dar axiomele rămân 
aceleaşi. 

— Algebra II. 

BEATRIZ TRĂIA CU PLĂCERE senzaţia de cădere liberă. 
Închise ochii şi îşi imagină că stă întinsă pe o saltea 
organică de-a Insularilor. Cât de mult ar fi vrut să fie într-o 
altă lume, într-un alt sistem solar şi să se îmbrăţişeze cu 
Micuţul Macintosh pe una din acele saltele! 

Mack o împinse uşurel şi plutiră spre „pânza de păianjen”. 
Se aflau în axa tubulară a Staţiei Orbitale, într-o incintă 
întunecată numită uneori „parcul intimităţii”, folosită 
adesea ca loc de odihnă şi de meditaţie. Din când în când, 
veneau aici şi perechi înfocate, dornice să facă dragoste 
într-o ambianţă exotică. O complicată reţea de fileuri albe 
traversa camera în toate direcţiile, împărțind spaţiul într-o 
babilonie de separeuri. Scene holografice transformau 
anumite porţiuni din „pânza de păianjen” într-o lume a 
fanteziei, ajutând la uitarea grijilor de zi cu zi. Beatriz 
intrase de mai multe ori aici şi ştia la ce să se aştepte. 
Continuă să-şi ţină pleoapele închise. 

— Senzaţia de dezorientare durează parcă mai mult acum, 
îi spuse lui Macintosh. Nu vreau să deschid ochii. 

— E şi normal, după experienţa pe care ai trăit-o astăzi. În 
locul tău şi eu aş face la fel. 

Beatriz auzi degetele lui apăsând tastele pagerului şi simţi 
deodată, pe mâini şi faţă, căldura unei raze plăcute. 

— Bun, acum suntem în Portul îngerilor, staţiunea insulară 
despre care ai auzit atâtea. 

Într-adevăr, aerul care îi mângâia obrajii era cald. Îşi 
imagină că stătea pe plaja de la Portul îngerilor, uscându-şi 


părul în bătaia razelor de soare, sorbind o băutură rece şi 
odihnindu-şi cotul lângă un platou cu felii de mango şi 
papaia. Dar aici, în Staţia Orbitală, lipseau sunetele şi 
ritmul valurilor înspumate care o loveau uneori în spate, 
tăindu-i răsuflarea... 

Deschise ochii şi văzu, în ambele direcţii, plaja. Verdeaţa 
abundentă acoperea platoul falezei şi cobora pe peretele 
abrupt, ca nişte pârâie, până la marginea nisipului. Câteva 
adăposturi micuţe aşteptau sub umbreluţe să-i răcorească 
gingaşa piele uscată de soare. Pe măsură ce ei doi îşi 
schimbau poziţia, holograma se modifica în mod 
corespunzător, conform unui punct de referinţă specificat 
de pager. 

Imaginea imita aproape perfect realitatea, marcând 
urmele paşilor în nisip care înaintau o dată cu ei, până la 
marginea oceanului verde. Hidrobuzul fictiv care îi adusese 
în această iluzie dispăruse deja sub valuri, lăsând în urmă 
un siaj şi multe bule de aer. Căţeii-de-mare lătrau scurt şi 
plonjau din vârful stâncilor ce delimitau portul, vânând 
peştii stârniţi de hidrobuz. 

— Simţeam nevoia să fim singuri măcar câteva minute, 
spuse Macintosh, pentru că va dura ceva timp până vom 
aduce lucrurile la normal. Oamenii noştri sunt foarte 
pricepuţi - de asta au şi ajuns aici. Toată lumea a fost 
avertizată, aşa că Brood n-are nici o şansă de scăpare. 

O ţinea de centură şi pluteau leneş prin separeu. 

— Nimeni nu ştie cine sunt Fantomele, continuă el. Tu ştii? 

— N... nu, nu ştiu. 

— Asta pentru că nici nu există. Întreabă pe oricine vrei. 
Nu au întruniri, parole sau recruți. Lucrurile se întâmplă ca 
de la sine: o pană de curent, pierderea unei magistralge... 
Şi Flattery pierde de fiecare dată câte ceva. Proviziile 
pleacă spre el, dar nu aterizează. Piesele de schimb nu mai 
apar... 

— Într-adevăr. Vreau să aflu cine face asta, de unde ştie 
care este momentul oportun şi ce se întâmplă de fapt. 


Mack o trase spre el şi se rotiră într-o spirală lentă. Iluzia 
proiectată în dreptul pereţilor imaginari - staţiunea de 
odihnă - era concepută special pentru Beatriz, în scopul de 
a-i diminua stresul produs de pierderea orientării. 

Aici, sus, Mack se simte ca acasă, gândi ea. 

Îşi dădu seama că sus nu mai avea acelaşi sens pe care-l 
avuse înainte cu câteva ore. 

— Jocul se cheamă „aruncarea sticlei”. Arunci ceva în 
ocean şi-l laşi la voia întâmplării. Dar dacă ai control asupra 
valurilor - sau măcar asupra unei părţi din valuri - atunci 
nu mai este vorba de întâmplare, ci de un lucru cert. Acest 
non-sistem al Fantomelor încurajează pe fiecare cetăţean să 
profite de orice ocazie favorabilă pentru a-i produce o 
pierdere lui Flattery. Faci ceva de genul ăsta - de exemplu, 
deviezi un transport de hidrogeneratoare - şi pe urmă îţi 
vezi de treabă fără să mai repeţi vreodată isprava. Altcineva 
vede transportul, îl deviază la rândul lui... Şi, în foarte scurt 
timp, generatoarele ajung hăt-departe, tocmai în colonia 
Pionierilor. (Făcu un gest obscen.) Şi uite-aşa, 
generatoare... Loc! Proiectul lui Flattery pierde şi oamenii 
câştigă. (Zâmbi larg.) Fantomele nu există. Ideea este 
genială, iar la joc poate participa oricine. 

— Într-adevăr... 

Din nou gândurile ei se îndreptară spre Ben. 

Mă întreb de cât timp participă Ben la jocul ăsta... 

— Zavatanii, Rico şi Ben nu doresc moartea lui Flattery. 
(Macintosh ezită puţin, căutându-şi cuvintele.) Pur şi simplu 
vor să-l înlăture de la putere. După toate câte a făcut, ei nu 
vor să-l ucidă pentru că îl consideră om. Îţi dai seama? Este 
aproape incredibil cât de mult aţi evoluat voi, pandoranii, 
faţă de noi! 

— Duşmanii noştri au fost dintotdeauna mai periculoşi 
decât noi înşine, spuse ea. Iar în privinţa asta, algele i-au 
depăşit pe toţi. Câţi oameni au ucis de-a lungul anilor... 

— Dar cine le-a prins în laţ? Întrebă el. Cine le-a aruncat în 
cuşcă? 


Beatriz închise ochii, respirând profund şi lent. 

— Ai păţit ceva? 

Luă încă o gură de aer. 

— Nu-mi dau seama, spuse. Mă uit la scena asta, ştiu că-i 
ireală... Dar văd duşmani pe urmele noastre. În spatele 
bolovanilor şi tufişurilor se află tunuri-laser. Cu coada 
ochiului surprind oameni căutându-şi adăpost. 

Mack o prinse în braţe şi se sărutară cu acea pasiune pe 
care de mult o aşteptau. Era exact ceea ce îi trebuia 
reporteriţei pentru a-şi reveni. 

— De când vroiam să fac asta! Spuse ea. Dar mi se părea... 
Deplasat după ce văzusem atâta moarte. 

— Şi eu îmi doream, şopti el, mângâindu-i buzele cu vârful 
degetelor. Ştiu, amintirea acestei zile te va urmări destul de 
multă vreme. Peste câteva minute ne întoarcem să punem 
punct aventurii căpitanului Brood. Poate că el îşi închipuie 
cu totul altceva, dar oamenii lui se descurcă destul de greu 
în ambianța complexului. După aceea, vom vedea ce putem 
face pentru prietenii tăi. 

— Eşti sigur că n-au... Murit? 

— Da, sunt sigur. 

— De unde ştii? 

— Mi-au spus algele. 

Văzu nedumerirea întipărită pe faţa ei şi zâmbi. 

— Ai băgat de seamă, probabil, cât de mult mă interesează 
algele, rosti el. De când Flattery m-a pus în fruntea 
Controlului Curenţilor, am avut posibilitatea să încerc nişte 
mici experimente. Şi vreau să spun că a meritat efortul! 

O sărută din nou, apoi îi povesti despre sistemul de 
comunicaţie prin intermediul algelor şi despre intenţia sa 
de a unifica toate pâlcurile care populau oceanul. 

— Ce fel de zeu va fi fiinţa rezultată din fuziunea lor? Se 
întrebă el. Un zeu bun? Sau răzbunător? 

— Nu asta contează acum. Brood este destul de inteligent. 
Nu mă pot gândi la nimic până nu-l văd... Neutralizat. 


Macintosh ceru o hologramă care înfăţişa cerul nesfârşit 
deasupra lor şi câţiva nori „dedesubt”. 

— Pe mine mă îngrijorează Directorul. Brood nu mi se 
pare important. Dar Flattery are puterea să distrugă tot ce- 
i stă în cale. 

— Dar a fost Preot-psihiatru, insistă Beatriz. A fost pregătit 
să salveze oamenii, nu să-i distrugă. 

— A fost pregătit să găsească soluţii practice şi să-i 
„convingă” pe oameni să se adapteze situaţiei, îi aminti el. 
Trebuia să aibă grijă ca nu cumva inteligenţa mecanică să 
scape şi să cutreiere universul. 

— Dar nu a reuşit. De ce crezi că ne va distruge pe toţi? 

— Simplu. (Atunci când râdea, faţa lui Mack se umplea de 
riduri până în creştetul ras.) După cum ai aflat din Cronici, 
al cincilea Flattery a apăsat butonul „distrugere”. Şi ţine 
cont că era un tip mult mai acceptabil decât ăsta. Numai că 
programul prinsese deja viaţă, i-a anticipat intenţia şi a 
împiedicat distrugerea. 

— Poate că şi noi putem reuşi! (Beatriz îl prinse de umeri 
şi încercă să-l scuture, dar nu izbuti şi începură să se 
rotească amândoi prin aer.) Ai dreptate, ne vom folosi de 
alge pentru a împiedica distrugerea! 

— Cred că programul a intrat deja în joc, judecând după 
faptul că Flattery e pe cale să piardă. Iu ce zici? 

— Păi... 

— M-am gândit la o altă posibilitate, care are legătură cu 
Crista Galii. 

Deşi relaţia amoroasă dintre ea şi Ben luase sfârşit, 
Beatriz ar fi vrut să ştie mai multe despre Crista Galii, iar 
această curiozitate mergea dincolo de un simplu interes 
reportericesc. Ben văzuse ceva în ochii Cristei, ceva care îl 
vrăjise iremediabil. O femeie - o femeie mai tânără - care 
era în stare de o asemenea performanţă merita, într- 
adevăr, toată atenţia. 

— Ce posibilitate? 

Reporteriţa sesiză asprimea inutilă din propriul său glas. 


— Cred că algele au trimis-o pentru a ne conduce în luptă, 
spuse el. 

Beatriz ridică privirea pentru a-i întâlni zâmbetul larg şi 
generos. 

— După părerea mea, Crista Galii este experimentul 
algelor în domeniul inteligenţei artificiale, rosti ea. Cred că 
este incompletă şi vie şi că ar fi bine pentru noi dacă am 
lăsa-o aşa cum este acum! 

Mack auzi un apel melodios venind dinspre pager. Fără a 
se desprinde din îmbrăţişarea cu Beatriz, activă aparatul 
printr-o simplă comandă vocală: 

— Vorbeşte. 

— Brood şi doi dintre oamenii lui s-au izolat împreună cu 
Nucleul Mental Organic. Zice că dacă nu vă prezentaţi 
acolo în cinci minute o să împrăştie creierii pe jos şi o să-i 
calce în picioare! 

Stăm aici, pe câmpul cenuşiu, Ameţiţi de şuierul 
gloanţelor... 

— Matthew Arnold, „Dover” 

STAŢIA ORBITALĂ era ca un inel larg pe prova Navei 
Neantului, cele două structuri metalice învârtindu-se în 
jurul aceleiaşi axe longitudinale. În curând, inelul avea să se 
separe şi să rămână singur pe orbită. lar Nava, dirijată de 
un Nucleu Mental Organic, urma să străpungă faldurile 
întunecate ale universului. 

În experimentele efectuate la Baza Lunară, Nucleele 
Mentale Organice se dovediseră net superioare 
navigatorilor mecanici. Navigaţia în toate planurile posibile 
necesita discernământ, subtilităţi decizionale, precum şi 
capacitatea de a percepe şi genera simboluri - performanţe 
pe care sistemele mecanice nu le puteau atinge. Creierelor 
eliberate de povara trupului le făcea o plăcere deosebită să 
calculeze traseele cele mai imposibile. Nucleele Mentale 
Organice funcționau sub imperiul unui interes care, 
desigur, nu avea nici un efect asupra navigatorilor 


mecanici: orice NMO avea nevoie de slujba asta pentru a 
putea rămâne în viaţă. 

Microlaserele tehnicienilor lucrau de zor, realizând 
legăturile necesare în vederea cuplării Nucleului Mental 
Organic, a şasea Alyssa Marsh, la sistemul de comandă. Nu 
simţea nici durere, nici satisfacţie. La Baza Lunară devenise 
expertă în astronavigaţâe, iar aici, pe Pandora, la un an 
după ieşirea din celula de hibernare, dăduse naştere unui 
copil. După ce îi spusese lui Flattery că fiul ei murise sub 
sfărâmături, în urma unui cutremur, Alyssa Marsh se 
lansase cu şi mai mare entuziasm în cercetarea algelor. 
Trupul său fusese strivit într-un accident, dar Directorul 
reuşise să-i scoată creierul şi să-l menţină în viaţă. 

În curând insă, avea să se poată exprima din nou. Creierul 
ei va primi un trup pe care să-l mişte: Nava Neantului 
Nietzsche. Va naviga experimentând diferenţele dintre 
dorinţă şi posibilitate. În momentul acela zăcea între două 
uşi închise etanş şi visa ceva despre un banchet unde 
Flattery făcea pe gazda, iar ea era în acelaşi timp oaspete 
de onoare şi principalul fel de mâncare. 

Micuţul Macintosh îşi concentră forţele dincolo de ambele 
uşi şi încercă încă o dată să ia legătura cu Brood. Zadarnic 
însă. Trei dintre cele patru monitoare muriseră, iar ultimul 
prezenta o imagine luată de sus în care degetele lungi şi 
fine ale unui tehnician verifica reţeaua ce înconjura creierul 
Alyssei Marsh. 

— Conectarea nu este programată decât săptămâna 
viitoare, spuse cineva. Ce se petrece acolo? 

Pe monitor apăru un pistol-laser îndreptat spre tehnician. 
Degetele lungi îngheţară, apoi se ridicară încet de pe 
suprafaţa creierului şi dispărură din imagine. 

— Dacă idiotul ăla apasă din greşeală pe trăgaci, ne 
transformăm cu toţii în praf stelar. 

— Nu trage, căpitane! Mă numesc Macintosh. Ne aflăm 
într-o zonă care poate exploda foarte uşor... 


— Brood a murit, îl întrerupse o voce tânără şi crispată. 
Fie ca Nava să-l accepte. Fie ca Nava să ne ierte şi să ne 
accepte pe toţi. 

Ţeava pistolului se ridică spre ecran. După o scurtă 
fulgerare luminoasă, muri şi ultimul monitor. Beatriz îl trase 
pe Mack de mânecă. 

— Este Insular, spuse ea. Ca şi familia din care mă trag eu, 
a fost inoculat cu dogmele religioase tradiţionale. Unii cred 
că acest proiect, care vrea să imite Nava, reprezintă o 
blasfemie; că Nucleul Mental Organic trebuie lăsat să 
moară deoarece el - ea - este o fiinţă umană înrobită 
împotriva voinţei sale. 

Macintosh acoperi microfonul intercomului. 


— Eu nu sunt convins că Brood a murit, rosti el. Ar fi prea 
simplu. Şi de ce a distrus monitoarele în loc să tragă în 
NMO? Eşti Insulară, poate reuşeşti să te înţelegi cu el. Ia-l 
pe partea religioasă şi, dacă vrea, promite-i că se poate 
adresa tuturor pandoranilor în direct, la Holoviziune. 
Oamenii mei te vor ajuta. 

— Tu unde pleci? 

Văzu în ochii ei spaima cumplită provocată de gândul că ar 
putea rămâne din nou fără el. 

Oare ce i-au făcut? Se întrebă. 

O prinse blând de umeri, în timp ce echipa sa plutea prin 
pasaj prefăcându-se că nu acordă atenţie discretelor 
gesturi de afecţiune. 

— Spud şi cu mine cunoaştem câteva puncte de acces care 
nu apar pe scheme. 

Beatriz îl îmbrăţişă strâns, atât cât le permiteau costumele 
presurizate. 

— Aş face orice, numai să nu te pierd, îngăimă ea. Ştiu că 
mă dau în spectacol în faţa oamenilor tăi, dar am simţit 
nevoia să-ţi spun lucrul ăsta. 

— Mă bucur foarte mult, rosti el, zâmbind. 

O sărută, în ciuda chicotelilor celorlalţi. 

— Hubbard va sta aici, cu tine, iar echipa lui va asigura 
securitatea acestei zone. După câte mi-ai spus chiar tu, încă 
nu i-am localizat pe toţi oamenii lui Brood. Am sentimentul 
că pune ceva la cale. 

Îi adresă un salut lui Hubbard şi, folosind rezervorul de 
aer comprimat pe care-l căra în spate, se propulsă spre 
Controlul Curenţilor. 

Destinul omului este determinat de forţe subtile 
întunecate, crude şi reci. 

— John Wisdom. 

RICO NU PUTEA PĂTRUNDE CU PRIVIREA prin perdeaua 
iluziei şi ştia că nici Ben nu-l vedea. La fel cum nu-i vedea 
pe Nevi sau pe Zentz. Fluieră semnalul „fereşte!”, sperând 
că cei doi prieteni ai săi nu o vor lua la fugă spre limitele 


imaginii. Acolo puteau fi văzuţi şi nu aveau nici o pavăză. 
Auzind că Nevi începuse să tragă cu arma, se trânti pe 
burtă. 

E cazul să-i facem o surpriză de proporţii, gândi el. 

Îşi găsi o poziţie mai sigură. 

Crista şi Ben se adăpostiseră în spatele bolovanului, iar 
Nevi trăgea foc după foc spre ei, în timp ce Zentz îi 
acoperea spatele, ţinându-i la respect pe zavatani. În cele 
din urmă, asasinul se opri, dar rămase în aceeaşi poziţie 
prudentă. 

— Păstrează muniţia, îl avertiză el pe Zentz. S-ar putea să 
nu plecăm prea curând de-aici. 

În liniştea ce se instaura după aceea nu se mai auziră 
decât respiraţiile lor gâfâite, clocotul ameninţător al fluxului 
şi pocnetul metalic produs de răcirea armelor 
supraîncălzite. 

Un tânăr tentacul de algă stătea înfăşurat în jurul taliei lui, 
amintindu-i de braţul tatălui său şi de felul în care acesta îl 
suia pe punte dintr-o singură mişcare. Suprafaţa gingaşă a 
tentaculului semăna cu palma unei femei mângâindu-l pe 
pântece. 

Imaginea lui Snej pătrunse ca un fulger în mintea sa şi, 
aproape instantaneu, figura iubitei sale apăru în aer, la zece 
metri în faţa lui Nevi. Fluxul lingea balonul aerostatului şi 
dădea să apuce una dintre cizmele asasinului. 

— Ce naiba? 

Nevi înaintă un pas, apoi încă unul. Zentz se deplasă 
împreună cu el, mergând însă cu spatele; întoarse capul şi 
ceea ce văzu îl făcu să pălească. Îşi îndreptă privirea din 
nou asupra zavatanilor. 

— Ce-i cu roşcata aia? Gâlgâi el. Unde-i restul corpului? 

Rico descoperi că avea posibilitatea să mărească 
intensitatea imaginii doar privind-o şi concentrându-se 
asupra ei. Se simţea ca şi cum s-ar fi alimentat de la o 
imensă sursă de energie, inepuizabilă şi purificatoare. După 
ce respiră de două ori, încet, izbuti să materializeze şi 


restul trupului. Fata stătea acolo, îmbrăcată în uniforma 
verde, odihnindu-şi mâinile pe şolduri şi privind fix spre 
Nevi. Era un pic mai înaltă decât în realitate. Oare putea fi 
făcută să vorbească? 

— Poftim, rosti Nevi, a apărut în întregime. 

