Igor Rosohovatski — Noaptea planctonului

Noaptea planctonului 


Igor Rosohovatski 


în româneşte de Igor Block 

În serial în CPŞF, numerele 457 - 461. 

În apariţia serială, după capitolul VI urmează capitolul VIII, eroare de 
numerotare corectată în textul de faţă. 

Versiunea 1.0 


Lanţul ancorei hurui prelung, fixînd nava pe locul de staţionare. 
Viaceslav stătea lîngă parapet, alături de Valeri cu privirea 
aţintită în apele întunecate ale Mării Japoniei; acolo se afla 
soluţia enigmei. Se gîndi la tizul său din laboratorul lui 
Mihalcenko şi la cei doi scafandri... Ce au văzut ei în adîncurile 
mării în ultimele clipe ale vieţii? Cadavrele lor au ieşit la 
suprafaţă cum ies peştii morţi, fără răni, fără nici o urmă de 
vătămare. Numai în cîteva locuri de pe piele se vedeau nişte 
pete roşii. Pe faţa unuia dintre cei doi sportivi încremenise un 
zimbet; nu o grimasă, care ar fi putut însemna orice, ci cel mai 
autentic zîmbet. Ce oare l-o fi înveselit în ultimele clipe? 

— Slavat, cred că n-ai uitat cum ne-a fost vorba? întrebă Valeri. 
Fără a se întoarce, Viaceslav încuviinţă cu un semn din cap. Dar 
Valeri, mai mult cu ochii la apă decit la el, repetă întrebarea. 

— Eu nu-mi schimb hotărîrile, spuse Slava. (Asta era adevărat şi 
îi plăcea s-o repete.) 

| se păru că Valeri zimbeşte... 

Ciţiva peşti morţi plutiră pe coama unui val şi se izbiră de 
bordaj. Vîntul aducea un miros dulceag de stîrv. Aşa cum au 
constatat toţi cei ce poposiseră în acest golf în vremea din 
urmă, aici aproape că nu existau pescăruşi; cu nu ştiu ce simţ 
necunoscut, aceştia adulmecaseră primejdia şi părăsiseră golful. 
S-a înstăpinit o linişte de rău augur, prevestind ceva neştiut. 

Pe punte îşi făcu apariţia Nikifor Arsentievici Tukalo şi, cu vocea 
lui groasă de bas, anunţă că pregătirile s-au terminat. Slava îi 
transmisese un ordin, şi cîteva minute mai tîrziu, deasupra 
punţii apăru, rămînînd suspendat în mufle, batiscaful alb, alungit 
ca un peşte, cu dungi negre longitudinale. 


1 Slava este diminutivul numelui Viaceslav. 


— Să mergem, spuse Slava, adresîndu-se lui Valeri, şi porni spre 
batiscaf. 

Căutară să se aranjeze cît mai comod, desigur atit cît era cu 
putinţă. Nu mai auzeau scîrţiitul şi icnetul troliurilor. În hublouri 
apărură şiraguri de mărgăritare, dispărind imediat. Peste 
geamuri parcă se lăsară din exterior nişte storuri negre, 
acoperindu-se brusc de un amalgam argintiu. Era efectul 
reflectoarelor. 

Slava reglă reflectoarele, şi lumea de dincolo de hublouri luă 
puţin cîte puţin contururi clare. Lumea aceasta părea pustie şi 
inertă, deşi sub razele reflectoarelor căpăta zeci şi zeci de 
nuanţe, pentru că în ea exista prea puţină viaţă; nu se vedea 
tresca fugind de lumina puternică, nu se vedeau sardelele, ca 
nişte bănuţi în cădere. Treceau, plutind încet, numai clopotele 
meduzelor. 

Pe panou se aprinse un beculeţ roşu şi se auzi un sunet sec. Cei 
doi ocupanţi ai batiscafului întoarseră în acelaşi timp capul. Da, 
intrase în acţiune contorul Geiger, surprinzînd un pericol 
nevăzut, care nu avea nici culoare, nici sunet, nici miros. 

Valeri se uită la Slava cu o privire interogativă, dar acesta îi 
întoarse un zîmbet liniştitor. Radiația nu era deocamdată 
periculoasă, cantitatea de roentgeni nu atingea cifra de control. 
Imersiunea continua în acompaniamentul tot mai intens al 
contorului. Apoi plutiră în imediata apropiere a fundului care, în 
lumina reflectoarelor, se arăta extrem de reliefat. Fiecare 
bolovan părea surprinzător de rotund, desluşindu-i-se bine toate 
protuberantele. Şi totul sclipea, ca un pom de iarnă frumos 
împodobit... Dar iată că, în mijlocul acestei splendori smulse din 
beznă, unul dintre fasciculele luminoase se izbi de ceva. Slava 
focaliză cele două reflectoare laterale: clin noaptea eternă ieşi la 
iveală un întreg bloc metalic. Era o ladă uriaşă, pe care se 
distingeau clar cîteva litere latine şi semnul lugubru atît de bine 
cunoscut. 

— Un conteiner... zise Valeri cu vocea răguşită, şi adăugă după 
un răstimp... cu deşeuri radioactive. 

Contorul Geiger ticăia de zor, anunţind cu luminiţa lui roşie 
primejdia. „Parcă-i un nou organ de semnalizare, pe care ni l-am 
creat împotriva unui pericol creat tot de noi”, îşi zise Valeri... 
Slava cercetă fundul pustiu, fără nici un fel de vegetaţie; era 
perfect sterilizat, ca o rană bine spălată. Dar de ce? Aici 


radioactivitatea, dacă se putea da crezare contorului, nu era 
chiar atît de ridicată ca să ucidă tot ce e viu. „Dacă se putea da 
crezare contorului..." 

| se făcu cald. Pe frunte îi răsăriră broboane de sudoare. Apăsă 
pe manetă şi batiscaful începu să urce. Cu un efort de voinţă, se 
sili să nu evacueze din compartimente toată apa, ca să nu 
țişnească la suprafaţă ca un dop de plută. Dar şi aşa, batiscaful 
se îndepărta de conteiner prea repede, şi oamenii simțeau că li 
se taie respiraţia. 

În hublou se iviră şi dispărură imediat cîteva umbre. Slava 
corectă aproape instinctiv reflectoarele laterale, iar reflectorul 
din faţă slăbi aproape cu nouă zecimi. Şi umbrele apărură din 
nou. 

Slava încetini ascensiunea. Mai înainte de a-şi aduna gîndurile, 
era deja convins că contorul nu minţea şi că nu exista un pericol 
prea mare. De ce a ajuns la această convingere şi-a dat seama 
mai tîrziu, cînd a văzut prin hublou, la o mare distanţă, un banc 
de peşti. Apoi hubloul din stînga fu acoperit de o masă diformă, 
plină de zbircituri si cute. Tresărea mereu, cuprinsă parcă de un 
tremur, aşa cum tremură pielea pe cai. Din masa aceasta se ivi 
un tentacul cu ventuze, lunecînd pe geam. Apoi în hublou 
apărură doi ochi. Slava se gîndi că sînt ochi de caracatiţă, dar 
numaidecit îşi zise că s-a înşelat. Chiar şi pentru o caracatiţă 
erau nişte ochi cu totul şi cu totul neobişnuiţi. Expresia lor se 
schimba, devenind mult prea gînditoare. lar în adîncul lor, 
dincolo de schimbarea aceasta, se desluşea o expresie de 
durere, o întrebare chinuitoare. 

Dar iată că în faţa hubloului apăru capul animalului, gura fără 
dinţi, cu plisc, o parte din trunchi cu o adîncitură ca o pilnie. Nu 
mai încăpea nici o îndoială: era o caracatiţă. O specie 
necunoscută, alta decît octopus dolpheini din Extremul Orient. Și 
ochii aceştia... Caracatiţele au ochii expresivi, adesea desluşeşti 
în ei o nostalgie de moarte, dar nu sînt aşa de gînditori cum 
erau aceştia. Sau poate că i s-a părut lui? Să i se fi părut aşa din 
pricină că fusese surescitat? 

Valeri scoase un țipăt monosilabic, nefiind în stare să-şi smulgă 
ochii de la ochii aceia, şi în aceeaşi clipă capul animalului 
dispăru. 

Slava aşteptă în zadar un timp, tot aprinzînd şi stingind lumina, 
după care continuă ascensiunea. 


„De fapt, încă n-am putut stabili nimic precis", îşi zise. 
„Radioactivitatea nu e destul de ridicată ca să ofere o soluţie a 
enigmei, mai ales la adîncimea unde puteau să ajungă oamenii 
în costume de scafandru. Poate îi atacaseră nişte animale din 
acestea?" 

Işi aminti de ventuzele de pe tentacule. De obicei nu sînt prea 
puternice, în orice caz nu pot imobiliza un om. Cît despre 
legendele cu caracatiţe înspăimîntătoare erau doar scorneli. Dar 
animalul acesta era mult prea neobişnuit... 

Revenit pe puntea navei, Slava îşi convocă îndată colegii la o 
consfătuire şi le spuse ce a observat. Hotărîră ca după citeva 
ore batiscaful să înceapă o nouă imersiune. De data aceasta se 
vor îmbarca ihtiologii Kosinciuk şi Pavlov. Slava îi bănuia pe 
mulţi dintre colegi raţionind cam aşa: „Bine, dar şi prima oară 
trebuiau să coboare un hidrobiolog şi un chimist, nu un 
hidrobiolog şi un ziarist. Dar ce să-i faci dacă hidrobiologul este 
conducătorul expediției, iar ziaristul e prietenul lui!... Unde mai 
pui că hidrobiologul e peste măsură de ambițios..." Dar poate că 
nimeni nu gîndea aşa şi era doar o nălucire de-a lui... 

Nici cea de-a doua, nici cea de-a treia imersiune a batiscafului n- 
au furnizat date noi expediției, dacă nu punem la socoteală 
faptul că ihtiologii au confirmat că strania caracatiţă văzută 
prima oară de Slava şi de Valeri nu aparţinea nici uneia dintre 
speciile cunoscute. 

Slava se temea cel mai mult să nu se întoarcă cu mîna goală din 
prima expediţie pe care o conducea. Îşi închipuia cum aveau să 
jubileze unii, poate Ivan Gherasimovici, parcă vedea privirea 
mustrătoare a directorului, ghicea tăcerea cercetătorilor, pe 
care el ar fi luat-o drept orice, numai nu drept o simplă tăcere. 
Or, el nu admitea să fie tratat nici cu compasiune, nici cu 
indiferenţă. 

Zilele acestea Slava dovedise ceea ce se cheamă o ..energie 
clocotitoare". Slăbise mult, mirosea a sudoare şi a sare, haina îi 
spînzura între omoplaţi, pînă şi nasul mare şi cărnos i se 
ascuţise. Dealtfel, schimbările acestea îl avantajau întrucît toate 
participantele la expediţie susțineau că devenise mai interesant. 
Slava nu lăsa neluate în seamă nici vuia dintre ipotezele 
colegilor săi despre misterul golfului, oricît de fantastice ar fi 
fost ele. lar de pe buzele lui, presupunerile curgeau ca dintr-un 
corn al abundenței. Scornea ipoteze chiar şi în somn — nu 


dormea mai mult de patru ore — iar în timpul zilei se clătina, din 
mers ca pe furtună. Şi dacă totuşi n-a căzut la pat, se poate 
spune că rezista mai ales datorită cafelelor şi orgoliului. 

Atunci cînd Tukalo a observat mirosul ciudat al cărnii unor peşti 
morţi prinşi în golf, Slava a controlat şi el carnea in laboratorul 
navei. La început n-a putut stabili nimic, dar apoi a tot controlat- 
o pînă a găsit-o şi el ciudată. Şi aproape că nu s-a mirat deloc 
atunci cînd, pînă la urmă, a descoperit o anumită particularitate: 
nicăieri în celulele cărnii peştilor morţi nu s-au păstrat unii 
aminoacizi cu bogate legături fosforice. 

Slava a verificat pînă la epuizare rezultatul analizei, apoi a 
controlat dacă a verificat bine, şi era aşa de surescitat încît nu 
simţea oboseala. l-au venit nişte idei care de obicei nu le vin 
unor savanţi serioşi. A susţinut cu vehemenţă o ipoteză mai 
mult decit bizară a lui Valeri, gîndindu-se la un dispozitiv pentru 
realizarea ei, s-a angajat în dispute cu colegii, uitînd de orice 
prudenţă şi fără să se gîndească ce se va întîmpla dacă nu se va 
confirma nimic din toate acestea. 

Şi în clipa în care, împreună cu Valeri, a coborit pentru a doua 
oară cu batiscaful, în capul lui tot mai roiau fel de fel de ipoteze, 
atit de clare încît chiar numai limpezimea asta a lor ar fi trebuit 
să-l pună pe gînduri. 

Din cînd în cînd se mai uita la plasa prinsă de batiscaf, plină cu 
peşti şi crabi, care trebuiau să servească de momeală. 

„Dacă excludem pe rînd tot ce putea să fi provocat moartea 
aceea enigmatică, rămîn numai animalele pe care le-am văzut. 
Desigur, e doar o presupunere, dar atunci cînd nu-ţi mai rămîne 
nimic altceva..." a spus Slava la consfătuire şi a propus capcana 
aceea. 

Batiscaful plutea pe deasupra fundului, dar caracatiţele nu-şi 
făceau apariţia. „Poate ne-am abătut de pe direcţie?" se gîndi 
Slava. Se convinse de asta cînd văzu fundul. Ei bine, aici fundul 
nu era pustiu. In faţa lor se întindea o adevărată junglă, în care 
o plantă se încolăcea în jurul alteia, unde nu exista spaţiu mort, 
unde pe rămăşiţele unei plante abia moarte se ridica alta. O 
viaţă tumultuoasă răsărea de pretutindeni, izbucnea setoasă, 
îmbelşugată, suculentă din orice crăpătură ivită intre bolovani 
sau între stînci. 

Cei doi bărbaţi au rămas uluiţi în faţa acestei luxuriante risipe în 
vecinătatea unei zone moarte. 


Valeri examina hăţişurile, iar la răstimpuri făcea fotografii. 

— Priveşte! strigă deodată Slava. 

In hublou îşi făcu apariţia o caracatiţă. Plutea ca o torpilă, 
ejectînd apa din pilnie, cu tentaculele strînse, semănînd acum 
cu nişte aripioare. Această asemănare era întărită de 
protuberantele fiecărui tentacul de partea opusă ventuzelor. În 
urmă-i pluteau alte cîteva caracatiţe. Slava numără patru. 
Animalele se apropiară de plasă şi trecură de-a lungul ei, parcă 
mirosind-o. Una dintre caracatiţe întinse un tentacul şi-l petrecu 
peste ochiurile plasei. Mişcările îi erau prudente. Părea că o 
interesează plasa însăşi, şi nu ceea ce se afla în. ea. Pentru 
puţin timp dispăru din cîmpul vizual, apoi în hublou îi reapăru 
capul. Ochii uriaşi îi cercetară cu atenţie pe cei doi oameni şi se 
opriră asupra lui Slava. Deasupra ochilor apărură nişte corniţe. 
Caracatiţa îşi schimbă culoarea, împrumută un sir de nuanţe si 
deodată se înfăţişă în toate culorile spectrului. 

— Aşa îl salută ea pe conducătorul expediției, rise Valeri. 

— E o reacţie tipică, observă cu toată seriozitatea Slava. 

— Poate o fi vrînd să stea de vorbă cu noi, continuă Valeri să 
glumească. Caracatiţa îşi întinse un tentacul şi, la fel ca şi prima 
oara, şi-l petrecu peste geam. 

— Din cauza ei nu vedem plasa, zise Slava, încruntîndu-se şi 
schimbă direcţia de înaintare a batiscafului. . . 

Caracatiţa dispăru, şi plasa fu vizibilă din nou. Peştii şi crabii 
rămăseseră neatinşi. Caracatiţele se îndepărtau în formaţie, aşa 
cum zboară cocorii. 

— N-am auzit niciodată ca ele să înoate în formaţie, bîgui Slava. 
Trase spre el maneta de profunzime, lansînd batiscaful în 
urmărirea caracatiţelor. Nu spera aproape deloc că va reuşi. N- 
avea cum să ghicească încotro se îndreaptă caracatiţele şi, 
dealtfel, batiscaful era vădit în inferioritate faţă de aceste torpile 
vii şi în ce priveşte viteza, dar, mai ales, capacitatea de 
manevrare. Slava se lăsă condus de intuiţie, mizînd doar pe o 
întîmplare fericită. 

Ajunse caracatiţele în imediata apropiere a fundului. Apucă să 
observe umbrele iuți strecurîndu-se într-un defileu submarin 
îngust. 

“Parcă ştiu că batiscaful nu poate pătrunde acolo , gîndi Slava si 
încercă un ocol. După citeva viraje, văzu cîrdul animalelor 
urmările înotînd acum în şir. Aprinse la puterea maximă 


reflectoarele şi rămase perplex. 

În faţa lui scînteia într-o mulţime de culori un oraş al 
caracatiţelor. Îşi aminti de celebra carte a lui Cousteau şi 
Dumas, dar exploratorii francezi descriau nişte construcţii relativ 
simple, din pietre, chiar dacă erau prevăzute cu parapete 
mobile şi cu bariere de moloz, în care se aflau şi bucăţi de 
cărămidă, şi cruste de crabi. Aici, însă, se înălţau edificii cu mai 
multe etaje, cu labirinturi de străzi şi cu o piaţă rotundă în 
centru. 

Valeri privea cu ochii mari oraşul, încercînd să-şi întipărească în 
minte fiecare detaliu. Slava îi puse mîna pe umăr: 

— Vom veni aici cu aparatul de filmat. 

Uitaseră de cei doi scafandri ucişi, de misiunea lor, de pericolul 
care îi pîndea. Dacă şi-ar fi luat costumele de scafandri, ar fi 
ieşit imediat din batiscaf, ca să examineze mai bine construcţiile 
acestea surprinzător de simetrice, durate (erau gata să jure că e 
aşa) din piatră dăltuită. 

— Octopus sapiens! spuse în şoaptă Slava. Asta, da, ar fi o 
descoperire! 

— Şi de ce nu! exclamă Valeri. O nouă specie — caracatiţa 
înzestrată cu rațiune. E oare imposibil în principiu? Ce ştiam noi 
pînă nu demult despre delfini? 

— Stai, nu te pripi, îl opri Slava, necăjit că l-a luat gura pe 
dinainte. Vezi că noi încă nu ştim nimic... 

Din cea mai apropiată construcţie ţişni o caracatiţă, venind 
drept spre batiscaf. Slava slăbi lumina reflectoarelor. Caracatiţa 
se opri dinaintea hubloului şi zvîrli ca şi mai înainte o privire în 
interiorul navei. Ochii ei uriaşi, inteligenţi întîlniră ochii 
oamenilor; aceştia simţiră o chemare mută. Caracatiţa se 
retrase de la geam şi se îndepărtă, chemînd parcă nava după 
ea. Slava conduse batiscaful pe urmele caracatiţei. 

Animalul înainta pe drumul ce făcea numeroase cotituri, şi din 
cînd în cînd se oprea, ca să aştepte nava care venea din urmă. 
După un timp intră în acţiune contorul Geiger, fixînd micro- 
dozele de radiaţie. Ţăcănitul lui sporea mereu. Clipi primul bec 
de control, apoi al doilea. Dacă avea să se aprindă şi al treilea, 
nu mai puteau rămîne în această zonă. 

În faţă apăru blocul metalic, întunecat, al unui conteiner. 
Caracatiţa întinse tentaculele, ca şi cînd ar fi vrut să arate 
containerul, după care se întoarse şi se avintă în sus. Trebui din 


nou să aştepte nava, rămîniînd locului, după care ejectă apa din 
piîlnie şi se ridică aproape pe verticală. Batiscaful porni după ea, 
reducîndu-şi însă viteza. 

Caracatiţa îi duse pe oameni într-un loc remarcat de aviatori de 
la mare altitudine şi marcat pe hartă. Apa era aici roşietică, din 
pricina abundentei de plancton. 

— Aşadar, asta e, spuse pe un ton triumfător Slava. Silvestrov 
are dreptate: cu radiaţia radioactivă se poate provoca o înflorire 
a planctonului. Înţelegi ce legătură este între conteiner şi 
planctonul colorat? 

— Înţeleg, rosti tărăgănat Valeri, cu gîndul aiurea. 

— Dar bine, asta e ceva care ar putea să le folosească grozav 
oamenilor: abundenta de plancton înseamnă abundentă de 
albumine alimentare... 

Valeri privea apa roşietică stăpinit de o nelinişte supărătoare, în 
subconştientul său se agitau amintirile, nefiind în stare să 
răzbată la suprafaţă, în scoarţa cerebrală. Apă roşie — Marea 
Roşie... Orientul Apropiat... 

Ce are a face cu toate acestea Orientul Apropiat? Simţea însă 
vag că Marea Roşie are nu ştiu ce contingenţă cu amintirile lui. 
Şi Valeri se agăţă de acest element — Marea Roşie... Din 
această mare se extrag îngrăşăminte. Ei şi ce-i cu asta? 

Se văzu în impas şi îşi impuse să uite pentru o vreme de 
Orientul Apropiat. 

Între timp, Slava apăsă pe un buton, şi din batiscaf ieşi un tub 
gros, cu virful mobil, care aspiră o coloană de apă cu plancton 
cu tot. 

Tubul stîrni interesul caracatiţei, care întinse unul dintre 
tentacule şi îl pipăi. Apoi întinse tentaculul în direcţia masei 
planctonului şi se avintă în jos, fără a mai aştepta batiscaful. 

— Parcă şi-a luat rămas bun, zicîndu-ne: Căutaţi dezlegarea 
enigmei acolo unde e planctonul, îşi dădu cu părerea Valeri. 

— Oho, bătrine, da' ştiu că ai imaginaţie! De ce nu te apuci să 
scrii povestiri fantastice? întrebă Slava, deplasînd maneta de 
profunzime. 


Toţi membrii expediției cunoşteau puterea de muncă a lui Slava, 


dar în aceste zile el s-a depăşit şi i-a istovit cu totul şi pe ceilalţi. 
In laboratorul navei ardea lumina ziua şi noaptea, termostatele 
rămîneau mereu conectate, centrifugele duduiau frămîntind 
amestecurile într-o sarabandă nebună. Microtoamele au tăiat 
țesutul acela verde în fişii de miimi de milimetru, pentru a pune 
apoi bucăţi din ele la microscop. In acelaşi timp se cerceta şi 
apa în nişte tuburi transparente, tratînd-o cu acizi şi cu baze. 
Faţa lui Slava se ascuţise şi unii făceau glume pe socoteala lui, 
zicînd că nasul i s-a făcut ca un plisc, cu care el îi va sfişia 
definitiv pe bieţii săi colaboratori. 

Din fericire, nu s-a întîmplat acest lucru. Citeva zile mai tîrziu, 
Slava, slăbit rău, cu ochii roşii, umflaţi de nesomn, dar proaspăt 
bărbierit, convocă pe cîţiva dintre colaboratorii săi. Le spuse 
scurt şi concis: 

— In acest golf am dat peste o insuliţă de plancton. Cercetările 
efectuate au constatat o radioactivitate oarecum ridicată a 
masei verzi, ceea ce demonstrează că există o legătură între 
containerul cu deşeuri şi înmulţirea intensivă a planctonului. lată 
situaţia: 

In cabină se stinse lumina. Pe ecran apărură coloane de cifre. 
— După cum vedeţi, Silvestrov are dreptate, şi Nikifor 
Arsentievici va trebui să accepte situaţia, conchise Slava după 
prezentarea datelor cifrice. 

— Ba cituşi de puţin, obiectă Tukalo, ridicîndu-se brusc de pe 
scaun. Rămînînd cu sfinţenie fidel lui Silvestrov, ceea ce face 
cinste nu atit inteligenţei, cît mai degrabă firii dumitale 
îndărătnice, să ştii că problema nu se rezolvă aşa cum ai dori-o 
dumneata. 

Tukalo începu să umble înainte şi înapoi, deplasîndu-se pe 
picioarele lui scurte şi scoţindu-şi burta rotundă. Semăna grozav 
cu un crab în goană după pradă sau căutînd să se salveze în 
faţa unui atacator. 

— Este îndeobşte ştiut că omenirea, fie că o vrea sau nu, va 
trebui să se obişnuiască cu o alimentaţie neobişnuită. Azi noi 
lăsăm peştii şi moluştele să pască planctonul, pentru a ne hrăni 
apoi noi cu ele. Dar în viitor îl vom paşte noi înşine, ceea ce nu 
va fi deloc rău. Dimpotrivă, e şi economic, şi gustos. Procesul 
acesta a şi început. Primele fabrici plutitoare, aceste „balene" 
mecanice care le-au înlocuit pe cele vii, prelucrează planctonul, 
preparînd din el adevărate delicatese. Şi dealtminteri, carnea 


artificială e mult mai folositoare şi mai gustoasă decit carnea 
naturală. Numai o aderenţă stupidă la tradiţii ne împiedică să 
recunoaştem evidenţa. 

Slava încercă să atragă atenţia că Tukalo a lungit prea mult 
partea introductivă şi că e timpul să treacă la obiect, dar nu 
izbuti să strecoare o vorbă. Cînd Nikifor Arsentievici îi dădea 
drumul greu îl mai puteai opri. 

— Dumneata ai spus cîndva, şi pe bună dreptate, că trebuie să 
ne gîndim cum să sporim recoltele de plancton. Dar, tinere 
prieten (în gura lui Tukalo, expresia „tinere prieten" nu însemna 
deloc „tînăr" şi cu atît mai puţin „prieten"), iradierea 
planctonului cu izotopi, adică metoda propusă de Silvestrov, 
este profund eronată. Sub efectul radiaţiei, noi vom obţine 
sorturi noi, cu un conţinut redus de albumină. Va fi mai multă 
masă, dar calităţile ei nutritive vor scădea. Afară de asta, mai 
există şi pericolul destul de grav al contaminării radioactive a 
masei, aşa cum, dealtfel, ne-ai şi demonstrat atît de convingător 
adineauri... Tukalo trase adînc aer în piept şi strigă: Asta vrei? 
Bine, dar e destul să folosim aceleaşi energii înalte pentru 
amestecarea apelor, să ridicăm la suprafaţă apa de la o 
adincime de 300—500 de metri, unde sînt atit de multe 
substanţe nutritive, şi iată problema rezolvată. Recolte 
nemaivăzute de plancton, abundență de peşte, de animale 
marine... 

— Dar pînă să se realizeze mecanismele de amestecare a apei 
mai e, porni în sfîrşit la atac Slava. Or, metoda lud Silvestrov 
poate fi aplicată de pe-acum. Dozele admise de radiaţie pot fi 
stabilite în aşa fel încît să nu dăuneze oamenilor şi în acelaşi 
timp să accelereze înmulţirea planctonului, „înflorirea" lui... 
Deodată Valeri îşi, aduse aminte: ei da, desigur, înflorirea! Chiar 
el pregătise pentru tipar într-unui dintre numerele ziarului un 
material al unui corespondent din străinătate. Înflorirea apei, 
această neînţeleasă explozie de înmulţire a planctonului, ucide 
preţioasele scoici cu perle din Japonia. Calamitatea aceasta e 
cunoscută demult. Scrierile din vechime spun că apa Nilului lua 
uneori culoarea sîngelui, şi atunci animalele care o beau, 
mureau. 

Dar dacă e aşa... Înseamnă că şi scafandrii, şi peştii au murit 
pentru că... Ideea era neînchipuit de simplă, de o simplitate şi o 
evidenţă suspectă, oferind o dezlegare mult prea facilă a 


enigmei din golf. Să fi ghicit el oare. ceea ce n-au putut să 
ghicească savanții, specialiştii? 

— Imi daţi voie, zise, bilbîindu-se puţin. Trebuie totuşi să vă 
spun... Ceilalţi îşi întoarseră capetele spre el (Slava — înciudat: 
mai bine ai tăcea, că mai spui ce nu trebuie, şi, pe urmă tot eu 
am de pătimit; Tukalo — sincer uluit de cutezanţa ziaristului; 
ceilalţi — miraţi). Valeri continuă totuşi: Cîndva am pregătit un 
articol al unui autor străin în care se spunea că planctonul în 
floare ucide animalele... Pe litoralul Californiei au murit oameni 
care au mîncat scoici otrăvite... Îmi amintesc bine de acest 
articol, pe onoarea mea... 

— Ei drace! izbucni Tukalo. Să ştii că are dreptate! Alcaloid 
mortal produs de bacili. Containerul — iată ce a provocat 
înflorirea planctonului, „ciuma roşie". lată ce vrei dumneata, în 
cîrdăşie cu Silvestrov, să le oferi oamenilor! 

Slava se repezi la Valeri şi-l îmbrăţişă, luminîndu-se la faţă, apoi 
se încruntă, şi, în sfîrşit, trase concluzia pe care o şi trăsese în 
gînd Valeri: 

— Poate că tocmai din pricina asta au murit şi scafandrii, şi 
peştele. Este necesar să facem o explorare suplimentară a apei 
din golf... 


Batiscaful se scufunda din nou. Din nou intraseră în funcţiune 
centrifugele, microscoapele, analizatoarele chimice... Slava era 
furios, slab, neobosit. După o nouă altercaţie cu Tukalo, se 
îndreptă spre cabina de radio. Pe drum îi ieşi înainte Valeri. 

— Ascultă, bătrîne, zise pe un ton indignat, dar eu... eu cred că 
sînt în drept să ştiu dacă ipoteza mea s-a confirmat sau nu... 
Slava îi aruncă o privire absentă, apoi ochii i se luminară: 

— lartă-mă, prietene! Desigur, eşti în drept s-o afli printre primii. 
Dar deocamdată nu poate fi dat un răspuns categoric. Am găsit 
alcaloid, dar e dizolvat în doze foarte mici. Un om s-ar putea 
otrăvi cu el numai dacă ar bea cel puţin doi litri de apă de mare. 
Să zicem că unuia dintre scafandri i s-a terminat oxigenul şi a 
înghiţit atît de multă apă... Dar celălalt? Amîndoi simultan ar 
însemna o coincidenţă incredibilă. Şi chiar dacă aşa a fost, de ce 
nu au murit caracatiţele, peştii? Pe scurt, mai persistă încă 
multe semne de întrebare. Trebuie să extindem cercetările, şi 
înainte de toate să ne ocupăm de caracatiţe. lar pentru 
siguranţă, trebuie să transportăm containerul undeva într-o 


depresiune marină mai depărtată, cîtă vreme apa nu i-a mîncat 
cu totul pereţii. În acest scop, cer să mi se trimită un submarin 
special de remorcare. 

Surprinse expresia de contrariere de pe faţa lui Valeri şi urmă cu 
un oftat: 

— N-ai ce să-i faci. În ştiinţă întotdeauna e aşa: soluţia doar pare 
să fie apropiată. Vom cerceta... 

Privi pe lingă Valeri în hubloul dindărătul lui. În hublou se 
contura curba de smarald a valurilor în locul unde se contopesc 
cele două momente, de urcare şi de coborire. 


Valeri auzi de cealaltă parte a uşii de la cabina sa zgomot, voci 
şi tropăit de picioare. leşi pe coridor şi se izbi de Slava şi de 
Tukalo. Slava îi înţelese gestul expresiv şi răspunse: 

— Submarinul a cercetat tot golful: containerul a dispărut. 
Pentru orice eventualitate, vom încerca să căutăm din nou. 
Dacă vrei, hai să coborîm noi doi cu batiscaful. Îţi aminteşti locul 
unde am văzut containerul? 

— Desigur, confirmă Valeri. În apropiere e un ieşind stîncos 
caracteristic. 

