Frank Herbert — Pandora 1 — Incidentul Iisus

Frank Herbert & Bill 
Ransom 


Frank Herbert & Bill 
Ransom 


PANDORA 1 


Incidentul lisus 


Există o poartă spre tărâmul imaginaţiei, prin care trebuie 
să intri înainte de a deveni conştient. Cheile cu care o 
deschizi sunt simboluri. Poţi lua idei cu tine, când păşeşti 
dincolo de poartă, dar trebuie să le treci sub formă de 
simboluri. 

— Raja Flattery, Preot-psihiatru 
„TIC.” 

Un sunet clar, metalic. Îl auzi foarte bine. 

Încă o dată: „Tic.” 

Deschise ochii şi fu răsplătit cu un întuneric deplin, o lipsă 
totală de semnal... Sau senzori care să detecteze energia 
radiantă. 

Sunt orb? 

„Lic” 

Nu putea localiza cu precizie sursa, dar era dincolo... În 
afara lui. Simţea aerul rece în gât şi în plămâni. Însă corpul 
îi era cald. Stătea nemişcat, întins pe o suprafaţă moale. 
Respira. Ceva îi gâdila nasul, un vag miros de... Piper? 

Pe [ș (o da 

Îşi drese vocea: 

— E cineva acolo? 

Nu primi nici un răspuns. Cuvintele îi răneau gâtul. 

Ce caut eu aici? 

Materialul moale de sub el se plia după umeri, pentru a-i 
sprijini ceafa şi capul. Îi înfăşura şoldurile şi picioarele. 1 se 
părea ceva cunoscut, îi trezea în minte asocieri îndepărtate, 
dar nu reuşea să le fixeze, dispăreau repede. Era... Oare ce 


era? Simţea că ar fi trebuit să ştie despre un astfel de 
material. 

În definitiv, eu... 

FI ea 

Panica puse ghearele pe el. 

Cine sunt eu? 

Răspunsul se prelinse încet, ca o picătură topită dintr-un 
bloc de gheaţă. Toate lucrurile pe care ar fi trebuit să le ştie 
se aflau acolo, prizoniere în blocul de gheaţă. 

Sunt Raja Flattery. 

Gheaţa se topea eliberând o cascadă de amintiri. 

Sunt Preot-psihiatru pe „Pământeanul”, o Navă a 
Neantului. Noi... Noi... 

Unele amintiri rămâneau îngheţate. 

Încercă să se ridice, dar fu oprit de curelele aplicate peste 
piept, braţe şi picioare. Simţi conectori cuplaţi la 
încheieturile mâinilor. 

Sunt într-o celulă de hibernare! 

Nu-şi amintea să fi făcut pregătiri pentru hibernare. 
Probabil că memoria se topea mai încet decât carnea. 
Interesant. Însă amintirile veneau totuşi. Cele care se 
prelingeau acum erau reci şi profund neliniştitoare. 

Am ratat. 

Baza Lunară mi-a ordonat să distrug nava; putea deveni o 
ameninţare pentru omenire şi nu trebuia lăsată liberă să 
hoinărească prin spaţiu. Trebuia să trimit capsula-mesaj 
înapoi la Baza Lunară... Şi să distrug nava pe care ne aflam. 

Ceva l-a împiedicat să... Ceva... 

Îşi aminti despre proiect. 

Proiectul Conştiinţa. 

EI, Raja Flattery, avusese un rol esenţial în acel proiect. 
Preot-psihiatru. Făcuse parte din echipaj. 

Echipajul Ombilical. 

Nu zăbovi mult asupra simbolului din această denumire. 
Echipajul clonat avea sarcini importante. Lon era al doilea 
lor nume. Lon însemna clon, aşa cum Mac însemna fiul lui. 


Întreg echipajul era constituit din cloni. Pioni de sacrificiu 
trimişi departe, într-un spaţiu izolat, să rezolve problema 
creerii unei conştiinţe artificiale. 

Misiune periculoasă. Foarte periculoasă. De-a lungul 
vremii, conştiinţa artificială se întorsese mereu împotriva 
creatorilor ei, cu o violenţă feroce. Mulţi pieriseră în agonie, 
chiar şi dintre cei ne-clonaţi. 

Nimeni nu ştie de ce. 

Dar directorii proiectului de la Baza Lunară nu vroiau să 
cedeze. Mereu şi mereu, trimiteau în spaţiu acelaşi echipaj 
clonat. Trăsăturile fiecăruia apăreau şi dispăreau rapid din 
mintea lui Flattery, pe măsură ce îşi amintea numele: un 
Gerrill Timberlake, un John Bickel, un Prue Weygand... 

Raja Flattery... Raja Lon Flattery. 

Îşi privi faţa într-o oglindă imaginară: păr blond, trăsături 
aspre... Expresie arogantă. 

Navele Neantului plecau mereu... Cărau cu ele Coloni 
clonaţi, bănci de gene în celule de hibernare. Carne ieftină, 
sacrificată în zone îndepărtate, pentru ca originalele să nu 
păţească nimic rău. Carne ieftină care să adune informaţii 
pentru originale. Fiecare nouă expediţie aducea o fărâmă în 
plus de informaţie pentru echipajul ombilical (mereu la 
pândă) şi pentru cei închişi în celulele de hibernare... 

Aşa cum sunt eu închis acum. 

Coloni, animale, plante... Fiecare Navă a Neantului avea la 
bord tot ceea ce era necesar pentru a crea un nou Pământ. 
Aceasta era momeala care îi împingea mereu mai departe. 
lar nava... Dacă nu reuşea să creeze conştiinţa artificială, 
trebuia distrusă. Baza Lunară ştia că navele şi clonii nu 
costau aproape nimic în locurile în care materia primă şi 
energia se găseau din abundență. Luna era un astfel de loc. 

i fn e Ag 

Cine mă scoate din hibernare? 

Şi de ce? 

Încercă să-şi extindă sfera de conştienţă în întunericul 
absolut. 


Cine? De ce? 

Ştia că nu reuşise să distrugă nava. Aceasta căpătase 
conştiinţă folosindu-l ca model pe Bickel. 

Nu am reuşit să distrug nava. Ceva m-a împiedicat să... 

Nava! 

Amintirile continuau să i se prelingă în minte. Reuşiseră să 
creeze o conştiinţă artificială care să conducă nava prin 
spaţiu... lar aceasta îi propulsase departe, în sistemul Tau 
Ceti. 

Unde nu se aflau planete capabile să adăpostească viaţa 
umană. 

Probele luate de Baza Lunară dovediseră acest lucru, cu 
mult timp înainte. În sistemul Tau Ceti nu se aflau planete 
locuibile. Aceasta era una dintre interdicțiile născute în 
cadrul proiectului. Nici o Navă a Neantului nu avea voie să 
aleagă drumul spre sanctuarul Tau Ceti. Baza Lunară nu 
putea permite acest lucru. Ar fi fost prea tentant pentru 
echipajul clonat. Să ne creăm proprii noştri înlocuitori, să le 
permitem descendenților noştri să descopere Tau Ceti... Şi 
să lăsăm baltă Proiectul Conştiinţa! Dacă întreg echipajul ar 
fi fost de acord cu această idee, Preotul-psihiatru era 
însărcinat să le explice motivele pentru care dorinţa lor era 
irealizabilă... Şi să stea cu degetul pe butonul de 
distrugere, gata să apese. 

Indiferent de rezultat: meci câştigat, pierdut, sau remiză... 
pe toţi ne aştepta moartea. 

Doar Preotul-psihiatru ştia acest lucru. Seriile de Nave ale 
Neantului şi echipajele lor clonate aveau o singură misiune: 
să facă rost de informaţii şi să le trimită la Baza Lunară. 

Nava. 

Desigur, asta era explicaţia. Creaseră şi altceva decât 
conştiinţă în computer şi în sistemul său asociat, pe care 
Bickel îl poreclise „Bivolul”. Creaseră Nava. lar Nava se 
năpustise în spaţiu, cu o viteză uluitoare. 

Destinația: Tau Ceti. 


Computerul primise această comandă. lar acolo unde nu 
se afla nici o planetă locuibilă, Nava crease una: o planetă 
paradisiacă, un Pământ idealizat, ieşit din cele mai 
frumoase vise ale omenirii. Nava făcuse acest lucru, însă 
după aceea venise cu o poruncă terifiantă: „Irebuie să 
decideţi asupra modului în care Mă veţi Adora!” 

Nava îşi asumase calitatea de Dumnezeu sau Satană. 
Flattery nu era sigur care anume. Însă îi simţise forţa 
paralizantă, chiar înainte ca porunca să fie repetată. 

„Cum Mă veţi Adora? Trebuie să vă hotărâți!” 

Eşec. 

Nu aveau cum îndeplini porunca Navei. Însă se puteau 
teme. Învăţaseră din plin ce era aceea frică. 

DE 

Acum recunoştea sunetul: temporizatorul de dehibernare 
măsura perioada rămasă până la instaurarea deplină a 
vieţii. 

Dar cine pornise acest proces? 

— Cine este acolo? 

Îi răspunseră tăcerea şi întunericul impenetrabil. 

Flattery se simţea singur. Un fior rece şi dureros puse 
stăpânire pe carnea sa, semn că senzațiile pielii reveneau la 
normal. 

Cineva din echipaj îi prevenise, cu câteva clipe înainte să 
apese pe butonul care declanşa conştiinţa artificială. 
Flattery îşi aducea aminte de avertisment, dar nu şi a cui 
fusese vocea. 

„Trebuie să existe un prag al conştiinţei, dincolo de care o 
fiinţă conştientă îşi asumă însuşiri de Dumnezeu.” 

Indiferent cine o fi fost, spusese un adevăr. 

Cine mă scoate din hibernare şi de ce? 

— Cineva este acolo! Cine este? 

Cuvintele îi răneau în continuare gâtlejul, iar mintea nu îi 
funcţiona perfect... Blocul de gheaţă nu se topise complet, 
împiedicându-l să-şi amintească totul. 

— Răspunde! Cine este acolo? 


Ştia că era cineva. Simţea o prezenţă cunoscută, familiară. 
Era prezenţa... 

Navei! 

— În regulă, Navă! M-am trezit. 

— Aşa crezi tu. 

Vocea aceea aspră nu avea nimic omenesc în ea. Era mult 
prea bine controlată. Cea mai uşoară nuanţă, orice 
inflexiune, orice modulare, inspira o perfecţiune pe care 
fiinţele umane nu o puteau atinge. Însă îi spunea, o dată în 
plus, că el, Flattery, se afla la cheremul Navei. O rotiţă 
neînsemnată în angrenajul acestei Forțe Infinite. Pe care el 
o ajutase să se lanseze într-un univers incredibil. Odată cu 
acest gând, în minte i se strecurară spaime trecute şi fu 
cuprins de frica a ceea ce i-ar putea face Nava ca urmare a 
neputinței sale de a o satisface. Imaginile Iadului îl chinuiau 
insuportabil... 

Am ratat... Am ratat... Am ratat... 

Sfântul Augustin a ştiut să pună corect întrebarea: 
libertatea vine din incertitudine, sau din posibilitatea de a 
alege?” Ţineţi cont că mecanica cuantică garantează 
incertitudinea. 

— Raja Flattery, Cartea Navei. 

ÎN MOD NORMAL, Morgan Oakes îşi căra frustrările şi 
furiile din timpul nopţii în lungi plimbări prin coridoarele 
navei, încotro îl duceau paşii. 

De data asta, nu! Îşi spuse. 

Se aşeză şi sorbi dintr-un pahar cu vin astringent. Amar, 
dar spăla gustul rămas de pe urma glumei idioate pe care i- 
o făcuse nava. Îl ceruse şi îl primise imediat; ţinând cont că 
traversau o perioadă dificilă cu aprovizionarea, acesta era 
un semn al puterii sale. Prima sticlă din primul lot. Oare ce 
vor spune cei de jos când le va ordona să îmbunătăţească 
vinul? 

Într-un gest ale cărui semnificaţii se pierdeau în negura 
vremurilor, Oakes ridică paharul: Confuzia să pună 
stăpânire pe tine, Navă! 


Vinul era prea aspru. Îl puse deoparte. 

Oakes îşi dădea seama ce impresie jalnică făcea, 
tremurând şi privind fix com-consola de lângă canapeaua 
preferată. Comandă sistemului de iluminare să ofere o 
lumină ceva mai puternică. 

O dată în plus, nava îl convinsese că programul ei se ducea 
de râpă. Senilitatea va pune stăpânire pe ea. El era Preotul- 
psihiatru, iar nava încercase să-l otrăvească! Au fost câţiva 
care au supt de la ţâţa navei - nu des, nu mult, dar se mai 
întâmplase. Chiar şi el primise o dată favorul acesta, înainte 
să devină PP; încă îşi mai aducea aminte de gust - delicios! 
Aducea puţin cu chestia aia pe care Lewis o crease jos, la 
sol şi îi dăduse numele de „potol”. O tentativă de a imita 
elixirul. Scump, potolul ăsta. O extravaganţă. Şi în nici un 
caz nu e elixir. 

Privi ecranul bombat al consolei. Se vedea ca într-o 
oglindă, doar că imaginea era mult mai mică: un bărbat 
supraponderal, cu umeri largi, îmbrăcat în salopetă de 
lucru. Datorită luminii din cameră, salopeta avea o culoare 
incertă, uşor cenuşie. Trăsăturile feţei erau ferme, 
autoritare: bărbie puternică, gură largă, nas încovoiat, 
sprâncene dese şi un pic de argint pe la tâmple. Duse 
degetele la tâmple. Reflexia mult micşorată datorată 
ecranului îi amplifica sentimentul că Nava, prin modul în 
care se purtase cu el, îl făcuse mic, insignifiant. Reflexia îl 
punea faţă în faţă cu propriile temeri. 

Nu mă las eu păcălit de o maşină blestemată! 

Îşi aduse aminte de o altă ocazie când avusese motiv să se 
teamă. Nava refuzase de multe ori să-i dea să sugă, aşa că 
era pregătit să înţeleagă noul mesaj. Se oprise împreună cu 
Jesus Lewis lângă un şir de ţâţe, pe coridor. 

Lewis se amuzase pe socoteala lui: 

— Nu-ţi mai pierde timpul cu chestii din astea. Nava n-o să 
ne dea să sugem. 

Oakes se enervase: 


— Pierderea timpului este unul dintre privilegiile mele. Să 
nu mai uiţi asta! 

Îşi suflecase mâneca şi îşi introdusese braţul gol în 
receptacol. Senzorul îl zgâriase, încercând să se adapteze 
braţului. Simţise cum nasul din inox adulmecă o venă 
potrivită. O înţepătură ca de ţânţar, pentru test, apoi 
senzorul se retrăsese. 

Unele dintre ţâţe scoteau la iveală tuburi pentru supt, însă 
aceasta fusese programată să umple paharul din spatele 
unui panou cu elixir, măsurat şi pregătit conform gusturilor 
şi necesităţilor sale. 

Panoul care bloca accesul la pahar se dăduse la o parte! 

Oakes zâmbise spre un Lewis cuprins de uluire. 

— Bun! Îşi aminti Oakes propriile sale vorbe. Nava îşi dă 
seama, în sfârşit, cine-i şeful aici. 

Şi odată cu asta, dăduse pe gât conţinutul. 

Oribil! 

Trupul îi fusese cuprins de spasme; vomase. Respira în 
reprize scurte, disperate, iar sudoarea i se prelingea pe 
salopetă. 

Totul se termină la fel de brusc precum începuse. Lewis 
stătea lângă el, cu o expresie tâmpă şi uimită, privind la 
mizeria împrăştiată pe jos. Oakes se murdărise şi pe 
încălțări. 

— Ai fost martor, gâfâise Oakes. Ai văzut cum a încercat să 
mă omoare? 

— Calmează-te, Morgan, făcuse Lewis. Probabil că nu este 
decât o defecţiune. Chem imediat un med-teh pentru tine şi 
un robox ca să repare... Lucrul ăsta. 

— Tu vrei să mă enervezi? Doar ştii foarte bine că sunt 
medic. N-am nevoie de un med-teh care să se fâţâie în jurul 
meu. 

Oakes se străduia să ţină materialul salopetei cât mai 
departe de trupul său. 

— Atunci hai să ne întoarcem în cabina ta. Să-ţi facem 
nişte analize şi... 


Lewis tăcuse brusc, privind peste umărul lui Oakes. 

— Morgan, ai chemat tu o echipă de intervenţie? 

Oakes se întoarse ca să vadă ce anume atrăsese atenţia lui 
Lewis şi văzu una dintre unităţile robox ale navei, o 
carapace din bronz cu diametrul de un metru, cu tot felul 
de scule periculoase prinse în braţele telescopice. Înainta 
pe coridor apropiindu-se de ei, clătinându-se ca beată. 

— Nu ţi se pare că e ceva în neregulă cu chestia asta? 
Murmurase Lewis. 

— Cred că a fost trimisă aici să ne atace, răspunsese 
Oakes. 

Apoi, apucându-l pe Lewis de braţ: 

— Să ne cărăm de-aici... Încet, fără mişcări bruşte. 

Se depărtaseră de ţâţe, privind cu atenţie ochiul electronic 
al roboxului şi braţele cu scule mişcându-se ameninţător. 

— Nu se opreşte. 

Oakes vorbise în şoaptă şi în voce se făcuseră simţiţi fiori 
reci de teamă. Roboxul depăşise şirul de ţâţe fără a se opri. 

— Cred că ar fi cazul s-o luăm la goană, spusese Lewis. 

Îl împinse pe Oakes în faţă şi alergară printr-un coridor 
care ducea la Secţia Medicală. Nu priviră înapoi decât după 
ce se adăpostiseră în cabina lui Oakes. 

Ha! Făcu Oakes în sinea sa, amintindu-şi. Întâmplarea asta 
îl speriase până şi pe Lewis. Se grăbise să plece jos, la sol - 
pentru a urgenta construcţia Fortului, locul care le va oferi 
adăpost, izolare şi independenţă faţă de maşina asta 
blestemată. 

Nava ne-a controlat prea mult timp vieţile! 

Undeva în gâătlej, Oakes simţea încă gustul amar. Acum, 
Lewis tăiase posibilitatea de comunicare directă... Era 
incommunicado. Îşi trimitea notele prin curier. Foarte 
enervant. 

Al naibii Lewis! 

Oakes aruncă o privire împrejur, prin camera scufundată 
în penumbră. Nava se afla de partea întunecată a planetei 
şi aproape tot echipajul naviga pe mările somnului. Tăcere. 


Doar din când în când se auzea câte un clic sau un zumzăit 
al sistemului de climatizare. 

Oare când au să înnebunească de tot sistemele Navei? 

Nava, îşi aminti el. 

Nava era un concept, o teologie falsă, un basm strecurat 
într-o poveste născocită pe care doar un idiot o putea 
crede. 

Este o minciună prin care controlăm şi suntem controlaţi. 

Încercă să se relaxeze cufundându-se în pernele groase. 
Încă o dată îşi aduse aminte de mesajul pe care lingăii lui 
Lewis i-l băgaseră pe gât. Era simplu, fără ocolişuri şi 
ameninţător. 

„Nava ne informează că va trimite la sol (1 ) un Preot- 
psihiatru specialist în comunicare. Motivul: respectivul PP 
va demara un proiect pentru comunicarea cu electroalgele. 
Nu am alte informaţii despre acest PP dar trebuie să fie 
unul nou, din celulele de hibernare.” 

Oakes mototoli mesajul în mâini. 

Comunitatea lor nu putea tolera decât un singur PP Prin 
asta, nava îi trimitea încă un mesaj subtil. Poţi fi înlocuit. 

Bănuise tot timpul că în rezervele de hibernare ale navei 
se aflau şi alţi Preoţi-psihiatri. Habar n-avea unde se 
ascundeau acele rezerve. Nava asta blestemată avea o 
arhitectură cumplit de încurcată, cu secţiuni secrete şi 
anexe puse la întâmplare; cu coridoare secrete, care nu 
duceau nicăieri. 

Colonia reuşise să măsoare dimensiunea navei, atunci 
când aceasta eclipsase unul dintre cei doi sori, navigând pe 
o orbită de joasă altitudine. Avea cam cincizeci şi opt de 
kilometri în lungime... Spaţiu suficient. Puteai ascunde 
aproape orice. 

Însă acum avem o planetă sub noi: Pandora. 

Planeta! 

Privi hârtia mototolită în mână. De ce un mesaj scris? El şi 
cu Lewis aveau o modalitate secretă de comunicare, 


infailibilă... Singurii doi Navigatori care îşi puteau permite 
acest lucru. De aceea aveau încredere unul în celălalt. 

Chiar am încredere în Lewis? 

Pentru a cincea oară de când primise mesajul, Oakes porni 
modulatorul alfa care activa o pilulă micuță, fixată undeva 
în ceafă. Nu se stricase nimic la ea. Simţi unda care făcea 
legătura între capsula computerului şi nervii săi auditivi. 
Imaginaţia îi stimula o senzaţie stranie, de ecran gol, de 
revenire din vis. Undeva la sol, transmisia în bandă îngustă 
ar fi trebuit să-l prevină pe Lewis că Oakes dorea să-i 
vorbească. Însă Lewis nu răspundea. 

Vreo defecţiune în echipament? 

Oakes ştia bine că nu asta era problema. El însuşi 
implantase cealaltă pilulă în ceafa lui Lewis şi făcuse 
conexiunile neuronale. 

Şi l-am supravegheat pe Lewis în timp ce-mi implanta 
pilula. 

Oare nu cumva şi-a băgat nasul blestemata asta de navă? 

Oakes privi împrejur, la schimbările minuţioase pe care le 
efectuase în cabină. Nava se afla peste tot, desigur. Toate 
componentele navei se aflau în navă. Totuşi, cabina asta 
avusese întotdeauna ceva special, deosebit... Chiar şi 
înainte să facă el modificări. Era cabina unui Preot- 
psihiatru. 

Restul echipajului trăia simplu, fără pretenţii. Dormeau în 
hamace, iar legănările blânde ale navei le aducea somnul. 
Multe dintre hamace erau prevăzute cu saltele, sau perne, 
pentru ocaziile când bărbaţii se întâlneau cu femeile. Puteai 
face dragoste pe ele, te puteai relaxa, scăpând de presiunea 
cu care coridoarele din plastoţel îţi agresau psihicul 
făcându-te uneori să simţi că-ţi pierzi suflul. 

Reproducerea, totuşi... Asta intra sub controlul cel mai 
strict al Navei. Fiecare Bebeluş Natural trebuia să se nască 
pe navă, sub supravegherea unei echipe de specialişti în 
obstetrică - afurisiţii Natali, cu aerul lor de superioritate. 
Oare nava le vorbea? Îi hrănea? Nu spuneau niciodată. 


Oakes se gândi la creşele de pe navă. Deşi confortabile în 
raport cu standardele restului cabinelor, nu se asemănau 
nici pe departe cu cabina sa. Unii preferau foarte mult 
Catedrala Copacilor - sub tufişuri umbroase, cu iarbă 
proaspătă. Oakes zâmbi. Cabina sa, totuşi... Era de-a 
dreptul luxoasă. Femeilor li se tăia răsuflarea când intrau 
pentru prima oară, remarcând cât era de vastă. Plecând de 
la cabina unui PP locuinţa lui Oakes acaparase spaţiul a 
cinci cabine. 

lar blestemata de navă nu se amestecase niciodată. 

Acest loc era un simbol al puterii. Era un afrodisiac care 
rareori dădea greş. De asemenea, scotea în evidenţă 
minciuna Navei. 

Aceia dintre noi care văd minciuna, controlează. Aceia 
care nu o văd... Nu controlează. 

Se simţea un pic ameţit. Efectul vinului pandoran, gândi 
el. Îi şerpuia prin vene şi fierbea în conştiinţă. Dar nici 
măcar vinul nu-i putea aduce somnul. La început, aroma sa 
specială şi căldura confortabilă promiseseră să taie din 
tăria îndoielilor care-l făceau să cutreiere coridoarele 
noaptea. Nu dormea decât trei sau patru ore pe ciclu... 
Oare de când dura asta? De annos... Annos... 

Oakes scutură din cap pentru a-l limpezi şi simţi tremurul 
fălcilor. Gras. Nu fusese niciodată suplu. Nu fusese 
niciodată ales pentru reproducere. 

Totuşi, Emond Kingston m-a ales pe mine să-i urmez în 
funcţie. Primul PP din istorie care nu a fost ales de 
blestemata de navă. 

Avea să fie înlocuit de acest nou PP pe care nava hotărâse 
să-l trimită la sol? 

Oftă. 

Mai târziu puţin, îşi dădu seama că trupul i se înmuiase şi 
devenise greu. 

Capul este prea mult solicitat, trupul prea neputincios. 

Însă nu dusese niciodată lipsă de partenere, când avusese 
chef. Bătu cu palma pernele de lângă el, amintindu-şi. 


Am cincizeci de ani, sunt gras şi rânced, gândi el. Ce-am să 
fac de-acum încolo? 

Substanţa veşnică a universului, lipsită de caracteristici, 
care impregnează totul... Acesta este vidul. Nu este nici 
obiect, nici simţuri. Este împărăţia iluziilor. 

— Kerro Panille, Buddha şi Avata. 

GRUPUL ERA FORMAT din oameni foarte diferiţi ca 
înfăţişare. Mergeau greu, târându-şi picioarele prin terenul 
deşertic, printre movile de culoare neagră. Lumina roşie- 
portocalie a unui singur soare cădea oblic pe ei, desenând 
umbre purpurii pe nisipul aspru şi pietre. Rafale de vânt 
hoinare ridicau ici şi colo coloane de praf; le priveau cu 
mare atenţie şi suspiciune. Din când în când, le ieşeau în 
cale plante cu un aspect noduros, îndesat, cu frunze 
argintii, strălucitoare. Grupul le ocolea cu mare grijă. 

Oamenii aceştia prezentau doar vagi asemănări cu 
strămoşii lor umani. Majoritatea îşi îndreptau atenţia spre 
un tovarăş înalt, probabil şeful lor, deşi nu mergea în frunte. 
Avea braţe lungi şi subţiri, de culoare cenuşie şi o căpăţâna 
îngustă, împodobită cu o claie blondă, singurele fire de păr 
de pe trupul său suplu. Ochii aurii se găseau adăpostiţi în 
două umflături osoase la nivelul tâmplelor; nu avea nas, iar 
gura era marcată de un mic cerc roşu. Nu se vedeau 
urechi, însă petele maronii de pe piele marcau locul în care 
ar fi trebuit să se afle. Braţele se terminau cu mâini subţiri. 
Fiecare mână avea patru degete, trei cu şase articulaţii şi al 
patrulea, gros, în partea opusă acestora. Pe pieptul lipsit de 
păr era tatuat, cu verde, numele 'Theriex. 

Alături de înaltul Theriex mergea împiedicat o siluetă 
palidă, gheboasă. Capul umflat se sprijinea direct pe trup; 
nu avea gât. Ochii mici, roşii, nu puteau privi decât în 
direcţia în care era îndreptat trupul. Lângă ochi, foarte 
aproape, se afla o gaură umedă care fremăta la fiecare 
respiraţie. Urechile erau fante deschise jos, în partea 
laterală a capului. Braţele grase şi moi se terminau cu două 


labe cărnoase, fără degete. Picioarele erau ca două tuburi: 
nu aveau nici genunchi, nici labe. 

Fiecare avea particularităţile sale. Erau capete cu mulţi 
ochi, altele cu niciunul. Nări mari, conice, urechi imense, 
picioare de dansator sau ca nişte buturugi. Erau patruzeci 
şi unu cu toţii şi se îngrămădeau, ca o turmă. O masă de 
carne relativ compactă, în sălbăticia Pandorei. Unii se 
agăţau de ceilalţi, împiedicându-se şi croindu-şi cu greu 
drumul prin deşert. Alţii păstrau o oarecare distanţă. 
Conversaţiile erau rare - o grohăială, un murmur înăbuşit; 
din când în când, îi adresau lui Theriex o întrebare 
plângăcioasă. 

— Unde ne putem ascunde, Theriex? Cine să ne 
primească? 

— Dacă am putea ajunge la celălalt ocean..., spuse 
Theriex. Avata... 

— Avata. Da, Avata. 

Parcă rosteau o rugăciune. Se auzi o voce puternică: 

— Adevăratul Om, Adevăratul Avata. 

Apoi o altă voce: 

— 'Ther, spune-ne povestea lui Avata. 

Ther nu scoase o vorbă până nu îi auzi pe toţi rugându-se: 

— Da, Ther, spune-ne povestea... Povestea, povestea... 

Theriex ridică mâna subţire, ca o frânghie, cerând tăcere. 
Apoi începu: 

— Când Avata vorbeşte de început, Avata vorbeşte de 
piatră şi înrudirea cu piatra. Înainte de piatră a fost 
oceanul, oceanul furios, agitat şi sferele de lumină care îl 
făceau să clocotească. Clocotul şi răcirea au făcut să apară 
lunile: dinţii oceanului furios. Ziua, toate lucrurile se agitau 
în apa fierbinte, iar noaptea cădeau la fundul oceanului, 
adunându-se, odihnindu-se. 

Theriex avea o voce ascuţită, şuierătoare, care se impunea 
peste zgomotele paşilor târşiţi. Vorbea într-un ritm straniu, 
care se potrivea cu mersul lor. 


— Astrele şi-au încetinit vârtejul, iar oceanele s-au răcit. 
Cei câţiva care s-au alăturat au rămas uniţi. Avata ştie asta 
pentru că aşa este, dar primul cuvânt al lui Avata a fost 
piatră. 

— Piatră, piatră, reluară în cor tovarăşii săi. 

— În agitaţie nu exista creştere, spuse Theriex. Înainte de 
piatră, Avata a obosit şi Avata era mulţi şi Avata văzuse doar 
oceanul. 

— Trebuie să găsim oceanul lui Avata... 

— Dar să te prinzi de o piatră, spuse Theriex, să te înfăşori 
strâns în jurul ei şi să stai nemişcat, acesta este un vis nou 
şi o viaţă nouă... Să nu mai fii aruncat de colo-colo, mereu la 
cheremul neobositei luni. Atunci a avut un punct de sprijin 
şi în noua încredere pe care i-a dat-o piatra, a venit spirala 
puterii şi aerul, oferit de ocean. 

Theriex dădu capul pe spate pentru a privi albastrul 
metalic al cerului. Merse câţiva paşi fără a scoate o vorbă, 
apoi reluă: 

— Spirala puterii, atingerea! În acea zi, Avata a capturat 
fulgerul, s-a înfăşurat strâns în jurul pietrei, aşteptând timp 
de secole în tăcere, întuneric şi teamă. Apoi, prima scânteie 
a apărut în noaptea înfricoşătoare: „Piatra!”. 

Încă o dată, ceilalţi reluară în cor: 

— Piatra! Piatra! Piatra! 

— Spirala puterii! Repetă Theriex. Avata a cunoscut piatra 
înainte de a se cunoaşte pe Sine; şi a doua scânteie a 
izbucnit: Eu! Apoi a treia, cea mai puternică dintre toate: 
Eu! Nu piatra! 

— Nu piatra, nu piatra, reluară ceilalţi. 

— Originea este mereu cu noi, spuse Theriex, aşa cum este 
cu ceea ce noi nu suntem. Noi existăm în reflexie. Sinele se 
cunoaşte prin ceilalţi. Acolo unde nu este decât unul singur, 
nu este nimic altceva. Din neant nu poate veni reflexia 
Sinelui; nu vine nimic. Dar pentru Avata a fost piatra şi din 
cauză că a fost piatra, ceva s-a întors spre el şi acel ceva a 
fost Sinele. Astfel, finitul devine infinit. Unul nu este. Dar 


noi suntem legaţi unii de alţii în infinit, în substanţa din care 
se naşte toată materia. Fie ca piatra lui Avata să vă ofere 
sprijin şi echilibru în oceanul agitat! 

Theriex tăcu şi grupul îşi târi o vreme paşii în linişte, fără 
ca nimeni să se mai plângă. Totuşi, rafalele de vânt aduceau 
un miros de acid şi unul cu simţul mirosului mai dezvoltat îi 
avertiză: 

— Se apropie 'Tentaculele Nervoase! 

Un fior trecu printre ei şi măriră pasul. Cei de la margine 
scrutau deşertul cu o precauţie sporită. 

În fruntea grupului mergea o siluetă acoperită cu blană 
neagră, având trunchiul lung, picioare scurte, butucănoase, 
terminate cu labe rotunde şi plate. Braţele erau subţiri şi se 
mişcau ca nişte şerpi. Mâinile se terminau cu două degete 
musculoase, lungi şi răsucite, ca şi cum erau destinate a 
ajunge în tot felul de locuri ciudate. Urechile mari ţâşneau 
de sub blana rară şi se mişcau în toate direcţiile. 'Ţeasta 
plată era acoperită cu o părere de blană neagră. Ochii 
albaştri, cu pleoape grele, ieşeau mult în afară. Erau sticloşi 
şi păreau că privesc pierduţi în depărtare. 

Deşertul din jurul lor, până la piscurile îndepărtate, zăcea 
într-o absolută nemişcare. Singurele pete de culoare le 
dădeau doar bolovanii negri şi plantele cu frunze tari care- 
şi făceau adaptarea fototropică la schimbarea nuanţelor de 
culoare împrăştiate de soarele roşu. 

Urechile siluetei din fruntea grupului se întinseră deodată, 
apoi se curbară formând o cupolă îndreptată spre piscurile 
din faţă. 

Din acea direcţie se auzi un strigăt strident, înfiorător. 
Grupul se opri ca un singur organism, aşteptând cu teamă. 
Strigătul fusese cumplit de puternic, dacă ajunsese până la 
ei. 

Din grup se auzi o voce aproape isterică: 

— Nu avem arme! 

— Pietre, spuse Theriex arătând cu braţul spre bolovanii 
negri din jurul lor. 


— Sunt prea mari, nu putem să aruncăm cu ele, explică 
cineva. 

— Pietrele lui Avata, spuse Theriex. 

Vocea avea tonul cu care le spusese tovarăşilor săi 
povestea lui Avata. 

— Nu vă apropiaţi de plante, îi preveni cineva. 

Avertismentul era inutil. Ştiau cu toţii despre plante - 
majoritatea veninoase, capabile să taie carnea moale. Trei 
pieriseră deja prinşi de plante. 

Strigătul acela sfredeli din nou aerul. 

— Pietrele, repetă Theriex. 

Încet-încet, grupul se împrăştie, îndreptându-se spre 
bolovani. Se culcară pe suprafaţa lor neagră, ţinându-i 
strâns în braţe. Majoritatea îşi lipiră feţele de bolovani. 

— Îi văd, spuse Theriex. Glugile Nemiloase. 

Întoarseră cu toţii privirile spre direcţia în care arăta 
Theriex. 

— Piatra, visul vieţii, spuse Theriex. Să te prinzi de piatră, 
să te înfăşori strâns în jurul ei şi să stai nemişcat. 

În timp ce vorbea, continua să privească peste întinderea 
deşertului, la cele nouă forme negre care repezeau înspre 
ei. Glugile Nemiloase, da, miriapozi, cu glugi în loc de guri. 
Glugile se retraseră, dezvelind dinţii masivi şi veninoşi. Se 
deplasau cu o viteză paralizantă. 

— Ar fi trebuit să ne încercăm şansele la Fort, împreună cu 
ceilalţi, zbieră cineva. 

— Fii blestemat, Jesus Lewis! Strigă un altul. Fii 
blestemat! 

Acestea fură ultimele cuvinte coerente ale grupului; 
Glugile Nemiloase se năpustiră în viteză asupra siluetelor 
împrăştiate. Dinţii muşcară, ghearele sfâşiară. Atacul fu 
distrugător. Glugile se retraseră, Nemiloşii loviră. Victimele 
nu avură nici o şansă. Unii încercară să fugă, fiind tăiaţi în 
două. Alţii încercară să alerge în jurul bolovanilor, dar fură 
atacați de doi demoni simultan. Totul se termină în câteva 
clipe, după care cei nouă Nemiloşi se puseră pe mâncat. 


Alte creaturi îşi făcură apariţia de după pietre, pentru a lua 
parte la ospăț. Plantele din apropiere sugeau lichidul roşu 
împrăştiat pe sol. 

În timp ce Nemiloşii se hrăneau, mişcări imperceptibile 
schimbară panorama la orizont. Baloane portocalii mari se 
ridicară din spatele stâncilor, plutind spre Nemiloşi, 
folosindu-se de curenţii de aer. Târau după ele tentacule 
lungi şi subţiri, care din când în când atingeau deşertul, 
stârnind praful. Nemiloşii le văzură, dar nu dădură semne 
de teamă. 

În partea de sus a baloanelor apărură creste unduitoare, 
folosindu-se de vânt pentru a controla direcţia de înaintare. 
Acum se auzea un sunet şuierător, precum vântul prin 
pânzele corăbiilor, însoţit de un zornăit metalic. 

Când baloanele portocalii ajunseră la câţiva kilometri 
depărtare, unul dintre Nemiloşi lătră un avertisment. 
Privea nu la baloane, ci la un roi de tentacule subţiri aflat 
undeva la cincizeci de metri de ei. Dinspre ghem venea un 
puternic miros de acid. Ca unul, cei nouă Nemiloşi se 
întoarseră şi o rupseră la fugă. Alergând prin deşert, cel 
care se hrănise cu Theriex scoase un sunet strident, apoi 
strigă foarte clar: 

— 'Theriex! 

O mişcare greşită aleasă la întâmplare în desfăşurarea 
planului poate schimba complet structura teoretică a 
jocului. 

— Cuvintele lui Bickel, Arhivele Navei. 

OAKES SE PLIMBA NERVOS prin cabină. Trecuseră 
câteva ore din ciclul nocturn. Făcuse câteva încercări de a 
stabili contactul cu Lewis, prin sistemul lor de comunicaţie 
implantat. Eşec clar! 

Să fie ceva în neregulă la Fort? 

Lui Oakes nu prea-i venea să creadă. În acea bază de la 
Dragonul Negru fuseseră folosite cele mai bune materiale. 
Lewis fusese deosebit de exigent, supraveghease cu mare 
atenţie construcţia şi nu lăsase loc pentru nici o eroare. 


Fortul trebuia să fie impenetrabil la orice agresiune care 
putea veni de pe Pandora sau din partea Navigatorilor... 
Orice agresiune, cu excepţia... 

Oakes se opri, privind ţintă pereţii din plastoţel. 

Fortul de pe Pandora chiar îi izola de Navă? 

Vinul băut mai devreme începea să-i aducă o stare de 
relaxare, ştergându-i gustul amar de pe limbă. Cabina asta 
părea ca o celulă care îl izola faţă de navă. Şi ce dacă nava 
asta blestemată trimitea un alt PP acolo jos? N-are decât. 
Oricine ar fi, va primi ceea ce i se cuvine. 

Îşi odihni trupul pe o canapea şi încercă să uite ultima 
umilinţă. Închise ochii şi alunecă într-un semi-vis, înapoi, 
spre începuturile sale. 

Nu chiar. Nu chiar la început. 

Exista un hiatus şi nu-i plăcea să recunoască asta. Erau 
lucruri pe care nu şi le amintea. Îndoielile încercau, 
nepoftite, să i se strecoare în suflet. Atenţia îi fu atrasă de 
semnalul emis prin pilula din ceafă. Trimise un impuls 
nervos să decupleze contactul. 

Lewis n-are decât să mai fiarbă! 

Scoase un oftat adânc. Nu... Începutul, nu. Erau lucruri în 
legătură cu începutul său, pe care documentele nu le 
dezvăluiau. Nava, cu toată puterea ei de zeu, nu vroia sau 
nu putea să-i dea lui Morgan Oakes toate amintirile. lar un 
PP ar fi trebuit să aibă acces la orice. La orice! 

La orice în afară de originea aceea îndepărtată, undeva pe 
Pământ... pe îndepărtatul Pământ... de mult dispărutul 
Pământ. 

Ştia că avea şase ani atunci când începuseră să i se 
cristalizeze primele amintiri vizuale. Ştia chiar şi anul... 
6001 de la naşterea Divinului Imhotep. 

Primăvara. Da, era primăvară şi trăia în chiar centrul 
puterii, în Aegipt... În frumosul oraş Heliopolis. De la 
Granițele Bretone până la Ținuturile Indului se întindea 
pacea Graeco-Romană, hrănită de generozitatea Nilului şi 
întărită de mercenarii Aegiptului. Doar pe tărâmurile 


Chinului şi pe continentele de la Est de Chin, dincolo de 
Marea Nesiană, naţiunile se războiau deschis. Da... 
Primăvară... Trăise cu părinţii săi în Heliopolis. Amândoi 
părinţii erau în misiune. Aflase asta din arhive. Erau cei mai 
buni geneticieni din Imperiu. Lucrau la un proiect care avea 
să schimbe complet viaţa tânărului Morgan. Pregăteau o 
călătorie spre stele. I-au spus-o. Dar mult mai târziu, iar el 
nu a mai avut posibilitatea să se opună. 

Îşi aducea aminte de un bărbat, un negru. Îi făcea plăcere 
să şi-l închipuie ca pe unul dintre preoţii misterioşi ai 
Aegiptului, văzuţi în fiecare săptămână la video. Bărbatul 
trecea în fiecare zi pe lângă casa lor. Unde se ducea şi de ce 
mergea mereu într-un singur sens, Morgan n-a aflat 
niciodată. 

Gardul care împrejmuia locuinţa părinţilor săi era mult 
mai înalt decât bărbatul negru. Era o reţea din oţel dur, 
care în partea de sus se curba în afară. În fiecare după- 
amiază, Morgan îl privea trecând şi se întreba cum de 
ajunsese să capete culoare neagră. Nu şi-a întrebat părinţii, 
avea ambiția să afle singur. 

Într-o dimineaţă, devreme, tatăl său a spus: 

— Soarele se transformă în novă. 

Nu a uitat niciodată cuvintele acelea teribile, deşi pe 
atunci habar n-avea ce însemnau. 

— Până acum s-a menţinut calmul, dar Imperiul Roman nu 
are cum să ascundă căldura. Rugăminţile preoţilor lui Ra nu 
vor ajuta cu nimic. 

— Căldură? A strigat mama sa. În căldură poţi trăi, te poţi 
descurca, dar asta... 

A făcut un semn cu mâna spre fereastră: 

— E ca şi cum am fi la un pas de flăcările iadului. 

Deci aşa, gândise el, omul ăsta este negru din cauza 
soarelui. 

Înainte să împlinească zece ani a aflat că omul care trecea 
pe lângă casa lor era negru din naştere. Totuşi, Morgan se 
încăpăţâna să le spună colegilor de la creşă că de fapt 


soarele fusese de vină. Îi plăcea jocul acesta straniu, să spui 
un neadevăr apoi să-i convingi pe ceilalţi că este adevărat. 

Ah, atracţia jocului, chiar şi atunci! 

Oakes îşi potrivi perna la spate. De ce-i venise în minte 
omul negru, tocmai acum? Din cauza unui lucru ciudat, 
aparent neimportant, dar care l-a tulburat şi i s-a fixat în 
memorie. 

M-a atins. 

Oakes nu-şi amintea să fi fost atins până în acel moment 
decât de părinţii săi. În acea zi fierbinte, stătea afară, pe o 
treaptă, la adăpostul umbrei oferite de acoperiş; primea în 
spate curentul de aer trimis de ventilator, plasat în cadrul 
uşii. Omul a trecut pe lângă casă, ca de obicei, apoi s-a oprit 
şi s-a întors. Băiatul l-a privit, curios, prin plasa de oţel, iar 
bărbatul l-a cercetat cu atenţie, ca şi cum atunci l-ar fi 
observat pentru prima oară. 

Oakes îşi aduse aminte că inima i-a tresărit în piept şi a 
avut senzaţia că ceva se întinde în el, mult, mult, ca o 
praştie. 

Bărbatul a privit în jur, apoi spre gard. Următorul lucru de 
care şi-a dat seama Oakes a fost că bărbatul sărise gardul şi 
se îndrepta spre el. S-a oprit, a întins o mână şovăielnică şi 
a atins obrazul puştiului. Oakes a întins şi el mâna, curios, 
atingând pielea neagră de pe braţul bărbatului. 

— N-ai mai văzut puştani până acum? L-a întrebat el pe 
bărbatul negru. 

Pe faţa neagră a apărut un zâmbet larg. 

— Ba da, a spus bărbatul, dar nu ca tine. 

Apoi, ca din pământ, a răsărit un soldat de pază şi l-a luat 
pe bărbat de acolo. Un alt soldat l-a tras pe băiat înăuntru şi 
l-a chemat pe tată. Îşi aduse aminte ca taică-său se înfuriase 
rău. Dar cel mai bine îşi amintea ochii aceia holbaţi, privirea 
uimită a negrului, care de atunci n-a mai trecut niciodată pe 
lângă casa lor. Oakes s-a simţit important atunci, puternic, 
ca o fiinţă pe care toată lumea o respectă şi o protejează. 


Dintotdeauna fusese o persoană ce nu putea fi trecută cu 
vederea. 

De ce-mi vine în minte bărbatul acela? 

Avea impresia că de la o vreme, în orele sale de odihnă, nu 
făcea decât să-şi pună întrebări. Întrebările duceau la alte 
întrebări, până când ajungea mereu, inevitabil, la singura 
întrebare pe care ezita să o pună în lumina conştiinţei. 

O rosti cu voce tare, o gustă cu limba, ca pe un vin 
îndelung aşteptat. 

— Şi dacă nava asta este Dumnezeu? 

Hibernarea umană este faţă de hibernarea animală tot aşa 
cum este hibernarea animală faţă de starea constantă de 
veghe. Datorită încetinirii proceselor vieţii, hibernarea se 
apropie de staza absolută. Este mai aproape de moarte 
decât de viaţă. 

— Dicţionarul Ştiinţei, Ediţia cu nr. 101 

RAJA FLATTERY ZĂCEA MUT în celula de hibernare, 
încercând să-şi stăpânească teroarea. 

Nava face cu mine ce vrea. 

Valuri opace îi creau confuzie în amintiri, dar ştia câteva 
lucruri. Aproape că le putea proiecta în întunericul de 
abanos din jur. 

Am fost Preot-psihiatru pe Nava Neantului Pământeanul. 

Aveam misiunea să producem inteligenţa artificială. Foarte 
periculoasă, chestia asta. 

Şi au produs... Ceva. Acel ceva a fost Nava, o fiinţă cu 
puteri aparent infinite. 

Dumnezeu sau Satană? 

Flattery nu ştia. Dar Nava crease o planetă paradisiacă 
pentru încărcătura sa de cloni, după care introdusese un 
concept nou: Adorarea Navei. Le-a cerut clonilor umani să 
decidă asupra modului în care vor Adora Nava. 

Un nou eşec. 

Poate din cauza că erau cloni, cu toţii? Nu erau decât... 
„piese de rezervă”. Ştiuseră asta încă din primele momente 
conştiente, în copilărie, pe Baza Lunară. 


Un nou val de frică se prăvăli asupra lui. 

Trebuie să fiu ferm, îşi spuse Flattery. Orice ar fi puterea 
asta, Dumnezeu sau Satană, trebuie să găsesc în mine 
fermitatea, altfel nu voi avea nici o şansă în faţa ei. 

— Atâta vreme cât te crezi neajutorat, rămâi neajutorat, 
chiar dacă eşti ferm, spuse Nava. 

— Deci îmi poţi citi chiar şi gândurile. 

— Să citesc? Cuvântul nu este deloc potrivit. 

Vocea Navei venea din întuneric. Îi transmitea o stare de 
îngrijorare, vagă, ceţoasă, pe care nu o putea pătrunde. De 
fiecare dată când îi vorbea Nava, se simţea un nimic, un fir 
de praf. Încercă să lupte împotriva senzaţiei grele de 
subjugare, dar fiecare gând îi amplifica sentimentul că este 
prizonier şi dispensabil. 

Ce putea face un simplu om împotriva unei puteri ca 
Nava? 

Totuşi, avea câteva întrebări în minte. Ştia că, uneori, 
Nava răspundea dacă era întrebată. 

— De cât timp stau în celula de hibernare? 

— Chiar dacă ţi-aş spune, pentru tine nu ar avea nici o 
semnificaţie. 

— Încearcă-mă. 

— Te încerc. 

— Spune-mi de cât timp stau în celula de hibernare. 

Încă nu îi ieşiseră toate cuvintele din gură, când îl 
cuprinse panica. Nu te adresezi în felul acesta lui 
Dumnezeu... Nici Satanei. 

— De ce nu, Raj? 

Vocea Navei căpătase o nuanţă de camaraderie, dar 
modularea fusese atât de precisă, încât simţi cum carnea i 
se înfioară. 

— Din cauză că... Din cauză că... 

— Din cauza a ceea ce ţi-aş putea face? 

— Da. 

— Ah, Raj, când ai să te trezeşti? 

— Sunt treaz. 


— Aşa crezi tu, dar nu are importanţă. După modul în care 
percepi tu timpul, te afli în celula de hibernare de foarte 
multă vreme. 

— De câtă vreme? 

Simţea că răspunsul era deosebit de important; trebuia să 
afle. 

— Ar trebui să înţelegi câte ceva despre cicluri, Raj. 
Pământul şi-a încheiat existenţa. Apoi a fost din nou creat, 
la Comanda Mea. Mereu şi mereu. 

— De mai multe ori... de fiecare dată la fel? 

— În cele mai multe cazuri. 

Flattery simţi adevărul ineluctabil. În el se născu ţipătul, 
care îi sfâşie carnea, eliberându-se: 

— De ce? 

— Nu poţi înţelege. 

— 'Toată durerea şi... 

— Şi bucuria, Raj. Nu uita bucuria. 

— Dar... Încă o dată şi încă o dată... 

— Aşa cum te delectezi de mai multe ori cu o melodie sau 
cu înregistrarea holografică a unei piese de teatru, Raj. Aşa 
cum Baza Lunară relua Proiectul Conştiinţa, obţinând de 
fiecare dată ceva în plus. 

— De ce m-ai scos din hibernare? 

— Raj, tu eşti un instrument favorit. 

— Dar Bickel... 

— Aaah, Bickel! Da, el Mi-a dat geniul lui. A fost cutia 
neagră prin care aţi ajuns la Mine. Însă prietenia înseamnă 
ceva mai mult, Raj. Tu eşti prietenul Meu cel mai bun. 

— 'Te-aş fi distrus, Nava, dacă aş fi putut. 

— Nu înţelegi ce înseamnă prietenia! 

— Deci eu sunt un... Instrument. Sunt şi eu 0... reluare? 

— Nu, Raj. Nu. 

Câtă tristeţe în vocea aceea teribilă! 

— Instrumentele cântă. 

— Şi pentru ce Ţi-aş permite să cânţi prin mine? 

— Bine! Foarte bine, Raj! 


— Ce răspuns este ăsta? 

— Este o confirmare. Eşti, într-adevăr, prietenul Meu cel 
mai bun. Instrumentul Meu favorit. 

— Nu cred că am să înţeleg vreodată chestia asta. 

— Probabil din cauză că îţi place piesa. 

Flattery pufni; nu reuşise să se abţină. 

— Râsul ţi se potriveşte, Raj. 

Râsul? Nu-şi amintea să fi râs, poate doar să se fi luat 
singur în derâdere. Însă acum îşi aducea aminte cum 
intrase în hibernare. Nu o singură dată, ci de mai multe ori, 
nici nu îndrăznea să numere. Fuseseră şi alte treziri... Alte 
jocuri... Da, alte eşecuri. Sesiza, totuşi, că Nava era 
amuzată. Ştia că va trebui să dea replica. 

— Ce jucăm de data asta? 

— Cererea mea a rămas nesatisfăcută, Raj. Oamenii nu se 
pot hotări cum să Mă Adore. Din cauza asta, acum nu mai 
sunt oameni. 

Simţi cum fiorul rece pune stăpânire pe trupul său. 

— Nu mai sunt... Ce ai făcut? 

— Pământul a dispărut în vârtejul cosmic, Raj. Toate 
Pământurile au dispărut. Este mult de atunci, îţi aminteşti? 
Acum sunt doar Navigatorii... Şi cu tine. 

— Eu, un om? 

— Tu eşti materialul original. 

— Un clon, simplă carne de tun, să fie material original? 

— Cam aşa ceva. 

— Ce sunt Navigatorii? 

— Sunt supraviețuitorii pieselor celor mai recente... Diferă 
un pic faţă de Pământenii pe care ţi-i aminteşti tu. 

— Nu sunt oameni? 

— Sunt compatibili cu tine. 

— În ce sens sunt diferiţi? 

— Au experienţe ancestrale asemănătoare cu ale tale, însă 
au fost aduşi în diferite momente ale dezvoltării lor sociale. 
Flattery nu se consideră pe deplin lămurit, dar hotărî să 
nu insiste... Deocamdată. Acum vroia să se agaţe de alt fir. 


— Cum adică au fost aduşi? 

— Au fost... Salvaţi. În fiecare moment, soarele lor urma să 
se transforme în novă. 

— Pentru că aşa ai aranjat lu? 

— Au fost pregătiţi cu cea mai mare atenţie pentru sosirea 
ta, Raj. 

— Cum au fost pregătiţi? 

— Au un Preot-psihiatru care îi învaţă să urască. Îl au pe 
Sy Murdoch care şi-a învăţat bine lecţia. Au o femeie pe 
nume Hamill a cărei extraordinară putere nu o bănuieşte 
nimeni. Au un bătrân pe nume Ferry care crede că orice 
poate fi cumpărat. O au pe Waela, care merită cea mai mare 
atenţie. Au un tânăr poet, Kerro Panille şi o au pe Hali 
Eckel, care crede că îl doreşte pe Kerro. Au cloni pregătiţi 
pentru îndeletnicirile cele mai stranii. Cunosc foamea, frica, 
bucuria... 

— Şi zici că asta se cheamă pregătire? 

— Da. Se cheamă şi implicare. 

— Asta vrei de la mine. 

— Implicarea. Da. 

— Dă-mi un motiv care să mă oblige să merg acolo. 

— Într-o problemă ca asta, Eu nu oblig. 

Nu era un răspuns edificator, dar Flattery ştia că n-avea ce 
face, trebuia să îl accepte. 

— Deci va trebui să merg. Unde şi cum? 

— Jos, sub noi, se află o planetă. Majoritatea Navigatorilor 
locuiesc acolo... Coloni. 

— Şi trebuie să se hotărască în ce mod 'Ie vor Adora? 

— Nu ţi-ai pierdut perspicacitatea, Raj. 

— Ei cum au hotărât? 

— Nu i-am întrebat. Asta, sper, va fi sarcina ta. 

Flattery tresări. Ştia jocul ăsta. Refuzul urla în el, plin de 
furie, gata să iasă afară şi să atragă represaliile cele mai 
dure ale Navei. Dar era ceva în discuţia asta care îl făcu să 
ţină gura închisă. 

— Ce se întâmplă dacă nu vor reuşi? 


— Voi distruge... Înregistrarea. 

Înfige-ţi călcâiele puternice adânc în pământ. 

Unde merge pământul? 

— Kerro Panille, Poeme Alese. 

KERRO PANILLE puse capăt ultimei lecţii referitoare la 
geologia Pandorei şi decuplă holo-proiectorul. Trecuse 
binişor de ora celei de-a doua mese, însă nu-i era foame. În 
micuța încăpere de studiu, mirosea a aer închis. Asta îl 
surprinse, dar apoi îşi dădu seama că închisese ermetic 
poarta secretă prin care se ajungea aici, lăsând aerisirea 
doar pe seama unui orificiu practicat în podea. M-am aşezat 
pe gura de aerisire din podea. 

Îi veni să râdă. Se ridică în picioare şi se întinse pentru a-şi 
dezmorţi oasele. Apoi recapitulă ceea ce învățase. Visuri 
despre pământ adevărat, mări adevărate, aer adevărat... Şi 
le imaginase de atâtea ori, încât acum se temea ca nu 
cumva realitatea să îl dezamăgească. Ştia despre sine că nu 
era un novice în construirea imaginilor în minte... Dar 
realitatea îl dezamăgise de multe ori. 

În astfel de momente simţea că nu are numai douăzeci de 
annos, ci considerabil mai mult. Pentru a se asigura, căută o 
suprafaţă lucioasă care să-i reflecte trăsăturile feţei. Găsi 
una pe uşă, lustruită de propria-i mână, la nenumăratele 
intrări în cabina de studiu. 

Da... Pielea închisă la culoare îşi păstrase netezimea 
tinereţii. Firele negre şi tari ale bărbii se curbau în jurul 
gurii. Era o gură cam mare, trebuia să recunoască. Nasul... 
ca de pirat. Puţini Navigatori ştiau că demult, cândva, 
existaseră pirați. 

Totuşi, ochii păreau mai bătrâni. Oricine putea remarca 
asta. 

Nava mi-a făcut-o. Nu... Dădu din cap. Trebuia să fie 
sincer. Lucrul acesta care există între mine şi Navă... El 
este motivul pentru care ochii mei par bătrâni. 

Fiecare realitate ascundea alte realităţi. Ceea ce făcuse 
din el un poet îl îndemna să sape sub fiecare suprafaţă, ca 


un copil care răsfoieşte pagini pline cu hieroglife, deşi ştie 
că nu va înţelege nimic. Chiar şi atunci când realitatea era 
de natură să dezamăgească, trebuia să o caute. 

Puterea dezamăgirii. 

Puterea asta nu avea nimic cu comun frustrarea. În ea se 
regăseau capacitatea de a te aduna, gândi şi acţiona din 
nou, mereu. Îl obliga să se asculte pe sine însuşi, la fel cum 
îi asculta pe ceilalţi. 

Kerro ştia ce gândeau despre el majoritatea Navigatorilor. 

Erau convinşi că putea auzi orice conversaţie dintr-o 
încăpere aglomerată, că nici un gest, oricât de mic, nu-i 
scăpa. Din când în când era adevărat ce gândeau ei, însă 
concluziile le păstra pentru sine. Astfel, foarte puţini se 
simțeau deranjaţi de această însuşire a lui. Nicăieri nu 
puteai găsi un confident mai bun decât Kerro Panille. Nu 
dorea decât să asculte, să înveţe. Nu dorea decât ca 
poemele lui să reflecte ordinea. 

Singura care conta cu adevărat era ordinea. Minunata 
ordine izvorâtă din cea mai profundă inspiraţie. Totuşi... 
Nava oferea imaginea unei nesfârşite dezordini. Dorise să 
afle care era forma Navei. Îi ceruse mai demult, să i-o arate. 
O singură dată. O dorinţă ciudată... se aşteptase la un 
refuz. Însă Nava îl luase într-un tur vizual, prin senzorii 
interni, prin ochii echipelor robox pentru intervenţie. Chiar 
şi prin ochii navetelor care zburau între Navă şi Pandora. 

Din exterior, Nava avea un aspect de-a dreptul derutant. 
Protuberanţe care bălăngăneau aparent fără scop, aripi şi 
alte suprafeţe asemănătoare. Printre ele străluceau 
luminiţe. Din când în când se puteau zări oameni la lucru, în 
spatele diafragmelor punctelor de acces. Grădini 
hidroponice, îi explicase Nava. 

Nava se întindea aproape cincizeci şi opt de kilometri în 
lungime. Însă avea tot felul de forme bizare, umflate, 
întortocheate. Destinația lor era imposibil de ghicit. 
Navetele intrau şi ieşeau prin tuburi subţiri, lungi, dispuse 
aiurea. Spațiile hidroponice erau îngrămădite unul peste 


altul, ieşind în afară ca nişte plante sălbatice, născute din 
spori aberanţi. 

Panille ştia că Nava fusese odată netedă şi regulată; o 
formă de proiectil, cu trei aripi subţiri la mijloc. Aripile se 
prelungeau mult în spate, formând un tripod pentru 
aterizare. Acum, după nenumărați eoni, forma netedă 
fusese ascunsă. Era numită „inima” şi putea fi zărită uneori, 
în trecere... Un înveliş gros, cu porţi ermetice, cu hublouri 
care se loveau de barierele inexpresive ale noii construcţii. 

În interiorul Navei, dezordinea era la fel de mare. Senzorii 
vizuali îi arătau grămezile de vieţi adormite în nişele de 
hibernare. La cererea lui, Nava îi dăduse coordonatele 
respective, însă nu-i spuneau nimic. Numere şi glife. 
Urmărise mişcările agile ale unităţilor robox pe coridoarele 
unde nu se găsea aer şi afară, pe învelişul exterior. Acolo, în 
umbra protuberanţelor haotice, privise cum se fac 
reparaţiile, modificările; privise chiar cum se începe o nouă 
construcţie. 

După aceea se aşezase, dezamăgit. Îşi dăduse seama că 
Nava spiona totul. Nimic din ce făceau Navigatorii nu putea 
fi ascuns Navei. Gândul acesta aprinsese un sentiment 
trecător de revoltă, urmat imediat de o stare de 
amuzament. 

Eu sunt în Navă, al Navei. Într-un sens mai profund, pot 
spune că sunt Nava. 

— Kerro! 

Vocea care veni prin com-consola de lângă aparatul 
holografic îl făcu să tresară. Cum reuşise să-l găsească? 

— Da, Hali? 

— Unde eşti? 

Ahh, nu ea îl găsise, ci un program de căutare. 

— Studiez, spuse el. 

— Te poţi plimba puţin cu mine? Sunt de-a dreptul sfârşită. 

— Unde? 

— Ce-ai zice de arboretul de lângă cedri? 


— Lasă-mi câteva minute să termin ce am început aici şi 
vin să ne întâlnim. 

— Sper că nu te deranjez. 

Nu-i scăpă sfiala din vocea ei. 

— Nu, chiar aveam nevoie de o pauză. 

— Ne vedem la ieşirea din Arhive. 

Auzi clicul care marca încheierea convorbirii şi rămase cu 
privirea pierdută în consolă. 

De unde ştia că studiez în secţiunea Arhive? 

Chiar şi cu un program de căutare, nu putea fi localizat cu 
precizie. 

Sunt chiar atât de predictibil? 

Îşi luă agenda de note şi recorderul, ieşind pe uşa. O sigilă, 
apoi îşi dădu drumul să alunece prin zona în care era stocat 
software-ul, spre cel mai apropiat culoar. Hali Ekel îl 
aştepta la intrare, lângă uşa de acces. Îl întâmpină făcându- 
i semn cu mâna. Un gest plin de nonşalanţă. 

— Salut. 

Cele mai multe gânduri ale lui nu plecaseră încă din 
încăperea de studiu. Clipi prosteşte, admirând - ca de 
obicei - frumuseţea perfectă a lui Ekel. În momente ca 
acesta - când dădea brusc peste ea, pe neaşteptate, la 
intrarea în vreun coridor - rămânea buimăcit. 

Trusa medicală de prim ajutor prinsă de şoldul ei nu era 
de natură să le împiedice apropierea. Ea era med-teh, iar el 
înţelegea că meseria ei era viaţa şi supraviețuirea. 

Întunericul misterios din ochii ei, părul negru şi des, tenul 
lucios, închis la culoare şi cald al pielii îl atrăgeau mereu, 
chiar şi într-o încăpere aglomerată. Erau din aceeaşi rasă, 
Națiunea Nesiană, selectaţi pentru puterea lor, instinctul de 
supravieţuire şi aspiraţia spre stele. Mulţi îi considerau 
frate şi soră; o greşeală cu atât mai mare cu cât pe navă nu 
se cunoştea să fi existat vreodată fraţi. Desigur, în celulele 
de hibernare existau fraţi, dar aceştia nu umblau niciodată 
împreună. 


În spatele ochilor îi străluciră versuri dintr-un poem, unul 
din multele pe care ea le trezise în el. Poemele acestea le 
ţinea însă secrete, pentru sine. 

Oh, minunată stea întunecată, Oricât de puţină lumină aş 
avea, ia-o! 

Împleteşte-ţi degetele subţiri cu ale mele. 

Simţi curgerea? 

Gândul de a înregistra aceste versuri fu devansat de un 
altul şi anume că ea nu ar fi avut cum să ajungă aici atât de 
repede. Prin apropiere nu exista nici o staţie de apel. 

— Unde erai când ai luat legătura cu mine? 

— În Secţia Medicală. 

Privi în lungul coridorului. Secţia Medicală se afla la o 
distanţă de cel puţin zece minute. 

— Dar cum ai... 

— Am înregistrat conversaţia şi am programat-o să aibă 
loc cu o întârziere de zece minute. 

— Dar... 

— Vezi cât de standard eşti atunci când vorbeşti prin 
staţie? Eu înregistrez replicile din conversaţia pe care o voi 
avea cu tine, apoi le transmit. Conversaţia pare foarte 
normală. 

— Dar... 

Kerro privi la poarta de acces în magazia de software. 

— Aaa, când nimeni nu te poate găsi, este clar că eşti pe 
acolo, pe undeva. 

Hali arătă cu degetul înspre magazia de software. 

— Hmm. 

O luă de mână şi se îndreptară spre vest. 

— De ce eşti atât de îngândurat? Îl întrebă ea. Credeam că 
ai să te amuzi, sau ai să fii surprins, sau... Sau ai să râzi, 
ceva de genul ăsta. 

— Îmi pare rău. În ultima vreme, mă deranjează că sunt 
aşa. Niciodată nu-mi fac timp pentru oameni, niciodată nu 
găsesc... Cuvântul potrivit la momentul potrivit. 

— Pentru un poet, mi se pare că eşti prea auto-critic. 


— Este mult mai uşor să organizezi personaje pe o pagină 
sau pe un dispozitiv holografic decât să îţi organizezi 
propria viaţa. „Propria viaţă”! Oare de ce vorbesc astfel? 

Ea îşi strecură braţul în jurul taliei lui, îmbrăţişându-l din 
mers. Kerro zâmbi. Brusc, ajunseră în Catedrala Copacilor. 
Erau în plin ciclu diurn, razele soarelui Rega pătrundeau 
prin filtrele de protecţie. Tot ce era verde căpăta nuanţe 
calme de albastru. Kerro inspiră adânc aerul oxigenat. Auzi 
păsări ciripind dincolo de un filtru sonic, în tufişurile dese 
din stânga. Printre copaci, puteau fi zărite şi alte cupluri. 
Locul acesta era ideal pentru întâlnirile de dragoste. 

Hali îşi scoase trusa medicală, apoi îl trase în jos, lângă ea, 
la umbra unui cedru. Covorul de iarbă era mătăsos şi cald, 
aerul umed. Razele soarelui îi orbeau printre ramuri. Se 
lăsară pe spate, umăr lângă umăr. 

— Mmmmmm, făcu Hali arcuindu-se. Miroase atât de 
frumos! 

— Miroase? Cine miroase. 

— Haide, termină. 

Se întoarse spre el: 

— Ştii clar la ce mă refer... la aer, la muşchi, la resturile de 
mâncare care ţi-au rămas în barbă. 

Îşi plimbă mâna peste barba lui, pieptănând cu degetele 
firele groase. 

— Eşti singurul Navigator cu barbă. 

— Da, mi s-a spus. 

— Îţi place? 

— Nu ştiu. 

Întinse mâna, plimbându-şi degetul pe conturul unui fir 
metalic în formă de inel care perfora nara stângă a lui Hali. 

— Tradițiile sunt ciudate. De unde ai inelul ăsta? 

— L-a scăpat un robox. 

— L-a scăpat? Făcu el surprins. 

— Da şi eu m-am mirat. De obicei, nu lasă nimic în urmă. 
Ăsta repara senzorul exterior al unui centru medical, 
imediat lângă Secţia Comportamente. Am văzut firul căzând 


şi l-am ridicat. A fost ca şi cum găsisem o comoară 
deosebită. Doar Nava ştie ce fac ei cu toate nimicurile pe 
care le găsesc. 

Îl prinse cu mâna pe după gât, sărutându-l. Apoi se trase 
deodată în lateral. 

Kerro se ridică în capul oaselor: 

— Îţi mulţumesc, dar... 

— De fiecare dată spui: „Îţi mulţumesc, dar...” 

Era furioasă, luptându-se să domolească aspectele fizice 
ale pasiunii fierbinţi ce o cuprinsese. 

— Nu sunt pregătit, spuse el simțindu-se parcă vinovat. Nu 
ştiu de ce şi te asigur că nu mă joc cu tine. Mereu mă simt 
atras să mai întârzii un pic, ca şi cum asta mi-ar da 
sentimentul că ceea ce fac este corect. 

— Ce crezi că ar putea fi mai corect? Am fost selectaţi 
pentru împerechere după ce ne cunoscuserăm de atâta 
vreme. Nu suntem străini. 

Nu-i venea să o privească în ochi. 

— Ştiu... Oricare două persoane de sex opus de la bordul 
Navei pot face dragoste, dar... 

— Dar! 

Hali se răsuci brusc, privind spre baza copacului sub care 
îşi găsiseră adăpost. 

— Am putea fi un cuplu adevărat, am putea face dragoste. 
Gândeşte-te! Un cuplu din... Cât? Două mii? Am putea face 
chiar şi un copil. 

— Nu e ce crezi. Este... 

— Şi eşti mereu atât de prins de istorie, de tradiţie, dai 
exemple despre tipare sociale şi lingvistice. De ce nu vezi 
că... 

Kerro se apropie de ea, îi acoperi gura cu degetele pentru 
a o face să tacă, apoi o sărută cu blândeţe pe obraz. 

— Dragă Hali, pentru că nu pot. Pentru mine, relaţia de 
cuplu în cadrul Navei va trebui să fie o dăruire atât de 
profundă încât pur şi simplu să mă pierd în dăruire. 


Hali se trase într-o parte, ridicând capul pentru a-l privi. 
Ochii îi străluceau: 

— De unde îţi vin ideile astea? 

— Vin din modul meu de viaţă şi din ceea ce învăţ. 

— Nava te învaţă? 

— Nava nu îmi refuză ceea ce vreau să aflu. 

Hali privi posomorâtă la vegetaţia de sub picioare şi spuse 
încet, de-abia auzit: 

— Nava nu ar vorbi cu mine. 

— Dacă ştii să pui corect întrebarea, Nava îţi va răspunde 
întotdeauna, spuse el. 

Apoi exprimă un gând pe care-l simţise venind: 

— Şi trebuie să ştii să asculţi. 

— Mi-ai mai zis asta, dar nu mi-ai explicat cum să fac. 

Simţi clar invidia din vocea ei. Hotări că nu-i putea 
răspunde decât într-un singur fel. 

— Am să-ţi spun o poezie. 

Îşi drese glasul şi începu: 

Albastrul ne învaţă ce înseamnă albastru. 

Ea se încruntă, concentrându-se asupra vorbelor lui. Apoi 
dădu din cap. 

— Nu te înţeleg, aşa cum nu înţeleg nici Nava. Merg la 
Adorare; spun rugăciuni; fac ce porunceşte Nava... 

Îi aruncă o privire: 

— Nu te-am văzut niciodată la Adorare. 

— Nava este prietena mea, spuse el. 

Curiozitatea reuşi să învingă invidia: 

— Ce te învaţă Nava? 

— Prea multe lucruri; nu se pot spune aici. 

— Spune-mi măcar unul, unul singur! 

Kerro dădu din cap: 

— Bine. Au existat multe planete şi mulţi oameni. Limbajul 
şi cronicile istorice pe care le-au ţinut urzesc parcă o 
țesătură magică. Cuvintele lor îmi cântă. Nici nu trebuie să 
înţelegi cuvintele, le auzi cântând. 


— Nava îţi dă cuvinte şi tu nu le înţelegi? Făcu ea plină de 
uimire. 

— Da, atunci când cer cuvinte originale. 

— Dar pentru ce vrei cuvinte pe care nu le înţelegi? 

— Pentru a-i învia pe oamenii aceia, pentru a mă face una 
cu ei. Nu să intru în stăpânirea lor, ci să devin una cu ei, 
măcar pentru o clipă sau două. 

Se întoarse spre ea: 

— Nu ţi-ai dorit niciodată să sapi în pământul străvechi, ca 
să găseşti oameni de a căror existenţă nimeni nu are 
habar? 

— Ce să găsesc? Oase? 

— Nu! Inimi, suflete. 

Hali dădu încetişor din cap. 

— Kerro, nu te înţeleg deloc. Dar te iubesc. 

Da, gândi el, iubirea nu are nevoie să înţeleagă. Ea ştie 
asta, dar refuză să accepte. 

Îşi aminti cuvintele unui vechi poem pământean: „Iubirea 
nu este o consolare, este o lumină.” Gândul, poemul despre 
viaţă, asta este o consolare. Îi voi vorbi despre iubire, gândi 
el, dar nu acum. 

De ce sunteţi voi oamenii atât de dispuşi să căraţi în spate 
povara trecutului? 

— Kerro Panille, Întrebările lui Avata. 

LUI SY MURDOCH nu-i plăcea deloc să se apropie de 
perimetrul Coloniei, chiar dacă se afla la adăpostul barierei 
de crioţel a Laboratorului Unu. Creaturile de pe planeta 
asta aveau talentul de a penetra impenetrabilul, înfrângând 
chiar şi apărările cele mai atent pregătite. 

Însă Lewis avea nevoie ca un om de încredere să stea la 
postul acesta de observaţie atunci când aerostatele se vor 
întâlni pe câmpie, aşa cum era cazul în dimineaţa asta. Era 
cel mai misterios aspect al comportamentului lor, iar în 
ultima vreme Lewis cerea răspunsuri... Fără îndoială, la 
întrebări puse de Şef. 


Oftă. Când privea afară, la suprafaţa Pandorei, nu mai 
încăpea nici o îndoială că reprezenta un pericol sigur. 

Se scărpină absent la cotul stâng. Privind la lumina de 
afară, îşi putea vedea imaginea reflectată de plaz: un 
bărbat masiv cu păr castaniu, ochi albaştri şi un ten deschis 
la culoare pe care-l spăla mereu cu mare meticulozitate. 

Punctul de supraveghere nu era cel mai bun posibil, nu 
atât de bun ca posturile din exterior, conduse de cei mai 
rapizi şi mai buni membri ai Coloniei. Dar Murdoch se ştia 
foarte competent. Era o persoană indispensabilă, iar acest 
loc servea scopurilor lui Lewis. Bariera de crioţel, deşi filtra 
aproape o pătrime din intensitatea luminoasă, restrângea 
suprafaţa pe care trebuiau să o supravegheze. 

Oare ce făceau acolo blestematele de pungi cu gaz? 

Murdoch se ghemui în spatele unei camere video montată 
pe o platformă pivotantă. Degetele sale scurte şi îndesate 
atinseră comenzile, cerând aparatului să se focalizeze pe 
aerostate. Mai mult de o sută pluteau deasupra câmpiei, la 
vreo şase kilometri depărtare. 

În grămadă se aflau câţiva monştri impunători, de culoare 
portocalie. Murdoch alese unul dintre cei mai mari, pentru 
o observare mai atentă. Explica tot ceea ce vedea, pentru 
ca vorbele să-i fie înregistrate cu ajutorul unui recorder 
montat la nivelul gâtului. Aerostatul cel mare părea să aibă 
cel puţin cincizeci de metri în diametru. Sfera era aplatizată 
în partea superioară, formând, dacă se putea spune aşa, un 
fel de bază pentru membrana încreţită cu ajutorul căreia 
monstrul îşi putea controla direcţia. Tentacule lungi şi 
subţiri atârnau pe sol. Se încurcaseră într-un bolovan mare 
pe care-l târau, împrăştiind praf şi pietricele mai mici. 

Nu erau nori, iar pe cer strălucea un singur soare. Arunca 
asupra deşertului o lumină aurie, tăioasă, scoțând în 
evidenţă orice cută sau contracție a balonului. Murdoch 
reuşi să distingă dedesubt un fel de plasă, formată prin 
întrepătrunderea unor tentacule mai micuţe. Acolo se 


vânzolea ceva. Nu-şi putea da seama ce anume căra 
aerostatul, dar cu siguranţă era viu şi încerca să scape. 

Celelalte aerostate se aranjară într-o linie curbă, care 
brăzda deşertul în diagonală faţă de postul de observaţie al 
lui Murdoch. Aerostatul cel mare ancoră în capătul 
apropiat. Prizonierul aflat între tentacule continua să se 
agite cu disperare. 

Oare ce capturase blestemata de creatură? În nici un caz 
nu putea fi vreun Colonist! 

Murdoch reglă obiectivul pentru a avea în imagine tot 
grupul şi văzu că se concentrau asupra unor creaturi, o 
turmă eterogenă împrăştiată în deşert. Linia de aerostate 
se îndreptă spre animalele ghemuite, care aşteptau ca 
hipnotizate. Încercă să le identifice: Glugi Nemiloase, 
Gheare Năpraznice, Aripi Plate, Fusuri, Burlane, Lipitori... 
Demoni. Toate reprezentau un pericol mortal pentru 
Colonişti. 

Dar, după cum se putea vedea, nu şi pentru aerostate. 

Murdoch observă că toate aerostatele purtau bolovani ca 
balast. Cele din segmentul central al arcului renunţară 
deodată la bolovani. Pungile săltară uşor şi tentaculele se 
întinseră spre a apuca demonii ghemuiţi la sol. Creaturile 
prinse începură să se zbată, dar nu încercară să muşte sau 
să atace. 

În acel moment, aproape toate aerostatele aruncară 
balastul, ridicându-se în aer. Cele câteva care îşi păstrară 
balastul se îndepărtară de echipa de vânătoare, aparent în 
căutarea altor prăzi. Punga monstruoasă pe care Murdoch 
o studiase puţin mai devreme rămase cu grupul de 
cercetare. Încă o dată, mări imaginea obiectivului, 
concentrându-se asupra plasei de tentacule de sub 
aerostat. Acum nu mai mişca nimic. Brusc, tentaculele se 
desfăşurară, lăsând prada să cadă. 

Murdoch începu să dicteze în recorderul de la gât: 

— Animalul cel mare a eliberat prada. Încă nu-mi dau 
seama ce a fost, dar pare disecată, o masă mare şi neagră 


de... Dumnezeule! A fost o Glugă Nemiloasă! Aerostatul cel 
mare avea în plasă o Glugă Nemiloasă! 

Rămăşiţele Glugii Nemiloase se prăbuşiră ridicând o 
trombă de praf. 

Aerostatul cel mare coti brusc spre stânga şi balastul său 
lovi un alt mare bolovan aflat la sol. 'Ţâşniră scântei. 
Murdoch zări o săgeată de foc ridicându-se înspre aerostat, 
care explodă împrăştiind o lumină galbenă şi orbitoare. 
Peste tot pluteau zdrenţe din pielea portocalie şi nori de 
praf albastru. 

Explozia provocă o agitaţie cumplită în deşert. Celelalte 
aerostate îşi eliberară prăzile, înălțându-se în aer. Demonii 
se împrăştiară, unii repezindu-se să prindă rămăşiţele 
aerostatului explodat. Creaturile mai încete, ca Fusurile, se 
târau spre zdrenţele de piele portocalie. 

După ce totul luă sfârşit, demonii dispărură în fugă sau se 
îngropară în vizuini, după cum era obiceiul fiecăruia. 

Murdoch înregistră toate acestea. 

După aceea, cercetă încă o dată deşertul. Aerostatele 
plecaseră în zbor. Nu mai rămăsese nici un demon. Sigilă 
postul de observaţie, transmise să vină cineva pentru a-l 
înlocui, apoi se îndreptă spre Laboratorul Unu şi Grădină. 
Mergând prin pasajul cel mai sigur, luminat din plin, se 
gândi la ceea ce văzuse şi înregistrase. Imaginile video vor 
ajunge la Lewis şi mai târziu la Oakes. Lewis va prelucra 
observaţiile verbale, adăugând propriile comentarii. 

Oare ce am văzut şi înregistrat acolo? 

Murdoch se străduia din greu, dar nu reuşea, să înţeleagă 
comportamentul creaturilor pandorane. 

Lewis are dreptate. Ar trebui pur şi simplu să le 
exterminăm. 

Gândindu-se la Lewis, Murdoch îşi aduse aminte de 
problema urgentă de la Fort. Din cauza ei, Lewis era 
inaccesibil. Oare cât va mai dura? Poate că Lewis murise. 
Nimeni nu era imun la pericolele Pandorei... Nici măcar 
Lewis. Dacă murise... 


Murdoch încercă să se închipuie învestit cu noi puteri, 
ridicat la un rang superior... Omul lui Oakes. Dar imaginile 
refuzară sa se formeze. 

Şi zeii îşi fac planuri. 

— Morgan Oakes, Jurnale. 

VREME ÎNDELUNGATĂ, Panille rămase în Catedrala 
Copacilor, întins lângă Hali, privind cum lumina filtrată 
desena cercuri în aerul de deasupra cedrului. Ştia că Hali 
se considera jignită şi se întrebă: De ce nu mă simt vinovat? 
Apoi oftă. Nu avea nici un rost să se prefacă; aşa trebuia el 
să fie. 

Hali vorbi prima, cu o voce înceată, ezitantă. 

— Nu s-a schimbat nimic, nu-i aşa? 

— Dacă vorbeşti despre un lucru, nu înseamnă neapărat 
că îl şi schimbi, spuse el. De ce vrei... Să reluăm discuţia 
despre sex? 

— Poate doream să fim puţin împreună, nu? 

Era gata să dea în lacrimi. Kerro vorbi cu blândeţe, atent 
să nu o rănească şi mai tare. 

— Sunt mereu cu tine, Hali. 

O prinse de mână. Vârfurile degetelor se atinseră. El mâna 
stângă, ea mâna dreaptă. 

— Poftim. Ne atingem, nu? 

Ea încuviinţă, ca un copil gata să izbucnească. 

— Care suntem noi şi care este materia trupului nostru? 

— Nu... 

El îşi depărtă vârfurile degetelor cu un centimetru. 

— "Toţi atomii dintre noi oscilează cu viteze incredibile. Se 
lovesc unul de altul şi se împrăştie în toate direcţiile. 

Agită un deget prin aer, atent să nu o atingă. 

— În felul acesta, ating un atom; el se ciocneşte de altul; 
acela se loveşte de altul şi tot aşa până când... 

Cu o mişcare lină, îi atinse din nou vârfurile degetelor: 

— Până când ne atingem şi nu ne mai despărţim niciodată. 

— Astea nu sunt decât cuvinte! 

Hali îşi retrase mâna. 


— Ştii foarte bine că sunt mai mult decât simple cuvinte, 
Med-teh Hali Ekel. Noi schimbăm permanent atomi cu 
universul, cu atmosfera, cu hrana. Schimbăm atomi între 
noi. Nu ne putem despărţi. 

— Dar eu nu vreau orice fel de atomi! 

— Posibilităţile tale de alegere sunt mai mari decât crezi, 
iubită Hali. 

Ea îl privi cu coada ochiului. 

— Îmi spui astea doar ca să mă bine dispui? 

— Nu, vorbesc serios. Ori de câte ori înţeleg ceva îţi spun, 
nu? 

— Crezi? 

— Întotdeauna, Hali. Am să compun un poem, ca să-ţi 
dovedesc. 

Îi mângâie uşor inelul de la nas: 

— Un poem despre ăsta. 

— De ce-mi spui poemele tale? De obicei le ţii pe benzi, 
sau le stochezi pe cărţile alea ciudate ale tale, pline de 
hieroglife. 

— Este singurul mod în care te-aş putea satisface. 

— Bine, spune-mi poemul. 

El o atinse pe obraz, lângă inel şi recită: 

Cu inelele delicate ale zeilor în nasurile noastre nu putem 
scurma în grădina lor. 

Ea se holbă la el, nedumerită: 

— Nu înţeleg. 

— Un vechi obicei, pe Pământ. Fermierii băgau inele în 
râtul porcilor ca să-i împiedice să strice glia. Porcii săpau cu 
nasul la fel de bine ca şi cu picioarele. Oamenii spuneau că 
porcii „scurmă”. 

— Adică mă compari cu o scroafă. 

— Asta-i tot ce-ai înţeles din poem? 

Ea zâmbi, apoi oftă, mai mult pentru sine decât pentru 
Kerro. 

— Suntem o pereche nemaipomenită... Poetul şi scroafa! 


El o privi fix, ochi în ochi. Fără să ştie de ce, începură 
amândoi să chicotească, apoi să râdă tare. 

Kerro se lăsă pe spate: 

— Ahh, Hali, eşti exact ce îmi trebuie. 

— M-am gândit că ai nevoie de un pic de relaxare. Ce 
studiezi, de eşti aşa retras? 

— Am scurmat în „electroalge”, spuse el trecându-şi mâna 
peste păr şi prinzând între degete o rămurică moartă. 

— Iarba aia de mare care face atâtea probleme Coloniei? 
Dar ce te interesează pe tine? 

— Mereu sunt surprins când stau să mă gândesc cât de 
multe mă interesează, dar chestia asta mă atrage în mod 
deosebit. Algele, sau cel puţin o parte din ele, se pare că 
sunt conştiente. 

— Adică gândesc? 

— Mai mult decât atât... Probabil mult mai mult. 

— De ce nu ni s-a dat de ştire? 

— Nu ştiu sigur. Eu am dat din întâmplare peste unele 
informaţii, după care am început să adun piesele şi să le 
pun cap la cap. Am găsit un raport făcut de câteva echipe 
trimise să studieze algele. 

— Şi cum ai dat peste raport? 

— Ei bine... Cred că majoritatea Navigatorilor nu au acces 
la el. Însă când e vorba de mine, Nava rareori îmi refuză 
cunoaşterea. 

— Tu şi Nava! 

— Hali... 

— Da, bine. Şi ce se află în raportul ăsta? 

— Algele se pare că au un limbaj, transmis prin 
intermediul luminii, dar deocamdată nu îl putem înţelege. 
În plus, nu am reuşit să-mi dau seama dacă există în 
momentul de faţă un proiect care să studieze şi să ia 
legătura cu algele, ceea ce mi se pare deosebit de suspect. 

— Dar n-ai spus că Nava... 

— Nava mă trimite la Cartierul General al Coloniei sau la 
PP dar nu am primit răspuns la întrebări. 


— Nu-mi spui ceva nou. Majoritatea întrebărilor adresate 
lor nu primesc răspuns. 

— Şi tu ai avut probleme cu ei? 

— Nu cine ştie ce, dar Secţia Medicală nu a primit nici o 
explicaţie cu privire la selectarea genelor. 

— Selectarea genelor? Foarte interesant. 

— Oakes este o persoană ciudată şi foarte retrasă. 

— Şi cu altcineva dintre şefi nu ai putut discuta? 

— Cu Lewis? Făcu ea pe un ton ironic. 

Kerro căzu pe gânduri, scărpinându-şi obrazul. 

— Electroalgele şi selectarea genelor. Hali, eu nu ştiu 
nimic despre selectarea genelor... Dintotdeauna mi s-a 
părut ceva dubios. Dar algele... 

Hali îl întrerupse, emoţionată: 

— Creatura asta ar putea avea suflet... Şi ar putea Adora 
Nava. 

— Suflet? Poate. Însă după ca am văzut raportul, m-am 
gândit: „Da! Din cauza asta ne-a adus Nava pe Pandora.” 

— Şi dacă Oakes ştie că din cauza electroalgelor suntem 
noi aici? 

Panille nega cu o mişcare a capului. 

Hali îl prinse de braţ: 

— Gândeşte-te de câte ori Oakes s-a răstit la noi, numindu- 
ne prizonieri ai Navei. Ne spune adesea că Nava nu ne va 
lăsa să plecăm. De ce nu ne spune motivul pentru care 
Nava ne-a adus aici? 

— Poate că nu-l ştie. 

— Ohh, ba da, îl ştie. 

— Bine şi ce putem face noi? 

Hali vorbi înainte să gândească: 

— Nu putem face nimic dacă nu mergem jos. 

EI îşi trase braţul de lângă ea şi îşi înfipse degetele în 
pământ. 

— Ce ştim noi despre viaţa de-acolo? 

— Ce ştim noi despre viaţa de aici? 

— Hali, ai merge cu mine în Colonie? 


— Ştii că aş merge, dar... 

— Atunci hai să cerem... 

— Nu mă vor lăsa. Criza de hrană de la sola atins o fază 
critică; sunt probleme cu sănătatea. Acum avem mai mult 
de muncă, tocmai pentru că au trimis jos unii dintre cei mai 
buni specialişti ai noştri. 

— Probabil imaginaţia noastră zămisleşte monştri ce nu 
există în realitate; totuşi, aş vrea să văd electroalgele cu 
ochii mei. 

Trusa medicală începu să scoată un bâzâit ascuţit. Hali nu 
se despărţea niciodată de ea. Apăsă tasta de răspuns. 

— Hali... 

Se auzi un huruit, apoi un ţiuit. Dintr-o dată, totul reveni la 
normal: 

— Scuză-mă că am întrerupt. Sunt Winslow Ferry. Hali, 
cine este cu tine, Kerro Panille? 

Hali îşi stăpâni râsul. Nătărăul ăsta cu ifose nu putea face 
nici măcar un simplu apel fără să se împiedice de ceva. 
Kerro era surprins de remarca celuilalt. De unde ştia Ferry 
că Hali era cu cineva? Îi spionase? Mulţi bănuiau că senzorii 
şi echipamentele de comunicaţie portabile fuseseră 
adaptate pentru a spiona, însă aceasta era prima dovadă 
directă. Luă trusa medicală din mâinile lui Hali. 

— Sunt Kerro Panille. 

— Aaa, Kerro. Am rugămintea ca până într-o oră să vii în 
biroul meu. Avem o misiune pentru tine. 

— O misiune? 

Nu primi răspuns. Celălalt întrerupsese legătura. 

— Despre ce crezi că este vorba? Îl întrebă Hali. 

Kerro rupse o pagină albă din carnetul de notițe, scrise 
ceva cu stylusul, apoi arătă cu degetul spre trusa medicală: 
„Ne spiona conversaţia.” 

Ea rămase cu ochii pironiţi asupra paginii. 

— Nu e ciudat? Spuse Kerro. Până acum, n-am mai avut 
nici o misiune... cu excepţia unor studii pe care mi le-a 
cerut Nava. 


Hali luă stylusul din mâna lui, scriind: „Ai grijă. Dacă ei nu 
vor să se ştie că iarba de mare gândeşte, s-ar putea să fii în 
primejdie.” 

Kerro se ridică în picioare, şterse cuvintele de pe pagină, 
apoi o puse la loc în carnetul de notițe. 

— Cred că cel mai bine ar fi să mă îndrept spre biroul lui 
Ferry, să aflu despre ce anume este vorba. 

Aproape tot drumul de întoarcere îl parcurseră în tăcere, 
atenţi mereu la fiecare senzor din cale şi la trusa medicală 
prinsă de şoldul lui Hali. În apropierea Secţiei Medicale, 
Hali îl opri. 

— Kerro, învaţă-mă să vorbesc cu Nava. 

— Nu pot. 

— Dar... 

— Este ceva care poate fi asemănat cu genotipul, sau cu 
culoarea. Foarte puţini se bucură de această şansă. 

— Decizia aparţine Navei? 

— Cam la fel procedezi şi tu, dacă stai să te gândeşti. 
Răspunzi oricui doreşte să stea de vorbă cu tine? 

— Da, ştiu că Nava este foarte ocupată cu... 

— Nu cred că are legătură. Nava ori îţi vorbeşte, ori nu. 

Hali se gândi puţin, dădu din cap şi spuse: 

— Kerro, tu într-adevăr vorbeşti cu Nava? 

Invidia din vocea ei era evidentă. 

— Ştii că nu te mint, Hali. De ce vrei să vorbeşti cu Nava? 

— Am dorinţa ca Nava să-mi răspundă. Nu să primesc 
comenzi prin vocodere, ci... 

— Te gândeşti la un fel de enciclopedie fără limite? 

— Şi la asta, dar nu numai. Nava îţi vorbeşte prin codere? 

— Nu prea des. 

— Şi cum este atunci când...? 

— Este ca o voce foarte clară în capul meu, un pic mai 
clară decât propria conştiinţă. 

— Da? 

Părea dezamăgită. 

— La ce te aşteptai? Surle şi trâmbiţe? 


— Eu nici măcar nu ştiu ce sunet are propria mea 
conştiinţă! 

— Stai şi ascultă. 

O mângâie cu un deget pe inelul de la nas, o sărută în 
grabă, frăţeşte, apoi dispăru printr-o poartă în zona 
biroului lui Ferry. 

Fricoşii sunt adesea posesorii celei mai periculoase dintre 
puteri. Devin demoni atunci când văd viaţa pulsând peste 
tot în jurul lor. Văzând puterea dar şi slăbiciunea, ei se 
concentrează doar asupra slăbiciunii. 

— Cuvintele Navei. 

WINSLOW FERRY stătea în biroul slab luminat, fără să-şi 
dea seama de haosul din jur - grămezile de benzi şi soft-uri, 
hainele murdare, cutiile şi sticlele goale, hârtiile mâzgălite. 
Avusese o zi lungă şi tensionată, iar locul mirosea a urină, 
vin trezit şi transpiraţie. Întreaga sa atenţie era 
concentrată asupra ecranului din colţul panoului de 
comunicaţie. Îşi aplecă faţa umedă de sudoare spre 
imaginea lui Panille, care mergea prin culoar împreună cu 
tipa aia mlădioasă şi suculentă, Hali Ekel. 

O şuviţă de păr gri îi căzu pe ochiul drept. O dădu la o 
parte cu mâna brăzdată de vene groase. Ochii săi palizi 
străluceau în lumina aruncată de instrumente. 

Privi cu lăcomie trupul grațios al lui Hali trecând prin 
porţile care făceau legătura între coridoare. Însă mirosul 
care îl înconjura aici, în birou, aparţinea lui Rachel. Erau 
momente când Rachel Demarest îi părea alcătuită doar din 
oase şi articulaţii, o femeie dură, care a cunoscut multă 
tăvăleală la viaţa ei. Îşi aduse aminte, amuzat, de gemetele 
ei pline de extaz. În visele ambiţioase ale lui Rachel intra şi 
el, pentru că îl dorea, chiar dacă era un sac plin de 
zbârcituri cenuşii, cu respiraţie urât mirositoare. Rachel îşi 
dorea puterea, ca şi Ferry de altfel. Erau foarte potriviţi 
unul pentru altul şi se păcăleau schimbând informaţii 
contra băutură, vin contra o noapte petrecută împreună la 


căldurică. Jocul acesta, trocul pe care-l făceau, îi scutea de 
neplăcerile unei iubiri capricioase. 

În acest moment, Rachel dormea în cabina lui, visându-se 
Preşedinta unui nou Consiliu care să-i smulgă puterea lui 
Oakes, să obţină independenţa Coloniei. 

Iar Ferry stătea la consolă, pe jumătate beat, visând la Hali 
Ekel. 

Înainte să comute pe alt senzor-spion, prelungi aşteptarea 
până ce nu mai reuşi să desluşească detaliile coapselor 
zvelte ale lui Hali, vizibile prin costumul strâmt pe corp. Ce 
coapse delicioase! Schimbând senzorul pentru a primi o 
imagine din faţă, uită să schimbe focalizarea. Cei doi se 
pierdeau într-o ceaţă şi ajungeau acum la limita de 
sensibilitate a senzorului. Manevră panicat comenzile, dar îi 
pierdu. 

— La naiba! Şopti el. 

Mâinile bătrâne, de chirurg, tremurau ca un wihi pus la 
prăjit. 

Atinse ecranul pentru a se calma, apoi îşi plimbă mâna 
peste imaginea lui Hali care dispărea neclar în umbra 
Catedralei Copacilor. 

— Bucuraţi-vă, bucuraţi-vă, dragii mei! 

Vorbea cu voce tare, dar cuvintele îi erau atenuate de 
dezordinea din jur. Toată lumea ştia pentru ce se duceau 
cuplurile în Catedrala Copacilor. Verifică să vadă dacă 
echipamentul holografic era reglat pe poziţia de 
înregistrare, dacă nivelul sunetului era satisfăcător. Lewis şi 
Oakes şi-ar dori să vadă asta, iar Ferry estima că va face o 
copie şi pentru el. 

— Bagă-i-o, tinere! Bagă-i-o! 

Simţi o efervescenţă plăcută în pântece, intră în erecţie şi 
se întrebă dacă n-ar putea trage o fugă până la Rachel 
Demarest. 

„Află ceva despre poetul acela”, îi ordonase Lewis. Apoi îi 
trimisese prin Rachel cinci litri din noul vin Pandoran - un 
dar cu dublu efect. Unele dintre sticlele goale zăceau 


printre modulele învălmăşite ale Biocomputerului. Altă 
sticlă goală stătea pe podeaua cabinei sale, momentan 
ocupată de Rachel. Rachel era un clon (unul dintre cei mai 
buni) şi preţuia vinul mai mult decât pe Ferry. lar Ferry o 
preţuia pe Rachel mai mult decât pe Ekel. 

Privi atingerile delicate dintre Panille şi Ekel, imaginându- 
şi că le primeşte sau le dă el însuşi. 

Cine ştie, poate cu puţin vin... Gândi el. Aruncă o privire 
lacomă înspre umflăturile costumului ei, acolo unde 
sfârcurile sânilor făceau presiuni să iasă afară. Îşi dădu frâu 
liber imaginaţiei, uitând de conversaţia dintre cei doi. 

N-are de gând să i-o tragă? 

Se părea că nu. Panille nu reacţiona aşa cum se cuvenea. 
Trebuia să le fi spus mai devreme că Panille are o misiune la 
sol. Anunţul acesta era întotdeauna un stimulent bun 
pentru sex. „Draga mea, în curând am să plec jos, la sol. Ştii 
ce pericole sunt acolo?” 

— Hai băiete, curaj, bagă-i-o! 

Ar fi vrut s-o vadă pe Hali dezbrăcându-se. Ar fi vrut ca ea 
să dorească un chirurg bătrân tot aşa cum îl dorea pe 
Panille, cu aceeaşi înflăcărare oglindită în ochi. 

Aruncă o privire spre Panille. Acesta stătea întins, cu faţa 
în sus. 

— Deci vrei să ştii mai multe despre alge, bolborosi el. 
Foarte bine băiete, ai să afli curând. Iar ţie, Hali... 

Mângâie ecranul cu degete lipicioase: 

— Poate că Lewis va avea grijă să ţi se dea o misiune aici, 
la Clasificare şi Prelucrarea Datelor. Daaa. 

Daaa fusese o horcăială printre dinţii îngălbeniţi. 

Brusc, conversaţia de pe ecran îl scoase din visuri. Auzise 
corect, nu încăpea nici o îndoială. Panille îi spusese lui Ekel 
că algele erau conştiente. 

— Blestematule! Urlă el spre ecran. 

Continuă să-i spioneze, înjurând pe acelaşi ton. 

Da, Panille i se confesa lui Hali. Strica totul! 


Panille urma să meargă jos. Va fi eliminat. Ferry era sigur 
că din cauza algelor. Ordinele de la sol fuseseră date de 
Lewis sau de Oakes. Sosiseră imediat ce îşi dăduseră seama 
că Panille îşi băgase nasul printre rapoartele referitoare la 
alge. Panille aflase şi urmărea ceva, dar putea fi oprit. Era 
discret, nu vorbea mult şi putea fi înlăturat în linişte. 
Singurul motiv logic pentru amânarea trimiterii lui pe 
planetă era probabil ordinul lui Lewis: „Află ceva despre el”. 

Ei bine... Ordinele spuneau că amânarea lua sfârşit dacă 
Panille începea să vorbească prea mult. 

— Da, dar nenorocitul a vorbit cu ea, i-a spus! 

Ferry inspiră adânc, încercând să se calmeze. Deschise 
ultima sticlă de vin, sticla specială pe care i-ar fi oferit-o - 
chiar dacă numai în imaginaţie - lui Ekel. Nu avea nici 
cheia, nici codul, nici pregătirea necesară pentru a modifica 
holo-înregistrarea, ştergând orice dovadă că Ekel aflase şi 
ea despre alge. 

Luă o înghiţitură zdravănă, apoi lovi o tastă de apel. Tasta 
avea codul lui Hali. 

— Hali... 

Aruncă sticla în celălalt capăt al biroului, cu furie, apoi îşi 
pierdu echilibrul, căzând peste consolă şi întrerupând 
legătura. Se redresă, calmându-şi vocea şi făcu din nou 
apelul. 

— Scuză-mă că am întrerupt. Sunt Winslow Ferry. Hali, 
cine este cu tine, Kerro Panille? 

Ce savuros era gustul numelui ei pe limbă, ce plăcută era 
atingerea, chiar şi prin cuvinte. 

Ea râse deel! 

Ferry nu-şi aminti când întrerupsese convorbirea, 
ordonându-i lui Panille să vină la el în birou. Nu ştia decât 
că o făcuse. 

Hali râsese de el... Şi aflase despre alge. Când Lewis o să 
vadă holo-înregistrarea asta (şi o va face, cu siguranţă), va 
râde şi el. O făcea foarte adesea. 


Dar numai bătrânul Ferry îi face mereu rost de ceea ce 
are nevoie! 

Da... Mereu. Când nimeni nu mai reuşea să se descurce, 
Winslow găsea pe cineva care ştia de cineva care ştia ceva 
şi care putea fi cumpărat. Lui Lewis n-o să-i pese prea mult 
că Hali a râs de un bătrân amărât. O clipă de amuzament şi 
cu asta basta, însă îi va păsa mult că a aflat despre alge. 
Ferry era sigur că Hali va primi o misiune. Însă în nici un 
caz la Clasificare şi Prelucrarea Datelor. 

O birocraţie bună este cel mai perfect instrument de 
oprimare inventat vreodată. 

— Jesus Lewis, Jurnalele lui Oakes. 

CÂND REGA se ascunse în spatele munţilor din vest, 
Waela 'TaoLini se răsuci spre orizontul din sud, pentru a 
privi sfera roşu-portocalie a lui Alki, la prima apariţie în 
acest ciclu diurn. Waela stătea de pază în postul de 
observaţie, plasat într-o zonă stâncoasă. În ultima oră 
omorâse doar trei demoni şi se părea că până la sfârşitul 
misiunii mai avea de verificat doar starea acelei dâre 
roşiatice, înspre sud, unde cu două cicluri diurne în urmă 
prăjiseră un roi de Tentacule Nervoase. Locul arăta ca şi 
cum fusese sterilizat, deşi din direcţia aceea venea un slab 
miros de acid. Ghearele Năpraznice se aflau deja pe pata 
roşie, înfulecând 'Tentaculele. Miriapodele acelea micuţe şi 
bulboase nu s-ar fi aventurat niciodată prin preajma unui 
nucleu viu de Tentacule. 

Waela stătea de obicei în picioare, atentă. Pe această zonă 
stâncoasă nu se simţea expusă unui pericol deosebit. 
Undeva la stânga avea o trapă de intrare în caz de urgenţă, 
care se continua cu un tobogan. Un senzor deasupra trapei 
de intrare o supraveghea în permanenţă. În plus, avea la ea 
un aruncător de flăcări şi un pistol laser. Dar, cel mai 
important lucru, era sigură pe reflexele ei. Antrenată în 
condiţiile dure ale Pandorei, putea face faţă oricărui 
pericol... cu excepţia unui atac în masă. 

Invazia Tentaculelor Nervoase fusese oprită. 


Waela se aşeză pe vine şi îşi aruncă ochii peste deşertul 
sudic, spre pantele muntoase din depărtare. Impulsionată 
din subconştient, privirea ei aluneca spre stânga, dreapta; 
se ridică în picioare, se roti, repetând procedura. Se mişca 
permanent, după un tipar aleator. 

„Încearcă să priveşti în toate direcţiile, în acelaşi timp.” 
Ăsta era lucrul cel mai important în misiunile de 
supraveghere. 

Costumul galben fosforescent se umezise de transpiraţie. 
Era înaltă şi zveltă. Ştia că acest lucru constituia un avantaj 
în mediul Pandoran. În misiunile de patrulare, se înălța cât 
putea. Cu alte ocazii, îşi trăgea umerii în jos, încercând să 
pară mai scundă. Bărbaţilor nu le plăceau femeile mai 
înalte decât ei. Trebuia să fie mereu atentă la modul în care 
îşi folosea capacităţile deosebite. Pielea ei se putea modifica 
într-o paletă largă de culori, de la albastru la portocaliu, în 
funcţie de starea sufletească. Sistemul acesta nu se afla sub 
un control conştient. În acest moment, acele părţi din piele 
expuse vederii aveau o culoare roz-pal, trădând o teamă 
bine ţinută în frâu. Părul negru fusese tuns scurt, până la 
nivelul gâtului. Ochii cafenii erau puternic machiaţi. lar 
nasul era subţirel şi simpatic, asortându-se cu bărbia lată şi 
buzele pline. 

„Waela, tu eşti parcă încarnarea în formă umană a unui 
cameleon”, îi spusese odată unul dintre prietenii ei. Însă 
prietenul acela era mort acum, înecat undeva în încâlceala 
de alge. 

Oftă. 

— Rrrrrssss! 

Se întoarse în direcţia sunetului şi, din reflex, ucise cu 
pistolul laser două Aripi Plate, creaturi miriapode, lungi de 
aproximativ zece centimetri. Şi foarte veninoase! 

Alki se afla acum la patru diametre deasupra orizontului 
din sud, lungind umbrele spre nord şi colorând marea 
îndepărtată dinspre vest cu reflexe purpurii. 


Waelei îi plăcea acest post de observaţie, pentru vederea 
pe care o oferea asupra mării. Era cel mai înalt 
amplasament legat cu Colonia. Îi spunea simplu: „Vârful”. 

Un şir de aerostate apăru pe cer, venind dinspre ţărmul 
mării. Se putea aprecia că erau uriaşe. Ca mulţi alţi 
Navigatoricolonişti, studiase şi ea cu multă atenţie viaţa de 
pe această planetă, comparând observaţiile cu rapoartele 
aflate în Navă. Aerostatele semănau, într-adevăr, cu 
aeronavele de război portugheze. Erau creaturi mari şi 
portocalii născute în mare. Folosindu-se de tentaculele 
negre ca de un stabilizator, aerostatul îşi putea orienta 
membrana largă din partea de sus a balonului, navigând cu 
ajutorul vântului. Se mişcau cu o precizie uimitoare, de 
obicei în grupuri de douăzeci sau mai mulţi. Waela era 
printre cei care susțineau că aceste creaturi domoale erau 
înzestrate cu o oarecare inteligenţă. 

Aerostatele erau o mare pacoste, într-adevăr. Pluteau cu 
ajutorul hidrogenului. Acest lucru, conjugat cu frecventele 
descărcări electrice din atmosfera Pandorei, făcea din 
aerostate adevărate bombe. La fel ca şi algele, nu erau 
comestibili. Chiar şi simpla lor atingere declanşa efecte 
mentale stranii - isterie şi, uneori, chiar convulsii. Ordinele 
spuneau clar: trebuiau distruse dacă încercau să se apropie 
de Colonie. 

Sesiză un Fus urcând Vârful târâş, în stânga ei. Era dintre 
cei mari. Estimă că avea cinci kilograme, la fel cu cel mai 
mare specimen întâlnit până atunci. Din cauza densităţii 
mari şi a aspectului bombat, era singura creatură lentă de 
pe Pandora. Waela nu se grăbi. Orice prilej de studiu al 
predatorilor pandorani trebuia folosit la maximum. Avea o 
culoare gri spre negru, la fel ca şi rocile şi o lungime de 
aproximativ treizeci de centimetri, fără a lua în considerare 
coada fusiformă. Primii Colonişti care întâlniseră Fusuri 
fuseseră prinşi în capcana aburului lipicios împrăştiat de 
acea coadă. 


Waela îşi muşcă buza de jos, privind apropierea Fusului. 
Nu încăpea nici un dubiu, fusese văzută. Ceaţa lipicioasă 
aruncată de Fus, asemănătoare unei plase, avea un ciudat 
efect paralizant. Vietatea prinsă în capcană devenea 
imobilă, dar rămânea în continuare trează. Fusul, după ce 
îşi paraliza victima, putea suge viaţa din ea, într-un ritm 
lent şi agonizant. 

— Suficient de aproape, şopti Waela. 

Creatura se oprise la cinci metri mai jos şi încerca să facă 
o întoarcere, pentru a se putea folosi de coada fusiformă. 
Aruncătorul de flăcări trimise un jet roşiatic, incinerând 
Fusul. Rămăşiţele se prăvăliră la vale. 

Alki urcase la opt diametre deasupra orizontului. Misiunea 
era pe sfârşite. 1 se ordonase să aprecieze dacă activitatea 
predatorilor mobili era periculoasă. Toţi ştiau motivul 
pentru care existau misiunile de supraveghere în afara 
barierelor Coloniei. Fiinţa umană îmbrăcată într-un costum 
galben fosforescent atrăgea predatorii. 

„Suntem trimişi ca momeală”, spusese unul dintre 
prietenii ei. 

Waelei nu-i plăceau aceste misiuni, însă era conştientă că 
într-un asemenea loc, plin de capcane, toţi trebuiau să se 
expună pericolului în mod egal. Acesta era liantul social al 
Coloniei. Însă, deşi primea raţii suplimentare de hrană, era 
împotriva misiunilor de supraveghere. 

Din punctul ei de vedere, existau alte primejdii, mult mai 
importante şi vedea în această misiune o tentativă 
periculoasă de a schimba priorităţile Coloniei. Locul ei nu 
era aici, ea trebuia să studieze algele. Ca unic 
supravieţuitor al primelor echipe de cercetare, era cea mai 
potrivită pentru selectarea şi formarea unei noi echipe. 

Oare se încearcă renunţarea la cercetarea noastră? 

Zvonurile circulau neîngrădite. Nu aveau la dispoziţie 
suficiente materiale şi energie pentru construirea unor 
submersibile suficient de rezistente. Nu aveau la dispoziţie 
dirijabile suficiente. Acestea rămâneau cel mai sigur 


transport pentru săparea şi amenajarea avanposturilor şi, 
din cauză că fuseseră construite să semene cu aerostatele, 
nu primeau atenţie din partea predatorilor. Aerostatele nu 
erau atacate de demoni. 

Da, aceste argumente aveau sens. Proiectul algelor afecta 
proiectul de cultură acvatică şi hrana era puţină. Iotuşi, 
ideea exterminării i se părea născută din ignoranță şi 
periculoasă. 

Avem nevoie de mai multe informaţii. 

Distruse aproape cu nonşalanţă o Glugă Nemiloasă, 
remarcând că, în ultimele douăzeci de zile, era prima care 
dădea târcoale Vârfului. 

Algele trebuiesc studiate. Trebuie să învăţăm. 

Ce aflaseră despre alge, după pierderea atâtor vieţi şi 
după nenumărate scufundări frustrante? 

Licurici în noaptea mării, le denumise cineva. 

Din tulpinile gigantice ale algelor ieşeau noduli, iar aceşti 
noduli străluceau într-un milion de culori aprinse. Era de 
acord cu toţi cei care le văzuseră şi apucaseră să facă un 
raport: nodulii vibrau şi străluceau, creând o simfonie 
hipnotică. Luminile puteau, doar puteau, fi o formă de 
comunicare. Se părea că în jocul de lumini exista un scop, 
se puteau distinge tipare. 

Algele cuceriseră toate mările planetei, cu excepţia unor 
micuţe zone de apă numite „lagune”. Pe o planetă cu doar 
două porţiuni de uscat importante, răspândirea era 
impresionantă. 

Încă o dată, se întoarse la inevitabila întrebare: ce ştiau ei 
cu adevărat despre alge? 

Sunt conştiente, gândesc. 

Era sigură de acest lucru. Provocarea o ţinea ca pe jar; nu 
crezuse că imaginaţia i-ar putea fi stârnită într-o asemenea 
măsură. Bineînţeles, nu era singura în această situaţie. În 
Colonie se formaseră două tabere. Iar argumentele în 
favoarea exterminării nu puteau fi trecute cu vederea. 

Algele sunt comestibile? 


Nu. Aduceau o stare de dezorientare, de natură 
halucinogenă. Chimiştii Coloniei se chinuiau încă să 
descopere cauza acestui efect. 

Aici se asemânau cu aerostatele. Substanţa respectivă 
fusese poreclită „fraggo”, deoarece „fragmenta psihicul”. 
Waela îşi spunea că algele trebuiau păstrate pentru studiu, 
fie şi numai pentru acest motiv. 

Încă o dată, fu obligată să ucidă o Glugă Nemiloasă. 
Silueta neagră şi longilină se rostogoli pe panta Vârfului, 
împrăştiind peste tot sânge de culoare verde. 

Cam mulţi demoni, gândi ea. 

Examină atent împrejurimile, încercând să descopere vreo 
mişcare printre bolovanii de jos. Nimic. Când schimbul ei îşi 
făcu apariţia prin trapă, o găsi făcând acelaşi lucru. Îl 
recunoscu imediat pe Scott Burik, care în schimbul de 
noapte repara dirijabile. Un bărbat mic de înălţime, cu 
trăsături prematur îmbătrânite; dar era la fel de agil şi 
priceput ca toţi ceilalţi Colonişti, cercetând deja zona din 
jur. Waela îi povesti despre cele două Glugi Nemiloase, în 
timp ce trecea peste sterilizator. 

— Odihnă plăcută, îi ură el. 

Ea se strecură prin trapă, o auzi trântindu-se, apoi se lăsă 
să alunece în jos, spre camera de raport, unde notă 
numărul creaturilor ucise şi făcu un rezumat al ACE - 
Activitatea Curentă în Exterior. 

Camera de raport avea pereţi galben-pal şi un singur 
pupitru pentru comunicaţii. Ferestrele lipseau cu 
desăvârşire. În spatele pupitrului stătea Ary Arenson, un tip 
blond cu ochi gri, expresie imobilă, ca tăiată în piatră. Toată 
lumea spunea despre el că lucra pentru Jesus Lewis. Zvonul 
o făcea pe Waela să îl trateze cu mare atenţie. Oamenii care 
nu îl plăceau pe Lewis păţeau lucruri dintre cele mai stranii. 

Acum era obosită, ca întotdeauna după misiunea de 
supraveghere: o senzaţie de sfârşeală, de parcă ar fi fost 
victima unui Fus. Trebuia să răspundă la întrebările de 
rutină, iar asta o plictisea la culme. 


— Da, zona Tentaculelor Nervoase pare sterilizată. 

La sfârşit, Arenson îi înmână o bucăţică mică de hârtie 
maronie, cu sigla Coloniei. Mesajul o făcu să se simtă brusc 
revigorată. Îl citi dintr-o singură privire: „Prezintă-te la 
Hangarul Principal. Echipa de cercetare a algelor va primi 
o nouă misiune.” 

În timp ce ea citea, privirea lui Arenson fu atrasă de ceea 
ce se petrecea pe ecranul monitorului. Pe faţa aparent 
imobilă apăru un zâmbet chinuit. 

— Schimbul tău... 

Arătă cu bărbia în sus, spre Vârf: 

— A păţit-o. O Glugă Nemiloasă i-a mâncat maţele. Stai un 
pic aici, până trimitem pe cineva în locul sărmanului Burik. 

Poezia, la fel ca şi conştiinţa, lasă deoparte elementele 
nesemnificative. 

— Raja Flattery, Arhivele Navei. 

AVERIISMENTUL NAVEI, cum că acesta putea fi sfârşitul 
omenirii, îl lăsă pe Flattery cu o senzaţie de gol pe 
dinăuntru. 

Privea fix întunericul din jur, încercând să-şi găsească 
liniştea. Nava chiar avea de gând să şteargă... 
Înregistrarea? Ce înţelegea Nava prin înregistrare? 

Ultima şansă. 

Sentimentul care însoţise acest răspuns îl lămuri pe 
Flattery că se simţea puternic legat de seminţia sa. Gândul 
că într-un viitor îndepărtat puteau exista şi alţi oameni care 
să se bucure de viaţă tot aşa cum se bucurase el... Acest 
gând îl umplea cu o caldă senzaţie de iubire pentru toţi 
descendenţii săi. 

— Vorbeşti serios? Asta este ultima noastră şansă? 

— Da, oricât de mult M-ar durea. 

Răspunsul Navei nu îl surprinse. Cuvintele ieşeau prin el, 
sfâşiindu-l: 

— Dar de ce nu ne spui chiar Tu cum să...? 

— Raj! De ce vrei să-Mi dai Mie liberul tău arbitru? 

— Ai primi? 


— Crede-Mă, Raj, sunt locuri unde nici Dumnezeu, nici 
Omul, nu îndrăznesc să intervină. 

— Şi vrei ca eu să merg acolo jos, pe planetă, să le pun 
întrebările Tale şi să-i ajut să-Ţi satisfacă cererea? 

— Ai face-o? 

— Sunt în măsură să refuz? 

— Vreau să alegi liber, Raj, nu să te simţi constrâns, sau să 
laşi decizia pe seama şansei. Accepţi? 

Flattery se gândi puţin. Era liber să refuze. De ce nu? Ce 
datora el acestor... Acestor... Navigatori, acestor 
înregistrări? Însă erau suficient de umani încât să se poată 
considera înrudit cu ei. Umani. Şi continua să simtă durerea 
gândindu-se la un univers lipsit de oameni. 

O ultimă şansă pentru omenire? Ar putea fi interesant... 
Jocul. Sau ar putea fi una dintre păcălelile Navei. 

— Oare nu cumva este o simplă iluzie, Navă? 

— Nu. Carnea există pentru a simţi lucrurile pe care 
trebuie să le simtă. Pentru a se îndoi de orice în afară de 
asta. 

— Eu ori cred totul, ori nu cred nimic. 

— Fie. Vrei să joci, în ciuda îndoielilor tale? 

— Dar Tu îmi vei spune mai multe despre joc? 

— Dacă pui întrebări corecte. 

— Ce rol trebuie să joc? 

— Aaahhhh... 

Un oftat plin de graţie şi beatitudine. 

— Tu vei fi exemplul viu al provocării. 

Flattery cunoştea rolul ăsta. Exemplul viu al provocării. Îi 
faci pe oameni să găsească tot ce-i mai bun în ei, calităţi pe 
care nici măcar nu bănuie că le posedă. Însă unii vor fi 
distruşi de această încercare. Amintindu-şi de durerea 
distrugerii, dorea ca deciziile lui să ajute, dar nu îndrăznea 
să întrebe direct. Poate dacă ar afla mai multe despre 
planurile Navei... 