Zentz aruncă iarăşi o privire peste umăr şi respiraţia sa 
umedă începu să se audă clar peste zgomotul produs de 
valurile înspumate. Se înghesui cu spatele în Nevi. 

— La naiba, Nevi, un cap din care creşte trupul! Se 
smiorcăi el. Hai mai bine să ne întoarcem la hidropter. 

— Gura! 

Nevi se opri şi studie scena din spatele lui Snej. Vedea 
acelaşi lucru ca şi Rico: o fâşie de plajă acoperită cu pietre 
negre, faleza, oceanul, un grup de bolovani imenşi şi 
hidropterul acoperit parţial de rămăşiţele unui aerostat 
care nu explodase. În depărtare, întinderea oceanului 
strălucea precum o lavă verde revărsându-se dintre stâncile 
întunecate. 

— Unde au dispărut? Întrebă el. Vreau să pun mâna pe ei. 

Rico auzi un fluierat pe două tonuri şi înţelese că zavatanii 
erau gata să se năpustească asupra criminalilor. Observă că 
imaginea lui Snej nu arunca nici un fel de umbră. 

Nu cred că pot rezolva şi detaliul ăsta, îşi spuse. Vorbirea 
îmi pune destule probleme, deocamdată. 

Umbra ei pornea de la tălpi, se întindea peste pielea 
aerostatului şi se oprea acolo unde începea plaja. Deşi 
paralelă cu celelalte umbre, era amputată. Dar fluxul 
ajunsese deja la marginea imaginii, estompând detaliile. Cu 
puţin noroc, Nevi nu va remarca nimic anormal. 

Zâmbi, concentrându-se asupra lui Snej şi îi mulţumi lui 
Avata. 

— Lăsaţi armele jos, porunci fata. Nu mai aveţi nici o 
şansă! 

Dar de pe buzele ei nu se desprinse nici un sunet. 

— La naiba! Murmură Rico. 


Zentz trase un foc de armă, pulverizând o piatră la un 
metru în faţa Holoexpertului. Reacţia Șefului Securităţii îl 
luă prin surprindere şi pierdu imaginea, însă Avata o aduse 
înapoi. Nevi trase şi el, făcând încă un pas în faţă. 

— Nu e reală, îi spuse el lui Zentz. Poţi să te convingi şi 
singur. 

— Poate că avem halucinaţii. Aerostatul ăsta... 

— Ai văzut vreodată doi drogaţi care să aibă aceeaşi 
iluzie? Întrebă Nevi. 

Se opri la un pas de Snej, mijind ochii. 

— Ceva nu e-n regulă aici! 

Rico îşi ţinu răsuflarea. Dacă Nevi trecea de planul 
imaginii, îi va vedea pe Ben şi Crista; iar el îl va pierde pe 
Nevi. Deodată, întreaga arie de deasupra aerostatului 
deveni o cupolă a iluziei, un spectacol fascinant, o sculptură 
vie. 

Probabil că există un prag al conştiinţei dincolo de care 
orice fiinţă conştientă îşi asumă calităţile lui Dumnezeu. 

— Membru al echipajului ombilical, Nava Neantului 
Pământeanul, Cronici. 

MOISE DESCHISE OCHII atât de larg, încât păru că se 
face mic, mai mic chiar decât cu zece ani în urmă, când un 
grup derefugiaţi îl adusese pe jumătate mort de foame în 
comunitatea zavatană. Pe el, amintirile prezente în visul 
produs de alge îl făceau să se retragă. Pe Kaleb însă, îl 
atrăgeau ca un magnet. Timp de aproape un sfert de secol, 
Twisp urmărise jocul; pentru Kaleb, algele erau, probabil, 
ca un fel de drog. 

Nu algele, se corectă înțeleptul. Trecutul. 

Şi pe el îl atrăgeau, către o anumită porţiune a trecutului 
în care apărea o anumită femeie. Twisp o considerase cea 
mai frumoasă creatură de pe întreaga Pandora. Mai târziu, 
mult după ce Flattery şi ceilalţi ieşiseră din celulele de 
hibernare, pandoranii începuseră să arate ca nişte fiinţe 
umane scăpate de ravagiile mutaţiilor genetice. 


Faptul că erau, cloni” îi irita foarte tare! Deşi nimeni nu 
avea motive să-i considere astfel. Nici măcar ei înşişi. 

Îşi aminti de ceremonia scurtă şi înverşunată în care, 
prezidaţi de Raja Lon Flattery, supraviețuitorii celulelor de 
hibernare izgoniseră pentru totdeauna apendicele „Lon” 
din numele lor. Ceremonia se desfăşurase într-o solemnitate 
aproape ridicolă şi nu conferise oamenilor lui Flattery 
niciuna dintre calităţile pe care Pandora le cerea de la ei: 
reflexe mai bune, inteligenţă superioară şi spirit de echipă. 
I se adresă lui Moise: 

— La şcoală ţi s-a ascuns faptul că Flattery nu era capabil 
să o controleze pe Kareen Ale. De aceea, a procedat la fel 
ca şi cu părinţii lui Kaleb: a pus să fie omorâtă. De fapt, 
dacă e să respectăm cronologia, ea a fost prima victimă şi 
se zvoneşte că însuşi Nevi a îndeplinit oribila poruncă. Pe 
atunci, Controlul Curenţilor era administrat de iubitul ei, 
Umbră Panille. L-au omorât şi pe el, tot atunci. Eram 
prieteni. 

Glasul lui se transformase într-o şoaptă de-abia 
perceptibilă. 

— Până la urmă, am renunţat să mai cutreier 
magistralgele minţii. Vreau să-mi păstrez amintirile aşa 
cum se deformează ele datorită trecerii timpului. Algele le 
păstrează cu prea multă fidelitate. Trebuie să recunosc că, 
pentru mine, amintirile nu sunt ca în cazul altora, un drog 
plăcut, ci îmi provoacă durere. Când mă cufund printre 
alge, prefer să o fac pentru prezent, nu pentru trecut. 

— Mie mi s-ar înmuia îngrozitor genunchii dacă aş călători 
prin magistralgele minţii, se confesă Moise. Praful albastru 
mă conduce uneori spre miezul sufletului meu şi mă lasă 
acolo. Nu ştiu ce mi s-ar întâmpla dacă m-aş lăsa atras spre 
amintiri. 

— Praful te confruntă cu propria ta conştiinţă, îi explică 
Twisp. Algele te confruntă cu conştiinţa colectivă. Într- 
adevăr, ţi se pot înmuia genunchii. Ca să faci faţă, îţi trebuie 
sinceritate, discernământ şi atenţie, pentru că te poţi 


pierde foarte uşor în labirintul neiertător al vieţii altcuiva. 
Kaleb a învăţat să controleze căile amintirilor tot aşa cum 
noi ne-am deprins să ne stăpânim simţurile. 

— Ce va descoperi acolo, înţeleptule? 

Însă Twisp dădu din cap. 

Luminiţele roşii, verzi şi albastre crescură în intensitate şi 
începură să clipească din ce în ce mai repede, până ce 
caverna fu scăldată în lumină. Muncitorii părăsiră cârtiţa 
mecanică şi veniră să se aşeze pe marginea lacului, alături 
de toţi cei care intraseră sau continuau să intre. 

— Am auzit de fenomenul ăsta, vorbi unul, dar nu l-am mai 
văzut niciodată. 

— Nici măcar mama sa, Scudi Wang, nu ajunsese la stadiul 
pe care l-a atins el acum, rosti un altul. 

Înțeleptul făcu eforturi mari pentru a respinge torentul de 
cuvinte pe care amintirile i-l aruncau pe limbă. Memoria îl 
făcea să se îndepărteze de alge. 

Amintirile erau ca o barcă de salvare pentru Kaleb şi ca o 
ancoră pentru Twisp. 

O ceaţă stranie se adună deasupra lacului. Fiecare atom 
din cavernă începu să vibreze aproape vizibil, în timp ce 
spaţiul căpătă o strălucire difuză, rece şi verzuie. Imagini 
neclar conturate - fragmente din trecutul cuiva - apăreau 
pe neaşteptate în acea strălucire şi dispăreau la fel de 
repede. Twisp desluşi un foc, un copil sugând la ţâţa mamei, 
o scrisoare adresată căpitanului Yuri Brood, curbele 
provocatoare ale unui sân de femeie aureolat de lumina 
unei lumânări. Era ca o prăbuşire printr-un tunel în care nu 
se auzeau decât foşnetul produs de valurile oceanului. 

Fostul pescar avu sentimentul că retrăieşte ceva, un dejă 
vu fără vu şi auzi glasul unei femei răzbătând prin ceaţă: 

— Va lua legătura cu unul dintre Oracolele de pe coastă, 
unde va afla veşti despre Crista Galii şi ceilalţi. Prin mine, 
Kaleb se va întâlni cu fiul meu şi, prin el, cu Raja Flattery, 
căruia îi va explora sufletul. Flattery nu poate cârmui fără a 
se învălui în secret, dar prezenţa algelor face ca secretul să 


dispară. Kaleb va călători prin traseul ADN care duce la 
poarta lui Flattery, iar Avata va transmite întregii lumi taina 
descoperită acolo. 

Caverna se transformase în scena unei imense proiecţii 
holografice. După câteva momente, murmurele şi imaginile 
îşi pierdură claritatea, iar ceața deveni o sferă de culoare şi 
sunet palpitând aparent fără nici o noimă. 

— Kaleb trebuie să fie extrem de atent, rosti Twisp. E uşor 
să te pierzi în labirintul vieţii altcuiva. Trebuie să-l înţeleagă 
pe Avata tot aşa cum noi ne înţelegem simţurile. După 
aceea vom pune la cale un plan. 

Cel care renunţă să mai acţioneze, dar tânjeşte în inima sa 
după rezultatul acţiunilor, acela pluteşte în iluzie şi nu 
păşeşte pe adevărata Cale. 

— Conversaţii zavatane cu Avata, înțeleptul Queets Twisp. 

FLATTERY HOTĂRI să-şi bea cafeaua de după-amiază în 
Seră şi să profite de o plimbare printre orhideele cu lujere 
portocalii. Plantele acestea prinseseră rădăcini adânci în 
fisurile care brăzdau peretele din piatră, florile lor creând 
impresia unor cascade viu colorate. Picăturile grele 
condensate pe plafon cădeau cu zgomot pe frunze, pe 
piatra umedă şi pe suprafaţa lacului. 

Luminiţele algelor jucau vioi în apa sărată. Flattery le privi 
cu uimire. Ca şi el, algele nu-şi schimbau comportamentul 
de pe o zipe alta. 

Se întoarse pe călcâie, sfredelind-o pe Marta cu o privire 
ucigătoare. 

— Am poruncit ca pâlcul ăsta să fie tuns, răcni el. (Pentru a 
fi cât mai elocvent, arătă cu degetul spre lac.) Vreau să fie 
tuns acum. 

Marta ridică pagerul la buze şi transmise prompt ordinul. 

— Nu, am zis că vreau acum, rosti Flattery, iritat şi făcu 
semn către şeful gărzilor de corp. 

— Franklin, ai tu grijă de asta. Foloseşte echipa de 
intervenţie. 

— Am înţeles, domnule. 


Franklin purta la brâu un săculeţ în care ţinea sandalele, 
actele şi jurnalul primului om pe care-l ucisese; avea de 
gând să le înmâneze familiei îndurerate. Salută şi ieşi din 
scenă cu agilitatea unui războinic versat. 

— Nu putem slăbi şurubul tocmai acum, Marta, spuse 
Flattery. Totul va merge perfect, dar trebuie să ne păstrăm 
atenţia trează. Pâlcul acela de alge este uşa din spate prin 
care vom ieşi la momentul oportun. Trebuie să fie o ieşire 
sigură. Acum înţelegi de ce sunt îngrijorat? 

Marta încuviinţă. 

— Da, oftă ea. Şi eu am unele motive de îngrijorare. 
Reţeaua de comunicaţii se comportă foarte straniu. 

— Cum adică, „straniu”? 

— Recepţionăm imagini derulate rapid şi transmise din 
sute de surse diferite amplasate parcă peste tot în jurul 
nostru. 

— Algele sunt peste tot în jurul nostru, şuieră el. Algele 
astea blestemate! Nu-i nimic, am luat toate măsurile 
necesare. Vreau informaţii: avarii, Staţia Orbitală, Crista 
Galii. 

— Nevi şi Zentz au aterizat. l-au descoperit pe fugari şi 
estimează că îi vor prinde fără nici un fel de probleme. 

— LaPush? 

— A fost înhăţat de alge. Iar pilotul a dispărut în condiţii 
necunoscute, probabil din cauza exploziilor. 

Înhăţat de alge! 

Neliniştea începu să-l strângă de gât. Oriunde întorcea 
urechea, nu auzea decât despre alge! Se surprinse 
trecându-şi prin păr degetele transpirate. Apoi întâlni 
privirea lui Aumock şi îşi dădu seama că gardianul 
remarcase acel moment de panică. 

— Magistralgele sunt sigure? 

— Credem că da, răspunse Marta. Avem... 

— Credeţi! 

— Echipa lui Brood se află la bordul complexului orbital, 
dar n-am mai primit nici o veste. Emisiunea de ştiri 


programată să fie transmisă de acolo, în direct, n-a mai avut 
loc. 

— Am trecut pe sursele de energie auxiliare, interveni 
colonelul. Avarie la centrala principală... la naiba, nu e de 
mirare că trupele noastre n-au reuşit să facă faţă. Atacatorii 
sunt securişti pregătiţi de noi. „Brigada Reptilelor”, aşa se 
numeau. La naiba! 

— Ce-nseamnă asta? Declarăm „Codul Brutus”? 

— Nu, domnule Director. E vorba de nişte trădători izolaţi. 
Obiectivul lor a fost centrala energetică, iar acum, după ce 
au pus mâna pe ea, ne aşteptăm să o apere. 

— Să o aperel izbucni Flattery. Nu au nevoie s-o apere, ci 
trebuie doar s-o arunce în aer! Tu ce-ai face dacă ai fi în 
locul lor? 

— Eu... Eu mi-aş da seama că am trecut Rubiconul, 
răspunse colonelul. Neavând cale de întoarcere, aş 
continua să lupt de partea răsculaților. 

— Atunci ia măsuri, domnule, ce naiba! Că doar e şi pielea 
ta în joc! 

Marta îi atrase atenţia: 

— Am ordonat ca paza culoarului de acces dinspre mare 
să fie dublată, dar n-am primit nici o confirmare şi nu ştiu 
dacă am fost auzită. Nu pot să iau legătura nici cu echipa 
de intervenţie. Răspunsul lor este foarte confuz. 

Degetele de gheaţă ale panicii începură să mângâie 
stomacul lui Flattery. 

Nu sunt algele, gândi el. Nu se poate. Trebuie să fie cineva 
care le controlează. Dar cine? 

Dintre toate posibilităţile, se detaşau două: Micuţul 
Macintosh sau ambițiosul şi inventivul căpitan Brood. Crista 
Galii nu putea fi trecută pe listă. Directorul sesiză deodată 
impactul cumplit pe care-l avea acest bruiaj generalizat. 

Suntem izolaţi! Puterea noastră stătea în coordonare, dar 
toate legăturile au fost tăiate. 

Se impunea o regrupare urgentă. 


Îi muştruluise ca pe nişte copii neascultători, dar acum 
sosise momentul să-i ia cu binişorul: 

— Am fost, cu toţii, blegi şi neatenţi! Spuse el. lată cauzele 
pentru care revolta asta neînsemnată ne-ar putea costa 
extrem de scump. Aşa că hai să dăm dovadă de mai multă 
fermitate! 

— Au sosit rapoartele referitoare la situaţia în clădirea de 
la suprafaţă. 

Luă pagerul din mâna Martei şi-l ridică la nivelul ochilor. 

— Dick şi Matt au rămas în viaţă, restul n-au reuşit. Fie ca 
lumina eternă să strălucească deasupra lor. 

Ceilalţi murmurară la unison: „Fie ca lumina eternă să 
strălucească deasupra lor” şi, instinctiv, se traseră mai 
aproape unii de alţii. 

— Băieți, gândiţi-vă că puteam fi noi în locul lor. De fapt, 
încă putem suferi aceeaşi soartă dacă nu ne regrupăm. 
Ordinele directe vor fi singura modalitate sigură pentru a 
comunica între noi. În privinţa informaţiilor, absorbim totul 
şi nu dăm nimic. 

— Am înţeles, domnule. 

Monitoarele şi holoplatformele aflate în buncăr pâlpâiră, 
aproape imperceptibil, apoi începură să transmită imagini 
colorate, derulate cu o repeziciune uimitoare. Din când în 
când, Flattery reuşea să recunoscă o figură... Era figura sa! 

— Ce face Controlul Curenţilor? Întrebă el. 

Gărzile de corp şi statul major al armatei sale amuţiseră 
sub efectul acelei furtuni de culori. Se îndreptară cu paşi 
nesiguri spre posturile lor, afişând aceeaşi uluială pe care 
Flattery se străduia să o ascundă îndărătul unei măşti 
imperturbabile. 

— Controlul Curenţilor a dat frâu liber algelor din sectorul 
opt, raportă Marta, după care a eliberat pâlcurile de pe 
întreaga planetă. Senzorii arată că nu s-a schimbat nimic în 
configuraţia magistralgelor, dar bănuim că Generatorul de 
Grile a fost decuplat. 

— Misiunea lui Brood? 


— Nici o veste. La emisiunea de ştiri, Holoviziunea a 
transmis un reportaj despre incidentul petrecut la Staţia de 
Lansare, în care, citez, „echipa lui Beatriz 'Tatoosh a fost 
măcelărită de extremişti din tabăra Fantomelor”. 

Imaginile prezente pe monitoare îşi păstraseră culorile vii, 
însă începură să se deruleze cu o viteză mai puţin 
ameţitoare. Flattery avu impesia că percepe vocea unei 
femei. Un glas îndepărtat, oarecum cunoscut, care parcă îl 
striga pe nume. 

— Luptele din apropierea centrelor de distribuire a hranei 
continuă, rosti Marta. Hoţii au năvălit în număr prea mare 
şi răcnesc, ca de obicei, „Acum ne e foame!”. Unii dintre 
oamenii noştri au deschis depozitele. Toate magaziile din 
preajma perimetrului au fost sparte. 

Dar acolo este hrană cât să încarci mii de navete, se 
înfioră Directorul. Rezervele strategice şi cele care mi-ar fi 
ajuns pe tot restul vieţii la bordul Navei Neantului. 

— Grâne care ar fi hrănit trei mii de oameni timp de zece 
ani, murmură el. Peşte uscat care ar fi putut hrăni cincizeci 
de mii de oameni; adaugi apă şi îi găteşti. Vin instant - pui 
un pacheţel la un litru de apă şi agiţi. Pâine şi peşte pentru 
gloată, apă transformată în vin... Dacă Nava asta ar putea 
călători în timp, aş putea fi însuşi lisus Christos. Ce ghinion! 

Conştiinţa este cadoul făcut de şarpe. 

— Al cincilea Raja Lon Flattery, Jurnalul de bord al Navei. 

MACINTOSH SE REPEZI spre Controlul Curenţilor, dar 
accesul îi fu blocat de un securist cu faţă uscăţivă, înarmat 
cu bâtă neuronică şi pistol-laser. 

— Stai! 

Îi făcu semn lui Mack să se oprească şi prinse un mâner 
pentru a nu se dezechilibra. 

— Eu sunt comandantul Staţiei Orbitale, spuse Mack, tu 
cine naiba eşti? 

— Un securist, spuse celălalt şi îşi accentuă cuvintele 
ridicând ţeava pistolului. Directorul ne-a poruncit să 


ocupăm Controlul Curenţilor. Căpitanul Brood cunoaşte 
toate detaliile. 

Macintosh împinse puternic cu picioarele în perete, 
anulând distanţa dintre el şi soldat. Îl pocni în umăr, apoi îi 
răsuci încheietura şi, într-o clipită, îi confiscă ambele arme. 
Nefericitul fu prins de doi dintre pompierii lui Mack şi lipit 
cu spatele de perete. 

— Peste o zi sau două ai să te acomodezi, rosti Macintosh, 
zâmbind. Dacă apuci să trăieşti până atunci. lar asta 
depinde de felul în care cooperezi acum. Cântă tot ce ştii. 

— Nu ştiu nimic altceva, se tângui celălalt. 

— Băieți, luaţi-l şi aruncaţi-l prin supapa de evacuare. 

Pompierii îl traseră până lângă incinta lipită de Controlul 
Curenţilor. 

— Nu, nu, te rog, îl imploră securistul. N-am minţit! Nu 
ştiu nimic altceva. 

— Câţi oameni numără detaşamentul tău? 

— Şaişpe. 