— Hai atunci! se aprinse Slava, fără a lua în seamă expresia de 
protest de pe faţa lui Nikifor Arsentievici. 

leşiră pe punte. Batiscaful stătea suspendat de palanuri, gata de 
imersiune. În apropiere, răsărea din apă, aducînd cu spinarea 
unei balene metalice, un submarin lung, cu funcțiuni universale. 
Era echipat cu atitea mecanisme, încît în timpul mersului, la 
panoul de comandă făceau de cart cite trei oameni simultan. 
Abia pridideau să manipuleze zecile de butoane şi manete, să 
urmărească becurile de semnalizare, de control, de legătură 
inversă şi avarie. În schimb, submarinul acesta putea executa 
cele mai diverse operaţii. Avea şenile de tanc, şi, la nevoie, se 
tira pe fundul oceanului, să căţăra pe stînci, urca pe mal, unde 
dezvolta o viteză pînă la 40 de kilometri pe oră. Era dotat cu 
instalaţii radar, cu aparate de telecomunicaţii subacvatice prin 
ultrasunet, cu dispozitive de vedere în infraroşu. 

Un bărbat îndesat, cu faţa lată şi naşul turtit, se apropie de 
Slava şi de Valeri. Era comandantul submarinului. Il chemă pe 


Slava de-o parte şi-i spuse în şoaptă: 

— Adineauri am primit o notă cifrată. Nu departe de-aici a fost 
observat un submarin inamic. E drept, observatorii susţin că 
submarinul nu s-a oprit, ci şi-a continuat drumul, dar se poate ca 
ei să se fi înşelat... 

— Credeţi că el a luat containerul? întrebă agitat Slava. Dar de 
ce? 

— Dacă e un conteiner cu deşeuri, se pare că n-ar fi avut de ce 
să-l ia. Dar dacă e numai un înveliş de conteiner, pentru 
camuflare, şi în realitate încărcătura e cu totul de altă natură? 
— Incărcătura trebuie să fie o încărcătură radioactivă. Ne pot 
înşela ochii, simţurile, dar nu şi contoarele Geiger. 

— Radioactivitatea încă nu demonstrează că acolo sînt deşeuri, 
ripostă comandantul, subţiindu-şi buzele. Se vedea că nu prea 
era obişnuit să stea mult la discuţii. 

Slava, în schimb, putea să discute la nesfîrşit. Îi plăcea, mai 
ales, să analizeze toate variantele posibile. 

— Mă rog, dar şi după nişte deşeuri se poate afla cîte ceva, făcu 
el convins. E ca o ladă de gunoi ajunsă pe mîna unui detectiv. 
Poate că ei preferă ca recipientul lor să nu ne cadă în miini... 
— Intocmai, acceptă comandantul cu subînţeles. 

Slava rise şi dădu din mînă: 

— Ce să mai umblăm cu presupuneri? Mai plauzibil e că el se 
află în acelaşi loc şi dumneavoastră pur şi simplu nu l-aţi 
observat. Aveţi un submarin aşa de mare! Şi pentru el, 
containerul e ca un bob de nisip. Vom cobori cu batiscaful şi 
vom vedea cum stau lucrurile. E o vorbă: mai bine să vezi o dată 
decit să discuţi de o sută de ori... 

Pe faţa comandantului se citea clar cum îl priveşte el pe un om 
care se îndoieşte de submarinul său şi de munca-i meticuloasă. 
— Merg şi eu, decise comandantul. 

— O să ne fie cam strimt la trei inşi în batiscaf, observă Slava. 
— Eu am să fiu al treilea, răspunse comandantul, subţiindu-şi 
mai mult buzele. 


Cu un plescăit puternic, batiscaful pătrunse în apă. Slava ridică 
jaluzelele hublourilor şi, pentru orice eventualitate, conecta 
ecranele de observare. 

— Urmăriţi, vă rog, ecranele, îl pofti el pe comandant. Hublourile 
rămîn în seama noastră. Aşa e sigur că nu vom lăsa să ne scape 


nimic. 

— Am înţeles! răspunse comandantul, aţintindu-şi privirea 
asupra unuia dintre ecrane. 

Abia acum observă Valeri că însoţitorul lor era foarte tînăr; dacă 
avea douăzeci şi cinci de ani. 

Slava conducea încet batiscaful şi manipula reflectoarele, 
aprinzîndu-le cînd mai tare, cînd mai slab. Lumina fundul din 
diferite unghiuri. Prin faţa hublourilor se perindau crăpături 
întunecate, platouri submarine ce se pierdeau în beznă, stînci 
care înfăţişau mozaicuri roşii-albastre-verzi. Anemonele îşi 
etalau nuanțele pastelate. Unele locuri erau relativ pustii, în 
altele se nimereau cîrduri de peşti. Din întuneric veni drept în 
raza de lumină o mreană în chip de şarpe. Deschizind şi 
închizînd gura plină de dinţi ascuţiţi, ea venea drept spre 
batiscaf, ca şi cînd ar fi vrut să-i încerce cu dinţii învelişul. 

— Valeu, ce fiară! exclamă admirativ Slava. Vine în lumină şi nu 
se teme de nimic, deşi „prada" e cam măricică. Norocul nostru 
că dinţii ei nu pot străpunge metalul... 

Apoi recunoscură stînca pe care o căutau. 

— Aici, strigară aproape simultan Slava şi Valeri, observînd 
ieşindul ce semăna cu un cap de rinocer. 

Da, era acelaşi ieşind, aceeaşi stîncă, la poalele căreia nu 
creştea nimic. Razele reflectoarelor se agitară, luminînd pietrele 
albe, calcaroase, insuliţele de nisip. 

Containerul —- nicăieri. 

Deasupra pietrelor se săltă uşor, ca un capăt de sfoară, o 
bucăţică de algă roşietică, cu nişte buline pestriţe, adusă aici de 
curent. 

— Ca să fi scos de-aici containerul. curentul ar fi trebuit să fie 
foarte puternic. Or, aparatele nu arată asta, bombăni Slava. 

— Una din două: ori există un astfel de curent, ori submarinul 
acela a trebăluit ceva pe-aici mai înainte de a-şi urma drumul, 
observă tînărul comandant. 

— Ori nici una, nici alta. Îl tachină Slava. 

— Dumneavoastră aţi făcut serviciul militar? îl întrebă aşa, într-o 
doară, comandantul. 

— Vreţi să spuneţi că cei de-acolo ar fi făcut om din mine? rise 
Slava. Dar asta nu ne poate fi de ajutor acum. 

Şi zicînd aşa, manevră reflectorul de pe prova puţin spre stînga. 
— Priviţi! exclamă Slava. Vedeţi o urmă? Parcă într-adevăr 


cineva a tîrît containerul. Dealtfel, putea să fi fost şi curentul, 
mai ales clacă forţa lui nu e constantă. Aici trebuie să punem 
automatele şi să măsurăm viteza de deplasare a apei. 

— In prealabil n-ar strica să facem o recunoaştere şi să 
cercetăm cu atenţie locul, folosind scafandrii si delfinii, îşi dădu 
cu părerea comandantul. 

— Just! îl susţinu în chip surprinzător Slava. Pe-aici pe-aproape 
se află o bază de studii a bioniştilor, unde sînt dresați delfinii. O 
chemăm pe Liudmila cu prietenii ei. 

Zimbi, amintindu-şi de ceva plăcut. Valeri privea prin hubloul 
lateral. La un moment dat exclamă: 

— larăşi el! ă 

Era o caracatiţă. Se apropie de batiscaf. In raza de lumină, se 
vedea o pată întunecată acolo unde bătea una dintre cele trei 
inimi ale moluştei. Animalul nu se camuflase, dimpotrivă, luase 
o culoare neagră, cu dungi albe longitudinale, ca şi cum ar fi 
vrut să fie observat cit mai degrabă. Animalul acesta părea să 
fie cunoştinţa lor mai veche, deoarece privi cu mult prea multă 
siguranţă prin hublou şi-şi aţinti ochii asupra lor, oprindu-şi 
curios privirea asupra comandantului. 

Acesta vedea caracatiţa pentru prima dată. Rămase uluit, aşa 
cum fuseseră şi Slava şi Valeri prima oară. Dealtminteri, ochii 
aceştia uriaşi, neumani şi totodată de o expresivitate aproape 
omenească îi impresionară şi pe ei. 

— Se poate ca, în realitate, ochii ei să fie mult mai mici, încercă 
Slava să învioreze atmosfera. Dar în .jurul lor sînt dispuse în 
cercuri rînduri de cromatofore, celule colorate. Caracatiţa îşi 
poate holba ochii, speriind duşmanul. 

— Indiferent de mărimea lor, ochii octopusului sînt foarte ageri, 
îşi aminti cu totul inoportun Valeri. (Ca orice diletant, îi plăcea 
mult să folosească termeni latini de .specialitate.) Afară de ochii 
omului, cu ochii aceştia se aseamănă doar ochii pisicii şi ai 
bufniței. 

— Sînteţi şi dumneavoastră savant? îl întrebă comandantul. 
Valeri preferă să lase întrebarea fără răspuns. Acum poate că 
nici el n-ar fi putut să-şi definească cu exactitate profesia. 
Absolvent al facultăţii de filologie, n-a frecventat aproape deloc 
prelegerile de istorie a limbii, şi în scurtă vreme, nefiindu-i 
necesare, a uitat chiar şi elementele pe care le învățase pentru 
examene. In schimb, memoria lui era îmbicsită cu tot soiul de 


cunoştinţe de cibernetică şi biologie, de medicină şi drept 
internaţional, de criminalistică şi yoga, de geologie şi felurite 
religii, de cosmo-navigaţie şi timplărie. Ştia jiu-jitsu şi era sportiv 
de categoria l-a la schi, practica slalomul şi vînătoarea 
subacvatică, şi era socotit cel mai bun specialist din oraş în 
mărci poştale ale Australiei. Ştia să stenografieze mai rapid ca 
orice stenografă, avea permis de conducere auto clasa |, făcuse 
ascensiuni cu alpiniştii în Pamir. Pe lingă toate celelalte, cînta 
destul de bine, acompaniindu-se la ghitară, ba chiar compunea 
el însuşi cîntece. Şi, cu toate acestea era corespondent de teren 
la un ziar comsomolist regional şi nu fusese publicat în presa 
centrală decît de două ori. Ca orice ziarist, spera să dea cîndva 
de un material pe cinste si să poată scrie o carte... Acum se 
părea că visul acesta e aproape de realizare. Conjura soarta ca 
dispariţia conteinerului să nu fi fost cauzată de curent, iar 
caracatiţele să se dovedească a fi reprezentanţi ai unei specii 
noi, cu totul necunoscute... 

Caracatiţa nu se îndepărta de hublou. Părea că urmăreşte cu 
atenţie toate mişcările oamenilor. Interesul pe care i-l stîrnise 
comandantul parcă mai slăbise. De cele mai multe ori îşi oprea 
privirea asupra lui Slava, atunci cînd acesta manevra aparatele, 
dirijînd nava. În aceste momente, molusca lua toate culorile 
spectrului, trecînd de la negru la cenușiu, de la verde dens la 
verde deschis, galben, portocaliu, roz, roşu, se acoperea de 
pete, de dungi... 

— Păcat că în condiţiile în care ne aflăm nu putem urmări toate 
nuanțele cele mai fine, zise Slava. Şi sînt sute de nuanţe. Dar 
sistemul de reflectoare, chiar şi cel de pe batiscaful nostru, este 
încă departe de perfecţiune, iar geamul de plastic al hublourilor 
nu e încă de o transparenţă ideală. In schimb, e foarte rezistent 
şi suportă o presiune la care sticla s-ar face praf. 

Curînd, tustrei avură prilejul să aprecieze la justa ei valoare 
rezistenţa plasticului. Pentru cîteva clipe caracatiţa dispăru din 
cîmpul vizual, apoi se auziră nişte izbituri puternice în corpul 
navei. Mai înainte ca ocupanţii batiscafului să se dumirească ce 
se întîmplă, în hublou apăru un tentacul, agitind un pietroi. 
Piatra începu să lovească în hublou, metodic şi rapid ca un 
ciocan pneumatic. 

Slava trase spre el maneta de comandă, deplasînd rapid 
batiscaful în sus, în dreapta, în stînga. O senzaţie neplăcută 


puse stăpînire pe oameni. Dar caracatiţa se ţinea scai de 
batiscaf. Se pare că se lipise bine de navă cu ventuzele 
tentaculelor şi executa toate virajele împreună cu ea, fără a 
conteni să lovească în geam. 

— Vrea să ne cunoască mai îndeaproape, îşi dădu cu părerea 
Valeri. 

— Stingeţi lumina în cabină! ordonă comandantul. Socotea .că 
sosise momentul în care trebuia să fie ferm şi decis. Ceea ce 
însă nu produse nici o impresie asupra lui Slava. 

— Ce, armata preia puterea? glumi el. 

Dar nu se opuse. Cabina se cufundă în întuneric. Măsura nu avu 
însă nici un efect. Caracatiţa continua să lovească în geam la 
intervale scurte, privind între lovituri prin hublou. 

Poate ne vede şi în întuneric, presupuse Valeri. 

. — Tot ce se poate, răspunse Slava. Ochi termoscopici, vedere 
în infraroşu... Calmarii de la mari adîncimi văd radiaţia termică. 
Aşa că făpturile astea încăpăţinate... 

Caracatiţa se convinse pînă la urmă că nu poate sparge geamul. 
Încetă să mai lovească în el, aruncă o ultimă privire în interiorul 
cufundat în întuneric si se făcu nevăzută. 

— Uf! făcu uşurat Valeri. E mai bine totuşi că nu ne-am cunoscut 
mai îndeaproape. 

— Avem tot timpul, îi făgădui Slava. Ar fi cazul să ne ocupăm cît 
mai curînd de făpturile astea! Aşa vom găsi poate răspuns la 
unele enigme. 

— Te gîndeşti la o încercare a lor de a se război cu noi? întrebă 
Valeri. ` 

— Nu. Toate caracatiţele ştiu să mînuiască piatra. Incă cu două 
mii de ani în urmă, savantul roman Caius Plinius cel Bătrîn a 
descris felul în care caracatiţele desfac scoicile moluștelor. 
Caracatiţa pîndeşte scoica, aşteptind cu răbdare să se deschidă. 
Apoi, la momentul potrivit, aruncă în ea o piatră, şi gata: scoica 
nu se mai închide. Sărbătorindu-şi izbînda, cotropitorul îl 
mănîncă îndată pe stăpînul scoicii. 

— Să fi luat ea batiscaful drept o scoică? presupuse maliţios 
Valeri. 

De data aceasta, Slava nu-i mai răspunse tot cu o glumă: 

—- Despre intenţiile ei nu ştim absolut nimic. Şi e păcat, zise el, 
rămînînd grav şi .îngîndurat. 


IV 


Valeri adusese în cabina sa toate cărţile de hidrobiologie din 
biblioteca navei, precum şi din cabinele membrilor expediției. 
Afară de asta îi sicîia mereu cu întrebări pe Slava, pe Tukalo, pe 
intiologi. intrebările lui se refereau în cea mai mare parte la 
moluşte. 

— Nu cumva iar te recalifici? îl întrebă Slava. El ştia de cîte ori 
se tot recalificase Valeri în viaţa lui. 

— Chiar vrei să te faci hidrobiolog? îl întrebă nedumerit Tukalo. 
Căci pentru a scrie un reportaj la orice ziar era de ajuns şi a suta 
parte din informaţiile pe care le po—seda deja Valeri. 

Ziaristul lăsă întrebarea fără răspuns. N-avea chef să-i dea 
explicaţii lui Nikifor Arsentievici, spunîndu-i că e vorba pur şi 
simplu de o pasiune, aşa cum a avut atitea alte pasiuni ori de 
cîte ori cunoscuse ceva nou. 

In aceste zile au explorat golful şi scafandrii, şi submarinul, şi 
batiscaful. Nu s-a descoperit nimic nou, containerul n-a fost 
găsit. Scafandrii au stabilit că radioactivitatea varia în diverse 
sectoare ale fundului. Oricît de ciudat ar părea, ea avea nivelul 
cel mai ridicat nu în locul unde se aflase containerul, ci la o 
depărtare de vreo cincizeci de metri, la intrarea într-un defileu. 
Scafandrii au pătruns în defileu, dar s-au pomenit într-un labirint 
atit de încîlcit, încît n-au cutezat să-l exploreze, lăsînd sarcina 
aceasta în seama delfinilor dresați. 

După alte două zile a sosit Liudmila Nikolaevna, cu delfinii ei: 
Pilot şi Actriţa, care se bucurau deja de o uriaşă notorietate în 
cercurile ştiinţifice. Şi aici, delfinii au fost imediat îndrăgiţi de 
toţi. Pînă şi severul comandant al submarinului a binevoit să se 
joace cu mingea cu Pilot şi cu Actriţa şi-i trata cu peşti. Uneori 
distracţia aceasta îl făcea să izbucnească în hohote de ris, iar 
delfinii îşi căscau botul, şi ochii lor sclipeau de plăcere. Uneori 
Actriţa, într-un acces de efuziune, îşi permitea să-l ciupească pe 
comandant, dar după asta spunea „scuzaţi”. Era unul dintre cele 
45 de cuvinte pe care ştia să le pronunţe cu nara-i extrem de 
musculoasă. Atunci cînd delfinii se scufundau în apă, muşchii le 
închideau bine nara. 

Valeri se apropia de ei, admirîndu-le joaca, şi atunci 
comandantul se simţea stînjenit. Odată i-a spus admirativ lui 


Valeri: 

— E foarte frumoasă! 

— Cine? a întrebat Valeri, uitîndu-se la Liudmila Nikolaevna, care 
dădea indicaţii muncitorilor ocupați cu asamblarea clopotului ce 
slujea de casă subacvatică. Tinăra femeie, îmbrăcată într-un 
costum sport gri închis, stătea lîngă parapet. Se aplecase peste 
mar-—ginea acestuia şi-şi întinsese braţul, arătînd ceva unui 
timplar. Părul ei bogat flutura în vînt. 

— Vorbesc de delfin, a precizat comandantul, bosumflindu-se, 
nu ştiu de ce. 

— Aşa mi-am închipuit şi eu, a zis Valeri. Şi luînd o mină 
preocupată, a adăugat într-o doară: Cred că va trebui să cunosc 
şi eu animalele astea mai îndeaproape... Şi Slava vrea ca eu să 
stau cîteva zile în „clopot", s-o ajut pe Liudmila Nikolaevna... 
Minţise doar foarte puţin. Într-adevăr, invocînd interesele 
ziarului şi pe ale cititorilor, obținuse de la Slava permisiunea să 
dea în primele zile o mînă de ajutor celor ce munceau cu delfinii. 
Avînd în vedere că Valeri era sportiv calificat în disciplinele 
subacvatice şi îndeosebi pentru că el însuşi era foarte ocupat, 
Slava s-a declarat de acord. În felul acesta el „a împuşcat mai 
mulţi iepuri", scăpînd pe lîngă toate celelalte şi de 
interminabilele întrebări ale lui Valeri. 

Mai înainte de a cobori „clopotul“, scafandrii au amenajat pe 
fundul golfului nişte construcţii auxiliare: un bazin acoperit 
pentru delfini şi două magazii. Printre scafandri se afla şi Valeri. 
Se simţea excelent în scafandrier. Casca, lucrată dintr-un plastic 
special, oferea o bună vizibilitate. Un aparat cu ultrasunete 
asigura legătura cu colegii, iar un motor ejector de apă permitea 
o deplasare destul de rapidă. 

În prima zi, de îndată ce scafandrii au purces la lucru, s-au 
apropiat de ei două caracatiţe, dar ei nu le-au observat 
imediat... 

Oamenii aveau mereu impresia că sînt urmăriţi, dar nu puteau 
să-şi dea seama de cine, şi de aceea erau nervoşi. Caracatiţele 
erau şi ele nervoase în felul lor. După dungile şi petele de un alb 
orbitor care izbucneau în răstimpuri, oamenii au observat întîi 
unul, apoi şi pe cel de-al doilea musafir nepoftit. Caracatiţele se 
aflau la vreo cinci metri şi nu se apropiau mai mult. Cînd Valeri, 
care citise atitea cărţi despre octopuşi, a încercat să se joace cu 
unul dintre aceştia şi a întins mîna spre el, animalul s-a înfoiat, 


„Şi-a pus" o mască înfiorătoare — fiecare dintre cele trei perechi 
de tentacule din faţă a alcătuit un arc mare în jurul capului de o 
paloare mortală, tivit cu o linie de un roşu închis, scoţind la 
iveală buzele ventuzelor. Ochii i se holbaseră, privind în sus, ca 
şi cînd caracatiţa ar fi cerut ajutor. Toată înfăţişarea îi spunea: 
pleacă, uite ce înfiorătoare sînt! La început, Valeri se sperie într- 
adevăr,, dar, ştiindu-se privit de ceilalţi scafandri, îşi impuse să 
se apropie şi mai mult de animal, şi acesta dădu îndărăt, 
întorcîndu-şi "masca" spre om, iar cînd văzu că nici asta nu 
ajută, slobozi un nor de cerneală şi se retrase în grabă... 


V 


Liudmila Nikolaevna şi Valeri au avut mult de furcă pînă s-au 
instalat bine în „clopot". Trebuiau să aranjeze în aşa fel 
aparatele încît acestea să ocupe cît mai puţin loc, dar în acelaşi 
timp accesul la ele să fie liber. Multă bătaie de cap le dă—dea 
mobilierul. Valeri se miră văzînd în locul unor scăunele pliante 
uşoare nişte fotolii din plastic, cu mînere de lemn. Totuşi era aşa 
nu întîmplător şi nu dintr-un capriciu feminin. Aceste fotolii 
fuseseră incluse în mobilierul casei submarine de specialiştii 
ihtiologi. Ei vorbeau despre aşa-numitul „factor uman" în 
construirea obiectelor şi presupuneau că, lăsîndu-şi braţele pe 
nişte rezemători de lemn şi nu de plastic, omul se simte mai în 
largul său şi, ceea ce e şi mai important, nu se ştie chiar atit de 
izolat de cei aflaţi pe țărm. Fotoliile îşi schimbau forma, mulîndu- 
se după silueta şi poziţia omului. La fel erau construite şi 
paturile rabatabile. Printre alte obiecte se găsea şi un mare 
birou cu o mulţime de sertare... 

Cabina comunica printr-un tunel cu bazinul acoperit, delfinariul. 
Ihtiologii făceau dese vizite animalelor. 

— Aveţi puţină răbdare, in curînd am să vă dau drumul, le 
spunea blind delfinilor Liudmila Nikolaevna. 

— Curînd, curînd! exclama Actriţa. 

— Curînd, curînd? întreba Pilot, dînd din coadă şi săltînd vertical 
în apă. 

În cîteva rînduri, la casa submarină au venit grupuri de 
caracatiţe. Se uitau la oameni, îşi purtau tentaculele pe pereţii 
de plastic şi se retrăgeau în întuneric. Valeri avea impresia că şi 


atunci cînd animalele nu erau vizibile, ele îi ţineau pe oameni 
sub supraveghere... E 
Liudmila manifesta un mare interes pentru caracatiţe. li spuse 
lui Valeri că octopuşii se lasă uşor dresati şi chiar îi propuse: 

— Hai să facem o încercare cu aceştia. Dar mai întîi va trebui să 
vînezi ceva crabi pentru ei. 

Insuşirile caracatiţelor le întrecură toate aşteptările. După citeva 
şedinţe, moluştele recunoşteau cu uşurinţă figurile 
geo—metrice. Era destul să le arăţi un pătrat, că se şi repezeau 
la geam ca să capete de mîncare. Rombul însă semnaliza 
aprinderea unui reflector puternic, iar caracatiţele fugeau în 
grabă din locul unde trebuia să lovească raza. 

— Nu credeam că au să înveţe aşa de repede, spunea uimită 
Liudmila Nikolaevna. Cred că pot rivaliza cu delfinii. 

Rostit de ea, acesta era cel mai mare compliment. 
Caracatiţelor, însă, dresajul nu prea le plăcea. După ce executau 
cîteva exerciţii se îndepărtau. 

— Trebuie să ne ocupăm serios de ele, propuse Liudmila. Pentru 
început să prindem pe una... 

Pregătiră un acvariu, asigurînd viitorului captiv un debit 
permanent de apă proaspătă. Valeri se oferi să efectueze el 
operaţia, pe care o codifică în glumă „CN" — casă nouă. Luă 
telefonic legătura cu Sviatoslav şi ceru să i se trimită într-un 
conteiner cîteva butoaie goale şi o plasă cu ochiuri mici. Cînd 
primi containerul, îşi puse scafandrul şi aşeză butoaiele în jurul 
„clo—potului". 

Nu trebui să aştepte mult. Curios, dar caracatiţele nu voiau să 
se instaleze în butoaie, deşi toate cărţile — şi cele de 
specialitate, şi cele de popularizare — susțineau că e destul ca o 
cara—catiţă să vadă un vas gol, ca să se repeadă imediat la el. 
Abia după mai bine de douăzeci de ore, o caracatiţă îşi făcu, în 
sfîrşit, apariţia lîngă butoiul cel mai apropiat de „clopot". 
Examina bu-toiul, apoi veni lîngă. „clopot" şi-şi purtă 
tentaculele pe pereţii de plastic, parcă ar fi comparat prin pipăit 
plasticul cu mate-—rialul din care era făcut butoiul. 

Liudmila Nikolaevna urmărea cu interes manevrele animalului şi 
în cele din urmă zise: 

— Acţionează de parcă ar avea rațiune. 

Valeri îşi aminti de definiţia „octopus sapiens" şi zîmbi. 

Pînă la urmă, caracatiţa tot nu se viri în butoi. Dar oamenilor 


— cel puţin aşa li s-a părut lor atunci — le-a venit în ajutor un 
incredibil concurs de împrejurări. Caracatiţa cu pricina era veche 
cunoştinţă, şi atunci cînd Liudmila Nikolaevna luă în mînă 
pătratul din „alfabetul" caracatiţelor, animalul se gîndi că i se va 
da de mincare şi se apropie de gemuleţul camerei-cheson. 

Dar pentru a i se da de mîncare prin gemuleţ, trebuia mai întîi 
să se stabilească în cheson o presiune a aerului egală eu 
presiunea din afara „clopotului", şi apoi să se conecteze 
mecanismele. De obicei, operaţia aceasta se pregătea dinainte, 
dar acum Liudmila Nikolaevna se grăbi să deschidă chesonul. A 
greşit numai cu puţin, dar atit a fost de ajuns ca apa mării să 
pătrundă în compartimentul de aer antrenînd înăuntru şi 
caracatiţa. Intră în funcţiune sistemul automat de siguranţă, 
compartimentul se blocă, şi caracatiţa se văzu captivă. Oricît ar 
părea de surprinzător, dar animalul nu se înfoia, nu ameninţa, 
nu se dezumfla, încercînd să se impună în faţa străinilor, şi nu 
plescăia din plisc. Era aproape calm. 

Captivul fu dus în acvariu, ceea ce n-a fost uşor. Nu opunea 
rezistenţă şi nu era prea mare — avea doi metri şi jumătate in 
lungime, dar cîntărea pe puţin şaizeci de kilograme. 
Exemplarele lui Dauphleyn cam de aceleaşi dimensiuni cîntăresc 
20—25 de kilograme şi au tentaculele mai groase. Captivul era 
muşchiulos, ca toţi octopuşii, dar n-avea aproape deloc negii pe 
care îi au ei de obicei. Ochii animalului erau tot timpul aţintiţi 
undeva în jos, tentaculele se încălecaseră, şi în astfel de clipe 
semăna în închipuirea Liudmilei cu o statuetă orientală, 
reprezentînd un înţelept cu mai multe braţe. Asta a şi decis 
alegerea numelui care i-a fost dat captivului. L-au botezat 
Înțeleptul. 

Cea mai surprinzătoare era pielea caracatiţei, destul de elastică, 
parcă „de cauciuc", semăniînd cu pielea delfinilor, doar că avea 
o mucozitate mai abundentă. 

— N-am auzit niciodată de existenţa unor asemenea făpturi, 
spuse Liudmila Nikolaevna. 

— Poate o fi, într-adevăr, o specie nouă? întrebă Valeri, silindu- 
se să nu-şi trădeze o presimţire care-l bucura. 

Captivul îşi îndreptăţea numele: s-a acomodat imediat şi s-a 
apucat să exploreze acvariul, pipăindu-i pereţii. Reacţiona fără 
greş la figurile din „alfabetul“ caracatiţelor şi juca bucuros 
mingea eu oamenii. Memora obiectele, şi dacă i se cerea 


vreunul, îl întindea imediat. 

Înțeleptul era lăsat să iasă din acvariu pentru puţin timp, de 
teamă ca nu cumva să vatăme aparatajul. Valeri l-a învăţat să-i 
aducă pantofii, echipamentul, hainele, şi în felul acesta îi dădu 
rolul de cîine de casă. Dar oricît de curios ar părea, Înțeleptul 
refuza să fie plătit pentru aceste servicii, şi atunci cînd i se 
întindea un crab, întorcea demonstrativ spatele. 

— E mindru, constată Valeri. 

— Ai putea spune „mindru ca un delfin”, dar în privinţa asta el 
nu i-ar întrece pe delfini, mărturisi Liudmila Nikolaevna. In 
general, oamenilor nu le vine să creadă că animalele au şi ele 
mîndria lor, mîndrie care trebuie măcar din cînd în cînd cruţată! 
Dresorii ştiu bine asta. Brutalitatea poate să afecteze mîndria 
animalului, şi atunci un animal puternic şi frumos se 
transformă într-o făptură tîmpă, care nu mai e bună de nimic. 
Asta e valabil îndeosebi în ce priveşte delfinii. Or, noi vrem cu 
ajutorul acestora să valorificăm şi să populăm oceanele... Este 
posibil ca, în această nouă expansiune a omului, delfinul să 
meargă mereu înaintea lui, riscîndu-şi viaţa, ca să recunoască 
un nou făgaş şi să-şi ocrotească stăpiînul, aşa cum o face cîinele 
pe uscat. 

— De ce-l jigniţi pe Înţelept? întrebă Valeri, arătînd spre 
cefalopod. Şi o caracatiţă poate fi asemenea unui cline marin. 
Întîlni privirea înţeleptului şi amuţi. | se păru că în ochii 
animalului citeşte înţelegere şi ură, ca şi cînd captivul le 
urmărea conversaţia şi n-o aproba. Valeri se uită încă o dată la 
el, dar acesta privea acum în altă parte. 

„Mi s-a părut", îşi zise Valeri. 


Liudmila Nikolaevna începu să dea drumul delfinilor în mare. Se 
roteau prin apropierea „clopotului" şi, aşa cum i se păru ei şi lui 
Valeri, reveneau cu plăcere în bazin. 

— Nu pot înţelege ce-i cu ei. Am impresia că le e teamă de 
mare, spuse îngrijorată femeia. 

Încercă să stea de vorbă cu delfinii. 

— Vă simţiţi prost în mare? Vă doare ceva? întrebă Liudmila. 

— Nu, răspunse Pilot. 

— Rechini? 

— Nu. 

— Alte animale? 


— Nu, interveni Actriţa. 

— Nu ştiu, şuieră Pilot. 

— Nu sau nu ştiu? 

— Nu ştiu. 

— Aşadar, nu e exclus să fie animale? 

— Nu ştiu. 

— Pot fi periculoase şi pentru om? 

— Nu ştiu. 

Liudmila Nikolaevna îşi aminti de avertismentul pe care-l dăduse 
comandantul submarinului şi întrebă: 

— Poate erau oameni...? Alţi oameni decît noi... Care seamănă 
cu noi... Oameni? 

— Nu ştiu. 

Mai puse cîteva zeci de întrebări, dar nu obţinu nici o lămurire. 
Atribui comportarea delfinilor vreunui capriciu sau faptului că s- 
or fi certat între ei. În orice caz, era mai bine ca, în starea în 
care se aflau, animalele să nu fie trimise în recunoaştere în 
defileu, unde se constatase o radiaţie sporită. Trebuiau să 
aştepte pînă avea să se schimbe dispoziţia.animalelor... 

În casa submarină, oamenii se culcau la orele la care, la 
suprafaţă, se lăsa noaptea. Dar nu le venea întotdeauna somnul 
chiar atunci. Dispărea simţul timpului. Temîndu-se ca nu cumva 
aceasta să le afecteze sistemul nervos,, medicii au recomandat 
echiparea casei submarine cu miniaparate de electrosomn ce 
foloseau înregistrări de biocurenţi ai omului pe cale de a adormi. 
Era destul să te conectezi la aparat, ca să adormi imediat fără 
să recurgi la nici un fel de somnifere. Aparatul putea fi folosit şi 
pentru schimbarea dispoziţiei, dar în acest caz trebuia să se 
intro—ducă în el o bandă cu înregistrarea biocurenţilor unui om 
în stare de veselie. 