— Jocul are cumva reguli pe care mi le-ai ascuns? Pe care 
nu vrei să mi le amintesc? 


— Raj! 

Jignirea era evidentă. Curgea prin el de parcă trupul îi era 
o placă găurită sub o cascadă fierbinte. Apoi vocea Navei se 
îmblânzi: 

— Nu îţi fur amintirile, Raj. 

— Atunci înseamnă că sunt ceva diferit, un factor nou în 
acest joc. Ce altceva este diferit? 

— Locul examenului posedă un element nou atât de 
profund încât s-ar putea să nu faci faţă testului, Raj. 

Multele implicaţii ale acestui răspuns îl umplură de 
nedumerire. Deci erau lucruri pe care nici măcar o fiinţă 
atotputernică nu le cunoştea. Şi Dumnezeu sau Satana 
puteau învăţa, la rândul lor. 

Apoi, Nava îl înfricoşă comentând gândul lui nerostit. 

— Dată fiind minunata şi periculoasa condiţie pe care tu o 
numeşti Timp, puterea poate fi o slăbiciune. 

— Şi care este diferenţa profundă care mă va supune 
testului? 

— Va trebui să descoperi singur acest element al jocului. 

Flattery înţelese regula jocului: Decizia trebuia să-i 
aparţină. 

Nu trebuia să fie constrângere. Era diferenţa între libera 
alegere şi şansă. Era diferenţa dintre precizia unei holo- 
înregistrări şi o piesă nouă, unde domina liberul arbitru. 
Miza: încă o şansă pentru omenire. Manualul Preotului- 
psihiatru spunea: „Dumnezeu nu joacă zaruri cu Omul.” 
Evident, cineva se înşelase. 

— Foarte bine, Navă. Mă voi aventura în acest joc. 

— Excelent! Să ştii, Raj, că zarurile, odată aruncate, nimic 
din exterior nu le va influenţa căderea. 

Modul în care fusese formulată această promisiune i se 
părea interesant, dar gândi că nu avea rost să caute şi alte 
implicaţii. 

— Unde vom juca? Întrebă el. 

— Pe această planetă, pe care, dintr-o mică frivolitate, am 
denumit-o Pandora. 


— Cutia Pandorei este deja deschisă, presupun. 

— Într-adevăr. Au fost eliberate toate relele care pot aduce 
nenorocire Omenirii. 

— Am acceptat cererea Ta. Acum ce urmează? 

În loc de răspuns, Flattery simţi deblocarea lacătelor şi 
îndepărtarea elementelor de prindere. Lumina străluci în 
jurul său şi îşi dădu seama că se afla într-unul dintre 
laboratoarele de dehibernare. Panica îl cuprinse din nou. Se 
ridică în picioare şi privi în jur. Trecuse atâta timp şi... Şi 
laboratorul ăsta nu se schimbase deloc. Dar, desigur, Nava 
era infinită şi avea o putere nelimitată. Nimic nu era 
imposibil pentru Ea, nici măcar lucrurile de dincolo de 
Timp. 

Cu o singură excepţie. Nu-i făcuse pe oameni să se decidă 
asupra modului Adorare. 

Dacă dăm greş şi de data asta? 

Nava chiar va şterge înregistrarea? Simţea până în 
măruntaie: Nava îi va şterge. Gata cu omenirea... Pentru 
totdeauna. Nava îşi va vedea de alte distracţii. 

Dacă dăm greş, ne vom usca fără a înflori, fără a ne putea 
trimite sămânţa spre Infinit. Evoluţia omenirii se va opri 
aici. 

M-am schimbat în celula de hibernare? În tot acest timp... 

leşi din cochilie şi merse până la o oglindă montată pe 
unul dintre pereţii curbați ai laboratorului. Trupul gol era 
neschimbat faţă de ultima oară când îl văzuse. Faţa îşi 
păstrase aerul de detaşare ironică, o expresie pe care 
adesea ceilalţi o credeau calculată. Ochii căprui şi 
sprâncenele negre ridicate în sus îi fuseseră de ajutor, dar îi 
făcuseră şi necazuri. Ceva în psihicul oamenilor le spunea 
că astfel de trăsături aparţineau doar creaturilor 
superioare. Însă superioritatea putea fi şi o povară 
insuportabilă. 

— Ahhh, ai sesizat un adevăr, şopti Nava. 

Flattery înghiţi în sec. Oglinda îi spunea că trupul nu îi 
îmbătrânise. Timpul? Începea să întrezărească ce anume 


voise Nava să spună prin „lungime de Timp 
nesemnificativă”. Celulele de hibernare mențineau carnea 
în stază, la adăpost de scurgerea Timpului. Nici vorbă de 
îmbătrânire. Dar cu mintea ce se întâmplase? Ce se 
întâmpla cu acea proiecţie pentru care creierul nu era 
decât un corespondent fizic? Simţea că ceva se maturizase 
în conştiinţa sa. 

— Sunt pregătit. Cum cobor pe Pandora? 

Nava vorbea printr-un vocoder plasat deasupra oglinzii. 

— Am pregătit mai multe posibilităţi de transport. 

— Deci mă trimiţi pe Pandora. Eu mă duc la ei şi le zic: 
„Salut, sunt Raja Flattery. Am venit cu nişte probleme 
nasoale pentru voi.” 

— Raj, nu-ţi stă deloc bine când eşti obraznic. 

— Îţi simt nemulţumirea. 

— Ai început deja să regreţi decizia pe care ai luat-o, Raj? 

— Îmi mai poţi spune ceva despre problemele existente pe 
Pandora? 

— Problema lor cea mai urgentă este contactul cu o 
inteligenţa nonumanoidă. Cu electroalgele. 

— Periculoase? 

— Aşa cred ei. Electroalgele sunt foarte aproape de Infinit, 
iar oamenii se tem... 

— Oamenii se tem de spaţiile deschise, fără limite. Oamenii 
se tem de propria lor inteligenţă, pentru că şi ea este 
aproape de Infinit. 

— Concluzia ta Mă încântă, Raj! 

Flattery se trezi inundat de un val de bucurie. Era atât de 
masiv şi puternic încât simţi că s-ar fi putut dizolva în el. 
Ştia că senzaţia aceea nu pornea din el şi dispariţia ei îl lăsă 
epuizat, transparent. 

Închise ochii, apoi duse palmele către ei, apăsând 
puternic. Ce lucru îngrozitor fusese bucuria aceea! Pentru 
că atunci când se sfârşea... Atunci când se sfârşea... 

— Să nu-mi mai faci asta, decât dacă vrei să mă omori, 
şopti el. 


— Tu alegi. 

Cât de îndepărtate şi reci sunaseră vorbele Navei! 

— Vreau să fiu om! Asta a fost menirea mea! 

— Dacă ăsta este jocul pe care vrei să-l joci... 

Flattery sesiză dezamăgirea Navei şi reveni la întrebări. 

— Navigatorii au reuşit să comunice cu inteligenţa 
nonumanoidă, cu electroalgele? 

— Nu. Au studiat-o, dar nu o înţeleg. 

Flattery îşi îndepărtă mâinile de la ochi. 

— Au auzit vreodată de Raja Flattery? 

— În istoria pe care le-am predat-o există acest personaj. 

— Atunci ar fi mai bine să mă prezint cu un alt nume. 

Cugetă câteva momente, apoi spuse: 

— Mă voi numi Raja Toma. 

— Excelent. Toma pentru îndoielile tale, iar Raja pentru 
origini. 

— Raja Toma, expert în comunicare... Cel mai bun prieten 
al Navei. Pornesc la drum, indiferent dacă sunt sau nu 
pregătit. 

— Da, este un joc. Un joc. Şi... Raj? 

— Ce-i? 

— Pentru o fiinţă infinită, limpul aduce plictiseală. Eu nu 
pot tolera Timpul decât între anumite limite. 

— Cât Timp ne dai pentru a ne decide în ce fel vom Adora? 

— Vei afla la momentul potrivit. Şi încă un lucru... 

— Da? 

— Să nu te simţi jignit dacă din când în când am să te 
numesc Diavolul Meu. 

Trecură câteva momente până ce Flattery îşi recăpătă 
vocea. 

— Şi ce pot eu să fac? Mă poţi numi în orice fel doreşti. 

— Nu ţi-am cerut decât să nu te simţi jignit. 

— Desigur! Iar eu sunt Regele Canute, ordonând mareei 
să se retragă! 

Nu primi nici un răspuns şi se întrebă dacă trebuia să-şi 
găsească singur drumul spre planeta numită Pandora. Însă 


Nava îi vorbi: 

— Acum te vom îmbrăca într-o costumaţie adecvată, Raj. 
Navigatorii sunt conduşi de un nou Preot-psihiatru. Îi spun 
PP iar atunci când îi supără, îi spun Şeful. Te poţi aştepta ca 
în curând Şeful să te cheme la el. 

Probabil că imobilitatea lucrurilor care ne înconjoară le 
este impusă lor tocmai de convingerea noastră că ele sunt 
ceea ce sunt şi nu altceva şi de imobilitatea concepţiilor în 
ceea ce le priveşte. 

— Marcel Proust, Arhivele Navei. 

OAKES ÎŞI STUDIE imaginea reflectată în com-consola 
aflată lângă cotul său. Ecranul curbat făcea ca imaginea să 
pară diminuată. 

Redusă. 

Era foarte iritat. Habar n-avea ce îi pregătea nava. 

Înghiţi în sec. 

Nu ştia cât timp stătuse acolo, hipnotizat de imaginea 
reflectată. Era în continuare noapte. Pe măsuţa joasă din 
faţă avea un pahar cu vin pandoran. Nu îl băuse pe tot. Privi 
în sus, apoi în jur. Cabina sa luxoasă rămăsese un loc slab 
iluminat, plin de umbre, însă ceva se schimbase. Simţea 
schimbarea. Ceva... Cineva supraveghea... 

Nava refuza să vorbească cu el, îi refuza elixirul. Însă el 
putea primi mesaje... Multe mesaje. 

Schimbarea. 

Întrebarea aceea nerostită care îi plutea în minte 
schimbase ceva în atmosfera cabinei. Simţi furnicături pe 
piele, sângele pulsându-i puternic în regiunea tâmplelor. 

Şi dacă programele navei vor înceta să mai funcţioneze? 

Imaginea de pe ecranul gol nu îi dădea nici un răspuns. 
Nu îi arăta decât propriile trăsături şi începu să se simtă 
mândru de ceea ce vedea acolo. Nu era gras... Nu, nici 
vorbă. Era un bărbat matur, la jumătatea vieţii. Şeful. Firele 
argintii de la tâmple îi dădeau demnitate şi importanţă. Şi 
cu toate că era... Plinuţ, pielea rămăsese netedă şi 


luminoasă, mărturie a grijii pe care o acorda păstrării 
înfăţişării tinereşti. 

Femeilor le plăcea asta. 

Şi dacă nava este Nava... Dacă este într-adevăr 
Dumnezeu? 

Simţea aer murdar în plămâni şi îşi dădu seama că respira 
într-un ritm prea rapid. 

Îndoieli. 

Blestemata de navă nu avea de gând să răspundă 
îndoielilor sale. Niciodată nu o făcuse. Nu vroia să 
vorbească cu el; nu vroia să îl hrănească. Trebuia să se 
hrănească singur, din grădinile hidroponice. Acestea erau 
limitate. Cât de mult se putea baza pe ele? Nu era 
suficientă hrană pentru toată lumea. Gândul acesta îi aduse 
foamea în măruntaie. 

Privi la paharul cu vin, încă neterminat - chihlimbar închis 
la culoare. Pe interior, paharul părea uleios. Dedesubt 
căzuseră câteva picături; o pată pe suprafaţa maronie. 

Eu sunt PP-ul. 

Un PP trebuia să creadă în Nava. În felul său cinic, 
bătrânul Kingston insistase asupra acestui lucru. 

Eu nu cred. 

Din cauza asta fusese trimis pe planetă un nou PP? 

Scrâşni din dinţi. 

Am să-l omor pe ticălos! 

Vorbi cu voce tare, atent la ecourile reflectate de pereţi. 

— Ai auzit, Navă? Am să-l omor pe ticălos! 

Deşi nu era foarte convins, Oakes se aştepta să primească 
un răspuns la această blasfemie. Se trezi ţinându-şi 
răsuflarea, ascultând cu atenţie umbrele din colţurile 
cabinei. 

Cum să verifici că ceva este dumnezeiesc? 

Cum să faci deosebirea dintre un fenomen mecanic - un fel 
de şmecherie tehnologică, cu oglinzi - şi un... Un miracol? 

Dacă Dumnezeu nu juca zaruri, aşa cum li se spusese 
mereu Preoţilor-psihiatri, atunci ce juca? Probabil că 


zarurile erau o chestie mult prea neinteresantă. Ce trebuia 
să rişti, ce provocare trebuia să lansezi pentru a-l scoate 
din muţenie sau reverie... Din adăpost? 

Era o problemă stupefiantă - să-l provoci pe Dumnezeu la 
propriul Său joc? 

Oakes dădu din cap pentru sine. 

Miracolul se află, poate, în joc. Miracolul Conştiinţei? Nu 
era nici o şmecherie să faci o maşină să se auto- 
programeze, să se auto-perpetueze. Este adevărat, cu 
multe dificultăţi şi costuri inimaginabile... 

Nu chiar inimaginabile, se corectă el. 

Scutură din cap, pentru a ieşi din starea de semi-reverie. 

Dacă oamenii au făcut-o, atunci este imaginabil, tangibil şi 
întrucâtva explicabil. Zeii au şi ei lumile lor în care se 
manifestă. 

Întrebarea era: care lumi? Dacă puteai defini lumile 
acelea, limitele lor, atunci ai putea cunoaşte limitele zeilor. 
Deci, ce îi limitează? Se gândi la energie. Energia continua 
să fie o funcţie de masă şi viteză. Chiar şi un zeu trebuia să 
fie undeva la numitor, depinzând de calitatea acelei mase, 
de cantitate, de viteză... 

Lumea zeilor nu este decât o altă expansiune a limitelor. 
Chiar dacă puterea noastră de pătrundere este limitată, 
asta nu înseamnă că infinitul se află „dincolo”. 

Ca Preot, fusese întotdeauna influenţat de pregătirea de 
om de ştiinţă şi medic. Ştia că, pentru verificarea corectă a 
ipotezelor, nu trebuia să limitezi experimentul. Nici să 
presupui că ceea ce îţi doreşti este obligatoriu adevărat. 

Nu informaţiile erau importante, ci doar ceea ce făceai cu 
ele. Orice rege sau împărat trebuia să ştie lucrul acesta. 
Până şi maestrul lui de teologie fusese de acord. 

„Pune-le pe seama lui Dumnezeu. Este pentru binele lor. 
Orice miracol, oricât de mic, pune-l pe seama lui 
Dumnezeu; nu ai nevoie să muţi munţii din loc. Dacă eşti 
suficient de priceput, oamenii vor muta munţii în locul tău, 
în numele lui Dumnezeu.” 


Aaa, da. Astea fuseseră vorbele lui Edmond Kingston, un 
adevărat Preot-psihiatru, format după cele mai vechi tradiţii 
ale navei, dar totuşi un cinic. 

Oakes oftă din rărunchi. Pe atunci, zilele erau liniştite; 
domneau toleranța şi siguranţa. Maşinăria monstruoasă din 
jurul lor funcţiona ca unsă. Dumnezeu era departe, iar 
majoritatea Navigatorilor stăteau în celulele de hibernare. 

Da, însă asta fusese înainte de Pandora. Kingston a avut 
ghinion, nava i-a plasat pe orbită în jurul planetei. Sărmanul 
Edmond a murit la a patra încercare de stabilire a unei 
baze. Nimic n-a mai rămas din el, nici o urmă, nici o celulă. 
A intrat în eternitate. Iar Morgan Oakes a fost al doilea 
Preot cinic care a preluat povara conducerii Navei. 

Primul PP care nu a fost ales de nava asta blestemată! 

Cu excepţia... Da, mai era şi noul PP îşi aminti el, omul 
ăsta fără nume, trimis la sol pentru a discuta cu legumele 
alea nenorocite... cu electroalgele. 

Nu va fi succesorul meu! 

Un conducător avea la dispoziţie multe modalităţi pentru a 
trage de timp în favoarea sa. De exemplu, acum întârzia să 
pună în aplicare cererea navei de a-l trimite jos pe poetul 
ăla... Cum-îl-cheamă... Panille. 

Ce interes avea nava să trimită jos un poet? Avea vreo 
legătură cu noul PP? O picătură de transpiraţie i se scurse 
pe pleoapa dreaptă, intrându-i în ochi. 

Deveni conştient că respira din ce în ce mai greu. Atac de 
inimă? Se sculă de pe divan. Am nevoie de ajutor. Durerea îi 
cuprinsese tot pieptul. Blestem! Avea prea multe planuri 
neterminate. Nu putea părăsi scena în felul ăsta. Nu acum! 
Se îndreptă împleticindu-se spre uşă, însă elementul de 
blocare refuză să se învârtă sub degetele sale. Totuşi, aerul 
era mai rece în zona asta şi auzi din ce în ce mai distinct un 
şuierat slab dinspre valva de egalizare a presiunilor, plasată 
deasupra uşii. Diferenţă de presiune? Cum era posibil? 
Mediul ambiental era controlat de navă. Oricine ştia asta. 


— Ce vrei să faci, monstru mecanic blestemat? Şopti el. 
Încerci să mă omori? 

Începea să respire mai uşor. Îşi sprijini capul pe metalul 
rece al uşii şi inspiră adânc de câteva ori. Durerea din piept 
începea să cedeze. Încercă să rotească din nou mecanismul 
de blocare şi de data aceasta reuşi. Însă nu deschise uşa. 
Ştia că simptomele acestea erau specifice asfixiei... Sau 
anxietăţii. 

Asfixie? 

Deschise uşa şi trase cu ochiul. Culoarul era pustiu, 
cufundat în lumina slabă de noapte, albastru-violet. Închise 
brusc uşa, se întoarse spre interiorul cabinei şi rămase cu 
privirea pironită în gol. 

Alt mesaj din partea navei? Trebuie să plece jos cât mai 
curând... Imediat ce Lewis va fi capabil să îi asigure o 
şedere lipsită de primejdii. 

Lewis, pregăteşte mai repede Fortul! 

Oare nava chiar vroia să îl omoare? O putea face fără mari 
probleme. Va trebui să fie foarte circumspect, foarte atent. 
Şi va trebui să pregătească un succesor. 

Dacă mor, vor rămâne prea multe lucruri neterminate. 

Nu pot lăsa pe seama navei alegerea succesorului meu. 

Chiar dacă îl omora, blestemata de navă nu trebuia să-l 
înfrângă. 

A trecut multă vreme. Poate că programul original al navei 
a luat sfârşit. 

Şi dacă Pandora era locul unui lung proces de 
deteriorare? Puii de pasăre erau împinşi puţin câte puţin 
spre marginea cuibului, câte un milimetru de fiecare dată. 

Privirea sa culegea detaliile cabinei: dispozitive de sporire 
a plăcerii erotice, montate pe pereţi, panouri de comandă, 
divane opulente... 

Cine se va muta aici în locul meu? 

Se gândise să-l aleagă pe Lewis, în caz că se dovedea apt. 
Lewis era foarte bun pentru cercetări de laborator, se 


descurca de minune. Dar din punct de vedere politic, era 
cam şters. Un om devotat. 

Devotat. Este un vasal şi face ceea ce i se spune. 

Se îndreptă spre divanul său favorit, cu perne moi de 
culoare cafenie. Se aşeză, îndesându-şi pernele sub şale. 
Ce-i păsa lui de Lewis? Bucata asta de carne ce-şi spunea 
Oakes va fi moartă în momentul instalării următorului 
Preot. Sau poate că se va afla într-o celulă de hibernare, 
dependentă de sistemele navei. Şi poate că nu e o idee 
chiar atât de bună să-l tentezi pe Lewis cu prea multă 
putere. La urma urmelor, moartea era specialitatea lui 
Jesus Lewis. 

„Nu, nu, „ îi spusese Lewis într-o discuţie particulară, „nu 
este moarte... Eu le dau viaţă. Eu le dau viaţă. Sunt cloni 
prelucraţi, Doctore, cloni-P. Ţine minte asta. Dacă le dau 
viaţă, dintr-un motiv oarecare, le dau din viaţa mea.” „Nu 
vreau să mai aud.” Dăduse iritat din mână, făcându-i semn 
să plece. 

„Cum vrei, „ spusese Lewis, „dar să ştii că asta nu schimbă 
realitatea. Fac ceea ce trebuie să fac. Şi o fac pentru tine...” 

Da, Lewis era un om strălucit. Descoperise noi şi utile 
metode de manipulare genetică, prin cercetarea 
electroalgelor, acea specie perfidă a Pandorei. Şi îi costase 
foarte scump. 

Un succesor? Dacă ar fi fost să facă o alegere corectă, 
dacă ar fi crezut într-adevăr în evoluţia şi în caracterul divin 
al Navei, dacă ar fi exclus maşinaţiunile politice, la cine s-ar 
fi oprit? 

Legata Hamill. 

Numele venise prea repede, luându-i prin surprindere. Ca 
şi cum nu îl gândise el. Da, era adevărat. Dacă ar fi crezut 
sincer în Navă, ar fi ales-o pe Legata. Oricine putea ajunge 
Preot-psihiatru, chiar şi o femeie. Calitățile ei diplomatice 
nu puteau fi puse la îndoială. 

Un mucalit zisese odată că Legata îţi putea spune să te 
duci în iad, iar tu să aştepţi cu nerăbdare plecarea. 


Oakes împinse pernele într-o parte şi se ridică în picioare. 
Se simţea îndemnat să iasă în culoarele slab luminate... În 
acel labirint al labirinturilor care pentru ei toţi însemna 
viaţa: nava. 

Oare nava chiar încercase să-l asfixieze? Sau fusese un 
accident? 

Imediat cum vine ciclul diurn, înainte de orice altceva, am 
să-mi fac un control medical. 

Mecanismul de blocare era mai rece decât înainte. Uşa 
ovală se deschise fără zgomot, lăsând să pătrundă încă o 
dată lumina albastru-violet de pe culoar. 

Navă blestemată! 

leşi pe culoar. Imediat după primul colţ întâlni câţiva 
oameni de la Secţia Comportamente. Nu-i luă în seamă. 
Complexul Biocomputerelor, Laboratorul Vitro, Genetica... 
Toate făceau parte din rutina lui zilnică, nesesizate de 
conştienţa nocturnă. 

Unde mergem în noaptea asta? 

Îşi lăsă picioarele să găsească singure drumul; remarcă 
într-un târziu că plimbarea îl dusese departe, înspre 
periferie. Se aventurase prin labirinturile navei, rătăcind 
prin pasaje, sesizând zgomote misterioase şi mirosuri 
stranii. Niciodată nu ajunsese atât de departe. 

Oakes intui că se îndrepta spre un pericol, dar nu se putea 
opri, deşi neliniştea din el creştea cu fiecare pas. Nava îl 
putea ucide în orice moment, oriunde s-ar fi aflat în 
interiorul ei. Conştientiza mereu un lucru: sunt Morgan 
Oakes, PP Detractorii îmi spun „Şeful”, însă eu sunt singura 
persoană de aici (cu excepţia, poate, a lui Lewis) care 
înţelege că nava nu face anumite lucruri. 

Suntem doi printre atâţia. Câţi? 

Nu se făcuse nici un recensământ. Computerele refuzau să 
dea informaţii în acest sens, iar încercările de contabilizare 
manuală dădeau rezultate atât de diferite încât erau inutile. 

Încă o maşinaţiune a navei. 


Tot o maşinaţiune era şi intenţia de a trimite un poet pe 
planetă. Acum îşi amintise întregul nume: Kerro Panille. Ce 
rost avea să trimiţi un poet să cerceteze algele? 

Dacă am putea mânca algele fără să suferim efecte 
hipnotice! 

Prea mulţi oameni de hrănit. Prea mulţi. 

Oakes estimă că erau zece mii de persoane pe navă şi încă 
de zece ori pe atâta la sol (fără a lua în considerare clonii). 
Însă numărul nu avea importanţă, el era singurul care îşi 
dădea seama cât de puţin ştiau oamenii lui despre intenţiile 
şi manevrele navei. 

Oamenii lui! 

Lui Oakes îi convenea situaţia asta, amintindu-şi 
comentariul cinic al mentorului său, Edmond Kingston, în 
care vorbea despre necesitatea de a limita conştiinţa 
oamenilor: „Iluzia deţinerii cunoaşterii este aproape tot atât 
de utilă ca şi cunoaşterea însăşi.” 

Din studiile sale politice, Oakes ştia că acesta fusese 
cuvântul de ordine pentru politicienii din multe civilizaţii, 
chiar dacă arhivele navei nu erau întotdeauna clare şi chiar 
dacă nu credea pe deplin în versiunea navei despre istorie. 
Adesea era foarte dificil să faci distincţia între istoria 
adevărată şi născocirile fanteziei. Dar din vechile lucrări 
literare şi din faptul că momentele la care fuseseră scrise 
erau absolut incompatibile - din unele indicii interioare şi 
bazându-se pe intuiţie - Oakes dedusese că existau alte 
lumi şi alţi oameni... Sau existaseră. 

Poate că nava avea nenumărate crime pe conştiinţă. Dacă 
avea conştiinţă. 

Aşa cum Eu sunt creaţia voastră, voi sunteţi creaţia Mea. 
Voi sunteţi sateliții Mei iar Eu sunt al vostru. Personajele 
interpretate de voi sunt personificările Mele. La atingerea 
Infinitului, fuzionăm în UNUL. 

— Raja Flattery, Cartea Navei. 

DIN MOMENTUL în care explodase primul bocaport al 
Fortului, Jesus Lewis se ţinea foarte aproape de garda sa de 


corp, Illuyank. Hotărârea fusese doar în parte conştientă. 
Chiar şi în cele mai nefericite împrejurări, Illuyank inspira 
încredere. Era un bărbat masiv, musculos, cu ten închis la 
culoare, păr negru buclat şi o faţă ca tăiată în piatră pe 
care se distingeau trei dungi tatuate deasupra sprâncenei 
stângi. Trei dungi - Illuyank ieşise de trei ori din perimetrul 
Coloniei, gol puşcă, înarmat doar cu inteligenţă şi rezistenţă 
fizică, „alergând P-ul” pentru un pariu sau o întâlnire. 

Ca să-şi încerce norocul, spuseseră unii. Acum, după ce 
bocaportul sărise în aer, toţi aveau nevoie de noroc. Unii 
dintre ei de-abia se treziseră şi încă nu mâncaseră prima 
masă. 

— Clonii au pus mâna pe o puşcă laser! Strigă Illuyank. 

Ochii săi negri şi limpezi scrutau zona. 

— Este periculos. Habar n-au cum să o folosească. 

Cei doi stăteau pe un culoar ce făcea legătura între 
locuinţele clonilor şi un semicerc de trape care duceau spre 
inima Fortului. În spatele lor se îngrămădise un grup confuz 
de supraviețuitori. Chiar şi în acest moment de pericol, 
Lewis ştia ce impresie le făcea celorlalţi. Era un bărbat 
scund, subţire în toate aspectele - păr galben spălăcit, 
subţire şi rar, gură subţire, bărbie îngustă accentuată de o 
gropiţă adâncă, nas subţire şi ochi întunecaţi, care priveau 
prin fanta îngustă a pleoapelor, părând să nu reflecte 
lumina. Lângă el, Illuyank era exact contrariul. 

Amândoi încercau să ajungă cu privirea până în inima 
Fortului. 

Amândoi se întrebau dacă inima Fortului era suficient de 
sigură. 

Având în vedere situaţia, Lewis dezactivase pilula de 
comunicaţie înfundată în ceafa refuzând să răspundă la 
apelurile insistente ale lui Oakes. 

Nu se ştie cine ne poate spiona conversaţia! 

În ultima vreme primise unele indicii neliniştitoare cum că 
linia lor de comunicare privată nu era chiar atât de sigură 
pe cât speraseră. Până acum, Oakes trebuie să fi primit 


vestea despre noul PP Discuţiile despre asta şi despre 
posibilele intruziuni în sistemul lor privat de comunicare 
vor trebui să mai aştepte. 

Oakes va trebui să aibă răbdare. 

La primul semn de pericol, Lewis apăsase un buton de 
alarmă pentru a-l avertiza pe Murdoch, care se afla în 
Colonie. Dar nu avea certitudinea că semnalul ajunsese la 
destinaţie. Nu avusese timp să primească OK-ul. Imediat 
după aceea întregul Fort trecuse pe energia de avarie. 
Lewis nu putea şti care sisteme mai funcționau şi care nu. 

Cloni blestemaţi! 

Un şuier lung se auzi dinspre locuinţele clonilor. Illuyank 
se trânti la podea. Ceilalţi fură împroşcaţi cu fragmente din 
zidul de trecere. 

— Spuneai că habar n-au cum să folosească o puşcă laser! 
Strigă Lewis. 

Arătă cu degetul spre o gaură largă în perete. Illuyank se 
ridică în picioare şi îl împinse spre ceilalţi, care se aflau 
lângă semicercul de trape. 

— Tunelul! Strigă Illuyank. 

Unul dintre supraviețuitori manevră mecanismul şi 
deschise calea spre un tunel luminat doar de sursele de 
avarie. 

Lewis alerga orbeşte pe urmele lui Illuyank, auzindu-i pe 
ceilalţi urlând în spate. Illuyank strigă spre el: 

— Nu se pricep să o folosească şi asta îi face periculoşi! 

Ajunseră la intersecţia cu un pasaj lateral. Pentru mai 
multă siguranţă, Illuyank trecu de pasaj aruncându-se la 
podea şi rostogolindu-se, trăgând o scurtă salvă cu 
aruncătorul de flăcări. 

— Pot distruge orice, oriunde! 

Lewis trecu de pasaj privind în jos şi văzu cu coada 
ochiului câteva cadavre arzând. 

În curând îşi dădu seama încotro se îndrepta Illuyank şi 
aprecie înţelepciunea deciziei. Făcură la stânga într-un alt 
pasaj, apoi la dreapta şi se treziră în coridoarele 


neterminate din spatele Fortului. Trecură pe lângă faleza 
din piatră, intrând în micuța Cameră a Instalaţiilor care 
dădea înspre plajă. Prin fereastra din plasmasticlă se 
puteau vedea marea, o parte din interiorul Fortului şi colţul 
în care clădirea clonilor se unea cu Fortul. 

Câţiva reuşiseră să ţină pasul cu ei. Intrară şi închiseră 
uşa, activând mecanismul de blocare. Lewis îi trecu repede 
în revistă - cincisprezece oameni, din care numai şase 
făceau parte din echipa iniţială. Ceilalţi, pe care Murdoch îi 
considerase a fi de încredere, nu fuseseră încă testaţi. 

Illuyank se îndreptă spre încâlceala de sisteme de 
comandă aflate la baza falezei. Pe una dintre plăcuţe ieşea 
în evidenţă schema Fortului. Se aplecă deasupra ei, 
studiind-o. Lewis îşi dădu acum seama că Illuyank era 
singurul supravieţuitor al misiunii lui Kingston, care 
avusese drept obiectiv zona de mlaştini şi stânci numită 
Dragonul Negru. 

— Aşa a fost şi cu Kingston? Întrebă Lewis. 

Illuyank trasa un circuit imaginar pe placă, cu degetul său 
butucănos. Lewis se forţase să-şi păstreze vocea calmă. 

— Când oamenii lui au murit, Kingston a început să 
plângă. S-a ascuns la adăpostul bolovanilor. Dar Tentaculele 
Nervoase l-au prins repede. l-am prăjit imediat, pe toţi. 

I-am prăjit imediat, pe toţi! Lewis tresări, cutremurat de 
eufemism. Îşi imagină căpăţâna carbonizată a lui Kingston, 
rânjind grotesc. 

— Spune-ne ce să facem. 

Spre propria sa surprindere, Lewis îşi controlă foarte bine 
teama. 

— Bun. 

Pentru prima oară, Illuyank îl privea drept în ochi. 

— Bun. Armele noastre sunt astea, continuă el arătând 
spre butoanele şi comenzile din jurul lor. De aici, putem 
controla orice circuit, gaz sau lichid. 

Lewis îl prinse de umăr, arătând spre un panou de un 
metru pătrat, undeva în lateral. 


— Da, făcu şovăielnic Illuyank. 

— Altfel, suntem orbi, spuse Lewis. 

Drept răspuns, Illuyank formă un cod la consola de sub 
panou. Panoul gol se dădu înapoi, dezvăluind patru mici 
monitoare. 

— Senzori, spuse unul din spatele lor. 

— Ochi şi urechi, spuse Lewis fără a-şi lua privirea de pe 
Illuyank. 

Expresia de pe figura bărbatului negru nu se schimbase, 
însă şopti spre Lewis: 

— Va trebui de asemenea să vedem şi să auzim ce le facem 
ăstora. 

Lewis înghiţi în sec şi auzi nişte pocnituri înfundate în uşă. 

— Vor să intre! Behăi o voce din spate. 

Lewis şi Illuyank inspectară monitoarele. Pe unul se 
vedeau dărâmăturile fostelor cazemate ale clonilor. Cineva 
mâzgălise pe ziduri cu vopsea galbenă ultimul îndemn la 
luptă al clonilor: MI-E FOAME ACUM! Pe un monitor 
alăturat se zărea curtea. O ceată de mutanţi umani - cloni-P 
cu toţii - căutau peste tot pietre şi bucăţi de sticlă... Orice 
putea fi folosit drept armă. 

— Fii cu ochii pe ei, şopti Illuyank. Nu ne pot face nimic 
rău cu ce au ei la îndemână, însă sângele împrăştiat peste 
tot va atrage demonii. Perimetrul este plin de breşe. Dacă 
demonii dau năvală, primele victime vor fi ăştia din curte. 

Lewis dădu din cap. Îi auzi pe ceilalţi dându-se aproape, 
pentru a vedea mai bine. 

Încă o dată, se auziră lovituri în uşă. 

Lewis îi aruncă lui Illuyank o privire întrebătoare. 

— Aruncă cu pietre, răspunse Illuyank. Dacă găsim puşca 
laser, scăpăm imediat de ei. Între timp, fii cu ochii pe cei din 
curte. Sângele... 

Monitorul din stânga-jos furniza imagini cu cantina 
clonilor... Trape de siguranţă distruse şi deschise larg... 
Agitaţia clonilor din acea zonă... Imaginea pieri deodată. 

— A căzut senzorul din cantina clonilor, spuse Lewis. 


— Mâncarea îi va ţine acolo o vreme, spuse Illuyank. 

Încerca să inspecteze Fortul prin monitorul rămas. Prinse 
o imagine a curţii, văzută din alt unghi, apoi ruina unei 
porţiuni din zidul perimetrului, distrusă de o puşcă laser... 
Cloni îmbulzindu-se să pătrundă prin breşă. Lewis îi 
izgonise afară din Fort şi asta declanşase revolta. 

Trebuie să facem o selecţie, gândi Lewis. Hrana nu ne mai 
ajunge. 

Îşi îndreptă atenţia spre monitorul care prezenta curtea. 
Da... Acolo era mult sânge. Asta îi aduse aminte că şi el era 
rănit destul de serios. Banda se sintoepidermă oprise 
hemoragia, dar tăieturile începură să-l doară. Niciuna nu 
era uşoară. Chiar şi Illuyank sângera uşor deasupra urechii, 
de la o lovitură de piatră. 

— Aşa, spuse Illuyank. 

În acelaşi timp se auziră din nou bufnete şi agitaţie în 
preajma uşii. Monitorul pe care-l folosea Illuyank în acest 
moment arăta imagini de pe culoarul ce pornea din uşă. Era 
plin cu cloni: trupuri acoperite cu blană, membre de 
nerecunoscut, capete cu formă ciudată. Imediat lângă uşă, 
doi dintre clonii cei mai puternici încercau să manevreze un 
cutter, însă erau împiedicaţi de presiunea celor din spate. 

— Cu asta au să intre aici, garantat, spuse cineva. Suntem 
terminaţi. 

Illuyank se întoarse spre ei şi lătră câteva ordine, arătând 
cu degetul, dând din mână, până când toţi cincisprezece 
căpătară ceva de făcut în Camera Instalaţiilor - de 
manevrat o valvă, de acţionat un buton; niciunul nu rămase 
fără preocupare. 

Lewis apăsă o combinaţie de taste pentru a obţine sunet în 
monitoare. Se auzi o hărmălaie confuză. 

Illuyank făcu semn unui om aflat în partea cealaltă a 
camerei, la comanda valvelor: 

— Umple rezervoarele de apă sărată până la nivelul doi! 
Vom inunda pasajul exterior. 


Omul manevră comenzile, murmurând încet şi urmărind 
evoluţia situaţiei. 

Illuyank îl prinse pe Lewis de cot, arătând spre monitorul 
care prezenta curtea. Clonii de acolo erau în alertă maximă, 
atenţi nu la senzor ci la un segment distrus al perimetrului. 
Dintr-o dată, ca un singur organism, aruncară pietrele şi 
bucăţile de sticlă, urlând cu disperare. Dispărură cu toţii în 
fugă. 

— Tentacule Nervoase, murmură Illuyank. 

Lewis le zări, o învălmăşeală de forme asemănătoare 
viermilor, de culoare deschisă, apărând pe deasupra 
dărâmăturilor. Aproape că putea simţi mirosul şi gustul de 
acid ars. Ordinul veni imediat: 

— Etanşează. 

— Nu se poate, începu o voce timidă undeva la marginea 
camerei. Unii dintre oamenii noştri mai sunt încă acolo. 
Dacă etanşăm... Dacă. Atunci. 

— Atunci vor muri cu toţii, termină Lewis fraza. Perimetrul 
este plin de breşe. Tentaculele Nervoase sunt în curte. Dacă 
nu etanşăm, vom muri şi noi. Etanşează! 

Se îndreptă spre panoul de comandă a valvelor şi formă 
codul. Luminiţele de deasupra panoului indicau închiderea 
valvei dorite. Îi auzi pe ceilalţi executând ordinele. Vocea lui 
Illuyank lansă calm o nouă comandă: 

— Verificaţi stâlpii exteriori. 

Din nou activitate susţinută. 

Lewis aruncă o privire spre imaginea curţii. Un clon 
intrase în zona de acţiune a senzorului, împiedicându-se, 
urlând şi lovindu-se peste ochi cu cioturile ce ţineau loc de 
mâini. Căzu şi rămase întins la sol, zvârcolindu-se în agonie. 
Un abur de umbre îl înghiţi pe loc. Curtea se umplu cu cloni 
alergând cuprinşi de panică, urmăriţi de creaturi 
asemănătoare ţiparilor. Cineva vomită într-un colţ al 
camerei. 

— Au ajuns în pasaj, spuse Illuyank. 


Arătă spre senzorul care lua imagini din coridorul de 
lângă uşă. Nivelul apei sărate creştea în pasaj; la suprafaţă 
plutea o masă de Ientacule Nervoase. 

Lewis privi îngrozit spre uşă. Ceea ce se vedea pe monitor 
se întâmpla imediat în afara camerei! 

Apa sărată se oprise mai jos de plafon, însă acoperise 
cutterul. 

Clonii se agitau în apă, acoperiţi de Tentaculele Nervoase. 
Însă pe suprafaţa apei pluteau şi câteva Tentacule 
Nervoase. Iar în dreptul cutterului, în spaţiul strâmt de 
deasupra apei, se formase un norişor de gaz cenuşiu. 
Tentaculele Nervoase mureau la atingerea gazului. 

Lewis îşi simţi mintea sărind de la o idee la alta. Idee: apă 
sărată. Idee: scurt-circuit electric. 

— Clor, şopti el. 

Apoi, mai tare: 

— Clor! 

— Poftim? Făcu nedumerit Illuyank. 

Lewis arătă spre monitor: 

— Clorul ucide Tentaculele Nervoase! 

— Ce-i aia clor? 

— Un gaz care apare atunci când provoci o descărcare 
electrică în soluţie sărată de clorură de sodiu. 

— Dar... 

— Clorul ucide Tentaculele Nervoase! 

Lewis privi prin bariera de plaz. Putea zări un colţ din 
cazematele clonilor şi marea. 

— Pompele funcţionează? 

Bărbatul de la consola pompelor inspectă afişajele: 

— Majoritatea. 

— Să vedem unde punem apa de mare, spuse Lewis. 
Trebuie să transferăm apa de aici într-un container mare, 
după care să provocăm o descărcare electrică. 

— Purificarea apei, spuse Illuyank. Sistemul de purificare 
a apei. De acolo se poate pompa aproape peste tot. 


— Mai aşteaptă puţin, spuse Lewis. Trebuie să atragem cât 
mai multe Tentacule Nervoase; ca să le putem distruge mai 
uşor. 

Privi evacuarea apei din pasaj, apoi spuse: 

— În ordine, hai să scăpăm de ele. 

O dată în plus, Illuyank studie schemele, dând ordine peste 
umăr. Supraviețuitorii din Camera Instalaţiilor se 
conformară. 

Lewis îşi fixă atenţia asupra monitoarelor. Pasajul exterior 
era calm acum... Câţiva cloni-P plutind la suprafaţa apei şi 
printre ei multe 'Tentacule Nervoase moarte. Căută un alt 
senzor pentru monitorul cantinei, apoi descoperi hala de 
antrenament, lângă laboratoarele de clonare. Era plină ochi 
cu cloni-P cuprinşi de panică; printre ei, ici şi colo, câţiva 
dintre oamenii săi, pe care momentul etanşării îi prinsese 
afară. Multe dintre figuri nu puteau fi recunoscute, însă 
culorile uniformelor erau simplu de identificat. Pieriră unul 
câte unul, scuipând o spumă rozalie. Ultimele lor priviri se 
îndreptară spre senzor. 

Imediat după aceea, dintr-un pasaj deschis îşi făcu apariţia 
un nor de gaz, de culoare lăptoasă, plutind deasupra 
scenei, înceţoşând-o. 

— Priveşte-le ochii, spuse Illuyank. Dacă nu distrugem 
toate Tentaculele Nervoase, primul lucru spre care au să se 
îndrepte vor fi ochii. 

În Camera Instalaţiilor se aşternu liniştea; fiecare 
supravieţuitor îşi asculta răsuflarea. Plăcerea de a fi încă în 
viaţă îi făcea să transpire. Ochii celor de afară, morţi, îi 
invita la reflecţii asupra propriului sfârşit. 

Lewis se aplecă spre marginea consolei, simțind metalul 
rece sub degete. Celelalte monitoare arătau gazul lăptos 
ridicându-se prin Fort. Câţiva senzori video din exteriorul 
perimetrului supravieţuiseră, fumizând imagini. Gazul se 
răspândise în afara Fortului, în spaţiul liber. Illuyank 
cerceta întreaga zonă, comutând de la un senzor la altul. 


Cineva din spate scoase un oftat din rărunchi. Lewis îl 
imită. 

— Clor, murmură Illuyank. 

— Acum vom putea steriliza toate cuiburile de Tentacule 
Nervoase, spuse Lewis. Dacă am fi ştiut... 

— Ce mod groaznic de a afla! Spuse o voce de lângă ei. 

— Va fi o aşteptare lungă, spuse un altul. 

— Altă cale nu există, spuse Illuyank. Gândeşte-te cât de 
mult trăieşti dacă aştepţi mereu. 

O afirmaţie aproape iluminatoare. Lewis nu se aşteptase la 
ceva atât de profund din partea lui Illuyank. Dar asta 
însemna de asemenea că Illuyank va trebui să primească 
nişte misiuni în Colonie. Văzuse prea multe, înţelesese prea 
multe. Aşa ceva nu putea fi permis. Însă deocamdată 
trebuiau să iasă de aici. lar asta nu se putea face decât 
trecând prin zonele deschise ale Fortului, contaminate de 
Tentaculele Nervoase. Clorul va face posibil acest lucru... 
Însă după o perioadă de timp. 

— Îi putem trimite un mesaj lui Murdoch? Întrebă Lewis. 

— Doar prin transmiţătorul de rezervă, spuse Illuyank. 

— Trimite semnalul de avarie. Nimeni să nu apară aici 
până când nu facem curăţenie. Nu e cazul să vadă şi 
altcineva ce s-a întâmplat aici... 

Lewis îi aruncă lui Illuyank o privire plină de semnificaţii. 

Illuyank aprobă cu o mişcare a capului şi îi dădu lui Lewis 
exact răspunsul de care avea nevoie: 

— Totuşi, cineva trebuie să meargă până la Colonie, să se 
asigure că au înţeles ordinele. 

— Iar tu eşti cel mai potrivit, spuse Lewis. Ai grijă să nu 
dea ei lămuriri Șefului. Asta cade în sarcina mea. 

— În regulă. 

— Să le spui exact strictul necesar, nimic mai mult. Şi... 
Cât timp vei fi acolo, plimbă-te prin Colonie. Comportă-te 
normal. Acceptă misiunile obişnuite... 

— Şi voi încerca să aflu dacă a cineva a scăpat vreo vorbă 
despre toate astea, spuse Illuyank privind monitoarele. 


— Bravo. Eşti bun, spuse Lewis. 

Apoi, în sinea sa: prea bun. 

Aşa cum un tehnician învaţă să se folosească de scule, tu 
poţi învăţa să te foloseşti de ceilalţi oameni pentru a obţine 
ceea ce îţi doreşti. Această capacitate se amplifică atunci 
când poţi crea persoana adecvată scopului dorit. 

— Morgan Oakes, Jurnale. 

LEGATA HAMILL. ştia că solul planetei va fi în cele din 
urmă casa lor permanentă, însă nu îi plăceau misiunile 
acestea de curier în care o trimitea Oakes. Totuşi, nu putea 
nega: îi confereau un fel de putere. Paşaportul (adesea o 
simplă privire din partea santinelei) îi permitea să intre 
oriunde. Era un braţ al lui Morgan Oakes. Ştia ce vedeau ei 
atunci când o priveau: o femeie scundă cu piele albă şi 
părul de abanos, o siluetă plină de feminitate, voluptoasă. 
Vedeau o femeie dorită de Sef. Din acest motiv, era 
puternică şi periculoasă. 

Fiecare inspecţie a ei crea tensiuni. 

De data aceasta trebuia să inspecteze Laboratorul Unu al 
Coloniei. Totul trebuia înregistrat pe holovideo, pentru ca 
Oakes să aibă acces la orice informaţie. 

„Penetrează, „ spusese Oakes. 

Modul în care pronunţase Oakes „penetrează” îi trezise 
sentimente erotice. 

Nu mai pătrunsese până acum în profunzimea 
Laboratorului Unu şi asta îi aţâţa curiozitatea. Lewis avea 
aici un lingău de încredere, Sy Murdoch. Trebuia să-l 
întâlnească pe Murdoch. De obicei, Lewis putea fi găsit în 
preajma laboratorului; aici se putea intra printr-o trapă cu 
un triplu mecanism de securitate, aflată la capătul unui 
lung tunel. De data asta, nu. Lewis era incommunicado. Un 
mod ciudat de a formula realitatea; şi, fără îndoială, Oakes 
se va enerva foarte tare. 

„Află unde este şi ce face!” 

Cobori pe planetă cu o navetă. La aterizare, ambii sori 
străluceau pe cer. Fusese mobilizată o impresionantă forţă 


de securitate. De la complexul de aterizare, fusese luată pe 
sus şi îmbrâncită într-un vehicul ce o adusese până la tunel. 
Personalul Coloniei era grăbit şi iritat - se auzeau zvonuri 
că nenumăraţii demoni ai Pandorei le făceau probleme la 
perimetru. 

Tresări, înfiorată. Orice gând la predatorii care populau 
ţinuturile de dincolo de barierele Coloniei îi dădeau fiori de 
nelinişte. 

După deblocarea ultimului mecanism de siguranţă, fu 
întâmpinată de însuşi Murdoch, în zona puternic luminată şi 
agitată aflată la intrarea în laborator. Era un bărbat 
îndesat, cu ten deschis şi ochi albaştri, păr castaniu tuns 
scurt. Degete scurte şi butucănoase, unghii tăiate cu grijă. 
Întotdeauna părea proaspăt spălat. 

— Ce s-a mai întâmplat? Întrebă el. 

Femeii îi plăcu energia concentrată în întrebare. Spunea 
clar: Avem multă treabă aici. Ce vrea Oakes să ştie? Foarte 
bine, îi plăcea conversaţia directă: 

— Unde-i Lewis? 

Murdoch privi în jur pentru a vedea dacă nu cumva trăgea 
cineva cu urechea. Nu văzu pe nimeni şi spuse: 

— La Fort. 

— De ce nu răspunde la apelurile noastre? 

— Nu ştiu. 

— Care a fost ultimul lui mesaj? 

— Codul de avarie. Se opresc toate transporturile. Nici o 
navetă nu are voie să aterizeze la Fort. Aşteptăm semnalul 
de liber acces. 

Legata absorbi informaţiile ca o sugativă. Avarie. Ce se 
întâmplase dincolo de ape, la Fort? 

— De ce nu a fost informat şi Doctor Oakes? 

— Semnalul codat cerea maximă discreţie. 

Desigur. Mesajele care purtau această restricţie nu 
căpătau permisiunea de a fi transmise dinspre Colonie spre 
Nava. Dar asta se întâmplase cu două cicluri diurne în 
urmă. Întui încă o restricţie în mesajul de la Fort, o 


restricţie a lui Lewis de care nu aveau cunoştinţă decât 
lingăii lui. Era inutil să o caute, dar îi simţea prezenţa. 

— N-ai trimis o aeronavă de cercetare? 

— Nu. 

Şi asta era interzis. Păcat... Foarte păcat. Bine, atunci va 
trebui să continue cu restul îndatoririlor pe care le mai 
avea. 

— Am venit să inspectez laboratorul. 

— Ştiu. 

Murdoch o studiase cu atenţie. Ordinele transmise de Şef 
erau foarte clare. Legata trebuia să intre peste tot, cu 
excepţia Camerei Interzise. Acolo va avea acces mai 
târziu... ca toţi cei de-aici, de altfel. Era o fiinţă adorabilă: o 
Venus în miniatură, cu faţă de păpuşă şi ochi verzi. Pe 
deasupra, după toate aparențele, era şi deşteaptă. 

— Dacă ştii, să-i dăm drumul, spuse ea. 

— Pe aici. 

O conduse printr-un pasaj aflat între cuve supraetajate, 
pline cu mătci de cloni. Ajunseră în secţiunea de Micro- 
Prelucrare. 

La început, interesul Legatei era pur intelectual... Ştia 
asta şi se simţea în siguranţă. La un moment dat, Murdoch 
chiar îi prinse mâna, conducând-o printre rânduri de 
containere destinate unor aplicaţii speciale. Murdoch îşi 
cânta cu atâta înflăcărare rapsodia despre echipamente şi 
metode încât atingerea lui nu o deranjă. La urma urmelor, 
era pur clinică. Sau neintenţionată. Oricum, nu pornise din 
afecţiune; de asta era sigură. 

Însă Murdoch cunoştea foarte bine Laboratorul Unu, 
probabil tot atât de bine ca şi Lewis. Iar ea nu mai intrase 
atât de adânc în acest laborator. 

— Dar am acceptat toate astea, spunea Murdoch. 

Ea nu fusese atentă, se concentrase mai mult asupra unui 
foetus incomplet, cu proporţii ciudate, plutind în spatele 
unui ecran din plaz transparent. Spuse, privindu-l pe 
Murdoch: 


— Ce anume ai acceptat? Scuză-mă, eram... Adică, sunt 
atâtea de văzut aici! 

— Kilometri de plastoţel, containere şi lichide, pseudo- 
trupuri, pseudo-minţi... 

Murdoch dădu plictisit din mână. Era într-o pasă foarte 
proastă, iar asta o deranja. Îşi reprimă întrebarea 
referitoare la foetusul straniu. 

— Deci ai acceptat, spuse ea. Şi? 

— Noi naştem aici. Concepem oameni, hrănim foetusuri, îi 
extragem... Unii dintre ei îi trimitem pe navă, pentru 
pregătire... Nu ţi se pare ciudat că nu putem aranja şi 
naşteri naturale aici, la sol? 

— Deciziile Navei sunt motivate, pentru binele... 

— Navigatorilor de pretutindeni. Ştiu. Am auzit asta tot 
atât de des ca şi tine. Dar nu Nava a luat hotărârea asta. 
Nimeni - nici măcar tu, cel mai bun Inspector Tehnic pe 
care-l avem, aşa mi s-a spus - nu poate găsi documentul în 
care Nava a cerut ca toate naşterile să aibă loc la bordul ei. 
Nu există un asemenea document. 

Fără să-şi dea seama cum, Legata trase concluzia că 
Murdoch repetase cuvânt cu cuvânt vorbele lui Lewis. Nu 
era stilul lui Murdoch să vorbească astfel. Şi pentru ce 
trebuise să audă tocmai ea una ca asta? Sau făcea parte din 
planurile lui Oakes de a scăpa de Natali, forţa obstetrică de 
pe navă? 

— Noi trebuie să Adorăm Nava, spuse ea. Şi cum poţi 
Adora mai frumos decât oferindu-i copiii? Este şi foarte 
logic... 

— Da, este logic, fu el de acord. Dar nu este un ordin 
direct. Şi astfel, mare parte din munca noastră în 
Laboratorul Unu este restricţionată în mod inutil. De ce? 
Am putea... 

— Pune stăpânire pe această lume? Morgan spune că 
oricum o puteţi face. 

Aşa, îi dăduse ceva să mestece. Morgan, nu Şeful şi nici 
Doctor Oakes. 


Murdoch dădu drumul mâinii micuţe şi orgoliul îi pieri din 
obraji. 

Ştie că suntem înregistraţi pe holovideo, gândi ea şi în 
felul acesta i-am stricat rolul pe care-l juca. 

Apoi îi trecu prin minte că Murdoch juca de fapt pentru un 
alt public: pentru Oakes. Dacă situaţia de la Fort se va 
dovedi fatală pentru Lewis... Da, atunci va fi nevoie de un 
înlocuitor. Şi-l imagină pe Oakes spionând cu ajutorul 
vreunui scanner aflat pe navă. Însă îşi dorea ca Murdoch să 
se mai frământe puţin. Îl prinse de mână şi spuse: 

— Aş vrea să văd Grădina. 

Vorbele ei fuseseră adevărate doar pe jumătate. Văzuse 
dosarele pe care Oakes le ţinea încuiate, la adăpost de 
priviri indiscrete... Întreaga selecţie de cloni-P produşi în 
diverse scopuri aici, pe planetă - tot felul de scopuri, după 
câte îşi putea da seama. Foarte puţini oameni de pe Navă - 
cel mult o duzină - erau la curent cu producerea clonilor. 
Iar aici, în Colonie, Laboratorul Unu era un complex de sine 
stătător, separat de restul clădirilor; destinaţia sa era 
învăluită de mister. 

Laboratorul Unu. 

Dacă erau întrebaţi ce se petrecea în Laboratorul Unu, 
oamenii spuneau de obicei: „Doar Nava ştie.” Sau începeau 
să debiteze nişte basme copilăreşti cu genii gheboase 
încercând să penetreze esenţa vieţii. 

Legata ştia că Oakes şi Lewis încurajau misterul şi adesea 
contribuiau la răspândirea zvonurilor. Ca urmare, acest loc 
căpătase o aură înspăimântătoare, iar de curând 
începuseră să se audă pe la colţuri şoapte despre cantitatea 
disproporţionată de hrană alocată acestui Laborator Unu. 
Coloniştii, la fel ca şi Navigatorii, îşi închipuiau că 
încredințarea unei misiuni aici însemna dispariţia pentru 
totdeauna. Toţi lucrătorii se mutau în locuinţele complexului 
şi, cu foarte puţine excepţii, nu se mai întorceau pe navă 
sau în Colonie. 


Aceste gânduri o lăsară cu un sentiment de incertitudine 
neliniştitoare şi trebui să îşi aducă aminte: Nu am fost 
repartizată aici. Nu, aşa ceva nu se va întâmpla, atâta timp 
cât Oakes o dorea despuiată pe canapeaua sa... casăo 
penetreze. 

Inspiră o porţie zdravănă de aer cald. Ca în toate clădirile 
Coloniei, temperatura şi umiditatea erau identice cu cele 
ale Navei. Aici în Laborator, totuşi, carnea ei suferi o 
înfiorare stranie; i se făcu pielea găină, simţi junghiuri în 
stomac şi înţepături dureroase acolo unde sfârcurile 
împungeau costumul. Începu să vorbească repede, pentru 
a-şi disimula agitația lăuntrică. 

— Oamenii din echipa ta par atât de bătrâni! 

— Mulţi dintre ei au venit aici de la-nceput. 

Eschiva din tonul vocii sale nu rămase neremarcată, însă 
Legata decise să nu forţeze. Mai bine să-l ia cu binişorul. 

— Dar... Arată mult mai bătrâni. Ce... 

— Avem o rată a mortalităţii mai mare decât a Coloniei, o 
întrerupse Murdoch. Ştiai asta? 

Ea dădu din cap. Era o minciună; clar că era o minciună. 

— Suntem plasați aici, la perimetru, continuă Murdoch. 
Noi nu beneficiem de protecţia de care se bucură ceilalţi. 
Tentaculele Nervoase sunt foarte mari şi agresive. 

Braţele ei fură parcurse de un fior necontrolat. 
Tentaculele Nervoase! Dintre toate creaturile Pandorei, cei 
mai temuţi erau viermii aceia fulgerător de rapizi. Înaintau 
mâncând încet, agonizant de încet, prin canalele nervoase 
umane până ajungeau la creier, unde se izolau şi începeau 
să se reproducă. 

— Groaznic, făcu Murdoch observându-i reacţia. Şi, 
desigur, munca pe care o facem aici... Dar cu asta am fost 
de acord încă de la bun început. Printre ceilalţi oameni de 
pe planetă, aceştia sunt ca nişte martiri, s-au dedicat muncii 
pe care o depun. 

Legata privi printre câteva containere de plasmasticlă, 
spre un grup de muncitori dedicați - figuri inexpresive, cu 


buze subţiri ca aţa. Majoritatea feţelor erau ridate şi 
obosite, lipsite de culoare. Nimeni nu glumea; nici măcar un 
hohot nervos nu spărgea monotonia. Nu se auzeau decât 
clinchetele instrumentelor, zumzetul uneltelor... Şi distanţa 
dureroasă care separa un suflet de altul. 

Murdoch îi oferi un zâmbet, prin surprindere: 

— Dar vroiai să vezi Grădina. 

Se întoarse şi îi făcu semn cu mâna: 

— Pe aici. 

O conduse printr-un alt sistem de trape, numai că acestea 
erau duble. Ajunseră într-o zonă ce părea destinată 
pregătirii tinerilor cloni-P Erau câţiva pe lângă intrare, însă 
se traseră repede înapoi la apariţia lui Murdoch. 

Le este teamă, gândi Legata. 

În capătul îndepărtat al zonei de pregătire se afla o 
barieră circulară şi remarcă încă o trapă de intrare. 

— Ce-i acolo? Întrebă ea arătând cu capul. 

— Nu vom putea merge astăzi acolo, spuse Murdoch, din 
cauză că facem sterilizarea. 

— Da? Dar ce este acolo? 

— Păi... Este centrul Grădinii. Eu îi spun Camera Florilor. 

Murdoch se întoarse spre un grup de cloni-P aflaţi în 
apropiere: 

— Uite, aici avem câteva dintre tinerele produse ale 
Camerei Florilor. Ei... 

— Are cumva şi un alt nume? Întrebă ea. 

Nu îi plăceau răspunsurile lui. Erau prea evazive. Minţea. 

Murdoch o privi drept în ochi şi Legata se simţi 
ameninţată de strălucirea lor agresivă. Se vedeau 
sentimentele de vinovăţie... Conştiinţa murdaărită, vinovată. 

— Unii o mai numesc Camera Ţipetelor, spuse el. 

Camera Ţipetelor? 

— Şi nu putem intra? 

— Nu... Nu astăzi. Poate te programezi pentru altă dată? 

Legata reuşi să-şi stăpânească o tresărire. Ce privire avea, 
ce strălucire posesivă în ochi! 


— Am să mă întorc, pentru a-ţi vedea... Camera Florilor, 
spuse ea. Altă dată. 

— Da. Sunt sigur. 

De la tine, Avata află despre un mare poet şi filosof care a 
spus: „Nu vei şti ce înseamnă să fii om până nu întâlneşti o 
inteligenţă nonumanoidă.” 

Nici Avata nu ştia cum este să fii Avata. 

Adevărat şi frumos. Dar într-o traducere, se pierde tocmai 
poezia. De aceea, vă permitem să spuneţi acestui loc 
Pandora, iar pe noi să ne numiţi Avata. Totuşi, primii dintre 
semenii voştri ne-au denumit plante. Am explorat în 
profunzimile istoriei voastre şi am simţit teamă. Voi înghiţiţi 
plantele; folosiţi energia acumulată de alţii. Cu voi, ceilalţi 
pier. Cu Avata, ceilalţi trăiesc. Avata foloseşte mineralele, 
roca, marea, sorii... Şi cu ele întreţine viaţa. Cu roca, Avata 
calmează marea şi potoleşte turbulenţa moştenită de la 
rotirea sorilor şi lunilor. 

Cunoscându-i pe oameni, Avata îşi aminteşte totul. Este 
bine să-ţi aminteşti, deci Avata îşi aminteşte. Noi ne hrănim 
cu istoria noastră, o mâncăm, deci nu se pierde. Suntem o 
singură limbă şi o singură minte; vârtejul ignoranței nu ne 
poate fura unul de lângă celălalt, nu ne poate desprinde din 
încleştarea cu care am prins roca, nu ne poate desprinde de 
firmamentul care ţine marea în jurul nostru şi ne spală cu 
valuri. Totul este aşa cum am vrut noi să facem. 

Noi umplem marea şi o calmăm cu trupul nostru. 
Creaturile apei îşi găsesc refugiu în umbra noastră, se 
hrănesc în lumina noastră. Respiră elixirul pe care îl 
eliminăm noi. Se luptă între ele pentru a pune stăpânire pe 
excreţiile noastre. Ele uită de noi în frământările lor; le 
privim cum cresc, strălucesc în apa mării ca astrele şi 
dispar în depărtarea nopţii. 

Marea ne hrăneşte; ne curăţă pe dinăuntru şi pe dinafară 
şi o primim cu drag. Roca este puterea lui Avata; la fel cum 
creşte roca, creşte şi adăpostul nostru. Roca este liantul lui 
Avata, stabilitatea şi sângele. Astfel, Avata impune calmul şi 


ordinea în mare, domolind spasmele valurilor. Fără Avata, 
marea îşi strigă furia în rocă şi gheaţă; biciuieşte cu vântul 
delirului fierbinte. Fără Avata, furia mării va îneca acest 
glob în întuneric, lăsându-i doar un subţire orizont alb de 
moarte. 

Totul este astfel din cauză că aşa facem noi - Avata: 
barometrul vieţii. 

Atom lângă atom, până la moleculă; moleculă lângă 
moleculă, până la lanţ şi lanţul se înfăşoară în jurul 
splendorii luminii; apoi celulă lângă celulă, până la blastulă, 
cili, tentacule. Din nemişcare înfloreşte mişcarea vieţii. 

Avata absoarbe misteriosul suflu al mării şi se naşte în 
lumea norilor şi a munţilor, în lumea în care stelele păşesc 
cu teamă. Avata pluteşte în înalturi împreună cu suflul mării 
pentru a găsi ţinutul în care străluceşte scânteia vieţii. 
Acolo, Avata se dăruie iubirii, apoi revine în mare. Cercul 
este complet, dar în acelaşi timp neterminat. 

Avata hrăneşte şi este hrănit. Avata este adăpostit şi 
adăposteşte, mănâncă şi este mâncat, iubeşte şi este iubit. 
Calea lui Avata este creşterea. În creştere se află viaţa. Aşa 
cum moartea sălăşuieşte în nemişcare, Avata aspiră spre 
menţinerea creşterii, echilibrarea fluxurilor. Avata trăieşte. 

Totul este astfel din cauză că aşa face Avata. 

Dacă ştii toate astea despre inteligenţa nonumanoidă, dar 
ţi se pare în continuare străină, atunci nu ştii ce înseamnă 
să fii om. 

— Kerro Panille, Avata, Traduceri. 

Vi se spune Proiectul Conştiinţa, dar adevăratul vostru 
scop este să exploraţi dincolo de arhetipul omenirii. În mod 
inevitabil, veţi întreba: conştienţa este oare doar o formă 
mai specială de halucinație? Prin asta, va creşte sau va 
scădea nivelul conştiinţei? Pericolul scăderii ei este că 
ajungi la o soluţie militară: eşti obligat să acţionezi. 

— Misiunea Iniţială a Preotului-psihiatru de pe Nava 
Neantului. 


ÎN PLIMBĂRILE NOCTURNE prin navă, lui Oakes îi plăcea 
să nu aibă o ţintă anume. Vroia să scape de personalitatea 
PP-ului. Muncise din greu ca să rămână un simplu nume, 
atât pe navă cât şi la sol. Puţini îl văzuseră vreodată la faţă 
şi majoritatea îndatoririlor sale oficiale erau îndeplinite prin 
intermediul câtorva lachei de încredere: Adorarea de rutină 
din capelele coridoarelor, alocarea de alimente pentru cei 
de la sol şi un minimum de ajutor la multele funcţii pe care 
nava le executa fără intervenţie umană. Autoritatea unui PP 
era neînsemnată. Însă el dorea mai mult. 

Kingston spusese odată: „Avem prea mult timp neocupat. 
Nu ne dovedim utili şi din cauza asta putem da de necaz.” 

În hoinăreala asta nocturnă, amintirea lui Kingston îl 
însoţise neobişnuit de mult. Pasajele exterioare, plafoanele 
şi zidurile coridoarelor erau punctate de senzori: ochi şi 
urechi. Se înşiruiau în faţă şi în spate ca nişte vectori, lucind 
slab în lumina albastru-închis a nopţii. 

Nici acum nu primise veşti de la Lewis. Foarte enervant! 
Raportul preliminar al Legatei lăsase prea multe întrebări 
fără răspuns. Ce făcea Lewis, vroia să dea o lovitură de unul 
singur? Imposibil! Nu avea curaj pentru o asemenea 
acţiune. Era eternul maşinist din spatele scenei. Nu putea fi 
un actor. 

Deci, ce anume se întâmplase? 

Simţea că este asaltat de prea multe probleme şi nu ştia 
dacă le va putea face faţă. Trebuia să-l trimită pe poetul 
asta, Kerro Panille, la sol. Nu mai putea întârzia mult. Şi 
noul PP scos din celula de hibernare! Amândoi, poetul şi PP- 
ul, trebuiau îngrămădiţi în aceeaşi cutie şi supravegheați cu 
mare atenţie. În curând va sosi vremea iniţierii unui proiect 
de eradicare a algelor. Cei de pe planetă erau deja prea 
înfometați şi puteau începe oricând să caute ţapi ispăşitori. 

Şi incidentul acela tulburător, cu aerul din cabină. 
Încercase nava să-l asfixieze? Sau să-l otrăvească? 

Dădu colţul şi se trezi într-un coridor lung. Pe pereţi erau 
desenate săgeți verzi iridescente, spunându-i că se 


îndepărta de centrul navei. Senzorii din plafon erau ca nişte 
puncte aliniate, unindu-se în depărtare. 

Spre deosebire de alte daţi, acum remarcă activarea 
fiecărui senzor pe măsură ce se apropia de el. Fiecare ochi 
mecanic îi urmărea cu exactitate pasul şi, când se apropia 
de limitele zonei sale de sensibilitate, următorul ochi îşi 
rotea pupila uriaşă pentru a-l lua în primire. Desigur, 
aprecia această supraveghere atentă, dar îl călca pe nervi 
gândul că o posibilă inteligenţă răuvoitoare îl privea din 
spatele unui scut nevăzut. 

Nu auzise niciodată ca un senzor să se defecteze. Dacă 
încercai să te legi de unul însemna să ai de-a face cu o 
unitate robox - un sistem de intervenţie şi protecţie unitar, 
care nu avea nici un pic de consideraţie faţă de viaţa şi 
integritatea altor creaturi - cu excepţia Navei, desigur. 

Nu Nava, ci nava! 

Atâţia ani de programare, de pregătire... Nici măcar el nu 
scăpase de amprenta lor. Cum să te aştepţi la aşa ceva din 
partea unora cu voinţă mai slabă, cu mai puţină inteligenţă? 

Oftă. Oamenii se schimbau greu. Simţea însă că dacă 
dovedea suficientă inteligenţă putea transforma orice în 
avantajul lui. Chiar şi o unealtă periculoasă, cum era Lewis. 

Atenţia îi fu atrasă de o altă pereche de senzori, aflaţi de 
data aceasta în exteriorul Punţilor pentru Docare. Era 
linişte acolo şi persista mirosul acela ciudat, datorat 
nenumăraţilor oameni care dormeau. În timpul nopţii 
Coloniei (care uneori coincidea cu cea a Navei, dar cel mai 
adesea nu), nu funcţiona nici măcar linia de transport. 
Toată industria din timpul zilei era abandonată pe timpul 
nopţii, când dormeau cu toţii. 

Cu excepţia a două locuri, totuşi: întreţinerea vieţii şi 
agraria. 

Oakes se opri şi cercetă şirul de senzori. Doar el, dintre 
toţi Navigatorii, era capabil să îi aprecieze la justa valoare. 
Avea acces la toate mişcările pe care aceştia le înregistrau. 
Toate detaliile vieţii de pe navă îi stăteau la dispoziţie, îi 


aparţineau. Şi avusese grijă să echipeze colonia de la sol în 
mod similar. Vigilenţa navei era şi a lui. 

Cu cât ştim mai mult, cu atât suntem mai puternici în 
opţiunile noastre. 

Aşa îi spusese Kingston, în perioada pregătirii. 

Am fost un material uman brut, neprelucrat, dar extrem 
de bun pentru şlefuire! 

Kingston fusese aproape un maestru al controlului. 
Aproape. lar controlul era o funcţie cu opţiuni decisive. În 
unele situaţii, Kingston refuzase anumite opţiuni. 

Eu nu refuz. 

Opțiunile se năşteau din informaţii. Învăţase bine lecţia 
asta. 

Dar cum poţi şti dinainte rezultatul fiecărei opţiuni? 

Oakes dădu din cap şi îşi reluă plimbarea. Senzaţia că se 
îndrepta spre noi primejdii îl apăsa puternic pe piept. Însă 
doar moartea îl mai putea opri acum. Picioarele îl 
conduseră spre un pasaj care dădea într-un agrarium. 
Chiar dacă nu ar fi recunoscut urmele largi ale 
cărucioarelor ducând spre o trapă automată, mirosul de 
verde din pasaj era inconfundabil. Trecu de locul unde se 
opreau urmele, prin trapă şi se trezi într-un spaţiu slab 
luminat, uriaş. Imensitatea acestuia aproape că îl 
înspăimânta. 

Şi aici era noapte. Plantele aveau nevoie de un ciclu zi- 
noapte. Lângă el, spre stânga, se afla un perete luminat din 
interior, având desenată o hartă pe fond galben. Harta îi 
arăta locul în care se afla şi cele mai bune trasee de ieşire. 
Se putea vedea şi agrarium-ul. Cele mai mari extruziuni ale 
navei erau destinate producerii hranei, însă de mulţi ani nu 
mai intrase într-unul din aceste lăcaşuri. Nu mai fusese de 
la prima încercare de colonizare a continentului Dragonul 
Negru, cu mult înainte de a se forma primul aşezământ 
întărit al Coloniei pe Ou. 

Prima mare greşeală a lui Kingston. 


Oakes se apropie de hartă, conştient de mişcările care 
aveau loc în depărtare, însă mult mai atras de simbolurile 
sesizate. Nu era pregătit pentru ceea ce îi spunea harta. 
Agrarium-ul în care intrase era aproape tot atât de spaţios 
ca şi centrul navei. Se extindea spre exterior ca un evantai, 
avându-şi rădăcinile în carcasa originală. Costurile - 
aprobate de el - pentru întreţinerea navei şi a Coloniei, 
căpătau aici o nouă realitate. Nota explicativă din partea de 
jos a hărţii era ca un semn de exclamare. 

În timp ce privea harta, lucrătorii din schimbul de noapte 
întrerupseră activitatea, pregătindu-se pentru Adorarea de 
dinaintea mesei. Acţionaseră la unison, fără să primească 
vreun semn sau comandă. Gesturile şi expresiile lor nu 
trădau nici un fel de nemulţumire. Se deplasară cu toţii 
spre locurile de Adorare. 

Ei chiar cred! Gândi Oakes. Ei chiar cred că nava este 
Dumnezeu! 

Supraveghetorul schimbului conducea ritualul de 
rugăciuni. Tristeţea îl năpădi dintr-o dată pe Oakes, atât de 
brusc încât aproape că îi dădură lacrimile. Îi invidia pentru 
credinţa lor, pentru liniştea pe care le-o dădea ritualul. Lui, 
ritualul îi provoca o imensă plictiseală. 

Supraveghetorul era un bărbat îndesat şi crăcănat, 
murdar pe mâini şi genunchi. Acum dirija Imnul Creşterii 
Certe. 

— Iată stratul de pământ, spuse el aruncând pe podea o 
bucăţică de pământ. 

— Şi sămânţa adormită în el, răspunse corul ridicând 
farfuriile şi punându-le apoi din nou jos. 

— Iată apa, spuse el lăsând să cadă câteva picături din 
carafa sa. 

— Şi trezirea pe care o aduce cu ea, se ridică vocea 
corului. 

— Iată lumina, spuse el ridicând privirea spre panourile 
care răspândeau lumina ultravioletă. 


— Şi viaţa care înfloreşte datorită ei, spuseră muncitorii 
ridicând mâinile cu palmele în sus. 

— lată plinătatea bobului şi grosimea frunzei, spuse el 
luând cu lingura din cazanul comun şi punând conţinutul în 
farfuria celui din stânga sa. 

— Şi sămânţa vieţii plantată în noi, spuseră ei. 

Fiecare lucrător lua cu lingura din propria farfurie şi 
punea conţinutul în farfuria celui din stânga. 

— lată Nava şi hrana dată de Navă, spuse 
supraveghetorul. Apoi se aşeză. 

— Şi bucuria de a o împărţi cu ceilalţi, spuseră ei 
aşezându-se pentru a mânca. 

Oakes plecă de acolo. Nimeni nu-l băgase în seamă. 

Bucuria de a împărţi împreună! Pufni el. Dacă am fi mai 
puţini şi am avea mai multă haleală, asta da, ar fi o bucurie! 

Merse pe lângă peretele exterior al învelişului navei. Lia 
doar câţiva metri depărtare, de cealaltă parte, se afla 
spaţiul nemărginit. Gândurile îi alergau rapid prin minte. 

Agrarium-ul putea hrăni treizeci de mii de oameni. În loc 
să numere oamenii, putea număra agrarium-urile şi face 
apoi socoteala! Ştia că transporturile spre planetă asigurau 
optzeci la sută din necesităţile Coloniei. Asta era cheia spre 
aflarea cifrelor adevărate! Cum de nu-şi dăduse seama 
până acum? 

Deşi era mândru de descoperirea făcută, Oakes ştia că 
nava va împiedica orice încercare în direcţia asta. 
Blestemata de navă nu vroia să se afle numărul oamenilor 
pe care îi întreținea. Bloca orice încercare de recensământ; 
ascundea celulele de hibernare şi te zăpăcea cu tot felul de 
coridoare inutile. 

Scotea din hibernare un PP fără nume şi anunţa un nou 
proiect pe planetă. Proiect asupra căruia el, Oakes, nu mai 
avea nici o autoritate. 

Foarte bine... pe planetă se întâmplau multe accidente. 
Chiar şi preţiosul PP trimis de Navă se putea întâlni acolo 
cu fatalitatea. 


Nici o nenorocire! Noul PP era probabil un clon. Oakes 
văzuse arhivele cele mai vechi: Clonii erau accesorii, simplă 
recuzită. Asta o spusese cineva care semnase cu inițialele 
MH. Şi declaraţia avea o foarte pregnantă aură de 
autoritate. Clonii erau recuzită. 

Un cuvânt de lămurire asupra programelor noastre 
genetice. Atunci când mărim viteza de creştere, ne 
străduim în acelaşi timp să creem anumite tipuri de decizii. 
Viteza desparte, crează opţiuni mentale şi consideraţii pe 
termen lung. Totul devine decizia momentului. 

— Jesus Lewis, Directive privitoare la clonii-P 

DUPĂ CE ACOPERISERĂ spărturile din perimetrul 
Fortului cu dispozitive temporare de etanşare, Lewis 
supraveghease zilnic modul în care se făcea curățirea 
interiorului. Era o muncă lungă şi grea; munceau şi 
noaptea, folosind lumina de avarie, întregul Fort puţea a 
clor, atât de puternic încât în anumite porţiuni erau obligaţi 
să poarte filtre şi echipamente portabile pentru respiraţie. 

Dimineaţa spălau curtea de mai multe ori cu clor, înainte 
de a avea curajul să se apropie de cadavre. Chiar şi aşa, 
improvizaseră în grabă nişte fălci mecanice, le montaseră 
pe echipamentul mobil şi cu ele înlăturau cadavrele. 

Peste tot era clor. Inevitabil, se alegeau cu arsuri pe piele, 
pe îmbrăcăminte, iar asta îngreuna şi mai mult munca. 

La Sub-Nivelul Patru, dădură peste o surpriză plăcută: 
douăzeci şi nouă de cloni plus cinci Naturali, blocaţi într-o 
magazie, fără lumină. 'Toţi înfometați, însetaţi şi îngroziţi. 
Magazia adăpostea încărcături de rezervă pentru 
aruncătoarele de flăcări; Lewis avea astfel posibilitatea ca, 
la sterilizarea finală, pe lângă clor, să adauge şi focul. 

Se miră că cei cinci muncitori nu fuseseră atacați de clonii- 
P. Apoi află că muncitorii dăduseră alarma în momentul 
atacului Tentaculelor Nervoase şi îi conduseseră pe cloni la 
adăpost. În timpul acestei lungi izolări, între clonii-P şi 
Naturali se dezvoltase un sentiment de camaraderie. De 
altfel, se putea remarca în timpul evacuării - clonii 


ajutându-i pe Naturali şi vice versa. Chestia asta era foarte 
periculoasă. Se folosi de toată fermitatea şi autoritatea 
pentru a-i separa; clonii fură trimişi la munca dificilă a 
curăţării terenului din interiorul perimetrului, iar Naturalii 
primiră sarcinile obişnuite, acelea de supraveghere. 

Însă văzu ceva care îl deranjă în mod deosebit: un gardian 
de încredere, Pattersing, se dădea pe lângă o gingaşă 
femelă clon-P provenită din ultimele experienţe. Era înaltă 
şi făcută după standardele umane, cu piele de culoare 
cafeniu-deschis şi ochi mari. Seria respectivă prezenta un 
defect, având oase fragile şi Lewis era hotărât să o 
abandoneze - numai că acum, femela aceasta era unul 
dintre puţinele exemplare ale încrucişării între genele 
umane şi cele Pandorane. 

Probabil că Patterson manifesta doar grijă faţă de 
exemplarele valoroase. Ştia, desigur, cât de fragile erau 
oasele acestei serii. Da... Asta trebuia să fie. 

Lewis era satisfăcut să remarce cloni-P mult mai reuşiţi, 
care includeau material genetic local. Nu va fi nevoie să se 
treacă iarăşi prin acel program de cercetare lung, lent şi 
costisitor. Dezastrul de la Fort nu fusese total. 

O stare de euforie puse stăpânire pe el. Sterilizaseră 
Fortul, iar acum aveau o nouă şi eficientă armă împotriva 
Tentaculelor Nervoase. 

— Bine măcar că am rezolvat problema hranei, îi spuse lui 
Illuyank. 

Illuyank îi aruncă o privire lungă, penetrantă. Lui Lewis nu 
îi plăcu. 

— Dacă numărăm şi clonii-P nu am mai rămas decât 
cincizeci, spuse Illuyank. 

— Dar am salvat tot ceea ce era esenţial în proiect, spuse 
Lewis. 

Prea târziu! Îşi dădu seama că vorbise prea mult. Illuyank 
era foarte inteligent, se dovedise capabil să tragă concluzii 
corecte dintr-un minimum de informaţii. 


Asta e... Illuyank va pleca în Colonie. Murdoch va avea 
grijă de el. 

— Oamenii trebuiesc înlocuiţi, au nevoie de odihnă, insistă 
Illuyank. 

— Am credinţa că acest test ne-a făcut mai puternici, 
spuse Lewis. 

Apoi îl trimise pe Illuyank să facă o sterilizare completă a 
Fortului - fiecare colţişor, fiecare hală, să nu fie omis nici un 
petic - cu clor şi/sau foc. Se mişcau încet prin pasaje, prin 
zonele deschise. Înaintarea lor era marcată de şuierul 
flăcărilor şi de valurile puternice de apă cu clor. Lewis 
ordonă o sterilizare finală cu gaz de clor, deschizând toate 
valvele, toate trapele din Fort. Apoi făcură o ultimă 
inspecţie generală, cu senzorii video. 

Curat. Când totul luă sfârşit, pompară reziduul de clor pe 
terenul din vecinătatea perimetrului. Norii de clor 
împânziră stâncile şi dealurile pe lângă care se 
adăpostiseră clonii după ce fuseseră alungaţi din Fort. 

Inevitabil, o parte din clor trecu de faleză şi atinse marea, 
provocând o retragere violentă a algelor din golf. O haită de 
aerostate fu trezită din nemişcare. Aerostatele plutiră la 
distanţă de Fort, deasupra colinelor din jur, spectatori, în 
timp ce Lewis şi slabele lui ajutoare sterilizau Fortul. 

Ceva mai târziu, Lewis intră într-un vehicul blindat pentru 
a conduce echipa de sterilizare a zonei din exterior, luându- 
i pe Illuyank ca şofer. La un moment dat, îi ordonă lui 
Illuyank să oprească şi să închidă vehiculul, pentru a studia 
şirul de aerostate aflate în depărtare. Totul era ca o scenă, 
văzută prin bariera groasă de plasmasticlă a camionului. 
Uriaşele pungi portocalii pluteau într-o linişte 
deconcertantă. Tentaculele negre şi lungi, încolăcite în jurul 
stâncilor de pe coline le serveau ca ancore. Formau o linie 
misterioasă la aproximativ trei kilometri depărtare, 
umplându-i pe Lewis de teamă şi furie. 

— Va trebui să eliminăm creaturile alea blestemate! Spuse 
el. Sunt nişte bombe plutitoare. 


— Cred că sunt mai mult decât atât, spuse Illuyank. 

Unul dintre clonii supraviețuitori folosi acest moment 
pentru a se debarasa de raniţa cu clor. Se întoarse cu faţa 
spre şirul de aerostate, desfăcu larg braţele cioturoase şi 
strigă cu voce tare: 

— Avata! Avata! Avata! 

— Luaţi-l pe dementul ăsta de aici şi închideţi-l! Ordonă 
Lewis. 

Illuyank transmise ordinul mai departe, prin difuzoarele 
vehicolului. Doi supraveghetori se grăbiră sa execute 
ordinul. 

Lewis privea mârâind. Avata - ăsta fusese celălalt strigăt 
de revoltă al clonilor. Avata şi Ne e foame acum! 

Dacă clonul de acolo n-ar fi făcut parte din ultimele 
încrucişări genetice, foarte valoroase, Lewis ar fi ordonat să 
fie ucis pe loc. Stupidă creatură! 

Îşi spuse că va trebui să impună noi măsuri de precauţie. 
Reguli mult mai aspre cu privire la comportamentul 
clonilor. Oakes va trebui şi el implicat în deciziile astea. Vor 
inspecta Colonia şi Nava - ca să aducă mai mulţi cloni, mai 
mulţi muncitori, mai multe gărzi, mai mulţi supraveghetori. 
Murdoch şi Camera '[ipetelor vor avea mult de lucru. 
Foarte mult de lucru. Da... Ce să-i faci! Grădinăritul fusese 
întotdeauna o afacere brutală: scoate buruienile, ucide 
dăunătorii, elimină molimele. Scopul special al 
Laboratorului Unu era corect formulat: Grădina. Producea 
flori pentru Pandora. 

— Am folosit clor şi totul pare curat, spuse Illuyank. 

— Să ne întoarcem, spuse Lewis. 

Apoi: 

— Când ajungi în Colonie, ai grijă să nu scapi nici o vorbă 
despre clor. 

— Am înţeles. 

Lewis se cufundă în gânduri. Sosise momentul să 
hotărască ce îi va spune lui Oakes, pentru ca dezastrul ăsta 
să fie transformat într-o importantă victorie. 


Clonii sunt recuzită şi cu asta-basta! 

— Morgan Hempstead, Directorul Bazei Lunare 

— MULŢUMESC că ai răspuns invitaţiei mele. 

Toma îl privea cu atenţie pe vorbitor. Era surprins: ce 
senzaţie de pericol stârniseră nişte simple cuvinte! Acesta 
era Morgan Oakes, Preotul-psihiatru - PP-ul, Şeful? 

Pe Navă era după-amiază. loma nu ieşise de multă vreme 
din celula de hibernare, nu se simţea complet treaz şi nici 
foarte obişnuit cu carnea sa îndelung adormită. 

Acum nu mai sunt Raja Flattery. Sunt Raja Ioma. 

Nu exista nici o breşă în noua lui imagine, mai ales în 
privinţa asta. 

— Ţi-am studiat dosarul, Raja Toma, spuse Oakes. 

Toma încuviinţă. Ce minciună! Tensiunea din vocea 
celuilalt era prea evidentă. Oare Oakes nu-şi dădea seama 
cât de mult se trăda, mai ales în faţa cuiva cu simţuri bine 
antrenate? Din câte cuvinte scotea omul ăsta, nu puteai 
crede niciunul! Era neatent... Foarte neatent. 

Probabil că nu mai există alţi oameni cu simţuri antrenate 
pentru a-l testa. 

— Am răspuns unei somaţii, nu unei invitaţi, spuse Toma. 

Aşa! Cam aşa ar fi răspuns un Raja Toma. 

Oakes zâmbi discret şi bătu cu palma un dosar subţire, pe 
care-l ţinea în poală. Un dosar? Greu de crezut. Toma ştia 
că era în interesul Navei să ascundă adevărata identitate a 
actorului din această piesă. 

Toma! Sunt Toma! Aruncă o privire în celula unde fusese 
invitat de Oakes. Într-un târziu îşi dădu seama că pe 
vremuri fusese o cabină de locuit. Oakes dărâmase nişte 
pereţi, pentru a o extinde. Apoi, recunoscând un motiv 
decorativ mistic între două draperii roşii, suferi unul dintre 
cele mai puternice şocuri de când se trezise. 

Asta a fost cabina mea! 

Era evident că Nava se extinsese fantastic de mult faţă de 
zilele când, ca Navă a Neantului, adăpostea doar câteva mii 
de oameni în hibernare şi un echipaj-ombilical minim. 


Schimbările remarcate în drumul până la cabina aceasta 
dădeau de înţeles că în spatele lor se aflau alte schimbări, 
mai profunde. Ce se întâmplase cu Nava? 

Această cabină extinsă dovedea mult prost gust. Spaţiul 
sugera un lux exagerat şi desfrâu, cu draperii exotice, 
covoare portocalii groase şi divane lascive. Cu excepţia unei 
mici holo-proiecţii aflată în stânga lui Oakes, servosistemele 
cabinei fuseseră disimulate. 

Oakes îi lăsă vizitatorului timp din belşug pentru a studia 
încăperea. Concomitent, încerca să-şi răspundă la câteva 
întrebări. Ce intenţie avea Nava cu acest străin misterios? 
Întrebarea era întipărită clar pe figura lui Oakes. 

Toma fu atras de proiecția computerizată, aflată în acel 
moment în holofocus. Era o proiecţie tri-dimensională, cu 
ceva foarte familiar: o navă orbitând în jurul unei planete, 
colorată în verde, portocaliu şi negru. Doar sistemul 
planetar era necunoscut; avea doi sori şi câţiva sateliți 
naturali. Şi, privind evoluţia lentă a navei pe orbită, avu un 
straniu sentiment de dejă-vu. Se mişca într-o navă aflată în 
mişcare, într-un univers aflat în mişcare... Şi totul se mai 
întâmplase şi înainte. 

Reluare? 

Nava spusese că nu, dar... loma alungă îndoielile, 
păstrându-le pentru mai târziu. Nu avea nevoie să i se 
spună că planeta aflată în holofocus era Pandora, iar 
proiecția respectivă era versiunea în timp real a poziţiei 
Navei în sistemul Pandorei. Unele lucruri nu se schimbau; 
trecerea timpului nu avea efect asupra lor. Bickel studiase 
cândva o astfel de proiecţie pe Nava Neantului 
Pământeanul. 

Morgan Oakes stătea pe un divan moale, tapiţat cu catifea 
ruginie, în timp ce Raja Toma rămăsese în picioare. O 
sugestie grosolană a poziţiei lor într-o ierarhie pe care 
Toma nu o analizase încă. 

— Mi s-a spus că eşti Preot-psihiatru, spuse Oakes. 


Apoi, în gândul său: Omul ăsta nu răspunde numelui său 
într-o manieră obişnuită. 

— Da, aceasta a fost pregătirea mea. 

— Expert în comunicare? 

Toma dădu din umeri. 

— Aahhh, da, spuse Oakes încântat de sine. Rămâne să 
demonstrezi cât de expert eşti. Spune-mi de ce l-ai cerut pe 
poet. 

— Nava l-a cerut pe poet. 

— Aşa spui tu. 

Oakes tăcu după această provocare. 

Toma îşi întoarse din nou privirea spre el. Era masiv-spre- 
gras, cu ten închis la culoare şi răspândea un vag miros de 
parfum. Părul presărat cu fire argintii fusese pieptănat 
înspre înainte, pentru a ascunde un început de chelie. Nas 
ascuţit cu nări dilatate, gură subţire înclinată spre o 
grimasă aspră ce se întindea pe aproape toată lăţimea feţei; 
bărbie largă cu gropiţă. Ochii de culoare albastru deschis 
dominau cu autoritate această figură de Navigator care 
altfel nu avea nimic deosebit. Cercetători, sfredelitori, 
încercând mereu să penetreze suprafaţa asupra căreia se 
opreau. Toma văzuse astfel de ochi la oameni care purtau 
diagnosticul de psihopaţi. 

— Eşti mulţumit de ceea ce vezi? Întrebă Oakes. 

Din nou, loma dădu din umeri. 

Lui Oakes nu-i plăcu acest răspuns. 

— Ce-ai văzut la mine de simţi nevoia să mă cercetezi atât 
de intens? 

Toma îl privi ţintă. Caracterul era uşor de recunoscut, iar 
prenumele spunea aproape totul. Oakes ar fi trebuit să aibă 
Lon ca nume de mijloc. Dacă ar fi fost un clon şi nu un 
supravieţuitor „rejucat” salvat de pe o planetă muribundă... 
Da, ăsta ar fi un indiciu interesant despre modul în care 
Nava desfăşura acest joc mortal. Oakes avea o asemănare 
mai mult decât întâmplătoare cu Morgan Hempstead, de 


mult dispărutul director al Bazei Lunare. În plus, mai era şi 
numele. 

— Eram foarte curios să văd cum arată Şeful, spuse Toma. 

Găsi un scaun în faţa lui Oakes şi se aşeză fără a mai 
aştepta invitaţie. 

Oakes se încruntă. Ştia cum i se spunea - şi pe nava şi la 
sol - dar politeţea (şi diplomaţia) impunea ca în această 
cameră să nu se folosească termenul respectiv. Totuşi, 
deocamdată să nu grăbim declanşarea conflictului. Acest 
Raja 'loma avea prea multe mistere. Tip aristocratic, cu 
aerul acela de sunt-mai-bun-ca-tine! 

— Şi eu sunt curios să ştiu mai multe despre tine, spuse 
Oakes. 

— Sunt un slujitor al Navei. 

— Dar ce anume trebuie să faci? 

— Mi s-a spus că aveţi o problemă de comunicare pe 
Pandora - ceva în legătură cu o inteligenţă nonumanoidă. 

— Ce interesant! Şi ce aptitudini speciale ai pentru a 
putea rezolva problema? 

— Nava gândeşte că eu sunt cel mai potrivit pentru 
această treabă. 

— Nu sunt de acord ca procesele navei să fie denumite 
gândire. De altfel, cui îi pasă ce părere are un sistem făcut 
din piese electronice? Eu prefer judecata umană. 

Oakes îl privi cu mare atenţie pe Toma. Cum va reacţiona 
la această blasfemie directă? Cine era în realitate omul 
ăsta? Nu puteai avea încredere că blestemata de navă va 
juca corect. Un singur lucru merita crezut: nava nu era un 
zeu. Era puternică, desigur, dar avea limite ce trebuiau 
explorate. 

— În sfârşit, intenţionez să mă ocup de problemă, spuse 
Toma. 

— Dacă accept eu. 

— Asta este între tine şi Navă, spuse Toma. Eu sunt foarte 
mulţumit să ascult de sugestia Navei. 

— Mă simt jignit... 


Oakes făcu o pauză şi se lăsă pe spate înfundându-se în 
perne: 

— Când te referi la construcţia asta mecanică... 

Făcu un gest cu mâna, indicând prezenţa Navei peste tot 
în jurul lor: 

— Spunându-i Navă. Ştii, implicaţiile... 

Lăsă fraza în suspensie. 

— Ai scos vreun ordin care să interzică Adorarea Navei? 
Întrebă Toma. 

I se părea o idee interesantă. Oare cum ar reacţiona 
Nava? 

— Am făcut unele compromisuri cu monstruozitatea asta 
fizică pe care oamenii au scăpat-o de sub control, spuse 
Oakes. Ne tolerâăm unul pe altul. Ai un nume interesant, 
ştiai? 

— Familia mea l-a purtat... O perioadă foarte îndelungată. 

— Ai familie? 

— Mai corect ar trebui spus că am avut o familie. 

— Ciudat. Te luasem drept clon. 

— Da, iată o chestiune filosofică foarte interesantă, spuse 
Toma. Oare clonii au familii? 

— Eşti clon? 

— Ce importanţă are? 

— N-are nici o importanţă. Aşa cum văd eu lucrurile, nu 
eşti decât o altă maşinaţie a navei. Te voi tolera... 
Deocamdată. 

Făcu un gest cu mâna, concediindu-l. 

Însă Toma nu era pregătit să plece: 

— Şi tu ai nume deosebit de interesant. 

Oakes se întorsese spre proiecția holografică de lângă el. 
Şovăi, privindu-l cu coada ochiului fără a întoarce capul. 
Gestul spunea clar: Mai eşti încă aici? Însă ochii lui trădau 
altceva. Îi fusese trezit interesul. 

— Da? 

— Semeni extraordinar de mult cu Morgan Hempstead şi 
am remarcat că ai acelaşi nume. 


— Cine a fost Morgan Hempstead? 

— Ne-am întrebat adesea dacă directorul Bazei Lunare nu 
şi-a prevăzut un clon pentru el însuşi. Eşti cumva acel clon? 

— Eu nu sunt clon! Şi ce este Baza Lunară? 

Toma tăcu din gură, amintindu-şi ce îi spusese Nava. 
Aceşti supraviețuitori rejucaţi fuseseră aleşi în diferite 
etape ale evoluţiei umane. Asemănarea, chiar şi în nume, 
putea fi o coincidenţă. Proveneau dintr-o perioadă de 
dinaintea călătoriilor spaţiale? Nava era prima lor 
experienţă în multele dimensiuni ale universului? 

— 'Ţi-am pus o întrebare! 

Oakes era furios şi nici nu încerca să-şi ascundă starea. 

— Baza Lunară a fost sediul proiectului care a creat Nava. 

— Satelitul Pământului? Pământul meu? 

Oakes se împunse cu degetul în piept. Şi începu să se 
gândească la această revelaţie. 

— Nu te-ai întrebat niciodată de unde a apărut Nava? 
Întrebă Toma. 

— Ba chiar de foarte multe ori. Dar nu mi-a trecut 
niciodată prin cap că ne-am făcut-o cu mâna noastră. 

Toma îşi amintea acum mai multe din relatările Navei şi 
extrase câteva fragmente: 

— Unii oameni trebuiau salvaţi. Soarele se transforma în 
novă. A fost nevoie de un efort gigantic. 

— Aşa ni s-a spus şi nouă, dar cu mult mai târziu. Pe mine 
mă interesează foarte mult cum a putut fi păstrat secretul 
unei Baze Lunare. 

— Dacă pe vapor ai o singură barcă de salvare, ce faci? Le 
spui tuturor unde se află? 

Toma se simţi mândru de această minciună iscusită. Era 
exact genul de minciună pe care Oakes ar fi crezut-o fără 
rezerve. 

Oakes aprobă în sinea sa: 

— Da... Desigur. 

Aruncă o privire spre com-consolă, apoi se răsuci ca să 
capete o poziţie cât mai confortabilă. Toma minţea, evident. 


Interesantă minciună, totuşi. Ioată lumea ştia că nava 
aterizase în Aegypt. Puteau fi două nave? Cine ştie?... Poate 
că au fost mai multe aterizări. 

Toma se ridică în picioare: 

— Unde găsesc un mijloc de transport spre Pandora? 

— Nu găseşti nicăieri... Până nu îmi spui mai multe despre 
Baza Lunară. Fă-te comod. 

Arătă spre scaunul de pe care Toma tocmai se ridicase. 

Toma trebui să se supună. Se aşeză pe scaun. Ce urzeală 
complicată ţesem, gândi el. Adevărul este mult mai simplu. 
Dar lui Oakes nu i se putea spune adevărul... Nu, nu încă. 
Va trebui găsit momentul - şi locul - potrivit pentru ca Nava 
să-i ia comanda. Navigatorii merseseră foarte departe în 
jocul acesta al Adorării. Vor trebui scuturaţi bine, înainte să 
poată conştientiza adevărata cerinţă a Navei. 

Toma închise ochii şi se gândi câteva momente, apoi îi 
deschise, începând să relateze evenimentele de la Baza 
Lunară aşa cum le cunoştea el. Faptele erau denaturate 
doar atât cât să dea iluzia că Baza Lunară fusese un proiect 
despre care Pământul lui Oakes nu ştia nimic. 

Oakes îl oprea din când în când, insistând asupra unor 
anumite detalii. 

— Eraţi cloni? Cu toţii? 

— Da. 

Oakes nu reuşi să-şi ascundă încântarea: 

— De ce? 

— Era cert faptul că unii dintre noi vor pieri. Clonarea 
mărea şansele de succes ale proiectului. Erau selectaţi cei 
mai buni oameni... Fiecare grup beneficia de date 
suplimentare faţă de cel anterior. 

— Ăsta era singurul motiv? 

— Directivele Bazei Lunare defineau clonii ca fiind 
recuzită. Puteai face orice cu ei. Cu Naturalii - oameni 
născuţi pe cale naturală - trebuia să te porţi foarte atent. 

Oakes rumegă puţin cele auzite, în timp ce un zâmbet 
fragil îi crăpă faţa. Apoi: 


— Continuă. 

Toma se conformă, întrebându-se ce găsea Oakes atât de 
satisfăcător. 

Oakes ridică dintr-o dată mâna, oprind relatările. Detaliile 
mărunte nu prezentau un interes imediat. Imaginea în 
ansamblul ei îi ajungea, oferindu-i mesajul pe care şi-l 
dorise. Clonii erau recuzită. Exista un precedent. lar acum 
cunoştea numele din spatele acelor iniţiale: MH - Morgan 
Hempstead! Se hotări să caute şi alte puncte slabe la acest 
Raja 'loma. 

— Spui că Raja este un nume de familie. Eşti cumva... 
Ăăh... Rudă cu acel Raja Flattery menţionat în ceea ce se 
numeşte istoria noastră? 

— Rudă îndepărtată. 

Şi Toma gândi: Este adevărat. Suntem rude îndepărtate. 
Ne desparte timpul. A fost odată un bărbat numit Raja 
Flattery... Dar asta s-a întâmplat într-un alt eon. 

Deja se simţea puternic ancorat în identitatea lui Raja 
Toma. Într-un fel, rolul acesta i se potrivea mai bine decât 
cel de Flattery. 

Dintotdeauna am fost omul care se îndoieşte. Eşecurile 
mele au fost eşecurile îndoielilor. Oi fi eu provocarea vie a 
Navei, dar am libertate în alegerea metodelor. 

Oakes îşi drese vocea: 

— Acest schimb de informaţii mi s-a părut deosebit de 
edificator şi satisfăcător. 

Toma se ridică din nou în picioare. Nu-i plăcea atitudinea 
acestui om, care credea că oamenii aveau valoare numai în 
măsura în care îi erau lui folositori. 

Morgan. Trebuie să fie un clon al lui Hempstead. Trebuie! 

— Acum voi pleca, spuse 'Toma. 

Era suficientă provocarea? Studie figura lui Oakes 
încercând să descopere un răspuns negativ. Oakes era doar 
amuzat. 

— Da, Raja Lon Toma. Pleacă. Pandora te va întâmpina cu 
braţele deschise. Probabil că vei supravieţui acestei 


întâmpinări. O vreme. 

De-abia mult mai târziu, când aştepta să se îmbarce pe 
mijlocul de transport ce avea să-l ducă la sol, Toma se 
întrebă de unde şi cum obținuse Oakes acele mobile luxoase 
pentru cabina sa extinsă. 

De la Navă? 

Mintea cedează, voinţa preia controlul. 

— Kerro Panille, Poeme Alese. 

PANILLE IEŞI NĂUC şi teribil de tulburat din biroul lui 
Ferry. 

Pe planetă! 

Ştia care era impresia lui Hali despre bătrânul Ferry: un 
tâmpit împiedicat; însă bătrânul îşi arătase o cu totul altă 
faţă. Păruse viclean şi răzbunător, stăpânit de conflicte 
nerezolvate. Dar chiar şi aşa, mesajul fusese clar. 

Plec pe planetă! 

Nu avea timp de pierdut - ordinele îi cereau să se prezinte 
în mai puţin de o oră la Puntea Cincizeci. Totul era acum 
subordonat rasului orar al Coloniei. Aici, pe Navă, se aflau 
în ultimul sfert de zi, însă în Colonie curând vor apare 
zorile. Navetele Navei făceau tot posibilul pentru a ateriza 
în primele ore ale dimineţii - în acea perioadă, aerostatele 
aveau cea mai slabă activitate. 

Aerostate... Zori. Pământ. 

Simple cuvinte, dar îi induceau o stare nouă. Gata cu 
halele şi coridoarele Navei! 

Toate implicaţiile acestei schimbări dădură năvală peste el. 
Putea vedea şi atinge electroalgele. Putea verifica singur 
comportamentul acestei inteligenţe nonumanoide. 

Dintr-o dată, dori să împartă acest entuziasm cu cineva. 

Privi în jur la coridoarele anoste ale Secţiei Medicale - 
câţiva med-tehnicieni grăbiţi cu treburi. Niciuna dintre 
figuri nu aparţinea unei fiinţe apropiate sufleteşte. 

Silueta lui Hali nu apărea nicăieri printre aceşti trecători 
impersonali. Nu zărea decât freamătul şi agitația proprii 
Secţiei Medicale. 


Se îndreptă spre coridoarele principale. Îl deranja 
luminăţia puternică. Era într-un contrast dureros cu cea din 
biroul lui Ferry - cu dezodinea, cu mirosul de umezeală. 
Ferry îşi ţinea biroul în prea mult întuneric. 

Probabil încearcă să ascundă dezordinea chiar de sine 
însuşi. 

Apoi îi veni ideea că mintea lui Ferry era probabil ca şi 
biroul - vagă şi dezordonată. 

Un biet bătrân confuz. 

La primul coridor principal, Panille făcu la stânga spre 
cabina sa. Nu avea timp să o caute pe Hali pentru a 
împărtăşi cu ea sentimentele acestei schimbări neaşteptate. 
Asta va rămâne pe mai târziu - la prima revenire pe Navă, 
pentru odihnă şi recuperare. Atunci va avea considerabil 
mai multe lucruri de împărtăşit. 

În cabină, îşi îndesă lucrurile în valiză. Nu ştia prea bine 
ce anume trebuia să ia cu el. Habar n-avea când se va 
întoarce. Recorderul şi casete de rezervă; câteva 
suveniruri... Haine... Carneţele şi un stylus de rezervă. Şi 
reţeaua de argint, desigur. Întinse reţeaua pentru a o 
examina - un cadou de la Navă, din argint flexibil şi 
suficient de mare pentru a-i acoperi capul. 

Zâmbi, împachetând reţeaua şi legând-o cu propriile ei 
curele. Rareori refuza Nava să-i răspundă la vreo întrebare; 
refuzul semnala un defect în întrebare. Dar ziua în care 
primise această reţea fusese memorabilă, având în vedere 
refuzurile şi răspunsurile evazive. 

Curiozitate nestăpânită - caracteristica esenţială a 
poetului; Nava ştia, desigur, acest lucru. Fusese la 
Terminalul de Instructaj şi întrebase: 

— Vorbeşte-mi despre Pandora. 

Tăcere. 

Nava vroia o întrebare concretă. 

— Care este creatura cea mai periculoasă de pe Pandora? 

Nava îi arătă imaginea aproximativă a unei siluete umane. 

Panille se enervase: 


— De ce nu îmi satisfaci curiozitatea? 

— Ai fost ales pentru această pregătire mai specială 
tocmai din cauza curiozităţii tale. 

— Nu din cauză că sunt poet? 

— De ce ai devenit poet? 

Panille îşi aminti cum se holbase la propria imagine 
reflectată în display-ul monitorului, acolo unde Nava îi 
dezvăluia simbolurile. 

— Cuvintele tale îţi sunt unelte, dar asta nu e deajuns, 
spusese Nava. De aceea există poeţi. 

Panille continuase să se holbeze la imaginea sa, prins de 
ideea că era o reflecţie, însă suprapusă peste simbolurile 
Navei. Sunt şi eu un simbol? Înfăţişarea sa era şocantă şi 
ştia asta: singurul Navigator care purta păr lung şi barbă. 
Ca de obicei, părul era pieptănat spre spate şi strâns la 
nivelul cefei cu un inel de aur. Aşa arătau şi imaginile 
poeţilor prezentaţi în hologramele istorice. 

— Navă, Tu scrii poeziile mele? 

— Mi-ai pus o întrebare Zen: „Cum ştiu că eu sunt eu?” O 
întrebare fără sens. Tu, ca poet, ar trebui să ştii. 

— Trebuie să fiu sigur că poezia este a mea! 

— Chiar crezi că aş încerca să îţi influenţez poezia? 

— Trebuie să fiu sigur. 

— Foarte bine. Îţi dau un scut care te va izola de Mine. 
Când îl vei purta, gândurile vor fi doar ale tale. 

— Cum pot fi sigur de asta? 

— Încearcă. 

Reţeaua de argint apăruse prin fanta pneumatică aflată în 
partea laterală a monitorului. Cu degete tremurânde, 
Panille deschise cutia rotundă, cercetă conţinutul şi îşi puse 
reţeaua pe cap, îndesându-şi sub ea părul negru şi lung. 
Imediat, simţi o tăcere neobişnuită în cap. La început 
înfricoşătoare, apoi deosebit de interesantă. 

Sunt singur! Cu adevărat singur! 

Cuvintele care ieşiseră din el după aceea avuseseră o 
energie superioară, un ritm a cărui forţă sugestivă îi 


atinsese pe colegii săi Navigatori, provocându-le efecte 
ciudate. Unul dintre fizicieni refuzase cu încăpățânare să-i 
citească sau să-i asculte poeziile. 

— Îmi suceşti minţile! Ţipase bătrânul. 

Panille chicoti aducându-şi aminte, apoi îndesă pacheţelul 
argintiu în valiză. 

Întrebare Zen? 

Scutură din cap; nu avea acum timp pentru astfel de 
gânduri. 

După ce umplu valiza, decise că rezolvase problema 
bagajelor. Îşi luă valiza şi plecă, străduindu-se să nu 
privească în urmă. Cabina reprezenta trecutul - un loc în 
care parcursese perioade de scris frenetic; în care făcuse 
adânci şi neliniştitoare incursiuni în propriul sine. Petrecuse 
multe nopţi albe aici şi într-o vreme se obişnuise să se 
plimbe pe coridoare, căutând suflul răcoros al vreunui 
ventilator. În acea vreme simţise Nava ca deosebit de 
fierbinte şi necomunicativă. 

Însă de fapt eu eram acela; eu eram cel necomunicativ. 

Ajuns la Puntea Cincizeci, i se spuse să aştepte într-o nişă 
fără scaun: un spaţiu micuţ cu pereţi de metal. Nici măcar 
nu se putea aşeza pe podea. Erau două trape: una prin care 
intrase şi cealaltă pe peretele opus. Senzorii video sclipeau, 
aţintindu-l de deasupra trapelor. Ştia că era supravegheat. 

De ce? L-am supărat pe Şef? 

Aşteptarea îl umplea de nervi. 

De ce mi-au spus să mă prezint urgent aici, dacă mă lasă 
să aştept? 

Era ca în perioada aceea îndepărtată, când mama sa îl 
dusese la Navigatori. Avea cinci ani. Mama îl dusese de 
mână, pe scară, până la Recepţia Navei. Atunci habar n- 
avea ce însemna Nava, însă intuia ce urma să se întâmple 
cu el, pentru că mama îi explicase cu cea mai mare 
seriozitate. 

Îşi amintea bine acea zi - o zi de primăvară... Peste tot, 
verdele frunzelor şi miresme de sol umed. Deşi trecuseră 


multe zile de atunci, nu i se şterseseră din memorie. Purta 
pe umăr un săculeţ de bumbac cu lucruri pe care mama le 
împachetase pentru el. 

Cobori privirea spre valiza în care îngrămădise lucruri 
necesare şederii pe planetă. Mult mai rezistentă... Mai 
încăpătoare. 

Conţinutul săculeţului de bumbac din acea îndepărtată zi 
fusese limitat la patru kilograme - maximum admis la 
Primire. Cele mai multe erau haine pe care mama le 
confecţionase singură pentru el. Mai avea şi acum săculeţul 
de culoarea chihlimbarului... Şi patru fotografii primitive - 
una cu tatăl pe care nu-l văzuse niciodată în carne şi oase, 
fiind omorât într-un accident de pescuit. Fusese un bărbat 
cu părul roşcat, piele închisă la culoare şi un zâmbet care 
supravieţuise pentru a-l îmbrăţişa pe fiul său. În altă 
fotografie era mama, fără zâmbet şi fără vlagă, dar cu nişte 
ochi încă superbi; în a treia fotografie erau părinţii tatălui 
său, două figuri încordate care priveau direct în lentilele 
aparatului; şi o fotografie puţin mai mare, unde era înfăţişat 
„conacul familiei”, un petic de pământ pe un petic de 
planetă, dispărută cu multă vreme în urmă, când Soarele se 
transformase în novă. 

Nu supravieţuiseră decât fotografiile, îngrămădite laolaltă 
cu celelalte amintiri în săculeţul chihlimbariu, băgat la 
rândul lui în valiză. După ce Navigatorii îl aduseseră la 
viaţă, găsise toate acestea păstrate într-un compartiment al 
celulei de hibernare. 

— Vreau ca fiul meu să trăiască, spusese mama sa dându-l 
pe mâna Navigatorilor. Aţi refuzat să ne luaţi pe amândoi, 
ca familie, atunci luaţi-l pe el! 

Amenințarea din vocea ei fusese evidentă. Era disperată şi 
cine ştie ce putea face! În acele zile pline de violenţă, erau 
mulţi oameni disperaţi şi se întâmplau tot felul de lucruri 
disperate. Navigatorii păruseră mai degrabă amuzaţi decât 
speriaţi, dar îl acceptaseră pe tânărul Kerro şi îl trimiseseră 
la hibernare. 


— Kerro a fost numele tatălui meu, spusese ea lungind r- 
urile. Aşa se pronunţă. Era un amestec de portughez şi 
samoan, un bărbat superb. Mama mea era slută şi a fugit cu 
alt bărbat, însă tatăl meu a fost întotdeauna superb. L-a 
mâncat un rechin. 

Panille ştia că şi tatăl său fusese pescar. Îl chema Arlo. 
Poporul său scăpase fugind din Galia până în Insulele Chin- 
ului, unde marea îi proteja acum de persecuție. 

Cât de multa trecut de atunci? Se întrebă el. 


Ştia că hibernarea oprea timpul cărnii, însă era ceva care 
continua să meargă mai departe, fără să se oprească... 
Eternitatea. Aceasta era lumânarea poetului. Cei ce-l 
făceau acum să aştepte habar n-aveau cum putea regla 
poetul flacăra lumânării. Ştia că era testat, însă Navigatorii 
din spatele senzorilor nu cunoşteau testele la care îl 
supusese deja Nava. 

Panille îndulci aşteptarea amintindu-şi un astfel de test. La 
momentul respectiv, nu ştiuse că era un test; de-abia mai 
târziu îşi dăduse seama. Avea şaisprezece ani şi era mândru 
de capacitatea sa de a stârni emoţii cu ajutorul cuvintelor. 
În cabina secretă din spatele Arhivelor, Panille activase 
com-consola pentru o şedinţă de studiu - pentru a-şi 
explora propria curiozitate. 

Conversaţia o începuse Nava, ceea ce era neobişnuit. În 
mod normal, Nava doar răspundea întrebărilor sale. 
Primele cuvinte îl făcuseră să tresară. 

— Crezi că eşti Dumnezeu, aşa cum au crezut şi alţi poeţi? 

Panille stătu puţin pe gânduri. 

— Dumnezeu este întregul univers. Eu fac parte din acest 
univers. 

— Un răspuns înţelept. Eşti cel mai înţelept poet din 
experienţa Mea. 

Panille păstră tăcerea, nedumerit şi foarte atent. Ştia că 
Nava nu oferea niciodată răspunsuri sau laude simple. 

Răspunsul Navei fusese, încă o dată, neaşteptat: 

— De ce nu porţi reţeaua de argint? 

— Acum nu compun poezii. 

Apoi, din nou la subiectul iniţial: 

— De ce există Dumnezeu? 

Răspunsul îi răsări imediat în cap. La fel apăreau multe din 
versurile poeziilor: 

— Pentru informaţii, nu pentru decizii. 

— Dumnezeu nu poate lua decizii? 

— Dumnezeu este sursa informaţiilor, nu a deciziilor. 
Deciziile aparţin oamenilor. Dacă Dumnezeu ia o decizie, 


atunci este o decizie omenească. 

Nava se simţise entuziasmată. În orice caz, aşa apreciase 
Kerro prin prisma a ceea ce sesizase el. Nava îi trimitea 
informaţiile într-o anumită formă şi era o formă pe care 
doar un poet o putea recunoaşte. Fusese antrenat, 
sensibilizat să pună corect întrebările... Chiar şi atunci când 
se întreba pe sine. 

Aşteptând la Puntea Cincizeci, întrebările se ciocniră de el, 
însă nu îi plăceau unele dintre răspunsurile sugerate. 

De ce îl făceau să aştepte? Era o atitudine grosolană. Şi 
pentru ce avea Colonia nevoie de un poet? Pentru 
comunicare? Sau temerile lui Hali erau întemeiate? 

Trapa din faţă se întredeschise cu un slab şuier şi o voce 
strigă la el: 

— Grăâbeşte-te! 

Panille recunoscu vocea şi încercă să nu-şi trădeze 
surprinderea. Intră într-o cameră de recepţie şi auzi trapa 
închizându-se ermetic în urma sa. Automat. Şi, desigur, 
acolo se afla împiedicatul Doctor Winslow Ferry. 

În urma recentei analize asupra lui Ferry, Panille încercă 
să-l privească cu simpatie. Însă era o încercare grea. 
Camera semăna cu toate celelalte: două trape în pereţii de 
metal, instrumentele în panouri, fără hublouri. Camera era 
blocată de o barieră joasă şi de o com-consolă, în spatele 
căreia stătea Ferry. O altă barieră bloca drumul spre trapa 
din peretele îndepărtat. 

Panille avu impresia că Ferry era prea bătrân pentru ceea 
ce făcea. Avea ochi apoşi, cenuşii, plini de o falsă plictiseală, 
obraji buhăiţi... Respirația îi duhnea a apă de gură. lar 
vocea era plină de viclenie: 

— Văd că ţi-ai adus propriul recorder. 

Apăsă câteva taste care îl ecranară de la brâu în jos. Apoi 
privi la valiza de pe umărul lui Panille: 

— Ce altceva ai mai luat cu tine? 

— Lucruri personale, îmbrăcăminte... Câteva amintiri. 

— Hrrmmm. 


Ferry mai notă ceva apoi spuse: 

— la să vedem! 

Neîncrederea din vocea bătrânului îl şocă pe Panille. Puse 
valiza pe tejgheaua plată de lângă consolă, apoi îl privi pe 
Ferry cum îi cotrobăie prin lucruri. Nu-i plăcea deloc că 
lucrurile personale erau atinse de un străin. După un timp, 
deveni evident că Ferry căuta obiecte ce puteau servi ca 
armă. Deci zvonurile erau adevărate! Oamenii din preajma 
lui Oakes se temeau pentru propria lor piele! 

Ferry ridică reţeaua flexibila din argint, legată în curele: 

— Ce-i ăsta? 

— O folosesc atunci când scriu poezii. Nava mi-a oferit-o. 

Ferry o puse cu grijă pe tejghea şi reluă examinarea 
atentă a bagajelor. Unele piese de îmbrăcăminte le trecea 
sub o lentilă specială şi studia detaliile cu un scanner ale 
cărui ecrane împiedicau pe alţii să vadă ceea ce vedea el. 
Din când în când, mergea la consolă şi nota ceva. 

Panille privi spre reţeaua de argint. Ce avea Ferry de gând 
cu ea? Nu i-o putea confisca! 

Ferry vorbi peste umăr, examinând îmbrăcămintea. 

— Crezi că nava este Dumnezeu? 