Mack deschise uşa interioară a sasului. 

— Informaţiile mele spun cu totul altceva. Câţi aţi venit cu 
naveta? Au mai rămas oameni de-ai voştri la bord? 

— Nu, comandante, nu suntem decât noi. Şaişpe soldaţi şi 
şaişpe tehnicieni. 

— Unde s-au ascuns? Tăcere. 

— A sosit timpul, domnilor, anunţă Mack. O să avem grijă 
ca decompresia să decurgă destul de lent. Dacă vrei să ne 
comunici ceva, o poţi face din interiorul camerei. 
Întrerupem evacuarea aerului doar după ce termini tu de 
cântat. 

Închise ambele uşi în urma securistului şi zări încă şase 
pompieri complet echipați care coborau din ascensor. Roti 
un buton şi aerul începu să iasă şuierând din incintă. 
Prizonierul fu imediat cuprins de isterie. 

— Echipajul navetei este de-al nostru, turui el. Doi soldaţi 
şi trei membri ai echipajului au rămas la bord. Echipa care 
trebuie să realizeze emisiunea de informaţii are doi soldaţi 


şi trei tehnicieni. Echipa NMO: trei soldaţi şi doi tehnicieni. 
Controlul Curenţilor: patru soldaţi, patru tehnicieni, inclusiv 
eu şi căpitanul Brood. Restul au luat poziţii în apropierea 
Navei Neantului. Te rog, nu scoate aerul. Nu mă arunca 
afară. 

— Opriţi evacuarea, dar ţineţi-l înăuntru, în caz că mă 
hotărăsc totuşi să-l lichidez, porunci Mack. Cine ştie, poate 
mai aducem câţiva. Avem nevoie de Brood pentru a afla ce 
gânduri are Flattery. A conectat Nucleul Mental Organic, a 
interzis accesul în Controlul Curenţilor şi pe Nava 
Neantului... S-ar părea că Directorul nostru are mari 
probleme, deşi nu vrea să recunoască. Poate că e gata să 
pornească în călătorie. 

Codul de violare a securităţii complexului începu să 
clipească la toate intersecțiile. Presupunea o procedură pe 
care Mack n-o luase niciodată în serios. Acum regreta. 

— Rat, îţi iei oamenii şi cucereşti naveta. Barb, tu lucrezi la 
Nava Neantului şi ştii cel mai bine cum trebuie să 
procedez. Îl iei pe Willis împreună cu inginerii lui. Ţineţi 
minte, nu folosiţi pistoale-laser. Aveţi costume presurizate, 
folosiţi-vă de avantajul ăsta. Noi, restul, ne vom ocupa de 
cei de-aici. Dacă Flattery nu mai are încredere în noi, atunci 
haideţi să-i oferim motive serioase. 

Ştia că, atâta vreme cât confruntarea se producea în 
imponderabilitate, avea un avantaj asupra lui Brood. Chiar 
dacă tehnicienii căpitanului se pricepeau să manevreze 
echipamentele din Controlul Curenţilor, noile conexiuni 
organice care împânzeau Staţia Orbitală şi Nava Neantului 
aveau să le facă surprize foarte neplăcute. Aceste fibre 
organice create de bioinginerii Insulari special pentru 
Macintosh se bazau pe fibre de alge. Ele reacţionau la 
radiaţia luminoasă şi codificau mesajele pe cale 
electrochimică în nucleul celulelor. Astfel, algele aduceau 
lumină în adâncul oceanului şi trimiteau mesaje spre 
complexul orbital. Viteza de comutare şi capacitatea 


conexiunilor organice depăşeau net orice alt sistem 
inventat de pandorani. 

Prea târziu, Raj, gândi Mack. Controlul Curenţilor nu va 
mai fi niciodată la fel cum îl cunoşteai tu. 

Tentativa lui Brood era sortită eşecului. Tehnicienii săi 
aveau nevoie de o viaţă întreagă pentru a descifra sistemul 
secret al lui Mack. 

Fiinţa este sfântă şi vidul este casa sa. 

— Huston Smith. 

PRIN CEAŢA DE DUPĂ FURTUNĂ, cei doi sori îşi uniră 
forţele pentru a înroşi nasul alb şi braţele descoperite ale 
Cristei Galii. O rafală de vânt învârteji furtuna şi îi mângâie, 
precum un voal de mătase, pielea fierbinte. Mai devreme 
auzise zgomotul făcut de brizanţi, iar acum, prin breşa 
creată în perdeaua de ceaţă, văzu cât de mult înaintase 
fluxul. 

— Iar s-a schimbat linia fluxului, îi spuse Ben. 

Deşi era acolo, ţinând-o de mână, vocea îi sunase 
înfundată, ca din depărtare. Clipea des şi se mişca lent, 
teatral. 

A inhalat praful albastru, gândi ea. Oare cum o fi? 

Era convinsă că sporii o apropiaseră de realitate, nu o 
îndepărtaseră. Acesta constituia antidotul ei, un 
medicament care deschidea valvele şi elibera curenţii 
amintirilor. 

Îşi amintea şi de Zentz; când apăruse în laboratorul Zonei 
de Protecţie, era un simplu căpitan. Venise să o aresteze pe 
cercetătoarea cu care ea discutase până atunci - o tânără 
Insulară, profesoară de psihiatrie socială la Liceul TaoLini. 
O dată pe săptămână, Addie venea şi o întreba despre 
visurile ei, petrecându-şi după-amiezile respective în solariu 
şi sorbind dintr-o ceaşcă de ceai. În acel laborator se trezise 
Crista, descoperind că avea douăzeci de ani şi nici o 
amintire. 

Psihiatra, Addie Umbră-de-nor, încerca să îi readucă 
amintirile şi devenise prima ei prietenă. Din cauza lui Zentz, 


nu îndrăznise să mai caute prietenia altcuiva. În ziua aceea, 
căpitanul intrase în laborator cu arma în mână, oprindu-se 
în faţa lui Addie şi spunându-i: „Vino cu mine.” Apoi o 
împuşcase, chiar în faţa uşii. În criza de isterie care o 
cuprinsese, Crista aproape că paralizase. Flattery îi 
promisese că se va îngriji el de Zentz - şi, într-adevăr, patru 
ani mai târziu, Zentz fusese promovat în funcţia de Şefal 
Securităţii Directorului. Atunci se hotărâse Crista să 
evadeze din Zona de Protecţie. 

Ceaţa o împiedica să vadă ce se întâmpla mai departe, pe 
plajă. Cu doar o zi în urmă, imaginea lui Zentz ar fi 
îngrozito, dar astăzi nu se mai temea. Ceva în curentul 
amintirilor îi spunea că pericolul putea veni din partea lui 
Nevi, cealaltă umbră, dar scotea în evidenţă şi o tensiune 
între cei doi criminali; o tensiune care va lucra în favoarea 
ei. 

Algele îi prezentaseră incidentul care îl întârziase pe Nevi, 
cel cu reîncărcarea rezervoarelor de combustibil şi îi 
permiseseră chiar să facă o incursiune prin mintea lui 
Zentz. Nu văzuse niciodată atâta groază şi teamă. 
Percepuse şi o urmă de ură, dar aceasta zăcea strivită sub 
frica faţă de Flattery şi Nevi Păianjenul. 

Nu sunt uniţi şi vor cădea. 

Lumea lui Flattery se prăbuşea vertiginos, izbită de o 
moarte devastatoare care nu îi mai dădea timp să facă şi 
alte victime. Asta văzuse Zentz atunci când fusese înhăţat 
de alge şi doar Crista cunoştea hotărârea lui de a nu pieri la 
picioarele lui Flattery sau de mâna lui Nevi. 

De acolo de unde stătea nu putea distinge clar decât 
agitația valurilor înspumate. Deşi brizanţii urlau cu furie în 
ceața sărată, oceanul strălucea în depărtare, unindu-se cu 
cerul. Cât vedea cu ochii, franzele uriaşe se ridicau la 
suprafaţă şi se lăsau să cadă cu zgomot, împrăştiind stropi. 
Joaca algelor şi infinitul orizontului aduseră pace în sufletul 
ei. 


— Ce ghinion, tocmai în momentele astea cruciale am 
inhalat praful halucinogen! Mormăi Ben, dând din cap cu 
amărăciune. 

— Rico are un plan, îi şopti ea şi este gata să-l pornească... 
Acum. 

Fata simţi furnicături pe toată pielea atunci când dansul de 
lumină scoase un zgomot tunător şi formă un scut în jurul 
ei. Sorii izgoneau puţin câte puţin ceața de pe plajă, iar pe 
piele îi apărură pete fine de sare. Ambianţa confuză 
amplifica efectul suprarealist al hologramei lui Rico, făcând- 
o să vadă totul ca printr-o oglindă în care doar ea şi Ben nu- 
şi primeau reflexia înapoi. Urmări umbrele vagi ale 
celorlalţi plutind ca nişte fantome la marginea hologramei. 

Nevi şi Zentz luară poziţie în spatele perdelei de lumină, 
încercând să decidă asupra felului în care aveau să 
acţioneze. 

— Începem cu flancul stâng, spuse Nevi. (Vocea îi era 
calmă, precisă.) Tu tragi sus, eu jos. 

— Dar... Dar au dispărut! 

— Nu, este un trucaj holografic. Ei sunt acolo şi nu pot ieşi. 
Ai luat poziţie? 

— Da. Trag la zece metri, începând cu flancul stâng. Dar 
nu văd nimic în supa asta. 

Cuvintele lui Zentz erau mai mult gâlgâituri sugrumate. 

— Ozette! Strigă Nevi. Fata e bolnavă şi are nevoie de 
îngrijire. Ori se întoarce la Flattery, ori moare. Nu ai de 
ales, predă-o! 

Ben duse degetele la buze. 

— Nu ne poate vedea, şopti el. Stai pe loc. 

Crista nu putea deosebi o persoană de alta, căci gigantica 
hologramă dansa pe cortina de ceaţă, iar figurile ireale 
aflate dincolo erau ca un fum greu de sesizat. Trei fascicule 
laser pătrunseră prin cortină şi declanşară o cascadă de 
prisme luminoase în jurul ei. Ben o trânti la pământ, alături 
de el şi imaginea se refăcu. 


— Nu mişca! Şopti din nou Ben. Este o hologramă 
perfectă. Perfectă! 

Se trântiră în spatele unui bolovan negru, pe pielea 
balonului portocaliu. Deşi vagi, mănunchiuri de imagini se 
ridicau din pielea aerostatului, prezentându-i fetei un film 
despre politica societăţii pandorane. Fulgere luminoase 
pătrundeau din când în când în spaţiul ocupat de 
hologramă, dar Crista se simţea în siguranţă alături de 
trupul lui Ben şi de materialul gros care reţinea căldura 
razelor solare. Contactul cu aerostatul îi dădea vigoare şi 
încredere în faptul că Nevi va trebui să-şi recunoască 
eşecul. 

— Atâta vreme cât rămânem în interiorul hologramei, nu 
putem fi văzuţi. 

În vocea lui Ben se simţea efortul pe care-l făcea să se 
detaşeze de halucinaţiile provocate de spori. Îşi rotea ochii 
în toate direcţiile, încercând să-şi facă o imagine asupra 
situaţiei. 

— Incredibil! Se minună el. Nu credeam că voi pătrunde 
vreodată în interiorul unei holograme... de unde naiba a 
făcut rost de triangulatoare? Uite şi tu ce rezoluţie... 

— De la alge, rosti Crista. Avata i-a oferit totul. 

— Aş vrea să văd ce se întâmplă cu adevărat, şopti el. În 
momentul de faţă, noi doi suntem pe scena unui spectacol 
de lumină. Vezi marginea aia de-acolo? Holograma lui Rico 
urmăreşte conturul aerostatului. Holoplatforma este chiar 
balonul aerostatului! 

Întinse degetul dincolo de marginea hologramei şi acesta 
dispăru. O scurtă pâlpâire urmată de cercul de umbră din 
jurul degetului fură singurele elemente care perturbară 
imaginea. 

— Ceaţa aduce un plus de spectaculozitate şi culoare, 
spuse el. Scânteile pe care le vezi sunt picături mici de apă 
atinse de fasciculele laser... Într-adevăr, foarte frumos! 

— Ozette, până la urmă tot am să pun mâna pe ea, chiar 
dacă voi fi obligat s-o omor! Insistă vocea lui Nevi. (Acum 


suna mult mai aproape, la doar câţiva paşi.) Dacă moare, 
lumea va crede că tu ai ucis-o. Dacă rămâne în viaţă... 
Atunci păstrăm cu toţii o şansă. 

— Nu mă întorc, şopti ea. Traiul de acolo nu se poate numi 
„viaţă”. 

— Nu-ţi fă griji, ştie că amenințările lui sunt în van. 

Alte trei fulgere pătrunseră în spaţiul holoplatformei, 
împrăştiind scântei violete şi roşii din bolovanul în spatele 
căruia se adăpostiseră. Ben o prinse în braţe, făcând 
pavăză din propriul lui trup. Crista simţea că sporii o 
aduceau şi mai mult pe tărâmul realităţii, mintea şi 
percepțiile devenindu-i mai clare decât oricând. 

— Cred că... Aveai dreptate în legătură cu sporii, şopti ea. 
Reprezintă antidotul toxinelor pe care mi le-a inoculat 
Flattery. 

Îl prinse şi ea în braţe, strângându-l de parcă ar fi vrut să 
se topească în el, să împerecheze atomii celor două trupuri. 
Se simţi rezonând sub efectul unei vibrații extraordinare, 
devenind ea însăşi un joc de umbre şi lumini, o idee, o 
imagine, un vis. Nu percepea nici plăcere, nici durere, doar 
o stare de mişcare asupra căreia nu avea nici un control, 
dar despre care ştia că o va apropia de ţel. 

— Ben? Întrebă ea, lovită brusc de pumnalul fricii. Ben, 
eşti aici? 

— Da, îi şopti el la ureche, sunt aici. 

— Îmi pare rău. (Ştia că avea să se întâmple ceva 
copleşitor şi că nu se putea opune.) Îmi pare rău. 

Trupul îi fu inundat şi pătruns de o senzaţie ca cea pe care 
o avusese în portul Kalaloch; ceva izbucni din inima ei, ca 
un tunet mânios şi asurzitor. Cu excepţia valurilor, totul 
încremeni. 

Bine ai venit acasă, Crista Galii. 

Vocea îi răsuna direct în minte. O auzi ca venind dinspre 
aerostatul mort, dinspre Avata însuşi. 

Simţi o detaşare faţă de propriul său trup, iar diferenţele 
dintre ea şi pielea aerostatului începură să pălească. Fu 


cuprinsă de o vibraţie cunoscută, de un fel de moarte a 
trupului care eliberă aerostatul din sufletul ei. Mintea îşi 
orientă măreaţa pânză sub bătaia razelor de soare şi se 
înălţă spre cer. 

Ne tragem din aceeaşi tulpină, Crista Galii. 

Amintirile năvăliră peste ea cu o viteză ameţitoare. Înainte 
de bombardamentul care o răpise din mijlocul algelor, trăia 
adăpostită într-un fel de păstaie. Auzi deodată geamătul lui 
Ben, foarte aproape de ea şi se întoarse la realitatea de pe 
plajă; holograma dispăruse, iar printre pietre stăteau 
întinse trupuri de oameni. 

— Credeam că am murit, spuse Ben, masându-şi tâmplele. 
Cum... Ce ai făcut? 

Crista nu reuşi să răspundă. Trăia simultan în două lumi 
diferite - pe plajă, alături de Ben şi în adâncuri, împreună 
cu protectorul ei, Avata. Tunetul anulase holograma, iar 
Nevi zăcea în apropiere, clipind prosteşte din ochi şi 
nefăcând nimic pentru a opri sângele ce-i curgea din nas. 
Fata se ridică încet, punând mâna pe pistolul-laser. Dintre 
toţi ceilalţi, Rico îşi reveni primul; deşi se clătina vizibil pe 
picioare, îl dezarmă pe Zentz. 

— Scuzele mele, soro, rosti el, aplecând uşor capul şi 
zâmbind nostim. Multe nu a înţeles fratele ăsta ignorant. 

Se împiedică şi fu pe punctul de a cădea, dar reuşi să se 
sprijine de un bolovan. 

Ceilalţi îşi reveneau încetul cu încetul, mişcând din mâini şi 
agitându-şi capetele. Câţiva dintre ei, victime ale 
fasciculelor laser, nu aveau să se mai ridice niciodată. Crista 
se simţea acum mai înaltă, mai puternică, având chiar 
impresia că Rico trebuia să ridice privirea pentru a o privi 
în ochi. Inspiră adânc aerul umed care îi limpezi mintea şi îi 
strecură un flux de vigoare în genunchi. Valurile îi 
acopereau acum gleznele, adulmecând silueta paralizată a 
lui Nevi, care încă nu-şi revenise din buimăceală. 

— la spune, Rico, mai vrei să mă ţii departe de alge? 

El izbuti să râdă: 


— Am două reguli sănătoase. Prima dintre ele spune aşa: 
„Să nu discuţii niciodată în contradictoriu cu o femeie 
înarmată.” 

Crista ridică pistolul-laser până la nivelul ochilor, de parcă 
l-ar fi văzut pentru prima oară, după care întrebă, curioasă: 

— Şi a doua? 

— Să nu discuţi niciodată în contradictoriu cu un bărbat 
înarmat.” 

Râse şi ea, apoi îi văzură pe Ben apropiindu-se. 

— Totuşi, te-ai certat cu Nevi, spuse acesta şi uite ce-a 
păţit. 

— Nu m-am certat cu el, rosti Rico. L-am păcălit - de fapt, 
Avata l-a păcălit. Dar acum avem mult de muncă. Mă 
credeţi sau nu, aflaţi că trebuie să-l salvăm pe Flattery. 
Altfel... 

— Să-l salvăml (Glasul lui Ben tremura de mânie.) Din 
cauza lui se întâmplă toate astea! De ce să nu sufere 
consecinţele? 

— Pentru că vom suferi cu toţii, interveni Crista. Pentru că 
are posibilitatea să şteargă omenirea de pe suprafaţa 
Pandorei. Rico spune adevărul. Flattery trebuie oprit, însă 
păstrat în viaţă. 

Zavatanii se străduiau să se ridice în picioare şi să 
înţeleagă ce anume se întâmplase. Ben îl trase pe Nevi într- 
un loc unde acesta să nu fie atins de valuri şi îi legă mâinile 
la spate cu o sfoară folosită la pescuit. 

— Holograma aceea..., începu el. N-am mai văzut 
niciodată ceva asemănător. Cum ai reuşit? 

— De când aşteptam să mă întrebi! Zâmbi Rico. 

Se aplecă spre apă şi ridică un tentacul de algă, îl 
mângâie, apoi îi dădu drumul. 

— Cred că zavatanii îi ţin sub control pe nemernicii ăştia 
doi, aşa că putem discuta liniştiţi. Vino, vreau să te prezint 
prietenului meu, Avata, cel mai mare studio holografic din 
întreaga lume. 


Cineva care stătea de pază pe platou începu deodată să 
strige şi, aproape imediat, din ceaţă apăru o sinistră haită 
de Nemiloşi. Ben smulse pistolul-laser din mâna Cristei, o 
împinse spre Rico şi trase o rafală, simțind un vag miros de 
ozon gâdilându-i nările. Doi demoni se prăvăliră scoțând 
urlete îngrozitoare şi răvăşind nisipul la doar doisprezece 
metri depărtare, ceilalţi Nemiloşi năpustindu-se instinctiv 
asupra lor. Un zavatan îşi descarcă toată muniţia în restul 
haitei. 

— Sunt atât de... Iuţi, îngăimă Crista, descoperind că se 
agăţase de cotul lui Rico. 

Acesta nu se crispă, nici nu se retrase, ci îi puse uri braţ 
protector pe umăr şi o strânse prieteneşte. 

— Da, nu-ţi lasă prea mult timp de gândire, spuse el. (Apoi 
se adresă lui Ben.) Văd că vârsta nu ţi-a tocit reflexele. 

— Unii dintre noi rămân tineri mereu, zâmbi prietenul său. 
Probabil că anturajul mă stimulează. 

Degetele sale atinseră mâna Cristei şi simţiră, tustrei, 
acelaşi puls al vieţii curgându-le prin vine. 

— Cred că îţi putem oferi blana unui Nemilos ca suvenir, 
propuse Rico. Desigur, dacă a mai rămas vreuna întreagă. 
— La ce-mi trebuie un lucru mort? Întrebă ea, înfiorată. 

Eu vreau să fiu înconjurată de creaturi vii. 

— 'Touche, rosti Ben. Dar haideţi să mergem. Vreau să văd 
studioul cu care se laudă Rico. 