„Peste noapte", acvariul in care se afla caracatiţa era acoperit 
cu plasa aceea cu ochiuri mici, pentru ca Înțeleptul să nu se 
plimbe de unul singur prin „clopot. 

Odată Valeri a fost trezit de nişte şuierături puternice şi 
neliniştite scoase de cei doi delfini. Se dădu repede jos din pat 
şi-şi puse halatul. Uşa care da în coridor nu era bine închisă. Se 
miră; de obicei el o închidea pînă se auzea declicul. N-ar fi dat 
importanţă faptului, dacă prima dintre uşile care duceau la 
delfinariu n-ar fi fost şi ea întredeschisă. 

Aprinse toate luminile şi trase cu urechea. Din bazin nu răzbătea 


nici un sunet. 

Dădu de perete uşa şi-i văzu pe delfini. Ghemuiiţi într-un colţ, 
întoarseră capetele spre el. În ochii şi în atitudinea lor se citea o 
spaimă vecină cu panica. În bazin nu se mai afla nimeni 
altcineva. 

Se auziră paşi repezi. Liudmila Nikolaevna întrebă din prag: 

— De ce eşti aici? Ce s-a-ntimplat? 

Scoteau nişte şuierături speriate. Prima uşă de la bazin şi uşa 
din coridor nu erau bine închise... 

Femeia îşi desfăcu braţele: 

— Nu se poate! Rămase citeva clipe pe ginduri, apoi adăugă: 
Asta înseamnă că a intrat cineva aici după mine. Dar afară de 
noi doi nu mai e nimeni aici... Poate Înțeleptul? 

Valeri ridică din umeri. 

— la să vedem! 

Îi trecuse şi lui prin minte această ipoteză. dar era puţin 
probabilă: cum ar fi putut caracatiţa să iasă de sub plasă? Şi era 
îndoielnic că ar fi îndrăznit să intre la delfini, expunîndu-se astfel 
unui pericol de moarte. Dar alte explicaţii nu existau... 

Valeri şi Liudmila se îndreptară grăbiţi spre acvariu. Caracatiţa 
dormea liniştită sub plasa prinsă în toate cîrligele. Ca să se 
convingă definitiv că Înțeleptul n-are nici o legătură cu cele 
întîmplate, Valeri controlă dacă plasa nu era cumva ruptă, dacă 
animalul nu putea s-o salte şi să se strecoare pe sub ea. Scoţind 
caracatiţa de sub orice bănuială, oamenii se întoarseră la bazin. 
— Să încercăm să aflăm ceva de la ei, propuse Liudmila 
Nikolaevna. Nu prea îmi fac speranţe. Dacă delfinii ar voi să 
spună ceva, n-ar aştepta să fie întrebaţi. 

— Îl chemă pe Pilot şi-l mîngiie pe creştet. Delfinul scoase capul 
din apă şi-l puse pe genunchii ei. 

— Pilot, te-a speriat cineva? 

— Nu ştiu. 

— Te-a speriat ceva? 

Nu-i răspunse la această întrebare, dar Liudmila Nikolaevna 
continuă: 

— A intrat cineva în bazin în afară de voi doi, în afară de mine şi 
de el, şi-l arătă cu degetul pe Valeri. 

Nu ştiu, răspunse delfinul. 

De ce şuieraţi? S-a-ntîmplat ceva acolo, de cealaltă parte a 
pereţilor? Aţi simţit vreun pericol? 


— Pericol, rosti delfinul. 

— Un pericol pentru voi? Sau pentru voi şi pentru noi? 

— Pericol. 

— Au fost oameni acolo? 

(Delfinul rămase tăcut.) 

— Animale? 

Se auzea numai respiraţia grea, şuierătoare a lui Pilot. 

— Dar tu ai spus „pericol"... 

— Pericol, repetă delfinul. 

— Un pericol poate veni din partea unui om, a unui rechin, sau a 
altui animal. Tu doar ştii să pronunţi şi „om" şi „rechin“, şi multe 
alte cuvinte. Spune-mi: cine te-a speriat? 

— Pericol. 

Valeri o atinse pe umăr pe Liudmila Nikolaevna şi-i şopti: 

— Marea... 

Femeia înţelese şi se aplecă din nou spre delfin. 

— Se petrece ceva în mare? O furtună? A crescut radiaţia? 

Işi dădu seama că delfinul nu mai înţelege ultimele cuvinte şi-l 
întrebă într-alt fel: 

— Pilot, a fost totuşi un pericol? 

— Pericol. 

— Răspunde-mi: da sau nu? 

Delfinul nu răspunse. 

Liudmila Nikolaevna se înfurie: 

— Azi nu te porţi bine, Pilot. Pleacă! 

Delfinul îşi ridică ascultător capul de pe genunchii ei şi, scoţind 
un geamăt care exprima ofensa, lunecă aproape fără să dea din 
coadă pe fundul bazinului. Aici se culcă, tot uitîndu-se la stăpîna 
sa. Actriţa se culcă şi ea lingă el şi nu vru să iasă nici în ruptul 
capului, oricît o chemau oamenii. Atunci Liudmila începu să 
cînte un cîntec, bătînd uşor din palme în ritmul melodiei şi 
rostind în răstimpuri numele femelei. Actriţa se ridică în silă şi 
veni spre ea. 

— Tu eşti deşteaptă, îţi dai seama că eu trebuie să ştiu totul. 
Trebuie să-mi spui tot ce ştii. Aşa va fi bine şi pentru tine, şi 
pentru Pilot. 

Actriţa o ascultă atentă, uitîndu-se cu coada ochiului cînd la ea, 
cînd la Valeri. 

— Am să caut să nu te obosesc, draga mea. Să-mi răspunzi la 
cîteva întrebări simple. Spune-mi, unde a fost pericolul: aici, în 


bazin sau acolo, în mare? Aici sau acolo? Un singur cuvint - aici 
sau acolo? 

— Pericol. 

Puteai crede că răspunde tot Pilot. Acelaşi şuierat la capă-—tul 
cuvîntului, aceeaşi intonaţie. 

Animalele acestea, care mai adineaori erau atit de isteţe şi de 
ascultătoare, parcă ar fi fost altele. Unde dispăruseră lunile de 
dresaj? Liudmila Nikolaevna simţi cum creşte într-însa iritarea. 
Prin minte îi treceau ginduri ciudate: „Animalul rămîne animal, 
oricît ai da de mîncare lupului..." Făcu apel la toată puterea-i de 
voinţă ca să-şi recapete calmul. Desfăcu gura Actriţei, îi mîngiie 
gingiile şi-o întrebă cu blîndeţe în glas: 

— Eşti sănătoasă? Te simţi bine? 

— Da. 

— Uite că nu te-ai dezvăţat să pronunţi acest cuvînt! la spune, 
ţi-e rău? 

— Nu. 

— Totul e-n ordine, văd că pronunţi şi acest cuvînt. Mai rămîne o 
nimica toată. Răspunde-mi cu unul dintre aceste cuvinte dacă 
pericolul era în mare. Da sau nu? 

— Nu. 

Liudmila Nikolaevna schimbă o privire eu Valeri. 

— Pericolul e aici, în casă? Da sau nu? 

— Pericol. 

Liudmila Nikolaevna se întoarse spre ziarist: 

— Parcă sînt alţii... 

— De ce s-o fi încăpăţinînd? întrebă nedumerit Valeri. 
Cuvintele lui îi dădură femeii o idee. Răspunse, rostind rar: 

— Asta nu e încăpăţinare. Seamănă cu o îmbolnăvire a 
creierului, în care precumpănesc procesele de frinare. Şi afară 
de asta... am impresia că unele sectoare ale memoriei sînt 
blocate... Animalele s-au prostit. Va trebui să le pun activin în 
hrană... Hai să-l preparăm! 

Pe coridor, Valeri, curios, întrebă: 

— Ce cîntaţi atunci cînd o chemaţi pe Actriţa? 

— Un motiv dintr-un dans polinezian. O dată, cînd Actriţa s-a 
încăpăţinat ca şi acum, şeful meu mi-a povestit cum îi cheamă 
pe delfinii bruni, locuitorii insulelor din Oceanul Pacific intră în 
apă pînă la brîu şi bat din palme, intonînd o melodie. Delfinii 
apar din adîncuri şi insularii îi ajută să iasă pe mal. E greu de 


spus de ce reacţionează astfel delfinii la o melodie. Se pare că e 
un întreg complex de cauze, şi ritmul, şi dorul de oameni, şi 
curiozitatea lor dintotdeauna, care adesea le e fatală... 

Reveniră în cabină. Liudmila Nikolaevna scoase o cutie cu un 
praf alb, ca de cristal. 

— Adu, te rog, cîţiva peşti din acvariu şi prepară-i. Delfinii vor 
avea azi la dejun peşte umplut. 

Valeri căută să nu se uite la faţa ei, care exprima îngrijorare şi 
năuceală. Miinile femeii tremurau, praful cădea în apă. Ca s-o 
mai abată de la aceste ginduri, Valeri încercă să-i povestească o 
întîmplare hazlie din viaţa lui, dar îşi dădu seama că ea nu-l 
ascultă. Nu mai continuă, deci. 

Preparară peştele şi-i hrăniră pe delfini. Liudmila Nikolaevna 
făcu citeva însemnări în jurnalul laboratorului, după care în alt 
jurnal trecu indicaţiile aparatelor. Valeri pregăti masa pentru 
înţelept, care se trezise de mult şi se tîra prin acvariu. 

-— Ei, hai să mergi la plimbare cu noi! zise Valeri, desfăcînd 
plasa. 

Înțeleptul nu se lăsă prea mult rugat. Deasupra peretelui 
acvariului apăru mai întîi un tentacul, apoi altul, apucîndu-se de 
conducta de apă. Îşi trase corpul, se lăsă pe podea şi o luă încet 
spre oscilograf. Acum îl interesa cel mai mult, cine ştie de ce, 
acest aparat, făcîndu-l să renunţe la prima sa „dragoste“ — 
contorul Geiger. 

Şi Valeri, şi Liudmila se gîndeau într-una ce s-o fi întîmplat cu 
delfinii, aşteptînd cu nerăbdare momentul în care vor putea să 
verifice dacă activinul şi-a făcut sau nu asupra lor efectul. 
Drogul era administrat animalelor de opt-zece ori, la intervale 
de şase ore. 

— Vom dormi cu rîndul, spuse Valeri atunci cînd veni noaptea 
convenţională. Azi sînt eu de gardă. 

Liudmila Nikolaevna încercă să zimbească şi dădu din cap în 
semn că-i de acord. Se culcă, conectîndu-se la aparatul de somn 
electric. Valori îl mînă pe Înţelept în acvariu. Apoi se apucă să 
scrie un nou capitol din nuvela sa documentară. Încă nu-i găsise 
un titlu. Ș 
Privi calendarul şi puse data: „18 iulie". Se gîndi puţin la titlu. li 
veniră în minte citeva variante, dar nu-i plăcu nici una. De aceea 
intitula provizoriu capitolul: „Ce s-a întîmplat cu delfinii?" Avea 
un scris aplecat, lăbărţat. Literele dansau pe hirtie, semănînd cu 


nişte omuleţi prinşi în horă, Valeri scrise: 

„..„Liudmila poate căuta îndelung «cheia» unei probleme. Cred 
că eu n-aş fi putut face aşa. Are o putere ele stăpinire demnă de 
invidiat. În general, e o fiinţă uimitoare. Pare calmă, echilibrată, 
nemărginit de răbdătoare. Am însă impresia că-i trebuie mereu, 
în fiece clipă, să se stăpînească pentru a fi aşa. In realitate, are 
o fire foarte violentă, iritabilă. Probabil că în copilărie, ca şi 
altora de aceeaşi vîrstă, îi plăcea să comande, dar împrejurările 
nu i-au îngăduit să devină un mic despot. lată de ce şi-a putut 
satisface această pasiune muncind cu delfinii. Cîteodată 
încearcă un ton de comandă şi în relaţiile cu mine, dar se 
opreşte imediat şi caută să atenueze un cuvint nesăbuit. Mă 
uimeşte într-una puterea ei. de voinţă..." 

Valeri reciti cele scrise şi-şi dădu seama că e mai degrabă o filă 
de jurnal decit un fragment dintr-o povestire documentară. 
Continuă să lucreze, luptîndu-se cu somnul, dar pleoapele i se 
închideau singure şi trebuia să facă eforturi disperate ca să le 
deschidă. Somnul se dovedi a fi mai puternic decit intenţiile lui, 
stiloul îi căzu dintre degetele slăbite, capul i se lăsă pe braţe. 
Ultima imagine pe care o reţinu adormind fu un bizar joc de 
artificii, semănînd cu un păianjen luminescent. Păianjenul 
stră—bătu masa, călca pe foile de hirtie, întinse două labe spre 
Valeri, apoi, schimbiîndu-şi gîndul, le retrase, făcu un salt şi 
dispăru... Dar Valeri nu-şi mai dădea seama dacă era aievea sau 
în vis. Dormea... 


Cînd se trezi, se chinui mult încordîndu-şi memoria, încercînd să- 
şi amintească ce s-a întîmplat cu el, de unde a apărut păianjenul 
acela de foc. Era gata nici să nu se mai gindească la coşmarul 
acesta, cînd observă că foile de hirtie erau jilave, şi literele de 
pe ele difuze pe-alocuri... 

"Să fi aruncat Înțeleptul un jet de apă din pilnia lui şi să fi 
nimerit pe hirtie?" 

Privi spre acvariu. Caracatiţa se juca cu un crab, ca o pi—sică cu 
şoarecele, înainte de a-l mînca... Lua diferite poziţii, tot 
înfundîndu-şi capul în trup, acoperindu-se de pete de culoarea 
pietrelor de pe fundul acvariului şi colorîndu-şi restul corpului în 
verde-închis. Totodată îşi sălta poalele mantiei, şi atunci 
con=tururile ei deveneau difuze; moluscă se contopea cu 
mediul şi ajungea aproape invizibilă. Apoi îşi scotea puţin o 


pereche de tentacule, ca să bareze drumul crabului, şi capetele 
lor se îndoiau grațios şi tremurau ca vîrful unei cozi de pisică... 
„N-aş vrea să fiu în locul crabului", se gîndi Valeri şi făcu un 
semn cu mîna înspre înţelept. 

Animalul îl privi cu un singur ochi şi, drept salut, îl stropi cu un 
jet de apă. 

— Mulţumesc pentru duş, bombăni Valeri, zicîndu-şi: "E foarte 
posibil ca să fi udat el în felul acesta hirtia peste noapte, iar 
păianjenul acela a fost pur şi simplu un vis". 

Auzind un foşnet, se întoarse şi întîlni privirea Liudmilei. Probabil 
că tocmai se trezise din somn. 

— Bună dimineaţa! o salută. 

Bună!? îi răspunse ea, lungind cuvîntul, cu o intonaţie 
interogativă în voce. Vai ce vis îngrozitor am avut! Se făcea că 
aleargă prin salon un păianjen de foc... 

Valeri îşi simţi brusc gura uscată. Nu putea fi vorba de o simplă 
coincidenţă. Astfel de fenomene au cu totul alte cauze. Liudmila 
Nikolaevna observă starea în care se afla el. 

— Ce-i cu dumneata, Valeri? 

— Mă doare puţin capul, minţi el, ca să n-o neliniştească mai 
mult decit trebuie. 

Liudmila aruncă o privire la scala aparatului de condiţionare, 
verificînd umiditatea, temperatura şi presiunea, apoi luă din 
farmacia din perete un tubuleţ într-un ambalaj auriu. 

— lei două pastile. 

Trebui să le ia... 

— Şi acum să mergem la delfini, propuse Liudmila. Dacă starea 
lor nu s-a îmbunătăţit îi vom evacua. Tare n-aş vrea s-o fac, 
pentru că, foarte posibil, dezlegarea enigmei trebuie căutată aici 
şi nu în altă parte. Dar şi riscul e prea mare... 

Nu putea să se decidă în nici un fel. Şi nimeni nu-i putea, da un 
sfat. Informat prin telefon despre strania comportare a delfinilor, 
Sviatoslav încercă s-o liniştească, invocînd capriciile încă 
nestudiate ale animalelor. Tukalo emise ipoteza că starea 
aceasta putea să fi fost cauzată pur şi simplu de schimbarea 
mediului. 

Liudmila Nikolaevna se agăţă de această versiune, pentru că o 
făcea să cîştige timp. Dar şi aşteptarea era mult prea 
apăsătoare. 

— De ce taci, Valeri? întrebă aproape calm, deşi în glas i se 


desluşea o uşoară iritare. 

Valeri se smulse anevoie clin gîndurile-i negre despre “păianjen" 
şi încercă să abată conversaţia asupra unor teme abstracte, 
„filozofice", cum ar fi zis Slava. 

Natura ştie să creeze enigme. Ori de cite ori ţi se pare că ai 
realizat ceva, ea parcă te avertizează: vezi că te pripeşti! la 
spuneţi-mi, dumneavoastră, bunăoară... 

— O, văd că devii diplomat. Vei fi vrînd să lucrezi la Prezidiul 
Academiei? îl apostrofă Liudmila Nikolaevna şi zise, ca şi cînd şi- 
ar fi vorbit sieşi. Eu aşa cred că natura n-are aici nici un 
amestec. 

— Credeţi că au intervenit oamenii? tresări Valeri, amintindu-şi 
de avertismentul dat de comandantul submarinului. 

— Da. 

O privi mirat drept în ochi şi i se păru că ea nu-şi deschisese 
gura. Apoi aruncă o privire perplexă în jur, ca şi cum în afara lor 
mai puteau fi şi alţi oameni în cabină. Liudmila Nikolaevna zimbi 
tam-nesam şi întrebă ironic: 

— Dumneata pui întrebări şi răspunzi singur la ele? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Ai întrebat de oameni şi ţi-ai răspuns singur „da". 

— Acest cuvînt nu l-am pronunţat eu. 

Liudmila Nikolaevna îl privi cu atenţie, silindu-se s-o facă în aşa 
fel încît el să nu observe. 

— Lăsaţi, protestă Valeri. Nu sînt bolnav, n-aveţi de ce să vă 
uitaţi aşa la mine. 

Vocea lui calmă nu dădea loc la îndoieli. Liudmila aruncă o 
privire în oglindă şi numaidecit îşi întoarse capul. Nu-i plăcea 
cum arăta — cu pete pe obraji, cu ochii înroşiţi. Îl rugă: 

— Nu te uita la mine. 

— Poftim! De la o extremă la alta! Dar dumneavoastră n-aveţi 
nici un amestec. Tocmai mă uitam la faţa dumneavoastră. N-aţi 
deschis gura. 

— Înseamnă că mi s-a părut? 

— Nu. Sau ni s-o fi părut amîndurora acelaşi lucru... 

Valeri se duse la uşă, gîndindu-se că poate acest „da" buclucaş 
venise din delfinariu. 

Uşa era bine închisă. 

Strîngînd din dinţi, Valeri porni pas cu pas în lungul peretelui, 
examinînd toate obiectele. Se opri dinaintea acvariului, unde 


stătea Înțeleptul. Caracatiţa îşi săltase corpul pe tentacule şi se 
lipise de geam, aşa încît se vedeau desluşit pînă şi zbiîrciturile de 
pe piele, cercurile pigmentate clin jurul ochilor. Ochii aceştia 
parcă-l prinseră pe Valeri într-un păienjeniş invizibil şi-i 
porunciseră să se oprească. Ca supunîndu-se unui ordin, omul 
dădu crezare neverosimilului şi întrebă: 

— Inţeleptule, tu ai spus „da"? 

Liudmila Nikolaevna, înciudată, nu se putu stăpînii: 

— Nu-ţi mai pierde vremea cu prostii! Toată lumea ştie că o 
caracatiţă nu poate vorbi. N-are organul respectiv. Hai mai bine 
cu mine... 

Nu-şi sfîrşi vorba, că din acvariu se auzi: 

— Da. 

Liudmila Nikolaevna îşi aţinti ochii asupra animalului, care îşi 
holbase şi mai mult ochii şi se săltase pe tentacule. „Braţele" lui 
superioare se arcuiseră deasupra capului. 

— Ei drăcie! exclamă Valeri. Poate aveţi toate motivele să nu-mi 
daţi crezare, totuşi el vorbeşte. 

— Aşa se pare... şopti femeia, nefiind în stare să-şi creadă 
urechilor. 

Se apropie de acvariu şi observă că, din pilnia de pe pintecul 
animalului, care pulsa mereu, se desprinseră cîteva băşici de 
aer. 

— Poate că scoate sunete cu piîlnia, aşa cum le scoate delfinul 
cu organul de respiraţie... presupuse ea cu glas tare. 

— Da, se auzi din nou, şi în tactul acestui cuvînt apa plescăi. 

— Dar cum de-a putut el să înveţe să vorbească, să înţeleagă 
sensul cuvintelor? Ei drăcia dracului! exclamă Liudmila 
Nikolaevna, uitîndu-se cînd la caracatiţă, cînd la Valeri. Noi, 
oamenii, aflaţi captivi la alte fiinţe, n-am putea să le înţelegem 
atit de repede limba! 

— In ochii caracatiţei apăru o nouă expresie, dar se stinse atit 
de repede încît Valeri nu putu să-şi dea seama de semnificaţia 
ei... 

— Hai să-i mai punem întrebări, la care să ne răspundă cu un alt 
cuvînt, propuse Liudmila. 

Tînărul dădu din cap în semn că e de acord şi întrebă: 

— Eşti sătul, Înţeleptule? Pot să mănînc eu toţi crabii? 

— Nu, veni desluşit răspunsul. Nu! Nu! 

Liudmila Nikolaevna, nemaifiind în stare să-şi ia nici o clipă ochii 


de la animal, dibui scaunul şi se aşeză. Nu putea decit să biiguie 
într-una: 
— De necrezut, de necrezut... 


VI 


Liudmila Nikolaevna şi Valeri încetară să se mai ocupe o vreme 
de delfini, găsind o justificare în aceea că animalele trebuiau să 
se odihnească. Atenţia celor doi oameni fusese captivată de 
înţelept, cu tentaculele lui flexibile şi dibace, acoperite de pete 
cafenii şi prevăzute cu patru rînduri de ventuze, cu inimile lui 
transparente, cea obişnuită şi cele branhiale, cu capul lui cu 
două frunţi, părînd aşa din pricina protuberantelor de la ochi, şi 
cu cele două pete albe. Liudmila şi Valeri puteau sta la nesfîrşit 
privindu-l cum îşi schimbă înfăţişarea, uneori contopindu-se 
absolut cu mediul. Făcea asta în diferite chipuri: îşi turtea sau îşi 
încolăcea corpul, îşi camufla ochii, se acoperea de pete sau de 
negi, cîteodată folosea ce-i venea la îndemînă. Cînd oamenii se 
jucau cu el de-a v-aţi-ascunselea, ridica pietre de pe fundul 
acvariului şi le ţinea în faţă, acoperindu-şi pupi-lele 
scînteietoare... 

— Are sînge de aristocrat, a zis o dată Valeri, admirîndu-l. 

— Ce vrei să spui? întrebă distrată Liudmila, gîndindu-se ce 
întrebări să-i mai pună înţeleptului. 

— Am citit nu demult că cefalopodele astea au sînge albastru. 
Sîngele lor conţine nu hemoglobină, ci hemocianină, şi are 
dizolvat în el nu fier, ci cupru, care-i dă culoarea albastră. Aşa că 
am putea să-i spunem „maiestatea voastră", sau „excelenţă", 
sau, şi mai bine, „înţelepciunea voastră". 

— Da, se auzi. 

— Oho, văd că ai mîndrie de familie! făcu mirat Valeri. 

— Hai, nu te mai juca, puse capăt Liudmila glumelor lui. Timpul 
este acum pentru noi mai preţios decit ne închipuim. Ai uitat la 
ce întrebare a răspuns el „da"? 

Dar Valeri glumea nu ca să se afle în treabă, ci ca să alunge 
neliniştea vagă ce-l cuprinsese, venită nu ştia nici el de unde. In 
vremea din urmă mai apăruse încă ceva. Părea că o forţă 
străină, ostilă, îi pătrunsese în cap şi-i apăsa creierul, 
împiedicîndu-l să gîndească. Simţea această apăsare în 


permanenţă. 

— Înţeleptule, dacă am înţeles bine, tu ai învăţat limba 
oamenilor ascultindu-ne pe noi cum vorbim? întrebă Liudmila 
Nikolaevna. 

— Da. 

— Înţelegi tot ce spunem? 

— Nu. 

— Tot ce le spunem delfinilor? 

— Da. 

— Şi altceva? 

— Da. 

— Ştii ce înseamnă oameni, mare, mîncare? 

Animalul nu răspunse. 

Liudmila Nikolaevna repetă de cîteva ori întrebarea, dar 
caracatiţa rămase tăcută. 

— Poate că toate aceste cuvinte nu se pot cuprinde într-o 
singură întrebare? îşi dădu părerea Valeri. Ştii ce înseamnă 
oameni? întrebă el. 

Răspunsul veni numaidecit: 

— Da. 

— Şi mîncare? 

— Da. 

— Dar mare? 

— Nu. 

— Bine, dar e foarte simplu! Marea e tot ce se află dincolo de 
pereţii casei noastre, acolo... şi-şi întări spusele cu un gest 
expresiv. Acum ai înţeles ce înseamnă mare, nu? Hai, repetă 
acest cuvînt. 

—0-o-o, rosti caracatiţa cu un gilgiit. 

Concomitent, Valeri auzi desluşit propria voce repetînd cuvîntul 
„mare". 

— Aţi auzit şi dumneavoastră? se întoarse el spre Liudmila 
Nikolaevna. 

— Ce anume? Cum a zis el prelung „o“, sau cum ai pronunţat 
dumneata „mare"? 

— De cîte ori am spus „mare"? 

— Eşti ca un copil, zău! Hai, lasă-te de glume! 

— Vă rog să mă credeţi că nu glumesc. E ceva foarte serios. 
Răspundeţi-mi, vă rog, spuse el aproape implorînd, de cîte ori 
am pronunţat cuvîntul „mare"? 


— De două ori, desigur... 

E de rău! Pierderea autocontrolului sau ceva încă şi mai rău, se 
gîndi Valeri. Am pronunţat cuvintul a doua oară nu pentru că 
voiam să-l pronunt, ci împotriva voinţei mele. Dacă această 
anomalie psihică este cauzată de presiune, radiaţie, 
temperatură, încă n-ar fi cine ştie ce + nenorocire..." Simţea 
necontenit în sine prezenţa unei voințe străine, care-l încătuşa şi 
cu care se lupta. 

— Ascultă-mă! Ştii că undeva pe-aproape se află alţi oameni? 
Aici, în mare, dincolo de pereţii casei... 

— Da. 

— Eşti sigur că sunt oameni? Oameni? 

— Da. Da. 

Valeri .simţea că nu mai are mult şi capul îi va plesni de durere 
din pricina unei prezenţe străine, aşa cum crapă o nucă 
răscoaptă, Nici măcar nu putea să-şi dea seama dacă se 
gîndeşte la toate astea fiindcă i se ordonă să se gîndească sau 
dacă se împotriveşte acestui ordin. Aruncă o privire Liudmilei 
Nikolaevna, pe a cărei faţă se citea deruta. „Poate că şi ea se 
simte la fel... Ar trebui s-o-ntreb... Ce s-o-ntreb? Ah, da, s-o- 
ntreb de o influenţă străină... De liniştea de dincolo de 
geamurile «clopotului». De noaptea eternă de pe fundul mării... 
Valurile plescăie undeva departe-departe, acolo unde zbirniie 
telefoanele şi ţipă pescăruşii... Ce oare voiam s-o-ntreb?" 

Auzi şuieratul cunoscut, ca o chemare, un geamăt, un plescăit... 
Încercă să-şi dea seama dacă nu cumva toate astea i se 
năzăresc, dar o văzu pe Liudmila deschizind brusc uşa care da 
în coridor. Sunetele erau mai puternice. Valeri se repezi după ea 
în delfinariu. Din prag o văzu pe Actriţa, îi văzu capul, cu un ochi 
scînteietor, abia ridicat deasupra apei. Stătea culcată pe o parte 
şi se părea că dintr-o clipă în alta va da din aripioara de la piept, 
invitîndu-i să se joace cu mingea. Dar ceva în poziţia animalului 
era neobişnuit, suspect. Poate coada lăsată in jos, poate 
aripioarele inerte... Valeri presimţi nenorocirea încă înainte de a 
auzi ţipătul disperat al Liudmilei: 

—- Moare! 

Actriţa abia îşi deschidea pliscul, lăsînd să scape un şuierat 
înfundat. Aci ieşea clin apă, aci se lăsa la fund. 

Acum Valeri îşi dădu seama că Actriţa nu înoată, ci că o ţine la 
suprafaţă Pilot. Uneori se arăta o parte din capul lui şi se auzea 


un şuierat pătrunzător, ca o chemare. 

— Telefonează-i lui Slava, repede! îl rugă Liudmila. Valeri ieşi 
fugind în coridor şi se opri surprins. În întîmpinarea lui, lăsînd 
urme de apă pe linoleum, venea, păşind pe tentaculele lui, 
Înțeleptul. 

Valeri îl lăsă pe noul ajutor să treacă spre Liudmila şi alergă la 
telefon, Ridică receptorul, dar nu auzi tonul. Bătu în furcă şi, 
convingîndu-se că telefonul nu funcţionează, fugi înapoi în 
delfinariu. 

Caracatiţa stătea aplecată deasupra bazinului, nu departe de 
uşă, cu privirea aţintită asupra Actriţei, şi-şi schimba treptat 
culoarea roză în cenuşiu cu picăţele. Lungile-i tentacule 
superioare ba se întindeau, ba se strîngeau, ca şi cînd nu s-ar fi 
putut hotărî dacă să sară sau nu în ajutor. 

-— Aici! Aici! La mine! îi chemă Liudmila pe cei doi delfini. 

Pilot împinse spre ea trupul neînsufleţit al prietenei sale, scoase 
un şuierat strident, un urlet, şi săltă vertical în apă, lucrînd cu 
coada. Se uită la Liudmila, la Valeri, ca şi cînd şi-ar fi luat rămas- 
bun de la ei. Privirea lui se opri asupra caracatiţei, expresia din 
ochi i se schimbă. Fu o fulgerare de furie. Mai înainte ca Valeri 
să fi apucat să-l cheme, delfinul se lăsă în apă şi înotă repede 
spre locul unde stătea caracatiţa. Liudmila încremeni, cu faţa 
strimbată într-o grimasă de durere. 

Se auzi o izbitură puternică: Pilot se lovise cu toată forţa cu 
capul de peretele de plastic. Fu proiectat înapoi. Avea botul 
zdrobit. Urlînd, se repezi din nou în perete, izbind în locul unde 
se împreunau fermele. Singele îi acoperi vederea. 

Rămase nemişcat pe o coastă cu coada îndoită în jos. Apoi porni 
înot, încet de tot, pe ultimul său drum, în cerc. Tinea ochii 
închişi. 

— Pilot! îl strigă Valeri, făcînd un pas spre parapetul bazinului, 
gata să se arunce în apă şi să înoate spre delfin. 

Deodată simţi că ceva îl ţine de picior. Se uită în jos şi văzu un 
tentacul încolăcit în jurul piciorului. Îl oprise caracatiţa să sară în 
bazin. Auzi glasul Liudmilei Nikolaevna; în el era atita disperare 
şi durere, încît propria lui amărăciune i se păru măruntă şi 
neînsemnată. 

— Pilot nu mai poate fi salvat... 

— Dar poate că... 

— Pentru asta trebuia s-o salvăm pe Actriţa. Dar ea a murit. Şi el 


suferă... Dacă nu-l lăsăm să moară acum, agonia va fi şi mai 
îngrozitoare... 