Cum adică, „nava”? Vorbele îl surprinseră pe Panille: 

— Eu... Da. 

Îşi aminti de conversaţia pe care o avusese cu Nava pe 
marginea acestui subiect. Şi acela fusese un test. Nava era 
Dumnezeu şi Dumnezeu era Nava. Nava putea face lucruri 
de care carnea muritoare era incapabilă... Atâta vreme cât 
rămânea carne muritoare. Dimensiunile normale ale 
spaţiului se dizolvau în faţa Navei. Timpul nu supunea Nava 
nici unor restricţii. 

Şi eu sunt Dumnezeu, Doctore Winslow Ferry. Dar nu sunt 
Nava... Sau sunt? Dar tu, dragă Doctore, ce eşti? 

Ştia fără nici un dubiu care era originea întrebării lui 
Ferry. Caracterul divin al Navei rămânea pentru mulţi o 
întrebare deschisă. Existase o vreme când Nava fusese 
navă, desigur. Toţi aflau asta citind istoria. Pe vremuri, Nava 


fusese un vehicul pentru inteligenţele muritoare. Nava 
existase în dimensiunile limitate pe care le putea sesiza 
orice om şi avusese o destinaţie. Avusese şi o perioadă de 
nebunie şi violenţă. Apoi... Nava întâlnise Sfântul Vid, acel 
rezervor de haos pe care trebuiau să-l înfrunte toate 
fiinţele. 

Istoria Navei era plină de călătorii şi aluzii la o planetă 
paradisiacă care aştepta - undeva - omenirea. 

Însă Ferry se dăduse de gol ca făcând parte dintre 
sceptici, dintre cei care puneau la îndoială istoria 
prezentată de Navă. Aceste îndoieli prindeau rădăcini, 
pentru că Nava nu le cenzura. Singura dată când Panille se 
referise la îndoieli, Nava răspunsese clar şi cu un stil care 
era de natură a inspira orice poet. 

— Care este scopul îndoielilor, Panille? 

— Să verifice datele. 

— Şi poţi verifica adevărurile istorice cu îndoielile tale? 

Avusese nevoie de timp pentru gândire. Panille răspunse 
după câteva lungi momente: 

— Tu eşti singura mea sursă. 

— 'Ţi-am oferit vreodată date false? 

— Nu am descoperit nimic fals. 

— Asta ţi-a înnăbuşit îndoielile? 

— Nu. 

— Şi atunci, ce poţi face cu îndoielile? 

Răspunsul cerea multă atenţie şi mai mult timp de 
gândire: 

— Le-am pus deoparte, până când va sosi momentul să le 
testez. 

— Situaţia asta schimbă relaţiile cu Mine? 

— Relaţiile se schimbă mereu. 

— Aaahhhh, ce mult îmi place compania poeţilor! 

Panille fu scos brusc din amintiri. Îşi dădu seama că Ferryi 
se adresase de mai multe ori. 

— Te-am întrebat „Ce-i asta?” 

Panille privi obiectul din mâna lui Ferry. 


— A fost pieptenul mamei mele. 

— Din ce material este făcut? 

— Din carapace de broască ţestoasă. Au existat pe 
Pământ. 

Lăcomia sclipea în ochii lui Ferry: 

— Habar n-am de aşa ceva. 

— Este o amintire de la mama, unul dintre puţinele lucruri 
care mi-au mai rămas de la ea. Dacă mi-l iei, am să depun 
Navei o plângere oficială. 

Ferry îşi trădă furia imensă. Miji ochii. Mâinile îi tremurau 
pe piepten. Însă privirea i se îndreptă spre reţeaua de 
argint. Ştia ce se spunea despre acest poet; vorbea cu nava 
în liniştea nopţii, iar nava îi răspundea. 

Încă o dată, Ferry notă ceva în spatele ecranului com- 
consolei, apoi rosti una dintre cele mai lungi cuvântări ale 
sale. 

— Vei merge la sol, unde vei lua legătura cu Waela TaoLini. 
Este exact ceea ce meriţi. Vei găsi o navetă aşteptând la 
Puntea Cincizeci-B. Te îmbarci în ea. Jos, te întâlneşti cu 
Waela. 

Panille îşi îndesă lucrurile înapoi în valiză, în timp ce Ferry 
îl privea amuzat. Mi-a luat ceva în timp ce visam cu ochii 
deschişi? Se întrebă Panille. Ar fi preferat ca omul din faţa 
sa să fie mai degrabă furios decât amuzat, însă nu mai avea 
cum să scoată totul din valiză pentru a verifica. Nu mai avea 
cum. Ce s-a întâmplat cu oamenii din preajma lui Oakes? 
Panille nu mai văzuse vreodată la un Navigator atâta 
minciună şi lăcomie. Şi mirosul care îi ieşea din gură! Flori 
moarte. Închise valiza. 

— Pleacă, eşti aşteptat, spuse Ferry. Nu mai pierde timpul. 

Panille auzi încă o dată trapa deschizându-se în spatele 
său. 

Până la ieşirea din cameră, simţi tot timpul privirea lui 
Ferry aţintită în spinare. 

Waela 'TaoLini? Nu auzise niciodată de ea. Apoi: Exact ceea 
ce merit? 


Aveţi grijă, căci eu nu am teamă, deci sunt puternic. Voi sta 
la pândă cu şiretenia unui şarpe şi voi muşca cu veninul lui. 
Veţi regreta injuriile pe care mi le adresaţi. 

— Cuvintele Monstrului lui Frankenstein, Arhivele Navei. 

OAKES stătea în umbră, privind înregistrarea holografică. 
Era nervos şi iritat. Pe unde umbla Lewis? 

În spatele său, uşor spre dreapta, stătea în picioare Legata 
Hamill. Lumina slabă şi difuză a proiectorului le accentua 
trăsăturile. Amândoi priveau cu încordare acţiunea care se 
desfăşura în holofocus. 

Scena prezenta pasajul principal din spatele Punţii 
Nouăsprezece, care ducea spre una dintre Catedralele 
Copacilor. Kerro Panille însoţit de Hali Ekel se îndrepta spre 
un senzor. Pe fundalul încadrat de capătul pasajului, se 
putea zări Catedrala Copacilor. Ekel îşi purta trusa 
medicală pe umăr; cureaua de prindere a trusei o ţinea 
neglijent în mâna dreaptă. Panille avea un recorder la şold 
şi o gentuţă din care ieşeau carneţelul şi un stylus. Era 
îmbrăcat cu o salopetă albă, care îi scotea în evidenţă părul 
lung şi barba. Părul, legat cu un inel de aur, era pieptănat 
astfel încât vârful cozii să-i cadă pe piept, în partea stângă. 
În picioare avea cizme. 

Oakes studia cu atenţie fiecare detaliu. 

— Ăsta-i tânărul din raportul lui Ferry? 

— Da. 

Vocea Legatei, plină, de contralto, îi distrase atenţia şi clipi 
de câteva ori. Între timp, Panille şi Ekel intraseră în zona de 
sensibilitate a altui senzor. Unghiul de vedere se modifică. 

— Par un pic nervoşi, spuse el. Aş vrea să ştiu ce au scris 
pe carneţel. 

— Cuvinte de dragoste. 

— De ce să le scrie când... 

— Este poet. 

— Dar ea nu este. Mai mult, el rezistă agresiunilor ei 
sexuale. Chiar că nu-l înţeleg. Pare foarte... Pneumatică şi 
bună la pat. 


— Vrei să-l arestăm şi să-i examinăm carneţelul? 

— Nu. Trebuie să acţionăm discret, cu multă fineţe. La 
naiba! Unde este Lewis? 

— Nu se poate lua legătura cu el. 

— La naiba! 

— Asistenţii lui spun că este ocupat cu o problemă 
deosebită. 

Oakes dădu din cap. Problemă deosebită. Acesta era codul 
lor privat pentru ceva care nu se putea discuta deschis. Nu 
se ştie cine poate trage cu urechea. Deci pilulele din ceafă 
nu mai erau imune la spionaj? 

Panille şi Ekel se opriseră lângă trapa care ducea de la 
biroul lui Ferry la Secţia Medicală. 

Oakes se strădui să-şi aducă aminte de câte ori îl văzuse 
pe acest tânăr. Panille nu suscitase prea mult interes până 
nu dăduse de bănuit că putea vorbi cu nava. Apoi venise 
acel ordin al navei ca Panille să fie trimis pe planetă! 

Ce interes are nava să-l trimită pe planetă? 

Un poet! La ce putea fi bun un poet? Oakes era acum 
sigur: nu credea că Panille vorbea cu nava. 

Însă nava, probabil chiar şi acel Raja Toma, îl doreau pe 
Panille la sol. 

De ce? 

Întoarse întrebarea pe toate părţile, dar nu găsi nici un 
răspuns. 

— Eşti sigură că cererea referitoare la Panille a venit din 
partea navei? Întrebă el. 

— Au trecut şase cicluri diurne de la cerere... Şi mie nu mi 
s-a părut o cerere; mi s-a părut un ordin. 

— Însă a venit din partea navei, eşti sigură? 

— Foarte sigură. 

Iritarea din vocea ei era gata-gata să dea în 
nesubordonare: 

— Am folosit codul tău şi am făcut o verificare completă. 
Totul e aşa cum îţi spun. 

Oakes oftă. 


De ce Panille? 

Poate că poetul ar fi meritat ceva mai multă atenţie. Era 
unul dintre Pământenii originari. Trebuie să sap mai adânc 
în trecutul lui. Aşa am să fac. 

Scena din holofocus îi prezenta pe Ekel şi pe Panille 
despărţindu-se. Panille se întoarse şi-i văzură spatele - un 
spate lat şi musculos, aprecie Legata. Îi atrase lui Oakes 
atenţia asupra acestui lucru. 

— Îl găseşti atrăgător, Legata? 

— N-am făcut decât să remarc că nu este un prăpădit. 

— Mmmm. 

Oakes era puternic conştient de mirosul îmbătător ce 
venea dinspre Legata. Avea un corp superb proporţionat pe 
care însă nu i-l oferise până acum. Nu-i nimic. Oakes ştia să 
fie răbdător. Râbdător şi insistent. 

Panille intra pe uşa biroului lui Ferry. Oakes lovi o tastă 
pentru a opri derularea, lăsând lumina aparatului să 
strălucească în continuare. Nu vroia să mai vadă încă o dată 
scena aia cu Ferry. Bătrân prost şi împiedicat! 

Oakes o privi pe Legata, întorcând cât mai puţin capul. 
Superbă. Legata îşi punea foarte adesea o mască insipidă, 
însă Oakes ştia să vadă valoarea constantă a muncii sale. 
Puţini oameni erau la curent că femeia aceasta avea o forţă 
terifiantă, de mutant. Sub pielea aceea gingaşă şi caldă se 
ascundea o musculatură extraordinară. Ideea aceasta îl 
excita. Era peste tot cunoscută ca o fanatică a istoriei, care 
adesea se ruga de Arhive să-i dea nişte modele pentru a le 
transpune în îmbrăcămintea sa. În momentul de faţă, purta 
o togă scurtă care lăsa expus vederii cea mai mare parte 
din sânul drept. Materialul subţire şi uşor atârna de vârful 
sfârcului, gata să cadă. Oakes simţi chiar şi acolo pulsaţia 
forţei ei. 

Îşi bate joc de mine? 

— Spune-mi de ce vrea nava să trimită un poet la sol, făcu 
el. 

— Vom aştepta şi vom vedea. 


— Să facem nişte presupuneri. 

— Ar putea fi un lucru foarte simplu şi sincer - 
comunicarea cu electro... 

— Nimic din ceea ce face nava nu este simplu şi sincer! Şi 
mai scuteşte-mă cu termenii ăştia pompoşi. Sunt alge, 
simple alge. O belea cumplită, pe deasupra. 

Legata îşi drese vocea, primul semn de nervozitate pe care 
Oakes îl sesizase la ea. Îi plăcea asta. Da... În curând va fi 
pregătită pentru Camera Ţipetelor. 

— Mai este acel Toma, spuse ea, poate că el... 

— Tu nu ai voie să-l întrebi despre Panille. 

Legata era uluită: 

— 'Te-au satisfăcut răspunsurile lui? 

— Sunt satisfăcut că este prea tare pentru tine, nu ţi-l pot 
lăsa pe mâna. 

— Cred că eşti prea suspicios, spuse ea. 

— Cu nava asta, niciodată nu poţi fi prea suspicios. 
Bănuieşti totul, dar ştii că mai e ceva ce îţi scapă. 

— Dar nu sunt decât doi... 

— A fost ordinul navei. 

Oakes făcu o pauză lungă, timp în care continuă să o 
privească. 

— Aşa ai spus: ordin. E adevărat? 

— Da. 

— Ai vreun indiciu, oricât de vag, că Toma - şi nu nava - ar 
fi venit cu ideea sta? 

— Nu există decât un ordin, cel al Navei, care cere 
adăugarea acestui... Acestui Panille la lista personalului 
Coloniei. 

— De ce ai ezitat la numele lui? 

— Am avut un lapsus! 

Acum se enervase. Oakes era foarte satisfăcut. Această 
Legata Hamill avea potenţial. Însă va trebui să o dezveţe de 
obiceiul ăsta de a spune Navă, în loc de navă. 

— Nu-l găseşti atrăgător? 

— Nu în mod deosebit. 


Dar frământa cu degetele un colţ al togii. 

— Şi nu există nici o înregistrare a conversaţiei dintre 
Toma şi navă? 

— Nimic. 

— Nu ţi se pare ciudat? 

— Ce vrei să spui? 

— Toma a venit din celula de hibernare. Cine a dat 
ordinul? Cine l-a instruit? 

— Nu există nici o înregistrare în acest sens. 

— Cum de nu există nici o înregistrare a unui eveniment 
despre care ştim sigur că a avut loc? 

Acum teama dădea târcoale pe la marginea furiei: 

— Nu ştiu! 

— Nu te-am avertizat că trebuie să suspectezi totul? 

— Ba da! Mi-ai spus că trebuie să suspectez pe toată 
lumea! 

— Bine... Foarte bine. 

Oakes se întoarse cu faţa spre holofocus. 

— Acum pleacă şi mai caută. Probabil că ţi-a scăpat ceva. 

— Ştii cumva ce anume mi-a scăpat? 

— Asta tu trebuie să afli, draga mea! 

Ascultă foşnetul togii, în timp ce Legata se grăbea să 
dispară din cameră. O scurtă fulgerare de lumină la 
deschiderea uşii, apoi din nou penumbră. Plecase. 

Oakes renunţă la înregistrare, trecând la ceea ce se 
petrecea în momentul respectiv şi desemnă senzorii care să 
urmărească drumul Legatei. Trecu de la un senzor la altul, 
privind-o, până ce Legata se aşeză la postul de comandă al 
Arhivelor, cerând informaţia pe care o dorea. Oakes 
verifică: ceruse toate mesajele dintre navă şi Pandora, toate 
datele despre Raja Toma şi Kerro Panille. Nu o uitase nici 
pe Hali Ekel. 

Bine. 

Următorul pas al Legatei va fi să se folosească de câţiva 
dintre oamenii lui Lewis pentru o supraveghere eficientă. 
Oakes ştia că Legata trecuse o dată prin toate informaţiile 


Arhivei, însă acum va căuta cu şi mai multă atenţie, căutând 
coduri sau alte subterfugii. Cel puţin, asta spera el că era 
intenţia ei. Daca secretul se afla acolo, Legata îl va afla. 
Trebuia provocată, aţâţată, îmboldită. 

Să suspecteze orice şi pe oricine. 

Opri holografii şi se încruntă în întuneric. Curând, foarte 
curând, va pleca pentru totdeauna la sol. Nu se va mai 
reîntoarce în spaţiul periculos al navei. Pandora era foarte 
primejdioasă, dar avea nevoie de o vizuină proprie, un sălaş 
unde să nu fie supravegheat de navă tot timpul, cu o 
promptitudine terifiantă. Monstrul ăsta mecanic! Ştia că îi 
urmărea toate mişcările. Asta aş face şi eu. 

Unii credeau că influenţa navei se extindea mult dincolo 
de limitele ei. Dar Fortul va rezolva totul. În caz că Lewis nu 
îl înşeală. Nu... Nici o şansă. Tăcerea asta prelungită a lui 
Lewis trebuia să aibă drept cauză o problemă internă cu 
clonii. În caz de dezastru, aveau la dispoziţie canale cu 
adevărat sigure. Niciunul dintre acestea nu fusese activat. 
La Fort se petrecea cu totul altceva. Poate că Lewis îmi 
pregăteşte o surpriză plăcută. Ar fi în firea lui. 

Oakes zâmbi în sinea sa, savurând intimitatea acestor 
gânduri ascunse. Habar n-ai ce planuri am, Monstru 
Mecanic. 

Te-am inclus în planurile mele. 

Avea planuri şi pentru Pandora, planuri măreţe. Dar nava 
nu făcea parte din ele. Alte planuri cu Legata. În curând va 
trebui să meargă în Camera Ţipetelor. Da. Atunci va avea 
mai multă încredere în ea. 

Nostalgia reprezintă o iluzie interesantă. Prin nostalgie, 
oamenii îşi doresc lucruri care nu s-au întâmplat niciodată. 
Aici intervine memoria pozitivă. În câteva generaţii, 
memoria pozitivă tinde să elimine din ce în ce mai mult ceea 
ce a existat în realitate, remodelând totul spre o esenţă a 
dorințelor obsedante. 

— Cuvintele Navei. 


PENTRU PRIMA OARĂ, Waela se gândea să refuze o 
misiune. Nu de frică - fusese singura care supravieţuise în 
acele submersibile de cercetare şi considera în continuare 
că acest proiect trebuie să meargă mai departe, cu orice 
preţ. Instinctul îi spunea că electroalgele reprezentau 
factorul cel mai important din viaţa Coloniei. 
Supravieţuirea. 

Am fost acolo jos şi am supravieţuit. Eu ar trebui să 
conduc noua echipă de cercetare. 

Gândul acesta pusese stăpânire pe ea. Se apropia 
împreună cu Toma de activitatea desfăşurată în jurul noului 
submersibil. loma făcea presiuni ca submersibilul să fie 
terminat cât mai curând. 

Bărbatul acesta o îngrijora. La prima vedere, părea un tip 
destul de drăguţ; dar mai departe... Cine ştie? Mintea lui 
părea să cutreiere aiurea. 

De-abia a ieşit din celula de hibernare, nu a acumulat 
suficientă experienţă pentru a se putea descurca aici. 

Se opriră la câţiva metri de perimetrul de lucru. Waela 
studie forma care lua naştere sub luminile strălucitoare. 
Toată această energie... Toţi aceşti lucrători! Erau ca nişte 
insecte micuţe căţărate pe un ou uriaş. Încercă să pătrundă 
sensul acestei construcţii. Avea un anume sens... Dar ce 
rost avea miezul transparent din plaz? Întotdeauna se 
folosiseră de plasmasticlă în construirea submersibilelor, 
dar acest miez detaşabil construit în întregime din plaz era 
o concepţie nouă. Ştia că avea să se facă aglomeraţie acolo, 
iar acest lucru nu-i prea convenea. 

De ce 'loma? De ce l-au pus pe el şef? 

Îşi aminti plimbarea lor printre clădiri, până la hangarul 
dirijabilelor. Fusese prea ocupat să-i dea ei ordine, ca să 
mai vadă umbra unei Glugi Nemiloase năpustindu-se 
printre santinele. Waela prăjise demonul într-o fracțiune de 
secundă, trăgând de la şold - şi imediat începu să tremure 
dându-şi seama că fusese gata-gata să-şi lase acasă pistolul 


laser. Perimetrul se presupunea că este sigur, păzit de cele 
mai bune santinele. 

Toma de-abia observase. 

— Rapizi drăcuşorii ăştia, spuse el calm. Apropo, din 
echipa noastră va face parte şi un poet, trimis de Navă. 

— Un poet? Dar avem nevoie de... 

— Îl vom accepta, pentru că ni-l trimite Nava. 

— Dar noi am cerut... 

— Ştiu ce am cerut! 

Dădea impresia că-şi suprimă propriile presimţiri rele. 

— Bine, dar avem în continuare nevoie de un inginer de 
sistem pentru..., începu ea. 

— Vreau să-l seduci pe acest poet. 

Waelei nu-i venea să creadă că auzise bine. 

— Când te superi, pielea ta este un adevărat curcubeu, 
spuse 'Toma. Consideră că ai primit o misiune. Am văzut o 
hologramă a poetului. Este destul de atrăgător în... 

— Trupul meu îmi aparţine! Spuse ea privindu-l crunt. Şi 
nimeni... Nici tu, nici Oakes, nici Nava, nu îmi spune mie pe 
cine să las sau nu să pătrundă în trupul meu. 

Fu surprinsă să-l vadă cu mâinile ridicate, zâmbind. Îşi 
dădu seama că aţintise instinctiv pistolul laser între ochii 
lui. Cu aceeaşi căutătură cruntă, îl cobori băgându-l în 
teacă. 

— Îmi pare rău, spuse ea. 

Îşi reluară plimbarea spre hangar. 

— Cât de importantă este pentru tine echipa de cercetare 
a electroalgelor? Întrebă el deodată. 

Ştia asta foarte bine! 'Toată lumea o ştia. De când coborâse 
pe planetă, Toma dăduse dovadă de capacităţi deosebite în 
descoperirea informaţiilor de importanţă critică. 

Înseamnă totul pentru mine. 

Toma începu să vorbească. Vroia să afle dacă Panille 
venise de bună voie. Lucra oare pentru Oakes sau pentru 
Lewis, pe care oamenii îl menţionau cu atâta frică în glas? 
Cine? Cine? Îndoieli - o cascadă de îndoieli. 


Dar ca să afle toate astea, ce nevoie avea să-l seducă pe 
Panille? Răspunsul primit de la Toma nu îi oferi satisfacţie. 

— Trebuie să penetrezi dincolo de toate barierele lui 
Panille, dincolo de toate măştile. 

La naiba! 

— Cât de important este acest proiect pentru tine? Insistă 
Toma. 

— Este vital... Nu doar pentru mine, ci pentru întreaga 
Colonie. 

— Bineînţeles că este. Iată de ce trebuie să-l seduci pe 
poet. Dacă participă ca membru activ al acestei bizare 
echipe, trebuie să ştim cât mai multe despre el. 

— Şi să-l avem cu ceva la mână! 

— Altfel nu se poate. 

— Cercetează-i dosarele şi află dacă preferă femeile. Nu 
am de gând să... 

— Asta nu este problema mea şi ştii foarte bine! Dacă vrei 
să rămâi în echipă, va trebui să execuţi ordinele pe care ţi 
le dau! 

— Nici măcar nu pot pune la îndoială înţelepciunea 
ordinelor tale? 

— Nava m-a trimis. Nu există o altă autoritate deasupra ei. 
Şi pentru ca acest proiect să reuşească, trebuie să aflu nişte 
lucruri. 

Ea nu putea nega intensitatea trăirilor lui, dar... 

— Waela, ai dreptate când spui că proiectul este vital. Nu 
ne putem juca cu timpul tot aşa cum ne jucăm aici cu 
cuvintele. 

— Dar eu n-am nici un cuvânt de spus? N-am nici un 
drept? 

Era gata-gata să dea în lacrimi, dar nu-i păsa. 

— Alun... 

— Eu am supravieţuit! I-am privit pe toţi murind! Pe toţi! 
Asta îmi dă dreptul să îmi exprim părerea despre echipă. 

Toma sesizase înroşirea puternică a pielii Waelei. Îi simţea 
cu intensitate prezenţa. Ce fiinţă promptă şi receptivă! Se 


simţi încolţit de sentimente pe care nu le mai trăise de 
foarte mulţi eoni. 

Au trecut secole de atunci! 

Vorbi cu blândeţe: 

— Ne consultăm şi împărtăşim toate informaţiile pe care le 
primim. Dar deciziile hotărâtoare sunt ale mele şi nu se 
discută. Dacă s-ar fi procedat aşa de la început, proiectul nu 
s-ar fi aflat acum în faza asta nenorocită. 

Waela apăsă câteva taste descuind poarta hangarului şi 
păşiră înăuntru, în luminile puternice şi activitatea 
susţinută, în zgomot şi miros de torţe. Waela îi puse o mână 
pe braţ, oprindu-l. Părea atât de subţire şi vânos! 

— Explică-mi şi mie, cum va reuşi misiunea noastră, dacă-l 
seduc pe poetul ăsta? 

— Ţi-am spus. Trebuie să ajungi la esenţa lui. 

Waela privi activitatea din hală: 

— Crezi că înlocuirea plastoţelului cu plaz... 

— Asta nu este singura modificare. 

Cobori privirea spre ea: 

— Vom ajunge acolo pe calea aerului. 

— Ce... 

Apoi zări cabluri groase urcând printre panourile de 
iluminare, sus, în umbrele plafonului hangarului. Acolo se 
putea distinge o parte dintr-un gigantic dirijabil. 
Submersibilul urma să fie ataşat de un dirijabil, în locul 
obişnuitelor nacele blindate. 

— Dar de ce... 

— Deoarece algele ne-au sugrumat toate submersibilele. 

Ea îşi aminti cum scăpase dintr-un submersibil sortit pieirii 
- algele agitate de lângă țărm, capsula de salvare, înotul 
disperat spre stânci şi miraculosul plonjon al unui dirijabil 
de patrulare care o smulsese din ghearele vânătorilor. 

Ca şi cum îi citise gândurile, Toma spuse: 

— Ai văzut tu însăţi. La prima noastră întrunire, ziceai că 
algele parcă ar fi conştiente. 

— Sunt conştiente. 


— Acele submersibile n-au fost doar deteriorate. Au fost 
pur şi simplu prinse şi distruse. 

Ea se gândi puţin. Toate misiunile pierdute care apucaseră 
să transmită ceva demonstrau că fuseseră distruse la scurt 
timp după ce culeseseră câteva eşantioane de alge. 

Oare algele au crezut că le atacăm? 

Raționamentul îi spunea că da, era posibil. Dacă algele 
sunt conştiente... Da, ar avea o matrice senzorială externă 
care să reacționeze la durere. Nu era o agitaţie oarbă, ci un 
răspuns conştient. 

Toma vorbi cu o voce plată: 

— Algele nu sunt legume insensibile. 

— Eu am spus mereu că ar trebui să încercăm să 
comunicăm cu ele. 

— Aşa vom face. 

— Şi atunci, ce importanţă are dacă plonjăm de sus sau 
dacă ne scufundăm pornind de lângă țărm? Tot acolo 
ajungem. 

— Ne vom scufunda prin lagună. 

Toma se apropie de construcţie, aplecându-se pentru a 
inspecta un şir de suduri. 

— Bună treabă, murmură el. Bună treabă. 

Sudurile erau aproape invizibile. Când miezul va fi gata, 
ocupanţii vor avea vizibilitate perfectă în toate direcţiile. 

— Lagună? Întrebă Waela făcând un pas înapoi. 

— Da. Nu aşa aţi numit coloanele acelea verticale de apă 
deschisă? 

— Ba da, dar... 

— Vom fi înconjurați de alge, practic neajutoraţi dacă vor 
dori să ne atace. Dar nu ne vom atinge de ele. 
Submersibilul a fost proiectat astfel încât să redea jocul de 
lumini al algelor - să înregistreze succesiunea lor şi să le 
redea întocmai. 

Da, era o idee bună. 

— Ne putem apropia de o zonă cu alge fără a intra în 
contact fizic cu ele, continuă Toma. După cum ai văzut, dacă 


pornim de pe țărm, acest lucru este imposibil. Nu există 
suficient spaţiu între şirurile de alge. 

Ea aprobă încet din cap. Avea multe nelămuriri cu privire 
la acest plan, dar în general îl înţelegea. 

— Submersibilele sunt prea puţin manevrabile, spuse el, 
dar nu avem altceva la dispoziţie. Trebuie să găsim o 
porţiune de apă liberă suficient de largă, plonjăm în ea şi 
ancorăm. Apoi ieşim şi studiem algele. 

Părea primejdios, dar posibil. Şi ideea de a reda algelor 
propriile lumini era deosebită: văzuse ea însăşi acele tipare, 
uneori repetitive. Oare aşa comunicau algele? 

Poate că Toma a fost într-adevăr ales de Navă. 

Îl auzi murmurând ceva. Dintre toţi cunoscuţii ei, Toma era 
singurul care vorbea aproape mereu cu sine însuşi. În 
mijlocul conversaţiei, începea dintr-o dată să vorbească 
încet, apoi din nou tare. Nu puteai fi niciodată sigur dacă îşi 
rostea gândurile sau vorbea cu tine. 

— Ce spui? 

— Plaz-ul. Nu este tot atât de rezistent ca şi plastoţelul. 
Trebuie să construim înăuntru o structură de rezistenţă. 
Spaţiul va fi mai strâmt decât ne-am aşteptat. 

Se duse într-un grup de muncitori pentru a discuta cu 
supraveghetorul lor. O conversaţie înăbuşită, din care nu 
prindea decât câteva fragmente: 

— După care, dacă pui câteva grinzi la... Şi aş vrea... Acolo 
unde... 

Toma se întoarse deodată lângă ea: 

— Proiectul meu nu este cel mai bun posibil, dar cred că 
ne va satisface. 

Deci face şi el greşeli, dar nu le ascunde. 

Auzise câteva discuţii printre lucrători. Îl admirau pe 
Toma. Bărbatul acesta avea cunoştinţe în aproape toate 
domeniile - sudura plaz-ului, proiectarea comenzilor... Se 
pricepea la toate. 

Dar nu cunoştea perfect niciuna? 


Simţea că Toma era greu de manevrat: un duşman de 
temut, un prieten care nu poate fi citit ca o carte deschisă, 
care te înşeală atunci când are nevoie. 

Concluzia aceasta îi crescu tulburarea. Ştia că l-ar putea 
place pe Toma, însă avea presimţiri rele referitoare la 
echipă... Şi deocamdată nici măcar nu era o echipă. 

lar submersibilul va fi aglomerat, chiar dacă ne vom urca 
doar trei în el. 

Închise ochii. 

Să-i spun? 

Nu spusese nimănui, nici la raport, nici în conversațiile 
amicale. Algele aveau o influenţă neobişnuită asupra ei. Un 
lucru care s-a întâmplat imediat ce submersibilul a început 
să se strecoare printre giganticele tulpini şi tentacule: o 
excitație sexuală uneori imposibil de controlat. De fapt, o 
absurditate. Găsise o modalitate de echilibrare: respiraţii 
profunde şi dese; însă era o chestie supărătoare şi uneori îi 
diminua randamentul. Însă când totuşi se întâmpla asta, 
şocul reuşea să înlăture efectul. 

Vechii ei colegi de echipă crezuseră că respiraţiile dese 
reprezentau o reacţie la teamă, un mod de a trece peste 
teroarea pe care o simțeau cu toţii. Dar acum erau morţi, 
cu toţii - nu mai rămăsese niciunul căruia să i se destăinuie. 

Apropierea, influenţa sexuală stranie pe care i-o dădea 
acest proiect - necunoscutul din Toma - toate acestea o 
frustrau. Se gândise să ia Anti pentru a elimina tensiunile 
sexuale, dar Anti o moleşeau şi îi încetineau reflexele. Nu îşi 
putea permite aşa ceva, dacă vroia să trăiască pe această 
lume. 

Toma stătea lângă ea, observând în tăcere cum se muncea 
la proiect. Aproape că îl vedea făcând remarci mentale 
despre schimbările necesare. În capul lui se roteau tot felul 
de mecanisme. 

— De ce eu? Murmură ea. 

— Ce? Făcu el. 

— De ce eu? De ce să mă ocup tocmai eu de poet? 


— Ţi-am spus ce... 

— Există femei bine plătite ca să facă exact ce vrei tu... 

— Nu vreau să plătesc pe nimeni. Chestia asta ţine de 
proiect, iar proiectul este vital. Tu ai spus-o. Aşa că îţi vei 
îndeplini misiunea. 

Ea îi întoarse spatele. 

Toma oftă. Această Waela TaoLini era o fiinţă 
extraordinară. Nu îi plăcea deloc că îi ceruse să facă una ca 
asta, dar era singura în care putea avea încredere. lar 
proiectul era vital şi pentru ea. Panille aducea prea multe 
întrebări fără răspuns. Cuvintele Navei fuseseră simple şi 
clare: „Va veni un poet...”, nu „Am numit un poet...” sau 
„Am dat unui poet o misiune...” 

Va veni... 

Pentru cine lucra Panille? Întrebări... Dubii... Dubii... 

Trebuie să ştiu. 

Din modul în care îi curgea sângele în vine, ştia deja că 
Waela îi va îndeplini ordinele şi că el se va cufunda într-o 
tristeţe pe care aproape o uitase. 

— Prostănacule, se apostrofă el în sinea sa. 

— Ce? 

Waela se întorsese spre el şi putea zări pe faţa ei că 
acceptase misiunea, fiind hotărâtă să o ducă la bun sfârşit. 

— Nimic. 

Ea îl privi în ochi, apoi spuse: 

— Depinde cât de mult îmi place poetul. 

Cu aceasta, se întoarse şi părăsi hangarul cu o iuţeală 
specific pandorană. 

Religiile încep acolo unde oamenii caută să influenţeze un 
zeu. Ţapul ispăşitor şi Mântuitorul Christic provin din 
aceeaşi veche matriţă - omul supus unui univers 
impredictibil (sau rege impredictibil) căutând să scape de 
vinovăția care atrage urgia celor atotputernici. 

— Raja Flattery. 

Cartea Navei. 


DIN NOU, pilula de comunicaţie implantată în ceafa lui 
Oakes se dovedea inutilă. Statice sau mute, imagini răvăşite 
se suprapuneau peste visele lui din starea de veghe - nimic 
altceva. Ar fi vrut să-şi poată băga degetele în ceafa şi să 
smulgă pilula de acolo. 

De ce ordonase Lewis să nu aibă loc nici un contact fizic cu 
Fortul? Oakes era iritat de propria sa neputinţă de a face 
prea multă vâlvă. Adevăratul scop al Fortului trebuia să 
rămână un secret pentru majoritatea Navigatorilor. Despre 
Fort trebuia să se ştie că este doar o bază pentru 
explorarea Dragonului Negru. Nu îndrăznea să 
contramandeze ordinul prin care izolase Fortul. Prea mulţi 
ar vedea atunci care era adevărata dimensiune a acelui loc. 

Lewis nu-mi poate face una ca asta. 

Oakes străbătu cu paşi apăsaţi cabina, dorindu-şi să fie şi 
mai extinsă. Ar fi vrut să-şi poarte frustrările într-o 
plimbare, dar pe navă era zi şi ştia că imediat ce va ieşi din 
acest sanctuar al sau va fi asaltat din toate părţile şi obligat 
să ia tot felul de decizii. Zvonurile umblau bezmetice prin 
toată nava. Mulţi îi remarcaseră tulburarea. Situaţia asta 
nu mai putea continua multă vreme. 

M-aş duce chiar eu jos... Numai că... 

Nu, până nu-mi pregăteşte Lewis venirea, este prea 
periculos. 

Scutură din cap. Se considera prea preţios pentru a-şi 
risca tocmai acum pielea pe planetă. 

La naiba, Lewis! Ai putea să-mi trimiţi totuşi nişte 
mesaje... 

Oakes începuse să creadă din ce în ce mai mult că Lewis 
fusese implicat într-o urgenţă de gradul zero. Şi anume 
trădarea! Nu... Trebuia totuşi să fie o urgenţă obişnuită. 
Lewis nu era un conducător. Mai exista şi posibilitatea să fi 
intervenit o ameninţare majoră chiar din partea planetei. 

Pandora. 

În multe privinţe, Pandora era un adversar mai imediat şi 
mai periculos decât nava. 


Oakes privi spre holofocusul de lângă canapea. O atingere 
a butoanelor ar aduce imediat imagini ale planetei. La ce i- 
ar folosi? Încercase o explorare a țărmului Dragonului 
Negru, folosindu-se de senzorii din spaţiu. Erau prea mulţi 
nori... Prea puţine detalii. 

Putea identifica golful stâncos în care fusese construit 
Fortul, putea zări chiar nişte reflexii strălucitoare în timpul 
ciclului diurn, când pe cer apăreau Alki sau Rega. 

Inspiră adânc, pentru a se calma. Nu se va lăsa învins de 
planeta asta. 

Îmi aparţii, Pandora! 

Aşa cum îi spusese Legatei, orice era posibil acolo jos. 
Realitatea putea depăşi imaginaţia. 

Îşi examină mâinile şi începu să-şi frece pielea din dreptul 
buricului. Era hotărât ca niciodată, în nici o împrejurare, să 
nu mai muncească pe suprafaţa unei planete. Mai ales dacă 
planeta îi aparţinea. Era un lucru foarte normal. 

Nava m-a obligat să fiu ceea ce sunt. 

Oakes simţea că ştie mai bine decât oricine natura 
proceselor de condiţionare folosite de navă - diferenţele 
faţă de ceea ce fuseseră atunci când trăiseră liberi, risipiţi 
pe suprafaţa Pământului. 

Este strivirea oamenilor... Prea mulţi oameni strânşi unul 
lângă altul. 

Aglomerarea din navă fusese transferată pe planetă. Acest 
gen de viaţă cerea adaptări speciale. Toţi Navigatorii se 
degradaseră astfel până în ultimul hal. Se drogau, jucau la 
noroc - riscau totul... Chiar şi propriile vieţi. Parcurgeau 
perimetrul Coloniei în pielea goală, doar cu nişte sandale în 
picioare. Şi pentru ce? Pentru un pariu! O provocare! 
Pentru a se ascunde de propriul lor sine. În lungile sale 
plimbări prin navă, Oakes ştia ce era în mintea celorlalţi. Ca 
majoritatea Navigatorilor, se putea retrage în adâncurile 
minţii sale, pentru a putea găsi intimitate, plăcere, pentru a 
putea trăi. 


În aceste vremuri de foamete, capacitatea de izolare îi 
fusese deosebit de folositoare. Oakes ştia că este... Cel mai 
greu om de pe navă. Ştia că mulţi îl invidiau şi cereau 
furioşi explicaţii, dar chiar şi aşa, nimeni nu îl privea direct 
în ochi cu astfel de gânduri pe faţă. 

Da, îi cunosc pe oamenii ăştia. Au nevoie de mine. 

Sub tutela lui Edmond Kingston, studiase bine latura 
psihiatrică a specialităţii sale - grămezi de înregistrări 
făcute de-a lungul a generaţii întregi... Poate chiar eoni. 
Felul în care nava îi băgase şi îi scosese din hibernare 
rămăsese însă un secret. 

Faptul că nu ştia cât timp trecuse cu adevărat îl deranja pe 
Oakes. Traducerea înregistrărilor era însoţită de multe 
anomalii. Scuza cea mai frecventă care se aducea navei era 
că „Nava încercase să salveze cât mai mulţi oameni posibil.” 
Oakes nu credea aşa ceva. Iraducerile sugerau prea multe 
alte explicaţii. Traduceri? Nava controla chiar şi 
traducerile. Cereai unui computer să transforme 
neînţelesul în ceva care să poată fi înţeles. Însă lingviştii 
arătaseră că printre limbajele descoperite în Arhive se aflau 
unele care existaseră într-un univers propriu - fără 
începuturi, fără continuare. 

Ce s-a întâmplat cu oamenii care au moştenit acele bogate 
limbaje? 

Eu nu ştiu nici măcar ce s-a întâmplat cu noi. 

Totuşi, amintirile din copilărie îi mai spuneau câte ceva. În 
comparaţie cu Pământenii adevăraţi luaţi de navă, 
Navigatorii erau mutanţi - toţi, cloni şi Naturali deopotrivă. 
Mutanţi. Mintea celor care se aflau pe navă, într-un spaţiu 
foarte restrâns, striviţi între Adorare şi panică, devenea un 
loc în care trebuia să trăieşti foarte repede. Aveau prea 
puţine proprietăţi despre care puteau spune că sunt ale lor. 
Navigatorii se obişnuiseră să personalizeze tot ceea ce le 
oferea nava. Simplitatea funcţională nu era însoţită de 
obligaţiile şi sensul restricţiilor presupuse de simplitatea 
arbitrară. Fiecare sculă, fiecare farfurie sau lingură sau 


beţigaş, fiecare cabină, purta într-o mică măsură semnătura 
proprietarului. 

Cabina mea nu este decât o manifestare mai pregnantă a 
acestui lucru. 

De asemenea, mintea era un adăpost pentru intimitate, un 
ultim loc în care te puteai odihni, încercând să găseşti un 
pic de ordine în acest univers bezmetic. 

Doar PP-ul era deasupra tuturor acestor lucruri; chiar şi 
atunci când se implica, era deasupra. Oakes simţea că 
uneori, oamenii din jurul lui îşi trădau prin comportament 
cele mai intime gânduri. 

Dar Raja Toma? El este tot PP şi m-a studiat cu atenţie... 
Cam în acelaşi mod în care îi studiez eu pe ceilalţi. 

Oakes îşi dădu seama că devenise neglijent. De la moartea 
bătrânului Kingston, se considerase imun la privirile 
sfredelitoare ale altora, singurul capabil să sesizeze psihicul 
unui Navigator. Era periculos ca şi altcineva să deţină 
aceeaşi armă. Încă un motiv pentru care acest Raja Toma 
trebuia eliminat. Deveni conştient că umblase înainte şi 
înapoi în cabină - spre mandală, înapoi la com-consolă, încă 
o dată spre mandală... Când îşi dădu seama, era în faţa 
com-consolei. Întinse mâna spre taste şi aduse în holofocus 
o scenă din Agrarium-ul D-9. Rămase cu privirea aţintită 
spre grupurile de muncitori, apoi spre lumina albastru- 
violetă care îi făcea pe aceşti oameni să se deosebească de 
ceilalţi, să aibă o lume a lor. 

Da... Dacă ar putea obţine independenţa faţă de navă, ar 
începe cu hrana şi cultivarea vieţii. Containerele cu axolotl, 
laboratoarele cu cloni, biocomputerul - toate nu erau decât 
jucării ceva mai sofisticate în mâna celor bine hrăniţi, bine 
adăpostiţi şi bine îmbrăcaţi. 

Hrăneşte oamenii şi după aia cere-le virtute. 

Fusese o voce veche, dintr-o înregistrare folosită pe 
vremea pregătirii. O voce înţeleaptă, realistă. Vocea unui 
supravieţuitor. 


Oakes continuă să-i privească pe muncitori. Îngrijeau 
plantele cu o atenţie desăvârşită, cu un respect deosebit, pe 
care nu îl sesizase decât la Navigatorii mai bătrâni în timpul 
Adorării Navei. 

Munca acestor lucrători în Agrarium era ca un fel de 
Adorare. 

Adorare! 

Era amuzat de gândul că Adorarea se redusese la 
îngrijirea atentă a unor plante în agrarium. Ce privelişte 
minunată pentru ochii unui zeu! O ceată de cerşetori 
smiorcăiţi! Care zeu ar fi stat să-i asculte cerşind? Dacă ar 
fi fost o urmă de subjugare, supunere... Arunci da, ar fi 
putut înţelege, dar... Asta? Asta aducea a cu totul altceva. 

Cineva trebuie să fie şeful, iar ceilalţi au nevoie să li se 
aducă aminte de acest lucru, din când în când. Altfel, cum 
poţi organiza totul pentru o funcţionare perfectă? 

Ceva în el îi spunea că programele navei se deteriorau. 
Toate probleme erau aruncate pe umerii PP-ului. 

Uite la lucrătorii ăia! 

Ştia că ei nu aveau timp să-şi facă ordine în propria lor 
viaţă. Când? După lucru? Trupul era atunci obosit şi mintea 
învăluită într-un fel de reverie din care erau excluse 
gândurile pentru binele tuturor. 

Binele tuturor - asta este sarcina mea. 

Îi eliberase de chinul deciziilor pentru care nu erau 
suficient de bine informaţi, nu erau suficient de puternici şi 
nici suficient de inteligenţi. PP-ul le făcuse cadou 
posibilitatea de a pierde timpul, sau a-l folosi după cum 
vroiau ei, pentru recreere. 

Recreere. Recreere. 

Asociaţia de cuvinte îi trecu prin minte ca fulgerul. Re- 
creerea era acolo unde creau noul, unde toată munca lor 
devenea realitate, unde trăiau. Privi în jos, spre holofocus, 
la muncitorii din agrarium. Se simţi dirijorul unei 
complicate partituri muzicale. Îşi notă în minte să 


folosească această analogie la următoarea şedinţă 
generală. 

Dirijorul unei simfonii. 

Îi plăcea ideea asta. Era hrană pentru minte. Nava avea 
astfel de gânduri? Dintr-o dată simţi un fel de afinitate cu 
nava, duşmanul său. 

Ce hrană suntem noi, care merităm respect şi atenţie? Ce 
mană cerească? Ar putea nava...? 

Reveria sa fu spulberată de un şuier brusc. Cineva 
deschisese uşa cabinei. 

Cine a îndrăznit...? 

Uşa fu trântită de perete şi îşi făcu apariţia Lewis, care o 
închise la loc, activând mecanismul de siguranţă. Respira 
greu şi, în loc de obişnuitele haine de lucru maronii, purta 
acum o salopetă nouă, de culoare verde-închis. 

— Lewis! 

Oakes era de-a dreptul încântat... Apoi se îngrozi. Când 
Lewis se întoarse cu faţa spre el, văzu că avea numeroşi 
plasturi aplicaţi în grabă, pentru a acoperi tăieturile şi 
vânătăile. Şi şchiopăta. 

Rațiunea te pregăteşte să intri în curentul şansei şi să-ţi 
foloseşti voinţa. Te foloseşti de rațiune pentru a modula 
voinţa. Gândirea este jocul prezentului. Te concentrezi în 
rațiune, un centru de convecţie pentru curentul în care 
trecutul pregăteşte viitorul. Este un act de echilibrare. 

— Kerro Panille, Argumentările lui Avata. 

HALI EKEL, mişcându-se cu graţia ei obişnuită şi sigură, 
sări pentru a prinde bara care o ridica spre trapa din tavan, 
poartă de acces spre Arhive. Trusa medicală, prinsă cu 
curele de umăr, i se lovi de coapse. Descoperise cu mai 
puţin de o oră în urmă că Panille fusese trimis pe planetă. 
Plecase fără să-şi ia rămas-bun, fără să-i trimită un bileţel... 
Sau un poem. 

Nu zic că era obligat s-o facă! 

Deschise trapa şi se ridică în mâini, ajungând în tunelul de 
serviciu. 


Refuză să facă dragoste cu mine... 

Încercă să dea deoparte gândurile acestea. Însă o durea 
că plecase fără să o anunţe. Se maturizaseră împreună, în 
aceeaşi creşă, aveau aceeaşi vârstă (cu diferenţă de câteva 
zile) şi rămăseseră prieteni. Ea auzise poveştile lui despre 
Pământ, iar el le auzise pe ale ei. Hali ştia foarte bine care-i 
erau sentimentele şi nu se putea înşela. Din punctul ei de 
vedere, Kerro era cel mai atrăgător mascul de pe Navă. 

De ce era întotdeauna atât de distant? 

Se ghemui pentru a deschide poarta ovală a tunelului. 
Tunelul avea un diametru maxim de o sută şaizeci de 
centimetri, cu opt centimetri mai puţin decât înălţimea ei. 
Însă Hali se obişnuise cu aceste scurtături foarte puţin 
cunoscute de ceilalţi. 

Doar nu sunt urâtă! 

Ştia că salopeta scotea în evidenţă o siluetă feminină 
superbă. Pielea era închisă la culoare, ochii căprui. Părul 
negru îl purta tuns scurt, ca toţi tehnicienii. Toţi medicii- 
tehnicieni îşi dădeau foarte bine seama de avantajele 
sanitare ale părului tuns scurt. Asta nu însemna că şi-ar fi 
dorit să-l vadă pe Kerro tuns scurt şi fără barbă. Găsea că 
aşa este mai sexy. lar el nu avea de înfruntat probleme 
medicale. 

Poarta Arhivelor era închisă, dar Hali memorase codul de 
acces şi nu-i trebuiră decât câteva secunde pentru a 
debloca mecanismul. Nava bâzâi spre ea din interiorul unui 
senzor video. Tocmai se aplecase şi pătrunsese în sala de 
soft-uri. 

— Hali, ce vrei să faci? 

Se opri, uluită. O voce! Toată lumea cunoştea vocea plată, 
metalică a Navei, modul prin care se realizau contactele 
necesare, însă aceasta avea ceva diferit... Era o voce 
rezonantă, plină de accente emoţionale. Şi Nava i se 
adresase folosindu-i numele! 

— AĂăăă... Vreau o staţie de citire. Întotdeauna există una 
aici, liberă. 


— 'Te porţi foarte neobişnuit, Hali. 

— Am greşit cu ceva? 

Degetele ei puternice se străduiau să închidă poarta, apoi 
ezită, temându-se că jignise Nava. 

Însă Nava îi vorbea! Îi vorbea cu adevărat! 

— Unii ar crede că acţiunile tale sunt greşite. 

— Mă grăbeam. Nimeni nu vrea să-mi spună de ce a fost 
trimis Kerro pe planetă. 

— De ce nu te-ai gândit să Mă întrebi? 

— Eram... 

Aruncă o privire prin pasajul îngust dintre rafturile 
rotative cu discuri, spre staţia de citire. Era neocupată, aşa 
cum se aşteptase. 

Însă Nava nu se mulţumi cu răspunsul: 

— Eu nu sunt mai departe de tine decât cea mai apropiată 
com-consolă, sau cel mai apropiat monitor. 

Hali aruncă o privire spre sfera portocalie a senzorului 
video. Era o sferă compactă, o pupilă ciclopică înconjurată 
de o grilă metalică, prin care ieşea vocea Navei. Nava era 
supărată pe ea? Controlul perfect al acelei voci cumplite o 
umplea de fiori. 

— Nu M-am supărat pe tine. Nu ţi-am sugerat decât că ar 
trebui să ai mai multă încredere în Mine. Mă interesează ce 
se întâmplă cu tine. 

— Eu... Am încredere în Tine, Navă. Te Ador. Ştii foarte 
bine asta. Numai că nu mi-am închipuit niciodată că îmi vei 
vorbi astfel. 

— Aşa cum vorbesc cu Kerro Panille? Eşti geloasă, Hali. 

Era prea sinceră pentru a nega acest lucru, însă nu reuşi 
să scoată nici un cuvânt. Dădu din cap. 

— Hali, du-te la tastatura aflată în capătul acestui coridor. 
Mergi cu cursorul roşu până în colţul din dreapta-sus şi 
deschide uşa din spatele acelei staţii. 

— U... Uşa? 

— Vei găsi o cameră ascunsă, cu o altă staţie de studiu, pe 
care Kerro Panille o folosea adesea. O poţi folosi tu acum. 


Uluită şi temătoare, Hali se conformă. 

Tastatura, împreună cu întregul birou, alunecară într-o 
parte, dând la iveală o deschidere. Se aplecă pentru a intra, 
descoperind o cameră micuță cu o canapea de culoare 
galbenă. Lumina verde-palid venea dinspre iluminatoarele 
disimulate în colţurile camerei. Găsi o consolă spațioasă cu 
monitor şi tastatură şi un holofocus obişnuit pe podea. 
Cunoştea bine această dotare - un mic laborator de studiu, 
despre a cărui existenţă nu ştiuse însă până acum. Era mai 
mic decât toate celelalte pe care le frecventase. 

Auzi uşa închizându-se în urma ei, însă se simţea deosebit 
de protejată în intimitatea camerei. Kerro o folosise şi el. 
Nava era preocupată de soarta ei. Nările ei sensibile 
detectară parfumul inconfundabil al cărnii lui Kerro. Îşi 
frecă inelul auriu de la nas. În faţa tastaturii se afla un 
fotoliu rotativ fixat în podea. Se strecură în el. 

— Nu, Hali. Întinde-te pe canapea. Aici nu ai nevoie de 
tastatură. 

Vocea Navei venea de pretutindeni. Hali căută să 
descopere sursa acelei voci formidabil de bine controlate. 
Nu se vedea nici un senzor video sau monitor. 

— Nu te teme, Hali. Camera aceasta se află sub protecţia 
Mea. Du-te şi întinde-te pe canapea. 

Şovăind, Hali făcu întocmai. Canapeaua era acoperită cu 
un material lucios, pe care îl simţea rece prin pielea gâtului 
şi mâinilor. 

— De ce ai venit aici să cauţi un terminal liber, Hali? 

— Vroiam să fac ceva... Hotărâtor. 

— Îl iubeşti pe Kerro? 

— Ştii bine că da. 

— Ai tot dreptul să încerci să-i cucereşti iubirea, dar nu 
prin subterfugii. 

— Îl... Îl vreau. 

— Accepţi ajutorul Meu? 

— Accept orice m-ar putea ajuta. 


— Ai acces liber la informaţii, Hali, însă tu singură decizi 
ce să faci cu ele. Construieşti o viaţă, înţelegi lucrul ăsta? 

— Construiesc o viaţă? 

Îşi simţea transpiraţia umezind materialul lucios al 
canapelei. 

— Propria ta viaţă. Este a ta... Un cadou. Să te porţi 
frumos cu ea. Să fii fericită cu ea. 

— Mă vei uni din nou cu Kerro? 

— Numai dacă este bine pentru amândoi. 

— Aş fi mult mai fericită cu Kerro. Dar Kerro a plecat pe 
planetă! 

Cuvintele ieşiseră din ea ca un geamăt şi simţea lacrimi la 
colţurile ochilor. 

— Nu poţi merge şi tu pe planetă? 

— Ştii că am responsabilităţi medicale aici! 

— Da, Navigatorii trebuie să fie sănătoşi pentru a da hrană 
Coloniei. Însă eu îţi cer să iei o decizie. 

— E nevoie de mine aici! 

— Hali, ţi-am cerut să ai încredere în Mine. 

Hali clipi spre ecranul gol. Ce formulare ciudată! Cum să 
nu ai încredere în Navă? Toţi oamenii erau creaturile Navei. 
Adorarea le marca pentru totdeauna viaţa. Însă simţea căi 
se cerea o decizie personală. 

— Bineînţeles că am încredere în Tine. 

— Mă bucur foarte mult, Hali. În schimbul acestei bucurii, 
am şi eu ceva pentru tine. Vei învăţa despre un bărbat 
numit lisus. Din el derivă şi numele de Jesus. 

Privi spre ecran. Luminile laboratorului străluciră deodată 
puternic, făcând să lucească toate suprafeţele metalice. 
Clipi des, apoi strănută. 

Poate că nu Nava mi-a vorbit, gândi ea. Dacă cineva face 
vreo glumă? Era un gând înfricoşător. Cine ar îndrăzni să se 
joace astfel? 

— Sunt aici, Hali Ekel. Nava îţi vorbeşte. 

— Îmi... Îmi citeşti gândurile? 


— Păstrează pentru mai târziu întrebarea asta, Hali, dar 
află că îţi pot citi reacţiile. Tu nu citeşti reacţiile celor din 
jurul tău? 

— Ba da, dar... 

— Nu te teme. Nu-ţi vreau râul. 

Înghiţi în sec, amintindu-şi ce îi spusese Nava că va trebui 
să înveţe. lisus? 

— Cine este acest... Acest lisus? 

— Pentru a afla asta, va trebui să călătoreşti. 

— Să călătoresc? Ce... Ce...? 

Îşi drese vocea şi se strădui să rămână calmă. Kerro 
folosise adesea acest laborator şi nu arătase vreodată că s- 
ar teme de Navă. 

— Unde să călătoresc? 

— Nu unde, ci când. Vei cutreiera ceea ce voi oamenii 
numiţi Timp. 

Hali înţelese că Nava îi va prezenta o holo-înregistrare. 

— O proiecţie? Ce fel de...? 

— Nu acest fel de proiecţie. Pentru această experienţă, tu 
eşti proiecția. 

— Eu... Eu...? 

— Este important ca Navigatorii să afle despre lisus. Te- 
am ales pe tine pentru această călătorie. 

Simţi o strângere în piept, aproape panică: 

— Cum...? 

— Eu ştiu cum, Hali Ekel şi la fel ştii şi tu. Răspunde-Mi: 
cum funcţionează neuronii tâi? 

Orice med-teh ştia asta. Vorbi fără să mai stea pe gânduri: 

— O cantitate de acetilholemnă încărcată electric ajunge 
la sinapse unde... 

— O cantitate încărcată electric, da. O punte, un scurt- 
circuit. Tu mereu o iei pe scurtături. 

— Dar eu... 

— Eu sunt universul, Hali Ekel. Fiecare parte din Mine - 
fiecare parte în întregul său - este universul. Toate sunt ale 
Mele - inclusiv scurtăturile. 


— Dar trupul meu? Ce va...? 

Se opri, blocată de o intensă teamă gândindu-se la trupul 
preţios pe care-l avea la dispoziţie. 

— Voi fi cu tine, Hali Ekel. Acea matrice care eşti tu, este 
de asemenea parte din univers şi din Mine. Vrei să ştii dacă 
îţi citesc gândurile? 

Ideea i se părea foarte neplăcută, o intruziune în 
intimitatea ei: 

— Chiar mi le citeşti? 

— Ekel... 

Câtă tristeţe pusese Nava în numele ei. 

— Puterile noastre fac parte din acelaşi univers. Gândul 
tău este gândul Meu. Cum să nu ştiu ceea ce gândeşti? 

Hali se strădui să ia o gură de aer. Cuvintele Navei 
vorbeau despre ceva ce nu putea înţelege încă, însă 
Adorarea o învățase să accepte. 

— Foarte bine. 

— Acum, eşti gata să călătoreşti? 

Încercă să înghită, dar îşi simţea gâtlejul uscat. Mintea ei 
căuta un refuz logic la această propunere. O proiecţie? 
Cuvintele vorbeau despre un lucru fără substanţă. Nava a 
spus că ea, Hali Ekel, va fi proiecția. Ce înspăimântător 
suna totul! 

— De ce... de ce trebuie să călătoresc prin... Timp? 

— Prin? 

Tonul Navei traducea o mustrare severă. 

— Continui să gândeşti Timpul ca o linie, o barieră. Nu te 
apropii nici pe departe de realitate, dar voi intra în acest 
joc, dacă astfel te simţi mai în siguranţă. 

— Cum este... Adică... Dacă nu este liniar? 

— Dacă vrei, gândeşte-l liniar. Gândeşte-te la el ca la o 
bandă de computer lungă de mii de metri, nedesfăşurată 
încă şi înghesuită în acest mic laborator. Te vei putea mişca 
dintr-un Timp într-altul luând-o pe scurtătură - sărind peste 
bucle. 

— Dar... Dacă trec peste... Cum pot ajunge înapoi la... 


— Nu vrei să renunţi la acum. 

În ciuda spaimei, Hali dori să afle: 

— În două locuri în acelaşi Timp? 

— Tot Timpul este într-un singur loc, Ekel. 

Îşi dădu seama că Nava trecuse subtil, dar ferm, de la 
personalul şi liniştitorul Hali la Ekel. 

— Acum de ce îmi spui Ekel? 

— Pentru că simt că asta este linia care crezi că eşti tu. O 
fac pentru a te ajuta. 

— Dar dacă mă duci altundeva...? 

— Am sigilat această cameră, Ekel. Vei avea simultan două 
trupuri, însă separate de un Timp foarte lung şi o mare 
distanţă. 

— Şi le voi cunoaşte pe amândouă...? 

— Vei fi conştientă de un singur trup, dar le vei cunoaşte 
pe amândouă. 

— Foarte bine. Ce trebuie să fac? 

— Să stai acolo pe canapea şi să accepţi faptul că îţi voi da 
un alt trup, în alt Timp. 

— Sie 

— Dacă faci ce-ţi spun Eu, nu te va durea. Vei înţelege 
limbajul acelui loc; îţi voi da un trup bătrân, un trup de 
femeie bătrână. Trupurile bătrâne nu sunt atât de 
amenințătoare în ochii celorlalţi. Nimeni nu-şi face 
probleme din cauza unei bătrâne. 

Hali încercă să se calmeze. Acceptă. Însă întrebările îi 
umpleau mintea: 

— De ce mă trimiţi la...? 

— Să tragi cu urechea, Ekel. Să observi şi să înveţi. Şi 
indiferent ce vei vedea, încearcă să nu te amesteci. Vei 
provoca dureri inutile, poate chiar ţie însăţi. 

— Doar privesc şi... 

— Nu te amesteci. Vei simţi imediat consecinţele, dacă 
încerci să schimbi realitatea. 

Înainte să mai poată pune o altă întrebare, simţi o 
înţepătură în ceafă; un fior rece i se strecură pe şira 


spinării. Inima bătea puternic, gata-gata să-i spargă coşul 
pieptului. 

Vocea Navei veni din depărtare: 

— Eşti pregătită, Ekel. 

Era o comandă, nu o întrebare, însă răspunse şi propria 
voce îi răsună în ţeastă. 

— Daaaaaaaa... 

Mintea este o oglindă a universului. 

Vezi imaginile? 

Universul nu este oglindă pentru minte. 

Nimic acolo, afară, Nimic aici, înăuntru, Nu ne arată sinele 
nostru. 

— Kerro Panille, Poeme Alese. 

WAELA TAOLINI stătea întinsă în camera ei. Trupul îi era 
obosit, mintea îi era obosită, dar nu putea dormi. Toma nu 
avea nici un pic de milă. Era un perfecţionist şi toţi trebuiau 
să i se supună fără a crâcni. Era un fanatic. Rutina de 
verificare a noului submersibil durase douăzeci şi una de 
ore. 'loma nu era dispus să aştepte sosirea poetului, care se 
găsea undeva prin Centrul de Pregătire. Nu. Vom folosi tot 
timpul pe care-l avem la dispoziţie. 

Încercă să inspire adânc. Avea un nod dureros în coşul 
pieptului. 

Se întrebă cum de ajunsese Toma la ei. Cum putea fi el de 
pe Navă? Era îngrijorată: Toma nu cunoştea multe lucruri, 
pe care alţi Navigatori le ştiau şi-n somn. De exemplu, 
incidentul cu Gluga Nemiloasă. 

Totuşi, trebuie să recunosc că a fost calm. 

Ceea ce o surprinsese cu adevărat era faptul că Ioma 
habar n-avea de Joc. 

În spatele hangarului dirijabilelor se adunase o mulţime de 
oameni care-şi terminaseră schimbul. Majoritatea beau 
ceea ce Navigatorii numeau vin de Fusuri. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebase Toma arătând cu carnetul 
de notițe spre grup. 


— Jocul, spusese ea din nou surprinsă. Vrei să spui că nu 
ştii nimic despre Joc? 

— Ce Joc? Acolo nu văd decât o ceată de beţivi distrându- 
se... Ciudat, în şedinţele mele de pregătire nu s-a amintit 
nimic despre băuturile alcoolice. 

— Întotdeauna s-au produs băuturi alcoolice în laborator, 
spusese ea şi au existat vremuri când aveam la dispoziţie 
vinuri şi coniac. Însă acum nu ne putem permite să 
renunţăm la producţia de hrană pentru vin. lotuşi, mai 
apare câte ceva şi piaţa este foarte scumpă. Oamenii ăia au 
renunţat la o parte din rațiile de hrană pentru a căpăta 
băutură. 

— Deci renunţă la hrană în schimbul vinului, care se 
produce în detrimentul hranei... ca rezultat, au mai puţină 
hrană. E dreptul lor, nu? 

Toma o privise printre ochii mijiţi. 

— Da, dar este criză de hrană. Se înfometează. În acest 
loc, Raja Toma, dacă ţi-e foame devii mai încet în reacţii. Şi 
dacă ţi se întâmplă asta, atunci mori. Mai mult, poate că din 
vina ta mai moare şi altcineva. 

— Tu bei? Întrebase el cu blândeţe. 

— Da, spusese ea şi pielea i se colorase în roşu. Dar numai 
când consider că am timp. 

Toma se îndrepta spre grup şi ea se repezise în urma lui, 
trăgându-l de mânecă pentru a-l opri. 

— Mai este ceva. 

— Ce? 

— Trebuie să fie un număr par de jucători, bărbaţi sau 
femei. Fiecare îşi cumpără dreptul de a intra în Joc 
renunțând la o parte din rațiile de hrană. Perechile se fac la 
alegere, fiecare trage câte un beţişor de wihi dintr-un 
coşuleţ. Le compară şi beţişorul cel mai lung câştigă un tur. 
Beţigaşul cel mai scurt dintr-o pereche este eliminat, astfel 
încât cei care au tras beţigaşele mai lungi fac din nou 
perechi. Trag din nou, până rămâne o singură pereche. 

— Cum e cu rațiile de hrană? 


— La fiecare tur, jucătorii ridică miza. Dacă sunt mulţi, 
Jocul devine foarte scump. 

— Ultima pereche împarte hrana câştigată? 

— Nu, mai trag o dată. Cel care trage beţigaşul mai lung 
câştigă totul. 

— Mi se pare cam plictisitor. 

— Da. 

Waela ezitase, apoi spusese: 

— Cel care pierde trebuie să alerge în jurul perimetrului. 

Vorbise dintr-o singură răsuflare, fără a clipi măcar. 

— Adică aleargă pe afară, în jurul...? 

Toma rămăsese cu degetul mare deasupra umărului. 

— Da, dădu ea din cap. Aleargă în pielea goală. 

— Dar este imposibil... Sunt aproape zece kilometri în 
spaţiu neprotejat... 

— Unii reuşesc. 

— Dar de ce? Nu din cauza hranei, sunt sigur. Nu stăm 
chiar atât de rău la capitolul ăsta, nu? 

— Nu, nu din cauza hranei. Pentru ca să câştige o slujbă 
mai bună, sau o locuinţă, sau o altă parteneră. Pentru 
senzaţie. Pentru şansa de a ieşi afară, de a scăpa puţin de 
viaţa asta plictisitoare. Cei care trag beţigaşele lungi sunt 
de fapt pierzătorii. Raţiile de hrană sunt un premiu de 
consolare. Câştigătorul capătă dreptul de a alerga P-ul. 

Toma expirase puternic: 

— Ce şanse au? 

— Din experienţă, sunt cam cincizeci la sută. Jumătate nu 
se mai întorc. 

— Şi este legal? 

Fusese rândul ei să-i arunce o privire întrebătoare: 

— Fiecare face ce vrea cu trupul său. 

Toma se întorsese să-i privească pe oameni jucând acel... 
Acel joc. 

Se făcuseră perechile, trăseseră, se făcuseră din nou 
perechile, se trăsese din nou şi aşa mai departe, până se 
ajunsese la ultima pereche. Un bărbat şi o femeie. Bărbatul 


nu avea nas. Însă Toma bănuise că respira prin fantele 
zbârcite cu care era dotată fruntea. Femeia semăna vag cu 
una pe care o cunoscuse cândva. 

Trăseseră, iar femeia se alesese cu băţul mai lung. Grupul 
începu să se agite vesel şi o ajută să-şi strângă câştigurile. i 
îndesară hrana în centură, în mâneci, pe gulerul 
costumului. Făcuseră poştă ultima porţie de vin şi se 
îndreptaseră spre poarta dinspre vest, prin care se ieşea 
din Colonie. 

— Chiar are de gând să iasă? Făcuse Toma urmărindu-i cu 
privirea. 

— I-ai remarcat sprânceana dreaptă? 

— Da, răspunsese el privind-o, parcă ar fi avut două 
sprâncene. Şi nasul... 

— Erau tatuaje, crestate adânc în piele. Capeţi unul de 
fiecare dată când alergi P-ul. 

— Deci acum este la a treia încercare? 

— Da. Şansele lui sunt tot de cincizeci la sută. Dar aici la 
sol avem o zicală: „Dacă ai mers prima oară, ai flirtat cu 
moartea. Ai mers a doua oară, trăieşti de două ori. Mergi a 
treia oară şi mă vei avea pe mine.” 

— Foarte frumos! 

— E un joc bun. 

— L-ai jucat vreodată, TaoLini? 

Ea înghiţise cu greu, iar culoarea pielii îi pălise vizibil. 

— Nu. 

— Un prieten? 

Waela aprobase cu un semn al capului. 

— Să ne întoarcem la treburile noastre, spusese el. 

O condusese apoi la hangar. 

Waela îşi aminti aceste schimburi de cuvinte, cu 
sentimentul ciudat că îi scăpase ceva din răspunsurile lui 
Toma. 

Toma nu oprea lucrul nici măcar pentru Adorare. Cu greu 
acorda cuiva un pic de timp pentru odihnă şi numai atunci 
când oboseala îi făcea să nu mai lucreze bine şi să uite 


coordonatele. În timpul uneia dintre aceste pauze iniţiase o 
conversaţie stranie. Din cauza ei nu putea dormi ea acum. 

Oare ce încerca să-mi spună? 

Se aşezaseră în sfera de plaz care avea să le fie adăpost în 
adâncul mării. Muncitorii îşi continuau activitatea, peste tot 
în jurul lor. Stăteau atât de aproape unul de celălalt încât 
trebuiau să respire într-un ritm special, pentru a nu-şi freca 
în mod dureros coatele. Waela greşise de trei ori la rând 
formarea codului pentru pornirea procesului de 
scufundare. 

— la o pauză. 

Tonul lui era acuzator, însă Waela fusese bucuroasă să se 
prăbuşească în formele scaunului, să scape de toate, 
recunoscătoare structurii de rezistenţă care o susţinea. 
Muşchii nu erau obligaţi să suporte acelaşi tratament ca şi 
structura de rezistenţă. 

Vocea lui Toma penetrase deodată în conştienţa ei. 

— A fost odată o fată de paisprezece ani. Trăia pe Pământ, 
într-o fermă de găini. 

Eu am trăit într-o fermă de găini, gândise Waela, apoi: 

Vorbeşte despre mine! 

Deschisese ochii: 

— Aşa deci, ţi-ai băgat nasul prin dosarul meu. 

— Asta-i meseria mea. 

O fată de paisprezece ani într-o fermă de găini. Meseria 
lui! 

Se gândise la fata de odinioară - copil de emigranţi, 
muncitori ai pământului. lehno-ţărani. Celţi din clasa de 
mijloc. 

M-am rupt de asta. 

Nu... ca să fie sinceră, de fapt nu se rupsese, ci fugise. Un 
soare care urma să se transforme în novă însemna destul 
de puţin pentru o fată de paisprezece ani, o fată al cărei 
trup se maturizase mult mai devreme în comparaţie cu 
contemporanii săi. 

Am fugit la Navă. 


Conversa adesea cu sine, în acest fel. Închisese ochii. Era 
ca şi cum două persoane îi ocupau conştiinţa în acelaşi 
timp. Pe una o numise „Evadata”, pe cealaltă „Sinceritatea”. 
Evadata se opusese vieţii de Navigator şi avea mereu câte 
ceva de spus împotriva primejdiilor de la sol. 

— De ce am fost aleasă pentru viaţa asta cumplit de 
riscantă? Întrebase Evadata. 

— Din câte îmi amintesc eu, te-ai oferit voluntară, 
răspunsese Sinceritatea. 

— Înseamnă că nu aveam creierii cu mine. Dacă aş fi ştiut 
în ce iad am să intru! 

— Ce ştii tu despre Iad? Întrebase Sinceritatea. 

— Da, trebuie să cunosc mai întâi ladul, pentru ca să pot 
înţelege Paradisul. Nu aşa spune PP-ul? 

— Te-ai prins cam târziu, ca de obicei. 

— La naiba, ştii de ce m-am oferit voluntară! 

Vocea Evadatei era plină cu lacrimi. 

— Da... Din cauză că el a murit. Zece ani împreună şi 
dintr-o dată... Pufift! 

— A murit! Atâta tot, nu? „A murit”. 

— Ce altceva ar mai fi de spus? 

Vocea Sincerităţii era calmă, sigură pe ea. 

— Eşti la fel de rea ca şi PP-ul. Răspunzi la întrebări 
punând alte întrebări. Ce a făcut Jim de a meritat una ca 
asta? 

— A încercat să-şi descopere limitele. Le-a descoperit 
alergând P-ul. 

— Dar de ce nu ni se vorbeşte despre asta? Nava, sau PP- 
ul, ar trebui s-o facă. 

— Despre moarte? 

Sinceritatea făcuse o pauză. 

— Ce ar mai fi de spus? Jim a murit şi tu trăieşti, iar asta 
contează cel mai mult. 

— Oare? Uneori mă întreb... Mă întreb ce se va întâmpla 
cu mine. 

— Trăieşti până mori. 


Sinceritatea făcuse din nou o pauză, lucru care nu îi era 
caracteristic, apoi spusese: 

— Vei lupta ca să trăieşti. Waela! Waela, trezeşte-te! 

Era vocea lui Toma. Deschisese ochii, întorsese capul şi îl 
privise. Lumina de deasupra lui îl învăluia în raze. Auzea 
zgomotul pe care-l făceau muncitorii în hangar, lovind 
metalul. Observase că şi Toma părea epuizat, însă lupta 
împotriva oboselii. 

— Îţi depănam o poveste despre Pământ, spusese el. 

— De ce? 

— Este important pentru mine. Visele fetei de paisprezece 
ani erau la fel ca povestea. Mai ai visele alea despre propria 
ta viaţă? 

Pielea ei începuse să lucească, neliniştită. Citeşte minţile? 

— Vise? Făcuse ea închizând ochii şi oftând. Ce nevoie am 
de vise? Am munca. 

— Îţi ajunge? 

— Dacă-mi ajunge? Râsese ea. Nu trebuie să-mi fac 
probleme cu asta. Nava îmi va trimite aici un prinţ, îţi 
aminteşti? 

— Nu huli! 

— Nu eu, tu huleşti. De ce trebuie să-l seduc pe poetul 
ăsta idiot când... 

— Nu mai discutăm despre asta. Gata! Pleacă! Renunţă. 
Nu mai stau să-ţi explic încă o dată. 

— Nu renunţ chiar atât de uşor. 

— Am remarcat. 

— De ce mi-ai studiat dosarul? 

— Am vrut să găsesc din nou acea fată. Dacă nu mai are 
vise, poate că va face o treabă mai bună cu visătorii. Vreau 
să-i spun ce s-a întâmplat cu visele alea. 

— Bine. Ce s-a întâmplat cu ele? 

— Le mai are. Le va avea mereu. 

Vorbiţi de zei. Foarte bine. Avata va vorbi acum în acest 
limbaj. Avata spune aşa: conştienţa este darul Speciei-Zeu 
făcut individului. Conştiinţa este darul Individului-Zeu făcut 


speciei. În conştiinţă găseşti structura, forma conştienţei, 
frumuseţea. 

— Kerro Panille, Avata, Traduceri. 

HALI NU SIMŢI în nici un fel trecerea timpului, însă atunci 
când ecourile propriei voci îşi opriră reverberarea în 
conştiinţă, descoperi că se privea pe sine. Simţea în 
continuare micuțul laborator pe care Nava i-l desconspirase 
în spatele terminalului din Arhive. Şi în laboratorul acela se 
afla carnea sa. Trupul îi stătea întins pe canapeaua galbenă, 
iar ea îl privea de sus fără să-şi dea seama cum. Laboratorul 
era plin de lumină, reflectată de fiecare suprafaţă netedă. 
Ciudat, ce diferită îi apărea acum, faţă de imaginea 
cunoscută. Materialul galben şi lucios al canapelei îi 
accentua culoarea închisă a pielii. Gândi că strălucirea 
luminii ar fi trebuit în mod normal s-o orbească, însă 
descoperi că nu o deranja în nici un fel. Acolo unde părul ei 
negru se oprea sub urechea stângă, avea o aluniţă. Inelul 
din nas atrăgea lumina şi strălucea în contrast cu pielea. 
Trupul îi era înconjurat de o aură stranie. 

Dori să vorbească şi preţ de o clipă se întrebă cum să 
procedeze. Era ca şi cum s-ar fi luptat să se întoarcă în 
trup. Calmul o inundă dintr-o dată auzind vocea Navei. 

— Sunt aici, Ekel. 

— Este ca o hibernare? 

Nu avea senzaţia că vorbea, însă îşi auzea vocea. 

— E ceva mult mai complicat, Ekel. Îţi arăt asta din cauză 
că trebuie să-ţi aminteşti. 

— Îmi voi aminti. 

Dintr-o dată, se simţi căzând în întuneric. În prim-planul 
conştienţei sale se afla promisiunea Navei de a-i oferi un alt 
trup pentru această experienţă. Un trup de femeie bătrână. 

Cum mă voi simţi? 

Nu era nici un răspuns. Doar tunelul. Un tunel lung, cald şi 
lucrul cel mai tulburător era că nu simţea nici o bătaie de 
inimă, nici o pulsaţie. Însă undeva în depărtare strălucea o 
luminiţă. Dincolo de lumină, putea zări coasta unui deal. 


Crescuse în Navă şi înţelegea coridoarele fără să se 
gândească la ele; însă când ieşi prin ovalul alb, fu şocată să 
descopere spaţiul liber! 

Totuşi, acum sesiza un puls. În piept. Duse mâna acolo, 
simţi o țesătură aspră şi cobori privirea. Mâna era închisă la 
culoare, bătrână şi acoperită de riduri. 

Asta nu este mâna mea! 

Privi împrejur. O zonă muntoasă. Se simţi foarte 
vulnerabilă. Soarele strălucea, acoperindu-i trupul cu raze 
aurii, binefăcătoare. Îşi privi picioarele, braţele: un trup 
îmbătrânit. Ceva mai departe, în vale, erau câţiva oameni. 

Vocea Navei îi răsună în minte: 

— Vei avea nevoie de timp pentru a te obişnui cu acest 
trup. Nu te grăbi. 

Da... Îşi simţea conştienţa în lentă expansiune, ca un fluid 
într-o reţea încâlcită, oprindu-se la noduri, apoi depăşindu- 
le. Avea sandale în picioare; simţea sforile. Încercă doi paşi 
târşiţi; solul era tare, colţuros. 'Ţesătura i se freca de 
glezne: pânză aspră. Simţea cum îi râcâia umerii la fiecare 
mişcare; era singura piesă de îmbrăcăminte care îi 
acoperea trupul... Ba nu. Mai avea o bucată de pânză în 
jurul părului. Ridică mâna şi o atinse. Se întoarse cu faţa 
spre poalele colinei. 

Acolo se adunase o mulţime de câteva sute de oameni... 
Probabil trei sute. Dar nu era sigură. 

Avea senzaţia că alergase puternic înainte de a intra în 
noul trup. Respira cu dificultate. Un miros neplăcut de 
transpiraţie îi agresa nările. 

Acum putea auzi mulţimea: un murmur confuz, continuu, 
animalic. Se îndreptau încet spre ea, urcând dealul. 
Înconjuraseră un bărbat care căra pe umeri ceva ce părea 
a face parte dintr-un copac. Pe măsură ce se apropiau, zări 
sânge pe faţa lui şi o coroană ciudată deasupra 
sprâncenelor... Semăna cu o bandă adezivă plină de ţepi. 
Se părea că bărbatul fusese bătut; prin roba sfâşiată se 
puteau vedea vânătăi şi tăieturi. 


Bărbatul era încă la o oarecare distanţă de ea, când îl văzu 
împiedicându-se şi căzând cu faţa în ţărână. O femeie 
îmbrăcată cu o robă spălăcită, albastră, se repezi să-l ajute, 
însă fu izbită şi trimisă înapoi în mulţime de doi tineri cu 
coifuri crestate şi veste strălucitoare, dure. În mulţime se 
găseau mulţi ca ei. Doi îl loveau pe bărbatul căzut, 
îndemnându-l să se ridice în picioare. 

Armuri, gândi ea, amintindu-şi de hologramele istorice. 
Poartă armuri. 

Distanţa enormă în timp dintre acest moment şi viaţa ei de 
pe navă ameninţa să o umple de panică. Navă? 

Fii calmă, Ekel. Fii calmă. 

Se strădui să inspire adânc, de câteva ori. Aerul pătrundea 
greu, dureros, în plămânii îmbătrâniţi. Bărbaţii în armură 
purtau veşminte negre care le ajungeau până la genunchi... 
Sandale grele în picioare, jambiere metalice. Fiecare purta 
pe umăr o sabie scurtă, băgată în teacă. Mânerul ajungea 
undeva lângă ureche. Se foloseau de bâte lungi pentru a 
controla mulţimea... Nu, se corectă ea. Foloseau sulițe, 
lovind mulţimea cu capetele neascuţite. 

Mulțimea se strânsese în cerc, acum nu mai putea zări 
silueta celui căzut. Urlau şi plângeau... Era un conflict pe 
care nu îl înţelegea. 

Unii strigau: 

— Ridicaţi-l! Vă rog, ridicaţi-l! 

Alţii urlau: 

— Să-l lovim! Să-l învăţăm minte pe nemernic! 

Deasupra tuturor vocilor se auzi una mai ascuţită: 

— Crucificaţi-l aici! Nu mai ajunge sus. 

Un şir de bărbaţi în armuri împinse mulţimea înapoi, 
lăsând lângă cel căzut un bărbat înalt, negru. Negrul privea 
împrejur, speriat. Dădu să fugă, dar doi soldaţi îi tăiară 
calea, ameninţându-l cu coada suliţelor. Negrul se retrase 
lângă bărbatul căzut. 

Unul dintre soldaţi agită vârful suliţei înspre negru, 
strigând ceva ce Hali nu reuşi să înţeleagă. Negrul se 


aplecă şi luă copacul de pe umerii celui căzut. 

Ce se întâmplă aici? 

Observă, dar nu te amesteca. 

Un cârd de femei jelea în apropiere. Bărbatul căzut se 
ridică în picioare şi începu să meargă lângă negru, care 
căra acum copacul. Hali privea cu atenţie cum mulţimea se 
apropia de ea, căutând vreun indiciu care să îi spună ce 
anume se petrecea. Evident, ceva tragic. Era important? De 
ce insistase Nava să fie martoră la această scenă? 

Se apropiau. Bărbatul bătut se clătină de câteva ori, apoi 
se opri brusc lângă bocitoare. Hali văzu că de-abia se mai 
ţinea pe picioare. Una dintre femei se strecură pe lângă 
soldaţi şi şterse faţa însângerată a bărbatului cu o bucată 
de pânză cenuşie. Acesta tuşi în spasme lungi, chinuitoare, 
ţinându-şi mâna apăsată spre partea stângă a coastelor şi 
strâmbându-se de durere la fiecare acces de tuse. 

Pregătirea de med-teh puse stăpânire pe Hali. Bărbatul 
era grav rănit - în cel mai fericit caz, doar câteva coaste 
rupte şi probabil un plămân perforat. Avea sânge în colţul 
gurii. Vroia să alerge la el, să se folosească de tot ceea ce 
învățase pentru a-i alina durerea. 

Nu te amesteca! 

Prezenţa Navei era aproape palpabilă, ca un zid între ea şi 
bărbatul rănit. 

Linişteşte-te, Ekel. 

Nava era în mintea ei. 

Strânse puternic pumnii şi inspiră spasmodic de câteva 
ori. Cu asta, deveni conştientă de mirosul ce venea dinspre 
mulţime. Era cea mai dezgustătoare experienţă senzorială 
pe care o avusese vreodată. Puţeau a stricat, a putred. 
Nările ei îi raportau o situaţie îngrozitoare. Oare cum 
puteau supravieţui oamenii ăştia? 

Apoi îl auzi pe bărbatul rănit vorbind. Avea voce blândă şi 
se adresa femeilor care îi sorbeau în tăcere cuvintele. 

— Nu pentru mine să plângeţi, ci pentru copiii voştri. 

Hali îl auzi clar. Câtă tandreţe în acea voce! 


Unul dintre bărbaţii în armură îl lovi în spate cu coada 
suliţei, obligându-l să-şi reia mersul împleticit spre vârful 
colinei. Se apropiau. Negrul târa după el bucata de copac. 

Oare ce făceau? 

Bărbatul rănit privi înapoi spre grupul de femei care 
începuse din nou să jelească. Avea o voce puternică, mult 
mai puternică decât crezuse Hali că era posibil. 

— Dacă ei fac aceste lucruri unui copac tânăr, ce vor face 
unuia uscat? 

Întorcând din nou capul, bărbatul rănit prinse privirea lui 
Hali. Îşi ţinea şi acum mâna în dreptul coastelor. Pe buzele 
sale, Hali zări spuma roşie caracteristică perforaţiei 
plămânului. 

Navă! Ce vor să-i facă oamenii ăştia? 

Observă. 

— Ai călătorit mult ca să vezi asta, spuse el. 

Nava interveni în starea de uluială care o cuprinsese pe 
Hali: 

— 'Ţie ţi s-a adresat, Ekel. Răspunde-i, dacă vrei. 

Praful ridicat de mulţime o învăluise şi horcăi de câteva ori 
înainte să poată răspunde: 

— De... de unde ştii de cât de departe vin? 

Din gura ei ieşise o voce spartă, de femeie bătrână. 

— Eu te văd aşa cum eşti, spuse rănitul. 

Unul dintre soldaţi hohoti şi agită sulița în direcţia ei. O 
făcuse aproape în joacă. 

— Dă-te la o parte, babo! Oi fi venit tu de departe, dar eu 
te pot trimite şi mai departe. 

Camarazii săi râseră, li se păruse o glumă bună. 

Hali îşi aminti de cuvintele Navei: Nimeni nu se teme de o 
bătrână. Rănitul îi strigă: 

— Spune-le că s-a săvârşit! 

Apoi fu înghițită de strigătele agitate ale mulţimii şi de 
praful urât mirositor. Fu cuprinsă de un acces de tuse, 
încercând să-şi curețe gâtlejul. Când reuşi, se întoarse să 
privească după mulţime şi icni: în vârful colinei, doi bărbaţi 


ridicau o construcţie în formă de cruce, cu două bucăţi de 
copac asemănătoare celor cărate până la un moment dat de 
bărbatul rănit. 

O breşă în gloată îi permise să-l zărească încă o dată. 
Acesta se întoarse spre ea şi strigă: 

— Dacă cineva înţelege voia lui Dumnezeu, tu trebuie să fii 
aceea! 

Mulțimea îl ascunse din nou privirii ei. 

Voia lui Dumnezeu? 

Simţi o atingere pe braţ şi tresări speriată. Se întoarse. 
Lângă ea stătea un tânăr îmbrăcat cu o robă maronie 
lungă. Respirația lui mirosea a canal. lar vocea era un 
geamăt onctuos. 

— Spune că vii de departe, maică, spuse el şi mirosul 
respirației o umplu de scârbă. Îl cunoşti? 

Privirea din ochii lui Gură-stricată o făcu să-şi dea seama 
de vulnerabilitatea trupului bătrân care îi adăpostea 
conştiinţa. Bărbatul ăsta era periculos... Foarte periculos. 
Privirea din ochii lui îi amintea de Oakes. Putea provoca 
multă durere. 

— Ar fi bine să-mi răspunzi, spuse el. 

Şi vocea îi era plină de venin. 

Voi numiţi Avata „Licurici în noaptea mării”. Avata are 
dubii că acestea ar fi cuvintele potrivite, pentru că Avata 
vede structura minţii voastre. Avata se mişcă greu pe 
terenul vostru. Pe măsură ce Avata înaintează, peisajul se 
schimbă, se contorsionează. Dar Avata a făcut multe astfel 
de călătorii. Avata este un explorator al acestor peisaje. 
Iluziile voastre sunt ghizii lui Avata. Suntem legaţi prin 
mişcare. 

Ce este lucrul acesta pe care voi îl numiţi „universul 
natural'? Este ceva luat de la zeul vostru? Aaa, aţi separat 
părţile pentru a vedea unicitatea. Pentru creaţiile voastre, 
nu aveţi nevoie de această separare. Caracterul evaziv al 
fundalului vostru vă este puterea. Tiparele... Aahh, tiparele. 


Din voi vin forţele care crează albia gândurilor voastre. De 
ce vă limitați gândurile la un fundal atât de sărac? 

Există o distincţie între măsurarea şi pregătirea fundalului 
vostru. Te pregăteşti mereu, spunând: „Voi spune ceva 
despre...” Însă asta limitează ceea ce ai de spus şi forţează 
pe cel care ascultă să accepte limitele tale. Atâtea 
măsurători, limitări şi trimiteri înapoi la un sistem comun 
aflat într-un fundal simplu şi liniar! Priveşte la tine, Omule! 
De unde găsesc simţurile tale atâta simplitate? 

Dacă arunci o a doua privire fundalului, vezi acelaşi lucru 
ca şi prima oară? De ce este voinţa ta atât de inflexibilă? 

Dincolo de toate sistemele de simboluri se găseşte o 
afinitate magică între obiect şi asemănare, între fiinţă şi 
simbol. Este fundamentul limbajului. Cuvântul pentru lucru 
sau obiect, în majoritatea limbajelor, este legat de cuvântul 
pentru a spune sau a vorbi şi acestea, la rândul lor, îşi au 
rădăcina în magie. 

— Kerro Panille, Cânt închinat lui Avata. 

OAKES AMUȚŢI, privindu-l pe Lewis care stătea în picioare 
lângă uşă. În fundal se auzea un bâzâit. Oakes îşi dădu 
seama că lăsase holofocusul să proiecteze în continuare 
Agrarium-ul D-9. Da... Acolo era plină zi. Lovi cu o mişcare 
brutală butonul de decuplare. 

Lewis făcu un pas înainte. Respira greu. Părul rar, de 
culoarea paielor, era ciufulit. Îşi deplasa privirea spre 
stânga, spre dreapta... Cercetând camera. Era o mişcare a 
ochilor caracteristică celor de la sol, îşi spuse Oakes. Pe 
bărbia îngustă şi despicată a lui Lewis se putea vedea un 
petic de sintoepidermă aplicat deasupra unei răni. Un alt 
petic la baza nasului. Gura subţire era strâmbată într-un 
zâmbet fals. 

— Ce s-a întâmplat cu tine? 

— Clonii... 

Respirație adâncă. 

— S-au revoltat. 

— Fortul? 


Sabia ascuţită a fricii pătrunse prin Oakes. 

— Acum este în regulă. 

Lewis traversă şchiopătând cabina, prăbuşindu-se pe un 
divan. 

— Ai pe-aici ceva din sucul ăla special, euforic? Acolo, la 
Fort, n-a mai rămas nimic, nici măcar o picătură. 

Oakes se îndreptă grăbit spre un dulăpior secret, scoase o 
sticlă de vin pandoran, o deschise, apoi i-o înmână lui Lewis. 

Lewis ridică sticla de vin şi dădu pe gât patru înghiţituri 
mari, pe nerăsuflate. Privi la Oakes prin sticlă. Sărmanul PP 
părea în formă proastă. Avea cearcăne sub ochi. Nasol. 

Pentru Oakes, întreruperea fu binevenită, căci reuşi să-şi 
recapete sângele rece. Nu îl deranja că-l servise pe Lewis şi 
asta dădea efectul dorit, creând impresia că îi păsa de el. 
Acum era clar că la Fort se întâmplase ceva foarte neplăcut. 
Aşteptă până ce Lewis puse jos sticla, apoi spuse: 

— S-au revoltat? 

— Lepădăturile din Camera Ţipetelor, răniții şi toţi ceilalţi, 
pur şi simplu nu-i mai puteam întreţine. Nu mai avem hrană 
destulă. I-am alungat pe toţi afară din Fort. 

Oakes încuviinţă. Clonii alungaţi din Fort erau, desigur, 
condamnaţi la moarte. Demonii Pandorei rezolvau repede şi 
eficient problema lor... Dacă nu cumva întâlneau Tentacule 
Nervoase sau Fusuri. Urâtă treabă! 

Lewis mai luă o înghiţitură zdravănă de vin, apoi: 

— Nu ne-am dat seama că zona fusese infestată cu 
Tentacule Nervoase. 

Oakes tresări, scuturat de un fior. Pentru el, lentaculele 
Nervoase erau cea mai cumplită oroare pandorană. Îşi 
imagina creaturile repezi şi subţiri ca nişte fire prinzându-i- 
se de carne, răvăşindu-i traseele nervoase, invadându-i 
ochii, viermuind frenetic prin creier. Lunga agonie ce urma 
unui astfel de atac era bine cunoscută la sol, iar poveştile 
făcuseră înconjurul navei. Toate creaturile pandorane se 
temeau de Tentaculele Nervoase. Toate, cu o singură 
excepţie: electroalgele. Acestea păreau imune. 


Când reuşi să-şi controleze vocea, Oakes întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Când i-am alungat, clonii au început să facă tărăboi, ca 
de obicei. Ei ştiu, desigur, ce îi aşteaptă afară. Cred că nu 
ne-am luat toate măsurile de precauţie necesare. Dintr-o 
dată, au început să urle: „lentaculele Nervoase!” 

— Şi oamenii tăi au alergat fiecare spre un adăpost, cum 
au putut mai repede. 

— Am închis ermetic totul, încercând să descoperim unde 
se afla roiul de Tentacule. 

— Şi? 

Lewis privi la sticla pe care o ţinea în mână şi inspiră 
adânc. 

Oakes aşteptă răbdător. Tentaculele Nervoase erau, într- 
adevăr, oribile; aveau nevoie de trei sau patru minute 
pentru a termina ceea ce alţi demoni făceau într-o clipă. 
Dar rezultatul era acelaşi. 

Lewis oftă, luă încă o înghiţitură de vin. Acum părea mai 
calm, ca şi cum prezenţa lui Oakes îi dădea de înţeles că 
acum se afla, în sfârşit, în siguranţă. 

— Au atacat Fortul, spuse Lewis. 

— Tentaculele Nervoase? 

— Clonii. 

— Au atacat? Dar cu ce arme...? 

— Cu bolovani, cu propriile lor trupuri. Înainte să-i putem 
opri, au distrus protecţia conductelor de canalizare. Doi 
cloni au intrat pe acolo. Erau deja infectați. 

— Tentacule Nervoase în Fort? Făcu Oakes privindu-l 
îngrozit pe Lewis. Şi ce-ai făcut? 

— A fost o învălmăşeală teribilă. Echipa de intervenţie, în 
majoritate cloni-P s-a închis în Laboratorul de Acvacultura, 
dar Tentaculele intraseră deja în conductele de alimentare 
cu apă. Laboratorul arată ca un abator. Nimeni nu a 
supravieţuit acolo. Eu m-am izolat în camera de Control, cu 
cincisprezece ajutoare. Eram curaţi. 

— Câţi am pierdut? 


— Majoritatea efectivului. 

— Clonii? 

— Au pierit aproape cu toţii. 

Oakes făcu o grimasă. 

— De ce nu ai raportat, de ce nu ai cerut ajutor? Făcu el 
lovindu-se cu palma peste pilula din ceafă. 

Lewis dădu din cap: 

— Am încercat. Dar nu am auzit decât ţiuituri sau o linişte 
absolută. Apoi a încercat cineva să-mi vorbească, să-mi 
bage tot felul de imagini în cap. 

Imagini în cap! 

Era o descriere foarte bună a ceea ce trăise şi Oakes. 
Canalul lor secret de comunicare fusese penetrat! Cine era 
vinovatul? Rosti întrebarea cu voce tare. 

Lewis ridică din umeri: 

— Încă n-am reuşit să aflu. 

Oakes duse mâna la gură, pentru a opri cuvintele. Nava? 
Da, blestemata asta de navă iar se amesteca în treburile lui! 

Nu îndrăznea să-şi facă publice suspiciunile. Nava avea 
pretutindeni ochi şi urechi. Era încolţit şi de alte temeri. Un 
roi de Tentacule Nervoase trebuia întâmpinat cu focul. Îşi 
imagină că în interiorul Fortului se găsea acum un munte 
de cenuşă. 

— Şi zici că Fortul este în regulă? 

— Curat, sterilizat. Şi mai am o surpriză. 

Lewis luă o altă înghiţitură de vin şi zâmbi spre Oakes, 
savurând expresia de nerăbdare citită pe figura PP-ului. PP- 
ul putea fi citit atât de uşor! 

— Spune mai repede! 

Oakes nu făcea nici un efort să-şi ascundă nerăbdarea. 

— Clor şi apă puternic clorurată. 

— Clor? Vrei să spui că asta ucide Tentaculele Nervoase? 

— Am văzut cu ochii mei. 

— Chiar atât de simplu? Chiar atât de simplu? 

Oakes se gândi la amarul de ani în care trăiseră cu 
teroarea acestor demoni teribili: 


— Apă clorurată zici? 

— Foarte puternic clorurată, imposibil de băut. Însă 
dizolvă 'Tentaculele Nervoase. Ca un lichid sau ca un gaz, 
penetrează peste tot. Fortul pute, dar este curat. 

— Eşti sigur? 

— Sunt aici, nu? 

Lewis se bătu cu pumnul în piept şi mai luă o gură de vin. 
Oakes reacţionase cam ciudat, nu îi prea convenea. Lewis 
puse sticla jos şi îşi aduse aminte de raportul pe care-l citise 
în navetă, pe drumul spre navă. Să o trimită pe Legata la 
Camera [ipetelor! Ticălosul ăsta nu avea nici un fel de 
limite? Lewis spera că nu. Aşa putea fi controlat Oakes: prin 
excesele sale. 

— Da, eşti aici, într-adevăr, fu de acord Oakes. Cum ai 
ghicit... Vreau să spun, cum ai descoperit...? 

— Cei care am fost în Camera Instalaţiilor am avut la 
dispoziţie toate comenzile. Am inundat pasajele ca să... 

— Dar cum aţi obţinut clorul? 

— Am folosit apa de mare. S-a produs un scurt-circuit, în 
apa de mare a avut loc o reacţie electrolitică generalizată şi 
aşa am obţinut clorul. Vedeam totul prin monitoare şi mi-am 
dat seama că clorul omoară Tentaculele Nervoase. 

— Eşti sigur? 

— Am văzut cu ochii mei cum se chirceau şi mureau. 

Oakes începu să realizeze situaţia. Colonia nu confruntase 
până acum Tentaculele Nervoase cu clorul. Produsele 
caustice de la bordul navei aveau un efect foarte slab 
asupra creaturilor de la sol. Apa potabilă se producea cu 
filtre şi emisii calorice de la cuptoarele cu laser. Era cea mai 
ieftină modalitate. Focul avea efect asupra Tentaculelor 
Nervoase. Colonia folosise mereu focul. Îi veni un alt gând. 

— Supraviețuitorii... Cum...? 

— Au murit toţi, cu excepţia noastră, care am reuşit să ne 
izolăm înainte de răspândirea infecţiei. Restul a dispărut 
sub valul de clor şi apă clorurată. 


Oakes îşi imagină gazul omorând oameni şi 'Tentacule 
Nervoase, apa caustică arzând carnea... Scutură din cap ca 
să alunge vedeniile. 

— Deci spui că Fortul este absolut sigur? 

Lewis ridică privirea spre el. Preţiosul Fort! Nimic nu era 
mai important. 

— Mă voi întoarce acolo când se face ziuă. 

Oakes îşi dădu seama cu întârziere că ar fi trebuit să se 
arate mai uman: 

— Dar, dragul meu prieten, eşti rănit! 

— Nimic important. Dar de acum încolo, unul dintre noi 
doi va trebui să se afle permanent la Fort. 

— De ce? 

— Sterilizarea a fost cam drastică şi din cauza asta avem 
probleme. 

— Ce fel de probleme? 

— Clonii supraviețuitori, chiar şi unii dintre oamenii 
noştri... În sfârşit, îţi imaginezi cum a trebuit să curăţ locul. 
Inevitabil, am avut şi pierderi. Clonii şi câţiva dintre cei mai 
recalcitranţi oameni ai noştri au... 

Ridică din umeri. 

— Ce au? Explică-te odată! 

— Clonii ne-au trimis câteva petiţii şi unii dintre oamenii 
noştri au simpatizat cu ei. L-am lăsat pe Murdoch în locul 
meu, ca să îţi dau personal raportul. 

— Cloni? Petiţii? Cum abordezi problema asta? 

— La fel cum am tratat şi problema hranei. 

Oakes se încrunta. 

— Şi... Simpatizanţii? 

Lewis ridică încă o dată din umeri: 

— Când sterilizam zona din jurul Fortului, s-au întors 
ceilalţi demoni. Întotdeauna ne-au rezolvat problemele. 
Rapid şi eficient. 

Oakes atinse cicatricea de pe ceafă, acolo unde era 
implantată pilula de comunicaţie. 


— Dar după ce... Adică, de ce n-ai trimis pe cineva aici, ca 
să... 

— Am rămas acolo până ne-am asigurat că eram curaţi, cu 
toţii. 

— Da... Da, sigur. Înţeleg. Bravo. 

— Îţi dai seama ce s-ar întâmpla dacă cineva scapă vreo 
vorbă despre treaba asta? 

— Da, ai dreptate. 

Oakes îşi spuse că Lewis procedase corect. Ca 
întotdeauna, de altfel. Aspru, dar eficient. 

— Spune-mi şi mie, ce sunt zvonurile astea despre Legata? 
Întrebă Lewis. 

Oakes îşi ieşi din fire: 

— N-ai nici un drept să-mi conteşti... 

— Calmează-te. O trimiţi în Camera 'Țipetelor. Vreau să 
ştiu dacă ne pregătim să o înlocuim. 

— Să o înlocuim? Pe Legata? Nu cred. 

— Să mă anunţi din timp dacă vreo să o înlocuieşti. 

Dar Oakes era încă furios: 

— Lewis, îţi dai seama câte vieţi ai irosit? 

— Cum altfel aş fi putut stăpâni situaţia? Tu cum ai fi 
procedat? 

Oakes bătu în retragere: 

— N-am vrut să te jignesc. 

— Bine. Dar acum ştii de ce nu raportez lucrurile astea 
decât dacă îmi ceri tu, sau dacă nu am altă alternativă. 

Oakes nu era de acord cu tonul vocii lui Lewis, însă fu lovit 
de un gând: 

— Unul din noi trebuie să stea tot timpul la Fort? Şi ce se 
întâmplă cu... cu Colonia? 

— Va trebui să-ţi rezolvi repede problemele aici şi să vii 
jos, ca să conduci Colonia. Altă soluţie nu există. Poţi ţine 
legătura cu nava prin Legata... Dacă va mai fi bună de ceva 
după trecerea prin Camera 'Țipetelor. 

Oakes căzu pe gânduri. Să meargă pe planetă, printre 
demonii ăia îngrozitori? Vizitele periodice pe care le făcea 


acolo, ca să le amintească tuturor cine era stăpânul, i se 
păreau cumplite. Auzi idee! Să stea tot timpul în Colonie! 

— Din cauza asta te-am întrebat despre Legata, spuse 
Lewis. 

Oakes se potolise. Puse o întrebare care i se părea mult 
mai importantă: 

— Cum stau lucrurile la Colonie? 

— E destul de bine acolo, eşti în siguranţă atâta vreme cât 
rămâi în interior. Poţi face şi incursiuni în afară, dar trebuie 
să mergi cu un servo sau cu o navetă. 

Oakes clipi lung, apoi deschise larg ochii. Raționamentul 
lui Lewis era impecabil. În cine să aibă mai multă încredere 
decât în Lewis? 

— Da. Înţeleg. 

Privi împrejur. Nu se vedea nici un senzor, dar asta nu-l 
liniştea deloc. Nava blestemată ştia întotdeauna ce se 
petrece în interiorul ei. 

Va trebui să merg pe planetă. 

Situaţia îl obliga. Bineînţeles, Lewis va lua Laboratorul 
Unu cu el, la Fort. Însă asta nu însemna că problemele la 
Colonie aveau să se rezolve. 

Pe planetă. 

Dintotdeauna ştiuse că într-o zi va trebui să părăsească 
nava. Momentul sosise. Îl obliga situaţia. Era forţat să facă 
această mişcare şi se simţea vulnerabil. lar incidentul ăsta 
cu lentaculele Nervoase nu-l liniştea deloc. 

Ce dilemă! 

Pe măsură ce câştiga din ce în ce mai multă putere şi se 
folosea de ea, viaţa pe navă devenea din ce în ce mai grea. 
Însă Pandora era atât periculoasă cât şi necunoscută. 

Întotdeauna sperase la o planetă calmă şi sterilizată. 
Sperase ca Lewis să îi pregătească locul, înainte de a fi 
obligat să meargă acolo. 

Sterilă. Da. 

Îl privi pe Lewis. De ce părea atât de sigur pe el? Cu 
siguranţă, nu spusese totul. 


— Mai ai ceva de raportat? 

— Noii cloni-P... Au stat într-o cameră izolată şi au scăpat. 
Sunt curaţi, neprogramaţi şi minunaţi. Pur şi simplu 
minunaţi. 

Lui Oakes nu îi prea venea să creadă. Statisticile arătau 
clar: un foarte mare procent de cloni o luau razna. Trupul 
nu are protecţie împotriva bombardamentelor cu raze 
cosmice. Acestea alterează mesajul genetic din celulele 
umane. Desigur, Lewis se ocupa cu recuperarea structurii 
ADN-ului şi totuşi... 

— Niciunul n-a luat-o razna? 

— Am folosit celule de electroalge şi am luat ADN-ul lor ca 
bază pentru modificări. 

Îşi frecă nasul cu degetul arătător şi continuă: 

— Am reuşit. 

— Aşa ai spus şi data trecută. 

— Şi data trecută am reuşit. Însă n-am putut rezolva 
problema raţiilor de hrană... 

— N-ai niciunul cu malformații? 

— Nu. Singura problemă este că maturizarea are loc mult 
mai rapid. Şi e greu de lucrat cu algele. Oamenii din 
laborator au mereu halucinaţii şi îmbătrânesc mai curând 
decât... 

— Încă mai iroseşti tehnicieni pentru chestia asta? 

— Nu îi irosesc! 

Lewis se înfuriase, exact aşa cum se aşteptase Oakes. 

— Nu mă interesează decât să meargă totul cum trebuie, 
Jesus, atâta tot. 

— Merge. 

— Bine. Cred că tu eşti singurul care te poţi descurca în 
problema asta, însă eu sunt singura persoană care îţi poate 
da libertatea să o faci. Care este timpul lor biologic? 

Lewis clipi, luat prin surprindere. Ticălosul ăsta secretos 
punea mereu întrebări neaşteptate. Luă o gură de aer, simţi 
vinul în organism, rememoră sentimentul de protecţie pe 
care Nava... Nava i-l dăduse întotdeauna... 


— Cât durează? Insistă Oakes. 

— Putem continua cu creşterea clonilor-P - îmbătrânirea, 
ca să fiu mai exact - până la orice vârstă doreşti. Perioada 
dintre concepţie şi vârsta biologică de cincizeci de ani poate 
dura cincisprezece divoni. 

— În condiţii sigure? 

— În cele mai bune condiţii. Perfect adaptaţi pentru 
programare. Sunt ca nişte copii, până îi vom face... Ăăăh... 
Servitorii noştri. 

— După aceea vom crea foarte rapid o forţă de muncă 
pentru refacerea Fortului. 

— Da... Numai că aici e o problemă. Cei mai mulţi dintre 
oamenii noştri sunt la curent cu planurile şi au văzut ce le- 
am făcut clonilor şi celor care li s-au alăturat. Încep să-şi 
dea seama că pot fi înlocuiţi. 

— Înţeleg, făcu Oakes. De aceea trebuie să stai la Fort. 

Îl privi pe Lewis. Era îngrijorat şi continua să ascundă 
ceva. 

— Spune totul, Lewis, îl îndemnă el. 

Lewis se conformă, dar prea prompt. Părea că aşteptase 
îndemnul, cu răspunsul pregătit. 

— Mai avem o problemă cu energia. Dar o rezolvăm. 

— Tu o rezolvi. 

Lewis cobori privirea. Primise răspunsul dorit. Un răspuns 
corect, desigur. Dar trebuiau să producă mai mult elixir, mai 
mult potol. 

— Îţi dau o sugestie, spuse Oakes. Cine munceşte mult şi 
din greu nu are timp pentru griji şi comploturi. Acum, că ai 
rezolvat problema clonilor, pune-ţi oamenii să elimine 
algele. Vreau o soluţie simplă şi eficientă. Enzime, viruşi, 
orice... Spune-le să distrugă algele. 

Un univers nelimitat ne prezintă nenumărate exemple de 
acţiuni negândite, adesea capricioase şi amenințătoare. 
Misterul lor ne duce cu gândul la zei. Fără puterea zeilor, 
raţiunea conştientă nu poate explora acest univers, 
cunoscându-l în întregime; în spatele a ceea ce se explică, 


trebuie să rămână misterul. Singura rațiune în acest 
univers este aceea pe care tu, în aroganţa ta ignorantă, o 
proiectezi asupra universului. În felul acesta, îţi menţii 
asemănarea cu cei mai primitivi strămoşi ai tăi. 

— Raja Toma, Arhivele Navei. 

ÎMPIETRITĂ DE TEROARE, stând în mirosul cumplit al 
respirației străinului, Hali se gândi la un răspuns care să o 
scape de primejdie. Locul acesta în care o proiectase Nava 
era foarte diferit şi simţi cum îi creşte sentimentul de 
neajutorare. Praful ridicat de gloata care îl urma pe omul 
rănit, mirosurile respingătoare, vocile pline de pasiune, 
mişcările greoaie sub arşiţa unui singur soare... 

— Îl cunoşti? 

Omul era insistent. 

Hali ar fi dorit să spună că nu îl mai văzuse niciodată până 
atunci pe bărbatul rănit, însă simţea că nu acesta era 
adevărul. Bărbatul acela îi era familiar... 

De ce mi-a vorbit despre Dumnezeu şi cunoaştere? 

Să fi fost un alt Navigator proiectat aici? De ce îi părea 
atât de familiar? Şi de ce i se adresase direct? 

— Mie poţi să-mi spui. 

Mirosul respingător era foarte persistent. 

— Am făcut un drum lung ca să-l văd. 

Vocea cu care o înzestrase Nava era şovăielnică, însă 
cuvintele spuneau adevărul. Simţea asta în oasele 
îmbătrânite pe care le împrumutase. Nava nu ar fi minţit-o. 
Îi spusese: o distanţă foarte mare. Indiferent care o fi fost 
semnificaţia acestui eveniment, Nava o adusese aici în mod 
special ca să fie martoră. 

— Nu-ţi recunosc accentul, spuse Gură-stricată. Eşti din 
Sidon? 

Ea se luă după gloată şi spuse într-o doară: 

— Vin de pe Navă. 

Ce intenţii aveau oamenii aceia cu bărbatul rănit? 

— Navă? N-am auzit niciodată de locul ăsta. Face parte din 
Imperiul Roman? 


— Nava este departe. Foarte departe. 

Ce făceau pe dealul acela? Unii dintre soldaţi luaseră în 
primire bucata de copac şi o puseseră pe pământ. Nu vedea 
prea bine ce se întâmpla, din cauza gloatei. 

— Atunci de ce spune lisus că ştii care este vrerea lui 
Dumnezeu? Întrebă Gură-stricată. 

Hali tresări, pusă deodată în gardă. lisus? Nava 
pronunţase numele acesta. Era numele pe care Nava îl 
transformase în Jesus. Îl privi pe Gură-stricată, apoi întrebă, 
cu vocea tremurândă: 

— Acel om se numeşte lisus? 

— Ştii tu să aibă vreun alt nume? 

O prinse de braţ, strângând-o puternic. Mişcările şi vocea 
trădau o fiinţă vicleană şi rea. 

Nava interveni: Acesta este un spion Roman, un 
informator. Lucrează pentru oamenii care-l torturează pe 
lisus. 

— Îl cunoşti? Întrebă Gură-stricată. 

O smuci de braţ, puternic şi dureros. 

— Cred că... Acest lisus este rudă cu Nava, spuse ea. 

— Este înrudit... Cum poate cineva să fie înrudit cu un loc? 

— Nu este înrudit cu tine, Navă? 

Vorbise cu voce tare, fără să gândească. 

Ba da. 

— Nava spune că este adevărat, răspunse ea. 

Gură-stricată luă mâna de pe braţul ei şi se dădu înapoi 
câţiva paşi, cu buzele strâmbe de furie. 

— Nebună! Nu eşti decât o babă nebună! Eşti la fel de 
nebună ca şi el! 

Arătă cu degetul spre vârful dealului unde fusese dus 
lisus. 

— Vezi ce păţesc nebunii? 

Ea îi urmări degetul cu privirea. 

Acolo se aflau deja doi bărbaţi. Lemnele fuseseră aranjate 
în formă de cruce. Cei doi atârnau legaţi de ele. Îşi dădu 


seama că erau lăsaţi să moară. Asta îl aştepta pe lisus: 
moartea! 

Înțelegerea acestui fapt o lovi cu violenţă; Hali începu să 
plângă. 

Nava i se strecură în minte: Lacrimile strică acuitatea 
vizuală. Trebuie să observi. 

Îşi şterse ochii cu un colţ al rochiei. Îl văzu pe Gură- 
stricată urcând dealul şi amestecându-se în mulţime. Se 
strădui să îl urmeze. 

Trebuie să observ! 

Bărbaţii în armuri îl dezbrăcară pe lisus. Rănile ieşiră la 
vedere - tăieturi şi vânătăi pe tot trupul. El rămăsese 
aparent nepăsător. Nu răspunse nici măcar strigătelor de 
uimire scoase de mulţime la vederea rănilor. Momentul 
acesta dădea tuturor un sentiment straniu de 
vulnerabilitate, de parcă fiecare era martor la propria 
moarte. 

Cineva din stânga strigă: 

— Este dulgher! Nu-l legaţi! 

Din acea parte a mulţimii apărură câteva piroane mari şi 
grosolane. 

Începură să strige: 

— Bateţi-l în cuie! Bateţi-l în cuie! 

Doi bărbaţi îl sprijiniră pe lisus, fiecare de câte un braţ. 
Capul său se legăna uşor dintr-o parte într-alta, apoi căzu 
cu bărbia în piept. Aruncau cu diferite obiecte în el, dar nu 
făcea nici o mişcare să se apere. Hali văzu cum îl loveau 
pietrele... Cineva îl scuipă. 

Totul era atât de... Bizar, în lumina portocalie a soarelui la 
asfinţit, venind printr-un strat subţire de nori. 

Hali clipi pentru a alunga lacrimile din ochi. Nava îi 
spusese să observe! Foarte bine... Aprecia că stătea la 
aproximativ şase metri de umărul stâng al lui lisus. Părea 
un bărbat vânos, probabil capabil să depună mult efort, însă 
acum era la capătul puterilor. Pregătirea ei de med-teh îi 
spunea că lisus ar putea supravieţui dacă ar primi îngrijirile 


necesare. Însă avea impresia că el nu dorea îngrijiri şi că 
nimic din ceea ce se petrecea acolo nu îl luase prin 
surprindere. Mai degrabă părea nerăbdător să se termine 
totul. Probabil că aceasta era reacţia unui animal torturat şi 
adus în starea în care nu mai avea puterea şi voinţa să fugă 
sau să lupte. 

El ridică încet capul şi îl întoarse în direcţia ei. Atunci văzu 
strălucirea care îl înconjura, o aură la fel ca cea pe care o 
avusese corpul ei atunci când Nava o proiectase în... 

Şi el este tot o proiecţie a Navei? 

Văzu că bărbaţii în armură duceau o discuţie în 
contradictoriu. Cel care adusese piroanele le puse în faţa 
altuia. 

Iisus o privea. Văzu în ochii lui un licăr care îi spunea că o 
recunoaşte... Ridicarea sprâncenelor... O urmă de surpriză. 

lisus ştie de unde vii, interveni Nava. 

L-ai proiectat şi pe el? 

Carnea lui trăieşte aici, ca orice bucată de carne, spuse 
Nava. Însă carnea nu e totul. 

Nu este totul... De asta m-ai adus aici. 

Spune, Ekel. Îţi dai seama? 

Nerăbdarea Navei era evidentă. 

Are un alt trup, în altă parte? 

Nu, Ekel. Nu! 

Se făcu mică în faţa dezamăgirii Navei şi se strădui să fie 
atentă la orice detaliu, cât de mic. 

Timpul nu este totul... Timpul nu este totul... Apoi avu 
impresia că înţelege ceva, o semnificaţie a aurei: Nu este 
limitat de Timp. 

Eşti foarte aproape, Ekel. 

Nava era mulţumită şi asta o mai linişti, însă nu înlătură 
tensiunea momentului. 

Este ceva în el pe care Timpul nu îl poate stăpâni, gândi 
ea. Moartea nu îl va elibera! 

Îmi oferi o mare satisfacţie, Ekel. 


Hali se simţi inundată de bucurie, însă fu repede scoasă 
din această stare de o poruncă a Navei: Acum! Priveşte 
asta! 

Soldaţii rezolvaseră disputa. Doi îl aruncară pe lisus la 
pământ, întinzându-i braţele şi punându-i-le pe lemn. 

Un altul luă piroanele şi, folosindu-se de o piatră, începu 
să bată piroanele în lemn, prin încheieturile lui lisus. 

— Dacă eşti fiul lui Dumnezeu, să te vedem cum scapi! 
Strigă cineva din mulţime. 

Hali auzi râsetele răutăcioase, peste tot în jurul ei. Trebui 
să-şi ducă mâinile la piept pentru a nu se arunca înainte, în 
ajutorul lui lisus. Ce barbarie! Tremura de furie. 

Toţi suntem copiii Navei! 

Vroia să strige vorbele acestea spre gloată. Era lecţia pe 
care o învățase în primele ore de Adorare a Navei. Vorbele 
Preotului. 

Doi soldaţi ridicară bucata de lemn, împreună cu bărbatul 
bătut în piroane. Acesta gâfâia din greu, la fiecare mişcare 
făcută. Patru soldaţi, câte doi de fiecare parte, prinseră 
lemnul în vârful suliţelor şi îl aşezară pe un stâlp înalt, între 
două cârlige. lisus se afla acum între celelalte două victime. 
Un soldat urcă pe o scară şi fixă lemnul de stâlp, legându-l 
bine de cârlige. Alţi doi soldaţi se ridicară până la picioarele 
lui lisus. Unul le legă cu o sfoară. Celălalt le fixă de stâlp, cu 
un piron. Lemnul se udase de sângele care şiroia din răni. 

Hali trebui să deschidă larg gura, inspirând puternic 
pentru a nu leşina. 