O pală de vânt risipi ultimele rămăşiţe ale ceţei, iar razele 
de soare începură să mângâie din nou pielea Cristei. 
Lumina juca pe materialul costumului de scafandru la fel 
cum apa oceanului dansa printre pietrele plajei. Ţinându-l 
pe Ben de mână, începu să urce pe urmele lui Rico, spre 
platou. Doi cercetaşi zavatani îmbrăcaţi în uniforme verzi 
păzeau intrarea într-un tunel. 

— Pe aici, anunţă Rico. Trebuie să recunosc că eu am 
intrat într-o manieră mult mai spectaculoasă. Aveţi grijă 
unde puneţi piciorul, pietrele sunt umede şi foarte 
alunecoase. 


Crista rămase în faţa intrării întunecate, simțind un val de 
aer umed ridicându-se spre ea. Peretele interior era 
decorat cu basoreliefuri înfăţişând un amestec de tentacule, 
peşti şi aştri, întoarse faţa spre sori pentru a primi o ultimă 
doză de lumină înainte de a pătrunde în întuneric. 

— Priviţi, rosti Ben, arătând spre cer. Aerostate! Au luat 
hidropterul cu care au venit asasinii. 

Şase aerostate apărură de după coamele muntoase, două 
dintre ele purtând între tentacule prada argintie. Pluteau 
leneş, coborând în spirală la aproximativ o sută de metri de 
țărm, iar hidrogenul eliberat de valve fluiera o melodie 
plăcută, liniştitoare. Pânzele mari fluturau puternic, 
orientându-se în funcţie de bătaia vântului. Razele soarelui 
pătrunseră prin membranele lor, împrăştiind o aură 
portocalie şi dezvăluind o fină reţea de vene. 

— Paznicii Oracolului, rosti unul dintre zavatani. Avata le-a 
trimis în sprijinul nostru, la fel cum a făcut şi cu tine. Nu 
avem motive de teamă. 

Melodia purtată de vânt şuiera: „Avataaaa, Avataaaa...” 

— Haideţi, îi îndemnă Rico, lăsaţi-i pe băieţi să-şi vadă de 
treabă. Nu avem timp de pierdut. 

Trecură printr-o intrare boltită săpată în piatră şi, deşi 
Crista se aşteptase să dea de întuneric, pătrunseră într-o 
incintă superb luminată. Lumina provenea chiar din lac, 
pulsând ca şi briza caldă care până mai adineauri 
mângâiase obrajii fetei, vrând parcă să arate că şi ea era 
însufleţită. 

— Avata m-a adus prin ocean, le explică Rico. Există un 
tunel subacvatic care ajunge chiar aici. Algele din interior 
acţionează ca nişte valve, blocând accesul apei atunci când 
fluxul urcă prea mult. După cum vă puteţi da seama, este 
foarte aglomerat şi cu greu am fost strecurat printre ele. 

Mirosul plajei fusese înlocuit cu parfumul a mii de flori... 
Dar nicăieri nu se vedeau flori. Din lac se ridica o rădăcină 
de algă ce ajungea până în bolta plafonului. 


— De fapt, rădăcina coboară din tavan, explică Ben. În 
timpul cutremurului din '62, locul acesta a fost întors cu 
fundul în sus. la uitaţi-vă la ea cât este de mare! 

Într-adevăr. Nu răsărea din lac, ci pătrundea în el. Partea 
de sus a rădăcinii, situată la aproximativ treizeci de metri 
deasupra lor, se confunda cu stânca din care cobora. 
Suprafaţa ei fosilizată reflecta în mii de direcţii lumina 
provenită din lac. 

— Este veche, spuse ea, dând capul pe spate pentru a o 
privi mai bine. Foarte veche. 

Pereţii cavernei urcau în scară până la nivelul la care 
începea bolta, din ei coborând tulpini încărcate cu fructe. 
Un grup de oameni îmbrăcaţi în costume frumos 
împodobite - un comitet de întâmpinare - îi zâmbea de pe o 
platformă înverzită. Trei dintre ei înaintară pe cărarea ce 
ducea spre lac, iar ceilalţi izbucniră în aplauze, scandând: 
„Cris-ta, Cris-ta, Cris-ta” sincronizându-se cu pulsaţia 
luminii. 

— Priveşte-te, spuse Ben, reuşind să se facă auzit. 
Străluceşti. 

Într-adevăr, fiinţa ei era învăluită de o aură strălucitoare. 
Nu era o simplă reflexie a luminii degajate de suprafaţa 
lacului, deoarece pulsul aurei se potrivea cu ritmul propriei 
ei inimi; la fiecare zvâcnire, se simţea din ce în ce mai 
puternică. 

— Vă mulţumesc, rosti ea, înclinându-se în faţa mulţimii. 
Vă mulţumesc tuturor. Speranţele voastre se vor împlini. 

Se apropie de marginea apei şi deveni una cu lumina albă 
emanată de alge, simțind că se topeşte în marea inimă a lui 
Avata. Era ca şi cum ar fi avut mii de ochi răspândiţi prin 
întreaga lume, privind cu toţi deodată; cu unii dintre ei se 
contempla pe sine stând lângă lac. 

Îşi auzi vocea răsunând cu o forţă de care nu se ştiuse 
capabilă: 

— În lumea lui Flattery, moneda de schimb se cheamă 
„frică”. Îi vom cumpăra interesul pentru semenii săi. 


Deschise larg braţele. Lia acest gest, din lac începură să 
răsară imagini care se răspândiră, precum fantomele, 
umplând întreaga incintă. Trupul său subtil se dilată la 
nesfârşit şi întinse mii de braţe spre cer. 

De dincolo de intrare se auzi vocea unuia dintre paznici: 

— Algele! Priviţi algele! 

Dar nimeni nu fu nevoit să iasă pentru a privi, căci totul se 
derula în faţa lor. Pe întreg cuprinsul oceanului pandoran, 
algele îşi ridicaseră frunzele şi tentaculele mult deasupra 
valurilor. Punţi luminoase, viu colorate, umpleau spaţiile 
dintre pâlcuri. Chiar şi aerostatele aruncau mănunchiuri de 
raze din balasturile lor, asigurând legătura între pâlcurile 
izolate. 

Crista zări zâmbetul luminos al lui Rico şi sesiză diferenţa 
dintre bărbatul pe care-l întâlnise cu ocazia evadării şi cel 
care îi salvase pe plajă: acest Rico eră fericit. 

— Algele s-au înălţat, strigă el. Sunteţi martori la înălţarea 
lui Avata. Trăiască Avata! 

Aplauzele şi uralele fură înghiţite de ritmul puternic al 
tobelor şi de melodia flauturilor. 

— Dar cum...? 

Ben îşi înghiţi întrebarea, ochii săi încercând cu disperare 
să urmărească scenele care îl înconjurau. O paradă de 
fantome curgea printre oameni precum un râu format din 
holograme. 

— Ca şi magistralgele minţii, îi explică Rico. Dar acum nu 
mai este nevoie de atingere. 

Rico se întoarse spre Crista şi îi luă mâinile într-ale sale. 
Lumina din jurul lor străluci şi mai puternic. 

— Despărțirea noastră a durat ani întregi, deşi vouă vi s- 
au părut doar câteva momente, spuse el. Am retrăit vieţile 
voastre, viaţa mea şi cea a lui Flattery. Trupul său ascunde 
un secret: în momentul în care el va muri, algele vor fi 
distruse. Dacă inima lui va înceta să mai bată, o cantitate 
imensă de toxine va infesta întreg oceanul, paralizând 
imediat algele şi ucigându-le după câteva ore. Acum 


înţelegeţi de ce trebuie să-l izolăm, să-l oprim şi să-l 
eliberăm de propria lui ignoranță. Crista, intră în mijlocul 
algelor. Spune lumii tot ceea ce vei afla. 

Crista fu împinsă către apă. Atunci când păşi spre bătrâna 
rădăcină de algă, auzi un murmur ridicându-se din 
piepturile tuturor celor prezenţi. În momentul acela, nu 
simţea altceva decât fericire. Deveni o forţă a vieţii şi 
pătrunse în fiinţa tânărului Kaleb Norton-Wang. 

Reţeaua se extinse în câteva clipe. În Oracolele din 
întreaga lume se aflau oameni care aşteptau semne divine, 
iar ea îşi contopi mintea cu a lor. Era ca un abandon al 
personalităţii proprii spre beneficiul întregului. Se simţea 
ca un fir de praf purtat de vânt şi filamente de lumină 
ţâşneau din fiecare celulă a ei pentru a se revărsa asupra 
lumii. Unul dintre aceste filamente, cel din mijlocul frunţii, 
se înălţă spre credincioşii de la bordul complexului orbital. 
Din punctul de observaţie instalat acolo, întoarse privirea 
spre Pandora şi descoperi un ocean de lumină! 

Vezi, Crista Galii, rosti vocea din interiorul ei, viţele 
retezate au crescut din nou. În tine s-au reunit părţile, iar 
Avata este mult mai mult decât suma părţilor sale. 

Atunci când te apuci de un lucru, din orice domeniu ar fi 
el, du-l cât de departe poţi. Du-lpână acolo unde nimeni nu 
l-a mai dus vreodată. Du-l până la limita limitelor şi apoi 
intră cu el în domeniul magiei. 

— T. Robbins. 

MICUŢUL MACINTOSH evacuă şi izolă zona centrală a 
Staţiei Orbitale. Nu păstră înăuntru decât cinci voluntari 
din echipa de pompieri, folosindu-i ca forţă de intervenţie. 
Era sigur că Brood, atunci când se va vedea încolţit, va 
recurge la acte de sabotaj; deci, îl instruise pe Spud să 
pregătească explozibil pentru a separa complexul orbital de 
Nava Neantului. Căpitanul se va concentra probabil asupra 
Controlului Curenţilor, de departe cea mai importantă şi 
delicată instalaţie din spaţiu. 


Cu puţin noroc, nu va pune mâna nici pe navă, nici pe 
Staţia Orbitală, gândi Mack. Cu ceva mai mult noroc, nu va 
pune mâna pe nimic. 

Niciodată nu-i plăcuse să poarte arme. Baza Lunară îl 
antrenase temeinic, iar perioada petrecută recent în 
condiţii de imponderabilitate îi oferea un avantaj asupra lui 
Brood; însă, spre deosebire de unii dintre colegii săi, 
detesta gândul de a ucide. Era mai în vârstă decât foştii săi 
camarazi de la bordul Pământeanului, pregătise multe 
echipaje şi, în cele din urmă, la cererea lui Flattery, primise 
sarcina să conducă el însuşi o misiune. 

Dar, desigur, nici ideea de a înfrunta moartea nu-i prea 
făcea cu ochiul. De când o întâlnise pe Beatriz, pofta de 
viaţă îi crescuse considerabil. Perspectiva unei întâlniri cu 
criminalul Brood îi aducea fiori de gheaţă în stomac şi pe 
şira spinării. Se apucă de un mâner şi verifică încuietoarea 
uşii prin care se intra în Controlul Curenţilor. 

Uşa este deblocată. 

EI şi încă trei dintre oamenii săi îşi etanşară complet 
costumele presurizate, apoi se asigurară că reţeaua de 
comunicaţie funcţiona ireproşabil. 

— Unu, sunt pregătit, spuse el. 

— Doi, sunt pregătit. 

— Trei. 

— Şi patru. 

— Pe cât posibil, nu folosim decât spumă, le aminti el. N- 
am construit clădirile astea pentru ca să le distrugem. 
Sistemul de comunicaţie bazat pe alge nu poate supravieţui 
în lipsa aerului, astfel încât ar fi bine să nu producem nici o 
fisură în pereţi. Depresurizarea va fi ultima alternativă. Doi 
şi Trei, cercetaţi dreapta şi stânga. Patru, tu o iei înainte, 
iar eu vin în urma ta. Gata? 

Trei pumni se ridicară în sus; deşi, pentru Doi, „sus” era în 
sens invers. 

— Acum! 


Mack împinse uşa şi năvăliră înăuntru. Doi fu lovit înainte 
de a elibera cadrul uşii, dar Trei, folosindu-şi camaradul pe 
post de scut, trimise un jet de spumă spre cei doi soldaţi, 
imobilizându-i în câteva clipe. Patru se lipi de tavan, 
deasupra lui Brood. 

Căpitanul stătea calm în scaunul de comandă, cu pistolul- 
laser îndreptat neglijent spre Generatorul de Grile. Nici 
măcar nu se ostenise să-şi tragă un costum presurizat pe 
deasupra uniformei. 

Mack şovăi, privind fix spre arma lui Brood şi temându-se 
pentru soarta acelui creier care controla totalitatea algelor 
domestice. 

— Dr. Macintosh, împuşcă-ţi imediat oamenii! Dacă nu, 
poţi vorbi despre calculatorul acesta la timpul trecut. 

În cele câteva clipe care urmară, Macintosh cântări iute 
situaţia. 

Nu vorbeşte serios. Dacă distruge Generatorul de Grile, 
Pandora va deveni nelocuibilă. Apoi îşi dădu seama că 
Brood nu era obligat să trăiască pe Pandora, atâta vreme 
cât avea la dispoziţie Nava Neantului Nietzsche. 

Dar, până una-alta, Nietzsche nu se află în mâinile lui. 

— lar dacă voi fi ucis, continuă Brood, vă puteţi lua adio de 
la Nucleul Mental Organic. Deci, după cum vezi, avem ce 
negocia. 

În imaginea reflectată de un ecran neutilizat, Mack îi zări 
pe cei patru tehnicieni stând cuminţi în spatele unui rând 
de console, sub ameninţarea armei lui Patru. Spera din tot 
sufletul ca niciunul să nu facă vreo mişcare necugetată. 
Indivizii din coconul de spumă puteau supravieţui dacă erau 
eliberaţi repede, dar o luptă cu pistoalele-laser avea să 
producă răni fatale. 

Brood ciocăni cu degetul în consola de comandă: 

— L-am lăsat pe Burtă-de-Plumb să aibă grijă de NMO. Aţi 
remarcat, probabil, că este foarte tânăr... Şi extrem de 
pripit. Mi-a dat destulă bătaie de cap. Dacă eşti curios, 
întreabă-ţi reporteriţa ce se întâmplă atunci când Burtă-de- 


Plumb devine nervos. Mă auzi, Burtă-de-Plumb? Cum 
merge treaba? 

Vocea care veni prin intercom se poticni de câteva ori 
înainte de a răspunde. 

— D... da, şefule. Aia de-afară vor să discute cu mine, da' 
eu nu-i ascult. 

— Cum decurge conectarea? 

— Bine. (Burtă-de-Plumb avea un glas subţire şi nesigur.) 
Tehnicianul zice că termină într-o oră, maxim două. 

— Vrei să conectezi Nucleul Mental Organic? (Vocea lui 
Mack oglindea o imensă surpriză.) Pentru ce naiba? 

— Poate facem o plimbărică, doctore. Dar acum, hai să ne 
ocupăm de cele două grămezi de rahat. Ţi-am zis să le 
lichidezi. 

— N-am să fac aşa ceva. 

Macintosh îşi scoase casca etanşă şi o puse pe consolă. 
Apoi se aşeză în scaunul lui Spud, împrumutând atitudinea 
lui Brood. 

— Dacă-ţi închipui că glumesc..., începu căpitanul. 

— Nu, nu glumeşti. Ceva vei face. Dar Generatoral de 
Grile este unul dintre atuurile tale. Doar n-ai să-l sacrifici 
pentru două vieţi insignifiante. 

— Bine. Spune-le să plece. Mack făcu semn oamenilor săi: 

— E-n regulă. Luaţi-i pe ăştia doi şi pe cei patru tehnicieni, 
apoi blocaţi accesul în incintă. 

— Nu! Se răsti Brood. Oamenii mei rămân pe loc. 

— Nu rămânem decât noi doi, insistă Mack. De fapt, ştiai 
că aici vom ajunge. În felul acesta, le dai soldaţilor tăi o 
şansă. Oricum, tehnicienii nu vor reuşi să termine nimic 
înainte de a pune noi lucrurile la punct. Am dreptate? 

Brood pufni iritat şi le dădu voie să plece. leşiră cu toţii, 
trăgându-l în urma lor pe cel rănit, iar căpitanul nu le 
acordă nici măcar o privire. Atenţia sa rămânea concentrată 
asupra monitoarelor care înfăţişau, pe bucăţi, întreaga 
planetă. O strălucire slabă apăru în spatele aparatelor, iar 


Mack sesiză o ceaţă fină răspândindu-se dinspre 
holoplatforma instalată în turelă. 

Misterioasa strălucire se scurse pe podea, sub consolă şi 
atinse cizmele lui Brood. Un halo similar, tot de culoare 
albă, cuprinse baza holoplatformei. Macintosh îşi dădu 
seama, după reflexia vizibilă pe plastoţelul pereţilor, că şi 
turela era inundată de lumină. 

Algele, gândi el. Ce pun la cale? 

Pistolul lui Brood era în continuare îndreptat spre 
Generatorul de Grile. Plimbându-şi privirea peste imaginile 
monitoarelor, Mack băgă de seamă că grilele se refăcuseră, 
dar liniile deveniseră curbe. Căpitanul nu sesizase 
strălucirea, sau poate considera că reprezintă un fenomen 
obişnuit. 

Sistemul nostru este pe cale de a fi înlocuit cu un altul! 

Asta însemna că Generatorul de Grile se transforma, 
pentru Brood, într-o carte inutilă. Dintr-un instrument de 
manipulare, devenea un simplu înregistrator. 

— Ai fost trimis de Flattery? Întrebă Mack. 

Pe faţa lui Brood trecu o grimasă: 

— Da, el m-a trimis. 

— Şi el ţi-a poruncit să dai buzna în felul ăsta? 

— Am respectat... Intenţia ordinelor sale. 

— De ce nu am fost...? 

— Pentru că şi tu ai devenit suspect, doctore. 

Brood se răsuci în scaun, îndreptând pistolul-laser spre 
pieptul lui Mack. Vârsta care i se putea citi în ochi o 
depăşea cu mult pe cea a feţei sale adolescentine. Lumina 
continua să curgă din toate conexiunile organice, iar 
monitoarele din spatele căpitanului începuseră şi ele să 
strălucească. 

Planeta a fost înconjurată de lumină. Oare ce intenţii or 
avea algele? 

— Am primit ordin să apăr Controlul Curenţilor şi să am 
grijă ca Beatriz Tatoosh să nu facă vreo prostie, rosti Brood. 

Vocea sa părea liniştită, aproape melancolică. 


— Trebuia să cenzurăm orice ştire referitoare la Ozette, să 
substituim echipa reporteriţei şi să o escortăm la bordul 
complexului. Directorul şi-a închipuit că Tatoosh te-ar 
putea... Influenţa, punând astfel în pericol Proiectul şi 
securitatea Controlului Curenţilor. 

— Aha! Numai că tu ai terorizat-o, i-ai măcelărit echipa, 
mi-ai ucis gardienii, iar acum te pregăteşti să distrugi 
Controlul Curenţilor şi să furi Nava Neantului. Flattery nu 
va accepta una ca asta, căpitane. 

Brood zâmbi, dezvelindu-şi dinţii albi şi ascuţiţi, însă ochii 
rămaseră duri ca plastoţelul. 

— Probabil că am moştenit caracterul tatălui meu, vorbi el, 
ridicând tonul. N-ai auzit zvonurile? Cică Flattery ar fi tatăl 
meu... S-a distrat şi el cu o femeie, pe vremuri, iar eu am 
fost - să spunem - „nefericitul fruct” al acelei aventuri. 

Pe Mack îl uimi nu atât obârşia căpitanului, cât furia rece 
şi calculată cu care acesta rostise cuvintele. 

Furia fierbinte răneşte, gândi el, dar cea rece ucide! 

Vru să spună ceva, dar Brood ridică mâna, oprindu-l. 

— Nu-mi trebuie mila ta, doctore. Păstreaz-o pentru cei 
care au nevoie. Dacă Flattery află ce s-a petrecut aici, 
atunci o să zică mersi că nu m-am ridicat împotriva lui. lar 
dacă nu află... 

Ridică din umeri şi-şi schimonosi buzele. Lumina 
fantomatică i se ridicase până la glezne. 

— Alţii n-au fost chiar atât de norocoşi ca şi mine. De 
exemplu, mama mea adevărată, a cărei identitate n-am 
reuşit s-o aflu. Situaţia este foarte limpede: Directorul vrea 
putere, eu vreau putere. Şi, într-un fel sau altul, o voi 
obţine. 

— Flattery a declarat „Codul Brutus”. Faci şi tu parte din 
conspirație? 

Brood râse scurt. Zărind din nou acei dinţi ascuţiţi, Mack 
simţi fiori pe şira spinării. 