Pe faţa femeii şiroiau lacrimile şi ea nici măcar nu încerca să şi 
le stăvilească. Valeri îşi dădea seama că ea are dreptate, dar nu 
putea suporta această nenorocire. Încercă să se degajeze din 
strinsoarea tentaculului, dar Inţeleptul n-avea de gînd să-i dea 
drumul. Dimpotrivă, se făcuse stacojiu şi strînse uşor piciorul lui 
Valeri. Tînărul simţi o durere acută. 

Pilot se avîntă din nou înainte. Încă o izbitură, şi încă una... 
Delfinul mai trăia, dar abia se mai menținea la suprafaţa 
bazinului. Sîngele îi curgea pe cap şi pe piept, înroşind apa. 

— Dă-mi drumul, Înţeleptule, auzi? Dă-mi drumul imediat! strigă 
Valeri. 

Auzi: 

— Nu! 

Fără a-şi da seama ce face, Valeri scoase din buzunar cuțitul şi 
apăsă pe buton. Lama scînteie. Parcă înţelegind destinaţia 
acestui obiect, Inţeleptul slobozi piciorul omului. 

— Stai! se repezi Liudmila spre Valeri. Să nu sări în apă! Nu poţi 
să-l ajuţi şi s-ar putea s-o păţeşti. Gîndeşte-te că el nu e 
conştient de ceea ce face... 

Parcă dezminţindu-i spusele, delfinul deschise ochii şi se uită la 
oameni. Chiar şi acum, privirea lui exprima dragostea faţă de ei, 
faţă de aceşti ciudaţi delfini cu două braţe, care nu s-au mai 
întors în mare. 

Citeva clipe după aceea, Pilot se repezi din nou în peretele 
bazinului. Loviturile se succedau una după alta, neîntrerupt. Apa 
bazinului se făcuse roşie de sînge. În cele din urmă, delfinul 
ră—mase nemişcat... 

Liudmila Nikolaevna îşi înfundă capul în pieptul lui Valeri. El 
încercă s-o ducă de-aici, dar ea nu voi să plece. Îi era teamă să 
privească bazinul şi-şi amintea cum stătea Pilot ore la rînd în 
coadă ca să vadă mai bine ce face ea, cum o apăra de un rechin 
de cauciuc, cum se înfuria pe imaginea lui din oglindă, 
împroşcînd cu stropi de apă şi înjurînd... 

In liniştea ce se înstăpiînise se auzi un hiîrşiit, însoţit de 
plescăituri; caracatiţa părăsea delfinariul. Valeri privi în urma 
animalului şi zise: 

— Mi s-a părut că Pilot a vrut să se năpustească asupra 
ca—caracatiţei. Poate avea motive s-o urască? 


Liudmila Nikolaevna nu-i răspunse. Valeri mai făcu o în—cercare 
ca s-o abată de la gîndurile ei: _ 

— Ar trebui să mai verificăm o dată plasa. Poate că Inţeleptul a 
izbutit s-o desfacă şi să pătrundă la delfini... 

— Ar fi fost vai de el, zise Liudmila. 

— Dar Pilot va fi avut motive să se năpustească asupra lui... 

.— Numai în direcţia aceea, şi nu asupra lui. Dacă Pilot ar fi vrut, 
putea să sară din apă şi să ajungă la caracatiţă. Dar el nici 
măcar n-a încercat s-o facă... 

La auzul acestor cuvinte, Valeri rămase perplex, totuşi se grăbi 
să continue discuţia, pentru ca Liudmila să nu se întoarcă la 
gîndurile ei. 

— Trebuie să-i descoperim pe cei vinovaţi de moartea delfinilor. 
Nu mă îndoiesc că asta e numai o parte din planurile lor. 
Constată că vorbele lui şi-au atins scopul. Femeia îşi săltă capul, 
şi între sprîncene i se făcu o cută. Valeri se uită în ochii ei şi-şi 
întoarse repede privirea, ca şi cum ar fi comis fără să vrea o 
indiscreţie. Incepu să vorbească repede, temîndu-se ca Liudmila 
să nu revină la starea ei de mai înainte: 

— Şi care sînt planurile lor? Ce vor? Acum probabil că ne vizează 
pe noi. Telefonul s-a defectat. Tot mîna lor să fie? Trebuie să 
trimitem la ai noştri o „torpilă" cu un bileţel. 

O trase aproape forţat în cabină şi o sili să-l ajute. 

— „Torpila" poate fi interceptată. Trebuie să compunem în aşa 
fel mesajul încît, chiar dacă-l vor citi, ei să nu-şi dea seama că 
noi bănuim ceva. Vă amintiţi care e numele mic al lui Jerbiţki, 
comandantul submarinului? 

— Oleg. 

— Atunci scriem aşa: „Salutări de pe fundul mării. La noi totul e 
în ordine, numai că nu funcţionează telefonul. Se pare că Oleg 
avea dreptate şi n-ar strica să-i invităm pe colegii lui pentru a 
face cercetări în comun. Dar treaba asta trebuie făcută cît mai 
repede, deoarece n-am vrea ca din pricina noastră să întîrzie 
vînătoarea submarină..." 

— Nu-i bine să scriem „vinătoarea", obiectă Liudmila 
Nikolaevna. Prea e cusut cu aţă albă... 

Valeri se învoi numaidecit: 

— Bine. Scriem altfel: „Îi aşteptăm cu nerăbdare, ca să începem 
imediat lucrul". _ 

Liudmila aprobă această variantă. Incepură să pregătească de 


lansare „torpila”. Era un cilindru gol pe dinăuntru, cu un motor 
cu jet de apă şi cu direcţie automată, asigurată de un aparat cu 
acţionare programată. _ 

— Pînă ne vine ajutorul, am putea să lucrăm cu Inţeleptul, 
propuse Valeri. 

Aşteptă cu emoție răspunsul, de care depindeau multe, în orice 
caz pentru ea. Cînd Liudmila acceptă, el îşi zise, simțind o 
uşurare: „Aşa o să mai uite şi ea măcar puţin". 

— Înţeleptule! strigă Valeri. 

Caracatiţa reacţionă imediat, ridicîndu-se pe tentacule în 
acvariu. 

— Vino aici! Vino la noi! Repede! 

Animalul încercă plasa, dacă e bine întinsă, se convinse cănue 
prinsă în cîrlige, o dădu la o parte şi, aruncînd din pîlnie un jet 
puternic de apă, sări peste peretele acvariului, descrise un arc 
de vreo cinci metri în aer şi ateriză cu o bufnitură pe podea. Nu 
se lovi, aşa că pomi imediat spre oameni. 

— Văd că înaintează pe podea destul de repede, observă 
Liudmila Nikolaevna. 

— Un autor, sper unul serios, spunea că cefalopodele pot merge 
zile întregi pe uscat. Păstrează apa „în sîn", închizînd-o bine în 
cavitatea mantiei cu nişte capse speciale. Viteza lor de 
deplasare e egală cu mersul la pas al omului... 

— Nu, interveni Înțeleptul, oprindu-se dinaintea Liudmilei 
Nikolaevna şi uitîndu-se în ochii ei. 

— Conteşti ceea ce susţine un savant? spuse mirat Valeri. 
Caracatiţele nu se pot deplasa repede pe uscat? 

— Pot, spuse înțeleptul, stropind cu apă din pilnie. 

— Atunci înseamnă că nu poţi rămîne mult timp pe uscat? 

— Nu pot, confirmă înțeleptul. 

Fulgerat de o idee, Valeri se decise să pună o întrebare cara 
putea să-i risipească bănuielile: 

— Aici, pe-aproape, sînt multe caracatiţe aşa ca tine? 

— Nu. 

— Dar unde mai trăiţi voi? Există astfel de locuri? 

— Da. 

— Cunoşti aceste locuri? 

— Da. 

—- Ai putea să ne conduci acolo? 

— Da. 


— Vrei să ne conduci acolo? 

— Da. 

— Mă surprinde docilitatea lui, zise Liudmila Nikolaevna. E chiar 
improprie la un animal care n-a fost dresat... 

— Tu iubeşti omul? întrebă Valeri. 

— Da... 

— De ce? [i se pare că îţi seamănă? Are şi el braţe, dar ceva 
mai mici, da? 

— Nu. 

Răspunsul înţeleptului îl descumpăni pe Valeri, dar îşi reveni 
repede: 

— Vrei să spui că nu din cauza braţelor? Atunci de ce? 

Animalul nu răspunse. 

— Pentru că omul raţionează? 

— Nu. 

— Ce „nu"? Nu-l socoţi pe om o fiinţă raţională? 

— Hai, nu mai zăpăci bietul animal, interveni Liudmila 
Nikolaevna. Il iubeşte pe om şi basta! 

Valeri avu impresia că în ochii octopusului fulgerase o nouă 
expresie, şi aceasta nu era deloc o expresie de dragoste şi 
devotament. Petele albe de pe capul animalului se contopiră 
într-una singură, de o strălucire care-l făcu pe ziarist să-şi abată 
atenţia de la ochii Înţeleptului. 

— Noi nu ştim ce înţelege el prin cuvîntul „iubeşte", opină Valeri. 
Poate cu totul altceva decit înţelegem noi. la să verificăm... 
Inţeleptule, tu iubeşti marea? 

— O-o-o, făcu animalul. 

— Marea, preciză Valeri. 

— Nu ştiu. 

— Nu ştii ce e marea? Marea e ceea ce se află dincolo de aceşti 
pereţi, e ceea ce ne înconjură... Pricepi? Hai, spune, o iubeşti? 
— Crabii... 

Tentaculele se întinseră instinctiv, ca şi cînd ar fi vrut să apuce o 
pradă, desfăcîndu-şi ventuzele. O unduire neagră stră—bătu 
corpul caracatiţei. 

— Crabi... lubesc. Aşa... lubesc... 

— Vasăzică, iubeşti marea. 

— Nu ştiu, repetă animalul şi-şi trase capul între umeri. Liudmila 
Nikolaevna îşi plesni palmele, uimită de încăpăţinarea lui Valeri, 
după care întrebă: 


— Înţeleptule, dacă tu ai să faci ceea ce-ţi vom spune noi, vei 
căpăta mulţi crabi. Vrei? 

— Da. 

În ochii holbaţi ai animalului se aprinse din nou expresia aceea 
stranie. 

— Îţi vom da drumul în mare. Faci trei cercuri în jurul casei şi te 
întorci. 

— Da, se învoi animalul. 

„E deştept! îşi zise Valeri. Dacă va realiza asta, se va putea 
executa tot ce n-au putut face delfinii. Ba şi mai mult. Dar 
şansele de reuşită sînt mult prea mici. Aproape nule." 

Gîndind aşa, se apucă să pregătească „geamul" pentru ieşi—rea 
în exterior a caracatiţei. Înțeleptul se strecură prin trapă. Prin 
plasticul transparent se vedea cum şi-a modificat culoarea, 
reacţionînd la schimbarea de presiune. De îndată ce se deschise 
ultima uşiţă, animalul îşi puse tentaculele astfel încît alcătuiau 
un fel de aripioare, se avintă înainte şi numaidecit se mistui în 
beznă. 

Liudmila Nikolaevna aprinse reflectoarele. Dar razele lor nu 
puteau răzbate pe o distanţă mai mare de cinci-şapte metri, 
luminînd un banc de peştişori pestriţi ce semănau cu nişte 
fluturaşi de noapte. Foarte aproape trecu un peşte semănînd cu 
un licorn fabulos şi se vedea clar cum îşi mişca alternativ 
aripioarele, dînd uşor din coadă. 

— Oare s-o întoarce? lăsă să-i scape Liudmila. Valeri aruncă o 
privire scurtă spre faţa ei trasă şi observă că avea ochii uşor 
inflamaţi. Se gîndi cîte forţe cheltuieşte ea ca să se stăpînească 
şi să nu se gindească la cele două cadavre aflate în imediata ei 
apropiere. Deodată se smulse de lingă perete. In cercul de 
lumină, speriind peştii, pătrunse o «torpilă», care îşi schimbă 
direcţia şi porni drept spre el. Chiar lîngă perete, «torpila» îşi 
încetini viteza şi-şi schimbă din nou direcţia. Valeri văzu un ochi 
uriaş de ca-—racatiţă făcîndu-i semn, şi auzi: «Unu!». 

„lată, deci, cauza halucinaţiei auditive! Eu însumi am numărat în 
minte «unu», gîndindu-mă că Înțeleptul a făcut primul tur, dar 
mi s-a părut că acest cuvint l-a rostit el. Halucinaţia a fost atit 
de perfectă încît puteam uşor să mă înşel dacă microfoanele nu 
erau deconectate sau dacă nu ne despărţeau de mare pereţii cu 
izolare fonică..." 

Se apropie de panoul de comandă şi conectă sistemul de 


microfoane, prevăzut şi cu transformatoare de ultrasunete. De- 
afară se auzi sporovăiala peştilor şi pîrîiturile creveţilor... 

Dar iată că s-au desluşit alte sunete şi peştii s-au risipit speriaţi 
care încotro. În cercul de lumină pătrunse din nou «torpila» vie 
şi se auzi «Doi!». 

„Eu sau el?" se întrebă Valeri. Încercînd să-şi dea seama cine, la 
urma urmei, număra de data asta. Ceva îl împiedica să 
gîindească, ceva moale şi înfundat ca o bucată de vată, jilav şi 
lunecos ca o meduză. Ceva îi apăsa creierul. Cunoştea deja 
această senzaţie şi-i era teamă de ea. 

Îl fulgeră un nou gînd şi, agăţîndu-se de el, întrebă numaidecit; 
— N-aţi auzit nimic? 

— Ba da. El numără tururile. 

„Şi prima oară? Tot el. Dar cum l-au putut auzi de vreme ce 
microfoanele sînt deconectate? Cum putea să răzbată sunetul 
de-acolo prin pereţi? Aiurea! Trebuie să spun «aiurea» de o sută 
sau de o mie de ori şi să mă debarasez de halucinaţia asta. 
Dacă încetez să mai deosebesc posibilul de imposibil, s-a zis cu 
mine!" 

O văzu pe Liudmila Nikolaevna ridicîndu-şi mîinile şi prinzîndu-şi 
capul în ele. 

— Nu mai pot, nu mai am putere, zise ea cu un geamăt. 

"Cu ce-aş putea să te ajut? Nu-i mai putem readuce la viaţă" se 
gîndi el şi zise: 

— Se întoarce Inţeleptul. 

Dar Liudmila Nikolaevna îşi acoperi cu palmele ochii. Se gîndea: 
"Ce se întîmplă cu mine? Mai bine ar reveni tristeţea. Acum însă 
nu e nimic, e un gol. Nici tristeţe, nici durere. Numai o mare 
apăsare pe creier. Aş vrea oare să-i răzbun? Răzbunarea nu e 
cuvîntul cel mai potrivit. În astfel de cazuri, nouă ne place să ne 
exprimăm mai frumos: să le-o plătim. Dar cui? Oamenilor care i- 
au ucis?... Duşmani, ticăloşi, nemernici... Stop! La ce mă 
gîndeam? De ce cuvintele izbucnesc şi se mistuie în memorie ca 
nişte petece de hirtie? Mă gindeam la duşmani, la ucigaşi. Ei vor 
să ne distrugă, distrugindu-ne mai întîi creierul. lată de unde 
vine presiunea asta insuportabilă... Animalele n-au nici un 
amestec. Sînt duşmani numai oamenii. Există un adevăr foarte 
simplu: duşmanii sînt nimiciţi. Dar ca să-i nimiceşti, trebuie să-i 
descoperi. Aici ne ajută caracatiţa. larăşi un animal. Noi, 
oamenii, atragem întotdeauna animalele în orbita noastră, în 


lupta noastră. Aş fi curioasă să ştiu dacă vor putea face şi ele 
cîndva acelaşi lucru cu noi. Înţeleptule, fii binecuvîntat pentru că 
ne ajuţi! Caracatiţele prezintă pentru noi mai multă importanţă 
decit delfinii. Sînt nişte animale mai raţionale, mai devotate... 
Aceasta e cea mai importantă concluzie la care am ajuns. Dar 
iată că se întoarce Inţeleptul..." 

«Torpila» neagră ce pătrunsese în cercul de lumină frînă brusc. 
„Acum se va decide totul, îşi zise Valeri. Animalul mai poate încă 
să plece în larg. Ce nevoie are el de noi? Ce aş face eu în locul 
lui?... Caracatiţele sînt pentru noi mai importante decit delfinii. 
Sînt mai raţionale, mai devotate... Aceasta e cea mai 
im—portantă concluzie la care am ajuns..." 

S-ar fi mirat foarte mult dacă i s-ar fi spus că întocmai aşa, cu 
aceleaşi cuvinte, gindea şi Liudmila Nikolaevna. Şi atunci s-ar fi 
îndoit de justeţea concluziei sale... Dar nu i-a spus-o nimeni. 
Înțeleptul se apropie de uşiţa din exterior, întinse un tenta-—cul 
şi încercă s-o deschidă. Valeri conectă mecanismul, în 
compartiment pătrunse cu zgomot aerul comprimat şi se vedea 
cum vibrează şi se îndoaie foaia de plastic. Şuieratul deveni mai 
strident. Apoi automatul cobori pentru o clipă uşiţa, mai înainte 
ca celulele fotoelectrice să «observe» masa care trecuse prin 
faţa lor. Alb tot, parcă pudrat cu făină, turtit, animalul fu 
introdus în cheson, iar după cîteva secunde, devenit stacojiu, 
mai mult mort decit viu, se văzu în clopot. Valeri şi . Liudmila 
simţiră o uşurare, capul li se limpezi, presiunea de adineauri 
dispăru. Dar trecură cîteva minute, şi starea de mai înainte se 
reinstală. Între timp, animalul îşi venise în fire. Valeri îl întrebă: 
— N-ai observat nimic cit te-ai rotit în jurul casei? 

— Peşti. Diferiţi, răspunse Înțeleptul. 

Valeri se miră: „Doar ştie că altceva îl întreb eu!" 

— Nu mă interesează peştii. Oameni? 

— Departe, răspunse animalul. 

— l-ai văzut? 

— Nu. Ştiu. 

— Ascultă, spuse Liudmila Nikolaevna, adresîndu-se lui Valeri, 
dar dacă ei lansează asupra «clopotului» o «torpilă» (se gîndi la 
pereţii capabili să suporte o presiune colosală) sau vreun super- 
obuz... 

Şi ea, şi Valeri îşi imaginară simultan (deşi n-o ştiau) cum 
pătrunde prin spărtură, la o presiune uriaşă, o suliță de apă, 


aproape solidă şi ascuţită, străpungînd aparatele. Femeia 
scoase un țipăt de spaimă. Valeri, lipit de perete, privea cu ochii 
sticloşi cum creşte tot mai mult nivelul apei. 

Îşi reveni, alungă imaginile halucinante, dar spaima nu-i trecu, ci 
spori. „Înnebunim, îşi zise. Poate că ne-a afectat în halul ăsta 
moartea delfinilor? Sau necunoscutul? Nu, mai e o cauză: 
între—=ruperea legăturii cu suprafaţa, cu oamenii, ceea ce ne-a 
făcut să ne simţim însinguraţi şi neputincioşi. Nu putem să nu 
ne gîndim la tonele de apă care apasă asupra «clopotului». Apa 
e cea care ne apasă creierul, cea care înlătură compartimentele 
dintre amintiri, şi de-aceea ne închipuim cine ştie ce... Poate că 
şi moartea delfinilor nu-i decit o închipuire a noastră. lar ei stau 
acolo, de cealaltă parte a coridorului, sănătoşi şi flămiînzi. Da, 
desigur, aşa şi trebuie să fie!" 

Auzi şuieratul lui Pilot, chemîndu-l. Trase uşa de perete şi fugi 
spre delfinariu, bocănind cu tocurile pe podea. Deschise altă uşă 
şi încă una şi-l izbi un miros puternic ele hoit. 

Pentru cîteva minute îşi recăpătă stăpînirea de sine. Acţionă 
mecanismul de scurgere, şi apa scoase cadavrele delfinilor în 
larg. 

Îşi aminti de Liudmila Nikolaevna şi alergă la ea. Femeia nu-l 
privi. Stătea nemişcată, cu faţa înfundată în palme, rezemată de 
perete. | se păru că nu respiră. „O fi moartă?!" O apucă de 
umeri. Liudmila ţipă, iar Valeri îşi zise uşurat: „Mi s-a părut. Tot 
timpul mi se năzare cîte ceva. De ce oare? Ah, am uitat cu totul 


de presiune..." 
Privirea lui alunecă pe aparate, pe măsuţă, pe scaune. Toate 
acestea au fost lucrate de oameni grijulii — proiectanți, ingineri, 


biologi. S-a folosit aici sudura în mai multe straturi. „E sigură. Ea 
îmi apără de presiunea colosală corpul, umerii, picioarele, 
craniul. Dar tonele acestea de apă îmi apasă totuşi creierul, şi 
aici sudura nu poate face nimic". 

Ştia că presiunea apei asupra piezocristalelor încarcă încontinuu 
acumulatoarele, că aparatele purifică apa de mare şi o fac 
potabilă. lar alte aparate extrag din apa mării oxigenul necesar 
respirației. Aici funcţionează un sistem autonom de menţinere a 
vieţii, aşa încît chiar dacă s-ar termina proviziile, oamenii s-ar 
putea hrăni la nesfîrşit cu alge din acvariile alimentare, 
aşteptind să le vină ajutorul. Totul a fost prevăzut. El şi Liudmila 
nu vor muri nici de lipsă de aer, nici de foame. Totul a fost 


prevăzut... 

Deodată începu să rîdă în surdină. Încercă să-şi calmeze acest 
ris nervos, dar nu putu. Da, ei n-au să moară nici de lipsă de 
aer, nici de foame, apa nu-i va strivi, dar le va strivi creierul. Au 
să înnebunească, iată.ce-o să li se întîmple. În această privinţă 
sînt neputincioşi, ca şi inteligenţii proiectanți şi prevăzătorii 
biologi care au cultivat aceste excelente alge... 

Dacă măcar ar spune ceva Liudmila! Dacă n-ar fi tăcerea asta 
blestemată, care i-a învăluit ca o plapumă groasă! 

Valeri apucă un obiect oarecare şi-l lăsă să cadă ca să audă 
zgomotul căderii lui. Uitase că putea s-o întrebe ceva pe 
Liudmila şi că ea i-ar fi răspuns. Căută cu mîna un alt obiect, şi 
mîna ni—meri o cutie. Ar fi zimbit dacă ar fi putut zimbi... Un dar 
de la Slava, şef tînăr şi ambițios, care întîrzie atita să le vină în 
ajutor. Era un meloman. l-a dat lui Valeri mai mult cu sila un set 
de benzi de magnetofon. Nu e oare o ironie a soartei să dea 
peste această cutie tocmai acum?... 

Valeri se cutremură, zguduit de un ris înfundat. Cu o mînă moale 
deschise cutia şi puse una dintre benzi în magnetofon. Las' să 
mai rîdă şi Liudmila! O situaţie mai comică decit asta nici că se 
poate... 

O muzică lină umplu cabina. Liudmila îşi descoperi faţa şi-şi 
întoarse mirată capul. Înțeleptul se săltă în locul lui. Oare 
asculta şi ei? Dar ce poate să înţeleagă în muzică o moluscă? 
„„Undeva susură argintiu nişte piriiaşe. Apoi glasurile lor se 
împreunează, alcătuind un vuiet de cascadă... 

Cîntec de păsări... Într-o grădină, în faptul zilei... 

Se aude cum se trezeşte pămîntul, cum se înalţă copacii şi firele 
de iarbă, cum răpăie po acoperiş o ploaie binecuviîntată şi cum 
mugeşte în grajd vaca. Se pare chiar că miroase a lapte muls şi 
a fîn proaspăt... 

Liudmila Nikolaevna puse mîna ei pe a lui şi-i arăta din ochi 
ceva. Valeri se uită într-acolo şi-l văzu pe Înţelept. Animalul 
respira precipitat, inimile-i branhiale, mărite, i se vedeau prin 
mantie. Părea că mai căpătase o pereche de ochi. Cele mai 
multe dintre tentacule: îi erau răsucite, şi capetele lor se mişcau 
şi se clătinau în tactul melodiei. 

Liudmila îi întinse mîna, dar el n-o observă. Privirea lui era 
aţintită în depărtări. Femeia zîmbi pentru prima oară în ultimele 
ore. 


— Ce-a fost cu. mine? întrebă. Am impresia că parcă aş fi fost 
bolnavă. 

Valeri îi răspunse cu un zîmbet. Îşi simţea capul limpede, 
presiunea aceea dispăruse. Acum era din nou capabil să 
analizeze. "Nu e vorba aici numai de muzică", îşi zise. "Mai 
exact, nu numai de muzică şi ele impresia pe care ne-am făcut o 
noi. Trebuie să fie şi un alt factor, mai obiectiv..:" 

Banda se sfirşi, muzica încetă. Înțeleptul rămase o vreme într-o 
stare de ameţeală, apoi o luă încet spre acvariul său. Părea 
obosit. 

— Să-l mutăm în bazin, propuse Valeri. E mai încăpător. 

— Bine, dar... Femeia nu-şi sfirşi vorba. 

— Am evacuat cadavrele, spuse Valeri, scoţînd din cutie o rolă şi 
punînd-o în magnetofon. Era zorit, simţea că presiunea revine... 
Valeri îl mută pe Înţelept în bazin. Animalul nu se arătă prea 
bucuros, clar asta, probabil, pentru că era obosit. Pe deasupra, 
mai stăruia şi efectul ameţitor al muzicii... 

Valeri reveni în cabină. Liudmila Nikolaevna dormea. Se 
pre—găti şi el de culcare, fără să oprească magnetofonul. Dar 
acum muzica nu prea îl mai ajuta, gîndurile îi erau învălmăşite. 
Valeri răsuci butonul magnetofonului şi se culcă. Adormi 
numaidecit, cufundindu-se într-un somn greu şi diform, un somn 
care îşi schimba culoarea aidoma caracatiţei. Îşi întindea 
tentaculele înfiorătoare, le răsucea în jurul său ca pe nişte 
odgoane şi nu-l lăsa să se ridice. În scurta clipă în care izbuti să 
deschidă ochii, auzind uşa scîrţiind, văzu un păianjen ele foc 
pătrunzînd în cabină... 


Batiscaful naviga în spirală aproape de fund. Viaceslav căuta 
«clopotul», cercetînd totodată «împrejurimile». Comandantul 
grupului de scafandri îi raportă că nu s-a constatat vreo ruptură 
a cablului şi că, după toate probabilitățile, defecţiunea trebuie 
căutată fie în aparatul telefonic al «clopotului», fie în plăcile de 
con=tact de la ieşire. Or, dacă era aşa, locatarii casei submarine 
ar fi fost în măsură să-şi repare singuri defecţiunea. De ce n-au 
făcut-o? 

Aşa apăru singurul motiv de îngrijorare, întrucît aparatele arătau 
că mecanismele «clopotului» funcţionează normal. Se mai putea 
aştepta, dar nu era chip de biruit îngrijorarea. Era o nelinişte 
uşoară, dar statornică. Ar fi putut fi socotită intuitivă, dacă Slava 


nu şi-ar fi dat seama cum stau lucrurile. El îi cunoştea bine pe 
Valeri şi pe Liudmila. Nu erau ei oamenii care să stea cu mîinile 
încrucişate. Dacă n-au înlăturat defecţiunea, se putea 
presupune că au avut motive puternice. 

De la o vreme, după impresia tuturora, Slava şi-l subordonase 
pe severul comandant al submarinului, Oleg Jerbiţki. Acesta îi 
recunoştea autoritatea, accepta raţionamentele lui, nu-l 
contrazi—cea aproape niciodată. Şi întrucît ştia să se supună şi 
să execute cu exactitate ordinele, ar fi fost greu de găsit un alt 
executant mai bun. Oleg devenise un fel de umbră a lui Slava, 
ce-l socotea prieten, pe cînd ceilalţi, în ascuns — aghiotant al 
şefului. Acum «aghiotantul» se afla alături de şeful expediției. 
Făcea observaţii, manipulînd reflectoarele laterale şi lumina din 
cabină, fără a-l împiedica pe Slava să conducă nava. Probabil că 
observase ceva, deoarece stinsese plafonierele. În întuneric 
scînteiau limbile apa-—ratelor şi becurile de control. La pupă, ba 
se aprindea, ba se stingea un snop argintiu de lumină. 

— E cineva, care ne urmăreşte, constată Oleg, dar reflectorul, 
nu ajunge pînă la el. 

— Imediat... răspunse Slava, înţelegînd ce vrea să spună 
«aghiotantul» mai înainte ca acesta să-şi sfirşească vorba. 
Oleg stinse reflectorul. Străbătură aşa citeva zeci de metri. 
Slava simţi o greutate neplăcută în cap. Nu era durerea care 
însoţeşte de obicei presiunea ridicată. Părea că cineva îl 
priveşte fix în ceafă, iar el ar vrea să se întoarcă şi nu poate. 
Greutatea asta sporea, îl împiedica să gîndească, îl silea să se 
lupte cu ea. 

— Dă-i drumul! spuse Slava, oprind brusc batiscaful. 

Oleg aprinse la maximum reflectorul de la pupă. Pata neagră 
sări în dreapta, dar fu surprinsă de reflectorul lateral. 

— E o caracatiţă, lua-o-ar naiba! spuse «aghiotantul», simțind o 
uşurare. 

— Se pare că animalul nu vrea să-l vedem, deşi el vrea să ne 
examineze, observă Slava. 

Animalul se repezi într-o parte, apoi în alta, urmărit de rază, îşi 
puse «gluga», îşi schimbă culoarea. Ar fi putut să se îndepărteze 
repede de navă, dar n-o făcea, ci, dimpotrivă, căuta să iasă din 
raza de lumină şi să se apropie de batiscaf. 

Slava dădu a lehamite din mînă, făcînd semn lui Oleg să 
elibereze locul din faţa panoului cu comutatoare. Slăbi cu două 


treimi lumina reflectorului lateral, stinse reflectorul de la pupă şi 
aprinse lumina din cabină, aşteptînd ca animalul să-şi facă 
apariţia în faţa hubloului. Dar caracatiţa prefera să-i observe de 
departe. Se legăna cam la vreo jumătate de metru de hublou, şi 
în lumina slabă părea o masă informă. 

— Caracatiţele şi-au schimbat comportarea, zise Slava. Dar de 
ce? Nu le-am dat nici un motiv... 

— Poate le-au dat motive alţii? îşi dădu cu părerea Oleg. 

— Liudmila şi Valeri? 

— Nu neapărat ei... 

— Tot mai bănuieşti că sînt duşmani pe aici? Dar ce nevoie au ei 
de golful ăsta şi de noi? întrebă nedumerit Slava. 

— Uiţi că munca cu delfinii prezintă importanţă militară?... 
Curînd, în faţă şi dedesubt apăru o farfurioară de culoare 
deschisă; în raza reflectorului scînteia «clopotul». Slava încetini 
viteza şi manevră nava în aşa fel încît hubloul să vină în faţa 
«geamului» casei submarine. Îi văzu pe Valeri şi pe Liudmila 
lipiţi de peretele transparent de plastic şi se linişti. 

— Salută-i şi întreabă-i cum stau, îi zise lui Oleg. 

Jerbiţki manipulă reflectorul, marcînd semnale Morse. Îi 
răspunse reflectorul «clopotului»: 

„Totul e în ordine. Aţi primit scrisoarea?" 

— Transmite-le că n-am primit nici o scrisoare, ordonă Slava. 
Întreabă-i de ce n-au restabilit legătura. Spune-le că defecţiunea 
e la ei, în aparat sau la bornele de. ieşire. 

— Ei cer să-i luăm în batiscaf, zise nedumerii Oleg. 

— Văd, constată nemulţumit Slava. Parcă e chiar aşa de simplu. 
să faci treaba asta! Zic că „totul e în ordine" şi cer să se ia 
măsuri de avarie extremă! Întreabă dacă i-am înţeles bine. 
Văzind răspunsul, drăcui şi manevră cu băgare de seamă nava 
în aşa fel încît în faţa «geamului» să vină chepengul. In acelaşi 
timp, în «geam» se deschiseră obloanele şi ieşi în afară o 
«mînecă» cu ventuze. O parte a navei intră în «miînecă». Toată 
manevra dură vreo două ore. Acum începea partea cea mai 
grea. Era destul ca în camera-ecluză să se fixeze greşit 
presiunea, să nu funcţioneze măcar una dintre ventuzele 
«mînecii», pentru ca să se întimple o avarie. 