Văzu ochii căprui cuprinşi de agonie, când unul dintre 
soldaţi îl trase de picior pentru a vedea cât de bine este 
fixat. lisus se lăsă să atârne fără vlagă. Leşinase. 

De ce îl chinuie astfel? Ce vor de la el? 

Hali înaintă prin mulţimea care amuţise deodată, dând din 
coate cu o forţă surprinzătoare pentru un trup ca alei. 
Trebuia să vadă mai de aproape. Trebuia să vadă. Nava îi 
poruncise să observe. Cu toată forţa pe care o găsise în ea, 
era greu să te mişti printre oamenii aceia strânşi grămadă. 


Dintr-o dată îşi dădu seama că mulţimea stătea cu sufletul 
la gură, de-abia mai respira. 

De ce au amuţit cu toţii? 

Răspunsul veni brutal, lovind-o parcă peste ochi. 

Vor ca lisus să oprească toate astea cu o forţă secretă, 
ascunsă în el. Vor un miracol! Aşteaptă un miracol de la el. 
Vor ca Nava... Dumnezeu să apară din ceruri şi să oprească 
acest spectacol. Fac lucrul acesta dorind ca o putere divină 
să îi oprească. 

Trecu de alţi doi oameni şi ajunse în cercul interior format 
de gloată. Acum nu mai avea în faţă decât lemnele în formă 
de cruce, cele trei trupuri... 

Încă l-aş putea salva, gândi ea. 

Eu cânt melodia pe care voi trebuie să dansaţi. Vouă vă 
rămâne libertatea de a improviza. Improvizaţia este ceea ce 
voi numiţi liber arbitru. 

— Regulamentul lui Oakes 

— VĂ ROG să faceţi linişte. 

Oakes se folosi de microfon pentru a domina agitația şi 
vacarmul din sala principală de întruniri a Coloniei. Era o 
încăpere circulară, trunchiată de un perete în partea de 
sud, acolo unde se afla platforma. Când nu era folosită 
pentru întruniri, în sală se repara echipamentul pentru 
producerea hranei, sau se executau diverse operaţiuni 
pentru asamblarea nacelelor dirijabilelor. Din această 
cauză, orice întrunire trebuia anunţată cu cel puţin zece 
ore înainte, dându-le astfel muncitorilor timp să ia de acolo 
maşinile şi materialele. 

Încă nu îşi revenise după agitația venirii aici, la sol. Felul în 
care percepea timpul fusese dereglat de rotația planetei, 
iar această întrunire fusese aranjată în grabă. Aici, la sol, se 
apropia ora celei de-a doua mese. Auditoriul va face cu 
siguranţă presiuni. 

Era o oră nepotrivită pentru şedinţă; se spunea - în şoaptă 
- că erau perturbate activităţi importante, însă Murdoch 
răspândise zvonul că Oakes venise aici pentru a rămâne 


definitiv. Consecințele erau clare. Se vor depune eforturi 
pentru a face din Colonie un loc sigur; Oakes va avea grijă 
de asta. 

Pe platformă, împreună cu Oakes, stăteau Murdoch şi 
Rachel Demarest. Funcţia lui Murdoch, de director al 
Laboratorului Unu era bine cunoscută, iar misterul care 
înconjura activităţile laboratorului făceau din prezenţa sa 
aici un subiect de maximă curiozitate. 

Rachel Demarest avea o cu totul altă poziţie. Oakes se 
încruntă. Femeia asta aflase prea multe lucruri acţionând 
ca mesager între Ferry şi planetă. 

Zgomotele din sală începeau să amuţească, pe măsură ce 
participanţii îşi ocupau locurile. Fuseseră aduse scaune 
portabile, multe construite din plante pandorane. 
Diversitatea scaunelor îl deranja puternic pe Oakes. Va 
trebui făcut ceva pentru a standardiza totul. 

Îşi plimbă privirea peste adunare, observându-l pe Raja 
Toma în rândul din faţă. Femeia de lângă Toma era Waela 
TaoLini, după cum o descrisese Murdoch. Supravieţuise 
primelor proiecte de cercetare a algelor. Cunoştinţele ei 
probabil că erau periculoase. Foarte bine... Atât ea cât şi 
poetul vor împărtăşi soarta lui Toma. Gata cu problema 
asta! 

Se afla la sol de aproape două cicluri diurne şi majoritatea 
timpului o petrecuse pregătind această şedinţă. Lewis şi 
oamenii lui îi aduseseră multe rapoarte confidenţiale. 
Murdoch îi fusese de un deosebit ajutor. Îl ajutase la 
supraveghere. Legata furnizase unele date şi, chiar acum, 
se afla pe navă culegând alte informaţii. 

Oakes era conştient că această şedinţă îi va pune la 
încercare autoritatea şi dorea să o înfrunte cu capul sus. 
Lewis estimase că acolo se aflau aproximativ o mie de 
oameni. Cea mai mare parte a personalului din Colonie îşi 
îndeplinea însă sarcinile obişnuite. Supravegherea 
perimetrului, reparaţiile, construcţiile... Toate acestea 
trebuiau să continue. Nu se admitea nici o întrerupere. Doi 


paşi înainte, unul înapoi - aşa era pe Pandora. Oakes ştia 
totuşi că cei care-l priveau erau delegaţi, împuterniciţi de 
colegi să voteze în numele lor. Se făcuseră deja nişte alegeri 
neoficiale, iar aceasta va fi o primă tentativă spre 
democraţie. Cunoştea pericolele. Democraţia nu găsise 
niciodată spaţiu de manifestare pe navă. Nici aici, la sol, nu 
putea fi permisă. Gândul îl necăji şi simţi cum adrenalina 
capătă câştig de cauză în faţa celor câteva înghiţituri de vin 
pe care le luase înaintea şedinţei. 

Oamenii ăştia foarte greu îşi găseau locul! Se mişcau tot 
timpul, formau grupuleţe... Oakes adoptă însă o mască 
răbdătoare. Sala avea un miros neplăcut... Rece, metalic. 
Iar luminile fuseseră reglate spre o culoare prea verde. 
Aruncă o privire spre Demarest. Avea o siluetă subţire, cu 
trăsături şterse şi un păr de culoare maronie. Se făcea 
remarcată doar prin comportamentul ei foarte agresiv. 
Demarest pusese la cale aceste alegeri - cu voturi prin 
reprezentanţi. Oakes nu-şi putu ascunde un zâmbet. Lewis 
spusese că ştia cum să o dezamorseze. Cunoscându-l pe 
Lewis, Oakes nu insistă să afle mai multe detalii. 

Rachel Demarest ieşi în faţă pe platformă. Legându-şi 
amplificatorul de încheietura mâinii, ridică ambele braţe, 
agitând palmele. Curios, dar în cameră se instală imediat 
liniştea. 

De ce nu folosise amplificatorul? Se întrebă Oakes. Era 
chiar atât de atehnică? 

— Vă mulţumesc că aţi venit, spuse ea. 

Avea o voce ascuţită, stridentă. 

— Nu vă vom răpi prea mult timp. PP-ul are o copie a 
cererilor voastre şi a fost de acord să răspundă la ele, punct 
cu punct. 

Cererile voastre! Gândi Oakes. Nu cererea mea. O, nu. 
Însă dovezile aduse de Lewis şi Murdoch erau evidente. 
Femeia asta vroia să facă parte din conducerea Coloniei. Şi 
pronunţase PP pe un ton aproape batjocoritor. Bătălia 

fusese deci pornită. 


Demarest făcu câţiva paşi înapoi, privindu-l. Oakes scoase 
petiția dintr-un buzunar interior. Purta un costum alb. Ca 
din întâmplare, scăpă petiția din mână. Câteva pagini se 
răspândiră pe platformă. 

— Nu face nimic, spuse el. 

Le făcu semn cu mâna celor care se repeziseră să adune 
paginile. 

— Îmi aduc aminte tot ce scrie acolo. 

O privire spre Murdoch. Acesta aprobă strategia, cu o 
uşoară mişcare a capului. Murdoch găsise doua scaune, pe 
care să stea împreună cu Demarest. Acum se aflau amândoi 
mult în spatele platformei. 

Oakes se aplecă spre auditoriu cu un gest încrezător, 
zâmbind: 

— Puţini ne aflăm astăzi aici şi cunoaşteţi foarte bine 
motivul. Pandora nu iartă. Am pierdut cu toţii multe fiinţe 
iubite în eşecurile de la Dragonul Negru. 

Făcu un gest vag, spre vest, acolo unde stâncile 
Dragonului Negru stăteau ascunse de ceţurile a peste o mie 
de kilometri de ocean. Oakes ştia că niciunul dintre acele 
eşecuri nu îi puteau fi puse în cârcă; avusese mare grijă la 
acest aspect. lar prezenţa sa permanentă aducea un 
sentiment de entuziasm aici, în Colonie, pe câmpiile 
ondulate ale Oului. Senzaţia unui iminent succes 
contribuise mult la tensiunea din sală. Coloniştii începeau 
să gândească dincolo de barierele între care fuseseră 
închişi, îşi uneau dorinţele, îşi proiectau în viitor aspiraţiile 
personale. 

— După cum ştiţi cu toţii, spuse Oakes ridicând 
amplificatorul la gură pentru a-şi compune o voce cât mai 
blândă, am sosit aici definitiv, pentru a conduce asaltul final 
către victorie. 

Se auziră câteva aplauze politicoase, mult mai puţine 
decât se aşteptase. Trebuia să se apuce de treabă: să-şi 
cumpere oameni, să pună pe picioare câteva organizaţii. 


— Să discutăm deci petiția Demarest, spuse el. Punctul 
Unu: renunţarea la patrulele formate dintr-un singur om. 

Dădu necâjit din cap: 

— Aş vrea şi eu să se poată rezolva problema asta. Însă 
probabil că nu înţelegeţi care este scopul lor. Vrem să 
obişnuim animalele Pandorei să fugă mâncând pământul 
atunci când văd un om, chiar şi unul singur! 

Fu răsplătit cu o explozie de aplauze. 

Oakes aşteptă să se facă linişte, apoi: 

— Prin curajul vostru, veţi da copiilor o lume mai bună şi 
mai sigură. Da, am spus „copiilor”. Copiilor voştri. Am 
intenţia să aduc Natali la sol. 

Anunţul fu întâmpinat cu murmure. 

— Asta nu se va întâmpla imediat, spuse Oakes, dar se va 
întâmpla. Acum... Punctul Doi al petiţiei Demarest. 

Strânse din buze, încercând să-şi amintească. 

— Da. „Nu se va lua nici o decizie importantă referitoare la 
Colonie fără aprobarea unui Consiliu mandatat de 
majoritatea Coloniştilor.” Am formulat bine, Rachel? 

Nu aşteptă răspuns. Privi neglijent la foile împrăştiate pe 
podea, apoi aruncă o căutătură aspră rândului din faţă. 

— Lăsând la o parte caracterul foarte vag al cuvântului 
„majoritatea” şi conceptul încă neclar de „Consiliu”, daţi-mi 
voie să vă amintesc un lucru pe care-l ştim cu toţii. A durat 
zece ore până să eliberăm această cameră, în vederea 
şedinţei. Trebuie să alegem. Fie ţinem această sală liberă, 
îngreunând producţia, fie acceptăm o întârziere de zece ore 
până să luăm o decizie importantă. Apropo, prefer să 
numesc aceste decizii decizii de supravieţuire. 

Se întoarse spre marele cronometru al sălii, apoi continuă: 

— Au trecut deja peste cincisprezece minute şi încă nu am 
terminat. 

Oakes îşi drese glasul, oferind audienței câteva clipe în 
care să se gândească la ce spusese. Observă câţiva 
agitându-se, dând semne că ar vrea să comenteze pe 
marginea acestui subiect. Cu coada ochiului îl văzu pe 


Murdoch trăgând-o pe Demarest de braţ şi şoptindu-i ceva 
la ureche, ca din întâmplare, împiedicând-o să spună ceva. 
— Punctul Trei, spuse el. Perioade mai mari de odihnă şi 

recuperare pe navă. Dacă... 

— Pe Navă! Strigă cineva din mijlocul adunării. 

Oakes îl identifică repede, un gardian din echipa de pază a 
hangarului. Unul dintre susţinătorii lui Demarest. 

— Nu nava, ci Nava! 

Omul, care se ridicase deja din scaun, fu tras înapoi de un 
coleg. 

— Bine, să discutăm despre asta, spuse Oakes. Sunteţi cu 
toţii de acord că un Preot-psihiatru are un minimum de 
experienţă şi vorbeşte în cunoştinţă de cauză. 

O privi pe Rachel Demarest care era în continuare în 
strânsoarea tăcută dar fermă a lui Murdoch. Vreţi să folosiţi 
titluri? Foarte bine, atunci să le folosim aşa cum se cuvine. 
Nu PP ci Preot-psihiatru. Toate tradiţiile NAVEI sunt de 
partea mea. 

— Am să vă explic foarte clar, spuse el întorcându-se spre 
public. Formăm o comunitate foarte eterogenă. Cei mai 
mulţi dintre noi par să provină de pe Pământ, unde m-am 
născut şi eu. Am fost luaţi de navă... 

— Nava te-a salvat! 

Blestematul acela de gardian nu vroia să tacă din gură: 

— Nava te-a salvat! Soarele nostru urma să explodeze! 

— Aşa spune nava! 

Oakes mări volumul amplificatorului: 

— Faptele pot fi interpretate. 

— Faptele... 

— Ce experienţă avem noi? Îl întrerupse Oakes şi reduse 
apoi volumul. Ce experienţă avem? 

Scăzu volumul în continuare: 

— Ne-am trezit pe navă împreună cu alţi oameni a căror 
origine nu este clară... Nu este deloc clară. Unii cloni, unii 
Naturali. Nava ne-a învăţat limbajul ei şi ne-a impus lecţii 


de istorie. Învăţăm ceea ce vrea nava să ne înveţe. Dar de 
fapt, care sunt intenţiile ei? 

— Blasfemie! 

Oakes aşteptă ca agitația să se potolească, apoi: 

— Nava m-a pregătit ca doctor şi om de ştiinţă. Am învăţat 
să nu mă bazez decât pe faptele pe care le pot verifica 
singur. Ce ştiu eu despre Navigatori? Din punct de vedere 
biologic, ne putem încrucişa. Dar de fapt, tot acest lucru ar 
putea fi o simplă manipulare genetică... 

— Eu îmi cunosc originile! Fiecare îşi cunoaşte originile! 

Vorbise Rachel Demarest. Scăpase de Murdoch şi sărise în 
picioare. Nu se folosea de amplificator, însă îl agita ca pe o 
nuia apropiindu-se de Oakes. 

— Sunt clon, dar... 

— Aşa spune nava! 

Oakes le aruncase din nou provocarea. Dacă Lewis şi 
Murdoch îi cunoşteau bine pe Colonişti, însemna că 
suspiciunea fusese aruncată ca o nadă, exact acolo unde 
trebuia. La vot se va vedea cât de bine se descurcase. 

— Aşa spune nava, repetă Oakes. Nu mă îndoiesc că eşti 
sinceră; însă mă îngrozeşte credulitatea ta. 

Ea se înfurie şi, deşi manevrase de câteva ori aparatul, nu 
reuşise să obţină amplificarea dorită: 

— Aşa interpretezi tu! 

Nu se făcea auzită decât în primele rânduri. 

Oakes se adresă audienței pe un ton cât se poate de 
rezonabil: 

— Ea crede că asta este interpretarea mea. Însă nu aş 
merita să fiu Preot-psihiatru dacă nu v-aş spune că este o 
interpretare la care ar trebui să vă gândiţi ceva mai mult. 
Ce ştim noi de fapt? Suntem oare nişte simple experimente 
genetice cosmice? Nu ştim decât că nava... 

Arătă cu degetul mare în sus: 

— Ne-a adus aici şi nu a mai plecat. Ni s-a spus că trebuie 
să colonizăm această planetă. Nava i-a dat numele de 
Pandora. Cunoaşteţi legenda Pandorei, pentru că se află în 


programul educativ al navei. Însă ce ştiţi despre această 
planetă? Nu puteţi bănui decât că numele i se potriveşte de 
minune! 

Îi lăsă să fiarbă câteva clipe, ştiind că mulţi îi împărtăşeau 
suspiciunile. 

— De patru ori am ratat înfiinţarea unei Colonii pe 
Dragonul Negru! Strigă el. De patru ori! 

Lasă-i să se gândească la cei iubiţi şi dispăruţi. 

O privi pe Rachel Demarest, care stătea la trei paşi spre 
stânga. Ochii ei luceau de furie. 

— De ce planeta asta şi nu una mai bună? Întrebă Oakes. 
Pandora! Două continente: pământul de sub noi pe care 
nava l-a numit Oul şi celălalt, care ne-a ucis fiinţele iubite... 
Dragonul Negru! Ce altceva ne-a mai dat nava? Ce se mai 
află pe Pandora? Câteva insule prea mici şi periculoase 
pentru a ne risca vieţile acolo. Şi un ocean care adăposteşte 
cea mai primejdioasă formă de viaţă. Să-i mulţumim pentru 
asta? Credeţi ca merită...? 

— Ai promis să citeşti întreaga petiție! Făcu Rachel 
Demarest. 

De data aceasta îşi reglase aparatul la amplificare maximă. 
Intervenţia ei răni urechile audienței. Mulţi dădeau semne 
că ar fi preferat ca ea să tacă. 

— Am să ating toate punctele de acolo, Rachel. 

Vorbise pe un ton calm şi foarte rezonabil. 

— Petiţia ta a fost un instrument foarte util. Sunt de acord 
că ar trebui ca misiunile să beneficieze de nişte proceduri 
mai sigure. Faptul că mi-ai atras atenţia asupra acestui 
punct este de natură să ne întărească. Orice propunere de 
natură să îmbunătăţească viaţa noastră aici se va bucura de 
aprobarea mea imediată. Îţi sunt recunoscător pentru asta. 

Rachel reuşise, în sfârşit, să regleze corect aparatul de 
amplificare: 

— Ai dat de înţeles că electroalgele ar fi cea mai 
periculoasă... 


— Rachel, am iniţiat deja un proiect care va încerca să 
determine dacă algele ne pot fi de vreun folos. Directorul 
acestui proiect şi unul dintre asistenții săi se află chiar aici, 
în primul rând. 

Oakes arătă cu degetul spre 'Toma şi Waela. Ceilalţi 
întoarseră capetele, ridicându-se să vadă mai bine. 

— În ciuda primejdiilor, spuse el, care sunt evidente şi 
deloc neglijabile - după cum îşi poate da seama oricine, 
studiind materialele - am iniţiat acest proiect. Petiţia ta a 
venit în urma proiectului. 

— Şi de ce nu am aflat...? 

— Vrei o transparenţă mai mare din partea noastră, a 
celor care luăm decizii? 

— Vrem să ştim dacă avem succes sau nu! 

Din nou, îşi reglase aparatul pentru o amplificare prea 
puternică. 

— Mi se pare o dorinţă legitimă, spuse Oakes. Acesta este 
unul dintre motivele pentru care m-am mutat definitiv aici. 
Am aici în minte... 

Se lovi cu degetul peste frunte: 

— Un plan complet care va transforma Pandora într-o 
grădină paradisiacă... 

— Ar trebui să avem membri în Consiliu... 

— Rachel! O întrerupse el. Vrei să ai oameni de-ai tăi în 
poziţiile cheie? De ce oamenii tăi? Arată-mi ce au realizat 
până acum! 

— Au reuşit să supravieţuiască aici! 

Oakes se luptă cu furia care îi dădea târcoale. Primise o 
lovitură grea. Adică el rămăsese pe navă, la adăpost, în timp 
ce ea cu prietenii ei înfruntaseră primejdiile Pandorei. 
Acuzaţia trebuia întâmpinată cu un ton calm. 

— Acum am venit, spuse el şi am intenţia să rămân. Voi sta 
la dispoziţia voastră ori de câte ori aveţi vreo nelămurire, în 
ciuda faptului că timpul respectiv ar putea fi folosit mai bine 
în alte scopuri, utile Coloniei. 

— Ne răspunzi astăzi la întrebări? 


— Pentru asta am convocat şedinţa. 

— Atunci de ce te opui să avem un Consiliu ales care să... 

— Se pierde prea mult timp cu dezbaterile, asta-i tot. Nu 
ne putem permite un asemenea lux. Nu avem timpul 
necesar. Sunt de acord cu cei care au obiectat împotriva 
acestei şedinţe, care ne-a sustras de la îndatoriri mult mai 
importante. De exemplu, nu s-a servit masa a doua. Însă tu 
ai insistat, Rachel. 

— Dar acum ce intenţii ai cu Dragonul Negru? 

O întrebare la care audiența ciuli urechile. Toţi doreau să 
afle. 

— Încercăm să punem pe picioare un nou centru de 
producere a hranei. Colonia are mare nevoie. 

Calm... Calm, îşi spuse el. Vocea mea trebuie să fie foarte 
calmă. 

— Pierdem forţă de muncă aici! Făcu Rachel Demarest. 

— Ne vom folosi de cloni noi, ieşiţi din instalaţiile navei, 
spuse el. Jesus Lewis se află acum acolo, dirijând 
operaţiunea. Vă asigur că nu riscăm decât noii cloni, care 
înţeleg foarte bine ce anume li se cere. 

Oakes zâmbi spre Rachel Demarest, amintindu-şi remarca 
lui Murdoch: N-au să observe câteva minciuni, dacă le pui 
în faţă nişte adevăruri pe care să le admire.” 

Întorcându-se spre audienţă, Oakes spuse: 

— Însă ne-am cam îndepărtat de la ordinea de zi. Decât să 
pierdem timpul astfel, mai bine să rezolvăm problemele pe 
rând. 

Anunţul despre încercările făcute cu Dragonul Negru îi 
fusese totuşi util. Ascultătorii (chiar şi Rachel Demarest) 
reflectau la toate implicaţiile acestui fapt. 

Cineva din dreapta, departe, strigă: 

— Cum adică, noii cloni? 

Întrebarea sa fu urmată de linişte. Asta însemna că o 
gândiseră aproape toţi. 

— Îl voi lăsa pe Jesus Lewis să vorbească despre asta, la o 
altă şedinţă. Sunt nişte detalii tehnice într-o problemă care 


s-a aflat sub controlul său direct. Deocamdată vă pot spune 
că noii cloni au fost crescuţi şi deprinşi să înfrunte 
pericolele existente pe Pandora. 

Lewis pregătise minciuni subtile şi jumătăţi de adevăr. 
Răspândirea zvonurilor şi elementele-cheie ale poveştii 
pregătite pentru Colonie vor avea efectul dorit. Majoritatea 
vor fi de acord. Întotdeauna era mai bine să ştii că alţii 
aveau să înfrunte pericolele, scutindu-te pe tine. 

— Nu ai răspuns la întrebarea despre odihnă şi 
recuperare, îl acuză Rachel Demarest. 

— Poate că nu îţi dai seama, Rachel, însă programarea 
pentru odihnă şi recuperare pe navă este problema care ne 
dă cele mai mari dureri de cap. 

— Nu încerca să ne aiureşti spunând că spaţiul pe navă 
este foarte strict folosit şi nu avem la dispoziţie timp 
suplimentar. 

Rachel ţinea amplificatorul în ambele mâini, îndreptat spre 
Oakes ca o armă. 

— Din nou, sunt uluit de felul limitat în care percepi tu 
realitatea, spuse Oakes. Nu eşti deloc pregătită să fii 
învestită cu puterea pe care o ceri. 

La acest atac direct, Rachel făcu doi paşi înapoi, privindu-l 
fix în ochi. 

Oakes dădu cu tristeţe din cap: 

— Ai aici un prieten curajos, care a pus problema aşa cum 
ai vrut tu... 

Şi Oakes arătă cu degetul spre gardianul respectiv. Acesta 
avea faţa roşie de furie. (Trebuie să-l luăm în colimator pe 
ăsta. Cu siguranţă, este un fanatic.) 

— Dar nu este suficient de curajos şi de receptiv ca să 
înţeleagă toate implicaţiile ieşirilor sale sentimentale. 

Asta puse capac. Omul se ridică în picioare, agitând 
pumnul spre Oakes: 

— Eşti un Preot fals! Dacă ascultăm de sfaturile tale, Nava 
ne va distruge! 

— Haide, stai jos! 


Oakes reglase aparatul la amplificare maximă pentru a 
acoperi vocea recalcitrantului. Şocul produs de sunet dădu 
timp colegilor gardianului să-l tragă înapoi în scaun. 

Reglând din nou amplificatorul la un nivel normal, Oakes 
întrebă: 

— Câţi dintre voi v-aţi pus întrebarea care mă frământă pe 
mine? Este o întrebare foarte firească: De unde vine 
Adorarea Navei? De la navă. De la nava aia! 

Arătă cu degetul înspre tavan: 

— Ştiţi cu toţii. Dar nu vă puneţi întrebări. Ca om de 
ştiinţă, sunt obligat să pun întrebări directe, sincere. Unii 
dintre voi spuneţi că nava a dorit sa ne salveze - să facă o 
faptă bună. Unii dintre voi spuneţi că Adorarea Navei este o 
reacţie normală, având în vedere faptul că ne-a salvat. 
Reacţie normală? Dar dacă noi nu suntem de fapt decât 
nişte porci de aur? 

— Care este originea ta, Oakes? 

Din nou, Rachel Demarest. Perfect. Chiar dacă ar fi fost 
programată, nu l-ar fi putut servi mai bine. O întrebare 
perfectă! Oare nu ştia că Naturalii erau mai mulţi decât 
clonii, în proporţie de aproape patru la unu? Poate chiar 
mai mult, cine ştie? Şi chiar adineauri recunoscuse că era 
clon. 

— M-am născut pe Pământ, spuse el. 

Încă o dată, cobori vocea. Era calm, foarte calm. O privi în 
ochi. Apoi se întoarse spre audienţă. Acum adevărul trebuia 
„coafat” puţin. Nu era nevoie să amintească faptul că 
Edmond Kingston îl alesese succesor. 

— Ştiţi, aproape toţi, care este povestea mea. Am fost luat 
de navă şi pregătit pentru postul de Preot-psihiatru. 
Înţelegeţi semnificaţia acestui lucru? Nava m-a pregătit pe 
mine ca să organizez Adorarea! Nu vi se pare ciudat? 

Rachel interveni la timp, în pauza anume lăsată: 

— Pare cea mai naturală... 

— Naturală? 


Oakes dădu frâu liber mâniei, însă era o mânie prefăcută, 
jucată cu un talent actoricesc deosebit. 

— O oglindă şi un recorder puteau face lucrul acesta tot 
atât de bine ca şi un Preot! Dacă nu ne folosim de liberul 
arbitru, Adorarea noastră este falsă! Cum putea nava să mă 
oblige pe mine să fac un asemenea lucru? Nu! Eu cer 
lămuriri pentru tot ceea ce ne spune nava. Nici măcar nu 
pun la îndoială. Cer lămuriri! Pun întrebări! lar unele dintre 
răspunsuri nu-mi plac deloc. 

Era o blasfemie publică, de un curaj inimaginabil. Nimeni 
nu îndrăznise aşa ceva până atunci! Venind din partea 
Preorului-psihiatru, putea fi considerată o adevărată 
revoltă. Oakes aşteptă potolirea spiritelor înainte de a juca 
ultimul act. Ridică privirea spre cupola care acoperea sala 
şi urlă: 

— De ce nu mă omori acum, pe loc, Navă? 

Toată sala îşi ţinu răsuflarea. Oakes se întoarse spre 
Murdoch, zâmbi, apoi oferi acelaşi zâmbet şi celor din sală. 
Reduse volumul amplificării la un minimum necesar, cât să 
se audă până în rândurile cele mai îndepărtate. 

— Eu mă supun navei, pentru că este puternică. Ni s-a 
spus să colonizăm planeta? Foarte bine. Asta facem acum şi 
vom reuşi. Însă cine nu-şi dă seama că nava este 
periculoasă? Aveţi suficientă hrană? De ce ni se reduc 
rațiile de hrană? Eu nu le reduc. Trimiteţi o delegaţie pe 
navă, dacă vreţi să verificaţi. 

Dădu puternic din cap: 

— Nu. Supravieţuirea noastră impune să depindem cât 
mai puţin de navă. În cele din urmă, să nu mai depindem 
deloc. Crezi că încerc să te amăgesc cu orarul pe navă, 
Rachel? Nu! Încerc să vă salvez, eliberându-vă de ea! 

Era foarte uşor de citit expresia celor din sală. O fi părând 
el un om scund, însă era mai curajos decât oricare de acolo. 
În plus, nu mai risca vieţile lor, ci pe cele ale noilor cloni 
(oricare ar fi fost ei). Avea să le dea de mâncare. Când le va 
spune direct: Renunţaţi la mine, sau sprijniţi-mă! Dar 


scutiţi-mă de rahaturile astea cu democraţia şi Consiliul...”. 
Când le va spune asta, îl vor aclama. Era conducătorul lor 
viteaz, chiar dacă lupta împotriva Navei. Nimeni altul nu îl 
putea înlocui. 

Însă atât Lewis cât şi Murdoch insistaseră pentru ceva mai 
multă prudenţă şi Oakes decise că n-ar fi rău să le urmeze 
sfatul. 

— S-a sugerat să introducem proceduri complicate şi 
îndelungate în eforturile noastre de supravieţuire, spuse el 
cu o voce obosită. Cei care au adus aceste sugestii poate că 
sunt sinceri, însă sigur sunt periculoşi. Reacţiile lente sunt 
mortale. Trebuie să acţionăm mult mai rapid decât 
creaturile demoniace din jurul nostru. Nu putem pierde 
timpul cu şedinţe şi decizii de grup. 

Aşa cum preziseseră Lewis şi Murdoch, Rachel, încolţită, 
încercă un atac la persoană: 

— Ce te face să crezi că deciziile tale ne vor salva? 

— Suntem în viaţă, iar Colonia prosperă, spuse Oakes. 
Motivul pentru care mă aflu aici... Primul lucru de care mă 
voi ocupa va fi să pun la punct un program rapid şi eficient 
pentru creşterea producţiei de hrană. 

— Nimeni nu ar putea face... 

— Eu voi reuşi! 

Îşi permise un ton dojenitor, părintesc: 

— Ştim cu toţii că nu eu am luat hotărârile care au sfârşit 
cu moartea fiinţelor iubite la Dragonul Negru. Dacă ar fi 
trebuit să iau eu decizii, puteţi fi siguri că acum ar fi fost în 
viaţă şi ar fi dus-o bine acolo. 

— Ce decizii? Vorbeşti despre... 

— Nu aş fi irosit atâta energie încercând să înţeleg forme 
de viaţă care ne ucid! Zona trebuia pur şi simplu sterilizată, 
dar Edmond Kingston nu a avut curajul să ia o astfel de 
hotărâre. A plătit cu viaţa această greşeală... Dar, împreună 
cu el, au murit mulţi oameni nevinovaţi. 

Rachel însă nu dorea să se recunoască învinsă: 


— Cum poţi lupta împotriva unor forme de viaţă pe care 
nu le înţelegi? 

— Le omori, spuse Oakes. 

O privi în ochi şi cobori vocea: 

— Foarte simplu. Le ucizi. 

Există teamă faţă de infinit, de haosul nestăpânit, de lipsa 
formei. Însă acest „plan „ nelimitat este nesfârşita sursă a 
ceea ce voi numiţi talent, forţa care alungă frica, creând 
structură şi forme, creând frumuseţe. Din acest motiv, 
oamenii talentaţi sunt temuţi. Este înţelept să te temi de 
necunoscut, însă numai până capeţi curajul să identifici 
frumuseţea. 

— Kerro Panille, Avata, Traduceri. 

EKEL STĂTEA NEMIŞCATĂ în cercul interior, privind 
concentrată chinurile celor trei oameni trataţi cu atâta 
cruzime. Era o scenă de coşmar - sângele, praful, lumina 
portocalie care proiecta umbre groteşti asupra 
condamnaților, senzaţia de violenţă latentă ce putea izbucni 
în fiecare moment... 

Sunt un observator, observator, observator... 

O durea pieptul când respira. Simţea mirosul sângelui 
curgând din picioarele perforate ale lui lisus. 

L-aş putea salva. Făcu un pas ezitant spre el. 

Nu te amesteca. Porunca Navei o opri. Era în firea ei să se 
supună. Reflexele condiţionate induse de Adorare erau prea 
puternice. 

Însă va muri acolo, deşi este la fel ca mine! 

Nu este ca tine. 

Dar este... 

Nu, Ekel. Când va sosi momentul potrivit, îşi va aminti cine 
este şi se va întoarce. Şi tu te vei întoarce. Însă voi doi 
sunteţi profund diferiţi. 

Cine este? 

Este lisus, omul care vorbeşte cu Dumnezeu. 

Dar el... Adică de ce îl tratează astfel? Ce rău a făcut? 


Le-a spus celorlalţi că poate vorbi cu Dumnezeu. Acum, în 
acest fel, ei încearcă să capete un răspuns de la Dumnezeu. 
Observă. Nu aşa trebuie procedat. 

Dumnezeu? Dar Dumnezeu este Nava şi Nava este 
Dumnezeu. 

Iar Infinitul este Infinit. 

De ce nu mă laşi să-l salvez? 

Nu-l poţi salva. 

Aş putea încerca. 

Nu vei reuşi decât să aduci durere trupului bătrân pe care 
l-ai căpătat. Are deja destule dificultăţi, nu e cazul să-i faci 
şi tu altele. De ce să-l faci să sufere şi mai mult? 

Se gândi că poate şi alte conştiinţe aşteptau undeva să 
intre în acest trup. Să-l împrumute. Era prima oară când îi 
venea un asemenea gând. Se simţi răspunzătoare pentru 
carnea împrumutată. Încercă să-şi îndrepte atenţia în altă 
parte... Să nu mai vadă trupul lui lisus, cu membrele 
sângerânde. 

Ceilalţi doi condamnaţi începură să se zbată. Hali înţelese 
cruzimea acestei torturi. După o vreme, aveau să se sufoce. 
Mugşchii pieptului vor obosi. Respirația va înceta. 
Condamnaţii prinşi cu frânghie îşi frecară picioarele pe 
lemnul stâlpului, încercând să ajungă într-o poziţie mai 
ridicată... Să mai smulgă câteva clipe de viaţă. 

Unul dintre soldaţi văzu scena şi râse: 

— Uite la hoţii ăia, cum se zbat ca viermii! 

Cineva din spatele lui Hali spuse cu răutate: 

— Şi acum încearcă să fure... Timp! 

Unul dintre condamnaţi cobori privirea spre soldat şi 
murmură: 

— Ai fi în stare să-ţi spânzuri propria mamă. 

Deschise larg gura, pentru a primi un pic de aer şi Hali 
văzu efortul teribil pe care-l făceau muşchii pieptului. Dând 
aerul afară, întoarse capul spre lisus: 

— Omul ăsta nu a făcut nimic ilegal... 


Soldatul îl lovi cu coada suliţei în genunchi. Hoţul cedă şi 
începu să se zbată în agonia finală. lisus tresări şi se 
întoarse spre el. 

— Astăzi vei merge acasă împreună cu mine, spuse el. 

Vorbise încet, dar îl auziră aproape toţi. Cuvintele 
călătoriră din om în om, până spre cei de la margine. 

Soldatul râse: 

— Rahat! 

Ridică sulița şi zdrobi genunchiul celuilalt hoţ. Acesta se 
prăbuşi la rândul lui, în spasme. 

— Mi-e sete, spuse lisus. 

Soldatul cu sulița ridică privirea: 

— Săracu' de el, îi e sete! Ar trebui să-i dăm ceva bun de 
băut. 

Hali dorea să-şi întoarcă privirea, însă nu reuşi să facă nici 
o mişcare. De ce se comportau oamenii aceştia ca nişte 
bestii? Căută în jurul ei un recipient în care să dea 
suferindului ceva de băut. 

Nava o preveni, încă o dată: Nu te amesteca, Ekel! Este o 
lecţie absolut necesară. Oamenii aceştia trebuie să înveţe 
cum să trăiască. 

Unii începuseră să plece. Spectacolul se terminase. Hali se 
trezi singură. Mai rămăseseră câteva femei... Şi soldaţii în 
armuri, paznicii acestui chin. Un băiat veni cu un ulcior, pe 
care îl înmână nemilosului soldat. Hali văzu cum băiatul 
primeşte o monedă. O prinse între dinţi, strânse tare, apoi 
dispăru în fugă, fără să arunce o privire condamnaților. 

Soldatul prinse o cârpă în vârful suliţei, o umezi cu 
conţinutul ulciorului şi o ridică până la gura muribundului. 

Hali simţi mirosul de acid acetic. Oţet! 

Dar lisus supse cu sete cârpa. Lichidul îi umezise gura 
plină de sânge. După ce cârpa fu îndepărtată, leşină încă o 
dată. 

Un bătrân din preajma lui Hali strigă: 

— Mai bine ar muri înainte de asfinţit. Nu-l putem lăsa aici 
de Sabat. 


— Nici o problemă. 

Soldatul scoase cârpa din vârful suliţei. Se întoarse, 
pregătit să izbească în genunchiul lui lisus. În acel moment, 
lumina pieri... Întunericul puse stăpânire pe întreaga scenă. 
Gloata scoase un vaiet prelung. Hali ridică privirea şi, 
printre nori, recunoscu o eclipsă parţială. 

O tânără se smulse din mulţimea aflată în partea opusă, 
apucând sulița soldatului. 

— Nu! Strigă ea. Lasă-l. Aproape a murit. 

— Ce-ţi pasă ţie? 

Tânăra ridică privirea spre lisus, care se zbătea în delir. 
Apoi se întoarse din nou spre soldat. Stătea cu spatele la 
colegele ei şi doar Hali o putea vedea din faţă. Prinse mâna 
suliţaşului şi i-o conduse între sâni, înăuntrul rochiei. În acel 
moment, lisus se arcui şi strigă: 

— Tată! Tată! De ce m-ai părăsit? 

Un ultim fior îi agită trupul. Deschise ochii, privind-o pe 
Hali. 

— S-a terminat, spuse el. 

Se prăbuşi fără vlagă, cu ochii mereu deschişi. Încetă să 
mai respire. 

Tăcerea cumplită fu întreruptă de vaietul unei femei. I se 
alăturară altele, rupându-şi rochiile. Soldatul scoase mâna 
dintre sânii tinerei femei. 

Hali rămăsese ţintuită locului, privind. Lumina soarelui 
reveni şi o adiere de vânt îi agită rochia. 1 se făcu frig. Îi 
zări pe soldaţi plecând; unul o ţinea de umeri pe tânăra 
care oprise sulița. Se întoarse să coboare dealul, incapabilă 
să mai privească ceva. 

Navă? 

Da, Ekel? 

Evenimentul acesta este relatat în arhive? 

Este, pentru cei care întreabă. Voi, cei care aţi crescut la 
bord, nu aveţi motive să întrebaţi. Mai ales aceia care veniţi 
din locuri unde această întâmplare nu este cunoscută. 

Este adevărat? Chiar în acest moment moare? 


Este adevărat. La fel de adevărat ca trupul tău, care te 
aşteaptă la bord. 

I se făcu dor de aceltrup. Carnea aceasta bătrână era un 
vehicul atât de nesatisfăcător! La fiecare pas, simţea cum o 
dor încheieturile. 

Vreau să mă întorc, Navă. 

Nu încă. 

Dacă lisus a fost o proiecţie, de ce nu i s-a dezintegrat 
corpul? 

Este susţinut de o imaginaţie activă. Altfel nu se poate. 
Dacă aş uita de tine care te afli la bord, sau de tine care te 
afli aici, carnea uitată ar dispărea. 

Dar a murit. În ce scop este menţinut intact acel trup? 

Supraviețuitorii vor să-l îngroape. Într-o zi se vor întoarce 
la mormântul său şi îl vor găsi gol. Va fi o minune. Vor spune 
că s-a întors la viaţă şi a plecat din mormânt. 

Serios? 

Asta nu face parte din lecţia ta, Ekel. 

Dacă aceasta este o lecţie, vreau să ştiu ce se întâmplă cu 
el! 

Aaaahhh, Ekel, vrei atât de mult! 

Îmi spui? 

Îţi spun doar atât: Cei care-şi vor aminti de el vor 
cutreiera această lume predicând despre pace şi iubire. 
Pentru asta vor fi ucişi şi torturați. Apoi vor provoca 
războaie cumplite în numele lui. Evenimente sângeroase, 
mai rele decât ceea ce ai văzut tu aici. 

Hali se opri. Zări câteva clădiri primitive. Poate că acolo s- 
ar simţi mai în siguranţă. Semănau destul de mult cu... 
Coridoarele Navei, cu pasajele... Însă era foarte 
nemulțumită: Ce fel de lecţie e asta? La ce-mi foloseşte? 

Ekel, semenii tăi nu pot afla ce este pacea până nu se 
îneacă în violenţă. Va trebui să vă fie ruşine de voi, să 
treceţi dincolo de furie şi teamă. Va trebui să aflaţi că 
predicile nu mişcă zeii din loc. Apoi veţi avea nevoie să vă 


agăţaţi de ceva. Va fi nevoie de mult timp. Este o lecţie 
grea. 

De ce? 

În parte, din cauza îndoielilor voastre. 

De asta m-ai adus aici? Să-mi înlături îndoielile? 

Nu primi nici un răspuns şi se simţi singură, ca şi cum 
Nava ar fi abandonat-o. Ar face Nava una ca asta? 

Navă? 

Ce auzi, Ekel? 

Ciuli urechile. Auzi paşi grăbiţi. Se întoarse. Un grup de 
oameni trecu pe lângă ea, venind dinspre deal. Un tânăr 
rămase în spate, apoi se opri. 

— Ai stat acolo mereu şi nu i-ai zis vreo vorbă de ocară, i 
se adresă el. Şi tu îl iubeşti? 

Hali încuviinţă. Tânărul avea o voce plăcută, irezistibilă. O 
prinse de mână. 

— Mă numesc loan. Vrei să ne rugăm împreună, în acest 
moment de adâncă tristeţe? 

Ea încuviinţă şi duse degetul la buze, prefăcându-se că nu 
poate vorbi. 

— Oh, dragă femeie. Dacă el ar fi spus un singur cuvânt, 
suferinţa ta ar fi dispărut pe loc. A fost un om mare. Îşi 
băteau joc de el spunându-i „fiul Domnului”, dar el nu 
predica decât frăţia dintre oameni. „Fiul Omului”, spunea 
el. Asta este diferenţa dintre zei şi oameni - zeii nu-şi 
omoară copiii. Şi nu se ucid între ei. 

Sesiză în vocea şi comportamentul acestui tânăr forţa 
evenimentului petrecut pe deal. Fu cuprinsă de teamă, însă 
simţi că această întâlnire era o parte importantă din lecţia 
pe care trebuia să o înveţe. 

Unele lucruri scapă de sub puterea Timpului, gândi ea. 

Te poţi întoarce acum la trupul tău de la bord, Ekel, spuse 
Nava. 

Aşteaptă! 

Ioan se ruga cu ochii închişi, ţinând-o strâns de mână. 
Simţi că era de o importanţă vitală să audă cuvintele. 


— Doamne, spuse el, ne-am adunat aici în numele tău. 
Unul cu nesăbuinţa tinereţii, iar celălalt cu infirmitatea 
bătrâneţii. Aminteşte-ţi de noi, aşa cum şi noi ne amintim de 
tine. Atâta vreme cât vor exista ochi să citească şi urechi să 
audă, nu vei fi uitat... 

Hali aprecie că vorbele erau directe şi sincere. Atingerea 
fermă îi aducea plăcere. Pleoapele erau brăzdate de vene 
subţiri şi tremurau în timp ce vorbea. Mirosul lui nu o mai 
deranja, deşi semăna cu al tuturor celor întâlniți până 
atunci. Era brunet, ca şi Kerro, dar avea un păr sârmos, 
sălbatic. Îi încadra faţa netedă, accentuându-i forţa privirii. 

L-aş putea iubi! 

Ai grijă, Ekel. 

Avertismentul Navei o amuză, iar gândul o surprinse. O 
singură privire la mâna veştedă, acoperită de pete, îi aminti 
că intrase în alt timp. Conştienţa ei se afla prizonieră într- 
un trup de bătrână. 

— Îţi cerem aceasta în numele lui lisus, termină Ioan. 

Dădu drumul mâinii, apoi o bătu pe umăr: 

— Nu ar fi bine să fii văzută împreună cu noi. 

Ea încuviinţă. 

— În curând ne vom aduna din nou, spuse el, într-o casă 
sau alta şi vom vorbi mai mult despre Învățător şi locul în 
care s-a întors. 

Ea îi mulţumi din ochi. loan dispăru după colţul unei case. 

Vreau să mă întorc acasă, Navă. 

Un moment de suspendare a conştiinţei şi... Din nou, 
tunelul... Apoi luminile orbitoare ale laboratorului. 
Strălucirea îi rănea ochii, după obscuritatea de până atunci. 

Dar ochii aceia nu erau la fel cu aceştia! 

Se ridică, simțind agilitatea trupului ei tânăr. Nava se 
ţinuse de promisiune şi asta îi dădea o satisfacţie deosebită. 
Se simţea bine în trupul ei! 

Navă? 

Spune, Ekel. 


Ai spus că voi învăţa despre interferenţele cu Timpul. Am 
interferat? 

Eu am interferat, Ekel. Înţelegi acum care sunt 
consecinţele? 

Îşi aminti de vocea lui loan rugându-se, forţa lui interioară 
- forţa teribilă declanşată de moartea lui lisus. Era o forţă 
necontrolată, capabilă să ducă la bucurie sau la agonie. O 
forţă care o înspăimânta. Nava interferase şi rezultase 
această forţă. La ce folosea? 

Ce alegi, Ekel? 

Bucurie sau agonie - eu aleg? 

Ce alegi, Ekel? 

Cum să aleg? 

Alegând, învățând. 

Nu vreau să am această putere! 

Dar acum o ai. 

De ce? 

Pentru că ai cerut. 

Nu ştiam. 

Cam aşa se întâmplă atunci când ceri - nu ştii. 

Vreau bucurie, dar nu ştiu cum să aleg! 

Vei şti. 

Îşi cobori picioarele de pe canapeaua galbenă şi merse 
până la ecranul şi tastatura de la care pornise această 
experienţă terifiantă. Simţi cum mintea îi îmbătrâneşte... O 
minte bătrână într-un trup tânăr. 

Am cerut; eu am pornit totul... Demult, demult, când nu-l 
doream decât pe Kerro Panille. 

Se aşeză în faţa tastaturii şi privi ţintă ecranul. Degetele 
zburau pe deasupra tastelor. Îi erau familiare şi totuşi 
stranii. Le atinseseră şi degetele lui Kerro. Dintr-o dată 
percepu acest instrument ca pe un scut care ţinea la 
distanţă experienţele brutale. Nu trebuia să mergi tu însuţi. 
Maşina aceasta transforma evenimentele înspăimântătoare, 
făcându-le acceptabile. Inspiră adânc şi formă: ARHIVELE 
DE ISTORIE ANTICĂ - IISUS/JESUS. 


Însă Nava interveni din nou. 

Dacă vrei să trăieşti tu însăţi un anume eveniment, Ekel, 
nu trebuie decât să ceri. 

Gândul îi dădu fiori în tot trupul. 

Acesta este trupul meu şi vreau să stau în el. 

Aceasta, Ekel, este o opţiune pe care probabil va trebui să 
o iei împreună cu altcineva. 

Imaginaţia mea era prea exaltată de primul succes ca să 
mă mai îndoiesc de capacitatea de a da viaţă unui animal 
atât de complex şi minunat precum omul. 

— Frankenstein, de Mary Shelley, Arhivele Navei 

— MIE ÎMI PLACE să o numesc Camera Florilor, spuse 
Murdoch conducând-o pe Rachel Demarest spre trapa de 
intrare. 

Lumina era puternică. Rachel nu aprecia deloc modul în 
care clonii mai tineri se dădeau înapoi din faţa lui Murdoch. 
Ea însăşi era un clon, auzise poveştile despre acest loc şi 
dorea să oprească, sau să întârzie ceea ce se petrecea aici. 
Însă nu avea altă şansă de a intra în cercul politic Oakes- 
Lewis. Murdoch o ţinea strâns de braţ, deasupra cotului. 
Ştia câtă durere îi putea provoca acest om, dacă ar fi dat 
semne de ezitare. 

Murdoch se opri în faţa trapei şi o privi. 

N-o să mai scrie nici o petiție, gândi el. 

Uşoara tentă albăstrie a pielii ei, membrele subţiri şi 
nervoase, o făceau să pară rece. 

— Probabil ne-am putea distra puţin împreună, spuse ea 
frecându-şi coapsa de el. 

Murdoch ar fi vrut... Dar clonul ăsta avea pielea albastră! 

— Îmi pare rău, dar toţi cei care lucrează aici trebuie să 
treacă prin asta. Sunt lucruri pe care trebuie să le ştim... 
Lucruri pe care trebuie să le afli şi tu. 

Lui Murdoch chiar îi părea rău, amintindu-şi ca prin ceaţă 
unele lucruri care i se întâmplaseră la iniţierea în Camera 
Ţipetelor. Erau lucruri pe care nu şi le amintea - ceea ce nu 
era bine. Insă ordinele erau ordine. 


— Ăsta este locul pe care-l numiţi Camera Ţipetelor? 

Vocea ei era ca o şoaptă. Se holba la intrarea din trapă. 

— Este Camera Florilor, spuse el. Toţi acei cloni tineri şi 
minunați... 

Făcu un gest larg, cuprinzând totul în jur: 

— "Toţi vin de aici. 

Rachel ar fi dorit să privească înapoi. În spatele camerei se 
adunaseră nişte fiinţe cu forme foarte ciudate. Aveau culori 
chiar mai stranii decât ale ei. Însă ceva în comportamentul 
lui Murdoch o împiedică să întoarcă privirea. 

EI îi luă mâna şi apăsă palma pe plăcuţa de identificare de 
lângă trapă. 

— Înregistrăm momentul la care ai intrat. 

Rachel avu o senzaţie ciudată apăsând senzorul cu palma, 
de parcă ar fi fost dat cu lipici. 

Murdoch zâmbi. Un zâmbet fad. Cu cealaltă mână roti 
mecanismul de deschidere. Trapa se deschise cu un şuier. 
Rachel se trezi împinsă înăuntru. 

— Du-te. 

Auzi trapa închizându-se ermetic în urma ei, însă era 
atentă la trapa interioară. Când aceasta se deschise larg, 
Rachel îşi dădu seama că ceea ce luase drept o statuie 
grotescă era de fapt o creatură vie, dezbrăcată, încadrată 
de marginile trapei. Şi... Obrajii creaturii erau uzi de 
lacrimi. 

— Intră, draga mea. 

Vocea era răguşită, poticnită. 

Se îndreptă spre el, nehotărâtă, conştientă că Murdoch 
privea scena prin senzorii din plafon. Camera în care 
intrase era iluminată de tuburi care răspândeau în întreg 
spaţiul o lumină roşie, profundă. 

Monstrul o luă de braţ şi o trase în cameră. Auzi trapa 
închizându-se. 

Are braţele prea lungi. 

— Mă numesc Jessup, spuse el. După ce termini, vino la 
mine. 


Rachel privi împrejur, la un cerc de figuri zâmbitoare - 
masculi şi femele. Printre ei se aflau creaturi chiar şi mai 
groteşti decât Jessup. Zări, chiar în faţa ei, un mascul cu 
braţe scurte şi cap mare, sferic; avea un falus enorm, în 
stare de erecţie. Se aplecă să-şi prindă organul în mâini şi îl 
îndreptă spre ea. 

Fiinţele astea sunt reale! Gândi ea. Nu trăiesc un coşmar. 

Zvonurile auzite nu ajunseseră să descrie acest loc. 

— Cloni, şopti Jessup lângă ea de parcă i-ar fi citit 
gândurile. 'Toţi sunt cloni. Faptul că au viaţă se datorează lui 
Jesus Lewis. 

Cloni? Ăştia nu sunt cloni; sunt mutanţi. 

— Însă clonii sunt oameni, şopti ea. 

Cap-bulbucat făcu un pas înainte, ţinând în mână enormul 
falus îndreptat spre ea. 

— Clonii sunt recuzită, spuse Jessup. 

Vorbea cu voce fermă, dar punctată de poticneli răguşite: 

— Aşa spune Lewis şi este adevărat. Poţi să-ţi faci o părere 
despre unii dintre ei. 

Jessup dădu să plece, însă ea îl prinse de braţ. Ce carne 
rece avea! 

— Nu... Aşteaptă. 

— Da? Făcu el grohăind. 

— Ce... Ce se întâmplă aici? 

Jessup aruncă o privire spre cercul care aştepta răbdător. 

— Aceştia sunt copii. Simpli copii. N-au decât câteva 
săptămâni. 

— Dar sunt... 

— Lewis poate creşte un clon în câteva zile. 

— Zile? 

Se agăța de orice prilej pentru a mai întârzia puţin: 

— Cum... Adică... Vreau să spun, energia... 

— Mâncăm mult potol aici. Lewis spune că pentru noi au 
inventat oamenii lui potolul. 

Se aplecă spre ea, şoptind: 


— Lewis a învăţat nişte şmecherii nemaipomenite de la 
alge. 

Rachel îl examină în amănunt. O faţă prea largă, fără dinţi 
în gură şi cu pomeţi înalţi, ochi mici, frunte teşită şi bărbie 
ieşită în afară. Cobori privirea... Piept enorm, dar plat... 
Şolduri înguste. Picioare subţiri. Era... Nu era un el, îşi 
dădu Rachel seama. Avea ambele sexe. Acum înţelegea 
mormăitul. O făcea de unul singur... de una singură! Avea 
nişte muşchi în perineu care băgau... 

Se răsuci, căutând cu înfrigurare ceva de spus... Ceva... 
Orice! 

— De ce plângi? Spuse în cele din urmă cu o voce prea 
stridentă. 

— Aaah, întotdeauna plâng. Nu are nici o semnificaţie. 

Cap-bulbucat mai făcu un pas spre ea şi cercul se deplasă 
odată cu el. 

— A sosit vremea pentru distracţii, spuse Jessup şi o 
împinse cu brutalitate spre Cap-bulbucat. 

Simţi braţele apucând-o, întorcând-o... Şi, dintr-o dată, 
memoria o părăsi. Însă multă vreme avu senzaţia că aude 
ţipete şi se întrebă dacă nu cumva fuseseră ţipetele ei. 

Caracteristica religiei este dependenţa absolută. Ea 
presupune doi participanţi: unul care cere şi altul care dă. 
Cel care cere se foloseşte de ritualuri şi rugăciuni în 
încercarea de a influenţa (controla) pe acela care împarte 
darurile. Asemănarea dintre această relaţie şi vremurile 
monarhilor absoluţi nu poate fi trecută cu vederea. Această 
dependenţă dă deţinătorului acestor două aspecte esenţiale 
- al bunurilor rituale şi al purității formelor de rugăciune 
(deci, Preotului) - o putere care, într-un fel, îl face să se 
asemene cu cel care împarte darurile. 

— Pregătirea Preotului-psihiatru” 

Documentele Bazei Lunare (din Arhivele Navei) 

RAJA TOMA mergea cu paşi grăbiţi printr-un pasaj al 
Coloniei. Waela TaoLini ţinea pasul cu el. Amândoi purtau 
salopete galbene, ermetice. La guler aveau accesorii pentru 


prinderea căştilor. Afară răsărea Rega, însă în interior 
strălucea o lumină aurie care semăna foarte mult cu cea de 
la bordul navei. 

Hrana de la prima masă a acestui ciclu diurn îi căzuse 
greu la stomac şi se întrebă din ce cauză. Se adăugase un 
condiment ciudat în hrană. Ce se întâmpla cu agrarium- 
urile de la bord? Era oare posibil - aşa cum sugerase Oakes 
- ca Nava să reducă producţia de hrană hidroponică? 

Waela tăcea, potrivindu-şi pasul cu al lui. O privi şi 
descoperi că îl studia. Ochii lor trecură peste un moment 
prea scurt pentru a fi numit recunoaştere, însă gâtul şi 
ceafa ei căpătară o culoare portocalie. 

Waela privi din nou în faţă. Trebuiau să meargă împreună 
pentru a testa mecanismul de lansare, noua gondolă 
submersibilă şi transportorul. Mai întâi vor face o simulare 
în compartimentul izolat al hangarului. De-abia după aceea 
vor risca o ieşire în oceanul imprevizibil al Pandorei. 

De ce să nu pot spune pur şi simplu nu? Se întrebă ea. Nu 
era obligată să îl abordeze pe poet aşa cum îi ordonase 
Toma. Existau şi alte soluţii. Apoi se întrebă despre 
societatea din care prevenise Toma. În ce tipare a fost 
crescut, de crede că a face dragoste este metoda cea mai 
eficientă pentru a păcăli violenţa psihicului? 

Aşa cum se întâmpla în rarele ocazii când se afla împreună 
cu alţii, Sinceritatea vorbi: „Bărbaţii cârmuiau, iar femeile 
reprezentau o clasă subordonată.” 

Ştia că era adevărat. Prea se potrivea cu comportamentul 
lui. 

Toma vorbea încet cu sine: Sunt Toma. Sunt Toma. Sunt 
Toma... 

Lucrul ciudat cu această incantaţie interioară era că îi 
crescuse receptivitatea... Era mult mai dispus spre îndoieli. 
Să fi fost din cauza numelui? 

Waela nu mai are încredere în mine... În caz că a avut 
vreodată. 

Ce este poetul acesta şi unde se află? 


Întrebările îi luau prea mult timp. 

Este un instrument al Navei? 

De ce să primească un poet în echipă? Trebuia să fie o 
piesă esenţială în planurile Navei. Ascunsă, poate... 
Întortocheată... Însă în mod cert o piesă esenţială. Ar putea 
fi elementul pe care trebuia să-l descopere singur în acest 
joc mortal. 

Cât timp avem la dispoziţie? 

Nava nu juca întotdeuna după reguli considerate 
„cinstite”. 

Nu întotdeauna joci corect, Navă, nu-i aşa? 

Dacă te referi la imparţialitate, atunci ba da, joc corect. 
Răspunsul îl luă prin surprindere. Nu se aşteptase ca Nava 
să-i răspundă. 

Aruncă o privire spre Waela... O femeie tăcută. Culoarea ei 
revenise la rozul obişnuit. Nava vorbise vreodată cu ea? 

Vorbesc foarte adesea cu ea, Diavole. Îmi spune 
Sinceritate. 

Surpriza îl făcu pe Toma să păşească greşit. 

Ştie că eşti tu? 

Nu, nu e conştientă de asta. 

Vorbeşti şi cu alţii fără ca ei să-şi dea seama? 

Cu mulţi alţii, cu foarte mulţi. 

Dădură colţul intrând într-un alt pasaj. Lumina răspândită 
de o bandă strălucitoare aflată în tavan avea culoarea 
albastru deschis. Codul culorilor le spunea că acest coridor 
ducea undeva în exterior. Ochii lui Toma se opriră asupra 
şoldurilor Waelei. Observă că nu uitase să-şi ia pistolul laser. 

Waela întrerupse tăcerea. 

— Clonii aceia despre care Oakes spune că sunt folosiţi pe 
Dragon... Ce crezi că sunt? 

— Oameni cu reacţii mai rapide. 

— Nu am încredere în Lewis. 

Toma era de acord cu ea. Lewis era un personaj învăluit de 
mister... Un alter-ego al lui Oakes? Circulau poveşti despre 


Lewis care sugerau că Nava nu ar fi oprit nimic în cutia 
Pandorei, după ce îi deschisese capacul. 

Ajunseră la trapa de intrare în hangar. Toma şovăi înainte 
de a da semnalul de intrare. Aruncă o privire prin hubloul 
transparent, zări diafragma superioară a hangarului - cea 
prin care îşi luau zborul dirijabilele - închisă. Nu-şi puteau 
permite o întârziere prea mare. 

— Ce te frământă, Waela? 

Ea îi înfruntă privirea. 

— Mă întrebam dacă există cineva în care să pot avea 
încredere. 

Blestemul Pandorei, gândi el şi se hotări să îndrepte 
suspiciunile ei în direcţia lui Oakes. 

— De ce nu insistam pentru constituirea unei echipe care 
să verifice tot ceea ce face Oakes? 

— Crezi că ne-ar lăsa? 

— Merită să aflăm. 

— Am să-i spun lui Rachel, la prima întâlnire. 

— Cheam-o după ce ne întoarcem. 

— Nu pot. Se află în patrulare, la perimetrul din sud. Am s- 
o chem în ciclul nocturn. 

Fără să ştie precis de ce, Toma se simţi traversat de un fior 
auzind acestea. Demarest, femeia aia proastă, era în 
pericol? Dădu din cap. Toţi erau în pericol, în fiecare 
moment. 

Privi din nou prin hublou, la activitatea ce se desfăşura în 
hangar. Submersibilul era scăldat într-o lumină puternică. 
Dirijabilul se pierdea în umbră. Muncitorii lucrau cu râvnă. 
Observă că deschiseseră trapa din podea, pentru a inspecta 
bazinul de testare. Undele de la suprafaţa apei aruncau 
reflexii strălucitoare pe suprafaţa inferioară a dirijabilului şi 
asupra gondolei din plasmasticlă. Aha, da. Acum cuplau 
submersibilul şi gondola. 

Deci Rachel nu se va înapoia decât la noapte. Se întrebă: 
de ce insista Waela să vorbească de parcă s-ar fi aflat pe 
Navă? 


Ciclu nocturn. 

Zilele neregulate ale unei planete cu doi sori nu creau 
Coloniştilor probleme deosebite. Fuseseră Navigatori, iar 
Navigatorii aveau deja o referinţă: Ziua şi Noaptea nu erau 
momente de timp, ci cicluri. Exista aici vreo cheie, ceva 
care să-l ajute în penetrarea până în inima acestor oameni? 
Gândise că dacă va reuşi să comunice cu electroalgele, 
acest lucru îi va conferi un statut aparte. 

Tot ceea ce ne poate fi de ajutor se încadrează în ritmul 
Pandorei. 

Dacă aş putea să-i fac pe Colonişti să aibă încredere în 
mine... Dacă ar ridica privirea spre mine... Atunci le-aş 
putea spune ce vrea Nava de la ei. Mă vor crede şi mă vor 
urma. 

Submersibilul de acolo... va fi el cheia? Simboluri 
persistente. Ce va persista în simbolurile unei vegetaţii 
inteligente? Era inteligentă. Nu avea nici o îndoială. La fel şi 
Waela. Însă simbolurile rămâneau un mister. 

Licurici în noaptea mării. 

Vorbeau una cu alta, pe sub valuri? 

Da, vorbim. 

Waela arătă spre trapă: 

— Care este întârzierea? 

— Cuplează noua gondolă cu submersibilul. N-am vrut să 
distrag pe cineva de la treaba asta. 

Încuviinţă, zărind gondola pendulând la locul ei, apoi 
apăsă butonul. 

Imediat, un muncitor îmbrăcat în verde deblocă 
mecanismul interior şi trapa se deschise larg. O procedură 
cam înceată, dar zona aceasta era foarte periculoasă. 
Trapele puteau fi încuiate din ambele părţi - şi doar din din 
interior, atunci când diafragma din tavan era deschisă. Tot 
ceea ce se afla dincolo putea constitui un pericol. 

Toma simţi un miros umed, de exterior, care îl irită 
puternic. 


Waela mergea înaintea sa, cu acea mişcare atentă la care 
Coloniştii nu renunţau niciodată. Întorcea mereu capul, 
aruncând priviri agere. Costumul palid era acum ca o altă 
piele a ei. 

Toma insistase să li se dea costume noi. Acestea erau aşa 
cum îşi dorise: ofereau protecţie faţă de temperatura 
scăzută a mării, eliminând necesitatea de a izola termic 
gondola. Plasmasticla era un conductor excelent, dacă nu se 
folosea în straturi duble sau triple. Această decizie le 
oferise câţiva centimetri în plus de spaţiu în gondolă. 

Waela îl pusese într-o situaţie jenantă, atunci când 
fuseseră să probeze costumele. La fel ca şi la bord, nu 
existau camere separate pentru îmbrăcat. Ea îl însoţise în 
cabina de probă. Acest obicei îl cam deranja. Întotdeauna 
apreciase că e cazul să se întoarcă cu spatele atunci când 
se îmbrăca - sau dezbrăca - în prezenţa unei femei. Spre 
deosebire de el, Waela fusese foarte directă: 

— Raj, ştii că ai o aluniţă foarte nostimă pe fund? 

El întorsese prompt capul spre ea, exact în momentul în 
care îşi trăgea costumul. Zărise sânii şi zona pubiană. Waela 
ezitase foarte puţin, înainte de a continua mişcarea. Vorbise 
cu ochii, spunând: Desigur, sunt femeie. Ştiai asta, nu? 

Era foarte conştient de feminitatea ei şi nu putea nega 
puternica atracţie pe care o simţea faţă de ea. Era clar însă 
că şi ea îşi dădea seama de acest lucru şi se amuza pe 
seama lui într-un mod foarte delicat. Probabil din acest 
motiv se supărase Waela când îi ceruse să-şi folosească 
farmecele sexuale asupra noului membru din echipă. 

Waela avea dreptate. Era o înşelătorie. 

Dar dacă Nava ne înşeală pe noi? 

Îndoieli... Mereu îndoieli. În sinea sa, fusese de acord cu 
unele lucruri afirmate de Oakes. Pe de altă parte, Waela 
avea dreptate: „Nu ne putem ajuta unii pe alţii dacă ne 
înşelăm între noi.” 

Acea candoare a ei îl atrăgea la fel de mult ca şi chimia 
prezenţei sale fizice. 


Dar eu sunt instigatorul, avocatul diavolului. Eu sunt calul 
printre pioni. 

Şi era conştient că nu avea mult timp la dispoziţie. Nava 
putea pune capăt jocului în orice moment. Mai exista şi o 
altă ameninţare: imediat ce situaţia le va permite, Oakes 
împreună cu oamenii lui vor opri proiectul. 

Furia Waelei era evidentă - o trăda prin mersul ei (un pic 
prea nefiresc) şi prin modul în care îl studiase adineauri, 
când credea că el nu va remarca. Însă îl va aborda pe 
Panille şi îi va pune toate întrebările. Acesta era singurul 
lucru important. 

Păşiră în lumina orbitoare şi agitația bancului de probă, 
unde fusese montat noul submersibil. Toma încă mai simţea 
furia ei. Waela studia cu foarte mare atenţie această creaţie 
ieşită din instrucţiunile lui Toma. 

Avea formă aerodinamică, uşor alungită. Suporţii pentru 
montarea pe dirijabil erau dispuşi deasupra, în două 
rânduri; semănau cu coloana vertebrală a unui monstru 
antediluvian de pe Pământ. Principiul era relativ simplu. 
Submersibilul trebuia să poarte globul de plasmasticlă. 
Doar motoarele de acţionare şi rezervoarele de combustibil 
erau proiectate astfel încât să reziste la presiunea apei. 
Suportul avea încă o funcţie importantă: Bulbi luminoşi 
erau dispuşi în linie pe părţile laterale ale sferei de 
plasmasticlă - fiecare bulb având patru centimetri în 
diametru. Sistemul care comanda aprinderea acestora în 
diferite secvenţe trecea printr-un program feedback 
computer-senzor. Ceea ce vedeau ochii-senzori în 
adâncimile oceanului, aceste lumini puteau reproduce. 
Codul algelor va fi codul sistemului de lumini laterale. 
Ritmul algelor va fi ritmul luminilor laterale. 

Şeful Departamentului de Construcţii, Hapat Lavu, ieşi să-i 
întâmpine la marginea zonei luminate. Era un bărbat 
subţire, energic, complet chel. Puţine detalii scăpau ochilor 
săi cenuşii; în ciuda unui vocabular acid şi agresiv, care 
răspândea ocara cu o furie nedisimulată, era unul dintre cei 


mai apreciaţi Colonişti. Părerea generală era: „Ile poţi baza 
pe Hap.” 

Încrederea avea mare importanţă la sol, iar Hap Lavu 
lupta din greu pentru reputaţia sa. Dintre toate 
echipamentele sale, doar submersibilele nu făcuseră faţă 
condiţiilor pandorane. Şaisprezece submersibile 
dispăruseră fără urmă; din patru submersibile apăruseră 
câţiva supraviețuitori, iar epavele altor trei fuseseră 
localizate la fundul apei. Toate fuseseră distruse sau 
defectate de şirurile uriaşe de alge. 

Mulţi gândeau la fel ca Lavu: 

— Creaturile alea blestemate pot gândi şi sunt ucigaşe. 

În scurta perioadă în care lucrase cu el, ajunsese un 
admirator al lui Iloma. loma luase subcomponentele 
existente deja şi le rearanjase într-o nouă concepţie. Exista 
o singură parte a planului în care Lavu nu avea încredere: 
comunicațiile şi înregistrarea datelor. Imediat ce îl zări pe 
Toma, spuse: 

— Ar trebui să te gândeşti la ceva mai bun decât racheta- 
sondă. N-ai să faci nimic cu ea, să ştii. 

— Nu, rămânem la varianta asta, spuse 'loma. 

Ştia ce anume îl deranja pe Lavu. Electroalgele nu numai 
că acopereau suprafaţa mărilor, însă activitatea lor 
electrică inducea paraziți în canalele de comunicaţie - 
sonare şi radare. Aerostatele produceau fenomene 
asemănătoare. Exista vreo legătură între ele? Bruiajul nu 
părea să se constituie într-un cod; era pur şi simplu o 
succesiune de semnale aleatoare. Din acest motiv, erau 
dependenţi de releele de înaltă putere plasate la mică 
înălţime deasupra apei. Dar chiar şi atunci, un nor de 
aerostate ridicându-se din mare putea bloca transmisia. 

— Va trebui să te ridici la suprafaţă înainte de a putea 
transmite ceva, spuse Lavu. Dacă mă laşi să adaptez cablul 
de ancoră ca să... 

— Prea multe cabluri au fost legate de submersibil, spuse 
Toma. Ne-am putea încurca în ele. 


— Atunci roagă-te să pot evita interferenţele, ca să-ţi 
înregistrez mesajele. 

Toma încuviinţă. Planul era ca dirijabilul să fie plasat 
deasupra unei lagune, apoi să fie lansat vertical cablul de 
ancorare, într-o zonă liberă de alge. 

— Vom observa, vom reproduce succesiunea de lumini şi 
vom căuta să descoperim vreun cod în activitatea lor 
electrică, spusese el. 

Planul avea şanse de reuşită. Câteva submersibile 
supravieţuiseră scufundărilor, păstrând o distanţă mare 
faţă de alge. Violenţele nu începeau decât atunci când 
submersibilele încercau să culeagă câteva specimene de 
alge. 

Cu şanse de reuşită... Dar foarte vulnerabil. 

Dirijabilul lor avea să plutească la suprafaţă, priponit de 
cablul de ancorare, aşteptând întoarcerea submersibilului 
din adâncuri. Existase şi un alt plan, în care se folosea un 
dirijabil de rezervă. Dar se renunţase la el. Rafalele de vânt 
erau imprevizibile şi două dirijabile ancorate în aceeaşi 
lagună ar fi pus mari probleme de manevrare. Dimensiunile 
unui dirijabil cereau ca acesta să evolueze într-un spaţiu 
liber. Procedura standard pentru readucerea lor în hangar 
era să se prindă cablul pe care acestea îl coborau; apoi 
erau remorcate şi aduse jos cu un troliu. Compartimentul 
central al dirijabilului fusese ranforsat cu trei straturi de 
celule compartimentate. 

Toma inspectă rapid noul submersibil. 

Merita riscul? Se simţea ca şi cum ar fi luptat împotriva 
Navei; însă recompensa era foarte tentantă. 

Ai să mă laşi să mor aici, Navă? 

Nu primi nici un răspuns, însă Nava spusese că el era 
acum stăpân pe destinul său. Aceasta era una din regulile 
jocului. 

Dacă algele sunt conştiente şi reuşim să realizăm un 
contact cu ele, recompensa va fi enormă. Plante inteligente! 


Cunoşteau Adorarea? Aici ar putea fi cheia pentru 
îndeplinirea dorinţei Navei. 

Nava spunea că algele sunt inteligente, iar acesta ar putea 
fi un alt element al jocului. Ce să facă? Să se îndoiască? 

Dacă Nava spunea adevărul, algele ar putea fi aproape 
nemuritoare. În afara specimenelor distruse de intervenţia 
umană, nu văzuseră nicăieri alge moarte. 

Trăiau la nesfârşit? 

— Refuzi în continuare să fie de faţă un dirijabil de 
rezervă? 

— Cât timp poţi ţine unul aproape de noi? Întrebă Toma. 

— Ştii foarte bine că asta depinde de condiţiile meteo. 

În vocea lui Lavu se făcea simțită nemulţumirea. Atâtea 
creaţii de-ale sale fuseseră distruse, toate echipate cu cel 
mai bun echipament pentru supraviețuirea submarină... 
Răspunsul desigur, era că oceanele Pandorei erau înţesate 
cu pericole de care ei habar n-aveau. Lavu considera că 
întregul proiect era ca o provocare pentru el. Nu vroia să se 
dea la o parte. Nu era o simplă grijă pentru materiale. Lavu 
vroia să facă şi el parte din echipaj. 

— Cum să aflu de ce anume este nevoie, dacă nu merg eu 
însumi acolo? 

— Nu, spuse Ioma. 

Foarte bine, Navă. Acum vom arunca zarurile. 

Diavole, de ce insişti cu formulările astea teatrale? 

De data aceasta se aşteptase să primească răspuns. 

Pentru că ei nu vor asculta de mine până nu voi fi mai 
presus decât viaţa. 

Viaţa nu poate fi mai presus decât ea însăşi. 

Lavu îşi plimbă palma pe suprafaţa submersibilului. Waela 
veni lângă el. Ascultase conversaţia şoptită dintre Toma şi 
Lavu. 

Ce motivaţie interioară are Toma? Se întrebă ea. 

Nu cunoştea decât foarte puţine detalii despre el. A ieşit 
din hibernare şi a fost însărcinat să conducă acest proiect. 
Nava pusese totul la cale. 


De ce? 

— Este mai rezistent decât toate celelalte, spuse Lavu 
crezând că asta ar fi vrut să întrebe Waela. Provoc orice 
monstru pandoran să îl distrugă. 

— Ai rezolvat problema alimentarii Dirijabilului? Întrebă 
Toma. 

— Umplerea finală va avea loc afară, spuse Lavu. Am mărit 
numărul gardienilor la perimetru, din cauză că trapele din 
tavan vor fi deschise foarte multă vreme. 

— Dar submersibilul? Întrebă Waela. 

— Am montat cabluri de ghidare. Asta-i tot. 

Instinctiv, Toma ridică privirea spre diafragma care se 
deschidea în plafon. 

— "Totul va fi gata la zero-şase sute, cel mai târziu, spuse 
Lavu. Aveţi un întreg ciclu nocturn la dispoziţie să vă 
odihniţi înainte de a porni în misiune. Cine mai merge cu 
voi? 

— În nici un caz tu, Hap, spuse Toma. 

— Dar... 

— Un individ nou, pe nume Panille, spuse Toma. 

— Am auzit. Un ageamiu. Un poet? Este adevărat? 

— Un expert în comunicare, spuse Toma. 

— Bine, atunci hai să pornim testul, spuse Lavu. 

Se întoarse şi făcu un semn cu mâna. 

— Rămânem şi noi să vedem, spuse Toma. Ce presiune vei 
folosi? 

— Cinci sute de metri. 

Toma o privi pe Waela, care aprobă cu o foarte uşoară 
înclinare a capului, apoi îşi îndreptă atenţia spre 
submersibil. Acesta era fixat deasupra, de trei ori mai înalt 
decât ea. Suportul exterior ascundea totul în afară de 
partea superioară a sferei de plasmasticlă. Propulsorul de 
la pupa fusese băgat într-o nişă şi acoperit cu un scut; asta 
îi diminua eficienţa, însă îl proteja de alge. 

Muncitorii ridicară o scară - învelită cu burete, pentru a 
proteja luminile exterioare - pe care o fixară de peretele 


submersibilului. Lavu urcă scara, vorbind în acelaşi timp: 

— Am instalat un sistem manual pentru trapă, ca să fim 
siguri că nu o va deschide vreun semnal aleator. De fiecare 
dată când o deschideţi, va trebui să rotiţi mecanismul cu 
mâna. 

Nici o surpriză până aici, gândi Toma. Fusese ideea 
Waelei. Existau bănuieli că algele puteau controla 
semnalele într-un spectru foarte larg şi că unele dintre 
submersibilele dispărute primiseră semnale de deschidere 
a trapelor, sub apă. 

Waela urcă după Lavu, lăsându-l pe Toma la urmă. Când 
Toma ajunse la trapă, ei se aflau deja înăuntru. Se opri să 
arunce o privire obiectului pe care avea să-l comande. Într- 
un fel, era o mică Navă a Neantului. Stabilizatoarele erau 
ca nişte panouri solare. Senzorii exteriori montați în toate 
direcţiile erau ca hublourile Navei Neantului. Şi fiecare 
punct slab fusese bine întărit. 

Sisteme de rezervă în spatele altor sisteme de rezervă. 

Se întoarse, pipăi cu piciorul, găsi prima treaptă a scării 
de acces în interior şi intră în gondolă. Lavu şi Waela se 
aflau deja la locurile lor. Lumina de interior era roşie. Waela 
se aplecase deasupra consolei, verificând instrumentele. 
Toma îi putea zări profilul, în lumina roşie. Cât de fină şi 
minunată era linia obrajilor, gândi el. Aproape imediat, îşi 
înăbuşi un hohot cinic. 

Uite că glandele mele funcţionează încă. 

Cain s-a ridicat împotriva lui Abel, fratele său şi l-a omorât. 
Şi Dumnezeu l-a întrebat pe Cain: „Unde este Abel, fratele 
tău?” Iar ela răspuns: „Nu ştiu; nu sunt paznicul fratelui 
meu.” lar Ela spus: „Ce ai făcut? Sângele fratelui tău strigă 
din pământ spre Mine.” 

— Cartea Creştină a Morților, Arhivele Navei 

— TOTUL MERGE BINE PE-AICI? Întrebă Legata. 

Sy Murdoch stătu pe gânduri înainte de a răspunde, iar 
Legata avu timp să-l studieze cu atenţie. Dura prea mult. 
Nu-i plăcea acest bărbat, cu ochi palizi care priveau cu 


dispreţ tot ceea ce se afla în jurul lor. Luminăţia în laborator 
era prea puternică, mai ales în această parte a zilei. Tinerii 
cloni-P se lipeau de perete şi erau evident înfricoşaţi de 
apariţia lui. 

— Ei bine? Nu-mi răspunzi? 

— Trebuie să mă gândesc puţin, spuse Murdoch. 

Legata strânse buzele. Era a doua vizită la Laboratorul 
Unu în ultimele trei cicluri diurne. Vizita aceasta nu avea 
nici un motiv. Oakes se prefăcuse furios că nu penetrase 
toate secretele laboratorului. Însă ea sesizase falsitatea din 
jocul lui. Oakes minţea. 

De ce o trimisese aici? Lewis putea fi contactat oricând. Ce 
ştiau ei doi şi nu-i spuseseră? Legata simţi mânia 
cuprinzând-o. 

Murdoch păşea cu prudenţă. Oakes o trimisese pe Legata 
în Camera 'Ţipetelor, „să tatoneze”, însă îl avertizase: „Are o 
forţă teribilă.” 

Cât de puternică este? Mai puternică decât mine? 

Nu-i venea să creadă. O fiinţă atât de minionă! 

— 'Ţi-am pus o întrebare simplă, făcu Legata fără a-şi mai 
ascunde mânia. 

— O întrebare interesantă, dar deloc simplă. De ce mi-ai 
pus-o în felul acesta? 

— Pentru că am văzut rapoartele primite de Morgan. 
Faceţi nişte lucruri cam ciudate pe aici. 

— Păi... Nu prea avem limite, dar asta-i situaţia în 
cercetarea fundamentală, nu? 

Ea îi răspunse cu o privire rece. Murdoch reluă: 

— Nu prea avem limite, atâta vreme cât Doctor Oakes are 
la dispoziţie holoînregistrări şi ştie bine ce se petrece aici. 

— Şi noi apărem pe holoînregistrările lui, chiar acum, 
spuse ea. 

— Ştiu. 

Legata simţi cum i se încreţeşte pielea. Murdoch spusese 
„Ştiu” pe un ton foarte straniu. Îşi purta ca un dansator 
trupul masiv. Ridică bărbia şi Legata zări o cicatrice imediat 


sub falcă. Nu o remarcase până atunci. Făcuse guşă. Nu se 
putea spune cu precizie ce vârstă avea. Era probabil clon, 
deci nu putea preciza nici vârsta lui biologică. 

Trebuie să-mi dau seama ce se află sub mască, îşi spuse 
ea. 

Lucrurile pe care le-a făcut Lewis aici... 

Privi încă o dată prin cameră. Ceva nu era în regulă. Vedea 
aparatul holografic obişnuit, com-consola, senzorii, însă 
locul acesta îi jignea simţurile. Ea făcea parte dintre aceia 
care ştiau să aprecieze frumuseţea. Nu podoabele, ci 
frumuseţea. Cele două flori enorme care flancau trapa de 
intrare... Le remarcase şi înainte. Erau roz ca nişte limbi şi 
petalele se curbau una în alta ca un şir de oglinzi. 

Ciudat, gândi ea, florile astea miros a sudoare. 

— Hai să mergem mai departe, spuse ea. 

— Mai întăi, o formalitate cerută de Doctor Oakes. 

Murdoch făcu să apară un senzor dintr-un panou aflat 
lângă trapă. Părea să fie un cititor standard, pentru 
identificare, aşa cum erau multe la bordul Navei. Puse 
mâna pe suprafaţa plană. 

Ce formalitate stupidă, toată lumea ştia cine este Legata 
Hamill. 

O senzaţie de usturime urcă dinspre palmă spre umăr şi îşi 
dădu seama că Murdoch îi spusese ceva. Ce spusese? 

— Îmi pare rău... Poftim? 

Se simţea slăbită şi dezorientată. Ceva... 

Văzu că trapa se deschisese, dar nu-şi aminti când anume. 
Ce i se făcuse? 

Murdoch îi puse mâna pe umăr, împingând-o. Trecând prin 
trapă, avu impresia că aude o voce subţire din centrul uneia 
dintre flori: Hrăneşte-mă, hrăneşte-mă. 

Auzi trapa închizându-se în urma ei, îşi dădu seama că era 
singură şi trapa interioară se deschidea... Încet... Greu. Ce 
era cu lumina aia roşie? Si formele acelea mobile...? 

Se îndreptă spre trapă. 


Ciudat că Murdoch nu o însoţise. Privi siluetele scăldate în 
lumina roşie. Ohh, da... Noii cloni-P Pe unii îi recunoscuse; 
citise şi ea rapoartele laboratorului. Erau concepuţi să aibă 
reacţii la fel de rapide ca şi demonii Pandorei. Exista o 
problemă cu ajustarea genetică în vederea reacţiilor rapide 
şi ar fi dorit să cerceteze mai în amănunt. 

Ce anume dorea să vadă? 

O voce îi şopti în ureche: 

— Mă numesc Jessup. Vino la mine după ce termini. 

Cum am intrat aici? 

Ceva era în neregulă cu percepţia ei asupra timpului. 
Înghiţi în sec. Îşi simţi limba groasă şi aspră, frecând cerul 
gurii. 

— Binele şi răul îşi lasă uniformele la intrare. 

A spus cineva asta, sau am gândit-o eu? 

Oakes spusese: „Pe Pandora, orice este posibil.” 

De-asta l-am întrebat pe Murdoch... Unde este Murdoch? 

Cloni monstruoşi o înconjuraseră. Se străduia să se 
concentreze asupra lor. Ochii nu mai reuşeau să se 
focalizeze. Cineva o prinse de braţ. Dureros. 

Lasă-mă... 

Smuci braţul şi auzi un mormăit de uimire. Se petrecuse 
ceva ciudat cu percepţia ei asupra timpului... Nici carnea 
nu o mai simţea ca de obicei. Avea sânge pe braţe şi se 
întrebă de ce. lar trupul... Era dezbrăcat. Muşchii se 
încordau în mod reflex. Se ghemui, în apărare. 

Ce mi se întâmplă? 

Alte mâini... Mâini aspre. Le răspunse cu o unduire 
uşoară. Şi auzea foarte clar pe cineva strigând. Ce ciudat că 
nimeni nu răspundea acelor strigăte! 

Oamenii îşi petrec viaţa în labirinturi. Dacă scapă de acolo 
şi nu găsesc alt labirint, îşi construiesc unul. De unde vine 
pasiunea aceasta pentru testare? 

— Kerro Panille, Întrebări de la Avata. 

RAJA TOMA se trezi în întuneric şi avu aceeaşi senzaţie ca 
la trezirea din hibernare. Era dezorientat în întuneric, 


aşteptând pericole necunoscute. Încet-încet, îşi dădu seama 
că se afla în camera sa de pe planetă... Noaptea. Aruncă o 
privire spre afişajul luminos de lângă saltea: ora două 
dimineaţa. 

Ce anume m-a trezit? 

Camera sa se afla la opt nivele sub suprafaţa Pandorei, un 
loc de lux, protejat de zgomotul şi pericolele de la suprafaţă 
prin numeroase pasaje cu cod de culoare, mecanisme de 
blocare, trape, toboganuri şi ramificații nesfârşite. Cei 
antrenați la bordul Navei nu aveau nici o dificultate în a 
crea o hartă mentală. loma era nemulţumit că fusese 
îngropat la o asemenea adâncime. Dura prea mult să 
ajungă în locurile unde era nevoie de supravegherea sa 
atentă. 

Laboratorul Unu. 

Se urcase în pat întrebându-se despre acel loc secret, 
sursă a numeroase zvonuri. 

„Crează oameni mai rapizi decât demonii.” 

Ăsta era zvonul cel mai răspândit. 

Oakes şi Lewis nu îşi doresc altceva decât monştri care să-i 
slujească. 

Toma auzise afirmaţia asta de la unul dintre noii militanţi, 
o femeie pătimaşă asociată cu Rachel Demarest. 

Se ridică încet, pipăind întunericul din jur. 

Ciudat că m-am trezit la ora asta. 

Atinse panoul plasat pe peretele de lângă cap şi 
întunericul fu înlocuit de o lumină difuză. Camera era 
plictisitor de normală: salopeta pusă pe un scaun cu rotile... 
Ghetele... Toate lucrurile la locul lor. 

Mă simt ca un Fus afurisit. 

Vorbi cu voce tare, frecându-şi faţa. Se hotări să cheme un 
servo, puse repede salopeta pe el şi aşteptă puţin. Servo-ul 
bâzâi la intrare. Toma ieşi într-un pasaj pustiu, luminat de 
bulbii din tavan. Se aşeză în servo, poruncindu-i să-l ducă 
sus. Durata călătoriei îl presa, la fel ca şi greutatea 
construcţiei de deasupra. 


Când eram la bordul Navei, n-am simţit niciodată nevoia 
spaţiilor libere. Probabil că acum devin din ce în ce mai 
firesc. 

Servo-ul scoase un zumzet iritant, plin de frecvenţe 
subsonice. 

Ajunse la punctul de ieşire spre suprafaţă. Aici se afla un 
mecanism de verificare automată... Formă codul. Primi un 
semnal verde: „Acces liber”, apoi un semnal galben clipitor, 
„Condiţia nr.2”. Înjură în sinea sa şi se îndreptă spre 
dulapurile de sub trapa superioară, luând un pistol laser. 
Ştia că trapa nu se va deschide până nu va lua pistolul. 
Arma stătea nefiresc în mâna sa. O puse în holster şi îi simţi 
greutatea la şold. 

— Nu poţi trăi fără armă. 

Vorbise încet, însă vocea fu auzită şi luminiţa albastră din 
postul de verificare se aprinse. 

Însă trapa încă nu se deschise. Duse mâna spre 
mecanismul de deschidere pentru a evita tot procesul 
automatizat, însă luminiţa din podea clipi spre el: „Scopul 
acţiunii?” 

— Inspecţie, spuse el. 

Sistemul prelucră informaţia, apoi deschise trapa. 

Toma ieşi din servo şi merse în grabă de-a lungul 
coridoarelor. Acum ştia sigur motivul pentru care fusese 
trezit la această oră. 

Laboratorul Unu. 

Era un mister cu o aromă deosebită. 

Ajunse în zona întunecoasă a perimetrului. Trecea din 
când în când pe lângă un muncitor, sau pe lângă posturile 
de pază, fiecare cu câte un ocupant înarmat, atent doar la 
peisajul de noapte. 

Hublourile din plasmasticlă arătau că afară străluceau 
lunile, două la număr, spre orizontul din sud. Noaptea 
Pandorei era o învălmăşeală de umbre. 

Ceva mai departe, pasajul circular cobora spre o cupolă cu 
un diametru de aproximativ treizeci de metri, în care se 


aflau mai multe trape. Pasajul spre Laboratorul Unu era 
indicat de un semn în dreapta: „L-l”. Nu făcuse decât doi 
paşi spre el, când pasajul se deschise şi din el ieşi o femeie, 
trântind cu violenţă trapa în urma ei. Lumina era difuză şi 
venea doar de la cei doi sateliți naturali, prin panourile 
transparente de plasmasticlă aflate în partea stângă. Însă 
mişcările femeii trădau o puternică frământare interioară. 

Femeia se repezi spre el, îl apucă de braţ, apoi îl trase 
spre porţile exterioare cu o forţă care îl surprinse. 

— Vino! Am nevoie de tine. 

Avea o voce aspră, deosebită. Faţa şi braţele erau pline de 
zgârieturi şi Toma simţi mirosul inconfundabil al sângelui. 

— Ce... 

— Nu pune întrebări! Spuse ea cu violenţă. 

Era o fiinţă minunată. 

Îi dădu drumul când ajunseră la zid. Toma zări conturul 
vag al unei trape de urgenţă care ieşea în spaţiul liber şi 
periculos al Pandorei. Mâinile ei formau cu frenezie coduri, 
astfel încât sistemul automat să fie decuplat fără a se 
declanşa alarma. Îl prinse de încheietura mâinii drepte, 
conducându-i-o spre mecanismul de deschidere. Câte 
putere avea! 

— Când spun eu, deschizi trapa. Aştepţi douăzeci şi trei de 
minute, apoi te uiţi după mine şi mă laşi să intru. 

Înainte ca Toma să poată găsi cuvintele de protest, femeia 
se dezbrăcă de salopetă şi i-o aruncă în braţe. O prinse fără 
să vrea, cu mâna liberă. Ea se aplecase deja pentru a-şi 
scoate încălţările şi Toma văzu un corp minunat - muşchi 
netezi, perfecţi - însă pielea îi era brăzdată de fâşii de 
sintoepidermă. 

— Ce-ai păţit? 

— Te-am avertizat, nu pune întrebări. 

Vorbise fără să ridice privirea şi Toma sesiză forţa 
fantastică din ea. Periculoasă. Foarte periculoasă. Fără 
inhibiţii. 

— Ai de gând să alergi P-ul, spuse el. 


Privi în jur, căutând pe cineva care să-l ajute. Însă în 
cupolă nu se mai afla nimeni. 

— Ai încredere în mine, spuse ea ridicându-se. 

— Cum îmi dau seama că au trecut douăzeci şi trei de 
minute? Întrebă el. 

Ea se apropie de el şi lovi un panou aflat imediat lângă 
trapa de urgenţă. Toma auzi zumzetul circuitului automat 
de supraveghere, apoi o voce bărbătească, groasă: 

— La Postul Nouă nu se întâmplă nimic deosebit. 

Câteva cifre roşii străluceau pe fondul negru al unui ecran 
aflat deasupra circuitului vocal: 2:29. 

— Trapa, spuse ea. 

Toma trebuia să se supună; îi simţise forţa fantastică. 
Deblocă trapa şi trase. Femeia trecu pe lângă el ca fulgerul, 
luând-o la dreapta. Corpul ei era ca o ceaţă argintie în 
lumina de afară. Apoi zări o umbră în urma ei. Ridică arma 
fără să gândească şi prăji o Glugă Nemiloasă. Femeia nu se 
întoarse. 

Toma închise trapa. Mâinile îi tremurau. 

Alergarea P-ului! 

Privi cifrele: 2:29. A spus douăzeci şi trei de minute. Asta 
înseamnă că se va întoarce la 2:52. 

Apoi îşi aduse aminte că perimetrul avea o lungime de 
aproape zece kilometri. 

Este imposibil! Nimeni nu poate alerga zece kilometri în 
douăzeci şi trei de minute! 

Însă ea venise din pasajul ce ducea spre Laboratorul Unu. 
Despături salopeta. Era plină de sânge. Numele ei fusese 
cusut pe partea stângă a pieptului: Legata. 

Se întrebă dacă era un nume sau un prenume. 

Sau un titlu? 

Aruncă o privire prin fereastra de plasmasticlă, privind 
spre stânga, în direcţia din care trebuia ea să apară dacă ar 
fi reuşit într-adevăr să alerge perimetrul. 

Ce să însemne Legata? 

Vocea din circuitul de pază îl făcu să tresară: 


— O femeie aleargă P-ul. Adineauri a trecut pe lângă 
Postul Treizeci şi Opt. 

— Cine este? 

— Nu-mi dau seama, e prea departe. 

Toma se ruga să reuşească, ascultând raportul de la 
fiecare post pe lângă care trecea. Însă ştia că nu avea prea 
multe şanse. După ce Waela îi povestise despre Joc, căutase 
în statistici şi se edificase. Cincizeci la sută... Însă pe timpul 
zilei. Noaptea nu reuşeau nici măcar unul din cincizeci. 

Cronometrul de lângă el se mişca agonizant de încet: 2:48. 
I se păru că trece o oră până să ajungă la 2:49. Santinele 
amuţiseră. 

De ce nu raportau trecerea ei pe lângă posturile de pază? 

Se auzi imediat o voce, ca un răspuns: 

— Adineauri a trecut pe lângă Postul Optzeci şi Nouă din 
Est. 

— Cine naiba este? 

— E prea departe ca să-mi dau seama. 

Toma scoase pistolul laser şi puse o mână pe mecanismul 
de deschidere. Se spunea că ultimele clipe erau cele mai 
grele, demonii Pandorei repezindu-se cu toţii asupra 
alergătorului. Trase cu ochiul afară, în lumina nopţii. 

Roti mecanismul de deschidere şi crăpă puţin trapa. Nici o 
mişcare... Nimic. Nici măcar un demon. Se trezi vorbind pe 
înfundate: 

— Haide, Legata. Haide. Poţi. Nu strica totul tocmai acum! 

Ceva străluci în umbrele din stânga. Deschise larg trapa. 
Iat-o! 

Era ca un dans - sărea, se apleca. Ceva mare şi negru se 
repezi asupra ei. Toma ochi cu grijă şi prăji încă o Glugă 
Nemiloasă. Femeia trecu pe lângă el fără să întrerupă 
ritmul. Mirosea a transpiraţie... O transpiraţie parfumată. 
Trânti trapa şi o blocă. Imediat după aceea, ceva se izbi cu 
zgomot de barieră. 

Prea târziu, lepădătură! 


Se întoarse pentru a o privi intrând din nou prin trapa 
Laboratorului Unu, cu salopeta în mâini. Femeia îi făcu un 
semn cu mâna înainte ca trapa să se închidă şuierând în 
urma ei. 

Legata, gândi el. Apoi: Zece klick-uri în douăzeci şi trei de 
minute! 

În circuitul vocal se auzea o conversaţie: 

— Ştie cineva cine a fost? 

— Nu. Unde a intrat? 

— Undeva pe lângă cupola Laboratorului Unu. 

— La naiba! Cred că ăsta este recordul absolut! 

Toma apăsă pe buton şi vocile amuţiră, însă nu înainte de a 
auzi o voce spunând: 

— Tare-aş vrea să văd pe scumpetea aia alergând după... 

Se îndreptă spre trapa Laboratorului Unu, încercă să 
forţeze mecanismul de deschidere... Acesta refuză să se 
mişte. Era sigilat. 

Toate astea pentru a-şi trage o dungă deasupra 
sprâncenei? 

Nu. Probabil că nu o făcuse doar pentru însemnul unui 
succes. 

Ce făceau acolo, în Laboratorul Unu? 

Încercă din nou mecanismul. Nimic. Dădu din cap şi se 
întoarse încet spre poarta de pază automată, unde chemă 
un servo. Ajunse din nou în camera sa. Tot drumul, se 
întrebă: 

Ce naiba înseamnă Legata? 

Clonul unui clon nu este neapărat necesar să se asemene 
foarte mult cu originalul, aşa cum nici clonul original nu se 
aseamănă întotdeauna cu originalul iniţial. 'Totul depinde de 
interferenţele între celule şi de alte elemente care pot 
interveni pe parcurs. Trecerea timpului aduce întotdeauna 
elemente noi. 

— Jesus Lewis, Noul Manual de Clonare. 

OAKES OPRI aparatul holografic şi roti scaunul, 
îndreptându-şi privirea spre desenul de pe perete. 


Nu-i plăcea acest loc. Era mai strâmt decât locuinţa sa de 
pe navă. Aerul avea un miros ciudat. Unii dintre Colonişti 
nu îl tratau cu tot respectul cuvenit şi asta îl deranja. Mereu 
se gândea la spaţiile libere şi neprotejate ale Pandorei. 

Faptul că în jurul locuinţei sale se aflau multe straturi de 
protecţie nu avea prea mare importanţă. Spaţiul liber 
exista, dincolo. 

Deşi îşi adusese mobilele de pe navă, în locul acesta nu se 
va simţi niciodată la fel de confortabil. 

Singura îmbunătăţire era că primejdiile de pe navă - 
primejdii pe care nu le cunoştea decât el - se 
îndepărtaseră. 

Oftă. 

Era după-amiaza târziu şi mai avea încă multe treburi de 
rezolvat. Însă ceea ce văzuse la holovideo îl interesa mai 
mult. 

Un spectacol dintre cele mai nesatisfăcătoare. 

Îşi muşcă buza de jos. Nu... Fusese un spectacol mai mult 
decât nesatisfăcător. Îi dădea un sentiment de... Nelinişte. 
Se lăsă pe spate încercând să se relaxeze. Înregistrarea 
holografică a vizitei Legatei în Camera Ţipetelor îl umplea 
de nelinişte. În ciuda faptului că drogul îi inhibase reacţiile 
corticale, Legata rezistase. Nimic din ceea ce făcuse în 

Camera [ipetelor nu putea fi folosit împotriva ei... cu 
excepţia... Nu. Nu făcuse nimic. 

Nimic! 

Dacă n-ar fi văzut cu ochii lui... Oare o să-i ceară să vadă 
înregistrarea? Îşi zise că nu, dar nimic nu era sigur. Nimeni 
dintre cei care fuseseră acolo nu ceruseră să-şi vadă 
înregistrările, deşi toţi ştiau că acestea existau. 

Legata nu se comportase conform planului. 1 s-au făcut 
unele lucruri, dar s-a opus altora. Înregistrarea nu îi oferea 
nici un element cu care s-o aibă la mână. 

Dacă vede înregistrarea, îşi va da seama. 

Dar cum putea opri cel mai bun Inspector Tehnic să-şi 
descopere propria înregistrare holografică? 


Să fi fost o greşeală... Trimiterea ei în Camera Ţipetelor? 

Însă Oakes avea impresia că o cunoaşte totuşi destul de 
bine. Da. Nu va face nimic împotriva lui decât dacă ar suferi 
o mare durere. Şi s-ar putea să nu ceară holograma. 
Poate... 

În Camera Ţipetelor, Legata nu căutase nici măcar o 
singură dată plăcerea. Toate acţiunile ei fuseseră reacţii de 
apărare contra durerii. 

Eu am ordonat să i se producă durere. 

Se simţi stingherit. 

A fost necesar! 

Având un adversar de calibrul navei, trebuia să-şi ia 
măsuri extreme. Trebuia să exploreze limitele. 

Am o justificare. 

Legata nici măcar nu ceruse un sedativ după ieşirea din 
Camera Ţipetelor. 

Şi-a pus câteva benzi de sintoepidermă pe răni şi s-a 
grăbit să plece. Unde? 

S-a întors dezbrăcată, cu salopeta în mâini. 

Oakes auzise zvonuri cum că în acel interval de timp 
cineva ar fi alergat perimetrul. În nici un caz nu putea fi 
Legata. O coincidenţă, nimic mai mult. Dovada: nu-şi făcuse 
semn deasupra sprâncenei. 

Ce nesăbuire! Să alergi aşa în spaţiul neprotejat! 

Ar fi vrut să interzică Jocul, dar Lewis îl avertizase să n-o 
facă, iar până la urmă fusese de acord. Dacă ar fi interzis 
Jocul, ar fi însemnat să pună o mulţime de paznici la trapele 
de ieşire. În plus, Jocul era ca o supapă, ajutând la 
eliminarea violenţei acumulate în oameni. 

Legata să alerge perimetrul? 

Nu, în nici un caz! 

A naibii femeie! Seara trebuia să se prezinte la lucru, cu 
toate însemnele fizice ale trecerii prin Camera Ţipetelor 
aproape dispărute. Privi la notițele de sub mâna stângă. 
Ordinele erau adresate chiar ei. 


„Verifică posibilele legături dintre răsăritul lui Alki şi 
creşterea electroalgelor. Pune Laboratorul Unu să scoată 
doi noi cloni de tip LH. Caută noi informaţii despre dizidenţi 
- atenţie sporită la cei care s-au asociat cu Rachel 
Demarest.” 

Va respecta Legata ordinele? 

Imaginea feţei Legatei i se strecură în minte. 

A avut încredere în mine. 

Dar chiar avusese încredere în el? De ce să se fi întors la 
Laboratorul Unu când toate presimţirile ei rele erau atât de 
evidente? Dacă ar fi fost vorba de altcineva, Oakes nu şi-ar 
fi făcut nici o problemă. Însă acum era vorba de Legata. Ea 
era diferită de toţi ceilalţi şi fusese împinsă prea departe. 

Momentul de distracţie. 

Nu fusese chiar atât de distractiv pe cât se aşteptase. Îşi 
aminti prima privire a ei când îşi dăduse seama că fusese 
trădată... Suportând şocul undelor sonice. Sonicele i-au 
alungat pe cloni; ei se distraseră deja. Dar nici măcar 
durerea intensă nu o făcuse pe Legata să se mişte din loc. 
În ciuda sedativelor, putea auzi comenzile lui Murdoch. 
Sedativele îi fuseseră administrate pentru a-i inhiba 
voinţa... Însă ea rezistase. Comenzile lui Murdoch îi 
spuneau ce trebuia să facă, clonul era pregătit, 
echipamentul pus la punct... Dar chiar şi atunci, ar fi trebuit 
să-şi piardă complet controlul din cauza durerii, pentru a 
produce clonului o durere asemănătoare. Aproape tot 
timpul, privirea ei căutase scannerul holografic. După ce îl 
descoperise, privise direct în el şi ceea ce se vedea în ochii 
ei nu îi dădea lui Oakes nici un fel de plăcere. 

Nu-şi va aduce aminte. Nimeni nu-şi aduce aminte. 

Majoritatea subiecţilor cerşeau milă, ofereau orice, orice, 
numai să se oprească durerea. Legata se holbase pur şi 
simplu în scanner. Undeva în ea, era trează şi ştia că era 
complet neajutorată, la discreţia lui. Era un proces de 
modelare. Oakes vroia ca Legata să semene cu toţi ceilalţi. 
La asta se pricepea destul de bine. 


Însă fusese luat pe nepregătite de diferenţa între ea şi 
ceilalţi. Da, era mult diferită. Ce şoc, să descoperi în cele 
din urmă această magnifică diferenţă şi să ştii că ai distrus- 
o. Distrusese încrederea. Încrederea pe care o avuseseră 
unul în celălalt dispăruse pentru totdeauna. 

Pentru totdeauna. 

Niciodată nu va mai avea încredere deplină în el. Da, se va 
supune... Acum cu mai multă promptitudine, probabil. Însă 
nu va mai avea încredere. 

Conştientizarea acestui fapt îi dădu fiori. Era tensionat, 
neatent. Trebuia să se relaxeze, să se concentreze asupra 
unui lucru care aducea liniştea. 

Nimic nu durează la nesfârşit, gândi el. 

Brusc, alunecă în zona lui de somn, însă era un somn 
bântuit de imaginea peretelui unei camere. Peretele avea 
forme distorsionate, aducând de departe cu cele din 
încăperea în care fusese Legata... Camera 'Ţipetelor. 

lar Pandora era chiar acolo... Şi. Şi. Mâine. 

OMULKERRO: „Ascultătorul îşi protejează simţul 
înţelegerii şi conştiinţa?” 

AVATA: „Ahhh, ridici bariere.” 

OMULKERRO: „Asta numeşti tu iluzia înţelegerii, nu-i 
aşa?” 

AVATA: „Dacă înţelegi, atunci poţi învăţa. Dacă spui că 
înţelegi, atunci ridici bariere.” 

OMULKERRO: „Dar îmi amintesc că am înţeles multe 
lucruri.” 

AVATA: „Memoria nu înţelege decât prezenţa sau absenţa 
semnalelor electrice.” 

OMULKERRO: „Atunci care este combinaţia, sau 
programul pentru învăţare?” 

AVATA: „Acum ai deschis drum liber. Doar programul 
contează.” 

OMULKERRO: „Şi care sunt regulile?” 

AVATA: „Există reguli care stau la baza fiecărui aspect al 
vieţii umane? Asta-i întrebarea?” 


OMULKERRO: „Se pare că asta-i întrebarea.” 

AVATA: „Atunci dă răspunsul. Care sunt regulile pentru a fi 
om?” 

OMULKERRO: „Eu te-am întrebat pe tine!” 

AVAITA: „Dar tu eşti om iar eu sunt Avata.” 

OMULKERRO: „Bine, atunci care sunt regulile pentru a fi 
Avata?” 

AVATA: „Ahhh, omulkerro, cuprindem în noi atâta 
cunoaştere, dar nu o cunoaştem.” 

OMULKERRO: „ Vrei să spui că o astfel de cunoaştere nu 
poate fi redusă la un simplu limbaj.” 

AVATA: „Limbajul nu poate apare în neant.” 

OMULKERRO: „Dar noi nu ştim despre ce anume 
discutăm?” 

AVATA: „Folosirea limbajului nu implică doar o simplă 
recunoaştere a şirurilor de cuvinte. Limbajul şi lumea la 
care se referă...” 

OMULKERRO: „Scenariul piesei.” 

A VATA: „Scenariul, da. Scenariul jocului şi lumea sa 
trebuie să se întrepătrundă. Cum poţi crea un cuvânt sau 
alt simbol pentru fiecare element celular al corpului tău?” 

OMULKERRO: „Pot vorbi cu corpul meu.” 

AVAT A: „Pentru asta, nu ai nevoie de un scenariu.” 

— Kerro Panille, AVAT A, Jocul: Întrebare şi Răspuns” 

Misterul conştiinţei? Date false - rezultate semnificative. 

— P Weygand, Med-leh al Navei Neantului. 

OAKES PRIVEA prin scanner. Santinela se zvârcolea şi 
urla în agonie. Lumina de seară a lui Alki arunca umbre 
lungi şi purpurii, care se deformau neîncetat, odată cu 
salturile şi spasmele omului. Circuitele Activităţii Curente 
din Exterior reproduceau fidel sunetele, cu o promptitudine 
înfricoşătoare. Îi dădeau sentimentul că bărbatul acela se 
putea afla chiar lângă uşa camerei sale, nu la perimetrul 
dinspre nord, aşa cum indica senzorul. 

Urletele se transformară într-un horcăit groaznic, ca o 
turbină pe cale să se oprească. Urmară convulsii, tresăriri, 


apoi liniştea. 

Oakes nu-şi putea alunga din minte primele ţipete ale 
santinelei. 

Tentacule Nervoase! Tentacule Nervoase! 

Oriunde te-ai fi aflat în spaţiul neprotejat al Pandorei, nu 
aveai scăpare. Colonia era sub un asediu permanent. lar la 
Fort... Sterilizarea era singura soluţie. 'Tot ce mişcă trebuie 
omorât. 

Oakes îşi apăsă palmele pe urechi, încercând să 
estompeze ţipetele. Încet, duse mâinile la comenzile 
scannerului, privindu-le ca şi cum ele l-ar fi trădat. Căuta 
prin senzorii ACE ceva care să-i atragă atenţia, la 
întâmplare. Şi... Şi dăduse peste această oroare. 

Imaginile continuau să-i joace în minte. 


Santinela îşi dusese mâinile la ochi, smulgând țesuturile pe 
care Tentaculele Nervoase le găseau atât de suculente. Dar 
ar fi trebuit să ştie ceea ce ştia orice Colonist şi anume că 
nu mai avea scăpare. Dacă Tentaculele Nervoase apucau să 
intre într-un ţesut nervos, nu puteau fi oprite decât după ce 
îşi depuneau ouăle în creier. 

Numai că această santinelă aflase despre clor. În ultimele 
sale momente de conştienţă, să fi existat vreo urmă de 
speranţă? Cu siguranţă, nu. Odată ce lentaculele Nervoase 
intraseră în carne, clorul nu mai putea fi folosit. 

Pentru Oakes, cel mai oribil aspect al incidentului era că îl 
cunoştea pe nefericit: Illuyank. Făcea parte din echipa lui 
Murdoch de la Laboratorul Unu. Şi înainte de asta, fusese 
cu Lewis la Fort. Illuyank era un supravieţuitor - alergase 
de trei ori perimetrul... Şi reuşise să se întoarcă, după 
expediţia fatală a lui Edmond Kingston. Illuyank a venit pe 
navă pentru a raporta eşecul lui Kingston. 

Am ascultat raportul lui. 

O mişcare îi atrase atenţia. Înlocuitorul santinelei intrase 
în raza de acţiune a senzorului (nu foarte aproape de 
Illuyank!), cu puşca laser pregătită. Era, după standardele 
Coloniei, un laş de ultimă speţă. Nu fusese în stare să tragă 
în nefericitul Illuyank. Astfel încât victima Tentaculelor 
Nervoase cunoscuse cea mai cumplită moarte pe care o 
putea oferi Pandora. 

Înlocuitorul ţinti şi arse trupul lui Illuyank, de la cap până 
la călcâie. Procedură standard. Prăjeşti totul. Ouăle acelea, 
cel puţin, nu vor mai da vreodată pui. 

Oakes găsi în el puterea de a trece la un alt scanner. 
Tremura atât de puternic încât nici nu se putea depărta de 
consolă. 

Fusese o scanare de rutină, de genul celor pe care le 
executase zilnic până atunci. Ce îngrozitor era acest loc! 

Ce a făcut nava cu noi? 

Pe planetă nu aveai nici un loc de scăpare. Faptul că pe 
această lume rapidă trebuia să stea protejat de bariere 


multiple şi sub o supraveghere permanentă nu era de 
natură a-i aduce liniştea. 

Şi nu exista drum de întoarcere. Lewis avea dreptate. 
Colonia cerea o atenţie constantă. Decizii delicate 
referitoare la misiunile personalului, furnizarea de hrană şi 
echipament Fortului. Niciuna din aceste probleme nu putea 
fi rezolvată prin canalele de comunicaţie dintre sol şi nava. 
Pandora impunea acţiuni şi răspunsuri prompte. Lewis nu-şi 
putea împărţi atenţia între Fort şi Colonie. 

Apăsă cu degetul în pilula din ceafa. Acum nu-i mai folosea 
la nimic. Interferenţele statice de la sol limitau raza de 
acţiune... lar când scăpau de acest impediment - nu foarte 
multă vreme - semnalele aleatoare auzite dovedeau că 
secretul lor fusese descoperit. 

Sursa acelor semnale probabil că era nava. Nava! Tot nu 
vroia să renunţe! Încă se mai amesteca în treburile lui. 
Pilulele de comunicaţie vor trebui scoase cu prima ocazie. 

Se aplecă ridicând o sticlă de la podea. Mâna îi tremura 
încă după incidentul cu Illuyank. Încercă să-şi toarne un 
pahar şi vărsă majoritatea conţinutului pe consolă. Pata 
roşie şi lipicioasă îi aminti de sângele care ţâşnise din 
zonele neacoperite ale santinelei... Din nas... Din gură... 

Cele trei dungi tatuate deasupra sprâncenei lui Illuyank 
rămăseseră imprimate ca nişte flăcări în memoria lui Oakes. 

La naiba cu locul ăsta! 

Apucând paharul cu ambele mâini, sorbi ce mai rămăsese. 
O înghiţitură mică, dar care îi aduse liniştea în stomac. 

Bine măcar că n-am să vomit. 

Puse paharul gol pe marginea consolei şi îşi plimbă 
privirea prin cameră. Nu era suficient de spațioasă. Tânjea 
după spaţiul din navă. Însă acolo nu avea unde se retrage... 
Nu putea scăpa din sclavie. 

Te vom învinge, Navă! 

Bravo! 

Nu avea ce căuta în locul ăsta. Coloniştii erau foarte 
rapizi! Pe navă, nici vorbă de aşa ceva. Oakes ştia că era 


prea masiv, prea ieşit din formă pentru a face faţă Pandorei. 
Nu se putea apăra singur. Avea nevoie de protecţie 
permanentă. Îl măcina faptul că Illuyank fusese unul dintre 
oamenii destinaţi a face parte din garda sa. Illuyank fusese 
un supravieţuitor. 

Până şi supraviețuitorii mor aici. 

Simţea nevoia să iasă din camera asta, să se plimbe pe 
undeva. Insă când reuşi să se ridice de la consolă, 
întorcându-se, se confruntă cu un alt perete. Îşi dădu seama 
că luxul pierdut îl afecta mai puternic decât estimase. Avea 
nevoie de Fort, din motive fizice şi psihologice, pentru o 
bază sigură din care să dea comenzi. Cămăruţa asta 
blestemată era mai largă decât toate celelalte aflate pe 
Pandora, însă după ce îi instalaseră consola de comandă, 
echipamentul holografic şi celelalte accesorii ale unui PP 
descoperi că de-abia mai putea să se mişte. 

Aici nu am spaţiu nici măcar să respir. 

Puse mâna pe mecanismul de deschidere, dorind să facă o 
plimbare prin coridoare. Însă în momentul în care mâna 
atinse metalul rece, îşi dădu seama că toate coridoarele 
duceau spre spaţiul neprotejat. Trapa era încă o bariera 
pusă în faţa ravagiilor pe care le făcea acest loc. 

Vreau să mănânc ceva. 

Probabil aş putea-o chema pe Legata... Inventez eu un 
pretext. Legata cea conştiincioasă. Superba Legata. Cât de 
folositoare îi era... Însă nu-i plăcea schimbarea petrecută 
acolo, în străfundul ochilor ei. Să-i ceară lui Lewis un 
înlocuitor? Nu îşi dorea una ca asta. 

Am greşit faţă de ea. 

Nu putea recunoaşte asta decât în sinea sa. Făcuse o 
greşeală trimiţând-o pe Legata în Camera 'Ţipetelor. 

A suferit o schimbare. 

Acum îi aducea aminte de muncitorii din agrariumul de la 
bordul navei. Îl impresionase diferenţa dintre acei 
muncitori şi restul Navigatorilor. Muncitorii din agrarium 


formau un grup tăcut, mereu ocupat... Făceau uneori 
zgomot, însă în sinea lor erau foarte tăcuţi. 

Asta era! Legata devenise tăcută în sine. 

Era ca muncitorii din agrarium, serioasă, aproape 
respectuoasă... Fără îndârjirea din Vitro-laboratoare sau de 
lângă containerele cu axolotl, acolo unde Lewis făcea 
miracole... Era altceva. 

Îşi dădu seama că agrarium-urile erau singurele locuri pe 
navă unde nu se simţea potrivit. Gândul ăsta îi dădu fiori. 

Legata mă face să mă simt nepotrivit aici. 

Acum nu mai avea posibilitate de întoarcere. Va trebui să 
suporte consecinţele. Opțiunile rezultaseră din informaţii. 
Acţionase pe baza unor informaţii greşite. 

Cine mi-a dat informaţia greşită? Lewis? 

Care sisteme de comandă erau implicate în furnizarea de 
informaţii, ducând inevitabil la anumite opţiuni? 

Ce întrebare simplă! 

O suci pe toate părţile în minte, intuind că intrase pe o 
pistă vitală. Probabil asta era cheia spre aflarea adevăratei 
naturi a navei. O cheie, undeva în fluxul de informaţii. 

Informaţie-opţiune-acţiune. 

Simplu, mereu foarte simplu. Pentru un adevărat om de 
ştiinţă, complexitatea era întotdeauna suspectă. 

Briciul lui Occam taie. 

Ce decizii lua nava şi pe baza căror informaţii? De 
exemplu, se va opune nava mutării Secţiei Natali pe 
planetă? Deocamdată nu era posibil, însă ideea unei 
confruntări deschise îl entuziasma. Tânjea după o astfel de 
confruntare. 

Arată-mi mâinile, monstru mecanic! 

Nava poate acţiona fără mâini. 

Dar nava putea acţiona fără curiozitate şi fără să lase 
puncte de reper? 

Ca fiinţă inteligentă, Oakes simţea nevoia să-şi satisfacă 
simţul curiozităţii, să se mişte continuu. Probabil că nu 
întotdeauna se mişca elegant - de exemplu, chestiunea 


referitoare la Legata - dar trebuia să se mişte... Salturi, 
opriri, starturi... Orice. Succesul mişcărilor depindea de 
inteligenţă şi de informaţiile disponibile. 

Am nevoie de informaţii corecte. 

Entuziasmul ţâşnea prin toţi porii. Dacă ar avea 
informaţiile corecte, ar putea dovedi, o dată pentru 
totdeauna, că nava nu era Dumnezeu? Să pună capăt 
definitiv pretențiilor navei? 

Ce informaţii avea? Conştiinţa navei? Trebuia să fie 
conştientă. Dacă ar presupune altceva, ar însemna să facă 
un pas înapoi... Să ia o opţiune greşită. Indiferent de 
situaţie, nava nu putea fi considerată decât o inteligenţă 
complexă. 