— Eu sunt un învingător, doctore. Nu aleg tabăra celor 
care pierd. Dacă Flattery câştigă, voi susţine că am pus 


stăpânire pe Nava Neantului şi pe Controlul Curenţilor 
pentru ca să nu cadă în mâinile rebelilor. Deci, voi avea de 
câştigat. Dacă pierde, am să zic că le-am smuls pentru a le 
preda învingătorului. 

— Şi ce se va întâmpla în caz că vreunul dintre ei îţi cere 
ajutorul? 

— Va surveni o pană în sistemul de comunicaţie, răspunse 
căpitanul. N-ar fi prima oară, nu-i aşa? 

— Nu, n-ar fi prima oară, zâmbi Mack. De azi dimineaţă ne 
tot confruntăm cu problema asta. 

— Am remarcat. Deşi tineri, oamenii mei sunt foarte 
meticuloşi. De multă vreme îţi urmărim mişcările - desigur, 
ca să putem face faţă situaţiei de aici. Aşa că te cunosc 
destul de bine, doctore Macintosh. Tu mă cunoşti pe mine? 

— Absolut deloc. 

— Nu prea cred. Ai ştiut că - deocamdată - nu voi distruge 
Generatorul de Grile. Ai ştiut că dacă vroiam cu adevărat 
să-ţi omor oamenii, aceştia ar fi fost morţi acum, alături de 
tine. Spune-mi, doctore, ce altceva mai cunoşti despre 
mine? 

Mack îşi mângâie bărbia. Fasciculele laser ale soldaţilor îl 
atinseseră mortal pe Doi, iar picăturile de sânge pluteau 
prin cameră ca nişte confetti. Ar fi vrut să-şi aducă aminte 
numele pompierului, dar nu reuşea. În plus, Brood părea 
dispus să stea de vorbă. 

— "Ţi-ai luat toate măsurile de precauţie, rosti el. Dacă 
alegi tabăra greşită, ai posibilitatea de a fugi cu Nava 
Neantului - desigur, după ce aduni suficienţi oameni pentru 
a forma un echipaj. 

— Te am pe tine, doctore, zâmbi Brood. Un membru al 
echipajului original! Am, de asemenea, Nucleul Mental 
Organic. Şi pun pariu că tu, ca un comandant inteligent ce 
eşti, ţi-ai pus la punct un sistem care poate funcţiona în 
cazul în care apare ceva neprevăzut. Un sistem comod şi la 
îndemână. De exemplu... Generatorul de Grile? 


Râse iarăşi, de data aceasta mai mult pentru sine. Ridică 
ţeava armei şi atinse câteva picături de sânge până formă o 
sferă pe care o împinse uşor înspre turelă. Pe gura ţevii 
rămase o pată întunecată. 

Mack îşi aminti de spusele unuia dintre instructorii de la 
Baza Lunară, care îi explicase că pistolul-laser ucide foarte 
„curat”, deoarece căldura razei laser cauterizează vasele 
de sânge. Ca de obicei, în practică lucrurile nu stăteau 
chiar aşa. 

Deodată, întreaga incintă a Controlului Curenţilor fu 
inundată de o lumină orbitoare. Mack îşi acoperi ochii cu 
mâna, încercând să alunge durerea cumplită, apoi auzi 
răcnetele lui Brood, care împingea un banc de console spre 
uşă. 

— Ce naiba...? 

Încercă, prudent, să deschidă ochii şi descoperi că putea 
suporta lumina doar dacă privea printre gene. Însă durerea 
nu pierise cu totul, iar lacrimile îi curgeau şiroaie pe obraji. 
Ceea ce văzu îi făcu inima să bată mai tare în piept. 

Dacă lumina ar fi solidă, atunci ar semăna cu ceea ce văd 
eu acum! Nu mai era orbitoare, ci atotcuprinzătoare; putea 
fi pipăită. Nu se compara cu acea căldură emanată de 
razele soarelui, ci mai degrabă cu senzaţia de presiune pe 
care o dădea un costum de cosmonaut. 

Îl zări pe Brood, care se chinuia să deschidă uşa şi porni 
spre el cu gândul de a-i lua pistolul-laser. Tentativă 
nereuşită: exact în clipa în care întindea mâna să apuce 
arma, Brood deschise ochii şi-i lipi de frunte ţeava 
aducătoare de moarte. 

— Doctore, am impresia că n-ai înţeles nimic! Ar trebui să 
te ucid pe loc, dar cred că am să mai aştept puţin. Vreau ca 
prietena ta să vadă ce-ai să păţeşti. Spune-mi, ce naiba se 
întâmplă aici? 

În difuzorul intercomului răsună o voce îngrozită: 

— Căpitane Brood, nu mai vedem nimic. Camera NMO s-a 
umplut de o lumină care ţâşneşte din creier... 


Se auziră zgomotele unei încăierări şi Mack presupuse că 
oamenii săi pătrunseseră în incinta Nucleului Mental 
Organic. Pentru prima oară, căpitanul părea îngrijorat, 
poate chiar speriat. 

— Nu-mi dau seama... 

— Scuteşte-mă, doctore! Răcni Brood. Nu-mi servi gogoşi. 

Câteva picături de salivă îi alunecară din gură. 

— Bănuiesc că e lucrarea algelor, exolică Mack, făcând 
mari eforturi pentru a-şi păstra vocea calmă. Între 
Controlul Curenţilor şi incinta NMO există conexiuni 
organice. 

Brood holbă deodată ochii, scoțând un urlet strangulat, 
aproape neomenesc. Mack se prinse de un mâner şi se 
întoarse, ducându-şi mâna streaşină la ochi. Bancul de 
monitoare derula o furtună de imagini aleatoare, unele 
dintre ele înfăţişând scene din trecutul Pandorei. 

— Alea... Alea sunt amintirile mele, icni căpitanul. Locurile 
prin care am trecut... Familia... Numai că... Cine-i femeia 
de-acolo? 

O imagine pâlpâindă începu să prindă substanţă pe fondul 
luminos. Mack o recunoscu imediat: era Alyssa Marsh, aşa 
cum arăta în urmă cu peste douăzeci de ani. 

Vocea ei caldă nu veni dintr-un loc anume, ci răsună de 
pretutindeni: 

— Vino alături de noi, suntem gata să începem. 

În lumină apăru o poartă mare. Nu se mai vedea nimic 
altceva, iar camera fu cuprinsă de tăcere şi nemişcare. 
Poarta atârna la semiînălţime, părând la fel de materială ca 
şi mâna lui Mack, însă cupola de lumină din jurul lor îi 
scosese din ambianța Controlului Curenţilor - puntea, 
plafonul, pereţii, consolele şi sunetul dispăruseră; nu mai 
rămăsese decât poarta. Chiar şi respiraţia grea a 
căpitanului era absorbită de lumină. Mack se simţi singur, 
cu toate că Brood încremenise acolo, lângă el. Îşi dori să 
atingă poarta, pentru a verifica dacă era reală. 


Postul-Fantomă, gândi el. Probabil au descoperit cum 
trebuie să... 

— Ce-i porcăria asta? Întrebă Brood. Dacă e vreo 
şmecherie de-a algelor, nu mă las dus. Iar dacă e planul tău, 
atunci consideră-te mort. 

Înainte ca Mack să poată interveni, căpitanul îndreptă 
arma spre poartă şi trase. Detaliile se intensificară, iar 
poarta suferi zeci de schimbări fulgerătoare, devenind sute 
de porţi care se deschideau una spre cealaltă. 

Raza laser nu se întrerupse decât după ce consumă 
întreaga muniţie şi arma deveni incandescentă, lipindu-se 
de mâna căpitanului. Cu faţa congestionată şi venele gâtului 
umflate gata-gata să se spargă, Brood încerca să urle, dar 
nu reuşea să scoată nici un sunet, oricât de mic. Când totul 
luă sfârşit, trupul său plutea neajutorat prin cameră, cu 
braţele desfăcute larg şi cu privirea sticloasă. 

În acest răstimp, Mack nu auzi şi nu mirosi nimic, deşi 
vedea carnea arsă umflându-se pe degetele căpitanului. 
Poarta îl aştepta în continuare. La început, semănase cu 
unul dintre sasurile care separau Nava Neantului de 
complexul orbital. Acum însă, aducea cu poarta de la 
intrarea în sala de şedinţe a Bazei Lunare. De fiecare dată 
când pătrunsese în acea sală, căpătase informaţii noi 
despre evoluţia Proiectului Conştiinţa Artificială. La unele 
dintre şedinţe afla lucruri care îi ridicau părul pe cap şi îi 
umpleau mâinile de transpiraţie. De data aceasta, poarta nu 
îl înfricoşa. 

Fără îndoială, era o iluzie, o hologramă aproape perfectă. 
Se obişnuise cu hologramele din generaţia a patra sau a 
cincea, dar aceasta părea reală: lumina căpătase substanţă. 

— Cum s-a putut crea un astfel de efect? Se întrebă el, cu 
voce tare. Cu holograme din a mia generaţie? 

Era ca şi cum toţi atomii din cameră, inclusiv cei pe care îi 
respira el, făceau parte din imagine. Întinse mâna, 
aşteptându-se ca aceasta să pătrundă prin iluzie. Dar nu 
pătrunse! Poarta era solidă, reală. Ca şi restul camerei, 


Brood dispăruse. Nu mai existau decât Mack şi poarta cea 
mare şi grea, scoasă la iveală dintre vechile amintiri legate 
de Baza Lunară. Avu impresia că aude glasuri în spatele 
uşii, printre care şi râsul cristalin al lui Beatriz. 

— 'Te rog, doctore, vino alături de noi, insistă vocea blândă. 
Fără tine, nimic din toate acestea nu ar fi fost posibil. 

Vru să apuce mânerul, iar poarta suferi din nou o 
modificare: deveni uşa dintre Baza Lunară propriu-zisă şi 
arboretul în mijlocul căruia petrecuse atât de multe 
momente plăcute. Aici, în păduricea protejată de o imensă 
cupolă din plasmasticlă, cutreierase dealuri înverzite şi 
adulmecase umezeala proaspătă emanată de ferigi sub 
umbra unor copaci adevăraţi. Mintea lui, sau acel ceva care 
o manevra, îşi dorea foarte mult ca el să intre. 

Mecanismul de deschidere părea real, oferind o rezistenţă 
materială presiunii exercitate de palmă. Împinse poarta, 
descoperind o cameră mai strălucitoare chiar decât cea pe 
care avea să o părăsească, dar lumina nu îi răni ochii. Păşi 
peste prag şi figuri cunoscute se materializară în faţa sa, 
întâmpinându-l. 

Am murit! Îi trecu prin minte. Probabil că Brood m-a 
împuşcat şi am murit! 

A pune o persoană faţă în faţă cu umbra sa este totuna cu 
a-i arăta propria-i lumină. 

— Carl Jung. 

ECHIPA DE POMPIERI A COMPLEXULUI ORBITAL plutea 
cuprinsă de agitaţie pe culoarul prin care se putea 
pătrunde în incinta NMO. Ca şi în cazul echipajului Navei 
Neantului, majoritatea era formată din femei. Fiecare 
pompier avea la centură o trusă cu scule pentru intrare 
forţată, iar câţiva dintre ei împingeau stingătoare cu gaz 
inert în timp ce patrulau în urma lui Beatriz. Toţi îşi 
părăsiseră posturile pentru a lupta împotriva focului; la 
bordul unei staţii spaţiale, depresurizările necontrolate şi 
incendiile erau considerate a fi cei mai periculoşi duşmani. 
Glumele pe care le rosteau prin sistemul propriu de 


comunicaţie îi ajutau să domolească neliniştea ce li se citea 
în ochi. 

Beatriz bănuise încă de la început că tânărul securist care 
se închisese acolo încerca să conecteze Nucleul Mental 
Organic la sistemul de comandă al Navei Neantului. 
Căpitanul pompierilor era un inginer structurist pe nume 
Hubbard. Ca şi ceilalţi din echipa sa, se oferise voluntar şi 
era obişnuit cu munca grea, contra cronometru. Îşi 
desfăşură oamenii în funcţie de aptitudinile fiecăruia şi, 
după câteva momente, toate tablourile cu circuite fură 
deschise, măruntaiele lor revărsându-se pe culoar. 

Patru femei sosiră cu două cuttere şi plasară unul în faţa 
intrării, celălalt fiind lăsat în dreptul liniei de sudură a 
peretelui comun cu incinta NMO. Braţul unui cutter 
cântărea aproape cinci sute de kilograme, dar în condiţii de 
imponderabilitate singura problemă o constituia gabaritul. 

Femeile acestea se află aici încă de la iniţierea Proiectului, 
îşi spuse Beatriz. Îşi foloseau degetele de la picioare aşa 
cum un om obişnuit s-ar fi folosit de mâini, iar costumele lor 
presurizate fuseseră adaptate pentru această aptitudine 
deosebită. La prima vizită pe care o făcuse la bordul 
complexului, Beatriz crezuse că însuşirea respectivă era 
caracteristică unui anumit neam de Insulari, însă vizitele 
ulterioare îi dovediseră că se înşelase. Până şi Macintosh 
dădea dovadă de o dexteritate deosebită atunci când „lucra 
cu picioarele”. 

— Mai acordă-ne cincisprezece minute, îi spuse Hubbard 
şi vom izbuti să dăm buzna peste individul ăla. 

— Indivizii ăştia mi-au măcelărit echipa, rosti ea. Au 
lichidat gardienii de la bordul complexului aşa, în glumă. 
Dacă aşteptăm încă cincisprezece minute, nu cred că vom 
putea salva Nucleul Mental Organic. 

— Tu cum ai face? 

Reporteriţa nu sesiză nici o urmă de duşmănie în vocea 
celuilalt, ci doar încordare. 


— L-am ajutat pe Mack să instaleze nişte cabluri în incinta 
N MO, îşi aminti ea. Există o conductă care pleacă din 
tabloul de circuite al camerei alăturate şi duce la consolele 
de comandă din incintă. Cunosc traseul şi aş putea... 

— Degeţica se poate strecura prin spaţii extrem de 
strâmte, o întrerupse Hubbard. Dacă le întrerupe 
alimentarea cu oxigen şi... 

— Nu, se opuse Beatriz, e prea riscant. Lipsa de oxigen 
conduce la isterie, iar noi avem interesul să-i calmăm pe 
nemernicii ăştia. Dacă încep să tragă... 

— Ai dreptate. Degeţico, spune-i lui Cronin să pregătească 
nişte gaze speciale cu care să-i adormim instantaneu pe cei 
din incintă, dar care să nu aibă efect asupra Nucleului 
Mental Organic. Ai înţeles? 

— Da, şefule. 

— Atenţie, toată lumea! Strigă Hubbard. Trecem pe 
frecvenţa canalului trei-trei-unu. 

Apoi se întoarse spre Beatriz, ajutând-o să selecteze 
canalul respectiv. 

— În felul acesta, îi explică el, putem vorbi nestingheriţi 
între noi fără a fi auziţi de alţii. 

Reporteriţa făcu semn spre trusa lui cu scule: 

— Arată-mi ce-ai acolo. Poate reuşesc să mă folosesc de 
circuitele intercomului pentru a activa un senzor din 
incintă. Ar fi bine dacă am afla ce se petrece înăuntru. 

Deschise capacul tabloului şi fu surprinsă de strălucirea 
care se revărsă din interior. Nu era de natură electrică: nu 
semăna nici cu luciul roşiatic al firelor neizolate, nici cu 
scânteile albăstrii provocate de vreun scurtcircuit. Părea 
mai degrabă un halou palid şi rece al cărui puls se 
intensifica în mod continuu. 

Hubbard duse aproape instinctiv mâna spre sprayul 
extinctor pe care-l purta la centură, dar Beatriz îl opri: 

— Probabil că este luciferaza cablurilor organice. 

Alese un detector de curent şi îl conectă la un mănunchi 
de cabluri. 


— Cabluri organice? Întrebă Hubbard. Cum naiba a 
făcut...? 

— Circuitele bazate pe fibre organice extrase din alge nu 
se supraîncarcă şi au, printre alte avantaje, memorie 
internă. Am efectuat nişte experimente cu ele, la 
Holoviziune... Gata! Rosti ea, privind pâlpâirea detectorului 
de curent. Nu l-aş numi curent, ci mai degrabă excitație. 

Fără să vrea, atinse măânunchiul de fibre şi se trezi 
deodată privind în interiorul incintei NMO. Tânărul securist 
stătea într-un colţ, cu pistolul-laser pregătit şi cu ochii 
holbaţi de nelinişte. Beatriz supraveghea scena din două 
puncte de observaţie: unul se afla pe peretele din spatele 
Nucleului Mental Organic şi reprezenta probabil cupla 
legată la cablurile pe care ea le atingea cu mâna; celălalt 
era mult mai aproape de securist... Îşi dădu seama că 
privea din creierul Alyssei Marsh. Puştiul se jucă nervos cu 
siguranţa armei. 

— Să intre cineva acolo, şopti ea către Hubbard. Să intre 
cineva acolo, imediat! Securistul a intrat în panică şi va 
începe să tragă. 

Strânse în pumn mănunchiul de cabluri şi auzi, ca prin 
ceaţă, ordinele lui Hubbard. Avea sentimentul că priveşte în 
acelaşi timp prin mai multe perechi de ochi. Se simţi trasă, 
ca într-un vârtej, de circuitul electric şi, cu un efort de 
voinţă, se prinse de un mâner şi obligă curentul de 
percepții să vină spre ea. 

Aşa ceva nu trebuie să se întâmple. Securistul trebuie să 
fie oprit. Oh, Ben, câtă dreptate ai avut! 

Experienţa devenea aproape insuportabilă, dar, în acelaşi 
timp, fascinantă. Ştia că îşi putea lua oricând mâna de pe 
cabluri, oprind călătoria aceea vijelioasă prin tunelul de 
lumină, însă instinctul de reporter o îndemnă să continue. 
Se rostogoli prin întreg sistemul electric al Navei Neantului 
şi al complexului orbital, apoi plonjă spre suprafaţa 
Pandorei. Strânse şi mai puternic mănunchiul de fibre şi se 


întrebă de unde veneau gemetele pe care le auzea în 
depărtare. Apoi îşi dădu seama că era chiar vocea ei! 

Se transformase îhtr-un centru de convecţie prin care 
algele primeau informaţii. Securistul cu faţa palidă şi dinţi 
retezaţi stătea la nici un metru de ochii ei. 

Ochii Alyssei! Gândi ea, suprimându-şi un fior. Am devenit 
ochii Alyssei! 

Mâinile tehnicianului tremurau vizibil. Cu fiecare 
conexiune realizată, strălucirea creştea în intensitate. 

— Brood n-a pomenit nimic despre chestia asta, spuse 
tânărul, mai agitat ca oricând. E normal? 

— Habar n-am, răspunse tehnicianul. (Beatriz sesiză 
teama răzbătând prin şoapta aproape neauzită.) Vrei să mă 
opresc? 

Puştiul îşi masă fruntea, cu ochii fixaţi asupra Nucleului 
Mental Organic. Transpiraţia îi umezise firele de păr şi 
uniforma. 

Se teme de situaţie? Sau de NMO? 

Băiatul se trăgea dintr-o familie de Insulari. Superstiţiile îi 
puteau stârni teama, dar anomaliile fizice îl lăsau, probabil, 
indiferent Un Triton s-ar fi înfiorat la vederea unui creier 
viu, însă orice Insular ar fi ridicat din umeri, cu plictiseală. 

— Nu, spuse el. Căpitanul ne-a zis să conectăm creierul 
orice s-ar întâmpla. Dar aş fi vrut totuşi să vorbesc cu el. 

Scoase pagerul şi încercă să ia legătura cu Brood. 

— Căpitane, sunt Burtă-de-Plumb, terminat. 

Dar nu auzi decât susurul sistemelor de ventilaţie. 

— Căpitane, mă auzi? 

Din nou tăcere. Se repezi spre intercomul de lângă uşă. 
Imponderabilitatea îl împiedica să-şi ţină spatele lipit de 
perete în timp ce vorbea. 

— Care este codul pentru Controlul Curenţilor? 

— Doi-doi-patru, răspunse tehnicianul, fără a ridica 
privirea. 

Securistul apăsă cele trei taste şi, brusc, strălucirea din 
incintă deveni aproape orbitoare. Ridică pistolul-laser, iar 


LIA 


Beatriz se auzi strigând: „Nu! Nu!” exact în momentul în 
care Degeţica înlătura capacul gurii de ventilaţie, 
repezindu-se ca un proiectil spre soldatul lui Brood. 
Tehnicianul se feri din calea ei, icnind. 

Burtă-de-Plumb apucă să bălmăjească ceva în intercom, 
apoi apăsă pe trăgaci. Pentru Beatriz, imaginile începură să 
se mişte cu încetinitorul. Văzu gura neagră a pistolului 
îndreptată spre ea şi laserul ieşind de parcă ar fi fost tras 
cu aţă. 