— Pune-ţi costumul! comandă Slava şi, bombănind, se apucă să- 
şi îmbrace şi el costumul de scafandru, ceea ce nu era chiar aşa 
uşor de făcut în cabina batiscafului. 


Cînd, în sfîrşit, se auziră bătăi în capacul chepengului, Slava îl 
deschise numai o fracțiune de milimetru, apoi încă puţin... 
Nerespectînd instrucţiunile, Liudmila şi Valeri intraseră în 
«miînecă» fără să-şi fi pus costumul de scafandru. Deîndată ce 
se ridică chepengul, se strecurară prin deschizătură. 

Slava vru să-şi exprime indignarea, dar văzu feţele lor cu ochii 
holbaţi, aproape înnebuniţi. 

— Ce-i cu voi? strigă. 

— Inchide chepengul şi întinde-o! îi şopti Valeri, lăsîndu-se pe 
podea. 

— Dar delfinii? întrebă Oleg. Le-aţi lăsat hrană destulă? 

— N-aţi uitat să conectaţi automatele din «miînecă»? le aminti 
Slava. 

— N-am uitat. Repede! rosti şoptit Liudmila Nikolaevna. 

Slava închise chepengul şi porni motorul, uitîndu-se bănuitor la 
hubloul din spate. Dar iată că spaţiul de dincolo de hublou s-a 
luminat, tubul negru al «mînecii» s-a retras încet în «clopot». 

— Delfinii... dădu să spună Liudmila, dar Valeri îi acoperi gura cu 
palma, strimbîndu-se îngrozitor. 

— Ce s-a-ntimplat?! răcni Slava, devenind stacojiu. 

— Fugi! Fugi! 

Supunîndu-se nu cuvintelor, ci tonului neobişnuit al glasului său, 
Slava nu mai întrebă nimic. Abia atunci cînd batiscaful ajunse la 
suprafaţă şi se opri, legănîindu-se lipit de nava-bază, şi se 
deschise chepengul de sus, Valeri zise: 

— Delfinii au murit. 


VII 


Slava voia să-i invite la consfătuire pe toţi membrii expediției, 
dar, în chip surprinzător, i se opuse Jerbiţki. lar atunci cînd şeful, 
oarecum contrariat de aerele de independenţă ale 
«aghiotantului», a încercat să-i demonstreze că zece specialişti 
judecă totuşi mai bine decit un singur cap, Oleg zise: 

— N-ai să faci asta. 

— Ce, o faci pe comandantul? se înfurie Slava. 

— Ar fi timpul să-nţelegi că nu ne arde acum de joacă şi să-ţi 
aminteşti de răspunderea pe care o ai. 

Oleg spuse asta în aşa fel încît Slava îşi aminti imediat de 


învățămîntul politic, de prelegerile despre spioni şi diversionişti, 
de uneltirile a tot soiul de duşmani, de vigilenţă, şi-şi mai aminti 
că s-a mai ales odată cu o mustrare pentru lipsa de activitate a 
comitetului Asociaţiei pentru sprijinirea aviaţiei şi flotei. De data 
asta, însă, putea să iasă mult mai rău. Se simţi stingherit, ca şi 
cînd anchetatorul ar fi şi început interogatoriile, interesîndu-se 
de ce şeful expediției n-a luat la timp măsurile necesare şi n-a 
comunicat «unde trebuie». Şi Slava mai pricepu că Jerbiţki doar 
se jucase de-a «aghiotantul» şi că era mai isteţ decit i se 
păruse. Acum Oleg dăduse cărţile pe faţă şi vorbea pe un ton 
care nu suferea replică: 

— Am să comunic la comandament. Pînă la primirea unui ordin, 
rog să nu se vorbească nimănui despre cele întîmplate... 
Comandamentul reacţionă repede la raportul lui Jerbiţki: la 
intrarea în golf îşi făcu apariţia un torpilor lung, cenuşiu, însoţit 
de un grup de vedete antisubmarin şi de submarine. Deasupra 
apei apărură elicoptere. 

O şalupă militară sub pavilionul comandantului escadrei veni să- 
i ia pe Slava, pe Valeri şi Jerbiţki. Cei trei urcară pe la bordul 
torpilorului şi intrară în cabina comandantului. Aici îi aşteptau 
cîţiva oameni: un contraamiral, un bărbat înalt şi frumos, cu 
părul negru, cîrlionţat ca la africani, şi doi căpitani de rangul |. 
Intr-un colţ îndepărtat al cabinei şedea un al patrulea, un 
marinar cu epoleţi de căpitan-locotenent, chel, gras, cu ochii 
în—cercănaţi. Punînd întrebări, contraamiralul se uita mereu la 
bărbatul cel gras, parcă tot aşteptînd să întrebe şi el ceva. 

Pe marinari îi interesa totul, începînd cu containerul dispărut şi 
sfirşind cu uimitoarele însuşiri ale Înţeleptului. Slava şi Valeri au 
trebuit să răspundă la o mulţime de întrebări, completindu-se 
unul pe altul. 

— N-am să vă ascund, spuse contraamiralul, că în regiunea 
golfului nu s-au semnalat în ultimul timp nave străine. Mai 
de—mult, în apele neutre şi relativ nu departe de-aici a trecut un 
submarin, dar nu s-a oprit. Aceasta nu exclude pătrunderea în 
golf a unor scafandri inamici. Dar ca să stea sub apă un timp 
destul de îndelungat, ei ar fi avut nevoie de un refugiu de tipul 
«clopotului» dumneavoastră sau de o peşteră special 
amenajată. Or, nu s-a găsit nimic de felul acesta. Pentru orice 
eventualitate, noi am barat ieşirea din golf. Operația de 
cercetare începe la şase fix. La operaţie vor participa 


submarine, scafandri— «călare» şi elicoptere. Se vor face 
cercetări simultan la diverse adîncimi şi la diferite niveluri 
tactice, ce nu se va putea vedea din elicoptere şi submarine vor 
vedea scafandrii. 

— Am lăsat să ne scape ceva, rosti rar, cu o voce hirîită, 
marinarul cel gras, cu epoleţi de căpitan-locotenent şi se 
întoarse spre Valeri, studiindu-l din ochi. Dumneavoastră aţi 
spus, continuă, că octopusul dresat, numit Inţeleptul, v-a 
avertizat de prezenţa unor duşmani. Se poate presupune că ela 
aflat într-un fel de existenţa lor. Ar trebui să ne folosim de 
ajutorul lui. Cum se poate face asta mai bine? 

— Putem cobori în «clopot», răspunse Slava în locul lui Valeri. 
Contraamiralul îi aruncă o privire mustrătoare şi Slava amuţi. 
— Mă tem că în «clopot» nu putem face asta, obiectă Valeri. 
Casa submarină se află, se pare, sub controlul lor, deşi nu pot 
să-mi dau seama cum o fac. Cel mai bine ar fi să stăm de vorbă 
cu Înțeleptul într-un loc mai puţin periculos, de pildă să-l 
aducem aici. 

Chelul dădu aprobativ din cap, şi numaidecit contraamiralul 
zise: 

-— Vom trimite după el o minibarcă. Pe dumneavoastră, se 
adresă el lui Slava şi lui Valeri, am să vă rog să rămîneți şi să 
pregătiţi un acvariu în care să poată sta caracatiţa. Căpitanul 
Jerbiţki vă va ajuta. 

Slava îi aruncă lui Oleg o privire triumfătoare... 


VIII 


Înțeleptul nu se afla în «clopot». Ori îl părăsise atunci cînd 
Liudmila şi Valeri treceau în batiscaf, ori izbutise după aceea să 
pună în acţiune camera-ecluză. Amîndouă explicaţiile păreau 
neverosimile, dar fapt era că animalul dispăruse... 

Valeri aştepta cu nerăbdare începutul operaţiei de cercetare a 
golfului. Chiar şi în cel mai rău caz, dacă nu vor fi descoperiţi 
duşmanii aceia misterioşi, ceva se va limpezi totuşi. li urmărea 
admirativ pe scafandri, încălecaţi pe nişte mici proiectile, 
echipate cu puternice motoare cu jet de apă. Pe un astfel de 
proiectil, scafandrul putea să dezvolte subacvatic o viteză pînă 
la treizeci de noduri. Motorul alimenta cu energie şi reflectorul 


montat în cască. 

Cînd, la o comandă dată de pe torpilor, scafandrii se scufundară 
simultan, sub apă se aprinseră zeci de luminiţe ce se 
depăr-tau. Era o privelişte foarte frumoasă. Slava şi Valeri 
urmăreau luminiţele aplecaţi peste parapet. În apropiere se 
legăna batiscaful, pregătit pentru o eventuală imersiune. 

Fură chemaţi în cabina de radio. De-aici, contraamiralul dirija 
operaţia. În afară de el şi de radiotelegrafişti, în cabină se mai 
afla şi pleşuvul căpitan-locotenent. 

Contraamiralul îi întîmpină pe Slava şi Valeri spunîndu-le: 

— A fost găsit «clopotul» dumneavoastră. Mecanismele lui 
funcţionează normal. 

— Asta-i tot? întrebă Valeri. 

— Cum adică tot? nu pricepu contraamiralul. 

În schimb, căpitanul-locotenentul sesiză îndată înţelesul ascuns 
al întrebării şi-i răspunse ziaristului: 

— Nu, nu s-a mai găsit nimic altceva. Îşi purtă privirea pe faţa 
lui Valeri, care părea dezamăgit şi adăugă: Deocamdată... 
Pentru Valeri, timpul trecea chinuitor de încet. Roşea ori de cîte 
ori surprindea asupră-şi cîte o privire cercetătoare sau 
bănuitoare. | se părea că privirile acestea devin tot mai ironice. 
Mai mult decit atit, începu el însuşi să se întrebe dacă nu cumva 
cele întîmplate n-au fost jocul unei imaginaţii bolnave. De 
fiecare dată se agăța de aceeaşi «ancoră» — moartea delfinilor. 
Aceasta nu putea nicicum să i se fi năzărit. Dar, pe de altă 
parte, moartea delfinilor nu dovedea nimic, nu confirma 
existenţa reală a Inţeleptului... 

— Submarinele 03, 72 şi 83 au ieşit la suprafaţă, raportă unul 
dintre radiotelegrafişti. N-au găsit nimic. 

După o oră şi jumătate, grupurile de scafandri— «călare» au 
terminat complet recunoaşterea. N-au rămas necercetate nici 
un metru cub de apă, nici un metru pătrat de fund. 
Contraamiralul nu se mai uita la Slava şi la Valeri. Acum şi Slava 
trebuia să se disculpe. Riscă o observaţie: 

— Ciudat! Toată povestea asta cu containerul şi cu 
caracatiţele... Le-am văzut cu ochii mei. Avem, în sfîrşit, 
filmele... 

— Nu e chiar aşa de ciudat, replică contraamiralul. Mai ales dacă 
ne gîndim că jocul de lumini şi umbre de sub apă poate să dea 
naştere la tot felul de iluzii, să facă din nişte caracatiţe obişnuite 


ditamai înţelepţii... Încercă chiar să-l consoleze pe Slava, 
spunînd pe un ton condescendent: Aşa ceva i se poate întîmpla 
oricui... 

De necaz, Slava îşi muşcă buza şi puse mîna pe umărul lui 
Valeri. Ziaristul înţelese cauza compasiunii lui şi zimbi amar. Dar 
atunci îi veni ideea să profite de căinţa prietenului său. Cînd 
ieşiră pe punte, zise: 

— Am să mă instalez din nou în «clopot». Şi de data asta iluziile 
n-au să mă înşele... Prevenind orice obiecţie clin partea celuilalt, 
adăugă: Altă soluţie nu există. 


IX 


împreună cu Valeri se instală în «clopot» ihtiologul. Numele lui 
complet era Evgheni, dar toată lumea îi zicea Evg (semnase 
primul său articol într-o revistă .ştiinţifică Evg. Kosinciuk, dînd 
astfel de înţeles că n-are nimic comun cu academicianul 
Evgheni Kosinciuk, unchiul său, cu care era certat). Camarazii lui 
Evg socoteau că numai împrejurări cu totul extraordinare l-ar fi 
putut tulbura pe acest om atit de echilibrat şi de flegmatic. 
Kosinciuk ascultă fără a clipi din ochi relatarea amănunţită a 
ziaristului despre toate cele întîmplate în casa submarină şi nu 
se putea ghici dacă într-adevăr credea cele auzite sau doar se 
pre—făcea. Dar ziaristul îi era recunoscător şi numai pentru 
atîta. 

In ceea ce-l priveşte, de îndată ce se află din nou în «clo—pot», 
Valeri începu să se îndoiască şi mai mult decit înainte. Ba i se 
năzărea că aude şuieratul delfinilor răzbind prin uşa închisă, ba 
vedea după «geam» caracatiţa. Dar mereu, de cum schimba 
un—ghiul razei reflectorului, se convingea că nu există acolo nici 
o caracatiţă. 

Lucrurile au continuat aşa pînă cînd, ia un moment dat, 
Kosinciuk exclamă: 

— la vezi cine ne vizitează! 

Prin plastic îi priveau nişte ochi mari, holbaţi. Tentaculele 
acoperite de pete ale animalului se mişcau uşor. 

— Inţeleptul, exclamă Valeri. Nu se ştie de ce, era sigur de asta, 
deşi cu greu l-ar fi putut deosebi imediat pe Înţelept de semenii 
săi. 


Aparatul de filmat intră în acţiune, şi Valeri zimbi gîndindu-se 
cîte mii de metri de peliculă va prăpădi meticulosul ihtiolog. 
Deodată se sperie: şi dacă e din nou o iluzie? incepu să 
manipuleze reflectoarele, dar vedenia nu dispăru. Acum Valeri 
se încredinţă şi mai mult că era însuşi Înțeleptul; care altă 
caracatiţă ar fi rămas calmă la jocul de lumini? 

Îi făcu semn cu mîna, invitîndu-l să intre, şi animalul îi răspunse 
mişcîndu-şi abia perceptibil o pereche de tentacule. 

— Interesant, constată Evg... 

Valeri acţionă camera-ecluză, şi după cîteva minute, octopusul 
lipăia cu tentaculele pe podeaua casei submarine. 

— Tu eşti, Înţeleptule? întrebă pentru orice eventualitate Valeri. 
— Da. 

Oriciît fu de surprins, Evg apucă totuşi să dea drumul 
magnetofonului. Valeri se convinse abia acum că mai înainte 
ihtiologul nu dăduse crezare poveştii cu caracatiţa vorbitoare. 
— Aşadar, ai manipulat singur camera-ecluză şi ai ieşit în larg? 
luă Valeri animalul la întrebări. 

— Da. 

— Şi de ce te-ai întors acum? 

Animalul rămase tăcut, trăgîndu-şi «gluga» pe ochi. 

— Seamănă cu academicianul Kosinciuk, observă Evg, evitind 
cuvîntul «unchiul». Mai ales cînd se eschivează de la un răspuns 
direct. 

Valeri se făcu a nu lua în seamă aceste cuvinte şi-i puse 
înţeleptului o întrebare ajutătoare: 

e — Pentru că oamenii au revenit? 

— Da. 

— Vrei să fii împreună cu noi? 

— Da. 

— Vrei să ne slujeşti nouă? 

Animalul rămase citeva secunde pe gînduri, uitîndu-se cu ochi 
întunecaţi la Valeri.. În sfîrşit, răspunse: 

— Da. 

— Am să te instalez din. nou în bazin. E încăpător, apa se 
schimbă des. Cînd ai să vrei, ai să vii la noi în cabină. 

Animalul porni ascultător spre uşă. 

— Stai! îi strigă din urmă Valeri. 

Caracatiţa se opri, cu capătul unuia dintre tentacule pe clanţa 
uşii. 


Ochii lui Valeri scoteau scîntei; era vădit că-i venise în gînd ceva 
important. 

— Îţi aminteşti cine se afla în bazin înaintea ta? 

— Da. 

— Îţi aminteşti ce li s-a întîmplat lor? 

— Da. 

— Au murit? 

— Da. 

— Pentru tine nu e periculos să stai acolo? 

— Nu. 

— Acum nu mai e nici un pericol acolo? Ar putea să stea şi nişte 
delfini? 

— Eu pot. Ei, nu. Pe mine nu pot să mă omoare. Pentru mine nu 
e periculos. Pentru tine e periculos. Eu am să te ajut. 

Valeri rămase atît de mirat de această locvacitate încît parcă și- 
ar fi pierdut darul vorbirii. Se întoarse spre Kosinciuk, întrebîndu- 
| din ochi dacă nu cumva s-a înşelat, dacă a auzit cu adevărat 
frazele rostite de animal. De pe faţa lui Evg dispăruse obişnuita 
expresie de impasibilitate. Era şi el tulburat, deşi în mai mică 
măsură. Afară de asta, Evg îşi stăpîni de îndată uimirea şi abia 
mai tîrziu mărturisi: 

— Teribilă chestie! Nu mi-aş fi închipuit niciodată că e posibil 
aşa ceva. 

Caracatiţa înflori toată. Poate că se bucura în felul ei de 
impresia pe care o produsese asupra oamenilor. 

Valeri simţi o greutate apăsîndu-i capul. Era aceeaşi apăsare pe 
care o cunoştea deja. 

— Tu nu simţi nimic? îl întrebă pe Evg. 

— Nu, răspunse ihtiologul, examinînd cu un viu interes 
caracatiţa. Deodată întinse mîna şi atinse unul dintre 
tentaculele animalului. Octopusul îşi retrase imediat tentaculul. 
— Nu-ţi place? zise Kosinciuk. Şi de ce, mă rog? 

Animalul rămase tăcut şi din nou, dacă e să-i dăm crezare lui 
Evg, începu să semene cu academicianul E. Kosinciuk atunci 
cînd acesta se eschiva de a da un răspuns direct. 

— Pleacă! zise ihtiologul, şi caracatiţa ieşi pe uşă. 

Evg se întoarse spre ziarist. Parcă abia acum auzi întrebarea lui 
Valeri şi întrebă la rîndul său: 

— Trebuia să simt ceva? 

— Ştii, eu simt o greutate în cap, ca atunci... Dar parcă... 


Tăcu, fără să-şi mărturisească bănuiala. Negii aceia de pe 
tentacule... lar cînd mergea, animalul îşi legăna trupul cu toiul 
altfel decît înțeleptul... 


X 


Cîteva ore mai tîrziu, Kosinciuk începu să se ocupe de 
caracatiţă... Evg încerca să interogheze animalul despre semenii 
lui, despre felul cum le sînt construite locuinţele, cum vinează 
ei, cum se hrănesc, dar nu află nimic nou. Răspunsurile 
animalului erau scurte, uneori contradictorii. Ihtiologul întrebă: 
—- Aşadar, vrei să slujeşti oamenilor? lţi plac oamenii? 

— Da, răspunse animalul. 

— Ai să poţi să mă conduci la locul unde locuiţi voi? 

Animalul îşi săltă ochii şi-şi aţinti privirea asupra omului. 

— Da, zise. 

— Şi ai să mă ajuţi să stau de vorbă cu semenii tăi? 

— Da. 

— Merg şi eu cu voi, interveni Valeri. 

Kosinciuk vru să obiecteze că e mai bine ca unul dintre ei să 
rămînă în „clopot", dar îşi aminti de dreptul primului 
descoperitor şi nu zise nimic. Nici nu-i trecea prin minte că 
Valeri poate se temea pur şi simplu să rămînă singur în casa 
submarină, sin—gur cu amintirile şi neliniştile lui. Şi cu atît mai 
puţin putea să prevadă că în scurt timp va împărtăşi şi el 
spaimele acestea... 

Işi puseră costumele de scafandru şi pregătiră „torpilele", 
întrucît aceste aparate puternice le permiteau să se deplaseze 
mai rapid decît motoarele cu care erau echipate scafandrele lor. 
Valeri acţiona camera-ecluză. leşit în larg, octopusul începu să 
se zbenguie, ba depărtîndu-se atît de repede, încît oamenii nu-l 
puteau ajunge cu „torpilele", ba revenind şi rotindu-se în jurul 
lor... 

Din plină viteză, animalul îl apucă pe Kosinciuk cu un ten-—tacul 
şi încercă să-l tragă după el, dar „torpila" se răsuci şi puterea 
motorului ei se dovedi a fi mult prea mare pentru moluscă. 
Kosinciuk se roti in loc, ca un titirez, agăţat de barele aparatului, 
şi animalul se mişca împreună cu el. Se învirtiră aşa citeva 
minute, după care caracatiţa schimbă tactica. Ţinîndu-l pe 


ihtiolog cu un tentacul, se sprijini eu alte două tentacule de 
„torpilă", o smulse din mîinile lui Evg şi o zvîrli cît colo. Cît se 
gîndi Valeri dacă nu e prea riscant să-şi abandoneze colegul şi 
să pornească după „torpilă", aparatul, propulsat de motorul său, 
se făcu nevăzut în beznă. n 

O stare de iritare îl cuprinse pe Valeri. Işi zise: „Nu-mi place 
jocul ăsta. Octopusul parcă ne studiază pe noi şi aparatele 
noastre. 

Nu pot să înţeleg cine e cercetătorul şi cine e obiectul cercetării. 
În afară de asta, am pierdut o «torpilă>..." 

Ţinîndu-l pe Evg, animalul se apropie de Valeri şi-i făcu semn cu 
un tentacul, ca şi cînd l-ar fi poftit să-l urmeze. Valeri îi propuse 
lui Kosinciuk să se apuce de bara aparatului său, dar animalul se 
îndepărtă, fără a-i da drumul ihtiologului. Octopusul se deplasa 
acum cu o asemenea viteză, încît Valeri abia se mai putea ţine 
după el... 

Curînd apăru defileul cunoscut. Trecură de el, şi în faţa lor se ivi 
oraşul caracatiţelor. Aici animalul îi dădu lui Kosinciuk drumul şi 
dispăru într-una dintre construcţii. Valeri fixă cîrmele „torpilei" în 
aşa fel încît ea să plutească la o mică înălţime deasupra 
oraşului. Raza reflectorului mătură pietrele caselor, dar nu găsi 
nici o urmă de viaţă. Deodată, dintr-o construcţie ieşi la iveală 
un tentacul şi dădu la o parte grămada de pietre de la intrare. 
Apoi apăru caracatiţa lor. Animalul se strecură prin „uşa" 
strimtă, turtindu-şi corpul ca pe o lipie, şi se îndreptă spre 
oameni, făcîndu-le semne. 

Valeri avu impresia că-l aude spunînd: „Nu e nimeni. Au plecat". 
Văzînd că oamenii şovăie, animalul cuprinse cu un tentacul 
„torpila" şi o întoarse cu botul în sus, spre ieşirea din defileu. 
Pîlnia lui începu să pulseze mai repede. Apoi îşi strînse 
tentaculele şi porni înainte. Valeri înţelese că trebuie să-l 
urmeze. Îl rugă pe Evg să marcheze cît mai precis coordonatele 
oraşului caracatiţelor. Kosinciuk dădu din cap, vrînd să spună că 
a şi făcut treaba asta. Abia după aceea Valeri porni cu toată 
viteza motorul, avîntîindu-se în urma călăuzei lor. 

Animalul îi duse înapoi la „clopotul" lor. Ajuns aici, îşi plimbă un 
tentacul pe peretele de plastic, parcă încercînd să găsească 
uşiţa. După ce intrară tustrei în casă, animalul zise: 

— Nu e nimeni. Au plecat. 

Repetă aceste cuvinte de sute de ori, fără a răspunde la 


întrebările oamenilor. 

— Au plecat, o ţinea într-una. Nu e nimeni. Au plecat. Apoi 
adăugă: Au plecat toţi. Unde au plecat? | 

— ŢI s-a stricat placa, glumi Valeri. Văd că Inţeleptul nostru e în 
dificultate. 

— Las' că-i găsim noi pe semenii tăi, zise Kosinciuk, rostind rar 
cuvintele şi privind distrat cînd la animal, cînd la aparate. 
Privirea i se opri asupra magnetofonului... 

— Du-te şi te odihneşte, înţeleptule, spuse Evg şi deschise uşa 
care da în coridor, invitînd animalul să iasă. 

Dar caracatiţa nu plecă. După un răstimp do tăcere, renunţînd la 
refrenul de pînă atunci, zise: 

— Trebuie găsiţi. 

— Dar tu ştii unde să-i căutăm? întrebă Valeri. Se gindea acum 
nu numai la caracatite, ci şi la conteiner. 

— Nu, răspunse animalul. Ne vor ajuta oamenii. Noi îi vom ajuta 
pe oameni. 

— În ce fel? 

Animalul se săltă pe tentacule şi-şi aţinti ochii asupra lui Valeri. 
Acesta îşi aminti de unele secvenţe din cărţile despre Ocean. În 
capul său se învălmăşi o sarabandă de cifre. Işi aduse aminte că 
masa faunistică a Oceanului Mondial este de 20 de miliarde de 
tone, dar că oamenii iau de-aici o parte cu totul insignifiantă: 50 
de milioane tone de peşte, cîteva milioane tone de alge, cam 
1,5 milioane tone de moluşte... Işi spuse: „Oamenii au de dat un 
mare asalt Oceanului. Şi aici au să-i ajute caracatiţele. Aceste 
animale vor deveni prietenii omului, aşa cum i-au fost cîndva 
prieteni pe uscat cîinii. Caracatiţele — cîinii de mare, 
caracatiţele — prieteni ai omului..." 

Îşi simţi capul strîns într-un cerc de oţel, cifrele se învîrtejeau tot 
mai repede. Undeva, în adîncurile creierului, în străfundurile 
memoriei şuierau delfinii, parcă semnalînd o primejdie. 

— Pleacă! îi porunci Kosinciuk animalului. Vocea lui avea un 
sunet neplăcut, ca şi cînd corzile vocale i se întinseseră la 
maximum. 

Trînti cu zgomot uşa în urma caracatiţei. Pe fruntea lui curgeau 
picături de sudoare. Părea că cele încercate adineauri de Valeri 
îl afectaseră şi pe el. 

— Caracatiţele au să ne ajute să valorificăm Oceanul, zise Valeri 
cu o voce răguşită. 


— Vom vedea, replică Kosinciuk, adresîndu-se mai mult sie 
însuşi. Totodată puse în funcţiune magnetofonul. Se auzi fişiitul 
benzii derulate. Pe faţa ihtiologului stăruia o expresie de 
încordare. Îl întrebă pe Valeri: Spune-mi, cînd eram în larg, nu ţi 
se părea că auzi caracatiţa vorbind? 

— De ce mă-ntrebi? 

— Te rog să-mi răspunzi. Am să-ţi explic pe urmă. 

— Mi s-a părut că zice „nu"... 

— „Nu. Nu e nimeni. Au plecat..." Nu-i aşa? 

— Va-să-zică ai auzit şi dumneata? 

— Da, confirmă Kosinciuk. Acum o să verificăm dacă n-a fost 
cumva o halucinație. 

— Dar cum? 

Evg şi uitase de Valeri. Îşi concentrase toată atenţia asupra 
magnetofonului. Dacă soţia academicianului E. Kosinciuk, 
mătuşa lui Evg, l-ar fi văzut pe nepotul ei în clipa asta, ar fi zis 
că e leit Evgheni Pankratievici în tinereţe. 

Magnetofonul conteni cu fişiitul, după care se auzi vocea lui 
Valeri. Întrebă: „Tu eşti, Înţeleptule?" Acum trebuia să urmeze 
răspunsul caracatiţei: «Da». Dar în locul acestui cuvînt se auzi 
un sunet care semăna cu exclamaţia «a!» „Vrei să vii cu noi?" 
Drept răspuns veni acelaşi sunet inexpresiv, puţin gituit. 

Valeri îşi zise: "Desigur, acesta e cel mai bun mijloc ele 
verificare. Aparatul nu se supune halucinaţiilor. Mare prost mai 
sînt! Cum de nu m-am gîndit la asta?" 

De pe bandă se auzea vocea lui rostind: „la stai!... Îţi aminteşti 
cine s-a aflat în bazin înaintea ta?... Pentru tine nu e periculos să 
stai acolo?" 

Animalul a răspuns «Nu», îşi aminti Valeri. Şi rămase în 
aşteptare... Dar, în locul unui răspuns, se auzea doar fişiitul 
benzii. Şi din nou vocea omului, vocea lui, a lui Valeri: „Acum nu 
mai e periculos acolo? Ar putea să stea şi delfinii acolo?" 
Trebuia să urmeze avalanşa de cuvinte cu care a răspuns 
animalul. Dar în loc de asta nu se auzea decit fişiitul uniform al 
benzii... 

— Casetele dumitale unde sînt? îl întrebă Kosinciuk. 

Valeri se repezi la micul birou. Dar nu-şi putea aminti cu nici un 
chip unde a pus Liudmila casetele cu benzi. Atunci nu le ardea 
de casete. Dealtfel, se pare că şi ea încercase să le caute atunci 
cînd venise Slava după ei, dar nu le-a găsit. 


Valeri răscoli printre zecile de lucruri de care nu mai avea acum 
nevoie, pînă dădu de una dintre casete. Trase adînc aer în piept, 
ca şi cînd ar fi şi dezlegat enigma. Întinse ihtiologului ca—seta, 
iar Evg o puse în aparat. 

Se auzi un zgomot, urmat de vocea lui Valeri: „Aici pe-aproape 
sînt multe caracatiţe aşa ca tine?" Pauză. „Pe unde în altă parte 
mai staţi? Există astfel de locuri?" Pauză. Vocea lui Valeri 
continua să pună întrebări după scurtele pauze care trebuiau să 
cu—prindă tot atitea răspunsuri. 

— După cum vezi, el n-a vorbit cu dumneata, dar i-ai auzit 
răspunsurile, zise Evg. Şi dumneata, şi Liudmila. Nici nu putea 
să vorbească, pentru că n-are un organ de vorbire. Ceea ce s-a 
petrecut aduce a telepatie... 

— Se pare că în felul acesta a învăţat el limba noastră. Asculta şi 
se uita la noi, comparind. Dacă are, într-adevăr, asemenea 
însuşiri e tocmai animalul de care avem nevoie pentru 
valorifica=rea Oceanului. Gîndeşte-te că se poate discuta cu el 
sub apă. fără ajutorul aparatului cu ultrasunete, şi, în plus, la 
mari distanţe. 

— Aşa e, întări Kosinciuk. Dar un animal cu asemenea însuşiri nu 
mai e un simplu animal. Va voi el să ne slujească? 

— Dacă e să dăm crezare celor ce spune, va voi. Rămine 
nu—mai de văzut cit timp o va face. 

Evg îşi lăsă capul în jos şi-şi încreţi fruntea, frecîndu-şi cu 
degetele tîmplele. Dădu glas gîndurilor ce-l frămîntau: 

— Trebuie să-i văd pe semenii lui. Să-i studiez. Atunci am să pot 
răspunde la întrebarea aceasta, de care depind atît de multe... 


XI 


Kosinciuk începu să caute cu perseverenţă oraşul caracatiţelor. 
Pleca singur în larg, lăsîndu-l pe Valeri cu Înțeleptul. Ziaristul îi 
punea octopusului întrebări despre obiceiurile peştilor şi ale 
moluştelor, despre curenţi, despre relieful fundului marin. 
Uneori, răspunsurile erau precise şi clare, alteori atît de încîlcite 
încît nu se putea înţelege nimic. Afară de asta, tot mai des 
animalul punea el întrebări sau răspundea la o întrebare cu altă 
întrebare. 

Valeri revenea stăruitor la ceea ce îl preocupa cel mai mult. 


Silea caracatiţa să-şi amintească de Liudmila Nicolaevna, 
convingindu-se astfel că animalul cunoaşte trecutul. 

„Şi totuşi e ceva la el care mă face să cred că nu seamănă cu 
Înțeleptul, îşi zise. Putea oare să se schimbe într-un răstimp atît 
de scurt? Corpul caracatiţei din faţa mea este mai greu decit 
înainte, iar negii de pe tentacule... Dar poate că la o caracatiţă o 
astfel de transformare e firească? Bunăoară, într-o anumită 
perioadă din viaţa ei..." 