O fiinţă cu adevărat inteligentă făcea adesea mişcări, însă 
le făcea pe baza unor informaţii de încredere, care fuseseră 
verificate cumva. 

Verificate în număr mare sau pe o perioadă lungă de timp. 

Una sau alta. 

De cât timp erau testaţi Navigatorii? Într-un univers 
aleator, rezultatele nu garantau întotdeauna predicții 
sigure. Deciziile navei puteau fi prevăzute? 

Oakes îşi simţi inima bătând puternic. Datorită acestui joc, 
se simţea revenind la viaţă. Era ca amorul fizic... Dar putea 
fi mai mult - cel mai grandios joc din univers. 

Dacă mişcările şi deciziile navei puteau fi prevăzute, 
înseamnă că evenimentele puteau fi grăbite. Va avea soluţia 
unei victorii rapide şi uşoare asupra Pandorei. Ce mişcare 
să facă pentru a se folosi de forţa navei pentru a-şi îndeplini 
propriile scopuri? Dacă avea informaţii corecte, putea 
supune chiar şi un zeu. 

Controlul! 

Rugăciunile nu erau decât un scâncet, o smiorcăială... O 
implorare pentru a obţine controlul. O implorare? O 
ameninţare? 

Navă, dacă nu mă incluzi în Secţia Medicală, atunci renunţ 
la Adorare! 


Cam asta era situaţia cu Adorarea. Zeii, dacă existau, ar fi 
trebuit să se strice de râs. 

Dintr-o dată, gândurile reveniră la moartea lui Illuyank. 

La naiba cu locul ăsta! 

Ce bine ar fi să mă plimb acum într-un agrarium de la 
bord... Sau într-o Catedrală a Copacilor. 

Îşi aminti de o noapte petrecută pe navă, plimbându-se pe 
lângă gurile de ventilaţie, spre o Catedrală a Copacilor de la 
periferie. Îşi lipise fruntea de plasmasticla unui hublou, 
privind neantul de dincolo. Stelele se roteau în jurul 
propriilor axe de spin; şi ştia foarte bine, în jurul lui. Însă, 
deşi avea în faţă nenumărate stele, se simţi ca într-o groapă 
întunecoasă şi îngrozitoare. De cealaltă parte a barierei de 
plasmasticlă, în fiecare secundă se năşteau galaxii... 
Mureau galaxii. Nu putea scoate nici un strigăt de ajutor. 
Nici o alinare nu putea supravieţui frigului. 

Cine mai era atât de singur în univers? 

Nava. 

Mintea rostise un lucru neaşteptat. Însă ştia că era un 
adevăr. În acel moment zări, în plasmasticlă, reflexia 
propriilor ochi topindu-se în întunericul dintre stele. Îşi 
aminti că făcuse un pas înapoi, surprins. 

Privirea aceea! Aceeaşi expresie! 

Aceeaşi expresie fusese pe faţa negrului de pe Pământ, 
atunci când îl luaseră din grădina casei. 

Îşi dădu seama că aceeaşi expresie o zărise şi în ochii 
Legatei. 

În ochii mei... În ochii ei... În ochii negrului din copilărie. 

Simţindu-se încorsetat de cameră, de toate cercurile 
concentrice şi barierele Coloniei, ştia cum trupul lui 
vulnerabil putea fi trădat. 

Mă pot trăda singur. 

Sau în faţa altora. 

Lui loma? 

Navei? 


Misterul spaţiului exterior şi al celui interior îl umplea cu 
uimire şi teamă. Era o slăbiciune şi trebuia înfruntată 
direct. 

Dumnezeu sau, nu, nava era unică. La fel ca şi mine. 

Şi dacă... Nava ar fi într-adevăr Dumnezeu? 

Îşi trecu limba pe deasupra buzelor. Stătea singur în 
centrul camerei şi asculta. 

Ce ascult? Ce vreau să aud? 

Nu putea face mişcări decât după o verificare, forțând 
schimbarea, bâjbâind în spatele celorlalţi Navigatori. Cheia 
spre navă se afla în înţelegerea mişcărilor ei. Orice 
organism se mişca. De ce? 

Caută plăcerea, evită durerea. 

Hrana era o plăcere. Simţea foamea atacându-i stomacul. 
Amorul fizic era o plăcere. Unde era Legata acum? Victoria 
era o plăcere. Asta va trebui să mai aştepte. 

Lasă durerea să ceară singură felul în care trebuie 
acţionat. 

Pendulul oscila mereu: plăcere/durere... Plăcere/durere. 
Intensitatea şi perioadele variau; însă oscilaţia, 
semnificaţia, niciodată. 

Ce daruri ar putea tenta un zeu? Ce ghimpe ar putea răni 
piciorul unui zeu? 

Îşi dădu seama ca stătuse mult într-o singură poziţie, cu 
privirea fixată asupra mandalei de pe perete. Era 
reproducerea exactă a celei din cabina de pe navă. Legata îi 
făcuse această copie... O altă copie fusese dusă la Fort. Ce 
mult şi-ar fi dorit ca Fortul să fie gata! Fără demoni, în 
siguranţă, ziua şi noaptea. De multe ori visase să iasă în 
spaţiul liber al Pandorei, sub cei doi sori şi o rafală uşoară 
de vânt să-i ciufulească părul. Să meargă cu Legata la braţ, 
plimbându-se prin grădini spre o mare liniştită. 

Dintr-o dată, în minte îi apărură ochii Legatei, înlocuind 
această viziune idilică. Inspiră adânc, cu privirea fixată 
asupra mandalei. 

Lewis trebuie să distrugă toţi demonii - algele, totul! 


Avu nevoie de un efort fizic pentru a-şi dezlipi privirea de 
pe mandalăl . Se întoarse, făcu trei paşi, se opri... Din nou 
mandala! 

Mandala: un desen foarte complex reprezentând o 
imagine a universului sau numai anumite lumi subtile şi 
totodată o manifestare a Divinului sau a unui aspect al său 
(N. Trad.). 

Ce se întâmplă cu mintea mea? 

Visa cu ochii deschişi. Îşi lăsase mintea liberă să 
vagabondeze. Presiunea exercitată de toţi acei demoni 
aflaţi de cealaltă parte a perimetrului îi dădea sentimentul 
de vulnerabilitate. Pierduse izolarea de care se bucurase pe 
navă - schimbase pericolele navei cu pericolele Pandorei. 

Cine ar fi crezut că voi duce dorul navei? 

Blestemaţii de Colonişti erau prea brutali, prea rapizi. 
Credeau că se pot târgui mereu, că pot întrerupe orice. 
Vorbeau prea repede. Totul trebuia făcut imediat! 

Com-consola emise un bâzâit. 

Apăsă o tastă. Figura lui Murdoch îl privea din cadrul 
ecranului. Murdoch începu să vorbească fără a cere 
permisiunea, fără preambul. 

— Ai dat ordin să-l trimit pe Illuyank la... 

— Iluyank a murit, spuse Oakes cu o voce ternă. 

Savură expresia de surpriză de pe figura lui Murdoch. 
Ăsta era unul dintre motivele pentru care spiona prin 
senzori, la întâmplare. Indiferent de ororile pe care le 
vedeai, informaţia te făcea să pari atotputernic. 

— Găseşte pe altcineva pentru echipa de protecţie, spuse 
Oakes. Ai grijă să fie de încredere. 

Întrerupse legătura. 

Poftim! Aşa se proceda aici, la sol. Decizii rapide! 
Amintirea morţii lui Illuyank îi readuse foamea în stomac. 
Mâncare. Trebuia să mănânce ceva. Se întoarse... Mandala 

îi apăru din nou în faţa ochilor. 

Va trebui să o luăm mai încet. 


Mandala îi juca în faţa ochilor, din desen ieşeau 
nenumărate figuri groteşti, încolăcindu-se, deformându-se. 

Într-un târziu, îşi dădu seama că una dintre figuri era a 
Rachelei Demarest. Căţea idioată! Camera '[ipetelor o 
dereglase de-a binelea... Înnebunise. Să alergi afară în felul 
ăsta! Mulţi văzuseră demonii năpustindu-se asupra ei, aşa 
că nimeni nu va da vina pe el. Scăpase de o problemă... Însă 
să alergi afară... 

Totul îmi aduce aminte de spaţiul neprotejat! 

Va trebui să găsească pe altcineva prin care să-i trimită lui 
Win Ferry băutura. Bătrânul vroia acum alcool pur, din 
cereale. Trebuia să-i trimită însă şi un mesaj... Nu care 
cumva să pună vreo întrebare idioată despre femeia 
Demarest. 

Îl dureau mâinile şi îşi dădu seama că încleştase pumnii. 

Încercă să se relaxeze, masându-şi degetele acolo unde 
începeau durerile. Daca ar lua încă o înghiţitură de vin 
poate că... Nu! 

Câte neplăceri! Şi pentru ce? 

Nu exista decât un singur răspuns, răspunsul dat de Lewis 
de atâtea ori: Pentru această lume. 

Victoria le va oferi o lume sigură. Inconştient, atinse 
mandala cu mâna dreaptă. Ce preţ! Iar Legata - istoric, 
Inspector Tehnic, o femeie minunată - poate că ea va fi 
regina lui. Oakes îi datora asta. Împărăteasă. Desenă cu 
degetul linii imaginare pe mandală; un flux de intrigi. 

— Politica este viaţa ta, nu a mea, spusese Lewis. 

Lewis habar n-avea cât îl costa. Lewis nu-şi dorea decât 
laboratorul şi siguranţa Fortului: 

— Pe mine lasă-mă singur aici. Tu fă-ţi politica ta, cum 
doreşti. 

Formau o echipă nemaipomenită - unul în faţă, celălalt în 
spate. 

Poate că totuşi puţin vin... Ridică sticla şi sorbi din ea. Raja 
Toma va fi eliminat în curând. Încă o victimă a algelor. 


Lewis ar trebui să bea mai mult din acest vin. L-au făcut 
mai bun. 

Sorbi vinul, îl plimbă prin gură, apoi îl dădu pe gât. 
Sunetul făcut îl deranja întotdeauna pe Lewis. 

— Ar trebui să bei şi tu din vinul ăsta, Jesus. [i s-ar mai 
îndulci trăsăturile feţei. 

— Nu, mulţumesc. 

— Bine, atunci rămâne mai mult pentru mine. 

— Pentru tine şi pentru Ferry. 

— Nu. Eu sunt singurul stăpân şi decid cum îl împart. 

— Avem probleme urgente, spunea mereu Lewis. 

Însă urgenţele nu trebuiau tratate în grabă, cu neglijenţă. 
Îi spusese foarte clar lui Lewis: 

— Dacă suntem rezonabili şi liniştiţi în rezolvarea 
urgenţelor de la Fort, la fel va fi şi soluţia găsită: rezonabilă 
şi liniştită. 

Nu avem nevoie de haos. 

Sorbi din vin, cu ochii în mandală. Felul în care se 
răsuceau liniile acelea... Păreau născute chiar din haos. 
Însă Legata reuşise să descopere regulile ascunse şi 
multiplicase de două ori desenul. Desenul. Pandora avea şi 
ea desenul ei ascuns. Nu trebuia decât să-l descopere. Să 
dea la o parte straturile disonante, să descopere ordinea. 

Vom termina cu algele, cu Tentaculele Nervoase. Clorul. 
Mult clor. În curând va domni ordinea aici. 

Ridică sticla să mai ia o înghiţitură, dar nu mai curse nimic 
din ea. O lăsă să-i scape din mână şi auzi bufnitura pe 
podea. Ca la un semnal, com-consola bâzâi din nou. 

Iarăşi Murdoch: 

— Oamenii lui Demarest cer o altă şedinţă, Doctore. 

— Eschivează-te! Ţi-am spus să... Eschivează-te. 

— Am să încerc. 

Murdoch nu părea foarte mulţumit de decizie. 

Oakes apăsă de două ori pentru a întrerupe legătura. De 
câte ori trebuie să dai un ordin în locul ăsta blestemat? 

Se concentră din nou asupra mandalei. 


— Vom avea ordine aici, foarte curând, spuse el. 

Băuse prea mult vin. Era cam ridicol să meargă în clădire 
în starea aceasta, însă îi plăcea să audă bârfe, chiar dacă el 
însuşi era subiectul unora dintre ele. 

— O să facem ordine pe aici. 

Unde e blestemata aia? Legata! Trebuie s-o pun să facă 
ordine pe aici! 

Aşa cum piatra linişteşte marea, Sinele din sine linişteşte 
universul. 

— Kerro Panille, Avata, Traduceri. 

LEGATA cuplă pilotul automat pentru aterizarea în Fort. 
Se lăsă pe spate şi privi ţărmul mării trecând pe sub ea. De 
data aceasta acţiona pe cont propriu. Era târziu după- 
amiaza şi deocamdată nu avea de-a face cu Oakes sau cu 
Lewis, nici cu demoni sau cloni. Nu avea altceva de făcut 
decât să se relaxeze, să privească şi să respire în voie. 

Aerostate! 

Le văzuse în holograme, sau de departe, dând târcoale 
Coloniei, însă acestea pluteau la nici două sute de metri 
depărtare. 

Sunt uriaşe! 

Le numără: douăsprezece. Cel mai mare era o dată şi 
jumătate cât naveta. Pânzele lor portocalii prindeau vântul 
şi se deplasau la unison, aproape escortând-o. Lumina 
soarelui reflectată pe pielea lor răspândea curcubee. Îşi 
ţineau aproape toate tentaculele ridicate; tentaculele mai 
lungi - două la număr - prinseseră bolovani, pe post de 
balast. Cele mai mari dintre aerostate târau bolovanii prin 
apă, formând o dâră spumoasă. Schimbau mereu direcţia, 
prinzând rafalele de vânt. Naveta se încadră pe traiectoria 
finală de aterizare; zări două mai micuţe desprinzându-se 
de restul grupului, luând viteză şi proiectând bolovanii în 
bariera de plasmasticlă ce înconjura grădina particulară a 
lui Oakes. 

Grădină! O trecură fiori. 


Bolovanii nu avură nici un efect asupra plasmasticlei. 
Chiar şi naveta s-ar fi putut zdrobi de plasmasticlă, 
darămite bolovanii... 

Cele două aerostate dispărură într-o explozie puternică. 
Legata nu reuşi să vadă nimic timp de câteva clipe. Când îi 
reveni vederea, era jos, cuplată la trapa de acces. Explozia 
fusese o diversiune. Celelalte aerostate, enorme, lansau 
bolovani în bariera de plasmasticlă a Fortului, acolo unde 
fusese deja slăbită de acţiunea clonilor. Fiecare bolovan 
smulgea câteva aşchii din barieră. Santinelele ochiră şi 
traseră. Aerostatele explodară unul câte unul. Cel mai mare 
dintre ele era atât de aproape de navetă încât explozia sa 
distruse o parte din turnul de control. 

Îşi dau viaţa pentru asta, gândi ea. Sunt fie foarte 
nesăbuite, fie foarte altruiste. 

Câteva zone de teren erau în flăcări. O echipă de 
intervenţie, acoperită de santinele, se ocupa de stingerea 
focului. Lewis se afla în veranda locuinţei lui Oakes. O zări şi 
îi făcu semn cu mâna, din spatele ferestrei de plasmasticlă. 
De-abia atunci sesiză Legata urmele de explozie pe partea 
superioară a navetei. 

Deschise trapa şi ieşi. Pe drumul spre Fort fu escortată de 
două santinele. Peste tot plutea un puternic miros de clor. 

Bine măcar că nu trebuie să ne temem de Tentaculele 
Nervoase, gândi ea. 

Pe lângă clor, simţi mirosul mării şi observă că linia 
valurilor se retrăsese cu câţiva metri faţă de marcajul 
obişnuit. Nisipul umed neacoperit era încălzit de sori şi 
scotea aburi deşi, care se disipau întâlnind stâncile şi apa 
mării. Nu-i aruncă nici o privire lui Lewis, decât în 
momentul în care ajunse la verandă. 

— Legata, spuse el întinzându-i mâna, cum te simţi? 

Expresia iscoditoare din ochii lui îi dădu toate informaţiile 
de care avea nevoie. 

Deci pentru asta am fost adusă aici, gândi ea. Vrea să-mi 
aprecieze... Utilitatea, înainte de a sosi Oakes. 


— Foarte bine, spuse ea. Aerostatele au pus la cale un 
spectacol grandios. Sau l-ai aranjat chiar tu, în cinstea 
mea? 

— Dacă l-aş fi aranjat eu, nu ne-ar fi costat atât de scump. 
O conduse înăuntru şi închise trapa. 

— Cum staţi cu pagubele? 

Lewis o conduse mult în interior, departe de plasmasticlă. 
Legata vroia să inspecteze terenul şi felul în care 
decurgeau reparaţiile. 

— Se poate repara totul. Vrei ceva de mâncare? 

O femeie trecu pe lângă ei. Avea urechi mari, ca nişte 
evantaie. Era însoţită, ca de obicei, de un individ cu puşca 
laser. 

— Nu, mulţumesc, nu îmi este foame. 

Femeia se întoarse auzind răspunsul şi o privi pe Legata 
drept în ochi, intens, ca şi cum ar fi dorit să spună ceva; 
apoi se răsuci rapid şi ieşi. Legata îşi aminti că unul dintre 
strigătele de revoltă ale clonilor fusese Mi-e foame acum! Şi 
nu se simţi în largul ei. 

— Urechile acelea... de ce? 

— E în stare să audă o Glugă Nemiloasă de la o sută de 
metri. Câştigăm astfel un avantaj de o secundă. În plus, îi 
stă bine, nu crezi? 

— Ba da, spuse rece Legata. Foarte bine. 

Observă că Lewis încă mai şchiopăta, însă nu-i era milă de 
el. Deşi era curioasă să afle detalii despre revoltă, nu puse 
nici o întrebare. Atacă direct, reluând subiectul: 

— Dă-mi detalii despre situaţia reparațiilor. 

Lewis renunţă la amabilitate şi abordă aerul lui obişnuit, 
prozaic: 

— Am pierdut mulţi cloni. Dintre cei rămaşi, mai puţin de 
jumătate sunt apți de muncă. Primim ajutoare de la Colonie 
şi de pe navă, însă totul decurge cu mare încetineală. Două 
dintre hangare sunt rău avariate - trape lipsă, găuri în 
perete. Locuinţele clonilor au peretele exterior şi trapele 


intacte, însă interiorul este distrus. Aşa le trebuie! Să 
doarmă pe bucăţi de plasmasticlă. 

— Dar clădirea asta? 

— A suferit nişte avarii în partea din spate, acolo unde 
locuinţele clonilor se unesc cu magazia. Au intrat în 
bucătărie, dar i-am închis acolo. 

— I-aţi închis? 

Lewis feri o clipă privirea. Se frecă la nas şi Legata îşi 
aminti de avertismentul lui Oakes: acesta era un semn de 
nervozitate la Lewis. După câteva clipe, se lămuri că nu 
avea să primească răspuns. Dădu din cap şi continuă: 

— După ce aţi descoperit că clorul ucide 'Tentaculele 
Nervoase, cât timp a durat înainte să-l folosiţi asupra 
oamenilor pe care i-aţi închis? 

— Uite ce e, Legata, tu nu ai fost aici. Nu ai văzut ce erau 
în stare să... 

— Cât timp? 

O privi drept în ochi, dar nu răspunse. 

— Deci i-ai ucis. 

— Tentaculele Nervoase i-au ucis. 

— Dar ai fi putut ucide Tentaculele Nervoase. 

— Atunci clonii ar fi pătruns în interior şi ne-ar fi ucis ei pe 
noi. Nu ai fost aici. Nu ai trăit aşa ceva. Nu ştii cum este. 

— Ba da, cred că ştiu. Arată-mi Grădina lui Morgan. 

Avu nevoie de toată stăpânirea de sine pentru a pronunţa 
cuvântul acela. După evenimentul cu care se confruntase la 
Colonie, numele Grădină o va urmări întotdeauna. Deşi nu- 
şi putea aminti ce se întâmplase acolo, o umplea de oroare. 
Însă îl observă pe Lewis; acesta părea destul de stingherit 
după ce auzise cuvântul şi a naibii să fie dacă-i va uşura 
situaţia! 

Lewis era şocat de referirea la Grădină. Şi pentru el 
însemna tot Camera Ţipetelor. Vedea întrebările formându- 
se în spatele ochilor lui: Cât de mult ştie? De ce nu se teme? 
Legata refuza să-şi permită luxul de a se teme. Măcar atâta 
să vadă şi el. Până nu îşi va aminti tot ceea ce se petrecuse 


acolo, nu va lăsa pe nimeni să profite de ceea ce i se 
întâmplase. 

— Da, spuse el cu o voce aproape şoptită. Grădina. Te poţi 
relaxa acolo până soseşte Morgan. Pe aici. 

Lewis o conduse prin părţile terminate ale domeniului, 
intrând într-o construcţie-mamut, săpată direct în piatra 
muntelui şi după aceea finisată cu plastoţel. Legata se 
întoarse cu faţa spre intrare, privind peisajul, până departe 
deasupra mării. 

— Această trapă duce spre locuinţa lui Morgan. Sala de 
studiu, biblioteca şi camera de locuit se află toate reunite în 
această structură. Dincolo de ele se găsesc sala de întruniri, 
bucătăria şi toate celelalte accesorii. Ţi le pot arăta, dacă 
vrei. 

Ea era atentă la pulsaţia valurilor izbindu-se de zid, 
departe în faţa lor şi îşi imagină că putea auzi plesnetul şi 
scrâşnitul apei oprindu-se în bariera de plasmasticlă. 

— Legata? 

— Da. Adică nu, nu trebuie să mă conduci. Aş vrea să fiu 
singură. 

— Foarte bine, spuse Lewis cu promptitudine. Morgan 
spune că trebuie să te simţi cât mai bine. Îţi sugerez să iei 
legătura cu mine înainte de a încerca o plimbare. S-ar 
putea să ai nevoie de un paznic în zonele ceva mai expuse 
pericolului. Este încă devreme, iar eu nu plec în Colonie 
decât după masa a doua. Cheamă-mă, dacă ai nevoie. 

Cu aceasta, trapa se închise şi Legata rămase singură. 

Privi încă o dată spre mare. Se năpustea mereu, 
extinzându-şi conştienţa, pipăind limitele. 

Există aici o putere pe care nici măcar Morgan n-o poate 
cumpăra, gândi ea. Şi îşi reprimă tentaţia de a alerga 
printre copacii artificiali, printre flori, dincolo de iaz, de 
râuleţul care şerpuia prin iarbă, dincolo de barieră, în aerul 
liber şi sălbatic al Pandorei. Apoi remarcă algele. Grămezi 
mari zăceau pe plajă; în golf, dincolo de Fort, câteva fâşii 
lungi unduiau la suprafaţa apei. Lewis a făcut asta! 


Tristeţea îi aduse lacrimi în ochi şi şopti cu voce tare spre 
alge: 

— Sper că se înşeală. Sper să reuşiţi. 

Cu coada ochiului prinse o mişcare. Se întoarse şi zări doi 
cloni lucrând la turnul de control al navetelor. 

Îl aşteaptă pe Morgan, gândi ea şi vor ca toate să pară în 
regulă. 

Îi cercetă mai cu atenţie pe cei doi bărbaţi. Era ciudat că 
ridicau şi montau plăci de plasmasticlă la cel puţin patru 
metri deasupra solului - însă nu se foloseau de scripeţi sau 
de vreun alt mecanism. 

Braţele acelea... 

Se întrebă, rece, în ce index şi listă de preţuri intrau clonii 
aceia. 

„Costul nu este o problemă, draga mea, „ spusese 
Murdoch şi lucirea din ochii săi o speriase. Această teroare 
reveni acum, văzându-i pe cei doi cloni montând cu 
conştiinciozitate plasmasticlă. 

Orice este posibil, gândi ea, orice fantasmă. 

De ce nu-mi pot aminti? 

Oricare ar fi fost ororile sau plăcerile din Camera 
Ţipetelor, acestea nu mai făceau parte din conştiinţa sa. 
Existau scurte fulgere de iluminare, incontrolabile şi 
efemere, care o loveau în timpul unei conversații sau al unui 
gând. Cei care lucrau cu ea puneau asta pe seama unei 
neatenţii crescânde, urmare a unei aventuri amoroase cu 
Şeful. 

Ştia că putea găsi înregistrarea holografică a celor 
petrecute în Camera 'ipetelor. Şi-ar fi putut da seama ce se 
întâmplase. Oakes o tachina mereu. 

„Dragă Legata, „spunea el şi fiecare parte a corpului 
parcă era unsă cu miere şi ulei, „vino aici lângă mine, ia şi 
bea ceva şi să ne distrăm cu aventurile tale din Camera 
Ţipetelor.” 

Prima oară, când Legata se înfiorase şi plecase, Oakes 
râsese. Îi era greu Legatei să-şi păstreze controlul - omul 


ăsta avusese grijă de asta; după ce o prinsese în capcană, îi 
luase orice posibilitate de apărare şi o aruncase în 
Laboratorul Unu. Acum, Camera '[ipetelor fusese mutată la 
Fort. 

Râsul pierise în cele din urmă, iar Oakes îi vorbise direct, 
pe un ton categoric: „Îţi place sau nu, acum eşti de-a 
noastră. Nu mai ai cale de întoarcere. Probabil că n-ai să 
mai intri în camera aia, dar ai intrat totuşi, o dată. De bună 
voie, aş putea spune.” „De bună voie!” ochii ei albaştri îl 
fulgeraseră. „M-ai drogat! Şi. Şi monştrii ăia. Unde a fost 
liberul lor arbitru?” „Ei n-ar avea nici voinţă, nici existenţă, 
dacă n-aş fi eu.” „Dacă nu ar fi Nava, vrei să spui!” 

El suspinase teatral. Îşi aminti că Oakes aruncase o privire 
ecranului şi îşi făcuse un pic de lucru la consolă. 

„Uneori chiar că nu te înţeleg, Legata. Într-una din zile, 
curând, vei duce o viaţă luxoasă în Fort, vei cunoaşte 
placerile cele mai intense... lar acum mormăi rahaturi din 
astea, primitivisme, despre puterile misterioase ale Navei.” 

Apoi îi arătase o hologramă cu grădina în care se afla 
acum. Nimeni nu putea pune la îndoială frumuseţea ei. Era 
plină de vegetaţie. Flori superbe înfloreau pretutindeni. 
Ridică ochii spre cupolă. Imensitatea şi misterul cerului 
pandoran turnau în ea o forţă stranie. Trăia o stare de... 
de... 

Conexiune! Gândi ea. Da, indiferent ce ar face, toate 
acestea trăiesc în mine aşa cum eu trăiesc acum în ele. 

Noaptea trecută, la Colonie, după ce se pregătise să plece 
la Fort, Oakes o condusese până la micuța cupolă de plaz de 
deasupra locuinţei sale. 

„Uite, „ spusese el arătând spre o scânteie albă ce 
traversa încet orizontul, „acolo este nava ta. O scânteie în 
noapte, printre multe altele. Pentru ca o bucată de materie 
să orbiteze în jurul alteia, mai mari, nu este nevoie nici de 
misticism, nici de puteri supranaturale.” „Asta este o 
blasfemie”, spusese ea. Fusese pregătită, ştia ce avea să-i 
spună Oakes. 


„Crezi? Nava se poate apăra singură. Nimic nu poate 
scăpa Navei. Poate auzi orice, poate ajunge oriunde. Nava 
mi-ar putea termina oricând programul... Însă a ales să nu 
o facă. Sau nu este în stare. Ori una, ori alta, pentru mine 
înseamnă acelaşi lucru. Blasfemie, spui?” 

Îi strânsese mâna. Încearcă să se convingă singur, gândi 
ea şi savură satisfacția acestei descoperiri. 

Oakes făcuse un gest larg, cuprinzând tot cerul înstelat. 

„Eu te-am adus în situaţia asta, nu Nava. Nava este o 
unealtă. Complexitate la puterea a cincea, desigur. Însă nu 
este decât o unealtă. Construită de oameni, oameni 
inteligenţi, pusă la dispoziţia unor oameni inteligenţi. 
Oameni care ştiu să-şi asume responsabilităţi, să vadă 
lumină în întunericul greu al confuziei...” 

Noaptea parcă îl îmbiase la vorbă, iar Legata descoperi că 
multe din ceea ce spunea el erau, surprinzător, adevărate. 
Ştia că la baza a tot ceea se întâmpla cu Navigatorii, pe 
Navă sau dincolo de ea, se afla rezultatul unei ne- 
interferenţe din partea Navei. Însă prea multă vreme - şi cu 
prea mare profunzime -studiase secretele Navei pentru a 
mai crede că Nava era o bucată de oţel şi plastic... Că Navei 
nu-i păsa. 

Stătea acum în grădina Fortului... Ridică privirea spre cer, 
acolo unde bănuia că se afla Nava. 

Mă întreb, gândi ea, mă întreb dacă nu cumva suntem o 
mare dezamăgire. 

Două aeronave de patrulare, telecomandate, trecură pe 
deasupra cupolei şi îi întrerupseră cu brutalitate reveria. 
Bănui că Oakes avea să sosească în curând şi pregăteau 
toate cele necesare. Şi ea ar fi trebuit să se pregătească. 

Nimic nu este sfânt, îşi aminti ea. 

Apoi, într-o scurtă iluminare în timpul tăcerii apăsătoare 
ce urmase trecerii aeronavelor, adăugă: Dar ceva ar trebui 
să fie. Gândul acesta era eliberator, însufleţitor. 

Universul nu are centru. 

— Cuvintele Navei. 


RAJA TOMA se afla în hangarul principal, sub balonul 
gigantic al dirijabilului. Echipa lui Lavu plecase, stingând 
aproape toate luminile. Se făcuse noapte. Balonul avea o 
culoare portocalie, palidă, atârnând uşor de cabluri. 
Deocamdată era plin de pliuri şi concavităţi, însă înainte ca 
Alki să se întâlnească cu Rega, în plină zi, îşi vor lua zborul, 
iar balonul va fi tot atât de plin şi de neted ca un aerostat. 

Numai că nimeni nu văzuse vreodată vreun aerostat de 
dimensiunile acestea. 

Toma scrută întunericul din hangar, nerăbdător să plece. 
De ce vrea Oakes să ne întâlnim aici? 

Ordinul fusese succint şi simplu. Oakes venea aici, la limita 
spaţiului protejat, special pentru a inspecta dirijabilul şi 
submersibilul ataşat. După aceea urma să le dea 
permisiunea de aventurare în sălbăticia dezlănţuită a mării 
Pandorei. 

Are de gând să se opună proiectului? 

Implicaţiile erau evidente: Se cheltuia prea multă energie 
pentru proiecte ca acesta şi supraviețuirea era mult 
îngreunată. Exterminatorii doreau să-şi impună punctul de 
vedere. Aceasta putea fi ultima investigaţie ştiinţifică. Prea 
multe submersibile pierdute... Prea multe dirijabile. 
Energia putea fi mult mai judicios folosită; de exemplu, 
pentru producerea hranei. 

Suporterii proiectului se împuţinau continuu, pe măsură 
ce foamea le dădea târcoale. 

Dacă nu facem rost de informaţii, s-ar putea să nu fim în 
stare să punem la punct o producţie permanentă de hrană. 
Algele sunt conştiente. Ele conduc această planetă. 

Ce nume a primit Pandora de la alge? 

Casă. 

A fost Nava, sau propria mea imaginaţie? 

Nici un răspuns. 

Toma ştia că era prea nerăbdător, prea plin de 
incertitudini. Dubii. Ar fi fost atât de uşor să îşi însuşească 
toate punctele de vedere ale lui Oakes! Să fie de acord cu 


el. Până şi câţiva oameni de-ai lui Lavu fuseseră auziţi 
rostind: Mi-e foame acum! Lozinca asta era la ordinea zilei, 
în întreaga Colonie. 

Unde era Oakes? 

Mă lasă să aştept. Vrea să-mi arate cine este şef aici. 

Personajul Raja Toma domina acest gând, însă se făceau 
auzite ecouri îndepărtate de la Flattery - îndepărtate, dar 
clare. Se simţea ca un actor bine intrat în rol, după multe 
spectacole. Flattery rămăsese în trecut, ca o amintire din 
copilărie. 

Ce surprize mi-ai rezervat în adâncurile mării, Navă? 

Trebuie să descoperi singur. 

Aha! De data aceasta îi vorbise. 

Dirijabilul se umflase, iar odgoanele cu care era prins 
începuseră să scârţâie. Toma păşi sub balon şi ridică 
privirea spre sfincterul diafragmei din plafon - un cerc 
imens, cu contururi foarte vagi în lumina difuză. Nările sale 
detectară un slab miros amărui, probabil de la esterii 
Pandorei. Colonia descoperise că secrețiile volatile de la 
anumiţi demoni protejau zona împotriva altor predatori - în 
special împotriva 'Tentaculelor Nervoase. Totuşi, nimic nu 
dura la nesfârşit. Demonii se adaptau foarte rapid sau 
găseau modalităţi de protecţie. 

Reveni cu privirea la submersibilul din umbră - un bolovan 
neted şi negru între tentaculele unui aerostat artificial... Un 
bolovan neted şi negru cu dungi strălucitoare în lateral. 

Dirijabilul scârţăi încă o dată, frecându-se de odgoane. 
Exista o deschizătură în hangar şi Ioma spera că nu era 
neprotejată împotriva pericolelor exterioare. Era neînarmat 
şi singur, cu excepţia santinelelor de la perimetru (care însă 
păzeau intrările de la sol) şi a unui supraveghetor care se 
retrăsese undeva să-şi pregătească un ceai. Toma îi simţea 
mirosul - un miros cunoscut, însă marcat de subtilele 
diferenţe ale chimiei pandorane. 

Mi s-a întins o cursă? Oakes vrea să mor la fel ca şi Rachel 
Demarest? 


Avea multe îndoieli, însă niciuna referitoare la moartea 
Rachelei. Fusese foarte avantajoasă pentru unii şi prea 
venise la momentul oportun. 

Totuşi, nu exista nici o dovadă. 

În fiecare zi mureau oameni din patrulele de la perimetru. 
Statisticile Coloniei spuneau: unul din şaptezeci. Erau ca 
pierderile într-un război. Soldaţii ştiau bine asta. Numai că 
Navigatorii păreau să ştie foarte puţine despre războaie, în 
sensul istoric. 

Totuşi, erau soldaţi buni. 

Trase aer pe nări. 

În aer plutea un miros vag, dulce şi umed, de la lubrifianţii 
naturali. Cu câtă zgârcenie îşi oferea Pandora bogăţiile! 
Văzuse rapoartele - săparea puţurilor pentru aceşti 
lubrifianţi îi costase câte o viaţă la fiecare ciclu diurn. Iar 
clonii erau înlocuiţi cu din ce în ce mai multă reţinere. O 
reţinere inexplicabilă. 

Clonii se împuţinau continuu. Majoritatea erau trimişi în 
acel misterios proiect de la Dragonul Negru. 

Ce făcea Lewis acolo? 

De ce se crea această prăpastie între cloni şi Naturali? 
Avea legătură cu şederea pe planetă? 

Cu toţii ne-am născut pe o planetă. 

Să fi fost vreo amintire venind dinspre începuturile 
existenţei umane? 

De ce nu îmi răspunzi, Navă? 

Când vei avea nevoie să ştii, vei afla fără să mai întrebi. 

Răspuns tipic pentru Navă! 

La ce se referea Oakes când spunea noii cloni? Îl ajuţi în 
proiectul acela, Navă? Clonii cei noi sunt proiectul Tău? 

Cine te-a ajutat să Mă creezi, Diavole? 

Toma îşi simţi gâtlejul uscat. În răspuns se puteau intui 
aluzii răutăcioase. Aruncă o privire submersibilului 
suspendat în stânga sa. Dintr-o dată, îşi spuse că aceasta 
era o aventură riscantă şi nebunească. Submersibilul şi 
dirijabilul fuseseră astfel concepute încât să simuleze un 


aerostat cărându-şi obişnuitul balast. Submersibilul nu prea 
semăna a bolovan, dar asta nu avea mare importanţă. 

Ar trebui să fiu afară, vorbindu-le despre cererea Navei, în 
loc să-mi risc trupul milenar într-o asemenea aventură, Însă 
Nava nu-i dăduse nici o informaţie privind amploarea 
acestui joc. Nici un punct de sprijin. 

Cum Mă veţi Adora? 

Indiferent de felul în care Nava formula întrebarea, sensul 
era mereu acelaşi. 

Cine să asculte de un PP auto-proclamat, necunoscut, de 
curând scos din celula de hibernare? Era clon, făcând parte 
dintr-o minoritate al cărei rol Oakes îl redefinise. 

Să vorbesc cu plantele conştiente. Aveau algele răspunsul? 
Nava sugerase acest lucru, însă nu îl formulase clar. 

Trebuie să descoperi singur, Diavole. 

Nu primea nici un ajutor. Nici un sfat. Cum sa închegi 
conversaţia cu o inteligenţă nonumanoidă? În principiu, era 
o idee tentantă - să discuţi cu o formă de viaţă profund 
diferită de cea umană! 

Ce lucruri am putea afla de la ele? 

Ce-ar putea afla algele de la mine? 

Toma privi încă o dată cronometrul. Întârzierea devenea 
ridicolă! 

Cum de permit aşa ceva? 

În momentul acesta, Waela stă cu poetul în camera ei. 

Oftă adânc, din rărunchi. 

Panille ieşise de la prelucrare cu foarte puţin înainte de 
ciclul nocturn. L-au întârziat cu bună ştiinţă... În stilul lui 
Oakes. Ce au de gând? 

Waela, dacă... 

Asta să fi fost cauza întârzierii lui Oakes? A descoperit 
Oakes că Waela...? 

Scutură ferm din cap, alungând gândul. Speculaţie 
idioată! 

Îi era frig şi se simţea expus aşteptând aici, în hangar. 
Gândurile la Waela îl tulburau. 


Waela şi poetul. 

Dădu frâu liber imaginaţiei. Era pentru prima oară că 
simţea o atracţie fizică atât de puternică faţă de o femeie. 
Era mereu prezentă, în fundal, născută din acel proces de 
condiţionare ancestral... O teribilă dorinţă de posesiune - 
posesiune personală, exclusivă. Ştia că starea aceasta nu 
concorda deloc cu aşteptările Navei. 

Waela... Waela... 

Trebuia să-şi compună o mască de indiferenţă. Poate că 
Panille a fost instruit să acţioneze împotriva mea şi de aceea 
i-au dat drumul atât de târziu. L-or fi instruit temeinic. Era 
obligatoriu ca Waela să intre în intimitatea acestui poet, să-i 
dea jos masca şi să descopere... Ce? 

Panille... Pandora... 

O fi vreo altă manevră de-a Navei? 

Waela va descoperi. Avea ordine precise. Trebuia să-l 
întoarcă pe toate părţile şi să privească în esenţa fiinţei lui 
Panille. Va afla totul şi va raporta comandantului său. 

Mie. 

Avea şi Oakes supuşi atât de credincioşi? Lewis, desigur. Şi 
Murdoch. Şi acea Legata. Ce surpriză, să afle că era tocmai 
acea Hamill, de care-i vorbise Nava. Întindeau şi ei 
capcane? Capcane ca aceasta, pe care i-o pregătise el lui 
Panille? 

Waela se va descurca. Panille nu trebuia să bănuiască 
nimic... O simplă întâmplare. La momentul potrivit... În 
împrejurările potrivite... 

La naiba! De ce sunt gelos? Doar eu am aranjat totul! 

Ştia că jocul lui se încadra în concepţia Navei. Poate chiar 
şi în concepţia lui Oakes. Care era relaţia dintre Oakes şi 
Navă? 

Un hulitor, acest Oakes. Însă Nava nu interzicea blasfemia. 
lar Oakes poate că avea dreptate. 

Toma începuse să bănuiască din ce în ce mai puternic că 
Nava s-ar putea să nu fie Dumnezeu. 

Ce am făcut atunci când am creat Nava? 


Toma ştia ce contribuţie avusese el. Dar poate că la 
construcţie au participat şi alte mâini, nevăzute...? 

Cine te-a ajutat să Mă creezi, Diavole? 

Dumnezeu sau Satană? Ce am creat? 

În acest moment nu avea prea mare importanţă. Trupul şi 
sufletul îi erau obosite. Spera ca Panille să sesizeze capcana 
întinsă şi să nu intre în ea. loma nu era deloc sigur ce urma 
să se întâmple. 

Mă strădui din răsputeri să le mulţumesc, Navă. 

„Una dintre funcţiile Diavolului Meu este să împiedice 
planurile bune. Navigatorii trebuie să treacă dincolo de 
ceea ce ei cred că este posibil.” 

Aşa îi vorbise Nava. 

De ce? Deoarece frustrarea ne-a ajutat să reuşim în 
Proiectul Conştiinţa? 

Ce făceau oare acum? Jucau un scenariu vechi care 
reuşise o dată şi ar putea reuşi din nou? 

Îşi spuse că directorul Bazei Lunare, cel care 
supraveghease construcţia şi pregătirea echipajului pentru 
acea inedită Navă a Neantului - bătrânul Morgan 
Hempstead - avusese aceeaşi funcţie. 

E] era Diavolul nostru şi ştia asta. Însă eu sunt acum 
Diavolul Navei... Şi cel mai bun prieten al Său. 

Descoperi o satisfacţie cinică în acest gând. Să fii prieten 
cu Nava presupunea să fii expus unor pericole deosebite. 
Oakes poate că îşi alesese rolul cel mai bun. Duşman al 
Navei. Toma îşi ştia totuşi rolul. Nava îl îndemna mereu. 

„Joacă, Diavole.” 

Da, trebuia să joace, chiar dacă în final va pierde. 

Un zgomot strident, scârţâit, intră în câmpul conştiinţei 
sale. Venise dinspre zona în care echipajele se pregăteau 
pentru zbor. Compartimentele morţilor, aşa le numea 
Colonia. 

Ceva se mişcă în penumbră, o siluetă îmbrăcată în alb, cu 
mers împleticit. Toma îl recunoscu pe Oakes. Singur. Aha, 
deci va fi o întâlnire ceva mai specială. 


Scoase o lanternă din buzunar, pentru a-i arăta lui Oakes 
unde se afla. 

Oakes schimbă uşor traiectoria. Nu-i prea plăcea 
hangarul. Întotdeauna se simţea diminuat în vastitatea 
acestuia. Prea mult spaţiu şi prea puţine satisfacţii. 

O investiţie proastă. 

Toma semăna cu un pitic din poveşti, lângă balonul pe 
jumătate umflat de deasupra lui. 

Gândurile acestea îi întăriră hotărârea. Totuşi, nu putea 
opri proiectul fără un motiv important. Unii îl mai susțineau 
încă. Oakes cunoştea argumentele. 

Trebuie să învăţăm să convieţuim cu algele! 

Cine-i nebun să trăiască lângă o cobră sălbatică? O ucizi, 
nu trăieşti cu ea. 

Da, Toma trebuia să dispară... Însă spectaculos, foarte 
spectaculos. Nu era posibil ca doi PP sa convieţuiască în 
Colonie. 

Oakes nu dorea să ştie ce aranjaseră Lewis şi Murdoch. 
Un accident cu submersibilul, probabil. Mortalitatea 
Navigatorilor ajunsese la un nivel alarmant. Coloniştii se 
aşteptau, desigur, să existe pierderi în lupta de cucerire a 
planetei, însă ultimele statistici prezentau cifre intolerabile. 

Zâmbi apropiindu-se de Toma. Era un gest pe care şi-l 
putea permite. 

— Aha, iată noul submersibil, spuse el. 

Se lăsă condus până la trapa de acces lateral în 
submersibil, apoi în gondola de comandă aflată în centru, 
remarcând că Toma nu flecărea şi nu îşi manifesta prin 
vorbe supunerea, aşa cum făceau ceilalţi. Totul decurgea 
într-o manieră practică, tehnică: Aici erau noile sonare, 
senzorii de înregistrare de la distanţă, nefelometrele... 

Nefelometre? 

Oakes scotoci în memorie... 

Aha, da. Instrumente pentru colectarea şi examinarea 
particulelor fine suspendate în apă. 


Îi veni să râdă. Nu particulele fine trebuiau studiate, ci 
algele uriaşe: foarte vizibile şi în mod cert vulnerabile. În 
ciuda amuzamentului, reuşi să pună câteva întrebări: 

— Ce te face să crezi că tot ceea ce există în mare se 
supune algelor? 

— Am descoperit că aceasta este situaţia în mare. Totul, de 
la ciclurile biotice până la distribuţia oligoelementelor, totul 
se încadrează în necesităţile de evoluţie a algelor. Trebuie 
să descoperim de ce. 

— Ciclurile...? 

— Biotice - toată materia vie. De la creaturile care stau 
ascunse pe fundul apei până la cele ce ies la suprafaţă. 
Toate par a fi într-o profundă relaţie de simbioză cu algele. 
De exemplu, unii peşti agită produsele toxice ale algelor, 
acestea se depun într-un strat de sediment puternic 
absorbant, unde alte creaturi transformă substanţele 
respective în hrană utilă. Ele... 

— Vrei să spui că algele îşi aruncă rahatul, iar acesta este 
prelucrat de animalele de pe fundul apei? 

— E un mod cam simplist de a vedea lucrurile, însă 
interdependenţa dintre toate sistemele marine este de-a 
dreptul uimitoare. Există peşti a căror unică funcţie este să 
curețe frunzele algelor. Toţi peştii răpitori au aripi mari, 
mult prea mari pentru talia lor, şi... 

— Ce legătură are asta cu... 

— Agită apa din jurul algelor, oxigenând-o. 

— Da? 

Preţ de o clipă, interesul lui Oakes fusese trezit, însă 
numai pentru o clipă. Toma era un specialist care cânta la 
un instrument propriu, numai de el ştiut. Deci aşa arăta un 
expert în comunicare? 

Pentru a nu opri conversaţia, Oakes puse o întrebare: 

— De ce este uimitoare interdependenţa? 

— Algele influenţează marea într-un mod foarte complex, 
care nu poate fi explicat printr-un simplu proces evolutiv. 
Probabil că ele reprezintă liantul comunităţii marine. 


Singura analogie pe care o putem face ne conduce la 
concluzia că algele alcătuiesc o forţă conştientă. 

— Conştientă! Scuipă Oakes cu o doză infinită de dispreţ. 

Raportul ăla blestemat despre relaţia dintre alge şi 
aerostate! 

Cum de ajunsese pe mâna altora? Lewis ar fi trebuit să-l 
ţină secret. Nava îşi băgase cumva coada prin treburile 
astea? 

— O formă de conştiinţă, spuse Toma. 

— Sau o evoluţie extrem de lungă, însoţită de adaptare. 

Toma negă cu un semn al capului. Mai exista şi o altă 
posibilitate, dar nu avea chef să discute cu Oakes despre ea. 
Dacă Nava crease această planetă exact aşa cum o credeau 
ei că este? Pentru ce să facă Nava un asemenea lucru? 

Oakes aflase destule din această întâlnire. Se săturase. 
Făcuse gestul necesar. Toată lumea va spune că îşi dă 
interesul pentru ca proiectul să decurgă în condiţii bune. 
Gărzile lui îl aşteptau la intrare, vor vorbi cu ceilalţi. În cele 
din urmă se va ajunge la concluzia că pierderile erau prea 
mari, iar PP-ul trebuia să intervină pentru a pune capăt 
acestui proiect inutil. 

Se relaxă vizibil. Cât de bine mergea totul! 

Iar Toma gândi: Ne lasă să plecăm, fără să ne pună piedici. 
Foarte bine, Navă. Voi pătrunde într-unul dintre locurile 
Tale secrete. Dacă ai creat această planetă pentru a ne 
învăţa să Te Adorăm, voi descoperi acolo cheia jocului. 

— Să ştii că la întoarcere vreau un raport complet, spuse 
Oakes. Unele dintre informaţii ne-ar putea ajuta să iniţiem 
un proiect de acvacultură. 

Apoi plecă, murmurând ca pentru sine, însă destul de tare 
pentru a fi auzit: 

— Alge conştiente! 

leşind din hangar, Oakes aprecie că aceasta fusese una 
dintre reprezentațiile sale cele mai reuşite. Senzorii 
captaseră totul, echipamentele de înregistrare îşi făcuseră 


datoria. După ce... se va întâmpla ceea ce aranjase Lewis să 
se întâmple, se vor folosi de fragmente din înregistrare. 

Vedeţi cât de mult mi-am dat interesul? 

De sub trapa de acces în submersibil, Toma îl privi pe 
Oakes părăsind scena. Apoi se întoarse să efectueze o 
inspecţie finală a compartimentului de comandă. Sabotaj? 
Totul părea normal. Privirea îi căzu pe scaunul central de 
comandă, apoi pe scaunul secundului, la stânga, acolo unde 
se va afla Waela. Mângăie spătarul scaunului. 

Sunt un idiot. Ce fac eu acum? Pierd timp preţios pentru o 
fantasmă născută din dorinţă? Şi dacă mă va refuza? Ce vei 
face atunci, idiot bătrân? 

Bătrân! 

Doar Nava putea şti cât de bătrân - vechi - era. Material 
original. Un clon, carne de tun... Dar material original. 
Nimeni şi nimic în univers nu mai era ca el. 

Aşa spusese Nava. 

Nu Mă crezi, Diavole? 

Gândul se declanşă ca o scânteie electrică în conştienţa lui 
Toma. Vorbea cu Nava, aşa cum făcea adesea atunci când 
era singur. Unii îl considerau un pic sărit de pe fix, dar asta 
nu avea importanţă. 

— Are vreo importanţă dacă Le cred? 

Pentru Mine, are. 

— Deci asta este o limitare pentru mine, iar pentru Tine 
nu. 

Regreţi că ai intrat în joc? 

— Am să mă ţin de cuvânt. 

Da, Mi-ai dat cuvântul tău. 

Toma ştia că poate vorbi cu voce tare sau în gând. Ar fi 
vrut să-şi înăbuşe curiozitatea, dar nu reuşi: 

— Mi-am dat cuvântul lui Dumnezeu sau Satanei? 

Cine-ţi poate da un răspuns care să te satisfacă? 

— Poate că tu eşti Satana, iar eu sunt Dumnezeu. 

Eşti foarte aproape, Necredinciosule Toma! 

— Aproape de ce anume? Doar tu îţi poţi da seama. 


Ca de obicei, nimic nu era reglementat în aceste discuţii, 
cu excepţia relaţiei stăpân-slugă. Toma se strecură în 
scaunul de comandă, apoi oftă. Se apucă să parcurgă lista 
de instrumente, mai mult ca să dea gândurilor o altă 
preocupare. Oakes nu venise să saboteze, ci pentru a da un 
spectacol. 

Diavole? 

Deci Nava încă nu terminase cu el. 

— Da, Navă? 

Trebuie să ştii ceva. 

Toma simţi inima bătându-i cu putere. Nava oferea foarte 
rar informaţii din proprie iniţiativă. Probabil că era ceva 
deosebit de important. 

— Ce este? 

Îţi aminteşti de Hali Ekel? 

Numele parcă îi spunea ceva... Da; îl văzuse în dosarul lui 
Panille. Waela i-l dăduse. 

— Prietena lui Panille. Este med-teh. Ce-i cu ea? 

Am făcut-o martoră la o parte dintr-un eveniment major al 
istoriei omenirii. 

— O reluare? Dar ai spus... 

Am spus că a fost martoră la o parte, nu la toată reluarea. 
Este o diferenţă. Dacă cineva are nevoie de o anumită 
lecţie, nu trebuie să-i pui la dispoziţie întreaga înregistrare; 
îi arăţi doar o parte... Un segment. 

— Şi eu trăiesc acum într-un segment marcat? 

Piesa asta este originală. 

— De ce mi-ai spus asta? 

Pentru că ai pregătire de Preot. Este important să afli că 
Hali a trecut prin experienţă. A trăit-o. l-am prezentat 
crucificarea lui lisus. 

Toma simţi gura uscându-i-se. Avu nevoie de câteva clipe 
pentru a-şi reveni. 

— Golgota? De ce? 

Viaţa ei a fost prea liniştită. Trebuia să afle cât de departe 
poate ajunge violenţa credincioşilor. Şi tu ai nevoie să ştii. 


Toma şi-o imagină: o tânără care până atunci dusese o 
viaţă calmă, luată brusc şi pusă în faţa unei crucificări. Se 
simţi cuprins de furie şi nu încercă să o ascundă: 

— Ai interferat, nu-i aşa? 

Diavole, acest univers se află şi în posesia mea. Să nu uiţi! 

— De ce mi-ai spus asta? 

Ca preambul la alte informaţii. Panille a recunoscut 
capcana pe care i-ai întins-o şi a evitat-o. Waela nu şi-a 
îndeplinit misiunea. 

Toma ştia că nu îşi poate ascunde sentimentul de bucurie. 
Însă mai rămânea o întrebare: 

— Panille este pionul Tău? 

Tu eşti pionul Meu? 

Toma îşi simţi pieptul ca încins de o centură nemiloasă. 
Nimic nu decurgea aşa cum îşi dorea. Îşi regăsi dintr-o dată 
vocea: 

— Cum a recunoscut capcana? 

A fost atent la pericolele ce-l înconjoară. 

— Ce înseamnă asta? 

Tu nu eşti atent, aşa cum ar trebui să fie Diavolul Meu. 

— Mi-ai spus că nu vei interfera în rostogolirea zarurilor! 

N-am spus niciodată că nu voi interfera; am spus că nu vor 
exista interferenţe exterioare. 

Toma rămase puţin pe gânduri, luptându-se să-şi reprime 
sentimentul de frustrare. Era prea mult; îşi rosti cu voce 
puternică sentimentele: 

— Te-ai băgat şi Tu în joc: Tu poţi face orice doreşti, şi-mi 
spui că... 

Şi tu poţi face orice doreşti. 

Împietri. Cu ce puteri îl înzestrase Nava? Nu se simţea 
puternic. Se simţea neajutorat în faţa omniprezenţei Navei. 
Şi chestia asta, cu Hali Ekel şi incidentul lisus? Ce vroia să 
însemne? 

Nava interveni, din nou: Diavole, îţi spun că unele 
evenimente îşi urmează cursul numai dacă nu reuşeşti să 


detectezi acel curs. Waela simte o foarte puternică atracţie 
faţă de tânărul Panille. 

Tânărul Panille! 

Toma vorbi, simţindu-şi pieptul pustiu şi rece: 

— De ce mă chinuieşti? 

Te chinuieşti singur. 

— Aşa spui lu! 

Când ai de gând să te trezeşti? Nemulțumirea Navei nu 
putea fi pusă la îndoială. 

Toma descoperi însă că nu îi era teamă. Era prea obosit şi 
nu mai avea nici un motiv să rămână aici, în submersibil. 
Oakes aprobase expediţia. Vor porni conform programului - 
Waela, Panille şi el. 

— Navă, mă voi trezi mâine în zori şi voi porni la drum cu 
dirijabilul şi acest submersibil. 

De-ar fi adevărat! 

— Ai de gând să mă opreşti? 

Toma se simţi încântat imaginându-şi că Nava ar fi vrut să 
intervină în acest mod. 

Să te opresc? Nu. Jocul trebuie să-şi urmeze cursul. 

Ce se făcuse simţit în vocea Navei? Tristeţe? Toma nu era 
sigur. Se lăsă pe spate. Simţea o durere crâncenă între 
omoplaţi. Închise ochii făcând un efort mental pentru a-şi 
alunga oboseala şi frustrările. 

— Navă, ştiu bine că nu îţi pot ascunde nimic. Ştii de ce 
plec mâine pe mare. 

Da, ştiu chiar şi ceea ce încerci să ascunzi de tine însuţi. 

— Ce, acum faci Tu pe psihiatrul? 

Care dintre noi uzurpă rolul celuilalt? Asta e întrebarea. 

Toma deschise ochii: 

— Trebuie s-o fac. 

Aceasta este originea iluziei pe care oamenii o numesc 
DESTIN. 

— Sunt prea obosit pentru jocuri de cuvinte. 

Toma se ridică în picioare. Puse mâna pe spătarul 
scaunului şi vorbi mai mult pentru sine. 


— Am putea muri cu toţii mâine. Waela, Panille şi cu mine. 

Te previn că truismele sunt cele mai plictisitoare forme de 
auto-compătimire ale oamenilor. 

Toma simţi prezenţa Navei retrăgându-se în tăcere, însă 
ştia că oriunde ar merge, orice ar face, Nava va fi mereu 
acolo. 

Gândurile se întoarseră la perioada când fusese pregătit 
(condiţionat, mai bine zis) nu ca Psihiatru, ci ca Preot- 
psihiatru. 

„leme-te de acela care este capabil să-ţi arunce sufletul şi 
trupul în iad.” 

Bătrânul Matei ştia cum să planteze în tine frica de 
Dumnezeu! 

Avu nevoie de câteva clipe pentru a alunga o stare de 
panică paralizanta. 

Prima condiţionare este cea mai puternică, îşi aminti el. 

De asemenea, omul nu-şi cunoaşte timpul; aşa cum peştii 
sunt prinşi în plasa cea rea şi aşa cum păsările sunt prinse 
în colivie, tot aşa fiii omului sunt prinşi în timpul cel 
aducător de nenorociri, atunci când acesta cade asupra lor. 

— Cartea Creştină a Morților, Arhivele Navei. 

DUPĂ ÎNTOARCEREA PE NAVĂ, Hali nu găsi în ea voinţa 
de a părăsi camera. Privea spaţiul blând luminat - acest loc 
secret în care Kerro petrecuse nenumărate ore comunicând 
cu Nava. Îşi aminti de trupul bătrânei - carne de împrumut 
- şi de paşii şovăielnici, chinuitori. Durerea umerilor. 
Conştienţa ei era cum plină de senzaţia propriului corp; 
fiecare mişcare avea în ea o încărcătură electrică. 

Îşi aminti de bărbatul țintuit de stâlp. Ce barbarie! 

lisus. 

Şopti: lisus! 

Nu înţelegea pentru ce fusese martoră la acea scenă 
oribilă. Nu înţelegea deloc. I se părea ciudat că nu întâlnise 
nicăieri înregistrări ale acelui eveniment îndepărtat - nici în 
educaţia pe care o primise, nici în amintirea Navigatorilor 
veniţi de pe Pământ. 


În primele momente ale întoarcerii ceruse Navei să-i 
spună pentru ce îi fusese prezentat acel eveniment brutal. 
Primise un răspuns enigmatic. 

Pentru că în trecutul omenirii există lucruri pe care nici o 
creatură nu trebuie să le uite. 

— Dar de ce eu? De ce acum? 

După aceea veni tăcerea. Probabil că trebuia să descopere 
singură răspunsurile. 

Aruncă o privire com-consolei. Scaunul de la terminalul de 
instruire era acum al ei; ştia bine asta. Kerro Panille 
plecase... la sol. Nava îi arătase acest loc, i-l dăduse. 

Mesajul era clar: Kerro Panille nu mai este aici. 

Se simţi scuturată de un fior... O senzaţie de pierdere. Îşi 
şterse lacrimile din ochi. Acum nu mai putea sta aici. Se 
ridică în picioare, îşi luă trusa medicală şi ieşi la fel cum 
intrase. 

De ce eu? 

Merse prin magazia de software, apoi prin pasajul D care 
ducea înapoi la Departamentul Medical, prin labirintul 
Navei. 

Tresări. Trusa medicală scosese un bâzâit. 

— Sunt Ekel, făcu ea. 

Fu surprinsă de prospeţimea vocii. Nu semăna deloc cu 
vocea răguşită a bătrânei. 

Trusa medicală scoase un clic apoi se auzi: 

— Ekel, prezintă-te în biroul Dr. Ferry. 

Decise să nu mai meargă pe jos. Găsi un servo şi se 
îndreptă spre Medical. 

Ferry, gândi ea. Mi se va da o misiune? Este posibil să 
merg jos, să-l întâlnesc pe Kerro? 

Gândul îi dădea fiori de plăcere, însă ideea de a merge jos 
îi provoca teamă. Se auzeau atâtea zvonuri cumplite! În 
ultima vreme, toate misiunile pe planetă păreau definitive. 
În afara şefilor Secţiei Medicale, nimeni nu se întorcea. 
Greutățile muncii o făcuseră să nu-şi dea seama de aceasta 
până acum, însă deodată deveni o problemă vitală. 


Ce se întâmplă cu oamenii noştri? 

Transportul de echipamente şi hrană de pe Navă spre sol 
era un subiect de discuţii în contradictoriu; ordinele cereau 
eforturi din ce în ce mai mari... Însă foarte puţini făceau 
speculaţii pe marginea oamenilor dispăruţi. 

Nu am fost niciodată confruntaţi cu ideea unui sfârşit 
absolut. De asta mi l-a arătat Nava pe lisus? 

Gândul rămase suspendat în conştiinţă. Ekel nici nu mai 
auzea zumzetul servo-ului care o ducea spre Secţia 
Medicală şi Ferry. 

Pentru ea era clar că lisus dispăruse, însă nu şi influenţa 
sa. Pandora era un loc al sfârşitului. Înghiţea hrană, oameni 
şi echipament. Ce influenţe exercita acel loc? 

Sfârşituri. 

Servo-ul tăcu şi se opri. Ekel ridică privirea zărind poarta 
de acces în Secţia Medicală şi, dincolo de pasaj, uşa spre 
birourile lui Ferry. Nu ar fi vrut să intre prin acea uşă. 
Trupul ei simţea încă influenţa experienţei trăite de curând. 
Nu vroia ca Ferry să îi atingă trupul. Nu era o simplă 
repulsie faţă de un bătrân ramolit. Colonia îi trimitea alcool, 
iar el bea prea mult. Niciodată nu reuşea să se stăpânească 
şi întindea mâna să o atingă. 

Toţi ştiau că femeia-Demarest îi aducea vinul din Colonie. 

Nu ar putea face rost de atâta băutură doar renunțând la 
rațiile de hrană. 

Rămase cu privirea ţintuită în mecanismul de deschidere. 
Ceva era în neregulă - la bord şi la sol. De ce aducea Rachel 
Demarest vin pentru Ferry? 

Dacă îi aduce vin, atunci ce primeşte în schimb? 

Dragoste? De ce nu? Chiar şi neurotici ca Ferry şi 
Demarest aveau nevoie de dragoste. Sau... Dacă nu de 
dragoste, atunci măcar de un partener cu care să facă sex. 

În minte îi reveni imaginea lui Gură-stricată. Aproape că 
simţea atingerea lui pe carnea tânără. Involuntar, îşi frecă 
braţul. 


Poate din cauza asta se ţicnesc... Nu au dragoste... Nu au 
fiinţe iubite. 

Totuşi, trebuia să se prezinte. leşi din servo şi traversă 
pasajul, până la biroul lui Ferry. Uşa se deschise la 
apropierea ei. Mişcarea aceasta îi aducea aminte de un 
paloş ieşind din teacă. De ce oare? 

— Ahhh, dragă Hali. 

Ferry întinse mâinile spre ea. 

— Dr. Ferry, spuse ea înclinând uşor capul. 

— Aşează-te unde vrei. 

Mâna lui Ferry bătu canapeaua, invitând-o să ia loc lângă 
el. Ea alese un scaun în faţa lui, dând la o parte grămada 
dezordonată de hârtii şi discuri care stăteau pe el. Întreg 
biroul mirosea a acru, în ciuda faptului că Nava filtra aerul. 
Ferry părea băut... Sau fericit. 

— Hali, spuse el punând picior peste picior astfel încât să o 
atingă. i s-a dat o nouă misiune. 

Hali înclină din nou capul. La sol? 

— Vei merge la Secţia Natali, spuse Ferry. 

Era ceva total neaşteptat şi Hali clipi prosteşte spre el. La 
Natali? Ambiţiile ei nu urcaseră niciodată atât de sus. Să 
facă parte din corpul de elită care se ocupa de toate 
naşterile naturale? Nici măcar nu sperase aşa ceva. Da, 
visase... Însă ea nu era genul care să spere obţinerea unui 
lucru imposibil. 

— Ce spui de asta? Întrebă Ferry plimbându-şi piciorul pe 
piciorul ei. 

Natali! Să lucrezi zilnic cu simbolul Adorării! 

Realitatea pătrunse cu încetul în ea. Va intra în elita ce 
deschidea poarta spre misterul vieţii... va ajuta la creşterea 
copiilor pe navă până ce vor împlini vârsta de şapte annos. 
După aceea, copiii erau trimişi la şcoală şi primeau camere 
separate. 

Ferry îi oferi un zâmbet pe mutra lui injectată: 

— Pari uluită. Nu mă crezi? 

Hali vorbi rar: 


— Vă cred. Bănuiam că fusesem chemată aici... 

Făcu un gest spre biroul lui Ferry: 

— Pentru a mi se da o nouă sarcină, însă... 

Ferry nu dădu nici un semn că ar fi dorit să o întrerupă, 
deci continuă. 

— Credeam că voi fi trimisă la sol. În ultima vreme se pare 
că toţi pleacă pe planetă. 

Ferry îşi încrucişă degetele sprijinindu-şi bărbia în ele. 

— Nu te bucuri? 

— Ohh, ba da, foarte mult. Numai că... 

Îşi duse mâna la gât: 

— Nu m-am gândit niciodată că... Vreau să spun... De ce 
eu? 

— Pentru că meriţi, draga mea, făcu el chicotind. Şi se 
zvoneşte că Secţia Natali va fi mutată la sol. Vei obţine tot 
ceea ce îţi doreşti din ambele lumi. 

— La sol? 

Prea multe şocuri o izbeau unul după altul. 

— Da, la sol, făcu el ca şi cum ar fi explicat ceva foarte 
simplu unui copil neatent. 

— Dar credeam că... Adică, cea mai puternică dovadă a 
Adorării este faptul că dăm Navei copiii până împlinesc 
şapte annos. Nava a hotărât ca Natali să se ocupe de 
naşteri... lar sediul lor este aici, în domeniul... 

— Nu Nava! O întrerupse Ferry cu voce guturală. Preoţii- 
psihiatri au luat decizia asta. Este o dovadă a liberului 
nostru arbitru. 

— Dar Nava... 

— Nu există nicăieri dovada că Nava ar fi luat această 
decizie. Acum, PP-ul nostru a hotărât că mutarea Secţiei 
Natali de pe Navă la sol nu dăunează Adorării. 

— Cât... Cât va dura până...? 

— Probabil că un anno pandoran. Ştii, apar tot felul de 
probleme - sediu, dotare, politică... 

Făcu un gest din mână, neglijent, semn că astea nu erau 
problemele lui. 


— Când trebuie să mă prezint la Natali? 

— În următorul ciclu diurn. la-ţi liber astăzi. Mută-ţi 
lucrurile. Vorbeşte cuuuu... 

Ridică o foaie aflată în maldărul de pe birou şi citi cu coada 
ochiului: 

— Usija. Va avea ea grijă de tine. 

Îi mângâie călcâiul cu degetele piciorului, apoi urcă spre 
gleznă. 

— Vă mulţumesc, Doctore. 

Hali îşi trase piciorul înapoi. 

— Nu-ţi simt recunoştinţa. 

— Însă vă sunt recunoscătoare, mai ales pentru timpul 
irosit cu mine. Acum trebuie să recapitulez nişte cunoştinţe. 

Ferry ridică un pahar gol: 

— Am putea bea ceva... Să sărbătorim. 

Ea vru să nege, însă înainte de a spune nu, el se aplecase 
în faţă, zâmbind: 

— În curând vom fi vecini, Hali. Asta ar merita să 
sărbătorim. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— La sol, spuse el împingând paharul spre ea. După ce 
Natalii pleacă... 

— Şi cine mai rămâne aici? 

— Doar instalaţiile de producere a hranei. 

— Adică Nava va fi transformată într-o fabrică? 

Simţi faţa îmbujorându-i-se. 

— De ce nu? Ce nevoie mai avem de Navă, dacă ne mutăm 
cu toţii jos? 

Hali sări în picioare: 

— Ai fi în stare să-ţi lobotomizezi propria mamă! 

Profitând de privirea lui uimită, dispăru în grabă. 

În drumul spre camera sa, auzi vocea lui lisus răsunându-i 
în minte: „Dacă ei fac aceste lucruri unui copac tânăr, ce 
vor face unuia uscat? |, 

Îmi place să văd cum lucrurile se potrivesc, fiecare la locul 
său. 


— Kerro Panille, Jurnal. 

NOAPTE DUPĂ NOAPTE, mereu noapte! Ce oroare! 
Legata se trezi pe podeaua unei cabine de la bord. Hamacul 
atârna sfâşiat, ca o rămăşiţă a coşmarurilor. Sudoarea şi 
frica îi dădeau fiori de gheaţă în întuneric. 

Rațiunea reveni, încetul cu încetul. Simţi zdrenţele 
hamacului în jurul ei, răceala podelei sub palme. 

Sunt pe Navă. 

Venise de curând, la ordinul lui Oakes de a verifica nişte 
zvonuri referitoare la Ferry. Se spunea că acesta o luase 
razna cu băutura şi nu mai era bun de nimic. Simţise un şoc 
la sosirea pe puntea de docare, văzând cât de puţini 
Navigatori îi ieşiseră în întâmpinare. Acţiunile lui Lewis 
reduceau dramatic forţa de muncă pe Navă; mereu plecau 
oameni pentru a suplini pierderile de la Fort. 

Câţi oameni au pierit? 

Scoase de sub ea fâşiile hamacului, zvârlindu-le în 
întuneric. 

Ferry, prevenit, înghiţise prea multe pilule pentru trezire, 
iar la sosirea ei zbârnâia fără astâmpăr, incapabil să facă 
altceva. Îl muştruluise cu o furie care o surprinse până şi pe 
ea, apoi îi luase toate sticlele de băutură, până la ultima. Cel 
puţin, aşa spera ea. 

Trebuie să fac ceva cu coşmarurile astea. 

La trezire, unele detalii rămâneau învăluite în ceaţă, însă 
ştia că visase sânge; că pielea ei cea mai sensibilă era 
smulsă de zeci de instrumente ascuţite - şi în fundal apărea 
zâmbetul feroce al lui Oakes. Zâmbetul lui Oakes, buzele lui 
groase... Şi ochii lui Murdoch. Şi... Undeva şi mai în spate... 
Hohotele lui Lewis. 

Găsi aşternutul, apoi o saltea intactă. Le puse împreună şi, 
în întuneric, se târî până întâlni un covoraş. O singură dată 
în viaţă se mai simţise atât de bătută, de pustie... de 
neajutorată. 

Camera Ţipetelor. 


De aceea alergase P-ul. Pentru a recupera puţin din 
respectul de sine. Respectul de sine îl recâştigase... Însă nu 
şi amintirile. 

Ce s-a întâmplat în camera aceea? Ce fel de joc practică 
Morgan? De ce m-a trimis acolo? 

Îşi aminti începutul. Totul păruse destul de inofensiv. 
Oakes îi dăduse ceva să bea, apoi îi prezentase un aparat 
holografic, spunând: „lată câte ceva din luxul celor 
puternici.” 

Începuse prin a-i arăta nişte schiţe tehnice şi diagrame ale 
muncii depuse de Lewis în conceperea clonilor-P Băutura îi 
zăpăcise gândirea, însă aproape totul rămăsese în memorie. 

— Lewis a făcu nişte modificări remarcabile în sistemul de 
clonare, spuse Oakes. 

Într-adevăr, remarcabile. 

Lewis putea aduce un clon la vârsta de treizeci de annos, 
în numai zece cicluri diurne. 

Putea proiecta cloni pentru diverse aplicaţii. 

Atunci, privind imaginile holografice ale Laboratorului 
Unu, avusese impresia că era pregătită pentru joc, însă 
trebuia jucat după regulile ei. 

Nici măcar nu ştiam care este jocul! 

Când Oakes îi sugerase să facă o inspecţie la Laboratorul 
Unu, nu bănuise că vroia să... Că ea ar fitrebuit să... 

Nimic nu este sfânt! 

Gândul îi revenea cu insistenţă. Trase adânc aer în piept. 
Aer filtrat. Cât de mult diferea faţă de aerul de la sol! Ştia 
că pierdea timpul. Trebuia să-şi amintească unele lucruri, 
înainte de a se întoarce la Oakes. 

Acum crede că nu mai are nici un motiv să se teamă de 
mine. Ar fi bine să rămână cu aceeaşi impresie. 

Puterile lui erau aceleaşi. Însă după felul în care o tratase, 
după Camera Ţipetelor, Legata simţea că ea era singura 
persoană care-l cunoştea suficient de bine pentru a-l 
învinge. El nu va întreprinde nimic împotriva ei atâta timp 
cât nu se simţea ameninţat... Sau provocat. 


Atâta vreme cât îmi doreşte trupul... lar acum cunosc 
jocul... 

Neliniştea începea să crească în ea. Coşmarurile... 
Amintirile pierdute... 

Lovi podeaua cu ambii pumni. Neliniştea creştea în ea ca 
ceva, ca un bastard de pe urma unui viol. Emoţiile ei formau 
un loc şi se simţea ca privind în jos, spre propria persoană 
răvăşită, tot aşa cum morţii - zice-se! 

— Îşi priveau trupul dintr-un ungher nedeterminat. 

O dureau palmele, acolo unde lovise în podea. 

Un Preot trebuie să înlăture neliniştea, nu să o aducă! 

Preot - căutase mai demult cuvântul şi explicaţia o uimise: 
Păstrătorul relicvelor sfinte. 

Care erau relicvele sfinte ale Navei? 

Oamenii? 

Încet, încercă să se relaxeze în întunericul camerei, însă 
mintea era o ceaţă din care răsăreau permanent întrebări 
fără răspuns. Din nou, se trezi deschizând larg gura, pentru 
a înghiţi aer. În confuzia de după aceea, îşi văzu imaginea în 
Camera ipetelor, atingând un disc. O scurtă imagine... În 
faţa ei se afla figura aceea diformă de clon... Ochii aceia 
măriţi de groază... 

Am rotit acel disc? Trebuie să aflu! 

Strânse genunchii sub ea, pentru a nu se prăbuşi. 

Eu am rotit acel disc, sau Oakes mi-a forţat mâna? 

Îşi ţinu răsuflarea, ştiind că trebuia să-şi amintească. 
Trebuia. Şi ştia ca va trebui să-l distrugă pe Oakes, fiind 
singura care o putea face. 

Nici măcar Nava nu îl poate distruge. Scrută întunericul. 
N-o poţi face, Navă. Nu-i aşa? 

Simţea că gândurile altcuiva îi răsunau în cap - ameţeală, 
ameţeală... Scutură brusc capul pentru a scăpa de starea 
aceea. 

Nimic... Nu. Este. Sfânt. 

Un fior violent îi parcurse trupul. 


Camera Ţipetelor. Trebuia să-şi amintească ce se 
petrecuse acolo! Va trebui să-şi cunoască propriile limite, 
înainte de a forţa limitele altuia. Va trebui să umple locurile 
goale din memorie, altfel Oakes va continua sa o posede... 
Nu îi va poseda trupul, ci esenţa fiinţei ei. Va fi proprietarul 
ei. 

Încleştă pumnii, lipindu-i de genunchi. Palmele o dureau, 
pătrunse de unghii. 

Trebuie să-mi amintesc... Trebuie... 

Avea o amintire înceţoşată şi se agăţă de ea: Jessup îi 
frământa carnea chinuită cu degete neaşteptat de blânde, a 
căror diformitate nu o deranjase. 

Amintirea era reală. 

Se strădui să deschidă pumnii, să-şi destindă picioarele. 
Rămase cu picioarele încrucişate pe covoraş, transpirată, 
dezbrăcată. Mâna porni în întuneric şi apucă una dintre 
sticlele cu vin pe care le confiscase de la Ferry. Degetele îi 
tremurau atât de tare încât îi era frică să nu spargă vreun 
pahar... În plus, asta presupunea să se ridice în picioare, să 
aprindă lumina, să deschidă dulapul. Renunţă la pahar. 
Scoase dopul şi bău vinul aspru direct din sticlă. 

O senzaţie de calm puse deodată stăpânire pe ea. Găsi 
locul din care se comanda intensitatea luminoasă, opta 
pentru un galben închis şi se întoarse la sticlă. Să mai iau 
puţin? Se imagină ajunsă în starea lui Ferry. Nu! Trebuia să 
existe şi o altă soluţie, mai bună. Puse dopul la sticlă, o 
introduse în dulap. Apoi se aşeză pe covoraş, întinzând 
picioarele. 

Ce să facă? 

Privirea se opri asupra imaginii reflectată de oglinda de 
lângă uşă, iar ceea ce văzu o făcu să mârâie. Era mândră de 
corpul ei - avea supleţe, tărie. Bărbaţii îl considerau plin de 
feminitate şi moale, o iluzie datorată sânilor voluminoşi. 
Însă chiar şi sânii erau tari, datorită unui antrenament fizic 
de care puţini erau la curent, în afara lui Oakes. Acum, 
totuşi, zări dungi roşii pe burtă, pe mână. Acolo unde 


coapsele erau mai delicate dungile roşii se înmulţiseră... 
Însemnul coşmarului în care se luptase cu hamacul. 

Ridică mâna stângă şi o privi. Degetele o dureau. În braţul 
acela subţire şi în degetele delicate avea forţă cât cinci 
bărbaţi. Descoperise de la o vârstă fragedă acest lucru şi, 
temându-se ca nu cumva să fie pusă la munci fizice, îşi 
ascunsese calităţile. Însă nu se putea ascunde de ceea ce îi 
arăta oglinda: zdrenţele hamacului şi dungile roşii de pe 
piele. 

Ce să facă? 

Îşi înfrână dorinţa de a se întoarce la vin. Sudoarea i se 
răcise pe trup. Părul des se lipise de faţă şi ceafă, în şuviţe 
întunecate la vârf, din cauza umezelii. Nu mai simţea 
transpiraţia curgându-i spre fese. 

Ochii verzi priviră imaginea din oglindă şi pătrunseră prin 
ea, ca senzorii lui Oakes. 

Să-lia naiba! 

Închise ochii, strângând pleoapele. Trebuia să existe o cale 
de a străpunge bariera memoriei! Ce mi s-a întâmplat? 

Camera Ţipetelor. 

Spuse cu voce tare: 

— Camera Ţipetelor. 

Degetele îngrozitoare ale lui Jessup îi frământaseră ceafa, 
spatele. 

Brusc, imaginile se repeziră spre ea ca o furtună. La 
început, bucățele, cioburi: o faţă aici, o siluetă în chinuri 
acolo... Zvârcoliri şi acuplări. Un curcubeu de cloni trişti, 
călare unul pe altul, transpirând abundent. Organele lor 
monstruoase alunecau, pătrundeau, se unduiau... 

N-am primit niciunul în mine! 

Forţa ei teribilă îi descumpănise. 

Sânge! 

Zări sânge pe braţe. 

Dar n-am primit niciunul în mine! Niciunul! 

Ştia bine asta. Şi din cauză că ştia, se simţi însufleţită de o 
nouă forţă. O stare de libertate îi strălucea în ochi şi o zări 


clar, când se privi în oglindă. 

Holoînregistrarea! 

Oakes îi spusese de câteva ori că ar vrea să i-o arate şi în 
ochii lui lucea o veselie stranie... Şi încă ceva... Prudenţa. 
Ea refuzase. 

„Nnu-u-u. Poate altă dată.” 

Şi în stomac i se formau noduri. 

Vinul sau holoînregistrarea? Ştia sigur că trebuia să 
aleagă: ori una, ori alta. Dintr-o dată, îl compătimi pe bietul 
Win Ferry. 

Ce-au făcut cu nenorocitul ăla bătrân? 

Hotărârea fusese luată. Trebuia să aleagă holograma, nu 
sticla. Trebuia să se vadă aşa cum apărea în ochii lui Oakes. 
Aceasta era oroarea cu care trebuia să plătească pentru 
alungarea coşmarurilor. 

Pentru a-i opri pe Oakes, Lewis şi Murdoch. 

Dacă îi opresc, cine va mai conduce Colonia? 

Navigatorii încercaseră de patru ori - patru lideri, patru 
eşecuri. „Eşec” era cuvântul folosit de Navigator pentru a 
desemna cruda realitate - revoltă, măcel, sinucideri, 
masacru. Un Inspector Tehnic avea la dispoziţie 
înregistrările pentru a se lămuri. 

Colonia aceasta suferise crize, este adevărat, dar niciodată 
nu fusese în pragul anihilării totale... Niciodată nu se 
retrăseseră în masă spre coridoarele protectoare ale Navei. 
Pandora nu devenise mai prietenoasă. Navigatorii 
câştigaseră înţelepciune. Şi cei mai înţelepţi dintre toţi, fără 
îndoială, erau Oakes şi Lewis. 

Doar Nava ştia câţi Navigatori populau suprafaţa Pandorei 
şi nenumăratele coridoare de la bord. Supravieţuiseră, cu 
mai multe sau mai puţine neplăceri, datorită lui Oakes şi 
priceperii sale... Şi pentru că Lewis ştia să îndeplinească 
ordinele cu o promptitudine brutală, dar eficientă. Din câte 
ştia ea, în toată istoria Navei nici un alt PP nu se putea 
mândri cu o astfel de realizare. 

Nava va avea grijă de noi. 


Simţea acum Nava peste tot în jurul ei, în zumzetul slab şi 
şoaptele nocturne. 

Însă Nava nu fusese niciodată de acord să se îngrijească 
de Navigatori. 

La un moment dat, fusese interesată de poziţia 
Navigatorului în schema Navei. Cutreierase un munte de 
informaţii, căutând un acord, un legământ, o dovadă cât de 
rudimentară privind relaţia oficială dintre oameni şi zeul 
lor. 

Nava, care este Dumnezeu. 

Toate acordurile, în afară de unul, fuseseră încheiate de 
Preoţii-psihiatri în numele Navei. În documentele cele mai 
vechi descoperise un rând, un singur rând, o poruncă 
directă a Navei: Trebuie să vă hotărâți asupra modului în 
care Mă veţi Adora. 

Aceea trebuia să fie originea Adorării. Porunca putea fi 
pusă pe seama Navei. Însă părea vagă şi, când i-o 
dezvăluise lui Oakes, el o considerase ca accentuând 
puterile unui PP 

„La urma urmelor, noi dirijăm Adorarea.” 

Dacă Nava ar fi Dumnezeu... Ei bine, Nava nu părea 
dornică să se amestece în treburile Navigatorilor. Fiecare 
lucru vizibil făcut de Navă părea să se refere la propria 
întreţinere. 

Unii Navigatori pretindeau că vorbeau cu Nava. Îi 
cercetase cu atenţie. Cădeau în două categorii: nebuni şi 
ne-nebuni. Majoritatea lor erau cunoscuţi ca vorbind cu 
pereţii, cu farfuriile, cu piesele de îmbrăcăminte şi aşa mai 
departe. Însă câţiva dintre ei - unul din douăzeci - făceau 
parte din elită. Pentru ei, discuţiile cu Nava reprezentau 
singura absurditate prezentă în dosar. Era fascinată de 
faptul că, pentru acest mic grup, incidentele de acest gen 
erau izolate şi aparent inofensive - ca şi cum Nava îi verifica 
din când în când. 

Spre deosebire de Oakes şi Lewis, ea nu se considera 
necredincioasă. 


Însă Dumnezeu sau nu, Nava părea să nu se amestece în 
deciziile personale ale Navigatorilor. 

Deci, ce se întâmplă dacă mă hotărăsc să-l distrug pe 
Oakes? 

Nava ţinea şi la el? 

Oakes era prea prudent, prea minuţios în lucrurile pe care 
le făcea. Dacă el era singurul factor care putea asigura 
supraviețuirea Coloniei? Ar putea ea privi Colonia murind, 
ştiind că o făcuse cu mâna ei? 

Era justificată Camera 'Ţipetelor? 

Doar holoînregistrarea putea hotări asupra acestui lucru. 
Trebuia să o vadă. 

Se ridică în picioare, găsi o salopetă şi o puse pe ea. Exista 
o înfrigurare în mişcările ei, amestecată cu sentimentul dat 
de ora târzie şi coşmarurile pe care deocamdată le ţinea 
departe. O privire spre cronometru îi spuse că nu mai erau 
decât şase ore până la ciclul diurn. Şase ore în care să 
găsească hologramele, să le privească, apoi să-şi acopere 
urmele. Acele înregistrări durau un întreg ciclu diurn - 
poate chiar patruzeci de ore. Totuşi, nu dorea să vadă decât 
esenţa. 

Ce mi-a făcut? 

Fără a lua o decizie conştientă, se îndreptă spre cabina 
abandonată a lui Oakes, dându-şi seama de aceasta de-abia 
după ce atinse mecanismul de deblocare. Da, com-consola 
trebuia să fie acolo. Era un loc perfect pentru a căuta 
înregistrarea. Cunoştea codul cu care obținea înregistrările 
din Camera 'Ţipetelor. Numărul ei de identificare îi va 
acorda toate priorităţile. Şi alegerea acestui loc era foarte 
corectă. 

Manevrând mecanismul de deschidere, îşi aminti: 
Indiferent ce a vrut el să fac, nu am făcut. O parte a ei îi 
spunea că nici plăcerile, nici misterele Camerei Ţipetelor nu 
o tentaseră - nici extazul, nici durerea. Însă Oakes vroia de 
la ea altceva: sa creadă ca se înjosise singură, intenţionat. 
Vroia neapărat ca ea să creadă acest lucru. 


Îi arăt eu! 

Termină operaţiunile necesare şi păşi înăuntru. 

Familia îşi hrăneşte puii şi împleteşte rămurele sub cuib. 
Inteligența este o rudă săracă a înţelegerii. 

— Kerro Panille, Poeme Alese. 

STACOJIUL SUMBRU al instrumentelor şi indicatoarelor 
umplea gondola cu umbre roşii şi făcea ca fiecare mişcare 
să pară o limbă de foc. Cei trei stăteau fiecare în scaunul 
său, legaţi cu centuri de protecţie. În jurul lor se arcuia 
panoul de comandă. 

Toma, conştient de presiunea formidabilă a apei, ridica 
mereu privirea spre indicatorul de adâncime. Gondola 
aceasta nu semăna totuşi prea bine cu o Navă a Neantului. 
În locul spaţiului liber, simţea presiunea mării Pandorane. 
Nu trebuia decât să privească prin plafonul transparent al 
gondolei, acolo unde ieşea în afara submersibilului purtător, 
pentru a zări cercul de lumină. Era cercul de la suprafaţa 
lagunei şi se făcea din ce în ce mai mic. 

Roti capul şi o zări pe Waela făcând acelaşi lucru: privind 
indicatorul de adâncime. Părea să suporte destul de bine. 
Experiențele teribile trăite aici nu lăsaseră urme notabile. 

Apoi îl privi pe Kerro Panille. Poetul acesta nu era chiar 
aşa cum şi-l închipuise. Era tânăr, desigur - de-abia trecuse 
de douăzeci de ani, aşa spunea dosarul său. Însă 
comportamentul său dădea dovadă de maturitate. 

Poetul tăcuse în tot timpul coborârii. Nu pusese nici măcar 
întrebările normale. Însă ochii săi nu scăpau nimic. Felul în 
care-şi înclina capul la fiecare sunet auzit îi trăda 
concentrarea. 

Nu avuseseră timp să-l pregătească pentru acest tip de 
misiune. Waela îl pusese să urmărească monitoarele 
programului de comunicare, pentru a-i avertiza asupra 
momentului în care algele îşi începeau emisia de lumină. Ea 
se concentra asupra instrumentelor care raportau situaţia 
legăturii cu cablul de ancorare. Ancora fusese lansată în 
centrul unei lagune, iar acum le dirija coborârea. Dirijabilul 


pândea deasupra, la mică distanţă deasupra apei, 
pendulând uşor în jurul cablului. 

— Este foarte sensibil la emisiile inconştiente, îi spusese ea 
lui Toma înainte ca Panille să ajungă la hangar. 

Toma nu întrebă cum aflase acest lucru. Waela îi raportase 
deja eşecul în încercarea de a-l seduce pe Panille. 

— A fost prea naiv? Ştia că...? 

— Da, ştia. Însă are ciudăţenia asta a lui, cu trupul care-i 
aparţine. E reconfortant să auzi aşa ceva de la un bărbat. 

— Este... Crezi că lucrează pentru Oakes? 

— Nu e genul lui. 

Toma era de acord. Panille afişa o sinceritate copilărească. 

De la încercarea de seducere, eşuată şi (fusese obligată să 
recunoască) puţin cam prost regizată, Waela nu se prea 
simţea în largul ei lângă Panille. Însă poetul nu manifesta 
astfel de inhibiţii. Îşi păstrase candoarea celor de la bordul 
Navei şi, bănuia ea, era foarte posibil să intre într-un 
pericol mortal aici, pe Pandora. 

Îmi place, gândi ea. Îmi place mult. 

Dar va trebui educat rapid şi învăţat să se apere de 
pericole, altfel nu va trăi suficient de mult timp pentru a 
scrie un alt poem. 

Deci Nava l-a trimis, gândi Toma. În ce scop? Să mă 
păzească? 

Îşi rezervase observarea coloanei de apă prin care 
coborau. Era o coloană limpede, liberă de alge, cu un 
diametru de aproximativ patru sute de metri. O „lagună” 
pandorană. Nu ajunseseră încă în zona întunecată, acolo 
unde algele dădeau spectacolul de lumină. 

Panille fusese fascinat de numele lagună, imediat după ce 
îl auzise. Nava îi arătase odată o lagună de pe Pământ - cu 
palmieri şi o navă cu pânze albe. Pandora cunoscuse 
vreodată astfel de scene pe mările sale? 

Era perfect conştient de fiecare impresie senzorială din 
această experienţă. Avea aici material pentru nenumărate 
poeme. Şuierul slab al aerului reciclat, mirosul trupurilor 


umane de lângă el emanând temeri nerostite... Îi plăcea 
felul în care lumina roşie contura scara ce conducea spre 
trapa de ieşire. 

Când Toma folosise cuvântul lagună pentru a desemna 
destinaţia, Panille spusese: „Persistenţa atavismului.” 
Remarca provocase o privire intrigată din partea lui 'loma. 

Waela consemnă cu voce tare depăşirea adâncimii de 
optzeci şi cinci de metri. Se aplecă spre monitorul care 
prezenta cel mai apropiat perete de alge. Şirurile lungi 
coborau spre fundul apei; din când în când, un tentacul 
negru se întindea pe sub gondolă. Luminile exterioare 
aruncau umbre verzui asupra algelor, scoțând la iveală 
nodulii negri a căror destinaţie rămânea deocamdată 
necunoscută. Însă mult mai jos, nodulii produceau 
secvențele de lumină. 

Apa din jurul algelor era plină cu tot felul de creaturi, 
rapide sau lente, unele cu mai mulţi ochi, altele cu niciunul. 
Unele erau subţiri şi lungi, ca nişte viermi. Altele, grase, 
voluminoase, cu aripi lungi şi cărnoase, cu fălci larg 
deschise şi lipsite de dinţi. Niciuna nu atacase până acum 
Navigatorii şi se credea că trăiau în simbioză cu algele. 
Tentativele de capturare a lor dusese la reacţii violente din 
partea algelor; iar dacă erau totuşi scoase din apa mării, se 
topeau atât de repede încât singura modalitate eficientă de 
studiu rămâneau laboratoarele mobile. Însă laboratoarele 
mobile nu supravieţuiau multă vreme în acest mediu. 

Waela ştia că aceste creaturi se vor împuţina sensibil la 
adâncimi mai mari. Acolo, submersibilul va intra în zona 
reptilelor, care se mişcau pe lângă alge şi pe fundul apei. 
Existau şi câţiva peşti mai mari, însă reptilele erau 
creaturile dominante. 

În timpul zborului spre lagună, Waela îşi găsise tot felul de 
preocupări, temându-se să nu facă o criză în momentul 
scufundării. Rezistenţa sporită a acestui submersibil o 
ajutase mult în acest sens, însă în momentul lansării îi 
veniră în minte imagini terorizante, cumplite. Ultima 


scufundare fusese un adevărat dezastru. Submersibilul 
avusese şaptezeci de metri în lungime, iar suprafaţa sa era 
ca blana unui arici, plină de lame şi vârfuri ascuţite: Colonia 
plătise cu multe vieţi transportul lui peste câmpiile Oului, 
până la ţărmul sudic. Acolo, într-un golfuleţ plin cu alge, îl 
lansaseră. Echipajul avusese nouă membri. Ea fusese unul 
dintre ei, singurul supravieţuitor. 

Crezuseră că mărirea volumului şi a greutăţii le va aduce 
succes. Cugştile fuseseră deschise de la distanţă şi umplute 
cu specimene de alge. Însă algele de la fundul apei, lungi şi 
subţiri ca nişte cabluri, se desprinseseră de stânci şi, 
agitând tentaculele, înconjuraseră submersibilul. Atacul 
părea fără sfârşit. Algele veneau în număr din ce în ce mai 
mare, înfăşurând submersibilul, copleşind cu numărul lor 
cutterele, trăgându-i din ce în ce mai jos, în timp ce 
tentaculele căutau punctele slabe. Frunzele acoperiseră 
senzorii exteriori. Parazitaseră sistemul de comunicaţie. 
Erau orbi şi muţi. Apoi apa se năpustise în cabină printr-o 
spărtură practicată în apropierea trapei de acces. Un jet 
atât de puternic încât zdrobea totul în cale. 

Amintirea acelor momente o tulbură puternic. Manevra un 
cutter; avea punctul de comandă într-o sferă de 
plasmasticlă plasată pe suprafaţa submersibilului. Sfera 
fusese acoperită de frunze. Prin pocnetele din căştile de la 
urechi, auzise pe cineva descriind felul în care apa 
pătrunsese în cabină, tăind în două un coleg. Submersibilul 
se deformase dintr-o dată şi schimbarea explozivă a 
presiunii din interiorul cabinei eliberase sfera, propulsând-o 
spre suprafaţa apei. Scăpase de frunze, apoi ţâşnise în sus, 
în timp ce algele se dăduseră la o parte, eliberându-i 
drumul. Nu fusese niciodată în stare să îşi explice acel 
fenomen. Algele îi oferiseră drum liber spre suprafaţă! 

Imediat ce întâlnise lumina dinspre suprafaţă, deschisese 
trapa şi se lansase în apa acoperită cu frunze mari de alge. 
Îşi aminti că atinsese frunzele, temătoare, dar având nevoie 
de ele; erau ca nişte saltele deschise la culoare, atenuând 


agitația valurilor. Apoi simţise o usturime în tot corpul. 
Mintea îi fusese invadată de imagini terifiante, cu oameni şi 
demoni angajaţi în lupte pe viaţă şi pe moarte. Îşi aminti că 
ţipase; înghiţea apă sărată şi ţipa. După câteva secunde, 
imaginile o copleşiseră; se prăbuşise inconştienta peste o 
frunză imensă. 

Un dirijabil aflat în misiune de patrulare o smulsese din 
mare. Trecuseră multe cicluri diurne înainte să-şi revină 
după şocul trăit. Se trezea din când în când, spunând 
tuturor că algele erau periculoase nu numai datorită 
capacităţilor fizice, ci şi capacităţilor halucinogene. Acestea 
- capacităţile halucinogene - făceau prăpăd dacă masa de 
alge intra în contact cu trupul unui om aflat în mediu lichid. 

— S-a întâmplat ceva, Waela? 

Panille o privea concentrat, îngrijorat de starea ei 
interioară. 

— Nu. Am părăsit apele active de la suprafaţă. În curând 
vom zări luminile. 

— Mi s-a spus că ai mai fost aici. 

— Da. 

— Atâta vreme cât nu vom ameninţa algele, vom fi în 
siguranţă, spuse Toma. Ştii bine asta. 

— Mulţumesc. 

Panille interveni în discuţie: 

— Rapoartele spun că încercările de a aduce la țărm o 
maşină de cules alge au eşuat; algele s-au năpustit spre 
țărm, atacând. 

— Da, maşinile au fost smulse de pe țărm, spuse ea. 
Oamenii s-au înecat şi au fost aruncaţi înapoi. Maşinile au 
dispărut pur şi simplu. 

— Atunci, de ce nu ne vor ataca aici? 

— Niciodată nu ne-au atacat în misiunile de observare. 

Spunând acestea, încerca să se calmeze. Se întoarse la 
activitatea de supraveghere a senzorilor şi indicatoarelor. 

Panille trase cu ochiul peste umărul ei, zări şirurile de 
alge, frunzele canelate şi curioşii noduli. Ridicând privirea 


spre scara de acces, văzu cercul de lumină de la suprafaţa 
lagunei - ca un satelit natural, populat de formele care 
împărțeau apa împreună cu algele. 

Laguna era un loc magic şi misterios, cu o frumuseţe atât 
de profundă! Îi era recunoscător Navei. Şirurile de alge 
erau ca nişte cabluri gri-verzui, în unele locuri mai groase 
decât pieptul unui bărbat. Se ridicau dinspre întunericul de 
jos spre cercul de lumină argintie aflat deasupra lor. 

Lumina atinge stelele şi, văzându-le, se teme să nu ajungă 
prizonieră. Pluteşte în oceanul vrăjit. Ah, stelelor, îmi ardeţi 
mintea. 

Algele se înclinau spre Rega, singurul soare vizibil pe cer 
în acel moment. Alki se va întâlni cu Rega ceva mai târziu. 
Chiar dacă cerul era acoperit de nori, algele se aliniau 
perfect perpendicular pe traiectoria soarelui. Atunci când 
erau amândoi sorii pe cer, înclinarea se adapta emisiei 
luminoase. Era o reglare foarte precisă. 

Panille se gândi la toate acestea, amintindu-şi ce învățase 
de la Navă. Erau informaţii culese de expediţii riscante, cu 
preţul a multe vieţi. Informaţii disparate şi niciodată atât de 
la obiect ca acestea, obţinute din experienţă proprie. Ştia 
dinainte, cu aproximaţie, ce va vedea pe fundul apei: 
tentacule de alge înfăşurate în jurul unor bolovani mari. 
Reptile ce-şi făceau culcuş în mâl sau în bolovani. Curenţi 
lenți, curgeri de sedimente. Lagunele erau ventilatoare, 
pasaje de schimb între apele de suprafaţă şi cele din 
adâncuri. Spre suprafaţă, ofereau lumină şi pentru alte 
creaturi în afară de alge. 

Lagunele erau colivii. 

— În aceste lagune, algele sunt angajate în acvacultură, 
spuse el. 

Toma clipi, uluit. Afirmația era atât de aproape de modul în 
care vedea el încadrarea algelor în sistemul marin, încât se 
întrebă dacă nu cumva Panille îi spiona gândurile. 

Oare Nava îi vorbeşte în momentul de faţă? 

Waela era de-a dreptul fascinată: 


— Crezi că algele au un plan conştient? 

— Probabil. 

Pentru Toma, cuvintele poetului parcă înlăturaseră un văl 
aruncat asupra algelor. Începu să simtă marea într-un alt 
mod. Aici se găsea un spaţiu vital, la adăpost de ceilalţi 
demoni ai Pandorei. Era corect să elimini algele din mare? 
Ştia că era un lucru posibil - prin dezechilibrarea 
ecosistemului şi ruperea lanţului intern care asigura viaţa 
algelor. Fusese decizia lui Oakes şi Lewis? 

— Luminile! Spuse Panille. Ohhh, da. 

Ajunseseră în zona întunecată, iar senzorii externi ai 
submersibilului începuseră să înregistreze lumini 
pâlpâinde. Ca nişte bijuterii, dansau în întunericul aflat 
dincolo de luminile verzi ale submersibilului. Scântei 
micuţe, colorate... Roşu, galben, portocaliu, verde, 
purpuriu... Nu păreau să aibă o succesiune regulată. 
Deocamdată nu erau decât scântei minunate, care orbeau 
conştienţa. 

— Ne apropiem de fundul apei, spuse Waela. 

Panille, cu toate simţurile la pândă, aruncă o scurtă privire 
monitorului. Da... Fundul apei părea să se mişte, în timp ce 
ei rămâneau pe loc. Fundul apei urcă spre noi. 

Toma reglă viteza de coborâre... Încet, încet. 
Submersibilul se opri, cu o uşoară trepidaţie ce agită 
sedimentul din jurul lor, transformându-l într-o ceaţă gri. 
După dispariţia ceţii, văzură prin monitoare o masă 
unduindă, chiar la limita luminilor de scufundare ale 
submersibilului. Reptilele se mişcau printre tentaculele 
unduitoare - borcane cu gura în jos, înzestrate cu buze 
lacome. La limita extremă a razelor de lumină, vârful 
ancorei se înfigea în sediment. Cablul trecea pe lângă ei, 
urca, depăşindu-i, dincolo de raza de acţiune a farurilor. 
Lângă hublouri puteau distinge grămezi de rocă neagră; 
tentaculele algelor erau înfăşurate în jurul rocilor şi intrau 
prin toate orificiile. Forme fantomatice intrau adânc în 
jungla de alge - slugi ale stăpânilor mării. 


Câteva târâtoare micuţe îşi făcură drum spre ancoră şi 
cablu. Panille ştia că ancora fusese construită din fier şi oţel 
indigen - substanţe care puteau rugini în câteva zile. Doar 
plasmasticla şi plastoţelul rezistau efectului coroziv al mării 
pandorane. 

Simţi deodată cât de fragil era firul ce îi lega de lumea 
sigură. Privi briliantele strălucind în smoala de sub luminile 
submersibilului. Păreau să-i spună: „Suntem aici. Suntem 
aici. Suntem aici...” 

Pentru Toma, luminile erau ca un joc pe ecranul unui 
computer. Privind holoînregistrările, în mintea sa se 
născuse această comparaţie. Îi împărtăşise această părere 
Waelei, în timpul unei şedinţe în care ea îl învăţa secretele 
adâncurilor pandorane. „Un computer ar putea crea 
nenumărate coduri, mult mai rapid”, spusese ea. 

De aici se născuse propunerea lui: Le înregistrăm, căutăm 
tiparele, apoi le reproducem exact. 

Waela admirase simplitatea elegantă a planului: Să trecem 
dincolo de culegerea plină de primejdii şi analizarea 
specimenelor, dincolo de speculaţiile organice. Să trecem 
direct la formele de comunicare! 

Să le spui algelor: „Vă vedem, ştim că sunteţi conştiente şi 
inteligente. Şi noi suntem conştienţi. Învăţaţi-ne limbajul 
vostru.” 

Privind jocul de lumini, Toma şi-ar fi dorit să spună că erau 
lumini de Crăciun, clipind în întuneric. Dar ştia că ceilalţi 
doi nu l-ar înţelege. 

Crăciun! 

Gândul îl făcu să se simtă milenar. Navigatorii nu 
cunoşteau Crăciunul. Aveau alte jocuri religioase. Singura 
persoană din univers care ar putea înţelege Crăciunul era, 
probabil, Hali Ekel. Ea văzuse Golgota. 

Ce legătură să existe între Golgota, lisus şi aceste luminiţe 
clipind în întunericul mării? 

Toma rămase cu ochii ţintă în monitor. Ce ar fi trebuit să 
vadă acolo? 


Acvacultură? 

Se va ajunge la exterminarea algelor? Le vor crucifica 
Navigatorii pentru propria lor supravieţuire? 

Crăciun şi acvacultură... 

Jocul luminilor era hipnotic. Simţi că şi ceilalţi doi priveau 
în extaz. Se simţi parcurs de un sentiment iluminator. Aici, 
la fundul apei, se afla registrul bugetului Pandorei, toate 
tranzacţiile făcute de viaţa planetei. Era mai mult decât o 
bursă, era sediul imensului circuit geochimic şi biochimic al 
Pandorei. Un circuit care acum se prezenta în faţa lor, fără 
secrete. 

Ce faceţi aici, alge atotputernice? 

Ce dorise Nava de la ei? Să vadă acest lucru? 

Nu se aştepta ca Nava să răspundă. Un astfel de răspuns 
nu se încadra în regulile jocului. Aici acţiona pe cont 
propriu. 

Joacă, Diavole. 

Deveni conştient de presiunea apei în jurul gondolei. 
Rămâneau aici cu îngăduinţa algelor. Fără această 
îngăduinţă, nu puteau supravieţui. Intraseră şi alţii în 
aceste ape şi supravieţuiseră doar având grijă să nu facă 
nimic rău. Ce anume reprezenta o ameninţare pentru alge? 
Dintr-o dată, sclipirile acelea din întuneric căpătară un sens 
malefic. 

Avem prea multă încredere. 

Vocea lui Panille sparse liniştea temerilor: 

— Începem să primim nişte succesiuni care se repetă. 

Toma aruncă o privire spre panoul de înregistrare din 
stânga consolei. Senzorii indicau pregătirile pentru 
reproducerea succesiunii de lumini. Bulbii din exteriorul 
submersibilului vor reproduce orice succesiune pe care 
computerul o considera repetitivă şi semnificativă. 

Vezi? Acum vorbim cu voi. Ce spunem? 

Astfel vor atrage atenţia algelor. Dar cum vor reacţiona? 

— Algele ne supraveghează, spuse Panille. Simţiţi? 


Toma fu de acord cu el. Algele din jurul lor îi 
supravegheau, aşteptând. Se simţea ca atunci, în copilărie, 
la Baza Lunară, când intrase pentru prima oară în creşa- 
şcoală. Aici se afla însă un adevăr pe care majoritatea 
educatorilor îl ignorau: Poţi învăţa lucruri periculoase. 

— Dacă ne supraveghează, unde-i sunt ochii? Şopti Waela. 

Toma îşi spuse că era o întrebare idioată. Algele probabil 
că aveau simţuri complet necunoscute oamenilor. La fel de 
bine ai putea întreba despre ochii Navei. Însă nu putea 
nega că în jurul submersibilului exista o stare de 
supraveghere atentă. Prezenţa pe care algele o proiectau 
asupra intruşilor era o realitate aproape palpabilă. 

Aparatul de înregistrare bâzâi lângă el şi zări lumina 
verde care semnala începutul reproducerii succesiunii de 
lumini. În acest moment, bulbii de pe suprafaţa 
submersibilului purtător transmiteau ceva, habar nu avea 
ce anume. Senzorii exteriori nu arătau decât strălucirea 
câtorva culori reflectată de particulele din apă. 

Nu sesiză nici o schimbare în luminile transmise de alge. 

— Ne ignoră, spuse Waela. 

— E prea devreme ca să ne dăm seama, obiectă Panille. 
Care este timpul de reacţie al algelor? Sau poate că nici 
măcar nu vorbim cu ele. 

— Încearcă monitorul de cod, spuse Waela. 

Toma aprobă cu o mişcare a capului şi apăsă un buton. 
Aceasta fusese soluţia de rezervă. Monitorul micuţ de 
deasupra aparatului de înregistrare începu să prezinte 
ceea ce se vedea pe carcasa submersibilului: mai întâi 
pătrate pitagoreice, apoi numărarea beţişoarelor, spirala 
galactică, jocul cu pietre... 

Nici un răspuns din partea algelor. 

Formele confuze ale creaturilor aflate printre algele nu-şi 
schimbaseră în mod semnificativ comportamentul. Totul 
părea la fel. 

Waela, inspectând propriile monitoare, spuse: 

— Greşesc eu, sau luminile sunt puţin mai strălucitoare? 


— Un pic mai strălucitoare? Da, probabil, spuse Toma. 

— Sunt mai strălucitoare, spuse Panille. Mi se pare că apa 
este mai întunecată decât până acum. Dacă... Priviţi cablul 
ancorei! 

— Cade! Spuse Waela. 

Văzură cu toţii rămăşiţele balonului dirijabilului intrând în 
raza luminoasă a submersibilului şi acoperindu-i cu 
reflexele portocalii ale materialului. Se aşeză ca o cortină 
deasupra lor. Acest lucru perturbă activitatea creaturilor 
din jur şi duse la o succesiune mai vioaie a luminilor 
transmise de alge... Care dispărură curând. Cortina 
acoperise submersibilul. 

— Luminile au provocat explozia balonului, spuse Waela. 

— Fiţi pregătiţi pentru desprinderea de submersibilul 
purtător şi pentru explozia tuturor rezervoarelor, spuse 
Toma. 

Se întinse să dea comenzile necesare, luptându-se să-şi 
stăpânească panica. 

— Aşteaptă! Strigă Panille. Aşteaptă până luăm contactul 
cu pânza balonului. Submersibilul îşi poate croi o ieşire prin 
ea. 

Ar fi trebuit să mă gândesc la asta, îşi spuse Toma. Balonul 
ne putea prinde foarte uşor în capcană. 

Legile hitite puneau accentul pe restituire şi nu pe 
răzbunare. Omenirea a pierdut mult din caracterul practic 
atunci când a ales cealaltă variantă semită: să nu ierţi 
niciodată şi să nu uiţi niciodată. 

— Oameni Pierduţi, Arhivele Navei. 

LEGATA se lăsă pe spate. Întreg corpul îi tremura. Îşi 
putea da seama după cursorul com-consolei că ciclul diurn 
era aproape. Pe coridoarele Navei vor începe în curând 
activităţile obişnuite - obişnuite, dar atenuate datorită 
reducerii echipajului. Păstrase toată noaptea o iluminare 
slabă, nedorind să fie distrasă de la imaginile ce se 
desfăşurau în centrul aparatului holografic, aşezat în faţa 
vechiului divan al lui Oakes. 


Ridică privirea şi zări mandala pe care o copiase pentru 
locuinţa lui Oakes de la Fort. Se concentră asupra ei. 
Distingerea formelor ascunse o mai linişti puţin, însă 
mâinile îi tremurau încă. 

Oboseală, furie sau dezgust? 

Era nevoie de un efort al conştiinţei pentru a potoli 
tremurul. Muşchii erau presăraţi cu noduri de tensiune şi 
ştia că Oakes ar fi fost în mare pericol dacă ar fi intrat în 
acel moment în vechea sa locuinţă. 

L-aş strânge de gât. 

Dar Oakes nu avea nici un motiv să vină acum la bordul 
Navei. Plecase pentru totdeauna la sol. 

Prizonier al propriilor spaime. 

La fel ca mine... Până acum... 

Inspiră adânc, aerisindu-şi plămânii şi mintea. Da, acum se 
eliberase de Camera 'Ţipetelor. 

Ce-a fost a fost, acum sunt aici. 

Cum să-i răspundă lui Oakes? Prin umilire. Aşa ar fi fost 
cel mai corect. Nu printr-o distrugere fizică, ci prin umilire. 
Oakes trebuia umilit, atât politic, cât şi sexual. Ceva mai 
mult decât o simplă neplăcere. Ceva ce el s-ar gândi să facă 
altcuiva. Partea sexuală era destul de simplu de aranjat; 
pentru o femeie cu frumuseţea şi geniul ei, nu puteau exista 
probleme. Însă partea politică... 

Să ascund faptul că am văzut această înregistrare? 

Am s-o păstrez pentru momentul potrivit. 

Era o idee bună. Trebuia să aibă încredere în propria 
inspiraţie. Formă un cod, apoi: ARHIVELE NAVEI DOAR 
PENTRU LEGATA HAMILL. Adăugă încă ceva, o 
descoperire a ei: DEPOZITARE ÎN POARTA BIVOLULUI. 

Aşa. Indiferent cine s-ar gândi să caute aceste informaţii, 
se va pierde în acea bază de date descoperită într-una din 
cercetările ei privind istoria omenirii. 

Astăzi voi rămâne aici. Nu se va simţi bine. Acesta va fi 
mesajul pentru Oakes. Îi va acorda o perioadă de odihnă, 
fără a pune întrebări. Îşi va petrece timpul folosindu-se de 


toate trucurile învăţate, pentru a obţine dosarul complet al 
lui Morgan Oakes. 

Umilire politică. Politică şi sexuală. Asta era soluţia! 

Poate că celălalt PP scos din hibernare, acel 'loma, îi va 
oferi un indiciu. A avut o privire stranie atunci când s-a uitat 
la Oakes... ca şi cum a descoperit o veche cunoştinţă, 
jucând un rol nou... 

Avea o datorie faţă de Toma. Fusese de faţă când alergase 
P-ul. Păstrase secretul, fără să i se ceară... Sau să fie rugat. 
Dăduse dovadă de o discreţie destul de rară. 

Acum nu se mai gândea la oboseală. Pe Navă, avea 
mâncare la discreţie. Influenţa lui Oakes o ajuta mult. 
Trimise mesajul spre Oakes, apoi se întoarse la consolă. 

Trebuia să existe undeva un element sau două referitoare 
la Oakes. Un fapt pe care Oakes îl ascundea, sau de a cărui 
existenţă nu ştia. Poate făcuse şi el ceva şi nu dorea să se 
afle. Era bun la jocul acesta, dar ea era mai bună decât el. 

Porni de la computerul principal - cea mai importantă 
interfaţă a Navei cu Navigatorii. 

Va fi nevoie de o programare complexă? O căutare 
minuțioasă, prin tot felul de relaţii codate, care ar putea 
ascunde informaţii în circuitele anexe, cum ar fi Poarta 
Bivolului? Ce-ar fi să înceapă cu Poarta Bivolului? Ea 
ascunsese tot felul de informaţii aici, însă nu se interesase 
niciodată de Oakes. 

Porni o rutină de verificare, apoi aşteptă. 

Dintr-o dată, informaţiile începură să defileze pe ecranul 
micuţ al consolei. Privi uluită. Să fie chiar atât de simplu? 
Era ca şi cum materialul o aştepta acolo, nu trebuia decât 
să ceară. Ca şi cum cineva i-l pregătise. Acolo se găsea totul 
- fapte şi cifre. 

„Suspectează pe oricine”, spusese Oakes. „Să nu ai 
încredere în nimeni.” 

Dar iată-l aici, cu toată biografia lui. Textul curgea mereu. 
Îi făcu o copie, ceru tipărirea textului şi porni totul de la 
capăt. 


Titlul înregistrării era de-a dreptul paralizant: 

MORGAN LON OAKES. 

Clonat. Crescut, aşa cum îi plăcea lui să spună, „ca o 
legumă”. Scos din containerele cu axolotl şi depus într-un 
pântec pământean. 

De ce? 

Răspunsul se afla acolo: „Pentru a ascunde acest fapt, s-a 
făcut astfel încât naşterea să pară naturală.” 

O manevră politică demnă de Navă... Sau de Oakes. Ştia? 
De unde să ştie? Opri tipărirea informaţiilor şi întrebă cine 
mai ceruse aceste date. 

„Nava.” 

Era pentru prima oară când dădea peste acest răspuns. 
Nava lucrase cu aceste date. Temătoare, întrebă de ce 
apelase Nava biografia lui Oakes. 

„Pentru a o înregistra într-un fişier special, urmând să-i fie 
dat lui Kerro Panille dacă va dori să scrie vreodată istoria.” 

Lua mâinile de pe tastatură. Vorbesc cu Nava? 

Panille era unul dintre cei care spuneau că discuta cu 
Nava. Deci nu este nebun. 

Eu sunt nebună? 

Această descoperire o înspăimântă mai puternic decât 
Camera Ţipetelor. Nava avea puteri incomparabile cu cele 
ale lui Oakes, Lewis sau Murdoch. Aruncă o privire în 
camera spațioasă - ce loc blestemat! Privirea îi căzu pe 
mandală. Oakes îşi luase draperiile. Desenul mistic era lipit 
de un perete metalic, de culoare argintie. Parcă nu mai 
avea nici viaţă, nici semnificaţie. 

Nu merit cinstea de a vorbi cu Nava. 

Fusese un accident... Un accident periculos. Şovăi puţin 
înainte să ceară încă o dată tipărirea informaţiilor. 
Cuvintele începură să defileze din nou pe ecran; 
imprimanta zbârnăia, tipărind textul. 

Legata oftă uşurată. Intrase pe un teren periculos. Însă 
reuşise să scape. 

De data asta. 


Simţea că se întâmpla ceva ciudat. În Navă lua naştere un 
nou curs al evenimentelor. Simţea asta chiar între omoplaţi. 
Se putea întâmpla ceva teribil şi ea se afla la mijloc. 

Atenţia ei reveni la biografia lui Oakes. Fusese o perioadă 
cumplită pentru Pământ, o perioadă a marilor secrete. 
Salvarea şi supraviețuirea, sosirea Navei şi disperarea 
oamenilor condamnaţi. 

Disperarea duce la extreme. 

— Legata. 

Era vocea lui Oakes; simţi cum inima îi tresaltă în piept. 
Însă vocea venea prin consolă. O chema de la sol. 

— Da? 

— Ce faci? 

— Ce trebuie să fac. 

Aruncă o privire spre indicatorii com-consolei, pentru a se 
asigura că Oakes nu-şi putea da seama cu ce se 
îndeletnicea. Totul era blocat în continuare de Poarta 
Bivolului. 

Însă Oakes recunoscu sunetul imprimantei. 

— Ce tipăreşti? 

— Nişte informaţii care au să ţi se pară interesante. 

— Aha. Da. 

Parcă îi vedea mintea lucrând rapid. Legata descoperise 
ceva şi nu avea încredere în canalele de comunicaţie dintre 
Navă şi sol. Totuşi, îi va arăta despre ce era vorba. Trebuia 
să fie ceva interesant. 

Va trebui să găsesc ceva picant, gândi ea. Ceva despre 
Ferry. Pentru asta mă aflu aici. 

— Ce doreşti? Întrebă ea. 

— Te-am aşteptat să vii la sol. 

— Nu mă simt bine. N-ai primit mesajul? 

— Ba da, draga mea, dar avem probleme urgente aici. 

— Ciclul diurn încă nu a început, Morgan. Nu am putut 
dormi şi mai am de lucru aici. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Nu. Sunt doar ocupată, spuse ea. 


— Problemele de aici nu suportă amânare. Avem nevoie de 
tine. 

— Foarte bine. Cobor imediat. 

— Aşteaptă-mă la Fort. 

La Fort! 

Oakes întrerupse legătura. Legata îşi dădu seama că „avea 
nevoie de ea”. Era posibil aşa ceva? Alianţă sau dragoste? 
Nu prea era loc de iubire în fiinţa încâlcită a lui Morgan 
Oakes. 