Imposibil! Laserul loveşte cu viteza luminii! 

Distanţa era atât de scurtă, încât raza lovi haloul înainte 
Chiar de a ieşi de pe ţeavă. Beatriz privi cum arma se 
goleşte complet de energie, în mai puţin de o clipă. Burtă- 
de-Plumb răcni şi încercă să scape de metalul încins, dar 
acesta se contopise deja cu carnea topită a mâinilor sale. 
Degeţica se încolăcise cu mâinile şi picioarele în jurul lui şi, 
împreună, pluteau necontrolat în centrul incintei. Laserul 
declanşase o reacţie stranie în haloul orbitor, dar 
reporteriţa fu cuprinsă de o senzaţie plăcută, liniştitoare. 

Toate zgomotele încetară. Se trezi în centrul unui nucleu 
transparent, cald, înconjurat de o lumină gălbuie. 

Asta este senzaţia pe care am trăit-o în „pânza de 
păianjen”, îşi aminti ea. Auzi în urechi zgomotul familiar 
făcut de valuri şi pipăi prezenţa luminii. 

Centrul! Acesta este centrul... Fiinţei mele! 

În faţă îi apăru o uşă. Deşi nu avea nici mâini nici picioare, 
o deschise, descoperindu-i pe fratele său aşa cum arăta ella 
vârsta de unsprezece ani, cu pieptul gol şi purtând la 
centură patru şopârle mari. 

— Am vândut trei dintre ele în piaţă şi am căpătat în 
schimb cafea, spuse el, trântind un sac pe masă. Asta-i 
cadoul meu pentru că ai câştigat bursa la liceu. Ştiu că-ţi 
place. Când o termini, anunţă-mă. 

Beatriz împlinise şaisprezece ani şi nu găsea cuvinte 
pentru a-i mulţumi fratelui său. Acesta ieşi repede pe uşă; 
la fiecare pas, şopârlele moarte îl loveau peste coapse. 


Un vârtej de uşi trecu pe lângă ea, fiecare fiind conectată 
la artera prin care curgea timpul. Unele dintre ele se aflau 
pe coridoarele a „ceea ce s-ar fi putut petrece dacă...” 
Deschise încă una, o uşă insulară, grea şi se trezi împreună 
cu familia ei în adăpostul temporar primit atunci când 
puseseră pentru prima oară piciorul pe continent. Era o 
construcţie organică, la fel ca şi cele de pe Insule, dar mai 
întunecată şi mai fragilă. 

Bunicul ei se afla acolo, ridicând un pahar de vin; întreaga 
familie îi ceru să ţină un toast. 

— Pentru harnica noastră Bea, care a absolvit Academia 
de Holografie şi a devenit regizor la Holojurnalul de seară. 

Îşi amintea foarte bine acel toast. Tot atunci se aniversau 
475 de ani de când Nava părăsise Pandora. De fapt, era mai 
mult o comemorare: fiecare familie lăsa un loc liber la 
masă. Iniţial, acel loc liber simbolizase absenţa Navei; în 
ultima vreme însă, gestul se făcea în amintirea unei rude 
dispărute. 

— Nava ne-a făcut un foarte mare bine atunci când a 
plecat, spuse bunicul. 

Remarca stârni protestele celorlalţi. Beatriz nu-şi amintea 
să fi auzit vreodată conversaţia aceasta, dar curiozitatea o 
împinse să asculte. 

— Este adevărat că Nava ne-a lăsat celulele de hibernare, 
continuă bunicul. Dar noi am urcat după ele. Şi tot noi le- 
am adus jos, fără ajutor din partea cuiva. Asta ne va scoate 
din mizerie: geniul şi perseverenţa. Flattery nu-i decât un 
copil răsfăţat care caută să iasă în evidenţă folosind tot felul 
de lozinci. Mamă, vorbeai de înălţare. Ei bine, află că noi 
suntem factorul înălţare şi, mulţumită Navei, într-o zi ne 
vom înălța în întâmpinarea unor noi zori şi după aceea vom 
continua să ne înălţăm... Am dreptate, nepoato? 

Râsul, veselia şi petrecerea dispărură încetul cu încetul şi 
nu mai rămase decât o singură uşă, plutind înaintea ei ca 
un giuvaier albastru. Semăna cu uşile complexului orbital, 
cu deosebirea că era fixată în podea şi nu în perete. Peste 


albastrul strălucitor fusese lipită o etichetă pe care scria 
„Prezent”. Întinse mâna spre dispozitivul de deschidere, 
simțind atingerea delicată dar fermă a oţelului. Trase uşa 
spre ea şi plonjă în interior. Avu aceeaşi senzaţie de cădere 
în gol pe care o trăise de mai multe ori în apropierea axei 
complexului orbital. Percepea totul în jurul ei, de parcă ar fi 
avut un trup înzestrat cu organe de simţ hipersensibile. Cu 
toate acestea... Nu-şi vedea trupul. Îşi dădu seama că nu 
era singură, dar ceva îi spunea să nu se teamă. 
Transparenţa luminii din jur suferi o perturbaţie şi căpătă 
substanţă, formând un fel de umbră care-i cădea pe umărul 
stâng. După câteva clipe, acolo se materializă Micuţul 
Macintosh. 

— Beatriz! (Mack se aruncă spre ea, cuprinzând-o în braţe 
şi sărutând-o.) Acum ştiu sigur că am murit, râse el. 
Probabil că am ajuns în paradis. 

— Nu am murit, dar suntem în paradis. S-a întâmplat ceva 
cu conexiunile organice. Ştiu că în momentul de faţă strâng 
în mână un mănunchi de cabluri la intrarea în incinta NMO, 
dar, concomitent, stau aici lângă tine... 

— Într-adevăr, conexiunile organice, holoplatforma şi 
monitoarele din Controlul Curenţilor au pornit să 
strălucească... Apoi totul a fost cuprins de o lumină albă, 
puternică. La început am crezut că era vreo şmecherie de-a 
lui Brood, dar acum sunt sigur că a avut legătură cu 
răzvrătirea algelor şi cu deformarea grilei. Cred că 
fenomenul a fost declanşat de prietenul tău, domnul Ozette 
şi de Crista Galii. 

— Dar cum? Ne aflăm pe orbită în jurul Pandorei, iar 
algele de aici nu au nici o legătură cu exteriorul. Nu-mi vine 
să cred că suferim o simplă perturbaţie psihică. 

— Prin intermediul luminii, spuse Mack. Ştim că algele 
folosesc substanţele chimice pentru a comunica, iar acum 
au învăţat să folosească lumina. ii minte holoplatforma pe 
care am construit-o pentru experimente? Toate 
componentele ei înglobează substanţe obţinute de la alge. 


Funcţionează perfect, numai că algele au ajuns mai 
departe: prind fragmente de lumină, le separă în 
componente, le codifică prin metode chimice sau electrice, 
după care le combină după cum vor ele. Este o metodă care 
seamănă cu ceea ce criptografii numeau „Sistem digital de 
codificare”. Tu ştii mai multe decât mine, aşa că spune-mi 
ce se întâmplă. 

— Dacă hologramele aparţin algelor, înseamnă că au 
învăţat să folosească lumina atât ca undă, cât şi ca 
particulă. Deşi ne îmbrăţişăm şi ne simţim unul pe celălalt, 
suntem un fel de ho-loproiecţii, nu-i aşa? Poate că algele au 
descoperit o nouă dimensiune. 

— Într-adevăr, se auzi vocea unei femei, suntem lumină şi 
umbră organizate într-un alt fel. Acolo unde merge lumina, 
mergem şi noi. 

— Eşti... Eşti Avata? Întrebă Beatriz. 

I se răspunse cu un chicotit uşor, ca razele lunii plutind pe 
deasupra apelor liniştite. Din lumină începu să se 
materializeze o a treia siluetă. Era o femeie tot atât de 
strălucitoare ca şi haloul din jur, din care motiv de-abia o 
puteau vedea. Beatriz o recunoscu imediat. 

— Crista Galii, rosti ea, înfiorată. 

Privi în jur căutând prezenţa lui Ben, dar nu zări decât 
sfera transparentă în care pluteau tustrei. 

— Nu-ţi fă griji, Beatriz. Ben şi Rico sunt împreună cu 
mine. Aşa cum tu şi dr. Macintosh sunteţi alături de 
echipajul complexului orbital. Ceea ce văd ei acum sunt 
doar carapacele, învelişurile grosiere. Aici, în lumină, s-au 
întâlnit adevăratele noastre fiinţe. 

— Dar te văd şi te aud, spuse Mack. Beatriz şi cu mine ne- 
am simţit unul pe celălalt. 

Crista râse din nou, iar Beatriz se simţi cuprinsă de o 
fericire indescriptibilă. 

Aici sunt în siguranţă, gândi ea. Brood şi Flattery nu mă 
pot atinge. 

— Ai dreptate, suntem în siguranţă, rosti Crista. 


Reporteriţa băgă de seamă că în acest loc nu exista nici o 
diferenţă între cuvinte şi gânduri. Dar poate fi considerat 
„Loc”? 

— Da, poate fi considerat loc. Este un cine, un ce şi în 
acelaşi timp un unde. Doctore Macintosh, avem substanţă 
deoarece mintea a făcut un salt împreună cu lumina, iar 
lucrurile se schimbă pentru a se acomoda cu diferenţele 
care apar în subconştient. Ai văzut mai multe porţi? 

Mack întinse mâinile şi cobori privirea, nedumerit: 

— Da, dar... 

— Una dintre ele ţi-a trezit o amintire plăcută, deci ai 
deschis-o? 

— Într-adevăr, după care am ajuns aici. 

— Şi eu la fel, spuse Beatriz. Însă o altă poartă m-a dus... 
Înapoi în timp, alături de familie. 

— A fost felul în care Avata a dorit să te liniştească, rosti 
Crista. 'Te-a condus într-un loc familiar, unde te simţeai în 
siguranţă. În ultima vreme ai cunoscut multă teroare. Avata 
nu doreşte teroarea ta, ci priceperea. 

— Priceperea! (Beatriz desfăcu larg braţele, arătând spre 
sfera înconjurătoare.) După toate astea, ce-aş putea oferi 
eu? 

— Vei vedea. Consideră că acest loc este Postul-Fantomă, 
cel mai mare studio al Pandorei, a cărui holoplatformă a 
devenit planeta însăşi. Îl vom aşeza pe Flattery în centru şi 
îl vom arăta lumii. Ce vom face după aceea? 

— Îi vom împiedica pe oameni să se mai distrugă între ei, 
spuse Mack. N-au fost în stare să pună mâna pe el, astfel 
încât vor porni să-i distrugă mecanismele şi organizaţiile. 
Dacă vor proceda astfel, vom fi ameninţaţi cu toţii, inclusiv 
Avata. Ideea de a-l înfăţişa oamenilor mi se pare 
periculoasă. 

— Dar metoda noastră poate avea un impact teribil, 
interveni Beatriz. Va apărea ca un mesaj venit din partea 
zeilor, ca un miracol. 


— Monitoarele Controlului Curenţilor au arătat cum 
lumina învăluia toate pâlcurile de alge, zise Mack. S-a 
întâmplat cu adevărat? 

— Da, încuviinţă Crista. 

— Înseamnă că am captat deja atenţia întregii lumi. 
Fiecare om s-a oprit pentru a arunca o privire. 

— Oamenii mei au apreciat spectacolul de lumină, rosti o 
nouă voce. Dar acum se îndreaptă spre Kalaloch. 

Silueta care se materializă din lumină aparţinea unui 
bărbat puternic, cu părul roşcat. Deşi Beatriz nu-l mai 
întâlnise vreodată pe Kaleb Norton-Wang, constată că îi 
cunoştea trecutul la fel cum şi-l cunoştea pe alei. Sau pe al 
Cristei. Sau pe al lui Mack! 

Deci şi ei mă cunosc pe mine, gândi ea, şi-l văzu pe 
Macintosh răspunzându-i cu un zâmbet 

— Acum facem parte din Avata, le vorbi Crista şi suntem 
ambasadorii săi în lumea oamenilor. Doctore Macintosh, ai 
crezut că sunt o creaţie a algelor. Până astăzi, nici eu nu mi- 
am cunoscut originile. Viaţa o datorez lui Avata, naşterea o 
datorez omenirii şi le sunt recunoscătoare amândurora. Nu 
provenim cu toţii din aceeaşi minte? 

— Ba da, fu Beatriz de acord. Flattery trebuie să fie oprit. 
Dar cum putem face acest lucru fără a deveni noi înşine un 
comandou al morţii? 

Simţi deodată un fulger de lumină pătrunzând-o şi vizionă 
întâlnirea pe care Crista o avusese cu Nevi, pe plajă. Apoi 
descoperi ceva foarte interesant în faptul că se contopise cu 
Avata: puteau vorbi toţi odată şi, cu toate acestea, se 
înțelegeau la perfecţie. 

— M-aş putea adresa oamenilor mei, propuse Kaleb, 
folosind algele... Pardon, folosindu-l pe Avata, aşa cum ai 
făcut tu pentru a-l înfrânge pe Nevi. Cine crezi că ar ignora 
o imensă hologramă care ar apărea pe cer? 

— Nu l-am folosit eu pentru a-l înfrânge pe Nevi, spuse 
Crista. Am fost un simplu martor. Avata şi Rico au lucrat 


împreună pentru a realiza această vrajă, dar niciunul nu s-a 
folosit de celălalt. 

— Îmi cer scuze, spuse Kaleb, înclinându-se. Cum vom 
colabora cu Avata? 

— Fiecare dintre noi a căutat, în felul său, să ia legătura cu 
Avata, începu Crista Galii. Din acest motiv, ne va fi uşor să 
colaborăm cu el. Acolo unde există alge, Avata este capabil 
să proiecteze holograme. După cum vedeţi, aceasta se 
apropie deja de perfecţiune: hologramele fiinţelor noastre 
se pot îmbrăţişa şi se pot simţii 

— Problema noastră este Flattery, spuse Mack. Niciodată 
nu a fost uşor de convins, iar acum, după ce s-a 
autodeclarat stăpân absolut, se crede singurul om capabil 
să ia decizii raţionale. Tot ceea ce intră în contradicţie cu 
părerile lui reprezintă o ameninţare pentru el. Fiind 
paranoic, probabil că a întins tot felul de capcane pentru a 
se proteja împotriva unui eventual atac, de natură fizică sau 
psihică - ţineţi cont că este şi psihiatru. În caz că moare, 
există pericolul ca Avata, împreună cu întreaga omenire, să 
piară o dată cu el. Nu trebuie să-l facem să intre în panică, 
altfel riscăm să aprindem noi înşine butoiul cu pulbere. 

— Poate că Avata l-ar putea captura, aşa cum a procedat 
cu noi, zise Kaleb. Nu pare genul de om care să se sinucidă. 

— Flattery depune eforturi de-a dreptul incredibile pentru 
a sta cât mai departe de alge, rosti Crista. În buncărul lui, 
nici măcar hârtiile nu conţin substanţe de-ale algelor. 
Trebuie să-l atragem către Avata. 

— Sau să-l împingem, propuse Kaleb. 

— Sau poate că vor merge algele la el, interveni Beatriz. 
Ar fi posibil. Zavatanii... 

Da, se auzi o voce venind de peste tot. Da, zavatanii. 

Lumina strălucitoare dispăru deodată şi Beatriz zări, ca de 
la mare înălţime, rămăşiţele arse şi pline de sânge ale 
Kalalochului. Plutea purtată de vânt, învăluită de o senzaţie 
binefăcătoare. 


— Ah, Beatriz, ai descoperit aerostatul, glăsui Crista. Să 
ne prindem de mâini şi să ne contopim cu toţii în Avata! 

Reporteriţa nu mai conştientiza decât foarte vag existenţa 
ei în sfera de lumină. Se prinse de mâini cu Mack şi Kaleb, 
dar senzațiile pe care le primea aparţineau aerostatului 
care se învârtea în cercuri din ce în ce mai strânse 
deasupra Zonei de Protecţie. 

Acesta se întâlni cu alte trei aerostate şi fiecare îşi ridică 
pânza de navigaţie în tradiționalul salut. 

Plutea chiar deasupra rămăşiţelor carbonizate ale 
aerostatului care explodase la limita Zonei de Protecţie. 
Sute de oameni se agitau printre dărâmături, încercând să 
pătrundă în buncărul Directorului. Mulţi dintre ei purtau 
uniformele forţelor de securitate. 

— Trebuie să ajungem cât mai repede la Flattery, spuse 
Crista. Altfel, Avata şi întreaga omenire riscă să dispară 
pentru totdeauna. 

Beatriz eliberă o parte din hidrogen, apropiindu-se de sol. 
Deşi cei de jos arătară cu degetul spre ea, niciunul nu ridică 
arma pentru a trage. 

Toţi cei de la suprafaţă se află acum în aceeaşi tabără, 
gândi ea. Explozia unui aerostat ar însemna, pentru ei, 
moartea. 

Se întrebă dacă nu cumva Flattery avea lunetişti ascunşi în 
dealurile apropiate. 

Când ajunse la doar o sută de metri de sol, din tunelurile 
subterane secrete îşi făcură brusc apariţia zeci de oameni 
îmbrăcaţi în uniforme portocalii. Cele câteva zeci deveniră o 
sută, apoi se înmulţiră... Erau zavatanii din Clanul 
Aerostatului. Dinţii Năprasnici părăsiseră scena pe care se 
desfăşurau luptele, retrăgându-se în adăposturile din jurul 
perimetrului. Zavatanii înfigeau acum steaguri portocalii la 
intrarea în aceste adăposturi. 

Vor să arate sătenilor căile de acces în buncărul 
Directorului. Dacă ajungem primii acolo, poate izbutim să 
punem mâna pe el. 


— Excelent! Se auzi vocea lui Mack. Şi chiar dacă nu 
ajungem, nu poate scăpa decât prin ocean, unde îl aşteaptă 
Avata. 

Celelalte trei aerostate erau imense, balasturile lor 
atârnând la aproape cincizeci de metri sub balonul cu 
hidrogen. 

De la această înălţime, Beatriz zărea animalele Zonei de 
Protecţie împrăştiate peste tot în jurul perimetrului. 
Misterioasele vieţuitoare populau odinioară Pământul şi 
reprezentau un lux pe Pandora; se bucurau de hrană şi 
atenţie deşi, la o depărtare de doar câţiva paşi, oamenii 
mureau de foame. Dar reporteriţa nu regreta deloc faptul 
că animalele reuşiseră să supravieţuiască. 

Oamenii vor avea grijă de ele, poate chiar mai bine decât a 
făcut-o Flattery. Ben avea dreptate: mâncare există din 
belşug, dar este distribuită într-un mod foarte selectiv. 

Ajunsese suficient de aproape de sol pentru a distinge 
detalii pe feţele zavatanilor care îi făceau cu mâna şi îşi 
strigau bucuria. Vârfurile celor două tentacule mai lungi se 
înţepară în tufişurile de wihi. Îi era aproape imposibil să 
mai execute manevre la această altitudine, dar nu sesiză 
nici un fel de teamă din partea aerostatului-gazdă. 

Nu-ţi fie teamă, omule, rosti vocea lui Avata. Fie ca 
sfârşitul acestei capsule cu spori să marcheze naşterea şi 
fuziunea noastră pe Pandora. 

— Cum adică, „sfârşitul”? 

Spre deosebire de oameni, dacă atingem solul suntem 
striviţi sub propria noastră greutate. Fără focul eliberator, 
sporii vor rămâne prizonieri în carapacele lor. 

— Vrei să spui că dacă nu explodaţi sporii rămân sterili? 

Da. După cum vezi, nu mai avem posibilitatea să ne 
ridicăm spre înalturi. Eu voi trăi de-acum încolo prin tine. 
Grăbeşte-te. Ceilalţi trebuie să se grăbească şi ei. Găsiţi 
câte o gaură pentru fiecare tentacul şi izgoniţi-l pe Flattery. 
Avata... Avata... 


Beatriz avu impresia că balastul de piatră îi cade pe piept, 
împiedicând-o să respire. Unul câte unul, cele zece 
tentacule descoperiră intrările marcate de steagurile 
portocalii şi începură să înainteze prin tunelurile secrete. 
Le auzi şi pe celelalte trei aerostate coborând în apropiere. 

— Oare cum se simt când fac asta? Îşi întrebă ea prietenii. 
Ca o mamă care, pentru a salva satul de la pieire, îşi 
sugrumă copilul ce plânge? 