Un tentacul rece şi jilav atinse mîinile omului; octopusul îşi 
semnala prezenţa. Valeri îşi trase brusc mîinile. „Gîndesc prea 
deschis. Şi dacă el a şi aflat de bănuiala mea..." 

Se uită în ochii animalului şi întîlni privirea-i fixă, ca de bufniţă. 
Incepu să-l doară iar capul, simţi o greutate apăsătoare. „Poate 
că şi asta e tot din cauza octopusului, un mijloc al lui de 
comunicare? Sau un fel de hipno..." 

Îşi zise: „Da, da, caracatiţele prezintă pentru noi mai multă 
importanţă decit delfinii. Sînt mai raţionale, mai devotate. 
Aceasta este cea mai importantă idee, pe care trebuie s-o 
memorez bine". 

| se păru că a mai gîndit odată întocmai aşa, cu exact aceleaşi 
cuvinte, dar nu-şi putea aminti cînd. Şi deodată hotărî să-i 
împărtăşească caracatiţei problema valorificării Oceanului, 
problema care stătea în faţa omenirii. In memorie apăreau ca pe 
un panou, cu o uşurinţă surprinzătoare, cuvinte şi cifre pe care 
le-a văzut în diverse cărţi. Işi zise: „Noi trebuie să domesticim 
de-a binelea Oceanul, ca să hrănim şi să săturam toţi oamenii. 
Deocamdată, în mîncarea noastră, produsele mării nu alcătuiesc 
nici măcar un procent. Dar de pe-acum explorarea Oceanului 
mondial se dezvoltă la fel de repede ca şi cosmonautica şi este 
deopotrivă de importantă. Şi totuşi, în această direcţie n-am 
obţinut încă succese adevărate. Culegem pur şi simplu ceea ce 
ne dăruieşte marea. Vinătoarea noastră e şi ea o stringere de 
daruri, o strîingere neraţională, e dorinţa de a lua mai mult decit 
ni se dăruie. Dar pentru a lua mai mult nu e suficientă numai 
dorinţa de a lua. Nimic nu căpătăm pe degeaba. Fie că o vrem 
sau nu, noi plătim tot ce luăm de la natură. Plata e întotdeauna 
mai mare decit ceea ce luăm. Darurile acestea se transformă în 
daruri ale danailor. Asta ne e soarta, Inţeleptule. Ai înţeles ce- 
am spus? " Trase cu urechea şi auzi: 

„N-am înţeles totul. Continuă". 


„Pentru ca să nu dai mai mult decît iei, pentru ca preţul să nu fie 
mult prea ridicat, e nevoie să ştii cît îţi trebuie şi ce îţi trebuie, 
să studiezi ceea ce iei şi sursa de unde iei. Mai înainte de A LUA 
trebuie SA CUNOŞTI. Asta înţelegi?" 

„Înţeleg. Continuă". 

„In Ocean trebuie să mergem pe aceeaşi cale pe care a mers 
omul pe uscat. Deoarece fructele sălbatice nu i-ar fi ajuns, el a 
început să cultive singur roadele şi să lucreze pămîntul. A 
început să-şi facă sie însuşi daruri. Şi în Ocean este necesar să 
se organizeze agricultura submarină şi creşterea animalelor 
subacvatice. Trebuie lucrate cîmpurile de alge şi de plancton, 
trebuie domesticite animalele marine, trebuie crescute cîrduri 
de peşti. Partea proastă e că în Ocean toate acestea le putem 
face mai greu decît pe pămînt. E adevărat că odinioară noi am 
ieşit din Ocean, dar natura a făcut ea alegerea pentru noi, iar 
acum Oceanul ne este un mediu străin. Nu putem trăi liber în 
Ocean, avem nevoie de instalaţii costisitoare. Dar mai există şi o 
altă cale, mai uşoară. Să găsim ajutoare credincioase — păstori, 
cercetaşi. Tu te-ai învoi să ne slujeşti, Înţeleptule?" 

„Da" auzi exclamaţia caracatiţei. 

„Dacă marea este folosită raţional, pe un hectar de mare se 
poate obţine mai mult peşte decit se obţine carne pe un hectar 
de păşune. Or, în afară de peşti, mai există crevete şi stridii, 
midii şi trepangi, icre de arici de mare. ŞI, în sfîrşit, crabi..." 
„Crabii ne rămîn nouă", obiectă animalul. 

„Bine", acceptă generos Valeri. Sînt de ajuns pentru toţi. Varza 
de mare, bunăoară, nu e mai puţin gustoasă decit varza de 
grădină, dar e mult mai hrănitoare şi mult mai bogată în 
vitamine. Afară de asta, ea te fereşte de bolile cardiovasculare. 
Unele alge au mai multe calorii decît ciocolata. Midiile conţin din 
abundență microelemente foarte necesare omului, iar carnea de 
calmari, fragedă şi gustoasă..." 

„Calmarii sînt rudele mele apropiate, observă înțeleptul. Poate 
că oamenii ne mănîncă şi pe noi?" 

„Nu", minţi Valeri şi, ca să evite o întorsătură periculoasă a 
discuţiei, se gîndi la altceva: „Dar bogăţiile minerale ale 
Oceanului! In apa mării sînt dizolvate toate elementele chimice 
pe care le cunoaştem, inclusiv cele mai rare, ale căror rezerve 
de pe uscat sînt pe cale pe epuizare. În mări există asemenea 
cantităţi de thoriu şi molibden, încît, prin extracţie, de fiecare 


om ar reveni aproape cîte două sute de tone. Există şi bogății 
care zac la fund în formă de pepite, acoperindu-l ca un caldarim. 
Acestea sînt alcătuite pe jumătate din mangan şi fier, pe 
jumătate din nichel, cobalt, cupru şi alte metale. Aceşti bolovani 
de pe fund sînt într-o cantitate de peste cinci sute de miliarde 
de tone. Numai sarea de bucătărie aflată în Oceanul mondial ar 
putea acoperi tot uscatul cu un strat gros de 160 de metri. 
Oamenii încearcă deja să se folosească de toate aceste bogății, 
dar succese adevărate s-au obţinut numai în ceea ce priveşte 
extracția țițeiului sau desalinizarea apei de mare. Pentru a 
obţine însă soiuri de alge foarte productive sau specii noi de 
peşti, vom avea. de asemenea, nevoie de un timp îndelungat..." 
„După cîte am înţeles, pentru voi lucrul cel mai de preţ este 
timpul, nu? Voi sînteţi întotdeauna grăbiţi. De ce? Sinteţi prea 
mulţi sau mîncaţi prea mult? Cei pe c-are îi numiţi voi delfini sînt 
şi ei tare mîncăcioşi. Dacă voi i-aţi ajuta să facă faţă rechinilor şi 
să se înmulțească, ei ar mînca aşa de mult peşte încît v-ar 
deveni duşmani. Voi aţi putea renunţa la crabi? 

„Am putea, îl linişti Valeri. În Ocean e multă altă hrană de tot 
felul... îndeosebi alge. Nu prea departe de-aici, pe fundul unui 
golf se şi cultivă plantaţii întinse de varză de mare". 

„E bine aşa, observă înțeleptul. Cine se hrăneşte cu alge nu ne e 
duşman. Şi cu atit mai puţin dacă se hrăneşte cu bolovanii la 
care te gîndeai." 

„Nu, noi nu ne hrănim cu bolovani. Metalele ne sînt necesare 
pentru a face nave, aparate..." 

Animalul deveni deodată atent, îşi săltă capul şi lovi din plisc. 
Stătea cu ochii aţintiţi la „geam". 

— Ce e? întrebă Valeri. 

„Vine un om. E grăbit. Mai grăbit decit vă grăbiţi voi 
întotdeauna. Se gîndeşte la tine. Şi la mine." 

Valeri răsuci maneta de luminozitate a reflectorului lateral, dar 
nu văzu pe nimeni în larg. Întrebă în gînd: „E departe?" 
„Departe şi nu prea departe. Tu n-ai să-l vezi, aparatele nu te 
pot ajuta." 

„E pe o navă? Tu ştii ce e acela un submarin?" 

„Ştiu. Am văzut. Dar aceasta nu e o navă aşa cum crezi tu. E 
mai mică. Mai gîndeşte-te..." 

Valeri se gîndi la diferite tipuri de submarine, la batiscafuri... 
„Încă!“ stărui înțeleptul. 


Valeri îşi imagină toate submarinele pe care le cunoştea, şi abia 
atunci animalul preciză: 

„Nu. E altă navă. O cunoşti. Una dintre cele două care erau aici." 
Ziaristului i se păru că vede un punct care creştea cu 
repeziciune. Acum putea desluşi silueta unui om călare pe un 
aparat. Era Kosinciuk. călare pe „torpilă"! 

„Înțeleptul putea să-mi fi sugerat imediat răspunsul. De ce m-a 
luat la întrebări? Întîmplător? A fost un joc? Sau a în—cercat să 
mă dreseze? Ori poate voia să capete informaţii despre diverse 
tipuri de nave? Dumnezeule, hai c-am ajuns să mă gindesc la el 
ca la mai ştiu eu ce spion!" 

Imaginea creştea mereu, apoi dispăru, iar în clipa următoare, 
Valeri îl văzu pe Evg. Kosinciuk frîna, apropiindu-se încet de 
„geam". Era, se pare, într-adevăr grăbit, pentru că manevră 
camera-ecluză în regim accelerat şi, răsuflînd din greu, de 
în—dată ce îşi scoase casca, îl şi întrebă pe Inţelept: 

— Tu ştii unde stau confrații tăi? 

„Da tu ştii?" auziră Kosinciuk şi Valeri răspunsul. 

-- Acum Ştiu, zise Evg. Rostea cuvintele nu pentru că ar fi uitat 
ce însuşire avea Înțeleptul, ci pentru ca să le audă şi Valeri. 
„Unde stau?" întrebă înțeleptul. 

— În nişte peşteri submarine, răspunse ihtiologul. 

„Ai fost acolo?" 

— N-am putut să pătrund chiar în peşteri. Intrările sînt blocate 
cu bolovani şi blocuri de stîncă. 

„Vrei să merg eu cu tine? Eu în faţă, şi tu după mine?" 

— Da. Ai să mă ajuţi să degajez una dintre intrări. Vom pătrunde 
acolo împreună. 

„Nu. Mai întîi eu. Am să le vorbesc despre tine. Despre voi. Aşa 
au să te înţeleagă mai repede." 

— Perfect. Aşa e poate mai bine. Du-te acum. Vorbeşte cu ei şi 
vino să mă iei. 

Animalul porni spre camera-ecluză, şi oamenii auziră comanda: 
„Dă-i drumul!" 


XII 


— Îmi închipui ce zarvă va stîrni la Academie comunicarea 
noastră, zise Kosinciuk cînd rămase singur cu Valeri. Nimeni nu 


s-ar fi putut gîndi serios la existenţa unui asemenea animal. 
Drept să spun, îmi vine mereu să mă ciupesc, ca să mă conving 
că toate acestea se petrec aievea. 

Era foarte volubil. Oare unde-i dispăruse încetineala 
dintotdeauna? Valeri constată surprins prefacerile care se 
petreceau cu colegul său, mai ales cu cîtă aprindere vorbea 
despre comunicarea pentru Academie. Apoi îşi aminti că, aşa 
cum spunea Tukalo, Evg nu izbutea în nici un fel să-şi susţină 
disertaţia de candidat în ştiinţe. Referenţii conchideau că ea 
aduce mult prea puţine ele—mente noi. lar celebrul academician 
E. Kosinciuk spusese: „Asta e în firea nepotului meu. El poate 
foarte bine să studieze şi să descrie toţi peştii din Marea Ohotsk 
şi pe cei din Marea Japoniei, dar, vai!, nu inventează praful de 
puşcă!" Gurile rele susţin că tocmai aceste cuvinte ale 
academicianului au provocat vrajba din familie. 

Evg zise, mijindu-şi visător ochii: 

— Asta nu-i o monografie insignifiantă, dar cu coperte de lux 
(avea, se pare, în vedere monografia lui E. Kosinciuk despre 
ne—vertebrate), ci o adevărată revoluţie în ştiinţă! O lovitură 
totală dată aroganţei umane şi care le va permite oamenilor să 
meargă mai repede înainte. lar în problemele militare — îţi dai 
seama? O sută de ajutoare din astea sînt mai puternice decit o 
flotă! 

— Să nu vorbim despre asta, spuse în şoaptă Valeri, ca un 
avertisment, şi Kosinciuk îşi săltă mirat sprîncenele. 
Deocamdată n-am să-ţi dau nici o explicaţie. Dar hai mai bine 
să. nu vorbim despre chestiunile militare aici, îl pofti Valeri, 
subliniind cuvîntul „aici". 

— Dar eşti de acord, cred, că sînt nişte ajutoare excelente, 
stărui Evg. 

— Ar putea deveni dacă... 

— Dacă ce? 

— Nu, nu, nimic... 

Ihtiologul clătină îngrijorat din cap: 

— Îmi ascunzi ceva. Mai bine... 

— l-am vorbit Înţeleptului despre problema valorificării 
Oceanului, îl întrerupse Valeri, evident cu o anumită intenţie. Și 
el mi-a răspuns că acceptă să fie un ajutor al omului. 

— Dar dumneata nu mi-ai răspuns la întrebare, îi aminti Evg. Ce 
sînt secretele astea? 


— Ai uitat anumite lucruri, zise Valeri pe un ton semnificativ. 
Altminteri ai dreptate. Da, îţi ascund ceva. Ba chiar caut să nu 
mă gîndesc nici eu însumi la anumite lucruri. Pricepi? Teamă mi- 
e că şi aşa am vorbit mai mult decît trebuie. Impotriva voinţei 
mole. Înţelegi? Împotriva voinţei mele. 

Kosinciuk dădu din mînă: 

— Aiurea! Ştii doar că militarii au scotocit golful. 

— Dar ei n-au dat nici de caracatiţe... 

— Pentru că nu asta căutau. 

— Fie şi aşa, se învoi Valeri. Totuşi te rog să-mi faci voia. Mai 
puţine cuvinte şi mai multe intonaţii. Caută să nu giîndeşti în 
imagini. Evită temele militare. Mi-e teamă că altădată n-am să 
ţi-o pot spune. 

— De ce? 

Valeri simţi că în capul lui parcă s-au pus în mişcare nişte pietre 
de moară. Un timp chiar uită despre ce anume vorbeau. Şi totuşi 
din cele spuse stăruia în gind o idee foarte importantă. Trebuia 
să n-o lase să se mistuie, să n-o lase să-i scape. Şi ea fugea, aşa 
cum scapă peştele printre degete. Era greu să şi-o amintească. 
Nu voia să şi-o amintească. Dar cu o părticică încă trează a 
„eu"- lui său, Valeri se sili totuşi să-şi amintească: „Să-i comunic 
lui Slava!" Reţinînd în memorie aceste cuvinte, fără a-i răspunde 
lui Evg, se apropie de telefon şi ridică receptorul. Tonul nu 
venea... 


XIII 


Înțeleptul se întoarse destul de repede. Şi totuşi, Valeri se 
surprinse aşteptîndu-l; ba chiar pregătise camera-ecluză. Dar 
animalul nu voi să intre în „clopot". Oamenii auziră: 

„Te aştept. Vino." 

Valeri simţi dorinţa de a-l opri pe Evg. Făcu un pas spre el, dar 
Kosinciuk, ghicindu-i intenţia, clătină din cap cu un gest 
categoric. Îşi puse casca, îi făcu cu mîna semn de bun-rămas şi 
se strecură pe „geam'. 

Valeri aşteptă pînă ce Evg şi caracatiţa se făcură nevăzuţi, după 
care se duse la lădiţa cu scule de lăcătuşerie. Se silea să nu se 
gîindească la ceea ce avea să facă, chemînd în închipuire cu 
totul alte tablouri. Imaginaţia lui lucra acum foarte prost, nu 


putea s-o dirijeze. În cîteva minute obosi aşa de tare ca şi cum 
ar fi muncit o zi întreagă. Demontă cu chiu cu vai aparatul 
telefonic, dar nu constată nici o defecţiune. Răminea să verifice 
contactele. Firul era înfăşurat într-o izolaţie din mai multe 
straturi, făcută la comanda transmisioniştilor subacvatici. Afară 
de asta, dacă se producea undeva o ruptură, aparatul de control 
o indica imediat Cel mai probabil era că slăbiseră arcurile 
plăcilor de contact. 

Urcă pe scoabe la chepengul pe care era desenat un fulger roşu. 
Avu destul de mult de furcă pînă să ajungă la plăcile de contact. 
Şi toate astea numai pentru ca să se convingă că ele erau strîns 
lipite una de alta... 

„Unde oare să caut defecţiunea?" se gîndi, imaginîndu-şi 
schema de conectare a aparatului. Uitase că-şi poruncise să nu 
se gindească la asta şi-şi aminti abia atunci cînd apăru 
greutatea aceea în cap, bine cunoscută, şi se puseră pe lucru 
pietrele de moară. Pietrele acestea parcă îi măcinau amintirile, 
prefăcîndu-le în fărime fără nici o legătură între ele: buloane, 
bucăţi de fir, piuliţe... Apoi apărură delfinii, jucîndu-se, Liudmila, 
cu obrajii îmbujoraţi, tînărul şi severul comandant Oleg Jerbiţki... 
Îşi aminti tam-nesam de călătoria în Pamir, de munţii luminaţi 
de soare. Un cilindru alungit dispărînd în întuneric... „Trebuie să- 
i trimit un bilet lui Slava", se gîndi şi numaidecit uită de asta. 
„Caracatiţele sînt foarte importante pentru noi. Ele ne vor ajuta 
să valorificăm Oceanul... Trebuie să se întoarcă cei doi — Evg şi 
Inţeleptul. Ori poate animalul acesta nu e Inţeleptul? Nu prea 
seamănă cu celălalt... Ori poate seamănă... O fi sau nu 
Înțeleptul? Dar nu asta importă. Important este faptul că noi 
avem nevoie de caracatiţe! că ele ne sînt necesare. Fără 
asemenea ajutoare nu vom valorifica Oceanul, nu vom ara, nu 
vom semăna... Doar dacă însuşirea asta a lor n-ar fi... Dar cu ce 
ne-ar putea dăuna ea? Cu nimic. Dimpotrivă, ne ajută să intrăm 
în contact sub apă. Tocmai ea face din caracatiţe nişte ajutoare 
atit de potrivite". 

Rupse o filă de plastic din carnet şi scrise cîteva rînduri pentru 
Slava: „Caracatiţele prezintă o mare importanţă pentru noi. Ele 
ne vor ajuta să valorificăm Oceanul". _ 

Izbuti să se stăpînească. Sudoarea îi acoperea ochii. II dureau 
şalele. Adăugă: „Trebuie să restabilim legătura. Cu orice preţ să 
restabilim legătura". 


XIV 


— N-am aflat prea multe, bombăni Evg, răspunzind întrebării lui 
Valeri. Înțeleptul m-a condus la peşteri şi acolo m-a lăsat să 
aştept. El s-a strecurat printr-o crăpătură dintre bolovani şi s-a 
făcut nevăzut. Mă apucase disperarea tot aşteptindu-l, cînd a 
reapărut, însoţit de un alt animal, şi amindoi s-au apucat să care 
bolovanii. De îndată ce s-a format o deschizătură suficientă ca 
să pot trece, am auzit: „Hai!" l-am urmat, înaintam încet, pentru 
că a trebuit să las «torpila» ancorată la intrare. Poate înadins au 
făcut o deschizătură mică, pentru ca să las aparatul. Dealtfel, în 
peşteri nici nu mi-ar fi fost de cine ştie ce folos... Evg se uită cu 
înţeles la Valeri şi, fără nici o legătură cu fraza precedentă, 
întrebă: El ştie ce e radioactivitatea? Ihtiologul pronunţă aceste 
cuvinte pe un ton obişnuit, uitîndu-se cu coada ochiului la uşa 
îndărătul căreia dispăruse animalul. Apoi se duse după el, 
zicînd: Îi dau ceva de mîncare. Nu degeaba se spune că atunci 
cînd mănînc, sînt mut şi n-aud. Pînă atunci, dumneata gîndeşte- 
te la un răspuns. 

Valeri nu putea, desigur, să dea un răspuns precis. Caracatiţa 
cunoştea contorul Geiger, poate că a înţeles ce destinaţie are 
dacă... 

— Avem aici zeci de «dacă», îi zise Valeri lui Evg atunci cînd 
acesta reveni. Dacă are organe ca să simtă radioactivitatea... 
Dacă e capabil să înţeleagă ce fenomen e acesta... In genere, 
însă, nu ştiu. Dar ce nevoie ai de asta? 

— De îndată ce ne-am apropiat de peşteri, Geiger-ul meu prinse 
a ţăcăni de zor. Pe măsură ce înaintam, radiaţia era tot mai 
puternică... 

Valeri deveni circumspect. Îşi aminti de prima imersiune cu 
Slava, de dispariţia enigmatică a conteinerului... 

Kosinciuk îşi continuă relatarea: Am văzut cîteva caracatiţe lipite 
de bolovani în diferite colţuri ale peşterii. Una se odihnea într-o 
„atitudine de filozof" tipică octopuşilor, alta atîrna de tavan ca 
un candelabru, mişcîndu-şi tentaculele, alta se itea de după un 
bolovan şi se uita ţintă la mine. Cred că erau soli împuterniciţi ai 
poporului caracatiţelor. Toate semănau la înfăţişare cu Inţeleptul 
nostru. Acelaşi corp neobişnuit de mare pentru caracatiţe, 


aceiaşi ochi uriaşi, «frunţile» mărite. O specie cu totul 
necunoscută ştiinţei. Le-am întrebat de ce şi-au părăsit oraşul şi 
dacă mai au şi alte oraşe. Una dintre ele mi-a răspuns că n-au 
nevoie de oraşe, de vreme ce există peşteri, iar celelalte două 
m-au asaltat numaidecit cu întrebări despre oameni... Din cînd 
în cînd izbuteam şi eu să pun cite-o întrebare. Imi răspundeau, 
dar cam în silă. Sînt ca nişte copii: le place mai mult să pună 
întrebări decit să dea răspunsuri... 

„Ca nişte copii? se gîndi Valeri. Nu numai copiii preferă să 
procedeze aşa." 

— Mi-am dat seama că au un mod de a gindi care seamănă 
oarecum cu al nostru, deşi există aici deosebiri esenţiale... Mi se 
învîrtea capul de oboseală, dar nu voiam să plec mai înainte de 
a afla cum se înmulţesc. E necesar s-o ştiu, în vederea 
comunicării pentru Academie. Ei bine, am aflat că, în principiu, 
se înmulţesc prin ouă, la fel ca toate celelalte caracatiţe... Am 
vrut să văd ouăle acestei specii, dar caracatiţele s-au prefăcut 
mai întîi că nu înţeleg ce vreau, apoi una dintre ele mi-a spus că 
ouăle se păstrează în nişte încăperi speciale, unde nu-i lăsat să 
intre nimeni. Le-am rugat să-mi arate unul dintre 
«incubatoarele» - astea, dar ele nu s-au lăsat înduplecate. Mi s-a 
părut chiar că cererea mea le-a cam speriat. Am căzut de acord 
să amînăm vizitarea «incubatorului» pentru data viitoare. 
Teamă mi-e, însă, că la următoarea întîlnire n-au să fie mai 
puţin in=transigente şi de aceea... 

Aruncă o privire la uşă şi tăcu. Arătă prin semne spre sine, spre 
scafandru şi ridică un deget. Valeri înţelese că ihtiologul 
intenţionează să plece data viitoare singur, fără Inţelept şi să- 
ncerce să arunce o privire în «incubator». Simţi o oarecare 
îngrijorare pentru colegul său, dar nu putu aprecia cum trebuie 
situaţia ce avea să se creeze, pentru că nu voia să şi-o 
imagineze. 

Amîndoi aveau nevoie de odihnă, aşa că stinseră lumina şi se 
culcară. Dar Valeri nu putea adormi. Rămase într-o apăsătoare 
stare de veghe. Presentimentul unui pericol îl silea să-şi 
deschidă pleoapele grele, dar somnul i le închidea iar, ca pe 
valvele unei scoici. 

Valeri auzi un zgomot îndepărtat, urmat de un plescăit Pe urmă 
desluşi alte sunete, ca şi cînd un sportiv începător ar fi ieşit din 
apă după o cursă lungă şi se îndrepta spre o bancă, răsuflînd 


anevoie. Sunetele se apropiau... 

Se sili să deschidă ochii. Văzu clanţa uşii răsucindu-se. Prin 
crăpătura îngustă, aproape invizibilă, dintre uşă şi perete se 
strecură un păianjen de foc. Partea corpului său care trecuse 
prin uşă se turtise ca o lipie. Apoi se umflă, ca şi cum păianjenul 
ar fi umplut-o cu cealaltă parte a corpului său, rămasă pe după 
uşă. 

Aşteptarea devenea insuportabilă. Valeri se încordă tot. Apoi 
sări în picioare Şi aproape în aceeaşi clipă aprinse lumina. 

De îndată ce plafonierele se luminară păianjenul de foc se 
stinse. În faţa lui Valeri sta caracatiţa, sticlindu-i ochii. Unele 
dintre tentaculele animalului erau răsucite, celelalte, întinse, ea 
şi cînd nu se putea hotări clacă să atace sau să se apere.— Ce 
vrei? întrebă Valeri. 

„Voiam să văd dacă sînteţi amîndoi aici." 

— De ce? 

Kosinciuk îşi frecă ochii cîrpiţi de somn. uitîndu-se mirat la 
animal. 

„Voiam să verific". 

— De ce? 

„Ca să ştiu dacă sînteţi aici..." 

Valeri se văzu în impas, neştiind în ce fel să pună întrebările ca 
să silească animalul să divulge scopul vizitei lui nocturne. Evg îşi 
muta ochii de la unul la altul. Îi zise animalului: 

— Nu trebuie să vii aici cînd nu eşti chemat. Ne-ai tulburat 
somnul. 

„Nu ştiam, răspunse animalul. N-am să vin pînă nu voi fi 
chemat." 

— Foarte bine. Şi acum, pleacă. 

De după uşă, animalul rosti: 

„Nu te du cînd nu eşti chemat." 

Cei doi oameni schimbară o privire. Pe amîndoi îi fulgeră acelaşi 
gînd. Evg întrebă: 

— Eşti tulburat? 

— El iradia lumină, biîigui buimac Valeri, ducîndu-se la uşă şi 
punînd zăvorul. 

— Multe vietăţi din adîncuri au capacitatea de a lumina în 
întuneric. Aşa îşi atrag prada, zise ihtiologul, dînd de înţeles că 
nu e nimic extraordinar în. asta. 

— Am mai văzut o dată un păianjen de foc. După aceea au murit 


delfinii, zise Valeri tot mai iritat. 

Evg ridică din umeri: 

— „După" nu înseamnă „deoarece". Hai să dormim! Vedem noi 
mîine dimineaţă ce facem. 

„Mai ales că miine dimineaţă el vrea..." se gîndi Valeri şi curmă, 
aici acest gînd. Îşi aminti de cuvintele ihtiologului repetate de 
animal. A fost oare o simplă repetare? Auzi scîrţiind patul 
rabatabil şi invidie stăpînirea de sine a colegului său. Dar nu mai 
putu să doarmă. Se duse la dulăpiorul din perete şi luă de-acolo 
un pistol. Nu era un laser, ci un pistol vechi, sistem Makarov, pe 
care i-l dăduse pentru orice eventualitate Jerbiţki. Puse pistolul 
sub pernă... 


XV 


Kosinciuk întîrzia să se întoarcă. Trecuseră cinci ore şi Valeri era 
îngrijorat. Ihtiologul nu-şi pusese un scafandru greu, ci un 
costum uşor, prevăzut cu un sistem autonom de alimentare cu 
oxigen obţinut din apa mării. Evg mai avea rezerve de aer 
pentru vreo oră şi jumătate. 

Caracatiţa simţi imediat lipsa ihtiologului şi întrebă de după uşă: 
„Unde e celălalt?" 

— E plecat cu o treabă a lui, răspunse Valeri. 

Îl înfuria curiozitatea sîcîitoare a animalului. „Tot ştie el totul, îşi 
zise. Dar mă-ntreabă aşa, de parcă aş fi obligat să-i răspund". 
Animalul îşi săltă marginile „mantiei" şi-şi trase puţin capul între 
umeri. 

„De ce, voi n-aveţi aceleaşi treburi? S-a dus cu treburile lui şi cu 
ale tale la semenii mei? Şi pe mine nu m-a luat... Rău a făcut." 
— Oamenii ştiu ce fac. Ei n-au nevoie de sfaturi, replică pe un 
ton violent Valeri. 

„Aşa gîndesc toţi oamenii?" întrebă animalul. lar după o clipă: 
„Pot să intru?" 

„la mai lasă-mă-n pace!" se gîndi Valeri, dar deschise uşa. 
simţea o durere apăsătoare în ceafă, ca şi cînd o sfredelea 
cineva, şi nu se putea gîndi la nimic altceva decit la Evg. De ce 
întîrzie? Să nu i se fi întîmplat ceva... Nu-i ardea acum de 
caracatiţe şi de dorinţele şi interesele lor. Totodată, însă, trebuia 
să nu uite de prezenţa Înţeleptului şi să nu-şi imagineze nici un 


moment ce face Evg, mai ales intenţia lui de a pătrunde în 
„incubator"... 

„Celălalt s-a dus la semenii, mei, iar tu eşti nemulţumii cînd te 
întreb de el. S-a dus fără să aştepte să fie chemat. Nu s-a sfătuit 
nici cu mine, nici cu ei, pentru că oamenii n-au ne—voie de 
sfaturi, da?" 

— Oamenii sînt oameni. Orice ai crede tu despre ei, oamenii 
rămîn aşa cum sînt. Trebuie să ţii seama de asta. 

„Şi caracatiţele sînt caracatiţe." 

— Vrej să spui că şi de voi trebuie să se ţină seama? Dar noi 
asta şi facem. Noi nu vă pricinuim nici un rău, ci numai vă 
studiem ca să stabilim un contact... 

„Şi noi doar vă studiem... iar tu te superi... De ce?" 

Valeri aruncă o privire la ceas. Evg mai avea oxigen pentru 15, 
ba nu, 34 de minute! Ce era de făcut? 

Auzi desluşit: 

„El nu va veni." 

— Ce i s-a-ntimplat? strigă Valeri. 

„El nu va veni. Să nu-l aştepţi. El n-a avut nevoie de sfaturi. 
Caracatiţele nu sînt duşmani ai oamenilor, dar noi avem tainele 
noastre. Noi nu vrem ca voi să ştiţi totul. Altfel veţi deveni 
duşmanii noştri." 

— E în viaţa? 

„Nu ştiu. Poate că mai e în viaţă. Poate că nu. El nu va veni." 
Hotărîrea se impuse de la sine. Valeri scoase din buzunar 
pistolul de care era acum nedespărţit. Îi porunci animalului: 

— Pleacă! 

„Ce vrei să faci?" 

— Nu te priveşte, Du-te în bazin. 

„Nici el nu m-a ascultat. Vrei să te duci după el? Dar eu vreau să 
te slujesc. Vouă vă place acest cuvint. De ce atunci..." 

Valeri armă pistolul. Îşi închipui înadins cum vor străpunge 
gloanţele corpul caracatiţei. Simţea o presiune şi o greutate în 
cap, dar acum le putea învinge pentru că ştia de unde purced. 
Dispăruse orbecăiala în necunoscut, care sporea spaima. Era 
ceva ca o şedinţă de hipnotism, cînd mediul nu vrea să se 
supună, iar hipnotizatorul nu poate să facă nimic cu el. 

„E destul să înţelegi cauza unui fenomen ca să devii mai 
puternic. Înțelegerea cauzelor îţi dă forţă", îşi zise Valeri. 
Animalul întinse un tentacul spre el, dar nu-l ajunse. Piedica 


pistolului ţăcăni. 

— Dacă nu pleci, te distrug! 