Mai degrabă l-aş vedea pe Lewis crescând pui de 
Tentacule Nervoase. 

Însă oricare ar fi fost situaţia, Oakes avea nevoie de 
prezenţa ei. Asta îi putea oferi acces spre puterea dorită. 
Însă ceva o deranja, totuşi - o teamă mai mare decât toate: 
Dacă mă iubeşte? 

Pe vremuri, îşi dorise ca Oakes să o iubească. Fără 
îndoială, era cel mai interesant bărbat pe care-l cunoscuse 
vreodată. Imprevizibil, înspăimântător, dar interesant. Erau 
multe de spus în legătură cu acest subiect. 

Am să-l distrug? 

Imprimanta termină de tipărit biografia lui Oakes. O 
împături, apoi se îndreptă spre mandală căutând un loc în 
care să ascundă teancul gros. Mandala era fixată bine în 
perete. Se întoarse, căutând cu privirea. Unde să ascundă 
astea? 

Trebuie să le ascund? 

Da. Până la momentul potrivit. 

În divan? Se apropie de divan şi îngenunche. Acesta era 
fixat de podea cu bolţuri. Să cheme un specialist? Nu... Nu 
trebuia să bănuiască şi altcineva ce făcea ea aici. Strângând 
din dinţi, puse două degete pe un bolţ şi răsuci. Bolţul se 
mişcă. 

Forţa are avantajele ei! 

Odată bolţurile scoase, ridică partea din spate a divanului. 
Era teribil de grea! Nici trei bărbaţi n-ar putea-o ridica. 
Puse textul sub divan, apoi înşurubă bolţurile la loc. 


Acum să descoperim ceva picant despre Win Ferry. 

Se ridică, întorcându-se la consolă. Nici cu Ferry nu avu 
vreo problemă. Nu era deloc discret. 

Sărman nebun! Am să-l distrug pe Oakes pentru tine, Win. 

Nu! Nu te amâăgi. O faci pe cont propriu, pentru tine. Să 
nu amestecăm aici dragostea sau gloria altora. 

Aminteşte-ţi că sunt puternic; ai impresia că eşti nefericit, 
însă îţi pot face viaţa atât de cumplită încât să ajungi să 
urăşti până şi lumina soarelui. Tu eşti creatorul meu, însă 
eu sunt stăpânul tău. 

— Cuvintele Monstrului lui Frankenstein, Arhivele Navei. 

PENTRU PRIMA OARĂ de când se afla pe Pandora, Oakes 
se bucura de un somn adânc. Fu tulburat însă de bufnituri 
înfundate dinafara camerei. 

Nici nu se trezise bine, că se repezi la com-consolă. 
Monitorul îi prezenta o agitaţie nebunească prin toate 
coridoarele Coloniei. 

Ajunseseră chiar şi la trapa de intrare în camera sa! 

„Mi-e foame acum! Mi-e foame acum! Mi-e foame acum!” 

Refrenul acesta era ca un lătrat în gâtlejul nopţii. 

Nu se vedea nici o puşcă, însă erau înarmaţi cu multe 
pietre. 

În câteva clipe, intră în legătură cu Lewis. 

— Morgan, i-am pierdut de sub control. Trebuie să lăsăm 
evenimentele să-şi urmeze cursul, până când... 

— Ce naiba se întâmplă? Spuse Oakes cu o voce spartă. 

— Participau cu toţii la Joc, în zona hidroponică. Au băut 
cam mult şi au pornit revolta spunând că le e foame. îi 
putem inunda cu... 

— Stai puţin! Perimetrul este în siguranţă? 

— Da. Am oamenii mei acolo. 

— Atunci, de ce...? 

— Dacă inundăm pasajele, se vor potoli până... 

— Nu! Făcu Oakes luând o gură mare de aer. Te pripeşti, 
Jesus. Îi lăsăm în pace. Dacă se ating de mâncare, atunci a 
lor va fi vina în caz că rațiile se vor reduce şi mai drastic. 


Cantitatea de hrană nu se modifică, auzi? Nu dăm mâncare 
suplimentară! 

— Dar aleargă ca bezmeticii prin... 

— Lasă-i să strice... După aceea, vor fi ocupați cu 
reparaţiile. O revoltă bună va fi ca o supapă, eliminând 
supărările acumulate. Îi va epuiza fizic. După aceea vom 
întoarce totul în favoarea noastră, dar va trebui să chibzuim 
bine. 

Oakes îl văzu pe Lewis dându-i un răspuns, însă difuzorul 
rămase mut. 

— Jesus? 

— Da, Morgan. 

Lewis părea că nu mai are aer. 

— Cred că... ar trebui... Să te muţi imediat la Fort. Nu 
putem aştepta până la ciclul diurn, însă... 

— Unde eşti, Lewis? 

— În complexul Laboratorului Unu. Mutăm ultimele... 

— De ce să merg la Fort chiar acum? 

Oakes îşi frecă ochii şi aprinse lumina în cameră. 

— Revoltele trec. Atâta timp cât perimetrul e în siguranţă, 
putem... 

— Ascultă, Morgan, ăştia nu bat din picioare şi schelălăie. 
Ăştia omoară. Am încuiat bine rastelul cu arme, însă unii 
dintre bezmetici... 

— Fortul nu este gata încă! Stricăciunile au fost... Spune- 
mi, Fortul este un loc sigur? 

— Este destul de bine pregătit. Oamenii de-acolo au fost 
aleşi pe sprânceană, de Murdoch. Sunt cei mai buni. Te poţi 
baza pe ei. Şi, Morgan... 

Oakes încercă să înghită, apoi: 

— Da? 

Încă o pauză lungă, punctată cu frânturi de conversaţie. 

— Morgan? 

— Te aud. 

— Ar trebui să pleci acum. Am aranjat totul. Vom inunda 
toate pasajele necesare. În câteva minute, oamenii mei vor 


fi acolo. Foloseşti semnalul obişnuit. Ar trebui să fii la 
hangarul navetei în cincisprezece minute. 

— Dar am dosare aici! N-am terminat... 

— Ne vom ocupa mai târziu. Îţi las instrucţiuni pe o 
dischetă. O găseşti la membrii echipajului. Sper să-mi dai 
veşti imediat cum ajungi la Fort. 

— Dar... Vreau să spun... Legata? 

— Este în siguranţă, pe navă! Cheam-o după ce te instalezi 
la Fort. 

— Este... Chiar atât de rău? 

— Da. 

Legătura se întrerupse. 

Deşi amplitudinea mişcării unui pendul este variabilă, nu 
acelaşi lucru se întâmplă cu perioada sa. Fiecare oscilație 
durează aceeaşi perioadă de timp. Să considerăm ultima 
oscilație şi amplitudinea sa infinitezimală. Acolo trăim noi cu 
adevărat: în ultima perioadă a pendulului. 

— Kerro Panille, Jurnal. 

LEGATA PRIVI MAREA peste umărul lui Oakes. Era un 
apus liniştit, Rega urmându-l pe Alki sub orizont. Un şir de 
nori plutea în depărtare, deasupra mării. Valuri lungi se 
rostogoleau, pierind la ţărmul golfului. Brizanţii loveau în 
spatele stâncii în care fusese săpat Fortul. Sunetele erau 
estompate de prezenţa a două bariere de plaz, plus o 
fundaţie izolantă, însă simţea brizanţii sub tălpi. Se simţea 
ca şi cum ar fi fost acolo, în aer liber, spuma împroşcată 
tulburându-i vederea şi udând bariera de plaz. 

Un apus liniştit şi o mare neliniştită. 

Trăia o stare de calm, dar ştia că era falsă. Oakes se 
calmase cu alcool, Lewis cu munca. Primeau în continuare 
rapoarte din Colonie, însă ultimele veşti spuneau că 
Laboratorul Unu fusese asediat. Ce bine că Murdoch fusese 
trimis la bordul Navei! 

Mare neliniştită. 

La suprafaţă nu rămăseseră decât câteva zdrenţe de alge. 
Considera că absenţa algelor era o mare pierdere, deşi nu- 


şi putea explica de ce. Cu puţină vreme în urmă, algele 
domoleau brizanţii. Acum, vântul împrăştia spuma albă de 
pe coama valurilor. Lewis se gândise la consecinţe? 

— De ce există o relaţie între alge şi aerostate? Întrebă ea. 
Este normal. Ai văzut rapoartele. Sunt vectori ale unei 
aceeaşi creaturi. Sunt parteneri simbiotici. 

— Dar din asta nu rezultă neapărat că există o relaţie. 

Oakes îi aruncă o privire pe sub pleoape şi turnă băutura 
roşie într-un păhărel: 

— Dacă-l atingi pe unul, celălalt răspunde. Acţionează 
împreună. Gândesc. 

Arătă spre stâncile aflate dincolo de golful Fortului. Un şir 
de aerostate pluteau ca nişte santinele. 

— Acum nu atacă, spuse ea. 

— Îşi fac planuri. 

— De unde ştii? 

— Noi ne facem planuri. 

— Poate că nu se aseamănă cu noi. Poate că nu sunt foarte 
inteligenţi. 

— Sunt suficient de inteligenţi ca să se retragă şi să se 
regrupeze atunci când îşi dau seama că pierd. 

— Dar nu sunt violenţi decât dacă îi atacăm. Sunt doar o... 
o simplă neplăcere. 

— Neplăcere! Ne pun în pericol supraviețuirea. 

— Dar... Sunt atât de minunaţi. 

Privi baloanele portocalii care pluteau deasupra mării, 
modul demn în care evoluau prin aer. Tentaculele atingeau 
stânca pentru a nu porni în derivă. 

Întoarse doar capul, atentă la Oakes şi înghiţi în sec. 
Acesta rămăsese cu ochii pironiţi în pahar, rotind tacticos 
lichidul. De ce nu vroia să-i spună ce anume se întâmpla la 
Colonie? Se simţea nervoasă tocmai din cauză că Oakes nu 
se mai simţea nervos. Trecuseră două cicluri diurne de la 
revolta înfometaţilor. Ce se întâmpla? Intuia că intraseră în 
joc forţe noi - în Fort, activitatea reîncepuse cu o frenezie 
susţinută, în timp ce Oakes stătea aici, cu ea, admirând 


priveliştea. Oakes nu îi dăduse nici o misiune. Poate că o 
verifica. Poate că vroia să o urce în ierarhie. 

Bănuieşte ce am descoperit despre el pe Navă? Morgan 
Lon Oakes. 

Imposibil! Nu putea fi chiar atât de calm în faţa unor astfel 
de dovezi. 

Oakes ridică sprâncenele, o privi şi dădu băutura pe gât. 

— Sunt minunaţi, da, spuse el. Foarte frumoşi. La fel arată 
şi un soare care se transformă în novă, însă nu ai vrea să 
facă parte din viaţa ta. 

Se întoarse din nou spre bar pentru încă un pahar cu 
băutură şi ceva îi atrase atenţia; era vorba de fresca pictată 
pe zidul interior al verandei. Tresări. Lucrul acela părea să 
se mişte... ca valurile mării. 

— Morgan, îmi dai şi mie ceva de băut? 

Vocea ei suna slab pe fondul picturii... Şi totuşi, ea o 
crease. Un cadou. Atunci gândise: Vrea să mă mulţumească. 
Dar acum... Când se uita la el, în ochi îi strălucea şi altceva 
în afară de dorinţa de a-l mulţumi. Ce dorise ea de fapt cu 
pictura asta? Dorise să-l mulţumească, sau să-l tulbure? 
Privi din nou, cu atenţie. Era colorată şi mult mai mare 
decât mandala. Legata o intitulase „Lupta de la apus”. 

Pictura recrea o scenă pe care o văzuseră amândoi în 
înregistrările holografice: Colonişti ridicând o clădire lângă 
ţărmul mării şi luptându-se să alunge un şir de aerostate. 
Un Colonist atârna cu un picior în aer, în ochii holbaţi se 
citea groaza... Oroare sau halucinație? Nefericitul 
îndreptase degetul acuzator, arătând undeva în afara 
planului picturii, direct spre privitor. Lui Oakes îi scăpase 
până acum acest detaliu. Privi mai cu atenţie. 

Toate şantierele, galeriile, minele... Erau acum închise. 
Totul depindea de Fort. 

Figura aceea, din centrul picturii, de ce părea atât de 
acuzatoare? 

— Îmi dai ceva de băut, Morgan? Te rog. 


Nu avea nevoie să se întoarcă pentru a-i citi expresia, cu 
limba uşor scoasă în afară, umezindu-şi buzele. Ce era în 
capul ei? Apăsă un buton al aparatului, cerând două porţii 
de băutură. Camera [ipetelor lăsase urme asupra ei, fără 
îndoială, însă nu aşa cum şi-ar fi dorit el... Nu-i plăcea deloc 
insistența cu care ceruse de băut. O luase pe urmele 
sărmanului Win Ferry? Raportul ei referitor la Ferry îi 
dădea bătaie de cap. Trebuia să trimită un om de încredere 
la bordul navei! 

Se întoarse lângă ea şi îi întinse paharul. Apusul colorase 
orizontul în culori purpurii, brăzdate de câteva dungi roz, 
undeva mai sus pe cer. 

— Aşa trebuie să-ţi cumpăr acum favorurile? Făcu el 
aţintindu-şi privirea asupra paharului din mâna ei. 

Legata reuşi să zâmbească. Ce rost avea întrebarea? 
Venirea aici îi ridicase în cale mai multe piedici decât se 
aşteptase. Chiar dacă se înarmase cu noile informaţii... 
Chiar daca scăpase de agitația din Colonie. Situaţia era 
foarte dificilă. Chiar aici, foarte aproape, în stânca Fortului, 
urma să se construiască un nou Laborator Unu, condus de 
Lewis. 

Am scăpat de asta. Am scăpat. 

Însă ştia că va fi nevoie nu doar de un simplu efort 
conştient pentru a se elibera de ceea ce i se întâmplase. 
Oakes încă îi stăpânea psihicul. 

Bau paharul. Degetele îi tremurau. Era înţepător şi amar, 
un produs distilat, însă simţea calmul punând stăpânire pe 
ea. 

Aşteaptă să sosească momentul potrivit, Morgan Lon 
Oakes. 

Oakes îi atinse părul... O mângâie. Ea nu făcu nici o 
mişcare. 

— Peste câteva cicluri diurne, spuse el, algele vor fi de 
domeniul trecutului. Vor exista doar în înregistrările 
holografice şi în amintirile noastre. Şi dacă aprecierile mele 
sunt corecte, aerostatele nu le vor supravieţui multă vreme. 


Îşi îndreptă privirea dincolo de bariera de plasmasticlă, 
spre orizont, unde apusul lăsase în urmă o lumină aurie şi 
două petale de umbră urcând sus pe cer. 

— Nu se poate spune că le ducem dorul. Aşa-i, Legata? 

Ea tresări când degetele lui atinseră un nerv pe ceafă. 

— Ţi-e frig, Legata? 

— Nu. 

Privirea ei căzu pe pictura murală. Senzorii comandaseră 
o iluminaţie slabă, pentru a compensa umbrele ce puneau 
stăpânire pe perete. Pictura. Îi absorbea mintea. 

Eu am făcut-o. A fost adevărat, sau vis? 

Privi prin frescă la lumea viselor sale, la acea vrăjitoare a 
minţii numită imaginaţie - o lume pe care Oakes nu o va 
putea vedea niciodată fără intervenţia unei persoane 
asemănătoare ei. 

Tresări din nou, amintindu-şi holoînregistrarea care o 
inspirase: şuierul cumplit al aerostatelor, zgomotul 
exploziilor, urletele agonizante ale Coloniştilor arşi. 
Amintindu-şi scena, îşi imagină mirosul de carne arsă. 
Imaginea se extindea, umplând întregul perete. Făcu un 
efort pentru a-şi lua gândul de la frescă şi privi în largul 
mării - peste tot întuneric, cu excepţia unei linii albe, la 
orizont. Părea amenințătoare, mai amenințătoare decât 
amintirile ei. 

— De ce a trebuit să construim chiar atât de aproape de 
mare? Întrebă ea. 

Pusese întrebarea fără să gândească. Mai bine ar fi tăcut. 

Băutura. Dezleagă limba. 

— Suntem mult deasupra mării, draga mea. Nu suntem 
deloc aproape. 

— Dar este atât de mare şi... 

— Legata! Chiar tu ai contribuit la planurile Fortului. Îmi 
aduc aminte foarte clar ce ai spus: „Avem nevoie de un loc 
în care sa ne retragem; un loc sigur.” 

Însă asta a fost înainte de Camera ipetelor, îşi spuse ea. 


Se forţă să îl privească în ochi. Iluminarea slabă ştergea 
contururile umflate ale trăsăturilor, lăsând doar umbre 
controlate de mişcarea capului. 

Ce alte planuri are pentru mine? 

Imaginea ei se reflecta în peretele de plaz. Ca şi cum 
auzise întrebarea nerostită, Oakes începu să vorbească, 
adresându-se reflexiei: 

— Legata, imediat ce punem totul în ordine aici, vreau să 
faci câteva incursiuni înapoi pe navă. Va trebui să fim cu 
ochii pe Ferry până îi găsim un înlocuitor. 

Deci încă mai are nevoie de mine. 

Acum era clar că Oakes se temea să meargă pe Navă. 
Prefera terorile de la sol. De ce? Cum îl ameninţa Nava? 
Încercă să şi-l imagineze pe Oakes înapoi în cabina de la 
bordul Navei, înconjurat de prezenţa acesteia. Nu a navei. 
A Navei! Oare Oakes credea în Navă? 

Simţi braţul lui cuprinzându-i talia. 

— Ai fost de acord, draga mea. 

Legata făcu un efort de voinţă pentru a nu se ghemui, 
temându-se de blândeţea artificială a tonului şi de planurile 
necunoscute. Ce motivaţie exista în spatele deciziilor lui 
Oakes? 

Poate că nu există nici o motivaţie. 

Acest gând o înspăimânta mai tare decât Morgan Oakes. 
Morgan Lon Oakes. Ar fi posibil ca... Clonii şi teribilele 
creaturi ale Pandorei... Şi Navigatorii... ar fi posibil ca 
atâtea fiinţe să moară doar din cauză că Oakes acţiona fără 
motivaţie? 

Are motivele lui. 

Privi încă o dată spre frescă. Ce am pictat eu acolo? 
Bărbatul de acolo, cuprins de agonia morţii, îi întorcea 
privirea. Ochii, carnea arsă, degetul, toate urlau: Ai fost de 
acord! Ai fost de acord! 

— Nu poţi ucide toate creaturile acestei planete, şopti ea 
închizând strâns ochii. 

EI îşi luă mâna de pe talia ei: 


— Scuză-mă, Legata. Am avut impresia că ai spus „nu 
poţi”. 

— Eu... 

Nu mai era în stare să vorbească. 

EI o prinse de braţ deasupra cotului, aşa cum îi făcuse şi 
Murdoch în Camera Ţipetelor! Se simţi condusă în lungul 
frescei, apoi atinse ceva cu picioarele. Deschise ochii. Era 
canapeaua roşie. El o împinse, culcând-o între perne. 
Legata încă mai ţinea paharul în mână, iar conţinutul dădea 
să se reverse la fiecare mişcare. Nu era în stare să ridice 
privirea spre Oakes. Tremura atât de tare încât îşi vărsă 
câteva picături de vin pe mână şi coapse. 

— Eşti neliniştită, Legata? 

Oakes se aplecă, mângâind-o pe frunte... pe obraji... 

Ea nu era în stare să răspundă. Îşi aminti de ultima dată 
când Oakes o supusese aceluiaşi tratament şi începu să 
plângă pe tăcute, încordând umerii. Lacrimi îi curgeau pe 
obraji. 

Oakes se întinse alături de ea, îi luă băutura din mână şi o 
puse undeva pe podea. Începu să-i maseze ceafa, 
eliminându-i tensiunile acumulate în umeri. Degetele sale o 
atingeau cu precizie aproape chirurgicală, ştiau să 
pătrundă prin toate barierele. 

Cum mă poate atinge în felul acesta şi totuşi să facă atât 
râu? 

Se ridică puţin, aproape complet relaxată şi atinse cu cotul 
o pată umedă pe coapsă, acolo unde vărsase puţin vin. În 
acel moment, ştia că îi poate rezista... Şi că el nu se aştepta 
deloc la acel mod de rezistenţă. 

Nu ştie despre înregistrarea pe care am făcut-o la bordul 
Navei. 

Degetele lui îşi continuau mişcarea expertă... Erau pline 
de pseudo-iubire. 

Nu mă iubeşte. Dacă m-ar iubi, n-ar... N-ar... 

Tresări, amintindu-şi de Camera Ţipetelor. 

— Încă îţi mai este frig, draga mea? 


Mâinile lui o împinseră cu blândeţe înapoi pe canapea, 
eliminându-i încordarea, plimbându-se peste gât... Sâni... 

Dacă m-ar iubi, nu m-ar atinge în felul acesta, pentru ca 
apoi să mă înspăimânte. Ce vrea el de fapt? 

Trebuia să fie ceva mai mult decât amorul fizic. Nu vroia 
doar corpul ei, pe care ştia să-l aprindă cu atâta siguranţă. 
Trebuia să fie ceva mult mai profund. 

Era foarte ciudat că într-un moment ca acesta, Oakes 
continua să-i vorbească. Cuvintele sale nu păreau totuşi să 
aibă sens. 

— Şi în procesul de recombinare, am obţinut un interesant 
efect de degenerare a algelor. 

Degenerare! Mereu degenerarea! 

Avata transmite informaţii prin simbolurile esoterice ale 
istoriei sale. Acestea se reduc la vise şi imagini care adesea 
nu pot fi traduse decât de cel care visează şi nu de Avata. 

— Kerro Panille, Istoria lui Avata. 

DEOCAMDATĂ nu avem nici un motiv de panică, îşi spuse 
Waela. 

Nu era pentru prima oară că se întâmpla aşa ceva. Şi alte 
submersibile îşi pierduseră dirijabilele şi supravieţuiseră. 
Puteai face un şirag întreg cu toate experienţele trăite. 

Cu toate acestea, o cuprinse un tremur necontrolat, iar 
memoria ei se concentră asupra experienţei de la sud de 
ţărmul Oului, când reuşise să evadeze din adâncuri. 

Am scăpat şi de alte dăţi. Sunt un supravieţuitor. Navă, 
salvează-ne! 

Salvează-te singură. Era vocea inconfundabilă a 
Sincerităţii. Desigur. Ştia cum trebuie să procedeze. 
Făcuseră antrenamente repetate, învăţându-l şi pe Toma 
procedura. Panille părea că ştie să-şi păstreze sângele rece. 
Panica nu prinsese rădăcini în el. Privea monitoarele, 
estimând în ce măsură vor fi acoperiţi de balonul 
dirijabilului. 

Ciudat că s-a scufundat pe direcţie perpendiculară. 


— Probabil că există un curent vertical în această lagună, 
spuse Panille de parcă i-ar fi citit gândurile. Observă cum s- 
a aşternut materialul peste noi. 

Toma privise balonul acoperindu-i, cufundându-se şi 
închizându-i sub o cortină portocalie care îi împiedica să 
mai vadă algele. 

Dirijabilul nu se putea prăbuşi din cauza luminilor. Balonul 
era împământat prin cablul de ancoră. Era compartimentat. 
Chiar dacă jumătate din compartimente ar fi fost distruse, 
tot nu s-ar fi prăbuşit. Ar fi avut suficientă forţă 
ascensională pentru a ridica gondola. 

Cineva nu doreşte să ne mai întoarcem. 

— Cred că putem începe să tăiem materialul, spuse 
Panille. 

Îi puse lui Toma o mână pe umăr. Nu-i plăcea felul în care 
acesta se holba în monitoare. 

— Da... Da. Mulţumesc. 

Toma ridică nasul submersibilului şi scoase cutterele - 
arzătoare cu arc, în formă de cravaşă. Acestea ieşiră din 
compartimentele aflate în partea de sus a submersibilului şi 
începură să lucreze. Cupola de plaz de deasupra lor lăsa să 
pătrundă în interior lumina albastru-argintie a arzătoarelor. 
Toma văzu cortina portocalie despicându-se şi alunecând în 
jos, stârnind sedimentul. 

— Vrei să mă ocup eu? Întrebă Waela. 

Toma dădu cu violenţă din cap. Şi ea îi observase 
tulburarea. 

— Nu. Mă descurc. 

Procedura era foarte clară: renunţau la sistemul de 
scripeţi care îi ţinea legaţi de cablul de ancoră, aruncau în 
aer bolţurile explozive care desprindeau gondola de 
submersibilul purtător, ardeau forţat rezervoarele de 
combustibil, iar forţa de reacţie urma să îi propulseze spre 
suprafaţă. Odată ajunşi la suprafaţă, gondola se va stabiliza 
automat. Vor trimite o radiosondă şi vor porni baliza radio 


pentru localizare. După aceea, trebuiau să aştepte sosirea 
unui dirijabil. 

Începu procedura de evadare. Sentimentul eşecului puse 
puternic stăpânire pe el. De-abia începuseră să comunice! 
Şi planul fusese foarte bun. 

Algele poate că ne-ar fi răspuns. 

Simţiră cu toţii şocul produs de explozia bolţurilor care îi 
legau de submersibil. Gondola începu să se desprindă. 
leşim din submersibil ca perla dintr-o scoică, gândi Toma. 

În timp ce urcau, luminile algelor începură din nou să 
joace. Le vedeau prin pereţii de plaz. 

Waela privea cu atenţie clipirile. Pulsau şi străluceau 
spasmodic. Era ca şi cum produceau scurte scânteieri în 
memorie, la hotarul conştientei. 

Unde am mai văzut asta? 

Erau atât de familiare! Lumini aproape în majoritate verzi 
şi purpurii, clipind spre ea... 

Când? N-am mai fost decât... 

Amintirile se năpustiră asupra ei. Începu să vorbească fără 
a mai trece prin filtrul gândirii: 

— Este exact ca şi data trecută când am scăpat. Luminile 
algelor erau foarte asemănătoare cu acestea. 

— Eşti sigură? Întrebă Toma. 

— Sunt sigură. Le văd şi acum... Algele îmi făceau loc să 
ies la suprafaţă. 

— Aerostatele se nasc în mare, spuse Panille. Poate cred că 
suntem un aerostat. 

— Aşa o fi, spuse loma. 

Apoi, în gând: Asta trebuia să vedem, Navă? 

Ideea era foarte elegantă şi verosimilă. Colonia imitase 
aerostatele pentru a da dirijabilelor acces liber spre cerul 
Pandorei. Aerostatele nu atacau dirijabilele. Algele putea fi 
păcălite probabil în acelaşi mod. Va trebui să cerceteze mai 
amănunţit. Însă deocamdată aveau altceva mai important 
de făcut: trebuiau să se ocupe de propria supravieţuire. 
Bănuia că fuseseră sabotaţi. Le spuse şi celorlalţi. 


— S-a întâmplat ceva suspect. Dirijabilul nu se putea 
prăbuşi aşa, pur şi simplu. 

Panille privea sclipirile algelor. Întoarse capul spre el. 

— Sabotaj, explică Toma. 

Le explică argumentele. 

— Doar nu crezi aşa ceva! Protestă Waela. 

Toma ridică din umeri. Privi algele, care coborau spre 
fundul apei ca nişte cabluri. Gondola ajunsese în zona 
biologic activă de lângă suprafaţa apei. 

— Doar nu crezi aşa ceva! Insistă ea. 

— Ba da. 

Refăcu din memorie conversaţia cu Oakes. Omul venise 
acolo pentru a se convinge că sabotajul fusese bine 
executat? Nu făcuse nimic care să ridice bănuieli. Însă 
fuseseră unele discrepanțe în răspunsurile sale... 
Negilijenţe. 

Panille privea prin peretele de plaz. Algele formau un fel 
de cuşcă în jurul lor. Cercul de lumină de la suprafaţă se 
făcea tot mai mare. Intrară în apele pătrunse de razele 
soarelui. Creaturile mării se dădeau repede la o parte din 
drumul lor; unele se apropiau foarte mult de peretele 
transparent, curioase. Prin bariera de alge pătrundeau raze 
orbitoare de lumină. Nodulii produceau scânteieri tot mai 
slabe, care în cele din urmă dispărură. După câteva bătăi 
de inimă, gondola ieşi la suprafaţă. 

Toma puse în acţiune programul de suprafaţă. Gondola se 
legăna în curenţii lagunei. Urca şi cobora, într-o oscilație 
domoală. Cerul era senin, însă din direcţia în care bătea 
vântul se putea zări un grup de aerostate. 

Din compartimentul extern ieşi un sistem de stabilizare, 
un fel de folie care căpătă formă de pâlnie şi înconjură 
capsula. Lumina celor doi sori era filtrată de plaz şi umplea 
gondola cu reflexii strălucitoare. 

Panille scoase un oftat lung. Îşi ţinuse respiraţia ca să vadă 
dacă într-adevăr se stabilizaseră la suprafaţa apei. 

Sabotaj? 


Waela examină şi ea bănuielile lui Toma. Sigur se înşela! 
Câteva rămăşiţe ale dirijabilului pluteau printre alge. Totul 
conducea la ipoteza unui trăsnet. 

Într-un cer senin? 

Sinceritatea trebuia să se concentreze asupra acestei mari 
discrepanțe! 

Atunci, cine? Aerostatele? 

Aerostatele nu atacă dirijabile. Ştii foarte bine. 

Toma armă radiosonda şi apăsă pe trăgaci. Se auzi o 
detunătură. Lumina roşie se arcui pe cer, deasupra lor, apoi 
coti la stânga şi se scufundă în mare. Din locul de impact se 
ridică un fum portocaliu, dus de vânt spre aerostatele de la 
orizont. 

Văzură cu toţii frunzele de alge ridicându-şi şi răsucindu- 
se agitate, în locul în care dispăruse radiosonda. 

Toma pufni în sinea sa. Se aşteptase la asta. O radiosondă 
defectă. 

Waela se eliberă din centurile de siguranţă şi se întinse 
spre trapa din plafon, însă Panille o prinse de braţ: 

— Nu! Aşteaptă! 

— Ce să aştept? 

Îşi smulse braţul din mâna lui. Atingerea o tulbura, nu 
uitase scena din ciclul nocturn precedent. Coloraţia pielii îi 
scăpă de sub control, ajungând la un purpuriu profund. 

— Are dreptate, spuse Toma. Nu atinge nimic. 

Îşi scoase şi el centura, găsi compartimentul de scule şi 
scoase un levier. Cu acel levier începu să demonteze 
capacul mecanismului de deschidere a trapei. Acesta se 
desprinse cu un pocnet scurt şi căzu pe podea. Zăriră cu 
toţii pachetul verde adăpostit între comenzi. În momentul 
manevrării mecanismului de deschidere, pachetul ar fi fost 
strivit de o pârghie. Toma găsi un patent în trusa de scule şi 
scoase pachetul verde, manevrându-l cu atenţie. 

Treabă de ageamiu, îşi spuse el. Îşi aminti exerciţiile 
făcute pe Nava Neantului, în care echipajul trebuia să 
descopere şi să dezamorseze tot felul de maşinării 


periculoase. Nava ar fi făcut o treabă mai bună, chiar 
înainte de a deveni Navă. Exerciţiile de pregătire fuseseră 
utile. Nimeni nu ştia cum îşi va ataca Nava Neantului 
propriul echipaj ombilical. 

Am creat o Navă a Neantului mai şmecheră, cu puteri mult 
mai subtile? 

Sabotajul descoperit nu părea pus la cale de Navă. Mai 
degrabă era mâna lui Oakes... Sau a lui Lewis. 

— Ce-i în pachetul ăla? Întrebă Waela. 

— După părerea mea, este un gaz otrăvitor. Dacă 
manevram mecanismul de deschidere, se răspândea în 
toată gondola. 

Manevrându-l cu grijă - având în vedere că gondola se 
legăna uşor - Toma puse pachetul deoparte şi îşi îndreptă 
atenţia spre comenzile trapei. Sistemul părea să nu mai 
ascundă alte capcane. Încet, cu grijă, trase de mânerul 
mecanismului şi începu să rotească. Trapa se ridică uşor. 
Apăru mai întâi marginea garniturii, apoi cerul liber. 

După ce deschise la maxim trapa, loma luă pachetul 
verde, urcă scara şi îl aruncă departe. La atingerea cu apa, 
ţâşni un fum alb-gălbui, luat de vânt şi împrăştiat deasupra 
valurilor acoperite de alge. Frunzele de la suprafaţă se 
traseră înapoi din faţa fumului, contorsionându-se. 

Waela se lipi de un stâlp de rezistenţă şi duse mâna la 
gură: 

— Cine? 

— Oakes, spuse 'loma. 

— De ce? Întrebă Panille. 

Nu părea scandalizat sau neliniştit, ci mai degrabă 
fascinat. Nava îi putea salva oricând, dacă era cazul. 

— Nu vrea un alt PP în Colonie. 

— Eşti PP? Întrebă surprins Panille. 

— Nu ţi-a spus Waela? 

Toma cobori scara. 

— Eu..., făcu Waela roşind,... Am uitat. 

— Poate că Şeful are alte planuri cu algele, spuse Panille. 


— Ce vrei să spui? Făcu 'loma. 

Panille le relată cele aflate de la Hali Ekel. Oakes vroia să 
extermine algele. 

— De ce nu ne-ai spus până acum? Întrebă Waela. 

— M-am gândit că poate Hali se înşela şi... De-abia acum 
am avut ocazia. 

— Staţi la locurile voastre, spuse Toma. Vreau să verific 
dacă nu cumva ni s-au rezervat şi alte surprize. 

Se aplecă, începând să caute. 

— Pari să ştii ce cauţi, spuse Waela. 

— Am fost bine antrenat în probleme de sabotaj. 

Waela tresări, tulburată: Toma antrenat să descopere 
sabotaje? 

Panille îi asculta, dar nu le acorda întreaga atenţie. Se 
desprinse de scaun şi ridică privirea spre trapa deschisă. În 
gondolă pătrundea aerul umed al mării. Mirosul îi dădea o 
nouă vigoare. Zări şirul de aerostate apropiindu-se. 
Mişcările gondolei, mirosurile - chiar şi faptul că 
supravieţuiseră acestei scufundări - îi dădeau sentimentul 
că trăia cu intensitate. 

Toma îşi termină cercetarea. 

— Nimic, spuse el. 

— Totuşi, chiar şi acum mi se pare destul de greu să..., 
începu Waela. 

— E cazul să crezi, spuse Panille. În jurul lui Oakes se 
întâmplă unele lucruri pe care noi ceilalţi nu ar trebui să le 
aflăm. 

Waela izbucni, scandalizată: 

— Nava nu ar permite... 

— Hah! Făcu 'Toma. Oakes ar putea avea dreptate. Nava 
sau nava? Cum poţi fi sigur? 

Panille era intrigat. O blasfemie spusă atât de deschis! Şi 
venind de la un alt PP! Însă aceasta era o veche problemă 
filosofică pe care o discutase de nenumărate ori cu Nava. 
De obicei, era pusă în termeni mult mai direcţi. Gândindu- 


se la acestea, Panille supraveghea în acelaşi timp 
apropierea aerostatelor şi arătă spre ele: 

— Priviţi! 

— Sunt multe, spuse Waela şi foarte mari. Ce au de gând? 

— Probabil vin să ne studieze, spuse Toma. 

— Crezi că au să se apropie foarte mult? 

— Sunt vii, probabil conştiente, spuse Panille cu ochii la 
şirul portocaliu. Au atacat vreodată? 

— Părerile sunt contradictorii, spuse Waela. Se folosesc de 
hidrogen pentru a pluti. După cum ştii, hidrogenul 
explodează foarte uşor dacă este aprins. Au existat 
incidente... 

— Lewis spune că se sacrifică, acţionând ca nişte bombe 
vii, spuse Toma. Eu cred că sunt pur şi simplu curioase. 

— Ne-ar putea face râu? Întrebă Panille. 

Scrută împrejurimile. Peste tot, apă. Nici un petic de 
uscat. Ştia că aveau la dispoziţie hrană şi apă în 
compartimentele de sub picioare. Waela le inspectase 
înainte de scufundare; îl rugase pe el sa ţină lanterna. 

— Ar putea înnegri puţin suprafaţa gondolei, spuse Toma 
făcându-şi de lucru la consolă. Am activat baliza de 
localizare, dar pe frecvențele ei intervin foarte mulţi 
paraziți. Radioul pare să funcţioneze... 

— Dar nu putem lua legătura cu ei dacă nu avem 
radiosonda, spuse Waela. Suntem pierduţi. 

Panille, sprijinindu-se de balustradă, urcă puţin scara, 
până când ajunse cu umerii la nivelul trapei. Îi fu de ajuns o 
privire ca să-şi dea seama că aerostatele continuau să se 
apropie. Îşi îndreptă atenţia spre mecanismul de lansare a 
radiosondei, montat pe peretele de plaz imediat lângă 
trapă. 

— Ce faci? Întrebă Toma. 

— Firul legat de radiosondă foloseşte ca antenă, nu? A mai 
rămas destul pe bobină, nederulat. 

Toma se deplasă până la piciorul scării şi ridică privirea: 

— "Ţi-a venit vreo idee? 


Panille privi aerostatele, apoi suprafaţa mării biciuită de 
vânt. Avea o neaşteptată senzaţie de libertate, ca şi cum 
toată perioada petrecută în mediul artificial al Navei fusese 
o pregătire în vederea acestei eliberări. Toate 
holoînregistrările, istoria şi intensele ore de studiu, nu 
ofereau nici cât o singură clipă din această realitate. Totuşi, 
pregătirea îl înarmase cu cunoaştere. Cobori privirea spre 
Toma. 

— Un zmeu ar putea ridica antena la o înălţime suficient 
de mare. 

— Un zmeu? 

Waela se uita la el prin peretele de plaz. Zmeii erau nişte 
monştri legendari. 

Toma, cunoscând şi celălalt sens al cuvântului, căzu pe 
gânduri: 

— Avem materialul necesar? 

— Despre ce vorbiţi acolo? Întrebă Waela. 

Toma îi spuse. 

— Ohhh, păsări artificiale, făcu ea privind apoi în jur. Avem 
material. Astea ce sunt? 

Desfăcu plăcuţa izolatoare a unui panou de bord, îndoind- 
o. Era elastică. 

— Poftim, material pentru schelet. 

Panille, privindu-i de sus, spuse: 

— Atunci, hai să... 

O umbră trecu pe deasupra sa, întrerupându-l. 

Ridicară cu toţi privirea. 

Două aerostate uriaşe depăşiră în zbor gondola. Unele 
dintre tentacule erau pliate, în timp ce altele se încolăciseră 
în jurul unor bolovani mari, purtându-i prin apă, ca balast. 
Balastul unui aerostat lovi puternic peretele gondolei. 

Panille se prinse de marginea trapei ca să nu cadă. 
Bolovanul folosit ca balast trecu de el desenând o dungă de 
spumă prin apa mării. 

— Ce fac? Strigă Waela. 


— Gazul pe care l-am aruncat a omorât foarte multe alge, 
spuse Toma. Credeţi că aerostatele protejează algele? 

— Vin! Îi preveni Panille. 

Toma şi Waela rotiră capetele în direcţia indicată. Un roi 
de aerostate portocalii se strânsese la aproximativ o sută de 
metri depărtare. Făceau manevre la unison. 

Panille scoase şi mai mult capul afară, aşezându-se pe 
marginea trapei. Din acel loc putea observa bolovanii 
folosiţi drept balast trăgând linii înspumate printre valuri, 
dar trecând pe deasupra frunzelor de alge. Pânzele uriaşe 
de deasupra baloanelor fâlfâiau în bătaia vântului, rotindu- 
se. Apoi, în momentul în care aerostatul intra pe cursul 
dorit, devenea rigidă. 

Imediat sub Panille, privind pe deasupra unui panou cu 
instrumente, Toma era martor la aceeaşi scenă. 

— Să nu-mi spuneţi mie că astea nu au creier, făcu el. 

— Mă întreb dacă nu cumva i-am înfuriat, spuse Waela. 

Panille se simţea plin de viaţă - în sfârşit, liber. Vântul îi 
zbârlea părul şi barba. Auzi vorbele Waelei ca şi cum ar fi 
venit din vechea lume a Navei. 

— Sunt minunate! Strigă el. Minunate! 

Un pocnet strident auzit în spatele lui Toma îl făcu să se 
întoarcă rapid. Era difuzorul unui radio lăsat în stare de 
funcţionare. Încă un pocnet strident. De obicei, acest 
fenomen era pus pe seama algelor şi aerostatelor, având ca 
rezultat imposibilitatea folosirii transmisiilor radio. Dar cum 
luau naştere paraziţii? 

Roiul de aerostate era acum foarte aproape de gondolă. 
Un specimen uriaş din frunte îşi îndreptă balastul direct 
spre ei. Ioma îşi ţinu răsuflarea. Cât de rezistent era plaz- 
ul? 

— Suntem atacați! Strigă Waela. 

Panille urcase şi mai sus. Stătea acum pe treapta 
superioară a scării, cu genunchiul sprijinit de capacul 
trapei. Deschisese larg braţele, strigând: 

— Priviţi-le! Sunt fantastice! Superbe! 


Toma strigă spre Waela, care se afla la piciorul scării: 

— Trage-l încoace pe nebun! 

Nu apucă să termine; tentaculele aerostatului din frunte 
alunecară pe deasupra gondolei, iar bolovanul lovi peretele 
de plaz, chiar în faţa Waelei. Aceasta se prinse de scară ca 
să nu cadă şi strigă spre Panille, avertizându-l că gondola se 
înclina periculos de mult. Însă era prea târziu. Cu braţele 
încă desfăcute, Panille alunecă pe peretele gondolei. Prinse 
cu o mână tentaculul unui aerostat şi fu ridicat în sus. 
Celelalte tentacule îl înfăşurară rapid. Trupul său de-abia se 
mai vedea prin încâlceala de tentacule. Waela zărea toate 
acestea în secvenţe discontinui, căci gondola se scutura în 
toate direcţiile, supusă unui atac masiv din partea 
aerostatelor. 

Atacau! 

Toma se vârâse într-un colţ, acolo unde panoul de 
comandă se întâlnea cu sistemele de comunicaţie. Nu văzu 
decât picioarele lui Panille dispărând, apoi auzi strigătul 
Waelei: 

— L-au luat pe Kerro! 

În termenii voştri, Sinele poate fi numit Avata. Nu 
aerostat, nu alge, nu electroalge, ci Avata. Acesta este 
Sinele Suprem, în limbajul din trecutul vostru. Avata. 
Descoperind această denumire în voi, Avata ştie că putem 
cânta acelaşi cântec. Avata şi omul pot astei cunoaşte 
Sinele, fiecare prin celălalt. Pentru Avata nu există o a doua 
evaluare. Avata este la fel, de fiecare dată. Nu există calităţi 
şi forme separate. La fel stau lucrurile şi cu omul. 

Avata. Dar nu Avata. 

A da denumiri înseamnă a pune limite, a încerca să posezi, 
să controlezi. A da denumiri fără a-ţi cunoaşte limitele 
înseamnă să pui piedici în calea cunoaşterii. În cel mai bun 
caz, ar fi o diversiune. În cel mai rău caz, o reprezentare 
falsă, un nume furat, o moarte. A da unui lucru un nume fals 
şi a acţiona în consecinţă... Asta este o crimă, o retezare a 
aripilor spirituale, moartea tulpinei. Un lucru este ori 


Sinele, ori Altceva. A da nume este o problemă de 
aproximare. 

Avata identifică varietatea speciilor, magnetismul 
aproximării; lungimea de undă a spaţiului; omultoma, 
omulkerro, omuljessup, omuloakes. Avata decide că nu 
există un organ senzorial care să facă deosebire între clon 
şi om. Avata nu consideră că această lipsă este o slăbiciune 
sau o reprezentare falsă. 

Avata este unul în aerostat şi în alge; nici separat, nici 
acelaşi. Celulele diferă dar fac parte din aceeaşi Unitate. 
Înainte de oameni, Avata nu făcea distincţie. Ambele sunt 
Sinele. Avata v-ar putea învăţa să aflaţi sinele din Celălalt, 
omul din clon. 

Unele lucruri există pentru că le daţi nume. Le perpetuaţi 
în limbajul vostru şi vă compătimiţi pentru suferinţele 
aduse. 

Nu aveţi decât să spuneţi simplu că aceste lucruri nu sunt 
aşa. Nu schimbaţi eticheta, ci conţinutul. Eliminaţi-le din 
viaţa voastră, ştergându-le mai întâi de pe limbă. Ignorând 
că falsul reprezintă o informaţie. Deci învățând. A învăţa 
înseamnă a creşte şi a creşte înseamnă a trăi. Exersaţi 
uitarea şi deci învăţarea. 

„Acasă.” 

Aceasta este eticheta ta pentru acest loc, omulkerro. Avata 
îţi va spăla limba; vei putea astfel pronunţa corect. Apoi îl 
vei uita. Avata îţi face acest dar pentru a-ţi putea face 
curăţenie în speranţe, ca să poţi învăţa aluziile la care Avata 
răspunde sau refuză să răspundă. 

Astfel îl vei învăţa pe Avata. Eşti în acelaşi timp pe un nivel 
scăzut şi pe un nivel elevat. Continuitatea este continuitatea 
voinţei tale. Observă cârceii, care sunt cu toţii Avata, 
înfăşurându-se în jurul lui „Acasă”. Prinde cârceii. Fă-ţi 
mâinile cupă şi bea apa. 

Tu reprezinţi efectul-observatorului. 

— Kerro Panille, Avata, Traduceri. 


Şi Domnul Dumnezeu a spus: „lată că omul a devenit unul 
de-al nostru şi cunoaşte binele şi răul. Nu cumva să întindă 
mâna, să ia din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască de-a 
pururi.” Deci Domnul Dumnezeu l-a alungat pe om din 
Grădina Raiului, să muncească pământul din care fusese 
luat. Aşa l-a alungat pe om. Şi a pus Heruvimi la răsărit de 
Grădina Raiului şi un paloş orbitor care se rotea în toate 
direcţiile, ca să ascundă calea spre pomul vieţii. 

— Cartea Creştină a Morților, Arhivele Navei. 

ULTIMUL GÂND CONȘTIENT al lui Panille fusese 
îndreptat spre frumuseţea aerostatului din frunte, care îi 
trecuse la doi metri deasupra capului. Simţea prezenţa 
marii şi vântului, văzu masa de tentacule încolăcite, apoi pe 
celelalte, care făceau legătura dintre superba creatură şi 
balastul său. După aceea fu doborât. Se prinse de singurul 
sprijin pe care-l găsi: acea frânghie lungă, neagră - 
tentaculul. 

Din studiile făcute asupra acelor creaturi, Panille ştia că 
erau considerate periculos de halucinogene, explozive şi 
otrăvitoare. Însă nimic nu-l putuse pregăti pentru 
experienţa aceasta. După ce mâna sa atinse aerostatul, 
simţi un bâzâit electric care creştea în intensitate, 
penetrându-i fiecare simţ. Gustă fierul amar. Mirosul 
îmbătător a nenumărate flori se năpusti sălbatic asupra 
nărilor. Urechile sale erau atacate cu violenţă - ţambale şi 
instrumente cu corzi, la concurenţă cu trâmbiţe şi ciripit de 
păsări. În spatele acestui asalt, auzi sunetele unui cor al 
întregului. 

Apoi pierdu simţul echilibrului. 

Tăcere. 

Am murit? Toate acestea sunt adevărate? 

Trăieşti, omulkerro. 

Semăna cu vocea Navei. Era calmă, uşor amuzată şi ştia 
că nu se auzea decât în mintea sa. 

De unde ştiu asta? 

Ştii pentru că eşti poet. 


Cine... cine eşti? 

Sunt ceea ce tu numeşti aerostat. Te-am salvat din mare. 

Minunatul... 

Da! Minunatul, superbul, magnificul aerostat! 

Cuvintele fuseseră pronunţate cu mândrie, însă persista 
acea tentă de amuzament. 

M-ai numit... Omulkerro. 

Da - omulkerro-poet. 

Există vreo legătură între faptul că sunt poet şi 
posibilitatea de a-mi da seama că toate acestea sunt 
adevărate? 

Da. Pentru că ai încredere în simţurile tale. 

Ca şi cum aceste cuvinte deschiseseră o poartă în trupul 
său, Panille simţi tentaculele care îl încolăciseră, 
muşcăturile aspre ale vântului. Urechea interioară 
înregistră şuierul unui viraj, de parcă aerostatul făcea 
manevre. Ochii îi prezentau o zonă umbrită, aurie, la câţiva 
milimetri deasupra nasului; îşi dădu seama că era aşezat 
într-un leagăn format din tentacule, iar balonul aerostatului 
se afla foarte aproape deasupra lui. 

Ce mi-ai făcut? 

Ţi-am atins fiinţa. 

Cum... 

Trăi din nou un asalt sălbatic asupra simţurilor, însă de 
data aceasta sesiză un anumit tipar. Detectă modulări prea 
rapide pentru a le separa în frânturi coerente de 
informaţie. Simţul văzului înregistra imagini şi ştia că 
privea în jos... Vedea marea, cu aerostatele deasupra ei... Şi 
gondola de pe care fusese smuls. Îşi spuse că trebuia să se 
agaţe de aceste senzaţii la fel cum se agăța de sănătatea 
mentală. Nebunia dădea târcoale la marginea conştienţei... 

Din nou, asaltul se opri brusc, ca un şoc. 

Panille zăcea gâfâind. Era ca şi cum fusese cufundat în 
cele mai frumoase poeme create vreodată de omenire - în 
toate deodată. 

Tu eşti primul meu poet şi prin tine cunosc toţi poeţii. 


Panille sesiză aici un adevăr elementar. 

Ce faci cu mine? Întrebă el. Se simţea ca şi atunci când 
vorbea cu Nava, în minte. 

Mă strădui să împiedic moartea omului şi Sinelui. 

O afirmaţie care părea rezonabilă. 

Panille nu reuşi să dea un răspuns. Gândurile sale nu se 
puteau împleti într-o formă adecvată. Otrava din gondolă 
ucisese alge. Aerostatele, născute în mare, nu apreciaseră 
deloc acest fapt. Şi totuşi, acest aerostat salvase un om. Îi 
veni ideea că vorbea cu o sursă ce putea explica relaţia 
dintre alge şi aerostate. Înainte să-şi formuleze întrebarea, 
vocea îi răsună în cap, ca un gând arzător: Sinele 
aerostatului este tot una cu sinele algelor. 

Era ca atunci când Nava îl întrebase despre Dumnezeu. 
Simţi un alt adevăr elementar. 

Poetul cunoaşte... Gândul acesta îi şerpui în minte până 
când nu mai reuşi să-şi dea seama dacă era al său sau 
venise de la aerostat. Poetul cunoaşte... Poetul cunoaşte... 

Panille se simţi scăldat în acest gând. Nu îl părăsi nici când 
îşi dădu seama că vorbea cu aerostatul. Vorbeau într-un 
limbaj pe care nu-şi aminti să-l fi învăţat vreodată. 
Gândurile veneau... Le înţelegea... Însă, din toate limbajele 
pe care le cunoştea, niciunul nu coincidea cu structura 
acestui schimb de informaţii. 

Omulkerro, vorbeşti acum în limbajul uitat al trecutului 
vostru. Trecutul în care eraţi animale. Aşa cum vorbesc eu 
cu roca, tu vorbeşti acest limbaj. 

Înainte să poată da un răspuns, Panille simţi tentaculele 
deschizându-se. O senzaţie dintre cele mai curioase: era în 
acelaşi timp el însuşi, dar şi tentacule. Curiozitatea era 
cârligul cu care se agăţase de fiinţa sa. Ce experienţă 
interesantă! Ce poem va ieşi de aici! Apoi îşi dădu seama că 
se balansa deasupra apei. Spuma de la marginea unei 
frunze de algă îi atrase cu insistenţă atenţia. Nu se temea; 
era o enormă curiozitate. Ar fi vrut să absoarbă tot ceea ce 
se petrecea, să păstreze ca să împartă cu ceilalţi. 


Vântul îi şuiera pe la urechi. Îl mirosea, îl vedea, îl simţea. 
Se roti şi văzu un grup compact de aerostate chiar sub el. 
Se deschideau ca petalele unei flori, având în mijloc 
gondola - petale portocalii şi gondola strălucitoare. 

Cu precizie şi blândeţe, tentaculele îl coborâră spre floare, 
prin trapa gondolei. Coborau împreună cu el, pipăind 
interiorul. Ştia că se afla acolo împreună cu Waela şi cu 
Toma, dar în acelaşi timp văzu floarea şi petalele 
închizându-se. 

Era înconjurat de o lumină albastră, strălucitoare. Prin 
peretele de plaz zări aerostatele din jur ţinând gondola ca 
într-un leagăn ţesut din tentacule. 

Jocul nestăpânit al simţurilor începu din nou, însă acum se 
derula ceva mai lent şi putea gândi între pauze. Da, iată-i 
pe Toma... Waela... Cu ochi sticloşi - îngroziţi sau 
inconştienţi. 

Ajută-i, Avata. 

Chiar şi zeii aparent nemuritori supraviețuiesc doar atâta 
vreme cât sunt invocaţi de oamenii muritori. 

— Regulamentul lui Oakes. 

OAKES începu să bolborosească şi să sforăie. Trupul său 
zăcea pe jumătate scufundat în pernele divanului de sub 
pictura Legatei. Prin plazul de deasupra mării pătrundea 
lumina roşie a soarelui. 

Legata se desprinse de el, trăgând mâneca salopetei de 
sub coapsa lui goală. Se îndreptă spre plaz şi privi lumina 
de dimineaţă reflectată pe vârful valurilor. Marea se agita 
sălbatic; orizontul era o linie lăptoasă, puternic vizibilă. 
Violenţa necontrolată a mării îi provoca repulsie. 

Poate că nu sunt făcută pentru o lume naturală. 

Îmbrăcă salopeta, apoi trase fermoarul. 

Oakes continua să sforăie. 

L-aş fi putut zdrobi acolo, printre perne. Şi după aceea îi 
aruncam trupul la demoni. Cine ar fi bănuit? 

Nimeni, cu excepţia lui Lewis. 


Gândul fusese foarte aproape de a se transforma în 
realitate. În orele întunecate ale nopţii, Oakes se 
comportase ca un satir. Îi prinsese coastele între mâini, în 
timp ce el muncea cu râvnă deasupra ei, asudând şi 
murmurând cuvinte de neînțeles. Însă Legata nu reuşise să 
ucidă. Nici măcar pe Oakes. 

Valurile urcau mult pe plajă. Apa lovea puternic. Şocurile 
produse de brizanţi scuturau pământul, auzea scrâşnetul 
pietrei lovindu-se de piatră. Sunetul de afară probabil că 
era de-a dreptul înfricoşător, dacă aici se auzea atât de 
bine. 

Menirea valurilor şi pietrelor este să facă nisip, gândi ea. 
De ce nu-mi pot îndeplini şi eu menirea... Fără întrebări? 

Răspunsul sosi imediat, ca şi cum îl gândise de 
nenumărate ori: Pentru că transformarea pietrei în nisip nu 
este o crimă. Este o schimbare, nu exterminare. 

Ochiul ei de artist dorea să distingă ordinea în imaginea 
de afară, însă totul era dezordine. O dezordine superbă, dar 
înfricoşătoare. Ce contrast, în comparaţie cu starea de 
linişte a agrariumurilor de la bordul Navei. 

Zărea Staţia de decolare a navetelor pe terenul izolat 
dinspre stânga, golful şi urma pasajului ducând de la Fort la 
Staţie. Fusese ideea lui Lewis: Staţia să stea izolată. 
Legăturile cu ea trebuiau rapid întrerupte, în caz că 
survenea un atac dinspre Colonie. 

Îşi dori să vadă unduirea frunzelor de alge în golf, însă 
algele se îndepărtau... se îndepărtau... 

Simţi un fior rece pe şira spinării, apoi în lungul braţelor. 

Câteva cicluri diurne, spusese Oakes. 

Închise ochii. Apăru imaginea picturii de pe perete; 
degetul acuzator era îndreptat chiar spre inima ei. 

Tu mă ucizi! Spunea el. 

Oricât de tare ar fi dat din cap, vocea nu vroia să tacă. În 
ciuda raţiunii, se îndreptă spre bar şi ceru de băut. Mâna 
era fermă. Se întoarse spre panorama încadrată de plaz şi 
sorbi încet, privind valurile muşcând ţărmul. Valurile 


şterseseră semnul anterior, lăsându-l cu aproximativ 
douăzeci de metri în urmă. Se întrebă dacă nu era cazul să- 
l trezească pe Oakes. 

Un aerostat se îndreptă spre plaja de lângă Staţie. Imediat 
apăru o santinelă. O femeie. Îşi scoase puşca laser de pe 
umăr, apoi şovăi. Legata îşi ţinu respiraţia, aşteptându-se ca 
balonul portocaliu să explodeze într-o feerie de lumină. Însă 
femeia nu trase; cobori puşca şi urmări delicatul aerostat 
luând înălţime şi depărtându-se de obiectiv. 

Legata răsuflă uşurată. 

Ce se va întâmpla când nu vom mai avea ce ucide? 

Dorinţa lui Oakes pentru o planetă paradisiacă pălea în 
faţa acelui peisaj marin. Când vorbea Oakes, totul părea 
atât de plauzibil, atât de natural, însă... 

Ce rost are Camera [ipetelor? 

Era un simptom. Ce vor face oamenii? Se vor întoarce unul 
împotriva altuia. Se vor aduna în triburi, atacându-se 
reciproc în absenţa Glugilor Nemiloase sau a Tentaculelor 
Nervoase... Sau a algelor? 

Un alt aerostat apăru la orizont. 

Gândeşte. 

Cât despre algele care se retrăgeau din ce în ce mai mult 
din mare... Oakes avea dreptate. Legata văzuse rapoartele 
dezastruosului proiect de cercetare marină. 

Gândeşte. 

Exista o stare de sensibilitate, care o atingea acolo unde se 
termina trupul fizic al celulelor, undeva în tărâmul 
imaginaţiei creative. În acel tărâm Oakes nu avea încredere 
şi nu va pătrunde niciodată. 

Aproape optzeci la sută din această planetă este acoperită 
de mare şi nici măcar nu ştim ce se află sub ea. 

Îi invidia pe cercetătorii care îşi riscaseră (şi îşi 
pierduseră) vieţile căutând sub suprafaţa mării. Ce 
descoperiseră? 

Pe plajă, o pereche de bolovani uriaşi se loviră unul de 
altul cu o forţă care o făcu să tresară. Tot atât de repede 


precum depăşiseră apogeul fluxului anterior, valurile 
începură să se retragă. 

Curios. 

Tone de bolovani fuseseră aduşi la marginea falezei. Alţii 
probabil eşuaseră pe plajă. Bolovanii erau gigantici, 
aproape nişte stânci. 

Câtă putere zace încătuşată în acele valuri! 

— Legata... 

Vocea lui Oakes şi atingerea simțită pe umăr o făcură să 
tresară. Sparse paharul în mână. Cobori privirea... 'Lăieturi, 
sânge şi bucăţi de sticlă pătrunse în carne. 

— Vino şi stai aici, draga mea. 

Acum juca rolul de medic şi Legata îi fu recunoscătoare. 
Oakes înlătură toate cioburile de sticla, apoi desfăşură o 
fâşie de sintoepidermă dintr-un compartiment al com- 
consolei, pentru a opri sângerarea. Avea mâini sigure şi o 
atingere blândă, calmantă. După ce termină, o bătu pe 
umăr. 

— Gata. Ar trebui... 

Fu întrerupt de un bâzâit. 

— Am pierdut Colonia, spuse Lewis. 

— Cum adică am pierdut-o? Făcu Oakes turbat de furie. 
Cum este posibil ca o întreagă... 

— Imaginile luate din navetă arată că în locul 
Laboratorului Unu se află acum o groapă enormă. 
Nenumăraţi demoni... Trapele nivelelor inferioare au fost 
aruncate în aer... 

Ridică din umeri. Un gest micuţ pe monitorul consolei. 

— Adică... E vorba de mii de oameni. Au murit cu toţii? 

Legata nu putea privi în ochii lui Lewis, chiar dacă între ei 
se interpunea monitorul. Merse până la divan şi privi spre 
bariera de plaz. 

— Ar putea exista unii supraviețuitori, adăpostiţi în spatele 
trapelor, continuă Lewis. Aşa s-a întâmplat şi atunci când... 

— Ştiu cum ai procedat aici! Urlă Oakes. Ce vrei să 
sugerezi? 


— Nu sugerez nimic. 

Oakes scrâşni din dinţi şi lovi cu pumnul în consolă. 

— Nu crezi că ar fi trebuit să-l punem pe Murdoch să 
salveze câţiva? 

— De ce să riscăm navetele? De ce să riscăm viaţa unuia 
dintre ultimii oameni cu adevărat utili? 

— Da, desigur. O groapă, spui? 

— Da. N-a mai rămas nimic întreg. De parcă s-a lucrat cu 
puşti laser şi cuttere pentru plastoţel. 

— Au maâi... au mai rămas navete acolo? 

— N-am mai lăsat nimic capabil să funcţioneze. 

— Da... Da, desigur, murmură Oakes. Dirijabile? 

— Nimic. 

— Dar n-aţi spus tu şi cu Murdoch că în Laboratorul Unu 
nu mai exista nimic? Că aţi mutat totul aici? 

— Probabil au crezut că mai era ascuns ceva potol. Nu au 
pus mâna decât pe echipamentul de comunicaţie. Au cerut 
ajutor de la... Navă. 

— Doar n-au... 

Oakes nu reuşi să termine întrebarea. 

— Nava nu le-a răspuns. Eram cu urechile ciulite. 

Oakes oftă uşurat. 

Legata interveni, fără a privi spre monitor: 

— Câţi oameni am pierdut acolo? 

— Cine ştie? 

Lewis hohoti, dând capul pe spate. 

Oakes apăsă pe un buton, făcându-l să dispară. 

Legata încleştă pumnii: 

— Cum îşi permite să râdă în halul ăsta când...? 

Dădu revoltată din cap. 

— Este nervos, spuse Oakes. A făcut o criză de isterie. 

— Nu era deloc isteric! Îi făcea plăcere! 

— Linişteşte-te, Legata. Ar trebui să te odihneşti puţin. 
Avem multe de făcut şi am nevoie de ajutorul tău. Am salvat 
Fortul. Cea mai mare parte a hranei care mergea spre 
Colonie este acum în posesia noastră. Nu trebuie să o 


împărţim. În foarte multe porţii. Fii recunoscătoare că ne 
aflăm printre supraviețuitori. 

Câtă oboseală în ochii lui, în voce! 

Aproape îi venea să creadă că o iubea cu adevărat. 

— Legata... 

Întinse mâna, încercând să o mângâie. 

Legata se feri: 

— S-a terminat cu Colonia. Urmează algele şi aerostatele. 
Şi după aceea? Cine? Eu? 

Ştia că nu vorbea decât vocea ei, nu şi mintea. Însă nu se 
mai putea controla. 

— Legata, fii serioasă. Dacă nu faci faţă alcoolului, n-ar 
trebui sa bei. 

Oakes cobori privirea spre cioburile de pe podea. 

— Mai ales atât de devreme dimineaţa. 

Ea se răsuci, ieşind din cameră. Îl auzi formând un cod la 
consolă, apoi chemând un clon care să curețe cioburile. 
Auzindu-i vocea, Legata simţi că ultima ei speranţă se 
năruia în aerul dimineţii, pierzându-se pe valurile 
strălucitoare ale mării. 

Ce pot face împotriva lui? 

Omule, ştii cât de interesant este lucrul acesta pe care-l 
descrii? Avata nu are un zeu. Cum se face că voi aveţi unul? 
Avata are Sinele, are acest univers. Însă voi aveţi un zeu. 
Unde l-aţi găsit? 

— Kerro Panille, Avata, Traduceri. 

PENTRU TOMA ŞI WAELA, întoarcerea aerostatelor 
apăruse ca un nou atac. Toma încercă să închidă trapa 
gondolei, descoperind că era defectă. Waela strigă la el să 
se grăbească, apoi îl întrebă dacă nu-l văzuse pe Kerro. 

Amândoi sorii urcaseră sus pe cer. Lumina razelor 
reflectate de valuri era orbitoare. 

Waela încă nu ieşise din starea de ameţeală. La primul 
atac, gondola se rotise ca un titirez. 

— Ce vor face cu el? Întrebă ea. 

— Doar Nava poate şti! 


Toma smuci de capacul trapei, însă acesta nu vroia să se 
mişte. Ceva lovise mecanismul, blocându-i. Ridică privirea 
spre aerostate. Unul dintre ele îşi ţinea tentaculele strânse. 
Cine ştie? Poate acolo se afla Panille. Gondola fusese scoasă 
din zona algelor moarte şi împinsă într-un petic verde, 
strălucitor. Covorul de frunze era viu şi domolea agitația 
apei din jur. 

— Se întorc! Strigă Waela. 

Toma abandonă trapa, intrând din nou în gondolă. 

— Prinde-te bine în scaun! Făcu el. 

Apoi îşi urmă propriul sfat, cu ochii pironiţi asupra 
grămezii de baloane portocalii. 

— Ce intenţii au? Întrebă Waela. 

Fusese o întrebare retorică. Sesizară amândoi că 
aerostatele îşi încetiniseră înaintarea. Ca într-un balet, 
ridicară la unison pânzele împotriva vântului; tentaculele 
lor formară o cupă în care prinseră gondola. 

Waela se ridică din scaun. Însă înainte de a face o mişcare, 
aerostatele îl coborâră pe Panille prin trapă. 

Tentaculele investigau, curioase. Încercă să le evite, însă o 
găsiră. Îi cuprinseră faţa. Simţi o usturime uscată, care 
imediat făcu loc unei stări de beţie, de abandon. Îşi simţea 
trupul; era conştientă de spaţiul în care se afla: în gondolă. 
Iar gondola stătea într-un hamac format din tentacule. Însă 
nimic nu mai avea importanţă, în afara unei senzaţii de 
bucurie care se insinua prin toate canalele subtile. Ştia că 
senzaţia venea de la Panille şi nu dinspre aerostate. 

Avata? Ce este Avata? 

Gândul părea să îi aparţină, însă nu era sigură. 

Îşi pierduse simţul orientării spaţiale. Nu ştia încotro este 
sus, sau jos... 

Înnebunesc! 

Toate ororile din poveştile despre aerostate otrăvitoare şi 
halucinogene năvăliră peste ea, spărgând barierele. Vru să 
strige, dar nu ştia unde îi era vocea. 


Totuşi, sentimentul de bucurie persista. Panille făcea bine 
spunându-i cuvinte de alinare: 

— Totul este în regulă, Lini. 

De unde ştie numele ăsta? Era numele meu din copilărie! 
Îl urăsc. 

— Nu trebuie să urăşti ceea ce face parte din tine, Lini. 

Sentimentul de bucurie era inconfundabil. Începu să râdă, 
însă nu-şi auzi hohotele. 

Dintr-o dată, o insulă de claritate se deschise în jur. Kerro 
Panille stătea dezbrăcat lângă ea. Îi simţea trupul cald. 

Unde mi-au dispărut hainele? 

Nu avea importanţă. 

Am halucinaţii. 

Era consecinţa ordinului primit de la Toma. Îi ceruse să-l 
seducă pe poet. Se abandonă visului, căldurii şi formelor lui 
Panille, care luneca în ea, legănând-o. Simţea peste tot 
împrejur tentaculele curioase explorând, aducându-i 
imagini cu aştri strălucitori. Nici asta nu avea importanţă... 
Halucinaţii. Singura certitudine era bucuria, extazul. 

Pentru Panille, atacul asupra simţurilor dispăru atunci 
când o văzu pe Waela. Îşi simţea trupul; îl simţea pe al 
aerostatului. Vântul biciuia membranele de dirijare. Apoi 
auzi muzică, un cântec lent şi senzual, care îi agita trupul 
într-un dans simultan cu al tentaculelor. Se simţi aşezat 
lângă Waela. Mâinile se odihneau pe gâtul ei. Cât de 
electrizant era trupul ei! Îi prinse salopeta cu mâna şi o 
smulse dintr-o singură mişcare. Ea nu făcu nici o mişcare 
pentru a îl ajuta sau a i se opune, însă îşi legăna coapsele în 
ritmul melodiei. Nu se opri nici după ce salopeta îi fu 
scoasă. 

Ce senzaţie stranie: Îi putea vedea trupul, minunatul trup, 
dar în acelaşi timp vedea un aerostat auriu ridicându-se din 
mare şi înălțându-se liber spre cer. O zări pe Hali întinsă 
sub umbra unui cedru, înconjurată de o lumină caldă şi 
galbenă. Extazul puse stăpânire pe el. Se dezbrăcă şi o 
trase pe Waela jos, pe podeaua gondolei. 


Navă? Navă, aceasta este femeia de care m-am ferit? 

De ce chemi Nava, când îţi poţi chema sinele uman? 

Fusese Nava, sau Avata? Nu conta. Nu putea auzi 
răspunsul. Nu simţea decât magnetismul sexual al trupului 
ei. Acesta se mişca într-un ritm susţinut, arătându-i toate 
mişcările pe care trebuia să le facă. Waela nu era Waela, 
nici Hali, nici Avata, ci parte din trupul său, în care simţea 
implicarea multor alte trupuri. Nenumărate alte trupuri. 
Simţea că şi el se pierde undeva în toate acestea. 

Toma, în continuare legat de centurile scaunului, fu prins 
de tentacule, împresurat. Încercă să le alunge, dar... 

Voci! Multe voci... Avu impresia că-l aude pe bătrânul 
Morgan Hempstead de la Baza Lunară, botezând Nava 
Neantului. Ce zi măreaţă! Nările îi fremătau şi simţea 
mirosul îmbătător al Pandorei. Însă stătea ghemuit, învăluit 
în propriile nări. Tentacule! Îi pipăiau trupul, pătrunseseră 
sub salopetă. Nu evitau nici un contact intim. În mişcarea 
lor, îi absorbeau identitatea. La început era Raja Flattery, 
apoi Toma, apoi nu mai ştiu cine era. Asta îl amuză, avu 
impresia că râde. 

Am halucinaţii. 

Nu fusese gândul său, pentru că el nu se afla acolo. 
Undeva exista o căpăţână învârtindu-se aiurea. Avea 
senzaţia că creierul îi bâzâia şi se clătina în interiorul tigvei. 
Ştia că ar fi trebuit să respire, însă nu descoperea pe unde. 
Aluneca într-un pasaj necunoscut vreodată de cloni - 
pântecul pântecelor. 

Aşa este când te naşti. 

Panica ameninţa să îl prindă în gheare. Eu nu m-am născut 
niciodată! Aerostatele mă ucid! 

Avata nu te ucide! 

Fusese ecoul unei voci închisă într-o cuşcă de oţel. Avata? 
În studiile sale dăduse peste acest nume - aparţinea de 
spiritualitatea hindusă. 

Cine sunt eu care cunosc acestea? 


Zări trupuri înlănţuite, făcând dragoste. Erau Waela şi 
Panille. Principiul biologic suprem. Clonii nu păstrează 
această legătură cu trecutul. 

Sunt clon? Cine sunt? 

Deşi nu ştia cine este el, ştia ce sunt clonii; ştia. Clonii erau 
recuzită. Aşa spusese Morgan Hempstead. Se simţi încă o 
dată încolţit de panică. Dar panica dispăru imediat ce 
încercă să urmărească un fir argintiu de conştienţă. Încerca 
să treacă înaintea lui, dar acesta alerga din ce în ce mai 
repede. 

Waela... Panille... 

Ştia că erau oameni; nu îi putea identifica. Numele acestea 
îl umpleau de furie. Însă exista ceva care se lupta să-i aducă 
pacea în suflet. 

Mandala de pe peretele cabinei sale. Da. Ochii se fixaseră 
asupra ei. 

Cine a fost Waela? 

Un sentiment de pierdere puse stăpânire pe el. leşise 
pentru totdeauna din timpul său. Părăsise locul în care 
crescuse. Trecutul îi fusese smuls, iar viitor nu avea. 

Fii blestemată, Navă! 

Ştia cine era Nava - păstrătorul sufletului său. Însă acest 
gând îl făcu să se simtă ca şi cum ar fi fost tot una cu Nava 
şi se blestemase singur. Realitatea dispăruse. Totul era 
confuzie, totul se topea în haos. 

Tu eşti vinovat, afurisitule! Tu, Avata/aerostat! Scoate-l pe 
Panille din mintea mea! Da, am spus mintea MEA. 

Întuneric. Era conştient de întuneric şi mişcare... Senzaţii 
de mişcare controlată, scântei de lumină şi un soare orbitor, 
apoi stânci abrupte. Putea distinge soarele Rega puţin 
deasupra unui orizont presărat cu piscuri muntoase. Era 
carne în jurul sau. Ştia că acea carne îi aparţine. 

Sunt Raja Flattery, Preot-psihiatru pe... Nu! Sunt Raja 
Toma, Diavolul Navei! 

Privi în jos, descoperindu-se legat în scaunul de comandă. 
Gondola nu făcea nici o mişcare. Prin plaz se putea vedea 


pământul - o limbă umedă de sol pandoran, presărată cu 
plante autohtone: chestii lungi şi ascuţite, înzestrate cu 
frunze zimţate, argintii. Roti capul şi o zări pe Waela. Stătea 
pe podeaua gondolei şi privea două salopete. Una dintre ele 
avea pe umăr însemnul Waelei - tehnician - iar cealaltă... 
Cealaltă îi aparţinea lui Panille. 

Căută cu privirea. Panille nu era acolo. 

Waela se întoarse spre Toma: 

— Am avut senzaţia că era adevărat. Am avut senzaţia că 
într-adevăr am făcut dragoste. lar eu eram în mintea lui, în 
timp ce el era în mintea mea. 

Toma se împinse puternic în spătarul scaunului. Memoria 
căuta piese şi frânturi pe care să le asambleze. Vroia să ştie 
ce se întâmplase. Unde era afurisitul de poet? Nu avea cum 
supravieţui acolo. 

Waela îşi plimbă limba peste marginea dinţilor. Simţea că 
pierduse noţiunea timpului. leşise din trup, ajunsese într-un 
loc nou, necunoscut. Dar acum ştia că trupul ei era mai bun 
decât înainte. Imagini. Îşi aminti de momentele când, pe 
coasta dinspre sudul Oului, se întinsese pe o frunză de algă, 
încercând să nu-şi piardă minţile. Experienţa recentă din 
gondolă nu era la fel, dar o completa pe cealaltă. 
Consecința lor era că îşi pierduse într-o mare măsură 
identitatea, iar în minte i se amestecau amintiri de tot felul, 
ştergând frânturi din trecutul ei. 

Toma desfăcu centura, se ridică în picioare şi privi prin 
filtrul de plaz. Simţea că ceva i se strecurase în psihic, 
consumându-i energia. Ce facem noi aici? Cum am ajuns 
aici? 

Aerostatele dispăruseră. 

Ce este Avata? 

Gondola fusese depusă pe o suprafaţă netedă de pământ, 
înconjurată de stânci. Locul îi era oarecum familiar. Forma 
crestelor dinspre vest... Se concentră asupra lor, încercând 
să-şi amintească. 

— Unde suntem? Întrebă Waela. 


Avea gâtlejul prea uscat pentru a-i răspunde. Încercă să 
înghită de câteva ori, convulsiv. De-abia după aceea reuşi să 
vorbească. 

— Cred... Cred că ne aflăm undeva prin apropierea 
Fortului lui Oakes. Stâncile acelea... 

Arătă cu degetul înspre ele. 

— Unde este Kerro? 

— Nu-i aici. 

— Nu poate fi afară. Demonii! 

Waela se ridică şi înconjură cu privirea peisajul, pe 
deasupra panourilor cu instrumente. Poetul ăsta nebun! 
Ridică ochii spre trapa. Era încă deschisă. 

În acel moment, un dirijabil îşi făcu apariţia deasupra 
stâncilor dinspre vest; asfinţitul soarelui Rega îl învăluia 
într-un halou auriu. Dirijabilul începu să coboare şi în cele 
din urmă se opri la sol, în vecinătatea gondolei. Şuierul 
supapelor de evacuare a gazului agită praful. Nacela 
dirijabilului era adaptată pentru aterizare, blindată şi 
înţesată cu arme. Trapa laterală se crăpă puţin şi auziră o 
voce: 

— Puteţi reuşi, dacă alergaţi! Nu-i nici un demon prin 
apropiere. 

Waela se ridică grăbită şi îmbrăcă salopeta. Era ca şi cum 
se acoperea cu o piele familiară. Simţea cum propria 
identitate începea să prindă o crustă. 

Nu trebuie să mă gândesc la ceea ce s-a întâmplat. 
Trăiesc. Suntem salvaţi. 

Însă undeva în ea avu impresia că aude o voce strigând: 
„Kerro... Jim... Kerro... Unde eşti?” 

Nimeni nu răspunse. Lângă ea nu era decât Toma, care îi 
spunea să nu iasă afară decât după ce verifica el 
împrejurimile. Lasă prostiile, Toma. Sunt mult mai rapidă 
decât tine. Însă nu protestă, urmându-l în tăcere; îl privi 
ieşind cu precauţie, dându-şi drumul să alunece pe peretele 
neted al gondolei; apoi alergă în spatele lui. Trapa de 
salvare a nacelei se deschise larg şi fură traşi înăuntru de 


două perechi de braţe. În cabină, lumina era ca de obicei - 
roşie - iar Navigatorii stăteau cu toţii la posturile defensive. 

Waela auzi trapa trântindu-se în urma ei. Mecanismul de 
blocare intră în acţiune. Simţi nacela ridicându-se încet, 
într-un uşor balans. Bâzâitul unui scanner o făcu să tresară. 
O voce spuse, chiar lângă urechea ei: 

— Sunt curaţi. 

De-abia atunci îşi dădu seama că se afla într-un 
compartiment izolat. Asta însemna că ceilalţi se temeau de 
o singură primejdie: Tentaculele Nervoase! 

În zona respectivă se aflau Tentacule Nervoase. 

Avu un profund sentiment de recunoştinţă pentru 
Navigatorul care îi verificase, riscând contactul cu 
Tentaculele Nervoase. Întorcându-se, zări o monstruozitate 
cu braţe lungi. Silueta ei aducea foarte vag cu cea a unui 
Navigator. 

— Vă ducem la Laboratorul Unu, spuse monstrul. 

Şi gura sa era o gaură neagră, fără dinţi. 

Într-un acces de entuziasm nebun am creat o fiinţă 
raţională şi m-am simţit obligat să-i asigur, în măsura 
posibilităţilor, fericirea şi bunăstarea. Aceasta îmi era 
datoria, însă exista şi o alta, mai presus de ea. Obligaţiile 
faţă de fiinţele propriei mele specii aveau prioritate, 
deoarece ele implicau o proporţie mai mare de fericire sau 
nefericire. 

— Cuvintele Dr. Frankenstein, Arhivele Navei. 

TOMA se întinse în hamacul celulei şi privi o muscă 
târându-se pe tavan. În această celulă nu existau nici 
hublouri, nici cronometru. Nu avea nici o idee despre 
curgerea timpului. 

Musca ajunse în vecinătatea unui senzor video. 

— Deci ai venit şi tu cu noi, spuse Iloma cu voce tare. Nu 
m-ar mira să găsim şi nişte şobolani pitiţi pe aici. Mă refer 
la şobolanii ne-umani. 

Musca se opri şi îşi frecă aripile. 'Toma asculta cu atenţie. 
Pe pasajul de lângă celulă se auzeau încontinuu paşi, într-o 


direcţie sau cealaltă. Mecanismul de blocare fusese acţionat 
din afară; înăuntru nici nu exista aşa ceva. 

Ştia că se afla undeva în mârşavul Fort al lui Oakes, zona 
protejată de pe teritoriul Dragonului Negru. Îi luaseră 
hainele şi lucrurile, lăsându-i o salopetă verde care nu i se 
potrivea deloc. 

— Carantină! Pufni el cu voce tare. La Baza Lunară îi 
spuneam „groapa”. 

Unii dintre paşii de afară alergau. Totul trăda graba. Se 
întrebă ce anume se petrecea dincolo. Ce se întâmpla la 
Colonie? Unde o duseseră pe Waela? Îi spuseseră că îl 
duceau undeva să dea raportul. După raport, se trezise 
inspectat încă o dată de un med-teh ciudat. Apoi îl izolaseră 
în această celulă. Carantină! Înainte ca poarta să se 
închidă, zărise un semn pe coridor: „Laboratorul Unu.” Deci 
şi aici aveau un Laborator Unu... Sau îl mutaseră pe cel din 
Colonie. 

Era conştient de prezenţa senzorului video, spionându-l 
din tavan. Celula era spartană - hamacul, un birou fixat în 
podea, o chiuvetă... Şi o toaletă demodată, fără scaun. 

Încă o dată, îşi plimbă ochii pe tavan, căutând musca. 
Aceasta ajunsese până în colţul opus al celulei. 

— Ismail, spuse el. Cred că am să-ţi dau numele de Ismail. 

El va fi împotriva tuturor oamenilor şi toţi oamenii vor fi 
împotriva lui. Şi nu va fi primit decât de cei asemeni lui. 

Prezenţa inconfundabilă a Navei se făcu simțită atât de 
brusc încât duse mâinile la urechi, într-un gest reflex. 

— Navă! 

Închise ochii şi descoperi că aproape îi dăduseră lacrimile. 
Nu mă pot lăsa pradă isteriei! Nu! 

De ce nu, Diavole? Isteria se manifestă adesea. Mai ales 
printre oameni. 

— Nu am timp pentru isterie. 

Deschise ochii, îşi îndepărtă mâinile de urechi şi vorbi spre 
senzorul video de pe tavan. 


— Trebuie să Te satisfacem, sa rezolvăm problema 
Adorării. Ei nu mă vor asculta. Va trebui să trec la o acţiune 
directă. 

Nava era neînduplecată: Nu este problema MEA! Este 
problema ta. 

— Bine, este problema mea. Va trebui să discut cu ceilalţi 
despre asta. 

A sosit momentul să vorbim despre sfârşituri, Raj. 

Toma privi senzorul video de parcă acolo ar fi fost sursa 
prezenţei subtile: 

— Adică... Să ştergi înregistrarea? 

Da, acesta este momentul crucial. 

Ce era tonul acela din vocea Navei? Tristeţe? 

— Chiar trebuie? 

Da. 

Deci Nava vorbise serios. Nu era o nouă diversiune, o altă 
rejucare a piesei. Închise ochii, simţindu-şi vocea vlăguită, 
gura uscată. Apoi îi deschise; musca dispăruse. 

— Cât avem... Cât timp? 

Urmă o pauză lungă. 

Şapte cicluri diurne. 

— Dar nu este suficient! S-ar putea să reuşesc în şaizeci. 
Dă-mi şaizeci de cicluri diurne! Pentru Tine, ce contează o 
aşchie de timp? 

Doar atât ai la dispoziţie, Raj. O aşchie de timp. Este 
supărător modul în care-şi face drum spre zona cea mai 
sensibilă. Şapte cicluri diurne, Raj. După aceea va trebui să 
mă ocup de alte lucruri. 

— Cum putem descoperi modul corect de Adorare doar în 
şapte cicluri diurne? Nu te-am satisfăcut timp de secole 
întregi, şi... 

Algele sunt pe moarte. Mai au doar şapte cicluri diurne 
până la dispariţia totală. Oakes crede că va dura mai mult, 
dar se înşeală. Deci, nu aveţi la dispoziţie decât şapte cicluri 
diurne. 

— Ce vei face după aceea? 


Voi crea ipoteza în care vă veţi autodistruge. 

Toma sari din hamac, strigând: 

— Nu pot face nimic de aici! Sunt închis! La ce Te aştepţi 
din partea... 

— Hei, tu de acolo! Toma! 

Vocoderul ascuns emitea vocea unui bărbat. Toma avu 
impresia că îl recunoaşte pe Jesus Lewis. 

— Tu eşti, Lewis? 

— Da. Cu cine vorbeai? 

Toma ridică privirea spre senzorul din tavan: 

— Trebuie să vorbesc cu Oakes. 

— De ce? 

— Nava ne va distruge. 

Vă va lăsa să vă anihilaţi singuri. Corecţia era blândă dar 
fermă în conştiinţa sa. 

— Asta strigai tu? Aveai impresia că vorbeşti cu nava? 

În tonul lui Lewis se desluşea batjocura. 

— Vorbeam cu Nava! Modul nostru de Adorare este 
complet greşit. Nava ne cere să învăţăm cum să... 

— Nava cere! În curând, nava va fi pusă la locul ei, va 
deveni un mecanism funcţional... 

— Unde este Waela? Strigă disperat Toma. 

Avea nevoie de ajutor. Waela ar putea înţelege. 

— Waela este însărcinată şi a fost trimisă la bordul navei, 
în Secţia Natali. Aici nu avem deocamdată posibilitatea de a 
asista naşterile. 

— Lewis, te rog, ascultă-mă. Te rog, crede-mă. Nava m-a 
trezit din hibernare pentru a vă preveni. Nu a mai rămas 
mult timp până... 

— Avem tot timpul la dispoziţie! 

— Exact! Dar timpul nu va mai dura decât şapte cicluri 
diurne. Nava ne cere să Adorăm aşa cum trebuie înainte de 
a... 

— Adorare! Adorarea Navei! Nu putem pierde timpul cu 
prostii din astea. Trebuie să ne creăm o planetă sigură 
pentru a putea trăi! 


— Lewis, trebuie să vorbesc cu Oakes. 

— Crezi că am să deranjez PP-ul cu idioţeniile tale? 

— Uiţi că şi eu sunt un PP 

— Eşti nebun. Eşti un clon. 

— Dacă nu mă ascultați, vă paşte anihilarea. Nava va 
şterge... Omenirea va pieri pentru totdeauna. 

— Am primit ordine în ceea ce te priveşte, 'loma şi le voi 
îndeplini. Aici nu este loc decât pentru un singur PP 

Poarta se deschise. Toma se răsuci şi zări o santinelă-clon, 
înconjurată de lumina galbenă a pasajului. Santinela era un 
monstru - căpăţână enormă, o gaură rotundă şi neagră în 
loc de gură, braţe imense ce atârnau până la glezne. Ochii 
erau bulbucaţi şi roşii. 

— Hei, tu! Se auzi o voce venind dinspre gaura neagră. 
leşi! 

Unul dintre braţele uriaşe pătrunse în celulă, îl prinse pe 
Toma de ceafă şi îl scoase în mijlocul pasajului. 

— Adorarea. Trebuie să învăţăm cum să Adorăm, orăcăi 
Toma. 

— M-am săturat de prostiile astea cu Adorarea Navei, 
spuse santinela. leşi afară. 

Îi eliberă ceafa şi îl împinse în josul pasajului. 

— Unde mergem? Trebuie să discut cu Oakes. 

Santinela ridică un braţ arătând spre capătul pasajului: 

— Afară! 

— Dar... 

Un ghiont îl trimise de-a berbeleacul. Nu se putea opune 
forţei acestui clon. Se lăsă mânat spre capătul pasajului. 
După ce făcură la dreapta, ajunseră la o poartă încuiată. 
Santinela prinse braţul lui Toma într-o strânsoare nemiloasă 
şi deschise larg poarta. Soarele Alki plutea puţin deasupra 
orizontului, în partea stânga. Lumina aspră scotea în 
evidenţă detaliile teritoriului pandoran neprotejat. Un 
ghiont neaşteptat îl trimise afară, tăindu-i răsuflarea. Auzi 
poarta închizându-se cu zgomot, apoi mecanismul de 


blocare. Undeva deasupra lui, auzi şuierul îndepărtat al 
unui şir de aerostate. 

M-au scos afară ca să mor! 

Şi Domnul a spus: „lată, oamenii sunt unul şi au o singură 
limbă... Acum nimic nu îi va împiedica să-şi realizeze orice 
dorinţă. Să coborâm şi să le zăpăcim limba, ca să nu se mai 
înţeleagă unul cu altul.” 

— Cartea Creştină A Morților, Arhivele Navei. 

DIN MOMENTUL în care primele tentacule îi atinseseră 
faţa şi până la urcarea în naveta ce urma să o transporte pe 
Navă, Waela trăise într-o ceaţă trecut-prezent-viitor asupra 
căreia nu avea nici un control. Kerro dispăruse, iar Iloma 
era indisponibil. Contactul cu aerostatele îi lăsaseră o voce 
în minte. Acea voce izbucnea uneori, ca un fulger, cerându-i 
supunere totală. Ea oscila între acceptarea vocii şi 
convingerea că înnebunise. 

Vocea Sincerităţii nu vroia să răspundă, dar această nouă 
voce apărea fără avertisment. Când venea, se simţea 
inundată de acelaşi extaz trăit în gondolă. 

Este modul în care învaţă Avata. 

Vocea repeta mereu acest lucru. Când Waela punea 
întrebări, primea răspunsuri, însă într-un jargon pe care nu 
îl înţelegea. 

Omulwaela! Cunoaşterea, ca şi electricitatea, se 
deplasează între doi poli. Activează şi încarcă tot ceea ce 
atinge. Schimbă lucrul care o mişcă şi se mişcă în interiorul 
lui. Tu eşti un astfel de pol. 

Cunoştea sensul fiecărui cuvânt, dar ansamblul o zăpăcea. 

Şi rămânea mereu conştientă de modul în care fusese 
tratată în Colonie, din momentul sosirii dirijabilului salvator. 
Toma fusese dus undeva, iar ea ajunsese într-un cabinet 
medical să dea raportul. Şedinţa fusese - surprinzător - 
condusă de Lewis. 

Chiar atunci o lovise primul fulger. 

Waela. Am descoperit Avata. 


Ştia că în spaţiu nu se produsese nici o vibraţie şi totuşi 
vocea îi excitase din plin simţul auzului. Era Kerro Panille, 
fără îndoială. Nu vocea, ci identitatea lui, recunoscută de un 
simţ interior ce nu se putea înşela. Îl recunoscuse aşa cum 
se recunoştea pe sine. Însă nu ştia nici măcar dacă Panille 
mai era în viaţă! 

Trăiesc. 

Apoi, Kerro descoperise o cale de a se extinde... Sau dea 
pătrunde... Nu era sigură. 

Ori este adevărat, ori sunt nebună, gândi ea. 

Nu se simţea nebună. Stătea în cabinetul Secţiei Medicale, 
decorat cu plăci orbitor de albe; de cealaltă parte a mesei 
se afla Lewis. Două mâini o ţineau dreaptă pe scaun. Afară 
era noapte; ştia asta. Rega apusese şi o aduseseră direct 
aici. Lewis îi vorbea, ea dădea mereu din cap, incapabilă să- 
i răspundă, din cauza acelei voci din minte. Un med-teh în 
vârstă îi spuse ceva lui Lewis. Auzi trei cuvinte:”...Prea 
curând pentru...” 

Apoi vocea se întoarse. Nu era foarte sigură dacă 
recunoştea cuvintele - sau dacă manifestarea aceea putea fi 
numita voce - însă ştia ce i se spunea. Era un non-limbaj şi 
descoperi acest lucru atunci când nu reuşi să facă distincţia 
între „Eu” şi „Noi” în ceea ce-i spunea Kerro. Bariera 
limbajului căzuse. 

În acel moment de iluminare, îl cunoscu pe Avata, la fel ca 
şi Kerro Panille. Se întrebă cum învățase această lecţie, 
acest fragment străvechi de istorie umană. 

Cum am învăţat, Kerro Panille? 

Ceea ce trăieşte unul simt toţi, omulwaela. 

— De ce sunt omulwaela? Întrebă ea cu voce tare. 

Zări o expresie ciudată pe figura lui Lewis, care 
întrerupsese conversaţia cu med-teh-ul. Însă nu se sinchisi 
de el. Îşi simţea mintea plutind leneş în vântul pandoran. 
Oamenii din jurul ei -în cea mai mare parte cu pregătire de 
med-teh... O întreagă echipă - murmurau, dădeau din cap. 


Nu îi luă în seamă. Nimic nu era mai important decât vocea 
aceea din minte. 

Eşti omulwaela pentru că o dată eşti om, iar altă dată 
Waela. S-ar putea ca peste câtva timp să nu mai fie aşa. 
Atunci vei fi om. 

— Când se va întâmpla asta? 

Simţi pe dosul mâinii atingerea rece a unei truse medicale. 
Apoi o înţepătură în braţ, care îi aduse un vârtej de amintiri 
atemporale. Amintirile nu îi aparţineau. 

Când vei cunoaşte tot ceea ce cunosc ceilalţioameni şi 
când ceilalţioameni te vor cunoaşte pe deplin, atunci vei fi 
om. 

Se concentră asupra acelui minunat univers interior 
dezvăluit de acest concept. Avata. Pierduse noţiunea 
timpului, plutind în braţele lui Avata, sau primindu-l pe 
Avata în ea. Dacă era doar un vis, atunci ar fi dorit să 
dureze la nesfârşit. 

Doar tu îl poţi opri, omulwaela. Înţelegi? 

Amintirile se prăbuşeau asupra ei - de la acea conştienţă 
senzorială a primului Avata, până la sosirea Navigatorilor 
pe Pandora şi apoi până la salvarea ei din gondolă... Totul se 
infiltra în ea ca nişte fulgere în afara timpului, ca un curent 
neliniar de senzaţii. 

Asta nu este o halucinație! 

Zări oameni, Navigatori-oameni aparţinând multor astre şi 
nenumăratele istorii care pieriseră odată cu ei. Cum reuşea 
să înţeleagă toate acestea? Cum...? 

Auzi vocea în minte: Este un schimb. Noi oferim acestea, 
cei pe care îi atingem ne oferă ceea ce au ei. Vieţile tuturor 
oamenilor trăiesc în fiecare om. Dar tu şi omulkerro sunteţi 
primii care aţi acceptat schimbul. Ceilalţi se opun, se tem. 
Frica şterge. Omultoma se opune, dar din teama-omului, nu 
din teama-omuluitoma. Există ceva ce el nu va oferi 
niciodată. 

Waela se descoperi spionând prin ochii altcuiva. Se privea 
în oglindă şi imaginea reflectată de oglindă era a lui Raja 


Toma. O mână tremurândă explora faţa, o faţă albă, obosită. 
Auzi 0 voce, pe care o recunoscu. Fra vocea Navei. 

Raj. 

Apoi imaginile mentale dispărură. Fusese respinsă. 
Aruncată. 

Se regăsi, singură într-unul din pasajele Fortului. 

Deci Toma discută cu Nava. 

— De ce? 

Întrebarea fusese un vaiet jalnic, uscat. Un med-teh din 
apropiere se aplecă spre ea: 

— În curând vei ajunge pe navă, dragă. Nu-ţi face griji. 

Era aşezată pe un fel de targă mobilă. Curelele îi chinuiau 
sânii. 

Aceasta este Pandora, omulwaela. Aici au fost puse în 
libertate toate relele. 

Din nou vocea aceea. Nu era a lui Kerro. Avata? 

Cuvântul îi gâdila limba. Câţiva med-teh împingeau targa 
mobilă spre navetă. Asupra ei se aplecă o altă figură - vis 
sau realitate? Micuţă, o faţă ca a lui Lewis; însă nu era 
Lewis. Vocile din jurul ei scoteau cuvinte neclare, o 
mormăială de neînțeles. Era transportată, împinsă şi 
examinată, însă atenţia îi rămăsese alături de vocea din 
minte şi de legătura cu acel complex lanţ al omenirii. 

— Este însărcinată. Trebuie dusă la bordul navei, în Secţia 
Natali. Aşa am primit ordine. 

— De cât timp este însărcinată? 

— Se pare că a trecut mai mult de o lună. 

Imposibil! Gândi ea. De-abia am sosit aici. Kerro şi cu 
mine... 

Simţi atunci trecerea timpului simultan în două conştiinţe. 
Una îi spunea că ajunsese la Fort la sfârşitul ciclului diurn 
în care porniseră explorarea subacvatică. Cealaltă trăia în 
abdomen şi ceasul de acolo înnebunise... se învârtea 
frenetic... se învârtea. Nu ţinea deloc pasul cu ceasul din 
mintea ei. 


— Foarte curând va intra în atenţia Secţiei Natali, spuse 
cineva. 

Cuvintele acelea îi răsunaseră în ureche. Ceasul 
desincronizat era mult mai important. Din momentul în care 
Kerro pătrunsese în ea... 

Timpul se desincronizase. Nu ştia decât că trebuie să 
ajungă pe Navă, în secţia Natali. Acesta era modul de 
Adorare. 

Cum este posibil, Avata? 

Simţea că se dorise ca ea să rămână însărcinată şi că actul 
concepţiei aparținuse lui Avata. 

Trapa navetei se deschise şi bărbatul aplecat deasupra ei 
îi desfăcu centurile. Abia atunci îşi dădu seama că era unul 
dintre oamenii lui Murdoch, un clon cu degete lungi, care 
vorbea în falset. Şocul bucuriei îi zgudui trupul. 

— Merg pe Navă? 

Nu reuşi să pună şi restul întrebării: Sau la Laboratorul 
Unu? 

— Da, răspunse el. 

Şi targa trecu pragul navetei. 

— Ce facem acum? Întrebă ea cu voce tare. 

Şi vocea din minte îi răspunse: Salvăm omenirea. 

Mecanismul de etanşare a trapei fu activat şi Waela 
adormi. 

CONŞTIIENTI: din Latinul com, împreună cu scire (a şti). 

CONŞTIINŢĂ: din Latinul com, (intens), împreună cu scire. 

Conştient - a şti; conştiinţă - a cunoaşte bine (sau, în 
dialect local, a cunoaşte mai bine). 

— Arhivele Navei 

— LA BORDUL NAVEI! Urlă Oakes în vocoderul consolei. 
Cine a trimis-o pe femeia IaoLini acolo? 

Un med-teh îl privea îngrozit din cadrul monitorului. Gura 
lui micuță se împiedica în cuvinte. 

— Dumneavoastră, domnule. Adică... Aşa au fost ordinele. 
Este însărcinată, domnule şi aţi semnat protocolul de 


Adorare a Navei prin care toate femeile însărcinate sunt 
trimise... 

— Nu-mi spune mie ce am semnat! 

— Nu, domnule. Să o aducem înapoi, domnule? 

Oakes duse mâna la frunte. 

Acum era prea târziu. Intrase sub supravegherea Secţiei 
Natali. Aducerea ei la sol ar fi presupus un ordin executiv 
care ar fi atras atenţia şi ar fi adus multe probleme. Avea 
destule necazuri cu Fortul. Mai bine lăsăm să se liniştească 
apele până reuşim să punem ceva la cale... La naiba! De ce 
nu am adus Secţia Natali aici...? 

— Vreau să vorbesc cu Murdoch. 

— Este pe navă, domnule. 

— Ştiu că este pe navă! Fă-mi legătura cu el cât mai 
curând posibil! 

Lovi butonul consolei cu dosul pumnului şi figura 
înspăimântată dispăru de pe ecran. 

La naiba! Tocmai când lucrurile mergeau atât de bine! 

Privi spre golful de lângă staţia de aterizare a navetelor. 
Nu mai erau alge acolo. Luminile perimetrului şi torţele 
echipajelor de noapte se reflectau în apa calmă a mării. 

S-a terminat cu algele. Vor dispărea de pe Pandora, fără să 
ne dăm seama. 

Mai rămânea Nava. 

Nu Nava, ci nava. 

Şi acum, femeia aceea, TaoLini. Oare ce aflase? Toma i-ar 
fi putut băga orice în cap. La urma urmelor, era un PP... 

Se întoarse la consolă şi porni înregistrarea holografică a 
raportului lui Toma. 

Toma stătea în centrul camerei, o celulă pătrată cu latura 
de trei metri. În faţă avea un senzor. Lângă el se afla o 
femeie de la Secţia Comportamente. Toma îşi plimba capul 
dintr-o parte într-alta. 

— Nu este timp. Nu a mai rămas timp. „lrebuie să vă 
hotărâți asupra modului de Adorare”, aşa spune Nava şi 
cheia se află în mare. Ştiu că se află în mare. Adorarea... 


Adorarea Navei. Şi nu a mai rămas timp, după atâţia eoni, 
după atâtea lumi... Nu a mai rămas timp. Nu a mai rămas 
timp... 

Oakes opri înregistrarea. Dezgustul i se citea pe faţă. 

Algele i-au sucit minţile. Foarte bine. 

Se înapoie la bariera de plaz prin care se zărea oceanul şi 
admiră mulţimea de cuttere străbătând întinderea apei. 

Algele sunt o monedă de schimb, gândi el. Toma a nimerit 
destul de aproape. Dacă dispar algele, cumpărăm timp şi cu 
timpul cumpărăm lumea. Nu e deloc o afacere proastă. 

Străbătu din nou camera... de la plaz la consolă, de la 
consolă la plaz... Femeia aceea, IaoLini, devenea o variabilă 
destul de puţin controlabilă... Mai ales acum, că se afla pe 
navă. Va trebui sa întreprindă ceva. 

Teh blestemat! Gândi el încleştând din nou pumnul. 
Trebuia s-o bage în Laboratorul Unu, în loc s-o trimită pe 
navă. Nu e în stare să gândească şi singur? Eu trebuie să 
iau toate deciziile? 

Ştia că Murdoch se afla acolo, sus, luptându-se cu Ferry 
pentru putere. Dar ei erau oamenii lui Lewis. Era problema 
lui Lewis. Întregul eşec îi aparţinea lui Lewis. 

— Până când intervine PP-ul, spuse el cu voce tare. 

Îndreptă degetul spre reflecţia sa din plaz. De cealaltă 
parte a imaginii reflectate, golful liniştit începuse să susure, 
în ritmul valurilor micuţe ce lingeau ţărmul. 

Inflexiunea este caracteristica limbajului. Ea poartă 
subtilităţile deliciului şi groazei, esenţa culturii şi proceselor 
sociale. La fel este şi codul luminos al algelor; la fel este şi 
cântecul aerostatului. 

— Kerro Panille, Istoria lui Avata (extras din „Prefaţă”) 

WAELA PRIVEA o hologramă înfăţişându-l pe Panille, pe 
vremea când era copil. Cu excepţia acţiunii redate de 
holofocus, în micuța cabină de studiu era linişte. Fusese 
adusă aici de Hali Ekel. Scaunul, o simplă piele pe un cadru 
metalic, avea la braţul drept toate comenzile aparatului 
holografic. Camera era învăluită într-o lumină blândă, 


albastră, cu tonuri închise pentru a mări rezoluţia 
holofocusului. De fiecare dată când holosunetul se oprea, în 
cameră se putea auzi susurul slab al aerului ventilat. 

Waela întorcea adesea capul spre stânga şi sugea dintr-un 
tub legat la o ţâţă. Mâna stângă se odihnea uşor pe 
abdomen şi era sigură că simţea creşterea fătului. 
Rapiditatea acelei creşteri nu putea fi disimulată. Încercă să 
nu se mai gândească la el. De fiecare dată când era 
confruntată cu misterul celor petrecute simţea teroarea în 
coşul pieptului, ca pe un sughiţ - o senzaţie ce dispărea 
imediat, ca scufundată în cine ştie ce adâncuri necunoscute. 

Camera de studiu fusese încărcată cu un sentiment de 
izolare - conştienţa ei îi spunea că era ţinută departe de 
contactul cu restul vieţii obişnuite de la bordul Navei. Natali 
făceau intenţionat acest lucru. 


Accente de foame îi direcţionau gura spre ţâţă. Sugea cu 
lăcomie şi cu sentimentul vinovăţiei. Hali Ekel nu îi 
explicase de ce tocmai aici se afla o ţâţă şi nici de ce Nava o 
hrănea, în timp ce pe alţii îi refuza. Din când în când, din 
adâncurile sale ţâşneau porniri de revoltă, însă şi acestea 
erau înăbuşite de un fel de reacţie automată. Continua să 
stea şi să privească holograma tânărului Panille. 

În acel moment, imaginile îl arătau dormind în cabina sa. 
Avea doar doisprezece annos, aşa spunea indicatorul. Nimic 
nu dădea vreun indiciu despre persoana care autorizase 
această ho-loînregistrare. 

Vocoderul Navei intră atunci brusc în somnul copilului, 
trezindu-l. Panille se ridică, se întinse şi căscă, apoi mări 
nivelul de iluminaţie a cabinei, în timp ce cu cealaltă mână 
se freca la ochi. 

Vocea Navei umplu cabina cu limpezimea sa 
extraordinară: 

— În ultimul ciclu nocturn ai pretins că te înrudeşti cu 
Dumnezeu. De ce dormi? Zeii nu au nevoie de somn. 

Panille ridică din umeri şi privi spre vocoderul din care 
ieşea vocea Navei. 

— Navă, te-ai întins cât ai putut de mult şi ai căscat? 

Waelei i se tăie respiraţia auzind îndrăzneala copilului. 
Întrebarea lui era foarte aproape de blasfemie şi nu primise 
nici un răspuns. 

Panille aştepta. Waela îşi spuse că era foarte răbdător 
pentru o fiinţă atât de tânără. 

— Ei? Întrebă el cu aroganță copilărească. 

— Îmi pare rău, tinere Kerro. Am dat din cap că da, însă 
nu ai observat. 

— Cum puteai da din cap? Iu nu ai cap pe care să-lpui pe 
pernă. 

Waela tresări. Copilul provocase Nava, din cauza întrebării 
Navei referitoare la înrudirea sa cu Dumnezeu. Aşteptă 
răspunsul şi se minună. 


— Poate că muşchii pe care mi-i întind şi capul pe care-l 
aplec nu intră în câmpul tău vizual. 

Panille luă un pahar cu apă de pe noptieră şi bău înainte 
de a da un răspuns. 

— Tu doar îţi închipui că te întinzi. Nu este deloc acelaşi 
lucru. 

— M-am întins cu adevărat. Poate că tu eşti acela care-şi 
închipuie cum este să te întinzi. 

— Eu chiar m-am întins, pentru ca am trup şi trupul 
doreşte uneori să doarmă. 

Waela avu impresia că Panille vorbise în defensivă, însă în 
vocea Navei se simţea clar amuzamentul. 

— Să nu subestimezi niciodată puterea imaginaţiei, Kerro. 
Fii atent la cuvânt: creator de imagini. Nu aceasta este 
esenţa experienţei tale umane? 

— Dar imaginile sunt... Doar imagini. 

— Şi arta din imaginile tale, aceea ce este? Dacă vei 
decide cândva să reuneşti într-o operă toate experienţele 
tale, aceea se va numi artă? Spune-mi, cum ştii că exişti? 

Waela opri aparatul. Imaginea tânărului Panille se păstră 
în negativ, ca un gând insistent, apoi pieri. Însă ea avu 
impresia că imaginea mişcase din cap, ca într-o stare de 
iluminare. 

Ce câştiga el în felul acesta straniu de a discuta cu Nava? 
Se simţi incapabilă să-l înţeleagă pe Panille, în ciuda 
faptului că avea la dispoziţie aceste misterioase înregistrări. 
De unde aflase Hali Ekel despre ele? Waela îşi plimbă 
privirea prin cabină. Ce loc ciudat, ascuns în spatele unei 
trape secrete! 

De ce a vrut Hali să privesc aceste înregistrări? Chiar am 
să-l descopăr acolo, în trecutul lui... Am să pun fantoma 
copilăriei sale să-mi scoată sau să-mi potolească vocea din 
minte? 

Waela îşi duse palmele la tâmple. Vocea! În momentele 
sale de panică necontrolată, vocea aceea îi pătrundea în 


minte, spunându-i să fie calmă, să accepte, spunându-i 
lucruri ciudate despre cineva numit Avata. 

Înnebunesc. Ştiu că înnebunesc. 

Luă mâinile de la tâmple şi la aşeză pe abdomen, ca şi cum 
presiunea lor ar fi putut opri viteza teribilă cu care creştea 
fiinţa din ea. 

Se auzi ciocănitul sfios al lui Hali. Uşa se deschise doar 
atât cât să se strecoare înăuntru. Închise uşa, duse mâna 
spre coapsă şi îşi desprinse trusa medicală. 

— Ce ai aflat? Întrebă ea. 

Waela arătă spre grămada de holoîinregistrări din jurul 
scaunului: 

— Cine le-a făcut? 

— Nava. 

Hali puse trusa medicală pe braţul scaunului. 

— Nu am aflat ceea ce am dorit. 

— Nava nu este o ghicitoare. 

Waela îşi spuse că răspunsul era ciudat. Din când în când, 
Hali părea pe punctul de a spune ceva important despre 
Navă, ceva secret, intim, însă revelaţia nu venea niciodată... 
Doar aceste afirmaţii neobişnuite. 

Hali prinse suprafaţa de platină a trusei medicale pe dosul 
mâinii Waelei. Era rece. Avu un moment de tresărire 
dureroasă la contactul cu metalul, însă senzaţia dispăru 
imediat. 

— De ce creşte copilul atât de repede în mine? Întrebă 
Waela. 

Sughiţul de teroare îi dădu puţin târcoale, apoi dispăru. 

— Nu ştim, spuse Hali. 

— Ceva nu este în regulă. Simt asta. 

Cuvintele ieşiseră plate, lipsite de orice sentiment. 

Hali inspectă instrumentele trusei medicale, examină ochii 
Waelei, pielea... 

— Nu putem explica, dar te asigur că totul - în afară de 
viteza creşterii - este normal. Trupul tău a muncit în câteva 
ore cât altul în câteva luni. 


— De ce? Copilul...? 

— Totul arată că nu are nimic anormal. 

— Dar nu este normal să... 

— Nava spune că ai fost hrănita cu tot ceea ce aveai 
nevoie, spuse Hali arătând spre ţâţe. 

— Aşa spune Nava! 

Waela cobori privirea la legătura dintre mâna şi trusa 
medicală. 

Hali ceru o inspecţie cardiacă. 

— Inima este normală, presiunea sângelui este normală, 
chimia sângelui este normală. Totul este normal. 

— Nu este! 

Waela se strâmbă, după efortul făcut pentru a pune ceva 
sentiment în voce. Era ceva care nu dorea ca ea sa se agite, 
să se emoţioneze, sau să se supere. 

— Copilul acesta creşte cu o viteză de douăzeci şi trei de 
ore la fiecare oră de gestație, spuse Hali. Acesta este 
singurul lucru anormal. 

— De ce? 

— Nu ştim. 

Lacrimile ţâşniră din ochii Waelei, coborând spre obraji. 

— Eu am încredere în Navă, spuse Hali. 

— Eu nu ştiu în ce să am încredere. 

Fără vreun impuls conştient, Waela se întoarse spre ţâţă şi 
supse lung din ea. Lacrimile se opriră. În acelaşi timp o 
privea pe Hali. Cât de precis se mişca, modificând 
parametrii trusei medicale! Ce creatură stranie, această 
Hali Ekel - părul la fel de negru ca şi al lui Panille şi inelul 
acela din nară! 

Prea matură pentru cineva atât de tânăr. 

Aceasta era singura ciudăţenie în legătură cu Hali Ekel. 
Spunea că nu fusese niciodată la sol. Viaţa aici nu se 
reducea la simpla supravieţuire. Aici exista timp pentru 
plăceri fine, preocupări elevate. Aveai la vârful degetelor 
înregistrările Navei. Însă Hali Ekel avea ochi de parcă ar fi 
trăit la sol. 


Waela se opri din băut. Foamea se potolise. Se întoarse 
spre Hali, privind-o direct. 

Să-i spun despre vocea lui Kerro din capul meu? 

— Ai dat graficele peste cap, spuse Hali. La ce te gândeai? 

Waela simţi un val cald urcând spre gât. 

— Te gândeai la Kerro, spuse Hali. 

Waela aprobă. Încercă să vorbească despre el, dar încă 
mai simţea o piedică în gât. 

— De ce spui că l-au luat aerostatele? Întrebă Hali. Cei de 
la sol spun că a murit. 

— Aerostatele ne-au salvat, spuse Waela. De ce să se 
întoarcă pentru a ne ucide? 

Închise ochii. Hali tăcu, atentă. 

Înţelegi, Hali, aud vocea lui Kerro în capul meu. Nu, Hali, 
nu sunt nebună. Îl aud cu adevărat. 

— Ce înseamnă să alergi P-ul? Întrebă Hali. 

Waela deschise larg ochii: 

— Ce? 

— Documentele spun că iubitul tău a pierit alergând P-ul. 
Se numea Jim. Ce înseamnă să alergi P-ul? 

Rar la început, apoi din ce în ce mai înfrigurată, Waela 
descrise Jocul. Apoi, înțelegând rostul întrebării, adăugă: 

— Nu are nici o legătură cu Kerro. Nu din cauza asta cred 
că este în viaţă. 

— De ce să-lia aerostatele? 

— Nu mi-au spus. 

— Şi eu aş vrea să fie în viaţă, Waela, dar... 

Hali dădu din cap şi Waela avu impresia că zăreşte lacrimi 
în ochii ei. 

— Şi tu îl iubeai, Hali? 

— Am avut momentele noastre bune, spuse Hali. 

Apoi, aruncând o privire pântecului agitat al Waelei: 

— Nu momente din acestea, dar au fost bune totuşi. 

Îşi îndreptă brusc atenţia spre trusa medicală. Ceru o altă 
verificare, o codifică şi o înregistră. 

— De ce o înregistrezi? 


Mă supraveghează, gândi Hali. Să o mint? 

Ceva trebuia totuşi făcut pentru a alunga temerile ridicate 
de această examinare şi întrebările fără răspuns. 

— Îţi voi arăta, spuse Hali. 

Reluă înregistrarea şi o proiectă pe ecranul de studiu din 
spatele holofocusului. Selectă cu pointerul linia roşie 
oscilând pe o grilă verde. 

— Inima ta. Observă ritmul foarte lent. 

Hali apăsă alte taste. O linie galbenă îşi făcu apariţia lângă 
cea roşie, pulsând mai rapid şi cu o amplitudine mai redusă. 

— Inima bebeluşului. 

Încă o dată, Hali formă un cod la tastatură: 

— Iată ce ţi s-a întâmplat când te-ai gândit la Kerro. 

Cele două linii aveau o modulare identică. Se contopeau, 
pulsând ca una timp de câteva bătăi de inimă, apoi se 
separară. 

— Ce înseamnă asta? Întrebă Waela. 

Hali îndepărtă plăcuţa de mâna Waelei, strânse trusa 
medicală şi o prinse de coapsă. 

— Se cheamă biologie sincronă şi nu ştim exact ce 
înseamnă. Arhivele Navei o asociază cu un anume fenomen 
psihic - vindecarea credinţei, de exemplu. 

— Vindecarea credinţei? 

— Fără intervenţia vreunui tratament medical. 

— Dar eu niciodată... 

— Kerro mi-a arătat odată arhivele. Vindecătorul ajunge la 
o stare biologică stabilă, uneori în transă. Kerro o numea 
„simfonia minţii.” 

— Nu înţeleg ce legătură... 

— Trupul pacientului intră într-o stare identică, în absolută 
armonie cu cea a vindecătorului. Când se sfârşeşte, 
pacientul este vindecat. 

— Nu cred. 

— Dovada o găseşti în documente. 

— Vrei să spui că bebeluşul mă vindecă? 


— Având în vedere necunoscutele acestei gestaţii rapide, 
spuse Hali, mă aşteptam să ai tulburări mai puternice. Însă 
se pare că nu poţi rămâne foarte multă vreme într-o stare 
de dezechilibru interior. 

— Orice ar fi, deocamdată este un copil încă neformat, 
spuse Waela. Ea nu ar putea face una ca asta. 

— Ea? 

Waela simţi cum copilul îşi schimbă poziţia, apăsându-i 
coastele inferioare. 

— Am ştiut dintotdeauna că este o „ea”. 

— Aşa spune şi investigația cromozomică. Însă aveai 
cincizeci la sută şansă să ghiceşti. Nu mă impresionezi. 

— Nici pe mine nu mă impresionează chestia aia cu 
vindecarea credinţei. 

Waela se ridică încet şi simţi copilul adaptându-se noii 
poziţii. 

— Se ştie că bebeluşii nenăscuţi compensează deficienţele 
existente la mame, spuse Hali, însă nici eu nu cred că este 
vorba de vindecarea credinţei. 

— Dar ai spus... 

— Eu spun multe lucruri, făcu Hali arătând spre trusa 
medicală. Am pregătit o cabină specială pentru ca să-ţi 
menţii forma fizică. Este jos, în T-F. Trebuie să-ţi menţii 
tonusul corporal, dacă... 

— Dacă nu te înşeli, acest copil se va naşte peste câteva 
cicluri diurne. Ce-aş putea face... 

— Mergi la T-F, Waela. 

Hali ieşi pe uşă. Waela nu mai avu cui să se opună. Hali era 
o femeie inteligentă şi ageră. Waela ştia cum să caute prin 
Arhive şi curiozitatea ei nu putea fi estompată de nişte 
răspunsuri evazive. Bine, ce facem acum? 

Hali se îndreptă spre poarta creşei şi văzu un copil 
zgâindu-se la ea din cupola deschisă, destinată jocurilor. 
Hali îl cunoştea, era Raul Andrit, în vârstă de cinci annos. Îl 
vindecase de coşmaruri. Se aplecă asupra lui: 

— Salut. Mă mai ţii minte? 


Raul îşi întoarse faţa spre ea; o faţă albă şi nepăsătoare. 
Înainte să poată da un răspuns, căzu din cupolă în pasaj. 

Punând semnalul de alarmă pe activ, Hali întoarse copilul 
pe spate şi prinse trusa medicală. Semnalul de avertizare 
bâzâia şi, pentru prima oară, Hali se îndoia de 
corectitudinea diagnosticului computerizat. În vârtejul 
faptelor plutind înceţoşate în faţa ochilor, citi: oboseală... 
Epuizare fizică... 10.2... 

— Da? 

Vocea medicului suna subţire în difuzorul trusei medicale. 

Îl puse la curent şi trată copilul cu o doză de glucoză şi 
vitamine din pachetul de prim ajutor. 

— Am să trimit un cărucior. 

Difuzorul scoase un blip scurt şi medicul întrerupse 
legătura. 