Apoi începu să primească senzaţii prin intermediul 
tentaculelor. Era ca şi cum ar fi avut zece perechi de ochi, 
iar lumina ce venea dinspre aerostatul muribund 
transforma misterioasele tuneluri într-un labirint al groazei. 
Mii de ochi micuţi şi dinţi ascuţiţi, ca nişte ace, se retraseră 
din calea ei... Apoi auzi mârâitul colectiv, ameninţător şi 
dinţii atacară sălbatic, smulgând bucăţi din tentaculele care 
îşi continuau drumul. 

— Nu mai suport! Strigă ea. Mă muşcă de faţă! Sunt 
oribili... 

— Beatriz, ascultă-mă. 

Era vocea lui Mack şi sunase foarte aproape de ea. Dar 
Mack nu ştia ce se întâmpla aici, nu văzuse... Creaturile 
micuţe care muşcau fără încetare, în timp ce ea nu putea 
închide ochii din cauză că ochii ei erau acum tentaculele 
aerostatului. 

— Beatriz, răspunde-mi, o rugă Mack. Nu da înapoi tocmai 
acum. Suntem cu toţii aici, lângă tine, ţinându-ne de mâini. 
Suntem contopiţi în Avata. Ne ţinem de mâini, iar tu eşti în 
complexul orbital şi strângi în pumn un mănunchi de 
cabluri organice. Mă simţi lângă tine? Chiar acum cobor. 

Apoi îi vorbi vocea lui Avata, care semăna foarte mult cu 
cea a Alyssei. 

Consideră că ne ţinem de mâini, chiar dacă ştii că nu este 
adevărat. Când îţi vei aminti de povestea asta, să spui că ne 
ţineam de mâini. Gestul acesta este un simbol. Şi pumnul 
încleştat este tot un simbol. Ai libertatea să alegi unul 
dintre ele. Avata îi învaţă pe ceilalţi prin intermediul chimiei 


atingerii, sau metoda „injecţiei”, cum o numesc unii. 
Omenirea se perpetuează prin simboluri şi legende, prin 
mituri. 

Îl simţi. Un corp mare se atinse de ea, ajutând-o să scape 
de greutatea care îi apăsa pieptul. Putea respira din nou. 
Se întrebă dacă şi aerostatele respirau. 

Între noi există... Mai multe asemănări... Decât diferenţe. 
Atunci când tu vei putea... Să inspiri adânc... Mă voi bucura 
şi eu alături de tine. 

Dinţii Năprasnici continuau să o muşte cu gurile lor mici, 
smulgându-i bucăţi din faţă... 

Din tentaculele aerostatului, îi aminti vocea. 

— Am coborât. 

Fusese glasul Cristei Galii. 

— Şi eu, spuse Kaleb. Haideţi! Să trecem la fapte! 

Locul era prea îngust pentru ca Dinţii Năprasnici să se 
poată lansa în atacul lor caracteristic; nu reuşeau să 
provoace răni mai serioase decât din metru în metru. Când 
reuşi, în sfârşit, să iasă din tuneluri şi să ajungă într-o 
cavernă imensă, Beatriz mai avea de introdus cam jumătate 
din lungimea tentaculelor. Ceea ce văzu acolo o umplu de 
uimire. 

Un şir de animale micuţe şi iuți alergau într-o grădină 
minunată. Era un loc atât de frumos, încât avu impresia că 
pătrunsese în viziunile unui aerostat aflat pe moarte. Auzi 
strigătele şi icnetele prietenilor săi, care se confruntau 
probabil cu atacul furibund al Dinţilor Năprasnici şi încercă 
să le aline durerile concentrându-se asupra superbei scene 
care i se deschidea în faţă. 

— Sunteţi aproape, le spuse ea. Nu vă daţi bătuţi, sunteţi 
atât de aproape! 

Extremităţile sale rănite mirosiră parfumul plăcut al 
florilor. Muşchi şi ferigi coborau din tavanul în formă de 
cupolă şi acopereau majoritatea pereţilor. Din tentaculele 
aerostatului se revărsa o lumină pe care, chiar dacă ar fi 
avut posibilitatea, nu ar fi oprit-o. 


Apoi auzi şi alte urlete. Urletele unui om în vârstă care, cu 
un pistol-laser, ameninţa roiul Dinţilor Năprasnici ce 
năvâăliseră o dată cu tentaculele. Trupul nefericitului păru 
că se topeşte sub atacul dezlănţuit, apoi căzu pe o parte. 
Strigătele de agonie fură înăbuşite sub covorul viu care se 
aşternu asupra lui. 

Două feline mari se repeziră imediat spre locul cu pricina. 
Erau mai puternice şi mai periculoase decât Nemiloşii, dar 
nu izbutiră să facă faţă valului de Dinţi Năprasnici care 
continua să se reverse din toate tunelurile. În scenă apăru 
un pluton de soldaţi, trăgând de zor cu pistoalele-laser, dar 
degeaba; cu o viteză ameţitoare, se transformară în 
schelete. 

Reporteriţa zări un hidropter - care îi aparţinea, probabil, 
lui Flattery - scufundându-se grăbit în apa lacului. Valurile 
iscate de această manevră aproape disperată udară piatra 
neagră a pereţilor. 

Nu mai era nimic de văzut. Decât să urmărească imaginile 
de groază, Beatriz preferă să se retragă la adăpostul lui 
Avata şi al luminii binefăcătoare. 

Ferdinand de Aragon... A pus la cale şi a executat lucruri 
măreţe care au trezit admiraţia supuşilor săi şi le-au dat 
mereu câte ceva de făcut. Fiecare lucru venea firesc în 
urma celuilalt cu atâta rapiditate, încât nimeni nu a avut 
vreodată timp să comploteze în linişte împotriva lui. 

— Machiavelli, Principele. 

FLATTERY AUZI NECAZUL ÎNAINTE SĂ-L VADĂ. Blocase 
accesul în partea superioară a buncărului şi îşi mutase 
oamenii cei mai de încredere în birourile de lângă Seră. 
Spaţiul era destul de aglomerat, dar corespundea 
cerinţelor sale şi nu putea fi invadat dinspre etajele de 
deasupra. Aici avea de gând să aştepte rezultatul luptelor 
care se desfăşurau la suprafaţă. 

— Dacă rămânem aici, îi spuse el Martei, vom vedea cum 
totul se rezolvă de la sine. Focurile se vor stinge, oamenii 
vor fi prea obosiţi şi prea înfometați ca să mai poată ridica 


armele... În momentul acela, vom întoarce sortii în favoarea 
noastră. Nu mai e mult până la căderea serii şi nimeni nu-şi 
va dori să stea pe întuneric lângă perimetrul dărâmat. Le va 
fi frică de demoni! 

Nu reuşi să-şi reprime fiorul dar, oricum, nu mai conta. 
Marta şi ceilalţi se aflau aici deoarece îl serviseră cu 
devotament şi îşi doreau la fel de mult ca şi el să părăsească 
planeta. Erau un pic buimăciţi de rapiditatea cu care 
fuseseră nevoiţi să se mute în buncărul înghesuit. Spre 
norocul lui, destul de puţini pandorani sufereau de 
claustrofobie. 

Fu mulţumit să vadă că, deşi situaţia devenea din ce în ce 
mai tulbure, oamenii aceştia erau hotărâți să lupte pentru 
cauza sa. Dar, pentru orice eventualitate, se refugie în Seră 
şi închise uşa cu ambele mecanisme de siguranţă. 

Dacă vom fi obligaţi să stăm multă vreme aici, va trebui să 
le prezint Sera. Dar deocamdată nu este cazul. 

În întreaga sa perioadă petrecută la Baza Lunară - de la 
implantarea într-un pântece-surogat şi până la îmbarcarea 
pe Pământeanul - Flattery nu se bucurase nici măcar o 
singură clipă de un loc care să fi fost doar al lui. 
Tratamentul acesta intra, desigur, în programul de 
pregătire pentru funcţia de psihiatru. Ştia foarte bine că 
adevărata singurătate nu venea decât o dată cu moartea; şi, 
tocmai datorită faptului că învățase bine lecţia, îl puseseră 
să-şi execute semenii. Cine altul decât Preotul-psihiatru 
putea recunoaşte mai bine inteligenţa artificială, neumană? 
Şi cine putea fi mai bine pregătit decât el să facă faţă unei 
asemenea ameninţări? Era sigur că Baza Lunară luase 
decizia corectă atunci când îl alesese. Şi era mândru de 
asta. 

Mândria precede prăbuşirea, rosti o voce în străfundul 
fiinţei sale. Scutură din umeri, alungând-o. 

Desigur, exista posibilitatea să fi greşit pe undeva în 
legătură cu algele. Avea nevoie de ele - ca şi întreaga 
Pandora, de altfel - deci păstrarea lor în viaţă nu era atât o 


problemă de prudenţă, cât de necesitate. Primul PP al 
Pandorei poruncise ca algele să fie stârpite, iar acest lucru 
dusese omenirea până în pragul dispariţiei. Tunderea sau 
manevrarea lor erau activităţi riscante, deoarece numărul 
oamenilor era întotdeauna foarte mic în comparaţie cu cel 
al algelor. Cu zece ani în urmă fusese pe punctul de a scăpa 
situaţia de sub control şi se văzuse obligat să se 
concentreze doar asupra pâlcurilor care includeau trasee 
importante între țărmurile continentelor. 

Crista Galii apăruse în viaţa sa acum cinci ani. Flattery 
bănuise că fusese trimisă de alge pentru a-l spiona. Desigur, 
ar fi trebuit să-şi dea seama că suspiciunile sale nu erau 
întemeiate, dar această permanentă prudenţă îl ajutase să 
se ferească de pericole. O investigaţie cromozomială 
dovedise faptul că fata era om şi nu altceva. Avusese grijă 
ca tehnicianul care făcuse investigația să moară din cauza 
unor neurotoxine obţinute din alge şi astfel începuseră să 
se răspândească zvonurile despre atingerea fatală a Cristei. 
Modificările aduse ulterior proceselor chimice care se 
desfăşurau în organismul ei făcuseră ca zvonurile să devină 
realitate. Lucru care îi servise interesele mult mai eficient 
decât ar fi putut-o face legiuni întregi de securişti. 

Un zvon bine plasat şi un mic număr de prestidigitaţie au o 
imensă valoare în arenele politice şi religioase. 

Deşi luptele continuau să facă ravagii, se simţea destul de 
bine. Ba chiar se văzu nevoit să-şi ascundă încântarea la 
gândul celor ce aveau să se întâmple. 

Cu această ocazie, rezolvăm şi problema numărului de 
locuitori. Bătrânul Thomas Malthus a avut foarte multă 
dreptate! 

Duşmanii săi vor muri de foame, în modul cel mai simplu 
cu putinţă. Avea suficient timp la dispoziţie şi acces la trei 
dintre cele mai mari depozite de grâu şi conserve ale 
planetei, cu care putea hrăni cinci mii de oameni pe 
parcursul a zece ani. Sera nu putea asigura fructe 
proaspete pentru toţi, dar Flattery îşi putea alege o elită în 


compania căreia să poată trăi acolo în condiţii excelente. 
Nu trebuia decât să aştepte. 

Primul avertisment asupra tulburărilor ce aveau să se 
producă fu un şuier care însoţi zgomotul făcut de valuri în 
lac. În acelaşi timp auzi cârâituri ascuţite undeva spre 
plafon şi, aproape instantaneu, alarmele de violare a 
securităţii Serei. Majoritatea senzorilor de la suprafaţă 
erau distruşi sau zăceau sub dărâmături. Cei plasați în 
tunelurile păzite de Dinţii Năprasnici erau alarme care 
porneau în momentul în care cineva pătrundea pe acolo. Îl 
chemă imediat pe îngrijitor şi cârâiturile se intensificară. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Directorul. Alarmele indică 
„nivelul A de activitate”. 

— Dinţii Năprasnici, domnule. Nivelul A se referă la ei, 
întrucât apar cel mai des în tunelurile acelea. Sunt foarte 
numeroşi şi s-au apropiat mai mult decât oricând. 

— Cârâiturile devin din ce în ce mai puternice. 

— Sunt foarte mulţi, domnule. (Verifică încă o dată 
indicaţiile aparatului pe care-l purta la centură şi îşi muşcă 
buza de jos.) Vin încoace! 

— Pune capcanele în funcţiune. 

Îngrijitorul apăsă un buton roşu pe aparatul său şi 
cârâiturile se transformară în strigăte stridente de furie şi 
teroare. 

În acel moment, câteva zeci de Dinţi Năprasnici dădură 
buzna printr-o fisură situată undeva sus, la dreapta lui 
Flattery. Erau neliniştitor de aproape, curgând ca un şuvoi 
pe deasupra buncărului. 

— Alungă-i repede. Nu vreau să se instaleze aici... 

— Dar continuă să vină, domnule. (Arătă cu degetul spre 
frunzişul care acoperea peretele din piatră.) Am nevoie de 
ajutor. 

— N-am chef să aduc tot felul de intruşi în Seră. M-ai 
asigurat că poţi ţine animalele astea la distanţă? Mi-ai 
promis! Mergi şi alungă-le de-aici. Acum! 


— Da, domnule. (Bătrânului i se încovoiară umerii de 
frică.) Sunt foarte mulţi, nu cred că-mi ajunge muniţia. 

Atenţia le fu atrasă de agitația din stânga lacului, în 
apropierea platformei de acostare. O dată cu revărsarea 
micilor animale, perdeaua ferigilor fu străpunsă de o lumină 
puternică. Prin fisura de deasupra buncărului se revărsa o 
strălucire asemănătoare. 

— Nu-mi place chestia asta, zise Flattery. Ce zic senzorii 
tăi? 

Îngrijitorul îşi plimbă degetele înfrigurate pe deasupra 
aparatului portabil: 

— Nu mai funcţionează niciunul. Au fost scurtcircuitaţi. 

Directorul auzi mârâitul Arhanghelului şi, pentru prima 
dată, îşi dădu seama că situaţia începea să se agraveze. În 
câteva clipe, Sera se umplu cu sute de Dinţi Năprasnici. 
Fuseseră stârniţi şi enervaţi, iar acum nu mai păreau 
dispuşi să evite oamenii. 

— Haide, trage în ei, şopti el. Am să chem întăriri. 

Până să deschidă uşa şi să ceară ajutor, lumina din Seră 
devenise aproape orbitoare. Alergă spre platforma de 
acostare şi intră în adăpostul oferit de hidropter. 

Porni motoarele şi iniţie procedura de prescufundare, apoi 
băgă de seamă că nu dezlegase parâmele. Aruncă o privire 
spre îngrijitor, care trăgea orbeşte spre umbrele dimprejur. 
Îl văzu dispărând, de parcă s-ar fi îmbrăcat cu o uriaşă 
haină. Haina din blană se prăbuşi, după care se împrăştie 
lăsând în urmă doar arma, câteva zdrenţe îmbibate cu 
sânge şi scheletul curat. Arhanghelul nu izbuti să facă faţă 
furiei demonilor. Flattery îşi spuse că cei cinci oameni care 
ieşiseră cu pistoale-laser nu aveau nici o şansă. 

— Idioţii! Mârâi el printre dinţi. Nu le-a trecut prin cap să 
închidă uşa în urma lor. Dacă nu reuşesc să-i oprească, 
atunci... 

Nu mai avea rost să-şi continue gândul, vedea cu ochii lui 
ravagiile provocate de răzbunarea Dinţilor Năprasnici. 
Echipa de securitate îi făcuse să se retragă puţin, oferindu-i 


lui răgazul necesar pentru a ieşi din hidropter şi a dezlega 
parâmele. Singura şansă care îi mai rămăsese era să fugă 
din Seră şi să aştepte. Lumina puternică înconjurase lacul, 
împiedicându-l să citească indicaţiile aparatelor de bord. Îşi 
spuse că era, probabil, vreun fel de armă pe care Fantomele 
o utilizau împotriva lui. 

— Nemernicii! Şuieră el. De ce nu mă lasă în pace? Chiar 
şi ei au suficient creier încât să-şi dea seama că am să plec 
de pe planeta asta nenorocită! 

În timp ce cobora sub suprafaţa lacului, avu impresia că 
distinge figuri apărând din lumină: Crista Galii, Beatriz 
Tatoosh, Micuţul Macintosh... Şi un tânăr necunoscut. 
Scutură din cap, aplecându-se din nou asupra 
instrumentelor de bord. Începu să respire mai uşor; 
ambianța hidropterului nu aducea nici pe departe cu 
răcoarea şi parfumurile Serei, dar lui i se păru un adevărat 
paradis. 

Intenţiona să aştepte în apele lacului până la consumarea 
incidentului. Hidropterul avea suficiente raţii la bord, 
putând hrăni şase oameni timp de câteva luni. În plus, îşi 
extrăgea singur combustibilul şi oxigenul; membranele care 
asigurau acest lucru rezistau aproape cincizeci de ani şi 
fuseseră realizate de Insulari, care folosiseră extracte din 
alge şi o metodă veche de câteva sute de ani. 

Lumina de deasupra creştea mereu în intensitate, iar lacul 
începu să se agite, provocându-i neliniştea. N-ar fi vrut să 
iasă în ocean tocmai acum, când curenţii scăpaseră de sub 
control. Ideea de a-şi croi drum printre alge folosindu-se 
doar de instrumentele de bord îi aduse noduri în stomac. 
Inspiră adânc, încercând să se calmeze. 

— Am să mă îndrept spre Staţia de Lansare, îşi spuse. În 
trei ore, naveta ar trebui să fie pregătită pentru zbor. 

Notă ora în jurnalul de bord şi porni cu toată viteza prin 
canalul de acces în ocean. La ieşire, fu întâmpinat de 
imensul pâlc din apropierea țărmului şi de luminiţele care 
clipeau îhtr-un ritm infernal. 


Echipa de intervenţie... Nu a tuns pâlcul, aşa cum am 
poruncit! 

Clipirile albastre şi roşii îl nelinişteau tot atât de mult ca şi 
misterioasa lumina albă ce invadase Sera. Nu-i plăcea deloc 
faptul că frica pusese stăpânire pe el. 

Dacă Fantomele ar lansa acum încărcături explozive, aş fi 
un om mort! 

Din obişnuinţă, îşi transformă frica în agresivitate şi porni 
cu toată viteza spre canalul deschis printre alge. 

Călătoria se dovedea mai uşoară decât anticipase el: apele 
din jurul Kalalochului erau liniştite, în ciuda faptului că 
Generatorul de Grile nu mai funcţiona. Adică totul era calm, 
cu excepţia unei ciudate pulsaţii care îl urmărea încă din 
momentul în care părăsise Sera. Algele scăpate de sub 
control păstrau deschise canalele către Staţia de Lansare. 
Flattery îşi spuse că acest lucru se datora fie obişnuinţei, fie 
faptului că ultimul semnal provenind de la Controlul 
Curenţilor fusese deosebit de intens. 

Pătrunsese deja adânc în pădurea de alge, când îşi dădu 
seama de greşeala făcută. 

Se produseră mai multe evenimente care îl făcură să 
regrete amarnic hotărârea luată. Mai avea de parcurs un 
singur kilometru până la Staţia de Lansare, dar rămase în 
pană de combustibil, deşi instrumentele arătau că 
membranele funcționau normal. Înainte ca hidropterul să-şi 
înceapă plutirea necontrolată printre alge, Flattery observă 
că nivelul dioxidului de carbon în cabină crescuse 
considerabil, mult peste limitele normale. Filtrele 
funcționau, într-adevăr, dar în sens invers! 

Am rămas fără combustibil, la discreţia algelor, iar 
hidropterul îmi trimite dioxid de carbon în loc de oxigen. 

Încercă să caute o soluţie, sperând că logica rece îl va 
ajuta să scape de isteria care vroia să-l strângă de gât. 
Atâta vreme cât mai avea o sursă de energie la bord, putea 
scăpa de balast; dar dacă trebuia să facă şi manevre, 
bateria avea să se consume foarte repede. Verifică toate 


canalele de comunicaţie, însă nimeni nu-i răspunse, iar 
Navcom-ul nu trimitea nici o informaţie. Se simţea plutind 
în centrul unei găuri negre. 

Algele sunt de vină. De multe ori s-a mai întâmplat să 
perturbe sistemul de comunicaţie. 

Cât de mult îşi regreta delăsarea! Ar fi trebuit să fie mult 
mai strict cu supravegherea acestei specii extrem de 
periculoase. Acum îi scăpaseră de sub control. 

Nu puteam avea grijă şi de oameni şi de alge în acelaşi 
timp, gândi el, căscând. 

Dioxidul de carbon îşi face efectul. 

Ar fi vrut să-şi găsească repede o activitate pentru a se 
menţine treaz, dar nivelul oxigenului scăzuse deja foarte 
mult, încetinindu-i mişcările şi procesul gândirii. Descoperi 
că hidropterul se împotmolise; nu-l mai putea manevra, iar 
aruncarea balastului nu făcu decât să-i consume bateria. 