Văzu animalul aprinzîndu-se în toate culorile, apoi pălind, 
făcîndu-se alb ca varul. În acelaşi timp spori presiunea asupra 
creierului, „sfredelul" se porni să şuiere, „pietrele de moară" se 
puseră pe măcinat, dar Valeri ştia că va izbuti să pună stăpânire 
pe sine. Şi în clipa cînd era gata să apese pe trăgaci, auzi: 
„Plec." 

Valeri încuie cu zăvorul uşa în urma animalului şi începu să se 
pregătească de drum. Auzi: „Să nu faci prostii. Nu pleca fără 
mine. Poate să se întîmple ceva ireparabil". Nu răspunse. Ar fi 
trebuit să-i trimită un mesaj lui Slava, dar nu-i mai rămiînea timp 
nici măcar ca să scrie un bileţel. Fiecare minut era socotit. Evg 
mai avea oxigen pentru douăzeci de minute... 


XVI 


Primul care observă dispariţia fu responsabilul cu 
aprovizionarea. Alergă la şeful pazei şi amindoi scotociră 
magazia şi curtea depozitului. Dar conteinerele lipseau. 

— Există frahtul? întrebă, speriat, şeful pazei, ca şi cînd un 
document ar fi putut înlocui un container. 

— Doar vi l-am arătat. Eu le-am adus, am supravegheat 
încărcarea lor, am urmării aşezarea lor pe platforma 
transportorului... 

— Unde stătea containerul cu deşeuri? 

— Tot acolo. Trebuia să fie ridicat după o jumătate de oră. 
— Poate l-au şi ridicat? Şi din greşeală au luat amiîndouă 
conteinerele? 

— Exclus. Am întrebat şi la depozit, am întrebat şi sentinela. 
Zicînd aşa, responsabilul cu aprovizionarea se gîndi înciudat: 
„Mă mai miram de ce e aici pază militarizată. Doar EU-3 e un 
obiectiv cu totul şi cu totul civil, o instalaţie experimentală 
pentru desalinizarea apei de mare. E drept că energia i-o 
furnizează o centrală atomoelectrică, dar, în primul rînd, e o 
centrală minusculă şi slabă, iar, în al doilea rînd, puţin cam 
învechită. Asemenea centrale nu mai constituie azi pentru 
nimeni un secret. Şi, poftim...” 

Şeful pazei îşi desfăcu braţele a neputinţă. Ultimele licăriri de. 


speranţă se stinseseră. Trebuia să raporteze superiorilor. 
Curînd, în curtea centralei electrice apărură nişte străini. 
Dădeau explicaţii şefului EU-3 (care, după ultima reducere de 
personal, cumula şi funcţia de şef al centralei electrice). 

— După cum vedeţi, avem curtea împrejmuită, zise el. Doar 
dinspre mare nu este gard, dar aici malul e stîncos. Şi, apoi, cui 
îi trebuie containerele astea buclucaşe? 

— Asta-i altă chestiune, interveni bărbatul scund,, cu ochelari, 
care se prezentase drept Arkadi Filipovici. Să nu facem 
presupuneri. 

De după lentilele ochelarilor priveau nişte ochi miopi, în care se 
citea bunătatea. Cu totul altminteri îi era glasul: un glas Rece şi 
aspru. Cînd vorbea, aveai impresia uneori că auzi cum se lovesc 
cu un zăngănit nişte ţurţuri de gheaţă. 

— Aşadar, într-unul dintre containere se afla uraniu înnobilat, în 
celălalt, deşeuri radioactive. De la ce distanţă reacţionează 
contorul Geiger la astfel de containere? 

— Depinde de sensibilitatea containerului şi de mediu, răspunse 
şeful unităţii. 

— Veţi explica asta amănunţit, ceva mai tirziu, ajutorului meu, 
zise Arkadi Filipovici, arătînd din ochi spre bărbatul taci—turn, 
lat în umeri, care asculta atent convorbirea lor. Acum să-mi 
spuneţi dacă se aflau cumva pe teritoriul unităţii persoane 
străine. 

— Numai conducătorii camionului care au adus containerul cu 
carburant. 

— Bine. Aveţi salariaţi noi la unitate? 

— Vă referiţi la cercetătorii ştiinţifici sau şi la muncitori? 

— La toţi. 

Şeful unităţii EU-3 începu să vorbească cu glas scăzut, deşi prin 
apropiere nu se afla nici un angajat. Ba chiar prezentă o scurtă 
caracterizare a unora dintre salariaţi. Despre unul dintre ei se 
pronunţă prea puţin măgulitor. Arkadi Filipovici îl asculta ce 
spunea, dar privirea lui aluneca în lungul împrejmuirii, pe 
deasupra construcţiilor... 

— Cît cîntăreşte containerul cu deşeuri? 

Şeful unităţii desluşi cu întîrziere tîlcul întrebării, pentru că era 
pornit să vorbească despre angajaţi. 

— Aproape două sute de kilograme. Are, oricum, o garnitură de 
plumb... 


— Camionul nu se poate apropia de transportor decit din partea 
asta? 

— Întocmai. 

„Rămiîne o singură versiune", îşi spuse Arkadi Filipovici şi, 
numaidecit, renunţă la acest gînd. Cîndva, în tinereţe, îi plăcuse 
să tragă concluzii pripite şi, fireşte, le plătea cu o mulţime de 
greşeli şi de neplăceri. De aceea, de bună seamă, trecea acum 
drept un om intransigent faţă de versiunile premature şi 
neîntemeiate. Zise: p 

— Să mergem în cabinetul dumneavoastră. Imi veţi arăta 
dosarele personale ale angajaţilor. Paznicii ştiu să manipuleze 
contoarele Geiger? 

— Desigur, răspunse şeful unităţii. 

— Puneţi-i să verifice împreună cu ajutorul meu aleea care duce 
spre poartă şi... — Aici cuprinse încă o dată cu privirea partea de 
est a teritoriului, cea fără împrejmuire, unde marea începea 
parcă din curte — şi locul acesta... 

— Bine, bine, se învoi şeful unităţii. Aş prefera însă să revenim 
la caracterizarea acelui tovarăş. Nu voiam să-l angajez, dar am 
fost forţat s-o fac... 

— Să-l lăsăm deocamdată pe tovarăşul acela, obiectă Arkadi 
Filipovici. 

— Dar e capabil de orice... 

— Aţi spus că omul lucrează la dumneavoastră a treia lună. De 
unde aceste concluzii atît de categorice? 

— Dar se vede imediat. 

— Nimic nu se vede imediat, zise Arkadi Filipovici şi adăugă, 
răspunziînd propriilor sale gînduri: Chiar cu asta trebuie să 
începem... 


XVII 


Stîrnind două valuri albe, scînteietoare, vedeta militară se 
apropie de navă. Slava şi Tukalo ieşiră pe punte în întîmpinarea 
oaspeţilor care fuseseră anunţaţi prin radio. Unul dintre ei era 
Oleg Jerbiţki, celălalt, un necunoscut, îmbrăcat într-un costum în 
carouri. Oleg îl prezentă drept Arkadi Filipovici, anchetator. 
Arkadi Filipovici semăna oarecum cu Tukalo, fie după felul cum 
se mişca, fie după gesticulaţie, dar ceea ce îl deosebea de el era 


silueta lui uscăţivă. Slava privi zimbind cum cei doi îşi dădură 
mîna. 

— Să mergem în cabină, zise Jerbiţki. Avem de vorbit. 

— S-a-ntîmplat ceva? întrebă Slava. 

Oleg avu o tresărire a buzelor, înciudat fiind de superficialitatea 
lui Slava, iar Arkadi Filipovici îl învălui pe şeful expediției într-o 
privire atentă şi circumspectă. Ceea ce însă n-avu nici un efect 
asupra lui Slava. El se gîndea la altceva, şi de îndată ce oaspeţii 
şi cei care le ieşiseră în întîmpinare intrară în ca—bină, repetă 
întrebarea. 

— lertaţi-mă, zise Arkadi Filipovici, dar mai întîi răspundeţi 
dumneavoastră la întrebările mele. (Dacă Slava n-ar fi fost atit 
de preocupat de temerile sale, ar fi surprins în aceste cuvinte un 
avertisment: „Aici pun întrebări eu".) în ultimele două zile n-aţi 
observat în golf nimic suspect? 

— S-a întrerupt legătura cu „clopotul“. Dar asta acum patru zile. 
Credeam că ei vor trimite un bilet cu „torpila", dar... 

-— Şi altceva nimic? 

— Pentru noi ajunge şi atit, replică înciudat Slava. Dacă nu 
primeam radiograma dumneavoastră, batiscaful s-ar fi aflat 
acum lîngă „clopot". 

— Batiscaful dumneavoastră este echipat cu un sistem de 
protecţie contra radiaţiei? 

.— Batiscaful! nostru n-are un sistem de protecţie contra 
radiaţiei, răspunse Slava. 

Arkadi Filipovici zimbi numai din ochi: 

— In acest caz va trebui să amiînaţi imersiunea. 

— Imposibil! protestă Slava. În „clopot" se află colegii mei.. 

— Aţi măsurat radioactivitatea apei din golf? întrebă parcă în 
treacă Arkadi Filipovici. 

— Am măsurat-o. Dar de ce întrebaţi? 

— Cînd aţi măsurat-o? 

— Acum vreo cinci zile. E în normă. 

— Acum însă depăşeşte de şapte ori norma. 

— Ce vorbiţi! exclamă speriat Nikifor Arsentievici. 

— Din ce cauză? întrebă Slava. 

— Asta şi trebuie s-o lămurim, zise Arkadi Filipovici. În prealabil, 
însă, am să vă informez de unele evenimente. De la instalaţia 
experimentală de desalinizare a apei de mare au dis—părut 
două conteinere, unul cu uraniu înnobilat, altul cu deşeuri ale 


centralei atomoelectrice. Nişte urme de radioactivitate ridicată 
ne-au adus în acest golf. Aici urmele se pierd. Se pare că 
amîndouă conteinerele se află aici, sub apă, avind pereţii 
deterioraţi. Căpitanul de rangul trei Jerbiţki mi-a spus că mai 
există un conteiner, descoperit de dumneavoastră şi care a 
dispărut fără urmă... 

— Ceea ce înseamnă că... zise în şoaptă Slava. 

— Încă nu înseamnă nimic, i-o reteză Arkadi Filipovici. 

— inseamnă că trebuie să mergem imediat în căutarea lor, 
stărui Slava. Apoi, ocolindu-i cu privirea pe Arkadi Filipovici şi pe 
Jerbiţki, şeful expediției se întoarse spre Nikifor Arsentievici: 
Pregătiţi batiscaful. Lansarea peste o jumătate de oră. Merg eu 
singur. 

Tukalo îşi scoase ţigara din gură şi se uită la anchetator cu o 
privire care spunea: „Vedeţi cine mi-e"! Arkadi Filipovici, însă, 
fără să se supere, împinse scrumiera spre Tukalo, pentru ca 
acesta să nu arunce scrumul pe masă. 

— O imersiune cu batiscaful e acum periculoasă. 

— Deocamdată eu sînt şeful expediției şi aici ordinele .mele vor 
fi executate, replică Slava. Simţindu-se totuşi jenat din pricina 
tonului cam violent, adăugă: Aţi spus că pericolul e mare. Dar 
acolo, sub apă, sînt oameni. Deci n-avem timp de discuţii. 
Vocea lui Arkadi Filipovici deveni mai puţin rece ca de obicei: 

— Nu mi-aţi dat răgaz să spun tot ce aveam de spus. Peste o 
jumătate de oră va veni aici un submarin. Veţi merge cu 
submarinul. Căpitanul de rangul trei mi-a vorbit despre 
mecanismul de avarie al „clopotului" dumneavoastră. Va putea 
fi folosit şi de submarin. Căpitanul va merge cu dumneavoastră. 
Jerbiţki veni lîngă Slava şi rămase lîngă el fără a scoate o vorbă. 


XVIII 


Uşiţa se înţepenise şi scafandrii au depus mari eforturi ca s-o 
deschidă. Dar atunci, ca un făcut, a răzbit un jet de apă şi a 
intrat în funcţiune sistemul de blocare. Au trebuit să învingă şi 
această barieră. Deschiderea camerei-ecluză le-a luat mai mult 
de o oră. În cele din urmă, Slava şi Jerbiţki pătrunseră în cabina 
„Cclopotului". Toate lucrurile se aflau aici la locul lor, ca şi cînd 
Valeri şi Evg ar fi ieşit numai cu puţin înainte. Slava se uită mai 


întîi în nişa unde se aflau scafandrierele şi zise: 

— Unul dintre ei a plecat îmbrăcat într-un scafandru uşor, cu o 
rezervă de oxigen de şase ore... 

— Dar noi nu ştim cînd au plecat, replică Oleg, dîndu-şi seama 
ce vrea să spună colegul său. 

— Cît ne-am rotit noi şi pînă am acostat au trecut aproape trei 
ore. În cel mai rău caz, pînă la întoarcerea lor mai rămîn patru 
ore. Să aşteptăm. 

— Ar fi mai bine să-i aşteptăm în submarin, zise Oleg, Oarecum 
nehotărit. Se temea ca nu cumva Slava să-i interpreteze greşit 
prudenţa. 

— Mai întîi trebuie să cercetăm bazinul, zise Slava. 

— Dar vezi că uşa e închisă cu zăvorul. Ei nu sînt acolo. 

— Şi totuşi e nevoie să aruncăm o privire. 

De cealaltă parte a uşii se produse un zgomot, şi cei doi auziră: 
„Deschideţi!" g 
Slava trase zăvorul, dădu uşa de perele şi se trase înapoi. In 
salon se prăvăli un fel de sac, de culoare cenuşie. Se auzi un 
gifiit, ca şi cînd ar fi intrat în acţiune un aspirator de praf. 

— Dar asta-i o caracatiţă! exclamă Slava şi fugi pe coridor. 

Se auzea cum fuge pe covoraşul de plastic, apoi cum deschide 
cea de-a doua uşă. Între timp, caracatiţa porni încet spre 
sintetizatorul de hrană, deschise uşiţa şi se apucă să mănînce 
din masa verde. Jerbiţki urmărea uimit animalul. 

Slava se întoarse. 

— În bazin nu-i nimeni... făcu mirat şi derutat. 

„Poate mi s-a părut că am auzit strigătul acela?" gîndi el, apoi îl 
întrebă pe Oleg: 

— Ai auzit şi dumneata că parcă a strigat cineva? 
„Deschideţi!" 

Slava dădu din cap. Pe faţa lui apăru o expresie de îngrijorare: 
— Cine să fi fost? 

Caracatiţa se opri din mîncat şi-şi holbă ochii. Oamenii auziră: 
„Eu, caracatiţa." 

— Se pare că era dumneaei, zise Jerbiţki, nevenindu-i să-şi 
creadă urechilor. 

Slava clătină din cap: 

— Octopuşii nu pot vorbi. Ei n-au un organ de vorbire. 

„Nu-i adevărat. Eu am o pilnie." 

Situaţia aceasta neobişnuită îl făcu pe Slava să-şi recapete 


stăpînirea de sine şi, în sfîrşit, îşi dădu seama că e nevoie 
ne—apărat să găsească jurnalul de laborator, unde trebuia să fie 
scris ceva despre caracatiţă. Scotoci prin sertare gîndindu-se: 
„Vasăzică, Valeri avea totuşi dreptate. Dar oare cum pronunţă 
caracatiţa sunetele? Şi cum aude? Prin piele? Poate că 
trans—formă sunetele în alte oscilaţii... Incredibil! Dar aceasta-i 
o specie de octopus necunoscută nouă..." 

Scotoci sertarele, dar nu găsi ceea ce căuta. „Gîndind aşa, 
ajungi direct la balamuc... Ce s-a-ntimplat, ce s-a-ntîmplat? 
Dacă incredibilul s-a produs, nu rămîne decit să-i dai crezare. lar 
ce-o fi mai departe om vedea". Intrebă animalul: 

— Ai un nume? 

„Oamenii mi-au zis Înțeleptul." 

— Unde sînt ei acum? 

„Au plecat." 

— Unde? 

„Nu ştiu..." 

— E timpul să trecem în submarin, spuse Jerbiţki cu un glas 
tremurat. 

Slava se uită la el şi-şi zise: „Octopuşii pot prezenta pentru noi 
mai multă importanţă decit delfinii, pot să ne fie mai folositori". 
Gîndul acesta îl miră. De ce a gindit aşa? Capul i se învirtea, 
mintea îi devenea de plumb. Gîndul .acesta, însă, venise uşor. Și 
ce amestec au în toate astea delfinii şi octopuşii? „Trebuie să 
transportăm cît mai repede octopusul la suprafaţă. Asta e acum 
mai important decit orice. In sfîrşit, am găsit un ajutor nepreţuit, 
un cercetaş, un păstor pentru turmele de peşti..." 

„Octopuşii sînt cei mai buni aliaţi pe mare! Dacă ne împrietenim 
cu ei, putem să nu ne temem de nici o flotă!" gîndi Oleg, uitînd 
de pericolul radiaţiei. Incepu să-şi imagineze di—verse variante 
de folosire în scopuri militare a octopuşilor, şi, deodată, se simţi 
într-o stare euforică, de parcă cineva i-ar fi conectat centrul 
plăcerii din creier. Nu-i venea să facă nimic, numai să se 
gîndească încontinuu la tot felul de variante. Capul nu-l mai 
durea, presiunea dispăruse. Dar nu ştiu ce post de pază din 
conştientul lui mai opunea rezistenţă, ca un străjer fanatic 
atunci cînd cetatea a fost cucerită de duşman. Oleg îşi aminti 
totuşi de submarinul care îi aştepta... Privi în ochii înceţoşaţi ai 
colegului său şi-l strigă: 

— Slava! 


Acesta tresări, ca şi cum s-ar fi dezmeticit din somn. 

— E timpul să mergem la submarin. Aşteptăm acolo. 

— Ai dreptate! Şi să urcăm imediat la suprafaţă! Trebuie să 
transportăm cît mai repede octopusul sus. În sfîrșit, am găsit un 
ajutor nepreţuit... 

— Şi cum rămîne cu băieţii? Revii la ei mai tirziu? 

„Cum de-am putut să-i uit? De unde uitarea asta? E ceva ca o 
hipnoză... Da, ca hipnoza. Nu se poate să mă las doborit!” Parcă 
rupsese nişte fire lipicioase ; gindirea lui deveni deodată 
slobodă. Auzi caracatiţa întrebîndu-l: 

„Eu rămîn aici?" 

De data aceasta întrebarea suna altfel decît adineaori, fără acel 
ton siciitor. 

— Da, deocamdată rămii, zise Slava. Ştii doar că în sub-marin 
nu există un acvariu pentru tine. Dacă va trebui să aşteptăm 
acolo vreo două ore, nu ţi-ar fi uşor. Cînd vom ieşi la suprafaţă 
te vom lua şi pe tine. 


XIX 


În jurnalul de bord al submarinului erau con—semnate 
următoarele: „18.00. Am aşteptat cinci ore. Mai mult n-are nici 
un sens să aşteptăm. Intrăm în imersiune. La bord se află şeful 
expediției de hidrobiologi. Într-o boxă provizorie a 
compartimentului de depozitare se găseşte un octopus dresat, 
numit Înțeleptul..." 

Din ordinul comandantului submarinului, doi scafandri în 
costume speciale, grele, cu garnituri de protecţie rămaseră în 
„Clopot". Slava voia să-i însoţească, dar Jerbiţki îl convinse că 
este mai bine ca şeful expediției să se afle pe nava sa şi să 
organizeze de-acolo operaţiile de căutare. 

Îndată ce sosi pe bordul navei „Academician Karcinski” Slava se 
puse în legătură cu Vladivostokul şi ceru un grup de scafandri 
sub comanda lui Ordin, de două ori Erou al Uniunii Sovietice. 
Apoi telefonă la Prezidiul Academiei de ştiinţe şi în alte cîteva 
locuri de unde îi putea veni ajutor. 

Între timp, Tukalo făcuse unele amenajări la bazin şi instalase 
acolo octopusul... 

Slava spera vag că de data aceasta animalul îi va spune unde 


să-i caute pe Valeri şi pe Kosinciuk. Nu trebuia să scape din 
vedere această posibilitate, cu atît mai mult cu cît sub—marinul 
nu era încă gata pentru o nouă imersiune. 

Incepu interogatoriul caracatiţei, după ce în prealabil fu pornit 
magnetofonul. 

— Inţeleptule, de răspunsurile pe care le vei da depinde viaţa 
învăţătorilor tăi. Pricepi? 

„Da." 

— Încearcă să-ţi aminteşti ce spuneau ei înainte de a părăsi 
„clopotul". Au spus unde merg? 

„Nu..." 

— Dar ce-şi spuneau? 

„Vorbeau despre valorificarea lumii şi spuneau că octopuşii îi 
pot ajuta pe oameni." 

— Cum? 

„Pot să cultive plantaţii de alge şi să păzească turmele de peşti. 
să construiască pentru oameni un „clopot"' mare pe fund. Să-i 
păzească pe oameni..." 

— De cine? 

„De alţi oameni, care vor veni cu navele. Noi vom putea fixa 
mine de navele lor." 

— Tu ştii ce e aceea o mină? 

„Ceea ce aduce moarte." 

„Cum oare o fi aflat el de existenţa minelor? se gîndi Slava. Oare 
să i-o fi spus Evg şi Valeri?" Auzii: 

„Mi-au spus oamenii. E ceva foarte interesant. Poţi să omori nu 
cîte unul, ci dintr-o dată mulţi..." 

Ca să abată atenţia animalului de la această temă periculoasă, 
Slava îl întrebă: 

— Şi tu vrei să-i ajuţi pe oameni? 

„Da, da, da! Să-i păzesc şi să pun mine. Să fiu cercetaş şi 
păstor. Să port aparatele lor. Să găsesc ceva şi să vorbesc cu 
oamenii. Să ştiu ce vor ei. Să fac ce vor ei. Să nu le dau sfaturi. 
Oamenii nu au nevoie de sfaturi. Să execut ce mi se va ordona. 
Să pun minele aşa încît alţi oameni să nu ştie..." 

Arkadi Filipovici puse mîna pe umărul lui Slava, cerîndu-i 
îngăduinţa să întrebe ceva. Tălmăcind privirea lui ca pe un 
răspuns pozitiv, întrebă: 

— Aşadar, Inţeleptule, tu vrei să omori oameni? De ce? Tu nu 
iubeşti oamenii? 


„Îi iubesc, voi face ceea ce le trebuie oamenilor." 

Slava urmărea animalul, atent la pulsaţiile pilniei. Era 
ne—dumerit: „Cum oare vorbeşte octopusul? Cu ce? Gitlejul lui 
muşchiulos şi pliscul nu sînt bune pentru aşa ceva. Să zicem că 
pronunţă cuvintele cu ajutorul piîlniei. Dar atunci ea ar trebui să 
se afle la suprafaţă şi nu în apă..." 

Se auzi ţăcănitul butonului de închidere a magnetofonului. Slava 
puse aparatul în husă şi se duse grăbit în cabină. Îl mîna o 
ipoteză de necrezut, aproape silindu-l să alerge. Trînti uşa în 
urma sa şi răsuci cheia în broască. Imediat se auzi o bătaie în 
uşă. Trebui să deschidă. Era Arkadi Filipovici. Slava îl întrebă: 

— Aţi observat şi dumneavoastră? 

— Ce anume? 

— Că pilnia lui se afla sub apă... Or, noi auzeam cuvinte... 
Dealtfel, cu pilnia nici nu s-ar putea pronunţa fraze complicate... 
— Am observat altceva, zise Arkadi Filipovici. 

Slava nu întrebă ce anume observase anchetatorul. Era zorit să 
pornească magnetofonul. Auzi fişiitul benzii în locurile unde 
trebuia să se audă glasul octopusului şi se repezi pe punte, la 
bazin... 

Animalul răspundea la o întrebare a lui Tukalo, clar se în-toarse 
imediat spre Slava, deşi acesta nici n-apucase să des-chidă 
gura. 

„Inţeleptule, tu ştii unde sînt învățătorii tăi? Unde sînt cei doi?” 
se gîndi Slava şi auzi acest răspuns: 

„Nu ştiu. Am mai spus. Nu ştiu." 

Oamenii se uitau miraţi la animal. Ei nu auzeau întrebările lui 
Slava şi nu puteau pricepe cui îi răspunde caracatiţa. 

„Şi totuşi ştii. Chiar dacă ei n-au spus unde pleacă, s-au gîndit la 
asta. Nu se poate să nu ştii. Atunci de ce nu spui? Deci nu eşti 
un prieten, ci un duşman al oamenilor." 

„Sînt prieten, răspunse înțeleptul. Eu nu vreau să le provoc 
oamenilor durere." 

„Dar dacă n-ai să ne spui, s-ar putea ca noi să nu ajungem la 
timp la învățătorii tăi. Acolo unde se află ei e periculos." 
„N-aveţi de ce să vă grăbiţi. Eu i-am prevenit, dar oamenii n-au 
nevoie de sfaturi..." 

„Aşa ţi-au spus ei?" 

„Da. Şi eu n-am putut să fac nimic.” 

Slava simţi că i se taie răsuflarea. 


— Vrei să spui că nu mai pot fi salvaţi? Au murit? 

Oamenii se întorseseră uimiţi spre el, atit de surprinzătoare li se 
părură aceste cuvinte. 

„Da", răspunse animalul. 

Slava se trase un pas îndărăt, alb la faţă şi se sprijini de parapet. 
Arkadi Filipovici veni în locul lui şi, uitîndu-se ţintă la octopus, 
zise: 

— Atunci spune-ne unde să le căutăm cadavrele. 

„Nu există nimic. Nu există cadavre." 

Arkadi Filipovici îşi potrivi ochelarii. Spuse cu o voce 
im—pasibilă: 

— Vreau să vedem locul unde au murit. 

„De ce?" 

— Aşa trebuie. Oamenii fac întotdeauna aşa. Or, tu eşti ajutorul 
nostru, nu? 

„Nu ştiu unde au murit. Ştiu că nu mai există." 

— Dar de ce au murit? 

„S-au dus unde nu trebuie. S-au dus fără mine." 

— Şi totuşi, unde s-au dus? 

„Nu ştiu." 

Arkadi Filipovici rămase tăcut. Înţelesese că, din anumite 
motive, octopusul nu voia să indice locul unde şi-au găsit 
moartea oamenii şi că interogatoriul nu-i va ajuta la nimic. 
Trebuia chibzuit asupra situaţiei create, ca să se acţioneze ferm. 


XX 


Valeri înainta ţinîndu-se de „torpila" de poştă. Funcţiona şi 
motorul scafandrului. Ziaristul nu prea îşi amin—tea unde se 
aflau peşterile şi de aceea se bizuia pe intuiţie. Cînd văzu 
ieşindul de stîncă pe care-l cunoştea, memoria îi spuse că 
trebuie s-o cotească la stînga... 

Aruncă o privire la cadranul fosforescent al ceasului şi se 
îngrozi: din momentul în care părăsise „clopotul" trecuseră 
douăzeci „de minute. Dacă Evg mai era în viaţă, peste opt 
minute se va sufoca. 

Nu putea înainta mai repede. Nu-i rămînea decit să nu se mai 
uite la ceas şi să se bizuie pe întîmplare. Scoase un strigăt de 
bucurie cînd văzu intrarea întunecoasă în peşteră şi auzi 


ţăcănitul contorului Geiger. Deci aceasta era peştera cu pricina. 
Contorul mai indica şi altceva, dar acum Valeri nu se gîndea la 
pericol. 

Se avintă în beznă, auzi ţiuitul locatorului şi se izbi de perete. 
Aprinse reflectorul. Pereţii peşterii scînteiau. Ajunse la 
îngrămădirea de bolovani. In partea de sus se vedea un orificiu 
suficient de mare pentru ca un om în scafandru să se poată 
strecura prin el. Lăsă „torpila" ancorată, conectînd farul cu 
ultrasunete. 

De îndată ce trecu de grămada de bolovani, pătrunse într-un 
coridor cu o altă înfăţişare. Pereţii aveau mai puţine ieşinduri, 
păreau că fuseseră ciopliţi cu o unealtă grosolană. Valeri pregăti 
racordul aparatului de oxigen, ca să-l cupleze imediat cu 
scafandrul lui Kosinciuk, dacă va da de el. Nu se putu stăpini şi 
se uită la ceas. Mai rămîneau. patru minute şi speranţa 
insignifiantă că greşise socoteala şi că mai aveau în rezervă 
cîteva minute... 

Coridorul începu să se lărgească, Valeri văzu venindu-i ceva în 
întîmpinare. Se opri, pregătind pistolul-laser, şi manevră 
reflectorul. Raza reflectorului lumină un scafandru... 

Încă nevenindu-i să creadă într-un asemenea noroc, Valeri se 
repezi spre Kosinciuk. Îl apucă de umeri şi-l întoarse cu faţa spre 
el. Buzele lui Evg încremeniseră într-un zîmbet. Dar braţele lui 
atirnau inerte. Valeri îşi dădu seama că s-a înşelat: Evg nu putea 
să vină în întimpinarea lui. Poate că îl purta încet curentul... 
Buzele lui Evg zîimbeau, dar Valeri se temea să se uite în ochii 
lui. Încă înainte de a-i vedea — nemişcaţi, sticloşi — ştiu că Evg 
e mort. 

Motorul scafandrului continua să funcţioneze şi îi căra încet pe 
amindoi. Ajunseră la o bifurcare. Valeri auzi un zgomot. 
Ţăcănitul contorului Geiger deveni mai strident, locatorul ţiuia 
puternic. Valeri coti după colţ şi se opri. Stinse reflectorul. 
Ţăcănitul se auzea tot mai tare şi mai tare. Apărură contururile 
unor păianjeni de foc, care cărau nişte lăzi fosforescente. 
Trecură şi dispărură într-un coridor şi zgomotul începu să 
slăbească. 

Valeri lumină cu reflectorul scafandrul lui Kosinciuk. Privi prin 
geamul de plastic în interiorul căştii lui, la panoul de 
semnalizare al aparatelor, aflat deasupra ochilor. Acul aparatului 
de oxigen nu ajunsese la linia roşie. Deci Evg nu se sufocase. 


Murise dintr-un alt motiv; fusese ucis. Valeri auzi explicaţiile 
cuiva: „Ela văzut ceea ce nu trebuia să vadă. A trebuit să facem 
astfel încit să nu le poată spune asta altor oameni. Noi nu vrem 
ca oamenii să devină duşmanii noştri. Intoarce-te! Dacă ai să 
vezi ceea ce a văzut el, te aşteaptă aceeaşi soartă." 

„Nu, mie nu mi-e teamă de voi!" răspunse în gînd Valeri. 
Întipărindu-şi în minte locul unde rămînea cadavrul lui Kosinciuk, 
strînse laserul în mîna dreaptă şi pătrunse în coridorul unde 
dispăruseră păianjenii de foc... 

Simţea o apăsare tot mai puternică asupra creierului. Voiau să-l 
silească să se întoarcă din drum. Dar el a înţeles demult că ei 
pot să-i comande creierului numai atunci cînd el nu opune 
rezistenţă. E destul însă să-şi mobilizeze voinţa, pentru ca 
in—fluenţa lor să devină ineficace... 

Ajunse într-o peştera mare. De undeva, de sus, se repezi asupra 
lui o umbră neagră şi abia izbuti să se ferească din calea ei. 
Degetul apăsă singur pe butonul laserului şi o rază subţire ca un 
ac tăie în două octopusul care-l atacase, carbonizîndu-l. 
„Oricine mă va ataca, va avea aceeaşi soartă", gîndi el 
ameninţător şi auzi drept răspuns: 

. „Noi nu-ţi vrem răul. Dar aceasta e casa noastră. Pleacă!" 
„Nu", zise el. i 
„Aşteaptă, auzi o voce rugătoare. Ascultă ce am să-ți spun." In 
apropiere, apăru un alt octopus. Lansă un nor violet, o „bombă 
de cerneală", care luă contururile unei caracatiţe. Acum erau 
parcă doi octopuşi. Animalul încerca să-şi deruteze adversarul. 
Dar Valeri desluşi uşor unde se afla octopusul adevărat, şi raza 
reflectorului îl prinse, luminîndu-l. Ceva la el i se păru cunoscut. 
Ori poate îi erau cunoscute undele pe care le emitea? 