Hali puse computerului o întrebare: 

— Care este vârsta lui Raul Andrit? 

Display-ul arăta 5.5 

— Care este vârsta pacientului tratat adineauri? 

Degetele zburau pe deasupra tastelor: 

— Ultimul pacient tratat a fost Raul Andrit. Cum poate 
avea 5.5 şi 10.2 annos? 

A trăit 5.5 annos standard. Corpul său prezintă 
caracteristici ale structurilor intracelulare corespunzătoare 
unui copil de 10.2 annos. În tratamentul medical, vârsta 
celulară este cea mai importantă. 

Hali se lăsă pe spate şi aruncă o privire copilului - 
cearcăne negre sub ochi, piele albă. Pieptul părea prea 
firav şi era scuturat de spasme în timpul respiraţiilor. 
Computerul îi spusese că acest copil îşi dublase vârsta în 
doar câteva cicluri diurne. Auzi căruciorul sosind. În el se 
afla o tânără asistentă. 

— Du-l repede la Infirmerie. Continuaţi tratamentul 
pentru oboseală, spuse ea. Vin şi eu imediat. 

Se grăbi spre Secţia de Terapie Fizică şi, dând colţul, se 
lovi de un medic. 


— Ekel! Pe tine te căutam. Ai anunţat un copil care 
oboseşte? Mai avem unul, în zona de joacă. Pe aici! 

Îl urmă, ascultând relatarea. 

— Are şapte annos şi aparţine de Secţia Polly. Puştiul de 
abia se mai ţine treaz. În ultima vreme a mâncat prea mult 
şi, ţinând cont de raţionalizarea hranei, a constituit o mare 
problemă. Însă astăzi a fost cântărit şi am descoperit că a 
slăbit două kilograme în ultima săptămână. 

Hali ştia foarte bine că o asemenea scădere în greutate 
era alarmantă pentru un copil de şapte annos. 

Băiatul stătea întins pe un petic de iarbă verde, în zona de 
joacă liberă. Tavanul era ca o cupolă, obturat de jaluzele. 
Hali îngenunche lângă el pentru a-i potrivi trusa medicală şi 
simţi mirosul de iarbă proaspăt tăiată. Se gândi la 
disonanţă - mirosul proaspăt, verde şi copilul bolnav. 

După întâmplarea cu Raul Andrit, informaţiile trusei 
medicale nu o surprinseră: Oboseală... Epuizare fizică... 
Semne de îmbătrânire... 

— Să-l mutăm de aici? 

Era o voce nouă. Se întoarse şi zări lângă medic un bărbat 
cu piele fină, îmbrăcat într-o salopetă albastră - semn că 
venea de pe planetă. 

— Oh, dânsul este Sy Murdoch, spuse medicul. A urcat să 
pună nişte întrebări referitoare la Waela TaoLini. Ai trimis-o 
la T-F, nu-i aşa? 

Hali se ridică în picioare, amintindu-şi poveştile care 
circulau pe seama lui Murdoch. Alge şi cloni. Directorul 
Laboratorului Unu. Unul dintre oamenii lui Lewis. 

— De ce vrei tu să-l mutăm? Întrebă ea. 

— Am înţeles de la ceilalţi medici că Raul Andrit a fost dus 
la urgenţă, cu un diagnostic similar. Mi-am zis că... 

— Vorbeşti despre Raul Andrit de parcă l-ai cunoaşte, 
spuse ea. Şi porţi îmbrăcămintea celor de pe planetă. Ce ştii 
despre...? 

— Ia ascultă! Nu sunt obligat să răspund... 


— Îmi răspunzi mie, sau unui consiliu de medici. Ar putea 
fi vorba de o boală adusă de pe planetă. Ce legătură există 
între tine şi Raul Andrit? 

Figura lui se albi, pierzându-şi toate trăsăturile, apoi: 

— L-am cunoscut pe tatăl lui. 

— Doar atât? 

— Doar atât. Nu m-am întâlnit niciodată cu copilul. 
Ştiam... Ştiam doar că se află aici, pe navă. 

Hali, pregătită pentru meseria de med-teh, pentru a ajuta 
viaţa şi supraviețuirea Navigatorilor, îşi cunoştea fiecare 
muşchi, nerv, glandă, arteră şi venă. Le cunoştea după 
nume şi adesea vorbea cu ele în timp ce lucra. Instinctiv, 
înţelese că Murdoch era altfel pregătit. Îi provoca repulsie. 
Şi minţea. 

— Ce treabă ai cu Waela TaolLini? 

— Asta este problema PP-ului, nu a ta. 

— Natalii mi-au dat-o mie sub supraveghere pe Waela 
TaoLini. Este problema Navei. Tot ceea ce o priveşte pe ea, 
mă priveşte şi pe mine. 

— O procedură de rutină, spuse Murdoch. 

Totul în comportamentul lui spunea că nu era doar rutină, 
însă înainte să poată da un răspuns, o zări pe Waela 
pătrunzând în zona de joacă. 

Nu se apropiase încă suficient de mult, când Waela strigă: 

— Mi s-a spus că mă caută cineva. Ai...? 

— Nu te apropia! O avertiză Hali. Avem nişte băieţi bolnavi 
aici şi nu vrem ca mamele însărcinate să păţească ceva. 
Aşteaptă-mă în Secţia Natali. Vin şi eu în... 

— Las-o baltă! 

Fusese vocea lui Murdoch, sub o nouă faţetă, brutală. Avea 
toate semnele comportamentale ale unuia care luase o 
decizie foarte importantă. 

— Ne întâlnim în biroul lui Ferry. Imediat. 

— În biroul lui Ferry? Protestă Hali. El nu are... 

— Oakes l-a lăsat responsabil aici, pe navă. Cred că îţi este 
suficient, nu mai ai nevoie de alte lămuriri. 


Murdoch se întoarse şi părăsi în grabă zona. 

Miturile nu sunt ficţiune, ci istorie văzută cu ochii poetului 
şi povestită în cuvintele unui poet. 

— Cuvintele Navei. 

FERRY se aşeză în fotoliul de comandă, sorbind un lichid 
incolor cu aromă de mentă. Când Hali şi Waela intrară în 
cameră, tocmai inspecta ceva pe un monitor protejat. Nu 
cobori scutul protector al monitorului. 

Cabina de comandă, amenajată în Complexul de 
Prelucrare după plecarea lui Oakes, era puternic luminată 
de surse plasate în colţuri. Acestea răspândeau o lumină 
galbenă. În aer plutea un miros agresiv de detergent 
caustic. 

Hali remarcă imediat două lucruri: Ferry încă nu se 
îmbătase şi părea temător. Apoi văzu că centrul de 
comandă fusese aranjat recent. Oriunde ar fi lucrat Ferry, 
se producea o dezordine teribilă - situaţia lui era bine 
cunoscută la bordul Navei, unde instinctele şi ordinea 
însemnau supravieţuire. Însă aici, lucrurile fuseseră puse în 
ordine. Ceva neobişnuit. 

Îl zări pe Murdoch şi îşi dădu seama că Ferry se temea de 
ceea ce Murdoch i-ar putea raporta lui Oakes. Murdoch 
stătea în partea laterală a centrului de comandă, cu braţele 
încrucişate la piept, impasibil. 

Ferry decuplă monitorul cu un gest teatral, apoi roti 
scaunul pentru a întâmpina persoanele nou venite. 

— Vă mulţumesc că aţi venit atât de repede. 

În vocea lui Ferry puteau fi sesizate sentimente 
deocamdată bine ţinute în frâu. Îşi mângâie nasul; o 
mişcare inconştientă, împrumutată de la Oakes. 

Waela observă că degetele îi tremurau. 

De ce anume se teme? 

Privirile furişate ascundeau spaime. 

Toate astea au vreo legătură cu copilul meu? 

Sughiţul caracteristic al propriilor temeri îşi făcu apariţia 
apoi dispăru. Auzi vocea lui Kerro: Ai încredere în Navă şi în 


Hali, Waela. Ai încredere. 

Waela înghiţi în sec. Oare nu-l mai auzea nimeni? Aruncă o 
privire furişă în cameră. Când auzea vocea, era sigură. În 
momentul în care dispărea, apăreau îndoielile. Totuşi, 
percepțiile sale îi atrăgeau acum atenţia. Simţurile sale 
foarte bine educate de necesităţile supravieţuirii pe 
Pandora... În ele avea încredere. lar Ferry îi cerea foarte 
multă atenţie. Omul acesta era o ameninţare, un ipocrit; o 
persoană cu mai multe feţe. Auzise poveştile despre Ferry, 
un medic competent cu câteva ciudăţenii; însă nu se putea 
avea încredere în el dacă era lăsat singur în cameră cu o 
femeie tânără. 

Ochii ei îi spuneau altceva. 

Un nepriceput, îşi spuse ea, care stă în fotoliul de 
comandă. Interesant. De ce a ales Oakes un neisprăvit ca 
el? 

Nările sale sesizară alcool în băutura lui Ferry. Îşi puse 
masca cea mai impasibilă, pentru a ascunde faptul că 
recunoscuse acest lucru. La sol, în Colonie, se accepta 
folosirea alcoolului şi tetrahidracannabinol-ului, în diferitele 
lor forme. Însă nu se aşteptase la aşa ceva pe Navă. Nava îi 
proteja şi... Ei bine, Navigatorii susţinuseră mereu că 
alcoolul la bordul Navei era o otravă periculoasă şi 
nepoftită. Însă îşi aduse aminte că Ferry, ca şi ea de altfel, 
îşi petrecuse primii ani ai existenţei pe Pământ. Probabil că 
rămăsese cu acest obicei, ceea ce nu era chiar atât de 
ciudat. 

Acţiunile lui Ferry îi atrăgeau interesul. Dacă faptul că 
rămăsese însărcinată la sol, în afara programului Navei, era 
luat în serios în anumite cercuri?... De ce folosea Ferry scut 
de protecţie la monitor? Şi alcool! Nu dorea ca viaţa ei, sau 
cea a copilului, să depindă de cineva care-şi tocea în mod 
deliberat ascuţimea simţurilor. 

Băutura, gândi ea. Cuvântul venea din copilăria ei şi 
trecuse imens de multă vreme până să pună semnul egal 
între acel cuvânt şi alcool. 


Monitorul cu scut de protecţie o deranja. Era timpul ca 
cineva să pătrundă în intimitatea lui Ferry, gândi ea. 

— Băutura aceea miroase a mentă. Aş putea gusta? 

— Da... Desigur. 

Tonul nu spunea chiar desigur, însă Ferry îi oferi paharul: 

— Doar un pic. O mamă în devenire nu trebuie să abuzeze 
de lucruri din astea. 

Waela puse degetele pe pahar. Era rece. Sorbi băutura şi 
închise ochii, amintindu-şi de o zi din copilărie. Era vară, 
după-amiaza, căldura pârjolea totul şi mama îi dăduse un 
sirop de mentă diluat, din acela pe care îl serveau de obicei 
adulţii. Culoarea acestei băuturi era mai palidă, însă asupra 
conţinutului nu încăpea nici o îndoială: whisky cu mentă. 
Deschise ochii şi zări ochii lui Ferry aţintiţi asupra 
paharului. 

E lacom, îl doreşte, înţelese ea. Aproape că-i curg balele. 

— Este foarte bun, spuse ea. De unde ai făcut rost? 

Ferry se întinse după pahar, însă Waela îl puse în mâna lui 
Hali. Aceasta ezită puţin, privind mai întâi la Ferry, apoi la 
Waela. 

— Bea, o îndemnă Waela. Fiecare ar trebui să bea din 
când în când aşa ceva. Eu am băut prima oară când aveam 
doisprezece annos. 

Hali ezită din nou şi Ferry îi spuse: 

— Poate că nu ar trebui să bea. Mai ales acum, cu boala 
asta ciudată care bântuie pe aici. Dacă se ia? 

Parcă ar fi o piatră prețioasă, gândi Waela. Probabil că e 
greu de obţinut. 

— Dacă este o boală contagioasă, înseamnă că ne-am 
îmbolnăvit deja. Haide, Hali, bea. 

Hali sorbi, înghiţi, apoi o cuprinse un acces de tuse, 
întinzând paharul altcuiva, ca să scape de el. Ferryi-lluă 
din mână. Cu ochii în lacrimi, Hali spuse: 

— Este îngrozitor! 

— Trebuie să ştii la ce să te aştepţi, acesta este secretul, 
făcu Ferry. 


— Nu e suficient, spuse Waela. Îţi trebuie mult 
antrenament. Nu ne-ai spus de unde l-ai obţinut. În nici un 
caz de la laboratoarele noastre, nu? 

Ferry puse grijuliu paharul pe biroul de lângă fotoliu. 

— Vine de pe Pandora. 

— Probabil că îl obţii cu foarte mare greutate. 

— Nu credeţi că avem treburi mai importante de discutat? 
Interveni Murdoch. 

Erau primele sale cuvinte şi Ferry înlemni. Întinse mâna 
după băutură, apoi o trase înapoi, fără să ia paharul. Se 
întoarse şi îşi făcu de lucru cu comenzile monitorului, apoi 
cobori scutul, ezită şi îl lăsă totuşi aşa cum era. 

Waela îşi promise că se va folosi de prima ocazie pentru a 
vedea şi ea înregistrările care pentru Ferry păreau atât de 
interesante. Cu toate facilităţile Navei la îndemână, nu-i va 
fi greu. 

Murdoch se deplasă până în spatele lui Ferry, ceea ce 
crescu nervozitatea medicului. 

Waela îl compătimea pe bătrân. Cu Murdoch în spate, 
oricine ar fi tremurat de nelinişte. 

Ferry bolborosi ceva, apoi: 

— Eu... Ăăă, aşteptam... Aăă, să vină şi alţii, înainte să... 
AĂăă, trecem... Ăăă, la treburile care... Vreau să spun... 

— Ce căutăm noi aici? Întrebă Hali. 

Nu-i plăceau stările emoţionale din această cameră. Pe 
umerii lui Ferry apăsau ameninţări nerostite şi era clar că 
veneau din partea lui Murdoch. 

Ferry se întinse după băutură într-o mişcare convulsivă, 
însă înainte să îşi înmoaie buzele în ea, Murdoch se aplecă 
peste el şi îi luă paharul din mână. 

— Asta va trebui să mai aştepte. 

Murdoch puse paharul pe o poliţă din spatele lui. Cum se 
întoarse, uşa se deschise şi intrară alte trei persoane. 

Hali o recunoscu pe Brulagi de la Secţia Medicală, o 
femeie solidă, cu braţe ca nişte perne şi buza de jos groasă. 
Avea păr castaniu tuns după moda standard la bordul Navei 


şi ochi albaştri deasupra unui nas plat. Imediat în spatele ei 
se afla Andrit de la Secţia Comportamente, un bărbat cu 
piele închisă la culoare; era înalt şi masiv, cu ochi alungiţi, 
căprui şi un comportament nervos. În spatele lor venea 
Usija, cu părul argintiu, buze subţiri şi voce blândă; Usija 
lucra la Secţia Natali, care îi dăduseră lui Hali misiunea de 
a o supraveghea pe Waela TaoLini. 

— Ahh, iată-vă, spuse Ferry. Vă rog să luaţi loc, cu toţii. Vă 
rog să luaţi loc. 

Hali mulţumi pentru invitaţie. Găsi două scaune simple, 
pentru ea şi Waela. Waela îşi mută scaunul pentru a se 
aşeza în faţa lui Ferry. Asta o separa de ceilalţi, o punea în 
poziţia unui observator şi îi putea urmări pe Ferry şi 
Murdoch fără a fi nevoită să întoarcă privirea. Ferry va 
observa mişcarea şi se va simţi stingherit, gândi ea. Ferry 
vroia atenţie, nu curiozitate. 

Ce se întâmplă cu tine, bătrâne? Se întrebă Waela. Ce te 
înspăimântă? 

Ultimii sosiți se înşirară pe o canapea care făcea un unghi 
drept cu direcţia în care privea Ferry. Murdoch rămăsese în 
picioare. 

Hali, observând mişcarea Waelei, se miră, însă deodată îşi 
spuse că Andrit de la Secţia Comportamente era probabil 
tatăl tânărului Raul. Ce se petrecea aici? 

Murdoch atinse umărul lui Ferry şi acesta tresări. 

— Arată-le harta. 

Ferry înghiţi din greu, se întoarse spre tastatură, formă cu 
neîndemânare câteva coduri. În holofocusul din lateral se 
materializă o schemă a Navei, în miniatură. 

Hali recunoscu zona Secţiei Natali, ieşită în afară, lângă 
Secţia Comportamente şi remarca un număr de puncte roşii 
pe toată întinderea proiecției. Brulagi de la Secţia Medicală 
se aplecă în faţă punându-şi braţele groase pe genunchi şi 
privi cu atenţie harta tridimensională. Andrit părea agitat. 
Usija nu reacţionă decât printr-o uşoară mişcare a capului. 

— Ce reprezintă semnele roşii? Întrebă Hali. 


— Fiecare punct reprezintă un copil lovit de boală, spuse 
Ferry. Dacă le unim, vedem că formează o spirala şi că 
densitatea lor creşte pe măsură ce se apropie de centrul 
spiralei. 

— Un vârtej, spuse Murdoch. 

Waela privi schema cu mai multă atenţie. Îşi ţinu 
răsuflarea şi ridică privirea, surprinzând expresia de furie 
întipărită pe figura lui Andrit. Acesta îşi încleşta spasmodic 
pumnii. Îi zări muşchii puternici ai antebraţului formând 
noduri pe sub salopetă. 

Ferry trase câteva hârtii de pe măsuţa consolei, le răsfoi şi 
spuse: 

— Pentru binele celor care încă nu ştiu... Aăa, unde se află 
cabina ta, Waela? 

Andrit se aplecă în faţă privind-o cu intensitate pe Waela, 
gata-gata să cadă de pe canapea. Murdoch îşi reprimă un 
zâmbet, însă Waela îl sesiză. Ce îl amuza atât de tare? 

— Ştiţi cu toţii unde dorm, Doctore, Cabina mea se află în 
centrul spiralei. 

Andrit se aruncă spre ea. Fusese mai rapid decât oricare 
alt Navigator de la bordul Navei. Însă, deşi se simţea 
îngreunată de sarcină, Waela avea reflexe antrenate în 
condiţiile de pe Pandora şi era mereu pregătită pentru 
atacurile cele mai fulgerătoare. Când Andrit ajunse în 
dreptul scaunului Waelei, ea nu mai era acolo. Înainte să-şi 
poată reveni, Waela îl lovi în carotidă; gestul fusese de 
asemenea reflex. 

Waela simţea forţa curgând prin toate canalele sale 
subtile. Forţa izvora din făt, ajungând până la toate fibrele 
trupului. 

Hali se ridicase şi îşi plimba privirea dinspre Andrit - întins 
la podea, fără cunoştinţă - spre Waela, care stătea senină în 
faţa lor, respirând calm. Atacul acesta neaşteptat îi 
modificase culoarea pielii: de la o tentă roşiatică, acum 
strălucea puternic. Se întoarse încet pe călcâie, încercând 
să detecteze vreun alt pericol. Era întruchiparea triumfului. 


— De ce a făcut asta? Întrebă Hali buimăcită. 

Waela îl privi în ochi pe Ferry: 

— De ce? 

Stătea ferm pe picioare. Andrit nu pe ea o ameninţase. 
Pusese în pericol viaţa copilului nenăscut! Să încerce 
vreunul să facă vreun rău copilului ei! 

Murdoch se hotări să răspundă. Avea o lucire ciudată în 
ochi. Părea să se bucure de întorsătura evenimentelor. 

— Avea o supărare... Personală, înţelegi? Unul dintre copiii 
loviți de boală era al lui. 

— Ce înseamnă de fapt punctele acelea roşii? Întrebă Hali. 

— Păi, se pare că au apărut unele probleme cu energia lor 
vitală, spuse Murdoch. Am văzut cazuri similare în 
Laboratorul Unu. 

Waela făcu un pas spre Ferry: 

— Vreau să aud de la tine. Oakes pe tine te-a lăsat 
răspunzător aici. Ce se petrece? 

— Eu... Ăăă, nu ştiu prea multe. 

Ferry îşi linse buzele, aruncând o privire peste umăr, spre 
Murdoch. 

— Adică nu ar trebui să ştii nimic despre asta, spuse 
Waela. Spune-ne ce ştii. 

— Ce-ar fi să schimbăm puţin tonul, spuse Murdoch. Avem 
aici un om rănit, iar problema asta nefericită nu se rezolvă 
deloc dacă ne lăsăm stăpâniţi de pasiuni. 

Se întoarse spre reprezentantul Secţiei Natali: 

— Doctor Usija, întrucât med-teh-ul pare incapabil să 
reacționeze... 

Hali cobori privirea spre Andrit, care începuse să se mişte. 

— Îşi va reveni, spuse Waela. Nu am lovit tare. 

Hali o privi fix. Aluzia fusese evidentă: l-ar fi putut omori. 
Într-un târziu, Hali se aplecă să-l examineze. Trusa 
medicală indica o vânătaie la gât şi câţiva nervi deterioraţi, 
însă Waela avea dreptate: îşi va reveni repede. 

— Ce s-a întâmplat la Laboratorul Unu? 

Waela îl întrebase direct pe Murdoch. 


— 0... o formă artificială a acestui fenomen. Tu reprezinţi 
deocamdată primul exemplu natural. 

— Exemplul natural al cui? 

Waela se forţase să scoată cuvintele din gură. 

— Absorbi energie de la... Alţi oameni. 

Waela îi aruncă o privire feroce. Ce vroia să spună? Făcu 
un pas spre el, dar simţi mâna lui Hali pe umăr. Waela se 
răsuci violent spre med-teh şi aproape o dobori. Hali îşi 
îndepărtă mâna. 

— Waela? Stai puţin. Încep să înţeleg. 

— Ce să înţelegi? 

— Ei cred ca tu eşti vinovată pentru îmbolnăvirea copiilor. 

— Eu? Cum? 

Waela se întoarse spre Ferry: 

— Explică-mi. 

Murdoch începu să vorbească, dar primi o privire furioasă: 

— Nutul El. 

— Haide, Waela, calmează-te, spuse Ferry. A fost o 
greşeală nefericită. 

— Cum adică greşeală nefericită, beţivule? Tu ai pus totul 
la cale. Tu l-ai invitat aici pe Andrit. Ştiai foarte bine despre 
spirala din schemă. Ce încerci să faci? 

— Nu accept tonul ăsta din partea ta, spuse Ferry. Eu... 

— 'Te aşteaptă moartea, daca nu-mi spui ce anume se 
petrece aici! 

Hali o supraveghea atent pe Waela. Ce se întâmpla cu ea? 
Murdoch stătea foarte calm - nu întreprindea nimic 
ameninţător. Usija şi Brulagi îngheţaseră pe locurile lor. 

— Waela, să nu mă ameninţi, spuse Ferry. 

O spusese pe un ton plângăcios. 

Este în stare să-l omoare dacă nu-i răspunde, gândi Hali. 
Navă, salvează-ne! Ce s-a întâmplat cu ea? 

Usija începu să vorbească blând, însă vocea ei era foarte 
autoritară în atmosfera tensionată din cameră. 

— Doctore Ferry, sunteţi martor la consecinţele 
amenințării unei mame. Sentimentul este foarte profund şi 


periculos pentru dumneavoastră. Waela este pregătită în 
condiţiile Pandorei. Vă sfătuiesc să-i răspundeţi. 

Ferry se lipi de scaun cât putu de bine. Îşi umezi buzele cu 
vârful limbii. 

— Eu... Aăă, situaţia ta la bordul navei, Waela. A fost un fel 
de... Ăăă, să-i spunem superstiție. 

— În ce privinţă? 

— În privinţa ta. Ţi-am făcut tot felul de verificări din 
momentul întoarcerii tale aici, şi... Aăă, nu am găsit nici un 
răspuns satisfăcător. Nici Nava nu ne ajută. Orice ar fi, 
Nava a blocat răspunsul - Interzis. Sau... 

Aruncă o privire veninoasă spre Hali: 

— Suntem trimişi la Med-teh Hali Ekel. 

Hali nu-şi putu reprima o tresărire. 

Waela se răsuci, îndreptându-se spre ea. 

Hali îşi dădu deodată seama că ea devenise acum ţinta. 

— Waela, îţi jur că nu ştiu despre ce vorbeşte. Mă aflu aici 
pentru a te proteja şi a-ţi proteja copilul. În nici un caz ca 
să-ţi fac rău. 

Waela aprobă cu o scurtă mişcare a capului, apoi se 
întoarse din nou spre Ferry. 

Andrit mormăi ceva şi se ridică în picioare. Waela se 
aplecă şi, cu o singură mână, îl ridică de la podea. În 
aceeaşi mişcare, îl aruncă spre canapea, exact în spaţiul 
liber dintre Usija şi Brulagi, fără a o lovi pe niciuna. 
Maniera lejeră în care acţionase Waela o făcu pe Hali să-şi 
ţină respiraţia, apoi să expire încet. Într-adevăr, foarte 
periculoasă. 

— Povesteşte-ne despre circumstanţele în care Nava vă 
trimite la Hali Ekel, spuse Waela. 

Vocea ei era ca un vulcan pe cale să erupă. 

Andrit se aplecă spre înainte şi vomită, dar nimeni nu-i 
dădu atenţie. 

— S-a referit la ea atunci când am întrebat dacă tu sau 
bebeluşul tău aţi provocat aceste boli, spuse Ferry. 


Hali tresări şi vederea i se tulbură deodată, în minte 
aşternându-se clar amintirea unei coline prăfuite, a unui 
apus de soare orbitor şi a trei siluete torturate pe cruce. Ce 
fel de copil purta Waela în pântec? 

Waela vorbi fără a se întoarce spre ea: 

— Hali, toate astea îţi spun ceva? 

— Cum a fost conceput copilul tău? Întrebă Hali. 

Waela îi răspunse cu o privire contrariată: 

— Kerro şi cu mine... Pentru numele Navei, ştii foarte bine 
cum se fac copiii! Crezi că în submersibilele alea cărăm 
containere cu axolotl? 

Hali privi spre podea. Legenda spunea: concepţie 
imaculată - fără implicarea vreunui bărbat. Un zeu... Însă 
era o simplă legendă, un mit. De ce îi trimisese Nava la ea? 
După acea călătorie în timp, Hali se întrebase de foarte 
multe ori: De ce? Ce trebuia să învăţ? Nava vorbea de 
violenţă sfântă. De la acea experienţă, căutase poveşti 
referitoare la Golgota. Toate se potriveau. Violenţă sfântă şi 
copilul Waelei? 

Waela continua să o fixeze cu privirea: 

— Hali? 

— Poate că bebeluşul tău nu aparţine acestui timp, spuse 
Hali ridicând din umeri. Nu pot explica, dar asta este 
explicaţia care îmi vine în minte. 

Explicaţia păru să o satisfacă pe Waela. Îl privi pe Andrit, 
care se ţinea de cap, incapabil să scoată o vorbă. Apoi 
reveni la Ferry: 

— Ce are copilul meu? De ce vă temeţi? 

Ferry, disperat, ceru ajutor: 

— Murdoch? 

Murdoch îşi puse braţele în piept şi spuse: 

— Am primit rapoartele lui Ferry şi... 

— Ce rapoarte? 

Murdoch înghiţi, apoi făcu un semn cu capul spre 
holoproiecţia cu spirala de puncte roşii. 

— Ce ar fi trebuit să-mi faceţi? Întrebă Waela. 


— Nimic. Îţi jur. Nimic. 

Este îngrozit, gândi Hali. A mai avut de-a face vreodată cu 
comportamentul unei mame amenințate? 

— Întrebări? Făcu Waela. 

— A, da, desigur... Întrebări. 

— Pune-le. 

— Ei bine, am... Adică am discutat cu cei de la Natali şi 
noi, adică Oakes, vroiam să te întrebăm dacă nu ai fi de 
acord să te întorci pe planetă, ca să naşti acolo. 

— Să violez legile Adorării? Spuse Waela privind-o pe 
Usija. 

— Nu eşti obligată să mergi pe planetă, spuse Usija. Însă 
am fost de acord ca el să-ţi ceară acordul. 

Waela îşi îndreptă atenţia spre Murdoch: 

— De ce la sol? Ce speraţi să faceţi acolo? 

— Am stocat o mare cantitate de potol, spuse Murdoch. 
Am convingerea că ai mare nevoie de aşa ceva. 

— De ce? 

— Copilul tău creşte într-un ritm foarte accelerat. 
Cerinţele fizice ale creşterii celulare sunt... Foarte mari. 

— Dar cu copiii bolnavi, ce s-a întâmplat? 

Waela vorbi cu Andrit: 

— 'Ţie ce ţi-au spus? 

El ridică privirea; o privire duşmănoasă: 

— Că tu eşti vinovată! Că au mai văzut cazuri din astea, la 
sol. 

— Vrei să plec la sol? 

Pe figura lui Andrit se putea citi dilema. Ce ar fi trebuit să 
facă? Să ceară violarea legilor Adorării? Înghiţi în sec şi 
spuse: 

— Vreau ca boala să plece. Vreau ca fiul meu să se facă 
bine. 

— Şi cum au argumentat faptul că eu sunt vinovată? 

— Mi-au spus că este o absorbţie... Psihică. Remarcată 
foarte adesea, însă niciodată explicată. Poate că Nava... 

Era incapabil să repete blasfemia. 


Nu şi-au ales bine arma cu care să mă atace, gândi Waela. 

Complotul era acum foarte clar: Andrit trebuia să 
demonstreze violenţa potenţială cu care cei de la bordul 
Navei o puteau ameninţa pe Waela. Ar fi fost obligată să 
plece la sol „pentru binele tău, draga mea”. O doreau foarte 
mult acolo, jos. 

De ce? În ce fel sunt periculoasă pentru ei? 

— Hali, ai auzit vreodată de acest fenomen? 

— Nu, dar sunt de acord că faptele ar putea dovedi 
implicarea ta - sau a copilului tău în acest fenomen. Totuşi, 
să ştii că nu ai nevoie de potol. 

— De ce? Întrebă Murdoch. 

— Nava o hrăneşte prin ţâţe. 

Murdoch îi aruncă o privire urâtă, apoi: 

— De când ştiţi voi, cei de la Secţia Natali, că bebeluşul 
creşte într-un ritm prea rapid? 

— De unde ştii tu că bebeluşul creşte într-un ritm prea 
rapid? Contraatacă Usija. 

— Este o caracteristică a fenomenului - creştere rapidă, 
necesităţi energetice anormal de mari. 

— Am ştiut încă de la prima examinare, spuse Hali. 

— Aţi păstrat tăcerea şi aţi acţionat cu prudenţă, spuse 
Murdoch. Exact la fel am procedat şi noi, la sol. 

— De ce vreţi să mă hrăniţi cu potol? Întrebă Waela. 

— Dacă fătul capătă suficientă energie din potol, atunci 
absorbţia psihică nu mai are loc. 

— Minţi, spuse Waela. 

— Ce?! 

— Eşti transparent ca o bucată de plasmasticlă, spuse 
Waela. Potolul nu poate fi mai bun decât elixirul. 

Usija îşi drese glasul: 

— Povesteşte-ne, Murdoch, despre acest fenomen. 

— Făceam studii privind ADN-ul unor eşantioane de alge. 
Am descoperit această... Această caracteristică legată de 
supravieţuire. Organismul absoarbe energie de la cea mai 
apropiată sursa de energie, spuse Oakes. 


— Mama este cea mai apropiată sursă de energie, spuse 
Hali. 

— Mama este gazda. Este imună. Organismul ia de la alte 
organisme din jur care... Ăăă, îi sunt similare. 

— Eu nu îmbătrânesc, spuse Hali. Eu stau cel mai mult în 
preajma ei şi nu îmbătrânesc. 

— Nu ia de la oricine, spuse Murdoch. la numai de la 
anumite organisme. 

— De ce de la copii? Întrebă Hali. 

— Pentru că nu se pot apăra! 

Cuvintele fuseseră aruncate de Andrit. Se temea, însă 
furia nu îi dispăruse. 

Waela simţi energia activându-i fiecare fibră a trupului: 

— Nu merg la sol. 

Andrit porni să se ridice în picioare, însă Usija îl opri: 

— Ce intenţii ai, Waela? 

— Mă voi muta pe Periferie, în spatele unui agrarium. Vom 
ţine oamenii, mai ales copiii, departe de mine, până când 
Hali se lămureşte asupra situaţiei. 

Waela o întrebă din ochi pe Hali, care încuviinţă. Murdoch 
nu vroia să accepte soluţia: 

— Ar fi mult mai bine dacă ai veni la sol, unde avem 
experienţă. 

— Ai încerca să mă forţezi? 

— Nu, nu, desigur. 

— Poate ne trimiteţi nişte potol, sugeră Usija. 

— În acest moment, nu putem justifica transportul pe navă 
a unui produs atât de preţios, spuse Murdoch. 

— Spune-ne tot ce ştii despre fenomen, spuse Hali. Putem 
crea imunitate? Se stinge, sau devine cronic? Cum... 

— Este pentru prima oară când observăm fenomenul în 
afara laboratorului. Ştim că Waela TaoLini a conceput 
copilul în afara programării şi în afara barierelor 
protectoare ale Coloniei, însă... 

— De ce nu primesc răspunsuri de la Colonie? Întrebă 
Ferry. 


Se ridicase încet din scaun în timp ce Murdoch vorbea şi 
acum ridicase privirea spre el. 

— Nu are nici o legătură cu... 

— Ai spus că momentul transportului nu este potrivit, 
insistă Ferry. Ce se întâmplă acum? 

Waela simţi disperarea în vocea bătrânului. Ce intenţii are 
Ferry? Ceva profund, din adâncul lui, scotea aceste 
întrebări la suprafaţă. 

— Întrebările tale nu au nici o legătură cu problema de 
faţă, spuse Murdoch. 

Waela auzi moartea vorbind prin vocea lui Murdoch. 

Ferry o auzi şi el, căci căzu din nou în muţenie. 

— Spui că bebeluşul a fost conceput în afara barierelor 
Coloniei? Întrebă Usija. 

Era vocea omului de ştiinţă, ros de curiozitate. 

Murdoch părea recunoscător pentru această întrerupere: 

— Pluteau într-o... Într-un fel de sferă de plasmasticlă. Se 
aflau pe mare, înconjurați de alge. Nu cunoaştem toate 
detaliile, dar unii dintre oamenii noştri au sugerat că Waela 
împreună cu copilul ei nu mai aparţin de rasa umană. 

— Să nu încerci să mă duci la sol! Spuse Waela. 

Usija se ridică în picioare: 

— Pământenii făceau dragoste acolo unde le plăcea lor. 
Acest caz nu este decât o reluare a situaţiei existente 
cândva... Plus o necunoscută care trebuie studiată. 

Murdoch o privi cu severitate: 

— Ai spus că... 

— Am spus că o poţi întreba. A luat deja o decizie. Planul ei 
este foarte inteligent şi plin de responsabilitate. O izolăm 
faţă de ceilalţi copii, o punem sub o permanentă 
supraveghere... 

Vocea Usijei începu să detalieze toate aspectele necesare 
punerii în aplicare a planului Waelei - un loc cu ţâţă, rotația 
cadrelor med-teh... 

Waela respinse vocea Usijei. Copilul îşi căuta o nouă 
poziţie. Se simţea ameţită. 


Nimic nu este normal. Nimic nu este aşa cum ar trebui să 
fie. 

Blip. Frica pătrunse în conştienţă, apoi dispăru rapid. 

Ce vrea să spună Murdoch? Cum adică „nu mai aparţin de 
rasa umană”? 

Încercă să-şi amintească detalii. Ce se întâmplase cu ea în 
gondolă, în timp ce plutea pe marea pandorană? Nu-şi 
putea aminti decât starea de extaz, fuziunea cu ceva 
magnific. Această cabină de comanda, vocea Usijei... Nu 
mai aveau nici un fel de importanţă. Important era doar 
copilul care creştea în ea cu o viteză teribilă. 

Am nevoie de o ţâţă. 

Imaginea lui Ferry intră cu forţa în conştienţa ei. Era în 
altă parte, cu inevitabilul pahar de băutură în mână. 
Murdoch îi vorbea. Ferry încerca să protesteze, fără succes. 
Auzea voci slabe, îndepărtate şi neclare de parcă ar fi venit 
dintr-o cameră izolată fonic. Apoi o imagine de la înălţime... 
se putea vedea marea pandorană, strălucind în lumina a doi 
sori. Totul fu înlocuit de o imagine înceţoşată, avându-i ca 
protagonişti pe Oakes şi pe Legata Hamill. Făceau dragoste. 
Oakes stătea întins pe spate, pe un covor maroniu. Ea se 
afla deasupra lui... Mişcări lente... Foarte lente... O 
expresie de fericire suspectă pe figura ei... Mâinile se 
încleştau spasmodic pe sâni. Legata se aplecă spre spate, 
tremurând şi Oakes o prinse în cădere. 

Este un vis, un vis ciudat, un vis în stare de veghe, îşi 
spuse Waela. 

Acum o zări pe Hali îngenuncheată în propria cabină. Pe 
măsuţa din faţa lui Hali se afla o construcţie ciudată din 
lemn - două bețe subţiri, perpendiculare, fixate în centru. 
Hali îşi aplecă fruntea spre beţigaşele încrucişate şi Waela 
simţi mirosul inconfundabil de cedru. Niciodată nu simţise 
într-o Catedrală a Copacilor un miros mai proaspăt. 

Dintr-o dată, conştiinţa îi reveni în cabina de comandă. 
Hali o cuprinsese pe după umăr, conducând-o afară, în timp 
ce Usija şi Brulagi se certau în spatele lor cu Murdoch. 


— Ai nevoie de hrană şi de odihnă, spuse Hali. Te-ai 
suprasolicitat. 

— "Ţâţe, şopti Waela. Nava mă va hrăni. 

Profeţii Israelului care au propovăduit necesitatea formării 
unui nucleu de zece oameni buni pentru supraviețuirea 
unui oraş, au construit acest concept pe ideea Talmudică a 
celor Treizeci şi Şase de Drepţi a căror existenţă în fiecare 
generaţie este necesară pentru supraviețuirea Omenirii. 

— Cartea ludaică a Morților, Arhivele Navei. 

PÂNĂ NU-L ZĂRI alergând pe câmpia dinspre est, urmărit 
de o Glugă Nemiloasă, Legata nu ştiu că Toma se afla la 
Fort. Stătea la monitorul uriaş din Centrul de Comandă; în 
jurul ei se auzea forfota activităţii obişnuite din ciclul diurn. 
Oakes şi Lewis se sfătuiau undeva în stânga ei. Monitorul 
cel mare fusese aservit unui program de scanare, gata să se 
focalizeze asupra oricărei situaţii neprevăzute. Legata 
preluă controlul asupra comenzilor şi mări imaginea, 
concentrându-se asupra bărbatului alergând. Gluga 
Nemiloasă era la doar câţiva paşi în urma lui. Scena era 
puternic conturată de lumina încrucişată venind de la cei 
doi sori. 

— Morgan, priveşte! 

Oakes se grăbi să ajungă lângă ea şi privi ecranul. 

— Nebunul, murmură el. 

Toma se răsuci brusc spre stânga, făcu un salt disperat 
peste o bucată de piatră periculos de înaltă aflată pe nisip, 
în vecinătatea semnului lăsat de flux. Gluga Nemiloasă sări 
după el, aprecie greşit şi ateriză într-o grămadă de alge 
moarte, aduse de brizanţi. Începu imediat să înfulece 
frunzele, în timp ce Toma se îndepărtă în fugă. O altă Glugă 
Nemiloasă apăru în spatele său, de după o stâncă înaltă. 
Toma ocoli un bolovan şi sprintă în lungul semnului lăsat de 
flux. Încălţările sale ridicau bulgări de nisip umed. Fără 
îndoială, auzise Gluga Nemiloasă apropiindu-se de el. 

— N-o să reuşească, nimeni nu poate. 

Vocea tremurândă a lui Oakes îi trădă neliniştea. 


Ţi-e teamă că n-o să reuşească? Gândi Legata. Sau că, 
dimpotrivă, o să reuşească? 

— De ce l-ai alungat? Întrebă ea. 

Era mereu atentă la silueta care alerga în zig-zag, 
îndepărtându-se. Îşi aminti de întâlnirea din ciclul de 
noapte, de la Laboratorul Unu al Coloniei. Se trezi 
îmboldindu-l, în gând: Sări în valuri! Ascunde-te în apă! 

— Nu l-am alungat, draga mea, spuse Oakes. Probabil a 
evadat. 

Apoi se întoarse spre Lewis: 

— Ai grijă să nu mai fie vreo ieşire liberă spre spaţiul 
neprotejat. 

— Deci era prizonier. De ce? 

— EL şi cu femeia TaoLini s-au întors din aventura 
submarină fără Panille; ne-au servit o poveste incredibilă, 
cu aerostate care îi salvaseră. Eşti de acord, sper, că 
trebuia să facem investigaţii suplimentare. 

Lewis veni lângă Oakes: 

— Toate punctele de acces sunt sigure. 

Toma se repezise încă o dată spre apă, plonjând pe sub 
zdrenţele algelor. leşi la suprafaţă învăluit de frunzele 
moarte; cea de-a doua Glugă Nemiloasă rămăsese în urmă, 
hrănindu-se cu plantele verzi. Toma era foarte obosit, se 
vedea bine acest lucru. Ritmul paşilor devenise foarte 
neregulat. 

— Nu putem face nimic pentru el? Întrebă Legata. 

— Ce-ai vrea să facem? Întrebă Oakes. 

— Să trimitem o echipă de salvare! 

— A intrat într-o zonă plină de Glugi Nemiloase şi Aripi 
Plate. Nu ne putem permite să pierdem alţi oameni. 

— Dacă a fost atât de nesăbuit încât să iasă afară, atunci 
să se descurce singur, spuse Lewis. Nu asta e regula 
alergării Perimetrului? 

O privi fix pe Legata. 

— Acum nu aleargă P-ul, spuse ea întrebându-se dacă 
Lewis nu aflase cumva de aventura ei nebunească. 


— Oricum ar fi, trebuie să se descurce singur, spuse 
Oakes. 

— 0oo, nu... 

Strigătul îi scăpase Legatei. Silueta neagră a unei alte 
Glugi Nemiloase apăruse în imagine, împreună cu două 
Aripi Plate la scurtă distanţă în urma ei. Demonii începură 
din nou vânătoarea. Toma de-abia se mai ţinea pe picioare 
şi Gluga Nemiloasă se apropie rapid, executând saltul final. 
În ultima clipă, fu aruncată cu brutalitate în lateral. O masă 
de tentacule coborâră din înalturi. Aerostatul trecu pe 
deasupra lui Toma, scoţându-l din scenă. 

Oakes se repezi spre comenzile monitorului, cerând o 
imagine generală. Cineva din spatele lor spuse: 

— la uitaţi-vă la asta! 

Fusese aproape un oftat de uşurare. 

De după dealurile şi stâncile care înconjurau Fortul 
apăruseră şiruri succesive de aerostate, adunate într-o 
formaţie de asediu, dincolo de bătaia armelor. 

— Adio, Raja Toma, spuse Oakes. Păcat că l-au prins 
aerostatele. O Glugă Nemiloasă ar fi terminat rapid treaba. 

— Ce fac aerostatele? Întrebă Legata. 

Înainte ca Oakes să poată răspunde, Lewis se întoarse 
spre centrul camerei şi spuse: 

— În regulă. Spectacolul s-a terminat. Toată lumea să 
meargă înapoi la treburi. 

— Nu ştim foarte precis. Singurele probe sunt nişte 
carcase de demoni, spuse Oakes. Au fost supte, lăsate fără 
nici un pic de sevă. 

— Aş... Aş fi dorit să-l putem salva, spuse ea. 

— A riscat şi a pierdut. 

Oakes se aplecă asupra comenzilor, cu degetul îndreptat 
spre programul de scanare, apoi se opri. Ceru imaginea 
anterioară, aducând întreaga panoramă pe ecranul 
monitorului. Aerostatul care-l căra pe Toma se pierduse în 
mulţimea celor din depărtare. Uriaşele pungi dansau acum 


în aer, luminate de lumina portocalie a sorilor. Membranele 
lor de dirijare erau scuturate de vânt. 

Legata văzu ce anume îl oprise pe Oakes. În scenă 
apăreau alte aerostate, urcând din ce în ce mai sus, în 
straturi succesive, umplând cerul. 

— Pe ochii Navei! Spuse cineva în spatele lor. Ne-au 
acoperit sorii! 

— Vreau imagini multiple, simultane, spuse Oakes. 
Activează toţi senzorii perimetrului. 

Legata avu nevoie de câteva clipe pentru a-şi da seama că 
Oakes i se adresase ei. Apăsă o secvenţă de butoane, 
imaginea iniţială se pierdu sub o perdea cenuşie, apoi se 
restructură în mai multe pătrate, fiecare înfăţişând o 
imagine diferită, cu un număr de identificare dedesubt. 
Aerostatele acoperiseră cerul peste tot în jurul Fortului - 
deasupra mării şi uscatului. 

— Priveşte acolo. 

Vorbise Lewis, arătând spre un pătrat în care apărea baza 
stâncilor din centrul suprafeţei de uscat: 

— Demoni. 

Îşi dădură seama că toate crestele muntoase, dealurile... 
Tot ceea ce intra în raza de acţiune a senzorilor prinsese 
viaţă. Legata era sigură că niciodată până atunci nu se 
adunase pe suprafaţa Pandorei o asemenea mulţime de 
dinţi, fălci, cleşti şi ţepi. 

— Ce vor? Întrebă Oakes cu voce tremurândă. 

— Se pare că aşteaptă ceva, spuse Legata. 

— Aşteaptă ordinul de atac, făcu Lewis. 

— Verificaţi toate sistemele de securitate! Lâtră Oakes. 

Legata schimbă imaginile, alegând senzorii care arătau 
zonele reparate după revolta clonilor-P. De la cine aşteaptă 
ordine? Se întrebă ea. În fiecare pătrat, se vedeau echipele 
de lucru în plină acţiune. Majoritatea erau cloni-P păziţi de 
Naturali înarmaţi. Unii munceau în careul neprotejat, acolo 
unde lentaculele Nervoase nu mai lăsaseră nici urmă de 
viaţă în urma lor; alţii trudeau în zonele slabe ale 


perimetrului, improvizând bariere. Ba chiar şi afară, în 
spaţiul letal, se aflau câteva echipe bine păzite de gardieni. 
Aerostatele şi demonii stăteau în expectativă. 

— De ce nu atacă? Întrebă Legata. 

— Parcă am fi încheiat un armistițiu, spuse Lewis. 

— Deocamdată să ne păstrăm toată energia, spuse Oakes. 
Aveţi grijă să nu se tragă la întâmplare. Îi prăjim doar dacă 
se apropie la mai puţin de douăzeci şi cinci de metri de 
oameni sau echipamente. 

— Gândesc, spuse Lewis. Gândesc şi îşi fac planuri. 

— Da, dar ce planuri? Întrebă Legata. Oakes devenea din 
ce în ce mai palid. 

— Jesus, ar fi cazul să punem şi noi la punct nişte planuri, 
spuse el. Vino cu mine. 

Legata nu sesiză plecarea lor. Rămăsese cu atenţia 
îndreptată asupra monitorului, inspectând zona cu ajutorul 
senzorilor. Întregul peisaj căpătase o puternică strălucire 
aurie datorată sorilor şi aerostatelor. Pe stâncile negre 
viermuiau demoni. Marea era acoperită de spumă şi 
deasupra ei plutea un abur. 

Legata se răsuci deodată, dându-şi seama că Oakes şi 
Lewis dispăruseră din Centrul de Comandă. 

Peste foarte puţin timp va trebui să acţionez, gândi ea. Şi 
trebuie să fiu pregătită. 

Îşi făcu dram prin agitația din Centrul de Comandă, 
deschise poarta unui coridor principal şi se îndreptă grăbită 
spre locuinţa ei. 

Poetule, Tu vezi oase deasupra capului, dar ele nu sunt 
acolo. 

În momentul în care ajungem noi, oasele apar... 

— Hali Ekel, Scrisori. 

HALI SUPRAVEGHEA cu atenţie starea Waelei, prin 
monitoare. Erau în plin ciclu diurn, însă Waela părea să 
doarmă; trupul odihnea liniştit în hamacul bine întins, 
montat într-unul dintre compartimentele de la periferia 
Navei. Abdomenul i se umflase ca o moviliţă. Cabina nu 


avea uşă, ci doar o draperie care foşnea uşor, agitată de 
adierile ce veneau dinspre agrarium. 

Nu este un somn normal, gândi Hali. 

Respirația Waelei era prea liniştită, pasivitatea trupului 
prea profundă. De parcă ar fi intrat într-o stare 
asemănătoare hibernării. Ce însemna asta pentru făt? 

Compartimentul era cu puţin mai mare decât o cabină 
standard şi Hali adusese o targă cu rotile, pe care-şi 
aşezase monitorul. Acesta prezenta mereu starea Waelei, 
într-un şir de curbe oscilante însoţite de un cronometru 
sonor. Un set de grafice secundare prezentau starea fătului 
din pântecul Waelei. Simpla răsucire a unui buton putea 
suprapune un set de grafice peste celălalt. 

Hali căutase timp de o oră ritmul sincron. Waela se mutase 
în această redută a Secţiei Natali fără nici un protest. 
Respectase cu o pasivitate de somnambul toate sugestiile 
lui Hali. Părea să câştige energie de fiecare dată când 
sugea de la o ţâţă aflată pe coridor. Fenomenul acesta o 
umplea de uimire pe Hali. Foarte puţini se puteau bucura 
de elixirul Navei. Navigatorii ajunseseră chiar să nu le ia în 
seamă, considerând că Nava era profund nemulțumită. 
Prezenţa la slujbele de Adorare a Navei era mai numeroasă 
ca niciodată. 

De ce o hrănea Nava pe Waela? 

Hali încercase să obţină şi ea un pic de elixir, de la aceeaşi 
staţie ca şi Waela. Nimic. 

De ce, Navă? 

Nici un răspuns. După ce o trimisese să fie martoră la 
crucificarea lui lisus, Nava nu-i mai răspundea decât foarte 
rar. 

Liniile de pe ecranul monitorului fuzionară încă o dată - 
fătul şi mama intraseră într-un ritm sincron. Waela ridică 
pleoapele. Ochii nu reflectau o stare conştientă; pur şi 
simplu rămăseseră fixaţi pe tavanul celulei. 

— Să ne înapoiem la Jesus. 


După ce rosti cuvintele, liniile sincrone se separară şi 
Waela închise ochii cufundându-se iarăşi în geografia 
misteriosului ei somn. 

Hali încremenise. Oare şi Waela fusese trimisă în acea 
călătorie stranie pe Golgota? Îşi spuse că nu. Dacă ar fi fost 
martoră la acel eveniment, mi-aş fi, dat imediat seama. Hali 
cunoştea bine urmele lăsate asupra ei de călătoria pe 
Golgota. 

Ochii mei sunt mai bătrâni. 

Iar în comportamentul ei se făcea simțită o nouă pace 
interioară, o dorinţă de a povesti şi altcuiva despre 
experienţa trăită. Însă avea convingerea că nimeni nu ar 
putea înţelege... Probabil cu excepţia lui Kerro Panille. 

Se concentră asupra pântecului umflat al Waelei. 

De ce a însămânţat-o pe această... Această femeie mai în 
vârstă decât ea? 

Să ne înapoiem la Jesus? 

Să fi fost doar nişte cuvinte spuse în delir? 

Un sentiment puternic de nelinişte începu să crească în 
ea. Se folosi de trusa medicală pentru a lua legătură cu 
Staţia Centrală şi aranjă cu cineva să o înlocuiască la 
supravegherea monitorului. Aproape imediat, se prezentă o 
tânără. Era o internistă de la Secţia Natali, pe nume Latina. 
Dădu buzna în compartiment, cu trusa medicală de culoare 
verde prinsă de coapsă. 

— Ce-i graba asta? Întrebă Hali. 

— Ferry îţi trimite vorbă că vrea să te întâlneşti imediat cu 
el la Punctul de Adorare numărul Nouă. 

— De ce nu m-a înştiinţat prin sistemul de comunicaţii? 
Făcu Waela arătând spre propria trusă medicală. 

— Da... În sfârşit, mi-a spus că trebuie să te grăbeşțti. 

Hali încuviinţă şi îşi adună lucrurile. Trusa medicală şi 
recorderul le lua mereu cu ea, de parcă deveniseră o parte 
din identitatea ei fizică. O instrui pe Latina, arătându-i 
procedura cu ritmurile sincrone, apoi dispăru prin cortină. 
În agrarium se desfăşura o activitate intensă: culegeau 


recolta. Îşi croi drum prin dansul muncitorilor şi găsi un 
servo care mergea înspre centru. La Cabina Veche cobori 
pe tobogan până la Staţia Centrală şi intră în pasajul de 
Studiu, care ducea spre Punctul de Adorare numărul Nouă. 

Găsi poarta şi pătrunse în lumina albastră. Numerele roşii 
de la intrare clipiră spre ea. Nu-l vedea nicăieri pe Ferry, 
însă acolo se aflau adunaţi în jur de treizeci de copii, în 
vârstă de la cinci la şapte annos. Stăteau cu picioarele 
încrucişate, în jurul unui holofocus montat în centrul zonei 
de Adorare. Holofocusul arăta proiecția unui bărbat 
îmbrăcat în salopetă albă, zăcând pe pământ, acoperindu-şi 
ochii cu mâinile; avea o mare durere, sau îi era frică. 

— Care este lecţia, copii? 

Întrebarea fusese pusă cu tonul plat şi lipsit de sentimente 
caracteristic programelor de instruire. 

Un băiat arătă cu degetul spre un altul, spunând: 

— Vrea să ştie de unde vine numele acelui om. 

Personajul din holofocus se ridică în picioare, părând 
năucit şi o mână se întinse din afara focusului, pentru a-l 
stabiliza. Mâna deveni un alt om, îmbrăcat într-o robă 
lungă, bej. Focusul căpătă dimensiuni mai mari. Lângă 
acest nou venit dansa un cal mare şi alb, cu mişcări 
nervoase şi ochi sălbatici. 

Copiii tresăriră văzând calul pătrunzând, ieşind, apoi 
pătrunzând din nou în imagine. Bătură din palme atunci 
când omul cu robă reuşi să-l stăpânească. 

Hali se îndreptă spre o canapea şi se cufundă între perne. 
Privi încă o dată în jur, căutându-l pe Ferry. Nici urmă de el. 
Tipic. Îi spusese să se grăbească, dar nu venise la întâlnire. 

Niciuna dintre siluetele proiectate de holofocus nu vorbea, 
însă dinspre aparat izbucni o voce. Vorbea într-o limbă 
ciudată. Cât de familiar îi suna acel limbaj! Aproape îl putea 
înţelege - ca şi cum îl învățase în vis. Apăsă un buton pe 
care scria traducere, aflat pe braţul canapelei şi vocea 
tunătoare izbucni încă o dată: 

— Saul, Saul, de ce mă persecuţi? 


Vocea! Unde mai auzise vocea aceea? 

Silueta îmbrăcată în alb, care nu îşi luase mâna de la ochi, 
ascunzându-şi faţa, se răsuci şi rămase în picioare, cu 
spatele la Hali. Abia acum observă că nu purta deloc 
salopetă, ci o robă albă care i se lipise de picioarele lungi. 
Omul se clătină, făcând doi paşi înapoi şi căzu din nou. În 
cădere, strigă: 

— Cine eşti? 

Vocea tunătoare spuse: 

— Eu sunt lisus, pe care îl persecuţi. Rău este să calci pe 
mărăcini. 

Hali înlemnise; de-abia mai respira: lisus. 

Holofocusul se stinse şi luminile de Adorare a Navei 
răspândiră raze calde, de culoare galbenă. Hali sesiză că 
era singurul adult din cameră - şedinţa era pentru copii. De 
ce o chemase Ferry aici? 

Unul dintre copiii care încă nu se ridicaseră de la podea i 
se adresă direct: 

— Ştii de unde vine numele acelui om? 

— Provine din fuziunea a două străvechi culturi 
pământene, spuse ea. De ce priveaţi imaginile acelea? 

— Nava a spus că aceasta a fost lecţia noastră de azi. A 
început cu omul de pe cal. Călărea foarte repede. Noi avem 
cai în celulele de hibernare? 

— Documentele spun că avem, însă deocamdată nu există 
suficient spaţiu pentru ei. 

— Mi-ar plăcea să călăresc un cal. 

— Ce aţi învăţat din lecţia de azi? Întrebă Hali. 

— Nava este pretutindeni, a fost pretutindeni, a făcut şi a 
văzut totul, spuse băiatul. 

Ceilalţi copii aprobară. 

De asta mi l-ai arătat pe lisus, Navă? 

Nu primi răspuns, dar nici nu se aşteptase să primească. 

Nu mi-am învăţat lecţia. Indiferent ce a vrut Nava să 
învăţ... Nu am reuşit. 


Se ridică mâhnită în picioare şi îşi aţinti privirea asupra 
băiatului care i se adresase. De ce nu erau adulţi aici? Locul 
acesta era pentru copii, dar să nu existe nici măcar un 
supraveghetor? 

— A fost pe-aici Doctorul Ferry? Întrebă ea. 

— A fost, dar l-a chemat cineva, spuse o fetiţă din spate. E 
normal să plece de la Adorare? 

— Dacă sunt probleme care privesc Nava, da. 

Scuza părea fadă, însă fetiţa o acceptă. 

Hali se răsuci deodată şi se strecură afară din cameră. 
Plecând, o auzi pe fetiţă strigând: 

— Cine ne va duce astăzi în sala de studii? 

Nu eu, dragă fetiţă. Trebuie să mă ocup de propriile mele 
lecţii. 

Ceva nu era deloc în regulă la bordul Navei. Strania 
sarcină a Waelei era doar un singur simptom, printre multe 
altele. Alergă printr-un culoar lateral, îndepărtându-se de 
Punctul de Adorare, se sui pe o placă de acces şi îşi făcu 
drum printr-un tunel slab luminat, până la intersecţia cu un 
alt tunel. Descoperi o altă placă de acces, cu care ajunse în 
pasajul principal ce ducea la Arhive. În Secţia Arhive se 
desfăşura o activitate susţinută - un grup de adolescenţi 
învăţa cum să manevreze echipamente sofisticate. Însă 
drumul printre dulapuri era liber, iar la consola care 
ascundea micuțul laborator de studiu al lui Kerro nu se afla 
nimeni. 

Deschise poarta secretă şi descoperi că lumina din 
laborator era rozalie. Se strecură înăuntru şi se aşeză pe 
scaunul de comandă. Poarta se închise în urma ei. Fuga 
până aici o lăsase fără aer, însă nu avea mult timp la 
dispoziţie. Cu ce să înceapă? Cu vocoderul? Cu proiecția? 

Hali îşi muşcă buza. Nimic nu putea fi ascuns Navei. Lecţia 
predată copiilor nu minţea. Ştia asta. 

Nu am nevoie de echipamentul ăsta pentru a mă adresa 
Navei. 

Atunci, pentru ce folosea Nava locul ăsta? 


— Majoritatea sunteţi foarte tulburaţi dacă vă vorbesc 
direct în minte. 

Vocea Navei ieşea din vocoder. Dintr-un motiv nelămurit, 
tonul calm o înfuriase. 

— Acum suntem doar nişte copii răzgâiaţi. Ce se va 
întâmpla atunci când vom deveni o pacoste? 

— Cum puteţi deveni o pacoste? 

Răspunsul ieşi fără să-şi dea seama: 

— Prin pierderea respectului faţă de Navă. 

Nu primi răspuns. 

Acest lucru îi potoli mânia. Rămase puţin într-o stare 
contemplativă, apoi spuse: 

— Cine eşti Tu, Navă? 

— Cine? Termenul nu este prea potrivit, Hali. Am trăit în 
mintea primilor oameni. A fost nevoie de timp pentru 
înlănţuirea corectă a evenimentelor. Doar de timp. 

— Tu ce respecţi, Navă? 

— Respect conştiinţa care Mi-a dat conştienţa. Respectul 
Meu se manifestă prin decizia de a interfera cât mai puţin 
posibil cu acea conştiinţă. 

— Aşa trebuie să Te respect şi eu, Nava? 

— Crezi că poţi interfera cu conştiinţa Mea, Hali? 

Hali expiră adânc: 

— Interferez, nu-i aşa? 

Fusese o afirmaţie, nu o întrebare. 

Cu o bruscă senzaţie de scufundare, ca şi cum starea de 
iluminare apăruse nu pentru că îşi dorise, ci pentru că nu 
fusese atentă, înţelese lecţia de pe Golgota. 

— Consecințele a prea multe interferenţe, şopti ea. 

— Hali, Mă satisfaci. La fel de mult ca şi Kerro Panille în 
momentele lui cele mai bune. 

— Hali! 

Fusese vocea lui Ferry, urlând prin difuzorul trusei 
medicale. 

— Vino imediat la Infirmerie! 


leşi rapid prin poarta secretă. Se afla pe la jumătatea 
şirului de dulapuri cu programe, când îşi dădu seama că 
plecase în mijlocul conversaţiei cu Nava. Nava vorbea cu 
foarte puţini oameni, iar ea comisese obrăznicia de a pleca 
fără veste. Însă în momentul în care acest gând îi pătrunse 
în minte, începu să râdă în sinea ei. Nu putea pleca de 
lângă Navă. 

Ferry o întâmpină la poarta principală a Infirmeriei. Purta 
un costum albastru, destinat celor care mergeau pe 
Pandora. Sub braţ avea încă unul. I-l întinse şi Hali sesiză că 
aveau elemente de prindere a căştilor. Căştile nu erau 
prevăzute decât pentru zborurile periculoase. 

Acceptă costumul întins de Ferry. Bătrânul părea cuprins 
de o agitaţie puternică. Avea faţa roşie, mâinile îi tremurau. 

Materialul costumului era aspru, diferit de cel purtat la 
bordul Navei. Gluga detaşabilă era - prin contrast - mult 
mai fină. 

— Ce... Ce se întâmplă? Întrebă ea. 

— Trebuie să o scoatem pe Waela de aici. Murdoch o va 
ucide. 

Avu nevoie de câteva clipe pentru a înţelege. Apoi 
îndoielile puseră stăpânire pe ea. Ferry era un bătrân 
fricos. De ce l-ar înfrunta pe Murdoch? Şi, indirect, de ce s- 
ar opune lui Oakes? 

— De ce vrei să ne ajuţi? Întrebă ea. 

— Am fost retrogradat în funcţie. Sunt trimis pe planetă, la 
Laboratorul Unu. 

Hali auzise zvonuri despre Laboratorul Unu - experimente 
incredibile cu cloni. Însă Ferry era vizibil speriat. Ştia ceva 
sigur despre Laboratorul Unu? 

— Trebuie să ne grăbim, spuse el. 

— Dar cum?... Ne vor prinde. 

— Te rog. Pune-ţi costumul şi ajută-mă. 

Îşi puse costumul peste salopetă şi se simţi umflată. Ferry 
o împinse spre Infirmerie. 


— Când îşi vor da seama, noi vom fi plecaţi, spuse el. Peste 
patru minute pleacă o navetă de la Puntea Opt. Transportă 
materiale, nu oameni - tot zborul este automat. 

Intrară în sala Infirmeriei şi, când Ferry trase draperiile, 
Hali tresări. Se strădui să nu pună întrebări. Waela era 
întinsă pe o targă mobilă, îmbrăcată deja în costum, cu 
gluga trasă până deasupra sprâncenelor. Abdomenul umflat 
era ca o pungă albastră sub costum. Cum o adusese Ferry 
aici? 

— Murdoch a adus-o imediat ce ai fost înlocuită, spuse 
Ferry. 

Icni, încercând să scoată targa din sală. Hali se repezi să 
decupleze legăturile cu monitorul. 

— Nu încă! Sări Ferry. Acesta ar fi semnalul către Bio că 
ceva nu este în regulă. 

Hali se retrase. Desigur; ar fi trebuit să ştie. 

— Acum, pune-ţi trusa medicală, spuse Ferry. Ceilalţi vor 
crede că o ducem undeva pentru verificări. 

Ferry plie gluga sub capul Waelei şi o acoperi cu o pătură 
gri. Waela sforăi în somn. 

— Ce i-au dat? Întrebă Hali. 

— Un sedativ, cred. 

Hali cobori privirea spre hainele ei, apoi îl studie şi pe 
Ferry: 

— E suficientă o singură privire şi oricine îşi poate da 
seama că e cusută cu aţă albă. 

— Ne vom comporta ca şi cum am şti sigur ce vrem să 
facem. 

Waela tresări, murmură ceva, deschise ochii şi spuse: 

— Acum. Acum. 

Imediat după aceea căzu din nou în somnul provocat de 
sedative. 

— "Te aud, şopti Hali. 

— Gata? Întrebă Ferry. 

Prinse capătul tărgii. 

Hali încuviinţă. 


— Decupleaz-o. 

Decuplă conexiunile monitorului. O transportară pe 
coridor, păşind cât mai rapid posibil. 

Puntea Opt, gândi Hali. Patru minute. Puteau reuşi, dacă 
nu întâmpinau vreo piedică neprevăzută. 

Văzu că Ferry conducea targa spre un pasaj tangent 
punților de docare. Bună idee! 

Nu făcuseră nici măcar zece paşi, când se auzi chemată: 

— Ekel la Infirmerie. Ekel la Infirmerie. 

Hali presupuse că două sute de metri despărţea Infirmeria 
de ţinta lor. Nu se puteau baza pe mijloacele de transport 
obişnuite. Dacă Murdoch era un ucigaş, atunci intrarea 
într-un tunel de tranzit ar fi fost un dezastru. Murdoch 
putea trece peste comenzile automate, aducându-i ca pe o 
salată chiar la poarta cabinei sale. 

Roţile tărgii scârţâiau, ceea ce o enerva. Ferry gâfâia. Nu 
era obişnuit cu astfel de eforturi fizice. Cei câţiva oameni pe 
lângă care trecură nu sesizară decât graba unei echipe de 
intervenţie medicală şi se dădură la o parte din cale. 

Încă o dată, se auzi chemată: 

— Ekel! Este un caz urgent la Infirmerie! 

Dădură colţul, intrând pe culoarul care ducea spre Punte 
şi aproape că scăpară targa de sub control. Ferry o prinse, 
împiedicând-o pe Waela să cadă. 

Hali îl ajută să o aşeze din nou la locul ei şi îşi continuară 
drumul spre Puntea Opt. Depăşiră Puntea Cinci zărind 
Puntea Opt undeva în faţă. 

Ochii lui Ferry fură atraşi de ceva ascuns sub umărul 
Waelei. Se repezi şi îl scoase. 

Hali îl văzu îngălbenindu-se. 

— Ce-i ăsta? 

Ferry i-l întinse. Era un tub argintiu; părea foarte suspect. 

— Un dispozitiv pentru depistare, gâfâi Ferry. 

— Unde era? 

— Murdoch probabil a încercat să i-l bage pe gât, însă n-a 
avut suficient timp la dispoziţie şi nu s-a putut asigura că 


Waela l-a înghiţit. Probabil că l-a scuipat. 

— Dar... 

— Ei ştiu unde ne aflăm. Biocomputerul poate urmări 
acest dispozitiv prin corp. Îl poate depista, oriunde s-ar afla 
pe Navă. 

Hali i-l luă din mână şi îl aruncă în spate, cu toată forţa. 

— Nu avem nevoie decât de un foarte scurt răgaz. 

— Până aici ţi-a fost, Ekel! 

Fusese vocea lui Murdoch şi Ekel înlemni de spaima. 
Murdoch stătea în faţa porţii de acces la Puntea Opt, 
împiedicându-l pe Ferry să intre. Hali zări un scalpel cu 
laser în mâna lui Murdoch, dându-şi seama că îl putea folosi 
ca armă. Instrumentul acesta, alimentat cu maximum de 
energie, putea tăia un picior, chiar şi de la o depărtare de 
zece metri! 

Aşa cum au recunoscut lezuiţii, una dintre funcţiile 
principale ale logicii reduce variabilele şi, în consecinţă, 
limitează procesul gândirii. În Vedanta, acest mod de a 
îngrădi creativitatea liberă a gândirii a fost clasificat în 
şapte categorii logice: Calitatea, Substanţa, Acţiunea, 
Generalitatea, Particularitatea, Relaţia Intimă şi Non- 
existenţa (sau Negarea). Aceste categorii defineau 
adevăratele limite ale universului simbolic. Recunoaşterea 
faptului că toate procesele sunt sisteme deschise şi infinite 
a venit mult mai târziu. 

— Raja Toma, Arhivele Navei. 

AEROSTATUL care-l ţinea pe Toma înfăşurat în tentacule 
eliberă o cantitate de gaz prin supapă. Şuierul era ca un 
cântec scurt. Începură o coborâre uşoară spre aburul 
albastru. Toma simţea tentaculele în jurul său, auzi 
cântecul... Era conştient chiar şi de faptul că Alki îşi 
începuse alunecarea spre asfinţit. Văzu strălucirea purpurie 
a cerului, ceața albastră şi piscurile abrupte. Vedea toate 
acestea, dar încă nu era sigur ce anume vedea. Nu era 
sigur nici pe sănătatea sa mentală. 

Apoi se cufundară în aburul cald şi umed. 


Amintirile erau tulburi, ca un lucru zărit prin apa agitată. 
Se schimbau, fuzionau în combinaţii înfricoşătoare. 

Calm. Fii calm. 

Nu era sigur dacă gândul îi aparținuse. 

Unde eram? 

Îşi aminti că fusese alungat în spaţiul neprotejat, dincolo 
de Fortul lui Oakes. Deci, suprafaţa de pământ de sub ei 
putea fi tot Dragonul Negru. Totuşi, nu-şi amintea să fi fost 
ridicat în aer de un aerostat. 

Cum am ajuns aici? 

Ca şi cum această nelămurire declanşase o explicaţie, se 
văzu ca prin ceaţă alergând pe plajă. O Glugă Nemiloasă în 
spatele lui se apropia ameninţător, apoi tentaculele unui 
aerostat îl ridicară, punându-l la adăpost. Imaginile îi jucau 
în minte rară să vrea. 

Salvat? Ce fac eu aici? Sunt balast? Hrană? Poate că 
aerostatul mă duce la cuibul lui, unde aşteaptă o ceată 
înfometată de... Cine ştie ce? 

— Cuib! 

Auzi vocea clar, ca şi cum cineva i-ar fi vorbit în ureche, 
însă nu avea pe nimeni lângă el. Ştia că vocea nu era a lui, 
nici a Navei. 

Nava! 

Aveau la dispoziţie mai puţin de şapte cicluri diurne! Nava 
avea să şteargă înregistrarea. Sfârşitul omenirii. 

Am înnebunit, asta el De fapt, nu mă aflu între tentaculele 
unui aerostat. Nu plutesc prin aburul albastru. 

În minte se deschise o poartă şi auzi o învălmăşeala de 
voci. Printre ele se afla şi cea a lui Panille. Amintiri... Îşi 
simţi mintea concentrată asupra unor amintiri blocate până 
la acest tumult de voci. Gondola... Aerostatele atingând 
gondola ajunsă la suprafaţă... Waela şi Panille făcând 
dragoste... Tentacule lungi şi negre ca nişte şerpi, 
cotrobăind, alunecând. Îşi aminti propriile hohote isterice. 
O altă amintire? Dirijabilul aducându-i până la Fort... 


Celula, cu acei cloni-P ciudaţi... Alte hohote. Am 
halucinaţii... Îmi amintesc halucinaţii. 

— Nu ai halucinaţii! 

Din nou vocea aceea! 'Tentaculele îi schimbară poziţia, însă 
nu zărea decât aburul albastru şi... Şi... Nu mai era sigur 
pe nimic altceva. 

Sporovăială continua în minte - amintiri sau prezent, 
habar n-avea. Ameţise. Fragmente din presupuse 
holoînregistrări îi dansau în spatele ochilor. 

Am luat-o razna - am înnebunit. 

— Nu ai înnebunit. 

Nu... Vorbesc singur. 

Sporovăială începuse să se coaguleze în bucăţi separate. 
Avu impresia că recunoştea frânturi de conversaţie, însă 
holoînregistrarea internă îl speria. Simţea că întreaga 
planetă devenise ochi şi urechi puse la dispoziţia lui. Simţea 
că era... Pretutindeni. 

Liniştea reveni în şocuri. O simţi spălându-i mintea. Încet- 
încet - precum o creatură insignifiantă târându-se pe un 
perete vertical gigantic - simţi urechile şi ochii aceia ieşind 
din conştienţa sa. 

Era singur. 

Ce naiba mi se întâmplă? 

Nici un răspuns. 

Însă simţea ecourile vocii din minte reflectate într-un 
sistem complicat de tuneluri şi coridoare. Era în întuneric. 
Undeva în acest întuneric se afla o ureche pentru auzit şi o 
voce care să răspundă. Era şi Waela acolo. O simţi, de parcă 
era suficient să întindă mâna pentru a o atinge. 

Tentaculele îl eliberaseră! 

Palma atingea solul... Piatră, nisip. În jur, întuneric. Waela 
rămăsese - calmă, receptivă. 

Am devenit un fel de mistic blestemat. 

— Mistic viu. 

Vocea! Era la fel de reală ca şi vântul biciuindu-i faţa. 
Atunci ştiu că îngenunchease pe un sol negru. În jur... În jur 


se afla o ceaţă luminoasă, albastră. Şi îşi aminti, îşi aminti 
clar, că fusese ridicat în aer de un aerostat. O amintire 
perfectă, clară. O susţinea în minte de parcă ar fi fost 
propriul său copil. Amintire: suprafaţa strălucitoare a mării, 
o creastă subţire trecând rapid prin faţa ochilor, cei mai 
masivi munţi ai Pandorei ieşind din mare şi deşert... 
Dragonul Negru. 

— Priveşte în sus, Raja Toma şi vezi cum copilul devine 
tatăl omului. 

Lăsă capul pe spate şi văzu fragmente de galben 
strălucitor şi portocaliu în ceața albastră. Un vânt subţire îi 
chinuia urechile. Zări un mic aerostat chiar deasupra 
capului. Tentaculele măturau pământul din jur. Ceaţa 
începu să se subţieze, împrăştiată de briză. Simţea briza pe 
piele. Parfumuri îi pătrunseră în nări. Cercul de vizibilitate 
se mărea în jurul lui, prin aerul cald impregnat cu vapori de 
apă. Întoarse privirea în dreapta şi în stânga. 

Junglă. 

Fără să ştie cum, înţelese tot ceea ce se afla în jur: un 
crater imens într-o stâncă neagră, un nor prizonier care 
producea un curent cald în jurul marginii craterului. 

Unul dintre tentaculele aerostatului şerpui spre el şi îi 
atinse dosul palmei. Îl simţi cald şi moale, la fel ca propria 
carne. Aburul se condensase şi un firicel îl gâădila coborând 
în jos, pe ceafă. Ridică privirea spre aerostat. Un alt 
tentacul, pe care curgeau picături, se legăna deasupra lui. 

Calmul îi pieri. 

Ce are de gând să-mi facă? 

Privi în jur: ceaţă albastră, caldă. 

O fisură! 

Departe, deasupra, un fir de lumină străluci puternic 
brăzdând ceața. Îi simţi prezenţa electrică prin părul de pe 
mâini, ceafa şi spate. 

Unde mă aflu? 

— Cuib. 


De fapt, nu auzea acea voce. Nu... Ajungea până la centrii 
auditivi la fel ca şi vocea Navei. Însă nu era vocea Navei. 

Totuşi, simţi că ochii îi dezvăluiau realitatea. Tentaculul 
unui aerostat îi atingea mâna; un altul plutea deasupra 
capului. Jungla nu dispăruse. Probabil vedea tocmai ceea ce 
îşi dorea din tot sufletul: refugiul legendar, locul unde se 
găsea cornul abundenței, unde nu existau griji, unde timpul 
nu avea influenţă: Raiul. 

M-am refugiat în propria-mi minte, din cauza deciziei 
Navei de a pune capăt existenţei omenirii. 

Aruncă încă o privire spre jungla învăluită de ceaţă - 
pâlcuri de copaci şi liane ciudat colorate ascunse în frunziş. 

— Simţurile tale nu te înşeală, Raja Toma. Aceia sunt 
copaci adevăraţi. Liane adevărate. Vezi florile? 

Culorile erau foarte vii - roşu, liliachiu, cascade de galben 
auriu. Totul era prea perfect... Ficțiune fragilă. 

— Ne plac foarte mult florile. 

— Cine... vorbeşte... cu mine? 

— Avata îţi vorbeşte. Lui Avata îi plac de asemenea grâul şi 
porumbul, merii şi cedrii. Avata a plantat aici ceea ce specia 
ta a distrus sau a abandonat. 

— Cine este Avata? 

Toma se holbă la aerostat, temându-se de răspunsul pe 
care îl putea primi. 

— Acesta este Avata! 

Simţurile fură invadate de viziuni: planeta în lumină şi 
întuneric, crestele Dragonului Negru şi deşerturile Oului, 
mările şi orizontul - o zăpăceală care îi copleşi capacitatea 
de discernere. Încercă să scape de ele, însă nu reuşi. 

— Aerostatele, şopti el. 

— Am hotărât ca voi să ne numiţi „Avata”, pentru că 
suntem mulţi, dar în acelaşi timp unul singur. 

Viziunile se retraseră încet. 

— Avata ţi-l aduce pe Panille, ca să te ajute. Vezi? 

Făcu ochii mari şi zări, în stânga, un alt aerostat coborând 
prin ceața albastră. Kerro Panille, dezbrăcat, era înfăşurat 


între tentacule şi parcă înota prin aer. Aerostatul îl aduse la 
câţiva centimetri de sol. Panille ateriză pe picioare şi alergă 
spre Toma. Sunetul paşilor lui Panille agitând nisipul nu 
putea fi negat. Poetul era adevărat. Nu murise pe plajă şi 
nici nu fusese ucis de aerostate. 

— Nu ai halucinaţii, spuse Panille. Tine minte. Nu este o 
înşelăciune. Este un schimb pe care-l faci cu Sinele. 

Toma se ridică în picioare. Tentaculul aerostatului se mişcă 
şi el, rămânând în contact cu dosul palmei. 

— Unde ne aflăm, Kerro? 

— Exact acolo unde ai presupus - în Rai. 

— Îmi citeşti gândurile? 

— Unele gânduri. Cine eşti tu, Toma? Avata este foarte 
curios. Doreşte să-ţi pătrundă misterul. 

Cine sunt eu? Rosti cuvintele care îi veniră atunci în minte: 

— Sunt aducătorul veştilor rele. Nava are intenţia să pună 
capăt existenţei omenirii. Pentru totdeauna. Avem... Avem 
la dispoziţie mai puţin de şapte cicluri diurne. 

— De ce ar face Nava una ca asta? 

Panille se opri la mai puţin de un pas depărtare. Aplecase 
capul într-o parte şi faţa avea întipărită o expresie 
întrebătoare, uşor amuzată. 

— Pentru că nu am învăţat să Adorăm Nava. 

Limbajul uitat al trecutului nostru animalic perpetuează 
necesitatea provocărilor. Dacă nu eşti provocat, incitat, te 
atrofiezi. Provocarea supremă este să depăşeşti entropia, să 
spargi acele bariere care închid şi izolează viaţa, limitând 
energia şi împlinirea. 

— Kerro Panille, Cânt închinat lui Avata. 

HALI rămase nemişcată în pasaj, privind arma mortală din 
mâna lui Murdoch - scalpelul laser. Chiar în spatele lui se 
afla Puntea Opt - transportorul şi libertatea. Rămăseseră 
mai puţin de două minute până la lansarea automată a 
navetei în spaţiu, spre Pandora. O privire rapidă aruncată 
Waelei îi spuse că nu putea primi nici un ajutor din partea 
ei. Zăcea fără cunoştinţă pe targa cu rotile. Ţinta scalpelului 


era evidentă. Hali se repezi în spaţiul dintre Murdoch şi 
Waela. Îl auzi pe bătrânul Ferry icnind. 

Se concentră asupra scalpelului. Îşi drese glasul şi spuse 
cu 0 voce surprinzător de calmă: 

— Instrumentele acestea ar trebui să salveze vieţi, nu să 
aducă moarte. 

— Voi salva multe vieţi omorând-o pe femeia TaoLini. 

Vocea lui îi aduse aminte de evenimentul îndepărtat, când. 

Nava o confruntase cu Gură-stricată, la baza Golgotei. 

Navă? Era o implorare. 

Nava nu-i răspunse. Deci, totul depindea de ea. 

Ferry oprise targa la doi paşi de Murdoch şi tremura ca 
varga, lângă Hali. 

Murdoch agită scalpelul: 

— Acesta scoate toate formele anormale care cresc într-un 
corp sănătos. Femeia asta... 

Îşi pironi privirea asupra Waelei: 

—. Ne contaminează. 

Încă o dată, Hali fu invadată de amintirile celor petrecute 
pe Golgota - ochi mânioşi; ochii erau transparenţi, în 
spatele lor se zărea violenţa. Faţa lui Murdoch părea adusă 
din acea gloată. 

— Nu ai nici un drept, spuse ea. 

— Am ăsta. 

Trecu lama fierbinte a scalpelului laser pe lângă obrazul 
ei: 

— Nu am nevoie de alt drept. 

— Dar Nava... 

— Blestemată fie nava! 

Făcu un pas spre ea, întinzând braţul pentru a o da la o 
parte. 

În acest moment, interveni Ferry. Fu atât de rapid încât 
Hali nu zări decât obrazul lui Murdoch zguduit de lovitură 
şi cotul lui Ferry trecând rapid ca un fulger prin raza ei 
vizuală. Murdoch se prăvăli la podea, scăpând scalpelul din 
mână. Hali era de-a dreptul şocată, atât de acţiunea 


bătrânului, cât şi de rapiditatea sa. Disperarea îi dăduse 
forţă. 

— Fugi! Strigă Ferry spre ea. Scoate-o pe Waela de aici! 

Murdoch încerca să se ridice în picioare. Ferry se aruncă 
asupra lui. 

Hali acţionă instinctiv. Puse mâna pe targă şi o împinse, 
trecând de cei doi bărbaţi încleştaţi în luptă. Scârţăitul 
roţilor o zgâria pe creier. 

Cât timp avem la dispoziţie? 

Intrând pe poarta Punţii Opt, se întrebă: De unde vine 
disperarea lui Ferry? 

Trapa sigilată a navetei se afla chiar în faţa porţii. Împinse 
targa peste pragul sasului şi în zece paşi ajunse la trapă. 
De-abia atunci îşi dădu seama că nu putea evada fără Ferry. 
E] avea programul de tranzit al navetei. Se holbă la panoul 
de comandă aflat lângă trapă. Fără acel program, 
transportorul îi va duce la Colonie. Înstinctele îi spuneau că 
acolo îi aştepta ceva mai rău decât Murdoch. Fără acel 
program, nu puteau intra în navetă - vor fi arşi de vii pe 
Puntea Opt. Fără acel program, nu putea instrui naveta sa 
schimbe mediul în cabină, de la echipamente automate la 
viaţă. 

Opri aici lista problemelor, auzind releele decuplându-se 
pentru faza finală de dinaintea separării. Se răsuci auzind 
un mormăit şi îi zări pe cei doi bărbaţi luptându-se în 
pasajul ce ducea spre trapa navetei. Murdoch îl împingea 
încet-încet pe Ferry, înaintând spre Hali. Se auzi din nou un 
clic la panoul cu relee. Una câte una, porţile punţii de 
docare se închiseră şuierând. Bolţurile intrară în locaşuri, 
izolând puntea - împreună cu cele patru suflete - de restul 
Navei. 

Murdoch scoase un țipăt şi Hali îi zări urechea 
desprinzându-se şi căzând ca o floare pe podeaua mânjită 
de sânge. Atunci văzu că Ferry pusese mâna pe scalpel. Se 
repezi spre panoul cu relee, îl deschise larg şi descoperi 


butonul suspendarea programului. Disperată, apăsă cu 
putere. 

Sper că nu am intrat în cine ştie ce capcană. 

Panoul emise un sunet ameninţător. 

Ferry o împinse şi introduse o dischetă în locaşul special 
prevăzut în panou. Mâna sa tremurândă atinse tasta 
adaugă program şi trapa navetei se deschise. Împinseră 
targa înăuntru şi, în acel moment, Waela se ridică în capul 
oaselor, spunând: 

— Copilul meu va dormi în mare. Acolo unde aerostatele 
calmează apa formând un leagăn, acolo va dormi copilul 
meu. 

Capul îi căzu în piept. O ridicară de pe targă, aşezând-o cu 
grijă pe un fotoliu pentru pasageri şi punându-i centurile. 
Hali auzi trapa transportorului închizându-se. Naveta 
începu să vibreze. Ferry o împinse spre cabina de pilotaj, 
luară loc în scaune şi se fixară bine. 

— Ai mai zburat vreodată cu aşa ceva? Întrebă Ferry. 

Hali negă cu o mişcare a capului. 

— Nici eu. M-am antrenat la un simulator, dar asta a fost 
cu mult timp în urmă. 

Mâna sa şovăi asupra butonului program de decolare şi, 
înainte să apese, luminile roşii ale sistemului automat 
începură să clipească. Hali privi spre bariera de plaz a 
punţii, aşteptând să se ridice. Nu se întâmplă nimic. 

— E ceva în neregulă? Spuse ea simțind cum isteria i se 
ridică până în cerul gurii. De ce nu decolăm? 

— Ferry! Ekel! Opriţi maşina aia şi reveniţi înăuntru! 

— Murdoch, spuse Ferry. Întotdeauna găseşte o cale să 
strice totul. Probabil că a scăpat din puntea de docare. A 
inhibat funcţia pilotului automat şi nu putem scoate 
bolţurile de prindere. 

— Ferry, Ekel... Dacă nu o aduceţi pe TaoLini înapoi la 
Infirmerie, ar putea muri. Vreţi să o aveţi pe conştiinţă? Nu 
are rost să intraţi în bucluc doar pentru... 

Ferry decuplă vocoderul. 


Hali inspiră adânc: 

— Acum ce facem? 

— Asta ori va fi aventura vieţii tale, ori vei muri. Ţine-te 
bine. 

Ferry făcu ordine pe consolă, apăsă butonul iniţializare, 
apoi prioritate, apoi pilotaj manual. Degetul său ezită 
câteva clipe asupra butonului program de decolare. 

— Haide! Spuse Hali. 

Apăsă butonul. O puternică vibraţie se făcu simțită în 
cabină. 

Hali îi aruncă o privire. Nu bănuise niciodată că Ferry 
avea resurse pentru o asemenea hotărâre în acţiunile sale. 
Părea trecut dincolo de limita disperării, acţionând ca şi 
cum ar fi avut un program bine definit în subconştient. Îşi 
dădu deodată seama că bătrânul era treaz; nu băuse. 

— Numai să avem un manual de zbor, spuse el. 

O voce metalică, de femeie, îi făcu să tresară. Venea dintr- 
un vocoder plasat deasupra capetelor: 

— Aveţi un manual. 

— Cine naiba eşti tu? Întrebă Ferry. 

— Sunt Bitten, sistemul acestei navete. Am fost proiectat 
pentru programe convenţionale şi conversaţionale în caz de 
avarie. Doriţi să vă separați de Navă. Corect? 

— Da, dar... 

Un vuiet cutremură naveta. Parbrizul din plaz le arătă o 
imagine a Regăi, apoi o panoramă cu stele. Se separaseră 
violent de Navă. Începură o rotaţie lentă, cu o sută optzeci 
de grade, îndreptându-se spre Pandora. Hali zări o gaură 
enormă acolo unde mai devreme fusese Puntea Opt. 
Echipele robox se agitau deja în jurul zonei ca nişte insecte, 
începând reparaţiile. 

— Bun, murmură Ferry. Acum ce facem? 

Hali înghiţi cu noduri, apoi spuse: 

— Facem ce a spus Waela... ne îndreptăm spre mare. Ştie 
ceva despre...? 


— Sistemele de protejare a vieţii au fost acţionate, anunţă 
Bitten. Persoana adormită are nevoie de îngrijiri 
suplimentare? 

Hali se întoarse în scaun şi privi spre Waela, care zăcea 
cufundată într-un somn adânc. Pieptul se ridica şi cobora cu 
regularitate. Îşi desfăcu centurile, veni lângă Waela şi 
începu o serie de teste: Totul părea foarte normal - 
presiunea sângelui ceva mai ridicată, adrenalina crescută, 
dar în scădere. Nu se simţea nevoia unui tratament 
medicamentos. 

Vocea lui Ferry zburătăci gândurile lui Hali, întrebându-l 
pe Bitten asupra momentului estimat al aterizării pe 
Pandora. 

Hali privi din nou imaginea planetei. În ea creştea un 
sentiment de incertitudine. Viaţa la bordul Navei luase 
sfârşit. Singurul lucru cert pe care-l ştia despre viaţa ei 
acum era că deocamdată nu o pierduse. 

Vocea enervantă a lui Bitten se făcu din nou auzită: 

— Două ore şi treizeci şi cinci de minute până la contactul 
cu atmosfera. Plus încă douăzeci şi cinci de minute pentru 
navigaţie în atmosferă şi aterizarea la Colonie. 

— Nu putem ateriza la Colonie! Spuse Hali. 

Se întoarse în scaunul de comandă şi îşi puse din nou 
centurile: 

— Ce alternative avem? 

— Colonia are singura staţie de aterizare potrivită pentru 
această navetă, spuse Bitten. 

— Dar o aterizare obişnuită pe suprafaţa planetei? 

— În anumite condiţii, este posibilă aterizarea pe solul 
pandoran fără a se aduce prejudicii navetei şi echipajului. 
Însă plecarea noastră a distrus trenul de aterizare din faţă 
şi valvele pentru docare. Acestea nu sunt necesare la 
Colonie. 

— Dar nu putem ateriza la Colonie! 

Îl privi pe Ferry, care nu mai făcea nici o mişcare. Ori îi era 
frică, ori se resemnase. 


— Pe suprafaţa Pandorei, şansele de supravieţuire ale unui 
echipaj neprotejat sunt minime, spuse Bitten. 

Hali îşi simţi mintea vuind. Şansele de supravieţuire sunt 
minime! Avu deodată sentimentul că toate acestea nu erau 
decât un spectacol; regizat şi nereal. Ferry continua să 
privească fix prin parbrizul de plasmasticlă. Într-adevăr: 
Ferry se comporta foarte neobişnuit. Prea neobişnuit. 

Însă urechea lui Murdoch... Gaura aceea făcută în Navă... 

— Nu ne putem întoarce pe Navă, nu putem ateriza la 
Colonie şi nici în spaţiul neprotejat, spuse ea. 

— Suntem prinşi, fu de acord Ferry. 

Ei i se păru foarte suspect calmul cu care Ferry rostise 
aceste vorbe. 

lată, ei formează o trupă micuță şi ne agasează; iar noi 
suntem o armată gata de luptă. 

— Cartea Musulmană a Morților, Arhivele Navei 

— TU VORBEŞTI DE RĂZBOI, spuse Panille dând din cap. 

Stătea pe solul cald, cu spatele sprijinit de un copac al 
junglei. Erau învăluiţi în umbrele aruncate de lună. 

— Război? 

Toma îşi frecă fruntea, coborând privirea spre pământul 
întunecat. Nu-i făcea plăcere să-l privească în ochi pe 
Panille - un spiriduş dezbrăcat care părea să intre în 
contact cu viaţa autohtonă... Atingea când un copac, când 
tentaculele unui aerostat. Contact, contact fizic: atingea 
mereu. 

— Navigatorii au pierdut de mult experienţa războiului, 
spuse Panille. Clonii şi clonii-P nu au nici un fel de 
experienţă în privinţa asta. Nu cunosc nici măcar legendele 
sau tradiţiile. Eu am aflat de războaie doar din 
holoînregistrările Navei. 

Una dintre luni strălucea din plin, cealaltă îşi iţea sfera 
palidă deasupra orizontului neregulat. În lumina lor, Toma 
căpătase un fel de halou pe fondul întunecat al nopţii. Un 
contur neclar printre celelalte stele. Un om foarte tulburat. 


— Dar trebuie să cucerim Fortul, spuse Toma. Este singura 
noastră şansă. Nava are de gând să... Să... 

— De unde ştii? 

— Acesta este motivul pentru care am fost scos din 
hibernare. 

— Să ne înveţi Adorarea Navei? 

— Nu! Să vă anunţ că problema aceasta trebuie urgent 
rezolvată! Nava insistă să... 

— Dar nu există nici o problemă. 

— Cum adică nu există nici o problemă? Se înfurie Toma. 
Nava va... 

— Priveşte în jurul tău. 

Panille făcu un gest larg, arătând spre craterul scăldat în 
lumina lunilor, foşnetul uşor al frunzelor agitate de aerul 
umed. 

— Dacă ai grijă de casa ta, atunci eşti la adăpost. 

Toma se forţă să inspire adânc. Să capete o aparenţă de 
calm, măcar la suprafaţă. În junglă, da... În locul acesta nu 
păreau să existe demoni. Erau ca într-un cuib, aşa cum 
spusese aerostatul. Însă nu era suficient! Nici un loc nu era 
sigur, la adăpost de Oakes sau de Navă. Iar cererea Navei 
nu putea fi eludată. Panille trebuia să înţeleagă asta. 

— Te rog să mă crezi, spuse Toma. Dacă nu învăţăm să 
Adorăm corect, atunci suntem terminaţi. Omenirea va 
dispărea de pretutindeni. Eu... Eu nu vreau să se întâmple 
aşa ceva. 

— Atunci, de ce să atacăm Fortul? 

— Ai spus că doar acolo mai sunt oameni pe planeta asta. 
Colonia a fost distrusă. 

— Este adevărat, dar ce îi poţi învăţa pe acei oameni dacă 
îi ataci? 

Vocea lui Panille era exasperant de calmă şi părea în intre 
în ritmul frunzelor agitate de vânt. 

Toma încercă să păstreze şi el acelaşi ton: 

— Lewis şi Şeful distrug algele şi aerostatele. Timpul nu 
mai are răbdare cu viaţa autohtonă. Nu ţi se pare...? 


— Avata înţelege ce se întâmplă aici. 

— Ştie de exterminările care au loc? 

— Da. 

— Şi nu vrea să împiedice acest lucru? 

— Ba da. 

— Şi cum vrea să procedeze, dacă nu pune stăpânire 
asupra Fortului? 

— Avata nu va ataca Fortul. 

— Dar ce va face? 

— Ceea ce a făcut dintotdeauna. Avata va continua să 
protejeze oamenii, ori de câte ori va avea posibilitatea. 
Avata ne va duce acolo unde dorim să mergem. 

— Algele nu au ucis Colonişti? Ai auzit ce a spus Waela... 

— Încă una dintre minciunile lui Lewis, spuse Panille. 

Toma îşi dădu seama că Panille avea dreptate. 

Privi jungla din spatele lui Panille. Undeva acolo se afla un 
grup mare de supraviețuitori, cloni-P şi Naturali, toţi luaţi 
de pe suprafaţa Pandorei şi plantați aici, aşa cum 
aerostatele plantaseră vegetaţia neglijată a Pământului. 
Toma nu văzuse grupul de oameni, însă Panille şi 
aerostatele îi descriseseră. Aerostatele puteau face acest 
lucru, dar... loma dădu disperat din cap. 

— Au atât de multă putere! 

— Cine? 

— Electroalgele şi aerostatele! 

— Avata, vrei să spui. 

Vocea lui Panille rămăsese calmă. 

— De ce nu-şi folosesc puterea pentru a se apăra? 

— Avata este o creatură unică şi ştie ce înseamnă puterea. 

— Ce? Ce ai...? 

— Să ai putere înseamnă să te foloseşti de ea. Acesta este 
sensul posesiunii. Să te foloseşti de ea, înseamnă să o pierzi. 

Toma închise ochii, încleştând pumnii. Panille pur şi simplu 
nu vroia să înţeleagă. Refuzând să înţeleagă, îi condamna 
pe toţi ceilalţi. 


Ce pierdere! Nu era vorba doar de omenire... ci şi de 
acest Avata. 

— Au atât de multe, şopti loma. 

— Cine? 

— Avata! 

Se gândi la ceea ce aerostatele îi arătaseră deja, apoi îşi 
rosti gândul cu voce tare: 

— Aerostatul acela care m-a adus aici, ştii ce mi-a arătat 
după ce ne-a hrănit? 

— Da. 

Toma continuă. Nu auzise răspunsul lui Panille: 

— După câteva clipe de atingere, am avut o halucinație, 
am văzut aproape în întregime recentele fenomene 
botanice şi geologice ale Pandorei. Gândeşte-te ce pierdere! 

— Nu a fost o halucinație, îl corectă Panille. 

— Atunci ce a fost? 

Panille deschise larg ochii spre cele două luni. 

— La început, Avata te învaţă prin intermediul atingerii. 
Primeşti un flux de informaţii real, însă uneori prea intens. 
Pe măsură ce ucenicul învaţă să se concentreze, informaţia 
va trece prin procesul discernământului. Începe să separe 
informaţiile necesare de restul fluxului. 

— Flux, da. Aproape totul reprezintă un flux confuz, dar 
eu... 

— Ştii ce înseamnă să te concentrezi, spuse Panille. 
Selectezi zgomotele pe care doreşti să le auzi şi să le 
înţelegi. Alegi lucrurile pe care să le vezi şi să le recunoşti. 
Este pur şi simplu o altă formă de concentrare. 

— Spune-mi şi mie, cum de stăm aici, discutând, când... 
Vreau să spun, totul se va sfârşi! Pentru totdeauna! 

— Acesta este adevăratul schimb de cunoaştere dintre noi, 
Raja 'loma. Avata trece de la atingere la comunicarea 
directă. Mintea comunică direct cu cealaltă minte. O 
identificare perfectă cu cealaltă fiinţă. Ai văzut demoni 
mâncând fragmente de aerostate după explozie? 

Toma era interesat, în ciuda nemulțumirii sale: 


— Da, am văzut. 

— Aceasta este alimentarea directă cu cunoaştere, 
identificarea precisă. Unele creaturi din vremurile primitive 
ale Pământului procedau la fel. Planarienii, de exemplu. 

— Tu nu comunici totul prin cuvinte. 

— Nu... Nu vreau să limitez. 

Toma se feri deodată. Tentaculele unui aerostat i se 
lipiseră de faţă. Acelaşi aerostat îl atinse şi pe Panille. Preţ 
de o clipă, Toma sesiză un caleidoscop de imagini, 
fragmente de vise dansând în spatele ochilor. Şi un flux 
continuu de cuvinte neînţelese! 

— Avata este fascinat de misterul tău, Raja Toma, spuse 
Panille. Cine eşti tu? 

— Cel mai bun prieten al Navei. 

Panille sesiză adevărul în răspunsul lui Toma şi se translată 
în amintire înapoi, spre cabina de studiu aflată la bordul 
Navei. Aripa trecătoare a geloziei îi atinse conştienţa, apoi 
dispăru. 

— Cel mai bun prieten al Navei ar porni un război? 

— Este singura soluţie. 

— Şi cine ar lupta în războiul tău? 

— Noi şi ei. 

— Dar cine vor fi soldaţii tăi? 

Toma arătă spre junglă, sperând că îşi îndreptase degetul 
spre grupul de oameni adus aici de aerostate. 

— Şi vrei să-l înlături pe Oakes prin violenţă? 

— Oakes este un impostor. Preotul-psihiatru este 
responsabil de prima cerinţă a Adorării: supraviețuirea. 
Oakes ar sacrifica întreg viitorul omenirii pentru a-şi 
satisface poftele egoiste. 

— Ai dreptate. Oakes este un egoist. 

Toma continuă să-şi verse năduful: 

— Supravieţuirea cere planuri şi sacrificiu. PP-ul ar trebui 
să sacrifice cel mai mult. Ne oferim copiii Navei, ca o 
expresie a Adorării. Oakes proiectează oameni prin clonare, 


având la dispoziţie o cantitate fixă de hrană. Copiii mor de 
foame în timp ce jucăriile lui... 

Se opri, supărat. Stătea acolo, întrebându-se cum l-ar 
putea convinge pe acest poet că trebuia făcut ceva. Alki se 
ridică deasupra orizontului dinspre răsărit, inundând 
ceţurile craterului cu o lumină lăptoasă. Lumina scotea în 
evidenţă fiecare frunză umedă, însă păstra fundalul într-un 
amestec misterios de culori amestecate. 

— Suntem în pericol, murmură el. Într-un pericol teribil. 

— Viaţa este întotdeauna în pericol. 

— În sfârşit, cădem şi noi de acord asupra unui lucru. 

Toma cobori bărbia în piept şi, în acea stranie elasticitate a 
timpului care vine odată cu pericolul, îşi văzu ghetele. Îşi 
aminti ghetele acelea alergând, împleticindu-se sub el... 
Aerostatul care îl ridicase scăpându-l cu viaţă din faţa unei 
Glugi Nemiloase, în apropierea Fortului. 

Teribil pericol! 

Îşi aminti deodată un alt moment, legat de acesta: când 
apăsase butonul distrugere la bordul Navei Neantului 
Pământeanul, nenumăratele milenii şi reluări ale 
scenariului se năpustiseră în mintea sa. Momentul în care 
trupul său primise comanda de a distruge Nava Neantului 
şi momentul în care apăsase butonul fuseseră separate de 
un întreg secol. În acel secol, privise galaxiile făcându-i 
semn din spatele mâinii şi degetelor. Un fir de păr răzleţ, 
lung de doar un milimetru, răsărise la încheietura degetului 
drept arătător şi îşi aminti înţepătura unui lucru mic şi 
umed, pe obrazul drept. 

— De ce m-a adus aerostatul aici? 

— Ca să-ţi păstreze sămânţa. 

— Dar Oakes şi cei de la Laboratorul Unu ne vor ucide. 
Nimeni nu va supravieţui. lar ceea ce nu vor reuşi ei, va 
termina Nava. 

— Totuşi, suntem în Rai, spuse Panille. 

Mişcările sale erau pline de graţie: 


— Aici avem hrană, căldură. Un kilometru ne desparte de 
stâncile din preajma litoralului. Până la Fort sunt mai puţin 
de zece kilometri. Două lumi diferite şi vrei să le aduci la un 
numitor comun! 

— Nu! Nu înţelegi ce... 

Toma se opri, observând o umbră trecând deasupra lor. 
Ridică privirea şi zări trei aerostate cărând un cutter lung 
pentru plastoţel şi câteva siluete umane care se zvârcoleau 
între tentacule. În spatele lor, de după crestele craterului, 
apărură alte aerostate, împovărate cu oameni şi 
echipamente. 

Un aerostat plana deasupra lor, cu membrana de dirijare 
umflată de vânt. Panille îi atinse tentaculul ce atârna până 
la sol. Vorbi cu o voce detaşată, slabă: 

— Lewis a instalat Laboratorul Unu la Fort. Aceşti oameni 
au fost alungaţi. Sunt îngroziţi. Trebuie să avem grijă de ei. 
Un sentiment de bună dispoziţie puse stăpânire pe 'loma: 

— Ai întrebat de trupe? Uite-le! Aerostatele au adus şi 
arme! Ai spus că nu ne vor ajuta într-un atac, însă... 

— Acum ştiu că ai fost cândva un adevărat PP spuse 
Panille. Păstrătorul ritualului şi al costumaţiilor - gătelile şi 
hainele de doliu. 

— Îţi spun că altă cale nu există! Trebuie să cucerim Fortul 
şi să învăţăm cum să Adorăm! 

Panille privi prin el. 

— Tu ştii că oamenii au făcut Nava? În consecinţă, oamenii 
au făcut tot ceea ce provine de la Ea. Nava nu ne spune şi 
nu ne cere nimic care să nu facă parte din noi. 

Toma nu-şi mai putu stăpâni furia: 

— Tu mă întrebi pe mine dacă ştiu că oamenii au făcut 
Nava? Eu am fost unul dintre ei! 

Pentru Panille, aceste vorbe aduseră o revelaţie explozivă 
- Toma, un fragment reînviat al istoriei! Lucrarea Navei era 
aproape vizibilă - trecut, prezent şi viitor întrepătrunse, 
formând o țesătură minunată. Acest lucru merita, cerea un 
poem. Panille zâmbi şi spuse cu însufleţire: 


— Atunci trebuie să ştii de ce ai făcut Nava. 

Toma 0 sesiză ca pe o întrebare. 

— Aveam o Navă a Neantului, Pământeanul şi ni s-a cerut 
să o transformăm într-o fiinţă conştientă. În momentul în 
care a căpătat conştiinţă, Nava ne-a purtat dintr-o 
primejdie într-alta, cerându-ne sa o Adorăm. Asta trebuia să 
facem cu noile noastre vieţi. Asta trebuiau să facă toţi 
descendenţii noştri. 

Panille nu răspunse, însă continuă să privească sosirea 
unor noi şiruri de aerostate, fiecare cu încărcătura sa de 
oameni sau echipament. Şuierul blând al aerostatelor şi 
vorbele speriate ale oamenilor aduşi la sol începură să 
predomine în zonă. 

— Deci vorbeşti cu Nava la fel ca şi mine, şopti Panille. 
Totuşi, tu nu-ţi auzi propriile cuvinte. Acum înţeleg de ce 
avea Nava nevoie de un poet aici. 

— Noi avem nevoie de un conducător militar cu 
experienţă, spuse Toma. În lipsa altcuiva, cred că va trebui 
să mă ofer eu. 

Se întoarse pe călcâie, pornind spre cel mai apropiat lot de 
supraviețuitori. 

— Unde te duci? Întrebă Panille. 

— Să recrutez. 

În procesul amintirii, nostalgia acţionează ca un filtru. 
Navigatorii împrumută Pământului caracteristicile unui 
tărâm de basm. Diferitele neamuri de oameni, povestindu-şi 
diferitele amintiri, fac ca în ansamblu acest loc să fie 
considerat un paradis. Nici un Navigator nu a cunoscut 
vreodată toate locurile, climele şi societăţile Pământului. 
Astfel, de-a lungul mai multor generaţii, accentuarea 
amintirilor pozitive a dus la o deformare a realităţilor 
istorice. 

— Kerro Panille, Istoria lui Avata. 

LEGATA şedea la com-consolă, într-o cameră mică, 
construită în grabă. Chiar în faţa ei, dincolo de birou, se afla 
o uşă ovală care ducea în cabina sa - un loc pe care îl 


folosea destul de rar. Însă Oakes era acum ocupat cu altele 
şi Legata încerca să profite de această ocazie. 

Formă codurile de apel al înregistrărilor, introduse 
propriul cod şi aşteptă. Se păstrase contactul cu Nava? 

Instrumentul scoase un bâzâit. Pe ecranul monitorului 
începură să danseze hieroglife. Apelă poarta Bivolului, alese 
la întâmplare o parolă de protecţie şi începu să transfere 
datele în sistemul de stocare al lui Oakes. 

Acum să te văd, Morgan Lon Oakes! 

Foile tipărite rămâneau ascunse în fosta cabină a lui Oakes 
de la bordul Navei, până se va decide să le folosească. 
Existau şanse - slabe - ca Oakes să se împiedice din 
întâmplare de înregistrarea aflată aici, la Fort, să o şteargă, 
apoi să descopere fişierul original, ştergându-i şi pe acela. 
Însă foile tipărite vor rămâne, purtând pe ele sigiliul Navei. 

După ce trecu în revistă datele şi verifică încă o dată 
eficacitatea barierei, ieşi din program şi reveni la problema 
lui Lewis. Nu era suficient să aibă putere asupra lui Oakes. 
Lewis se agăța de puterea cu care fusese învestit, 
comportându-se ca un om ameninţat. Legatei nu-i plăcea 
felul în care Lewis o fixa cu privirea sa secretoasă şi 
bănuitoare. 

Poarta Bivolului îi oferi numele fişierelor disponibile în acel 
moment. Legata ceru toate informaţiile referitoare la Jesus 
Lewis. 

Imediat, luminiţa activ a consolei de comandă se stinse. 
Legata încercă butonul de alimentare. Nimic. Încercă 
secvenţa prioritate, codul personal al lui Oakes, vocoderul. 
Nimic. 

Chestia asta s-a întâmplat după ce am cerut informaţii 
despre Lewis. 

Probabil că era o coincidenţă. Parcurse încă o dată 
procedura de iniţializare a consolei. Înregistrările Navei nu 
puteau fi aduse la această consolă. Se ridică, ieşi în pasaj, 
trecând prin încordarea şi agitația Secţiei de Pregătire a 


clonilor-P. Se folosi de una dintre consolele lor. Acelaşi 
rezultat. 

Am fost decuplaţi. 

Îi mulţumi clonului palid, cu degete subţiri, care îi făcuse 
loc la consolă şi se întoarse în camera ei. Cel mai bun lucru 
era să îl anunţe pe Oakes. Colonia fiind pierdută şi 
întrerupându-se comunicarea cu Nava, erau izolaţi. Singuri 
în mijlocul presiunilor teribile din afară. 

Da... Oakes va trebui să afle. Se aşeză la birou şi, după ce 
înţelese că nimic altceva nu mai răspundea comenzilor, îl 
căută pe Oakes prin Sistemul de Voce. Oakes lătră să fie 
lăsat în pace; avea treburi foarte importante de rezolvat. 
Legata insistă că informaţiile ei erau mai importante decât 
toate. 

Oakes îi ascultă în tăcere raportul, apoi spuse: 

— Suntem prinşi în capcană. 

— Cum putem fi prinşi? Întrebă ea. Nu este nimeni care să 
ne prindă. 

— Am fost „lucraţi”, spuse el. Aşteaptă-mă acolo. 

Oakes întrerupse brusc legătura prin vocoder şi de-abia 
atunci îşi dădu ea seama că el nu o întrebase unde anume 
se afla. O spionase tot timpul? Cât de mult... Cât de multa 
văzut? 

În mai puţin de un minut, Oakes intră pe uşă. Salopeta 
albă era pătată de sudoare. Începu să vorbească şi 
neliniştea urla în vocea lui. 

— Femeia TaoLini, Panille şi loma... Sunt afară şi vor să ne 
distrugă! 

Se opri imediat în faţa uşii, aruncându-i o privire 
întunecată. 

— Imposibil! Făcu Legata. Am văzut aerostatul luându-i pe 
Toma. lar Panille... 

— Dacă-ţi spun că sunt în viaţă! Trăiesc şi complotează 
împotriva noastră. 

— Cum...? 


— Mulţi cloni s-au revoltat. Şi am primit un mesaj 
ameninţător din partea lui Ferry. Se află undeva prin 
apropiere. Lewis crede că într-o vale. Au oameni şi 
echipament. Sunt pregătiţi să ne atace. 

— Dar cum se poate...? 

— Lewis trimite câteva echipe în zboruri de recunoaştere. 
Acolo, afară, este ceva. Sunt capabili să ne perturbe 
instrumentele - e vorba despre un fel de interferenţă pe 
care Lewis nu şi-o poate explica - însă primim totuşi dovezi 
că acolo se află strânsă multă viaţă şi foarte mult metal. 

— Unde? 

— Spre sud, făcu el un gest vag. Ce făceai când Nava a 
întrerupt contactul? 

— Nimic, minţi ea. Circuitele au murit. 

— Avem nevoie de acest contact, de oamenii de la bordul 
navei, de materiale şi de hrană. Restabileşte contactul. 

— Am încercat. Poftim, convinge-te. 

Se ridică din scaun, invitându-l să ia loc. 

— Nu... Nu. 

Părea că se teme de com-consolă. 

— Am... Am încredere în tine. Vroiam doar să... 

Legata se aşeză din nou: 

— Să ce? 

— Nimic. Încearcă să iei legătura cu Lewis. Spune-i că 
vreau să ne întâlnim la Centrul de Comandă. 

Oakes se răsuci şi părăsi camera. Uşa se închise şuierând 
în urma sa. 

Legata porni un program de căutare a lui Lewis, îi 
transmise mesajul, apoi încercă să restabilească legătura cu 
Nava. Nici un răspuns. Se lăsă pe spate, fixând com-consola 
cu privirea. O cuprinse un sentiment de regret, de 
remuşcare... de părere de rău, gândindu-se la Morgan 
Oakes. Acesta se apropia de disperarea în care dorea ea să 
îl aducă. 

Foarte bine dacă Fortul avea să fie atacat. Orice s-ar 
întâmpla, materialul adus aici îi va fi de folos. 


În cel mai nefericit moment, Morgan Lon Oakes! Ai să-mi 
apreciezi sincronizarea, deşi nu ai făcut-o niciodată până 
acum. 

Se va întâmpla în faţa lui loma? Era posibil ca Toma să fi 
supravieţuit şi să conducă un atac? Nu i se părea deloc 
imposibil. Toma - un alt PP Toma, care o văzuse alergând P- 
ul, o ajutase în acel ceas disperat şi nu o trădase nimănui. 

Discret. Amabil şi discret. O calitate pe cale de dispariţie. 

Apoi o încolţiră îndoielile. Poate că totuşi supraviețuirea 
oamenilor pe planetă depindea într-adevăr de perechea 
Oakes-Lewis. Însă Colonia fusese pierdută iar Fortul era 
supus unui asediu. Asediul venea din partea planetei, sau 
din partea forţei necunoscute conduse de Toma. Apoi îşi 
aminti de Camera Ţipetelor. În ce schemă de supravieţuire 
figura Camera '[ipetelor? Nu avea nici o justificare. 
Conducea la impulsuri negative, antisupravieţuire. Tot ceea 
ce ieşea din ea aducea moartea, foamea, sau servilismul 
înjositor. Nu. Nu avea nici o legătură cu supraviețuirea. 

Oakes m-a trimis în Camera Ţipetelor. 

Nimic nu va schimba asta, vreodată. Însă Toma păzise 
poarta perimetrului, ajutând-o. Înstinctele lui ţineau de 
supravieţuire. Era foarte hotărâtă să perpetueze calităţile 
lui Toma. 

Cu ce preţ? Se întrebă ea apoi, când îndoielile reveniră. 
Cu ce preţ? 

Un sentiment oribil apus stăpânire pe mine - un amarnic 
amuzament, închipuindu-mi că omenirea, după atâtea 
manipulări ale Navei şi trecerea unei enorme perioade de 
timp, îşi pierduse capacitatea de a lupta într-un război. Am 
crezut că această capacitate le fusese răpită exact în 
momentul în care aveau cea mai mare nevoie de ea. 

— Pamfletele lui Toma, Arhivele Navei. 

HALI o examină încă o dată pe Waela. Naveta nu ajunsese 
încă în atmosferă, când vocea metalică a lui Bitten lătră 
spre ei din vocoderul plasat în plafon: 

— Cunoaşteţi pe cineva numit Kerro Panille? 


Waela tresări la pronunţarea numelui, apoi îşi mângâie 
abdomenul cu ambele mâini. 

— Da, îl cunoaştem, spuse Hali. 

Închise ochii: 

— De ce întrebi? 

— Doriţi să nu aterizaţi la Colonie, spuse Bitten. Acum ar fi 
posibil. 

Ferry ridică privirea spre vocoder: 

— Ai spus că suntem obligaţi să aterizăm la Colonie! 

— Am fost contactat de Kerro Panille, spuse Bitten. El 
afirmă că întreg teritoriul Coloniei a fost distrus. 

— Distrus? 

Hali se prăbuşi ţeapănă în scaun, năucită de şoc. 

Ferry prinsele braţele scaunului de comandă. Încheieturile 
degetelor i se albiseră: 

— Dar am fost programaţi să aterizăm la Colonie. 

— Vă amintesc că eu sunt un program pentru situaţii 
neprevăzute, spuse Bitten. Condiţiile de faţă sunt 
caracteristice unei situaţii de avarie. 

— Unde putem ateriza? Întrebă Hali. 

Şi speranţa îi înfioră carnea. Legătura cu Panille! 

— Panille spune că pot face o amerizare, lângă o bază 
ocupată numită Fortul. Este pregătit să ne dirijeze. 

Hali verifică siguranţa centurilor care o fixau pe Waela, se 
întoarse în scaunul său şi făcu acelaşi lucru. Plazul 
parbrizului încadra un cer strălucitor acoperit de nori: 
Pandora. 

— Vor să ne omoare, murmură Ferry. La naiba cu ei! 

— Doriţi să aterizăm în locul propus de Kerro Panille? 
Întrebă Bitten. 

— Da, du-ne acolo, spuse Hali. 

— Există un factor de risc, spuse Bitten. 

— Du-ne acolo! Strigă Ferry. 

— Pentru conversaţia cu acest program, este suficient un 
ton normal al vocilor, spuse Bitten. 

Ferry o privi pe Hali: 


— Vor să ne omoare. 

— Te-am auzit. Ce vrei să spui? 

— Murdoch a spus că va trebui să mergem la Colonie. 

Hali îi întoarse privirea, surprinsă. Omul ăsta îşi dădea 
seama ce spunea? 

— Deci totul a fost o înscenare, spuse ea. Lupta aceea a 
fost o regizare. 

Ferry amuţise, clipind din ochi. 

— Dar i-ai tăiat lui Ferry una dintre urechi, spuse Hali 
aducându-şi aminte. 

Ferry îşi dezgoli dinţii într-un rânjet feroce: 

— I-a făcut ceva Rachelei. Simt asta. 

Hali îşi încrucişă braţele la piept, auzind toate lucrurile 
nerostite în cuvintele lui Ferry. Privirea îi cobori spre 
scalpelul laser băgat într-un buzunar la piept. Un tub 
subţire, care putea aduce moartea sau viaţa. 

Trebuia să ia scalpelul cu el, în caz că ar fi avut nevoie să-l 
folosească împotriva mea! 

— Am făcut să pară un accident, spuse Ferry. Dar ştiu că i- 
a făcut ceva Rachelei. Treburile murdare sunt lăsate pe 
seama lui Murdoch, făcu el spre Hali. În Camera ipetelor. 
Acolo îşi execută el misiunile murdare. 

Spunând Camera Ţipetelor, un fior îl parcurse din creştet 
până-n tălpi. 