Algele astea blestemate sunt ca o ventuză care sug viaţa 
din mine! 

Aparatul se opri la douăzeci de metri sub suprafaţa 
oceanului. Instrumentele refuzau să funcţioneze, iar 
vizibilitatea scădea rapid pe măsură ce sorii se apropiau de 
asfinţit. Algele împresurară hidropterul fără a-l atinge şi 
deveniră strălucitoare, împrăştiind aceeaşi lumină albă şi 
rece pe care Flattery o văzuse în Seră. 

— Asta e un sabotaj de-al Fantomelor! Mârâi el. O să 
regretaţi cu toţii! 

După câteva clipe se trezi în interiorul unei sfere atât de 
luminoase, încât nu mai reuşi să distingă nici un detaliu. 
Voci nedesluşite îi răsunau în minte. Închise ochii şi îi 
acoperi cu mâinile, dar fără nici un rezultat: continua să 
vadă acea strălucire. 

Semnalul de avertizare situat deasupra panoului de 
comandă pătrunse până la el ca printre faldurile unei 
perdele groase: „Aerul din cabină devine irespirabil, folosiţi 
buteliile cu oxigen. Aerul din cabină...” 

Când se pornise oare alarma? Îşi amintea, îşi amintea... 


Lumina. 

Cunoştea glasul acela! Dar nu era al lui Galii... 

Semnalul de avertizare se stingea încetul cu încetul, din 
lipsă de energie electrică, iar Flattery se smuci să iasă din 
starea de plutire. 

— Am nevoie de aer! Îngăimă el. 

Vibraţia propriei sale voci îl scoase din transa provocată de 
dioxidul de carbon. 

Se repezi în căutarea unui costum de scafandru. Fără a 
mai pierde timpul cu etanşarea articulaţiilor, luă casca şi 
înghiţi cu lăcomie oxigenul proaspăt. Mâinile îi tremurau 
îngrozitor dar, fii sfârşit, reuşea să respire. 

Le arăt eu cine-i stăpânul! Gândi el. 

Simţi valul de adrenalină înghiţindu-l şi alungând 
stăpânirea de sine. În minte îi răsuna un proverb insular: 
„Cine trezeşte un Nemilos, hrăneşte un Nemilos.” 

Eu sunt acum Nemilosul şi voi lovi, într-adevăr, fără nici un 
pic de milă! 

Repetă acest gând de câteva ori în minte, încercând să-şi 
domolească bătăile disperate ale inimii. 

— Ce vreţi de la mine? Strigă el. Dacă mă omorâţi veţi 
pieri. Veţi pieri cu toţii! 

Respirația sa înceţoşa vizorul, dar nu izbutea să diminueze 
strălucirea rece şi orbitoare. Apoi, privind mai îndeaproape 
aburul condensat pe plasmasticlă... Zări tot felul de figuri în 
interiorul căştii, micuţe ca nişte picături de apă şi la fel de 
transparente. 

Tu eşti cel care recurgi întotdeauna la crimă, nu noi. 

Vocea îi răsunase puternic în minte, înfiorându-l. 
Recunoscu accentul inconfundabil al Alyssei Marsh. O 
perioadă de timp fuseseră chiar amanți, dar tovărăşia ei se 
dovedise întotdeauna rece. De fapt, nu putea fi Alyssa, 
pentru că ea murise... Fii sfârşit, nu murise complet... 

— Ce... Ce se-ntâmplă aici? 

Auzi hârşâitul provocat de atingerea dintre tentaculele 
algelor şi suprafaţa exterioară a cabinei. Frunzele uriaşe se 


încolăceau în jurul hidropterului fără a diminua câtuşi de 
puţin strălucirea sferei de lumină care îi penetra pleoapele 
şi retina, ajungând până în ungherele fiinţei sale. Aparatul 
începu să se clatine şi să scârţâie la toate încheieturile. 
Dându-şi seama că algele vroiau să sfâşie învelişul metalic, 
Flattery îmbrăcă repede costumul de scafandru, verifică 
muniţia pistoalelor-laser şi puse mâna pe două butelii de 
rezervă. 

N-ai decât să lupţi, dacă asta vrei, glăsui Alyssa, dar să ştii 
că nu vei fi nici omorât, nici rănit. 

„A suferit un teribil accident în mijlocul algelor”, fusese 
versiunea oficială oferită publicului. Scene din viaţa ei 
începură să danseze peste tot în jur... şi, deodată, Flattery 
înţelese secretul. Se înfioră din tălpi şi până în creştet. 

O lungă perioadă de timp, Alyssa se retrăsese în centrul ei 
de cercetare a algelor. Simţise că Directorul intenţiona să 
scape de ea. În plus, Flattery nu era genul de om care să 
accepte cu plăcere perspectiva de a deveni tată. Era sigură 
că i-ar fi răpit copilul şi l-ar fi omorât; ba poate că ar fi 
lichidat-o şi pe ea. Pentru un clon, şansa de a avea copii era 
de una la zece mii; Flattery, Alyssa şi Mack erau, probabil, 
ultimii supraviețuitori ai echipajului original, fiecare 
reprezentând clonul unui donor de mult dispărut. 

Băiatul fusese adoptat de familia Brood şi primise numele 
de Yuri. În centrul acela de cercetare nu existau alţi copii, 
astfel încât Yuri îşi petrecuse primii doi ani din viaţă în 
adâncuri, printre adulţi. 

Flattery închise ochii, retrăgându-se spre sine. 

Era momentul cel mai potrivit în care... În care... Rosti el 
în gând. 

Ai crezut, măcar o singură dată, că intenţionam să-mi 
sacrific trupul? Întrebă ea. 

Imaginile rămaseră dincolo de pleoapele închise, dar 
vocea Alyssei îi pătrunse în minte precum un fascicul laser. 

De unde era să ştiu? Nu te văzusem de multă vreme... Le- 
ai retras în centrul de cercetare... 


În cele din urmă, imaginile doborâră bariera şi dădură 
buzna. Retrăi momentul în care el însuşi o „demontase” pe 
Alyssa, conectând creierul la sistemul de menţinere a vieţii 
şi separându-l pentru totdeauna de trup. 

Dacă vrei răspunsul, întreabă algele, îl auzi pe Mack 
adresându-se lui Brood. În caz că ai suficientă răbdare, îţi 
poţi urmări linia genetică până la izvoarele ei. 

Ştiu cine este tatăl meu, rosti Brood. Este chiar el, Raja 
Flattery. 

Hidropterul se zgudui îngrozitor şi punctele de rezistenţă 
ale cabinei cedară, lăsând apa să năvălească spre Flattery. 
Toate detaliile se pierdură într-un vârtej şi nu mai rămase 
decât sfera luminoasă, în care dansau din ce în ce mai 
multe imagini: Zentz şi Nevi, capturați pe o plajă 
necunoscută; atacul lui Brood asupra Staţiei Orbitale; o 
scenă de coşmar, în care Zona de Protecţie era plină de 
dărâmături şi fum negru. 

De-a lungul ţărmurilor, algele îşi ridicau frunzele deasupra 
valurilor şi răspândeau în ocean o strălucire verde, 
fosforescentă. 

Ai multe de învăţat, Raja Flattery, îi spuse Alyssa. Eşti un 
om inteligent şi ai, probabil, geniul pe care ţi-l arogi. Să ştii 
că asta te-a salvat de la pieire. 

Ceva, ca un şarpe, îi atinse glezna dreaptă. Îşi retrase 
repede piciorul, dar tentaculul reveni şi îl prinse. Vru să 
arunce cu butelia de oxigen, dar se trezi cu mâinile 
imobilizate... Era deja epuizat şi plutea într-o stare de vis 
care în cele din urmă îi răpi dorinţa de a mai opune 
rezistenţă. 

Ţi-am mai spus şi în noaptea în care m-ai ucis: nu cred că 
înţelegi imensitatea acestei fiinţe. 

Beatriz revăzu întreaga scenă în care Alyssa Marsh fusese 
separată de trup. Holoplatforme, monitoare, pâlcuri de 
alge, aerul şi cerul însuşi se aprinseră, luminând amintirile 
acelei ultime întâlniri dintre Alyssa şi Flattery. 


Îmi eşti dator cu un trup, rosti ea, pe tonul acela egal şi 
imperturbabil care, cu o veşnicie în urmă, îl convinsese să o 
includă în echipajul Pământeanului. 

Algele îi penetrară carnea cu mii de cili şi îl învăluiră într- 
un cocon protector. La fel făcuseră şi cu Vata, Duque sau 
Crista Galii. Cilii căutară vasele de sânge pentru a regla 
nivelul oxigenului şi al pH-ului. Alţi cili aveau să-l hrănească, 
să-i recicleze excreţiile şi să-l apere de atacul prădătorilor. 
Beatriz simţea toate acestea la fel cum, ceva mai devreme, 
percepuse lumea prin intermediul aerostatului. 

Lumea avea, în sfârşit, ocazia să cunoască toate secretele 
lui Flattery. 

Extrem de multe lucruri nu ne interesează pur şi simplu 
din cauză că nu găsesc în noi o suprafaţă pe care să prindă 
rădăcini şi să trăiască. Deci trebuie să creştem numărul de 
planuri din mintea noastră, astfel încât tot mai multe idei 
să-şi găsească loc în acelaşi timp. 

— Jose Ortega y Gasset. 

PRIVIND SFERA DE LUMINĂ care-l cuprindea pe Kaleb, 
Twisp simţi noduri în stomac. Când se despărţise ultima 
oară de el, fiul lui Brett era un adolescent fără experienţă. 
Acum, înțeleptul avea în faţă un bărbat. 

Fusese alături de Brett la trecerea pragului dintre 
copilărie şi maturitate. Sentimentul unei pierderi îi dădu 
din nou fiori de gheaţă pe şira spinării. 

Kaleb seamănă foarte mult cu tatăl lui: încăpățânat, sigur 
pe el, înverşunat... O mânie cumplită îl cuprinsese pe Brett 
atunci când văzuse cadavrele a mii de Insulari trântite 
grămadă într-o piaţă tritoniană transformată în spital de 
campanie. Nu-şi închipuise vreodată că oamenii ar putea 
omori copii nevinovaţi şi părinţi îngenuncheaţi în locuri de 
rugăciune. 

O întreagă Insulă, scufundată! 

Fostul pescar aflase multe detalii despre masacrarea 
Insulei Guemes, văzuse interviuri luate la faţa locului, dar 


Brett privise spasmele trupurilor sfârtecate şi auzise 
gemetele muribunzilor. 

Ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile, suprafaţa fosforescentă a 
sferei proiectă tablouri ale acelor momente; tablouri cu 
mult mai clare decât cele din amintirea lui Twisp. 

Apăreau şi alte imagini - pâlpâinde şi ceţoase... Nedecise. 

Văzu în ele reluări ale scenelor în care Kaleb îşi înfrunta 
oamenii. Cei mai mulţi vroiau să-l răpună pe Flattery şi 
hotărâseră să pornească la luptă fără conducătorul lor. 

— Vreţi să muriţi în luptă? Le spuse el. Bine! Ce-ar fi să 
muriţi hrânindu-i pe săraci? 

Armata pe care o trimitea el împotriva lui Flattery era 
formată din îngeri cărând merinde. „Ne vom opri doar după 
ce toţi vor avea de mâncare”, scria pe tricoul fiecăruia 
dintre pelerinii care soseau cu sutele în taberele de 
refugiaţi. 

Twisp avea încredere că ura nutrită de Kaleb împotriva 
Directorului nu-l va transforma pe băiat într-un alt Flattery. 

Acum a devenit bărbat şi, prin contopirea cu Avata, este în 
siguranţă. Mama sa a avut grijă de acest lucru. 

Îşi aminti de ziua în care Scudi Wang, mama lui Kaleb, îl 
condusese pentru prima oară prin magistralgele minţii. 
Faţa ei zâmbitoare şi frumoasă apăru în interiorul sferei. 

Nu e de mirare că Brett a iubit-o! 

Se scărpină pe ceafă, acolo unde îl gâdilau firele părului 
alb. În haloul din jurul lui Kaleb continuau să apară imagini 
aparţinând unor fiinţe dragi, dar care aveau, toate, ceva în 
comun. 

Niciunul nu mai trăieşte! 

Auzi un scâncet pe care i-l atribui lui Moise. 

În acel moment, Kaleb deveni o umbră strălucitoare în 
interiorul unei sfere de lumină şi păru să se ridice deasupra 
lacului. Imaginile înfăţişau mereu scene din trecut. 
Înțeleptul era copleşit, dar nu înfricoşat. 

Totul plutea într-o radiaţie palidă care pulsa uşor în ritmul 
valurilor micuţe ce loveau în marginea lacului. Privitorii 


încetară murmurele şi începură să înalțe imnul învierii. Era 
un imn tipic, variantă a unei teme mai vechi. 

— Deschide-ţi frunzele... 

— Şi florile, deschide-le... 

Kaleb nu se mai vedea în interiorul sferei. Lumina era mai 
puternică decât tot ceea ce cunoscuse Twisp vreodată, dar 
strălucirea rece nu-i rănea ochii. Dimpotrivă, îi atrăgea ca 
un magnet. 

— Este pretutindeni, strigă o voce înfiorată, care făcu să 
vibreze întreg spaţiul cavernei. Lumina este deasupra 
valurilor, în cer... Pretutindeni. 

Recunoscu glasul lui Snej, tânăra asistentă care lucra 
pentru Grupul Operativ. 

— Şi picturi care se formează din lumină, la fel ca acestea, 
numai că acoperă cerul! Rosti o altă voce. 

Atunci când strălucirea pătrunse în cavernă, ocupând-o în 
întregime, înțeleptul nu mai reuşi să distingă figurile 
camarazilor săi zavatani. Până şi Moise, care se afla imediat 
lângă el, deveni lumină în lumină. 

Glasul cristalin al lui Snej se auzi din nou, trădând o 
imensă bucurie: 

— Crista Galii e teafără. Ioţi sunt teferi. Luptele s-au oprit. 

Imaginile reluară întâmplarea petrecută pe țărm, care-i 
avusese ca protagonişti pe Ben, Crista, Zeniz şi Nevi. Deşi 
desfăşurarea reală a evenimentelor durase aproape o oră, 
Twisp află deznodământul în câteva clipe. Un murmur de 
bucurie parcurse caverna atunci când Nevi Păianjenul căzu 
printre pietre. Imaginile înfăţişară brusc o altă grotă unde, 
dintre toate, cel mai bine se puteau distinge ochii îngroziţi 
ai Directorului. 

În cavernă se aşternu o tăcere aproape deplină, întreruptă 
doar de câteva murmure furioase. 

— Este un miracol, înţeleptule? 

— Flattery a fost izgonit, rosti 'Twisp. Aş spune că era un 
lucru inevitabil şi nu trebuie să-l considerăm miracol. Avata 
a hotărât să-l întâlnească pe Director. 


— Priveşte, înţeleptule! 

Moise ridică braţele ca şi cum ar fi vrut să zboare şi fire de 
lumină porniră din degetele sale pentru a se împreuna cu 
alte fire asemănătoare. Twisp îşi aminti de o întâmplare 
petrecută în copilărie, când un bioarhitect venise la creşă şi 
le arătase copiilor o grămadă de minuni. Printre ele se afla 
şi holograma unei amibe care încerca să captureze şi să 
digere prada. 

— Ce suntem noi? Se întrebă el, cu voce tare. Prădător, 
sau pradă? 

Răspunsul veni ca o pală de vânt, făcându-l să se clatine. 
Tu eşti fratele meu, eu sunt fratele tău. 

Întinse braţele lungi deasupra lacului, căutând să-şi 
regăsească echilibrul şi, din sfera de lumină, răsări o mână 
care o prinse pe a sa. În cavernă răsunau murmurele 
zavatanilor care îl consultau pe Avata sau discutau între ei. 
Fiecare se întâlnise cu spiritele strămoşilor săi, pe care 
Avata le eliberase din închisoarea codului genetic. 

Kaleb apăru din sfera de lumină şi înaintă spre marginea 
lacului, ţinându-l pe 'Twisp de mână. 

— Să ne împreunăm mâinile şi să ne contopim cu Avata! 
Rosti el. (Glasul său puternic opri toate murmurele, însă 
fără a deranja urechile cuiva.) Avata l-a luat prizonier pe 
Flattery şi îl va reeduca în spiritul legii inviolabile care 
spune că orice fiinţă are dreptul la viaţă. În seara aceasta, 
foamea va fi izgonită pentru totdeauna. De acum încolo, 
oamenii nu-şi vor mai asupri semenii. 

Se prinseră cu toţii de mâini şi lumina lor se uni cu ceaa 
lacului. Siluete, figuri şi imagini fragmentate se rotiră în 
vârtej, stârnind strigăte de încântare şi bucurie. Apoi 
caverna dispăru fără veste. Pereţii, plafonul şi piatra de sub 
picioare se dizolvară, iar Twisp nu mai zări decât o 
serpentină formată din oameni care se ţineau de mână, 
înconjurați de un halo strălucitor. Toţi pandoranii intraseră 
în acest grup şi stăteau împreună pe un imens câmp de 


lumină, într-o atmosferă foarte plăcută. Pentru prima oară, 
nimeni nu se mai temea de demoni, securişti sau foame. 

Înțeleptul se retrase discret din mijlocul acestei sărbători, 
îşi găsi roba portocalie şi plecă spre locul său de meditaţie - 
o stâncă de pe care îi plăcea să contemple aşezarea din 
vale. 

Dincolo de câmpul presărat cu pietre, sub aerul răcoros ş 
limpede, străluceau luminile oceanului. Tresări la auzul unu 
camion vechi şi hodorogit care se încăpăţâna să urce 
drumul abrupt. În spatele camionului venea un Cushette, 
ambele vehicule gemând sub greutatea catrafuselor. 
Oamenii aceştia părăseau deja Kalalochul, sperând să 
găsească un loc mai bun şi o viaţă mai fericită. 

— Bine aţi venit, şopti el. 

Atitudinea sa era exuberantă, dar trupul tânjea după 
odihnă. 

Îşi vor găsi fericirea. 

Gândul îi zbură mai întâi la Kaleb, care-şi abandonase 
înverşunarea. Nu peste multă vreme, nepoţii lui Brett şi 
Scudi se vor urca pe genunchii unchiului Twisp, cerându-i 
să le depene poveşti. 

Algele îi oferiseră suficiente informaţii pentru ca el să 
poată ghici viitorul fiecăruia: Ben şi Crista se îndrăgostiseră 
pe Pandora, dar fuzionaseră în Avata; ei se vor dedica 
îmbunătăţirii vieţii pandoranilor, iar Rico şi Snej se vor 
căsători şi îi vor ajuta în această nobilă misiune. 

Nava Neantului Nietzsche, pilotată de Alyssa Marsh, se va 
repezi cu Mack şi Beatriz dincolo de limitele contactului cu 
Pandora. Oamenii şi noul lor simbiot - Avata - vor ajunge pe 
o altă planetă. O planetă care, chiar dacă la început nu va fi 
perfectă, va oferi multe satisfacţii oamenilor în drumul lor 
spre perfecţiune. 

Yuri Brood va fi iertat de păcate şi se va înălța spre 
spiritualitate alături de mama sa, NMO Alyssa Marsh. Prin 
conexiunile organice, Alyssa îşi regăsise fiul şi căpătase un 
nou trup. Yuri va consemna cugetările ei într-un jurnal care 


va deveni cartea sfântă a comportamentului uman - 
Sociologia înălţării. Pelerinii vor popula un nou sistem 
stelar. 

Raja Flattery va trăi în mijlocul algelor, cu toate poftele 
satisfăcute, prizonier al egoismului şi lăcomiei sale. Oamenii 
îl vor vedea din când în când, iar el va intra pentru 
totdeauna în legendă. 

Până la capătul vieţii sale, Twisp va cutreiera continentele, 
ajutându-i pe oameni cu sfaturile sale înțelepte. Nu va 
apuca să vadă sfârşitul Pandorei - care urma să sosească 
destul de curând - şi era fericit că aşa stăteau lucrurile. 

Probabil că voi rămâne în amintirea oamenilor drept 
„înțeleptul de pe Platoul înalt”, îşi spuse el. 

Deasupra Kalalochului se aşternuse liniştea. Lumina 
revărsată din ocean pentru a inunda uscatul se retrăsese în 
matcă, lăsând la suprafaţă o strălucire fantomatică, rece. 
Ridicând ochii, înțeleptul zări doi sateliți naturali şi cerul 
plin de stele. Câte un chicotit străpungea din când în când 
tăcerea, invitându-l să asculte cum veselia nopţii sfâşia 
mantia morţii şi a fricii. 


SFÂRŞIT