„Cine eşti?" întrebă Valeri şi aproape că nu se miră cînd auzi: 
„Înţeleptul." 

„Înseamnă că acela..." 

„Acela era un alt octopus." 

„Cum de ştia el ceea ce ai apucat tu să afli despre noi? 
Comunicaţi între voi în gînd?" 

„Nu te înţeleg prea bine. Dar poate că ai dreptate." 

„Tu i-ai ucis pe delfini?" 

„Eu n-am făcut decit s-o cercetez pe femelă. Voiam să extrag 
din memoria ei ceea ce ştia despre voi, oamenii. Ea a murit..." 
„li ţineai pe amîndoi într-o stare de hipnoză şi îi tulburai tot 


timpul de cum apăreai în casa submarină. Credeai poate că ai 
să-i poţi influenţa ca şi pe oameni?" 

Animalul tăcea. Fără a mai aştepta un răspuns, Valeri întrebă: 
„De ce aţi omorît voi patru oameni? Mai întîi pe cei trei, apoi pe 
colegul meu Kosinciuk. Spuneai că iubeşti oamenii..." 

„Îi iubesc. E adevărat. Noi nu ştiam că oamenii vor muri." 

„Ce aţi făcut cu ei? Din ce cauză au murit?" 

„Am cercetat printr-un efect puternic memoria lor, centrii 
creierului lor." 

„Şi cum se obţine acest efect puternic?" întrebă Valeri. 

„Prin atingere. Atunci cînd membrele noastre string mîinile 
omului, cînd mantia noastră se lipeşte de corpul lui şi pliscul de 
ceafa lui." 

„Asta voia să facă cu mine octopusul pe care l-am omorît 
adineaori?" 

„Nu ştiu." 

„Întotdeauna răspunde «nu ştiu» cînd nu vrea să răspundă", 
gîndi Valeri, fără să-i pese cîtuşi de puţin că înțeleptul îi 
cunoştea gîndurile. Zise ferm: 

„Şi acum condu-mă. Trebuie să văd ceea ce a văzut colegul 
meu." 

„Dar ţi-am spus că ai să mori. Te vom distruge." 

„De ce?" 

„De cîte ori trebuie să le spui oamenilor unul şi acelaşi lucru?! 
Dacă semenii tăi ar afla ceea ce a văzut el, ar deveni duşmanii 
noştri. Or, de asta n-avem nevoie nici noi, nici oamenii. Noi nu 
vrem să ne certăm cu voi. N-avem de ce. Vom împărţi lumea. 
Voi luaţi uscatul şi aerul, noi — restul." 

„Octopusul acela care a fost la noi după tine ne asigura că voi 
veţi accepta să deveniți ajutoarele noastre în Ocean." 

„Vom accepta", răspunse animalul. 

„Minţi!" se gîndi Valeri. 

„Vă vom ajuta să cultivați alge şi să creşteţi peşti. Vă vom ajuta 
să luptaţi împotriva altor oameni." 

„Atit ar mai lipsi! Ar fi tocmai ceea ce vă trebuie, ce vă 
con—vine vouă. Şi acum dă-te la o parte sau te distrug!" 

„Dar eu te-am prevenit. Oamenii nu trebuie să ştie..." 
„Oamenii trebuie să ştie totul. Mai întîi să ştie, şi apoi să devină 
prieteni sau duşmani. Aceasta e o lege a tuturor fiinţelor 
înzestrate cu inteligenţă. Voi înşivă aţi vrut să ne-o aplicaţi 


nouă: "Mai întîi să ştiţi". 
Valeri porni motorul, şi înțeleptul o luă la fugă, se smulse din 
raza de lumină şi dispăru în beznă... 


XXI 


Arkadi Filipovici avea în faţă două hărţi ale golfului — a părţii de 
la suprafaţă şi a părţii de sub apă. Prima hartă era destul de 
amănunţită, cealaltă era în multe locuri doar conturată. 
Incepuse s-o întocmească Slava, şi acum i se aduceau 
completări şi precizări potrivit cu ceea ce comunicau scafandrii. 
Amîndouă hărţile erau acoperite de linii trase cu creioane 
colorate şi pline de cifre. Pe prima erau mai multe linii, pe cea 
de-a doua — mai multe cifre. Ele indicau răspunsurile şi gradul 
de creştere a radioactivităţii. 

Radiotelegrafistul aducea mereu alte comunicări, întinzîndu-le 
tăcut lui Slava, care le transmitea lui Arkadi Filipovici. Parte din 
comunicări erau apoi prelucrate la centrele de calcul şi 
reveneau pe bordul navei „Academician Karcinski". Acum, 
pentru Slava şi Arkadi Filipovici lucrau zeci de instituţii şi 
laboratoare de la diferite institute. 

În uşa cabinei se auzi o bătaie şi în prag se ivi comandantul 
grupului de scafandri. 

— Priviţi! zise el, arătînd o plăcuţă metalică cu cifre şi semne.- E. 
marcajul containerului cu uraniu înnobilat. 

— Unde aţi găsit-o? întrebă Arkadi Filipovici, trăgînd harta mai 
aproape. 

— In careul acesta, răspunse comandantul. Degetul lui se opri 
pe întretăierea a două linii roşii cu una neagră. 

— Se poate considera stabilit că containerele furate se află aici, 
zise Slava. 

— E de presupus, preciza Arkadi Filipovici. Vom stabili asta 
atunci cînd le vom găsi. Stabilit este un alt fapt, nu mai puţin 
important, anume că în aceste zile, în regiunea golfului, nu s-au 
aflat nave străine. Deci ipoteza unei diversiuni devine tot mai 
şubredă. Alte versiuni care să explice suficient de verosimil 
pier—derea nu avem... 

Rosti ultimele cuvinte pe un ton interogativ, care arăta că are el 
versiunea sa. 


— Eu zic să mai stăm o dată de vorbă cu octopusul, propuse 
Slava. 

— Credeţi că... făcu anchetatorul, sticlindu-i lentilele ochelarilor. 
— Cred. 

Amîndoi îşi dădeau bine seama despre ce este vorba, deşi 
ipoteza părea cu totul şi cu totul fantastică. Dar atunci cînd 
diferite versiuni cad una după alta, rămîne fantasticul şi, oricît 
de ciudat ar părea, tocmai el se dovedeşte adesea a fi ipoteza 
cea mai plauzibilă... 

leşiră pe punte şi se îndreptară spre bazin, lîngă care fuseseră 
postați doi matrozi. Octopusul le şi ieşi înainte, desfăşurîndu-şi 
mantia de un roz pal. Slava îl rugă pe unul dintre matrozi să 
pună la marginea bazinului un taburet greu de fier, după care îi 
spuse animalului: 

"Înţeleptule, poţi să stai pe acest taburet? 

"Pot. Dar de ce?" 

„Încearcă”, îi ceru Slava, fără a-i răspunde la întrebare, căutînd 
să nu dea frîu liber aducerilor aminte. Era îndoielnic ca 
octopusul să poată urmări simultan gindurile mai multor 
oameni, dar, în orice caz, interlocutorul principal trebuia să-i 
stirnească interesul. Arkadi Filipovici surprinse privirea lui Slava 
şi-i arătă din ochi ceasul. Urmărind animalul care. se urca pe 
taburet. Slava îi spuse: 

„Culcă-te cu gura în sus şi lasă tentaculele să atirne." 

„Aşa mi-e incomod." 

„Nu va dura mult", îl linişti Slava, uitîndu-se ţintă în ochii uriași 
ai octopusului. Ştia că octopuşii obişnuiţi se lasă uşor hipnotizaţi 
şi-şi amintea de experienţele biologului olandez Tahn-Koot, care 
încercase diferite metode de sugestionare a caracatiţelor. Acum 
era decis să aplice una dintre ele. Poate va reuşi să-l hipnotizeze 
şi pe Înţelept sau măcar să-l priveze de puterea pe care o 
exercita asupra omului... 

Trebuia să menţină cît mai mult animalul într-o poziţie 
incomodă, aşa putindu-l mai uşor influenţa. 

„Ascultă-mă cu atenţie, ascultă-mă numai pe mine şi supune-te 
mie! Nu te gîndi la nimic altceva, uită de toate cîte ne 
înconjoară. Pe lume sîntem noi doi — eu şi cu tine. Eu sînt 
stăpînul tău. Supune-te mie!" 

| se păru că voinţa animalului s-a. frînt şi-l întrebă: 

„Îţi aminteşti, ţi-am spus cîndva ce înseamnă pentru oameni 


soarele?" 

„Da, îmi amintesc." 

„Cum arată soarele caracatiţelor?" 

Nu se miră aproape deloc văzînd imaginea cunoscută a 
containerului. Se vedea aşa de clar, încît se puteau desluşi 
literele latine de pe pereţii lui. 

—- Aşa mi-am şi închipuit — o mutație, zise Slava, adresîndu-se 
lui Arkadi Filipovici. Cauza primară — containerul. Sub efectul 
radiaţiei, o specie obişnuită de caracatiţe, poate Octopus 
Dauphleyn, a suferit o mutație. S-a format o nouă specie, cu 
însuşiri neobişnuite. Ea poate exista numai în condiţiile unei 
radioactivităţi înalte. Şi caracatiţele îşi creează ele singure 
condiţii... Slava privi la animal. Îi surprinse pe piele un tremur. 
Tenta—culele începură să se răsucească. Animalul se. trezea. 
Slava îl întrebă: 

— Unde aţi dus voi „soarele" vostru? Unde se află el acum? 

„E o taină. A doua mare taină”, răspunse octopusul. 

Slava se grăbi să pună altă întrebare, de data aceasta îndoindu- 
se de reuşită: 

— Şi care e prima mare taină? 

„Taină! Taină!" o ţinea morţiş animalul, lăsîndu-se să lunece în 
apă. 

— Colegii noştri au pătruns acolo unde se află „sorii'? 

Slava ştia că octopuşii pot sări afară din apă, dar nu-şi închipuia 
că o moluscă atît de mare şi de grea ca aceasta e în stare să 
facă un adevărat zbor. Avu impresia că din bazin a ţişnit în aero 
rachetă neagră. Racheta aceasta descrise un arc de vreo zece 
metri şi se prăvăli în mare... 


XXII 


Submarinul acostă din nou lingă „clopot". De data aceasta, 
ajutaţi de experienţa dobîndită, marinarii au executat 
complicata manevră mai repede şi mai uşor. 

Slava izbutise să-i demonstreze lui Arkadi Filipovici că 
cercetările trebuie începute de-aici. Chiar dacă va dura o oră ca 
să cerceteze amănunţit toate sertarele şi cotloanele casei 
submarine unde poate să se afle jurnalul de laborator, în ultimă 
instanţă tot vor ieşi în cîştig de timp. 


Slava cerceta sertar cu sertar. Minutele fugeau îngrozitor. 
Mişcările lui deveniseră febrile, dezordonate. Era nervos şi i se 
tot părea că a scăpat ceva din vedere. Pierzind clipe preţioase, 
cotrobăia din nou prin aceleaşi sertare pe care le mai 
controlase. 

Arkadi Filipovici îl ajuta, dar acţiona în felul său. Cerceta cu 
atenţie încăperea, încercînd să-şi imagineze unde putea să fi 
fost pus jurnalul. Cînd, mergînd pe această cale, nu izbuti nimic, 
schimbă tactica. Acum încerca să-şi închipuie nu locul unde era 
ţinut jurnalul, ci diverse situaţii apărute în „clopot" şi acţiunile 
oamenilor, pe care îi ştia din spusele colegilor lor. Se gîndi: „Şi 
dacă cineva dintre ei s-a culcat şi pe urmă s-a trezit şi a vrut să 
noteze ceva?..." Nici nu-şi imagină bine această situaţie, că 
privirea lui se şi opri asupra dreptunghiului format de unul dintre 
paturile rabatabile. Făcu lent cîţiva paşi şi cobori patul. De sub 
perna pneumatică ieşea la iveală o foaie de plastic. Săltă perna 
şi văzu jurnalul de laborator. 

— Cred că asta e ceea ce căutăm. 

Slava se repezi la el, strigînd: 

— Am spus eu c-o să-l găsim! Vedeţi? Şi nu voiaţi să mă 
cre—deţi! 

Frunzări la repezeală cîteva file, purtîndu-şi ochii pe ele, şi se 
opri la penultima însemnare, în care Kosinciuk relata despre 
prima vizită la peşteri şi despre intenţia lui de a se mai duce o 
dată acolo. Acum ştia unde trebuiau căutaţi colegii săi. 

— E cazul să ne grăbim! 

Se uită la Arkadi Filipovici şi constată mirat că acesta nu era 
deloc grăbit, ci continua să cerceteze cabina. 

„S-a bucurat aşa de parcă a şi dat de ei, îşi zise anchetatorul. Şi 
e aşa de grăbit, ca şi cînd ar fi trecut cinci, şi nu cincizeci de ore. 
Aş vrea să am şi cu măcar o frîntură din optimismul lui..." 
Trase adînc aer în piept şi porni spre ieşirea din cabină, care 
acum servea şi ca intrare în submarin. Il dureau şalele şi, din 
cauza neobişnuinţei, respira greu. 

Submarinul se desprinse de „clopot" şi porni spre peşteri. Acum 
marinarii aveau repere sigure. 

Cu jurnalul de laborator în mînă, Slava şedea lîngă Arkadi 
Filipovici. Multe se clarificaseră, dar acum nu se mai putea 
apăra cu o veselie forţată de gîndurile triste ce-l copleşeau. li 
era teamă să recheme în memorie chipul lui Valeri. Se gindea: 


„De fiecare dată cînd se produce un dezechilibru în natura 
inertă, se întîmplă neapărat şi ceva în lumea fiinţelor vii. Cînd se 
risipesc în aer aburii de benzină arsă sau fumul combinatelor 
chimice, sau se aruncă în apa riurilor şi a mărilor deşeurile din 
întreprinderi, aceasta nu rămîne fără urmări pentru microbi sau 
insecte, pentru peşti sau oameni. Dealtfel, acest „sau" poate fi 
folosit numai convenţional, pentru că microbii şi oamenii, peştii 
şi insectele sînt legaţi de acelaşi lanţ nucleo-proteic. Acest „sau" 
marchează doar alegerea unui început: formarea unei noi specii 
de microbi, dispariţia unei specii de insecte, pieirea dinozaurilor, 
apariţia lui octopus sapiens. Şi să nu se întîmple cumva ca un 
nou „sau" să fie ultima picătură ce va duce la o tragedie a lui 
homo sapiens, dacă vreodată, semăniînd boabe, nu vom mai 
putea să presupunem ce va răsări din ele şi la începutul 
procesului nu vom şti să pre—vedem sfîrşitul său..." 


XXIII 


Coridorul aici se îngusta, aci se lărgea. Părea că pulsează ca o 
venă umflată care duce drept la inima cuiva. Valeri observă de-o 
parte şi de alta cîteva platforme de origine artificială. În alte 
condiţii le-ar fi cercetat mai amănunţit, dar acum n-avea timp 
de asta. Inţeleptul dispăruse din cîmpul lui vizual. Valeri se 
aştepta la orice surprize. Trebuia să fie tot timpul cu ochii în 
patru. Afară de asta simţea în permanenţă că e urmărit cu 
atenţie de cineva, că se încearcă să i se fringă voinţa. Era ca şi 
cînd nişte tentacule reci căutau să-i pătrundă în creier, să 
scormonească prin memoria lui şi să găsească acolo elementul 
cu ajutorul căruia să-l poată dirija ca pe un automat. Din fericire, 
aceste „tentacule" nu erau destul de puternice, erau mai tari 
decit voinţa omului atunci cînd acesta răminea inactiv, şi mai 
slabe dacă voinţa lui se trezea şi li se opunea. Ele puteau să 
pătrundă prin craniu chiar pînă în scoarţa marilor emisfere, dacă 
omul nu bănuia nimic, dar deveneau neputincioase atunci cînd 
omul se apăra cu scutul voinţei sale. 

Valeri văzu încă o platformă, pe care stătea un aparat 
voluminos. Desluşi în memorie ceva asemănător, dar nu-şi putu 
aminti ce anume e şi cum se numeşte. În faţă se vedea intrarea 
într-o nouă peşteră. La intrare stătea ca un străjer Înțeleptul. 


„Dă-te la o parte!" îi porunci în gînd Valeri. 

„Tii minte ce te aşteaptă?" 

„Ţin minte tot. La o parte!" 

„Atunci intră..." 

Podeaua şi pereţii uriaşei peşteri erau parcă aşternute cu nişte 
ghemuleţe cenuşii, iar la mijloc, ca un altar, se înălța un 
container. Peştera era aşa de mare, încît Valeri nu putea vedea 
unde se sfirşeşte. Peste tot, pe tavan şi pe pereţi, atîrnau 
ciorchini de caracatiţe, care stropeau ghemuleţe cenușii cu un 
lichid ejectat de pilniile lor. 

„Dar astea sînt ouă de caracatiţă! Cite să fie? Milioane? 
Miliarde?" se îngrozi Valeri. Îşi aminti că asemenea explozii de 
înmulţire se întîmplau şi cu octopuşii obişnuiţi. Într-o carte 
ştiinţifică din biblioteca navei citise că în anul 1900,, dintr-o 
cauză necunoscută, în Canalul Mînecii s-au înmulţit atitea 
caracatite, încît uriaşele lor armate au mîncat tot ce era viu în 
mare. Atacau chiar şi peştii cei mari. Pe țărmurile Angliei şi ale 
Franţei de nord nu mai erau nici peşti, nici crabi, nici stridii. Pînă 
la urmă, caracatiţele au început să se devoreze între ele, iar 
apoi au pierit aproape toate din cauza unei boli, după cum 
presupuneau unii oameni de ştiinţă. Valurile aruncau pe mal 
milioane de moluşte moarte, alcătuind din ele adevărate 
dealuri. Ţăranii le foloseau ca îngrăşămint. Şi încă de două ori, la 
intervale de 25—30 de ani, în aceleaşi regiuni au avut loc invazii 
asemănătoare de caracatiţe. 

lar aici, în peşteră, erau, se pare, mult mai multe, presupunînd 
că din fiecare ou va ieşi un octopus. Valeri îşi zise: „Două-trei 
generaţii din astea ajung ca să umple toate fluviile, lacurile, 
mă-—rile şi oceanele. Dealtfel nici chiar tot acest spaţiu nu le-ar 
ajunge..." 

Auzi: „Vezi cîte ajutoare vor avea oamenii." 

„Şi toate vor avea nevoie de alte conteinere? întrebă el, 
indispus. Noi producem multe containere, dar ele n-ar ajunge 
pentru voi toţi." 

„Veţi mai produce altele. Veţi munci pentru noi, veţi face comerţ 
cu noi. Voi ne veţi da containere, noi vă vom da peşti şi alge. Noi 
vă vom ajuta să luptaţi, să învingeţi, să-i nimiciţi pe toţi 
duşmanii, şi pe mare, şi pe uscat. Ştii că noi putem să ne 
de—plasăm şi pe uscat, luînd o rezervă de apă de mare. Şi voi 
faceţi la fel, numai că v-aţi adaptat mai bine..." 


„Apa Oceanului e în sînge, în celule avem apă, tot corpul nostru 
e plin de apă, se gîndi Valeri. Dar nu asta importă acum." 
Întrebă: 

„Şi pe urmă? Voi veţi fi mult prea multe.." 

„Nu va mai exista «pe urmă»." 

Valeri îşi dădu seama că, într-adevăr, nu va mai exista un “pe 
urmă". Radiația va creşte atit de mult, încît nu vor mai rămîne 
oameni pe planetă. Şi deodată îşi aminti cu ce semăna aparatul 
văzut pe platforma aceea: cu un reactor rudimentar. Aşadar, 
aceşti octopuşi au încercat să-şi înceapă civilizaţia nu cu roata 
sau cu luntrea, ci direct cu reactorul. 

„Tu îi cunoşti pe oameni, Inţeleptule. Cum puteai să-ţi închipui 
că oamenii ar fi atit de proşti încît să accepte o asemenea cale?" 
„Altă cale nu le rămîne." p 

„li cunoşti prost pe oameni. Ințeleptule." 

„Ba nu, îi cunosc bine. De aceea nu vrem să aflaţi cu ce 
rapiditate ne înmulţim şi cît trăim; v-aţi da foarte lesne seama 
cum vor evolua lucrurile. Dar fiecare dintre voi se teme de 
moarte. Fiecare vrea să trăiască. Fiecare se joacă cu el însuşi şi 
cu alţii. Şi de aceea el îşi alege nu o cale, ci doar un început de 
cale, fără să ştie dacă se va putea întoarce din drum. Noi avem 
multe avantaje în comparaţie cu oamenii. N-avem nevoie de 
haine şi de case complicate cum aveţi nevoie voi, n-avem 
nevoie de luntre. Noi ne putem lipsi de oraşe, folosind peşterile 
şi grotele. Voi puteţi fi ucişi dacă vi se distrug oraşele, hainele, 
maşinile. Voi n-aţi putea trăi fără ele. Singuri v-aţi tăiat calea de 
retragere. Asta e tot aşa de sigur cum e sigur că tu n-ai să pleci 
de-aici viu." A 

„Cunoşti prost omul, Inţeleptule." 

„Te bizui pe aparatul din mîna ta, care lansează raza morţii? Dar 
priveşte în dreapta şi-n stînga, priveşte în sus. Peste tot sînt 
confrații mei. Cînd ne vom năpusti cu toţii asupra ta, încotro ai 
să-ţi îndrepţi raza, omule? lţi aminteşti cu ce viteză ne deplasăm 
noi?" 

„Aveam dreptate, Înţeleptule, cînd spuneam că tu îi cunoşti 
prost pe oameni. Omului îi o teamă de moarte, dar el poate să-şi 
învingă teama. Am să îndrept raza asupra containerului şi am 
să-l distrug. Şi atunci veţi pieri cu toţii. Sau te îndoieşti cumva 
că o voi face?" 

Trecură cîteva secunde. Valeri simţea că i se învirte capul, îi 


venea tot mai greu să biruie influenţa străină ce-l covirşea. 
Influenţa aceasta era ca o mare în jurul lui, în jurul unei 
minuscule insulițe. Dar el se mai împotrivea încă izbiturilor 
valurilor, tentaculelor reci, gîndurilor duşmănoase. 

„Poate că nu i-am înţeles îndeajuns pe oameni, spuse mirat 
octopusul. Nu m-am gîndit că ei sînt capabili să-şi biruie teama 
de moarte. Dar chiar dacă tu vei distruge containerul, tot nu se 
va schimba nimic. Acolo, mai departe, mai sînt două peşteri, cu 
alte conteinere ca acesta..." 

„În afară de mine mai sînt alţi oameni. Ei vor veni pe urmele 
mele." 

„Noi vom face astfel încît ei să nu vină. N-au să ne găsească." 
Înțeleptul deveni stacojiu şi-şi întinse tentaculele, gata să atace. 
În aceeaşi clipă, de undeva ţişni o lumină puternică. Citeva 
reflectoare iluminară peştera. Valeri se întoarse şi văzu mai 
multe siluete în costume de scafandru. Unul dintre scafandri, în 
care cu greu putea fi recunoscut Slava, se îndreptă spre Inţelept 
şi-i întinse mîna. Octopusul o cuprinse cu tentaculele, încercînd 
să rupă plasticul, să ajungă la piele şi să-l ucidă pe om cu un 
efect puternic de paralizare a centrilor nervoşi. Dar plasticul era 
mult prea tare. Cu cealaltă mînă, Slava izbi în ochii animalului, îi 
turti capul, şi moluscă se zbirci şi amuţi. Celelalte caracatiţe 
care fuseseră gata să se arunce asupra oamenilor încremeniră 
pe locurile lor. Se vede că îi paralizaseră semnalele de panică 
din creierul Înţeleptului. 

Scafandrii se şi apucaseră să lege de container un cablu. Ciîţiva 
dintre ei porniră mai departe, pătrunzînd în celelalte peş=teri. 
Curînd se întoarseră de-acolo trăgînd alte două conteinere. 
Slava vîri caracatiţa moartă într-o plasă şi-l chemă pe Valeri. 
Lanţul de oameni în costume de scafandru porni să facă cale 
întoarsă, luînd cu ei containerele şi cadavrul Inţeleptului... 


XXIV 


Scafandrii au blocat intrările în peşteri şi le-au umplut cu o masă 
specială, care se solidifica repede. Pentru orice eventualitate, în 
diverse locuri au fost lăsate automate de control. Apoi 
submarinul porni să facă cale-ntoarsă. 

În compartimentul central, cîţiva oameni făcuseră cerc în jurul 


lui Valeri. El le relata cele petrecute în „clopot". 

— Nu pot să înţeleg de ce efectul asupra creierului devenea cînd 
mai puternic, cînd mai slab, zise Valeri. Cred că asta depindea 
de faptul dacă omul opunea rezistenţă şi dacă rezistenţa lui era 
orientată, dacă bănuia de unde vine pericolul. Dar poate că 
Slava ne va lămuri mai bine. Oricum, o specialist in materie. 

e — Bine zis „oricum". Deocamdată nu există specialişti în 
„Octopus sapiens - şi nu se ştie dacă vor fi vreodată, spuse 
Slava. 

Şi zicînd acestea, aruncă o privire scurtă prietenului său, după 
care îşi lăsă ochii în jos. Faţa lui luă o expresie încordată, apoi se 
sili să ia un aer degajat, Grija pentru prietenul său nu-l părăsise 
încă. Îşi amintea bine cît timp a stat Valeri în zona de radiaţie 
ridicată. A fost oare de ajuns de bună garnitura do izolare a 
costumului de scafandru? Sau poate nuvela documentară 
despre caracatiţe va rămîne ultima operă, neterminată, a 
tinărului autor? 

— În linii mari, ai dreptate, reluă Slava, adresîndu-se lui Valeri. 
Forţa efectului depindea de starea creierului uman. Dar, după 
toate probabilitățile, aveau importanţă şi alţi factori: natura 
creierului emiţător şi a întregului organism al octopusului, starea 
mediului, zgomotele străine. Se pare că avea o importanţă 
deosebită individualitatea omului: unul se supunea mai uşor 
efectului, altul mai greu. Vom afla mai multe după ce vom 
studia benzile oscilografelor şi ale aparatelor de înregistrare a 
biocurenţilor... 

— Şi ce se va întîmpla acum cu caracatiţele? întrebă, gînditor, 
Valeri. 

Oamenii văzură cu ochii minţii peşterile astupate şi caracatiţele 
punînd din nou în acţiune undele psi. 

— Aceasta n-o vom hotărî noi singuri, spuse Arkadi Filipovici. 
Mai întîi se va întruni Prezidiul Academiei, apoi va avea loco 
sesiune a O.N.U. 

— Dacă oamenii s-ar alia cu ele, ar face o greşeală fatală, fu de 
părere Slava. Nu e vorba numai de faptul că pentru existenţa 
acestor caracatiţe e nevoie de o radiaţie ridicată. Gîndiţi-vă cu 
ce viteză se înmulţesc... O clipă revăzu ghemotoacele acelea 
cenuşii care acopereau pereţii, tavanul, podeaua peşterii. 
Continuă: Noi uităm că, în natură, intensitatea înmulţirii e 
întotdeauna legată de anumite norme ecologice. Aceşti octopuşi 


ar deveni în mod inevitabil nişte animale de pradă feroce, 
necruțătoare chiar ele între ele. Gîndiţi-vă la ştiuci. Deşi, iertaţi- 
mă, am, uitat că nu sînteţi ihtiologi. Ei bine, ştiucile sînt peştii 
cei mai insaţiabili şi mai rapaci. Întotdeauna flămînde şi 
întotdeauna gata să ucidă, ele mănîncă o cantitate uriaşă de 
peşti — pui şi adulţi, din alte specii, şi din chiar specia lor, în 
acest din urmă caz, pe cei bătrîni sau neputincioşi. În fiecare 
primăvară, o ştiucă depune o sută de mii de icre. Pentru a-şi 
garanta supraviețuirea, o astfel de specie n-are nevoie de 
bariere morale ca dragostea şi grija pentru copii, indulgenţa faţă 
de cei slabi şi bolnavi, faţă de bătrîni. Ştiucile pot să-şi mănînce 
puii, pentru că tot vor rămîne destui, şi specia se va perpetua. 
Aţi văzut cum sînt în stare să se înmulțească aceşti octopuşi. 
Acum imaginaţi-vă ce fiare periculoase ar fi ei pentru alte fiinţe 
pe care le-ar putea folosi ca hrană. Gîndiţi-vă că ei sînt înarmaţi 
mai bine decit orice alte animale. Au opt braţe cu ventuze şi 
gheare, un plisc ascuţit şi otravă, un „motor cu reacţie", ştiu să 
zboare zeci de metri, au o rezervă de apă pentru a se deplasa 
pe uscat, o perdea de fum, mai exact de cerneală. Capacitatea 
lor de a se camufla n-are egal în lumea făpturilor vii. Au 
aruncătoare de flăcări, au o vedere infraroşu şi, în sfîrşit, ceea 
ce e mai important, însuşirea de a exercita un efect telepatic, 
însuşire pe care şi-o pot perfecționa. Cîndva, savantul Gilbert 
Klingell susţinea că dacă caracatiţele ar fi ştiut să iasă pe uscat, 
ele ar fi devenit stăpîne aici îşi ar fi populat pămîntul cu o 
infinitate ele forme uimitoare. Or, el vorbea de caracatiţe 
obişnuite, neînzestrate cu efectul telepatiei... 

Vocea lui Slava devenise la fel de rece ca şi vocea lui Arkadi 
Filipovici. 

— Sînt încredinţat că soarta lor va fi hotărită în spiritul unui 
adevărat umanism... 

Valeri înţelese ce vrea să spună Slava. Umanismul nu înseamnă 
nicidecum dragostea faţă de orice fiinţă, ci dragostea faţă de 
homo sapiens, faţă de om... Întrebă apoi, adresîndu-se tuturor 
celor aflaţi de faţă în compartiment: 

— Credeţi că n-au mai rămas nicăieri în altă parte decit în 
peşteri? Gîndiţi-vă cîte conteinere cu deşeuri au fost aruncate în 
adîncurile oceanelor, cîte au fost îngropate în pămînt... 

— Să sperăm că în alte locuri nu se va întîmpla asta, se grăbi să 
spună Slava. 


Dar Valeri nu fu ele acord cu el. Zise: 
— E prea puţin numai să sperăm... 


În loc de epilog 


— Şi asta se cheamă nuvelă documentară? zise indignat Nikifor 
Arsentievici Tukalo, întorcîndu-se cînd spre Slava, cînd spre 
Valeri. Dumneata ai îngroşat pretutindeni culorile, iar unele 
evenimente pur şi simplu le-ai denaturat. Dar cea mai mare 
inepţie constă în aceea că vrei să demonstrezi cum că aceste 
caracatiţe ar ameninţa omenirea. 

— Am fost înţeles greşit, încercă să se justifice Valeri. Eu nu 
vreau să demonstrez nimic, ci emit numai ipoteze. În fond, e un 
procedeu artistic, o hiperbolă. Dacă am admite că octopuşii 
noştri s-ar înmulţi aşa de intens cum arăt eu în nuvela mea... 

— Dacă, dacă... îl întrerupse Nikifor Arsentievici. Aş vrea s-o văd 
şi pe asta! Deocamdată, noi nu-i vom închide în peşteri, ci-i vom 
studia, vom păstra cu grijă fiecare exemplar, ca pe o mare 
raritate, ca pe un fenomen. Şi, în general... 

— În general, interveni Slava, el pune problema just. Desigur, în 
nuvelă e multă ficţiune, mai ales la sfîrşit. Aici autorul şi-a dat, 
ca să zic aşa, friu liber imaginaţiei... 

— Şi-a dat frîu liber imaginaţiei?! se strimbă Nikifor Arsentievici. 
Zi mai bine că a luat-o razna. Auzi dumneata cum m-a 
încondeiat pe mine! De-aia a şi ieşit nu o nuvelă documentară, 
ci ceva de-a dreptul fantastic... 

— la staţi! Dar asta-i o idee! exclamă bucuros Slava, întorcîndu- 
se spre Valeri. Uite sfatul meu: intitulează-ţi lucrarea nuvelă 
fantastică...