— Deci trebuia să mergem la Colonie, dar Colonia este 
distrusă, spuse Ferry. Demoni, desigur. Foarte curat. Nu le- 
au plăcut întrebările mele. Vroiam să aflu ce s-a întâmplat 
cu Rachel. 

Hali îşi umezi buzele cu vârful limbii: 

— Ce... Ce este Camera |ipetelor? 

— Treburile lor murdare le fac în Laboratorul Unu. Au 
făcut-o din cauza Rachelei, ştiu asta. lar eu beau prea mult. 
Mulţi dintre noi se apucă de băutură după ce trec prin 
Camera Ţipetelor. 

Vocea lui Bitten îl întrerupse: 

— Corecţia acceptată. 


— Ce a fost asta? Întrebă Ferry. 

— Sunt Bitten. Am primit de la Kerro Panille instrucţiuni 
pentru modificarea cursului. 

— Amerizăm? Pe mare? Întrebă Hali. 

Brusc, se simţea îngrijorată de starea Waelei. 

— Lângă țărm. Panille spune că vor fi alge acolo unde 
amerizăm. 

— Dar demoni? Demoni sunt? Întrebă Ferry. 

— Dacă v-aţi referit la fauna autohtonă, vă puteţi proteja 
cu armele aflate în încărcătura navetei. 

— Transporţi arme? Întrebă Hali. 

— Pe lista de inventar a navetei se află concentrate de 
hrană, scule şi echipamente de construcţie, ajutoare 
medicale, costume pentru sol şi arme. 

Hali dădu din cap: 

— Ştiam că aveţi nevoie de arme pentru a supravieţui la 
sol, însă nu ştiam că se construiesc pe Navă. 

— Ştii ce este o armă? Întrebă Ferry privind-o în ochi. 

Hali îşi aminti de holoînregistrări, de soldaţii aflaţi atunci 
pe Golgota: 

— Da. Ştiu ce sunt armele. 

— Acest scalpel laser este o armă, spuse Ferry atingând 
tubuleţul de la piept. Acid concentrat, cuttere pentru 
plastoţel destinate echipelor de construcţie, cuțite, 
topoare... 

Hali simţi un nod în gât. Toată pregătirea ei de med-teh 
urla împotriva acestui lucru: 

— Dacă ne pregătim să... Ucidem... 

Ultimele cuvinte de-abia se auziră ieşind printre buze: 

— Atunci vom ucide. 

— Acolo jos, problema se pune altfel. Ori ucizi, ori eşti ucis, 
spuse Ferry. Aşa vrea Şetul. 

În acel moment, naveta ajunse în stratul superior al 
atmosferei. Vibraţiile se făcură simţite în toată cabina, apoi 
se potoliră. 

— Nu putem fugi? Întrebă Hali în şoaptă. 


— Nu avem unde, spuse Ferry. Ar fi trebuit să ştii asta. Toţi 
Navigatorii ştiu măcar acest lucru despre Pandora. 

Să lupţi sau să fugi, gândi Hali, dar nu ai unde fugi. Îşi 
dădu seama că Pandora era un loc în care oamenii se 
transformau în creaturi primitive. 

— Ai încredere în mine, spuse Ferry pe un ton patetic. 

— Da, desigur, spuse Hali. 

Simţi că naveta frânase, căci centurile o apăsau mai tare. 
Aruncă o privire în spate, asigurându-se că Waela era în 
siguranţă. 

— Vom ajunge în leagănul mării, zise Hali. Aşa a spus şi 
Waela. Îţi aminteşti? 

— Ce ştie ea? Întrebă Ferry. 

Vocea sa avea tonul acela curios, temător, care o făcea să-l 
dispreţuiască. 

Omul adevărat cunoaşte aceasta: firele tuturor 
posibilităţilor alcătuiesc un cablu foarte puternic şi 
eficient... 

— Kerro Panille, Poeme Alese. 

VREME ÎNDELUNGATĂ, Panille rămase la umbra falezei, 
simțind apropierea prezenţei din spaţiu. Ţărmul neregulat 
al mării se afla la câţiva paşi mai jos. Faleza se înălța mult 
spre cer. Avata îi vorbise primul despre această problemă 
şi, preţ de câteva clipe, împrumutase modul de gândire al 
lui Toma. 

Fortul va afla de navetă şi îşi va folosi armele împotriva ei. 

Însă Avata îl linişti, spunându-i ca va trimite imagini false 
sistemelor de supraveghere ale Fortului, disimulând 
traiectoria reală a navetei. Avata va continua să mascheze 
locul amerizării folosindu-se de aceeaşi metodă. 

Panille simţi pe spate piatra rece a stâncii. Din când în 
când, închidea şi deschidea ochii. Când ţinea ochii deschişi, 
era vag conştient de dublul asfinţit roşiatic - cerul luminat 
de doi sori îndreptându-se spre orizontul Pandorei. 

Nava ştia că el se afla acolo. Ştia cu ce se ocupa. Nimic nu 
putea scăpa Navei. Conştienţa aceea omnipotentă avea 


similarități cu cea a lui Avata? Era Nava conştientă de cele 
mai infime modificări ale impulsurilor electrice? Sau era o 
altă formă de energie, controlată de Navă şi de Avata? 

Prezenţa din spaţiu se apropia... se apropia. O simţi, apoi o 
văzu. 

Naveta apăru deasupra orizontului, ca o stâncă mare 
traversând suprafaţa unei mări de sticlă. Intrarea în 
atmosferă fusese amăgitoare. Naveta intrase în raza de 
atracţie gravitaţională în cel mai de jos punct al orizontului. 
Apoi urcă pe o traiectorie boltită, pe măsură ce Panille o 
simţea cucerindu-i din ce în ce mai mult conştienţa. Se 
mărea mereu şi o văzu îndreptându-se spre el, ca un bolid 
incandescent. 

Zgomotul pietrişului îi spuse că se apropia Toma, însă 
Panille nu avea acum decât o singură preocupare. Naveta 
care se apropia era el însuşi. El zbura pe cerul roşiatic. 

— Te descurci? Întrebă Toma. 

— Mă descurc, şopti Panille. 

Necesitatea de a da un răspuns îi slăbise concentrarea. 

Până nu zărise nava apărând pe fundalul asfinţitului 
pandoran, Panille nu fusese sigur că o putea stăpâni. 

— Sunt cu toţii în mintea mea, şopti el. 

În vocea sa se făcea simțită admiraţia şi uimirea. 

— Cine soseşte? Întrebă Toma. 

— Avata nu mi-a spus. 

Toma scoase câteva zgomote ciudate, false. Poate se 
amuzase, cine ştie? 

— Nava ne trimite un cadou surpriză. Poate un nou 
transport cu recruți pentru mine. 

Îl înconjură pe Panille, apoi dispăru coborând o potecă. 
Silueta sa aducea o notă de mister în atmosferă. 

Merge la țărm, unde se sparg valurile. Brizanţii vor pune 
în pericol această amerizare. 

După ce zgomotul ultimilor paşi ai lui Toma dispăru din 
conştienţa lui Panille, căzu întunericul - Dublul întuneric, în 
care înfloreau cele mai mari mistere ale Pandorei. 


Panille se închipui baliză radio. Transmitea un semnal, 
într-o poziţie cunoscută. Naveta şi pasagerii ei necunoscuţi 
depindeau de precizia şi constanţa lui. Avata dorea ca 
naveta să amerizeze în acest loc. Panille avea încredere în 
Avata. 

Vino spre mare, gândi el. Spre mare... Spre mare... 

Aerostatele îşi începură şuierul pe deasupra unui şir de 
stânci înalte. Ştia că sosise momentul să se alăture lui Toma, 
la ţărmul mării. Se ridică. Articulațiile îi înţepeniseră. 
Aşteptase mult în punctul acesta de observaţie. Se 
îmbrăcase cu o salopetă albă, adusă de Avata în cuib. 

Deasupra lui plutea un aerostat. Începu coborârea spre 
țărm. Simţea tentaculele spânzurând prin apropiere, gata 
să-l prindă dacă ar fi căzut. 

Avata, Frate, gândi el. 

Drept răspuns, aerostatul scoase un şuier scurt. 

Pietrele ascuţite şi poteca dificilă nu-i puneau probleme. 
Nu avea nevoie să se gândească la paşii pe care trebuia să-i 
facă. Descoperi că putea acţiona în continuare ca baliză, 
chiar dacă gândurile vagabondau pe alte tărâmuri. Mintea 
se concentră asupra lui loma. 

Toma cerea explicaţii şi refuza să creadă aproape tot ceea 
ce i se spunea. 

Crede că Avata îi proiectează în minte imagini false. Crede 
că eu am învăţat de la Avata, că am devenit un maestru al 
iluziilor. Nu crede decât în ceea ce poate atinge; apoi se 
îndoieşte chiar şi de acel lucru. 

Panille îşi aminti propriile cuvinte: 

— Avata nu aduce halucinaţii. Avata nu este mai mulţi. De 
aceea folosesc termenul Avata. De aceea spun că aerostatul 
este Avata. 

— Cunosc cuvântul acesta! Spusese Toma pe un ton 
acuzator. 

— Unitatea prezentă în multiplicitate. Unitatea. Este un 
cuvânt învăţat de la strămoşii poporului mamei mele. 

— Mamei tale? Făcuse surprins loma. 


— Nava nu ţi-a spus? Am fost conceput în pântec, am 
crescut în pântec şi am fost hrănit în pântec. Credeam că 
Nava îţi spune totul. 

Toma îi aruncase o privire aspră. Panille atinsese nişte 
coarde sensibile. Însă nimic nu-l oprise pe Toma să-şi 
formeze o armată - nici avertismentele despre natura lui 
Avata, nici faptul că nu avea suficiente informaţii. Jumătate 
din armată aştepta acum undeva sus - un grup eterogen 
format din cloni-P şi Naturali - rugându-se ca naveta să le 
aducă arme şi alte echipamente logistice. Unii coborâseră 
mai devreme, aşteptând la baza falezei. 

Deasupra lui Panille, gardianul său manifesta acelaşi 
dispreţ şi amuzament pentru aceste gânduri. 

Armata aceea te poate salva? Întrebă Panille. 

Avata va muri peste câteva cicluri diurne. După aceea va 
veni renaşterea. 

Oakes nu te-a învins încă, spuse Panille. Lewis se foloseşte 
de otrăvuri şi viruşi, dar niciunul dintre ei nu ştie ce 
înseamnă puterea. 

Un şuier slab veni dinspre aerostat. Panille se întrebă: 
nepăsarea aceasta era determinată de eforturile lui Toma, 
sau de iminentul sfârşit al lui Avata? Avea să se termine cu 
algele-aerostate, cu celulele individuale formând măreaţa 
unitate plural-singular? 

Gândul acesta îl tulbură şi gândi furios, coborând spre 
țarm: Dacă ai impresia că eşti terminat, atunci eşti 
terminat! 

Depăşi ultimele două stânci şi ajunse pe plaja largă. 
Nisipul era presărat cu pietre negre. Iloma ajunse departe, 
lângă valuri - încă o umbră întunecată, amestecându-se cu 
cele ale stâncilor. Valurile erau înalte. În aer se simţea o 
umezeală sărată. Panille simţi ritmul puternic al valurilor 
prin piele şi tălpi. Puse mâna pe o stâncă aflată la baza 
falezei. Piatra era rece şi umedă, vibrând la rândul ei în 
ritmul valurilor. 


Fără algele care să potolească marea, valurile se 
sălbăticiseră, năpustindu-se să distrugă pietrele, aruncând 
bolovani enormi pe plajă. Curând, foarte curând, tot ceea ce 
ridicase Avata avea să se prăbuşească sub furia mării. 

Gardianul plutea deasupra umărului. Un tentacul îi atinse 
obrazul, transmiţându-i sentimente uitate. 

Da, acesta este locul. 

Aici învățase Panille să aprecieze toate acele poeme 
preaslăvind pietrele, nisipul, marea şi viaţa-Sinelui - Avata, 
luminate de trecerea ciclică a sorilor şi lunilor. Aici, 
monotonia valurilor pierind pe țărm fusese întreruptă de 
naşterea în timpul nopţii a unui aerostat; scăpase din cuibul 
mamei sale şi se înălţase în aer, cu tentaculele plutind pe 
suprafaţa mării. Deşi Avata era o singură creatură, Panille 
se simţi înrudit cu aerostatul născut atunci. Aici îi ascultase 
pe toţi şi întâmpinase fiecare naştere cu un poem. O 
apariţie îndepărtată, o naştere, îi atrăgea atenţia şi îl 
umplea de extaz. Se simţea de parcă îi fuseseră ascultate 
rugăciunile. Noii-născuţi se înălţau în întuneric, deasupra 
mării. 

Toate acestea vor lua sfârşit pentru vecie? 

Panille murmură un cânt închinat celulelor pierdute ale lui 
Avata. Simţea cântul vibrând în întreg trupul, ca şi cum în 
cele din urmă reuşise să fuzioneze deplin cu Avata. 

Floarea solitară este mai presus decât buchetul. 

Îşi aminteşte unitatea, lipsită de îmbrăţişare: apoi o 
transformare. 

O, adevărul înfloreşte noaptea, înconjurat de aur. 

Rostind poemul, observă că întreg ţărmul începuse să 
strălucească în lumina lunii. Totul era înconjurat de aura 
prieteniei cu Avata. Lumina scălda armata improvizată a lui 
Toma. Panille îl zări pe Toma ieşind în evidenţă pe fondul 
semi-întunecat. Depărtându-se de baza falezei, Panille 
străbătu plaja, apropiindu-se de misteriosul „prieten al 
Navei”. 


— Sunt la mai puţin de două minute depărtare, spuse 
Panille. 

Simţea baliza în el, emițând impulsuri care îl conectau cu 
acea bucată de metal incandescent repezindu-se spre ei. 

— Oakes va trimite rachete împotriva ei, spuse Toma. 

— Avata mă va ajuta dându-le semnale false. 

Panille zâmbi întunericului: 

— Nu vrei să mi te alături? 

— Nu! 

Ridici prea multe bariere, Raja Toma. 

— Însă eu am nevoie de ajutorul tău, spuse Panille. 

Îl simţi pe Toma gata să erupă: 

— Ce trebuie să fac? 

— Ar fi bine dacă ai atinge un tentacul de-al lui Avata. Nu 
este obligatoriu, dar ajută. 

Din cerul nopţii cobori un tentacul negru. Cu mişcări 
reţinute, Toma întinse mâna şi atinse cablul cald. 

Aproape imediat, îşi simţi conştienţa conectându-se cu 
ceea ce dirija naveta spre ei. Vedea două aerostate plutind 
chiar deasupra lui, îşi simţea trupul stând pe nisipul scăldat 
de valuri. Însă ritmul zborului îl încătuşase. 

Dacă mi-ar fi spus cineva atunci, la Baza Lunară, că într-o 
zi am să aduc o navetă la aterizare folosindu-mă de minte şi 
de două plante care cântă în întuneric... 

Şi gândesc! 

Intervenţia lui Avata fusese inconfundabilă. Avata nu 
accepta să fie categorisit drept plantă. Toma sesiză nu doar 
un impuls auditiv, ci şi altceva... Nu foarte departe de un 
sentiment de mândrie. 

Avata mă zăpăceşte, se scuză el. 

Te zăpăceşti singur. De ce îţi ascunzi adevărata identitate? 

Toma renunţă brusc la contactul cu tentaculul cald, însă 
prezenţa lui Avata nu-i dispăruse din conştienţă. 

Te amesteci unde nu-ţi fierbe oala! Îl acuză Toma. 

Avata nu se amestecă. Fără îndoială, Avata se simţea jignit. 


Panille se simţi ca un intrus într-o ceartă. Toma fierbea de 
mânie, conştient că voinţa nu era suficientă pentru a rupe 
contactul cu Avata, conştient că Avata dorea să dărâme 
zidul dincolo de care se ascundea ideea lui despre sine. 

— Hai să aducem naveta jos, spuse Panille. Dinspre Fort au 
fost lansate rachete. 

Renunţă să mai fie o baliză radio, spunându-şi că trebuia 
să se concentreze asupra rachetelor. Toma va trebui să se 
descurce singur. 

Prima dintre rachete apăru urlând pe plajă, repezindu-se 
spre ei. 1 se calculase un curs de impact cu naveta. 

Aşa cum îl învățase Avata, Panille creă harta unui teren 
imaginar, transmiţând-o rachetei. Racheta fu aproape să 
depăşească limita de rezistenţă structurală, executând o 
manevră de evitare a unei stânci care de fapt nu exista 
acolo. 

Se apropie, gândi el. 

Ştia şi de ce. Fiecare imagine falsă contribuia la formarea 
unui model de eroare din care computerul aflat la Fort 
putea trage concluzii semnificative. 

Numerele furnizate de Avata apărură în conştienţa sa, 
spunându-i că acum era asistat permanent. 

Da, fu el de acord. Numărul patrulelor a crescut. 

De zece ori în ultimele douăsprezece ore, insistă Avata. De 
ce nu vrea Toma să-şi înţeleagă adevăratul rol? 

Nu ştiu. Probabil asta este firea lui. 

Ai identificat contactul cu naveta? 

Panille reflectă la această întrebare, reveni la starea de 
baliză şi trăi deodată un puternic sentiment de iluminare. 
Ştiind că era o problemă urgentă, se insinuă în activitatea 
lui 'Toma şi simţi contactul cu naveta. 

Toma, cu cine ai luat contactul pe navetă? Întrebă Panille. 

Toma se gândi puţin. Simţea apropierea prezenţei - era 
aproape palpabilă. Dacă aceasta era o iluzie, atunci 
atinsese perfecțiunea. 

Cu cine? Insistă Panille. 


Toma ştia că nu intrase în contact cu mintea unui 
Navigator. Navigatorii s-ar fi panicat imediat simțind 
intruziunea altor gânduri. Atunci, cine era? 

Bitten. 

Semnalul de identificare al navetei îi parveni clar: o 
concentrare simplă, intensă, lipsită de sentimente. 

— Ahhhhh, făcu 'Toma. 

Pentru Panille, reacţia emoţională a lui Toma fusese de-a 
dreptul derutantă. Toma se amuza. Bitten era un computer 
de zbor şi faptul că mintea unui om intrase în contact cu un 
computer nu era de natură să aducă amuzament. Încă o 
dovadă a misterului de care Avata se simţea foarte atras. 

Se concentrară amândoi asupra contactului cu Bitten, însă 
Panille nu-şi putea explica de ce acest lucru îi aducea 
deodată un sentiment de teamă. Tleamă profundă. O simţea 
totuşi, o teamă care radia din propriul său trup, 
expansionând în afară şi pătrunzând în fiecare celulă a lui 
Avata. 

NAVA: Te-am învăţat despre mitul Pandorei şi al cutiei sale. 

PANILLE: Da, ştiu de unde se trage numele acestei 
planete. 

NAVA: Unde te-ai ascunde dacă şerpii şi fantomele ar 
năvăli afară din cutie? 

PANILLE: Sub capac, desigur. 

— Kerro Panille, Arhivele Navei. 

WAELA SIMŢEA că trăia într-un vis. Era incapabilă să se 
încreadă în realitate. Ţinea ochii închişi, ca pe un sigiliu 
eficient împotriva lumii aflată dincolo de trupul ei. Dar nu 
era suficient. O parte din conştienţă îi spunea că se afla la 
comanda aterizării navetei. Ce nebunie! O altă parte 
înregistra momentele de dinaintea răsăritului sorilor, 
umbrele în care era învăluit Dragonul Negru. Panille se afla 
şi el acolo, undeva printre umbre. Am halucinaţii. 

Hali! 

Simţea neliniştea venind dinspre Hali... Hali se afla prin 
apropiere. Era o nelinişte stranie - tensiune, peste care se 


aşternuse efortul de a rămâne calmă. 

Hali se teme foarte tare. Cel mai tare se teme că teamai 
se va citi în comportament. Ar vrea să lase responsabilitatea 
pe umerii altcuiva. 

Desigur - Hali nu a mai părăsit niciodată Nava. 

Waela încercă să-şi mişte buzele, să scoată cuvinte 
liniştitoare, însă avea gura prea uscată. Vorbirea cerea un 
efort enorm. Se simţi prinsă în capcană, convinsă că zăcea 
legată pe un scaun în cabina pasagerilor, într-o navetă ce se 
năpustea spre valurile agitate. 

Un fragment dintr-un poem al lui Kerro îi pătrunse în 
conştienţă şi se concentră asupra lui, temătoare şi fascinată 
în acelaşi timp, fără să-şi amintească unde mai auzise 
poemul: 

Drumul tău va fi adevărat când vei zări linia albastră a 
răsăritului, pe când noaptea încă învăluie Dragonul Negru 
în întuneric. 

Hali era şi ea acolo, ascultând fragmentul şi respingându-i. 
Un val de emoție puse stăpânire pe Waela, care îşi dori să 
ajungă lângă Hali, să o ţină strâns în braţe, să plângă 
împreună cu ea. Cunoştea starea aceasta - dragostea 
pentru acelaşi bărbat. Însă acum vedea că Pandora se 
apropiase foarte mult - linia albă a valurilor se contura clar. 
Waela ar fi vrut să se îndepărteze de valuri. Simţea copilul 
în pântec, o altă conştienţă, a cărei viaţă împărtăşită se 
extindea în afară, tot mai mult, tot mai mult... 

Scoase un strigăt, acoperit însă de zgomotul teribil făcut 
de metal la atingerea apei. Câteva clipe, viteza scăzu; avea 
o senzaţie de alunecare, urmată de o frânare lină şi apoi de 
urcare. În cele din urmă, sunetele se transformară într-o 
cacofonie. Totul se termină cu o bufnitură, urmată de 
tăcere. 

— Unde sunt oamenii? 

Fusese vocea lui Hali. 

Waela deschise ochii. Ridică privirea spre tavanul navetei — 
grinde din metal, surse de iluminare, o lumina roşie clipind. 


Undeva se auzea sunetul valurilor. Naveta scârţâi. Dintr-o 
dată începu să se clatine. 

— E cineva acolo, spuse Ferry. 

Waela întoarse capul, zărindu-i pe Ferry şi pe Hali 
eliberându-se din scaunele de pilotaj. Plasmasticla din faţa 
lor încadra o barieră de bolovani negri, la doar câţiva metri 
depărtare. Fascicole de lumină artificială iluminau stâncile 
din spate. 

Ferry întinse mâna şi atinse un buton. Se auzi un sssss 
lângă picioarele Waelei, iar cabina fu inundată de un val de 
aer rece. Dincolo de fascicolele acelea de lumină se zărea 
fondul întunecat al nopţii. Trapa fu blocată câteva momente 
de intrarea a două personaje. Waela îi recunoscu, de parcă 
atunci se trezise din vis - Panille şi Toma. 

— Waela! Spuseră amândoi deodată. 

Păreau foarte surprinşi de apariţia ei. 

Hali se îndepărtă de consola cu instrumente, dându-şi 
seama că Panille îşi concentrase privirea asupra pântecului 
umflat al Waelei. Nici Panille, nici celălalt bărbat nu se 
aşteptaseră să o găsească aici pe Waela şi nici nu îşi puteau 
explica starea ei. 

— Kerro, spuse ea. 

Panille se întoarse spre ea, la fel de surprins: 

— Hali? 

Toma dădu capul pe spate, râzând în hohote: 

— Ai văzut? Ce ţi-am zis eu? Un cadou-surpriză din partea 
Navei! 

Waela încercă să-şi desfacă centurile. Hali se repezi să o 
ajute şi o sprijini să se ridice de pe scaun. Zgomotul 
valurilor se auzea foarte clar şi simțeau şocurile sub tălpi. 

— Salut, spuse Waela. 

Făcu trei paşi micuţi înspre 'Toma, îmbrăţişându-l. 

Hali încercă să traducă jocul emoţiilor de pe figura 
bărbatului. leamă? 

Panille o atinse pe braţ: 


— El este Raja Toma, comandantul armatei şi oponentul lui 
Morgan Oakes. 

— Armată? 

Hali îşi plimba privirile de la un bărbat la celălalt. 

Toma se desprinse cu blândeţe din îmbrăţişarea Waelei, îi 
puse mâinile pe umeri şi aruncă o privire severă spre 
Panille: 

— Este cumva o glumă de-a ta? 

— Nu, spuse Panille dând din cap. 

Hali nu reuşi să înţeleagă semnificaţia schimbului de 
cuvinte dintre cei doi. Vru să întrebe ceva, însă Toma vorbi 
primul: 

— Ce mai aveţi în navetă? 

Programul Bitten răspunse. Avea o voce împiedicată, plină 
de paraziți, însă inventarul aflat în magazia navetei se 
înţelegea destul de bine. 

— Arme! Spuse loma. 

Se repezi spre trapa deschisă, strigă ceva oamenilor de 
afară, apoi se întoarse: 

— Trebuie să o descărcăm, înainte să fie distrusă de 
valuri... Sau de Oakes. leşiţi afară cu toţii! 

Hali simţi o atingere pe umăr. Era Ferry: 

— Cred că merit şi eu o explicaţie. 

Dar chiar şi pretenţiile sale aveau tonuri plângăcioase. 

— Mai târziu, spuse Toma. Veţi întâlni afară o persoană 
care vă va conduce la tabără. Ea vă va spune tot ceea ce 
vreţi să aflaţi. 

— Demoni? Întrebă Ferry. 

— N-am întâlnit aşa ceva pe-aici, spuse Toma. Acum 
grăbiţi-vă ca să... 

— Nu ai dreptul să-l tratezi în felul acesta! Protestă Hali. 
Fără el, Murdoch ne-ar fi... Ne-ar fi ucis! 

Panille aruncă o privire curioasă spre Hali, apoi spre 
Ferry: 

— Hali, bătrânul acesta lucrează pentru Oakes... Şi pentru 
sine. Este un expert în jocurile politice şi ştie că poate 


negocia un preţ foarte bun pentru noi. 

— Toate astea ţin de trecut, bolborosi Ferry. 

Părul îi ieşea din nas ca nişte viermi. 

— Ghidul vă aşteaptă afară, spuse 'Toma. 

— Numele ei este Rue, spuse Panille. A fost colega de 
cameră a Rachelei Demarest. 

Ferry înghiţi în sec, încercă să spună ceva, înghiţi din nou, 
apoi: 

— Rachel? 

Panille îi răspunse plimbându-şi capul dintr-o parte într- 
alta. 

În colţul ochilor lui Ferry se ivi o lacrimă, coborând apoi pe 
obrazul brăzdat de riduri. Inspiră adânc, se întoarse şi ieşi 
prin trapă. Toată energia şi hotărârea de mai înainte 
dispăruseră din trupul său. 

— Să ştii că într-adevăr ne-a salvat, spuse Hali. Îmi dau 
seama că este spion, dar... 

— Cine eşti tu? Întrebă Toma. 

— Med-teh Hali Ekel, spuse Panille. 

Hali ridică privirea spre 'Toma - cât de înalt era! Părea să 
aibă patruzeci-cincizeci de ani, însă când îi întinse mâna, o 
simţi puternică şi tânără. O mână de comandant, sigură. 
Apoi îşi dădu seama că Waela şi Kerro se atingeau. Kerro o 
luase pe după umeri, conducând-o afară din navetă. 

— Med-teh, spuse Toma. Ne vei fi de mare ajutor, Hali 
Ekel. Vino. Pe aici. 

Hali rezistă presiunii braţului său. Îl privi pe Kerro 
mângâind pântecul Waelei cu un deget. 

Toma văzu gestul şi se concentră asupra Waelei: 

— Ceva e în neregulă cu ea. N-ar fi trebuit să... 

Toma o iubeşte, gândi ea. Vocea lui era prea îngrijorată. 

— Trusa mea medicală spune că mai sunt doar câteva zile 
până la naştere, spuse Hali. 

— Imposibil! 

— Ba da. Doar câteva cicluri diurne. În rest... 

Hali ridică din umeri: 


— Pare să fie sănătoasă. 

— Este imposibil, crede-mă! Un copil are nevoie de mai 
mult timp pentru a creşte în... 

— Lewis reuşeşte şi el acelaşi lucru. Ai auzit ce-au spus 
clonii-P. 

Vorbise Kerro, care revenise în navetă, rară să-şi ascundă 
amuzamentul faţă de nedumerirea lui loma. 

— Da, dar... 

Toma dădu din cap. 

— Poţi merge singură pe plajă, Hali? Întrebă Panille. 
Partea din spate a navetei este pe cale să cedeze. Şi cred că 
Waela... 

— Da, desigur. 

Trecu pe lângă el - avea aceeaşi figură, aceeaşi voce, 
trupul puţin mai subţire decât înainte. Apoi îşi dădu seama: 
Acesta nu este Kerro pe care-l ştiam eu! S-a schimbat... E 
atât de diferit! 

Îl auzi pe Toma spunând: 

— Vreau s-o examinez şi eu pe Waela. 

De asemenea, omul nu-şi cunoaşte timpul: aşa cum peştii 
sunt prinşi în plasa cea rea şi aşa cum păsările sunt prinse 
în colivie, tot aşa fiii omului sunt prinşi în timpul cel 
aducător de nenorociri, atunci când acesta cade asupra lor. 

— Cartea Creştină a Morților, Arhivele Navei 

— ARUNCĂ ÎN AER cutterul acela. Îmi dai mai târziu 
detalii. 

Lewis întrerupse convorbirea şi se îndreptă cu faţa spre 
Oakes. Se aflau în Centrul de Comandă. Ca şi cum ar fi 
comunicat subtil, amândoi se întoarseră pentru a privi 
imaginile de pe monitorul cel mare. 

Activitatea continua frenetic în jurul lor - în jur de 
cincizeci de oameni dirijând apărarea Fortului, sub ochii 
Naturalilor înarmaţi urmărind cu atenţie tot ceea ce se 
petrecea în cameră. Însă Legata, care stătea lângă Oakes, 
avu impresia că zgomotul scăzuse dramatic. Şi ea se holba 
în monitorul cel mare. 


Rega răsărise de curând, iar lumina punea în evidenţă 
şirurile succesive de aerostate, haitele de demoni adunate 
pe dealuri - toţi aşteptând parcă semnalul de atac. Totuşi, 
dimineaţa aceasta prezenta un element nou. Pe stânca 
dinspre sud stătea un om dezbrăcat, mângâiat de 
tentaculele unui aerostat. Senzorii măriră imaginea şi 
trăsăturile bărbatului se distinseră clar. Era poetul, Kerro 
Panille. 

Pe suprafaţa netedă de la baza stâncii se afla un cutter, 
montat pe roţi. În jurul aparatului se grupaseră cloni-P şi 
Naturali. Vârful mortal al cutterului se îndreptase spre Fort. 
Era prea departe pentru a putea provoca vreo stricăciune, 
însă avea un aer ameninţător. 

Cel mai ameninţător lucru părea faptul că nici un demon 
nu se repezise să atace vreunul dintre oamenii grupaţi în 
jurul cutterului. Teribilele creaturi ale Pandorei aşteptau 
disciplinate, împreună cu ceilalţi. 

— Peste o clipă sau două vom afla, spuse Lewis. 

Îşi făcu drum până în apropierea lui Oakes. Priveau cu toţii 
monitorul. 

— Nu putem trimite nişte oameni acolo? Întrebă Oakes. 
Am putea captura lucrul acela printr-un atac direct. 

— Pe cine să trimitem? Întrebă Lewis. 

— Trimitem nişte cloni. Avem cloni până aici! Urlă Oakes 
ridicând mâna la nivelul gâtului. Şi nu avem destulă hrană. 
Să trimitem câţiva, poate reuşesc să captureze cutterul. 

— De ce ar face clonii una ca asta? Întrebă Legata. 

— Ce? 

Oakes îi aruncă o privire distrugătoare, supărat pe 
îndrăzneala ei. 

— De ce s-ar arunca clonii în luptă, la porunca ta? Demonii 
sunt afară. Toată lumea îi vede. Undeva pe câmpia aia sunt 
şi Tentacule Nervoase. De ce să-şi asume clonii un 
asemenea risc? 

— Ca să-şi salveze pielea, desigur. Dacă stau aici şi nu fac 
nimic... 


Vocea lui Oakes se stinse. 

— Soarta ta este şi soarta lor, spuse ea. Poate chiar mai 
rea. 'Te vor întreba de ce nu mergi împreună cu ei. 

— Pentru că... Pentru că eu sunt PP-ul! Eu sunt mai 
important decât ei. 

— Crezi că în ochii unui clon valorezi mai mult decât se 
apreciază el însuşi? 

— Legata, ce vrei sâ...? 

Fu întrerupt de un fulger strălucitor şi de o explozie care 
răsunase atât de aproape încât îi asurzi urechile, oprindu-i 
respiraţia. Imaginile dispărură de pe ecranul monitorului, 
înlocuite de paraziți. Legata, aruncată la podea de puterea 
exploziei, se ridică sprijinindu-se de consolă. Lewis se ridica 
şi el în patru labe. Auziră urlete şi paşi grăbiţi în pasajul din 
afara Centrului de Comandă. 

Oakes îi făcu semn Legatei: 

— Fă ecranul ăla să meargă! 

— Probabil că am distrus cutterul, spuse Lewis. 

Legata se repezi la comenzile monitorului, porni un 
program de identificare a senzorilor activi şi descoperi unul 
plasat la înălţime, care oferea imagini ale Fortului, 
împreună cu crestele muntoase din depărtare deasupra 
căror pluteau aerostatele. Panille stătea în continuare pe 
stâncă; cutterul şi echipajul său rămăseseră la baza stâncii. 
Nimic nu părea să se fi schimbat. 

Auzeau cu toţii bătăile în poarta Centrului de Comandă. 
Cineva o deschise. Imediat, Centrul se umplu cu o ceată 
eterogenă de cloni-P şi Naturali, strigând cu toţii: 

— 'Tentacule Nervoase! 'Tentacule Nervoase! Izolaţi totul! 

Lewis se repezi spre cea mai apropiată consolă şi apăsă 
butonul Izolare. 'Toate trapele se închiseră. Zăriră cu toţii 
pe ecran primul val de oameni urlând de groază lângă 
bariera interioară a Fortului. Legata manevră senzorul 
urmărindu-i şi zăriră cu toţii o dâră de fum ieşind din 
perimetrul Fortului. Oamenii alergau înspăimântați, 
îndreptându-se spre primele trape care le ieşeau în cale. 


Pumnii băteau cu disperare în trape; zgomotul trebuia să 
fie teribil, având în vedere distanţa faţă de senzor. Toată 
panorama părea o scenă cu marionete. 

Lewis traversă rapid camera, apucă braţul unui nou venit 
şi îl conduse spre Oakes. Legata îl recunoscu. Era un 
supraveghetor, un Natural pe nume Marco. 

— Ce naiba s-a întâmplat acolo? Întrebă Oakes. 

— Nu ştiu. 

Omul clipea zăpăcit. Se uita mai degrabă la ecranul 
monitorului decât la Oakes. 

— Am folosit unul dintre noile cuttere, cele cu bătaie lungă 
şi am lovit la aproximativ un metru de ei. 

— I-ai ratat? Urlă Oakes cu faţa roşie de mânie. 

— Nu! Nu, domnule. Un metru este o distanţă foarte bună. 
Lovitura topeşte piatra pe o rază de zece metri. Numai că... 
— Nu-i nimic, Marco, spuse Lewis. Spune-ne ce-ai văzut. 

— A fost omul acela de pe vârful stâncii, spuse Marco 
arătând spre ecran. 

— Nu a făcut nimic, spuse Oakes. Am fost tot timpul cu 
ochii în ecran şi... 

— Lasă-l pe Marco să spună ce a văzut, îl întrerupse Lewis. 

— "Totul s-a petrecut cu o rapiditate nemaipomenită, spuse 
supraveghetorul. Fascicolul nostru a lovit la mai puţin de un 
metru. Am văzut solul de acolo începând să strălucească. 
Apoi fascicolul... S-a curbat. S-a curbat în sus, spre omul 
acela din vârf. Am avut impresia că-l văd pe el strălucind, 
apoi fascicolul s-a întors spre noi! 

— Cutterul nostru a fost lovit? Întrebă Lewis. 

— S-a petrecut atât de repede încât foarte puţini am 
scăpat cu viaţă. 

— Trimite nişte cloni, spuse Oakes. 

O masă de trupuri se îndreptă ameninţător spre el şi îşi 
dădu seama, prea târziu, de pericolul în care intrase. 
Specialiştii care lucrau în Centrul de Comandă erau cloni în 
proporţie de jumătate. lar majoritatea refugiaților care 
aglomerau acum încăperea erau cloni. 


— Sigur! Strigă cineva din grămadă. Tu stai aici şi noi ne 
riscăm pielea! 

Se auzi o altă voce, plină de accente guturale: 

— Da, trimiteţi nişte cloni. Le mai daţi demonilor ceva de 
mâncare. Între timp, Naturalii se pot întoarce la Colonie, 
să-şi bea în linişte vinul! 

Oakes privi cercul de figuri amenințătoare. Până şi 
Naturalii păreau mânioşi. Nu era acum momentul să le 
spună despre pierderea Coloniei. Abia aşa îi va face 
conştienţi de puterea lor. Îşi vor da seama câtă nevoie avea 
de ei. 

— Nu! Spuse Oakes agitând mâna. Toate deciziile privind 
supraviețuirea aparţin PP-ului. Eu sunt reprezentantul 
Navei, vocea sa aici, pe planetă! 

— Oooo, acum este Nava! Strigă cineva. 

— Nu vom fugi acasă, la Colonie, spuse Oakes. Vom sta 
aici, lângă voi... Până la ultimul, dacă va fi nevoie. 

Vocea guturală îi răspunse: 

— Ai al naibii de multă dreptate când spui că n-ai să pleci! 

Camera se umplu de tăcere. Apoi se auzi vocea limpede a 
lui Lewis: 

— Nu vom fi înfrânți. 

Oakes se folosi imediat de acest prilej: 

— Am eliminat aproape toate algele care ne împiedicau să 
cultivăm în mare. Aerostatele vor dispărea şi ele. O mână de 
rebeli nu pot sta în calea unei vieţi mai bune pe care ne-o 
putem făuri aici. 

Privi spre Lewis, surprinzând umbra unui zâmbet. 

— Spune-ne ce trebuie să facem, spuse Lewis. 

Unul dintre oamenii lui Lewis ieşi în faţa, îndemnându-l: 

— Da, spune-ne. 

Cât de prompt îşi aduce răsplata condiţionarea din timp a 
oamenilor, îşi spuse Oakes. 

— Mai întăi, trebuie să vedem cum stăm. 

— Am urmărit tot timpul ecranul, spuse Lewis. Nu văd nici 
un 'Tentacul Nervos. Tu ai văzut vreunul, Legata? 


— Nu, niciunul. 

— Nici un Tentacul Nervos nu a încercat să intre în Fort, 
spuse Lewis. Probabil au învăţat lecţia cu clorul. 

— Ai inspectat tot perimetrul? Întrebă cineva. 

— Nu, dar priviţi oamenii aceia de lângă spărtura în zid, 
spuse Lewis. Niciunul nu pare tulburat. Voi deschide 
trapele. 

— Nu! Spuse Oakes făcând un pas în faţă. Cel care a pus 
întrebarea are dreptate. 

Se răsuci spre Legata: 

— Ai destui senzori ca să poţi inspecta întreg perimetrul? 

— Nu-l pot inspecta în întregime... Însă Jesus are dreptate. 

Oamenii noştri nu sunt ameninţaţi de nici un pericol. 

— Atunci trimite câţiva voluntari cu senzori portabili, 
spuse Lewis. Putem folosi şi câteva echipe de intervenţie. 
Mergem şi noi, dacă doriţi. 

Oakes îi aruncă o privire. Omul ăsta era chiar atât de 
curajos pe cât se dădea? Tentaculele Nervoase să-şi 
amintească de lecţia cu clorul? Imposibil. Altceva reţinea 
demonii. Imediat după acest gând, Oakes trăi senzaţia că 
întreaga planetă se afla acolo, în preajma Fortului, 
aşteptând momentul potrivit pentru a-l ucide. 

Luând liniştea drept consimţământ, Lewis îşi croi drum 
prin mulţime, alegând oamenii: 

— Tu... Tu. Tu. Tu. Veniţi cu mine. Larius, tu adună o 
echipă de intervenţie, ia harta şi reparaţi senzorii. 

Lewis deschise o uşă în capătul camerei, îi invită pe 
voluntari să iasă, apoi se întoarse spre Oakes spunând: 

— În regulă, Morgan, acum totul depinde de tine. 

Ce-a vrut să spună cu asta? Oakes privi uşa închizându-se 
în urma lui Lewis. Trebuie să fac ceva! 

— Toată lumea se întoarce la lucru, spuse el. Toată lumea 
iese afară, cu excepţia personalului care lucrează în centrul 
de Comandă. Hai! Înapoi la îndatoririle voastre! 

Nu prea păreau dornici să plece. 


— S-a întâmplat ceva când Jesus a deschis uşa? Haideţi! 
Avem multă treabă de făcut. 

— Lăsaţi uşa deschisă dacă vreţi, spuse Legata. 

Oakes nu fu prea fericit de sugestie, însă oamenii se 
puseră în mişcare. Începură să plece. Legata se întoarse 
spre consola de comandă a ecranului principal. Oakes veni 
lângă ea, simţindu-i mirosul îmbătător. 

— Ne batem cu o întreagă planetă, spuse el. 

Supraveghe acţiunea de începere a reparațiilor. Când 
echipa se întoarse, află că ceva distrusese senzorii aflaţi la 
mai puţin de zece metri deasupra solului, pe un arc de cerc 
în jurul perimetrului. Arcul de cerc măsura şaptezeci de 
grade. Releele arse scoseseră senzorii din funcţiune. 
Stricăciunile erau mai puţin importante decât se temuse. 
Începu să respire mai uşor. De-abia acum îşi dădu seama că 
tensiunea îi strânsese pieptul în chingi de oţel. 

Lewis se întoarse după o vreme şi se apropie de ei. 

— Vroiai ca oamenii ăia să rămână în pasaj? Îl întrebă el 
pe Oakes. 

— Nu, spuse Oakes dând din cap. Nu. 

Continua să privească ecranul. 

— l-am trimis să-şi vadă de treburi, spuse Lewis. Nimic nu 
pare să se fi schimbat afară. De ce aşteaptă? 

— Războiul nervilor, spuse Oakes. 

— Cine ştie? 

— Trebuie să punem la punct un plan de atac, spuse 
Oakes. Clonii trebuiesc convinşi că este obligatoriu să atace. 
Lewis privi dansul mâinilor Legatei deasupra comenzilor, 

ridicând din când în când ochii spre imaginile aduse pe 
ecran. Rega urcase sus pe cer şi Alki se căţăra deasupra 
orizontului. Deşertul strălucea, totul era scăldat în lumină. 

— Cum ai de gând să-i convingi pe cloni? Întrebă Lewis. 

— Adu câţiva aici, spuse Oakes. 

Lewis îi aruncă o privire întrebătoare, însă se conformă. 
Reveni cu doisprezece cloni-P a căror înfăţişare se apropia 
foarte mult de cea a Naturalilor, cu excepţia musculaturii 


exagerate care le umfla braţele şi picioarele. Erau genul de 
cloni pe care Oakes nu-l putea suferi, însă îşi ascunse 
dezgustul. Lewis îi dispuse într-un arc de cerc, la trei paşi 
depărtare de Oakes. 

Studiindu-le figurile, Oakes recunoscu câţiva din grupul 
care năvălise cu câteva minute înainte în Centrul de 
Comandă. Figurile lor trădau neîncrederea. Apoi sesiză că 
Lewis se înarmase cu un pistol laser. De asemenea, 
Naturalii din cameră erau în stare de alertă. 

— Nu mă voi întoarce la Colonie, începu Oakes. Niciodată. 
Suntem aici ca să... 

— Te-ai putea întoarce pe Navă! 

Vorbise un clon din stânga lui Lewis. 

— Nava nu ne mai răspunde, spuse Legata. Trebuie să ne 
descurcăm singuri. 

Tâmpito! Oakes se albi la faţă. Femeia asta nu ştia cât de 
periculos era să trădezi faptul că depinzi de alţii? 

— Suntem testaţi, spuse Oakes. Nava vrea să vadă dacă 
suntem în stare să ne descurcăm şi singuri. 

Aruncă o privire spre Lewis, remarcând din nou umbra 
unui zâmbet pe buzele sale. 

— Poate că ar trebui să ieşim şi să fugim, spuse Legata. 

Degetele ei alergau pe deasupra comenzilor. 

— Poate că ăsta este un joc, la fel ca alergarea P-ului sau 
Camera Ţipetelor. 

Ce face nebuna asta? Se întrebă Oakes. O privi pieziş, însă 
Legata îşi făcea de lucru cu comenzile, fără să-l ia în seamă. 

— Se întâmplă ceva, spuse ea. 

Toţi ochii se întoarseră spre ecran. Senzorii se focalizaseră 
asupra stâncii. Panille se ridicase în picioare, strângând în 
mână tentaculul unui aerostat. În jurul cutterului de la baza 
stâncii veniseră mulţi cloni-P şi continuau să se adune. 
Demonii ieşiseră de sub umbrele falezei. Chiar şi şirul de 
aerostate părea mai agitat, mişcându-se mereu, urcând şi 
coborând. 


Legata focaliză senzorul asupra unui om aflat în spatele 
cutterului. 

— Toma, spuse ea. Însă aerostatele... 

— Sunt de partea lui, spuse Lewis. Dintotdeauna au fost! 

Legata scrută deşertul. Era oare posibil? Fusese gata să-l 
demaşte pe Oakes, să spună tuturor: „Oakes este un clon.” 
Însă acum şovăia. Ce ştia ea despre Toma? 

Toma cobori braţul şi Panille fu ridicat de un aerostat 
uriaş, apoi depus cu blândeţe pe suprafaţa plană, la poalele 
stâncii. 

Toma şi oamenii săi înaintau. Un front neregulat dar larg, 
întinzându-se în ambele părţi ale cutterului. 

— Sunt cel puţin o mie, murmură Lewis. Cum au adunat 
atâţia oameni? 

— Ce fac demonii? Întrebă Legata. 

Creaturile ieşiseră de sub faleză - Glugi Nemiloase, 
Fusuri, Aripi Plate... Veneau în urma atacatorilor, păstrând 
însă o distanţă. 

— Dacă ajung în raza de acţiune a cutterului, suntem 
terminaţi, spuse Oakes întorcându-se spre Lewis. Ai de 
gând să trimiţi nişte oameni afară? 

— Nu avem altă soluţie, spuse Lewis. 

Apoi se întoarse spre echipa de cloni: 

— V-aţi convins şi voi, nu? 

Se concentrau cu toţii asupra ecranului, urmărind cutterul 
şi hoardele de demoni aflaţi în spatele oamenilor. 

— Este foarte clar, spuse Lewis. Vor să distrugă perimetrul 
şi să permită intrarea demonilor. Atunci chiar că nu vom 
mai avea scăpare. Dar dacă îi putem opri... 

— Fiţi atenţi cu toţii! Strigă Oakes. Promit că fiecare clon 
voluntar va căpăta statut de Natural. Rebelii sunt ultima 
ameninţare serioasă la adresa supravieţuirii noastre. Dacă 
scăpăm de ei, vom face din această planetă un paradis. 

Încet, dar din ce în ce mai hotărâți, clonii se îndreptară 
spre uşă. Li se alăturară şi alţii. 


— Trimite-i să lupte, Lewis, spuse Oakes. Dă-le arme. Vom 
câştiga copleşindu-i numeric. 

Odinioară, în fantezia mea bântuiau vise de virtute, faimă 
şi fericire. Am sperat prosteşte că voi întâlni fiinţe care, 
neluând în seamă aspectul meu exterior, mă vor iubi pentru 
calităţile mele deosebite. 

— Cuvintele Monstrului lui Frankenstein, Arhivele Navei. 

TOMA DĂDU SEMNALUL DE ATAC şi imediat trăi senzaţia 
cutremurătoare, paralizantă, că ţinta atacului nu era Fortul 
ci Nava. 

Tu ai pus asta la cale, Navă! Vezi ce-ai făcut? 

Nava nu îi răspunse. 

Toma înaintă cu armata sa. 

Aerul era fierbinte, amândoi sorii urcaseră sus pe cer. 
Lumina strălucea puternic, obligându-l să mijească ochii. În 
aer se simţea o oarecare amăreală, probabil din cauza 
prafului ridicat de armata încropită în grabă. 

Îşi privi soldaţii; întâi în stânga, apoi în dreapta. Se 
gândise cineva vreodată la o asemenea amestecătură de 
fiinţe, implicată într-o astfel de acţiune temerară? Naturalii 
formau o minoritate insignifiantă, înghițită în diversitatea 
de forme stranii: capete bulboase, ochi, urechi, nasuri şi 
guri aşezate aiurea; piepturi umflate ca nişte butoaie, altele 
osoase, membre subţiri şi degete normale; picioare ca nişe 
butuci. Mergeau, se legănau sau se împiedicau, dar toţi îi 
ascultau comenzile. Roţile improvizate prinse de cutter 
lăsau urme adânci în nisip, dislocând pietrele mai mici. 
Murmurând, mormăind, şuierând, soldaţii săi înaintau. Unii 
dintre clonii-P strigau „Avata! Avata! Avata!” târându-şi 
picioarele anormale. Observă că demonii înaintau odată cu 
soldaţii săi, păstrând însă distanţa, exact aşa cum îi spusese 
Panille. 

Aşteaptă ospăţul. 

Ce vedeau demonii aici? Panille spusese că, ajutat de 
aerostate, putea proiecta imagini false care să ţină demonii 
pe loc. Unii dintre clonii-P manifestau capacităţi 


asemănătoare. Toma îşi spuse că era probabil efectul 
experimentelor de încrucişare cu algele. Apărarea lor părea 
destul de fragilă, în comparaţie cu puternicii demoni. 
Întreaga acţiune era fragilă - nu aveau suficiente arme, nici 
suficienţi soldaţi, nici suficient timp pentru a pune la cale 
planuri strategice. 

Întorcând privirea spre stânci, zări mulţimea de demoni 
târându-se în urma lor. Panille mergea printre ei fără 
teamă. O Glugă Nemiloasă gigantică se lovi de el, dându-se 
repede în lături. Toma simţi un fior. Panille spusese că nu va 
lua parte la acţiune ucigând, însă îi va proteja armata cât 
putea el de bine. Hali Ekel şi o echipă sanitară formată în 
grabă aşteptau la baza falezei. Totul depindea de 
capacitatea forţei sale de a-i înfricoşa pe luptătorii Fortului, 
astfel încât Oakes să capituleze. 

La momentul potrivit, Toma dădu soldaţilor săi semnalul 
de împrăştiere. Ocupară o mare suprafaţă din deşert. Dacă 
puterile lui Panille erau încă valabile, apărătorii vor vedea 
doar un grup micuţ de atacatori intrând în raza de acţiune 
a armelor Fortului. Toma se alătură grupului care ducea 
cutterul. Făcură un ocol spre stânga. 

Îndoielile începeau să-i dea târcoale. La scara lui de 
percepere a timpului, mai aveau doar câteva ore la 
dispoziţie. Apoi Nava îşi va pune în aplicare ameninţarea, 
punând capăt existenţei omenirii, pentru totdeauna. 
Acţiunea aceasta părea zadarnică. Va trebui să cucerească 
Fortul, să adune supraviețuitorii, să descopere modalitatea 
corectă de Adorare şi să dovedească Navei că omenirea 
merita să îşi continue existenţa. 

Nu avem destul timp. 

Panille! Panille era vinovat de această întârziere. La 
fiecare argument în favoarea atacului, Panille nu făcea 
decât să scoată un sunet dezaprobator. 

Cuibul este un paradis, spunea el. 

Da, desigur, era un paradis - un anotimp excelent pentru 
creşterea plantelor Pământene... Fără mucegaiuri, fără 


noroaie, fără insecte parazite... Nici măcar un singur 
demon nu le ameninţase viaţa. 

Craterul din stânca aceea era un micuţ fragment de 
Pământ, o adunătură haotică de elemente căutând 
creşterea şi ordinea. 

Un Rai cu diametrul de un kilometru nu poate face 
locuibilă o întreagă planetă. 

Panille venea mereu cu afirmaţii idioate: 

— Modul în care te comporţi cu pământul de sub picioare 
reprezintă prin el însuşi o rugăciune. 

Asta vrei, Navă? Astea-s rugăciunile pe care le doreşti? 

Nava nu-i oferea răspuns. Nisipul fâşâia sub picioarele lor, 
armata se răspândise în evantai şi continua să avanseze 
spre Fort. 

Aici sunt de unul singur. Nu primesc ajutor de la Navă. 

Îşi aminti de Nava Neantului Pământeanul - nava care 
devenise Nava. Îşi aminti echipajul... Pregătirea minuțioasă 
căpătată la Baza Lunară. Unde erau ei acum? Rămăsese 
vreunul în celulele de hibernare? Îşi dorea să-l vadă încă o 
dată pe Bickel. John Bickel i-ar fi fost de mare folos aici - 
era inventiv şi foarte direct. Unde era acum Bickel? 

Nisipul îi foşnea sub picioare la fel ca nisipul din unităţile 
de pregătire ale Bazei Lunare. Nisipurile Lunii, nu ale 
Pământului. Câte nopţi pierduse privind Pământul noaptea 
- o simfonie superbă în albastru şi alb! Dorinţele sale nu 
fuseseră îndreptate spre stele şi nici spre cine ştie ce 
invenţii matematice cu aplicaţie în sistemul Tau Ceti. El nu- 
şi dorea decât Pământul - singurul loc din tot universul în 
care nu avea acces. 

Pandora nu este Pământul. 

Însă cuibul era o tentaţie - la fel ca şi Pământul din visele 
sale. 

Probabil că nu seamănă deloc cu adevăratul Pământ. Ce 
cunosc eu despre adevăratul Pământ? 

Generaţia sa nu cunoscuse decât secţiile cu cloni aflate la 
Baza Lunară, separate definitiv de originalele umane 


printr-un ecran transparent. Mereu ecranele transparente, 
mereu un Pământ simulat - tot aşa cum clonii simulau 
oamenii. 

Nu vroiau ca noi să răspândim cine ştie ce boli ciudate, 
căpătate în colţuri necunoscute ale universului. 

Îi scăpă un hohot de râs. 

lată ce boli am adus pe Pandora! Războiul. Şi boala numită 
omenire. 

Se auzi o lovitură spre dreapta, scoţându-i din reverie. 
Dinspre Fort fusese lansat un fascicul care incinerase o 
stâncă imensă, chiar în faţa lor. Toma ceru soldaţilor să stea 
cât mai împrăştiaţi. Privi înapoi, văzându-i pe Panille 
mergând imperturbabil împreună cu demonii, în spatele 
armatei sale. 

Simţi cum invidia ţâşneşte din el prin toţi porii. Panille era 
un om natural, născut normal. 

Eu mă trag dintr-un container cu axolotl! 

Ce ciudat, trebuiseră să treacă nenumărați eoni şi să 
ajungă la o criză crucială pentru a-şi da seama cât de mult 
ura faptul că era clon. 

Clonilor de la Baza Lunară li se interzice cu desăvârşire... 

Listele cu „Nu ai voie” se întindeau pe numeroase pagini. 

Clonilor li se interzice să intre în contact cu oamenii 
Naturali sau cu Pământul. 

Izgonit din Grădina Raiului fără ca măcar să fi păcătuit. 

Ceea ce simte unul, simt toţi, spusese Avata. 

Da, Avata, însă Pandora nu este Pământul. 

Nava spusese că el era material original totuşi, un mic 
fragment din ceea ce fusese Pământul. Ce amintiri ale 
Pământului stăteau nedescoperite în genele din vârful 
degetelor? 

Era foarte cald pe întinderea plană, de-a dreptul fierbinte. 
Sorii loveau nemilos. Proiecţia lui Panille putea într-adevăr 
păcăli apărătorii Fortului? Panille păcălise rachetele, lucrul 
acesta nu putea fi pus la îndoială. Toma îşi aminti propriul 
contact mental cu Bitten, programul de comandă al navetei 


care le adusese atâtea echipamente şi arme utile. Aşa cum 
spusese Panille, capacitatea de a comunica era în acelaşi 
timp şi o capacitate de a ascunde. 

Şi dacă Panille îi abandona acolo, coborând masca? Dacă îl 
răneau... Sau îl omorau? Panille ar fi trebuit să rămână la 
adăpost. 

Exact ca un clon. Ratezi mereu înţelegerea esenţialului. 

Acea veche batjocură îi răsună din nou în urechi. Exact ca 
un clon! 'Toate eforturile de a insufla clonilor sentimentul 
mândriei fuseseră întâmpinate cu batjocură. Clonii trebuiau 
să fie extra-umani, proiectaţi pentru activităţi foarte 
precise. Oamenilor nu le plăcea aşa ceva. Clonii de la Baza 
Lunară nu arătau diferit în comparaţie cu oamenii, nu 
vorbeau diferit... Însă separarea dusese la apariţia unor 
conflicte subtile. Exact ca un clon. 

Îşi aminti de un instructor de la Baza Lunară privindu-l 
prin acel ecran blestemat, învăţându-l despre complexul 
sistem de monitorizare şi spunându-i: „Este exact ca un 
clon, privind cu jind paradisul.” 

Armata sa intrase în raza de acţiune a armelor Fortului. Îi 
despărţeau mai puţin de două sute de metri. loma ieşi cu 
un efort din reverie - ce mai comportament la un general 
de armată! Privi în stânga şi în dreapta. Erau în continuare 
împrăştiaţi. Se opri în spatele unei stânci negre, mai înaltă 
decât el. Fortul se zărea în faţă. Cutterele ieşeau peste tot, 
ca nişte ţepi de arici. Panille nu se putea apropia mai mult. 
Toma se întoarse, făcându-i semn să se oprească. Poetul 
făcu precum i se spusese. De aici, armata va trebui să se 
descurce singură. Nu puteau risca pierderea armei 
esenţiale. 

Stânca din faţa sa începu să se încălzească, devenind 
incandescentă. Toma făcu un salt în dreapta şi roca explodă 
împrăştiind fragmente înroşite. Nu le luă în seamă, 
strigând: 

— La atac! 


Oamenii săi porniră într-o alergare dezordonată spre Fort. 
Porţile perimetrului se deschiseră larg. Apărătorii veniră în 
număr mare, înarmaţi cu puşti laser şi aruncătoare de 
flăcări. Alergau spre iluziile proiectate de Panille. 
Apropiindu-se la câţiva metri, confuzia punea stăpânire pe 
ei: ţintele se dizolvau în faţa lor. Se răsucea spre stânga, 
dreapta, trăgând la întâmplare, lovind în proprii camarazi. 
Cutterele Fortului începură să scuipe fascicule 
incandescente, explorând deşertul. 

— Foc! Urlă Toma. Foc! 

Unii dintre oamenii săi se conformară. Însă apărătorii 
Fortului aveau aceleaşi caracteristici genetice ca şi armata 
sa. Atacatorii şi apărătorii se confundau, neavând uniforme. 
Se loveau orbeşte. Fascicolele tăiau şi prieten şi duşman. 
Deşertul se umplu cu trupuri sângerânde - unele 
dezmembrate, altele zvârcolindu-se şi urlând. Toma privi 
cuprins de groază fântâna arteziană ţâşnind dintr-un trup 
rămas fără cap, undeva în stânga sa. Şuvoiul făcu o baltă 
roşie şi trupul se prăbuşi. 

Ce am făcut? Ce am făcut? 

Niciunul dintre aceşti oameni, atacatori sau apărători, nu 
ştiau cum trebuie să lupte într-un război. Se 
transformaseră în simple instrumente isterice ale 
distrugerii. Atât. Mai puţin de o pătrime din armata 
apărătorilor ajunsese în contact cu armata sa. Dar ce mai 
conta? În jurul Fortului se adunaseră bălți de sânge şi 
trupuri sfârtecate. 

Făcu semn echipei care manevra curtenii: 

— Perforaţi zidul Fortului! 

Însă echipa fusese decimată, roţile pierdute. Aparatul 
zăcea înclinat, cu ţeava spre sol. Supraviețuitorii se 
ghemuiseră în spatele cutterului. 

Toma se răsuci, privindu-l pe Panille. Poetul stătea 
nemişcat, în mijlocul demonilor. Două Glugi se culcaseră în 
stânga sa, ca nişte câini fideli. Frontul îngrozitoarelor 


animale ucigaşe ale Pandorei formase un arc larg în jurul 
scenei de coşmar. 

Toma fu cuprins de turbare. Nu m-ai învins, Navă! Se 
repezi spre cutterul greu, îl apucă de ţeavă şi încercă să-l 
redreseze. Jos, la baza falezei, fusese nevoie de patru cloni 
puternici pentru a deplasa aparatul. În furia sa, Toma îl 
mişcă de unul singur, sprijinindu-l de un bolovan până când 
îi îndreptă ţeava spre zidul Fortului. Echipajul 
supravieţuitor se îndepărtă de el, privindu-l cum 
manevrează comenzile şi activează fascicolul. Un fulger 
orbitor, albastru, lovi zidul Fortului, topindu-l. Construcţia 
de deasupra zidului alunecă, prăbuşindu-se în balta de 
material topit. 

Rațiunea îşi întoarse din nou faţa spre 'loma. Făcu un pas 
înapoi, apoi încă unul. Se afla la douăzeci de paşi în spatele 
cutterului, când armele apărătorilor distruseră aparatul. 
Nici măcar nu simţi schija ascuţită de metal străpungându-i 
pieptul. 

De ce să umileşti un om făcându-l să implore ajutorul, 
când stă în puterea Ta, O, Doamne, să-i satisfaci toate 
necesităţile într-un mod onorabil? 

— A Kahan, Atereth ha-Zaddikim, Arhivele Navei. 

HALI O SUPRAVEGHEA cu atenţie pe Waela, în timp ce 
clonii-P pregăteau un adăpost obstetric temporar. Umbra 
falezei îi acoperea şi armata dezorientată umplea aerul cu 
zgomote discordante: strigăte, mormăieli, scrâşnetul roţilor 
cutterului pe nisip. Avu un sentiment de uşurare văzând că 
demonii pleacă împreună cu Panille. Panille o înspăimânta. 
Prietenul ei cu voce blândă căpătase un teribil foc interior. 
Era deţinătorul unei puteri asemănătoare celei pe care o 
văzuse pe dealul Golgotei. 

Deşi purta în pântec copilul nenăscut, Waela se deplasa cu 
o uşurinţă remarcabilă. Se afla în habitatul ei natural: 
Pandora. Acest loc o schimbase. Din cauza asta o 
însămânţase Panille? Hali îşi reprimă un sentiment de 
gelozie. 


Sunt med-teh. Sunt un Natal. Un copil nenăscut are nevoie 
de mine. Vreau bucurie! 

Încercă să nu se mai gândească la ceea ce s-ar putea 
întâmpla acolo, în deşert. Toma o prevenise la ce să se 
aştepte. De unde învățase el despre bătălii? Hali nu reuşise 
să-şi stăpânească sentimentele de furie. 

— Oamenii aceia care vor muri, cu ce diferă faţă de noi? 

Îi aruncase întrebarea în faţă pe când coborau faleza, ea 
fiind susţinută de tentaculele unui aerostat. În dreapta lor, 
orizontul cenuşiu era brăzdat de dungi roşiatice. Ciclul 
nocturn fusese un coşmar: sporovâăială soldaţilor, şuierul 
aerostatelor. Pungile portocalii aduseseră câţiva oameni, 
căraseră echipamentul, supravegheaseră coborârea celor 
care făceau de gardă pe vârful falezei. 

Sute de oameni, tone de echipament. 

Toma nu-i răspunsese la întrebare decât după ce i-o 
repetase. 

— Trebuie să cucerim Fortul. Nava ne va distruge dacă nu 
vom face aceasta. 

— Nu vom fi cu nimic mai buni decât ei. 

— Dar vom supravieţui. 

— Cui vom supravieţui? Nava ştie ceva despre toate astea? 
— Nava spune aşa: „Atunci când vei auzi de războaie, nu 
te speria: căci aceste lucruri sunt necesare; însă ele nu vor 

aduce sfârşitul.” 

— Asta nu este Nava! Asta este Cartea Creştină a Morților! 

— Dar Nava citează din ea. 

Toma o privise în ochi şi ea citise acolo durerea. Cartea 
Creştină a Morților. 

Întrebase Nava despre Cartea Creştină a Morților şi Nava 
îi arătase câteva fragmente. Fraze studiate de Panille 
cândva. Dacă Toma era într-adevăr un PP trebuia să 
cunoască acele fraze. Se întrebase dacă şi Oakes le ştia. 
Foarte ciudat, dar nimeni de la bordul Navei nu fusese în 
stare să răspundă nelămuririlor legate de evenimentele de 
pe Golgota. 


Toma o înfricoşase atunci. Se opriseră pentru a-şi trage 
răsuflarea, pe un bolovan aflat într-o fisură adâncă a 
peretelui de piatră. 

— De ce ţi-a arătat crucificarea? I-ai cerut asta vreodată? 

— De unde... de unde ştii despre...? 

— Nava îmi vorbeşte. 

— "Ţi-a spus Nava de ce eu...? 

— Nu! 

Toma pornise din nou pe potecă. Ea strigase în urma lui: 

— Ştii de ce am fost martoră? 

El se oprise, privind lumina dimineţii crescând peste 
deşert şi strălucirea barierei de plasmasticlă a Fortului. Hali 
venise lângă el. 

— Ştii? 

Toma îi mărturisise: 

— Dacă aş şti, aş şti cum trebuie să Adorâm. Nava nu ţi-a 
dat nici un indiciu? 

— Nu mi-a spus decât că trebuie să învăţăm despre 
violenţa sfântă. 

El îi aruncase o privire întunecată: 

— Spune-mi ce ai văzut la crucificare! 

— Am văzut un bărbat torturat şi ucis. A fost ucis brutal, 
îngrozitor. Nava n-a vrut să mă lase să intervin. 

— Violenţă sfântă, murmurase el. 

— Omul pe care l-au ucis mi-a vorbit. El... Am avut 
impresia că mă recunoaşte. Ştia că venisem de departe 
pentru a-l vedea. Spunea că mă vede aşa cum sunt. Trebuia 
să spun cuiva că ceva s-a săvârşit. 

— Ce a spus? 

— A spus că dacă cineva îl poate înţelege pe Dumnezeu, eu 
sunt aceea... Însă eu nu-l înţeleg! 

Hali scuturase din cap, gata să plângă: 

— Sunt un simplu med-teh, un Natal şi nu ştiu de ce mi-a 
arătat Nava acel eveniment! 

Toma vorbise aproape în şoaptă: 

— Asta a fost tot? Doar atât a spus? 


— Nu... Le spunea oamenilor din mulţime să nu plângă 
pentru el, ci pentru copiii lor. Şi a spus ceva despre un 
copac tânăr. 

— Dacă fac aceste lucruri unui copac tânăr, ce vor face 
unuia uscat? 

— Exact! Exact aşa a spus! Ce înseamnă asta? 

— Înseamnă... Înseamnă că cei puternici devin periculoşi 
în momentele decisive... Şi că ceea ce fac rădăcinilor se va 
simţi până în vârful ramurilor. 

— Atunci de ce ai creat această armată? De ce mergi 
acolo...? 

— Pentru că trebuie. 

Toma îşi reluase drumul, refuzând să-i răspundă. Se 
întâlniseră cu alţii, care urcau panta şi îl înconjuraseră. 
Pierduse şansa să-i mai vorbească. După puţin timp 
ajunseseră la baza falezei şi trebuise să-şi vadă de propriile 
treburi, în timp ce Toma se ocupase de războiul lui. 

Ferry fusese pus să lucreze împreună cu ea. Hali ştia ce 
credeau Toma şi Kerro despre bătrân şi avusese ocazia să-şi 
arate simpatia pentru el. În timp ce lucra cu Ferry la 
adăpostul pânzei groase, îl auzise pe Toma adresându-se 
armatei sale: 

— Puterea mea este binecuvântată de Navă, care mi-a 
învăţat mâinile să ducă războaie şi degetele să lupte. 

Aşa vorbea oare un PP? Îi ceruse lămuriri lui Ferry. 

— Aşa vorbeşte şi Oakes. 

Bătrânul păruse resemnat, însă dispus să-i ajute. 

Armata era în toiul pregătirilor şi Panille stătea deoparte, 
ca un observator detaşat. Lui Hali nu-i plăcuse deloc că se 
aflau în apropierea demonilor. Însă Panille îi spusese că 
demonii nu vor face rău nici unuia dintre oamenii de acolo. 
Spusese că aerostatele umpluseră simţurile demonilor cu 
imagini false, păstrând controlul asupra lor. 

Ferry trecuse pe lângă ei, aruncând o privire ciudată 
inelului pe care ea îl purta în nară. 


Se întrebă ce simţise Ferry. Fusese de faţă, însă Toma nici 
nu-l luase în seamă. 

— Oakes crede că deţine adevărata putere pe Dragonul 
Negru, dar se înşeală, spusese Toma. Nu vrea să o împartă 
cu nimeni. S-a instalat aici, crezând că-i va fi mai uşor decât 
la Colonie. 

— l-am spus că nu era cazul să se mute, spusese Ferry. 
Toma îl ignorase, adresându-i-se lui Panille: 

— Ferry este un mincinos, dar ne poate fi de folos. Trebuie 
să ştie ceva important despre planurile lui Oakes. 

— Dar eu nu ştiu nimic, scârţâise bătrânul. 

Unul dintre ajutoarele lui Toma - un Natural - venise cu o 
problemă organizatorică. Toma privise lung însemnele 
aflate deasupra sprâncenei acestuia. Plecaseră împreună, 
şi-l auziseră pe Toma murmurând: 

— Ce mai armată încropim noi aici, din resturile aruncate 
de alţii! 

Totuşi, ordinele lui Toma aveau o logică. Clonii-P fuseseră 
grupaţi conform destinaţiei: mesageri, hamali, 
constructori... Alcătuise şi o listă de pregătiri necesare: 
operator, preparator fizic, sudor, muncă necalificată... 

Toate acestea îi veniră în minte pregătind punctul medical 
de sub faleză. Ce o interesa pe ea cum îşi organizase Toma 
forţele? Ea trebuia să se ocupe de răniţi şi cu asta basta. 

Waela, ajutând-o să pregătească toate cele necesare 
naşterii, se opri deodată în faţa ei: 

— De ce pari îngrijorată? Are legătură cu copilul meu? 

— Nu, absolut deloc. 

Waela auzi vocea interioară, Sinceritatea: 

Copilul se va naşte curând. Curând. 

— Ce te îngrijorează? 

Hali cobori ochii spre abdomenul umflat al Waelei: 

— Dacă aerostatele nu ne-ar fi adus potolul din Colonie... 

— Colonia nu mai are nevoie de el. Au murit cu toţii. 

— Nu asta vroiam să... 

— Ţi-e teamă că bebeluşul meu îţi va fura anii, viaţa şi... 


— Nu cred că bebeluşul tău va lua ceva de la mine. 

— Atunci? 

— Waela, ce facem noi aici? 

— Încercăm să supravieţuim. 

— Vorbeşti ca Toma. 

— Uneori, loma are foarte multă dreptate. 

Trei cloni-P îşi făcură apariţia în adăpost, doi dintre ei 
ajutând un al treilea care-şi pierduse braţul. Toţi suferiseră 
arsuri. Unul avea în mână braţul tăiat, care se murdărise de 
nisip şi sânge. 

— Cine este med-teh aici? Întrebă un pitic cu degete lungi 
şi flexibile. 

Ferry vru să se ridice, dar Hali îl trase înapoi: 

— Rămâi cu Waela. Anunţă-mă când are nevoie de mine. 

— Dar eu sunt doctorul, ştii bine asta, făcu el jignit. 

— Ştiu. Rămâi cu Waela. 

Hali îi conduse pe cei trei în salonul de urgenţă aflat între 
stâncile negre ale falezei. Lucră repede, acoperind rănile cu 
sintoepidermă, după ce le pudrase cu septalc. 

— Nu-i poţi salva braţul? Întrebă piticul. 

— Nu. Ce se întâmplă acolo? 

Piticul scuipă pe jos: 

— A coborât iadul! 

Hali termină cu camarazii piticului şi îl privi din nou. 
Replica sa o surprinsese şi el îşi dădu seama: 

— Nu te teme, n-am înnebunit. 

— Vino aici să te îngrijesc, spuse ea. 

Braţul drept al piticului suferise o arsură gravă. Hali 
încercă o conversaţie, ca să-i distragă atenţia de la durere: 

— Cum aţi venit aici? V-au adus aerostatele? 

— Lewis ne-a dat afară. Ca pe nişte gunoaie. Ştii ce 
înseamnă asta. În zonă erau multe Tentacule Nervoase. Cei 
mai mulţi dintre noi n-au reuşit să scape. Sper ca 
Tentaculele Nervoase să intre acolo. 

Arătă cu braţul sănătos spre Fort: 

— Să-i mănânce pe toţi ticăloşii ăia hrăniţi de ţâţe. 


Piticul cobori de pe masa de tratament. Se îndreptă spre 
ieşire. 

— Unde pleci? 

— Mă întorc să mai dau o mână de ajutor. 

Ridicase draperia şi Hali avu prilejul să privească Fortul. 
Aerul era traversat de fulgere albastre. Auzea urlete şi 
explozii îndepărtate. 

— Nu eşti restabilit complet. Nu poţi... 

— Pot căra răniții. 

— Sunt mulţi? 

— Foarte mulţi. 

Piticul dispăru, lăsând draperia să cadă. 

Hali închise ochii. În minte îi apăru un grup de oameni. 
Grupul se transformă în mulţime, iar mulţimea deveni 
gloată. Vântul purta mirosuri de gură stricată şi sânge 
sărat. Imaginile care îi fugeau acum prin minte erau pline 
de tăieturi şi arsuri. O pereche de genunchi zdrobiţi 
apărură ca prin ceaţă... Oamenii cu suliţele. 

— Nu aceasta este calea, murmură ea. 

Îşi luă trusa medicală şi echipamentul de prim ajutor, se 
repezi spre perdea, o dădu violent la o parte şi ieşi. Piticul 
de-abia se mai zărea în depărtare. Alergă după el. 

— Unde pleci? Strigă Ferry. 

— Au nevoie de mine acolo, spuse ea fără să întoarcă 
privirea. 

— Dar cu Waela cum facem? 

— Eşti doctor. 

Strigase ultimele cuvinte fără a-şi lua ochii de pe fumul ce 
se înălța în depărtare. 

Atunci când oamenii se consideră reprezentanţi ai zeilor, 
mortalitatea devine mai importantă decât moralitatea. 
Martiriul corectează această discrepanţă, însă doar pentru 
scurt timp. Lucrul trist cu martirii este că ei nu ne mai pot 
explica semnificaţia gestului lor. Şi nici nu mai pot vedea 
teribilele consecinţe ale martiriului. 


— Voi Sunteţi Purtătorii de Cuvânt ai Martirilor, Raja 
Toma, Arhivele Navei. 

LEGATA TRECEA de la un senzor la altul, încercând să-şi 
formeze o imagine de ansamblu. Imaginile apăreau, 
dispăreau în ceața, apoi erau recreate dintr-un un alt 
unghi. Fascicolele cutterelor brăzdau deşertul; vedea 
cadavre, mişcări convulsive. Sirenele de alarmă semnalară 
deteriorări ale perimetrului. Îl auzi pe Lewis formând 
echipe de intervenţie. Cutterele reintrară în acţiune, 
dirijate de specialiştii Centrului. Era permanent atentă 
asupra misterului prezent pe ecran. În imagini apărea 
deodată o ceaţă, de parcă o forţă exterioară încerca să 
zăpăcească instrumentele. 

Îşi şterse fruntea cu mâneca salopetei. Cei doi sori 
urcaseră sus pe cer. Bătălia continua şi sistemele de 
aclimatizare îşi încetaseră în cea mai mare parte 
activitatea, aproape toată energia fiind furnizată armelor. 
Era foarte cald în Centrul de Comandă, iar mişcările 
nervoase ale lui Oakes o iritau. Spre deosebire, Lewis părea 
nefiresc de calm... ba chiar un pic amuzat. 

Deşertul era martorul unui adevărat măcel. Clonii din 
Centrul de Comandă erau din ce în ce mai puţin atenţi la 
treburile lor, de teamă să nu fie trimişi afară să lupte. 

Legata apăsă butonul redare. Ecranul principal fu acoperit 
de ceaţă. 

— Ce a fost asta? Întrebă Oakes. 

Legata apăsă butonul stop, însă senzorii nu reuşeau să 
ofere o imagine clară. Apăsă încă o dată butonul redare, 
mărind detaliile. Nimic clar. Încă o dată: redare. Încetini 
derularea, cerând computerului îmbunătăţirea imaginii. O 
umbră neclară apăru pe ecran, cu formă vag umanoidă. Se 
mişca printre stânci, luptându-se cu un obiect greu. Apoi se 
îndepărtă. 

Un fascicol albastru porni de undeva din zona înceţoşată. 
Semnalele de alertă se aprinseseră într-un colţ al ecranului. 
Nu le luă în seamă - faptele se petrecuseră cu câteva 


momente mai înainte şi Lewis dăduse ordinele necesare 
pentru a rezolva situaţia. Ecranul arăta însă ceva mult mai 
important: o pată mare portocaliu-roşiatică invizibilă până 
atunci. 

— Ce faci? Întrebă Oakes. De unde a venit lovitura? 

— Cred că ne parazitează sistemul de senzori, spuse ea. 

Dar sesiză îndoiala din propria voce. 

Oakes se holbă la ecran câteva clipe, apoi izbucni: 

— Nava! Blestemata de navă îşi bagă iar coada! 

Picături de sudoare îi străluceau pe buza superioară şi pe 
fălci. Legata îl simţi gata să cedeze. 

— De ce ar face nava una ca asta? Întrebă Lewis. 

— Din cauza lui Toma. Doar l-ai văzut acolo, în mijlocul 
rebelilor. 

Vocea lui Oakes tremura puternic. 

Legata comută pe alţi senzori, cerându-le să se 
concentreze asupra zonei din care pornise lovitura. 
Demonii dispăruseră, nu se vedeau nicăieri. Poetul nu se 
mai afla la postul său, în vârful stâncii. Stratul gros de 
aerostate se subţiase, devenind o linie subţire deasupra 
munţilor. Întreaga scenă stătea în bătaia razelor celor doi 
sori. 

— Unde sunt aerostatele? Întrebă ea. Nu le-am văzut 
plecând. 

— Cine ştie? Făcu Lewis. Poate s-au ridicat până la... 

Fu întrerupt de zarva iscată deodată în apropierea uşii. 

Legata se întoarse în scaun, zărind un Natural brunet - 
supraveghetor - pătrunzând în Centrul de Comandă. 
Transpirat şi nervos, se îndreptă grăbit spre Lewis. Umărul 
suferise o arsură puternică şi sângera, în ciuda unui petic 
de sintoepidermă. În ochii săi se citea foarte clar că era pe 
cale să înnebunească de durere. 

Deci afară sunt şi Naturali, gândi ea. 

— Primim din ce în ce mai mulţi cloni răniţi, Jesus, spuse 
bărbatul cu voce răguşită şi încordată. Ce facem cu ei? 

Lewis privi spre Oakes, lăsându-l pe el să răspundă. 


— Improvizaţi o infirmerie, spuse Oakes. În blocul clonilor. 
Să se trateze singuri. 

— Nu se prea pricep la aşa ceva, spuse Lewis. Unii dintre 
ei sunt foarte tineri, dacă mai ţii minte. 

— Da, ştiu, spuse Oakes. 

— Înţeleg, spuse Lewis dând din cap. 

Apoi îi spuse supraveghetorului: 

— Ai auzit. Dă-i drumul! 

Omul le aruncă o privire întunecată, dar se conformă. 

— Nava se amestecă în toată afacerea asta, spuse Oakes. 
Nu putem face rost de medici în momentul ăsta. Trebuie să 
punem a punct un plan pentru... 

— Ce se întâmplă acolo? Întrebă Legata. 

Oakes se întoarse, văzu că Legata schimba imaginile, 
comutând senzorii într-o secvenţă rapidă. Ridică privirea 
spre ecran şi nu sesiză imediat ce anume îi atrăsese ei 
atenţia. Apoi se lămuri - un dreptunghi undeva în dreapta 
sus arăta o creatură argintie căţărându-se pe zidurile 
Fortului. Se mişca precum un val lent, păcălind senzorii. 
Legata compensă mişcarea înşelătoare, trecând de la un 
senzor la altul şi înapoi. Valul era compus din nenumărate 
fragmente strălucitoare reflectând lumina puternică a 
sorilor. 

— Fusuri, şuieră Lewis. 

În întreaga cameră se aşternu o tăcere atât de profundă 
încât îşi puteau auzi chiar şi gândurile. 

Legata îşi continuă activitatea la consolă. 

Lewis se întoarse spre Naturalii care păzeau Centrul de 
Comandă: 

— Harcourt, Javo, luaţi un aruncător de flăcări şi încercaţi 
să respingeţi atacul Fusurilor. 

Oamenii nu se mişcară. 

Legata zâmbi în sinea ei. Simţea încordarea crescând 
până la nivelul pe care şi-l dorise. Făcuse bine că aşteptase. 

În cameră se produse o agitaţie apăsătoare. Privi peste 
umăr şi văzu cloni pe coridor, făcând presiuni să intre în 


Centrul de Comandă. Unii dintre ei erau foarte bizari. 
Majoritatea aveau râni grele. Căutau pe cineva. O voce 
guturală spuse din mijlocul lor: 

— Avem nevoie de medici! 

Lewis se îndreptă spre cei doi Naturali pe care-i trimisese 
să se lupte cu valul de Fusuri: 

— Refuzaţi să îndepliniţi ordinele? 

Harcourt se înroşi la faţă, protestând: 

— Trimite nişte cloni. Pentru asta au fost proiectaţi. 

De undeva din centrul camerei se auzi o voce subţire: 

— Noi nu mergem acolo! 

— De ce să-i trimiţi? Întrebă Legata. 

— Nu te amesteca, Legata! Răcni Oakes. 

— Explică-le pentru ce trebuie să meargă clonii acolo, 
spuse ea. 

— Ştii foarte bine de ce! 

— Nu, nu ştiu. 

— Pentru că în misiunile periculoase clonii trebuiesc scoşi 
în faţă. Harcourt are dreptate. Clonii trebuie să meargă 
primii. Aşa s-a procedat dintotdeauna. Aşa vom proceda şi 
acum. 

Deci încearcă să-i câştige pe Naturali. 

Legata se întoarse spre Lewis, întâlnindu-i privirea. Ce era 
cu amuzamentul din ochii lui? În sfârşit, nu conta. Apăsă un 
buton al consolei care controla ecranul principal, apoi se 
întoarse spre cei din cameră. Nimeni nu putea rata ceea ce 
se întâmpla acolo, pe ecran. Avusese ea grijă de asta. 

Da... Camera deveni o sală de cinema. Toţi ochii se fixară 
pe ecran. 

Nedumerit, Oakes se răsuci şi el, zărindu-şi imaginea 
proiectată acolo. Sub imagine, se derula biografia sa. 
Rămase cu privirea pironită în titlu: „Morgan Lon Oakes. 
Ref. Original, Morgan Hempstead, donator...” 

Simţi că se sufocă. Asta era o păcăleală! Îşi îndreptă ochii 
spre Legata şi privirea ei rece îi trimise un fior de gheaţă pe 
şira spinării. 


— Morgan... 

Cât de dulce suna vocea ei! 

— Ţi-am descoperit biografia, Morgan. Vezi sigiliul Navei? 
Nava garantează că acest fişier nu este fals. 

Oakes simţi un spasm în pleoapa stângă. Înghiţi cu noduri. 

Visez! Nu este adevărat! 

Murmurele începeau să crească: 

— Oakes este clon? Pe ochii Navei! 

Legata se ridică, apropiindu-se de Oakes: 

— Numele tău... Este numele femeii care a suportat să-i fii 
băgat în pântec - contra cost, desigur. 

Oakes îşi regăsi vocea: 

— Este o minciună! Părinţii mei... Soarele nostru se 
transforma în novă... Eu... 

— Nava spune că nu. Vezi? Spuse ea arătând spre ecran. 
Informaţiile continuau să se înşire: Data implantării 
celulelor, adresa falşilor părinţi, numele... 

Lewis veni lângă Oakes: 

— De ce, Legata? 

Da, Lewis se amuza, fără îndoială. 

Legata nu-şi putea desprinde ochii de pe figura şocată a 
lui Oakes. De ce aş vrea să-i alin durerea? 

— Camera Ţipetelor a fost o greşeală, şopti ea. 

Cineva din cameră strigă: 

— Clonii sunt trimişi primii! Trimiteţi clonul afară! 

Începură să urle cu toţii, într-un singur glas: 

— Trimiteţi clonul afară! 

— Nu! Strigă Oakes. 

Însă se simţi prins de braţe puternice. Legata nu putea 
interveni. Ar fi însemnat să facă victime printre cei de faţă. 
Vocea lui Oakes strigând: „Nu! Vă rog, nu!” se auzea din ce 
în ce mai slab, ieşind din cameră, pierind în trecere printre 
urletele furioase ale gloatei. 

Lewis se apropie de consolă, opri derularea informaţiilor şi 
comută pe imaginea luată de un senzor aflat la înălţime 
deasupra Fortului, neafectat încă de otrăvurile lansate de 


Fusuri. Un aruncător de flăcări făcu o breşă prin stratul 
lipicios produs de Fusuri, acolo unde fascicolul cutterului 
doborâse mai devreme zidul. Oakes apăru deodată în 
imagine, alergând disperat peste deşertul ucigaş al 
Pandorei. 

Acest făt nu se poate naşte la termenul impus. Este 
imposibil să aparţină speciei umane. Nici un om nu poate 
grăbi creşterea propriului făt. Nici un om nu poate lua 
energie din lumea exterioară pentru nevoile sale. Nici un 
om nu poate comunica înainte de a părăsi pântecul. Trebuie 
să-l avortăm, sau să ucidem atât mama cât şi copilul. 

— Sy Murdoch, Schimb de Cuvinte cu Lewis, Arhivele 
Navei. 

WAELA SE AŞEZĂ pe marginea patului, în salonul de 
obstetrică improvizat la poalele falezei. Îl auzea pe Ferry 
tratând răniții în salonul de urgenţă. Nici nu o auzise când 
plecase de acolo. Pachete cu tot felul de ajutoare erau puse 
grămadă în faţa ei. Stătea învăluită în umbră, respirând 
adânc pentru a încetini ritmul contracţiilor. 

Estimările trusei medicale a lui Hali şi propria sa voce 
interioară nu se înşelaseră. Copilul avea să se nască la timp, 
indiferent ce s-ar fi întâmplat. 

Se culcă pe pat. 

Nu mi-e frică. De ce nu mi-e frică? 

Auzi o voce vorbindu-i din pântec - Totul va fi aşa cum 
trebuie. 

Liniştea fu spartă de un murmur agitat şi alţi paşi se 
repeziră în adăpostul medical. Câte grupuri de răniţi se 
strânseseră? Pierduse numărul. 

O contracție foarte puternică o făcu să icnească. 

A sosit momentul. Chiar a sosit momentul. 

Se simţi ca lansată pe un tobogan, incapabilă să iasă, 
incapabilă să schimbe ceva. Totul fusese inevitabil, începând 
cu acel moment din gondola submersibilului. 

Cum m-aş fi putut opune? Nu aveam cum. 

— Unde-i femeia TaoLini? Avem nevoie de ea aici. 


Era vocea plângăreaţă a lui Ferry. Waela se ridica în 
picioare, reuşi să-şi păstreze echilibrul şi se întoarse cu 
greu în salonul de urgenţă. Se opri la intrare, surprinsă de 
o altă contracție. 

— Sunt aici. Ce vrei? 

Ferry aplica un petic de sintoepidermă pe rănile unui clon- 
P 

— Cineva trebuie să iasă afară şi să hotărască urgenţele. 
Cei care nu sunt în stare critică vor trebui să aştepte. Nu 
am timp. 

Waela dădu să iasă, de-abia ţinându-se pe picioare. 

— Stai. 

Ochii tulburi se opriră asupra ei: 

— E ceva în neregulă cu tine? 

— Este... Sunt în... 

Se prinse de marginea mesei de tratament, coborând 
privirea asupra unui clon rănit. 

— Mergi şi culcă-te pe pat, spuse Ferry. 

— Dar ai nevoie... 

— Eu hotărăsc ce trebuie făcut! 

— Dar ai spus... 

— M-am răzgândit. 

Termină de pansat, aţintindu-şi privirea asupra clonului. 
Ochii acestuia erau plasați în dreptul tâmplelor. 

— Tu, spuse Ferry. Iu te simţi destul de bine. Mergi afară 
şi trimite înăuntru doar cazurile critice. 

— Nu ştie nimic despre..., începu Waela. 

— Ştie când cineva este pe moarte. Nu-i aşa? 

Ajută clonul să coboare de pe masă şi Waela zări arsura de 
pe umăr. 

— Este rănit, protestă ea. Nu poate... 

— Toţi suntem răniţi, spuse Ferry simțind cum isteria îi 
răzbate prin voce. Toată lumea este rănită. Du-te şi stai pe 
pat. Lasă-i pe răniţi să aibă grijă de răniţi. 

— Dar tu...? 


— Am să vin imediat cum termin cu grupul ăsta. După 
aceea... 

Îi zâmbi printre dinţii îngălbeniţi: 

— Poate facem un copil. Ce zici? 

Waela simţi şarpele fricii urcându-i pe şira spinării. 

O altă victimă cu arsuri pătrunse în salonul de urgenţă - o 
femeie cu aspect de păianjen... Ceafă alungită, cap ascuţit 
ochi uriaşi. Ferry vru să o urce pe masa de tratament, 
cerând unui clon să îl ajute. Se apropie o siluetă cu picioare 
boante, prinzând-o pe femeie de umerii răniţi. 

Waela se întoarse, neputând să privească durerea din ochii 
femeii. Cât de tăcută era! 

— Vin imediat! Strigă Ferry în urma ei. 

Se opri la intrarea în salonul de obstetrică: 

— Mă pot descurca singură. Hali m-a învăţat să... 

Ferry izbucni în râs: 

— Hali este o tânără minunată, un boboc de floare, dar nu 
te-a învăţat nimic! Nu mai eşti tânără, TaoLini şi acesta este 
primul tău copil. Îţi place sau nu, ai nevoie de mine. Ai să 
vezi. 

Altă contracție. Se aplecă de şale până trecu criza, apoi se 
grăbi să ajungă la patul din penumbră, aruncându-se pe el. 
Simţi încă o crampă în abdomen, urmată de alta şi mai 
puternică. Inspiră adânc. Începea a treia contracție. Brusc, 
lichidul amniotic se revărsă pe aşternut. 

Oh, Navă! Copilul vine. Vine acum! Fetia vine... 

Închise puternic ochii şi întregul trup îi fu scăldat în forţa 
esenţială izvorând chiar din interiorul ei. Nu-şi aminti să fi 
strigat, însă când deschise ochii îl văzu pe Ferry. Lângă el se 
afla un pitic cu degete lungi, cel pe care-l zărise la intrarea 
în salonul de urgenţă. 

Piticul se aplecă deasupra ei: 

— Eu sunt Milo Kurz. 

Avea ochi uriaşi, ieşiţi mult în afară. 

— Ce vrei să fac? Spuse el. 


Ferry îşi frângea mâinile. Fruntea i se udase toată de 
transpiraţie şi bravada isterică din salonul de urgenţă 
dispăruse cu totul. 

— Copilul nu vine acum, spuse el. 

— Vine, gâfâi ea. 

— Dar Hali nu s-a întors. Natalii... 

— Te-ai lăudat că mă poţi ajuta. 

— Da, dar până acum eu n-am... 

Se simţi cuprinsă de o nouă contracție. 

— Nu sta aşa! Ajută-mă! Ajută-mă! 

Kurz îi mângâie fruntea. 

De două ori, Ferry încercă să se apropie de ea. De două 
ori, se trase înapoi. 

— Te rog! Striga Waela între două guri de aer. Copilul 
trebuie întors! Te rog, întoarce-o! 

— Nu pot! 

Ferry se îndepărtă de pat. 

Waela îşi îndreptă privirea spre pitic: 

— Kurz... Te rog. Copilul trebuie întors. Poţi...? 

Contracţia îi luă vorbele din gură. 

După ce se mai linişti, auzi vocea piticului, calmă: 

— Spune-mi ce trebuie să fac, soră. 

— Încearcă să bagi mâinile şi să prinzi copilul. Trebuie 
întors. A ridicat o mână şi capul nu poate... Ooohhhhhh! 

Îşi muşcase buza şi simţea gustul sângelui în gură. Însă 
durerea îi limpezi mintea. Deschise ochii, zări piticul 
îngenunchind între picioarele ei, îi simţi mâinile... Blânde, 


sigure. 
— Ahhhhhhhh, făcu el. 
— Ce... Ce...? 


Fusese Ferry, la intrarea în salon, gata să o ia la fugă. 

— Copilul îmi spune ce trebuie să fac, zise Kurz. 

Închise ochii, respirând rar. 

— Copilul are un nume, continuă el. Este fetiţă şi se 
numeşte Vata. 

Afară, afară. 


Waela auzi vocea în minte. Văzu întunericul, mirosi 
sângele, îşi simţi nasul plin de... de... 

— Eu m-am născut aici? Întrebă Kurz. 

Se trase înapoi brusc. Copilul din mâinile sale era umed şi 
se zbătea. 

— Cum ai reuşit? Întrebă Ferry. 

Waela deschise larg braţele şi simţi copilul la piept. Piticul 
o atingea, atingea copilul... Vata, Vata, Vata... Imagini din 
propria sa viaţă se amestecau cu imagini pe care ştia că le 
văzuse Kurz. Ce om bun! Văzu lupta de la Fort, simţi cum 
fusese rănit Kurz. În spatele ochilor se derulau alte scene, 
ca într-un film proiectat cu viteză mare. Simţi prezenţa lui 
Panille. Auzi vocea lui răsunându-i în cap! Ierifiant! Nu 
putea opri acea voce. 

Atingerea copilului ne învaţă despre naştere şi mâinile 
noastre sunt martore la această lecţie. Vorbise Panille. Însă 
Panille nu se afla în salon. 

Apoi îi simţi pe Navigatorii lăsaţi la bordul Navei... 
Muncitorii din agraria, echipajul care îşi vedea de treburi 
prin nenumăratele pasaje... Chiar şi pe cei dormind în 
celulele de hibernare. Timp de o clipă, toţi fuzionară cu 
mintea ei. Îi simţi oprindu-se, conştientizând momentul. 
Simţea întrebările din minţile lor. Spaima lor deveni spaima 
ei. 

Ce se întâmplă cu mine? Ce se întâmplă? 

Trăim! Trăim! 

După ce auzi/simţi aceste cuvinte, dispărură cu toţii din 
mintea sa. Nu rămase decât ecoul - o voce slabă, un cor, o 
imensă uşurare. Trăim! Deschise ochii şi întâlni privirea 
piticului. 

— Am văzut ceva, şopti el. Copilul... 

— Da, murmură ea. Vata... Vata, copilul nostru... 

— Se întâmplă ceva aici, spuse Ferry. Ce-i asta? 

Îşi duse mâinile la tâmple: 

— leşi de-aici! leşi, dacă-ţi spun! 

Se prăbuşi în spasme. 


Waela îi spuse lui Kurz: 

— Ajută-l. 

— Da, desigur, spuse Kurz ridicându-se în picioare. Mai 
întâi, cei aflaţi în stare critică. 

În momentul acela, când Egiptenii au pierit în Marea 
Roşie, preoţii au dorit să închine un imn lui Dumnezeu, însă 
El i-a oprit, spunând: Lucrarea Mea s-a înecat în mare; şi 
voi vreţi să-Mi cântaţi bucurându-vă de aşa ceva? 

— Sanhedrinul, Arhivele Navei. 

OAKES îşi simţi inima bătând prea repede. Transpiraţia îi 
udase costumul verde. Îl dureau picioarele. Totuşi, continua 
să fugă de Fort. 

Legata, cum ai putut? 

Când nu mai fu în stare să facă nici un pas, se prăbuşi pe 
nisip, aruncând pentru prima oară o privire în spate. 
Nimeni nu îl urmărea. 

Mă puteau ucide! 

Zări gaura făcută de gloată în plasa ucigătoare a Fusurilor, 
pentru a-l alunga pe el. Gaura avea margini negre, 
carbonizate. Pieptul îl durea la fiecare mişcare. Puțin câte 
puţin, auzi şi alte zgomote, în afară de propria respiraţie. 
Pământul de sub mâna sa tremura, zguduit de şocuri 
îndepărtate. Valuri! 

Privi departe, spre mare. Fluxul era mai înalt decât 
oricând. Întregul orizont al mării era marcat de o linie alba. 
Valuri uriaşe se spărgeau pe promontoriul destinat 
aterizării navetelor. Chiar în acel moment, o parte a 
promontoriului se prăbuşi în mare. Hangarul se rupse în 
două. Oakes se ridică în picioare. În spuma alba a valurilor 
demente se zăreau obiecte negre. Pietre! În valurile acelea 
se aflau bolovani mai înalţi decât un om. Grădina - 
preţioasa lui grădină - dispăru sub mare. 

În afară de zgomotul valurilor se mai auzea un sunet. 
Semăna cu tânguiala unor păsări de mare. Ridică privirea şi 
se învârti pe loc. Aerostate? Pieriseră. Nici măcar o singură 


pungă portocalie nu mai dansa pe cer, ridicându-se 
deasupra crestelor muntoase. 

Strigătele se auzeau în continuare. 

Privi spre stânca de unde pornise atacul lui Toma. 
Cadavre. Câmpul de bătălie era plin cu fragmente de trup, 
zvârcolindu-se sub razele fierbinţi ale sorilor. Câteva siluete 
se mişcau printre răniţi, punându-i pe tărgi şi cărându-i 
spre faleză. 

Încă o dată Oakes privi înapoi spre Fort. Moartea avea să 
se facă stăpână acolo. Se întoarse din nou spre câmpul de 
bătălie şi, pentru prima oară, zări demonii. Se simţi 
cutremurat de un fior. Demonii se adunaseră într-un arc de 
cerc, în spatele câmpului de luptă. În mijlocul lor se afla un 
om, un singur om, îmbrăcat în haine albe. Oakes îl 
recunoscu. Era poetul, Kerro Panille. 

Strigătele acelea. Veneau dinspre răniţi şi muribunzi. 

Se îndreptă spre Panille. Ce importanţă mai avea? Trimite- 
ţi demonii să mă ucidă, poetule! 

Ajunsese la marginea scenei însângerate... Cadavre 
mutilate. Călcă pe o mână separată de trup. Apăsarea o 
făcu să strângă gheata între degete. Oakes sări îngrozit. Ar 
fi vrut să fugă înapoi la Fort, la Legata, însă trupul său 
refuza, îndreptându-se spre Panille, care stătea semeţ în 
mijlocul demonilor. 

De ce stau aici? 

Se opri la câţiva metri de Panille. 

— Tu! 

Oakes rămase surprins de sunetul spart al propriei voci. 

— Da. 

Vocea poetului se auzi clar în pilula din ceafa, deşi nu 
mişcase buzele. 

— Eşti terminat, Oakes. 

— Tu! Tu m-ai ruinat! Din cauza ta eu şi cu Lewis n-am 
reuşit să... 

— Nimic nu s-a ruinat, Oakes. Viaţa aici este abia la 
început. 


Da, buzele nu se mişcau. Şi totuşi, vocea răsuna în pilulă! 
— Nu vorbeşti... Dar te pot auzi. 

— Acesta este darul pe care ni-l face Avata. 

— Avata? 

— Aerostatele şi algele sunt unul: Avata. 

— Deci planeta asta ne-a înfrânt. 

— Nici planeta, nici Avata. 

— Atunci nava. Până la urmă a reuşit să mă doboare. 

— Nu, nici Nava. 

— Lewis! Ela pus totul la cale. El, împreună cu Legata! 


Oakes simţi că-i dau lacrimile. Lewis şi Legata. Nu se 
simţea în stare sa înfrunte privirea lui Panille. Lewis şi 
Legata. O Aripă Plată se depărtă de poet, căţărându-se pe 
una dintre ghetele lui Oakes, odihnindu-şi acolo capul cu 
peri ţepoşi. Oakes o privea cu groază, incapabil să dea o 
comandă muşchilor. Furia şi neputinţa scoaseră vorbele din 
el: 

— Spune-mi cine a făcut asta! 

— Ştii foarte bine cine. 

Din gâtlej porni un strigăt sfâşietor: 

— Nuuuuuuuuuu! 

— Tu ai făcut-o Oakes. Tu, împreună cu 'Tloma. 

— Eu nu! 

Panille îl privea, fără să spună nimic. 

— Atunci, spune demonilor tăi să mă ucidă! Lătră Oakes. 

— Nu sunt demonii mei. 

— De ce nu atacă? 

— Pentru că le arăt o lume pe care unii ar numi-o iluzie. 
Creaturile nu atacă ceea ce văd, ci ceea ce au impresia că 
văd. 

Oakes îl privi îngrozit. Iluzie. Poetul acesta îmi poate păcăli 
mintea cu iluzii? 

— Nava te-a învăţat să faci aşa ceva! 

— Nu, Avata m-a învăţat. 

Oakes fu cuprins de isterie: 

— Şi Avata ăsta al tău a pierit... Nu mai este! 

— Nu înainte de a ne învăţa universul realităţilor paralele. 
Avata trăieşte încă în noi. 

Oakes cobori privirea spre Aripa Plată de pe gheată. O 
creatură ucigaşă. 

— Asta ce vede? Spuse el arătând-o cu un deget 
tremurător. 

— Ceva din propria ei viaţă. 

Un şoc zgudui pământul din jur şi Aripa Plată se ridică de 
pe gheată, lăţindu-se liniştită pe nisip. Oakes privi spre 
sursa zgomotului şi văzu că încă o porţiune din Fort 


alunecase în mare. Linia albă de la orizont venise până la 
marginea uscatului: valuri nimicitoare. Golful amplifica 
forţa valurilor, trimiţându-le spre țărm. O altă porţiune a 
Fortului dispăru prăbuşindu-se. Oakes privea înspăimântat. 

— Nu-mi pasă ce spui, zise el. Planeta ne-a înfrânt. 

— Dacă aşa vrei... 

— Dacă aşa vreau! 

Se îndreptă furios spre Panille, dar rămase locului zărind 
doi cloni-P purtând un rănit pe targă. Hali Ekel mergea 
lângă rănit. Inelul din nară strălucea în lumină. Trusa 
medicală era legată de pacient. Oakes privi mai atent spre 
targă şi-l recunoscu pe Raja Toma. Brancardierii îl priveau 
curioşi pe Oakes. Aşezară targa pe nisip. 

— Cât de grav este? O întrebă Oakes pe Hali. 

Îi răspunse Panille: 

— Este pe moarte. Are o rană în piept şi a suferit arsura 
unui fascicol de cutter. 

Oakes simţi cum din el se ridică un hohot de râs. Îl împinse 
înapoi şi spuse: 

— Deci nu-mi va supravieţui! Foarte bine... N-a mai rămas 
nici un PP pentru blestemata de navă! 

Hali îngenunche lângă Toma, ridicând privirea spre 
Panille: 

— Nu va supravieţui drumului până la adăpost. A vrut să-l 
aduc la tine. 

— Ştiu. 

Panille îl privi pe muribund. Conştienţa lui Toma se afla în 
mintea lui Panille, conectată cu Vata, cu Waela, cu 
majoritatea clonilor-P ale căror caracteristici genetice 
aveau legătură cu Avata. Totul era acolo, urzeala completă. 
Ce complicaţie! Nava îl luase pe Raja Flattery, omul de la 
începutul existenţei Sale, făcând din el un instrument al 
pedepsei. 

Toma îşi mişcă buzele. Fusese o şoaptă, dar o auzi până şi 
Oakes: 


— Am studiat prea mult situaţia... Am ascuns adevărata 
problemă. 

— Despre ce vorbeşte? Întrebă Oakes. 

— Vorbeşte Navei, răspunse Panille. 

De data aceasta, buzele se mişcaseră. Vocea sa era cea 
cunoscută, a poetului, prin care răzbătea conştienţa 
limpede. Toma deschise larg gura de câteva ori, apoi spuse: 

— Am lungit prea mult jocul... Prea mult. Panille ştie. Este 
piatra... Copilul. Da! Ştiu! Copilul! 

Oakes pufni dispreţuitor: 

— Are impresia că vorbeşte cu nava. 

— Nici măcar acum nu vrei să te înalţi la nivelul a ceea ce 
este mai bun în omenire, spuse Panille fixându-l cu privirea. 

— Ce... Ce vrei să spui? 

— Doar atât ne-a cerut Nava, spuse Panille. Asta vroia să 
fie Adorarea: descoperirea omului din noi şi identificarea cu 
el. 

— Cuvinte! Cuvinte! 

Oakes se simţea încolţit. Totul era iluzie! 

— Atunci renunţă la cuvinte şi întreabă-te ce cauţi aici, 
spuse Panille. 

— Încerc sa supraviețuiesc. Ce altceva să fac? 

— Dar tu nu ai trăit niciodată cu adevărat. 

— Eu am... Eu am... 

Oakes tăcu. Panille ridicase un braţ. 

Unul câte unul, demonii ieşiră de sub adăpostul oferit de 
faleză, ieşind din scenă, pornind spre teritoriile înalte. 

— Îi eliberez, aşa cum i-a eliberat şi Avata. Şi totuşi, iată ce 
fac. 

Oakes privi demonii: 

— Acum pleacă. Dar ce vor face în continuare? 

— Când le va fi foame, vor mânca. 

Era prea mult pentru Oakes: 

— Ce vrei de la mine? 

— Eşti doctor, spuse Panille. Avem răniţi aici. 

Oakes arătă spre Toma: 


— Vrei să-l salvez pe el? 

— Doar Nava sau toţi împreună îl putem salva, spuse 
Panille. 

— Nava! 

— Sau toţi împreună - este acelaşi lucru. 

— Minciuni! Spui minciuni! 

— Ideea de salvare are mai multe înţelesuri, spuse Panille. 
Inteligența şi posibila nemurire a speciei noastre aduce 
linişte sufletului. 

Oakes se depărtă un pas: 

— Cuvinte mincinoase! Planeta asta ne va ucide pe toţi! 

— La ce-ţi folosesc simţurile dacă nu te încrezi în ele? 
Întrebă Panille. 

Făcu un gest larg, întâlnind privirea fascinată a lui Hali. 

— Supravieţuim. Vindecăm această planetă. Avata, care a 
păstrat echilibrul acestui loc, a dispărut. Însă Vata este fata 
lor şi a mea în aceeaşi măsură. 

— Vata? Făcu Oakes scuipând cuvântul. Ce-i cu 
absurditatea asta nouă? 

— S-a născut copilul Waelei. Se numeşte Vata. Fetiţa 
poartă adevărata esenţă a lui Avata, însămânţată în ea în 
momentul concepţiei. 

— Încă un monstru, spuse Oakes dând din cap. 

— Absolut deloc. Un copil minunat, cu forme la fel de 
umane ca şi mama sa. Uite, să-ţi arăt. 

Imaginile începură să joace în mintea lui Oakes, 
năpustindu-se pe lungimea de undă a pilulei din ceafă. Ar fi 
vrut să-şi smulgă lucrul acela din carne. Se dădu înapoi, 
îndreptând o mână spre Panille, în semn de respingere, în 
timp ce cu cealaltă mână se prinse de ceafa. 

— Nuuuuu... Nu... Nu! 

Imaginile nu vroiau să se oprească. Căzu pe spate în 
nisip... Şi apoi auzi vocea Navei. Ştia că era Nava. Nu se 
putea sustrage acelei prezenţe care se extindea în el, 
neavând nevoie de pilulă sau de vreun alt echipament. 


Vezi, Şefule? Nu ai avut niciodată nevoie de un regulament 
inflexibil. Nu-ţi trebuia decât respectul de sine, adorarea de 
sine, care cuprinde în ea toată omenirea şi lucrurile 
importante pentru nemurirea voastră. 

Apăsându-şi palmele pe cap, Oakes îngenunche. Privea 
spre nisip, cu ochi tulburaţi de lacrimi. 

Nava se retrase încet. Ca un cuţit fierbinte scos din creier. 
Îi lăsă un vid dureros. Cobort palmele şi auzi mulţi paşi pe 
nisip. Se întoarse, zărind un lung şir de oameni - cloni-P şi 
Naturali - apropiindu-se dinspre Fort. Legata şi Lewis erau 
în fruntea lor. În spate, Oakes zări un fum plutind pe mare. 
Era fumul care venea dinspre ruinele Fortului. Preţiosul său 
sanctuar fusese distrus! Totul! Se ridică în picioare şi simţi 
cum mânia pune din nou stăpânire pe el. 

Fii blestemată, Navă! M-ai păcălit! 

Îndreptă pumnul spre Legata: 

— Legata! Căţea ce eşti! 

Lewis şi Legata se opriră la zece paşi de Oakes. Ceilalţi se 
opriră în spatele lor, cu excepţia unei femele cu trăsături 
fine şi cap rotund. Păşi în faţa Legatei. 

— Să nui te mai adresezi astfel! Strigă ea. Am ales-o PP 
Să nu mai vorbeşti astfel cu PP-ul nostru. 

— Asta-i o tâmpenie! Răcni Oakes. Cum este posibil ca 
nişte monstruozităţi diforme să-şi aleagă un PP? 

Clonul-P - femela - făcu un pas spre Oakes, apoi un altul: 

— Pe cine numeşti tu monstruozitate? Dacă noi ne 
înmulţim aici şi semenii tăi vor fi consideraţi monştri? 

Oakes o privi cuprins de groază. 

— Nu eşti deloc frumos, să ştii, spuse ea. Mă uit la mine în 
fiecare zi şi nu mi se pare că arăt râu. Dar tu devii mai 
hidos pe zi ce trece. Ce-ar fi să spun că urâţeniile nu au 
drept să se nască? 

Legata păşi în faţă şi atinse braţul femeii: 

— Suficient. 

O umbră trecu pe deasupra lor. Ridicară privirea, zărind 
Nava trecând pe sub Rega, deasupra deşertului - mai 


aproape ca oricând. Se vedeau foarte clar protuberanţele 
ciudate şi formele agrarium-urilor. Umbra se deplasa cu o 
încetineală plină de măreție. Trecerea dura o eternitate. 
Când îl atinse umbra, Lewis începu să râdă. Toţi cei care îl 
auziră se întoarseră spre el, la timp pentru a-l vedea 
dispărând. Deveni o ceaţă lăptoasă care se dizolvă repede. 
Nimic nu mai rămase în urma sa. 

— De ce, Navă? Vorbi Panille cu voce tare. 

Era foarte nedumerit de această dispariţie. 

Auziră răspunsul, ca pe un zgomot vesel în minţile 
fiecăruia. 

Aţi avut nevoie de un diavol adevărat: Jesus Lewis, cealaltă 
jumătate a Mea. Adevăratul diavol rămâne întotdeauna cu 
Mine. loma a rămas propriul lui diavol - un demon mai 
special, un imbold. Iar acum ştie. Oameni, aţi câştigat jocul. 
Ştiţi cum să adoraţi. 

În acel moment, înţeleseră cu toţii intenţia Navei 
privitoare la Toma. Situaţia se afla într-un echilibru foarte 
fragil. 

Toma se ridică într-un cot, opunându-se încercărilor lui 
Hali de a-l culca la loc. 

— Nu, Navă, murmură el. Nu vreau să mă întorc în 
hibernare. Acum sunt acasă. 

— Lasă-l, Navă, interveni Legata. 

Dacă-l puteţi salva, este al vostru. 

Primiră cu toţii provocarea Navei. 

Panille se cuplă repede la conştienţa lui loma şi trimise 
chemarea spre Vata, în adăpostul medical de la baza 
falezei: Vata! Ajută-ne! 

Prezenţa deja cunoscută a lui Avata i se strecură în minte - 
atenuată, dar completă. Vata era tot ceea ce fusese Avata... 
Şi chiar mai mult. Panille simţi că fiica sa era deținătoarea 
secretelor nenumăraţilor eoni de existenţă a lui Avata, în 
fuziune cu tot ceea ce era uman. Vata se ridică până la 
echipajul rămas pe Navă, conectându-se chiar şi cu cei 
adormiţi în celulele de hibernare, aducându-le noua 


adorare şi împletindu-i într-un singur organism. Deveniră 
cu toţii o conştienţă unică... Chiar şi Oakes intră în acea 
urzeală. Şi după ce fuzionară, intrară în trupul lui Toma, 
închizându-i rănile, aducând celulele la viaţă. 

Terminară cu succes şi Toma adormi pe targă. 

Panille respiră adânc, privind în jurul său, la oameni. În 
procesul vindecării lui Toma, fuseseră vindecate toate 
rănile. Cadavrele celor morţi rămăseseră, însă dintre cei vii 
nu mai suferea niciunul. Tăceau cu toţii, sub umbra care 
aluneca pe deasupra deşertului. 

Legata. 

Fusese din nou Nava. 

Cutremurată încă de experienţa fuziunii, Legata spuse cu 
voce tare, tremurândă: 

— Da, Navă? 

L-ai luat pe cel mai bun prieten al Meu. Acum Oakes îmi 
aparţine. Este un schimb echitabil. Acolo unde merg, îmi va 
fi mai necesar decât vouă. 

Legata ridică privirea, spre conturul aureolat de razele 
soarelui Rega: 

— Pleci? 

Voi traversa poarta Bivolului, Legata. Poarta Bivolului - 
copilăria şi eternitatea Mea. 

Îşi aduse aminte de poarta Bivolului, depozitul încâlcit în 
care găsise totul despre originile lui Oakes; computerul 
misterios din care ieşeau la suprafaţă lucrurile ascunse. 
Gândindu-se la asta, îşi simţi conştienţa devenind una cu 
arhivele Navei. Şi pentru că toţi erau legaţi prin Vata, 
ceilalţi simţiră acelaşi lucru. 

Cuvintele şi imaginile Navei ieşiră în prim plan. 

Imaginaţia nelimitată are ororile ei nelimitate. Poeţii îşi 
transpun coşmarurile în cuvinte. Cu ajutorul zeilor, visele 
capătă substanţă şi viaţă proprie. Aceste lucruri nu pot fi 
negate. Poarta Bivolului este factorul Meu de moralitate. 
Psihicul Meu merge în ambele sensuri. Trece prin 
simboluri; prin Poarta Bivolului. Unele dintre simbolurile 


Mele merg şi respiră - aşa cum a fost Jesus Lewis. Altele 
cântă cu cuvintele poeţilor. 

Oakes căzu în genunchi, implorând: 

— Nu mă lua, Navă. Nu vreau să plec. 

Însă Eu am nevoie de tine, Morgan Oakes. Nu-l mai am pe 
Toma, demonul Meu personal. Deci am nevoie de tine. 

Umbra Navei trecu peste oameni. Imediat ce lumina îl 
atinse pe Oakes, acesta dispăru - o ceaţă lăptoasă, apoi un 
loc gol pe nisip. 

Legata rămase locului, privind locul în care îngenunchease 
Oakes. Nu-şi putea stăpâni lacrimile, care începură să-i 
curgă pe obraji. 

Hali se ridică de lângă pacientul ei adormit. Se simţea 
pustie şi furioasă. Simţea că rolul îi fusese furat. Ridică 
privirea spre imensitatea Navei. 

Asta trebuiau ei să afle de la mine? Întrebă ea. 

Arată-le, Ekel. 

Încă furioasă, Hali le arătă imaginile crucificării, apoi 
spuse: 

— Navă! Aşa a fost şi cu lisus? Ela fost tot un fragment al 
viselor Tale? 

Are vreo importanţă, Ekel? Lecţia nu-şi mai atinge scopul, 
doar din cauză că incidentul care te-a marcat a fost 
ficţiune? Evenimentul pe care l-ai împărtăşit adineauri 
celorlalţi este prea important pentru a fi limitat şi dezbătut 
în planul faptelor sau fanteziei. lisus a trăit. Ela 
reprezentat esenţa iubirii lui Dumnezeu. Cum puteaţi 
cunoaşte această esenţă fără a trăi şi opusul ei? 

Umbra trecuse de grupul lor, plutind pe deasupra 
munţilor, ducând cu ea fragmente ale omenirii - Natalii, 
muncitorii din agraria, cei ce aşteptau trezirea din 
hibernare... 

— Nava ne părăseşte, spuse Legata apropiindu-se de 
Panille. 

Nici nu termină bine cuvintele, când simţi lumina 
puternică a conştienţei pe care Nava le-o împărtăşise - 


Arhivele, toată istoria, injectate până şi în ultima celulă a 
deşertului. 

— Acum trebuie să ne descurcăm singuri, spuse Panille. 
Hali veni lângă ei: 

— Nu mai avem ţâţele Navei să ne hrănească. 

— Însă „singur” şi-a pierdut vechea semnificaţie, continuă 
Panille. 

— Asta reprezintă expansiunea universului? Întrebă 
Legata. Plecarea zeilor de lângă propriile lor lucrări? 

— Zeii pun alte întrebări, spuse Panille coborând privirea 
spre Hali. Ne-ai fost tuturor moaşă. Ne-ai adus-o pe Vata. 
Ne-ai adus Golgota. 

— Vata a venit singură, spuse Hali strângând mâna lui 
Panille. Unele fiinţe nu au nevoie de moaşă. 

— Nici de PP spuse Legata zâmbind. Însă acesta este un 
rol pe care-l cunoaştem acum cu toţii. 

Dădu din cap şi continuă: 

— Am o singură întrebare... Ce va face Nava cu oamenii de 
acolo? 

Arătă cu degetul spre umbra care dispărea. 

Apoi o auziră cu toţii, prezenţa Navei trecând prin ei şi 
dispărând fără a mai putea fi uitată vreodată. 

Tu eşti Sfântul Vid! Uimeşte-Mă! 


SFÂRŞIT